SOCIETATEA DE ȘTIINȚE ISTORICE ȘI FILOLOGICE LIMBA ȘI LITERATURA Vasile Adăscăliței, Dr. Werner Bahner, N. I. Barbu, Gh. Bulgăr, Valeriu Ciobanu, Ion Coteanu, Lucian Drimba, Petre V. Haneș, Acad. lorgu Iordan, G. Ivănescu, Emil Mânu, Emilia St. Milicescu, D. Papadopol, Acad. Emil Petrovici, D. Șandru, I. Șiadbei, Felicia Vanț, i Elena Vianu,'— C. CiuchindeL II București 1956 ÎN LOC DE PREDATĂ Acest al doilea volum al culegerii Limbă și litera- tură conține studii și articole de lingvistică, istorie literară și folclor, elaborate de membrii Societății în cadrul programului de cercetări al filialelor noastre din întreaga țară. Alături de problemele legate de limba și literatura romînă, culegerea de față însumează și cîteva cercetări de literatură universală. Sporirea activității științifice a filialelor Societății o arată numărul mai mare de cercetări din țară, profe- sori în învățămîntul mediu și elementar, care publică în acest volum. Sarcina de a îngriji această lucrare au avut-o Al. Bistrițianu, Gh. Bulgăr și Emil Mana. SOCIETATEA DE ȘTIINȚE ISTORICE ȘI FILOLOGICE DIN R.P.R. VASILE ADĂSCĂLIȚEI ASPECTE DIN DRAMATURGIA POPULARA Teatrul popular de haiduci*) LOCUL TEATRULUI POPULAR DE HAIDUCI IN FOLCLORUL ROMINESC Una din părțile importante ale folclorulu.il romînesc a rămas pînă în prezent insuficient studiată, cu toate că bogăția materialului său i-ar îndreptăți mai multă atenție ; este vorba de teatrul popular. De la început însă trebuie să precizăm de care teatru popular anume, este vorba. Teatrul popular romînesc, în general, se poate îm- părți în două mari categorii : teatrul popular laic și teatrul popular re- ligios. Despre Irozi și Minorosițe, așa- zisele mistere înscenate de biserică, putem urmări în multe studii, amănunte suficiente iar textul acestora îl întîlnim nu odată, în colecții anume tipărite. Nu același lucru se poate spune despre teatrul popular laic. Oricîtă minuțiozitate l-ar caracteriza pe cercetătorul dornic de a găsi în zecile de reviste folclorice care apăreau în deceniile trecute, măcar cîteva date în legătură cu teatrul popular laic, munca îi rămîne fără rezultate îmbucurătoare; aproape nimic nu poate afla. Studiile care pot rezulta pe baza unui material temeinic adunat, ar lărgi nu numai perspectivele de discuții asupra folclorului nostru ci și sursa de inspirație a dramaturgiei actuale. Teatrul popular laic este deosebit de bogat. In urma unor cerce- tări îndreptate în special pe linia elucidării acestei probleme, s-au găsit suficiente probe care să sprijine afirmația. Materialul pe care l-am adu- nat cu ocazia anchetelor dialectale și folclorice organizate în ultimele vacanțe de vară, de către Facultatea de Filologie din Iași, sau singur cînd am reușit să fac acest lucru, a fost completat și întregit cu răspun- surile primite la un chestionar special întocmit, colectate cu conștiincio- zitate de către elevi și eleve de la școlile pedagogice din Iași și de către studenți ai Facultății Muncitorești din același oraș. Dacă ar fi să întocmim o listă a teatrului popular laic, am căpăta un repertoriu asupra căruia încă nu ne-am putea pronunța dacă înscrie toate piesele existente. In afara Irozilor, Mironosițelor care au preocupat în orice caz, destul de frecvent pe cercetătorii folclorului, numai după o sumară documentare în satele și chiar în orașele Moldovei, aflăm de *) Comunicare ținută în cadrul filialei. Iași a Societății de științe istorice șa filologice și în cadrul sesiunii științifice din ianuarie 1956. existenta imor teatre rar semnalate și niciodată studiate sau prier ',r'~- crhe, ca : Teatru! popular de haiduci, Nunta țărănească sau Nunta, Pocea generală, Damele, Noastele, Arnăuțll, Anul Nou și Anul Vechi. Toate acestea ca și celelalte specii ale dramei populare, îmbogățesc repertoriul datinilor legate de sărbătorile de iarna. Cît privește : Malanca, Plugușorul, Călușarii, Steaua, ținmd cont de faptul că ele au constituit obiectul multor culegători și critici ai litera- turii populare, fiind în general cunoscute, cu toate că fac parte efectiv din speciile teatrului nostru popular, le lăsăm la o parte. în lucrarea de față vom încerca să reliefăm cîteva probleme legate de teatrul popular de haiduci. Dintre toate aspectele sub care ni se pre- zintă teatrul popular, aspectul oferit de teatrul de haiduci cheamă în deosebi spre studiu și cercetare deoarece teatrul popular de haiduci face elogiul luptei săracului împotriva bogatului exploatator. Lupta de clasă este prezentă în toate acțiunile personagiilor. Academia R.P.R., după cum se poate vedea din „Planul de lucru al Academiei RPR, pe anul 1951, în cadrul Planului de Stat și al Planu- lui de Electrificare" prezentat de.tovarășul Traian Săvulescu, la lucrările sesiunii generale științifice, din martie 1951, prevede pentru Institutul de Istoria Artei, drept a patra problemă ce urmează a fi studiată : „As- pecte din Istoria teatrului în RPR, ...drama populară : Jianul". Și din acest fapt reiese clar importanța care se acordă studiului teatrului popular de haiduci. împletind într-un tot bine închegat, piese disparate selecționate din bogata lirică de haiducie, teatrul popular de haiduci este de fapt o dra- matizare a unor episoade de luptă socială pe care colecțiile de folclor le-au înregistrat de numeroase ori. Creat în versuri, muzicalitatea aces- tora a părut dramaturgului anonim, insuficientă pentru a-și putea ex- prima sentimentele care îl frămîntau. Deaceea muzicalitatea versurilor este întărită prin faptul că pasagii întregi sînt cîntate, ceeace dă teatru- lui popular de haiduci, caracterul de operetă. i LEGĂTURA SA CU LIRICA DE HAIDUCIE, FIRUL ACȚIUNII Pentru a ne putea da seama de înlănțuirea diferitelor episoade, le vom prezenta respectînd ordinea pe care ele o au în majoritatea varian- telor folosite pentru lucrarea de față. De regulă, vom recurge la rezumarea acțiunii atunci cînd versurile care o exprimă nu-și găsesc corespondențe în poezia populară lirică. Trebuie spus că între diferitele texte pe care le avem, diferența constatată se rezumă doar la amănunte care nu afectează cu nimic linia obișnuită de înnodare a momentelor acțiunii. In primul tablou apar două personagii alegorice : Anul nou, de cele mai multe ori în persoana unui tînăr costumat ca o mireasă, frumos și plin de viață, optimist și promițător și Anul vechi în felul unui moș- nesg necăjit, obosit, gata de drum lung pe totdeauna. Intre cele doua personagii are loc o scurtă conversație cîntată. Tabloul următor însumează printre personagii, doi sau trei haiduci, ea si cum viața aceea mai bună zugrăvită în cuvintele celor două per- sonagii alegorice din primul tablou, nu va veni decît numai datorită Aptei necruțătoare pe care ncporui o va duce împotriva exploatatorilor. Numele acelor haiduci este foarte variat. Aici surprindem mai totdeauna o tendința de localizare a faptelor dramatizate, prin colorarea acțiunii cu eroi care sînt elemente reprezentative ale mitului haiducesc din regiunea respectivă. Corbea, Horea, Codreanu, Mereuță, Mătrăgună, Pantilimon : cam acestea sînt numele lor. Haiducii își exprimă îngrijorarea pentru prea lunga lipsă a căpita- nului lor, lancu Jianu. Procedeul replicilor cîntate este frecvent. In aștep- tarea căpeteniei ei găsesc prilejul să explice cauza care i-a determinat să se facă haiduci. Versurile pe care le folosesc în acest scop, au ca efect o prezentare reală a situației țărănimii exploatate în timpul regimului burghezo-moșieresc. Majoritatea covîrșitoare a versurilor pe care le vom cita sînt cu- noscute ca făcînd parte din lirica poeziei populare romînești. In dreptul fiecărora dintre acestea s-ar putea indica o sumedenie de colecții în care ar putea fi întîlnite. Iată de pildă' ce cuprins are cîntecul care explică de fapt cauza haiduciei : Stau pe loc și mă gîndesc Cum s-o dau s-o nimeresc. Toată ziua eu muncesc Pe ogorul boieresc. Ce folos de munca mea ? Intră-n punga altuia1). Singura cale care garantează celui exploatat o îmbunătățire rela- livă a situației, este răzbunarea. Cu riscuri mari dar cu îndrăsneală, cei săraci încearcă să-și facă singuri dreptate. De cele mai multe ori este nalea la care ajung abea după ce încearcă multe altele. Mă dusei și la palat Crezmd că voi fi iertat Dar la ușă la palat lat-un ciocoi gulerat ! — Bunăziua boieri mari 1 —» Ce vreți voi măi opincari ? — Vrem dreptate boieri mari. — Haideți, haideți, marș de-aici, Drepturi nu-s pentru calici 1 — Dacă vi-i treaba pe-așa, Pe toți dracu să vă ia. Rămîi doamne la domnie, Noi plecăm la haiducie...2) Greutățile vieții de haiducie nu înspăimîntă pe nimeni fiindcă în niciun caz ele nu întrec pe cele ale unei vieți de robi. In cîntecele lor, hai- 1) Varianta XIX din Tătăruși-Pașcani-Suceava. Inf. Gh. Buculeasa. 2) Aceeași variantă. 10 VASILE ADĂSCĂLIȚEI ducii își exprimă nepăsarea față de pericolul care-i amenință permanent,, spunînd : Foaie verde rug de mure Lung îi drumul prin pădure Dar mai lung îi prin oraș. Toți mă-ntreabă de răvaș. Doi mă-ntreabă, doi mă leagă, Doi în pivniță mă bagă Iar doi cu bastoanele Mi-au zdrobit ciolanele3). Tabloul următor încadrează și persoana lui lancu Jianu. Acesta se anunță printr-un lung sunet de corn. Intrînd în scenă, el îi întreabă pe. haiduci : Bunăziua băiețași! N-ați văzut vreo câțioară de ciocoiași ? Că, uite, iarna a sosit Iar noi bani n-am mai găsit Ca s-avem de cheltuit4). Haiducii răspund : N-am zărit, prea iubite căpitane. Că dacă zăream încercam aceste durde ruginite Pentru dînșii pregătite1' 15) Regăsirea haiducilor cu căpitanul lor este un prilej cu care el le povestește ultimele peripeții. Fugărit de poteră, a reușit totuși să scape : Măi podar, măi cîrciumar 1 Trage podun malul drept Că-ți izbesc un glonte-n piept ■ Trage podul mai la vale Că-ți izbesc un glonte-n șale ! Trecui Oltul jumătate Ciocoii mă-ntreb de carte Eu le-arăt flinta la spate. Flinta, zăiu, îmi este goală Dar ciocoii fug să moară, Flinta, zău, îmi este seacă Dar ciocoii fug, se-neacă6). Bucuria pe care o simt haiducii la auzul acestor povestiri este mare. Ea încîntă însă în egală măsură și pe toți acei care participă la repre- zentație. In unele variante tocmai acum este locul unui cîntec care exprimă dragostea țăranului romîn pentru munca cinstită : 3) Varianta I din Scărișoara-Corbasca-Adjud-Bîrlad. Informator : Vasile Vrînceanu... 4) Varianta din Scărișoara-Corbasca-Adjud. (I) 3) Varianta I din Scărișoara-Corbasca-Adjud. 6) Varianta XLIV din P. Neamț. Inf. Raucă Elena. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 11: întristat, pe gînduri dus, Mă urcai pe-un deal mai sus. Văzui plugurile-arînd Și plugarii semănînd, Numai plugulețul meu L-a-nțepenit dumnezeu. Dare-ar bunul dumnezeu Să umble și plugul meu, Să trag brazda dragului La ușa bogatului Prin colnicul codrului Prin mijlocul cîmpului !7) Adesea la nemulțumirile pe care haiducii le exprimă în numele ță- rănimii exploatate, se adaogă și cele ale altor categorii sociale din satele noastre. Apare tocmai acum un cioban care, sătul de nedreptățile ce i s-au făcut, hotărît să-și caute singur dreptate, cere lui Jianu să-1 pri- mească în ceata lui : Alelei, bade Jiene r Te caut de multă vreme, Cu tine să mă-ntîlnesc Două vorbe să-ți vorbesc. Să mă las de ciobănie, Să mă dau în haiducie; Să mă fac haiduc voinic, Să n-am teamă de nimic8). !n altă variantă Jianu îl întreabă neîncrezător: Ce-i cu line, măi ciobane ? primind următorul răspuns : la și eu un ciobănaș De prin munții Făgăraș. Am avere-un fluieraș Și vreo trei-patru oiți Și vreo zece mîndruliți. De trei zile mă trudesc Cu tine să mă-ntîlnesc Două vorbe să-ți vorbesc Și o doină să-ți doinesc9). Ca încheiere ciobanul rostește următoarele : Măi Jiene, te-aș ruga Să mă prinzi în ceata ta ! Iată-1 deci pe ciobanul sărac și amărît căutînd alean la prietenul săw haiducul. In altă variantă, el explică și cauza care l-a îndemnat să meargă în căutarea haiducilor : De mic, sărăcuț de mine, Mă dădui pe mîini streine, Mă dădui ca cioban slugă Și-mi dădu cață și glugă10). 7) Varianta XXXIV din Smulți-Bujoru-Galați. Inf. Cuza Pavel. «) Varianta VII din Reușeni-Trușești-Suceava. Inf. loniță loan. 9) Varianta XIX din Tătăruși-Pașcani-Suceava. Inf. Buculeasa Gh. 10) Varianta XXIX din Stolniceni Prăjescu-Pașcani-Iași. Inf. Gh. Domnica. 12 VASILE ADĂSCĂMjT.T In tabloul imediat următor intervin o seamă de personagii noi. Apare pe neghidite, potera. Desigur, nu întimplător, de cele mai multe ori în varianta de Jicni, potera este condusă de Crisladar sau Ctrc-Ser- claniL Este aici o respectare a adevărului istoric și vom avea prilejul să observăm ca și în alte cazuri poate fi remarcat acest lucru. In general, potera este alcătuită din soldați și vînători. Soldații, adesea fac parte din armata de roșiori sau vînători de rnunte, probabil și datorită faptu- lui că în regimul burghezo-moșieresc acestea erau discipline militare care înaintau pe tinerii oșteni iar aceștia le îndrăgeau și le respectau, sim- țind față de ele un fel de teamă. Potera trece îndată la arestarea căpeteniei haiducilor, care de obicei se opune : Cum, măi cîine de soldat ! La prima întîlneală^ Mă și pui la opreală?11) Cu toate acestea căpitanul haiducilor este prins și uneori legat în lanțuri. Poterașii îi cer socoteală pentru fărădelegile săvîrșite. La întrebările ce i se pun, haiducul dă răspuns limpede : Cît în codru-am haiducit Romîn bun n-am omorît. Unde întîlneam bogatul, Mîna-n pungă i-o băgăm Jumătate i-o luam, Jumătate i-o lăsam ; Iar unde întîlneam săracul îmi ascundeam baltagul, Dădeam bani de cheltuială Și haine de primeneală 12 ). In alte variante răspunsul Jianului este și mai cutezător, fără a da semne de teamă : Bunăoară de nu crezi, Intră-n codri și-ai să vezi ! Unde-s tufele mai mari Zac în sînge boieri tari, Unde-s tufele mai mici Stau ascunși ai mei voinici13). 'Cei care alcătuiesc potera rămîn uimiți și intervin cu foarte anemice replici. Ei recurg la amenințări. Tabloul următor se caracterizează printr-un moment care prezintă partea cea mai variată a teatrului popular de haiduci. Eliberarea haidu- cilor se face în chip foarte diferit de la variantă la variantă. Uneori, așa cum se întîmplă și-n baladele care vorbesc despre Corbea, în ajutorul haiducului vine mama. 11) Varianta I din Scărișoara-Corbasca-Adjud. Inf. V. Vrînceanu. 12) Varianta II din Calu lapa-Roznov-Bacău. Inf. Olka Apostoaie. 13) Varianta III din Luncaș-Hălăucești-Pașcani. Inf. M. Bacalu. TiVAiU E PGm.'UAR DE HAIDUCI Vino de ma scapă Maica, didce maică ! P? mța-i adîncă Groaza mă mînîncă14). In alte variante, în clipele sale grele, Jianu primește îmbărbătarea iubitei care apare cu rol salvator15). încă un prilej pentru noi de a constata că adevărul istoric este respectat în unele amănunte. lancu Jianu fiind din neam de boieri, odată prins, a primit grațierea lui Vodă Caragea, deoa- rece s-a găsit o tînără care a primit să se căsătorească îndată cu dînsul si acest fapt îi aduce, după obiceiul pămîntului, iertarea de ispășirea pe- depsei. Alteori rolul salvator îl are sora Jianului16). De cele mai multe ori însă, haiducul arestat rezolvă singur problema eliberării. El promite bani poterii. Aici apare un element important : conrupția care domina în orînduirea respectivă. Jianu propune plată pentru răscumpărare : Alai tinerei înarmat; Ce să-ti dau să fiu scăpat ? Și din lanțuri deslegat ? Iți dau o pungă cu poli Să mă scapi de închisori Și una cu mărunțele Să mă scapi de chinuri grele17). După cîteya cuvinte pe care oamenii stăpînirii le schimbă între ei, pote- rașii hotărăsc să primească banii și să redea libertatea haiducului. In unele variante18), după ce Jianu este deslegat pentru a scoate singur punga din brîu, el pune mîna pe arme și-i alungă pe poterași. Oricum însă, haiducii cîntă aici versurile eliberării pe o melodîe care are caracter de imn. Energice, vesele, ele înfățișează biruința bine- lui asupra răului : A scăpat Jianul nostru, , Vai de voi cei din oraș ! Tremurați în pieptul vostru... Voi muriți de întristare Și el vesel a scăpat19). Potera înmărmurită răspunde la întrebările răstite ale haiducilor. De- obicei, între cei care alcătuiesc potera se conturează două tabere ad- verse20). Pe de o parte conducătorii (căpitanul poterii) care amenință pe subalterni că : Pentru-a Jienilor scăpare Cădeți voi la închisoare ! Varianta XXVII din oraș. Dorohoi. Inf. Teodora Sladaru. rr0 Alte variante. 16) Varianta XXXI. din Miroslăvești-Pașcani. Inf. Manole Hogaș. 17) Varianta XLI din iMaxut-Deleni-Hîrlău. Inf. Elisabeta Acatincăi, stud. Fa- cultatea de. Mecanică-Iași. l8) Idem. 19) Varianta din Măneuti-Rădăuți. Inf. Dobrica Nicolaie. 20) Varianta XXXIV din Smulți-Bujoru-Galați. Inf. Cuza Pavel. U VASILE ADĂSCĂLIȚEI și pe de altă parte soldații care luați din scurt de haiduci, răspund desvinovătindu-se : Si-am zis verde și iar verde De m-ati crede nu m-ați crede, Sînt sătul și prea sătul De cazarmă și de drum21). Alteori răspunsul dat este următorul: Eu sînt soldat, soldat nerecrutat, Soldat, soldat din oastea nouă. Și-odată la etate, Mi-au pus ranița-n spate Și coiful ăsta-n cap fn care nici nu-ncap Si-apoi mi-au zis „răcane“. Hai, mișcă, țopîrlane ! De-acum vei fi soldat, Soldat disciplinat22). Intîlnirea dintre soldati și haiduci este prilejul cu care cei dintîi își ex- primă nemulțumirea lor. Constatăm totodată că lirica ostășească bogată în conținutul său protestatar, a împrumutat o parte din piesele sale, tea- trului popular de haiduci. Nimic din ceeace constituia prilej de nemul- țumire pentru oamenii satelor noastre, se pare că nu a rămas în afara acestui teatru popular. In el s-au reunit toate versurile cu caracter pro- testatar, obținîndu-se astfel o adevărată antologie a poeziei populare care reflectă diferitele aspecte ale luptei de clasă. Urmarea firească este că haiducii eliberați aveau să continuie lupta pentru o viață mai bună, pentru împărțirea dreptății de care era atîta nevoie. Aproape întotdeauna piesa se termină cu o urare cîntată în cinstea gazdelor, mulțumindu-li-se pentru ospitalitate: Mulfi ani trăiască primitorii noștri! Multi, multi ani trăiască Cei ce sînt de față, Mulți ani să trăiască !23) Ceeace am scos în evidență, reprezintă numai scheletul obișnuit al acțiunii deoarece în afară de aceste tablouri, apar adesea și altele, destul de numeroase, despre care n-am amintit doar pentru motivul că le în- tîlnim mai rar. DESPRE VALOAREA ARTISTICA ȘI DESPRE TEHNICA REPREZENTAȚIILOR Observațiile făcute. în legătură cu valoarea artistică a acestui teatru suferă, dealtfel ca întreaga lucrare, de faptul că ele vor proveni din cerce- tarea aspectului literar pe care ni-1 oferă drama studiată. Ori, caracterul de operetă al teatrului respectiv face necesar un studiu atent ai părții 21) Varianta XLIII din Mărășești-Panciu-Bîrlad. Inf. Dumitru Păduraru. 22) Varianta XIX din Tătăruși-Pașcani-Iași. Inf. Gh. Buculeasa. 23) Varianta IV din Sabasa-Borca-Ceahlău-Bacău. Inf. Vasile C. Niță. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 15 muzicale care, din păcate, a rămas pînă în prezent în afara preocupărilor noastre, în primul rînd ca urmare a faptului că nu am avut mijloacele materiale cerute (fonograf, ori măcar un bun cunoscător al notelor mu- zicale) . Piesele care compun drama pe care o urmărim sînt de fapt dintre cele mai realizate bucăți, fie ale liricii de haiducie, fie ale cîntecelor de lume, fie ale cîntecelor soldățești. Aspectul de mozaic al dramei respec- tive este întregit și de unele replici care sînt extrase direct din texte lite- rare, după cum vom avea ocazia să vedem mai încolo. Luate izolat aceste piese întrunesc calități artistice deosebite. In afara doinelor pe care le-am văzut cu prilejul stabilirii legăturilor dintre teatrul popular de haiduci și lirica de haiducie, doine care ilus- trează și ideia de aici, mai putem da o serie de exemple. Iată cîteva versuri dintr-o variantă24), versuri pe care le rostește anul vechi cînd se hotărăște să lase locul anului nou, apărut în scenă în chip de mireasă : copiliță, ochi ca mura ! Vino să-ți sărute moșul gura ! Că ti-o da inel de-argint Cu piatră de mărgărint. In alt loc, Jianu își exprimă amărăciunea sufletului prin versurile : Pelin beau, pelin mînînc Seara pe pelin mă culc. Dimineața cînd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl. De amar și de pelin Al meu suflet este plin25). Frecvența cuvîntului „pelin“ și folosirea lui pentru a scoate în evidență jalea și supărarea haiducului, este într-adevăr un procedeu care ar putea fi studiat de tinerii noștri poeți. Iată în acelaș sens versurile variantei din orașul Dorohoi, versuri care de la primele cuvinte ni-1 amintesc pe Mihail Eminescu : Jelui-m-aș și n-am cui, Jelui-m-aș codrului 1 Codrul are crengi plecate Și la dînsul n-am dreptate. Jelui-m-aș și n-am cui, Jeiui-m-aș cîmpului. Cîmpul are peliniță Ș.i la dînsul n-am credință26). In afara acestor adevărate „flori ale liricii populare", cum îi plăcea lui Tache Papahagi să numească cele mai reușite versuri populare, ne 24) Varianta XII din Basarabi-Preuțești-Fălticeni. Inf. A. Simion. 25) Varianta XLV din Ungureni-Munteni-Tecuci. Inf. M. Lazanu. 26) Varianta XXVIII din oraș. Dorohoi. Inf. Sladaru Teodora. VASILE ADASCĂLIȚEI lovește plăcut bogăția de cîntece care sînt presărate în cuprinsul teatru- lui respectiv. In afara unor melodii care nu fac parte organică din desfă- șurarea acțiunii, deoarece .sînt melodii introduse uneori chiar întîmplător (ie către „artiștii amatori14, sînt exemple numeroase de situații în care haiducii care stau de vorbă, fac acest lucru cîntînd. Deaceea desfă- șurarea acțiunii amintește adesea de serile de șezătoare, bogate în cîn- tece și veselie. Este adevărat că pe lîngă melodiile curat populare s-au strecurat și o serie de melodii care nu izvorăsc din fondul muzical fol- cloric și a căror prezență se explică printr-o influiență facilă a elemen- telor urbane, influiență exercitată mai ales în domeniul muzicii. De obi- cei aceste imixtiuni se datoresc mai ales elevilor care urmează școlile prin diferite orașe și care odată întorși în vacanță, înțeleg să îmbogă- țească în acest fel conținutul teatrului de haiduci. In același fel se explică și reminiscențele literare numeroase ce pot fi întîlnite în unele variante. In ceeace privește personagiile, deosebim o divizare a lor, în două categorii : simpatizate și antipatizate atît de formațiunea de artiști ama- tori cît și de spectatori. Această divizare se face de fapt de pe poziție de clasă. Printre personagiile simpatizate se enumeră : haiducii, ciobanul, olteanul, anul vechi, anul nou, femeia salvatoare a căpeteniei de haiduci. Printre cele antipatizate se enumeră căpitanul poterii, roșiorii, vînătorii, primarul, uneori soidații din poteră dar în general acei care reprezintă autoritatea în stat, aparatul de constrîngere. Profesorul A. A. Caiev de la Universitatea din Moscova, în cursul, său „Folclorul rus“ ținut. în 1949 semnalează că folclorul rus cunoaște un teatru asemănător. In același curs, autorul citat scoate în evidență sincretismul folclorului, arătînd că îmbinarea dintre diferitele forme de manifestare a artei este proprie creației populare. Din folclorul nostru, teatrul popular de haiduci este exemplul cel mai reprezentativ în această privință. In legătură cu tehnica reprezentațiilor acestui teatru se pot face constatări care sînt valabile pentru toate speciile teatrului popular. Este cunoscut faptul că reprezentarea teatrelor populare este legată aproape totdeauna de sărbătorile de iarnă sau în orice caz de zilele de sărbători. A.stfel teatrele populare au împrumutat caracterul datinilor. Singura ex- plicație care se poate da acestui fapt este aceea că în anotimpul iernii, țăranii noștri iobagi sau semiobagi în vremurile cînd se organizau aceste divertismente, se bucurau de mai multă libertate. Atunci, zilele de clacă impuse de boierime încetau, pentrucă munca la cîmp înceta. Atunci, coșarele și magaziile, țăranilor mai adăposteau încă hrană, pînă în zilele primăverii care aducea cu ea foametea, cu toate că la conac, hambarele erau pline. Deaceea teatrele populare s-au supus regulii de a fi jucate o singură dată pe an, la sărbătorile de iarnă. Sărbătorile de primăvară sînt foarte sărace în ceeace privește teatrele legate de ele. In Ardeal se cunoaște teatrul Mironosițelor care religios fiind, legat de patimile lui Hristos, se reprezintă în zilele Paștelui. Teatre laice însă nu ne sînt cunoscute. Mocănașii din Dobrogea, despre care s-a vorbit mult în „Anua- TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 17 nil Arhivei de Folclor", de către Tatiana Gălușcă, după apariția studiului lui Gheorghe Vrabie27), par a rămîne un simplu basm. Tehnica reprezentațiilor teatrului popular este cu totul redusă ! La alte popoare artiștii amatori întrebuințau pentru reprezentații, scene adhoc construite în piețele localităților respective. Este cazul Franței, Elveției, Japoniei, etc. Aceasta pentrucă teatrele populare în țările res- pective s-au păstrat ca o manifestare independentă folclorică, nefiind le- gate de anumite perioade ale anului. Actorii teatrelor populare sînt aproape fără excepție, tinerii. Unde dau aceste reprezentații ? Fie în curtea gospodarului care îi primește, fie în casă. Decorul este un element care se subînțelege. Pentru a fi mai clară prezența în scene a personagiilor (de fapt această deosebire în scene o facem noi), cei care n-au atunci rol, stau deoparte. Cît despre costumele actorilor, de cele mai multe ori ele urmăresc să redea culoarea timpului. Haiducii folosesc pantaloni cu găetane, în felul celor purtați de pandurii olteni ; în brîu au pistoale vechi iar săbiile le sînt nelipsite. Săbiile aproape totdeauna sînt vopsite în roșu amintind de „grozăviile" pe care le-au săvîrșit. Cristadar sau Cîrc-Serdar coman- dantul poterii și omul stăpînirii poartă fes roșu, amintind prin aceasta epoca feudală. Adesea, toată potera are o costumație asemănătoare. Costu- mația și machiajul excelează prin abuz de culoare roșie, fapt care a dus în unele părți la creiarea unei expresii : „parcă umblă cu Jicnii !" con- sacrată femeilor care aplică prea mult fard28). Rolurile sînt repetate și învățate în colectiv. Mai totdeauna, fiecare din tinerii care joacă unul din roluri, cunoaște și pe toate celelalte. Sînt și cazuri cînd în preajma anului nou, pentru reconstituirea textului, se fac sforțări serioase la care participă amatorii din anii anteriori. Pentru a fi mai siguri de păstrarea versurilor de la un an la altul, artiștii ama- tori le scriu de obicei în caiete sau carnețele. Cît despre cărți tipărite cu aceste texte, n-am găsit și se pare că n-au existat niciodată sau dacă au existat au fost prea puține. Faptul că informatorii invoacă adesea existența lor se explică prin dorința pe care o au ei de a da mai multă autoritate, teatrului respectiv. Improvizațiile nu lipsesc niciodată și ele rezultă fie din necesitatea de a înlocui o parte uitată, fie din dorința de a îmbogăți acțiunea. Distribuția se face adesea după însușirile amatorilor, însușiri recu- noscute de întregul colectiv. VARIANTE CUNOSCUTE. ARIE DE RASPINDIRE. In general, teatrul popular de haiduci este răspîndit mai ales în una din variantele sale în care figura haiducului lancu Jianu este figura centrală în acțiune. Varianta respectivă poartă denumirea de: Jicnii, Banda sau Banta jienilor, Jienia, Haiducii. Atît această variantă cît și 27) Gheorghe Vrabie, Există „Mocanii joc dramatic al Romînilor din Dobro- gea ?“ în „Cercetări Folclorice4*, I, 1947, p. 130—138. 28) In comuna Florești, raionul Adjud, regiunea Bîrlad. 2 — Limbă și literatură v. II — c. 6863 18 VASILE ADĂSCĂLIȚEI celelalte variante se bazează în primul rînd pe aureola folclorică ce s-a creiat fiecăruia dintre haiducii pe care i-a avut poporul nostru. Explicația faptului că varianta Jienilor este totuși cea mai răspîndită, vom încerca să o dăm mai încolo. Deocamdată reținem doar această constatare. Fiecare regiune a avut însă propriul său luptător, propriul său haiduc. în jurul aceluia s-au adunat fapte și legende care deși disparate inițial, au ajuns să formeze un fel de poveste biografică a eroului. Că povestea de care aminteam este aceeași aproape peste tot, indiferent dacă într-un loc ea este atribuită lui Jianu iar într-alt loc lui Bujor, lui Groza, lui Mătrăgună sau oricărui altuia, nu are nici o importanță. Poporul a adunat tot optimismul care îl caracterizează, l-a ajutat cu imaginația sa pe eroul iubit, să înlăture mai toate greutățile ce i-au stat în cale. Că într-o zi, pe Bujor bunăoară, l-au prins oamenii stăpînirii într-o bărbierie la Focșani și că l-au spînzurat în văzul mulțimii la movila Săranda de lîngă Iași, poporul sau a uitat cu desăvîrșire sau despre acest lucru își amintește în treacăt, pătruns de înțelepciunea pe care și-a însușit-o. Deaceea teatrul popular de haiduci, în Moldova mai . ales, îmbracă forme deosebite (ce-i drept nu esențial) de la o regiune la alta. în locul lui lancu Jianu, între Șiret și Carpați, de la Bacău spre nord, foarte des a fost introdus Bujor haiducul. Și nu întîmplător. Istoricul ieșean Ma- nolachi Drăghici 29).de pe la începutul secolului trecut, stabilește că Bujor este de felul lui din Orșa, ținutul Bacăului și a început activitatea în tim- pul lui Moruzi. Informații asemănătoare ne dă și Georgescu-Buzău30). Această variantă poartă numele de Banda lut Bujor sau BujoreniL Des- pre vechimea sa ne dă indicații fotografia publicată de D. Furtună, în revista de folclor Tudor Pamfile, anul IV, p. 26, apărută în 1922, cu ex- plicația : „Ceata lui Bujor de anul nou, cu portul local, în Rîșca-Fălti- ceni“. Se ajunge deci la concluzia că varianta s-a impus încă de mult, ca urmare a adaptării teatrului de haiduci la condițiile istorice locale. Varianta în care rolul lui lancu îl are haiducul Groza, apare mai ales în regiunea Roman-Pașcani, fiind întîlnită și prin Bacău și Fălti- ceni. Probabil că faptul nu este independent de apariția lui Groza ca erou al baladei lui Vasile Alecsandri. Mirceștii se află în această regiune și cunosc mai ales varianta respectivă, pe lîngă cea de Jieni. Dacă el este unul și același cu Groza despre care Silvia T. Bălan31) arată că într-o revistă germană de acum o sută de ani, „Das Ausland“ care apărea la Stuttgard, s-au găsit date privitoare la procesul său, proces cu răsu- net european, este și mai greu de explicat apariția acestuia ca per- sonagiu central în una din variantele teatrului popular de haiduci din Moldova. După relatările presei franceze din „Gazette des Tribunaux“, la București în 1838, a fost judecat pentru faptele săvîrșitejn^ Muntenia, Oltenia și mai puțin în Moldova și Bulgaria. Fără îndoială că în diver- sitatea variantelor, originalitatea are un rol deosebit. 29) Istoria Moldovei pe timp de 500 ani... Tom. II. Iași, 1857. 30) începuturile desvoltării capitalismului, Pg. 30. 31) Groza lui Alecsandri, figură legendară sau personagiu istoric, Cernăuți, 1942. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 19 Varianta Codrenilor a fost identificată într-un singur loc, pe teren, prin cercetările făcute, și este menționată de Petru Caraman32). S-ar pu- iea însă ca ea să fie una și aceeași cu varianta Bujorenilor, deoarece acolo, alături de Bujor stă haiducul Codreanu. Poate fi vorba numai de o lunecare a accentului de pe unul din eroi, asupra celuilalt. Variantele amintite pînă acum sînt cele mai răspîndite predominînd cea a Jienilor ! Este de scos în evidență faptul că întreaga ceată de hai- duci din ansamblul piesei și prin extindere teatrul însuși, poartă denu- mirea rezultată din numele eroului principal. S-a ajuns astfel la o inte- resantă substituire a termenului haiduc cu cel de jian sau bujorean. In satul Blăjerii de Sus, comuna Ivești, raionul Liești, regiunea Galați33), deși în varianta de teatru de haiduci care se joacă acolo nici nu este măcar vorba despre Jianu, eroii principali fiind Corbea și Mătrăgună, to- tuși teatrul respectiv poartă denumirea de Jieni. Alte variante cunoscute, cu arii mai restrânse de răspîndire, sînt următoarele : Gruia lui Novac care se joacă în comuna Coțușca, raionul Dara- bani, regiunea Suceava 34) precum și în împrejurimi. Gruia lui Novac nu este un erou local, pentru regiunea Sucevii. Răspîndirea baladelor popu- lare care preamăresc acest erou, ne îndreaptă spre părerea că Tran- silvania este patria lui. Astfel întîlnim balada lui Gruia lui Novac în Bihor35), în Avrig36), în Năsăud37), etc. Rar o întîlnim aiurea. Greu se poate deci explica existența acestei variante prin impunerea unui erou local. Este probabil rezultatul unei transplantări operate de un original regizor, al cărui anonimat, prin cercetări, ar cădea desigur. Craiovean al munților care prin 1937 se juca în satul Lămășeni- Baia38), sau Craioveanul Munților, amintește parcă de Vasile AlecsandrL Originalitatea acestei variante nu poate avea altă explicație decît cea dată în cazul Gruiei lui Novac. Se poate presupune că acestea nu sînt toate variantele teatrului popular de haiduci. Faptul că majoritatea covîrșitoare a informațiilor deținute de noi se referă la Moldova, ne îndreptățește să lăsăm deschisă lista variantelor. Evoluția firească, specifică folclorului, a dus în unele părți la o formă cu totul nouă, a teatrului de haiduci. Astfel, în jurul orășelului Pașcani, centru muncitoresc important din Moldova, la Sodomeni39), după 23 august 1944, din teatrul popular de haiduci a rezultat o variantă nouă, aproape un teatru deosebit. Condițiile de luptă ale haiducilor fiind asemănătoare cu cele ale partizanilor, această apropiere s-a făcut cu ușurință. Dealtfel muncitorii din Atelierele C.F.R. Pașcani sînt din satele 32) p. Caraman, Substratul mitologic... Iași, 1931, p. 65. 33) Varianta XV. Informator: Petre Săftica. 34) Inf. Giosu Ștefan, asistent Filologie-Istorie, Iași. 35) Gh. Pavelescu, Anuarul Arhivei de Folclor, VII. 36) Șezătoarea, voi. II, 1893, p. 32. 37) Șezătoarea, voi. IV, 1896, p. 7. 38) M. și A. Nicolaiasa, Monografia satului... 39) Sociologie Romînească, an. II, 1937. 20 VASILE ADĂSCĂLIȚEI învecinate și varianta semnalată poate fi considerată o inovație artistică a acestora. Perpetuitatea spiritului inventiv și creator al artiștilor amatori poate fi înțeleasă și mai bine din următorul amănunt : După înfrîngerea hitle- riștilor, în satul Ghindăoani-Neamț-Bacău, un tînăr sătean, Valeriu Amă- rieî, cu patru clase primare, umblat pînă atunci doar pe ogoarele chiaburilor din sat și prin pădurile exploatate de diferiți arendași, a creiat o piesă care a devenit bun comun al consătenilor săi, jucîndu-se și astăzi : Banda Republicii. Acea piesă este de fapt un interogatoriu pe care un om sovietic îl ia unui hitlerist. Izbucnește acolo ura împotriva cotropitorului fascist. Asupra răspîndirii teatrului popular de haiduci1, în baza materialului de care dispunem, nu putem trage încă o concluzie definitivă. Sigur este faptul că Moldova cunoaște cu precădere existența acestuia. Rezultatele cercetărilor întreprinse cu ajutorul chestionarului special de care am amintit, în ce privește existența teatrului de haiduci în alte provincii, n-au scos la iveală niciun amănunt care să ne intereseze. In lipsa unor posibi- lități de folosire mai amplă a chestionarului, am folosit puținele notițe sau însemnări pe care le-am putut afla în studii sau în reviste de specialitate. Astfel, pentru Muntenia, este prețios din punctul nostru de vedere „Chestionarul folcloric" întocmit de Mihail Vulpescu în 1939, chestionar în care la pagina 10, se notează : J ierni. Să se menționeze recitul. Ce se crede despre acest obicei? Să se învețe cîntecele !". Mihail Vulpescu era profesor de muzică și amator de folclor, sui generis. Originar din Bără- gan, Vulpescu a cunoscut probabil teatrul respectiv, chiar din satele unde și-a petrecut copilăria. Un alt amănunt cu privire la fostul județ Olt, ni-1 dă Ion F. Nico- la.ie 40) care vorbind despre „Cetele de colindători din Oltești-Olt, în iarna anului 1935—1936" spune că printre obiceiuri se enumeră și „capra sau jianul". Relatările sînt incomplete și pun pe drept cuvînt, pe cel care vrea să le folosească, în mare încurcătură. Din mărturiile adunate de la diferite persoane, am putut trage con- cluzia că în Oltenia, teatrul acesta este necunoscut. Cu ocazia celui de al doilea război mondial, cînd clica antonesciană a aruncat poporul nostru In războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice, o ceată de premilitari din nordul Moldovei, evacuați forțat' și încartiruiți în Oltenia, în regiunea Jiului, au jucat acolo cu foarte mult succes acest teatru. Patria lui lancu Jianu, se pare că nici nu-1 cunoștea. Mărturiile lui Petre Caraman41) arată că alta a fost situația în Tran- silvania. Acolo teatrul popular de haiduci ar fi fost cunoscut, tinerii l-ar fi cultivat cu deosebită plăcere și uneori trupele ambulante de artiști amatori ajungeau pînă peste munți. Rezultă de aici datoria de a căuta rezolvarea problemei pentru această porțiune a țării. 40) Petre Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la Romîni și la Slavi, Iași, 1931, p. 65. 41) Informator C-tin Ciopraga, lector la Facultatea de FilologieTstorie, Iași. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 21 Răspîndirea acestui teatru întrece însă cu mult limita pe care ne-o închipuim. Astfel, în Basarabia este tot așa de cunoscut ca și în Moldova. Probabil că în Republica Socialistă Moldovenească aceste tradiții de luptă revoluționară a poporului sînt cultivate și astăzi, cu atît mal mult cu cît în Uniunea Sovietică, după cum reiese din cursul de folclor al profesorului A. A. Caiev de la Universitatea din Moscova, există teatre populare ase- mănătoare cu teatrul de haiduci romînesc. Astfel aflăm de acolo că : „Barca exprimă ura poporului împotriva moșierilor și chemarea la răfuială cu ei. Piesa e cunoscută în. mai multe variante și sub diferite denumiri: Banda căpeteniei. Corbul negru, etc."42). Mai ales titulatura de „Banda căpeteniei" ne face să bănuim o foarte mare asemănare. Desigur, desvol- tarea acestor teatre s-a făcut în mod independent. Ea a rezultat din faptul că în condiții economico-socialo-politice asemănătoare, pot apare fenomene culturale asemănătoare. In puține cuvinte este bine să ne amintim și despre mijloacele de răspîndire a teatrului respectiv. Cum se face că localități care nu l-au cunoscut, l-au căpătat totuși în repertoriul obiceiurilor pe care le cultivă ? Pentru a fi cît mai convingători, lăsăm să vorbească aici chiar spusele informatorilor noștri. Vasile Poienaru, informatorul materialului XIX, arată clar că la Tatăruși-Pașcani, teatrul de haiduci n-a fost cunoscut pînă în 1920, cînd el s-a „liberat" din armată, unde un prieten al său, C. Ama- zilită, din Goioasa-Bacău, l-a învățat. La Sabasa-Borca-Ceahlău, bătrînii Vasile C. Niță și lacob Pizamosca, își amintesc cu siguranță cum în anul 1905, cînd s-au lucrat podurile șoselei de peste Stînișoara, de la Mălini la Borca, împreună cu meșterii italieni (fiu al cărora este lacob Pizamosca), au venit și lucrători, de felul lor din Pașcani, lucrători care de sărbătorile de iarnă au jucat pentru prima dată Jienii la Borca. La Pașcani, teatrul de haiduci, după cum relatează undeva M. Sadoveanu, era de mult cunoscut. Mai tîrziu, repertoriul Borcei s-a îmbogățit și cu Bujorenii, desigur prin- tr-un procedeu asemănător. Acest sistem de răspîndire explică adesea și diversitatea variantelor. Din cele arătate se desprinde un adevăr : teatrul de haiduci a devenit în mod real un bun al maselor populare. El s-a răspîndit relativ repede pentrucă în eroii săi și în faptele acelora, poporul recunoștea cauze proprii. Dispunem și de variante care s-au jucat în 'orașe importante din Moldova. Una din Iași, jucată în cartierul Tătărași, pentru ultima dată în 1943 43). Alta din Dorohoi44). Mai dispunem și de o variantă jucată în Piatra-Neamț, mai ales de elevii școlii pedagogice de băieți. Dealtfel elevii școlilor din orașe, originari din sate, pot fi considerați drept colportorii de bază ai acestui teatru. 42) A. A. Caiev Folclorul rus, Curs ținut la Universitatea d.in Moscova, 1949. în traducerea Institutului de Folclor din București, p. 212). 43) Varianta XIV. 44) Varianta XXVIII. 22 VASILE ADĂSCALIȚEI LEGĂTURA SA CU CELELALTE TEATRE POPULARE Legătura teatrului de haiduci cu celelalte teatre populare prezintă două aspecte : măsura în care s-a servit de celelalte teatre pentru a-și îmbogăți mai puțin conținutul și mai mult tehnica reprezentațiilor și măsura în care a exercitat, la rmdul său. o influență asupra acelora. La prima vedere s-ar părea că trebuie să ne orientăm mai ales spre teatrele populare laice și că în ceea ce privește teatrele religioase, nu poate fi stabilită nicio legătură. Realitatea este alta. Coexistența Jienilor cu Irozii, în unele localități a dus (mai ales în nordul Moldovei) la împrumu- turi, uneori de expresii iar alteori de personagii. Teatrul de haiduci a dat Irozilor o serie de expresii. Astfel, dacă procedăm la o înfățișare paralelă & unor pasagii din cele două piese, faptele apar fără putință de îndoială. In textul de Irozi, un apărător al magilor spune : Căci cu această armă Ce-i a păstorului fală, Șaptezeci de vor fi Cu totii m-aș împotrivi. Eu sînt Șoldan Viteazul Dincolo, de la Breazul Soldat de oaste nouă Ce-mi zic voinic cît nouă. Intr-o zi, din păcate, Mi-au pus un sac în spate Și coiful ista-n cap In care nici nu-ncap.. 45) In teatrul de haiduci : Sînt soldat viteaz Din coline de brazi 1 Sînt soldat de oaste nouă Și sînt voinic cît nouă, într-o zi, din păcate, Mi-au pus ranița-n spate Și cușma asta-n cap în care nici nu-ncap...45) Și-apoi mi-au zis soldat46). Cuvintele soldatului din Irozi sînt aceleași aproape cu cuvintele sol- datului pe care îl întîlnim în potera pusă pe urmele Jianului, chiar dacă și unele și altele ne amintesc de sceneta lui Vasile Alecsandri, „Soldam Viteazul". Comparația poate fi dusă mai departe în ce privește textul. Astfel : 45) Elena Niculiță Voronca, „Datinile și credințele poporului romîn“, Cernăuți., 1903, p. 85—97. 46) Materialul I. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 23 In textul de Irozi : Ah, sabie, săbioară. Iubita mea surioară, la mai ieși din teac-afară Și pe-acest Jian mi-1 omoară !47) In teatrul de haiduci : Ah, scumpa mea săbioară, Ieși din teac-afară Și pe-acest Jian mi-1 omoară1! Mai ales aceste versuri, comparate, ne duc la concluzia că influența, în cazul de față, s-a făcut de la Jieni la Irozi. Aproape în toate variantele teatrului popular de haiduci, cuvintele adresate săbiei pot fi aflate, în timp ce alte variante ale teatrului religios, culese din alte regiuni și la alte date, nu prezintă această asemănare. Influența asupra teatrelor populare laice este însă foarte puternică. Arnăuții, este o piesă de teatru despre care aproape se poate spune ca e o variantă a teatrului popular de haiduci. Subiectul este același. Se pare însă că teatrul respectiv privește problemele pe care le pune, de pe o poziție de clasă mai puțin categorică. Informatorii4â) afirmă că Arnăuții era o piesa mai „selectă" la_ înscenarea căreia luau parte mai ales notabi- litățile tinere ale satului. Intrucît nu deținem textul acestui teatru, nu putem trage concluzii valabile întru totul. In Aloldova mai există un teatru popular cunoscut sub numele de Nunta sau Nunta țărănească. Se pare că regiunea Iași, Suceava și regiu- nea Bacău, sînt singurele care îl cunosc. Este un teatru destul de răspîndit și totodată destul de vechi. (Poate mai vechi decît cel de haiduci). La 1885, după informațiile date de S. Mihăilescu 49), exista în comuna Bucium lîngă Iași. Asupra Nunții țărăneștii, influența teatrului popular de haiducie este mult mai mare. Sînt localități unde cele două teatre s-au contopit în unul singur, fie sub numele celui dintîi, fie sub numele celui de al doilea. Nunta țărănească în forma ei pură are ca subiect mersul în pețit50). In unele variante — și acestea reprezintă majoritatea — găsim o minunată trecere a teatrului de haiduci de pe fundal de codru, pe fundalul unui sat oarecare în care un primar abuziv și hrăpăreț, este judecat cu asprime de lancu Jianu51). Conflictul general, conflict de clasă, capătă aici o aplicație mai imediată, mai legată de contemporaneitate. De o parte, primarul cu arnăuții și soldații, toți oameni ai stăpînirii și pe de altă parte, Jianu cu haiducii și cu Harap și Pui de Harap, două personagii despre prove- niența cărora vom aminti îndată. 4') Varianta XI. 48) Inf. Ni stor Mihai. Preutești-Pașcani-Iași. 49) Șezătoarea, III, 1895—1896, p. 183. 50) Varianta XI din Dobîrceni-Trușești-Suceava, Inf. Virgil Petrescu si) Varianta X din Prisăcani-Iași, Inf. Emil Musteață. 24 VASILE ADASCALIȚEI .Asemănarea dintre cele două teatre este așa de evidentă încît cu greu aș putea găsi exemplele cele mai nimerite pentru a o putea arăta. Insultat de harap, primarul poruncește închisoare pentru fapta aceluia. Apare tocmai atunci Jianul, care este chemat în ajutor de către harap : Sai Jiene, sai și-mi dă un ajutor 1 Sai măi frate și mă scoate Că-s înfiorat de moarte ! Jianul răspunde : Bună seara, bravi nuntași! N-ați văzut vreun ciocoiaș Greu, ciocoi cu punga plină Să mi-1 puneți la hodină ? Acțiunea se continuă oferind și mai departe posibilitatea unei com- parații de asemănare. Este sigur că acest hibrid dintre Jieni și Nunta țărănească rezultă din continua transformare la care este supus folclorul de către cei care îl transmit pe cale orală. Intervine aici spiritul inventiv, creator, original, spirit care se dovedește a exista într-o măsură destul de apreciabilă în metodele de creație artistică a maselor populare. Un spectacol deosebit de interesant ni-1 oferă teatrul popular care după modelul teatrului popular de haiduci, s-a alcătuit și are ca subiect principal, viața unor hoți care au trăit de curînd și a căror activitate are puține note comune cu activitatea haiducilor. Este vorba de infractori care au devenit populari prin îndrăzneala și „rodnica“ lor activitate, infrac- tori ca: Terente, Coroi, Palesciuc, Lucan. Lupta de. clasă nu a fost însă un principiu călăuzitor pentru aceștia. In anii dintre cele două războaie mondiale ei săvîrșeau încă faptele pentru care au căpătat faimă. Așa se face că în jurul fiecăruia dintre cei amintiți, s-au creat piese de teatru care au folosit ca elemente de bază, procedeiele, mijloacele de expresie, uneori chiar pasagii întregi din teatrul popular de, haiduci. Coroi a fost judecat la Bacău, iar Terente la Tulcea. Cu toate acestea este semnalat teatrul popular Banda lui Terente în localitățile Gorbănești și lordănești din fostul județ Botoșani și în Văculeni din fostul județ Do- rohoi. Se prea poate ca și în alte părți teatrele respective să fie cunoscute. Ge-i drept, putem crede că poporul se bucura oridecîteori trufia unui exploatator (chiabur, negustor, cîrciumar sau chiar fabricant) era înge- nunchiată de acești infractori, chiar dacă cei' săraci nu primeau nicio sa- tisfacție materială de pe urma acestor atacuri. în Calu-Iapa regiunea Bacău este cunoscută Banda lui Lucan. Intrucît putem cerceta textul acesteia52), vom trece la cîteva discuții pe marginea sa. Intr-o bună măsură, prin tablourile ce o compun, acțiunea este tributară teatrului popular de haiduci. Ilenuța, soția unuia din bandă, dă la iveală — de teamă — poterii, pe părtașii soțului. Ei se răscumpără 52) Varianta din Calu-Iapa, Bacău. Material XLVI. TEATRUL POPULAR DE HAIDUCI 25 cu un milion de lei, iar o parte din poteră, „se dă în haiducie". Elementul protestatar nu mai apare de loc. Lirica poeziei de haiducie nu a mai servit ca material de prelucrare. Avem de a face mai mult cu niște hoți „moderni" care au prădat poșta trenului București—Dărmănești, decît cu niște haiduci. Se impune însă concluzia că avînd ca model teatrul popular de haiduci, s-a creat un mou teatru popular pe care îl putem numi fără re- zerve, „teatru de hoți". In folclorul rus, după cum ne informează Istoria literaturii ruse, editată de colectivul al cărui responsabil a fost N. Pospe- lov, există un teatru asemănător. Este în afara oricărei îndoieli că avem de a face cu un element al folclorului, alterat din punct de vedere ideo- logic, strein de fondul sănătos al creațiilor cu adevărat populare. Dispunînd de variante mai numeroase și cunoscînd mai bine toate celelalte teatre populare, s-ar putea înmulți aceste exemple. Să vedem acum în ce măsură, teatrul popular de haiduci a folosit materialul celorlaltor teatre populare, pentru îmbogățirea propriului reper- toriu. Un teatru popular cu caracter laic, la Romîni, nu este cunoscut înainte de Jieni, în afară de jocurile de păpuși care au ajuns ca din forma lor inițială, cînd erau dominate de subiecte religioase, să-și transforme și să-și îmbogățească repertoriul, cu tot felul de subiecte profane. T. Bu- rada 53) dă o listă a scenelor teatrului de păpuși cu subiecte profane, ară- tînd printre altele : „un cioban, o oaie... Vasilache... un șoarece, o mîță, Napoleon Bonaparte". Rolul păpușilor, textele pe care le rosteau, exprima punctul de vedere al claselor dominante, al ideologiei burghezo-moșie- rești, asupra diferitelor categorii sociale în care se încadrau oamenii în orinduirea respectivă. Concurența comercială, atitudinea nejListă față de muncă, ura de rasă, naționalismul șovin, sînt notele predominante ale teatrului popular de păpuși. Teatrul acesta s-a răspîndit întîi printre orășeni și tîrziu abea a ajuns cunoscut satelor. Dacă ar fi aparținut cu adevărat claselor exploatate, ar fi trebuit să se asemene cu forma pe care o avea teatrul de păpuși, la Rușii de prin părțile Kievului, pe la 1866, la care „misterele sînt însoțite de păpuși care în piese satirice au toată libertatea ; nu-i nimic dacă ponegresc pe slujbași, dacă vorbesc de rău pe moșieri și pe marii dregători ai țării, ori dacă spun în gura mare cutare taine lumești' care abea se șopteau pe acolo"54). Este deasemeni cunoscut faptul că și în Cehoslovacia, renumiții actori deveniți cu totul populari, ) Despre limba literară în „Studii și cercetări lingvistice". București 1954, Rr. 1—2, p. 151—163. 2) Cf. Cuvînt înainte la „Dicționarul limbii romîne literare contemporane'', București 1955, p. IX. 36 WERNER BAHNER fapt a determinat o schimbare a formelor de viață obișnuite pînă atunci, care trebuiau să-și găsească expresie și în limbă. Orizontul de vederr a fost lărgit în mod substanțial. A fost stabilit contactul cu noi sfere de activitate, cu noi domenii de știință, și cu alte forme și concepții, prin faptul că acestea, în mare parte, au pătruns în țările romînești din orînduirea socială, mai avansată din punct de vedere istoric, a apu- sului. Paralel s-au făcut pași mari către unitatea națională a romînilor3. In acea vreme, forțele cele mai diferite se străduiau să dezvolte în chip adecvat limba romînă într-o limbă națională. Probleme asemă- nătoare au apărut, cum le cunoaștem din opera umaniștilor secolului at XVI-lea, în Italia, Franța, Spania și Portugalia, în legătură cu problema limbii naționale. Era vorba despre unificarea formelor limbii și a or- tografiei, deci despre o normă națională general obligatorie. Apoi tre- buia lămurit, ce mijloace ale limbii puteau reda noile caracterizări și- concepții, nemijlocit legate de noile forme de viață și de noile cunoș- tințe. Ce sursă putea fi găsită pentru acest scop ? Pe cînd țările roma- nice din apus recurgeau în sec. al XVI-lea, aproape în cea mai mare parte la latină, în parte și la greacă, în Romînia din sec. al XlX-lea se șovăia dacă acest rol trebuia să-l joace pentru limba națională la- tina sau o limbă soră romanică, în special italiana sau franceza. Pu- ternice controverse au avut loc între diferite grupuri4. Reprezentanții școlii ardelene își propuseseră deja revenirea la latină, deși mai mult din punct de vedere istoric decît al uzului concret al limbii ; însă Ion Eliade Rădulescu în partea a doua a activității sale a luat limba ita- liană ca model pentru reînnoirea limbii romîne. Practic, cea mai largă mrîurire a avut-o totuși modelul francez, mai ales în domeniul limbii însăși. Acest fapt nu este surprinzător, dacă se iau în considerație re- lațiile romînești' de atunci. Franța era în acel timp întru cîtva un mo- del al statului burghez pentru Europa răsăriteană, iar cultura franceză exercita o mare influență asupra acelor state care își sfărîmau vechile lanțuri feudale. Cu toate că profesorii francezi, încă de la sfîrșitul sec... al XVIII-lea, au predat elementele de bază ale limbii franceze pe mo- șiile boierilor și au răspîndit în parte valorile culturii franceze, totuși, a fost mult mai important faptul că tinerele generații romînești ale no- bilimii și burgheziei plecau în Franța pentru a importa de acolo ceea: ce era necesar dezvoltării noilor științe. Acest fenomen a fost hotărîtor pentru limba romînă, deoarece chiar denumirea multor obiecte și no- țiuni s-a fixat prin acceptarea termenilor francezi corespunzători. In: felul acesta s-a ajuns la o influență franceză de covîrșitoare impor- tanță pentru vocabularul limbii romîne. Intr-adevăr este foarte impor- tantă constatarea că începutul limbii literare romîne moderne este strîns legat de pătrunderea unui mare număr de cuvinte franceze. Acest fapt a fost totdeauna limpede, totuși nu există în cercetările de pînă acum încă nici o monografie cuprinzătoare cu privire la iu- 3) Cf. I. Iordan „Limba romînă contemporană/4, București 1954, p. 70 și unu. D. Macrea „Despre problemele studiului limbii literare" în „Limba romînă", anul IV. 3—1955, p. 17 și urm. 4) Cf. S. Pușcariu „Limba romînă", București 1940, p. 384. DESPRE FORMAREA LIMBII LITERARE ROMÎNE MODERNE 37 fluența franceză asupra limbii romîne. O lucrare corespunzătoare des- pre influența franceză, paralelă cu aceea a lui Ladislau Galdi5 despre clementele neogrecești ale limbii romîne din epoca fanarioților, lipsește încă. In mare parte faptul acesta se explică prin importul de cuvinte din limba franceză care a durat pînă în zilele noastre continuu, astfel încît ea a fost privită și prețuită mai mult din punct de vedere purist decît istoric-lingvistic. Nu considerațiile de ordin istoric, ci dimpotrivă preocupările normative, în parte îndreptățite predominau. Cît de mult subestima cercetarea tradițională această influență franceză, se vede din următoarele fapte : Cihac dă în prefața la al doilea volum al dic- ționarului său etimologic daco-romîn un studiu rezumativ asupra păr- ții esențiale a vocabularulu.il romînesc și stabilește că o cincime din el e de proveniență latină, două cincimi slave, o cincime turcă și restul de proveniență greacă, ungară și albaneză. Această împărțire destul de -schematică nu corespunde realității și este ciudat că Cihac nu a luat în considerare mai ales elementele franceze din limba romînă. Dar și Hașdeu, care s-a opus acestei statistici mecanice a lui Cihac și a accen- tuat pe bună dreptate valoarea circulației cuvintelor, pare să fi fost potrivnic elementelor franceze din vocabularul romîn, căci dicționarul său neterminat „Etymologicum Magnum Romaniae“ de asemenea nu ia în considerare aceste cuvinte de origină franceză. Și Gustav Weigand, care a cercetat amănunțit influențele străine asupra limbii rornîne, sau a stimulat studii corespunzătoare, nu a intrat ‘în amănunte privitoare la elementele franceze din limba romînă. Cunoscută este în privința aceasta critica sa la adresa dicționarului vechii Academii Romîne, căruia îi obiectează că a avut prea mult în vedere neologismele. Abia cerce- tările din ultimele decenii au arătat importanța volumului de cuvinte franceze. S-a vorbit în acest caz, cum a făcut de exemplu Sextil Puș- cariu, despre o reromanizare a limbii romîne7. D. Macrea și-a luat sar- cina să pună în lumină diferitele părți esențiale ale tezaurului de cu- vinte romînești, folosindu-se de „Dicționarul limbii romîne din trecut și de astăzi“ (București 1931) de I. A. Candrea 8 și a ajuns, cu privire la elementele franceze conținute în el, la următorul interesant rezultat : din cele 43269 cuvinte pe care le conține dicționarul, 29,69% sînt de pro- veniență franceză, deci aceasta înseamnă că elementele franceze sînt cele mai numeroase în limba romînă actuală. Abia după aceea urmează par- tea latină moștenită de 20,58% și cea slavă 10,59%. Chiar dacă valoa- rea de circulație a acestor cuvinte de proveniență franceză în limba ro- mînă. este mai mică decît vocabularul latin moștenit și strîns legat de structura limbii romîne, totuși procentajul elementelor franceze înregi- strat de D. Macrea este considerabil. Această situație impune întrebarea 5) „Les mots d’origine neo-grecque en roumain â l’epoque des Phanariotes“, Budapest 1939. 6) „Etymologicum Magnum Romaniae", București 1887, T. I. p. XLVI—LIX. 1\ Sextil Pușcariu, op. cit. S. 370. 8) D. Macrea „Circulația cuvintelor în limba romînă“, în: „Transilvania", 73 (1942) nr. 4, p. 268—288, „Contribuție la studiul fondului principal de cuvinte al '.limbii romîne" în: „Studii și cercetări lingvistice" voi. V (1954) nr. 1—2, p. 7—18. 38 WERNER BAHNER legitimă : ce rol are elementul francez în configurația generală a vo- cabularului romînesc și în structura limbii romîne. Se poate răspunde la această întrebare în mod satisfăcător numai dacă se ține seamă de punctul de vedere istoric-lingvistic. Cea dintîi pătrundere masivă a cuvintelor franceze a avut loc în întîia jumătate a secolului al XlX-lea, în bună parte prin filieră rusească. In Rusia începuse încă din sec. al XVIII-lea, din epoca lui Petru I,. să fie mult întrebuințate cuvintele franțuzești, care, în formă rusească, mai ales în epoca 1829—1848, cînd Rusia avea protectoratul asupra Aloldovei și Munteniei, fură transmise mai departe spre teritoriile ro- mînești. Termeni ca „administrație1*, „comitet**, „constituție**, complect” și altele, nu reprezintă, în mod nemijlocit, cuvintele franceze „admini- stralion“, „comite**, „constitution** și „complet**, ci formele corespun- zătoare rusești: administrația, komitet, konstituția, koinplekt. In mod cu totul trecător unele din aceste cuvinte, apar în limbă ca neologisme înainte de primul val important al împrumuturilor franceze, care a inter- venit către mijlocul secolului al XlX-lea9. Acel prim mare val l-au con- stituit mai ales termeni și denumiri care aparțineau noilor sfere sociale, politice, economice și științifice Apoi o mare însemnătate a avut cercul de scriitori grupați în jurul „Daciei literare**, căci majoritatea acestora s-a ridicat împotriva latinismelor exagerate care erau un balast pentru limbă și ei au dovedit bună orientare lingvistică în problema neologis- melor 10. Afară de aceasta, ei au căutat cu ajutorul limbii romîne să încetățenească cuvintele străine dîndu-le o formă adevărată n. Chiar și forma sonoră a cuvîntului străin a fost de multe ori adaptată structurii fonetice romînești, astfel încît astăzi, un vorbitor obișnuit al limbii romîne nu mai recunoaște multe din elementele introduse din limba franceză, pe la mijlocul secolului trecut12. In a doua jumătate a sec. al XlX-lea, apest procedeu a fost din ce- în ce tot mai mult neglijat. Deși unele cercuri au dovedit opoziție față de pierderea parțială a comorii de cuvinte romînești datorite împrumu- turilor franceze și s-au ridicat curente patriotice, între cele două răz- boaie mondiale, cuvintele franceze au găsit o tot mai largă primire în limba romînă ,3. Aceste elemente franceze din .vocabularul romînesc a- parțin diferitelor sfere ale vieții omenești și au o deosebită valoare de circulație dovedind, atît structural, cît și din punct de vedere istoric, multe aspecte. 9) lorgu Iordan, op. cit., p. 71/72. 10) Ibid., p. 74. H) Tudor Vianu „Nicolae Bălcescu, artist al cuvfntului“, în : „Limba romînă40' 1953, I, p. 31. Bălcescu întrebuințează expresiile: atirnare în Ioc de dependență, ome- nire pentru umanitate, simțiment respectiv simțibilitate pentru sentiment respectiv sen- sibilitate și a inima în loc de a anima. 12) D. Macrea „Despre problemele studiului limbii literare" în : „Limba romînă4'' 1955, 3, p. 39. J3) Cf. lorgu Iordan „Limba romînă actuală, o gramatică a «greșelilor»44, Bucu - rești 1947, p. 459 ff. DESPRE FORMAREA LIMBII LITERARE ROMÎNE MODERNE 39 Către mijlocul secolului trecut vocabularul limbii literare romîne nu avea procentajul de împrumuturi franceze la nivelul celui arătat de D. Macrea. Dimpotrivă, dacă se adaugă limbii romîne de la începutul sec. al XX-lea, „cuvinte la modă“ franțuzești, trecătoare, se depășește mai mult amintitul procentaj. In general se constată că aceste elemente franceze prezintă diferite trepte care pot fi diferențiate după cum urmează : 1. Există cuvinte, cu o pronunțare obișnuită, care au fost preluate odată cu ideea sau cu obiectul. 2. Adeseori se impune neologismul francez prin faptul că înlocu- iește o veche denumire de origină slavă, turcă sau neogreacă. Acest proces de înlocuire, mai ales în domeniul elementelor de origină slavă, nu a avut loc dintr-odată, ci a durat mai multe decenii. Pentnu aceasta au jucat un mare rol factorii semantici, ca polisemia sau deplasările din sfera de noțiuni. O înțelegere exactă a acestor fapte va fi posibilă nu- mai studiind fenomenele din punct de vedere onomasiologic. Cuvintele turcești corespunzătoare au fost legate adesea nemijlocit de vechea orîn- duire feudală și au făcut loc mai repede noii influențe franceze. Cuvin- tele grecești, care au fost primite mai ales 'în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și în primele decenii ale sec. al XlX-lea în Moldova și Mun- tenia, au fost strîns legate de cultura nou introdusă 14 și au avut totuși numai o restrînsă valoare de circulație, ele au fost înlocuite în mod ne- cesar prin denumiri latine corespunzătoare, sau romanice, în special franceze, care se puteau sprijini din punct de vedere social pe o largă pă- tură de vorbitori. 3. In măsură mai mare au fost primite cuvintele franceze care aveau mai ales caracterul unui împrumut de lux ; ceea ce însemna că existau deja termeni romînești echivalenți. Această coexistență a cuvintelor sino- nime a produs apoi o diferențiere și o nuanțare mai mult sau mai pu- țin fină, care în majoritatea cazurilor reprezintă o îmbogățire a Jimbii15. 4. Există cazuri izolate, cînd un cuvînt străin a devenit element general răspîndit al limbii naționale, deoarece termenii corespunzători regionali au rămas cu semnificații limitate și astfel ar fi survenit neîn- țelegeri 16. H) Cf. Ladislau Gâldi op. cit. și Gheorghe Ivănescu „Problemele capitale ale vechii romîne literare", Iași 1948, p. 26. 15) Alexandru Philippide scria deja în „Istoria limbii romîne", Iași 1894, p. 214: „Cînd alături cu cuvintele băștinașe împrumutam cuvinte străine ori din alte dialecte, diferențiarea se făcea iarăși imediat (dacă nu chiar de la început pentru diferitele lor nuanțe au fost împrumutate), și trei fenomene au atunci loc". După această constatare Philippide dă o serie de exemiple ca : ornament-podoabă, abun- danță-prisos, prilej-ocazie ș. a. 16) CP. Prefață la „Dicționarul limbii romîne", București 1913, p. XXIII : „Astfel, bunăoară, pentru necesar se zice în Muntenia de nevoie, iar în Ardeal de lipsă. Pentru ardelean nevoie are însă mai ales sensul de pacoste sau epilepsie; pentru muntean lipsa este francezul abscence sau manque, așa încît neologismul devine necesar. Alt caz. Poporul în Muntenia zice nu e voie, în Ardeal nu e iertat, pentru nu e permis. Dar expresia munteană n-am voie o traduce ardeleanul pe nemțește: ich habe keine Lust, iar cea ardeleană însemnează în Muntenia es ist unverziehen. 40 WERNER BAHXER Volumul de cuvinte franceze joacă un foarte mare rol în diferitele terminologii profesionale. Limbajul medical de specialitate cuprinde în afară de expresiile uzuale internaționale, greco-latine, multe cuvinte fran- ceze, care nu sînt cuprinse în nici un dicționar general romînesc17). Im- portanță deosebită au termenii francezi din limbajul de specialitate al juriștilor. A existat oare o totală ruptură între limba vechilor codice ro- mînești din sec. XIII—XVIII și aceea a societății burgheze din sec. al XIX—XX-lea, cum se spune în prefața vechiului dicționar al Acade- miei ? Aceasta are nevoie desigur încă de multă cercetare 18. 6. In răspîndîrea neologismelor franceze un mare rol a revenit și unor limbaje profesionale. Diferiți termeni ai domeniului juridic, de exemplu, au ajuns în vorbirea generală, lărgindu-și sfera importanței lor19). Totuși sensul special a fost păstrat în limba de specialitate.. 7. In sfîrșit, există multe cuvinte de proveniență franceză, care au numai o extrem de restrînsă valoare de circulație și au în cea mai mare parte un caracter de jargon. Acestea au apărut mai mult în limba presei. Pentru a ocoli echivocul și a reda ideea din es ist unerlaubt se poate zice pretutin- denea nu e slobod. Dar chiar această expresie, mai potrivită, n-a putut deveni lite- rară și a fost ales neologismul permis. De cele mai multe ori cuvîntul neologic nu se acopere pe deplin cu cel băștinaș. 17) Să se compare maladie, care în limba vorbită și în limba literară nu este cunoscut ftfndcă există aici cuvîntul boală. 18); Op. cit., p. XX. 19) Să se compare a acuza, care ca termen pur juridic a intrat și în limba H- rerată, din cauza aceasta a fost un concurent al verbului a pirî.. N. I. BARBU observatii asupra expresiilor realității, posibilității ȘI IREALITĂȚII ÎN GREACĂ ȘI LATINĂ Lipsa de unitate, a terminologiei întrebuințate în gramatici cînd este vorba în special de procesele (acțiunile) posibile și ireale arată o deosebire de vederi chiar asupra conceptelor de realitate, posibilitate și irealitate. Astfel, pentru a nu cita decît cîteva exemple, Hale and Buck1) vor- besc de posibilitate în prezent, trecut și viitor, la Riemann2) întîlnim termenul de potențial al trecutului, Kiîhner8) în gramatica limbii gre- cești, întrebuințează expresiile „noțiunea irealității^, și „conceptul purei posibilități^ și „așa zis potențial al trecutului", la Stolz-Schmalz, jn gramatica revăzută de Hoffmann-Leumann 5), citim cuvintele, „potenția- litate și irealitate". Se știe însă că, din punct de vedere al realității obiec- tive, nu există posibilitate decît în viitor. Un lucru se face sau s-a fă- cut și este real, sau s-ar putea face și este posibil în viitor. Dacă acesta este adevărul, atunci cum se poate vorbi de posibili- tate în trecut ? Gramaticii citați și, în general, toți gramaticii, deși, în unele amănunte, par a fi întrezărit problema, nu o pun în felul acesta. Este deci o primă insuficiență a felului cum este tratată problema de acești autori. Dar cînd este vorba de discutarea modurilor prin care se exprimă procesele (acțiunile) posibile și ireale, contradicțiile apar și mai evi- dent. Astfel, în limba latină, procesele (acțiunile) ireale în prezent se redau, în latina cultă a epocii clasice, prin imperfectul conjunctivului. Dar se întîlnesc — în această perioadă mai rar, dar în latina veche foarte des — procese ireale în prezent exprimate prin prezentul con- juctivului, iar procese ireale. în trecut cînd cu mai mult ca perfectul, •cînd cu imperfectul conjunctivului. Explicațiile acestor întrebuințări, date de diferiții autori, sînt cît se poate de deosebite. Astfel, Hale and Buck6), arătînd că în latina veche procesele ireale se redau prin prezentul conjunctiv, adaugă că în acea perioadă nu se făcea deosebire de timp, în cadrul acestor expresii. .1) A latin grammar, Boston, 1903, p. 272. 2) Syntaxe latine, ecL 1932, p. 288. nr. 2. 3) Ausfuhr. Gramm. der gr. Sprach II, p. 214. -*) Ibid. p. 201. 5) Ed. 1928, II, p. 773. 6) Op. cit. p. 310, d. 42 N. I. BARBU Riemann '). vorbește de prezentul conjunctivului exprimînd pro- cese ireale în viitor, fiind un simplu produs al imaginației, pentru ca Ernout, în nota pe care o face la pasajul citat la Riemann, să găsească această explicație prea ingenioasă și să afirme oă deosebirea dintre prezentul și imperfectul conjunctivului care exprimă o acțiune ireală, era atît de fină, încît nu mai putea fi percepută adesea de scriitorii latini. La Stolz-Schmalz,8) găsim explicația că, la origină, nu exista,, în limbă, o deosebire între potențialitate și irealitate. Dar autorul nu-și pune următoarea întrebare: dacă nu exista în limbă, exista oare în gîndire ? Ernout-Thomas, în Syntaxe latine, ed. 1953 p. 253 și urmă- toarele scriu : „In această categorii a conjunctivului de posibilitate și irealitate intră expresia posibilității propriu zise, aceea a potențialului și a even- tualului, deasemenea aceea — fără îndoială, printr-o dezvoltare secun- dară — a irealului. Potențialul este posibilitatea legată de o condiție, la prezent și la perfect: „ceea ce s-ar putea face, dacă...“. El se confundă, ca expresie, cu eventualul../1. Conjunctivul de simplă posibilitate, adică nelegat de o condiție, era cunoscut de auxiliarul posse“. „Printr-o inovație paralelă cu aceea care există pentru conjuncti- vul de voință, latina transpunea în trecut conjunctivul de posibilitate sub diferitele sale forme: potențial eventual al trecutului. In această funcție, timpul cel mai vechi și cel mai frecvent este imperfectul“. „In vechime, irealul, adică presupunerea contrară realității pre- zente sau trecute, nu avea expresie specială...". „Utilizarea conjunctivului imperfect pentru ireal prezent este o dez- voltare secundară a funcției sale de potențial al trecutului : fraza din Plaut. Ps. 640 : si (erus) intus esset, evocarem „dacă stăpînul meu ar fi înlăuntru, l-,aș chema" însemna „Să se fi găsit stăpînul meu înlăuntru, mă duceam să-l chem". Condiția este presupusă posibilă printr-o trans- portare în trecut; și contextul aduce ideea că realitatea prezentă este, contrară". Autorii, vorbind apoi de timpurile conjunctivului, cînd este vorba de imperfect și m.m.c. prefect, scriu : „Imperfectul și m.m.c.p. conjuncti- vului răspund celor două timpuri simetrice ale indicativului. Imperfectul este cel mai vechi. El a început prin a transpune conjunctivul prezent în diferitele funcții modale: redderes (hortativ), scires (potențial), quid facerem (deliberativ) etc. Dar, cînd a servit să exprime irealul, a primit și el un sens prezent care, de altfel, nu l-a făcut să-și piardă valorile sale de trecut". Aceste exemple sînt credem, îndeajuns, spre a ilustra necesitatea reluării problemei și tratării ei sub toate aspectele: al gîndirii, al ex- 7) Op. cit. pag. 390. ») Op. cit. pag. 570. REALITATE, POSIBILITATE ȘI IREALITATE IN GREACA ȘI LATINA 4» primării ei în gramatică, al evoluției expresiilor gramaticale. Numai astfel se poate nădăjdui să se găsească unele explicații care să cores- pundă adevărului. Trebuie început cu lămurirea celor trei concepte, acelea de „rea- litate", „posibilitate", „irealitate". Lumea obiectivă, realitatea obiectivă este izvorul ideilor, concep- telor noastre. Din contactul cu lumea obiectivă s-a ajuns la formarea conceptelor de „realitate", „posibilitate" și „irealitate". „Realitatea” este tot ceea ce este perceput și verificat ca îndeplinit sau îndeplinindu-se prin contactul cu lumea obiectivă, „irealitate" tot ceea ce nu intră în sfera realității, „posibilitate" este tot ceea ce nu intră, dar poate intra în sfera realității. Cele trei noțiuni sînt concepute prin raportare a uneia la celelalte. Astfel, „realitate" este în opoziție cu „irealitate", iar „posibilitate" este în opoziție cu „realitate” și „ireali- tate. „Realitatea" este în opoziție și cu „irealitatea" și cu „posibilitatea". Formele de existență ale lumii obiective sînt însă mișcarea, tim- pul și spațiul. La făurirea conceptelor de „realitate", „posibilitate" și „irealitate" n-a putut lipsi conceptul de „timp", așa cum n-au lipsit nici celelalte concepte. Verbul exprimă un proces, o acțiune, o mișcare. Tot- deodată, verbul are și categorii de forme care exprimă timpul, iar' per- soanele arată pe săvîrșitorii acțiunii față de subiectul vorbitor. Categoriile timpului sînt prezentul, trecutul și viitorul. Dacă com- parăm între ele noțiunile de „realitate", „posibilitate" și „irealitate" din punct de vedere al prezentului, trecutului și viitorului, observăm că, din punctul de vedere al realității obiective, ceva se petrece sau s-a petrecut, sau ceva nu se petrece sau nu s-a petrecut. Exemple: Eu cînt, proces real în prezent, constatat de momentul cînd îl îndeplinesc. Eu am cîntat, proces real în trecut, constatat și ex- primat în momentul cînd vorbesc. Eu voi cînta, nu este un proces real, fiindcă nu se petrece, în clipa de față este ireal, dar, gîndindu-mă la viitor, el devine posibil. Modul de exprimare a realității, după cum se vede din exemplele date, este indicativul, al posibilității, în exemplul citat, este indicativul viitor. Dar în limbă mai sânt și alte moduri. Eu pot spune : aș cînta, să cînt, aș fi cîntat, să fi cîntat. Forma aș cînta arată că acțiunea nu se împlinește, fiindcă, dacă s-ar împlini, aș zice eu cînt, deci nu este reală, ci, raportată la clipa cînd o pronunț, este ireală, dar, dacă mă gîndesc la viitor, ea devine posibilă. Prin urmare, cînd spun aș cînta, eu am în vedere două lucruri: întâi, realitatea obiectivă constatată în prezent, arată că eu nu cînt; al doilea, posibilitatea ca eu să cînt, în viitor. Același lucru ni-1 arată și conjunctivul prezent să mergem: întîi, eu spun că, în clipa cînd rostesc verbul, în prezent, noi nu mergem, deci,, obiectiv, acțiunea este ireală, dar, raportată la clipa următoare, la vii- torul imediat, ea se poate împlini, este posibilă. 44 N. I. BARBU Deci, cînd întrebuințăm verbul la conjunctiv, la optativ sau la im- perativ, gîndirea noastră are în vedere două planuri : planul realității obiective (procesul se împlinește sau nu, este deci real sau ireal) și planul realității subiective (procesul nu se împlinește, dar este dorii, voit, socotit cu putință să se împlinească). Așa dar, în verbe la conjunc- tiv, optativ, imperativ, cînd gîndirea are în vedere cele două planuri, ea lucrează, de fapt, cu ceea ce noi numim conceptele de „realitate", „posibilitate", „irealitate" care nu pot fi puse în opoziție decît rapor- tate la timp. Deci, într-un verb la optativ, conjunctiv sau imperativ se au în vedere, simultan, trei lucruri: 1) realitatea obiectivă; 2) atitu- dinea subiectului vorbitor; 3) timpul. Fără a avea necontenit în ve- dere acești trei factori, nu se va putea înțelege nimic din expresiile realității, posibilității, irealității în cele două limbi. Iată acum care sînt procesele de exprimare ale celor trei categorii de procese în cele două limbi. Pentru exprimarea proceselor realității obiective, amîndouă lim- bile întrebuințează indicativul. Deci identitate de procedeu. Exemplu : Auto = solvo = desleg (Este vorba numai de propoziții inde- pendente) . Pentru exprimarea proceselor posibile și a celor ireale, procedeele sînt deosebite nu numai între cele două limbi, dar chiar în cadrul ace- leiași limbi. Dăm următoarele exemple rezumative, dar care ne înfăți- șează totuși esențialul : Procese posibile Limba greacă întrebuințează optativul fără av, mai ales la Homer, cu av apoi, pe cînd latina întrebuințează prezentul și perfec- tul conjunctivului. Exemple : Epoca I : Auo'p.' = solvam (solverim) = aș (putea) deslega în (viitor) Epoca II : Auocpz dcv = solvam (solverim) = aș (putea) deslega în (viitor) Procese ireale .In prezent Limba greacă optativul (fără av mai ales la Homer) apoi op- tativul cu dv , apoi indicativul imperfect cu av , iar latina, mai ales în vechime, prezentul conjunctiv și, mai ales în epoca clasică, im- perfectul conjunctiv. Exemple : Epoca I : A6oc|ic(la Homer) = solvam aș dezlega (dar nu dezleg) în clipa de față REALITATE, POSIBILITATE ȘI IREALITATE ÎN GREACA ȘI LATINĂ 45 Epoca II : Auocjit dcv (la .Homer și mai tîrziu) = solvam Epoca III : 2Ăuov iv = solverem — aș dezlega, dar nu dezleg în clipa de față. In trecut Limba greacă întrebuințează imperfectul și aoristul indicativului, cu dv , iar latina imperfectul, (mai ales în vechime) și mai mult ca perfectul conjunctivului. Exemplu : Epoca I : săuov&v = solverem f aș fi dezlegat, dar nu am Epoca II : eĂuaadcv = solvissem ț dezlegat (în trecut) A mai rămas așa zisul potențial în trecut. în amîndouă limbile acest „potențial al trecutului" se redă prin aceleași expresii prin care se redă irealul. Astfel : &v = putares = ai fi crezut (ai fi putut crede) (dar n-ai crezut) (în trecut). Nu mai e nevoie să explicăm că expresiile epocei I și II continuă să se întâlnească, deși din ce în ce mai rar, și în epoca III. Tabloul este- prezentat intenționat schematic, pentru a se reda mai clar deosebirile dintre diferitele procedee în diferitele perioade. Se vede, deci, mai întîi, o deosebire între greacă și latină, în ex- primarea proceselor posibile și ireale : pentru procesele posibile, greaca întrebuințează optativul cu sau fără &v , pe cînd latina conjunctivul prezent și perfect (aorist) ; pentru procesele ireale, în trecut, greaca întrebuințează indicativul (mai rar) imperfect și (mai ales) aorist cu âv, pe cînd latina conjunctivul imperfect. Sub diversitatea de moduri, mai întîi, cînd este vorba de procese ireale în trecut, se ascunde însă o* identitate de procedee și anume : scoaterea procesului de pe planul rea- lității și transferarea lui în trecut: latina o face prin conjunctiv, iar greaca prin adăugarea particulei av la indicativul trecut, particulă care, scoțând procesul de pe planul realității, fiind în trecut, îl trans- pune direct în sfera irealității. Astfel : eXoaa = solvi = am dezlegat (este un proces real în trecut).. &uca iv = solvissem = aș fi deslegat (este un proces ireal în trecut). In latină, procesul fiind deja scos de pe planul realității prin con- junctiv, n-a fost nevoie ’decît să se treacă conjunctivul la trecut, pentru a-1 face ireal. In greacă, particula , scoțînd procesul exprimat de indicativ de pe planul realității, n-a fost nevoie decît să se întrebuin- țeze un trecut pentru a exprima un proces ireal. Dar există o identitate de procedee chiar cînd este vorba de ac- țiuni ireale în prezent. Astfel, greaca, pentru a exprima acțiuni ireale în prezent, întrebuințează : optativul fără av la Homer, optativul cu av la Homer și în epocile posterioare, imperfectul indicativ cu avr iar latina : conjunctivul prezent și imperfect. Amîndouă limbile după cum se vede, întrebuințează modul potențialității — greaca optativul, latina conjunctivul prezent — pentru a exprima procesele ireale în prezent. Există însă un element care face pe cititor să-și dea seama, în cele 46 N. I. BARBU două limbi, că este vorba de procese ireale, și acest element este pri- virea realității obiective prezente, este deci elementul timp. Optativul, în greacă, și conjunctivul, în latină, sînt moduri care exprimă procese po- sibile, dar numai raportate la viitor, căci, dacă le raportăm la clipa strict prezentă, procesele sînt ireale. Iată deci cum, sub diversitatea de moduri, în latină și greacă, pen- tru a se exprima procese posibile sau ireale, se pun procesele în opo- ziție cu realitatea obiectivă în prezent sau trecut sau viitor. Dacă un proces este scos de pe planul realității (fie prin conjunctiv, fie prin optativ) și este raportat la prezentul strict sau la trecut, el este ireal în prezentul strict sau în trecut; dacă însă este raportat la viitor, el devine posibil, căci numai în viitor nu se poate vorbi încă de realitate obiectivă. Iată cum cele două limbi au venit să confirme în chip stră- lucit afirmațiile noastre prealabile cu privire la conceptele de „reali- tate", „posibilitate", „irealitate". Mai este însă și aspectul istorie al problemei. Astfel, greaca a exprimat acțiunile ireale în prezent mai întîi cu optativul fără ăv, apoi cu optativul cu ăv , apoi cu imperfectul indicativ cu âv, iar latina mai întîi cu conjunctivul prezent și perfect (aorist), apoi cu con- junctivul imperfect. In toate aceste cazuri, nu este vorba de o neputință de a distinge timpul în acțiunile ireale, așa cum afirmă Hale and Buck9) nici că la origine nu se făcea o deosebire între potențialitate și ireali- tate, așa cum citim la Stolz-Schmalz 10) și nici că deosebirea între pre- zentul și imperfectul conjunctivului în latinește era atît de fină, încît un'Cicero n-o mai putea distinge, așa cum afirmă Ernout n), ci, dim- potrivă, avem în față un progres al celor două limbi în perfecționarea procedeelor de exprimare a acțiunilor ireale. Astfel, cînd vorbitorul (citi- torul) spunea ĂăocjLt = aș deslega (dar nu desleg), el făcea un efort .mintal de raportare la realitatea obiectivă a prezentului strict, pentru a-și da seama că acțiunea este ireală. Adăugînd particula «v, el făcea un pas spre clarificare, de vreme ce iv arăta că optativul nu mai expr'mă un proces dorit, ci este vorba de un proces din sfera posibilității, care, raportat la prezentul strict, este ireal, iar cînd întrebuința imperfectul in- dicativ cu <2v , vorbitorul (cititorul) își dădea lămurit seama că este vorba de procese ireale în trecutul apropiat, apoi, cînd s-a pus în opoziție cu aoristul cu &■' în prezentul strict. Același lucru s-a întîmplat în latinește. Cînd vorbitorul (cititorul) spunea solvam — aș deslega (dar nu desleg), el raporta procesul la realitatea obiectivă strict prezentă, pentru a-și da seama că procesul este ireal, iar cînd spunea solverem = aș deș- lega (dar nu desleg), timpul îl ajuta să vadă că este vorba de o ireali- tate din trecutul apropiat și apoii din prezent. Nu e nevoie să stăruim prea mult acum asupra afirmațiilor făcute de Ernout-Thomas 12), care susțin că utilizarea conjunctivului imperfect 9) Loc. cit. IO) Loc. cit. n) Loc. cit. >2) Loc. cit. REALITATE, POSIBILITATE ȘI IREALITATE ÎN GREACA ȘI LATINA 47 pentru irealul prezent este o desvoltare secundară a funcției sale de po- tențial al trecutului și că el a început prin a transpune în trecut funcțiile modale ale conjunctivului și că numai după aceea a exprimat acțiuni ireale și chiar prezente. Vom spune numai că, de vreme ce vorbitorul latin, în exprimarea unui proces la conjunctiv, avea, neîncetat, în vedere trei lucruri: 1) realitatea obiectivă, 2) atitudinea sa față de proces, 3) tim- pul, în momentul în care s-a creat imperfectul conjunctiv, el și-a dat seama imediat că procesele exprimate prin acest timp și mod erau, de fapt, ireale. Deci n-a fost nevoie să se aștepte o perioadă îndelungată de timp pînă ce imperfectul conjunctiv să exprime un proces ireal. Ade- vărul este: așa cum conjunctivul prezent exprima, înainte de apariția imperfectului, procese ireale, dacă se avea în vedere prezentul strict, sau procese posibile, dacă se avea în vedere viitorul, tot așa imperfectul con- junctiv a exprimat acțiunii ireale, de vreme ce realitatea obiec.ivă trecută era cunoscută. Iar dacă, de pildă, pe vremea lui Demostene, la Atena, și pe vre- mea lui Cicero, la Roma, se întrebuința optativul cu , în greacă, sau prezentul conjunctivului în latină, pentru a exprima o acțiune ireală în prezent, ele aveau o valoare stilistică, erau arhaisme, cu formele lor specifice. In perioada clasică, poeții sînt mai ales aceia care întrebuin- țează prezentul conjunctiv pentru a exprima un proces ireal în prezent. Așa dar, dacă în optativul cu âv , în greacă, și în prezentul conjunctivului, în latină, irealitatea procesului era implicit exprimată, în epocile cînd a apărut imperfectul cu âv , în greacă, și imperfectei! con- junctivului, în latină, realitatea procesului a fost explicit exprimată. Dar în orice epocă, în mintea vorbitorului a fost mereu prezentă deosebirea dintre realitate, posibilitate și irealitate. Aceasta însemnează că forma nouă a venit după conținut, exprimat neclar prin forma veche, că forma veche a continuat să exprime un conținut nou și că conținutul nou a creeat o formă nouă. Așadar, ar fi mai prudent ca. atunci cînd este vorba de procese reale, posibile și ireale să nu se mai vorbească, fără nici-o deosebire, de „potențialitate" și „irealitate" în prezent, trecut și viitor, așa cum se citește în gramatici, ci să se vorbească de realitatea obiectivă conform căreia nu există decît rea'i'ate sau irealitate pre- zentă sau trecută și posibilitate viitoare și de procese reale, în prezent și trecut, de procese ireale, în prezent și trecut, de .procese posib le în viitor, iar pentru procesele numite de gramatică potențiale în trecut, sa se întrebuințeze termenul de ipotetice în trecut. Termenul de „ipotetic" arată că este vorba de acțiuni contrare realității, dar considerate posi- bile numai de subiectul vorbitor, pe cînd termenii de „potențial al tre- cutului", „potențialitate în trecut" par a indica că, obiectiv, ar exista potențial în trecut ceea ce este cu totul inexact. Concluzii 1. In greacă și latină, cind este vorba de a se exprima procese •posibile sau ireale, sub diverstitatea de moduri și timpuri, se ascund 48 N. I. BARBU procedee de gîndire comune: 1) raportarea la realitatea obiectivă; 2) luarea în considerare a timpului. 2. In amîndouă limbile, asistăm la o perfecționare a proceselor de exprimare a proceselor posibile, ireale și ipotetice. Evoluția acestor procedee ne confirmă că mai întîi un conținut nu a fost exprimat la început, de o formă veche și că forma nouă a exprimat un conținut care exista, fiind exprimat neclar, nepotrivit, de o formă veche. 3. Apariția unui nou procedeu nu elimină dintr-o dată procedeul vechi, ci cde două procedee continuă să coexiste multă vreme, procedeul nou cîștigînd mereu din ce în ce mai mult teren, iar procedeu, vechi tinzînd să dispară. 4. Amîndouă procedeele au o valoare stilistică, procedeul vechi apărînd din ce în ce mai mult ca un arhaism. GH. BULGĂR GALA GALACTION ȘI LIMBA NOASTRĂ ARTISTICĂ în „Mărturie literară*4, autobiografie cu interesante referirițe la miș- carea literară de la sfîrșitul veacului trecut și începutul acestui veac, printre multe amănunte care ne ajută să reconstituim amploarea și sen- șurile curentelor noastre literare, citim și această precizare, menită să întregească profilul artistic al prozatorului : „Așa cum se întîmplă cu ori- șicine care a cutezat să tulbure pe contemporani cu visurile și scrisul lui, am cășunat și eu discuții, controverse și schisme. Unii nu se pot împăca cu limba mea literară2; alții mă găsesc prea^ bigot și morali- zant; alții — cu mai multă dreptate — ar dori să găsească în litera- tura mea mai multă devoțiune și mai puțină jertfă deșartelor frumu- seți pămîntești... Ii rog pe toți să citească și să rec’tească bucata mea Trandafirii. Bucata aceasta rezumă, lămurește și simbolizează, surprin- zător, toată simțirea și toată literatura mea... Strădaniile mele de trei decenii3, studiile mele teologice, limba mea romînească, așa cum o știu și cum am scris-o... toate treceau și se iroseau ca materialul adunat pen- tru clădirea unei case pe care stăpînul n-a avut binecuvîntarea s-o vadă ridicată*44. Limba și stilul scriitorului, de care s-au ocupat criticii din preajma primului război mondial, au stîrnit deci controverse aprinse. Neașteptata îndrăzneală de care dădea dovadă prozatorul Galaction cînd asocia în chip inedit elementele literaturii religioase cu cefe moderniste nu se potrivea nici cu gustul semănătoriștilor, nici cu cerințele esteticii moderniste, nici 1) Această „mărturie" a apărut sub titlul: „Tn loc de prefață", în ^fruntea volu- mului I din „Ooere", tipărit de către „Editura pentru țiteratură și artă a Societății scriitorilor din R.P.R.", 1949. Autobiografia a fost retipărită, ca prim articol „Măr- turie literală", în culegerea Oameni și gînduri din veacul meu, îngrijită de T. Vîrgolici,. 1955. 2) în „Flacăra" din 1915 s-a purtat în contradictoriu o aprinsă discuție în ju- rul limbii și stilului lui Galaction. Scriitorul a fost violent criticat mai ales de E. Lo- vinescu, pentru faptul că în operele publicate apărea un prea mare număr de neolo- gisme. Galaction a continuat însă a scrie în felul său și a fost tot mai mult apreciat de cititori. 3) Data apariției acestei „mărturii", e notată : 1942, cînd scriitorul a vorbit despre viața și despre opera sa la Facultatea de litere din București, în cadrul^ unui ciclu de „mărturisiri autobiografice", organizate de catedra de literatura romînă mo- dernă, cu scopul de a cunoaște mai bine viața și creația scriitorilor contemporani, în propria lor analiză. 4) Oameni și gînduri din veacul meu, p. 27—28. 4 — Limbă și literatură V. U — c. 6863 50 GH. BULGAR cu norma cumpătului, a armoniei clasice. Prin tematică și prin stil scrii- torul aducea în cîmpul literaturii noastre noi teme inedite, lexic neobiș- nuit, imagini, cu încărcături afective, puternice, eroi și fapte pline de contradicții. Prin toate povestirile și romanele scriitorului trece ca un fir roșu un puternic lirism, despre care Mihail Sadoveanu spunea că e o notă particulară a prozei din primele decenii ale veacului nostru5. La Galaction lirismul e accentuat prin faptul că, datorită caracterului au- tobiografic al unor cărți, prezența scriitorului în desfășurarea acțiunii este nemijlocită. Iată un pasaj edificator : „Mergeam încet și mă întrebam dacă, în cripta bătrînei mînăstin, aș mai putea întîlni, fie chiar fără s-o recunosc, țeasta celui din urmă călugăr care citise Phedon-u\ lui Platon sau Exaimeron-u\ marelui Va- silde? Mergeam încet și mă întrebam lucrul acesta și alte lucruri triste și inutile... în vîlceaua din dreapta Vovideniei, niște flori galbene și lumi- noase, pe tulpinile înalte, se stingeau una după alta, ca niște făclii după isprăvitul liturghiei, iar umbra serei părea că este fumul lor, amestecat cu fumul de tămîie. Pe șesul larg cuprins între păduri și între dealuri, lumina trecea leneșă și descompusă, roșie pe livezile cosite, aurie pe codrii, de aramă. Departe, către sfîrșiiul lanțului de dealuri, bătut în coaste de soarele în amurg, Cetatea Neamțului părea de cretă. O armo- nie largă și discretă aduna ochilor și inimii, aici în această vatră secu- lară, profilul de cetate al mînăstir.i'i, zigzagul negru al zărilor scurtate și liniile curbe prin care muntele și pădurea pogorau și expirau lîngă al- biile pîraielor... .Ascultam murmurul din apropiere ; ascultam și gînduniie mele. Și în seara cu profunzimi de ametistă și de opal răsfrîngeam și ve- deam aievea dorul meu, cu atît mai îmbietor, cu cît îl știam mai nea- juns și mai cu neputință. Pironit în faptul asfințitului, cum mă găseam, mi se părea că sînt de cînd cu mînăstirea și greutatea pravilei și răz- vrătirea frîntă în spaimele mărturisirii și robia sub canoane,^ privite în jos, ca într-o prăpastie, în veacurile acestei mînăstiri, mi se părea că le pri- vesc în prăpastia sufletului meu“6. Acest fragment, pe care-1 citim la începutul povestirii „Calipso grea- ca, fecioara", ne prezintă în chip sintetic specificul tematic și stilistic al operei lui Gala Galaction. ★ Contactul stabilit din frageda vîrstă a inițierii intelectuale cu tex- tele religioase a rămas foarte strîns de-a lungul deceniilor^ de muncă li- terară și de practică teologică. Scriitorul a rămas cu gîndurile și cu vorba în domeniul textelor sacre. In același timp și-a îmbogățit sensibi- litatea cu elanurile înnoitoare ale curentelor moderne, cultivînd imagi- nația, practicînd libertatea și îndrăznelile stitului artistic. Nici un scrii- 5) Interviu acordat scriitorului Demostene Botez și publicat în „Adevărul literar și artistic**, 1926. 6) Opere, p. 350—352. GALACTION ȘI LIMBA NOASTRĂ ARTISTICĂ 51 tor n-a pus în aplicare mai consecvent ideea veche a lui Heliade că scrii- torul și limba lui literară se pot dezvolta, în condiții bune, prin valori- ficarea literaturii noastre religioase. Tradiția umanistă și prezența ideilor și a termenilor din sfera celei mai vechi literaturi tipărite la noi, se văd clar în fragmentul citat mai sus. Atît meditația cît și analiza psihologică, lexicul și mijloacele sti- listice se dezvăluie în amplitudini uneori neobișnuite, pornind de la. cele două domenii ale culturii : antichitatea și cărțile noastre^ vechi, biseri- cești. Alăturarea lui Platou și a „marelui Vasiiie“ nu e întîmplătoare : ea sugerează îmbinarea celor două mari tradiții hterare care au generat la noi (și mai ales în literaturile europene mai dezvoltate) o creștere considerabilă a literaturii naționale, un spor al experiențelor artistice, fundamentat pe autoritatea necontestată a unor maeștri unanim apre- ciați. Contactul cu vechea cultură a dat imbold inspirațiilor, a șlefuit ex- presia, a deschis perspectiva înțelegerii filozofice, adînci, a problemelor vieții. Natura patriei, oamenii care o transformă, vechimea locurilor de legendară glorie, au inspirat scriitorului accente lirice pătrunzătoare, dez- văluite printr-o bogată și colorată gamă expresivă : lumina trecea leneșă și descompusă; armonie largă și discretă; muntele și pădurea pogorau și expirau lingă albiile pîraietor etc. Chiar cînd proza lui Galaction tratează subiecte laice, cînd vorbește despre oameni din diverse categorii sociale, lexicul, stilul, mijloacele complexe de a reda amănuntele din realitate sau psihologia personajelor, amintesc de textele religioase. Citatul următor este scos din romanul ^,Roxana“ : „La ora șase.seara, am ajuns în București. Am luat o mașină și am mers, fără să maî cuget la nimic, direct la casa cernită... Intram în- tr-un palat de antracit și de huilă. Peste tot erau draperii negre și bari- yuri de doliu. Roxana era în salon, cu cîțiva prieteni, veniți pentru această dureroasă împrejurare. Printr-o nimicitoare asociație de idei, mi'-a venit în minte învierea lui Lazăr și toate peripețiile premergătoare... Învă- țătorul este aici și te chiamăl... Mi-au țîșnit lacrimi din ochi și am gemut în inima mea !... Am ridicat ochii spre policandrele însovonite și mi s-a părut că privesc, de la rădăcină spre vîrf, un stejar centenar"... p. 214). In ceea ce privește fondul narațiunilor, predominantă este în proza scriitorului acea „cucernică trezvie sufletească", care supune meșteșugul artistic exigentelor tradiției ecleziastice. Corespondențele lingvistice ale conținutului, ale temelor, comunicarea ideilor și a sentimentelor, atît de personale chiar în cea mai obiectivă pagină epică, capătă astfel o înfăți- șare particulară la Gala Galaction prin asocieri neașteptate de elemente lingvistice luate din straturi diverse ale limbii romîne : din epoca veche, din graiul vorbit, din terminologia neologistică a numeroaselor domenii ale culturii moderne. Lexicul readuce în sfera circulației elemente puțin obișnuite în sti- lul literar sau artistic al epocii noastre, amintind de epoca literaturii 52 GH. BULGAR religioase, de dinaintea primelor creații moderne. Acești termeni spe- ciali nu sînt necunoscuți cititorilor. In proza lui Galaction, prin vecină- tăți și legături inedite, ei capătă valori sugestive. originale. Contextul poetic le conferă o semnificație nouă, un spor de sinonimie, rar întîlnit în textele noastre literare: „Norocul îi apărea în astă seara ca un arhan- ghel solar, liberator4* (O. I. 1507); „scena aceasta din fața casei mirosea ca un naos de biserică1' (R. 53) „O crini, ce ați crescut anul acesta luna aceasta, atît de înalt, în inimă-mi, fiți iar stîlpări, cununi și cate- drale“ (O. I. 342); „pogoare, pogoare elogiul divin, ca rouă Hermonului peste amintirea și peste sufletul lui Alexandru Vlahuță" (V. 91) etc. A- propierea scriitorului de moștenirea antîchitătii a îmbogățit adesea resur- sele artei literare cu noi comparații: „Nici Solomon, în toată măreția luL nu s-a îmbrăcat mai frumos ca un crin 1“ (O. I. 339) ; „iubirea unui poet seamănă cu un ospăț al lui Lucullus sau al lui Nero“ (V, 123). Prin volumul relativ mare al acestor elemente lexicale luate din sfera unei anumite culturi, proza lui Galaction capătă un relief pregnant de originalitate, fără a ajunge la exagerări supărătoare în context. îmbinarea unor cuvinte din domeniul teologiei cu neologismele de recentă proveniență romanică produce comparații neașteptate: „Numai sus de tot, în sferele speculațiunii și ale teozofiei, numai în cugetele cele mai eminente ale veacului păgîn, fără însă ca să bănuiască nimenL amurgul contimporan avea tonuri și clarități — idei de suflet — car? se potriveau straniu cu tonurile și claritățile aurorei evanghelice din sufletele neofiților creștini" (O. I 431); „Școlarii lui Eminescu primeau — cum se întîmplă de multeori — omagiile care nu puteau pătrunde pînă în Sancta Sanctorum" (V. 146) ; „Confesiunea unei penitente a fost destul ca să răstoarne un piedestal de credință și de teologie, con- solidat cu trudă și ridicat la răspîntia mulțimilor dosădite și părăsite 1“ (R. 195). Din îndepărtatele veacuri de trudă literară, de meditații sacre, vin ecourile retoricei religioase și se întîlnesc în proza lui Galaction cu cele mai moderne forme ale expresiei, nouă la noi, și neobișnuită în cul- turile romanice. Dar deși format profesional în școala doctrinelor teologice și a canoanelor bisericii, scriitorul a rămas receptiv la frumusețea graiului popular, a iubit folclorul, legendele și a împletit cu pricepere amintirea istorică cu vibrația lirică, romantică, în pagini viguroase: „Cîteva din poveștile tatei stau la temelia nuvelelor mele : Moara lui Caltfar, An- drei hoțul. In pădurea. Cotoșmanei, Mus^afa-Efendi, aiunge Macarie mo- nahul... Cîteva din poveștile Teleormanului se sprevăd în : Zile și neca- zuri din zaveră. Linaă ana Vodislavei, La Vulturi! și mai ales în Pa- pucii lui Mahmud" (V. 11). * Fondului popular și religios i s-a adăugat apoi influența marilor scriitori romîni și străini, mâi ales francezi: „Am iubit cu pasiune pe- 7) Prescurtări: Opere (1946) — O.; Roxana — R., Oameni și locuri din veacul, meu — V. GALACTION ȘI LIMBA NOASTRA ARTISTICA I- 53 maeștrii romanului francez din veacul al XIX-lea. Poa‘e că meșteșugul de a scrie l-am învățat, în parte, de la ei. Dar alături de ei am iubit și mai mult pe Eminescu și pe Coșbuc. Eminescu era prințul visului pri- beag și „Luceafărul" generației mele... Toate nopțile cu lună și toț alea- nul teilor în floare răsăreau și veneau spre noi din poeziile lui Emin-scu. Curînd însă, lîngă hotarele lui, am descoperit mîndra lume din : Nunta Zamfirei... Coșbuc a însemnat pentru noi încîntarea plaiurilor natale re- găsite, după o lungă călătorie prin țări străine. Aș zice, că, într-o vreme, simțeam ca Eminescu, dar ne ardea inima să scriem în graiul lui Coș- buc. Studiul lui Dobrogeanu Gherea : Poetul țărănimii a fost, la ceasul lui, o binefacere" (ib. p. 18). în planul activității de scriitor a lui Galaction se întretaie deci in- fluențe diverse: autohtone și străine. Ele au fost cu pricepere și origina- litate valorificate în procesul creației, în desfășurările largi ale „reveriei îndrăznețe", cum se pronunță însuși scriitorul. Această reverie îmbrăți- șează întinderi imense ale culturii și regiunile cele mai îndepărtate ale graiului și artei literare. Din legătura constantă cu domenii și epoci foarte întinse nasc multe construcții stilistice rare. Puțini prozatori contemporani mînuiesc cu atîta ușurință figurile clasice, tradiționale ale stilului artistic: comparația, metafora,^ hiperbola., interogația retorică etc., ca Galaction. Elementele de cultură, termenii științelor sociale, abstracția, intră adesea în construcția metaforică, în comparații: „Din cerul nesfîrșit și încărcat în depărtări cu norii cumulus, ca un amfiteatru roman cu quiriți în togi albe, soarele se risipea discret și dulce" (V. 78) ; „Acest suflet singular (Eminescu) n-a întins ramuri de afecțiune nici spre dreapta, nici spre,; stînga, ci a crescut drept în sus, spre cerurile cugetării și ale artei, ca un sihastru palmier din marginea pustiei" (ib. 67) ; „Pădurea se dădu peste cap și chicotii ca un urcior care plesnește în foc" (Clopotele din Mînăstirea Neamțu) ; „Pe urma și în șir cu marii dascăli, veniți din iluminarea ardeleană, coborîse și Jinga, prin păsurile Carpaților, ca să deștepte din somnul turcesc cîmpiile Te- leormanului" (V. 40). Figurile retorice din proza scriitorului amintesc de experiența mile- nară a marilor scriitori clasicii, de literatura veche, profană și religioasă, de mare circulație. Intîlnim astfel la Galaction exclamații, acumulări de epitete și determinări, fraze ample, ritmate ca la prozatorii antici. Iată cîteva exemple: „O! tristeți ale psihologiei monahale!" (V. 33); „Ah! vă spun adevărul, nimic pe lumea asta nu e mai scump și mai dureros plătit de cît iubirea de poet" (O. I. 341); „în oglinzile geniului său meticulos, limpede și prob, ca cleștarul, el (Caragiale) ne-a res- frînt, nepieritor, așa cum ne-a văzut: spoiți, fuduli, fățarnici, guralivi, pă- timași"... (V. 79). Și în domeniul acestor construcții ne întîlnim destul de des cu influențele textelor religioase „Iertați ținerea mea de minte de este cu păcat 1 Stropiți cu isop curățitor chilimbarul vinovat că a permis și-a reținut atîția ani această grațioasă coleopteră a amintirii" (ib. 33). Influența textelor religioase se vede în; rouă îndurărilor; focul amarelor 54 GH. BULGĂR căințl; cununa biruinții etc. construcții stilist ce risipite din belșug în paginile prozei lui Galaction. Limba și stilul lui Galaction sînt influențate apoi într-o considera- bilă măsură de maeștrii romanului francez, în special din secolul trecut, fapt mărturisit de mai multe ori de către scriitorul nostru. Libertatea cons- trucțiilor gramaticale, trecerea neașteptată de la fraza amplă la expresia condensată, nervoasă, a analistului, preponderența elementului afectiv care sparge uneori tiparul normei gramaticale pentru a da mai multă simplitate și naturaleță desfășurării stilului sînt unele aspecte ale expe- riențelor artistice de mare răsunet în literatura apuseană, despre care po- menea acest scriitor în „mărturia" sa. Ce forme originale a luat limba și stilul Iu? Galaction sub influenta curentelor moderniste și-n ce chip modelul străin și neologismul de largă circulație în alte limbi romanice s-au introdus în proza scriitorului de care ne ocupăm, sînt probleme care* au mai fost discutate și cîntărite în balanța criticii și a istoriei noastre literare. In Arta prozatorilor romuri prof. Tudor Vianu a pus în lumină ori- ginalitatea stilului lui Galaction, privită in sensul asimilării influențelor moderniste, și a arătat valorile expresive ale mînuirii neologismului, cum: și numeroasele figuri de stil de care se folosește scriitorul : ,,In intelec- tualizarea expresiei sale — scrie autorul cărții citate — scriitorul se folo- sește de numeroși termeni neologistici, pe care el «li asociază de altfel cu alții împrumutați vorbirii pure. Și aici întîmpinăm caracteristica cea mai izbitoare a stilului lui Gala Galaction. Căci nu numai larga folosința a neologismului, ci alternarea acestora cu expresii culese din fondul mai vechi și permanent al limbii, întregește aspectul propriu al shluîui, d^ care ne ocupăm" (p. 258—259). Funcțiiile stilistice, expresive, ale neologismu- lui sînt analizate pe larg de autorul ,,Artei prozatorilor romîni“, stabilind, în mod comparativ, originalitatea mijloacelor expresive, folosite pentru a da o mai mare intensitate nuanțelor afective, analizei psihologice șî meditației, căci ,,neologismele au adesea preciziuni ale înțelesului, de care moralistul lapidar nu se poate lipsi". Firește că nu mai este nevoie să reluăm aii ci discuția aprokmdată cu privire Ia funcția neologismului in stilul lui Galaction, uceiTc al ma- rilor maeștri pomeniți în „Mărtunîe literară". Tendințele moderniste ale prozei sale au fost relevate de mult și competent, cum am arătat. O sin- gură problemă vreau s-o discut acum aici: preferința scriitorului pentru forma rară a neologismului. Se știe vă la’ începuturile literaturii noastre moderne Heliade reco- mandase scriitorilor să folosească forma scurtă a neologismelor, mai bine : ție, decît: țiune. Recomandarea lui Heliade s-a impus și treptat s-au generalizat formele în tie. ,inr formele în țiune au fost considerate mai so- lemne, mai pretențioase. In stilul oratoric, în articolele de știință, a fost preferată un timp forma în liune, în vreme ce în presă, :n lite- GALACTION ȘI LIMB,\ NOASTRĂ ARTISTICĂ 55 ratură, au căpătat o circulație tot mai mare formele în fie. La Caragiale8) se vede bine cum în momente solemne eroii săi care intenționează să se exprime grav, preferă forme în liane (scriitorul, în articolele de critică, le-a păstrat în bună măsură), pe cînd limba literară comună a preferat formele mai scurte, comode, în țte y. La Gala Galation întîlnim mai des formele lungi ale neologismelor pomenite mai sus. Scriitorul preferă să scrie deci : infecțiune, itnpresiune, iluziune, afecțiune, infracțiune, discrețiune, creațiune, etc.t in loc de : in- fecție, impresie, iluzie etc., cum ne-am aștepta și cum circulă în limba literară a veacului nostru. Explicația acestei preferințe trebuie legată probabil de aspectul general abstract, intelectual, nu rareori retoric al sti- lului, de fondul moralist-didactic al multor pagini din proza scriitorului si chiar de ritmul general al frazelor ample, încărcate de epitete și su- bordonări. ★ Prin astfel de forme ale lexicului Galaction se dovedește^a, fi un continuator al formelor mai vechi ale limbii, în vreme ce; prin îndrăzne- lile stilistice și prin libertatea sintaxei sale se îrtscrie, în același timp, ca un modernist, la nivelul scriitorilor din literaturile europene. Exista deci în limba și stilul lui Galaction o permanentă îngemînare a extreme- lor : formația profesională și prestigiul culturiii vechi colorează cu ele- mente arhaizante narațiunea sa, în vreme ce școala curentelor contem- porane l-a îndemnat să dea compoziției literare o noutate de ultimă modă, cu rarități lexicale abia tolerabile într-un text literar: ,,observați ce pusilanimă e atitudinea inspiratului romîn“ (V. 258) : „la doi pași de prăpastia suicidului" (ib. 57): „naufragiu omnilaterar (R. 210); „Arghezi avea darul demascării și al microscopiei, ca nimeni altul" (V. 19); „brus- cherii și intemperii pedagogice" (ib. 48) etc. Aceste îndrăzneli lexicale au nedumerit pe critici, chiar într-o epocă în care circulația neologismelor nu mai era limitată. Exemple ca cele mai de sus au fost considerate exagerări gratuite, neconforme cu cerințele stilului literar clasic, contrare unui echilibru între tradiție și inovație. De fapt la Gala Galaction e vorba de o anumită tradiție, la care se gindeau prea puțini scriitori, și de o inovație poetică prudentă cînd su- biectul aparținea unui mediu urban mijlociii. Din ansa(mblul materialului lexical și al procedeelor stilistice nu trebuie uitate particularitățile graiului de acasă, din Teleorman. Este un al treilea aspect pe lîngă cel vechi religios și cel neologistic, de care se folosește scriitorul pentru a colora exprimarea literară. «) Acad. I. Iordan : Limba eroilor lui Caragiale, ed. Societatea de științe isto- rice și filologice, 1956, p. 44. 9) Că formele în -tiune sînt depășite în multe cazuri și au un aspect retoric, chiar pretențios, se vede bine din următorul pasaj ironic, pe care-1 citim în Pagini din trecut de Tudor Arghezi : „Devenind latin și aristocrat prin credințe .politice, Omul Politic cu pasiune nu scapă nici o ocaziune de a pune în funcțiune o rațiune de mare tensiune, dînd vulgului politic și cîte o drastică lecțiune. Arta de a guverna presupune, într-adevăr, vocațiune și echivalează cu o artă de creațiune, de concrețiune și de ccncenira^unj" (p. 461). 56 GH. BULGAR Elementul popular e vizibil în astfel de construcții: „mai ține mult mtnia asta de pădure ?“ ; „stiva de lemne învirtuită" „operă deznodată^, „un răspas de timp" ; „oraș negru și țăpur" etc. întîlnim la Galaction și o construcție particulară a superlativului, procedeu neînregistrat în gramaticile noastre 10: alăturarea cuvintelor în forma lor obișnuită și în cea negată cu prefixul ne-: „noian de dușmănii văzute și nevăzute, mărturisite și nemărturisite*, „constelații cunoscute și necunoscute ard deasupra pămîntului cărunt". Unele elemente grama- ticale sînt folosite uneori ca în limba populară ; așa e cazul dublei conjuncții adversative (procedeu întîlnit și la Odobescu): „Dar totuși lumina candelabrelor, agonia florilor pe^pînza de omăt, 2—3 degete de vin, veselia generală... goneau spre creier zefirul unei reverii, jumătate fericită, jumătate tristă" (V. p. 22)n). Așa cum elementele lexicale din sfere de cultură diferite stau adesea alături unele de altele într-o asociere potrivită, în domeniul construirii frazelor întîlnim învecinate concentrarea stilului popular și amplitudinea retorică a perioadei clasice, antice. Elipsa, fraza nominală, izolările, parataxa se pot îmbina perfect cu formele frazei bogate în subordonări. Fraza scurtă, stilul concentrat și fragmentările unității în părți mici, sînt un reflex al influențelor limbii vorbite dar și al curentelor moderniste, al libertății pe care și-au luat-o scriitorii de a construi fraza nu după tipa- rul tradițional, ci după necesitățile ritmului, interior al narațiunii urmărind să imprime dinamism exprimării ideilor. Așa întîlnim în proza lui Ga- laction : „Curățenie, ordine, viață", alcătuind o frază ; contextul afectiv cere alteori frazei amplitudine : „De ce dîndu-ți ție și tovarășilor tăi toată inima mea, nu pot să vă dau și înregimentarea mea fiindcă, din nenorocire, am înțeles prea multe lucruri din zbuciumul acestei lumi, din oarba desfășurare a istoriei și din meandrele sufletului omenesc" (V. p. 36). 10) Nici în „Ideea de superlativ în limba romînă" studiu publicat de prof. Toma Măruță în Limbă și literatură (Societatea de științe istorice și filologice, 1955) cu toate că autorul lărgește mult interpretarea ideii de superlativ, acest procedeu nu e înre- gistrat. Nu încape îndoială că alăturarea determinării în forma lor pozitivă și negativă vrea să sugereze ideea de „tot", „foarte mult", „imens“. 11) Lexicul și frazeologia direct influențată de textele religioase în opera lui Gala Galaction, n-au fost discutate nici în cele mai noi cercetări stilistice, critice sau de istorie literară. „Arta prozatorilor romîni" nu le înregistrează; nici cel mai nou studiu : „Drumul vieții și operei lui Gala Galaction“ de T. Vîrgolici, în Studii și cercetări de istorie literară și folclor, 1955, în partea privitoare la limbă nu-i discutat acest aspect interesant. Nici în „Prefața" la recentul volum „Opere" I, ESPLA, 1956, deși tînărul critic literar Vîrgolici insistă cu pătrundere asupra meritelor lui Galaction ca artist al limbii și arată că cele trei romane „sînt străbătute de idei teologice, au o tendință moralizatoare", nu discută importanța influențelor literaturii religioase în opera scriitorului și nu se referă la specificul limbii și stilului îmbogățit prin contactul cu această literatură. Doar în cronicile literare mai vechi ale acad. Panaitescu- Perpessicius întîlnim considerații elogioase cu privire la originala sinteză sti- listică din opera lui Galaction : „unul dintre cei mai fermecători stiliști contemporani" (Mențiuni critice, IV, p. 294), „priceput artist al prelucrării limbii textelor religioase". GALACTION ȘI LIMBA NOASTRA ARTISTICA 57 Observarea de aproape a psihologiei umane, a „meandrelor sufle- tului omenesc1', a îmbogățit deci tematica și limba scriitorului cu aspecte noi, originale. Latura religioasă a acestei bogății lexicale și stilistice rămîne totuși cea mai pregnantă și mai puțin cercetată, dacă ținem seama de configurația generală a literaturii noastre contemporane și dacă rapor- tăm opera autorului la creația celor mai de seamă scriitori contemporani, însemnate influențe ale literaturii religioase, ale lexicului specific acestei literaturi, se văd și în operele lui Goga, Arghezi, Agîrbiceanu. Desigur că atît mediul în care au trăit și s-au format din punct de vedere intelectual, cît și subiectele pe care le-au tratat, au impus o anumită culoare stilistică și un anumit bagaj de cuvinte specifice. O comparație între operele lor, oricît de sumară ar fi, ne poate arăta că Galaction a folosit în cea mai largă măsură izvoarele literaturii religioase pentru a readuce în circuitul literar idei și termeni puțin comuni vieții societății noastre contemporane. Ca orientare și mediu literar există multe asemă- nări între Arhanghelii lui I. Agîrbiceanu și Roxana lui Gala Galaction. Dar deosebirea dintre limba și stilul lor e apreciabilă. La cel dinții ele- mentul popular e predominant față de cel religios și cel neologic, pe cînd la Galaction întîlnim, în această carte, un bogat material luat adesea din textele biblice. Citate întregi sînt scoase din literatura religioasă și sînt incluse în ansamblul narațiunii, pentru a da un sprijin erudit argu- mentării. Cu excepția lui Agîrbiceanu, mult mai moderat, la nici unul dintre prozatorii noștri contemporani nu vom întîlni un astfel de procedeu. Impor- tanța primelor cărți tipărite, a textelor religioase joacă deci un important rol la Galaction ; el se apropie cel mai mult de vechii autori religioși, bineînțeles aducînd față de aceștia un bagaj lexical și stilistic nou, la înălțimea artei literare moderne. Iată spre comparare cîte un fragment din cei doi scriitori pomeniți: „Am păstrat, de data aceasta ca și oricînd, acea sobrietate în întrebări, acea discrețiune a îngerului terapeut, acea demnitate a sacrului tribunal despre cari mi-ai vorbit de atîtea ori și mi le-ai făcut sensibile în ceasurile noastre duhovnicești. Roxana nu cerea formă și echivocuri. Precisă, clară, categorică, mărturisirea ei pornea dintr-o eroică hotărîre de a înfrunta și a scutura robia păcatului. Aveam în fața mea, spectacolul suprem al sufletului, care trece din întuneric la lumină, în aurora cea mai presus de ochiul omenesc și sub zborul simbolicei Columbe. ' Cînd Roxana, învăluită și intim vibrătoare, ca un clavir în stingere, și-a terminat mărturisirea, am rămas tăcut, cu ochii închiși „... nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ora aceea ce să vorbiți.. “ (Roxana, p. 160—161). Acum un pasaj din romanul „Arhanghelii" de Ion Agîrbiceanu, ed. 1914. p. 112: „Dumneata știi ca orice adevăr are o haină, și orice sîmbure un miez din care trăiește, ori cel puțin în care se adăpostește. — 'Da, domnule inginer, răspunse clericul, numai cît după convin- gerea mea învălișul acesta material are .foarte puțină importanță în căsă- 58 GH. BULGAR torie, pentru că în căsătorie însuși învelișul trebuie să fie țesut din simpatii, din simțeminte, din același fel de gîndire ca să poată trăi în el miezul căsătoriei, sîmburele, care, după părerea mea, este activitatea conglăsuitoare a celor doi soți. Slujba ce-o are cineva, averea, numai atunci poate servi de scut în viața celor căsătoriți, dacă felul lor de-a lucra pornește ca dintr-o singură voință. Altfel totul se dărîmă. Apoi eu mai am o convingere, care în ochii multora pare ridicolă, ori cel puțin copilărească : averea, poziția de cîtă avem lipsă în viață, materia deci, ni se dă dacă ne silim să cîștigăm înainte de toate avuția imaterială : moralitatea gândurilor, simțirilor ș-a faptelor noastre. Eu, domnule ingi- ner, cred în ceea ce ne învață Mântuitorul: „cântați înainte de toate impa- ră rația lui dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga vouă“. Textele citate conțin lecții morale, cu argumentări teologice, cu citate scoase din cărțile sfinte. Cei doi scriitori au readus în actualitate probleme de conștiință, fapte și analize psihologice, corespunzătoare unor realități indiscutabile. Valoarea literară a prozei apare în desfășurarea dramatică a unui conflict, în organizarea logică a episoadelor, rînduite pe linia interpretării creștine a faptelor și a manifestărilor umane. Limba și stilul s-au adaptat la acest specific și în chipul acesta forma literară a atins o orginalitate specifică. Cu toată opoziția estetizanților, adversari ai unui, astfel de gen de literatură, literatura aceasta a rămas. ★ ★ ★ Amploarea volumului de termeni și forme stilistice, luate din sfera literaturii vechi, mai ales religioase, nu schimbă caracterul realist al narațiunii. Cu ajutorul lor, în proza literară de azi sînt adesea ilustrate aspectele frămîntărilor omului' contemporan, relieful unor contradicții mo- rale și sociale, existente într-adevăr. O deosebire între cei doi autori citați mai sus este totuși vizibilă chiar în fragmente scurte, ca cele de mai sus. Asocierea elementului' ligvistic specific textelor religioase cu neologismul, pune în lumină în opera lui Galaction probleme și eroi cu care se identifică chiar scriitorul' de multe ori,,sînt ecouri ale meditației lui, expresii ale lirismului predomi- nant în opera acestui scriitor. La Agîrbiceanu același procedeu este menit să zugrăvească mediul intelectualității atașate unei vechi tradiții de- apărare a principiilor morale, în luptă cu decadența moravurilor bur- gheze. La ambii scriitori interpretarea principiilor are la bază formația profesională teologică, li deosebește în bună măsură originalitatea sti- lului și a limbii. Galaction e modernist, neașteptat de îndrăzneț în construcția metaforică, înclinat spre sondajul psihologic, un fin eseist adesea, în vreme ce Agîrbiceanu oglindește în chip realist mentalitatea și graiul, de multe ori cu puternice nuanțe regionale, ale romînilor ardeleni. Poate în niciun scriitor contemporan cunoscut nu am întîlnit un așa mare GALACTION ȘI LIMBA NOASTRĂ ARTISTICĂ 59’ număr de cuvinte rare ca în romanul „Arhanghelii", de curînd retipărit, h mai bine de patru decenii de la apariția lui 12). Cu mijloace similare-Tudor Arghezi obține cu totul alte efecte artis- tice. Îmbinarea neologismului cu termenul luat din sfera vieții religioase urmărește îngroșarea liniei satirice și ineditul metaforei. Nu evlavia- creștină aduce în circuitul literar cuvîntul rar, puțin obișnuit în literatură, ci sarcasmul și causticitatea criticii antagonismelor, a laturilor sumbre ale realității noastre. Despre ea „splendidul operator al atîtor cocoașe și al atîtor Itumori, în anume latură a beteșugurilor noastre ascunse...", cum numește Gafaction pe Arghezi, a vorbit și continuă să vorbească în tîlcuri adînci, autorul „Cuvintelor potrivite". Pe altă cale — cea sat.Frică — el ajunge deci la puternice pledoarii în favoarea principiilor morale, sociale, etice, despre care Galaction și Agîrbiceanu vorbesc în spiritul tradițional al teologiei creștine. De aceea acestora li s-a imputat tonul de predică, în vreme ce lui Arghezi i s-a recunoscut inventivitatea, îndrăzneala și deta- șarea de litera textelor religioase, revoluționînd nu numai tematic poezia și publicistica, dar și lingvistic și stilistic. Iată un scurt pasaj din Arghezi, edificator în ceea ce privește proce- deele folosirii lexicului despre care am vorbit mai sus : „Să nu credeți domnilor judecători, că este bine să fii om bogat. Toată viața m-am silit să devin un salariat și nu am izbutit. Fericesc din toată inima pe toți cîți n-au pus o sută de milioane ia ciorap, ca să se împovăreze cu-ele. Fericit cel ce nu are hotel și bodegă, căci se va mîntui, zice psalmistul cu bună dreptate. Și nu sînt singurul martir al tării aces- teia. Au mai fost cîțiva, între care un mare negustor de perdele si covoare, un mare comerciant de flanele și alți jertfitori de sine...“ (Pagini din trecut, p. 283). Multe alte pasaje caustice, folosind un bogat registru de termeni religioși pot fi citate din culegerea „Pagini din trecut", în care Arghezi a dat o nouă strălucire stilului, cu mijloace lexicale vechi, cărora le-a aso- ciat altele noi, moderne. Opera lui Galaction chiar cînd este comparată deci cu creația literară a altor scriitori contemporani valoroși, cu care se înrudește fie prin tema- tică, fie prin procedee artistice, conține certe valori originale. Opera lui înseamnă deci un adaos important la dezvoltarea limbii și a literaturii naționale. Scriitorul a fost legat de grupul Macedonski, a admirat imensa forță creatoare a lui Sadoveanu, a știut să prețuiască tezaurul folcloric din care s-au născut atîtea noi și noi frumuseți în operele lui Coșbuc, Vlahuță, Delavrancea, Slavici. In preajma acestora a trăit o vreme. I-a ascultat și și-a întors de multe ori privirile înapoi spre trecutul nostru istoric și cultural, inspirîndu-se din nobila rîvnă a înaintașilor. De aceea limba și stilul operei sale poartă pecetea unei sinteze artistice puternice. 12) Ar fi interesant de analizat mai deaproape importanța literară și documen- tară a bogatului registru de regionalisme din „Arhanghelii". Materialul lingvistic ori- ginal folosit acolo de scriitor poate îmbogăți atît dicționarul general al limbii, cît și Atlasul lingvistic sau alte lucrări întreprinse pentru o bună cunoaștere a limbiB noastre, a influențelor și particularităților ei regionale. 60 GH. BULGAR în care scriitorul a știut să valorifice comorile limbii. Tn multe pagini de antologie, Galaction a izbutit să toarne în formă nouă „limba veche și-nțeleaptă“. Am pomenit printre aspectele pozitive ale creației artistice a lui Galaction: a) valorificarea fondului vechi al limbii textelor religioase, b) îndrăzneala metaforelor și mai ales reluarea figurilor stilisticii clasice, c) modernismul expresiei, libertatea construcțiilor în raport cu tradiția literară a limbii și cu scriitorii contemporani. Este greu de presupus că Galaction poate avea imitatori. Valorile artistice pe care el le-a realizat în opera sa țin atît de mediul și de cir- cumstanțele în care autorul a lucrat, cît și de momentul istoric al expe- riențelor literare care și-au întretăiat direcțiile în mod tumultos în epoca maturității scriitorului. De aceea în opera lui Galaction întîlnim o mare varietate de cuvinte, construcții gramaticale și realizări stilistice. Antichi- tatea clasică, scriitorii religioși, cronicarii, înflăcărarea pașoptiștilor și ecourile moderniste se îmbină într-o imensă gamă de forme lexicale și construcții metaforice. Scurta privire globală asupra operei lui Galaction a permis să readucem în discuție utilitatea cunoașterii întregei experiențe literare din trecut, să vedem cît de importantă poate fi pentru scriitori familiarizarea nu numai cu limba vorbită azi, ci cu toate aspectele lexicului, ale grama- ticii și stilului pe care le-au mlădiat eforturile multor generații de scriitori. Citind proza lui Galaction ne putem convinge că, topind în fraza artistică a narațiunii sale termeni vechi, cuvintele regionale, neologismele de ultimă modă, sau folosind topica mai veche, metafora neobișnuită, exlamația retorică, acumularea termenilor abstracti, amplitudinea conturului, totul în mod chibzuit, pagina poate străluci armonioasă, sugestivă prin pitorescul ei, atrăgătoare prin sensibilitatea și lirismul care solicită gîndul și ela- nurile generoase ale sufletului omenesc. De aceea experiența lui artistică poate fi folositoare atît scriitorilor cît și cercetătorilor literari, lingviștilor, criticilor, preocupați să rețină fenomenul literar în ceea ce are el pozitiv pentru progresul limbii și al literaturii noastre. VALERIU CIOBANU SATIRA „BONJURISMULUI“ IN LITERATURA RUSĂ ȘI ROMÎNĂ Situația specială în care popoarele din răsăritul Europei încep dez- voltarea literaturii, datorită unor conjuncturi dictate de spațiul geografic și de evoluția istorică, a dus la un neoclasicism diferit de cel occidental, a cărui expresie caracteristică fusese secolul al XVII-lea francez. Umanismul și clasicitatea capătă în Rusia un caracter propriu prin accentul pe uma- nitarism și necesitate socială. In acest fel epoca luminilor, care în apus e posterioară clasicismului literar, în Rusia apare sincronic. Problema „cultură" în accepțiunea generală, înglobînd aspecte ca dezvoltare știin- țifică, educație și morală, este frămintarea adîncă care dă fermenții crea- ției literare moderne în Rusia. Un stimulent puternic pentru ca literatura acestei țări să meargă pe astfel de făgașe a fost domnia lui Petru cel Mare. Intr-o perioadă ca secolul al XVIII-lea din Rusia, unde culturalizarea rapidă presupunea un efort eroic, era natural ca atenția tuturor intelec- tualilor vremii să meargă spre acest factor. Dar pătrunderea civilizației moderne avea și unele riscuri din care cel mai mare era primirea unor detalii exterioare, secundare și necaracteristice, fără asimilarea și retrăirea esenței. De cele mai multe ori astfel de detalii nu țineau de cultură, ci erau confundate cu ea. Din această cauză scriitorii clasici ruși' pe lîngă năzuința spre progres exprimau, un punct de vedere critic. Literatura capătă cu precumpănire un caracter satiric și caracterologic. Această di- recție după remarca întemeiată a lui Visarion Belinski fusese dată încă de către primul poet din Rusia, de către Antioh Cantemir. El nu critica pe pedanți biciuind după cum era și firesc pentru epocă pe ignorantul în genere, sub diverse aspecte. M. Lomonosov ale cărui ode sînt în special o pledoarie pentru cultură si nu o discuție a formelor în care aceasta e receptată, fără a face o caracterologie de tip cantemirian, nu o evită. In acest sens poezia Imn Bărbii este concludentă. Aici ca și în unele satire ale lui Antioh Cantemir ignorantul e pedant numai pentru că își închipuie că respectul tradițiilor stă în păstrarea unor relicve ale trecu- tului, lipsite de consistență, cum ar fi barba. Alte obiective are firește literatura satirică ce se dezvoltă mai tîrziu. Academia, universitatea și diferite școli au început să funcționeze, o mare răspîndire capătă și învățămîntul particular. Interesează acum modul în care cultura trebuie să se dezvolte în Rusia și se atrage atenția asupra primejdiilor care o pîndesc. Acestea sînt de două naturi deosebite : venite din afară și crescute pe sol rusesc în spiritul îngust al boierimii opace.. VALERIU CIOBANU De prima categorie este scliviseala, tendința sugrumării propășirii inde- pendente a culturii, de a doua — trîndăvia nobleței care favoriza veleitățile de cultură lipsite de orice temei și frivolitatea în sens larg. A. Sumorskov, D. Fonvizin, Kneajin, J. Krîlov și alții luptă pentru dizolvarea ignoranței care apărea în forme noi. In articolul de față ’) desprindem unele aspecte caracteristice literaturii clasice ruse, rămase aproape necunoscute în țara noastră. O astfel de încercare ne pare interesantă pentru că găsim simili- tudini în literatura romînă. Ea nu e un studiu al influenței ruse asupra scriitorilor noștri, pentru că în această direcție nu există o înrîurire decît poate asupra lui Costache Stamati și A. Donici. în a doua parte a artico- dului ne ocupăm de același fenomen din literatura romînă. O astfel de ală- turare ne ajută la înțelegerea „bonjurismului" nostru. Prezentăm o dovadă în plus că situații economico-sociale și istorice asemănătoare pot constitui .un fundament pentru desvoltarea unor teme similare. 1. Satira bonjurismului în literatura rusa In Europa apuseană din secolul XVIII domina limba și literatura franceză. Cunoașterea occidentului necesita așadar aprofundarea culturii franceze. Fenomenul era progresist atîta timp cît cei care învățau limba lui Racine își lărgeau orizontul, însușindu-și experiența științei și litera- turii timpului. El era dăunător atunci cînd degenera într-o supraapreciere, lipsită de simț critic, a tot ce e francez și cînd cei veniți din străinătate rămîneau influențați de medinete, frizeri și spirit bulevardier. Nu este de mirare că critica bonjurismului se naște în Rusia chiar la un „franțuzit" într-un sens fin. Sumarokov (1718—1777) nu numai că aprecia teatrul francez, dar îl dădea ca exemplu de urmat și învăța să scrie tragedii și •comedii călăuzit și de lectura operelor lui Corneille, Racine, Moliere și Boileau. I se imputase chiar că avea orizontul limitat la cunoașterea lite- raturii franceze și că neglija celelalte culturi europene. Eroarea celor combătuți de A. Sumarokov nu consta în îmbogățirea cunoștințelor prin acumularea experienței franceze, ci în negarea posibili- tăților de dezvoltare a culturii naționale, în evitarea specificului rusesc, în entuziasmul nejustificat pentru tot ce-i occidental, implicit pentru 'defecte. Pătrunderea mai intensă a spiritului francez în cultura rusă dura de la Antioh Cantemir care traduce în 1730 din Fontenelle, cunoaște adînc pe Boileau și La Bruyere, este primul emisar al culturii ruse în occident și viceversa. Către jumătatea secolului XVIII oamenii avuți din Rusia își procură cărți franceze și țin profesori particulari pe la casele lor. Unii 1) Alcătuit pe baza materialului suplimentar cules de mine cu prilejul efectuării lucrării Relații literare ruso-romîne, scrise în cadrul Institutului de istorie literară și folclor al Academiei RPR. Din lucrarea menționată au apărut capitolele Ecoul creației dui Turgheniev în literatura romînă, la a cărui redactare am fost ajutat de I. Manole și Doi navetiști ruși în Romi ni a, ambele în Studii și cercetări de istorie literară și folclor. SATIRA „BONJURISMULUr IX UT. RUS/X ȘI ROMINA 63 se apropie de Franța prin intermediul german, deoarece și în Germania se vorbea și se scria franțuzește 1 bis)- Ivan I. Șuvalov prietenul și protectorul lui Mihail Lomonosov a dat nn îndemn deosebit infiltrării culturii franceze în Rusia. Dar oameni de natură măruntă, trîndavi și cu intelectul mediocru, mărginindu-se numai la exterior și maimuțărind gesticulația și moda franceză, extaziați de Franța și luîndu-și aere de superioritate pentru că știau cîteva vorbe străine, au deșteptat o firească reacțiune a oamenilor de gust care îl numesc pe cel franțuzit „petimetru" 2). în Sfaturi doritorilor de a fi scriitori3), Sumarokov lua atitudine în contra celor care își închipuiau că limba rusă era săracă și incapabilă să ■exprime tot ce se poate formula în oricare alta. De asemenea în contra celor care introduceau în rusă lexicul și sintaxa franceză. Părerea lui A. Sumarokov a fost că limba rusă era de pe atunci „foarte capabilă" să exprime orice, avînd „destule cuvinte", dar că o foloseau „puțini scriitori". Cu aceiași ’ ocazie el dădea o accepțiune modernă traducerilor, afir- mînd că fiecare popor are particularități proprii, încît traducerea exactă e imposibilă : Ceea ce e foarte bine în limba franceză Poate fi prost construit rusește, Nu-ți închipui, traducînd, că fraza îți e gata. Creatorul dăruiește ideia dar nu dăruiește cuvinte. Dicționarul, pentru aceste motive, nu este totdeauna util, ci dim- potrivă : Deși în fata ta e un lexicon de trei puduri4) Nu te gîndi că te va ajuta Căci traducerea ta poate deveni o oarecare ghicitoare Pe care nimeni nu o va ghici în veac, Deși toate cuvintele le-ai nimerit corect. Dacă un alt poet ar fi scris cele de mai sus s-ar fi putut crede că Tace aluzie numai la nepotrivirea cuvintelor din două limbi diferite. Lm Sumarokov versurile de mai sus au altă semnificație. Vorbind de lexic, el făcea o evidentă aluzie și la mentalitate. Revine asupra acelorași idei în satira Despre limba franceză unde ataca pe cei care -foloseau expresii ■și construcții de fraze franțuzești stîlcind limba rusă : Cine aurul rus cu aramă franceză arămește Tși insultă limba și aiurează franțuzește. Teme similare întîlnim și în fabulele lui Sumarokov. Iată cum se ter- mină Stricarea limbii unde e vorba de starea psihică a bonjuriștilor : 1 bis) Moda „franțuzistă" inundase și alte țări. Și acolo se produsese o reacțiune critică față de bonjurism. In Anglia bunăoară această formă de mondenitate e sati- rizată de William Wycherley în The Dancing Mașter, (sec. XVII), în Danemarca de către Ludwig Holberg în Jean de France (sec. XVIII). 2) Petit-maître termen francez care îl desena pe tînărul sclivisit și ridicol, cu- noscut la noi și cu numele de „fățăndache". 3) Nastavlenie hotiaștiam bîti pisateliami (1747). „Artă poetică" clasicistă rusă, în versuri. 4) Un pud era de aproximativ 16 kg. 64 VALERIU CIOBANU In veac nu te scîrbi de limba patriei, Și nu introduce în ea Nimic străin ; Ci înfrumusețează-o prin frumusețea ei proprie’*. Tipul „petimetrului“ frivol, monden și cheltuitor este respins de către Sumarokov, deoarece împilează poporul care muncește pentru dînsuL Aceasta rezultă din fabula Osia și Taurul. Osia se freacă sub car și strigă' răsunînd neunsă prin pădure : Iar taurul care o duce trăgînd tace. Osia care tace este domnișorul Care ține socotelile prost, Rusește se zice că-i cheltuitor; Iar taurul e țăranul harnic.. Suferă de datorii împovăratul cheltuitor Dar nu înțelege Că plugarul vărsînd sudoarea Se trudește să-i facă rost de bani pe care să-i piardă la cărți. Bonjurismul își găsește analiza satirică mai minuțioasă în comedie,., reprezentînd un gen mai amplu care dă posibilitatea ca franțuziții să-și poată manifesta pe larg turpida admirație față de Franța. In teatrul rus primele personagii bonjuriste apar în comedii, aparținînd tot lui Suma- rokov. Astfel este Diulij cu nume de rezonanță franceză dat unui rus în comedia Monștrii^) (1750). Acesta, de o ingenuitate supărătoare, are un mod special de prețiozitate manifestat printr-un arsenal de superlative la adresa a tot ce este francez. Stăpînul casei în care se desfășoară acțiunea piesei, necunoscător de limbi străine și uimit de propozițiunile de neînțeles pe care Diulij le intercalează în convorbire își imaginează că musafirul lui vorbește nemțește. La obiecțiunea pe care i-o face lui Diulij acesta se revoltă : — „Ce ? Credeți că eu vorbesc nemțește ! Quelle pensee, quelle im- periinence! ca eu să vorbesc în această limbă !“ Diulij regretă că e rus și este nemulțumit cînd aude vorbindu-se d^ țara sa. Cînd se discută despre codul de legi ruse numit „ulajenie“, el exclamă iritat: „Ulajenie, ce fiară e asta ? Nu numai că nu vreau să cunosc legile ruse, ași vrea să nu cunosc nici limba rusă. Limbă zgîrcită !... De ce m-am născut rus ? O natură ! oare nu ți-e rușine că tu, creindu-mă om dintr-o bucată, m-ai produs din tată rus 1“ Interesat de exterior, imbecilul Diulij este preocupat numai de moda, franceză. El face recomandări ca acestea : „Să înveți cum să te îmbraci, să-ți pui pălăria, să-ți deschizi taba- chera, să miroși tutunul, face cît un veac, și eu le-am învățat formal, pentru ca prin asta să-i fac servicii patriei mele“. Despre rivalul său, considerat scriitor, Diulij spune : „Parcă ăsta-i om ! Poartă portmoneu mare cît ușa sobei, pe cap vreo douăzeci de bucle, poartă baston scurt, haina i-o face Nemcin, el n-a 5) CiudoviștL SATIRA „BONJURISMULUI" IN LIT. RUSA ȘI ROMINA 65 avut manșon de la naștere, poartă manșete scurte. Afară de asta știe nemțește". Personajul rezonabil din Monștrii, reprezentant al bunului simț critic, este Arlechin.care caracterizează astfel pe Diulij : „Ce pocitanie, rușine neamului omenesc ! Desigur ăsta e maimuță și nu de pe aici". * * # Intrucît principalul satiric al galomaniei în Rusia este prea puțin cunoscut la noi, credem că nu e de prisos să ne oprim ceva mai mult la el. Denis Fonvizin (1745—1792) face tranziția dintre nobilimea liberală de tip Sumarokov și nobilimea revoluționară a decembriștilor. El se ridică în contra favoritismului, a inculturii aristocrației, a entuziasmului ei searbăd față de tot ce este francez. In genere împotriva lipsei de seriozi- tate care carateriza protipendada. Remediul tuturor relelor semnalate în poezii6) Fonvizin îl găsește în cultură, iar bonjurismul îl critică întrucît acesta o substituia în unele cercuri din Rusia. Pentru a determina mai precis atitudinea lui Fonvizin față de Franța, înainte de a analiza comedia sa antibonjuristă, menționăm că el ca și Sumarokov era cunoscător al literaturii franceze. De altfel traduce Alzira lui Voltaire, apreciază pe enciclopediști și face o adoptare din Sydney de Grenet sub numele de Corioti unde intercalează un dialog care lipsește în original7). Fonvizin mai traduce și din opera abatelui Terasson și a altor francezi. Voftaire îl interesa îndeosebi. Călătorind prin Franța are prilejul să-i observe cu entuziasm popularitatea. La 20 martie 1778 Fonvizin scrie familiei, în Rusia, despre calda demonstrație ce i se făcea lui Voltaire, căruia o actriță i-a recitat următoarele versuri reproduse de scriitorul rus : Aux yeux de Paris enchante Re<;ois en ce jour un hommage Que confirmera d’âge en âge La severe peșterile Non, tu n’as pas besoin d’atteindre au noir rivage, Pour jouir de l’honneur de 1 immortalite! Voltaire, recois la couronne 6) De la Fonvizin, au rămas cîteva poezii pe care nu^ le-a publicat îndată lăsîndu-le să circule în manuscrise. între altele are o satiră Către mintea mea titlu amintind de satirele lui Boileau, A. Cantemir și Gr. Alexandrescu. Cea mai caracteristică rămîne Epistola către slugile mele — usturătoare critică a proastelor moravuri. 7) Privitor la proasta stare a țăranilor: Țăranul Dar noi sîntem ruinati Andrei Spune-mi cum ati ajuns la asta ? Țăranul Boierului îi plătim dajdie în perioade hotărîte Și mai avem de dat și alte dări etc 5 — Limbă și literatură v. II — c. 6863 VALERIU CIOBANU Que 1-on vien de te presenter; II este beau de la meriter Quand c’est la France qui la donne" 8) In aceiași zi Fonvizin nota lui Panin : „Cînd Voltaire s-a așezat în careta lui, poporul a oprit vizitiul strigînd : Des flambeaux, des flambeaux. După aducerea făcliilor i-a poruncit vizitiului să meargă la pas și o imensă mulțime din popor cu făclii, l-a condus pînă acasă strigînd neîncetat : Vive Voltaire". Corespondența purtată de Fonvizin cu familia (1763—1774) adresată „â ma soeur“ e presărată cu cuvinte franceze. Lui O. P. Korodavlev îi recomanda într-o lungă scrisoare „despre planul dicționarului rus“ (1784), pe care intenționa să-l scoată academia rusă, să fie luat în seamă „lexi- conul Academiei franceze". Deci Fonvizin nu se opune unui contact cu Franța cum ar putea să pară unui neinițiat care ar fi citit Brigadirul. El caută să dezvolte doar spiritul critic prin ridiculizarea unui Petit-maître franțuzit. Poziția de echilibru pe care o are este evidentă și în a 19-a întrebare pe care o punea autoarei scrierii Cîte au fost și cîte n-au fost (Ecaterina II) : „Cum să distrugi două idei preconcepute contradictorii și ambele foarte dăunătoare: prima că la noi totul ar fi rău, pe .cînd pe alte melea- guri totul e bun ; a doua că pe alte meleaguri totul e rău iar la noi totul bun ?" In corespondența scriitorului găsim o critică severă a manifestărilor negative din Franța. La 25 ianuarie 1778 Fonvizin îi scria lui I. I. Bulga- kov din Montpellier : „Dacă aici au început să viețuiască [modern] mai înainte, noi înce- pînd să trăim, ne putem da forma pe care o dorim, evitînd incomoditățile și relele care s-au înrădăcinat aici. „Nous commencons et ils finissent. Eu cred că cel care s-a născut e mai fericit decît cel care moare". în Franța de atunci burghezia ajunsese înfloritoare și moravurile pe care le propaga nu erau după gustul Iu? Fonvizin. El atacă în alte scrisori venalitatea (Montpellier, 24 decembrie 1877), atracția streinilor sosiți la Parispentru viața frivolă (Paris, 14 iunie 1778) și buna apreciere de către ei a părților negative ale cividizației franceze (Montepellier, 20 noiem- brie 1777). Aceste scrisori, din care am menționat cîte ceva, sînt într-un sens o justificare posterioară a atitudinii față de galomanie, pe care Fonvizin a avut-o în Brigadirul. Climatul pentru alcătuirea unei astfel de comedii era de altfel pregătit. Cu doi ani înainte de apariția ei, în 1764, s-a jucat în Rusia comedia Francezul rus sau Jean de Molie, o localizare după Holberg (Jean de France) făcută de către I. P. Elaghin. In această piesă un tînăr care a călătorit în Franța se considera superior și disprețuia obi- ceiurile natale. 8) Citatele în opera lui Fonvizin sînt traduse din Socineniia, pistrui i izbrannie perevodi S. Petersburg 1866 și confruntate cu edițiile Socineniia Polnoe sobranie otighinalnîh proizvedenii,. S. Petersburg (ediția A. F. Marx, fără an) și Izbrannie socineniia i pisma Moscova-Leningrad 1947. SATIRA „BONJURISMULUT4 IN LIT. RUSA ȘI ROMINA 67 Brigadirul (1766) lui Fonvizin e o realizare independentă prin ati- tudinea realistă fată de moblețea rusă din acel timp. Autorul este un combativ. De aceea în comediile lui caracterul satiric e mai evident decît cel humoristic. Din desfășurarea acțiunii vedem că obiectivul atacat nu este numai bonjurismul ci o întreagă stare de spirit caracteristică nobleței de atunci și care l-a 'germinat. Brigadirul9) cu soția și fiul său Ivanușka discută într-o cameră cu mobilier de țară, în calitate de musafiri ai unui consilier și ai familiei acestuia din urmă, formată din soție și Sofia (fiica lor). Din convorbire rezultă că părinții lui Ivanușka (bonjuristul) s-au decis să-l însoare cu fata consilierului. Intriga e complicată prin aceea că brigadirul e „îndră- gostit“ de soția consilierului. Pe de altă parte consilierul e și el „înamo- rat" de soția brigadirului, iar Ivanușka în loc s-o iubească pe aceea, cu care părinții doresc să-1 însoare, o îndrăgește pe mama fetei, soția con- silierului care-1 atrage și pe brigadir (tatăl lui Ivanușka). Neseriozitatea societății prezentate în comedia lui Fonvizin provine din opacitate, lipsă de cultură și chiar de inteligență. Brigadirul, ca fost ofițer, recomandă dintr-un tic profesional să se citească „articolul și re- gulamentul militar", precum și „instrucția". Consilierul socoate că lectura „codului" (juridic) și a „decretelor" îmbogățește mintea. De altă părere e nevasta consilierului și Ivanușka ambii franțuziți la diferite grade : „Nevasta consilierului: Dumnezeu să te ferească să-ți fie umplut capul cu altceva decît cu romane amabile... Nu vei crede, suflete al meu, cum luminează astfel de cărți. Eu, fără a le citi, ași fi riscat să rămîn proastă pe veci. Ivanușka: Madame, spuneți adevărul. O vouz avez raison. Eu afară de romane, nimic nu am citit, și din această cauză sînt așa cum mă vedeți". Ivanușka este rizibil prin galomania lui stridentă și lipsită de orice spirit critic : „Eu însumi aș fi vrui să am o soție cu care să nu pot conversa în altă limbă decît franceza". Vorbind de tatăl său, exclamă : „Helas!“ sau „Mon pere!“ Cînd bri- gadirul spune că nu înțelege, îi rîde în nas : „Ha, ha, ha, am ajuns vinovat pentru că dumneavoastră nu știți franțuzește". Femeile (soția brigadirului și a consilierului) sînt de partea lui Ivanușka pe care îl consideră luminat numai pentru că a fost la Paris. Nevasta consilierului este și ea o „petite-maîtresse" la care limbajul sclivisit se amestecă cu cochetăria ieftină : „Dracul să mă ia, dacă gramatica e de vre-un folos, și mai ales la țară. In oraș, cel puțin, am rupt una ca să-mi fac papiliote“. 9) Grad intermediar între colonel și general, comandant de brigadă. 68 VALERIU CIOBANU Ivanușka: Ven suis d'accord, la ce-i bună gramatica, eu însumi am scris o mie de billets doux i0) și cred că : lumina mea, suflete al meu, adieu și ma reine, se pot spune fără a consulta gramatica". Nevasta consilierului provoacă o aventură galantă cu Ivanușka exprimînd langoarea provincială a unei femei care niciodată nu a avut preocupări serioase. Ea declară fățiș atracția pentru adulter : „Nevasta consilierului: De cîțiva ani trăiesc cu dînsul aici, la țară. Și îți jur că, toate mijloacele de a rnă răzbună, pină acum mi-au fost răpite. Toți vecinii noștri sînt foarte inculci și bestializați. Ei stau pe la casele lor îmbrățișați cu soțiile lor. Iar soțiile lor — ha, ha, ha ! — soțiile lor nu știu nici pînă acum, ce este un deshabille...“ Spre a-și divulga pasiunea cei doi „amorezi" își dau în cărți termi- nînd prin exclamații : Nevasta consilierului: Cum l’Șîi tu pîlpîiești pentru mine? Ivanușka (aruncîndu-se în genunchi) : Tu ești dama caro! Nevasta consilierului (ridicîndu-1) : Tu ești regele de treflă" ! Aflînd că mireasa îi e îndrăgostită de Dobroliubov, Ivanușka;, strigă : „Oh, que nous sommes heureux", sperînd că datorită acestei compli- cații nu va fi urmărit în galanteriile lui cu viitoarea soacră. Consilierul dorește să-și mărite fata cu Ivanușka din calcule tot atîț de imorale. Bătrînul își face socoteala că o va vedea mai des pe nevasta brigadirului, al cărui soț în calitate de militar și cavalerist nu-și iubește consoarta „mai mult decît calul". Aceasta nu-1 împiedică pe consilier să-î ceară în termeni juridici și bisericești Sofiei să accepte măritișul cu? Ivanușka: ,,Decretul meu de a te mărita să-l interpretezi nu în conformitate cu obiectul nostru juridic, ci să-l iei de soț pe cel care îți ordon... După; măritiș să-ți respecți soacra. Ea îți va fi mamă, prietenă și conducătoare... să fii complezentă în fața ochilor ei iute-pătrunzători. Ia de la dînsa tot ce e bun. Pentru o astfel de potrivire între voi se vor veseli oamenii pe pămînt și se vor bucura îngerii din cer" etc. In aceeași termeni consilierul îi mărturisește nevestei brigadirulur că are o „tentație diavolească" („Ochiul meu mă ademenește ji îmi necesar să-l lovesc, pentru mîntuirea sufletului"). El o îndeamnă „la pă- cat" : „Să greșim și să ne pocăim". Scena de dragoste e surprinsă de Ivanușka și soția consilierului : „Madame! acum am fost martorul unei scene ridicole. Pai pens^ crever de rire. Soțul tău i-a declarat dragoste maicăi-mele! Ha, ha., ha, ha !" 10) Termen folosit și de Al. Donici în fabula Momită la bal „masque. SATIRA „BONJURISMULUI" ÎN LIT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 69 Nevasta consilierului îi atrage atenția că-i imprudent să strige tare, deoarece ar putea auzi brigadirul care, gelos, ar pleca din localitate luîndu-1 și pe Ivanușka. Fiul brigadirului recunoaște că era să facă o gafă : ^Madame1 Tu mă poți ierta pentru asta. Recunosc că eturderia, îmi este proprie ; altfel i-ași imita slab pe francezi". Bonjuristul Ivanușka se consideră superior soției consilierului care deși are superlative pentru francezi nu a călătorit prin țara lor : „Fiul brigadirului: întreaga mea nenorocire stă numai în aceea că ești rusoaică. Nevasta consilierului: Asta, înger al meu, desigur e o mare neno- rocire pentru mine. Fiul brigadirului: Acesta e un dej aut atît de mare că nu-1 poți șterge cu nimic" etc. Nevasta consilierului: Ce să mă fac ? Fiul brigadirului: Lasă-mă pe mine. Nu mă gîndesc să mor în Rusia. Am să caut occasion javorable să te duc la Paris. Acolo rămășițele zilelor noastre, Ies restes de nos jours, vom avea consolarea să le petrecem cu francezii; acolo vei vedea că, între altele, sînt astfel de oameni, cu care pot avea societeu. Aflînd că și brigadirul e îndrăgostit de nevasta consilierului, Iva- nușka se laudă că va duela cu tatăl său : „Et pourquoi non ? Am citit într-o carte minunată, cum se chiamă... le notn m-est echappe, da... în cartea Les sottises du temps, că un fiu la Paris a provocat pe tatăl său la duel... doar nu sînt dobitoc să nu imit ceea ce s-a întîmplat măcar o dată la Paris ?" In orice împrejurări obiecțiunile lui Ivanușka sînt la fel de imbecile : „Fiul: Mon chere pere, oare este de suportat că aud că vrei să mă însori cu o rusoaică ? Brigadirul: Dar tu ce fel de franțuz ești ? îmi pare că te-ai născut în Rusia. Fiul; Corpul ini s-a născut în Rusia, este adevărat; dar spiritul meu î-a aparținut coroanei franceze". Cînd e făcut „măgar" de către tatăl său, Ivanușka exclamă : „Ce fel de măgar (Aparte) II ne me flatte pas... v-am spus tăticule, je vous le repete că urechile mele nu sînt obișnuite cu astfel de termeni. Vă rog, je vous en pris“ etc. Spre a pune capăt discuției brigadirul amenință : ,,Adevărul tău nu-i de nimic, iar dacă vei mai trăncăni ceva în con- tinuare, âm să-ți lipesc de spinare două sute bețe ruse". 70 VALERIU CIOBANU Nevasta consilierului caută să atenuieze spiritele folosind un limbaj galo-rus în genul lui Ivanușka : „Mai bine spuneți ceea ce nu ați vrut ; oare dacă vă rog monsteur să ziceți ceva despre voiajul d-voastră, veți fi de acord să mă contantați ? Fiul brigadirului: De tout mort coeur, madame, numai că nu pot sa vă satisfac dorința în prezența tăticului. El va face gălăgie, mă va îm- piedica, mă va opri..." Convorbirea continuă stupidă, din cauza entuziasmului pentru tot ce e străin : „Fiul brigadirului: Tn Franța oamenii nu sînt de loc ca la noi, adică nu sînt ruși. Nevasta consilierului: Iată, bucurie a mea, eu nu am fost acolo; totuși despre Franța am căpătat deja, de la tine, o idee considerabilă» Nu-i așa că în Franța sînt majoritatea francezi ? Fiul brigadirului (extaziat): Vous avez le don de deviner !“ etc. Gelos pe propriul său fiu brigadirul atrage atenția consilierului că este ceva între Ivanușka și nevasta acestuia. Cei doi „îndrăgostiți" se înspăimîntă : „Nevasta consilierului: Mă tem că aflînd despre flacăra noastră,, tatăl tău și prostul meu bărbat vor veni s-o stingă. Fiul brigadirului: Așa, vous avez raison, aceștia sînt oameni cărora le place să se amestece unde nu le fierbe oala. Nevasta consilierului: In special bărbatului meu nu-i face nimic o plăcere mai mare decît să se amestece mal ă propos într-o treabă care nu-1' privește. Cu cît îi este mai puțin necesară flacăra noastră cu atît se inteTe- sează* mai mult de ea. Fiul brigadirului: Vous avez raison. Și ce poate avea cu ea ? Nevasta consilierului: Iată ce : el spune, viață a mea, că bărbatul si soția ar alcătui un singur om. Fiul brigadirului: Cu atît mai bine: par consequent, dacă îți e plă- cut să mă iubești, trebuie să-i fie plăcut și lui că mă iubești. Nevasta consilierului: Desigur, el singur se contredice". Ivanușka povestește cum, înainte de a pleca în Franța, fusese în pensiunea unui birjar francez. Deodată nevasta consilierului îi face de- clarații de dragoste. Cînd tînărul cade în genunchi în fața ei, apare briga- dirul și consilierul. Izbucnește scandalul. Consilierul cere bani ca despă- gubire, Ivanușka declară că l-a auzit făcînd „declarații de dragoste^ mamei sale. Familia brigadirului părăsește pe cea a consilierului. Sofia se mărită cu Dobroliubov, alesul inimii ei. Personajul negativ, care concentrează atenția spectatorului în Bri- gadirul este Ivanușka bonjuristul. El e un simbol al infatuării deșarte, aî SATIRA ,,BON.JURISMULUr‘ ÎN LIT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 71 prostănacului îngîmfat care profită de mediocritatea celorlalți spre a-și etala frazele inconsistente și care exteriorizează o doză puternică de tur- piditudine. Limbajul lui francez rămîne limitat la cele cîteva excla- mații, iar contactul cu cultura franceză este nul. Personajele secundare din piesă sînt tot atît de inutile societății. Consilierul luase mită. Frazeo- logia lui e umlaterală ca și a lui Ivanușka dar axată pe alt plan. E un reprezentant al aparentului canonism religios și juridic asociat cu igno- ranță credulă. („Oare se poate să mintă cărțile ?", „s-a clătinat credința", sînt „mulți eretici" etc.). Și brigadirul are spirit îngust, prin cultul exagerat al tagmei militare („Unde a fost, în ce expediții ?"). Declarațiile lui de dragoste sînt făcute în termeni milităroși. își închipuie că este „viteaz conducător de regi- mente" iar nevasta consilierului o „fortăreață" care „oricît de solidă, totuși se poate face o breșă în ea".. Nevasta consilierului e o cochetă bătrînă, franțuzită de a doua mînă, care îl ascultă pe Ivanușka fără a ne dumeri, dacă o face din comple- zență pentru tînăr, sau pentru că într-adevăr este interesată de tot ce e francez. Soția brigadirului reprezintă inocența prostească manifestată prin mirări și o maternă supraapreciere a lui Ivanușka. Sofia, personaj mai slab conturat, pare cu ceva mai mult bun simț: „Trebuie să mă supun. Dar închipuiește-ți nenorocirea mea : voi fi soția unui tîmpit ticsit numai cu prostii franțuzești și care nu numai că mi mă iubesi.e, dar nu are nici cel mai mic respect pentru mine". Fonvizin satiriza bonjlirismul și în altă comedie, mai puțin cunoscută, în Alegerea preceptorului el realiza scenic imaginea caricaturală a cnea- zului Slaboumov11) nobil degenerat și lipsit de inteligență care, după sugestia contesei Samodurova I2), ajunge să-și franțuzească fiul. Sîntem puși în fața unui mediu de sibariți ignoranți și amorali pe care îl întîl- nîm și în Neisprăvitul, cea mai valoroasă comedie a lui Fonvizin. Soția lui Slaboumov e un model de infantuare nobilitară nejustificată. Este lip- sită de orice scrupule. Ii atrage atenția soțului că nu ar fi demn de un cneaz să se scoale dimineața : „nu avem trebuință să gospodărim. Pentru noi acest lucru îl fac „slava domnului, trei mii suflete" etc. Căutînd un preceptor, cei doi soți pretind ca în primul rînd acesta sa știe franțuzește. Seum, președintele corpului nobilimii recomandă să fie ales ca educator ofițerul de stat major Nelsțov13). Obiecțiunile familiei sînt bonjuriste : „Soția cneazului: Preceptor rus, asta nu-mi place. Cneazul: Oare știe franțuzește?44 Deși află că Nelsțov cunoaște limba franceză „mai bine ca mulți francezi" auzind că el nu flatează, îl califică de grobian. Defectul prin- ii) Slaboumov, nume compus din cuvinte ce s-ar traduce prin „Minteslabă“. 12) De la samodur — încăpățînat. 13) Nume care s-ar putea traduce prin „Nelingușitorul“. TI VALERIU CIOBANU cipal rărnîne că e un „soarbe-zamă rus“ și soția cneazului speră „să se dispenseze de el pentru că a primit o scrisoare de la contesa Sarno- durova care îi recomandă ca „preceptor francez44 pe d. Pelican. Contesa îl laudă pe acesta după cum urmează : „Acest francez este plin de cali- tăți : scoate dinții magistral și taie bătăturile'4... Soția cneazului nu întîrzie de a-și manifesta bucuria : „Vai, ce fericire, în plus e operator de bătături, și eu am atîta nevoie „Va lua un preț cumpătat — scrie Samodurova — și pe dumnea- voastră, cneaghină, ca și pe cneaz, vă va numi: votre altesse“. Nelsțov poate să-l învețe pe Vasile (fiul cneazului) și latina. Dar franțuzită revine mereu asupra obiectivului de a face din fiu un bonjurist: „Soția cneazului: Ași vrea să vă întreb dacă credeți folositor ca noi, peste zece ani, să ne trimitem fiul în Franța ? Seum: Vedeți departe, doamnă, peste vreo zece ani nu se poate ști dacă vom avea pe cine și unde să trimitem44. Vine Pelican cu contesa Samodurova. El repetă mereu „votre altesse". Recunoscînd pe Seum, fuge (a fost expediat de Seum dintr-un alt ținut). Măgulită că i se spune „votre altesse44, soția cneazului îl acceptă. La plecare, Seum spune just că acțiunile familiei cneazului sînt conduse de „fudulie prostească44. In fragmentele de piese rămase neterminate constatăm că Fonvizin intenționa de a relua tema. Soția cneazului (de trei ori măritată) din Bunul guvernor îl apreciază pe Ceston (nume derivat de la „onoare44), fiind mulțumită de Pravdum (nume ce s-ar traduce prin „Gînd just44) și de Priamicov (în romînește ar fi „Dreptescu44) care o consideră proastă. Este și ea o franțuzită. întrebuințează des „a propos44. In alt fragment de comedie, lulia, fiica lui Prostoserd („Inimă- simplă44) e franțuzită ca Ivanușka (a avut o „madame44 care a costat mult). Nu are ce să citească acasă pentru că „toate cărțile sînt rusești44 și împrumută volume franceze de la Bezcest („Fără onoare44). ¥ Dintre alți clasici ruși care satirizau galomania era I. B. Kneajin (1742—1791) în Nenorocirea din cauza caretei^} „operă comică în două acte44. Iată acțiunea piesei: logofătul vrea să-l vîndă pe Luchian spre a se însura cu Aniuta, iubita acestui șerb. Pentru a-și justifica acțiunea el citește o scrisoare a boierului Firiulin care bolnav de supraaprecierea Franței îi scrie : „O tu pe care te-au dezonorat pînă acum prin numele prost și barbar de Clementi te gratific Cleman din deosebită condescendență pentru că pe majoritatea țăranilor i-ai îmbrăcat franțuzește44... „Intre altele să știi 14) Reprodusă parțial de G. A. Gukovski, Hrestomatia po russkoi literaturi XVIII veka, Moscova 1938, pp. 244—50. SATIRA „BONJURISMULUI44 IN LIT. RUSĂ ȘI ROMÎNĂ 73 că am o frumoasă nevoie de bani. De sărbătoare mi se cuvine o nouă caretă ; deși am multe îmi trebuie una din Paris. Inchipuie-ți domnule Cleman ce dezonoare, nu numai pentru mine ci și pentru voi toți, este că boierul vostru nu călătorește în această frumoasă caretă ; iar cucoana nu-și cumpără acele frumoase pălării care de asemenea sînt aduse direct din Paris. Din cauza unei astfel de rușini omul cinstit trebuie să se amărască. Mi-ai scris că cerealele nu au rodit. Asta nu-i treaba mea. Nu sînt vinovat că și pămîntul e mai prost la noi decît cel francez. Iți ordon și te rog, nu mă duce la pieire, găsește bani, unde vrei. De acum ești Cleman și porți, din mila mea de senior, haina franțuzescului bailli^y Astfel trebuie să fii mai cuminte și mai harnic. Oare sînt puține moduri de a găsi bani ? De exemplu nu cumva aveți de vînzare oameni buni ca recruți ? Așa dar înșfacă-i și vinde-i". Luchian îi dă bani bufonului lui Firiulin cu rugămintea de a-1 salva. Intervenția măscăriciului dă greș, boierul vrea s-o mărite pe Aniuta cu logofătul. Aflînd că Luchian știe cîteva cuvinte franțuzești bufonul îi pro- mite că va soluționa chestiunea. Boierul sosește discutînd pe drum cu boieroaica : „Firiulina: Mă mir, suflete al meu ! Satul nostru e atît de aproape de capitală și aici nimeni nu știe franțuzește, pe cînd în Franța pînă și îa o sută de verste de capitală toți vorbesc franțuzește". La intervenția bufonului care încearcă să-l facă pe Firiulin să com- pătimească pe Luchian și Aniuta, acesta răspunde : „Compasiune pentru ruși ? Ai înnebunit bufon. Toată compasiunea mea a rămas în Franța ; și acum nu-mi pot reține lacrimile, amintindu-mi... o, Paris !...“ Bufonul amenință că îl va părăsi pe boier, dacă nu-1 eliberează pe Luchian : „Bufonul: Parcă vindețr dintre cei mai răi ca mine? (Arătîndu-1 pe Luchian) uitați-vă, ce flăcău, pe deasupra știe și franțuzește. Firiulin: Și franțuzește ? mon dieu! ce aud ! Firiulina: Vai, mon coeur ! el știe franțuzește, și-i ținut în fiare. Asta nu se potrivește de loc. Firiulin: E groaznic, horrible, scoateți-i lanțurile. Mon amil Sînt vinovat față de tine". Cînd aude cît de mult se iubesc Aniuta și Luchian, Firiulin exclamă : „Parbleu! Nu aș crede, și rușii să poată iubi atît de tandru. Nu mă pot stăpîni de mirare ! Oare nu sînt cumva în Franța ? Că iubește el nu mă mir prea mult; doar știe franțuzește ; iar tu fetițo, iar tu ? „Bufonul: Și ea pricepe. Firiulin : Acum mă mir mai puțin. 15) Bailli — judecător în evul mediu. 74 VALERIU CIOBANU Luchian (în genunchi): Monseigneur, fie-vă milă de noi. Aniuta (în genunchi): Madame, țineți partea noastră. Firiulin: Monseigneur! Madame / Ridicați-vă, cu astfel de cuvinte m-ați adus la o compasiune atît de mare, că nu-mi pot reține lacrimile". Flatat, Firiulin, îl eliberează pe Luchian și’ îi permite să se însoare cu Aniuta : „Ei, mon amil Insoară-te cu ea, mariez-vous, acum îți permit". In Firiulin și Firiulina, Kneajin satirizează puternic nu numai galo- mania excesivă dar și efectele ei dezastruoase. Opresiunea și spolierea poporului în numele luxului parizian. De fapt moșierul este un Ivanușka la altă vîrstă. Și bonjurismul lui Firiulin cîndva a fost mai mult ridicol decît tragic. ★ Un alt scriitor contemporan cu D. Fonvizin, care biciuia pe cei care își înstrăinau spiritul, era Ivan Ivanovici Hemnițer (1743—1784) consi- derat de către criticul V. G. Belinski drept primul fabulist rus l6) pentrucă „alegoriile" lui Sumarokov, compuse anterior, aveau „valoare literară redusă". Menționăm, în treacăt, că acest poet debuta în 1770 cu o odă închinată cuceririi cetății Giurgiu17). In Metafizicianul fabula cea mai apreciată a lui Hemnițer nu este vorba de bonjLirism, ci de o stare de spirit mai largă, în care intră și bonjurismul. Se exprimă alegoric preferința pentru practică și ironia la adresa convenționalismului de ordin strict teoretic (un aspect al prețiozi- tății) pe care îl aduceau în Rusia, din străinătate, cei care înțelegeau prost cultura occidentală. ★ Un loc important în combaterea cosmopolitismului și a frivolității bonjuriste îl ocupă creația lui I. Krîlov. Pentru a clarifica atitudinea lui e necesar să facem o incursiune în operele dramatice 18) rămase în umbră față de fabulele sale de importanță universală. 16) V. G. Belinski Statii i refenzii, tom III, Moscova 1948. 17) A compus tragedia Blanca și satire. Numele i-a rămas legat însă de. ta- bule publicate în două ediții Basni ed. I-a, 1779 și a Il-a 1782 (prima conținea 27, a doua 63 bucăți). Temele universale ale fabulelor sale perfect localizate și acor- date epocii și țării în care le scrie sînt luate în special din Gellert, mai rar din La Fontaine sau fabuliști francezi de valoare redusă. Cîteva fabule ale lui Hem- nitzer i-au folosit lui C. Stamati de model: Kascei, Teni muja i Haron, Obraz, Umi- raiuștii oteț, au devenit Răpitorii, Umbra bărbatului și Haron, Convoiul și Un pă- rinte murind. 18) Krîlov a compus vodevilul Cafegioaica, apoi tragediile Cleopatra și Filo- mela (1786) și comediile Familia turbată (1786), Poetul in anticameră (1786), Ștren- garii (1787—8), Trumf sau Podștipa, Leneșul (1800—1805), Prăvălia de modă (1806), Ilia Bogatirul (1806) și Americanii. SATIRA „BONJURISMULUI" IN LIT. RUSĂ' ȘI ROMÎNĂ 75 Ca psihologie și mentalitate Krîlov (1769—1844)19) merge pe linia satirică tradițională rusă trasată de Antioh Cantemir-Sumarokov-Fonvizin manifestînd o poziție antitetică față de moralitate, infatuare, necinste, ignoranță și extravaganțe20). Comedia Cafegioaica2'), cu săgeți satirice amintind de Neisprăvitul lui Fonvizin și o tematică înrudită cu aceea a lui Kneajin din Nenorocirea din cauza caretei, a fost scrisă (în 1783—1784), după modelul „operelor comice“. Aparenta facilitate, asemănătoare cu cea din teatrul lui V. Alec- sandri, datorită patosului poporan și cîntecelor intercalate, și de data asta a dat posibilitate exprimării unor nedreptăți sociale grave. Logofătul boieroaicei Novomodova22) (femeie ignorantă și frivolă, asemănătoare franțuzitelor noastre) aspirînd să se însoare cu Aniuta, iubită de țăranul Petru, recurge la sfaturile cafegioaicei spre a-1 îndepărta pe Petru. Logofă- tul fură, din îndemnul ei, lingurile de argint ale Novomodovei acuzîndu-1 pe rivalul său pe care moșierul e gata să-l vîndă ca recrut. Pînă la urmă mistificatorul este surprins de Novomodova pe cînd îi înmîna cafegioaicei lingurile și e vîndut el. Petru se însoară cu Aniuta 23). Unele accente antibonjuriste găsim în „glumo-tragedia“ Trumf (sau Podștipa), scrisă pe la 1800, în care Krîlov își ia rămas bun de la neoclasicism. Piesa e o parodie a tuturor tragediilor. Pateticul exagerat e luat în rîs. Pe Podștipa, principesă îndrăgostită de imbecilul principe Sliuniian24, tatăl ei țarul Vacula vrea s-o mărite cu ridicolul Trurnf „principe german". Cu această ocazie Krîlov găsește un prilej de a satiriza mondenitatea trîndavă și convenționalismul cosmopolitist. Prin- cipesa, în care conform canonului neoclasic se dă lupta între datorie și dragoste, se va lamenta în felul ei : „Vai... vai... vai !". Ea o alarmează pe confidenta Cerniavka ce o compătimește după cum urmează : Vai, milostiți-vă de dumneavoastră : și așa sînteți ca un chibrit Și din durere în neglige ca o ciumită 25) Nu vă mai spăla ți, cred eu, de șase zile ; Nu vă pieptănați,. nu cereți să beți, nici să mîncați, etc. Ignorantul semidoct era galoman în timpul lui Krîlov și, în opera de dramaturg, fabulistul atacă bonjurismul aproape în fiecare comedie. In Familia turbată Garbura, bunica lui Sumbur, Ujima mama lui, Catia soră-sa și Izvezda slujnica, îi cer bani lui Sumbur pentru „șemize", 19) Debutul de fabulist al lui Krîlov este socotit în 1806 cînd^traduce din La Fontaine Stejarul și trestia (Le chene et le roșeau). Primele încercări în fabulă fuseseră făcute în 1788 în Ceasuri de dimineață revistă a lui I. G. Rahmaninov. Ele rămaseră neobservate. 20 Valoarea fabulelor a fost constatată de V. G. Belinski, op. cit. voi. II, p. 713. 21) „Cafegioaica" avînd sens de femeie ce ghicește în cafea. 22} Novomodova nume alcătuit din „novaia moda" (modă nouă)\ 23) Teatrul lui Krîlov a fost citit în ediția Polnae sobranie socinenii, Redac- ția V. V. Kallașa, voi. I și II, S. Peterburg. Anul neindicat. Fragmentele citate au fost traduse după aceeași ediție. 24) Nume derivat de la sliuni — scuipat. 25) Diminutiv de la „ciumă“. 76 VALERIU CIOBANU „cornete", „pomade", „pudră" etc. Catea vrea bani pentru ca să-și cumpere „esprit franțuzesc" (joc de cuvinte „esprit“ fiind pană la pă- lărie și „spirit“). In Ștrengarii Taratora, sofia lui Rifmocrad, vorbește cu „mon cher" iar Tamislav întrebuințează „bon, fort bon" și „bagatelle". Și Rifmokrad, la rîndul lui, este un galoman, franțuzismul lui exprimîn- du-se prin imitarea servilă a operelor franceze26). In Prăvălia de modă soția lui Sumburov ajunsă la Petersburg (un fel de coană Chiriță a lui Alecsandri) are grijă, în primul rînd, să se ducă într-un magazin francez de mode (ca cel frecventat de franțuzitele lui Faca). Magazinul ,,doamnei Care“ este însă un fel de casă de întîl- nire unde intră Sumburova spre a cumpăra „toalete"27) și a îmbrăca modern pe Liza, fiica ei vitregă. Sumburova intenționează s-o mărite cu Nedosceotov „care a fost la Londra, Paris și a trecut pe la Europa“. Madame Care aranjează lucrurile în așa fel ca Liza să se mărite cu Lesțov pe care îl iubește. Sumburov care urăște scliviseala galomană acceptă să se împace cu soția lui cu condiția .să nu se mai ducă „pe la prăvălii franceze“. In Lecție fiicelor, comedie amintind în unele amănunte Les pre- cieuses ridicules a lui Moliere, Fecla și Lucheria cele două fete ale iui Velkarov abuzează de folosirea limbii franceze. Tatăl le. interzice de a mai vorbi franțuzește28). Acestea sînt consternate. La țară, unde locuiesc, apare un pretins marchiz prădat de bandiți. Tinerele se grăbesc să cocheteze cu presupusul francez. Pînă la urmă află că nu-i decît sluga unui ofițer rus : „Lucheria Ah ! ma soeur! Fecla Ah / quelle legon !(< împotriva bonjuriștilor I. Krîlov se ridică și în Poșta duhurilor29). El remarcă în scrisoarea 13-a (prin gura silfului Svetovid), frivolitatea și 26) Ștrengarii e o comedie-pamflet în care Krîlov îl viza pe Kneajin cu care a avut neînțelegeri personale. Numele de „Rifmokrad44 se poate traduce prin „hoțul de rime“. 27) Expresia e a Stimburovei. 28) Fiicele lui Velkarov și-au făcut educația la Moscova locuind la o mătușă frivolă și cochetă. 29) încercări jurnalistice ale lui Krîlov în revistă proprie cp acest titlu (1788), de fapt un buletin caracterologic făcut în întregime de către Krîlov. „Scrisorile44 din Poșta duhurilor (au apărut în voi. II din ediția menționată de noi, pp. 303—315) sînt mult apreciate de critica sovietică datorită aspectelor revoluționare pe care le cuprind. Ca gen literar ele sînt înrudite cu Lettres persanes. a lui Monstequieu Ș' Scrisorile către Starodum de Fonvizin. în Poșta duhurilor vrăjitorul Milikulmulk pri- mește scrisori de la gnomul. Zora, silful Dalnovid, gnomul Buristan, Astrata, silful Svetovid și gnomul Vestodov în legătură cu grave defecte sociale ale oamenilor SATIRA „BONJURISMULUI“ ÎN LIT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 77 pasiunea pentru eleganță a unei contese care trăiește într-o societate de petit-maîtres. Gnomul Zora, în scrisoarea 14 adresată lui Malikulmulk, face un raport asupra celor văzute și auzite în prăvălia unei franțuzoaice „care vinde găteli' de modă“ și unde conversează alegoric diferite pălării între ele. Obiecții asupra turpiditudinii bonjuriste sînt aduse de către sil- ful Svetovid și în scrisoarea 19-a. O cheie a fabulelor pe care le scrie ulterior Krîlov în legătură, cu franțuzismul dăunător sub cele două forme: cosmopolitism și sclivi- seală, este Scrisoarea 10-a, în care silful Svetovid recunoaște într-un „petitmiactre" trăsăturile maimuței : „Se cuvine să recunoaștem că privind la petite-maitre și maimuță poți gîndi că sufletul maimuței e spirit, sau al petit-maîtrului e material, căci după observația mea ambele aceste suflete au calități, manifestări și pasiuni egale între ele“ etc. Satira imitației fără spirit critic a tot ce e străin o reîntîlnim și în fabulele lui Krîlov. Remarcăm Educația leului, Butoiul, Doi porumbei, Cucul și turturica, Doi clini, Țăranul și șarpele și Galbenul. Educația leului se crede că a fost alcătuită ca aluzie la educația Iui Alexandru I făcută cu La Harpe de care Krîlov era nemulțumit Fabula rămîne o satiră alegorică a celor care și-au însușit o mentali- tate străină, nepotrivită specificului rus. Leul „cezar al pădurilor“ se gîndește să-și educe puiul. Logic ar fi ca să-l dea în seama unui patru- ped, dar leul-tată găsește defecte la toate speciile înrudite. Vulpii, „îi place mult să mintă“, sobolul are ochi care „în depărtare nu văd nimic", pantera „nu cunoaște politica", elefantul este „neinteligent și incult". Constatînd acestea, leul' își dă odrasla vulturului ca să-l educe. După un an, este întrebat de către tată ce a învățat și leușorul răspunde ; Papa eu știu ceea ce Nu știe nimeni aici Care pasăre, și unde, are mai multe ape Care din ce trăiește Și ce ouă face“. Leul e disperat de totala necunoaștere, de către fiu, a vieții „po- porului său" și a particularităților „pămîntului său". Dintre înstrăinați cei cu bun simț se înspăimîntă, pînă la urmă,, de viclenia pe care o întîlnesc în cale și aspiră să se întoarcă acasă : Să credeți că nu veți găsi pămînt mai frumos Ca cel în care este iubita sau trăiește prietenul44. (Doi porumbei). Cucul este trist deoarece „copiii “ nu vor să-l mai recunoască de tată, după ce au stat printre străini (Cucul și Turturica). Dintre Joujoux Ideea de a-și intitula revista „Poșta duhurilor*4 îi putea veni lui Krîlov de la Paștd' iadului redactată de Emin (Feodor Alecsandrovici) în 1769 (mai tîrziu revista lui Emin s-a numit Curierul de iad). 78 VALERIU CIOBANU și Barbas, cîinele cu nume francez este convențional și lingușitor (Doi cîini). Șarpele (aluzie la spiritul străin) chiar dacă este inofensiv, nu tre- buie să fie acceptat în societatea oamenilor pentru că le urmat de o sută de șerpi veninoși (Țăranul și șarpele). Educația este utilă atîta timp cît nu dăunează bunelor moravuri și nu te desparte de modestie, acel care își formează o mentalitate frivolă (sinonimă la Krîlov cu bonju- rismul, după cum am văzut din teatru) devine ca galbenul care și-a micșorat greutatea și valoarea cîștigînd în Lustru inutil. înainte de a trece la cîteva considerații asupra soartei „bonjurismului" în literatura romînă, încheiem prezentarea aspectelor similare din litera- tura rusă prin concluzia firească ce se desprinde din exemplele date de noi. Protestul în contra „galomaniei", a „franțuzismului“ sau „bonjuris- mului" nu are nimic antifrancez. Prin acești termeni se înțelege doar o anumită stare de spirit a boierimii care împrumută luxul burgheziei fran- ceze și o mentalitate ușuratecă și imorală, care în realitate nu caracteriza Franța. Astfel privit, „antibonjurismul" rus era o problemă majoră de educație, o luptă împotriva unor forme goale, costisitoare și dăunătoare, puse sub emblema dragostei pentru Franța. 2. Satira bonjurismului în literatura romînă Fără a încerca un studiu definitiv asupra satirei franțuzismului la no?, vom da cîteva exemple doveditoare că și în literatura romînă a existat un curent critic foarte asemănător cu cel relevat la ruși. Pornind de la realități autohtone, scriitorii romîni au reacționat în mod spontan, față de problema contactului cu Franța, remarcînd și satiri- zînd atitudini care cuprindeau riscuri identice. Și ei apără dezvoltarea independentă a culturii noastre, combătînd aspectele frivole ale impor- tului modei franceze și infiltrarea lexicului francez în limba noastră. Și la noi nu este atacată cunoașterea limbilor și culturii străine, ci proasta lor interpretare și aplicare. Spiritul francez pătrunde în Principatele romîne în timpul dom- niilor fanariote. Primul contact a fost indirect, prin intermediul grecilor care aveau funcții înalte în Muntenia și Moldova și prin ofițerii ruși care veneau în timpul ocupațiilor. Ardelenii erau puși în legătură cu mentalitatea occidentală prin austrieci și italieni. Contactul mai viu cu valorile culturale franceze se face după Revoluția franceză, cînd se stabilesc în Principate emigranți prin care boierimea noastră învață limba franceză și prinde gustul de a călători în apus. In prima jumă- tate a sec. XIX, majoritatea intelectualilor vremii își fac educația în apus, mai des în Franța, aducînd de acolo o nouă mentalitate care, ca și în Rusia, face ca cei mai puțin inteligenți sau serioși să accepte, fără a selecta, nu numai calitățile ci mai mult defectele burgheziei apu- sene. „Petit-maître"-ul a existat și la noi. In astfel de condițiuni, dezvol- tarea spiritului critic, în fața fenomenului bonjurist, apare ca o necesi- tate în tematica literaturii clasice romînești, fiind concomitent o atitu- dine realistă față de evoluția societății. SATIRA „BONJURISMULUI0 IN LIT. RUSĂ ȘI ROMÎNĂ 79 Menționăm clin capul locului, că Alecu Russo dădea un sens^ special termenului de „bonjurist". De aici și atitudinea sentimentală față de acest fenomen. In Amintiri găsim: „Intr-o zi copilul care îl chemăm coconaș și se va chema mai tîrziu neamț, franțuz și mai în urmă bonjurist" pleacă în străinătate. Această despărțire de patrie Al. Russo o consideră dramatică, dar necesară din cauza lipsei de școli -din Principate : / „Văzut-am în străinătate Romînași uitați de numele lor și de limba leagănului lor, răsărind în auzul unui sunet romîn, ca calul de soi ce ne- •chează la auzul trîmbiței". In Studie Moldovană, Russo regretă trecerea rapidă a vieții gene- rației de inovatori, în spirit occidental, din care făcea parte : „Vai de tinerimea aceea și de tinerețele aceeași tinerime ! Veacul n-au stat locului pentru dînsa. Intre 1836 și 1852 sînt șeasăsprezece ani. Astăzi Nemții, Franțuzii de la 1836, Bonjuriștii de la 1848 sînt albi, suri, cei mai tineri sînt obosiți, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vîrsta celor bătrîni de la 1835“. Recunoscînd separarea de tradiție în sensul îngust al cuvîntului pe care îl dădeau conservatorii, Alecu Russo are conștiința că gene- rația „bonjuristă", cu altă semnificație decît la Fonvizin sau la Alec- sandri, a făcut tot ce s-a putut face pentru binele țării. Prin „bonju- riști" Alecu Russo înțelegea pe progresiști, chiar revoluționari. Adică tocmai grupul acelor care au asimilat pozitiv părțile bune ale vieții occidentale de atunci și nicidecum pe franțuziții paraziți, mondeni și lipsiți de calități, de teapa lui Ivanușka lui Fonvizin și a eroilor „bon- juriști" ai lui Alecsandri, Stamati ori ai altora care atacau pe acei care maimuțăreau latura superficială și chiar negativă a vieții occidentale sub formele ei necaracteristice, ca luxul lipsit de gust, frivolitatea, înde- părtarea de popor, cosmopolitismul. Despre astfel de „franțuziți" tra- tează articolul nostru și ne vom întoarce la ei, după ce vom menționa ■elogiul occidentaliștilor progresiști făcut de Russo : „Adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri) : ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i de neamț, de franțuz, dar inima ne-au rămas tot de moldovan... va veni vremea, dacă n-au și sosii, în care și noi tinerii de la 1835, tinerii bonjuriști de astăzi, vom fi chemați „bărbărie"... Noi încale ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... așa... încît mii de ani n-a prefăcut-o“. Introducerea îmbrăcămintei din apus, după părerea lui Russo, a contribuit la fundarea mentalității moderne. Privind critic la partea mai bună a „europenizaților", Alecu Russo îi remarca și unele defecte. Mai mulți scriitori romîni îi vizau pe galomanii de tipul „petit- maître-ului" bonjurist. Ei subliniază exagerarea franțuzismului ca ten- dință cosmopolitistă, ca subapreciere a propriilor forțe de realizare a poporului romînesc. Ca și în Rusia, o parte dintre cei care călătoriseră în occident aduseseră o direcție neserioasă,' formalistă, dăunătoare și inconsistentă din punct de vedere social. La astfel de „bonjuriști" se referă Costache Stamati, Donici, Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, M. Ko- gălniceanu, Costache Faca, C. Bălăcescu și V. Alecsandri. 80 VALERIU CIOBANU Costache Stamati care, după toate probabilitățile, l-a citit pe Fon- vizin este printre primii care se ridică împotriva exceselor celor care se cred superiori pentru că învață limbi străine sau capătă deprinderi alogene. De altfel ca Sumarokov sau Fonvizin, Stamati cunoștea cul- tura franceză dar nu admitea importul neseriozității din occident. „Pe- tit-maître-ul“ denumit la noi mai des „bonjurist^ apare în cîteva bucăți în proză ale lui Stamati publicate în Muza romînească. Uneori C. Stamati respinge cosmopolitismul în genere : „Am văzut un tînăr romîn ce s-au întors în țară sa din Europa unde a învățat păr la 25 ani ai vîrstei sale, el au fost înstrăinat de copil încă, de toți compatrioții săi, avînd cunoștință numai cu cetățenii orașelor Europei, deci el au uitat de demult și limba, părinților săi, dar el au învățat șapte lingui străine" etc. (Învățătorul din țeri străine). Atacurile lui Stamati se îndreaptă în special împotriva frivolității pe care pretinși profesori străini o întroduc în țară (de speța frizerului din Alegerea preceptorului de Fonvizin). Astfel Stamati pledează pentru o educație în felul celei indicate de Starodum : „Se cuvine oare să fim cu nebăgare în samă pentru viitorimea fiicelor noastre, și să le dăm fără a cerceta bine, ca să le Jnvețe șarla- tanii barbați și femei ce vin în țara noastră, care le buimăcesc felurite lingui străine, fără a le învăța lingua patriei, le tîmpesc viderile cu cusuturile pe canava, F'nă a le învăța să-și croiască hainele lor, le des- prind a se migăli feliuri de bagatele, fără a le deprinde cu economiea casei, ce este izvor de avuție, și însfîrșit le obosesc ochii de a vedea faptele bune: vrînd numai a le civiliza (ă la mode)ZQ). Acest fel de edu- cație tulbură și corupe neprihănitele inimi cu care natura înzăstrează pe om cînd se naște, acel fel de copile sînt ca papagalii ce vorbesc fără a ști ce. Se fudulesc că sînt învățate fără a ști nimic sistematic ; ele cu vremea ca niște femei deșarte vor aduce din pensioane în casa bărba- tului, în loc de’folosnice fapte un sentimental romans sau strălucitele variații ale lui Hertz" etc. (Creșterea țemeilor). In Geniul vechi al romînilor și romînii de astăzi, C. Stamati crede că frivolitatea tineretului se datorește imitației occidentului : La Fălticeni „zi și noapte altă nu se răsună pe ulițe și prin, casele orașului de cît rîsuri, muzice și jocuri, iar în luesul cel mai rafinat^ al Europei, și în amorul cel mai sentimental, se întrece tinerimea romînă cu atîta agerime în cît și modistul Parisian și fragidul păstoriu al mun- ților Alpi, mai nu iar putea întrece". Poetul adoarme și îl vede în vis pe „Zamolhis al daco-romînilor" care întreabă „ce s-au făcut limba romînească, căci voi acum vorbiți mai regulat limbile străine ?" etc. Boierii sînt trîndavi și cheltuitori : „o mie de pluguri din satele unui boier, nu pot îndestula casa proprietarului lor, întru atîta lipscanii și modistele îi ademenesc cătră resfățuri și cheltuieli mari, și către o viață 30) Paranteza lui C. Stamati. SATIRA „BONJURISMULUT’ IN LIT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 81 molatică și leneșe" etc. In concluzie Zamolxe dă sfaturi romînilor: ,.deprindeți-vă cu moralitatea cea firească căci aceea este virtutea și nu vă pilduiți cu fanfaronii terilor străine; deprindeți-vă cu osteneala și fugiți de muiereștile alintături ce vă moaie trupul și vă slăbește min- tea" etc. In Dialogul unui holtei cu un boierenaș avut însoțit cu o cucoană de înalt neam, Costaclie Stamati îl pune pe un tînăr însurățel să-și poves- tească .peripețiile căsniciei cu o franțuzită imorală care îl duce la ruin? prin cheltuieli multiple pe care le face pentru lux. Desprindem : Cucoana Tot ce trebuie să aibă o damă de neam înalt Oh ! dar cît sînt de mâhnită și mamsela m-au lăsat, Dar prințului Furtunatic nu te-ai dus să dai de știre De-a mea în grabă pornire? Dar mai ales Cusinu ce și ție ți-au plăcut ? Bărbatul Cum să mă fac eu și crainic timpul nu m-au încăput Cucoana Bîrfești, mă rog dumitale, mai mult decît se cuvine Deci francesul meu îndată chiamă să vie la mine; (către francez) Te rog mon aimable Jean Jacques Găti ți-mă de Purces, Dieu 1 nu știu ce să fac... Bărbatul se apucă să pună în caretă buclucurile consoartei sale pre- tențioase : Pun în caretă cățelul ce i l-au dat un iubit, Pun și motocui cucoanei de un amic dăruit; Acolo’gavanoșele, aici șipuri, butelcuțe ; Aice pun canarașul în aurită pușcuță Aici capele, bonete, crinoline și festoane; Acolo fleacuri de modă ce trebuiesc la cocoane. S-au suit și strelucita, adică a me soție, Iar pentru mine-n caretă loc n-au rămas să mai fie, Și așa eu cu lacheii într-un lurgon m-am suit, Și m-am luat după dînsa, ca un bărbat mangosit, etc. La moșie, cucoanei nu-i place cum vorbește chel arul: „Fi donc! ce surpriză îmi face ghiujul acest făr de nume. Urează ca din vechime cu ruginite cuvinte“. Conacul nu-i mai place: Alei zeu ce dobitoc ! O clei l și cum se poate Să sufăr aceste toate“ etc. Tema lui Stamati e o reluare a poeziei Soția de modă de Asachi la care adaugă elemente galomane. Mentalitatea care îl nemulțumește pe Stamati, pe de altă parte, e sinonimă cu aceea satirizată de Fonvizin. Totuși schițele de moravuri ale fj -- Limbă vi literatură v. II — c. 6863 82 VALERIU CIOBANU lui C. Stamati sînt cu totul originale prin adaptarea la spațiul nostru a unor teme asemănătoare din cauza împrejurărilor economico-sociale simi- lare. Cunoașterea operei lui D. Fonvizin a putut doar să-l ajute pe poet a-și determina, cu mai multă vigoare, punctul de vedere față de aspectele negative ale occidentalismului. ★ Alexandru Donici pornind de la o ' ^are de fapt existentă în „socie- tatea înaltă" a timpului, poate și sub înrhr ii Aa lui Krîlov în fabula Momița la bal masqtte are aluzii la cei care aprecia- ? t ce e străin. Maimuța : Ce cu grație coclită Ține-n brîncă o lor met a e îmbrăcată după ultima modă franceză. în acest fel „succesul" ei este asigurat : Iată pentru randevu Ti dă actrisa un bile-du, etc. Intenția autorului este de a arăta că indivizi care au împrumutat forme exterioare, lipsite de consistentă, sînt apreciati de către protipendada din timpul său mai mult decît oamenii serioși autohtoni. ★ Trecem acum la scriitorii care se ridică-n contra cosmopolitismului și a scliviselii bonjuriste fără a fi cunoscut literatura rusă. Ei dezvoltă în mod independent o literatură asemănătoare. O temă similară cu a lui Donici o regăsim în Satira duhului meu a lui Grigore Alexandrescu unde cîntărețul ruinilor pomenește de sclivistul bonjurist: Hainele după dînsul sînt la Paris cusute : Singur ne-ncredințează, lorneta-atîrnată Este și mai străină d-o formă minunată. Acesta e pus în contrast cu poetul sobru (la Donici contrastul e cu un savant). Mihail Kogălniceanu în Scene pitorești din obiceiurile poporului. Nou chip de a face carte, se ridică împotriva celor care introduc o „civili- zație care ne face cosmopoliți, dărîmîndu-ne obiceiurile strămoșești, ca- racter și limbă“. In aceeași bucată el ironizează pe cei iubitori de romane franceze : „O, cetitorilor mei din Iași și din București, din tinuturi și din județe, cetiorilor mei din veacul al nousprezecelea, voi care cetiți toată ziua romanele lui Balzac și ale lui Paul de Koch, uitați romane, veac și SATIRA „BONJURISMULUI" ÎN UT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 83 obiceiuri de prin orașe, ilmbrăcați-vă cu haina noastră cea mai albă de nevinovăție, haina care o purtați cînd aveați zece ani, cînd aveați cinci ani, spre a auzi, fără să zîmbiți de răutate, aceea ce am să vă spun". In Despre civilizație, fără a se referi la galomanie, critică pe cei care confun- dau luxul introdus din țările Europei cu civilizația. ★ C. Negruzzi în scrisoarea XXV face aluzii la cei care diformau limba Tomînească prin galicisme sau latinisme. Un răzăș bătrîn întrebat de scriitor ce mai face, îi răspunde că intenționează să-și dea copiii la școli : „Pre unul am să-l dau la școală la Iași ca să învețe nemțește, franțuzește și latinește : — Dar romînește nu ? — Ba și romînește : dar, vezi d-ta, că dacă n-a învăța franțuzește și latinește, nu înțălege romîneasca de astăzi". Pe Anița bătrînii vor s-o dea la „pansion" ca să poată lua „un cuconaș care i-a vorbi tot franțuzește" ! Scriitorul îi recomandă ca nevasta răzeșului să renunțe la acest plan : — „Să venim acum la copila d-tale, mătușă, pre care vrei s-o dai la pansion. îndată ce va intra acolo, n-o să-i mai zică Anița ci Madmoazel Anet (Annette). A să învețe a juca polca și a să uite hora, a cînta în ghitară și n-a să știe a nevedi pînza. Iar cuconașul care-i să-l iei ginere — și care o să se rușineze să se răspundă cu scoacra lui — cea întîi treabă ce o să facă, o să fie să-i vîndă stînjenii de moșie care-i1 vei da zestre, și după ce-i va bate la talpe are să-ți fie de nici un ajutor, căci o să știe franțuzește, iar nu gospodăria". Ca și în Rusia, și independent de dezvoltarea antibonjurismului de acolo, ironizarea mai evidentă a „franțuzismului" își găsesc expresia în opere dramatice. Costache Faca, în Comodia Vremei (Franțuzitele) dă imaginea unor fete ușuratice și preocupate de lux. Fiind vorba de niște tinere zvăpăiate ele nu sînt lipsite de grație. Cochetăria lor naivă și super- ficialitatea de care dau dovadă fiind o realitate mai puțin gravă decît a unui Ivanușka, pentrucă acesta, ca bărbat, putea juca un rol în stat, piesa lui Faca e mai mult caraterologică decît satirică. Boierul bătrîn lanache, locuind la o periferie a Bucureștiului e ruinat de fiicele sale bonjuriste — Elenca și Luxandra. Acestea sunt într-o măj sură încurajate de cucoana Smaranda, marria lor. lonache își manifestă nemulțumirea de la începutul piiesei : N-auziai mai înnainte, bonton, ceai și pălării Acum cine le mai scoate, n-ar mai fi nici pă pustii Văd bine că n-avem stare, și ședem la mahala Ș-o țin una tot pă mare zi și noapte dandana. Mai mult nu zic și înțelegeți, coconași și militari D-astăzi sâ-nconteneze, noi nu sîntem oameni mari. Casă nu mai voi deschisă, franțozoaia n-o pohtesc înțelegeți căci în urmă, cu toții vă biciuiesc“. 84 VALERIU CIOBANU Elenca și Luxandra intenționează să iasă în oraș spre a-și pune îmbrăcămintea, de modă, la punct : Elenca Ascultă, ma șer Luxandra, aș vrea să mă plimb pă pod, Ș-apoi să stau cu caleașca la Madam marșand de mod Voi să-mi fac o pălărie, cu blonduri și velur, Căci îmi vine a merveliu cu bo-ao-a de samur! Luxandra In jurnalu după urmă, e ceva deosebit, D-abor o demoazelă, cînd se află an vizit. Este de bonton la modă să aibă capot deschis, In mînă cu portofeliu, și cu baiader închis. Iar cîncl mergem la plimbare, voale verzi, ne trebuiesc. Ba de soa, și botine ca-n jurnalu franțozesc. Galomania celor două fete se mărginește la imitarea modei din jur- nale și, într-o oarecare măsură, a volubilității galante caracteristice france- zilor irivoli. Ele nu au călătorit ca Ivanușka la Paris, iar comportarea lor nu are accentele agresive pe care le găsim în Brigadirul (dialogul dintre. Ivanușka și brigadir), ci aspectul unei galanterii joviale și copilărești : Luxandra Ce visează ? Kel ide ! Ma șer, unde-mi e lorneta, că nu-și cine trece a pie. Elenca Este monsiu Dimitrache și încă c-un ofițer Prea galant, cu epoleturi zău, că nu e urîțel. Ofițerii care curtează „franțuzitele“ lui Faca au un limbaj asemănător :: Panaiotache Nu mai faceți tualeta, mă rog par l’amur de die“, etc. lanache, tatăl Luxandrei și Elencăi nu este pe atît de recalcitrant fațâ de spiritul frivol, galic (ca unchiul lui lorgu de la Sadagura), pe cît de alarmat că fetele îi sînt prea cheltuitoare. Smaranda, nevasta lui lanache,. care va deveni prin evoluție cucoana Chirița, este un tip asemănător cu soția consilierului din Brigadirul. Ea reprezintă pe filobonjurista în etate și este fermecată de educația fiicelor sale : Bunătatea dumitale, cu toate astea gîndesc Că li-ar fi educaționul leit ca un iranțuzesc Fiindcă toată maalaoa vede ce fel ne-am silit, Cît am făcut pentru ele și ce bani s-au cheltuit. Apoi le-am scos și la clupuri, la masche, la nobil bal, Ș-acum vor să mai învețe să-ncalice pă cal. lanache vine acasă pe oînd fetele și soția se aflau în sindrofie cu Dimitrache și ofițerii Simion și Panaiotache. Capul familiei alungă pe- toți musafirii, apoi se adresează soției: teșiți și voi cu bontonu. dinainte-mi să periți, Mergeți mai curînd la dracu, la mai mari nu mă siliți! SATIRA ,.BONJURISMULUI“ ÎN LIT. RUSA ȘI ROMÎNĂ 85 In Conversații (dialog în versuri între cocoanele Elenca, Smaranda •și Catinca), Faca prezintă extazul boieroaicelor noastre fată de tot ce veste străin. Cocoana Elenca și cocoana Smaranda sînt petites-rnaîtresses care vorbesc la superlativ de teatrul străin : Numai limbile străine pot vorbi de santiman Numai nemții și francezii pot avea de atniusan Cocoana Catinca încercînd să protesteze primește un răspuns cate- goric dJn partea Elencăi, care i se adresează Smarandei : Kel ide! ce-ți mai pierzi vremea? Și mă mir de ce mai vrei în chestioane serioase să intri cu dumneaei ? Nu vezi că e tot în contra oamenilor simțitori, Dacă zice că romînii pot să aibă și actori ? Dar de zece ori mai bine voi să pleznesc și să mor, Decît s-ajung vre o dată să merg la teatrul lor I Nu ne mai oprim la C. Bălăcescu care în comedia O bună educație (1845) reia tema franțuzitelor fără a aduce ceva remarcabil în realizarea subiectului. Satiricul principal al bonjurismului rămîne V. Alecsandri. El respingea bonjurismul, de altfel ca și ceilalți scriitori romînij nu din spirit înapoiat, ci ca progresist format în ambianța culturii franceze. Atitudinea lui este deci similară cu cea a lui Sumarokov sau Fonvizin, care nu atacau spiritul nou și nici tendința de acumulare a realizărilor culturii occidentale, ca instrument cu care unii critici măsoară versurile ar fi cu totul inutil: Idee și talent și muncă Pe oricine trebuie să doară Dar unii truda ta adîncă, Cu obtuzunghiul o măsoară, (Un cîntec clin ulița noastră. 225.) Imaginea este însă conturată numai de acest obiect imaginar denumit obtuzunghi. El materializează stîngăcia, nepriceperea și îngustimea celor care-1 întrebuințează. Fiind expresiv, obtuzunghiul este și necesar și justificat. Tot în categoria aceasta consemnăm și pe guriști, epitetul criticilor incapabili din •versurile lui Cicerone Theodorescu : „Guriștii noștrii... Fac vreo brînză ? Bat apa chioară-n putinee“, — Un cîntec din ulița noastră, 230. Cuvintele noi, inventate, din poezie nu trebuie interpretate ca cele din agricultură sau di’n industrie unde expresivitatea n-are aproape nici o importanță. In poezie însă un cuvînt expresiv, fie și inventat, este necesar, tocmai : fiindcă este expresiv. Prin urmare, expresiv și înțeles de toată lumea, iată condițiile de bază ale creației lexicale poetice. Mai există însă o condiție, asupra căreia n-am insistat, presupunînd-o subînțeleasă. Cuvîntul inventat trebuie să fie justificat de absența Țin -vocabularul general al limbii a termenului de care poetul are nevoie. Ar fi cu totul neindicat, de exemplu, să se formeze un cuvînt nou pentru : apă, cer sau pîine numai fiindcă ar părea mai expresiv. Totuși, deseori ne întîmpină-n poezia nouă formații a căror justi- ficare este doar expresivitatea. Așa consider pe gîltoman din versurile : Ala care-i slugă, Nu-1 știi ? Bine-mbucă. Ala gîltoman Bagă și-n suman4 (Cicerone Theodorescu : Un cîntec din ulița noastră, 120) Din context, gîltoman pe care dicționarele nu-1 înregistrează, ceea ce nu dovedește numaidecît că este cuvînt nou, totuși pînă la proba contrară îl vom socoti nou, din context, gîltoman, n-are înțeles precis, însemnează oare lacom ? lacom și hoț ? apucător ? Numai din versurile citate nu se poate ști. Nefiind ușor înțeles de toată lumea, nu este nici expresiv ! Deși poeții dau adesea expresivității foarte mare importanță, neglijînd alte aspecte, urmările nu sînt întotdeauna nefericite. Rezultatele nu pot fi bune esteticienilor idealiști pentru care expresivitatea există în 4) Cuvîntul de bază trebuie să fie glltan, atestat de Lexiconul de la Buda și avînd același înțeles ca gîtlej v. D. A. la cuv. gîtlej. CREAȚIA LEXICALA IN POEZIA NOASTRA NOUA 95 Însăși natura sunetelor, considerate capabile de a produce stări sufletești, independent de înțelesul cuvintelor în care apar, dacă se ia drept valabilă afirmația, căci teoria aceasta este falsă. Au dovedit-o științific foneticienii materialiști, punînd față în față un cuvînt declarat expresiv cu altul recu- noscut ca inexpresiv ; dar care conținea aceleași sunete, în aceeași înlăn- țuire. Demonstrației lor nu i s-au putut aduce obiecții. Cuvîntul trebuie să aibă înțeles și în poezie, nu numai în viața cotidiană, iar expresivitatea lui depinde în ultimă analiză numai de conținut. Ea poate fi sprijinită de efecte onomatopeice scoase din înlănțuiri de sunete, dar atît. Imaginea este produsă de înțelesul cuvîntului. Capacitatea lui de a o sugera adică, în fond, expresivitatea lui, nu se poate măsura, fiindcă, izolate, cuvintele sînt în general tot atît de expresive cît sînt și de inexpresive. In poezia lui M. Eminescu, „La steaua“, de exemplu, numai două cuvinte nu sînt din fondul principal. Deci vocabularul este prin excelență5 inexpresiv dar poezia este realizată artistic ' Cuvintele sînt așadar expresive prin context, în același fel în care înțelesul lor nu este deplin decît tot prin context. Pare deci cel puțin o stîngăcie, dacă nu o greșeală, a socoti că un cuvînt este mai expresiv decît altul numai pe baza comparării lor izolate sau în contexte sumare. Probabil că în urma unei asemenea comparații a fost eliminat din versu- rile multora dintre poeții noștri actuali voință, căruia îi este preferat cu regularitate vrere. La M. Beniuc și Dan Deșliu, de exemplu, voință nu se întîlnește aproape niciodată. ★ Mă opresc acum la creațiile lexicale din poezia nouă, privindu-le din punctul de vedere al structurii lor. In capitolul acesta nu intră îmbo- gățirea cuvintelor cu sensuri noi, ci numai formațiile recente, construite din elemente vechi. Potrivit cu structura limbii romîne, aproape orice substantiv sau adjectiv poate da naștere unui cuvînt nou cu ajutorul prefixului ne. Restricții există numai pentru substantivele concrete și unele adjective nederivate. Acestea nu primesc prefixul decît în construcții în care apare și cuvîntul de bază, de exemplu : casă, necasă... asta e, bună, nebună, alta n-am... etc. In schimb, substantivele abstracte, cele care denumesc obiectele printr-o însușire a lor, adjectivele derivate și participiile în funcție de adjectiv se compun foarte ușor cu ne: ascultare-neascultare, vinovăție- nevinovăție, om-neom (se neagă însușirea de om), plăcut-neplăcut ș.a.m.d. Cînd există însă o pereche de antonime, compusul cu ne- devine în ge- neral inutil. Deși abstract, iubire de exemplu, nu suferă compunerea cu -ne-, din cauza antonimului său ură. Din punct de vedere stilistic, negativul compus nu reprezintă doar negarea cuvîntului de bază, fiindcă el cuprinde în forma lui și pozitivul 5) Vezi Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Buc. 1955, p. 50 ION COTEANU 96 din care a fost alcătuit. Astfel, pe cînd dușmănie nu amintește prin formă pe anonimul său, prietenie, neomenie, cuprinde și pe omenie, pe care-I neagă, dar îl neagă, exprimîndu-1. Pe această calitate a negativului s-a întemeiat M. Beniuc, scriind în poemul „In trupul livezii" : Văzduhul vibrează albastre coarde, Sub talpă glia înfierbîntată arde, Și spicele tremură arzînd sub soare. Armate cu lănci, necălătoare. Cu pasul liniștit mergînd mă leagăn, îmi vine să mă culc pe lutul reavăn Și să ascult cum lanurile cresc Bogate din ogorul romînesc. (Versuri alese, 55.) Comparînd spicele cu niște armate necălătoare, poetul face aluzie Ia armate reale de soldați, febril pregătite în 1940, cînd este scrisă poezia, pentru a fi împinse în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice. Acestor trupe, agresiv „călătoare", le este opusă plăcerea omului simplu care vrea altceva, vrea să asculte cum cresc pe ogorul romînesc lanurile de spice, armate și ele, dar necălătoare. întreaga construcție poetică depinde de acest negativ, cu totul justificat și plin de sens. Cazuri ca acesta sînt însă rare. De obicei, negativul compus repre- zintă doar soluția cea mai grabnică a unor necesități metrice. Așa este nemîncare din versurile : Am trăit în nemîncare Ca să-l cresc pa Lazăr mare. (D. Deșliu, Versuri alese, 55) Dacă mîncare n-ar mai avea astăzi înțeles abstract și în afară de expresii ca s-a pus pe mîncare și pe băutură, negativul citat s-ar apropia de nedormire din „Miron și frumoasa fără corp" a lui Eminescu, citat anterior. Așa însă, nemîncare, obligîndu-ne să evităm sensul concret al. cuvîntului, exprimă greoi ideea de acțiune durativă. Mult mai fericit mi se pare la același poet nebriciuită din versurile : Și mai licăre un jar Sub sticla de ochelar Și pe fața șănțuită Cu barba nebriciuită (Versuri alese, p. 178) CREAȚIA LEXICALĂ ÎN POEZIA NOASTRĂ NOUA .97 De data aceasta, în ciuda inexistenții unui verb briciul, cel puțin în limba literară, toate condițiile cerute unui cuvînt inventat sînt respectate, și imaginea reiese clar. Dan Deșliu recurge mai des decît alții la compu- nerea cu ne-, încercînd adesea ca și Eminescu, să spună simetric pozitivul și negativul compus : Maica Volga bătrînă, taică Don liniștit, aii zărit cum crescură în avînt nezărit rîndurile nouă pe-ale voastre vechi plaiuri. (Versuri alese, 25) Versurile acestea amintesc pe cele din Scrisoarea I: La-nceput pe cînd ființă nu era nici neființă Cînd pătruns de sine însuși se odihnea cel nepătruns. Formîndu-se foarte ușor, negativele sînt însă dese ori amăgitoare. Negativul netrintite, de exemplu este curios în versurile : Versurile cînt în roșul cer Despre ziduri cari mai sînt în apusul crunt și strîmb Netrintite la pămînt. (N. Cassian, Sufletul nostru, 27) Corect, gramatical vorbind, netrintite insistă fără a fi justificat sti- listic. Din cauza lui, comunicarea artistică a poetei s-a încărcat cu ultimul vers — netrintite la pămînt — care poate lipsi fără pagubă, căci din ce s-a spus mai înainte se vede limpede despre ce fel de ziduri este vorba. Și mai greu rezistă poetul cînd negativul ei salvează un vers ori o strofă, ca nesoț de mai jos, al cărei rost pare a fi doar să rimeze cu moț: Mărunta străzii pulbere se-nfruntă C-un ciuc?ure lîngă-un pantof nesoț — „Vă-ntrec pe toți! Voi fi cea mai măruntă 1“ Mă ! Piu sînt ciucure ! Eu sînt cu moț !“ (Cicerone Theodorescu, Un cîntec din ulița noastră, 95.) Pe nesoț, îl întîlnim cîteodată traducînd pe impar (număr nesoț), dar nu e potrivit și nu poate fi luat ca model. Limba literară preferă locuțiu- nea fără soț: concretă și exactă. Poate la fel de repede ca negativele despre care am vorbit, iau naștere și compusele cu prefixul în-. M. Beniuc și-a intitulat o poezie cu un asemenea cuvînt, inventat de el : Inflămurată (-n roșu) pe care-1 repetă în primul vers : 7 — Limbă și literatură v. II — c. G863 98 ION COTEANU înflămuraiă-n roșu, țara toată Pornește-n marș sărbătoresc de mai (Steaguri, 55.) Cuvîntul se asociază ușor cu flamură, ceeace îl face repede înțeles. Imaginea se relifează puternic prin mișcarea sugerată de verbul înflă- mura, presupus de vorbitori, dar care poate foarte bine să nu fi existat mai înainte, cum nici n-a existat, de altminteri. Adjectivul nou cu înfăți- șare de participiu creat astfel face legătura între nume și verb, fiind din această cauză deosebit de expresiv. Astfel, un parc intrat în toamnă devine întomnat. S-a dus poezia întomnatului parc, Beniuct Versuri alese, 133, șesul împărțit în pătrățele, împătrătlt: Pe șesu-mpătrățit ca un caiet... se leagănă de vînt și coace-ncet Orezul... Beniuc, Steaguri, 39. De cele mai multe ori un adjectiv de felul acesta este expresiv datorită înțele- sului său verbal. Un bun exemplu găsim în poemul 1907 la Tudor Arghezi: . Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul îl țin ca pe-o vită Și vara, ca și iarna, în viscol priponită, Cămătării cumplit... (Viata Romînească, 6, 1900, p. 21). Verbul cămătări, a face cămătărie, a da bani cu împrumut, cu camătă, este atestat de Biblia de la București din 1688, dar, după cum se poate vedea, el n-are legătură cu cel din poezia lui Arghezi, la care în- semnează „jefuit prin camătă" și este format din nou de la cămătar. Mai rar, compusul cu în- are la bază chiar un verb : Se cerne soare nou prin păpuriș, Imprăfuind cu aur bolta toată (Radu Boureanu, — Versuri alese, 25), Cîteva adjective de felul acesta apar și în poezia de dinainte de 23 August 1944. Ele au fost însă atît de rar întrebuințate încît pot foarte bine să nu aibă le'gătură cu cele actuale. Așa sînt: îmbrînat. Beniuc, Mărul de lîngă drum, 85, învîlvorat, același, Steaguri, 55, înspicată, ace- lași, Versuri alese, 61 și însingurare, Dan Deșliu, Versuri alese, 7. Procesul este viu și popular. Poeții, observînd lucrul acesta, profită de el, alternînd compusele existente cu formele simple. Așa face Dan Deșliu, de exemplu. In poemele lui găsim : aripează, Versuri alese, 223, cărunțitul, loc. cit., 163, rourat, loc. cit., 6, (te) spăiminți, loc. cit., 141, dar și înarginta, loc. cit. 265. Și Cicerone Theodorescu scrie glodești, /în- glodești, Un cîntec din ulița noastră, 87. Ca și celelalte două categorii de cuvinte și derivatele în -tor se formează foarte ușor. Păstrînd bine legătura cu verbul de bază, ele pre- zintă avantajul de a fi în același timp adjective și verbe sau adjective substantivate, în fond, substantive și verbe totodată. La aceste calități se adaugă și productivitatea sufixului, așa încît numărul mare al cuvintelor de acest fel în poezia nouă este normal, mai ales că cele mai multe dau CREAȚIA LEXICALA ÎN POEZIA NOASTRĂ NOUA 99 impresia de solemnitate comunicării, ca în versul următor al lui Radu Boureanu : Pedepsitoare oaste porni ca o furtună (Versuri alese, 87.) sau ca în versurile : Părea un rîu ce curgei, nu pe pămînt, ci-n aer Și trimițînd cu-n vuiet pedepsitor la fund Uscate crengi.... (E. Jebeleanu, Poeme de pace și luptă, 14.) Din cauza aceasta, derivatele în -tor sînt des întrebuințate de Dan Deșliu, a cărui poezie cîntă momentele solemne ale vieții noi. Iată cîteva exemple : Și tot ce-a fost în tine lumină și senin purtăm cu noi, pe calea mereu izbînditoare și răzbunăm trecutul de beznă și zăvoare în cîntece spre steaua de viață dătătoare ce limpezește zarea din piscuri de Cremlin, (Versuri alese, 99) Urlă poftitorii de omor dintr-o Casă Neagră de păcate (loc. cit. 69) Și plugarii trudiră vîrtos să se legene lanul mînos și cintătorii cîntară zorile limpezi de țară ! (loc. cit. 34) Mă gîndeam : Ilici pe semne doarme și-n clipita următoare s-o trezi... Nesfîrșind în el a luptei larme, el era mai trăitor decît cei vii... (loc. cit. 225). La el mai găsim: (om viu) suferitor, loc. cit., 117, (un camion... spre Baia-Borșa), zoritor, loc. cit., 117, voitorii (de moarte) loc. cit. 77, izbînditor (cuvîntul bolșevic) loc. cit. 92, (inimă) duduitoare, loc.-cit. 113, sfredelitor, ca adverb : să coborîm sfredelitor în miezul întîniplării aceste loc. cit. 117 și altele. N-am luat în considerație decît pe acelea pe care, după toate probabilitățile, le-a creat poetul ; la derivatele de tipul acesta este mai greu de precizat originea exactă. Astfel trăitor care există în graiu- rile din nordul țării n-are legătură cu trăitor din poezia lui Dan Deșliu, unde e format din verbul a trăi. Nici cîntătoni n-are legătură cu derivatul popular din expresia pe la cîntători, nu numai fiindcă sensul lui este cu totul altul, — însemnează „poeți“ — dar și pentru că derivatul nu se între- buințează decît în expresia citată. 100 ION COTEANU Și la AI. Beniuc apar derivate proprii în -tor, deși mai rar. Afară de învrăjbitorii de popoare Au încercat să ne despartă (Versuri alese. 103) nu mai găsim decît utilizări ale celor existente, de exemplu văzători (de coșmare) și scrutător (peste kilometri și leghe), ambele în Versuri alese, 126. Noutatea în cazul acesta este întrebuințarea lor izolată, căci, în (clar) văzător și (privire) scrutătoare, ele sînt obișnuite. Nu întotdeauna derivatele în -tor sînt întrebuințate în vederea obți- nerii unui efect stilistic. Tn versurile de mai jos, de exemplu, legănători n-are decît rostul de a scurta versul : Zăpada începuse încet să cearnă tremurătoare în întreg văzduhul, fulgi uriași, legănători, ca puful. (E. Jebeleanu, Poeme de pace și luptă, 41.) Am văzut cum se reflectă în poezie, trei dintre procedeele cele mai productive de formare a cuvintelor. Poeții contemporani recurg însă și la procedee mai puțin productive, la derivarea regresivă și la compunerea cuvintelor noi prin unirea a două substantive vechi. Cele mai întîlnite derivate regresive sînt postverbalele. Dintr-o formă a unui verb se formează un substantiv. De la alina, de exemplu, M. Beniuc creează pe alin, substantiv, prin eliminarea sufixului de infinitiv : Cîntec însă nu le-ai fost Chiar de te știau de rost Numai omului sărac Fostu-i-ai alin prin veac. (Steaguri, 8.) La fel, frămînt, de la frămînta în versurile lui Dan Deșliu : Nu te-am zărit aievea și n-am umblat pămîntul pe care aperi viața, tovăraș coreean. Dar te simțim alături cu visul și frămintul (Versuri alese, 229.) și pocăn (de la pocăni) din poezia Veronicăi Porumbacu : Prin pompe cu pocăn de ce-ar mai da zor apa înspre rezervor ? (Anii aceștia, 47.) Derivarea nu se face întotdeauna de la infinitiv ; mulțam, la Beniuc,. este substantivarea formei de indicativ, persoana l-a a lui mulțămi: CREAȚIA LEXICALĂ ÎN POEZIA NOASTRĂ NOUĂ 101 Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam Adu-1 țarinei ce sub mine o am (Mărul de lîngă drum, 152, 154.) iar plezne din versurile următoare derivă de la pleznete: Sa simți că viața ta-i aici Dar că mereu va roade-o rîia. Boierii, pleztiele de bici Și cămătarii și limbuții. (E. Jebeleanu, Poeme de pace și luptă, 56.) Derivate ca acestea există și în limba vorbită. Așa este gîngă, între- buințat de M. Beniuc : Măcai de mi-ar suna pe buza gtngă (Mărul de lîngă drum, 53.) Cuvîntul gîngă este atestat deD. A. ca substantiv. La M. Beniuc, el este adjectiv. A fost probabil format de poet fie de la verbul gîngăi, gîn- găvi, fie de la adjectivul gîngîitor, căci, de obicei, post-verbalul este sub- stantiv, nu adjectiv. Postverbalele consacrate ca poetice fără a fi obligatoriu creații individuale, sînt însă numeroase. Citez cîteva numai pentru a le preciza situația în poezia nouă : alint, „alintare1* Nina Cassian, Horea nu mai este singur,... și pomană „pomenire", M. Beniuc, Mărul de lîngă drum, 25 se găsesc și la Coșbuc, tăgadele, „făgăduielile", M. Banuș, Bucurie, 11, jind (de codru-i e jind), Cicerone Theodorescu, Un cîntec din ulița noastră, 16, ÂLiron R. Paraschivescu Laude, 120, și spulber (munca, lui se duce în spulber ca nisipul), Cicerone Theodorescu, Un cîntec din ulȚa noastră, 252, sînt cunoscute ca populare. învăț, licăr, proptă și altele ca acestea, tot populare, oarecum consacrate ca fiind mai poetice decît paronimele lor : învățătură, licărit, proptea, se întîlnesc foarte des în poezia nouă. Derivatele regresive create de poeți seamănă foarte bine cu cele popu- lare. Totuși nu-i greu de observat că, față de celelalte cuvinte inventate, ele au o situație specială din cauza procesului însuși, mult mai puțin răs- pîndit și întrucîtva neobișnuit, căci la cuvîntul nou ne așteptăm să vedem ceva în plus față de baza lui, nu ceva în minus. Acest sentiment reflectă starea limbii. Numărul cuvintelor formate cu sufixe este de zeci și poate de sute de ori mai mare decît numărul derivatelor regresive. De acea, cele din urmă sînt cuvinte neașteptate, curioase. Cititorul le înțelege totuși, recunoscîndu-le baza, dar tinde să le transpună în formele cunoscute de el dinainte. Sensul lui alin sau al lui frămînt se precizează numai după ce se stabilește că sînt sinonime cu alinare și frămîntare. Poeții își dau și ei bine seama de situația particulară a derivatelor regresive și de acea le pun în așa fel în frază încît sensul lor să apară ușor. Potrivit cu criteriile de care ne-am folosit determinînd expresivi- tatea cuvîntului, derivatele citate sînt adesea cu mult mai puțin expresive decît par, căci se înțeleg destul de greu. Dar aceasta depinde de fiecare caz în parte : mulțam și frămînt sînt mai expresive, de exemplu, decît pocăn. 102 ION COTEANU Dacă dintre procedeele întrebuințate de poeți pentru a inventa cu- vinte, derivarea regresivă este mai caracteristică decît celelalte, cu tot numărul relativ mic de cuvinte produse, unirea a două substantive pentru a se reda prin ele o singură imagine este și mai caracteristică. In poezia nouă formațiile de acest fel nu reprezintă un calc lingvistic, ci rezultă adesea din modul cum este construit un poem. Ele sînt o categorie aparte în comparație cu cele de pînă acum. Intre camion-bibliotecă Trece un camion-bibliotecă. Suie pionieri pe o potecă, (E. Jebeleanu : Poeme de pace și luptă, 86) și cuvîntul-faptă din versurile lui M. Beniuc: Tmi place doar cuointul-faptă Cuvîntul care schimbă și îndreaptă (Steaguri, 62.) este mare deosebire. Primul este un cuvînt tehnic luat din limba comună fără legătură cu versurile în care apare ; al doilea este inventat de Beniuc. El a apărut pe cale sintactică, prin scurtarea unei propoziții, căci cuvîntul^ apta însem- nează „cuvîntul care este totodată faptă“. La fel sînt la același poet și următoarele : Timpul, altă dată plictiseală, Trudăi, murdărie și necaz Ca o cataractă intră azi In a erei noi hidrocentrală 1 \ Timpul-bani soioși cu timpul-lene Timpul-rentă, grasul timp-afaceri. Timpul pentru godini, pentru aceri, Timpul uneltirilor viclene, Se dărîmă zgomotos, se surpa, Putredă și scîrnavă speluncă. (Mărul de lîngă drum, 42.) In versurile de mai sus se poate surprinde însăși nașterea acestor compuse. De la timpul, altădată, plictiseală la timpul-bani soioși se face doar un pas, se elimină legătura dintre cei doi termeni ai compusului. Pornind de la construcția timpul-altădată, plictiseală, redată în proza ne- poetică printr-o propoziție atributivă : timpul care altădată era plictiseală se ajunge foarte ușor, prin eliminarea atributivei, subînțeleasă ușor, la timpul, altădată plictiseală și de aici la timput-plictiseală, timpul-bani so- ioși etc. Nu este deci același lucru cu vagon-restaurant, ceas-brățară, pro- blemă-cheie etc., care sînt calcuri, indiferent cum se vor fi format în limba din care au fost copiate. O dovadă că explicația propusă aici este justă o avem în compusele în care amîndoi termenii sînt la plural. Asemenea cuvinte nu pot fi calchiate. De exemplu, ani-șopîrle: CREAȚIA LEXICALĂ ÎN POEZIA NOASTRĂ NOUA 103 Doar gîndul mai păstrează colțul vechi, pereții scorojiți de ani-șopirle, maidanul cu gunoaiele perechi, surpat de putrezi mlaștine și gîrle (Mihu Dragomir, Prima șarjă, 17) și anii-grinzi, loc. cit. 59 ; oameni-zebre: Au învățat ceva yankeii-atunci De la dresori din lagăre celebre, Să-ncuie ca-n menajerii, cu dungi De cnuturi pe spinare, oameni-zebre (N. Cassian, Horea nu mai este singur, 12) La E. Jebeleanu găsim casele-săgeți: Se-ascund, cu aripi de cenușă Pe după bolți, pe după ușă, ’ Pe după casele-săgeți, Lîngă oceanul cu ereți... (Poeme de pace și luptă, 31) La Dan Deșliu, inimi-furnale: îngăduie Reșiței care te cîntă cu toate roadele sale \ Să-ți trimită’sărutul acesta încins din inimi jurnale (Versuri alese, 37) Iar la P. Solomon, girațe-macarale: Pe șantier au răsărit gir ațe-macarale Cu gîtul lung, elastic și vînjos. (Lumina zilei, 37). Afară de timpul-afaceri din versurile lui Beniuc citate, întîlnim com- puse cu unul din termeni la singular și în poezia lui Miron R, Pa- raschivescu : Cine a mușcat Cu dinți-aguridă Ardeiul din zeamă ? (Laude, 19) și la V. Tulbure : Pe uliți trec rînduri ostașii, ca merii, ca perii Au umerii-munte (Holde, 14) Deși le-am numit compuse, cuvintele discutate pînă aici au nevoie de unele explicații suplimentare. Pentru mulți lingviști, artist-cetățean, de exemplu, reprezintă o înlănțuire simplă de termeni care își păstrează indi- vidualitatea semantică, neunindu-se într-un tot pentru a forma un compus, Chiar dacă cetățean din exemplul de mai înainte a devenit adjectiv, schim- bîndu-și calitatea gramaticală, aceasta nu reprezintă în ochii celor care condiționează în mod foarte strict calitatea compusului de pierderea indi- vidualității semantice a termenilor un fapt suficient pentru a se admite compunerea. 104 ION COTEANU Studiul de față, nefiind destinat revizuirii acestei concepții mă voi rezuma la o analiză scurtă a motivelor care m-au determinat să dau acestor cuvinte numele de compuse. In felul acesta, nedumeririle posibile se vor risipi de la început. Cînd punem unui grup de două și chiar de mai multe cuvinte eticheta de compus, știm că acest termen este relativ. Dacă piatră acră, de exemplu sugerează dintr-o dată un singur obiect, drum de fier nu face acest lucru cu aceeași intensitate, așa încît, din acest punct de vedere, piatra acră este „mai compus" decît drum de fier. Asupra faptului că unele compuse au ajuns la un grad înalt de unitate a elementelor alcătuitoare, și altele se găsesc pe o treaptă inferioară nu poate fi, cred, nici o îndoială. în oricare nu mai deosebim cuvîntul cu înțelesul disjunctiv de „sau" si relativul care, pe cîtă vreme în piatra acră, drum de fier și altele se văd foarte clar unitățile alcătuitoare : le vede oricine, fără să fie nevoie să i se atragă atenția. De vreme ce compusele nu sînt toate la fel de unitare astăzi, trebuie să presupunem că cele mai tipice dintre ele au fost, odini- oară,într-un timp mai mult sau mai puțin apropiat de zilele noastre, mai puțin unitare. Se știe că și în secolul al XlX-lea, ca să nu ne ducem prea departe în trecut, conjuncția deși mai era simțită de unii ca de plus și. Prin urmare, unitatea compusului se formează în scurgerea timpului. De ce atunci n-am admite că și înlănțuirile cuvîntul-faptă, ani-șopîrlă, oameni- zebre, și altele ca acestea din poezia noastră actuală reprezintă forma cea mai simplă, forma inițială a procesului de compunere ? Deosebirile dintre ele și compusele deja existente în limbă sînt importante dar nu esențiale. De sigur, ele sînt creații culte și prin aceasta artificiale, individuale, fără multe șanse de a se răspîndi, dar orice poet care inventează un cuvînt, indiferent de procedeu, își asumă toate riscurile și, după cum am văzut, în general, el nu are pretenția că a făcut de unul singur ceea ce un popor întreg nu s-a gîndit să facă. In sfîrșit, ca să încheiem discuția aceasta care ne-ar putea îndepărta și mai mult de obiectul cercetării noastre, cititorii pot da cuvintelor despre care a fost vorba pînă aici și la care ne vom întoarce și altă denumire, de exemplu, aceea de construcții apoziționale. Un singur aspect nu trebuie totuși să piardă din vedere : intenția poetului de a sugera prin aceste cuvinte o imagine unică. Potrivit cu situația sintactică din care s-au născut, cuvintele în dis- cuție se grupează în mai multe categorii. Tipul cel mai simplu s-a format prin eliminarea elementelor secundare (care, este) dintre termenii com- pusului, adică : timpul (care este) lene. La fel au apărut și vorbe-perini: Nu-s iubitor de vorbe dulci, De vorbe-perini care îmbie. (M. Beniuc, Steaguri, 62) și drum-vicleșug : Tărîm de clisa, cirnm-vicleșug Lunecător ca panglica apei, Ține azi un altfel de plug... (N. Cassian, Sufletul nostru. 10) CREAȚIA LEXICALĂ IN POEZIA NOASTRĂ NOUĂ 105 în cazurile acestea numele predicativ-juxtapus la subiect, își păs- trează locul. In altele, se face și inversiunea numelui predicat, ca în girafe- macarale, unde predicatul inversat este girafe. De obicei, poeții preferă unul din aceste tipuri. Numai M. Beniuc le întrebuințează odată pe amîndouă : lată-ntind pe masă ca-n poveste Lac-oglindă, perie-pădure. (Versuri alese, 19) Referirea la basm este suficientă pentru a ne face să înțelegem că în lac-oglindă, trebuie să vedem o oglindă (care este totodată și) lac, nu invers, iar în perie-pădure, o perie (care este și) pădure. Originea acestor cuvinte este importantă și din alt punct de vedere. Predicatul nominal — ca predicat al însușirii — se confundă aici cu epite- tul, prin urmare cu un atribut oarecare, tocmai fiindcă elementele de legătură dintre subiect și predicat lipsesc, iar cînd se ajunge la identifi- carea predicatului însușirii cu epitetul, poetului, i se deschide calea unor noi combinări de cuvinte. Atunci el nu mai are nevoie să gîndească noul compus în fazele indicate mai înainte. Compusul nou apare prin simpla prescurtare a unei comparații în care nu mai trebuie să presupunem o pro- poziție atributivă. In dinți-aguridă, de exemplu, este vorba de fapt de dinți ca de aguridă. Această simplificare este numai stilistică, nu și gramaticală. Grama- tical vorbind, tipul dinți-aguridă este fundamental deosebit de tipul cuvîn- tul-faptă, fiindcă în dinți-aguridă numărul elementelor gramaticale pe care le presupunem între dinți și epitetul său aguridă este mai mare și calitativ diferit față de ceea ce lipsește între cuvîntul și epitetul său faptă. Prin dinți-aguridă nu se înțelege „Dinți care sînt și aguridă, ci : „dinții ster- peziți fiindcă au mestecat numai aguridă“. Epitetul a devenit o însușire indirectă a cuvîntului la care a făcut să se refere, căci nu mai este predi- cat ca în cazurile anterioare, ci complement direct. Identificarea predicatului însușirii cu epitetul stă și la baza unor compuse ca soare-bob, soare strop, soare-potop din versurile : Nn e «Tiu, ci soare-bob, soare - stro p, soare-potop. (N. Cassian, Suflelul nostru, p. 20) Cu soare-bob, soare-strop, soare-potop intrăm de fapt într-un proce- deu și mai complex decît cele anterioare, căci soare-bob este o comparație inversată, echivalentul lui obișnuit fiind bob de soare, iar soare-bob și celelalte nu mai sînt formate prin coordonare, ci prin subordonare, cu elimi- narea prepoziției care indică subordonarea și cu inversiunea epitetului. S-ar părea poate că, interpretînd astfel aceste compuse din urmă complicăm lucrurile și că ar fi mai simplu să le considerăm inversiuni ale tipului de compuse prin subordonare existent în limbă, fără a le mai trece prin drumul lung al comparației și identificării stilistice a predicatului însușirii cu epitetul. N-ar fi oare mai ușor să socotim că în bob de soare 106 ION COTEANU epitetul a fost inversat (de soare-bob), iar prepoziția a fost îndepărtată ca să scurteze exprimarea ? Ar fi desigur mai ușor, dar n-ar corespunde reali- tății, căci casă de lemn, de exemplu, n-ar putea lua forma compusului lemn-casă în nici un caz, ceea ce arată că în soare-bob avem a face cu un produs specific limbii poeziei. Calitatea stilistică fundamentală a tuturor compuselor acestora este concentrarea imaginii. Ele s-au născut prin juxtapunerea termenilor, juxta- punere justificată de intenția poetului de a reda mai puternic o imagine. Procedeul este, în fond, foarte simplu. Orice evitare a legăturii dintre doi termeni, uniți în realitate de logica internă a comunicării, se poate solda cu apariția unui compus ca cele înșirate mai înainte. Trecerea voită sub tăcere a elementelor de legătură dintre termenii compusului ne obligă să-i cuprindem cu mintea pe amîndoi deodată. Se produce atunci o supra- punere de sensuri și imaginea țîșnește viu din această alăturare, cu condi- ția — evident — a bunei alegeri a termenilor care intră în compus și a sprijinirii lor de context. Suprapunerea sensurilor face ca unul din cele două cuvinte să cedeze celuilalt o parte din înțelesul său. în vorbe-perini, perlni cedează înțelesul de „moale" lui vorbe. Pe acest element de legătură semantică a și fost construit, de altminteri, compusul. In soare-bob, soare cedează lui bob înțe- lesul de „galben-strălucitor“ etc. Partea cedată de unul din termenii compusului celuilalt termen este de obicei o însușire pe care n-o are decît cel care o cedează. Pusă astfel în lumina, însușirea face ca termenul respectiv să ni se înfățișeze din punct de vedere semantic ca un adjectiv. Uneori el este transformat și din punct de vedere morfologic în adjectiv, ca în versurile următoare ale lui Dan Deșliu : Prin frunzare bate-o rază Crengile și cetina Se tot pleacă să o bea... In lumina ei zmaraldă Trunchiuri cenușii se scaldă. (Versuri alese, 140.) Lamina ei zmaraldă, care amintește atît de bine lumina ta fecioară (Eminescu, Scrisoarea I), este lumina ei de zmarald. Substantivul zmarald a cedat nu numai semantic, ci și morfologic, devenind adjectiv. Cu excepția acestui caz și a altor cîtorva de același fel, poezia nouă preferă să valorifice însușirile din conținutul unui substantiv prin simpla lui alăturare de alt substantiv. Astfel, construcției lumina ei zmaraldă î se preferă compusul lumină-zmarald. Asemenea compuse au darul de a sugera mai ușor imaginea dorită de poet. Dar de cele mai multe ori nici nu există altă posibilitate, fiindcă în compusele de felul acesta apar sub- stantive pe care limba nu are putința de a le face adjective. Nici ani- șopirle, nici casele-săgeți, inimi-furnale sau vorbe-perini nu conțin substan- tive determinate (săgeți, șopîrle, furnale etc.) pe care să le putem modifica în adjective, fără a le aduce schimbări importante în conținut. In cazurile acestea, limba romînă recurge la construcții prepoziționale. Poezia nu le adoptă însă întotdeauna. Astfel, de strigoi este în linii mari corespondentul CREAȚIA LEXICALA ÎN POEZIA NOASTRĂ NOUA 107 unui adjectiv, dar el nu poate înlocui compusul luput-strigoi decît dacă poetul ar renunța la această imagine și ar construi altfel pasajul din poem în care vorbește despre lupul-strigoi, dezvoltînd analitic imaginea. Pentru ca un compus să fie expresiv, sensul care leagă cele două cu- vinte trebuie să poată fi subînțeles fără efort. Trebuie deci să se respecte ; și aici condiția fundamentală a creației lexicale poetice, înțelegerea de - toată lumea a cuvîntului inventat. De aceea, pe cînd vorbe-perini, cuvîntul-faptă, Lupul-strigoi, (Beniuc, Mărul de lîngă drum, 17) sau soare-potop mi se par reușite, ani-șopîrle, anii-grinzi și dinți-aguridă mi se par forțate. Celor cărora îndrăzneala li se pare prea mare li se poate aduce aminte de versurile lui Eminescu : Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea înger ului-geniu, înger ului-ide al din Venere și Madonă, unde poetul a dat el însuși exemplul unor asemenea construcții. N-am făcut aprecieri literare în lucrarea de față cu bună știința. Calitatea unei poezii nu depinde de unul, de două sau chiar de mai multe cuvinte noi, formate de poet. Conținutul literar și concepția poetică nu pot fi asociate direct cu tehnica de amănunt. Un critic care ar afirma, de exemplu, că Maiakovski a revoluționat poezia fiindcă a format cuvinte pro- prii ar comite o gravă greșeală, căci ar lua un aspect secundar al creației maiakovskiene drept esențial. Maiakovski este revoluționar prin tematica și conținutul operei, prin originalitatea comparațiilor și a metaforelor și abia în al doilea sau chiar al treilea rînd prin inventariul de cuvinte noi.. Totuși, n-ar fi drept nici să se uite acest aspect, căci el nu apare cu aceeași intensitate în toate perioadele literare. Cînd în poezia dintr-o anu- mită vreme crește numărul formațiilor lexicale noi, acest fapt corespunde unor frămîntări, unor căutări, unei încercări de a se găsi mijloace poetice noi pentru o tematică nouă. După ce se adoptă noua tematică, după ce apar modelele demne de urmat, cu alte cuvinte cînd se văd semnele de maturitate în poezia di.ntr-o anumită perioadă, numărul formațiilor lexicale personale începe să scadă. Fenomenul este ilustrat de creația multor poeți actuali, deși nu de toți în același grad. Veronica Porumbacu, de pildă, scria în „Anii aceștia", volum apărut în 1950, doica mea, iarăși băsmuie, vorbea de pocăn „poc- net", de șerpii jieni dinspre Lainici, întrebuința forme ca risipa pentru risi- pește ș.a. Mai tîrziu, în „Mărturii" și în „Prietenii mei", ea renunță cu totul la asemenea creații. Și la Nina Cassian și la alții se observă o simplificare în același sens. Ea corespunde, de altminteri, cu progresul artei lor poetice. Dar creația lexicală poetică este încă puternică și e puțin probabil că va dispărea vreodată cu totul, fiindcă scriitorul, mai cu seamă poetul, nu va renunța la dreptul de a crea cuvinte noi. La Congresul al doilea al scriitorilor sovietici s-au ridicat voci foarte calificate pledînd pentru acest drept. Samed Vergun, de exemplu, vorbind despre măiestria artistică, spunea că scriitorul „trebuie să înalțe și să îmbogățească limbajul poporului", căci, „dacă limbajul literaturii n-ar îmbogăți limbajul existent ]Q3 ION COTEANU în viată, atunci n-ar fi necesară inspirația din realitate pentru munca asupra limbajului*). îmbogățirea limbajului nu se reduce la crearea de cuvinte noi. Cu mult mai interesantă și mai prețioasă pentru măiestria stilistică este modificarea conținutului cuvintelor existente, dar ea repre- zintă o problemă diferită de aceea pe care am tratat-o aici și cere altă metodă de analiză. In studiul acesta n-am încercat decît a pune în lumină cîteva pro- cedee de creație lexicală din poezia actuală, pornind de la observația că numărul relativ mare de cuvinte inventate reprezintă o trăsătură caracte- ristică a poeziei noastre noi și deci merită atenția pe care i-am acordat-o. LUCIAN DRIMBA CONTRIBUȚIA LUI IOSIF VULCAN Șl A „FAMILIEI" LA DEZVOLTAREA TEATRULUI DIN ARDEAL*) losif Vulcan' este fără îndoială cea mai impunătoare figură literară a Bihorului și una dintre cele mai proeminente personalități culturale ale Transilvaniei din a 11-a jumătate a secolului trecut. Mare admirator al literaturii populare, căreia îi face loc în pagi- nile revistei sale Familia, și pentru care scoate special revista Șeză- toarea, poet, prozator, dramaturg și traducător din literatura franceză și germană, membru al societății literare Kisfaludy din Buda, membru al Academiei romîne, losif Vulcan a fost mai presus de toate un pasionat luptător pentru fondarea unui teatru romîn în Ardeal. A creat însuși un repertoriu de peste 25 de piese și monoloage în genul lui Alecsandri și a pus bazele unei societăți care trebuia să adune fondul necesar înte- meierii unei asemenea instituții de mare importanță culturală, socială și politică. De această latură a activității sale, de lupta lui și a Familiei pentru crearea bazelor materiale și spirituale ale unui teatru ne-am propus să ne ocupăm în comunicarea prezentă. Doi sînt factorii de care trebuie să ținem seama pentru înțelegerea deplină și concretă a sensului acestei lupte: unul intern și altul extern. Primul constituie cauza adîncă, hotărîtoare și-l găsim în însăși situația politică din monarhia austro-maghiară a timpului, iar al doilea constituie pretextul care a dat prilejul începerii luptei și anume turneele de dincolo de Carpați. Acestea vor avea puternice rezonanțe în sufletul lui Vulcan care a dovedit o mare pasiune de luptător pentru crearea unei culturi naționale și difuzarea ei în popor. După infrîngerea revoluției din 1848, în monarhie se reîntronează absolutismul, sprijinit de Casa de Habsburg, cu aparatul ei de stat — marea burghezie austriacă și maghiară. Cu toate acestea monarhia nu putea trăi în liniște, fără teamă, deoarece se dezvolta tot mai mult și burghezia celorlalte națiuni. Dar odată ou dezvoltarea burgheziilor națio- nale se dezvoltă și conștiința națională a popoarelor supuse, care mai erau nemulțumite și de tendința de germanizare ce se accentua din ce în ce mai mult. De fapt absolutismul frîna orice năzuință național- *) Comunicare ținută în cadrul filialei Oradea a Societății de științe istorice și filologice și în cadrul sesiunii științifice din ianuarie 1956. 110 LUCIAN DRIMBA politică, economică sau culturală — care i se părea că ar putea periclita situația monarhiei. Oricît de rentabil a fost absolutismul pentru aristo- crația și burghezia austriacă, el nu putea fi menținut atît din cauza burgheziilor celorlalte națiuni, care se ridicau și se întăreau devenind ug dușman de temut, cît și din cauza proaspetei înfrîngeri pe,'care o sufe- rise în Italia. Această tactică se impunea cu necesitate ; de aceea împă- ratul, influențat de burghezia conducătoare, se vede nevoit să înlo- cuiască în 1860, sistemul absolutist printr-un sistem „constituțional". Libertățile naționale de care s-au bucurat popoarele monarhiei în urma schimbării regimului nu au fost prea mari'. Nu li s-au dat decît cîteva libertăți, tocmai ca nu cumva burghezia dominantă să fie concu- rată de restul burgheziilor și pentru a nu se produce în rîndul maselor țărănești manifestarea nemulțumirilor prin revendicări economice și poli- tice. S-au acordat, așadar, concesiuni care nu erau de ■ natură a pro- duce mișcări în rîndul popoarelor din monarhie și a periclita situația monarhiei. Rezultatul nu a /fost de loc cel dorit. Capitalismul a răscolit și a pus în mișcare și națiunile împinse pe planul al doilea. Și, deși ele întîmpină multe piedici din partea regimului/de la conducere, nu se vor da îndărăt nici un moment, profitînd de fiecare ocazie prielnică mani- festărilor de independență. Lucrul acesta s-a petrecut din plin în timpul erei constituționale. Burgheziile naționale profită și de puținele libertăți obținute și se așează în fruntea luptei naționale, pe care io încep cu hotărîre, ajungînd în cele din urmă să manifeste tendințe de autonomie. Faptul acesta nu convenea ide loc împăratului care, speriat și pentru a preveni orice consecințe dezastruoase, înlocuiește în 1865 guvernul consti- tuțional și se-ncoronează rege al Ungariei (1867), iar burghezia austriacă se unește cu burghezia maghiară. Alianța aceasta este cunoscută sub numele de dualism (1867) și ea va dura pînă la dezmembrarea monar- hiei. In urma acestui act, Ungaria primi toate provinciile pe care le stăpînise în Evul mediu, iar celelalte națiuni intrară într-o situație cu mult mai grea decît, o avură înainte de 1860. Burghezia romînă era nemulțumită pentru că i se luau în felul acesta o serie de drepturi pe care cu mare greutate le obținuse și de care abia începuse să se bucure. Politica dualismului austro-ungar face ca și celelalte națiuni să adopte la rîndul lor o politică de întărire, care Iva avea ca rezultat o luptă națională și mai îndîrjită. Departe de a se mulțumi cu situația în care din nou ierau aruncate, după ce un moment crezuseră în amelio- rarea stării lor (1860—1867), burgheziile naționalităților din monarhie au continuat lupta cu mai multă îndîrjire împotriva burgheziei domi- nante, împotriva acelei „temnițe a popoarelor" — cum a fost numită monarhia austro-maghiară. In ciuda restricțiilor, care iau un caracter de represiune, în ceea ce privește folosirea limbii, restrîngerea dreptului de vot, reducerea numărului de școli etc., romînii își crează partide naționale și încearcă pe toate căile să dezvolte o cultură națională. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 111 O deosebit de frumoasă dezvoltare cunosc în epoca constituțională școlile de toate categoriile. In ele învață un număr însemnat de elevi ; de asemenea crește numărul studenților romîni la universitățile maghiare. Mai mult chiar: în liceele maghiare se crează catedre de limba și litera- tura romînă. Și trebuie să menționăm că la un asemenea liceu a învățat și I. Vulcan în Oradea. Tinerii se grupează în societăți, create pe lingă școlile respective, în care cultivă gustul pentru limba și literatura romînă. Societățile și asociațiile de acest fel iau proporții și sînt făcute nu numai de elevi sau studenți, ci și de oameni din alte categorii sociale. Punctul culminant îl atinge în această privință Asociațiunea pentru literatura romînă și vultura poporului romîn din Transilvania (ASTRA), în 1861, cea mai mare societate culturală a romînilor din Ardeal, dar nu singura. De același fel este Asociația de la Arad, și urmărind aceleași scopuri ge- nerale, de cultivare a poporului, dar pe calea teatrului, se întemeiază în 1870 Societatea pentru crearea unui fond de teatru romîn prin I. Vulcan, care își începuse munca culturală ceva mai înainte, prin editarea revistei Familia, cea mai importantă revistă ardeleană pînă la începutul secolului al XX-lea, pînă la apariția Luceafărului. In afară de Familia mai apar în această perioadă și alte periodice, mai ales la Pesta (Concordia, 1861 a lui S. Pop; Federațiunea a lui Al. Roman, 1868; Aurora romînă, 1863, a lui loanichie Nicolescu). Dar după dualism presa începe să fie persecutată, unele publicații dispar, altele se mențin, dar își schimbă locul de apariție. Mai apar și alte reviste în orașele ardelene: la Brașov Transilvania (1868), Orientul latin (1874) sau la Sibiu Albina Carpaților. Cum se explică apariția acestor societăți, a presei, a luptei pentru crearea unui teatru național? Se știe că dezvoltarea presei și a teatrului contribuie la întărirea sentimentului național. Societățile, revistele, zia- rele și teatrul constituiau o foarte prielnică tribună politică care putea ține treaz interesul pentru limba și literatura romînă, accentuîndu-se în felul acesta importanța politică pe care o avea poporul romîn, faptt care nu se recunoștea aproape de loc de către conducătorii monarhiei habsburgice. Un rol important în această direcție îi revenea intelectua- lității care începuse să crească, să îngroașe rîndurile burgheziei romî- nești. Simțitor a crescut și mica burghezie rurală — învățătorii, preoții — care depășeau tot mai mult starea înapoiată de dinainte de 1848. Dacă aceasta, a fost situația culturii în epoca constituțională, ea se schimbă mult după dualism. După cum spuneam ceva mai înainte, restric- țiunile încep să crească. Asta se vede în reducerea numărului de școli, în folosirea limbii materne, restrîngerea dreptului de vot etc. — încît ne apare astfel justificată afirmația pe care ‘la un moment dat o făcea losif Vulcan, că fondarea unui teatru național nu e cu nimic mai puțin impor- tantă decît înființarea cîtorva școli romînești. Și justificată apare și cererea 112 LUCIAN DRIMBA de'a se trece cît mai degrabă la acțiune în acest sens. Dacă n-a reușit să facă altceva decît să strîngă fonduri, e pentru că Societatea pentru fond de teatru s-a complăcut mai de grabă în fraze patriotarde, decît să treacă la fapte și n-a știut cum să antreneze masele populare la această acțiune. Intărindu-se simțitor între 1848—1867, burghezia romînă pătrunde în comerț și industrie. Pentru o consolidare economică ea se asociază și formează în 1872, la Sibiu, banca Albina, care — curînd după aceea — își va deschide sucursale în orașele și tîrgușoarele ardelene locuite de romîni. Iar pentru organizarea ei politică întemeiase în 1861 Asociația pentru literatura romînă și cultura poporului romin din Transilvania (ASTRA). Rolul ei era, după cum se poate ușor vedea, cultural. Dar scopul — nemărturisit — a fost de organizare politică și socială a bur- gheziei. Și pentru aceasta va căuta să se extindă cît mai mult creindu-și peste tot despărțăminte. Intre aceste societăți — bancare și culturale — exista o foarte strîns*ă legătură și ajutorare. ASTRA a contribuit mult pe cale culturală, la lupta politică, mai ales după 1868. In număr mic în parlament, față de populația ce o reprezentau, deputății romîni cer autonomie națională în cadrul statului austro-ungar. Refuzați, ei se pronunță împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. In același an, 1868, se votează legea naționa- lităților, conform căreia în Ungaria există o singură națiune și o singură limbă : cea maghiară. Admisă numai local, în administrație, romîni cer în repetate rînduri ca limba lor să fie recunoscută drept oficială, fără însă a obține rezultate pozitive. Mai mult, chiar : în 1879, avînd în spate drept sprijin militarismul german, burghezia austro-ungară începu cu teroare o largă campanie de desnaționalizare. Situația era încordată. Ea se va agrava din ce în ce ajungînd spre 1900 să ia proporții prevestitoare de răscoale In cadrul unor asemenea stări de lucruri nu ne mai surprinde de loc faptul că oameni ca losif Vulcan luptă mereu pentru dezvoltarea culturii naționale, pentru fondarea unui teatru național și pentru cultivarea limbii romîne. Nu ne vor surprinde nici notele naționale, naționaliste uneori, prezente în literatura sa, precum nici orientarea spre trecutul național. Atenția ardelenilor se-ndreaptă spre creatorii de literatură cu subiecte din istoria națională, în mod deosebit spre balada istorică a lui Bolinti- neanu. Căci în lupta politică pe care o aveau de dus romînii transilvă- neni, nimic nu-i însuflețea mai mult decît o asemenea literatură. Numai așa se explică de ce balada istorică a scriitorului amintit se bucura de o mare stimă și de ce Alecsandri este cel mai iubit scriitor în Ardeal. Nu e mai puțin adevărat că, pentru aceleași motive naționale din opera sa, se crează un adevărat cult față de Andrei Mureșianu. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 113 Prin aceeași perspectivă se explică și călduroasa primire pe care a avut-o culegerea de poezii populare a lui V. Alecsandri și răsunetul neîn- tîrziat pe care îl are dincoace de Carpați. Se trece la culegeri de acest fel, iar Familia acordă un loc însemnat folclorului. E adevărat că latinomania pătrunde uneori și aici. Cei mai mulți însă culeg poezia populară așa cum este ea, nealterată, păstrîndu-i dulceața și savoarea limbii ; 'și cu cît această operație se intensifică mai mult, cu atît se dă o lovitură mai mare latinismului. Rol însemnat în această privință a avut și Familia care treptat, treptat se eliberează de influența latinismului. * Un factor important în mișcarea pentru crearea unui teatru romîn, îl constituie turneele, tot mai dese și mai numeroase, ale trupelor teatrale ale Faniei Tardini, Matei Millo și Mihail Pascali. Primul turneu teatral făcut în Transilvania este al trupei lui Fanny Tardini din 1863 care dă o serie de reprezentații, fără însă ca să treacă dincolo de Brașov, deși cererile romînilor din alte părți erau numeroase2). Aceste cereri vor fi rezolvate într-o anumită măsură de către turneul celui de al doilea mare artist care ne-a vizitat cîtiva ani mai tîrziu, — Mihail Pascali (1868) și care va da reprezentații în mai multe orașe din sudul Ardealului. Trupele — și una și cealaltă — aveau un repertoriu format mai mult din piese traduse și foarte puține cu subiecte luate din viața socială și istoria națională a poporului nostru. Cu 'toate acestea ele au fost foarte bine primite de public, bucurîndu-se de un mare succes. Dragostea și gustul pentru teatru începură să se extindă. Din tot mai multe.părți publicul cerea să fie vizitat, dar, pe cît posibil, cu cît mai multe piese originale, care să oglindească realitățile sociale ale poporului nostru. Cel ce putea să răspundă acestor cereri a fost Matei Millo. Cu trupa sa, el vizitează (in 1870) cea mai mare parte a Transilvaniei, ajungînd chiar pînă la Cluj. Repertoriul său a înscris piese exclusiv naționale, majoritatea ale lui Vasile Alecsandri și Matei Millo. însuflețirea cu care au fost primite aceste reprezentații a fost extra- ordinară3). Revistele făceau cunoscute tuturor celor care n-au avut feri- cirea să le vadă, dragostea și entuziasmul pricinuite de spectacolele 9 El va reveni cu trupa sa în anii 1864, 1865, 1866. ?) In ce privește acest turneu, cît și celelalte, cf. I. Breazu, Teatrul romînesc în Transilvania pînă la 1918 în Literatura Transilvaniei, Buc. Casa Școalelor, 1944, p. 43 ș. u. ; Matei Millo în Transilvania și Banat (1870) în op. cit. p. 58 ș. u. ; St. Mărcuș, Thalia romînă, p. 161, ș. u. capitolul: Turnee simbolice. — Aceste turnee au însemnat alături de STR „Cel mai important eveniment din istoria teatrului romî- nesc din Ardeal pînă la Unire“. I. Breazu, începuturile teatrului romînesc din Ar- deal, în Gînd Romînesc V, 1937, p. 475. 3) Pentru entuziasmul publicului la reprezentațiile lui Millo, cf. I. Breazu Matei Millo în Transilvania și Banat, loc. cit. § — Limbă și liteuitură v. II — c. 6863 114 LUCIAN DRIMBA acestea atît de reușite. Familia se înscrie și ea în rîndul acestor reviste, ocupînd locul de frunte prin bogăția știrilor despre teatru pe care le împăr- tășea publicului. 2. încă din primul an revista se arată preocupată la început într-o măsură mai mică, apoi din ce în ce mai mult — de problema teatrului de dincolo de Carpați. Ea face cunoscut publicului din Transilvania care este situația teatrului la București sau vorbește despre activitatea companiei dramatice a lui M. Pascali4). Bunăoară, anunțînd în 1863 5) începutul reprezentațiilor din sala Bosel ale trupei lui M. Pascali cu piesa lui V. Sardou Amicii falși, redacția crede, fără a fi împotriva acestei opere, că era mai bine dacă „brava societate"' ar fi început cu o piesă națională. In felul acesta revista își precizează de pe acuma punctul său de vedere sănătos în ce privește componența repertoriului unui teatru național. Iii primăvara aceluiași an, Familia anunța cu bucurie6) că „renu- mitul artist d-1 Millo va părăsi Bucureștii și cu o nouă companie teatrală va vini dincoace de Carpați, spre a dezvolta iubirea pentru această artă și a-și cîștiga aplauze și admirare și la frații săi d-aice. Salutăm cu cea mai vie bucurie această intențiune măreață a genialului artist. Urmează acum ca noi romînii din Austria să-l întîmpinăm cu părtinire călduroasă în toate locurile unde se va duce". Millo însă n-a venit în acel an, ci nu- mai mult mai tîrziu, deși, după cum vom vedea, va mai fi anunțată sosi- rea sa. Preocupările din acest timp ale revistei nu sînt străine nici de pro- blemele ce privesc teatrul altor popoare. -In cadrul biografiilor cu care începeau aproape toate numerele, cea mai lungă este biografia lui Shakes- peare, scrisă de Gr. Moldovan7), care dă dovadă de oarecare orientare în cunoașterea vieții genialului dramaturg. Același autor ne dă, ceva mai tîrziu și cîteva informații asupra teatrului rus8). Anul următor, 1867, revista are ceva mai multe, notițe referitoare la teatru, mai ales în cadrul rubricei Literatură și artă. Nu se găsesc însă articole de mai mari dimensiuni decît cel privitor la'M. Millo9). Redacția se dovedește preocupată în mare măsură și de producțiile dramatice de 4) Vezi în acest sens Familia II (1866, nr. 36, p. 432; nr. 42, p. 504; nr. 30, p. 359; nr. 28, p. 335. 5) Teatru romana, Fam. II (1866), nr. 23, p. 396. 6) Ce e nou? Fam. II (1866), nr. 9, p. 108. 7) Grigoriu Moldovan, Shakespeare, Fam. II (1866), nr. 13, p. 145—148. 8) Grigoriu Moldovan, Teatrulu rusescu, Fam. II (1866), nr. 23, p. 270—271. Se mai publică apoi două articole care puteau satisface curiozitatea publicului de la noi : I. C. Dragescu, Drama (După Victoru Hugo), Fam. II n. 28, p. 331 și altul mai mult cu titlu de curiozitate: I. Lucanu, Napoleonu 1 ca recensinte teatrulu, Fam. II (1866), nr. 18, p. 214—216. 9) Scena romana, Fam. III (1867), nr. 11, p. 121—122, nesemnat, dar scris de losif Vulcan. IOSIF VULCAN' ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 115 peste Carpați, pe care ține să le comunice la timp cetitorilor. In această ordine trebuie să amintim anunțarea apariției și a reprezentării dramei Răzvan Vodă sau a Domniței Rosanda ale lui B. P. Hașdeu, piese de mare valoare, despre care însă ziarele de dincolo nu scriu nimic, fiind „ocupate cu glorificarea lui Remeny 10) — un artist maghiar ce juca în acel timp la București. Trebuie să adăugăm că în acest an I. Vulcan face o călătorie prin Transilvania și prin țară fiind îmboldit de dorința de a vedea reprezentațiile date de M. Pascali la Arad. De fapt acestea sînt pri- mele spectacole romînești la care asistă Vulcan, după cum însuși ne măr- turisește. Faptul acesta constituie încă un prilej pentru el de a vorbi despre teatru, fie la rubrica Conversase cu cetitoarele, fie în ale sale Suve- niri de călătorie în cadrul cărora schițează chiar un aspect istoric al teatrului romînesc din Muntenia11). Istoricul era făcut desigur cu scopul de a populariza eforturile pline de sacrificiu depuse de romînii de dincolo de Carpați pentru cauza teatrului național și pentru a da un imbold în această direcție și publicului ardelean. Tot în același an se publica în coloanele revistei drama lui B. P. Hașdeu, Domnița Ruxandra 12) pentru care Vulcan are cuvinte superlative de laudă13) considerînd-o drept „drama cea mai bună în toată literatura romînă, mai bună chiar și decît Răzvan Vodă“. Și pentru a-și motiva oarecum părerea, autorul articolului se simte dator să-i facă o scurtă caracterizare. Urmărind-o pe aceasta, ne putem da seama de ceea ce are valoare pentru I. Vulcan și care este concepția sa asupra adevăratei arte, a artei pe care el o vroia. Admirația sa este stîrnită de frumosul caracter al Domniței Ruxandra care dă dovadă de o mare abnegație patriotică. Pusă în situația de a alege între iubire și datorie, ea renunță cu strîngere de ’ inimă la iubitul ei pentru a se căsători, împotriva voinței sale, cu cazacul Timuș, numai pentru că așa cereau interesele patriei. Convins că aceste cuvinte, prin care-și exprimă Domnița Ruxandra hotărîrea sa, pot constitui un puternic exemplu educativ pentru toate femeile, comentatorul încheie : „Femei romîne, ascultați, cetiți și recitiți aceste cuvinte sublime. Invățați-le de-a rostul. Intipăriți-le în inimile voastre 1 Sădiți, păstrați și nutriți în pieptul vostru acest simțămînt sacru. Model să vă fie Domnița Rosanda !“. E admirată deci literatura inspirată de marile figuri ale isto- 10) Drama dlui Hajdeu, Fam. III (1867), nr. 6, p. 72. •*) Suveniri de caletoria, Fam. IV (1868), nr. 39—42. >2) B. P. Hașdeu, Domnița Rosanda. O schitia dramatica in cinci acte, Fam. IV (1868), nr. 23 ș. u. 13) I. Vulcan, Convorbire cu cetitoarele, Fam. IV (1868), nr. 23, p. 273—274. 116 LUCIAN DRIMBA riei 14). In acest sens ni se par perfect explicabile și ironiile amare pe care cu durere I. Vulcan se vede nevoit a le face cu privire la lipsa de apre- ciere a artei naționale din partea claselor stăpînitoare din Muntenia. Arătînd că la București — și trebuie să înțelegem că și aiurea același lucru se întîmplă — opera italiană este mult mai mult frecventată decît teatrul romînesc, I. Vulcan spune : „Așa e datina aicea. Ce să faci ? Nu poți pretinde, ca prea cultele noastre boierese, care pronunță atît de fru- mos cuvintele franțuzești, să mai asculte și piesele romînești tot cu aceeași plăcere" 15). O plăcere deosebită i-a procurat însă gestul lui M. Millo, care a aranjat un spectacol la București pentru ardelenii ce se găseau în capitală. Marele actor a promis apoi că va face în cursul anu- lui viitor (1869) un turneu prin Transilvania16). Problema necesității unui teatru este ceva mai veche, fie chiar cu un an, decît s-a crezut îndeobște cel puțin în măsura în care l-a preocupat pe I. Vulcan. Am văzut că unul dintre motivele care l-au determinat pe scriitorul nostru să întreprindă călătoria din acest an, a fost după cum însuși o mărturisea 17) dorința fierbinte de a vedea un spectacol în limba romînă „de care n-am văzut niciodată". Ocazia i se ivi odată cu turneul lui Pascali, ale cărui reprezentații le putu urmări la Arad. Intr-un articol publicat sub titlul general Conversare cu cetitoarele în Familia, IV (1868), nr. 14, Vulcan mărturisește că i-au pricinuit ade- vărată plăcere rîndurile din Telegraful romîn care anunțau sosirea lui Pascali în Ardeal, „între frații săi cărora soarta vitregă le denega pînă acuma să poată avea și ei un teatru național". Regretă în același timp faptul că nu poate să vină împreună cu Pascali și Millo, deoarece acesta începuse seria de reprezentații la Iași18). „Nu vreau să vorbesc acuma — spune Vulcan în continuare — despre necesitatea unui teatru național. Aceasta o știm și o simțim cu toții prea bine". Atunci teatrul național era un „pium desiderium", datorită lipsurilor materiale care nu permiteau alt- ceva decît întocmirea de proiecte. De aceea venirea „celebrului" Pascali și a „genialului" Millo, acești „sacerdoți" ai scenei romîne, este salutată cu plăcere și bucurie, pentru că ei prezentau arta dramatică națională, posi- bilitate rară pentru romînii din monarhie, — după cum rară este'și „oca- ziunea de a putea vorbi despre teatrul național" 19). 14) Tema luptei dintre dragoste și datorie o va aborda și I. Vulcan în piesa sa istorică Ștefan Vodă cel Tînăr. 15) I. Vulcan, Conversare cu cetitoarele, Fam. (1868), nr. 36, p. 427. 16) Idem. Fam. IV (1868), nr. 34, p. 403. 17) „Deosebit mă interesa mult teatrul național. Doriam s-aud limba noastră dulce și sonoră resunind depre scenă ; și acest dor mi șoptea necontenit să mă duc cît mai curînd“. Suveniri de caletorie, Fam. IV (1868), nr. 30, p. 355. 18) Cf. Familia, IV (1868), nr. 16, p. 191. 19) I. Vulcan, Conversare cu cetitoarele, Fam. IV (1868, nr. 16, p. 189). IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 117 Și tocmai fiindcă sînt atît de rare asemenea ocazii, s-a grăbit I. Vulcan să-l vadă pe M. Pascali jucînd. A reușit să asiste la reprezentațiile pe care acesta le dădea la Arad. După reprezentația care i-a produs o plăcere deosebită, I. Vulcan a stat de vorbă cu soții Pascali asupra lite- raturii dramatice și a artei teatrului, precum și asupra situației teatrului din Romînia, pentru ca la urmă să vorbească și de modalitatea de a forma un teatru național în Transilvania20). Intre piesele fixate în repertoriu, figura și o comedie originală în trei acte cu subiect din viața noastră socială, Nu vălămați fetele bătrîne, de I. Vulcan21). Piesa, ni se spune, s-ar fi jucat dacă nu intervenea subit îmbol- năvirea doamnei Pascali22). Dar un fragment din ea, poezia Copila ro- mînă, a fost recitat, probabil dintr-o anumită tactică și considerație față de autorul ei care tocmai se afla acolo — a fost recitat la Arad de către Matilda Pascali. Corespondentul din București al Familiei se întreba atunci ca mulți romîni din Ardeal: „Cînd oare vom ajunge să vedem și noi în Romînia de peste Carpați o astfel de instituție salutară ? O astfel de școală în care învățăm a cunoaște lumea reală... ?“ 23). Familia și redactorul ei continuă să manifeste același interes pentru problemele teatrului, ba chiar să le adîncească, pînă ajung la formularea directivei ce trebuia urmată în crearea unui teatru ardelenesc. Preocu- parea lui Vulcan se îndreaptă însă și către literatura dramatică. El însuși se-ndeamnă să scrie în acest domeniu, — și am văzut chiar că înainte cu un an piesa sa Nu vălămați fetele bătrîne, după cum anunțase revista, făcea parte din repertoriul lui Pascali24). Jucată, sau nu, comedia îl atrage pe Vulcan în mod deosebit, așa încît la sfîrșitul lui ianuarie 1869, redacția Familiei se află în plăcuta „pozițiune*1 de-a anunța că I. Vulcan lucrează la o nouă comedie tot cu subiect din viața socială, dar de data aceasta în cinci acte și din mediul bucureștean25). Este vorba cu siguranță de comedia Cucoana Sultănița care era terminată cînd o anunța în nr. 20 al revistei26). Intr-adevăr, aceasta este singura comedie în cinci acte a lui Vulcan și'ea se publică sub numele Sultănița începînd cu nr. 33 al Familiei din 1869. Sîntem așa 20) I. Vulcan, Suveniri... loc. cit. p. 367. 21) Care se anunța ca fiind terminată,. în Fam. IV (1868), nr. 22, p. 263. 22) Unu iubitoriu de arte, Teatru națlunalu. Fam. IV (1868), nr. 27, p. 322. 23) Mihai Strajanu, Conv. cu cetit. Fam. IV (1868), nr. 3, p. 33. 24) Piesa îmi este necunoscută. Lipsește vre-o indicație că ea s-ar păstra publi- cată în volum sau în revistă, iar între manuscrisele bibliotecii centrale din Sibiu — în care sînt conservate piesele sale rămase pînă azi în mss. — nu figurează. Cele spuse anterior nu sînt spuse cu ton de afirmație categorică ; aceasta nici nu ar fi posibil atîta vreme cît opera este necunoscută ; am făcut-o totuși bazat pe aprecierea valorii celorlalte piese. 25) Cf. Familia V (1869), nr. 4, p. 47. 26) Cf. Familia V (1869), nr. 20, p. 239. 118 LUCIAN DRIMBA dar, după călătoria pe care o făcuse prin Transilvania și Romînia, și viața societății bucureștene a timpului a ispitit pe directorul „Familiei“. Cîteva luni mai tîrziu o altă notiță ne spune că în viitorul său tur- neu, din vara aceluiași an, Pascali va reprezenta și o „încercare" a lui Vulcan27). Iar la sfîrșitul anului anunță terminarea unei alte piese, Se- cretul, precum și că „două din piesele noastre sînt deja primite în reper- toriul teatrului național din București28). Iată deci că încă de pe acuma I. Vulcan mai urmărea ceva : să fie jucat la Naționalul din București. Lucrul acesta, cu toată modestia sa, nu-i era indiferent: în primul rînd pentru mulțumirea lui sufletească, în rîndul al doilea un autor jucat pe prima scenă a capitalei, nu era tocmai puțin lucru ; împrejurarea aceasta putea spori șansele de reușită a luptei pentru un teatru în Ardeal. Teatrul în concepția lui Vulcan trebuia să fie ceea ce preconiza M. Kogălniceanu cu ocazia unei vizite la Galați : „Teatrul este un stabiliment civilizator al poporațiunii. Teatrul închide crîșmele și cafenelele, teatrul dă nutremînt spiritului etc."29). Un asemenea locaș visa și Vulcan. Și redactorul notiței exclamă în continuare : „Oare cînd vom înțelege și noi romînii din Austria ponderositatea acestor cuvinte ? Și cînd ne vom cugeta serios despre fon- darea unui teatru național, care ne este necesar ca plinea de toate zilele ?!“ Cînd mai tîrziu losif Vulcan își propune să scrie un scurt istoric al Societății30), își va aduce cu multă dragoste aminte de turneele de dincolo, care au stîrnit un deosebit entuziasm în rîndurile populației romînești de pretutindeni. „Sub impresiunea acestui entuziasm, care nu cunoștea piedici, subsemnatul am gîndit că a sosit momentul să fac un apel la națiunea mea, ca să înființeze un teatru“. Căci pentru Vulcan teatrul era un vis din tinerețe — cum mărturisea el mai tîrziu — „vis care a devenit steaua con- ducătoare a vieții mele“31). Este vorba de apelul pe care-1 face I. Vulcan în vara anului 1869 către poporul romîn și pe care-1 publică în două numere consecutive ale Familiei sub titlul Să fondăm teatru național!32). Articolul era scris cu scopul de a dovedi arzătoarea trebuință a unui teatru național în Ardeal și a îndemna la acțiune pentru realizarea lui. Autorul articolului arată că o națiune lipsită de cultură este foarte lesne supusă. De aceea trebuie ca fiecare popor să-și aibă cultura sa pro- prie ; iar pentru formarea acesteia e nevoie în primul rînd de educație. La 27) Cf. Familia, V (1869), nr. 18, p. 214. 28) Cf. Familia, V (1869), nr. 50, p. 598. Nr. 37 al Familiei din același an menționează la 444 că o altă comedie într-un act de I. Vulcan, Din răscoala lui Horia, s-a jucat în comitatul Cenadului. Nici această piesă nu ni s-a păstrat. 29) Ce a clisa Cogalniceanu despre teatru, Fam. V (1869), nr. 21, p. 250. 30) I. Vulcan, Istoricul Societății pentru crearea unui fond de teatru romîn. Anuarul I (1895—98), p. 5—19. 31) I. Vulcan, Discursul de deschidere... din 1903, Anuarul VII, p. 8. 32) In Fam. V (1868), nr. 29, p. 337—338 și nr. 30, p. 349—351. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 119 rîndul ei educația se poate realiza prin trei mijloace : școala, biserica și teatrul. Fără acestea nu putem vorbi de cultură și moralitate, nu putem aspira la viitor, la viață. „Ferice de națiunea care posedă această trinitate sfîntă“33). Dintre acestea, teatrul are o valoare deosebită, — și aceasta vrea s-o dovedească autorul. E adevărat că realizarea lui e grea și nu se poate decît cu concursul întregei națiuni, pentru că „fondarea unui teatru național romîn în impe- riul aus'triac nu are mai puțină importanță decît înființarea a cîtorva școale“34. In timp ce școala educă numai generația tînără, teatrul dă educație tuturor generațiilor, indiferent de cunoștințele sau condițiile lor de viață. Apoi importanța lui mai rezultă și din faptul că el este „un institut pentru cultivarea limbii noastra", „un templu al moralității, al luminii și al științei", în care se văd sentimentele umanitare și naționale; se arată drumul spre virtute și onoare ; dezvoltă în noi gustul frumosului ; ne arată datoriile creștinești și patriotice, icoana libertății și relele despo- tismului, ale viciului și ale infamiei. Iar prin reînvierea trecutului națio- nal ne înobile^ză sufletul. „E mare, înaltă și nobilă chemarea teatrului — conchide autorul — și cînd știe a se ține la înălțimea misiunii sale, con- duce poporul la glorie și mărire" 35). Concepția aceasta nu-i aparține ex- clusiv lui. O găsim deopotrivă la toți marii scriitori romîni din secolul al XlX-lea. Ideile acestea au fost puse în circulație încă de I. Heliade Rădu- lescu, de Gh. Asachi, — apoi le întîlnim la V. Alecsandri, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu etc. Dată fiind această nobilă misiune a teatrului, e evidentă necesitatea lui în Transilvania. Pentru realizarea lui trebuie însă un fond serios, care se va putea aduna din contribuirile benevole ale tuturor romînilor. Dacă există însuflețire și dragoste față de limba și națiunea romînă, nici unul nu va întîrzia să contribuie cu cît poate. Și autorul articolului dă ca exemplu pe sîrbi, care dacă au văzut că statul le refuză ajutorul cerut au ridicat singuri un teatru național la Neoplanta, — deși față de romîni ei sînt mult mai puțini36). Dacă în fața acestei stări de fapt noi ne-am da înapoi, ar însemna „un eclatant testimoniu de papupertate spirituală din partea noastră"37). Fondurile se vor realiza din oferte pentru adunarea care se va com- pune în comitet central și comitete filiale, formate din oameni» de încre- dere ; se vor organiza apoi prin diletanți — baluri, concerte etc., ale căror venituri vor intra de asemenea în fond, și în cele din urmă, prin ziaristică se va cere ajutor fraților de dincolo, care, fără îndoială, vor răspunde cu dragoste. «) Cf. Familia, V (1869) nr. 18, p. 337. 34) Loc. cit., p. 338. 35) Loc. cit., p. 338. 38) Să fondămu teatru najiunalu, Fam. V (1869), nr. 30, p. 349. 37) Loc. cit., p. 350. 120 LUCIAN DRIMBA I. Vulcan mai precizează că locul stabilit al teatrului va fi Brașovul, de unde trupa ar face turneu prin întreaga Transilvanie. Motivele care l-au determinat să considere Brașovul ca cel mai potrivit oraș pentru sediul teatrului, sînt următoarele : în primul rînd faptul că este singurul oraș „în care elementul romînesc e mai compact", în al doilea rînd, faptul că locuitorii de acolo au toate calitățile necesare susținerii unei asemenea instituții : „starea lor materială, cultura intelectuală și spiritul național, gata la orice sacrificiu"38). în ce privește instruirea unei trupe, autorul propune să se cheme artiștii de dincolo „și noi sîntem convinși că celebrul Millo, fondatorul Thaliei romîne, ar accepta bucuros" chiar să conducă mișcarea teatrală de la noi39). Acesta este conținutul articolului, și el a fost de natură să stîr- nească discuții contradictorii. Unii s-au ridicat împotriva acestei idei, motivînd că ea nu e realizabilă și nici de primă necesitate și că mai necesară ar fi o academie de drept ; ulterior, dovedindu-se aceasta mai nerealizabilă, fondul strîns în acest scop s-a vărsat pentru înființarea unei școale de fete la Sibiu40). Ceea ce-1 supără însă pe redactorul revistei, este faptul că nici o gazetă ardeleană n-a luat notă despre acest proiect, iar dintre ziarele de dincolo de Carpați, numai Traian a lui Hașdeu a sprijinit această idee41). In ciuda acestei tăceri, el este hotărît să lupte pentru realizarea ei, convins fiind că exprimă o dorință generală. Numeroase au fost însăși vocile care s-au ridicat în sprijinul acestei idei. I. Vulcan constată cu bucurie că s-a promis sprijin din mai multe părți și e convins că ideea se va realiza „și încă în scurt timp^" dacă toți romînii își vor face datoria42). Unii l-au felicitat, alții au promis chiar să scrie articole în legătură cu această problemă. Primul care vine pe această cale în sprijinul ideii sale este I. Lapedatu. Spirit adînc pătruns de ideile progresiste pe care le recolta la Paris, unde era student, I. Lapedatu folosește mai mult această ocazie ca un pretext a vorbi despre marea sarcină ce revine intelectualilor ardeleni în munca de luminare a poporului. „Trăim în secolul luminilor. Soarele civilizațiunii, ce a răsărit în occident, pătrunde cu razele și căldura sa prin toate unghiurile lumii și 38) Să fondamu teatru națiunalu, Fam. V (1869), nr. 30, p. 349. 39) Loc. cit., p. 350. 40) Loc. cit., p. 338. 41) Loc. cit., p. 350. 42) Fondarea unui teatru națiunalu, Fam. V (1869), nr. 33, p. 405. Același lucru îl spune și în nr. 36, p. 429, la care adaugă : „nu vom înceta a întrebuința toate ocaziunile pentru a lucra la realizarea acestei dorințe generale“. într-adevăr, o face, Cînd află că s-au aranjat în baluri, și concerte, el nu pierde ocazia să anunțe acest lucru pentru a stimula și pe alții la această operă, recomandînd să se organizeze și reprezentații teatrale, (nr. 41, p. 489). IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 121 arată omenirii calea către progres1143). Dar progresul nu se poate realiza decît prin știință, prin luminare. Și cea care trebuie imediat luminată este masa poporului, căci nu e suficient să existe numai cîțiva învățați ca să spunem că avem un nivel ridicat de cultură ; ei, trebuie să devină propaga- tori în masă ai cunoștințelor ce le posedă : „Luminile filozofilor și ale marilor învățați trebuie să iasă din cabinetele lor și să reflecteze asupra mulțimii, care formează baza statului"44). Așa dar, trebuie să instruim poporul dacă vrem progresul societății; pentru că abia după ce vom fi răs- pîndit lumina, abia atunci vom avea și patrioți buni, oameni conștienți de ceea ce au de făcut. Luminarea se va face progresiv : întîi, ța oraș oamenii de știință și de artă vor ținea conferințe, iar auditoriul va difuza mai de- parte cele auzite la sate. In felul acesta am făcut o dublă muncă : de luminare și de strîngere de bani de la conferințele ținute, care vor fi văr- sați în fondul teatrului. Teatrul de asemenea e necesar pentru a „entu- ziasma patriotismul" prin întruchiparea pe scenă a figurilor remarcabile din trecutul istoriei noastre. Autorul încheie cu un îndemn la meditate adresat publicului, deoarece timpul a sosit pentru a se înfăptui această instituție cît mai de grabă. Se găsesc, fără îndoială, idei progresiste în acest articol. Dar el nu e lipsit și de anumite scăderi'inerente timpului în care a fost scris. Cîteva numere mai tîrziu Familia publică alte răspunsuri pe care le-a primit dfn diferite părți ale Transilvaniei. Preotul N. Butariu propune o soluție pentru început: „Nu avem timp de pierdut! Trebuie să ne apucăm de lucru cît mai'curînd ! Așa dar cît mai în grabă să se compună un co- mitet carele să primească asupra-i sarcina de-a conduce mai departe cauza teatrală". Acest comitet apoi să facă un apel către națiunea întreagă che- mînd-o la contribuire pentru acest scop. Să numească colectanți în toate părțile45). In fiecare comună preotul urma să strîngă bani în folosul fon- dului de teatru, fond pe care să-l trimită protopopilor, iar aceștia, lunar, să expedieze banii Societății. Același îndemn pentru începerea imediată a lucrărilor îl exprimă și G. Crăciunescu : „La lucru dar fraților, din toate unghiurile pămîntului! La lucru ! Formați numai decît comitetul central și apoi constituiți comi- tetele filiale. Formați-vă într-un trup, și noi vă vom fi mădularele" 46). M. Străjanu trimite din București un articol intitulat Chestiunea teatrală la noi și ceva despre origina teatrului in Romînia liberă 17). Autorul arată că apelul lansat de redactorul revistei „poate nici într-un timp n-ar fi fost mai bine venit decît astăzi'" cînd „spiritul de progres care se dezvoltă cu pași repezi... ne face să-nbrățișăm cu însuflețire această chestiune!" 48). Cu atît mai mult, cu cît situația în care se află romînii ardeleni „respinși de 43) Lapedatu, Reuniunile literare și chestiunea teatrală, Fam. V (1869), nr. 34, p. 409. «) Ibid. 45) H. Butariu, La fondarea unui teatru națiunalu, Fam. V (1869), nr. 38, p. 445. G. Crăciunescu, Echo din Banatul Temesianu la fondarea unui teatru na- tiunalu, Fam. V (1869), p. 470. «) Fam. V (1869), nr. 45, p. 529—30. 4«) Ibid., p. 529. 122 LUCIAN DRIMBA pe arena vieții publice, lipsiți de drepturile noastre politice, cu autonomia țării sacrificată, teatrul ar fi pentru noi un azil al ideilor naționale" 49. De acea nimeni nu trebuie să-l refuze, E evidentă funcția pe care i-o atribuie teatrului, autorul : în primul rînd teatrul trebuie să devină o tribună publică de pe care să se propovăduiască mai lesne idei politice, să deș- tepte conștiința națională a tuturora, în vederea obținerii drepturilor de care ei erau privați'. Vorbind despre Societatea Filarmonică, M. Străjanu subliniază că sub haina literară, ea ascundea un scop politic. Lucrul nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece — departe de a fi incompatibile — „lite- ratura și politica, cînd au în vedere prosperarea societății nu pot fi sepa- rate, este un raport intim între dînsele" 50). Ardeleanul I. Lapedatu, care-și făcea studiile la Paris, trimite amin- titul articol despre Reuniunile literare și chestiunea teatrală. Ceva mai tîrziu el revine ca un alt articol, Publicațiuni literare și chestiunea /teatrală, în care de asemenea pune aceeași problemă : a realizării fondului necesar teatrului. Dar nici de data aceasta el nu indică mijloace care ar urmări o singură realizare. Indicația lui I. Vulcan de a se forma fondul necesar din colecte naționale este foarte bună, spune autorul articolului. I. Lape- datu vine acum cu încă o propunere : să se tipărească anual cîte un alma- nah cuprinzînd producțiile tinerelor talente iar suma încasată să fie văr- sată în fondul teatrului. Scopurile acestui almanah ar fi următoarele : în primul rînd s-ar putea cultiva tinerele talente, care din motive diferite nu pot să-și publice producțiile proprii : apoi ne-am face cunoscuți scriitorilor de dincolo, care ne-ar „stîmpăra latinomania" iar noi le-am spune că nu le stă bine să se franțuzească ; critica ar putea și ar trebui să fie și ea prezentată în paginile acestei publicații ; în cele din urmă s-ar putea cultiva și genul atît de important și de care avem nevoie, — literatura dramatică : „Nu s-ar putea oare ca paralel cu ridicarea edificiului teatral să înființăm și un repertoriu național ?" 51). Iată dar, cîte obiective ar putea fi realizate prin editarea unei asemenea publicații : ea ar contribui, în primul rînd, la crearea unui fond material și a unui fond spiritual al teatrului național. Problema acestor două fonduri va fi reluată și dezbătută mai pe larg un an mai tîrziu, de același I. Lapedatu52), după apariția proiectului de statute al societății. Accentul îl pune de data aceasta pe crearea fon- dului spiritual al teatrului, care se compune din repertoriu și actori. Nu e suficient, spune el, ca numai edificiul să fie ridicat de națiune ; trebuie ca și sufletul să fie național, și aceasta se poate realiza numai prin, piese ori- ginale. Căci dacă ne mulțumim numai cu reprezentarea pieselor traduse, nu ne vom atinge scopul urmărit; prin limbă nu se naționalizează pie- sele străine. „O scenă națională trebuie să interpreteze mai întîi de toate 49) Fam. V (1869), nr. 45, p. 529. 50) Ibid., p. 530. 51) I. Lapedatu, Publicațiuni literare și Chestiunea teatrală, Fam. V (1869), nr. 42, p, 94. . 52) In articolul: Ni trebuiescu doue fonduri pentru înființarea teatrului natiu- nalu, Fam. VI (1870), nr. 31, p. 361-362. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 123 cugetarea și moravurile națiunii" 53). Să ne îngrijim deci — recomandă el — de literatura dramatică originală, instituind premii pentru cele mai bune lucrări. Nu numai de un repertoriu național avem nevoie, ci și de actori buni, care, în urma unui studiu îndelung, fără prea mari sacrificii materiale — fiind ajutați și de către stat și de ASTRA — ar putea să realizeze scopul adevărat al unui teatru bun. La începutul aceluiași an, 1870, trimite din Viena și Eminescu arti- colul său atît de cunoscut Repertoriul nostru teatral^), înainte de a face o analiză critică a repertoriului nostru dramatic, Eminescu expune sumar părerile sale în legătură cu chestiunea teatrului din Transilvania. Ca și I. Lapedatu, Eminescu este de părere că trebuie în primul rînd să ne îngri- jim de partea spirituală a teatrului, de piese și de actori. Iar în ce privește piesa, ea trebuie să aibă înainte de toate o valoare etică incontestabilă, dacă cea artistică nu se poate satisface pe deplin. Căci autorii dramatici trebuie să scrie pentru publicul pe care-1 au și pe care trebuie să-l educe, — teatrul fiind o instituție tot atît de folositoare cît și de frumoasă. Pe la sfîrșitul lunii decembrie 1869, revista Familia aducea la cu- noștința cititorilor55), că la Georgiu Mocioni se ținu o conferință la care au participat cîțiva romîni, invitat fiind și redactorul revistei. S-a luat hotărîrea ca imediat după vacanță să se convoace „inteligența1", pentru a se hotărî modalitatea instituirii unui comitet care să strîngă ofertele pentru teatrul romînesc. Intr-adevăr, conferința se ținu, dar numai în 19 februarie 1870, tot la Mocioni. Se discută problema teatrului și se lansă un apel „Cătră inteli- gența romînă din Buda-Pesta^. Se vorbea în acest articol despre nece- sitatea arzătoare a înființării unui teatru romîn pe care o dovedește „mul- țimea de voci" sosite din toate părțile locuite de romîni. începutul în vederea realizării acestui deziderat general trebuia făcut imediat, în Buda- pesta, împreună cu intelectualitatea pe care o convoacă pentru data de 28 februarie. La data fixată se ține o a doua conferință, în „refectoriul redu- tului orășenesc", alegîndu-se președinte Petru Mihaly și secretar — I. Vulcan. După ce se arată motivul adunării, conferința „decide a lua ini- țiativa pentru realizarea acestei întrevederi" ; ■ se alege apoi o comisie de cinci membri — Vincențiu Babeș, losif Hodoș, Petru Mihaly, Alex. Mo- cioni și losif Vulcan, — care să alcătuiască un program pregătitor'"57). Programul se alcătuiește 5S) după „cea mai corectă procedură pentru reali- zarea unui teatru național romîn"59), și luîndu-se în dezbatere se aprobă de către conferința din 28 martie, rămînînd ca să contribuie cu toții pen- 5’) Id. ibid., p. 361. 54) Fam. VI (1870), nr. 3, p. 25—28. 55) Gestiunea fondării unui teatru națiunalu, Fam. VI (1870), nr. 50, p. 597. 56) Fam. VI (1870), nr. 8, p. 73: se mai poate găsi reprodus în St. Mărcuș, Thalia romînă, p. 207—208. Apelul este semnat de 18 deputati plus I. Vulean. 67) Sub titlul : Programu preparativu la înființarea unui fondu pentru teatru națiunalu romanu și se publică pe foi volante. Se găsește publicat apoi în art. lui Vulcan, Se fondîmu teatru națiunalu, Fam. VI (1870), nr. 12, p. 182 și separat, nr. 13, p. 145—146 Vd. și St. Mărcuș, op. cit. p. 211. 58) Relativu la cestiunea teatrala, Fam. VI (1870), nr. 11, p. 129—30. 59) Cestiunea teatrului nostru națiunalu, Fam. VI (1870), nr. 12, p. 142. 124 LUCIAN DRIMBA tru realizarea acestui „templu al limbei și naționalității noastre" 30). Co- misia celor cinci fixează apoi locul adunării pentru constituirea societății, la Deva. 'Intr-o ședință, din 7 aprilie, secretarul comisiei de cinci, I. Vulcan, prezintă Apel către publicul rotnîn, întocmit la cererea membrilor, în care vorbește despre importanța unui teatru național pentru romînii de dincoace și cere ca fiecare să se intereseze și să ajute inițiativa. Apelul se aprobă și se ia hotărîrea să fie publicat în Familia^), și în alte ziare romînești, iar din Familia să se retipărească cu cheltuiala comitetului în o mie de exem- plare foi volante, care să se distribuie „pe cale privată" publicului62). Totodată V. Babeș este însărcinat cu redactarea unui proiect de statute ale societății ce urma să se întemeieze. In trei ședințe consecutive din iulie același an, comitetul a dezbătut și modificat acest proiect și după ce-1 aprobă, hotărăște ca și acesta să fie tipărit pe foi volante și să fie distri- buit între toți participanții de la adunarea constitutivă de la Deva 63). Paralel cu aceste lucrări, care — după cum s-a putut vedea — preo- cupau îndeaproape publicul romîn și pe reprezentanții săi politici, în Fa- milia apar numeroase note relative la problema teatrului. Ele tratează despre piedicile pe care le pun teatrului autoritățile maghiare, despre im- portanța educativ-culturală a teatrului sau despre influența binefăcătoare pe care acesta o are asupra poporului, mai ales în lupta sa politică, sau în stăvilirea curentului de deznaționalizare dezlănțuit împotriva unor na- țiuni din monarhie64). Redacția constată cu bucurie că î'deea a fost îmbră- țișată cu căldură și de ziarele străine, mai ales de Politik din Praga, care, „s-a exprimat cu multă bunăvoință despre pașii făcuți pînă acuma^ în privința realizării", — în timp ce ziarele dualismului au o atitudine fățiș dușmănoasă, „pentru că ele știu prea bine ce ponderositate are un teatru național și ce efecte poate să producă acela în privința dezvoltării culturii naționale"65). Deputății au cerut în repetate rînduri statului maghiar un ajutor pentru teatru, dar fără să obțină vre-un rezultat pozitiv 66). Departe însă de a-i descuraja, refuzul i-a întărîtat mai mult pe de- putați'care din sprijinitorii problemei au devenit conducătorii ei. întocmai după cum fu anunțată 67, adunarea generală de constituire a Societății pentru crearea unui fond de teatru romîn se ținu în zilele de 60) Apare în nr. 13, p. 145—146. 61) Arhiva STR, Bibi. reg. Orașul Stalin, Reg. 64, p. 25; în causa teatrului națiunalu, Fam. VI (1870), nr. 13, p. 153. 62) Arhiva STR, Bibi. reg. Or. Stalin, reg. nr. 64, p. 29. Proiectul de statute. 63) Arhiva STR, Bibi. reg. Or. Stalin, reg. nr. 64, p. 29. Proiectul de statute apare în Fam. VI (1870), nr. 27, p. 313—314, aprobat de adunarea de la Deva în nr. 42, p. 493—94, iar aprobat de Min. de Interne, în nr. 20 din 1871, p. 229—230 61) Influința teatrului națiunalu, Fam. V (1870), nr. 16, p. 190. Ziarul Presse din Viena se împotrivește tocmai pentru că știe că un teatru romîn e un obstacol serios în calea germanizării (cf. Fam. VI, — 1870, nr. 15, p. 178). 65) Cestiunea teatrului națiunalu romanu, Fam. VI (1870), nr. 14, p. 166. 66) Lupta dusă în parlament este foarte interesantă și ea poate fi urmărită în voi. lui St. Mărcuș, Thalia romînă, p. 198—204, care culege datele din T. V. Pă- cățianu, Cartea de aur, voi. VI, 415 ; V, 286, 298, 305. 67) Publicațiune, Fam. VI (1870), nr. 34. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 125 4 și 5 octombrie 1870 la Deva. Intelectualii din toate părțile Transilva- niei se adunară la această convocare, adevărată sărbătoare a romînilor din monarhie. După deschiderea ședinței, comitetul celor cinci face un raport în fața adunării, arătînd că pînă la acea dată ofertele se ridicau la suma de 3070 fi., din care s-au încasat deja 591 fl. și 92 cr.68. Aduce apoi spre dezbatere proiectele de statute. Acestea prevedeau între altele înființarea unui comitet central format din șapte persoane, care să conducă socie- tatea și să se îngrijească de a găsi mijloacele cele mai bune pentru pro- pășirea societății. Se aleg astfel în comitet: ca președinte dr. I. Hodoș ; vicepreședinte, dr. Al. Mocioni, casier — V. Babeș, secretar I. Vulcan ; membri — Al. Roman, P. Mihaly și I. Gali. losif Vulcan își ți'ne discursul despre necesitatea și importanța unui teatru romîn69, foarte viu aplaudat, iar I. Hodoș face un scurt istoric al teatrului din Muntenia și Moldova70, subliniind eforturile care au fost depuse pentru întemeierea acestei insti- tuții în principate. După dezbaterea și aprobarea proiectului de statute, I. Vulcan pro- pune ca revista sa Familia să fie organul oficial al lucrărilor societății. Conform hotărîrii luate de adunarea de la Deva, a doua adunare generală urma să aibă loc în 28—29 septembrie 1871 la Satu-Mare. Ea se amînă însă pe timp nedeterminat, deoarece I. Hodoș, V. Babeș și Al. Roman trebuiau să participe la ședințele Societății Academice Romîne, iar președintele de onoare, AL Mocioni, de asemenea era împiedicat să participe la ședințele adunării. Abia un an mai tîrziu adunarea avu loc la Satu-Mare în zilele de 1 și 2 mai 1872. Adunarea fu prezidată de Al. Roman, deoarece lipseau și președintele și vicepreședintele, I. Hodoș anunță că statutele, așa cum au fost votate de adunarea generală din Deva, după foarte multe demersuri, au fost în sfîrșit aprobate de Ministe- rul de Interne al monarhiei. Fondul Societății a crescut simțitor ; în ultimii doi ani aproape s-au împătrit încasările. Și deoarece conform § 77 din statute, banii trebuiau vărsați spre fructificare la o bancă, se hotărăște ca ei să fie depuși la „Albina^ considerînd că e un institut romînesc71 și că plătește un pro- cent mai mare decît banca din Buda-Pesta. Apoi I. Vulcan propune, iar •cei prezenți aprobă, ca să se mai ție o adunare generală în acelaș an. în cadrul discursurilor I. Vulcan face o Schiță în istoria teatrului12, o succintă trecere în revistă a teatrului din antichitatea greacă și romană pînă în timpurile moderne, cu specială privire asupra evoluției teatrului din Principate. Această disertație a fost pentru autorul ei un bun prilej de a arăta ideea care a îndemnat pe toate popoarele să facă și să ajute teatrul : „scena e unul din cele mai apte mijloace pentru vulgarizarea 6a) Arhiva STR, Bibi. reg. O. Stalin, reg. nr. 64, f. 33—35. 69) I. Vulcan. De ce voimu s-avemu un teatru natiunalu, Fam. VI (1870), nr. 34, p. 469—477. 70) I. Hodosiu, delațiunea dlui... despre teatru în țierile romane, Fam., VI (1870), nr. 41, p. 481—486. 71) Adunarea Societății... Fam. VIII (1872), nr. 18, p. 211. 72) Fam. VIII (1872), nr. 19 ș. u. 126 LUCIAN DRIMBA ideilor de civilizatiune, moralitate și iubire de limbă și de patrie73. Aceeași idee a stat și la baza acestei societăți. Dizertația amintită mai are meritul de a fi hidicat numeroasa și variata bibliografie pe care autorul o pune la contribuție în vederea tra- tării acestui subiect. Ea pune în lumină și preocuparea stăruitoare pentru problema teatrului și istoria lui, de care a dat dovadă Vulcan, de-a lun- gul activității sale, atît în cadrul adunărilor generale ale Societății, cît și în afara lor. Tot de problema teatrului se ocupă el și în disertația pe care o face la adunarea generală de la Timișoara din același an și care se intitu- lează semnificativ Limba și scena. In 1873 adunarea generală se ținu la Caransebeș. Se formează acum noul comitet : președinte dr. Al. Mocioni, vice-președinte, P. Mihaly, se- cretar I. Vulcan, membri : V. Babeș, Al. Roman și dr. I. Hodoș, casier Ion cavaler de Pușcariu. Vulcan în 1882 e ales vice-președinte, în 1895 este președinte, calitate pe care o va deține pînă la moartea sa, în 1907. In anii următori, adunările se ținură cu regularitate exceptînd pe- rioada 1891—1894 (cînd din motive de ordin politic ele nu putură avea loc), în fiecare oraș sau tîrgușor mai răsărit din Ardeal, Banat și Mara- mureș. Se făceau dări de seamă asupra realizărilor de la o perioadă la alta, atît pe planul vieții artistice (reprezentații, concerte, serbări etc.) cît și mai ales asupra creșterii fondului societății deoarece scopul principal al ei, așa cum era precizat la § 1 din statute, era de a strînge fondurile necesare ridicării unui templu Thaliei romîne. Iar disertațiile care se fă- ceau nu atingeau numai probleme de teatru, ci și de alt ordin, ajungînd să se ocupe de literatura populară sau chiar să vorbească „Despre în- semnătatea botanicei la poporul romîrt“ 74. Activitatea teatrală a Ardealului nu se rezumă însă numai la activi- tatea strîmtă a Societății. Asociațiile de ditetanți formate în diferite regiuni continuă să dea reprezentații teatrale în cadrul serbărilor pe care le organizează, iar banii încasați îi trimit comitetului Societății pentru sporirea fondului de teatru. Sînt numeroase indicațiile pe care le avem în acest sens ; ele sînt con- semnate în tot atît de numeroase notițe apărute în paginile Familiei și dovedesc avîntul pe care l-a luat arta teatrală și interesul pentru această instituție. Situația Societății evoluiază apoi nesatisfăcător. Cu ocazia adunării generale de la Blaj din 15 septembrie 1879, făcîndu-se o retrospectivă asu- pra evoluției Societății în cei zece ani de existență a ei, se constată că ideea a prins rădăcini adînci și a însuflețit pe romîni în primele mo- mente, dar că apoi ei au cam neglijat-o. S-au înscris numeroși membri, dar au fost între ei care nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau față de societate, neplătindu-și taxele. Așa se explică de ce fondul este încă foarte mic, înregistrîndu-se doar o creștere nesimțitoare față de pri- mii doi-trei ani. Faptul acesta a determinat modificarea statutelor în sen- 73) Fam. VIII (1872), nr. 24, p. 277. 74) Aceasta o face Simeon Mangiuce la adunarea de la Oravifa din 1874. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 127 sul că nu vor mai fi primiți membri decît aceia care vor și depune banii imediat ; iar pe restanțierii din trecut — a-i deferi justiției. Pentru că e rușinos faptul că noi după zece ani am făcut un așa slab progres, pe cînd sîrbii și slovacii, într-un număr mult mai redus decît romînii, au deja teatru ; și este de^asemenea destul de dureros că apelul făcut de că- tre societate, de a se înființa comitete filiale, a rămas fără efect. Și în loc să se facă propuneri concrete și să se ia măsuri imediate pentru îm- bunătățirea activității, Comitetul central propune să se trimită pentru studii de specializare un tînăr priceput în folclorul muzical, care, întor- cîndu-se, să culeagă folclorul romînesc ce începe să dispară. Măsură desigur lăudabilă, dar care nu avea tangențe directe cu scopul societății. Constatări de felul acesteia vom avea prilejul să mai facem multe în cursul existenței acestei societăți. In loc să se îngrijească în primul rînd de alcătuirea urnei trupe de teatru prin burse acordate studenților sau subvenții celor mai bune trupe de diletanți, societatea se îngrijește și cheltuiește bani mulți mai ales cu pregătirea unui specialist cum este cel amintit, cu procurarea unui fonograf pentru culegerea melodiilor popu- lare și studierea fonetismului limbii romîne, sau în fine cu numeroase burse acordate studenților în muzică. In 1879 Al. Mocioni, din cauza multiplelor ocupații personale și pu- blice, își dă demisia din postul de președinte. Locul său este ocupat în 1881 de losif Hoszu. De acum comitetul va intra într-o fază ceva mai activă. Scopul societății trebuia să fie nu numai cel pur administrativ, de strîngerea fondurilor, ci și acela de a se interesa într-o măsură mai mare de prosperarea teatrului. Nu erau suficiente numai îndemnurile făcute mem- brilor de la tribună, de a aranja în localitățile de unde sînt reprezentații teatrale și concerte. Trebuia să se formeze în fiecare oraș sau tîrgușor •cîte un „comitet filial“ care să-și ia asupra sa asemenea sarcină specială. Punctul acesta era de altfel prevăzut în statute și preocupase într-o oare- care măsură și Comitetul central al societății, dar rezultatele au fost aproape nule. Afară de Timișoara și Reșița, care aveau cîte un astfel de comitet, celelalte orașe manifestau un vădit desinteres în acest sens. La adunarea generală din 1884, de la Arad, loan Slavici propune să se înființeze cît mai în grabă, cît mai multe comitete filiale, care să mențină interesul și să contribuie la dezvoltarea gustului pentru teatru și pentru orice manifestare artistică, prin aranjarea de serbări, concerte, reprezentații. La fiecare adunare generală să se organizeze cîte un spec- tacol teatral75. Propunerea este adoptată de către adunare, iar comitetul ia hotărîrea în ședința din 5 ianuarie 1885, ca deocamdată să se pună în practică la Arad, Deva și Sibiu. Dar realizarea ei nu va avea loc decît mult mai tîrziu. O perioadă nouă pentru Societate începe în 1895. Este anul în care sediul Comitetului se mută de la Buda-Pesta la Brașov și el coincide cu aniversarea unui sfert de veac de la înființarea societății și cu venirea în fruntea comitetului, ca președinte, a luj I. Vulcan. Un timp destul de lung el lucrează numai cu oameni tineri, plini de zel, cum au fost : 75) Arhiva STR, Bibi. reg. O. Stalin, fila 7323. 128 LUCIAN DRIMBA Virgil Onițiu, Vasile Goldiș, V. Bologa, Coriolan Brediceanu, dr. I. Ho- doș sau Gheorghe Dima. Adunarea de la Brașov din 1895 are loc după o întrerupere de pa- tru ani ; ultima avusese loc în 1890 la Orșova, de la care I. Vulcan lipsise. Activitatea societății din acest răstimp ne este puțin cunoscută. Se pare însă că ea a fost destul de slabă. De aceea cu atît mai înviorătoare ne apare noua perioadă pe care o inaugurează adunarea generală din 1895 de la Brașov. Se hotărăște cu această ocazie ca sediul comitetului să se mute de la Buda-Pesta la Brașov și conform statutelor, această hotărîre să se facă cunoscută guvernului. Mutarea era motivată de următoarele fapte : în primul rînd colonia romînă din Pesta s-a micșorat și e com- pusă mai mult din funcționari care nu-și au acolo domiciliul stabil și dintre care nu se pot recruta membrii Comitetului central. „Pesta este un oraș prea depărtat de centrele romînești, de masele poporului romîn. Brașo- vul îl propusese I. Vulcan încă din 1869 ca loc stabil al teatrului ce se va crea și motivele pentru care făcea aceasta le-am văzut înainte. Pen- tru același oraș militau și deputății romîni din Parlamentul maghiar, cu toată opoziția deputatului brașovean Wachter, care susținea că Brașovul este un oraș săsesc1176). Se luară apoi multe hotărîri, dintre care amintesc doar cîteva : să se studieze modalitatea de subvenționare a unei trupe ambulante, să se premieze piese — traduse sau originale, să se înființeze comitete filiale77. In viitor comitetul avea să tipărească anual broșuri cuprinzînd raportul asupra activității sale și conspectul membrilor, — broșuri care trebuiau împărțite tuturor membrilor înainte de fiecare adunare generală. Precizate în felul acesta, dorințele noului comitet indicau o mare schimbare în mersul societății, în sensul apropierii tot mai mult de scopul ultim al ei. In ziua de 28 februarie 1896 lacob Mureșianu trimite comitetului o scrisoare78, care aduce în discuție probleme foarte importante, puse și de loan Slavici cu o altă ocazie. Ceea ce ne trebuie în primul rînd, spune I. Mureșianu, sînt piesele ; a ne menține numai la Alecsandri nu se poate, pentru ca piesele sale sînt prea locale. In ce privește piesele traduse, ele sînt în marea lor majoritate drame care comportă o pregătire artis- tică temeinică din partea actorilor. Astfel stînd lucrurile, ceea ce mai rămînea de făcut imediat era : să se stimuleze literatura dramatică origi- nală. Dar cum se putea face aceasta ? Prin premiile acordate pentru piesele originale, cît și pentru cele mai bune traduceri ale comediilor de salon din dramaturgia franceză în special. Avînd asigurat acest capital, putem să punem la dispoziția diletanților cele mai bune și potrivite opere. I. Mureșianu propune apoi să se constituie o comisie care să se ocupe special cu pregătirea și formarea societăților de diletanți în toate orașele locuite de romîni. De ce să aducem trupe străine, căci cu aceasta nu am realizat idealul, ci, din contră, omorîm talentul ascuns în oamenii noștri. 76) Unde se fie teatrala romanescu, Fam. VI (1870), nr. 7, p. 82. 77) Arhiva STR, Bibi. reg. O. Stalin, f. 7423. 7«) Ibid., fila: 7690. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 129 In adunarea generală din același an, problema aceasta se ia în dis- cuție, iar un an mai tîrziu se hotărăște, pe baza propunerii făcute de I. Vulcan, să se tipărească într-o „Bibliotecă teatrală" cele mai potrivite opere dramatice, sub supravegherea comitetului. Pe lîngă aceasta urma să se mai scoată cîte un număr, care să fie trimis gratuit tuturor mem- brilor societății. Piesele aveau să se publice pe baza unui concurs ce se va face cunoscut prin toate gazetele din tară și prin cele mai însemnate din Ro- mînia. Scurt timp după publicarea concursului, se prezintă zece piese din care comitetul alege doar Prologul lui I. Vulcan, celelalte negăsindu-le demne de a apare 79. Primul număr al „Bibliotecii teatrale" apare astfel în 1898 și cu- prinde Prologul amintit și Soare cu ploaie, o comedie într-un act a ace- luiași autor. Anuarul apare la 1899. Fiecare număr al lui cuprindea două părți: una literară : discursul de deschidere al președintelui, disertațiile respec- tive și biografia cîtorva membri. — și alta administrativă : procesele verbale ale adunărilor, tabelul membrilor etc. Anuarul va apare cu regu- laritate pînă în 1911/12 — în total 15 numere — cînd va fi înlocuit cu o Revistă teatrală condusă de Horia Petra Petrescu, secretarul literar de atunci al Societății. La adunarea generală de la Șimleul Silvaniei (1901) comitetul pro- pune ca, în conformitate cu §21 din statute, să convoace pentru anul 1902 în mod special, o adunare generală care să decidă drumul ce tre- buia urmat pentru înființarea teatrului. Discuțiile, au fost lungi și con- tradictorii : unii spuneau că nu e timpul potrivit pentru a se pune această problemă, altii că nu sînt fonduri suficiente. Cu toate acestea adunarea generală din 1902 „decretează în principiu înființarea teatrului romîn"80) și cere alcătuirea unui plan de acțiune în acest sens. Planul este într-ade- văr întocmit pe 10 ani și admis în anul următor. In baza acestuia co- mitetul ia hotărîrea să se trimită un „stipendiat" pentru studii teatrale la Berlin, alegîndu-1 pe Zaharia Bîrsan. Tînăr cu bogat talent dramatic, Z. Bîrsan se bucură de o deosebită atenfie din partea comitetului, care-i acordă sume mari pentru drum, pentru spectacole și decide ca Bîrsan să meargă în 1904/1905 la Bucu- rești ca să joace pe scena Teatrului National. Ajuns aici, primește apro- barea să joace, dar din cauza spectacolelor italiene și franceze n-a putut urca niciodată scena. Faptul acesta îl determină să nu mai meargă la București și după un turneu prin Ardeal el pleacă la studii în Italia. Comitetul aprobă proiectul său de turneu și-l însărcinează chiar să se asocieze cu diletanti și pe baza experienței dobîndite în acest timp să compună un plan despre felul cum va trebui organizată și condusă miș- carea teatrală, — precum și o notă despre activitatea sa viitoare. 79) Dintre acestea vor apărea totuși în numerele următoare cîteva. so) Arhiva STR, reg. O. Stalin, reg. 63 : Pv. v. al ad. gen. de la Bistrița. g _ Limba și literatură v. II — c. 6863 130 LUCIAN DRIMBA Dar talentatul artist răspunde la toate acestea prin refuz și tăcere, menționînd „că nu va mai sta în serviciul Societății81. Comitetul este foarte neplăcut surprins de gestul acestuia, mai ales că sacrificase atît de mult pentru perfecționarea artei sale și își pusese mare nădejde în el. Devenind în felul acesta vacantă bursa, comitetul decide ca pentru anul 1905/1906 să se dea două burse care să fie ocupate prin concurs public : una pentru pregătirea unui actor dramatic care să fie în același timp și regisor, alta pentru pregătirea unui actor comic. La adunarea generală de la Sibiu, din august 1905, ținută în sala de festivități a Palatului Asociațiunii (ASTRA) avu loc concursul în urma căruia se declarară reușiți : A. P. Bănuț, pentru comedie și Tit Mo- rariu pentru dramă. Cheltuiala pe care societatea a făcut-o cu scena din sala amin- tită a iscat multe și aspre discuții în rîndul presei și al intelectualilor, care se arătau împotriva acestui gest. In loc să facă aceasta, mai bine s-ar fi ocupat de pregătirea unei trupe. Și fără îndoială, pe bună drep- tate s-a făcut această critică. Oricare ar fi fost însă situația, I. Vulcan se simțea fericit crezînd că a făcut prin aceasta un mare pas spre nobi- lul scop fixat cu 36 ani mai înainte. El a văzut în scena de la Sibiu una din cele mai importante realizări de pînă atunci ale societății. ,,O scenă modestă aceasta, dar în viața societății noastre un pas înainte spre scopul dorit“ spune el în discursul ținut la adunarea de la Sibiu — și continuă : „In momentul acesta simțesc că limba nicăieri nu sună atît de pătrunzător, ca de pe scena teatrului". Scena e organul cel mai potrivit pentru a scoate la iveală toate frumusețile unei limbi. Iată misiunea ei ; „dar pentru aceasta, trebuie să cerem de la autorii dra- matici întîi de toate să folosească o limbă corectă" 82. Primind burse, cei doi tineri pleacă la București. Tit Morariu re- nunță însă curînd la bursă iar A. P. Bănuț continuă și termină conser- vatorul în 1908. Potrivit planului de acțiune este numit directorul artis- tic pe tot restul duratei planului, deci pînă în 1913. In tot acest răstimp societatea mai dă ajutoare sau burse și altor studenți în dramă sau mu- zică. Către sfîrșitul vieții sale Vulcan are prilejul să constate cu satisfac- ție că interesul pentru teatru a luat proporțiile pe care de mult le vi- sase : un teatru al întregului popor. Intr-adevăr teatrul de diletanți și corurile țăranilor cunosc o amploare deosebită. El constată de asemenea cu aceeași satisfacție că cei mai doritori de teatru sînt țăranii și mese- riașii, care urcă scena mai des decît intelectualii, cele mai numeroase reprezentații fiind date de diletanții plugari. Aceștia surprind lumea cu marele lor talent. Ce dovedesc toate acestea ? Că poporul nostru iubește cu adevărat teatrul și știe să-l prețuiască ; că arta teatrală s-a dovedit a fi „o necesitate culturală inerentă firii sale etnice" 83) și în cele din urmă — că fondarea societății a fost foarte bine venită, răspunzînd unor ce- rințe arzătoare generale. 81) în același loc, reg. 63, șed. de comitet din 13 II 1905. 82) I. Vulcan, Discursul de deschidere... (1905), Anuarul IX, p. 5—6. 83) I. Vulcan, Discursul..., Anuarul II, p. 43. IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL DIN ARDEAL 13) Cu aceeași ocazie I. Vulcan ține să precizeze că încă de la început în concepția sa și a celor care au militat pentru realizarea teatrului ro- mînesc, sub această denumire nu înțelegeau clădirea, care s-ar putea zidi doar mai tîrziu, într-o a doua fază cînd împrejurările o vor permite, ci înțelegeau „instituțiunea teatrală" 84. Cam atît i-a fost dat lui Vulcan să vadă realizat și programat, căci muri în 1907. A părăsit lumea tocmai în momentul în care începuse să se realizeze fondul spiritual prin pregătirea de actori și premiere de piese corespunzătoare scopului urmărit prin teatru. Mult, totuși, nu s-a realizat nici după moartea sa. S-a continuat să se dea burse și ajutoare atît pentru studenții de la dramă cît și mai ales pentru studenții de la muzică, încît într-o anumită perioadă din evoluția societății aveai impre- sia că Societatea pentru crearea unui teatru romîn este de fapt o socie- tate de muzică sau de altceva, numai de teatru nu. Zic și de altceva, pen- că ea a cheltuit bani mulți și pentru sprijinirea altor chestiuni care nu priveau direct teatrul, dar care interesau totuși munca generală de răs- pîndirea a culturii în spirit național, după cum o cereau împrejurările. A ajuns a se ocupa mai temeinic de mișcarea teatrală în urma an- gajării lui A. P. Bănuț ca director artistic al ei. Acesta, în scurt timp, nu numai că a înscris numeroși membri, ceea ce însemna totuși un im- portant aport la fondul material, — ci a făcut să ia ființă mult doritele „comitete filiale'". Om cu o cultură temeinică, cu o mare pasiune pentru arta dramatică, A. P. Bănuț a fost cel care a îndrumat mai mult activi- tatea Societății pe drumul ei adevărat, atît prin prețioasele sale sugestii, cît și prin activitatea sa practică de organizare și dirijare a numeroase trupe de diletanți, alături de care juca el însuși de cele mai multe ori. Multe greșeli a făcut conducerea Societății și multe din acestea se datoresc lui Vulcan 85. Ele indică gradul scăzut de maturitate, lipsa unui om priceput la conducere. Și chiar dacă se pare că omul se descoperise în persoana lui I. Mihu, el n-a avut cu cine colabora. Trebuia o generație de cadre tinere, nu numai cu elan, dar și cu pricepere și înțelegere adîncă a problemelor de teatru. Ar îi interesant să se urmărească în continuare activitatea societății și după moartea lui I. Vulcan. Nu o vom face-o aici, deoarece ar însemna să ne extindem prea mult peste limitele subiectului și apoi nici nu intră în cadrul lucrării de față, care urmărește doar lupta lui I. Vulcan și a Familiei pentru un teatru romînesc în Ardeal. Pe scurt, s-ar impune totuși a o arăta, pentru a vedea momentele mai importante de la această dată pînă la dizolvarea ei. In 1913 avu loc ultima adunare generală. De la această dată nu se mai ținu niciuna pînă în 1934. Datele cu privire la situația și activitatea Societății din această perioadă le aflăm din procesele verbale ale adu- nării 86 și ale comitetului87. 84) I. Vulcan, Discursul..., Anuarul VII, p. 6. 85) Cea mai mare parte din ele au fost dezvăluite și criticate foarte aspru de dr. Al. Boldan în broșura sa Douăzeci de ani de „mișcare teatrală", Sibiu, 1914,56 p. 86) Arhiva STR, Bibi. reg. O. Stalin, reg. nr. 63. 87) Arhiva STR, Bibi, reg. O. Stalin, Filele: 8010 și 8012. 132 LUCIAN DRIMBA După ce se fac toate demersurile necesare, are loc la Sibiu în 14 aprilie 1934, adunarea generală care hotărăște desființarea Societății. Cu această ocazie se analizează situația ei în ultimii 20 de ani, făcîndu-se tot odată un istoric al evoluției sale din primii 40 de ani. Fiind înființate Teatrul Național din Cluj și Conservatorul de mu- zică și artă dramatică, rolul Societății s-a încheiat cu mulțumirea de a fi văzut la conducerea acestor instituții tot oameni formați de ea : Z. Bîrsan a fost primul director al Teatrului National, iar Gh. Dima — direc- torul Conservatorului. O mare parte dintre profesorii conservatorului sînt foștii bursieri : Z. Bîrsan, I. Crișan, Ana Voilean, Lia Pop. Opera s-a des- chis sub conducerea lui Tib. Brediceanu, director general al Teatrului Național și al Operei Romîne din Cluj, avînd ca protagoniști tot bursieri: Lelia Popovici, Lya Pop, I. Crișan, Nic. Bretan și Angela Mohora. Din expunerea aceasta se poate deduce importantul rol pe care l-au avut losif Vulcan și Familia sa în dezvoltarea gustului și interesului pen- tru teatru la romînii ardeleni. Și dacă vom adăuga la aceasta piesele pe care le scrie și ideile pe care le pune în circulație cu privire la sen- sul unui teatru național, vom avea o imagine cuprinzătoare a acestei laturi a personalității sale. Lupta lui losif Vulcan pentru un teatru romînesc în Ardeal repre- zintă un moment important în evoluția teatrului ardelean. Personalita- tea sa domină o perioadă de 40 de ani de mișcare teatrală. De aceea o istorie a teatrului romînesc din Transilvania nu e posibilă fără cunoaș- terea activității sale. PETRE V. HANEȘ LEGĂTURI LITERARE ROMINO-RUSE *) KRÎ LO V — DO N I C I **) In ultimul timp .s-a dat deosebită atenție de către edituri fabulelor lui Krîlov și ale lui Donici. „Cartea Rusă" a publicat în traducerea lui Tudor Arghezi 71 de bucăți din cele 201 ale scriitorului rus, „Editura de Stat" (Biblioteca pentru toți) 49 din cele 87 atribuite scriitorului romîn, iar „Editura Tineretului" — 37. Se constată însă după lectură ș? adesea numai după titluri că ace- leași bucăți, „Cartea Rusă" le-a trecut sub numele lui Krîlov, iar celelalte două edituri sub numele lui Donici. Și astfel vechea discuție despre originalitatea lui Donici s-a pus din nou pe tapet. începem cu cîteva date biografice, necesare chestiunii. Le luăm dintr-un studiu al lui Gheorghe Gore, publicat, împreună cu altele de aceeași natură, în Bessarabskia Oblastnîia Vedomosti (Monitorul regio- nal al Basarabiei) în anii 1866—77, după traducerea tov. Tina Moroianu, fiica autorului. Tatăl lui A. Donici, moșier în Moldova de dincolo de Prut, era prieten cu marele om politic rus Capo d-Istria. Prin acesta a reușit să obțină admiterea fiului său Alexandru în școala de cădeți din San-Pe- tersburg. La acea epocă, tînărul nu știa rusește și n-ar fi învățat repede, dacă ar fi satisfăcut dorința colegilor lui de clasă, cărora le plăcea mai curînd să-1 audă vorbind moldovenește, fiind pentru ei ceva nou. A învățat însă repede și atît de bine, înlcît ajunsese să se distingă la -com- poziții. Una din ele avea ca -subiect tocmai fabula și i-a fost notată de profesor astfel : „Aceasta este nu numai produsul unei munci serioase, ci și al unui vădit talent". In școala de cădeți se învăța și dreptul (pe baza acestor studii a ajuris Donici magistrat în Moldova). Din școală a ieșit sublocotenent și a fost repartizat la un regiment din Moldova de dincolo de Prut. Familia lui avînd moșii și aici și dincoace de Prut, el a păstrat legătura cu amîndouă Moldovele. In școala de cădeți și în mediul rusesc a cunoscut fabulele lui Krîlov și în genere literatura rusească ; iar sub influența mișcării literare de *) Comunicare ținută î,n cadrul filialei București a Societății de științe istorice și filologice. **) Traducerea versurilor este făcută de V. Ciobanu. 134 PETRE V. HANEȘ dincoace de Prut a fost îndemnat să publice traduceri din rusește. A pu- blicat astfel din Pușkin poezia Căruța poștei și poemul Țiganii. De ase- menea din Antioh Cantemir â tradus și publicat poezii în colaborare cu Constantin Negruzzi. A publicat și fabule. Cel dintîi care, împreună cu el, a socotit aceste fabule ca originale a fost M. Kogălniceanu. Acesta a publicat cîteva din ele în „Dacia Literară4* din 1840. Atunci a apărut întîia oară Donici' ca fabulist. Kogălniceanu a fost mîndru de noul său colaborator, după cum reiese din notița cu care a însoțit bucățile : „Cititorii vor putea judeca care sînt fabulele cele maî nimerite, ale foaiei noastre sau ale celorlalte jurnale44. Entuziasmul și l-a arătat șî mai bine editînd, în același an, 30 din fabulele lui Donici. Nicolae lorga n-a cunoscut această broșură și se îndoia de existența ei pe motivul că tipografia lui Kogălniceanu nu exista înainte de 1839—1840 (Istoria literaturii romîne în veacul al XlX-lea voi, II, 1908, pag. 46). Totuși în 1840, broșura a apărut și se poate consulta la Academia R.P.R. La vremea sa, ea a avut succes. Peste doi ani a apărut edițiunea a II-a și, odată cu ea, încă o broșură cu alte 25 de fabule. Legătura dintre Donici și Krîlov trebuie să se fi făcut mai de mult, fiindcă în 1862, Radu lonescu, publicînd în „Revista Romînă44 a lui A. Odo- bescu un articol despre Donici, afirmă că vreo cîteva din fabule, dintre care precizează doar trei : Parnasul, Gîștele, Rîul și heleșteul, sînt traduse din Krîlov, celelalte însă rămînînd originale. Constantin Negruzzi, în necrologul consacrat lui Donici, nu pome- nește nimic despre el ca traducător al lui Krîlov. Gh. Sion, în discursul său de recepție la Societatea Academică (1870) a schițat doar o vagă îndoială despre originalitatea lui Donici combătut fiind, chiar și pentru aceasta, de V. A. Urechiă în aceeași ședință. Prima dată cînd s-a susținut rolul de traducător al lui Donici a fost în revista „Contemporanul44 (1886), de sub direcția lui G. V. Morțun șî I. Nădejde. Acesta din urmă, sub pseudonimul Verax, afirmă că a supus unei comparații serioase fabulele lui Donici cu ale Iui Krîlov și a ajuns la concluzia că din cele 63 de fabule publicate de scriitorul romîn ca ale lui, 46 sînt traduceri din Krîlov (n-apăruse încă ediția A. D. Xenopol din „Biblioteca Șaraga44, cu un număr de 87 de fabule). In ceea ce privește procedeul la care recursese traducătorul, Ion Nădejde spune : „La unele din fabule, titlul l-a tradus întocmai din rusește, la altele a înlocuit un nume de animal printr-altul, în sfîrșit unora le-a pus titluri așa de deose- bite de cele pe care le-a tălmăcit, încît mi-a pricinuit mult năcaz. Așa, de pildă, fabula Petrenii și Bistrița este la Krîlov sub numele de Țăranii și' rîul; Lupul nazir^) sub numele de Adunarea obștei; Nada și chiticul sub numele de Peștișorul". Ion Nădejde și-a păstrat punctul de vedere și în „Istoria limbii și literaturii romîne44 ( 1886). accentuîndu-1 încă. Scrie acolo, despre Donici și" despre Țichindeal : „s-au redus la simpli plagiatori și nu ne vom pierde timpul cu dînșii44. 1 Ministrul care administra pe țigani. LEGATURI LITERARE ROMINO-RUSE 135 Punctul de vedere a Iui Ion Nădejde l-a adoptat și Th. D. Speranția în studiul său despre „Fabule în genere și Fabula romînă specie“ (1892), afirmînd că vreo 50 de fabule sînt împrumutate de Donici de la Krîlov. La fel procedează Aron Densușianu în „Istoria limbii și literaturii romîne“ (ed. II, 1894). Peste patru ani, Cristu Negoescu în „Studiu asupra fabulei" revine la ideea originalității, cu concesiunea că Donici „a avut înainte-i mai mult pe Krîlov". Curînd însă Ovid Densușianu reia chestiunea în cursul său de litera- tură romînă de la Facultatea de litere din București (1900—1901, pag. 318). Pune și el față în față pe Krîlov și pe Donici în anume bucăți și ajunge la aceeași încheiere ca și Nădejde : „de Donici se spune în toate părțile că a imitat pe Krîlov. „Imitat" e termenul cel mai benign pe care i-1 putem aplica. A despuiat în toată puterea cuvîntului pe Krîlov. După cum a tradus pe Antioh Cantemir împreună cu Constantin Negruzzi, tot așa a tradus cuvînt din cuvînt pe fabulistul rus". Chestiunea putea fi socotită închisă. Iată însă că N. lorga în „Istoria literaturii romîne în veacul al XlX-lea", voi. II, 1908, pag. 47—49 revine la punctul prim de vedere. Despre cursul universitar al lui Ovid Densu- șianu nu amintește, despre mișcarea dimprejurul chestiunii de asemenea nimic, numai despre articolul din „Contemporanul" al lui Ion Nădejde ia notă, dar ca să-l înlăture scurt: „împrumuturile pe care le-a făcut (Donici) de la scriitorul rus n-ajung pentru a tăgădui, cum s-a făcut cu atîta neîn- țelegere, marea valoare a fabulelor lui Donici". Deci fabulele aparțin lui Donici și au „mare valoare". Ion Nădejde care contestase originalitatea lui Donici a dovedit „neînțelegere". Nădejde comparase textul romînesc cu cel rusesc și contestase că din 63 de fabule 46 sînt altceva decît tra- duceri. In ce mai poate consta „neînțelegerea" ? lorga n-a'reluat lucrul lui Nădejde, n-a contestat faptele. De ce dar „neînțelegere" ? Și apoi în spri- jinul concluziei lui Nădejde au venit afirmările ulterioare ale lui Th. D. Speranția, Aron Densușianu și cercetările parțiale ale lui Ovid Densușianu. Atîtia cercetători serioși nu meritau să fi fost luați în considerație într-o chestiune căreia i se devotaseră ? Procedeul lui a produs reacțiune. în 1913, Alexandru Epure stu- diază influența lui Krîlov asupra scriitorilor romîni Donici și Stamati (Iași, 1913) șî constată că nu 46, ci 60 de fabule tradusese Donici din fabulistul rus (la această dată apăruse ediția Șaraga cu 87 de bucăți). Epure consideră că și versul liber în care a tradus Donici se datorește tot influenței originalului. Morala fabulelor nu e tradusă însă totdeauna întoc- mai, ci cu oarecare libertate, — constată el. Epure a controlat la Krîlov și pasajele pe care se întemeiase lorga ca să susțină pe Donici ca original. lorga spusese : „Căci nu obîrșia ru- sească, ci însăși viața noastră de atunci se oglindește în povestea trufa- șului măgar, care De decoratii pe semne auzise Căci prea se fudulise : 136 PETRE V. HANEȘ Rangul nou a fost lui de osîndă mare (Urmează și la noi această întîmplare). (pag- 48) Epure (pag. 19—20) descoperă că versurile corespund altora din Krîlov, sunînd romînește așa : Auzise firește de deconatii Și cugetă : el acum a ajuns boier mare Dar noul rang a fost dăunător măgarului Aceasta poate servi de lecție nu numai măgarilor. (Fabula Osel-Măgarul) Alt argument al lui lorga „căci nu obîrșia rusească, ci însăși viața noastră de atunci se oglindește... în pățania lui Arvinte cel cu anteriul necontenit supus cîrpelii, dar totuși neîncăpător : Boieri de neam fac tot așa (pag- 48) lata pasajul lui Donici, de unde lorga a scos versul citat: Se-ntîmplă și boieri de neam Care în curînd averea lor Tot cu aceeași minte Să o-ndrepte vor Și fac ca și Arvinte (Ediția Șarga, pag. 64) Epure (pag. 20—21) citează textul corespunzător din fabula lui Krîlov, «Trișchin Caftan» (Caftanul lui Trișchin), traducîndu-1 : Tot astfel am văzut și eu cîte odată alti domni Care-ndreaptă lucrurile încurcîndu-le. Versul „Boieri de neam fac tot așa“, citat de lorga, probabil din memorie, corespunde cu ...Boieri de neam... fac ca și Arvinte, text care nu e original, ci tradus din Krîlov. Alt argument al lui lorga, al treilea : „căci nu obîrșia rusească, ci însăși viata noastră de atunci se oglindește... în paguba morarului care nu drege la vreme spărtura cea mică de pe coperișul morii sale, cu apli- carea contemporană : De grabă1 la mezat se strigă vreo moșie (pag. 48) Epure (pag. 21) găsește punctul de plecare al acestui vers tot la Krîlov și-l dă în original în această traducere : LEGATURI LITERARE ROMÎNO-RUSE 137 Cu astfel de păstrare oare-i de mirare dacă toată casa Merge repede cu fundul în sus ? Al patrulea : „Cu privire la țara lui însăși, la frumusețile ce cuprinde, se găsește chiar cîte un vers, ca în Vulturul și paingul: Prin nouri vulturul spre muntele Ceahlău întinse zborul său, Și ape : Bistrița, Moldova și Șiret, Pe șesuri vesele se văd curgînd încet (W- 49) Dovada o înlătură Epure (p. 21) astfel: „dar de fapt aceste versuri .sînt o localizare foarte reușită a următoarelor din fabula corespunzătoare a lui Krîlov : «Orei i Pauc» (urmează versurile rusești și apoi următoarea traducere): De-asupra nourilor vulturul Se ri'dică pe vîrful munților Caucazieni Se așează acolo pe un cedru de o sută de ani Și se desfată de întinderea văzută sub dînsul. Părea că de acolo vede marginea pământului; In depărtare curgeau pîraie șerpuind pe stepe. Ultimul argument: „pe alocurea, ceea ce nu se prea întîmplă la Krîlov, fabulistul nu mai glumește și, făcîndu-și tot de lucru cu dobitoa- cele sale, îndrăznește a se avînta către poezia înaltă a descrierilor fru- moase, a icoanelor ideale, a scenelor tragice. Ascultați cum cîntă la el privighetoarea, — o privighetoare în adevăr lirică : Iar buna păsărică, pornită spre cin tare Cînd liniștit abia In sine ciripea, Cind tare șuiera, Cînd glasu-i tremura. Apoi, prin dulcea ei strigare. Intr-a dragostei cei gingașe plecare, Pe amorașul -său chema, Și radiul desfătat cîntarea-i răsuna Iar lumea ascultând Tăcea și se mira (pag. 49) Epure probează (pag. 23) că privighetoarea lui Donici cîntă în- tocmai ca a lui Krîlov, citînd versurile acestuia în original și traducînd : „aceste versuri, mali ales cele de la început, sînt aproape intraductibile; In romînește ar suna cam așa : Atunci .privighetoarea începu să-și arate iscusința: Făcu rulade, fiu eră, Ținu lung măsura, revărsînd-o în mii de acorduri; Ăci gingaș o surdina Și răsuna în depărtare ca un fluier duios, Aci se risipea deodată ca o ploaie măruntă de aliciuri în boschet 138 PETRE V. HANEȘ $i totul asculta atunci Pe favoritul și cîntărețul aurorei. Se liniștiră zefirii, tăcură corurile păsărilor Și turmele se puseră la pămînt. Slabele argumente aduse în favoarea origiinalilății lui Donici fiind astfel înlăturate, ne-am fi așteptat la restabilirea definitivă de autor a lui Krîlov, ceea ce nu s-a întîmplat. In „Editura Tineretului" s-au publicat, cum am văzut, 37 de fabule de ale lui Krîlov ca ale lui Donici și de către „Editura de stat" prin Bi- blioteca pentru toți — 49. Aceasta din urmă, în prefață, își însușește punc- tul de vedere al lui lorga, care zisese : „Donici traduse, dar cu o libertate, o noutate, o vioiciune cu totul deosebite, traduse dînd în foarte multe privințe o operă nouă, alteori imită, preilucră... adăugi elemente de morală care sînt numai ale lui“. (Istoria literaturii romîne în veacul al XlX-lea, voi. II 1908, pag. 48). „Editura de stat" prin Biblioteca pentru toți afirmă : „Donici traduce, dăruind însă textului o noutate, o vioiciune cu totuî aparte, creind astfel în foarte multe privințe o operă nouă ; alteori imită,, prelucrează, adaugă elemente de morală care sînt numai ale lui" (Prefața). Intîlnim mai departe în prefață afirmări ca acestea : „Donici publică în revistele vremii un număr de noi fabule care dove- desc aceeași vioiciune a scriitorului" (pag. 5). „Fabulistul nostru se arată interesat de frămîntările vremii" (pag. 5). „Donici ia ca model fabulele lui Krîlov" (pag. 5.) „Pentru Donici, fabula este o bună armă de satirizare a unor mora- vuri pe care le detesta. Krîlov îi este, în această privință, un model ex- celent". (pag. 8). „Originalitatea creațiilor lui Donici vine de acolo că el se referă întotodeauna la realitățile vremii sale. Pornind de la unele idei prezente în fabulele lui Krîlov, Donici folosește însă materialul bogat pe care i-1 oferea viața înconjurătoare" (pag. 8—9). „Fabulele lui Donici au mai ales meritul de a prezenta o deosebită semnificație socială" (pag. 9). Aceleași păreri le întîlnim și în broșura din „Editura tineretului" (1950): „Fire mai puțin dinamică, cu oarecare sfială în fața manifestărilor publice, fățișe, Donici, care este totuși profund afectat de nedreptățile so- ciale, de bunul plac al cărmuitorilor regimului de atunci, își canalizează indignarea și revolta în literatură. Pentru Donici, fabula e o bună armă de satirizare a unor moravuri pe care le urăște, iar Krîlov îi servește în această privință drept un excelent model. Scriitorul rus, spirit ascuțit și' vioi, introdusese în fabulele sale un haz special, o păcăleală isteață — atît ele specifică poporului — o morală arzătoare, strecurată cu mult meșteșug. „Fabulistul nostru trăind vreme îndelungată în Rusia, fu influențat de atmosfera cercurilor de idei înaintate, care înrîuriseră opera lui Krîlov.. Donici, înrudit cu scriitorul rus prin același duh vioi și mucalit, se inspiră: LEGATURI LITERARE ROMINO-RUSE 139’ din opera acestuia, adaptînd scrierile sale realităților și obiceiurilor de la noi (pag. 6—7). înțelegem din acest lung citat că prefața consideră pe Donici ca duș- manul unor moravuri din societatea moldovenească a vremii și că le atacă cu ajutorul fabulei, luînd ca model pe Krîlov. Mai înțelegem că Donici s-a resimțit, cît a studiat în Rusia, de aceeași atmosferă de idei înaintate ca și Krîlov. Amîndoi scriitorii ar porni de la același izvor, al nostru însă, cînd a fost vorba să-și exteriorizeze atitudinea, a adaptat fabulele lui Krîlov la obiceiurile noastre. Le-a luat de model, Ie-a adaptat, — aceasta ar fi concluziunea prefeței. In aceeași prefață citim.': „Donici scoase în două broșuri succesive fabulele sale : în 1840 și 1842“ (pag. 5.) „Opera cea mai de seamă a lui Donici o constituie fabulele care au ca model în deosebi fabulele marelui scriitor rus Krîlov“ (pag. 6). „Uneori fabulele se referă la viața de chin a țăranului“ (pag. 8). Și „Editura de Stai prin Biblioteca pentru toți și „Editura Tinere- tului relevă în prefață cîteva fabule și trag concluzii pentru Moldova din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Editura „Cartea Rusă“ relevă și ea în prefață parte din fabule și’ le analizează. Se întîmplă că unele sînt identice cu cele atribuite de „Editura de Stat“ și de „Editura Tineretului“ lui Donici. Din aceleași bucăți, „Cartea Rusă“ scoate concluzii pentru Rusia de la începutul secolului al XIX-lea„ iar „Editura de Stai și „Editura Tineretului pentru Moldova din prima) jumătate a secolului al XlX-lea. Este vorba de următoarele nouă fabule : Vulturul și păianjenul Oracolul Racul, broasca și șt?iujca Lupul nazîr Frunzele și rădăcina Țăranii și r î u 1 (la Donici: Pe tren ii și Bistrița) Lupul și clinii (la Donici: Lupul la piei re) Țăranui și oaia Două butoaie (la Donici: Două pioloboace) Să pun'em față în față, din punct de vedere al conținutului și al facturii, versurile lui Krîlov cu ale lui Donici. Vulturul și păianjenul Prefața ediției „Cartea rusă“ (1952) afirmă că în fabula „Vulturul și păianjenul" Krîlov demască servilismul față de cei' mari în administrația țaristă : „într-o serie de alte fabule sînt demascate diferite viții alei apa- ratului birocratic țarist ca... servilismul față de cei mari (Vulturul și păianjenul, p. 11). Prefața „Editurii Tineretului afirmă că în fabula „Vulturul și paian- jenui Donici înfățișează parvenitismul din administrația claselor exploa- tatoare moldoveești : „ele (fabulele) ne mai înfățișează însă și alte carac- 140 PETRE V. HANEȘ teristici ale administrației claselor exploatatoare : ...parvenitismul (Vulturul și paiangul, pag. 7). „Editura de Stat" prin Biblioteca pentru toți de asemenea consideră fabula ca aparținînd scriitorului romîn și constată că în ea se ridiculizează parvenitismul birocratic: „dar Donici reprezintă și alte păcate ale bi- rocrației... parvenitismul" („Vulturul'și paiangul" p. 10). Fabula însă e aceeași : în ediția „Cărții Ruse" poartă titlul de Vul- turul și păianjenul, iar în Biblioteca pentru toți și în „Editura Tineretului" Vulturul și paiangul (pag. 10 și 18). La Krîlov cuprinsul pe scurt al fabulei e următorul (ed. „Cartea Rusă"): Vulturul se înalță în văzduh și se oprește pe vîrfuriile Caucazuluî, de unde admiră cîmpii, poene, -codri, șesuri și marea Caspică. Mulțu- mește lui dumnezeu că i-a dat harul de a se ridica atît de sus, cum ni- meni nu se poate ridica. II întrerupe însă un păianjen, oprindu-1 să se mai laude, fiindcă și el s-a rădicat la aceași înălțime. Cum de aii ajuns aici, l-a întrebat vulturul ? Poate că te-ai tîrît. Nu, îi răspunde păianjenul, m-am agățat de coada ta. Tocmai atunci se ivi un vînt și suilă pe păianjen jos pe pămînt. Urmează morala : sînt și mulți oameni care se ridică atîrnîndu-se de pulpana altora. La Donici, cuprinsul pe scurt al fabulei („Ed. de Stat" și „Ed. Tine- retului") : Vulturul se înalță pe Ceahlău și se desfătează privind un șir de munți, apoi Moldova cu cîmpiile, pădurile și satele ei, cu rîurile Bis- trița, Moldova și Șiret. Mulțumește lui Joe că i-a dat aripile cu care s-a ridicat unde n-a cutezat nimeni. îl întrerupe însă un păianjen, nu- mindu-1 lăudăros și atrăgîndu-i atenția că a mai ajuns cineva atît de sus — el, păianjenul. Vulturul întreabă cum de-a ajuns acolo, cum s-a tîrît ? Păianjenul îi răspunde că a veniit pe coada lui. Iată că un vînt suflă la pămînt pe păianjen. Urmează morala : sînt și oameni care se trag mereu în sus de coa- da unuia mai mare. După expunerea, chiar pe scurt, a cuprinsului avem dreptul să afir- măm că Donici ne-a dat o fabulă originală luînd ca model pe Krîlov ? Ori că a adaptat ? Să trecem însă la analiza mai amănunțită a bucăților. începutul fiecăreia. La Kîrlov : Dincolo de nori, vulturul Pe culmea munților Kaukaz s-a ridicat. La Donici : Prin nouri, vulturul pe muntele Ceahlău, întinse zborul său. Mai departe. La Krîlov : Aiuns sus, vulturul se așează pe un vîrf de cedru și privește lumea : LEGATURI LITERARE ROMINO-RUSE 141 S-a așezat acolo pe un cedru secular Și admira spațiul ce se vedea sub el. Păreia că de acolo vedea marginea pămîntului. La Donici : Pe cea mai înaltă stîncă a lui, el se așează, Și lumea dedesubt privind se desfătează. Lipsește la Donici „cedrul“ înlocuit cu „stîncă“. Să comparăm .acum priveliștea oferită ochilor vulturului. La Krîlov : Colo rîurile pe stepe curgeau șerpuitoare, Aici crîngurile și pășunile înfloreau In întreaga lor podoabă primă văr atică, încolo marea Caspică supărată, Ga aripa de corb negru departe. La Donici : Un șir de munți măreți, Moldova de o parte, A ei cîmpii, păduri, a ei frumoase sate ! Și ape : Bistrița, Moldova și Șiret. Pe șesuri vesele se văd curgînfd încet. Ne aflăm în fața unor nume proprii schimbate : nume de munți și de rîuri din Moldova, în locul Caucazului și a' Mării Caspice din Rusia. Urmează satisfacția vulturului și mulțumirile aduse atotputernicului. La Krîlov : Laudă ție, Zeus, că lumea conducînd Te-ai gîndit să mă înzestrezi cu astfel de zbor, Ca nu cunosc înălțime de neatins, Vulturul se adresează lui Jupiter : Și că mă uit de acolo spre frumusețile lumii Unde nu zboară nimeni : La Donici : Să fie lăudat al tău, O ! Joe, nume Pentru aripile cie tu m-ai înzestrat, Cu care mă ridic la înălțimea lumii, Pe unde nimene a fi n-a cutezat 1 Să reproducem acum dialogul dintre vultur și păianjen. La Krîlov : „Lăudăros mai ești, cum văd" Păianjenul răspunde de pe creangă : । Tovarășe, oare stau aici mai jos ca tine? PETRE V. HANES „Cum de ești la această înălțime ? A întrebat vulturul. „Si -din cei Cu zborul foarte curajos Nu toți îndrăznesc să .se lanseze .aici. Iar tu fără aripi și slab; oare te-ai tîrît ? — Nu, la asta nu m-aș fi decis — Și cum de te-ai pomenit aici ? — Doar eu m-am agățat de tine, Și de jos pe coadă tu însuți m-ai adus ; Dar aici și fără! tine știu să mă țin. Așa dar în fața mea te rog nu te preamări Și să știi că eu... La Donici : „Dar știi, prietene, că ești lăudăros ?“ Paingul de pe mușchi atuncea îi răspunde. Dar uită-te de vezi : și eu sînt oareunde ! — De unde te-ai luat ? întrebă (vulturul) mirat. Și cum te-ai tîrîit ? — Să-ți spun adevărat, Paingul a răspuns : Pe coada-ți am venit, Tu însuți m-ai adus : Cu a mea putere eu nici aș fi îndrăznit, Iar de-acum nu am de tine trebuință, Aici, statornică să-mi fac vreo locuință ! Nu e același dialog, tradus din rusește în romînește ? Asemănarea merge și mai departe. Fabulistul rus intervine în cursul dialogului (unde a apărut rîndul punctat) și-l desparte în două. Inter- vine și Doniici. Intervenția lui Krîlov : Vulturul privește: și într-adevăr păianjenul, Deasupra lui împrăștiind pînza în jur, Trebăluiește pe crenguță Ș.i parcă vrea să ascundă soarele (din fața) vulturului. Intervenția lui Donici (unde a apărut rîndul punctat) : Se uită vulturul și vede înadins Paingul lîngă el cum mreaja ia întins. Donici n-a tradus textul în întregiime, ci numai jumătate. Jumătatea a doua a sărit-o. Acum morala, cum o exprimă unul și cum celălalt. LEGATURI LITERARE ROMÎNO-RUSE 143 Krîlov : Oricum (vă par) dumneavoaoistră, iar mie îmi par atît de asemănători, Nu rar cu astfel de păianjeni, Cei care fără minte și chiar fără muncă Se ridică sus, ținîndu-se de coada potentatului; Dar își umflă pieptul, Ca și cînd dumnezeu i-ar fi• înzestrat cu forță vulturească: Și e destul ca vîntu.1 doar s-pe ei cu pînza lor de păianjen. Donici : Cum socotiți și dumneavoastră : Dar eu gîndesc că-n lumea noastră Sînt mulți asemenea ca ș.i piaingul meu Ce făiră osteneală se trag în sus mereu De coada unui mare; Și cărora le pare Că singuri vrednicesc, și că li s-a căzut; Cînd, spre căderea lor; Nu trebuie mai mult Decît un vîntișor. In concluzie, fabula Vulturul și păianjenul a Inii Donici nu poate fi socotită nici ca luînd de model fabula corespunzătoare a lui Krîlov, nici că adaptare, nici ca prelucrare, ci doar ca o traducere, întrucîtva liberă și cu înlocuirea unor nume proprii rusești prin altele romînești. Atunci dreptatea este de partea „Cărții Ruse" față de „Editura de Stat“ și de „Editura Tineretului : fabula este a lui Krîlov și moralizează parvenitismul din Rusia de la începutul secolului al XlX-lea, ea purtînd data de 1811. Oracolul „Editura tineretului" o socotește ca a lui Donici. Cuprinsul pe scurt ne arată că fabula e a lui Krîlov, publicată la „Cartea Rusă" la pag. 19. Aici prefața relevă că scriitorul a ridiculi- zat prin ea prostia demnitarilor ruși : „într-o serie de alte fabule sînt demascate diferite vicii ale aparatului birocratic țarist ca : prostia dem uitărilor („Oracolul") și altă fabulă („Demnitarul") pag. 11. Cuprinsul ei pe scurt: Un lidol avea mare căutare. Se-mbulzeau credincioșii să-l în'trebe despre viitor și plecau foarte mulțumiți. Uneori însă primeau răspunsuri fără rost. Cauza ? In idol se ascundeau preoții și vorbeau în numele lui. Cînd se-ntîmpla un preot deștept, credincioșii erau mulțumiți, cînd se întîmpla un nepriceput, începeau nemulțumirile. Urmează morala. La Donici, fabula se (prezintă cu același cuprins, minus morala. Să cercetăm totuși lucrurile mai deaproape, comparînd chiar textele. Fabula lui Krîlov cuprinde patru părți. Prima ne prezintă pe idol și succesele lui. A doua, insuccesele. A treia, cauza insucceselor. A patra morala. La fel și la Donici, minus morala. Partea I la Krîlov : 144 PETRE V. HANEȘ Intr-o oarecare capiște era un zeu de-lemn, Și-a început să rostească .răspunsuri proorocitoare Și să dea sfaturi înțelepte. Pentru asta, din cap pînă-n picioare E împodobit și cu argint și cu aur; Stetea-n găteală prea bogată Împovărat de jertfe, asurzit de rugăciuni Și sufocat de tămîie. In oracol, toți cred orbește. Partea I la Donici : Intr-un templu idolesc. Era un zeu .de lemn Cu dar proorocesc ; El sfaturi și poveți la tot poporul da ; Pentru aceasta sta In aur și argint, spre slavă* ferecat. De jertfe-mpresurat, De rugi asurzit Și de miroasme înnădușit Toți în oracol credeau fără-ndoială. Ne aflăm în fața unei traduceri libere : fondul același, forma ne urmînd de aproape orginialul Partea H-a la Krîlov : Cînd de-o dată : ce minune, ce rușine ! A vorbit oracolul fleacuri : A-nceput să răspundă incoherent și stupid, Și oricare se apropia de el pentru ceva, Oracolul nostru ce spune, minte ; Dar astfel că fiecare se minuna Unde s-a dus darul lui de prooroc ! Fondul părții a doua e același, forma mai simplă decît a originalului și unele imagini poetice eliminate. Partea IILa la Krîlov : Și faptul sta în aceea Că idolul era gol și stăteau în el Preoții, să comunice cu mirenii Și astfel Pîn-a fost un preot inteligent idolul nu încurca minciunile Dar îndată ce un prost s-a așezat în el, Idolul a ajuns imbecilul imbecililor. Partea I!I-a la Donici: Iar pricina era : Că-n zeul cel deșert un jertfitor intra, Și de avea el minte, Apoi oracolul rostea cerești cuvinte; Dar cînd intra în zeu Vreunul nătărăju, Atunci vai de cei Ce mai credeau în zei. LEGĂTURI LITERARE ROMINO-RUSE 145 Constatăm același procedeu ca-n partea Ii-a : simplificare, elimi- narea amănuntelor poetice. Partea IV-a la Krîlov cuprinde morala, care la Donici lipsește. Bucata este deci traducere, liberă, dar traducere. Aceasta rezultă în mod evident din comparația făcută. Nu poate fi vorba nici aici că Donici e original, că a luat de model pe Krîlov, ori că l-a aclimatizat, ori că l-a prefăcut. Acțiunea se petrece, ca șî la Krîlov, într-o țară unde oamenii se-nchiriau la idoli, cum nu era cazul în Moldova. Numai un vers redă culoarea locală : In aur și argint spre slavă ferecat unde ni se trezește imaginea icoanelor moldovenești și în genere orto- doxe. Versul corespunde însă următorului din Kîrlov : E împodobit și cu argint și cu aur. foarte apropiat de al lui Donici. Concluzia : Fabula aparține lui Krîlov și moralizează, după cum spune „Cartea Rusă", prostia demnitarilor din vremea țaristă. Donici a tradus-o liber și a renunțat la morală. Racul, broasca și știuca „Editura Tineretului" a publicat-o ca a lui Donici (pag. 23). „Car- tea Rusă" a publicat ca lui' Krîlov o fabulă cu titlul puțin schimbat: Lebăda, știuca și racul (pag. 95), insistînd asupra ei în prefață în mo- dul următor : „Multe din personagiile, situațiile și imaginile create de Krîlov au căpătat un nou sens politic... așa de pildă, vorbind în articolul său Vic- toria cadeților și sarcinile partidului muncitoresc despre caracterul vre- melnic al victoriei cadeților din alegerile pentru duma de stat, Lenin a comparat situația partidului reacționar al cadeților, în care intrase di- verse grupuri cu interese contradictorii, cu aceea din fabula Lebăda, știuca și racul" (pag. 17). „Editura de Stat" prin Biblioteca pentru toți a publicat și ea fabula cu titlul tot schimbat : Racul, broasca și știuca, cum o publicase și Donici la vremea lui. Ba încă în prefață, editura relevă rostul moralei : „unele dintre fabulele sale (Racul, broasca și știuca și altele) arată în mod clar simpatia scriitorului (Donici) pentru susținătorii unirii (din Moldova), atitudinea sa hotărîtă împotriva acelora ce încercau să dezbine poporul, spre a-1 putea exploata mai bine" (pag. 5). Cuprinsul fabulelor însă e aproape identic. Iată-1 pe scurt, la Krîlov : Lebăda, știuca și racul s-au apucat să tragă un car, dar nu și-au putut coordona mișcările și n-au izbutit. Urmează morala. 10 — Limba și literatură v. II — c. 6863 146 PETRE V. HANEȘ La Donici: Racul, broasca și știuca s-au apucat să ducă în iaz un sac cu grîu, dar nu și-au putut coordona mișcările și n-au izbutit. Urmează morala. Comparînd mai deaproape textele și făcînd citații iată ce constatăm): La Krîlov fabula constă din narațiune și morală. Narațiunea, la rîndul său, cuprinde începutul și acțiunea. (La Donici tot așa). începutul narațiunii, la Krîlov : Odată, lebăda, racul și știuca S-au lapucat să ducă un car încărcat. începutul narațiunii la Donici: Racul, broasca și o știucă Intr-o zi s-iau apucat De pe mal în iaz s-aducă Un sac cu grîu .încărcat. La Krîlov e vorba de un car, la Donici de un sac. La Krîlov e vorba de lebădă, știucă și rac ; la Donici — de broască, știucă și rac. Acțiunea la Krîlov : Și laolaltă, toți trei s-au înhămat la el își ies din piele, dar carul tot. nu merge! Încărcătura le-ar fi părut ușoarăl. Dar lebăda se-avîntă spre nori, Racul pășește înapoi, iar știuca trage-n apă. Care-i vinovat dintre ei, care are dreptate, nu noi să judecăm Numai că caru.l și acum e acolo. La Donici: Și la el toți se înhamă : Trag, întind, dar iau de seamă Că sacul stă neclintit, Căci se trăgea neunit. Racul înapoi se da, Broasca tot în sus sălta, Știuca foarte se izbea Și nimic nu isprăvea. Nu știu cine-i vinovat, Insă pe cît am aflat Sacul în iaz nu s-a tras Ci tot pe loc a rămas. Donici traduce liber, cu modificarea impusă de prezența la el a broaștei în locul lebedei lui Krîlov, modificare de altfel neînsemnată. Krîlov zisese : Dar lebăda se-iavînta spre nori Iar Donici : Broasca toi în sus sălta. Și cu altă ^modificare, impusă de prezența sacului în locul carului. Krîlov zisese : Numai că carul și-acum e acolo. Iar Donici : Sacul în iaz nu s-a tras, Ci tot pe loc a rămas. Să comparăm și morala. La Krîlov : Atunci cînd între tovarăși înțelegere nu-i, Treaba nu le merge bine Și bine nu le iese treaba, ci-i numai chin. La Donici : Așa-i și la omenire : Cînd în obștii nu-i unire : Nici o treabă nu se face Cu izbîndă și cu D>ace. Chiar și în această fabulă, unde Donici și-a îngăduit mai multă libertate decît în altele, se poate vorb? c-a luat ca model pe Krîlov, ori că d-a adaptat, ori că l-a prelucrat? Putem socoti pe Donici ca pe un autor care a luat de model pe un predecesor al său, ca Phedrus pe Esop, Lafontaine ne Phedrus, Krîlov și Gr. Alexandrescu al nostru pe Lafonfatne etc. ? Bucățile multor fabuliști se apropie între ele prin su- biect, uneori prin tratare, dar își păstrează individualitatea. Ce individuali- tate reprezintă fabula lui Donici, cînd este chiar a lui Krîlov cu înlocu- irea carului prin sac și a lebedei prin! broască ? Lupul n a z î r „Cartea Rusă“ publică între fabulele traduse din Krîlov și „Aduna- rea obștească“ (pag. 125). „Editura de Stat“ și „Editura Tineretului atribuie lui Donici o fabulă cu conținut identic, dar cu titlul schimbat: Lupul naztr (pag. 40 și respectiv pag. 26). « Cuprinsul pe scurt; la Krîlov : Lupul a cerut să fie staroste la oi ; leul a consultat celelalte ani- male, care, mai ales după stăruința leoaicei și a vulpii, l-au sprijinit; dar oile n-au fost întrebate. La Donici: 148 PETRE V. HANEȘ Lupul a cerut să fie numit nazîr la oi, bazat mai ales pe lelița și pe vulpe. Leul a poruncit să se facă obștească adunare, unde să li ni a devenit infern. 3 Aleargă, care cu bîte, Care cu pușca. „Lumină", strigă, „lumină !“ Au venit cu lumina. Momentul al doilea la Donici : înarmați cu puști, ciomege Vînătorii se grăbesc oare din cotro s-alerge. Cîinii în a lor iuțeală Dau pe unde pot năvală „Nu lăsați, băieți !“ le strigă un vină tor mai bă/trîn. „Dați lumină ! Dați lumină, să-l prindem viu pe păgîn" Un alt scapără îndată. Donici a înlocuit pe ciobani prin vînători, înarmlndu-i cu ciomege și cu puști, pe cînd Krîlov îi înarmase pe ciobani cu bolovani, bîte și răngi. Donici n-a mai amintit de poarta stînli, fiindcă nici de stînă n-amintise. In schimb, a insistat mai mult asupra larmei provocate de vînători și’ de cîini. Momentul al treilea la Krîlov : Lupul meu șade rezemat cu dosul de-un colț Scrîșnind din dinți și zbîrlind părul, Cu ochii pare că-ar vrea să-i mînînce pe toți ; Dar văzînd că aici nu-i în fața turmei Și că în sfîrșit i-ia venit timpul Să dea socoteală pentru oi Momentul al treilea la Donici: Și cînd, la gard, ce să vadă? Lupul cinchit într-un colț, Cu ochi crunți, cu păr pe dos, clănțănea din dinți la toți. Dar văzînd că nu-i de șagă, că pieirea-i s-a ales... Donici a concentrat cele șase versuri aie lui Krîlov în patru, realizîndî conciziune, dar pierzînd parte din imagini. Momentul al patrulea la Krîlov : Vicleanul meu s-a. pus Să trateze Și a-nceput astfel : „Prieteni ! Pentru ce toată gălăjgia iasta ? Eu sînt vechiul vostru cuscru și cumătră, Am venit să mă-mpa.c cu voi, cu totul. Nu pentru cearta : Vom uita trecutul, vom stabili un acord general ! Și eu de-acum încolo nu numai că nu mă voi «atinge de turmele de-aici, Dar sînt eu însumi bucuros să mă încolțesc cu alții Și întăresc prin jurămînt lupesc Că eu... 158 PETRE V. HANEȘ La Donici : „Oameni buni !“ le zise, „stafi 1 Și voi cîini ce-mi sînteți frați 1 Eu /aicea sînt trimes Sol de la neamul lupesc Pace să statornicesc. (Singură ca la războaie : veșnică', nestrămutată, Pînă la-ntîia gîlceavă cu care-i pacea, curmată). Prigonirile pornite între noi să le lăsăm Și prieteșug credință unii altor să jurăm. Vitele fără de grijă, vor petrece-despre noi Și chiar însuși noi, de alții, vom păzi bietele oi“. La Krîlov, zece versuri, la Donioi nouă. A adăugat însă două, cele puse de el însuși în paranteză. Din idei nu lipsește nici una, dar din amănunte lipsesc, amănunte care dau colorit textului original și lipsesc ■de el pe cel tradus. Momentul al cincilea la Krîlov : „Ascultă, vecine" Aici vînătorul (ca) răspuns, l-a întrerupt, „Ești sur, pe cînd eu, prietene, sînt alb Și din cauza asta, obiceiul meu Și cunosc de mult natura voastră lupească ; E să nu fac altfel pace cu lupii. Decît scoțînd blana de pe ei. La Donici : „Ei măi dragă ! Ii răspunse vînătorul cel bătrîn ; Tu ești sur; idar eu sînt alb și-n deprindere rămîn Ca cu lupii să mă-mpac, cînd de piele îl desbrac Și prind de pe bot parale 1 Din șapte versuri a făcut trei și-a adăugat unul, referitor la răs- plata în bani pe care administrația moldovenească o acorda oricui aducea un cap de lup. In cele patru versuri n-a vorbit de ciobani, ci de un vînător bătrîn, fiindcă de la început nu vorbise nici de stînă, nici de cioban, ci de vînători. Momentul al șaselea la Krîlov : Și îndată a dat drumul asupra lupului la o haită de copoi. La Donici : Dați băieți fără cruțare ! Țăranul și oaia „Cartea Rusă“ a publicat (pag. 138) fabula ca aparținînd lui Krîlov și a utilizat-o în prefața volumului ca să dilustreze solidaritatea scrii- torului rus cu omul din popor : („...Mai cu seamă din „Țăranul și oaia“ reiese marea dragoste a lui Krîlov pentru omul simplu, apăsat și orop- sit. Această dragoste și solidaritate pentru soarta omului din popor, ex- LEGATURI LITERARE ROMINO-RUSE 159 ploatat și nedreptățit, se afirmă cu tărie în judecata strîmbă făcută țăranului de vulpe, d ci și Eustatie Brașoveanul și arhimandritul Macarie, autorii gramaticilor anterioare aceleia a lui Micu, care au avut de model, în primul rînd, opere similare slavonești și grecești, recurg adesea la termeni latinești. Mă opresc la cîteva fapte mai interesante din diverse puncte de vedere. In domeniul foneticii, Micu dovedește că își da seama de caracterul mai mult ori mai puțin regulat și sistematic al modificărilor suferite de sunetele limbii latine de-a lungul procesului de transformare a ei în limba romînă. Astfel el înregistrează prefacerea în i a lui a accentuat urmat de n, mb sau mp; diftongarea lui e în ea și a lui o în oa, cînd silaba urmă- toare conține un a sau un e; închiderea lui e (devenit i) și a lui o (devenit u) sub influența lui n, mb și mp imediat următori ; africatizarea lui c și g urmați de e sau i ; schimbarea în z a lui 4 în 5 a lui s și în / a lui / înaintea unui i etc. Din morfologie relevez cîteva detalii, care dovedesc un spirit de obser- vație adesea ascuțit, de pildă faptul, prezentat de Micu sub forma unei reguli, că atunci cînd substantivul este articulat se declină numai articolul (devenit astfel simplă finală a cuvîntului pe care îl însoțește). Interesantă și, mai ales, curioasă (dat fiind latinismul autorului) este afirmația că romînă cunoaște numai două genuri : masculin și feminin. Pentru neutru, el se referă la particularitatea, bine cunoscută a limbii noastre, că forma feminină a pronumelui are sens neutral (aceasta fie = hoc fiat; eu și tatăl unăa sentem = ego et pater unum sumus). Această părere cu privire la genuri nu se poate explica decît pornind de la aspectul pur formal al substantivelor neutre romînești, care la singular seamănă cu masculinele, iar la plural cu femininele, deci nu au o formă a lor proprie, caracte- ristică. Timpurile trecute ale indicativului sînt numite cu termenul latinesc praetetitum (= trecut), și pentru a le deosebi unul de altul le adaugă determinantele imperfect, perfect, absolut și plusquamperfect. Interesante mi se par al doilea și al treilea (care corespund respectiv perfectului 2) Iată cîteva exemple : Au murit un horn. Au murit u,ni homeni. Au murit o muliere. Nesce sau nisquali homini sau mulieri plâng. Hom-ul ell mare — homeni-i ■ elli mari etc. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICĂ ROMÎNEASCĂ 165, compus și perfectului simplu), prin faptul că arată înțelesul de acțiune terminată (în momentul vorbirii) al unuia și pe cel de acțiune pur și simplu trecută („absolută") al celuilalt. In ce privește mai-mult-ca-per- fectul, Micu înregistrează ambele forme (simplă și compusă) răspîndite pretutindeni în sec. XVIII, spunîndu-i celei dinții plusquamperfect absolut, iar celei de-a doua preterit plusquamperfect. Alt fapt interesant din domeniul conjugării privește forma pronomi- nală a verbelor, la care autorul gramaticii noastre distinge două funcțiuni (mai exact, două valori): una pasivă (verbul activ devine pasiv, dacă este însoțit de acuzativul pronumelui personal : me ved „sînt văzut"), cealaltă „neutră" (me tem, me mir). Sintaxa ocupă, la fel ca în mai toate gramaticile limbii noastre, un spațiu restrîns (15 pagini din totalul de 75, la care se adaugă un scurt vocabular romînesc-latinesc și o serie de dialoguri)3. Aici se vede în măsură și mai mare influența exercitată asupra lui Micu de ideea că limba noastră este „pur" latină. Astfel el afirmă că majoritatea substan- tivelor romînești se construiesc întocmai ca în latinește, că „instrumentul" se exprimă, la noi, prin ablativul precedat de prepoz. cu (de unde urmează că limba romînă posedă un ablativ), că sintaxa verbului este identică cu aceea a verbului latinesc ș.a. Cu toate lipsurile ei, Gramatica lui Micu trebuie socotită ca o reali- zare vrednică de atenție, și nu numai pentru vremea în care a apărut. Pe lîngă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine, să învețe romînește și mai ales să-și dea seama de originea latină a limbii romîne. Printre aceștia, unul, și anume Friedrich Diez, întemeietorul filologiei romanice ca disciplină cu adevărat științifică, avea s-o consacre, peste ceva mai mult de jumătate de secol (1836), cînd publică primul volum al Gra- maticii sale comparate, ca un idiom romanic, egal îndreptățit, în ochii spe- cialiștilor, cu italiana, franceza, spaniola etc. Trecînd peste numeroase alte opere gramaticale, scrise, în cea mâi mare parte, de către ardeleni, urmează să ne oprim asupra unei gramatici care, în multe privințe, este nu numai superioară celei analizate chiar acum, ci și una dintre lucrările valoroase ale lingvisticii romînești, înainte de existența acesteia ca disciplină științifică propriu-zisă. Este vorba de gramatica lui Eliade-Rădulescu, apărută la Sibiu, în 1828, sub titlul de Grammatică romanească. Deși nu prea voluminoasă (are 200 pa- gini in 16°), ea tratează, sumar, firește, și cu destul de numeroase șovăiri sau chiar greșeli, toate problemele de ordin gramatical (în sens larg) ale limbii noastre, și anume (le înșir așa cum apar în carte și cu formularea dată de autor): I. Părțile cuvîntului (1. pentru substantiv, 2. pentru pronume, 3. pentru adjectiv, 4. pentru articol, 5. pentru verb, 6. pen- tru partițipie, 7. pentru prepoziții, 8. pentru adverb, 9. pentru conjugativ, adică conjuncție, 10. pentru interjecție); II. Si nt ax (1. sintaxul sub- stantivului, 2. sintaxul pronumelui, 3. concordanța adjectivelor cu substan- 3) Prezența acestora dovedește scopul practic pe care de asemenea l-a urmărit, autorul. 166 Acad. IORGU IORDAN tivele ; complinirea adjectivelor ; întrebuințarea adjectivelor posesive ; în- trebuințarea adjectivelor demonstrative ; 4. sintaxul articolului ; 5. sintaxul verbului, cu paragrafele : concordanța verburilor cu subjetul, locul subje- tului, complinirea verburilor, întrebuințarea timpurilor arătătorului [ — in- dicativului] , întrebuințarea timpurilor condiționelului, pentru modul po- runcitor, întrebuințarea modului suppus [ = conjunctiv, adică, în „traducere", subjonctiv], pentru infinitiv; 6. sintaxul partițipii; 7. sintaxul prepozițiilor; 8. sintaxul adverbului ; 9. sintaxul conjugativului [ = con- juncției]; 10. pentru intereție sau sintaxul ei; 11 deprindere [ = exerci- țiu] asupra analisului grămăticesc [adică morfologic]; III. (fără un titlu general), cu paragrafele: 1. pentru construcție [ = alcătuirea propoziției și a frazei], 2. deprindere asupra construcții; IV. (la fel cu III) : 1. pen- tru propoziții, 2. deprindere asupra analisului loghicesc [ = sintactic] ; V. Pentru ortografie (1. ce este ortografia; 2. pentru litere, re- lația și pronunția lor ; 3. întrebuințarea literelor celor mari; 4. pentru si- labe și pentru regula silabelor ; 5. pentru semnele zicerilor sau prosodie; 6. pentru punctuație). Intre diversele părți ale gramaticii, cu subdiviziunile lor, există, din punctul de vedere al întinderii, deosebiri, adesea foarte mari. Gramatica propriu-zisă ocupă 146 pagini, iar ortografia (împreună cu anexele ei, care se referă tot la aspectul grafic al limbii) 20 pagini (restul, pînă la 200, conțin prefața). Sintaxa este ceva mai dezvoltată decît morfologia, fapt vrednic de reținut, dat. fiind că marea majoritate a gramaticilor noastre acordă sintaxei o atenție, în general, redusă sau chiar foarte redusă. In cuprinsul morfologiei constatăm cele mai izbitoare diferențe cantitative de la un capitol la altul. Astfel adverbul ocupă o jumătate de pagină, inter- jecția ceva mai mult, conjuncția aproape o pagină, iar prepoziția P/2 pa- gini, în schimb verbului i se consacră 31 pagini. Și celelalte părți de vor- bire prezintă deosebiri, adesea mari, de la una la alta. Despre pronume, de pildă, se vorbește în numai 3’/2 pagini, pe cînd despre adjectiv în 11 pagini. Faptul se datorește concepției autorului cu privire la aceste două părți de vorbire. Pentru Eliade, pronume adevărate sînt numai cele personale în sens strict, sinonimele acestora (la pers. III : dînsul etc.) și cele de identitate sau de întărire (însumi etc.). Pe toate celelalte el le consideră adjective, și tot așa procedează cu numeralul, care, cum arată înșirarea părților de vorbire făcută mai sus, nu figurează într-un capitol aparte. Este un punct de vedere care se poate susține : atît numeralul cît și pronumele demonstrative, posesive etc. se întrebuințează, în majoritatea cazurilor împreună cu un substantiv, ceea ce însemnează că, sintatic vor- bind, ele nu diferă prin nimic de adjectivele calificative, adică propriu- zise. De asemenea trebuie să admitem că, la origine, cuvintele aici în discuție au avut valoare adjectivală, adică s-au întrebuințat împreună cu substantivele nume ale obiectelor cu privire la care pronumele demonstra- tive, posesive etc. și numeralele dădeau diverse indicații (arătau respectiv locul față de vorbitor, altele apartenența, altele numărul obiectelor etc.). ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMINEASCA 167 Să vedem acum cîteva fapte mai interesante, spre a ne da seama de concepția lui Eliade cu privire la gramatica romînească și la limbă în general. Iată mai întîi definiția gramaticii și a limbii (p. 1): „Grămmatic’a este unu meșteșugu prin care învă.țămu să cunoaștemu o limbă a o vorbi și a o seri întocmai după însușirile și firea ei". „Limbă numimu mijlocul acela prin care noi cugetăm, adică facemu cunoscutu și altora aceea ce voinț’a, părerea, trebuinț’a, ideile și altele". Dacă înlocuim, în prima definiție, „însușirile" prin „reguli" sau „legi", ne apropiem în mare măsură de concepția noastră actuală despre gramatică, pe care, tocmai pentru că are drept obiect studiul legilor unui fenomen (limba este un fenomen social), noi o numim știință (nu „meșteșug", adică „artă", cum îi spune autorul.) Gramatica lui Eliade are trei părți : 1. etimologia sau „analysu grămmăticescu", 2. syntaxu sau „analysu loghicescu" ; 3. ortografie sau „dreaptă scrisoare". Prima parte, căreia noi îi spunem morfologie, și-a păstrat numele dat de Eliade („etimologie" în sensul de „analiză", „des- j compunere a propoziției în elementele ei alcătuitoare"), pînă la începutul ' veacului nostru, la fel cu diverși alți termeni folosiți de el, ca, de pildă, singurit pentru „singular" și înmulțit pentru „plural". Declinarea substantivelor este prezentată după genuri, nu după ter- minație, cum vom găsi la Cipariu, de pildă, și cum o prezentăm noi astăzi. Cazurile pe care Eliade le definește ca „întîmplări" (un fel de traducere a lat. casus), se formează, de la genitiv încolo, cu ajutorul prepozițiilor (de la genitiv, la la dativ, pe sau altă prepoziție la acuzativ, de la la ablativ). Despre vocativul feminin terminat în o ni se spune că a luat naștere prin aglutinarea interjecției o la substantiv. Ideea aceasta, greșită, cum am arătat în capitolul despre substantiv, apare, mai tîrziu, laMiklosich și apoi la Philippide. Prezența ablativului printre cazurile limbii noastre se datorește, foarte probabil, influenței lui Micu și în general a latiniștilor din prima lor epocă. In legătură cu conjugarea sînt de observat următoarele. Verbele, toate, cu excepția lui a fi, căruia îi spune „verb substantiv", sînt numite „verbe adjective", pentru că cel dintîi „arată firea sau ființa lucrurilor" și merge totdeauna cu un cuvînt (= „prezis") care arată „calitatea" lucru- rilor, pe cînd celelalte „cuprind și verbul a fi și prezisul" (înțelegi, preci- zează Eliade, este egal cu ești înțelegind). Această explicație provine de la logicieni, probabil nu direct, ci prin intermediul gramaticilor „raționate", așa de numeroase în sec. XVIII și la începutul celui de al XlX-lea. Verbele sînt grupate în patru clase (conjugări), după vocala carac- teristică a infinitivului, dar ordinea acestor clase imită pe a verbelor franțuzești (-are I, -ire și -îre II, -ere III, -eare IV). Tot model francez a avut Eliade și pentru denumirea timpurilor : perfectul (căruia el îi zice „săvîrșit") este definit (sau „otărît"), adică simplu, și nedefinit (sau „neotărît"), adică compus. Cel dintîi arată, spune Eliade, că „un lucru de curînd se făcu", celălalt „arată un trecut săvîrșit, însă fără a fi hotărît cînd", cu adaosul, care contrazice, cel puțin în parte, această definiție, că „se întrebuințează încă și în loc de viitor, cînd vrem să-l arătăm mai 168 Acad. IORGU IORDAN cu repeziciune ; cum : scrie această scrisoare, dar scrisu-o-ai ? Te-ai pierdut, de nu vei tăcea". Un loc aparte, nu numai în cadrul verbului, ci în cadrul întregii morfologii, ocupă participiul („partițipia"), pe care Eliade (la fel, mai tîrziu, Cipariu) îl consideră ca o parte de vorbire propriu-zisă, pentru motivul (conținut în însăși denumirea acestei forme verbale) că „se împăr- tășește și de la verbu și de la adjectiv, cum : vorbindu, scriindu, vorbitu, vorbită, scrisii, scrisă". Cum vedem, participiu (și anume prezent) este și gerunziul, ceea ce apare pînă aproape de zilele noastre în gramaticile limbii romîne. Un amănunt vrednic de a fi semnalat în legătură cu gerun- ziul este că Eliade îl declară neflexibil : „partițipia prezentă rămîne ne- schimbată în toate neamurile [= genurile], numerile și cazurile", deși în vremea aceea sau ceva mai tîrziu poeții noștri începuseră (sub influența limbii franceze) să acorde gerunziul în gen și număr cu substantivul pe care îl determină. Din domeniul sintaxei merită a fi relevate următoarele fapte, care dovedesc spiritul de observație, adesea subtil, al lui Eliade. Topica este cînd „firească sau dreaptă" (subiect, predicat, obiect gramatical, comple- ment circumstanțial), cînd „întoarsă sau nedreaptă". Aceasta din urmă intervine ori de cîte ori „rîndul (firesc) al zicerilor" (adică ordinea dreaptă a cuvintelor în propoziție) „se strică au pentru armonia lor [a zicerilor], au pentru firea limbii,". Iar în alt loc arată lămurit adevărata cauză a inversiunii (de fapt, izvorul topicii în general): „ideea care mai întîiu ne vine în minte, sau ne face mai multă empresie, pe aceea mai întîi o pronunțiem". Cu privire la acordul („concordența", spune Eliade) dintre adjectiv și substantiv, se face deosebire după cum avem un singur substantiv sau mai multe și, în a doua ipoteză, după cum substantivele sînt de același gen sau de gen diferit și totodată după cum ele desemnează ființe sau lucruri. Dacă substantivele au genuri deosebite și numesc ființe, adjectivul se pune la pluralul masculin, hotărăște, deci, genul mai puternic din punct de vedere gramatical, iar dacă substantivele sînt nume de lucruri, adjec- tivul se acordă în gen cu substantivul cel mai apropiat (se aplică regula așa zisului acord prin atracție). Iată exemplele date de Eliade: Bărbatul și femeia sînt potriviți; acest om are duh și minte pătrunzătoare; iarna, și munții și cîmpurile sînt acoperite cu zăpadă. Eliade constată deosebirea de nuanță sintactică dintre al lui și al său (în felul în care am încercat și eu, ..la cursul nostru, să stabilesc o regulă): „Său se întrebuințează cu deosebită însemnare de al lui, căci arată oareși- care resfrîngere viind de la se, cum : bărbatul cel înțelept cercetează fap- tele sale cele trecute..., unde nu putem zice faptele tui; adică, zicînd al său, însemnează al lui însuși". Și dacă, în cazul lingviștilor de azi, care cer să se facă această distincție între al său și al lui, va fi intervenind, într-o măsură oarecare, influența limbii latine, la Eliade nu poate fi vorba de așa ceva, chiar dacă el știa (probabil puțin sau foarte puțin) latinește. Extrem: de interesante și, în multe privințe, actuale sînt părerile lui Eliade cu privire la ortografie, pe care le expune în prefață și le aplică ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICĂ ROMÎNEASCĂ oarecum în partea a V-a a gramaticii. Se știe că pe vremea lui, datorită școlii ardelene, se punea problema înlocuirii alfabetului chirilic cu cel lati- nesc. Eliade este tradiționalist, în sensul că folosește pe cel dintîi, dar, dîndu-și seama că mulțimea mare a literelor și semnelor de prisos îngreu- iază deprinderea scrisului de către oamenii, tot mai numeroși, care sim- țeau nevoia să se instruiască, purcede la o simplificare masivă a alfabe- tului chirilic. El înlătură nu numai „dubletele graficei (pe al doilea al doilea o etc.) și diversele accente, cărora nu le corespundea nimic în realitatea lingvistică, ci și literele „compuse^, de felul lui io, E, cp, înlo- cuindu-le, prin semnele echivalente ale sunetelor respective (iu, cs, ps). Această reformă Eliade o întemeiază pe principiul fonetic, formulat cu o simplitate și o claritate într-adevăr remarcabile : „pentru fieștecare sunet și pentru fieștecare glas cîte un semn, adică cîte o slovă“. In spri- jinul punctului său de vedere, el invocă pe de o parte exemplul grecilor (vechi), al romanilor și mai ales al italienilor (ortografia romînească „să semene, spune el, întru toate cu cea italienească, bun’a ei sor’"), iar pe de altă parte argumentul logic, de bun simț, prezentat sub forma unei întrebări, la care nu se poate răspunde decît în sensul vederilor lui : „Pentru ce să nu scrim după cum pronunțiem, cînd scrim pentru cei care trăiesc, iar nu pentru cei morți ?" Eliade nu uită nici rostul oarecum permanent al scrierii, acela de a ajuta generațiile de oameni să comunice între ele peste veacuri, prin operele transmise de la una la alta, ceea ce nu se poate realiza ușor decît cu ajutorul unei ortografii simple. El critică pe ardeleni, partizani ai sistemului etimologic, dînd încă odată ca exemplu ortografia italiană : Să urmăm „pe frații noștri italienii", și nu pe frații romîni din Transilvania și Banat, care n-au urmat pe ita- lieni, „adică a seri după cum vorbim", ci s-au luat după ortografia fran- ceză sau engleză, „care păzește derivația zicerilor, care este născută în veacurile sholasticismului și de care chiar singuri acum ar voi să se scuture". Și în problema neologismelor, pe care o pune tot în prefață, Eliade se dovedește a fi un spirit realist și progresist totodată. Cu aceeași simpli- tate și cu același bun simț stabilește criteriul după care urmează a se face împrumuturile : „Trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebuie și cum trebuie". Apoi adaugă : „Vorbele streine tre- buie să se înfățoșeze în haine rumînești și. cu mască de rumîn înaintea noastră", adică să se adapteze la sistemul fonetic și morfologic al limbii noastre, pentru care dă numeroase exemple, mai toate rămase pînă astăzi în forma recomandată de el. Prefața se termină cu un îndemn mereu actual : să se cerceteze și să se învețe limba romînească și „geniul său" ; pentru aceasta sînt necesare „o băgare de seamă luminată și fără prejudecăți și un paralelism al limbilor ce au relație cu dînsa". Terminologia folosită în această gramatică este destul de amestecată în ce privește proveniența ei. Cele mai multe numiri sînt latinești, adică de origine latinească, și coincid cu ale noastre de astăzi. Deseori autorul le „traduce", desigur pentru a ușura cititorilor neinițiați înțelegerea acestor termeni, cu care ei luau contact pentru întîia oară : (cazul) numinativ sau 170 Acad. IORGU IORDAN „de numire", genetiv sau „de neam", dativ sau „de dare", acuzativ sau „de cauza", vocativ sau „de chemare" ; ortografie sau „dreaptă scrisoare" ; (pronume) interogative sau „de întrebare" ; (verbe) active sau „de lu- crare", pasive sau „de patimăf etc. Mult mai des întrebuințează numiri romînești, simple traduceri ale celor latinești (și internaționale) corespun- zătoare : bărbătesc (= masculin), femeiesc (= feminin), singurit (= sin- gular), înmulțit (= plural), neam (= gen), (superlativ) de sine (= ab- solut), prezis (= predicat), (pronume) răsfrîngătoare (= reflexive), (verbe) strămutătoare (= tranzitive), nestrămutătoare (= intranzitive), (timpuri verbale) săvîrșit (= perfect), nesăvîrșit (= imperfect), mai mult decît săvîrșit ( =mai mult-ca-perfect), (moduri verbale) arătător sau otărîtor ( = indicativ), suppus (= conjunctiv), poruncitor (= imperativ), poftitor ( = optativ), îndoitor (= condițional), complinire (= complement). Alți termeni, foarte puțini, sînt grecești, franțuzești și italienești (fără să putem spune totdeauna cu siguranță dacă cei dintîi provin direct din grecește), de ex. analysu ( = analiză), syntaxu ( = sintaxă), subjet ( = subiect), condiționel (= condițional), fras (de adverb) pentru locuțiune (adver- bială) și fras (plur. frasuri) frază, pronunție (din ital. pronunzia). O creație personală pare a fi conjugativ sau zicere de conjugație (= con- juncție) . Apare și un termen vechi, de origină slavă, în domeniul foneticii : glasnice („fac glasu") sau vocale. Opusul acestuia (neglasnice) e înlo- cuit prin consunante. Din discuția de pînă aici rezultă lămurit că Gramatica lui Eliade este, pentru vremea ei, o operă de mare valoare, care merită să stea ală- turi de realizările cele mai remarcabile ale lingvisticii noastre. Sub anu- mite aspecte, ea își păstrează importanța pînă în momentul de față. Este vorba, între altele, de principiul fonetic în materie de ortografie și, mai cu seamă, de atitudinea obiectivă a autorului față de faptele lingvistice. Spre deosebire de contemporani și de foarte mulți dintre urmașii săi, Eliade s-a silit să descopere regulile limbii romînești, fără a se lăsa influențat de idei preconcepute sau de considerații subiective, și să le formuleze așa cum i-au îngăduit împrejurările acum aproape 130 ani, cînd de-abia se puseseră bazele lingvisticii științifice (mai ales în domeniul limbilor indo- europene), care, se înțelege, îi era total necunoscută unui om ca dînsul, cu o pregătire mai degrabă modestă, de autodidact. Din păcate, Eliade nu se menține mult timp pe această poziție și, lăsîndu-se tot mai puternic stăpînit de idei politice reacționare, devine și ramîne pînă la sfîrșitul vieții italienist. Părerea lui, că romînă este un dialect al limbii italiene, o găsim, pentru prima oară, în nr. 53 al „Curierului Romînesc" (1839), unde imaginează, pentru a-și „dovedi" teza, un dialog între un țăran romîn și unul italian. Timotei C i p a r i u, unul dintre reprezentanții de frunte ai curentului latinist, este autorul mai multor gramatici romînești. Cea dintîi a apărut la Blaj în anul 1854, sub titlul Ellemente de limb'a romana după dialecte și monumente vechi și are caracter istoric, fiind prima gramatică istorică a limbii noastre. Din nefericire, în ciuda părerii, juste și, la noi, cu ade- ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMINEASCA 171 vărat nouă, în vremea aceea, anume că limba unui popor este „o faptă istorică" și, în consecință, gramatica „are a se funda pe basi istorice", aplicarea acestei idei se face împotriva principiului însuși, prin faptul că sînt eliminate, potrivit concepției latiniste, toate elementele nelatinești ale limbii noastre. Un an mai tîrziu (1855), Cipariu publică, tot la Blaj, Compendiu de gramatec’a limbei romane, un fel de completare sau anexă a lucrării precedente, în sensul că, de astă dată, autorul neglijează aproape cu totul aspectul istoric al faptelor studiate,- limitîndu-se la simpla descriere a lor. Cea mai importantă operă gramaticală a lui Cipariu este Gramatec’a limbei romane în două volume, primul întitulat Analitica (București 1869), al doilea, Sintetica (București 1877), cu un total de aproape 800 pagini. Această lucrare este rezultatul participării lui Cipariu la concursul orga- nizat de „Societatea Academică Romînă" (viitoarea Academie Romînă) pentru întocmirea unei gramatici a limbii noastre. Se știe că menirea prin- cipală a acestei instituții era să alcătuiască un dicționar și o gramatică a limbii romîne, care să servească, amîndouă, ca model de limbă literară pentru scriitori, oameni de știință, administrația statului, școli etc. Dicțio- narul, de care ne-am ocupat, din fugă, în partea l-a a cursului nostru, a fost lucrat de Laurian și Maxim, iar gramatica, de Cipariu, și el, la fel cu ceilalți doi, membru al „Societății Academice Romîne" 4. Reproduc în cele ce urmează „Program’a Societătei Academice ro- mane, pentru Gramatec’a romana : Partea analitica. Partea ana- litica, se va împărți în doue secțiuni, dein cari — Secțiunea I va fipsa : a) Numerulu suneteloru articulate dein limb’a romana, atâtu originaria, câtu sî derivate ; relatiunea intre aceste doue specie de sunete, căușele trecerei dein originarie in derivate, mai in colo dein derivate in alte deri- vate ; avendu in vedere totu una data la fia-care sunetu nu numai relatiu- nea loru naturale, dar’ sî ceea ce se afla in alte limbe latine, analoga cu cea dein limb’a romanesca. b) Numerulu litereloru dein alfabetu latinu, cari au se represente sunetele articulate ale limbei romanesci, atâtu cele originaria, câtu sî cele derivate, aratandu regule-le generali, sî speciali, ale scrierei loru, er’ în casure-le de esceptiune, enumerandu tote câte intra in cadrulu acestoru casure. De aceea Secțiunea I va custâ dein doua capete principal?: unuia tractandu despre fonetica, sî altulu de o r t o g r a f i a. Er’ Secțiunea II, etimologica, cuprendiendu flesiunea sî derivatiunea vorbeloru, va esaminâ tote parfile cuventarei, un’a după alfa, intru tote formele loru, câte se afla astadi in usu in tota romanimea, dein ambele dialecte principali, sî câte 4) Spre deosebire de dicționar, a cărui elaborare a fost încredințată, în urma unei discuții, urmată de o hotărîre a plenului Academiei, celor doi autori amintiți aici, gramatica a fost pusă la concurs. S-au prezentat în total trei lucrări : afară de Cipariu, au concurat I. Circa și profesorul de origine italiană Spinazzola, partizan al curentului italienist, inițiat de Eliade-Rădulescu. Reproduc, după R. jonașcu,. op. cit., p. 202, începutul unui pasaj din această ultimă lucrare: „Lu studiu de la literatura greca e latina, facilitandu-ne lu studiu de la literatura italica, gallica, ispa- nica, ne avea incoratu a collaborare, cu le noștri pauci facultati, a la elevațiune de lu edificiu literariu de la Romania...“ 172 Acad. IORGU IORDAN s’au aflatu in usulu limbei romanesci, comparandule cu ale celoru alalte limbe latine ; — va alege sî va fipsâ formele cele mai corecte, pe basea principiului intre terminii limbei romanesci, sî unde va lipsi acestu criteriu, recurrendu-sî la analogi’a sî chiaru la etimologi’a celoru alalte limbe latine; — va constata neregularitatile ce au intratu in formele limbei pretotendenea, sî va esplicâ caus’a acestoru neregularitati ; sî deca se va pote, inca va sî proiecta, in ce modu ar’ fi cu potentia a se regula, celu pucinu in câtu-va, fora de a lovi in usulu generale alu limbei ro- manesci. Cele alalte se lașa in vederea fia-carui concurrente". Din aceste recomandări, pe care Cipariu le-a respectat întocmai, rezultă că gramatica lui este pe de o parte descriptiv-istorică, iar pe de alta normativă. Așa cum arată programa reprodusă aici, în volumul I autorul studiază sunetele și formele gramaticale ale limbii romîne, exis- tente atît în momentul alcătuirii operei sale, cît și în epocile trecute, alegînd și fixînd pe cele socotite de el corecte. Limitele cercetării istorice nu depășesc, de obicei, cadrul limbii noastre („intre terminii limbei roma- nesci“), în sensul că, în ciuda principiului etimologic, nu se recurge, pentru stabilirea „corectitudinii", la limba latină și nici la limbile roma- nice. Totuși, cînd nevoia cere (și aceasta se întîmplă des), se folosește analogia, ba chiar comparația cu celelalte idiome neolatine, ceea ce în- semnează că gramatica lui Cipariu este, în bună parte, și comparată. Caracterul ei normativ mai apare în recomandarea, pe care de asemenea o respectă autorul, de a se înregistra și totodată de a se explica „nere- gularitățile", adică abaterile de la normele lingvistice consacrate. Dată fiind concepția latinistă a „Societății Academice", e ușor de înțeles că pentru ea, ca și pentru autorul acestei gramatici, el însuși latinist, „nere- gularitățile" nu puteau fi decît faptele nelatinești sau numai presupuse astfel (cf. pasajul „ce au i n t r a t u în formele lirrtbei"), mai cu seamă că, imediat după asta, se cere „regularizarea" neregularităților, măcar într-o anumită măsură. Prima parte a gramaticii lui Cipariu am spus că poartă numele de „Analitica". Iată cum o definește el (p. 7) : „...se ocupă cu analiza sau rezoluțiunea cuvintelor în elementele lor, care sînt atît sunetele articulate, din care sînt compuse cuvintele, cît și formele, în care sînt împreunate atît sunetele, cît și cuvintele. Tractarea despre analiza sunetelor elemen- tare ale limbii se cheamă fonologie5, iar în cît ele sînt esprese cu litere, ortografie; de aceea se și subîmparte în fonetică și grafică. Iar tractarea despre formele elementare ale cuvintelor se cheamă etimo- logie6, care și ea se subîmparte în părțile ei". 5) Acest termen are alt sens decît cel dat de noi astăzi. (însemnează „fo- netică“.) 6) Adică „morfologie", ca la Eliade. Termenul apare și după Cipariu (la Lam- brior și Tiktin, de pildă), „curățit" însă de conținutul latinist, pe care i-1 dăm noi, cînd ne referim la reprezentanții școlii ardelene și urmașii lor. Cf. și ortografie „eti- mologică" (diferită de ortografia „fonetică"). ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICĂ ROMÎNEASCĂ 173 Fonologia, care ocupă circa 160 pagini, conține, în I-a ei secțiune („Fonetica"), foarte dezvoltată, o prezentare descriptivă și istorică (aceasta din urmă întrece cu mult, ca extindere, pe cea descriptivă) a sunetelor limbii noastre, grupate în vocale și consoane („consunanti", spune Cipariu), fiecare fiind de cîte două feluri, și anume originare sau primitive (cînd continuă, fără nici o modificare, pe cele latinești corespun- zătoare) și derivate. Consoanele mai sînt împărțite și după natura lor fiziologică: aspre (b, p, v, f, h), „moliose" (m, n, l, r), șuierătoare și cumnate7 (s, ș, t, ț, d, z, c, c, g, j); acestea din urmă sînt tratate pe perechi, adică istoric, în sensul că ș, de ex., care provine din s latinesc urmat de i, este pus împreună cu s (tot așa / cu t, z cu d etc.). Schimbările fonetice sînt explicate cu ajutorul eufoniei (noi îi spu- nem asimilație sau, dacă luăm în considerație rezultatul, armonie vocalică, (de pildă vădu față de vezi), al analogiei (față — fețe după fată — fete) și al accentului (ă ( a, ea < e, oa { 6; la diftongare a intervenit și influența vocalei din silaba următoare). Această parte a gramaticii lui Cipariu are valoare, și nu numai pentru vremea cînd a fost întocmită, prin faptul că conține o istorie a sunetelor limbii noastre, căreia noi nu i-am aduce astăzi prea multe modi- ficări. La morfologie, observăm, deocamdată, că în ce privește gruparea cuvintelor după părțile de vorbire cărora aparțin, flexiunea și terminologia folosită, Cipariu nu se deosebește mult de noi cei de astăzi. Constatarea este în logica lucrurilor, pentru că pe de o parte încă de mai înainte se ajunsese, în bună parte, la o astfel de situație, iar pe de altă parte lingvis- tica romanică și, deci, studiile de gramatică referitoare la diverse limbi europene căpătaseră, în linii mari, conturul pe care li-1 cunoaștem. Astfel Cipariu vorbește de trei genuri (neutrului îi mai spune și amestecat), de trei declinări ale substantivelor (grupate după terminații), de patru conju- gări etc. Secțiunea Il-a („Grafica") prezintă literele alfabetului latinesc îm- preună cu cele chirilice corespunzătoare și stabilește regulile scrierii (sunetele primitive se vor reda prin literele latinești respective, sunetele derivate, după etimologia lor, adică ă prin a sau e, ge, gi prin ge, gi etc.). Se dau și „semnele ortografice" : accentul, apostroful și linioara. Problema principiilor ortografice este dezbătută în voi. II (Sintaxa). Părțile vorbirii sînt grupate însă destul de diferit în comparație cu gramaticile actuale (și cele de după a lui Cipariu). Astfel numeralul este pus la adjectiv (tot așa am văzut că procedează Eliade), iar articolul la pronume. (Acest ultim fapt se explică prin concepția istorică-etimologică a autorului : articolele provin din diverse forme pronominale latinești.) La rîndul lui, adjectivul este considerat ca o subdiviziune a substantivului (mai exact spus, a numelui, la care aparține împreună cu substantivul). 7) Sic ! (E vorba de africatele c, g. ) Și cu privire la limbile înrudite folosește Cipariu acest cuvînt (alături de „surori"). 174 Acad. IORGU IORDAN Apare o parte de vorbire necunoscută nouă ca atare, anume participiul (iarăși întocmai ca în gramatica lui Eliade). Găsim însă și destule lucruri care nu pot fi acceptate și care se dato- resc latinismului autorului. Astfel chiar împărțirea în declinări a substanti- velor este prezentată în așa fel, încît am putea crede că e vorba de latina tîrzie, nu de limba noastră. Căci substantivele de declinarea I se termină în a, cele de-a doua în u, cele de-a treia în e (fără nici o altă precizare, care ar fi absolut necesară cu privire la primele două declinări). In cazul verbelor, Cipariu procedează la fel, întrucît vorbește de e lung la conjugarea a Il-a și de e scurt la a IlI-a (în loc de e accentuat, resp. neaccentuat), iar pentru a IV-a dă drept singură terminație pe i, Moduri propriu-zise (sau personale), el cunoaște numai trei: indicativul conjunctivul (căruia îi spune ,,conjuntivu“) și imperativul. Condiționalul este socotit ca o formă a conjunctivului, și anume perfectul acestui mod (sau ,,condiționatu“), dar nu cel actual, adică aș fi lăudat, ci vechiul și dialectalul (aromîn etc.) se lauddrem. După Cipariu, conjunctivul are și un imperfect, pe care îl numește optativ și care este, de fapt, condiționalul prezent, dat de dînsul numai sub forma inversată, ca și cum aceasta ar fi cea normală (laudare-asi etc.). Timpurile verbale existente în gramatica lui Cipariu sînt mult mai numeroase decît cele reale, datorită latinismului său, care îl silește să se conducă, la întocmirea paradigmelor verbului, măcar în parte, după limba latină. Astfel găsim un așa zis perfect al II-lea, scos de el din mai-mult- ca-perfectul indicativului latinesc și care n-a avut niciodată ființă în limba noastră (laudăram, tienuram, băturăm, dormiram). De asemenea apare un „prea perfect II“, format din imperfectul auxiliarului avea și participiul verbului de conjugat (aveam laudatu etc.), și acesta creat, adică inventat, de Cipariu, întocmai ca „prea perfectulu IVl“ (eram laudatu etc.), despre care afirmă el însuși că poate fi echivoc, întrucît la verbele tranzitive se confundă, formal, cu imperfectul pasiv. (Și -mai-mult-ca- perfectul compus : am fost lăudat, căruia el îi spune „prea perfectulu III“, dă loc la confuzii, cu perfectul compus pasiv al indicativului.) Alături de conjugarea numită de el „generică", apare și o conjugare „specifică 8 sau „anomală", adică neregulată (e vorba de verbele a da, a sta, a lua etc.), distincție pe care o facem și noi, deși altfel decît Cipariu. Partea I a acestei gramatici („Analitica") conține și un capitol, des- tul de scurt, despre formarea cuvintelor. Curios mi se pare faptul că pe de o parte este luată în considerație numai derivarea (cu sufixe, care sînt grupate după natura morfologică a cuvintelor formate cu ajutorul lor)9, 8) De altfel și declinarea este, după Cipariu, generică (aceea pe care o cu- noaștem noi, și nu numai de azi) și specifică (de ex. v. rom. tătini, mumîni, fră(ini), deci „neregulată*4. 9) Formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor și prin compunerea propriu-zisă este tratată în voi. II („Sintaxa'*), pentru motivul că Cipariu vede în prefixe ade- vărate cuvinte (la fel cu prepozițiile, care în latinește le stau adesea la bază), și, prin urmare, atît prefixarea, cît și compunerea însemnează pentru el grupuri de cuvinte, adică sintaxă. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCA 175 iar pe de altă parte, acest capitol apare în cuprinsul morfologiei propriu- zise, între verb și cuvintele „neformale", adică neflexibile : adverbul, pre- poziția, conjuncția și interjecția. Volumul II al Gramaticii lui Cipariu, intitulat Sintetica, a apărut la București, în 1877. Cred util să reproduc și în legătură cu această parte a ei programa fixată de fosta Academie Romînă. „Partea sintactica a’ gramatecei romane va cuprende : 1. Una introductiune generale, in care se voru stabili, prein exemple trase atâtu dein limb’a propria, câtu si dein alte limbe clasice si sorori cu a’ nostra, diversele relatiuni, in cari se potu pune conceptele spre enunciarea cugetariloru, stabilindu-se totu una data si terminologi’a sintactica cea mai buna, ce s’ar’ pote dâ dupe cele mai noue lucrări gramaticali. 2. Sintasea speciale a’ limbei romanesci, in care se se desvolte in detaliu modurile de espresiune ale fia-careia dein rela- tiunile stabilite in partea generale, cautandu se se de, pentru fia-care dc4n aceste forme de espresiune, esemple cuvenite dein limb’a respectiva, cumu si esemple dein limbele analoge limbei romanesci ; cautandu in fine, pre de una parte se se alega cele mai corecte espresiuni, er’ pre de alta parte se se pună in vedere solecismii si frasile neadmisibili in limb’a nostra. 3. Topica romanesca, in care se va stabili, pre de una parte care este constructiunea româna comune, er’ pre de alfa se voru arată abate- rile de acesta constructiune, punenduse in lumina, prein esemple indestu- latoria, necesitățile de espresiune dein cari născu inversiunile construc- tiunei comune. 4. Reguli-le detaliate de ortografia, cumu si punctuatiune. 5. Unu conspectu istoricu alu diverseloru fasi, prein cari au trecutu limb’a romanesca si sintasea ei, pentru că dein acestea se se traga conclusiunile asupr’a calitatiloru generali ale frasei romanesci. Acest ti conspectu inse nu se cere de rigore, ci se lașa in voli’a concurrentiloru". Cea mai mare parte a acestui volum este consacrată sintaxei părți- lor de vorbire, pe care noi o tratăm, cum se știe, la morfologie, strîns legată de modificările formale ale cuvintelor. Surprinde, în deosebi, dez- voltarea așa zisei recțiuni, adică raporturile existente între părți de propo- ziție dependente una de alta, pe care o împarte în recțiune nominală, recțiune prenominală recțiune verbală și recțiune a „particulelor" 10. Recțiunii, care ocupă aproape 150 pagini (din totalul de 354), Cipariu îi opune acordul (el îi spune „concordatiune"), existent între părți de pro- poziție legate una de alta prin raporturi, după dînsul, de coordonare (subiect-predicat, substantiv-atribut sau apoziție etc.). Acordul, studiat, în bună parte tot după natura morfologică a părților propoziției („concorda- tiunea numinale", „concordatiunea verbale", „concordatiunea apositelor etc.", adică a apoziției și atributelor), este tratat în aproape 100 pagini. Sintaxei propriu-zise, pe care o reduce la topică, îi rezervă un spațiu de numai 20 pagini, pentru motivul că, precizează Cipariu, regulile de con- struire a propoziției (implicit și a frazei) sînt aceleași în toate limbile, 10) Acestea sînt adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția, despre care Cipariu spune că nu țin de analitică (= morfologie), fiindcă nu au flexiune, nici de „sintactică", fiindcă au numai recțiune. Studiul lor aparține lexicografici (adică studiului lexicului sau vocabularului). 176 Acad. IORGU IORDAN dat fiind că și „gîndirea sănătoasă" nu diferă de la om la om. Nu-i greu de văzut că autorul gramaticii aici în discuție, pornind de la ideea, justă, că gîndirea logică este aceeași la toți oamenii, confundă gîndirea cu limba și logica cu gramatica. Identificarea conținutului cu forma apare direct încă de la începutul volumului, unde ni se spune (p. 10) că „legile logicii sînt totodată și legile sintacticii și au valoare pentru toate limbile, pentru că toți oamenii cugetă după aceleași legi". Iar ceva mai departe citim : „Propozițiunea în forma sa cea mai simplă nu este alta decît ceea ce în logică se numește judecată". Confundarea (sau identificarea) gîndirii cu limba nu trebuie să ne surprindă la un învățat romîn de acum 80 ani. Ea este astăzi curentă la foarte numeroși filozofi și lingviști de formație idealistă, iar înainte de crearea lingvisticii științifice o găsim ca un principiu călăuzitor în gra- maticile așa zise raționate (sau generale), care, de altfel, au continuat să apară sub diverse aspecte și după instaurarea metodei istorico-compa- rative în știința limbii. Influența puternică a logicii idealiste se manifestă și în alte capitole ale gramaticii lui Cipariu. Ocupîndu-se de părțile propoziției, pe care le grupează în „esențiale" și „accidentale", el pune, în prima grupă, alături de subiect și predicat, copula, adică verbul a fi, cu precizarea că ea „este înșăsi enunțarea minții" și că predicatul verbal „cuprinde și copula și predicatul, numai sub altă formă : io scriu = io sum scriendu sau sum ocu- pata cu scrierea"'. In același sens vorbește, între altele, afirmația că o propoziție cu mai multe subiecte este, în realitate, un grup de propoziții care au un predicat comun, exprimat însă o singură dată. Cf. și separarea subiectului gramatical de cel logic, în care înglobează pe cel dintîi îm- preună cu toate determinantele lui. Dacă acordul și „recțiunea", care ocupă mai mult de două treimi din volum, sînt totuși probleme de sintaxă, formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor și prin compunere, „formele dicțiunii" (dicțiunea însăși, adică formularea sau exprimarea ideilor, împreună cu figurile de stil) și orto- grafia nu se leagă în nici un fel de sintaxă. Ortografiei, Cipariu îi acordă o atenție deosebită, și de aceea cred că trebuie să ne oprim un moment, asupra ei. Ca toți latiniștii, și el adoptă principiul etimologic, deși despre cel fonetic afirmă că e „natural" și „demn de urmat", adăugind însă imediat restricția : cînd se inventează un alfabet nou, ceea ce, firește, nu este cazul limbii noastre. împotriva sistemului fonetic, el aduce și „argu- mentul", binecunoscut, că prezintă numeroase șovăiri și inconsecvențe, oarecum inerente lui, deci inevitabile, precum și faptul că alfabetul latin, avînd prea puține litere, sîntem nevoiți să ne folosim de „cedile" ( = semne diacritice), aplicate la diversele lui litere (ăf ș, ț etc.). Principiul etimologic, deși mai greu de însușit, „pentru că recere studiu", este însă „mai demn de caracterul unei limbi de origine latină", ca și alfabetul, cum dovedesc, precizează autorul, toate celelalte idiome romanice. Argu- mentul cel mai puternic în favoarea acestui principiu îl constituie, în ochii lui Cipariu, nevoia de unitate și de corectitudine a limbii, adică, în fond, purismul. Iată ce spune el (p. 311): „...printr-însul se regulează ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCĂ 177 chiar și limba, și, ce e mai mult, se unifică și se conservă nealterată, fiindcă, după acest principiu, au a se lepăda toate formele necorecte ; din mai multe varietăți de pronunție se alege una, cea mai regulată, și limba, în starea ei corectă și regulată, se apără în contra neîncetatelor schimbări, cărora sînt expuse toate limbile necontenit". Așadar, ortografia etimo- logică este menită să oprească oarecum evoluția naturală și inevitabilă a limbii și totodată să ajute la restabilirea latinității limbii romîne, care, dacă nu este cum trebuie să fi fost, la început de tot, curat latină, faptul se datorește condițiilor istorice de dezvoltare a poporului nostru și, deci, a limbii lui, printre ele diversele influențe străine, numeroase, iar unele puternice, și de aceea „neplăcute" unui latinist ca Cipariu. Concepția antiistorică neștiințifică a acestui învățat, care altfel are merite mari în lingvistica romînească tocmai pentru că a pus bazele studiului istoric al limbii noastre, iese în acest pasaj cu atîta putere la iveală, încît orice comentariu devine de prisos. Greșește mai puțin, cînd se referă, tot în legătură cu unitatea limbii, la deosebirile „locale" (de la un grai la altul), care, întocmai ca cele „temporale" (de la o epocă la alta), trebuie înlăturate, și tot, cum crede Cipariu, cu ajutorul ortografiei. De astădată intervin numai unele exa- gerări („dacă voim să avem o limbă, iar nu zece-douăzeci și mai multe, după cîte sînt provinciile și ținuturile romînești, — și pentru o limbă să avem și o ortografie —") și lipsa unei atitudini ferme în sensul „alegerii" unui grai (a celui bucureștean pe care îl amintește) ca bază a limbii literare : deoarece romînimea nu s-a hotărît încă pentru unul dintre graiu- rife locale, Cipariu, bun cunoscător al limbii vechi și pe deasupra cleric, propune (p. 315) să rămînem la limba bisericească. Pentru a sfîrși discuția asupra gramaticii lui Cipariu, voi releva cîteva fapte de amănunt, care dovedesc din partea autorului ei capacitatea de a înțelege problemele de limbă. La p. 28 ni se spune că subiectul este partea de propoziție cea mai „nedependentă" dintre toate (predicatul, dim- potrivă, depinde oarecum de subiect), și aceasta, fiindcă, după cum am văzut la timp, punctul de plecare al judecății, deci și al propoziției, îl constituie autorul acțiunii, adică subiectul ll. Obiectul gramatical este nu- mit complement (ca în Gramatica Academiei R.P.R.). Intre elementele alcătuitoare ale formelor verbale compuse există un raport sintactic ase- mănător cu cel existent între elementele alcătuitoare ale unui grup sintactic (observația este justă din punct de vedere istoric: am scris provine din lat. habeo scriptura, unde scriptum era un fel de complement direct, dovadă habeo epistolara scriptam). Demonstrativul acest se între- buințează mai des cu valoare adjectivală, adică împreună cu un substantiv (p. 168). Articolul definit -l(u) este numit „articol primar", iar al (u) „supletiv" sau „substitut" al acestuia ; cf. un tovarăș al meu, alături de tovarășul meu (p. 171). Relativul ce se poate folosi atunci cînd numele la H) De altfel, faptul că predicatul nu poate lipsi vorbește în același sens, al „dependenței" lui de subiect, mai exact spus, în sensul că reprezintă elementul nou față de subiect, care este elementul vechi, întocmai ca atributul față de subiect și complementul față de predicat, și, la fel cu toate elementele noi ale propoziției, pre- zența, adică exprimarea lui, este obligatorie. 12 — Limba și 'literatura v. II -- c. 6863 ; 178 Acad. IORGU IORDAN care se referă se află „în apropiere^, iar care, cînd numele e „departe14, de ex. el e un om ce nu se teme de d-zeu, dar ei sînt făcători de rele care nu se tem (p. 176). Despre al său și al lui citim, la p. 180—181, că primul trebuie folosit ca se (cînd nominativul și acuzativul exprimă același obiect, așadar cînd se este reflexiv propriu-zis) : „său se poate referi numai la subiectul propoziției în care se află, nu la al propoziției dinainte, dacă subiectul nu-i același/4. Și apoi continuă : „ [său se întrebuințează] numai cu subiect personal, iar dacă subiectul e real [= nume de lucru], se uzi- tează lui și lor“. Această regulă, care mi se pare conformă cu realitatea existentă în vorbirea populară și în limba marilor noștri scriitori, am recomandat-o și eu în paragraful privitor la pronumele posesiv al cursului nostru. Conjunctivul „este destinat pentru unele conjuncții sau particule conjunctive, și așa nu are nici o însemnătate reală, ci numai curat for- mală44 (p. 231), adică, altfel (și mai just) spus, conjunctivul este un mod dependent și, în plus, cum știm, înlocuiește foarte adesea infinitivul, care nu are valoare modală propriu-zisă (pot să scriu = pot scrie). întrebuințarea substantivului cînd articulat, cînd nearticulat după prepoziția cu, Cipariu o prezintă astfel : cînd cu are valoare modală sau instrumentală, cere un substantiv articulat : cu mina, cu puterea, cu pana, iar cînd arată „însoțire44 (deci cînd avem un complement sociativ), sub- stantivul următor poate apărea, după împrejurări, cu sau fără articolul enclitic. Topica (Cipariu îi spune „locațiune44) este „ordinară44 (noi îi spunem „regulată44 sau „obiectivă44) și inversată (el vorbește de „inver- siune'44 sau „dislocațiune54). Aceasta din urmă se folosește „liber44 în proză și „din necesitate44 în poezie. Am insistat mult asupra Gramaticii lui Cipariu, din cauză că -ea este puțin cunoscută, chiar de către specialiști și totodată constituie un exemplu de rătăcire științifică datorită concepției greșite despre limbă a unui om care avea totuși pregătirea necesară unui bun lingvist, cum a dovedit în cercetările sale privitoare la limba veche romînească. Alexandru Lambrior, cel dintîi lingvist romîn (în ordine cronologică) cu o formație riguros științifică 12, are o gramatică postumă a limbii noastre, publicată de Gh. Ghibănescu sub titlul Gramatica romînă. Fone- tica și Morfologia, Iași 1892 (255 pagini). Din prefața editorului aflăm că acesta a folosit manuscrisele rămase de la Lambrior : „pe de-a întregul Fonetica, partea lui originală. Grosul însă al materialului l-am scos din Gramaticile nouă a lui Charles Delou și F. Brunot, din care am luat planul și generalitățile44. Partea finală a acestui pasaj este neclară, întrucît, formal, ea spune că atît materialul, cît și planul, împreună cu generalitățile (toate privitoare la „Morfologie44), provin din două gramatici franțuzești, pentru care se dau numai numele 12) Superior, din acest punct de vedere, lui Hașdeu, care, cum știm, a fost mai mult un autodidact. Lambrior a făcut studii de lingvistică romanica la Paris, unde a avut profesor, între alții, pe Gaston Paris, conducătorul activității filologice din Franța în ultimele decenii ale sec. XIX. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICĂ ROMÎNEASCA 179 autorilor, iar, de fapt, înțelegem că materialul trebuie să-l fi găsit tot în manuscrisele lui Lambrior, din moment ce este vorba de o gramatică romînească, nu franțuzească. In acest sens se poate invoca altă lucrare, importantă, a lui Lambrior, anume Carte de citire, Iași, 1890 (ed. III, 1893) 13, care, pe lîngă o bogată antologie de texte romînești începînd cu cele mai vechi și mergînd pînă către jumătatea secolului al XlX-lea, conține o foarte prețioasă introducere (85 pagini) istorică privitoare la fonetica și morfologia limbii romîne : în această introducere apar aceleași idei de bază pe care le găsim și în gramatică. In calitatea sa de elev al lui Gaston Paris, care, la rîndul lui, fusese elevul lui Fr. Diez, creatorul filologiei romanice, Lambrior acordă pe de o parte o atenție deosebită foneticii (el își face studiile de specialitate în momentul cînd lua ființă școala neogramatică, despre care știm că a introdus în lingvistică noțiunea de „lege fonetică", asemănătoare cu legile fenomenelor naturale), iar pe de altă parte, și mai ales, ia mereu în considerație aspectul evolutiv, adică istoric, al faptelor de limbă. De aceea, atît în „Cartea de citire/", cît și în gramatică, explicațiile de ordin istoric ocupă un loc important. Trebuie să adaug imediat că Lambrior întrece cu mult din punct de vedere calitativ pe Cipariu, care, cum știm, este inauguratorul studiilor de istoria limbii la noi. Superioritatea lui Lambrior se explică nu numai prin pregătirea lui științifică foarte serioasă, ci și prin concepția justă pe care o are despre limbă, și drept consecință, prin atitu- dinea sa obiectivă față de faptele lingvistice. In sfîrșit, spre a termina această sumară prezentare de ansamblu a lingvistului Lambrior, trebuie să mai adaug că studiile de lingvistică romanică pe care le-a făcut în străinătate l-au pus mereu în situația de a compara limba noastră cu alte limbi neolatine. Așa se face că acestea sînt invocate ori de cîte ori i se pare că ele îl pot ajuta la înțelegerea și explicarea faptelor romînești corespunzătoare. Mă opresc în cele ce urmează asupra ideilor și explicațiilor celor mai interesante pe care le voi aprecia din punctul nostru de vedere actual. Sunetele sînt descrise și clasificate după natura lor fiziologică, cu invo- carea frecventă a stărilor de lucruri vechi și dialectale. Despre i nesilabic final (din formele de plural ca ani, greșeli, nori) ni se spune că nu sună i, și de aceea consoanele precedente le-am putea nota n' l' r', adică n, l, r, muiați (așa ctim le considerăm și noi astăzi). In ce privește accentul, Lambrior înregistrează existența unor cuvinte „atone" în vorbire : „pre- pozițiile. pronumele conjunctive, verbele auxiliare, articulul substantival și adjectival", pe care le numește, după poziția lor față de cuvîntul accentuat de lîngă ele, enclitice sau proclitice. Ceva mai mult de jumătate din partea consacrată foneticii se ocupă de ,,fonologia" 14 latinei vorbite și de principalele modificări suferite de sunetele acesteia în drumul ei de transformare, cu vremea, în limba romînă. 13) In cartea mea Limba romînă contemporană, p. 765 se spune, greșit, că această lucrare, a cărei primă ediție a apărut în 1882, cînd trăia Lambrior, este tot postumă. 14) Așa-i spune Lambrior, la fel cu Cipariu, Tiktin ș. a. 180 Acad. IORGU IORDAN Din morfologie, care (împreună cu formarea cuvintelor) se întinde pe un număr de pagini aproape împătrit în comparație cu fonetica, voi releva, cum e și firesc, fapte mai numeroase.Prezintă interes actual dis- tincția stabilită între substantivele comune, care „au înțeles general și prin care ne referim la specie, familie, gen“, și substantivele proprii, care au „înțeles particular, individual, care se referă la persoană, la individ, la anumită ființă din natură" (p. 68 a Gramaticii). Genul neutru este al „obiectelor neînsuflețite", dar, observă Lam- brior, neutrul logic nu corespunde cu neutrul gramatical (spre deosebire de masculin și feminin, la care, cum ne exprimăm noi astăzi, genul natural și cel gramatical se confundă, cînd este vorba de ființe, mai ales umane), după care adaugă: „Astăzi foarte puține nume de obiecte sînt neutre" (p. 73). Toi așa distinge el forma cazurilor de înțelesul lor: „sînt mai puține forme de caz decît înțelesuri sau raporturi" (p. 81). Intr-adevăr, noi avem, în mod obișnuit, o singură formă cazuală (la singularul substantivelor feminine, două, și rareori în plus un vocativ în e sau o), pe cînd, din punctul de vedere al funcțiunilor, în limba noastră există cinci cazuri. Nominativul și acuzativul sînt numite „cazul drept", genitivul și dativul „cazul oblic" (terminologie împrumutată din grama- tica limbii latine și a vechii franceze). Substantivului precedat de prepo- ziție, Lambrior îi spune, după mine, foarte nimerit, locuțiune cazuală" 15. Destul de proprii mi se par și termenii „articul pronominal" pentru al, a etc., „articul numeral" pentru un, o și „articul partitiv" pentru niște. Declinările sînt caracterizate după genuri, pentru că (citim la p. 95) „ideea de gen a predominat asupra terminațiunii". Această împărțire a substantivelor surprinde la un lingvist ca Lambrior, ’ care acordă, și pe bună dreptate, atenție mare aspectului istoric al problemelor de limbă : termințiile substantivelor romînești corespund, în marea majoritate a ca- zurilor, teriT%inațiilor substantivelor celor trei declinări ale latinei tîrzii. Surprinde într-o măsură și mai mare părerea (p. 99 urm.) că limba noastră posedă o declinare cu două cazuri (unul „drept", celălalt „oblic", ca în vechea franceză și în vechea provensală) : „Declinațiunea cu două cazuri..., presupusă că a fost în toate limbile romanice... ; ni se păstrează în o sumă de cuvinte forma nominativului latin, pe cînd cea de la acu- zativ a pierit; aceasta mai ales la cuvintele imparisabile din latinește: om, drac, leu, sor ((soror), lume, împărat, dor ((dolor)'6, jude, sînge. Dar avem nime-nimene, șerpe-șerpete, oaspe -oaspete../' (p. 101)17. Primul și al treilea dintre aceste exemple au avut, la început de tot, cîte o singură formă (nimene, oaspe) și numai cu vremea au căpătat pe a doua (nime a rezultat din nimene, prin fonetică sintactică, în con- strucții ca nimene nu știe etc., iar oaspete, prin analogie, din plur. oas- peți). Cît despre șerpete (explicat de Lambrior din lat. pop. serpete = 15) Cf. locuțiune prepozițională, locuțiune adverbială etc. 16) iEtimologia adevărată a Lui dor este lat. dolus „durere“ (din dolor, -ris a ieșit rom. duroare). 17) Ideea aceasta o întîlnim și la loan Nudejde, Istorica limbei și literaturei române, Iași 1886, p. 367, care arată, în prefață, că a utilizat și unele lucrări de lingvistică ale lui Lambrior. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICĂ ROMI NE AS CA 181 clasic serpentis, -ti etc.), nici un dicționar al limbii noastre nu-1 înregis- trează, și, în ipoteza că el există sau a existat, avem a face cu un derivat de la șerpe (suî.-ete, destul de răspîndit, servește la formarea de dimi- nutive) . Superlativul relativ este considerat, așa cum am făcut și eu la locul respectiv din această carte, ca un comparativ : „Cînd noi zicem cîntecele cele mai frumoase, înțelegem tot un comparativ, dar față de mai mulți termeni de comparație, pe care putem să nu-i mai exprimăm" (p. 111). Și despre numeral aflăm lucruri interesante : „Numeralul e cel mai abstract dintre cuvinte, căci nimic nu-i corespunde real în natură... Ideea de număr o căpătăm prin mijlocirea lucrurilor. Lucrurile cad sub simțurile noastre, nu numerele ; de aceea în vorbire nici nu întrebuințăm numerele singure, ci în unire cu numele de ființe și de lucruri" (p. 113—4). La fel de just este definit pronumele (ca idee, nu ca formulare a ei) : „Cu pronumele noi ne servim în vorbire pentru a numi lucrurile pe o cale mai generală, fără a ne referi la natura acelui lucru" (p. 120). „Reflexivul sine schimbă mai des cu dînsul, rar cu el" (p. 125): dacă înțeleg bine, Lambrior vrea să spună că dînsul, la fel cu sine, apare cu o prepoziție înainte, adică nu la nominativ, ca el (care, se înțelege, poate fi întrebuințat și cu prepoziție), ci la acuzativ (în sensul de caz precedat de o prepoziție). îmbinărilor eu însumi, tu\tnsuți etc. le spune pronume compuse (p. 125). Din domeniul flexiunii verbale sînt vrednice de reținut următoarele lucruri. Despre cele două forme de perfect ni se spune că „graiul (= limba vorbită) face o întrebuințare mai bogată de perfectul compus, lăsînd pe cel simplu mai mult în povești. Aceasta mai ales în graiul moldovenesc, pe cînd cel muntenesc, din contra întrebuințează mai mult aoristul" (= perfectul simplu) (p. 144). Este interesantă și justă în deosebi prima parte a afirmației privitoare la perfectul simplu (în loc de „povești" ar trebui „povestiri", adică Ia relatarea directă, pe care o face scriitorul, nu în dialogul personajelor, unde apare perfectul compus). Mai- mult-ca-perfectul este numit „perfect anterior" (termen împrumutat din gra- matica franceză), ceea ce corespunde realității, întrucît acțiunea exprAnată de această formă verbală este anterioară celei exprimate de perfect. Nimerită . mi se pare această denumire pentru mai-mult-ca-perfectul compus (am fost zis), care, cum am arătat la locul cuvenit, este într-adevăr un perfect „ante- ; rior", căci arată că acțiunea se săvîrșește într-un moment anterior perfec-- tului, dar posterior mai-mult-ca-perfectului simplu. Lambrior vorbește, așa cum facem și noi astăzi, de conjugări „vii" ( = productive) și conjugări „moarte’" (= neproductive). Vii sînt l-a și a IV-a, moarte a Il-a și a IlI-a, Dintre primele două, „cea în i e staționară, pe cînd după cea în a conjugăm orice neologism" (p. 157). La p. 164 ni se dă o statistică a verbelor romînești : „... din o sumă de 2000 verbe, 1000 sînt de conju- garea în a, 800 de conjugarea în i, și restul de 200 sînt de conjugarea în î, e aton și e tonic ; anume vreo 20 verbe se termină în e tonic, vreo 150 în e aton și vreo 30 în î“. După aceasta continuă : „Raportul merge apoi tot descrescînd ; pe conjugarea în a merge orice verb nou, în detrimentul conjugării în i, care, deși staționară, dar ne dă adevăratele 182 Acad. IORGU IORDAN verbe romînești formate din adjective și onomatopee". Precizarea finală concordă cu constatările făcute în cursul nostru : am arătat și dovedit că verbele formate pe teren romînesc capătă, în vorbirea populară, forme de conjugarea a IV-a. La p. 170 citim : „-ez e grecesc (în limba latină, din care l-am primit noi), și-l găsim acolo unde a fost greu să avem forme tari (fără această desinență) ; aceasta mai ales la verbele de origină străină. Să luăm, spre pildă, verbul asocia și vom vedea cît e de greu a avea forma tare la prezent: asocia față cu asociez". Observația este extrem de interesantă și justă totodată, în special pentru vremea lui Lambrior (și dinaintea lui), cînd, într-adevăr, mai (poate chiar) toate verbele împrumutate din franceză și trecute la conjug. I își formau pre- zentul cu ajutorul desinenței -ez. După aceea, modelul francez a început a influența tot mai puternic, și o bună parte dintre verbele în discuție au primit forme noi de prezent, fără -ez. Ultimele 24 pagini ale gramaticii lui Lambrior se ocupă de formarea cuvintelor, căreia îi dă un sens foarte larg, întrucît, alături de „schim- barea funcțiunii gramaticale" (om bun — bunul vieții), de derivare (cu sufixe) și de compunere (cu prefixe și din mai multe cuvinte propriu- zise), pune „schimbarea de înțeles" (iarbă verde — Român verde, măr tomnatic — flăcău tomnatic), care este, de fapt, un procedeu stilistic, și „împrumutul direct", adică împrumuturile de cuvinte din alte limbi. Din prezentarea ideilor și observațiilor lui Lambrior cu privire la numeroase fapte gramaticale romînești putem trage concluzia că acest lingvist, mort de tînăr, ar fi fost foarte indicat să întocmească o grama- tică cu adevărat științifică a limbii noastre, înaintea aceleia a lui Tiktin, de care mă voi ocupa îndată. Să nu uităm că gramatica lui a apărut postum, deci într-o formă neredactată definitiv de către autor, și că edi- tarea ei se datorește unui om puțin pregătit să ducă la îndeplinire, în bune condiții, sarcina de a întocmi pentru tipar notele și materialul rămase după moartea lui Lambrior. în 1891 apare, la Iași, prima ediție din Gramatica, romînă de H. Tiktin, în două, volume (I : Etimologia, II: Sintaxa) 18. Deși manual școlar, destinat elevilor învățămîntului mediu din vremea aceea, această operă este prima gramatică cu adevărat științifică a limbii noastre și își păstrează pînă astăzi aproape în întregime valoarea inițială. Caracterul ei științific se datorește, înainte de toate, prezentării și interpretării obiective a faptelor lingvistice. Această obiectivitate se explică, la rîndul ei, prin concepția justă despre limbă și prin pregătirea de lingvist autentic a autorului. Aș adăuga, ca explicație suplimentară, aparent ciu- dată, amănuntul, după mine foarte important, că Tiktin, învățînd romînă ca pe o limbă străină, nu s-a lăsat influențat de considerații mai mult ori mai puțin subiective, pe care cel ce alcătuiește gramatica limbii sale materne nu le poate evita totdeauna. Aș spune că el s-a găsit într-o is ) După patru ani (în 1895) se tipărește a Il-a ediție. In 1945, I.-A. Candrea o publică, într-un singur volum (fără „deprinderi" și extrase din autori), pornind de la ideea, justă, că era atunci cea mai bună gramatică a limbii noastre. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMTNEASCA 183 situație asemănătoare cu a autorului unei gramatici a limbii latine sau a celei vechi grecești, în sensul că s-a întemeiat exclusiv pe realitatea lin- gvistică, așa cum a constat-o în operele literare (și în limba de conver- sație), stăpînit mereu de ideea că ar putea greși, dacă și-ar permite aprecieri izvorîte din ceea ce se cheamă, de obicei, cu un termen vag, simțul limbii. Nevoia de a întocmi o gramatică romînească a simțit-o Tiktin mai întîi ca efect al muncii sale proprii de învățare a limbii noastre, apoi ca rezultat al convingerii, despre care vorbește în prefață, că „uzul corect al limbii materne" nu și-l pot însuși oamenii decît prin studiul gramaticii și că acest lucru trebuie făcut înainte de toate în școală. Caracterul de manual didactic pentru învățămîntul mediu explică prezența în această gramatică a unui mare număr de exerciții („deprin- deri") și de extrase din opere literare, menite și unele și altele să ajute pe elevi la învățarea regulilor gramaticale pe bază de material concret bine ales. Dîndu-și seama că cunoașterea științifică a unei limbi, oricare ar fi ea (deci și a celei materne), implică luarea în considerație și a aspectelor ei din epocile anterioare, Tiktin recurge foarte des la expli- cații de natură istorică, fără să se lase intimidat de ideea că ele ar putea prezenta dificultăți pentru elevi. In felul acesta, gramatica lui este nu nurnai descriptivă, ci, într-o anumită măsură, și istorică, mai exact spus, fundamentată istoric. Pentru a ne da mai bine seama despre concepția, metoda și scopul acestei gramatici, socot necesar' să reproduc pasajele cele mai caracte- ristice d?n prefața primei ediții : „In partea teoretică am căutat a aplica în mod profitabil atît ultimele rezultate ale lingvisticii moderne în general, cît și cunoștința mai adîncă despre particularitățile limbii romînești și istoria dezvoltării sale, dobîndită parte prin propriile noastre studii, parte mulțumită lucrărilor meritoase ale altora. Spre a putea ajunge acest scop, am fost nevoiți a da o redactare cu desăvîrșire nouă unora din păr- țile cele mai importante ale gramaticii și a transforma în mare parte ter- minologia întrebuințată pînă acum. Totuși, în toate aceste novațiuni, din care mare parte se întemeiază pe exemplul unor autorități recunoscute, nu credem a fi trecut peste marginile strictului necesar". „Pornind de la convingerea că sarcina de căpetenie a gramaticii școlare este de a învăța uzul corect al limbii materne și că școala, în primul loc, e chemată a lupta contra particularităților dialectale din graiul celor culți, ne-am îndreptat luarea aminte în mod cu totul deosebit asupra chestiunii orto- epice, așa încît cu greu se va găsi un capitol în opul de față unde să nu fi dat mai la fiecare pas instrucțiuni privitoare la întrebarea : Care forme sînt de recomandat și care nu ? Modul nostru de a vedea în această chestiune, expus pe larg în al nostru Manual de ortografia romînă. Iași 1889, p. 10 urm., este în rezumat: menținerea credincioasă a uzului consfințit prin tradiția literară, restabilirea formelor literare mai vechi, acolo unde ele se arată alterate de gramaticii și litera ții moderni în mod arbitrar și gratuit, în sfîrșit, recomandarea uzului muntenesc în toate cazurile unde acesta nu stă în contradicție cu tradiția. Ținem însă a observa că am căutat a ne feri de orice exclusivism pedant. Așa, am înre- 184 Acad. IORGU IORDAN gistrat regulat, arătîndu-le ca admisibile, deși mai puțin bune, toate for- mele care se află încă deobște întrebuințate la scriitorii moldoveni". „Cît pentru ortografia fonetică, urmată în opul de față, ne referim la motivarea ei teoretică dată în menționatul nostru „Manual de ortografie". Aici vom aminti numai că nu am stat un moment la gînduri de a introduce într-o carte didactică o ortografie care, pe lîngă că e singura științifică și rațio- nală, are și toți sorții de a deveni ortografia viitorului. Astăzi deja scrierea fonetică e adoptată de rnulți dintre învățații noștri cei mai de seamă și numără destui aderenți printre membrii corpului didactic, dintre care mare parte au și introdus-o în școală. Ar îi, prin urmare, absurd, dacă am continua a deprinde pe elevi cu o altă sistemă ortografică, de care ei, odată ieșiți de pe băncile școalei, după toată probabilitatea, tot s-ar lepăda. Observările istorice presărate pe întregul op nu au preten- țiunea de a forma o expunere sistematică a istoriei limbii romîne, al cărei loc n-ar fi decît într-o carte destinată pentru învățămîntul superior, ci sînt menite numai a arăta elevilor într-un mod cît se poate de simplu dezvoltarea uzului modern din cel vechi romîn sau latin". Trei puncte din această prefață trebuie subliniate pentru interesul lor actual deosebit de mare. Mai întîi, stăruința autorului asupra nevoii de a se unifica pronunțarea, deci, într-un anumit fel, însăși limba oamenilor cultivați, pornind de la graiul muntenesc, care încă de pe atunci căpătase prestigiu, datorită condițiilor istorice bine cunoscute, dar cu rezerva ex- presă de a nu se călca tradiția limbii scrise. !n al doilea rînd, folosirea ortografiei fonetice, opusă fățiș celei oficiale, care era în cea mai mare parte etimologică, și atitudinea curajoasă a autorului, favorabilă uneia, ostilă celeilalte, însoțită de pronosticul, devenit astăzi realitate, că viitorul este al ortografiei fonetice. în sfîrșit, ideea, enunțată sumar, dar lămurit, că aspectul actual al limbii este produsul unei evoluții firești și că, în con- secință, el nu poate fi» înțeles just decît cunoscîndu-se aspectele ei anterioare. Gramatica lui Tiktin conține trei părți: 1. fonologia (adică fonetica, cum spunem noi astăzi) ; 2. morfologia (în care este înglobată și forma- rea cuvintelor) ; 3. sintaxa (cu trei capitole : a) propoziția ; b) fraza ; c) punctuația). Problemele teoretice, fără a fi prea dezvoltat tratate (dat fiind caracterul didactic al gramaticii), nu sînt, totuși, neglijate. Astfel se dă atenția cuvenită descrierii și clasificării sunetelor, definiției părților vor- birii, categoriilor gramaticale ș.a. Se folosește o terminologie în bună parte nouă, de ex. singular și plural (Lambrior spunea singurit și în- mulțit), apoi, la fel cu acesta, cazul drept (= nominativ-acuzativ), cazul oblic (= genitiv-dativ), complement direct (exprimat numai prin forma cazuală a substantivului) și indirect (prin substantiv cu prepoziție), cărora le spune și obiecte (cel direct e numit „obiect pasiv", fiindcă suferă acțiunea exprimată de verb), forme verbale (de perfect) tari și slabe, perfect ante- rior ( = mai-mult-ca-perfect) etc. Gruparea substantivelor în declinări este făcută după genuri, dar în interiorul fiecărei grupe, după terminație. Diversele feluri de pronume (cu ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMINEASCA 185 ■excepția celor personale) sînt prezentate, în titlul paragrafelor respective, ca „pronume și adjective (demonstrative, posesive etc.)“. Pronumele nehotărîte sînt unele pozitive, altele (nimerii, nimic etc.) negative. Alături de prepoziții și conjuncții ni se vorbește de locuțiuni prepoziționale și locuțiuni conjuncționale. Fraza se formează prin „coordinarei" sau prin „subordinare". Există fraze complexe, formate prin ambele aceste mijloace. In paragrafe speciale sînt tratate topica („rînduiala cuvintelor", spune Tiktin) și perioada. Alte amănunte nu cred necesar să dau cu privire la această exce- lentă gramatică, pentru motivul că ea este, în general, cunoscută, și, pînă la apariția Gramaticii Academiei R.P.R., a fost folosită ca un adevărat manual de către studenți, profesori și numeroși oameni de cultură. Dintre lucrările similare apărute după a lui Tiktin mă voi opri numai Ia cîteva, pe care le voi prezenta destul de sumar, dat fiind că ele ori au o situație specială ori sînt cunoscute, cel puțin în linii mari, unei bune părți dintre cititorii prezentei cărți. O situație specială are Gramatică elementară a limbii romîne de Alexandru Philippide (Iași 1897), cum arată autorul însuși în prefață: „Pentru istoria limbii romîne, pe care mi-am propus s-o public..., aveam trebuință de o gramatică romînească, unde să se găsească catalogate for- mele limbii comune, înțelesurile acestor forme19 și numeroase exemple. Nici una din gramaticile de pînă acum nu-mi putea face însă vreun ser- viciu, căci, abstracție făcînd de aceea că formele se găsesc ori falș, ori în puțin număr, ori fără sîstemă înșirate, exemplele sînt din cale afară de neîndestulătoare : pentru scheletul unei forme se dau trei patru cuvinte ca exemple și apoi un etcetera, iar pentru înțelesul formelor — în studiul că- ruia de altfel gramaticii noștri au copiat numai schematismul gramaticilor raționate străine, ori franțuzești ori nemțești — se dau, supt pretext de pedagogie, bucăți de lectură, de unde să-și aleagă, chipurile, elevul cele de trebuință". „Am fost nevoit atunci să-mi fac eu singur o gramatică, și am făcut-o ca pe un lucru secundar, ce trebuie să servească numai la ajungerea unui, țel mai înalt și căruia nu puteam să-i sacrific prea mult timp, în pripă, fără să am pretenția de a face un lucru deplin. Am cules cuvintele din dicționarul lui Cihac, singurul dicționar romînesc mai de samă, și am notat pe bazele lor formele ; am cules apoi exemple din cîțiva scriitori mai cunoscuți ai limbii comune, din Creangă, Eminescu, Odo- be.scu, C. Negruzzi, Ispirescu, Conachi, Alecsandri, și pe baza lor am notat înțelesul formelor". Este vorba, așadar, de o gramatică menită să servească, în primul rînd, autorului, în vederea ajutorării lui la elaborarea istoriei limbii ro- mîne, și apoi altor oameni, toți cu o pregătire, fie și foarte modestă, de lingviști, adică de cunoscători ai gramaticii nu numai practice, ci și isto- rice romînești. Philippide nu s-a gîndit, deci, nici la elevii din învăță- mîntul mediu (ca Tiktin, de pildă), nici la un cerc mai larg de cititori, 19) „înțelesul formelor (gramaticale) “, însemnează, la Philippide, funcțiunea ) sintactică a cazurilor, modurilor, timpurilor etc. Acad. IORGU IORDAN care, cunoscători sau necunoscători ai limbii noastre, ar fi simțit nevoia? să se lămurească, cu ajutorul regulilor stabilite de autor, asupra unor fapte și probleme de ordin gramatical. In ce privește caracterul normativ pe care trebuie să-l aibă orice gramatică, Philippide se arată ostil, evident fără dreptate. Iată ce spune el despre atitudinea gramaticului (și a lingvistului în general) față de- faptele pe care le cercetează : „...am fost totdeauna de părere că un gra- matic trebuie, ca oricare istoric, să înregistreze numai lucrurile cum sînt,. fără să facă vreo schimbare la dînsele, și să fie, prin urmare, nedumerit, atunci cînd lucrurile înseși sînt nedumerite". Dacă facem abstracție de această idee greșită 20 și apreciem grama- tica lui Philippide numai din punctul de vedere al scopului pe care l-a urmărit autorul ei, putem spune că avem în fața noastră o operă valo- roasă și extrem de utilă. Valoarea ei constă, înainte de toate, în marea bogăție și varietate a materialului adunat și catalogat după natura gra- maticală a faptelor respective. Astfel declinarea substantivului ocupă 32’ pagini, pline toate cu exemple grupate după clasa căreia aparțin, după terminație, după gen, după număr, după forma de genitiv-dativ (la sin- gularul substantivelor feminine), după modificările fonetice suferite în temă de la o formă la alta etc. Tot așa de bogate' (cu diferențe canti- tative de la o parte de vorbire la alta, după natura și importanța fiecăreia) sînt capitolele consacrate adjectivului (14 pagini), pronumelui (12 pagini),, verbului (70 pagini), prepoziției (13 pagini), adverbului (16 pagini). La fel de numeroase și de variate sînt faptele sintactice, care ocupă un loc mai mare chiar decît cele morfologice (împreună cu formarea cu- vintelor) : sintaxa cazurilor (substantivului, adjectivului etc.) 21 cuprinde 73 pagini, sintaxa verbului 84 pagini (dintre care modurile 59, timpurile 23) etc. Această parte a gramaticii lui Philippide se distinge, mai ales în ce privește sintaxa verbului, nu numai prin mulțimea și felurimea mate- rialului, ci și prin interpretarea mai totdeauna justă, adesea subtilă, a sensurilor și nuanțelor sintactice pe care le exprimă formele gramaticale. Discuțiile teoretice sînt reduse la minimum, aproape nu există (din cauza scopului urmărit de autor ; vezi aici mai sus) : după ce se anunță funcțiu- nea formei respective, urmează citatele din autorii folosiți. De pildă : conjunctivul (p. 272 urm.) arată ,,a) posibilitatea, în propoziții principale și în propoziții subordinate (relative, disjunctive [fără], de loc, de timp,., interogative indirecte) “ ; ,,b) dorința, în propoziții principale" ; ,,c) voința (ordin), în propoziții principale"; ,,d) concesia, în propoziții principale- și' subordinate" ; ,,e) îndoiala, în propoziții principale și interogative in- directe" ; ,,f) frica, în propoziții principale" ; ,,g) mirarea, in propoziții' principale" ; ,,h) posibilitatea, în propoziții subordinate condiționale" ; ,,i) posibilitatea, în propoziții subordinate finale" ; ,,j) posibilitatea, în? propoziții subordinate consecutive" ; k) conjunctivul se întrebuințează 20) Numai partea privitoare la „nedumerire*4 merită acest calificativ, nu . ș? afirmația „fără să facă vreo schimbare la dînsele“, pe care trebuie să ne-o însușim. 21) E vorba de toate funcțiunile sintactice ale părților de vorbire care aus forme cazuale. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCĂ 187 în propoziții subordinate subiective pe lîngă verbele care provoacă posi- bilitatea..., concesia..., îndoiala..., mirarea..." ; „1) conjunctivul se între- buințează în propoziții subordinate obiective drepte pe lingă verbele care arată posibilitate..., dorință..., voință..., concesie..., îndoială..., frică../ ; ,,m) conjunctivul formează propoziții subordinate obiective drepte pe lîngă substantivele care arată posibilitatea..., dorința..., voința..., conce- sia..., îndoiala..., frica...“ ; ,,n) conjunctivul formează propoziții subordi- nate atributive pe lîngă aceleași categorii de substantive" ; „o) conjuncti- vul formează propoziții subordinate atributive pe lîngă verbele par, sa- măn“. Pentru toate aceste funcțiuni se dau citate, care ocupă în total 20 pagini. La sintaxa timpurilor, Philippide distinge 1. „aspectul" (acțiune „continuă" sau, cum îi spunem noi, durativă ; acțiune iterativă ; acțiune momentană — el o numește cu termenul latinesc „instans"), 2. „timpul" (în. sens strict, adică momentul cînd se săvîrșește acțiunea) și 3. „rela- ția" (concomitența, anterioritatea și posteritatea unei acțiuni față de alta).. Trebuie să mai arăt, în sfîrșit, că majoritatea citatelor pentru faptele sintactice sînt luate din Creangă, adică din autorul a cărui limbă se apro- pie în cel mai înalt grad de vorbirea populară și, prin urmare, trebuie considerată ca mai autentică, mai conformă cu regulile structurii * gra- maticale a limbii întregului popor decît a tuturor celorlalți scriitori, indi- ferent de valoarea lor literară. Gramatica iambii romîne de lorgu Iordan, publicată, în primă ediție, la București (1937) 22 este, cum se arată în prefață, o gramatică prac- tică și descriptivă. Prima ei caracteristică este explicată de autor în felul următor : „...îndreptar lingvistic, așadar o carte la care cititorul să re- curgă ori de cîte ori are îndoieli cu privire la scrierea unui cuvînt, la as- pectul unei forme gramaticale ș.a/ (p. III). Astăzi noi spunem „nor- țnativă" în loc de „practică" (chiar dacă termenii nu sînt decît parțial sinonimi). In continuare este amintită dificultatea în care se găsește au- torul unei gramatici normative, din cauza presupusei imposibilități de a stabili reguli în cazuri îndoielnice : „Căutînd să stabilești norme cu orice preț, poți greși, adică poți da impresia că ai greșit, atunci cînd norma respectivă nu satisface simțul pentru limbă al tuturor sau măcar al ma- jorității cititorilor. Și mai cu seamă poți greși față de limba însăși, față de evoluția ei ulterioară : ceea ce astăzi este sau ți se pare necorect poate deveni mîne regulă generală, acceptată de toată lumea, din pricină că limba a apucat, în dezvoltarea ei, tocmai pe drumul indicat de inovația care în momentul de față este considerată ca o abatere de la normele gramaticale. Cine nu uită că limba se transformă necontenit sub ochii noștri trebuie să aibă mereu în minte acest lucru. A trecut vremea cînd gramaticul, stăpînit de o anumită concepție, credea că poate fixa reguli absolute și poate da sentințe pe care să le respecte toată lumea, cu riscul 22) Ediția a Il-a, fără modificări, a apărut, tot la București, în 1946. Această ediție a servit pentru traducerea ei în limba rusă (Gratnmatika rumînskogo iazika. Moscova, 1950). 188 Acad. IORGU IORDAN unei... pedepse în caz de abatere" (p. IV). Acest pasaj vădește, cum s-a arătat23, pe bună dreptate, atitudinea obiectivistă a autorului și totodată o anumită confuzie între munca, obligatorie, a gramaticului de a descoperi și a formula legile obiective ale structurii gramaticale și, în consecință, de a condamna abaterile de la aceste legi, și între intervenția, bazată pe concepția idealistă, a acelora care cred că pot modifica legile limbii, în- locuindu-le cu produsele propriei lor minți, cu „creațiile/" lor subiective. In ciuda acestei greșite declarații de principiu, autorul gramaticii în discuție nu se arată totdeauna indiferent față de abaterile de la re- gulile gramaticale. Dimpotrivă, el le înregistrează și le condamnă ade- sea (aș zice, ori de cîte ori este convins că are a face cu o abatere în sens strict și nu cu o inovație, care, izvorînd din dezvoltarea firească a limbii, i se pare că se poate generaliza cu vremea și poate, deci, să devină o adevărată regulă). Nu cred necesar să dau exemple, pentru motivul că cititorul atent și neprevenit le poate găsi singur. Această gramatică a mai fost criticată (în același loc) și din cauza spațiului redus pe care îl acordă sintaxei. Este adevărat că „Morfologia" și chiar „Fonetica" ocupă un număr de pagini mai mare (prima, mult mai mare) decît sintaxa. în prefață (p. IV), autorul spune: „In majori- tatea cazurilor, nedumerirea romînilor care vor să vorbească și să scrie corect se referă la fonetică și la morfologie. In aceste domenii se comit ori se pot comite cele mai numeroase greșeli ; prin urmare, era firesc să le dau o dezvoltare mai mare. La sintaxă avem a face mai puțin cu reguli propriu-zise, cu norme asupra cărora să cădem toți de acord, tocmai fiindcă materialul respectiv nu se poate totdeauna încadra în legi fixe. Prin chiar natura ei, sintaxa reprezintă elementul cel mai personal din limbă : alcătuirea propozițiilor și a frazelor, ordinea cuvintelor etc., fără a putea fi lăsate la capriciul fiecăruia, comportă o libertate relativ mare, pe care n-o găsim nici la morfologie, nici la fonetică". Această motivare, pe care o găsesc justă chiar din punct de vedere teoretic, mai cu seamă în partea ei inițială, a fost impusă, în primul rînd, de caracterul practic al gramaticii, cum dovedește, între altele, și faptul că tocmai în capitolele foneticii și morfologiei autorul a intervenit de cele mai multe ori pentru a critica și condamna abaterile de la regulile limbii. Mai important, pentru aprecierea obiectivă a atenției acordate sin- taxei în comparație cu fonetica și morfologia, este însă altceva. In „Gra- matica Academiei R.P.R.", la locul citat (v. aici mai sus), se afirmă că „Sintaxa" ocupă numai 34 pagini (în realitate 35) 24. S-au neglijat două fapte, după mine, foarte importante, care puteau fi ușor observate. Pri- mul este în legătură cu punctuația, pusă de autor (în mod greșit) la „Fonetică'", deși ea aparține sintaxei. Capitolul respectiv are 15 pagini, care, adăugate la cele 35 deja amintite, măresc simțitor spațiul consacrat problemelor sintactice. Al doilea fapt trecut cu vederea este arătat încă 23) Academia Republicii Populare Romîne. Gramatica limbii romîne, voi. I, București 1954, p. 15. 24) Greșită este și cifra dată pentru paginile consacrate „Foneticii" și „Mor- fologiei" (205 în loc de 212). ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCA 189 din prefață (p. V—VI), unde citim următoarele: „Dar chestiile sintac- tice le-am tratat scurt numai în aparență. Cititorul atent va observa ușor că Morfologia conține foarte multe lucruri care se discută, de obicei, la sintaxă. Este vorba, în primul rînd, de funcțiunea formelor gramaticale (cazuri, moduri, timpuri ș.a.). Teoretic, cel puțin pentru majoritatea spe- cialiștilor, acest capitol aparține Sintaxei. De fapt însă, nu putem separa forma unui cuvînt, adică aspectul lui exterior, de funcțiunea sau înțelesul pe care-1 are în vorbire. Intre partea formală (sau materială, cum i-am mai putea zice) și cea intelectuală a cuvîntului este o legătură indiso- lubilă. Cînd vorbim sau scriem, aceste elemente apar, în conștiință, amîn- două deodată, nu rînd pe rînd. Prin urmare, în cercetările noastre n-avem dreptul să le analizăm în sensul strict al termenului, ci trebuie să le pre- zentăm așa fel, încît nimeni să n-aibă impresia că forma unui cuvînt poate exista independent de înțelesul sau funcțiunea ei (și nici invers) Este greu să socotim cîte pagini din partea privitoare la morfologie a acestei gramatici conțin fapte sintactice (sintaxă a părților vorbirii), dar numărul lor este, cu siguranță, mare. Trebuie să mai adaug că din cele 140 pagini ale părții intitulate „Morfologia" urmează a fi scăzute 5, în care se discută formarea cuvin- telor. In rezumat, se poate spune că faptele de sintaxă ocupă cel puțin 2/3 din spațiul acordat morfologiei propriu-zise, ceea ce însemnează că disproporția dintre aceste două părți ale gramaticii nu este așa de mare cum pare a rezulta din cifrele pe care am crezut necesar să le rectific. Discuția precedentă nu trebuie înțeleasă în sensul că lucrarea de care n*e ocupăm aici n-ar avea greșeli, și încă destul de numeroase. Unele au fost relevate deja și recunoscute de autor. Ele sînt de natură principială, izvorîte dintr-o concepție nejustă despre rostul gramaticii. Iată acum și cîteva privitoare la fapte sau la interpretarea dată faptelor. Genul neutru este numit (p. 77) ambigen (sau eterogen), pornindu-se de la aspectul formal, ca și cum această categorie gramaticală n-ar corespunde unui con- ținut propriu-zis, adică unei categorii logice. însumi, însuți etc., pronume de identitate sau de întărire, apar (p. 129) ca pronume reciproce, termen care nu spune nimic sau chiar induce în eroare. Formele personale (sau predicative) ale verbului sînt „analizate" în copulă + gerunziu : el scrie = el este scriind (p. 163), întocmai ca în gramatica lui Cipariu (v. mai sus, p. 176). Predicatul nominal este redus la numele predicativ, fără ver- bul copulativ însoțitor (p. 167, n. 2). Interpretarea justă a adjectivului din denumirea viitorul exact ( = viitorul II) este cea propusă în nota 1 de la p. 172, adică „trecut", nu cea din text („fiindcă, în comparație cu viito- rul I, care nu arată în ce moment viitor se petrece acțiunea, viitorul II precizează, este, deci, exact sau mai exact decît celălalt"). La p. 175 se tăgăduiește, în mod greșit, existența gerunziului și a supinului, afirmîn- du-se că primul este participiul prezent, iar celălalt participiul trecut, că, prin urmare, limba noastră ar avea numai două moduri nepersonale, anume infinitivul și participiul. 190 Acad. IORGU IORDAN Gramatica limbii romîne de Al. Rosetti și J. Byck, București 1945 (ed. II) 25 prezintă unele particularități necunoscute lucrărilor analoage anterioare. Cea mai importantă o constituie capitolul „Stilistica" (p. 189- 251), de fapt „o scurtă antologie de bucăți de lectură dirijată", cum se exprimă autorii în prefață (p. 7), alese din literatura cultă după criterii estetice și grupate după natura stilului- folosit de autorii respectivi: stil oral, stil romantic, stil retoric, stil expozitiv, „sinteze nouă cu acorduri personale", stil realist, stil artist și stil sobru. Fiecare fragment literar este însoțit de scurte explicații și comentarii menite să înlesnească citi- torului înțelegerea și justa apreciere a textului sub raportul stilistic. Deși problema stilului, oricum am interpreta noi această noțiune, care, înce- pînd din 1953, preocupă foarte de aproape pe lingviștii și filologii sovie- tici, nu aparține domeniului de cercetare gramaticală propriu-zisă, pre- zența acestui capitol într-o gramatică destinată unui cerc larg de citi- tori, cu o formație intelectuală adesea diferită de la unul la altul, este, cred, o inovație binevenită. Altă noutate privește fonetica (p. 11—20), unde sînt luate în con- siderație, pe baza lucrărilor „Cercului lingvistic de la Praga", numai fo- nemele, adică numai valoarea funcțională a sunetelor. Din cauza expunerii prea sumare și, mai cu seamă, a greutăților pe care le oferă înțelegerea problemelor de fonologie chiar pentru un om cu oarecare pregătire lingvis- tică, inovația nu cred că și-a atins scopul urmărit de autori. Aceasta, din punct de vedere practic. în ce privește aspectul teoretic, trebuie consi- derată ca o greșeală separarea foneticii propriu-zise de fonologie, adică, altfel spus, separarea sunetelor realizate, concrete, de foneme. Și în tratarea de amănunt a faptelor gramaticale găsim lucruri noi sau prezentate sub un aspect nou, de pildă reducerea lui i final surd și asilabic la o simplă înmuiere, a consoanei precedente (lupi, albi = lup alb'), existența unui (început ? de) gen personal în limba romînă (p. 22, 29), considerarea tuturor prenumelor, cu excepția celor personale, ca pro- nume și adjective în același timp încă din titlurile paragrafelor respective (v. p. 54 urm.), analiza, fie și sumară, a diverselor valori pe care le are diateza reflexivă (p. 70) etc. Aș mai adăuga, între altele, ca o calitate oarecum generală a acestei gramatici, bogăția faptelor înregistrate, dintre care multe dovedesc din partea autorilor un spirit de observație adesea subtil, atît în ce privește sezisarea, cît și interpretarea, mai cu seamă cînd ele provin din limba vorbită. Această bogăție surprinde puternic, în deosebi prin contrast cu spațiul destul de redus consacrat gramaticii propriu-zise, căreia, dacă eliminăm capitolul „Stilistica", apoi prefețele și fonetica, îi rămîn numai 166 pagini. Cum se explică această situație, aparent foarte ciudată ? Autorii s-au limitat, în general, la consemnarea și la explicarea laconică a faptelor, fără o analiză, oricît de sumară, măcar din loc în loc, a materialului în- registrat. Din cauza aceasta, lectura continuă, chiar a unui număr relativ 25) Ediția I a apărut în 1943, fără numele lui J. Byck, datorită regimului fascist din vremea aceea. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCA 191 mic de pagini, devine greoaie și obositoare. Lipsesc de multe ori pînă și definițiile termenilor gramaticali, adică a părților vorbirii, a categoriilor gramaticale etc., care sînt de rigoare, și nu numai într-o gramatică desti- nată nespecialiștilor, cum este aceasta. Ai impresia că autorii au evitat în mod deliberat discuțiile de ordin teoretic și totodată s-au silit să com- prime pînă la limita extremă a înțelegerii, formularea însăși a constată- rilor și observațiilor făcute în legătură cu faptele, ceea ce de asemenea îngreuiază lectura. Paralel cu separarea foneticii de fonologie, amintită mai sus, merge separarea morfologiei de sintaxă. De astă dată procedeul este anunțat în prefață, unde se proclamă și se motivează necesitatea teoretică a despăr- țirii acestor două părți ale gramaticii : „Spre deosebire de alți autori, am separat, în cartea noastră, faptele care aparțin morfologiei de acelea care aparțin sintaxei ; delimitarea a fost menținută în mod consecvent, astfel încît un domeniu nu încalcă pe celălalt. In concepția noastră, morfo- logia operează cu semnul linguistic (forma linguistică sau cuvîntul) și are drept scop să descrie sistemul în care intră semnele (formele sau cu- vintele) unei limbi și să lămurească funcțiunea și valoarea sau sensul acestor semne. Sintaxa, de altă parte, descrie construcția cuvintelor, rela- țiile și rolul cuvintelor în frază". (Din-prefața ediției I, p. 6—7.) In ediția a Il-a procedeul a fost aplicat și mai strict: „Unele fapte cuprinse în capitolul morfologiei sînt trecute aici la sintaxă, delimitîndu-se în felul acesta cu mai multă strictețe cele două domenii" (p. 5). Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, pentru motivul că morfo- logia și sintaxa constituie o unitate asemănătoare cu aceea dintre „formă" :și „conținut" și, prin aceasta, se condiționează reciproc. Dacă ne-am con- forma acestei concepții, ar urma să transformăm morfologia într-un de- pozit de forme flexionare, grupate după părțile de vorbire cărora aparțin, simple scheme sau schelete, lipsite de viață. De altfel definiția pe care au- torii noștri o dau morfologiei vine în contradicție cu separarea ei de sin- taxă. Căci, dacă morfologia are drept scop nu numai să descrie semnele ( = formele), ci și să lămurească „funcțiunea26 și valoarea sau sensul acestor semne", însemnează a face morfologie ș i sintaxă (a părților de vorbire) în același timp : cazul nominativ, de pildă, este o formă a sub- stantivului și îndeplinește funcțiunea de subiect, de apoziție și de nume predicativ, așadar, potrivit definiției reproduse aici, la morfologie, unde se vorbește despre cazuri, trebuie să se arate nu numai forma, ci și funcțiu- nea lor sintactică. De fapt, nu este vorba de contradicție, ci de o confuzie între „func- iiune“ și „valoare sau sens1", deși în pasajul citat aceste noțiuni sînt clar separate. Funcțiunea unei forme gramaticale ne trimite la sintaxă, pe cînd „valoarea" ei ne trimite la morfologie. Spunînd, de ex., că dativul are în propoziție funcțiunea de obiect indirect, facem sintaxă, pe cînd constatarea faptului că adj. alb capătă valoare de substantiv în formula albul ochiului aparține morfologiei. După mine, și echivalența „valoare" 26) Subliniat de nrne. 192 Acad. IORGU IORDAN = „sens" este greșită : „sens" însemnează „valoare lexicală", adică înțe- lesul unui cuvînt, noțiunea pe care el o exprimă. In albul ochiului, primul element are valoare (morfologică) de substantiv și sensul (lexical) pe care îl are alb și atunci cînd își păstrează valoarea de adjectiv. Totodată alb(ul) poate îndeplini o anumită funcțiune în legătură cu alte cuvinte, fie că formează împreună o propoziție sau un simplu grup sintactic. Sen- sul (lexical) rămîne același, indiferent de valoarea (morfologică) și de funcțiunea (sintactică) a cuvîntului27. Despărțirea morfologiei de sintaxă, care merge, teoretic, pînă la o adevărată opoziție între aceste părți ale structurii gramaticale, explică, cel puțin într-o anumită măsură, și faptul că dintre cele 62 pagini con- sacrate sintaxei 52 se ocupă de sintaxa părților vorbirii, 4 de sintaxa păr- ților propoziției, iar 6 de sintaxa frazei. Cu alte cuvinte, sintaxa propriu- zisă, sintaxa adevărată, care însemnează construirea propozițiilor și a frazelor, ocupă numai o cincime din spațiul acordat sintaxei părților vor- birii. Din fericire, ca să zic așa, autorii gramaticii în discuție tratează în partea privitoare la sintaxa părților vorbirii numeroase probleme de sintaxă în sens strict. De aici rezultă însă alt inconvenient, acela că se amestecă fapte de un fel cu fapte de alt fel, ceea ce poate provoca nedu- merirea unui cititor mai atent. In prefață (p. 6) ni se dă a înțelege că această gramatică este și normativă : „Atunci cînd lucrul este necesar, gramatica noastră dă indi- cații asupra calității unei forme linguistice, recomandînd, eventual, evi- tarea ei". „Recomandarea" evitării formelor greșite se face extrem de rar, în schimb destul de des se înregistrează fără luare de atitudine fapte care reprezintă abateri de la regulile limbii literare. Dau cîteva exemple. P. 71 : „Astfel, verbele de conjugarea a IlI-a, cu accentul pe radical,, devin, prin mutarea accentului, de conjugarea a Il-a : crede, face > credea, făcea; facem, faceți, credeți, vindem > făcem, făceți, credeți, vindețiC. P. 128 r „Alături de a se asemăna cu oamenii de treabă, se întîlnește și a se ase- măna oamenilor de treabă; în loc de a ajuta la crearea unei biblioteci, se scrie a ajuta creării unei biblioteci; a răspunde la apelul cuiva și a răspunde apelului cuiva", p. 131 : „Substantivul cu mai multe adjective designînd noțiuni distincte nu ia forma pluralului : limba romînă și fran- ceză sau limba romînă și cea franceză sînt construcțiile obișnuite, iar limbile romînă și franceză e o imitație după construcția franceză Ies langues roumaine et franqaise" La p. 134 se înregistrează, fără comentarii și, firește, fără a se recomanda evitarea lor, construcții ca lu doamna Vasi- 27) La pag. 126 se vorbește de „f u n c ț i u n i 1 e“ genitivului, „dintre care unele pot fi grupate în categoria genitivului posesiv, explicativ, subiectiv, obiectiv, partitiv. etc.“, la p. 127—8, unde se discută despre sintaxa dativului, se spune că acest caz are „în afară de sensul atribuției, al destinației, al referinței, pe acela al posesiei“, iar la p. 128 acuzativul este definit drept „cazul substantivului în funcțiune de obiect direct“, după ce la p. 126 și 128, celelalte două cazuri oblice (genitivul și dativul) fuseseră definite fără folosirea vreunuia dintre termenii de care ne ocupăm aici. 2«) Invocînd influența franceză, autorii recomandă, de fapt, fie și indirect, construcția greșită limba romînă și franceză. De altfel, eu mă îndoiesc că limbile romînă și franceză se datorește unui model străin. Ea a fost impusă de logică : diri moment'ce e vorba de două limbi, forma pluralului apare aș zice automat. ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCĂ 193 lescu, lui madam Ana ș.a. Tot așa se procedează, la p. 142, cu mă-sa lui, P. 146 : „In loc de omul căruia i-am dat banii, se aude mai ales29 omul care i-am dat banii. Chiar construcția cu prepoziție e evitată. Se spune lucrul care l-am luat în loc de lucrul pe care l-am luat, sau fata care m-am plimbat cu ea în loc de fata cu care m-am plimbat1'. Nicolae D r ă g a n u, Elemente de sintaxă a limbii romine. Lucrare postumă, București 1945 (107 pagini). Din „Cuvînt înainte" aflăm că această lucrare conține „fragmente terminate", adică părți redactate defi- nitiv, dintr-un „Manual elementar de sintaxă", la care lucra fostul pro- fesor de la Universitatea din Cluj, N. Drăganu. Capitolele de sintaxă tratate în această carte sînt (reproduc titlurile) : Propozițiunea ; Mijloa- cele cu care exprimăm înțelesul în propozițiune; Vorbire neregulată (anormală) ; Belșug și scurtime în vorbire ; Felurile propozițiunilor după înțeles; Propozițiunea monomembră ; Propozițiunea bimembră; Acordul predicatului cu subiectul său ; Atributul ; Articolul ; Articolul substantival postpozitiv (enclitic) ; Complementul; Prepoziția ; Conjuncția ; Interjecția ; Vorbire directă, indirectă și semidirectă (indirectă liberă). Extinderea acestor capitole diferă mult de la unul la altul. Astfel „atributul" ocupă 20 pagini, adică aproape o cincime din întreaga lu- crare, pe cînd „vorbirea neregulată" sau „conjuncția", de pildă, sînt tra- tate în cîte 2—3 pagini. Deosebirea se datorește, fără îndoială, faptului că problemele respective nu au toate aceeași importanță. La aceasta se adaugă însă un element de ordin subiectiv, izvorît, cred, din preocupările știin- țifice ale autorului, mai susținute unele, mai puțin susținute altele, cu privire la problemele de sintaxă romînească. O primă calitate, care se impune din capul locului, a acestei lucrări o constituie marea bogăție a citatelor. Dacă ținem seamă de volumul ei redus, putem spune că întrece, din acest punct de vedere, toate gramati- cile limbii noastre. Citatele sînt nu numai foarte numeroase, ci și extrem de variate în ce privește izvoarele lor : au fost folosite texte vechi romî- nești, scriitori clasici și contemporani, producțiile artistice anonime șî vorbirea populară (mai ales sub forma proverbelor). Aceasta dovedește familiarizarea autorului cu literatura noastră din toate epocile, ceea ce ex- plică, în plus, siguranța și simțul literar cu care au fost alese citatele. Bogăția materialului nu înseninează neglijarea aspectului teoretic al problemelor cercetate, chiar dacă uneori am fi dorit ca discuțiile cu conținut general să fie. ceva mai dezvoltate. Găsim în fiecare capitol, pe lîngă definițiile de rigoare, multe precizări și lămuriri, care completează și adîncesc conținutul noțiunilor în discuție, ajutînd astfel la înțelegerea științifică a faptelor lingvistice. Deși, cum se arată în titlu și în denumirea capitolelor, avem a face cu o lucrare* de sintaxă, autorul dă și indicații de natură morfologică, pornind de la ideea, justă, pe care n-o enunță nicăiri, dar o aplică pre- tutindeni, că sintaxa și morfologia alcătuiesc o unitate indisolubilă. In general vorbind, discuțiile teoretice nu dau loc la obiecții sau la contradicții. Cele mai multe probează că Drăganu își însușise pe deplin 29) Subliniat de mine. Ne întrebăm: în vorbirea căror oameni ,,se aude...“? 13 — Limbii și literatură v. II — e. 6863 194 Acad. IORGU IORDAN realizările predecesorilor săi în acest domeniu și, ceea ce contează mai mult, avea o concepție personală cu privire la anumite probleme sau fapte sintactice. Relevez, spre exemplificare, o serie de lucruri mai caracteris- tice sub acest raport. P. urm. tratează despre intonație, ca mijloc de exprimare a modalității (sau înțelesului) propoziției ; se arată, și cu ajutorul unor scheme, felul cum se intonează diversele feluri de propoziții, și se face, între altele, observația, justă și interesantă, că „intonația pro- pozițiunilor brahiolgice (scurtate) ne ajută... să stabilim ce părți de pro- pozițiune sînt ele în propozițiunea completă din care ar putea face parte" (p. 15). P. 28 (și aiurea) : se face distincția între propozițiile pe care autorul le numește „brahiolgice (scurtate) ", ca, de ex., bună ziua!, aju- tor ! etc., și cele eliptice propriu-zise, unde lăsarea la o parte a unora din- tre elementele alcătuitoare se face în mod intenționat și de aceea comple- tarea lor prezintă dificultăți pentru ascultător (sau cititor). P. 40: „Su- biectul este partea principală de la care pleacă gîndirea...". — P. 42 : „Predicatul este partea principală spre care se îndreaptă gîndirea...". P. 44—45 : se descriu „stările acțiunii", adică diversele ei aspecte de du- rată (continuă, momentană etc.) 39. P. 49 : subiectul și predicatul, deși părți principale ale propoziției, se găsesc, unul față de altul într-un raport care le știrbește independenta („nici unul nu este cu totul independent de celălalt"). Uneori însă, explicațiile sau interpretările provoacă fie îndoieli, de pildă considerarea ca propoziții (fie și monomembre, cum le spune Dră- ganu) a interjecțiilor și a vocativelor, puse alături de imperative și de verbele predicative impersonale (p. 36 urm.), definirea articolului ca „un soi de atribut adjectivat" (p. 74, unde se arată totuși că „azi articolul este un cuvînt fără înțeles independent"), fie opoziție, de ex., confundarea verbului ajutător cu cel copulativ (p. 45 urm.), analiza formulelor sin- tactice de felul lui știe ea, Smaranda; a trecut el așa un răstimp etc. (p. 57), identificarea numelui predicativ substantival cu un „complement în nominativ." (p. 83), explicarea denumirii de „complement direct" („după limba franceză, unde acuzativul se leagă de verb fără prepoziție, deci di- rect", p. 86) sau definiția dată interjecției („Interjecțiile sînt niște pro- pozițmni nedespărțite în părțile lor, cu forma unor vorbe invariabile, cu care exprimăm simțiri, voințe, ori imităm sunete și zgomote din natură", p. 99). 1 Și terminologia se pretează cîteodată la critică : cuvinte „autose- mantice (numite de unii învățați semanteme", p. 16), „polilogie" și „pro- pozițiuni polilogice" (cînd „rostim mai multe cuvinte decît trebuie ca să fim înțeleși'"), „brahilogie" (cînd „ne mulțumim cu mai puține") (p. 26), complement „nominativul, acuzativul, datival", „genitiv" respectiv (p. 83). complement „directiv" ( = indirect, p. 87) ș.a. Cea mai nouă gramatică a limbii noastre și totodată cea mai bună este Gramatica limbii romine, în două volume, publicată de Academia R.P.R. (București 1954). Superioritatea ei față de operele similare constă. 30) Le găsim și în gramatica lui Philippide (ilustrate cu numeroase citate). ISTORIC AL PRINCIPALELOR LUCRĂRI DE GRAMATICA ROMÎNEASCA 19$ aș putea spune, în îmbinarea tuturor calităților pe care le-am constatat la unele dintre cele analizate pînă aici, ca, de pildă, atitudinea obiectivă în interpretarea faptelor, bogăția și varietatea materialului documentar, atenția deosebită acordată sintaxei ș.a. Trebuie adăugat că toate aceste calități se găsesc în această gramatică într-o măsură cu mult mai mare decît în cele mai bune dintre premergătoarele ei. Explicația acestei situații unice trebuie căutată, înainte de toate, în concepția științifică, pe baze marxiste, care a călăuzit pe alcătuitorii ei. Aceștia au folosit lucrarea lui I. V. Stalin, Marxismul și problemele lingvisticii, precum și numeroase studii, articole etc. ale savanților sovietici, care aplică, la cazuri con- crete, concepția marxistă despre limbă. De mare ajutor le-a fost Gramma- tika russkogo iazîka a Academiei de Științe U.R.S.S., voi. I (1953), bogată în idei și explicații noi, întemeiate de asemenea pe doctrina marxist- leninistă. Această gramatică a limbii noastre este descriptivă și normativă : descrie faptele gramaticale și recomandă, mai exact spus, prezintă drept forme și construcții corecte pe acelea care se. conformează' regulilor limbii, așa cum apar ele în operele scriitorilor buni, clasici sau contemporani, și în vorbirea curentă, familiară sau populară, reprezentată, aceasta din urrnă, prin producții artistice, proverbe etc. Deși descriptivă, Gramatica Academiei R.P.R. ia în considerație și aspectele anterioare ale limbii romîne, mai întîi prin aceea că cerce- tarea faptelor nu se limitează la limba secolelor al XlX-lea și a! XX-lea, ci merge adesea înapoi, pentru anumite stări de lucruri, pînă la secolul al XVI-lea, apoi, și mai ales, prin scurte, dar cuprinzătoare introduceri istorice la principalele capitole, unde se înfățișează situația din latină. In felul acesta se arată legătura strînsă dintre aspectul modern al limbii, romîne și fazele ei anterioare, adică, altfel spus, se ilustrează ideea că vorbirea omenească (în cazul de față, limba noastră) se află în continuă transformare. Caracterul normativ al acestei gramatici iese la iveală nu numai în formularea regulilor juste cu ajutorul citatelor, așa cum am arătat, ci și în condamnarea abaterilor de la aceste reguli. Cred că intervenția autorilor în sensul respingerii greșelilor ar fi trebuit să fie mai frecventă și, uneori, mai hotărîtă. Căci, deși astăzi se sene și se vorbește, în general, mai bine decît înainte de 23 August 1944, apar încă numeroase greșeli, chiar în opere literare și științifice, ca să nu mai vorbim de traduceri, care amintesc adesea, prin imitarea servilă a originalului, textele traduse din secolele trecute. După cum știm, gramatica, adică structura gramaticală, are două părți : morfologia și sintaxa. Autorii operei aici în discuție au crezut necesar să introducă, la începutul volumului I, două capitole, nu prea lungi, unul despre vocabular (20 pagini), celălalt despre fonetică (48 pa- gini), pornind de la ideea că gramatica se folosește la realizarea ei con- cretă de cuvinte și că cuvintele (la fel cu formele gramaticale) sînt constituite din sunete. Procedeul se justifică și din punct de vedere teo- retic, căci el ilustrează legătura strînsă, indisolubilă, dintre toate elemen- tele alcătuitoare ale limbii. Restul acestui volum (aproape 300 pagini) 196 Acad. IORGU IORDAN este consacrat morfologiei, în care sînt înglobate formarea cuvintelor și sintaxa părților vorbirii. Volumul al Il-lea conține sintaxa propriu-zisă (= sintaxa propoziției și sintaxa frazei), și are ceva mai multe pagini decît morfologia. Numeroase probleme, neglijate mai totdeauna, și nu numai în gramatici, sînt tratate în capitolul despre sintaxa frazei, și: anume: vorbirea directă, vorbirea indirectă, elipsa, repetiția, cuvinte și construcții incidente, accentul și intonația. Caracterul riguros științific al acestei gramatici se manifestă și în anexele menite să ușureze consultarea ei și controlul citatelor. Fiecare volum are, la sfîrșit, o bibliografie (lista operelor din care s-a cules materialul docum'entar)31, un indice de materii și un indice de cuvinte Folosirea ei este mult ușurată și prin extrem de bogatul „cuprins" (lista capitolelor și paragrafelor : 12 pagini la volumul I, 13 pagini la volumul al II-lea). Alte amănunte nu cred util să dau, pentru motivul că această gra- matică trebuie studiată serios și consultată în orice moment de către țoti oamenii care se interesează de problemele limbii noastre și, în primul rînd, de către studenții secției „romînă", viitori profesori de limba romînă. Eu m-am limitat la o prezentare de ansamblu, cu aprecieri de ordin general, al căror scop unic a fost să atrag atenția asupra acestei opere valoroase. 31) Bibliografia primului volum umple 6 pagini, iar a celui de-al doilea 9 pagini. G. IVANESCU LIMBA POETICĂ ROMÎNEASCĂ*) § 1. Studiile asupra limbii literaturii artistice romînești sînt extrem de puține. Discuția deschisă în anul 1954 de revista Contemporanul în legătură cu limba literaturii artistice a fost bine venită și utilă, deși ea n-a dus la rezultatele la care ne-am fi așteptat. Intr-o țară în care de multă vreme discuțiile asupra limbii se duceau numai în cercurile lingviș- tilor și erau evitate de restul publicului cult, pentru ariditatea lor și oarecum pentru caracterul formal al limbii, discuția aceasta arată, ca de altfel atîtea alte manifestări petrecute la noi după 1950, anul inter- venției hotărîtoare a lui I. V. S t a 1 i n în lingvistică, un spirit nou: interesul general pentru problemele limbii, în special ale celei literare, care la noi a fost viu numai în veacul trecut, în epoca formării limbii naționale, de cultură (de pe la 1780 pînă pe la 1880). Este drept că și lingviștii de după 1880 au fost vinovați de puținul interes pe care-1 avea publicul nespecialist pentru lingvistică : ei se ocupau numai cu problemele fazelor vechi ale limbii șl ale originilor ei, și neglijau problemele practice, privitoare la limba literară modernă, la limba literaturii artistice, la stiluri. In special în tînăra noastră cultură s-au discutat foarte puțin problemele stilistice. Cu rare excepții, scriitorii noștri treceau pe lîngă pro- blemele limbii literare si cele de stil, ca pe lîngă ceva străin preocu- părilor lor, și dacă au creat opere valoroase, le-au creat datorită talentului lor, fără a avea o idee clară și detailată despre stilurile limbii. Trebuie să spunem însă că stilistica, știința stilurilor limbii, a fost și este și astăzi una dintre cele mai înapoiate ramuri ale lingvisticii. Situația acestei discipline este încă neclară : vechea stilistică, creată în antichitate și perfectată după aceea, mai ales în secolul al XlX-lea, a fost socotită neștiințirică de unii lingviști occidentali de după 1900, ca B a 11 y, S e c h e- h a y e și cei din școala lingvistică de la Paris, care au crezut necesară crearea unei alte stilistici, strict lingvistice. Aceasta trebuia să nu se mai ocupe cu stilul și cu ceea ce e artă în limbă, ci cu altceva : cu expresiile afective ale limbajului obișnuit, care li se părea lor a fi de altă natură decît limbajul operelor literare. Disprețuirea totală de către lingviști a vechii stilistici, în care erau totuși atîtea lucruri bune, a avut ca urmare ruperea oricărei legături între stilistica „lingvistică" și cea „estetică", *) Comunicare ținută în cadrul filialei București a Societății de științe istorice și filologice. 198 G. IVANESCIJ „literară", ceea ce era împotriva realităților, căci și Wmbajul obișnuit se supune regulilor artei. Este drept că, în aceeași epocă, V o s s I e r și S p i t z e r, care au voit și ei să întemeieze o nouă stilistică, socoteau limba ca artă. Dar direcția inaugurată de ei n-a fost urmată de toți lingviștii, și, în orice caz, ei n-au pus stilistica pe adevăratele ei baze. Lingvistica sovietică, în special după intervenția din 1950 a lui I. V. Stalin, revenind la ceea ce era bun în vechea stilistică, încearcă să creeze o nouă stilistică, conform nevoilor epocii noastre. Deși avem încă diversitate de opinii în unele chestiuni fundamentale ale acestei discipline, este totuși clar pentru lingviștii sovietici că stilistica nu poate neglija studiul limbii operelor literare, și anume studiul utilizării artistice a limbii. Dacă această sarcină aparține și criticului literar, ea revine cu tot atîta drept lingvistului. Sub influența binefăcătoare a lingvisticii sovietice de după 1950, și la noi interesul lingviștilor pentru limba literaturii artistice devine din ce în ce mai mare. Cele cîteva articole traduse în romînește în anii din urmă, anume Observații despre limba literaturii, de V. Levin, publicat în Probleme de literatură și artă, VI (1953), nr. 2, p. 14—34, lapidarul articol al academicianului V. V. V i n o g r a d o v, Problemele esențiale ale științei literare sovietice, cu care se deschide volumul colectiv Problemele științei literare sovietice în lumina lucrărilor lui I. V. Stalin despre lingvistică (Voprosî hiteraturovedeniia v svete trudov I. V. Slatina po iazîkoznaniiu, Moscova, 1951, tradus și în romînește, 1952), și articolul cu care se încheie aceeași colecție, scris de B. V. Tomașevski, Limba și literatura, au adus la cunoștința cercetătorilor romîni o serie de prin- cipii, care, deși fuseseră formulate mai înainte de unii lingviști din occi- dent, sînt exprimate totuși de cercetătorii sovietici mai clar decît oricînd și de pe poziția unei concepții juste și complete despre limbă. Aceste articole, ca și cele apărute în revista Voprosî ia^koznaiia și netraduse încă în romînește, n-au rodit suficient pe ogorul lingvisticii romîne. Ple- cînd și de la unele din studiile care n-au fost traduse în romînește, ale cercetătorilor sovietici contemlporani, precum și de la rezultatele stilisticii europene mai vechi, în ce privește limba literaturii artistice, — și trebuie să remarcăm că și romînii au adus contribuții nu îndeajuns de cunoscute și prețuite, — vom încerca să relevăm aici unele aspecte neremarcate încă pînă astăzi, ale limbii literare romînești. Limba literaturii artistice este în fond limba literară normată a unui popor, limbă literară care, după unele șovăiri, devine, la începutul epocii capitaliste, limba lui comună sau națională. Ca și o operă de știință, care exprimă prin limbaj anumite adevăruri, ca și o operă politică, care îndru- mează prin limbaj politic activitatea politică a oamenilor, opera literară artistică recurge la limbaj pentru a exprima sau comunica imaginea, adică reprezentarea lumii și a vieții. Dar funcția specifică a literaturii artistice, care este aceea de a exprima frumosul și urîtul, pozitivul și negativul, sublimul și comicul, victoriosul, dramaticul și tragicul, duce la o serie de elemente specifice limbii literaturii artistice în raport cu limba ope- relor științifice, cu aceea a practicianului sau chiar cu aceea a conver- sației. Aceste elemente specifice limbii literaturii artistice se grupează în mai multe categorii. LIMBA POETICA ROMÎNEASCA 199 Intîi de toate, funcția estetică obligă la ceea ce s-a numit limbajul de caracterizare a personajelor, epocilor și locurilor. El se întîlnește în literatura realistă d?n toate timpurile, dar teoria lui s-a făcut întîi de către scriitorii naturaliști. Funcția estetică a literaturii artistice duce în această privință la o cumulare a faptelor de limbă de tot felul, populare, vechi, argotice, de jargon, modificate mai mult sau mai puțin după fone- tismul limbii literare. In limba literaturii artistice se întîlnesc aproape toate formele pe care le-a avut si le are limba rornînească. Nu poate să fie altfel cu limba unor opere care caută să reflecteze viața întregii socie- tăți rornînești din toate timpurile. Așadar, deși limba literaturii artistice este numai un aspect al limbii literare sau naționale, ea este. în alte pri- vințe, cu mult mai bogată decît limba literară sau decît limba națională (comună), cuprinzînd în ea și elemente care nu constituie norma limbii literare. Nevoia de caracterizare a personajelor, a epocilor; a locurilor, obligă pe scriitor să recurgă la elemente arhaice, dialectale, de clasă, jargon, de argou, care evocă un mediu cu totul deosebit de cel normal pentru noi cei de azi. Pe fondul general al limbii literare sau comune (naționale), aceste elemente, ce se abat de la norma lingvistică actuală a limbii literare sau comune, au funcția lor precisă, rezultată din scopu- rile scriitorului, adică din funcția operei literare. Nu despre aceste aspecte ale limbii literaturii artistice ne propunem noi a vorbi în articolul de față, întrucît ele sînt cele mai ușor de sezisat, — deși pentru identificarea lor în opera literară se cer din partea celui ce o studiază cunoștințe serioase asupra limbii vechi și asupra dialectelor dacoromîne. Vom adăuga numai că, la un moment dat din evoluția unei literaturi, problema ele- mentelor lingvistice de caracterizare devine mai complicată decît pare la prima vedere, căci, pentru a se împrospăta lingvistic, poezia lirică recurge, la un moment dat, la limbajul popular și chiar la cel argotic, ca mijloc fundamental al diversificării limbii ei de limba literară normală. La noi a existat o poezie popularizantă ca fond ș.J ca formă, chiar în veacul trecut, — Doine și lăcrămioare ale lui Alecsandri și unele poezii ale lui Eminescu, — dar ea reapare, și cu mult mai bogată, în literatura noastră, după primul război mondial, cu Tudor Arghezi. Despre poeziile din Flori ele mucigai, spunea acad. G. C ă l i n e s c u, Istoria, literaturii romîne, Compendiu (p. 357) : „Efectul artistic constă în surprinderea suavității sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemăntor aceluia *napo- letan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pasca- rella, în'care cu cît expresia e mai grotesc tipică, cu atît vibrația auten- tică e mai surprinzătoare". Și, după același critic (ibid.), „Horele, în ce au mai original și mai serios valabil, intră în definiția folclorului pur, tratat ca simplă formalitate plăcută ochiului și urechii". Acest nou stil, popularizând, al liricii noastre, inițiat de Arghezi se deosebește de cel al veacului trecut tocmai prin elementele neelegante, „vulgare", absorbite de el. Pe cînd poezia popularizantă din veacul trecut pleca de la cea ce era „frumos", „distins", „elegant", în poezia și în limba populară, noul stil popularizant nu pregetă a folosi tot ce se găsește în graiul popular. Stilul popularizant arghezian este înnoit, în literatura noastră,, cu ajutorul elementelor1 populare ardelene, de Mihai Beniuc. Dar acest. 200 G. IVANESCU talentat scriitor inovează și din alte puncte de vedere. Arghezi se menținea la idealurile poeziei moderniste și ca atare continua numai 'latura apolitică a poeziei noastre populare, deși el nu uita durerea „surdă și amară" a strămoșilor săi, robi, și explica, în poezia Testament, care constituie pre- fața la Cuvinte potrivite, asprimea limbii sale prin „mînia bunilor" săi, socotind poezia lui ca „Rodul durerii de vecii întregii". Beniuc a dat formei populare din poezia sa un conținut revoluționar, de asemenea exis- tent în poezia noastră populară. Ca și Arghezi și alții, el continuă poezia populară romînească, dar pe motive sau teme noi. Luînd pe Arghezi'numai în parte ca exemplu, generația de scriitori a realismului socialist a știut să se plaseze pe poziția revoluționară. Trebuie să precizăm că scriitorii mai noi, începînd cu Arghezi, folosesc stilul popularizant nu numai cînd vorbesc personajele lor, dar chiar atunci cînd vorbesc ei înșiși. Voi exem- plifica cu cîteva versuri din O samă de poeme de Beniuc. Astfel, în Țara (p. 3): „De vrei să știi, nepoate cine-am fost / Istoria învaț-o pe de rost. / Și află că mă trag din țara / Peste care luminează para / Coroanei de fier înroșit / Pe fruntea lui Doja cel vestit. / în țara aceea au zdrobit c-o roată / Pe Horea, c-a pornit flămînda gloată / Să sloboadă omul de sub jug/Și să strice blăstămatu nemeșug/. In codrii țării prin frunziș răsună / Fluera lui lancu cea nebună, / Pe care l-a mințit și 1-a-nșelat / Mincinosul de-m- părat". Tot astfel în Au mijit zorii omenirii (p. 25): „Vremea burgheziei,/ iarnă ucigașă, / Noapte a urgiei, / șarpe care-nfașă, / Ai fi zis alt’dată / Că nu se mai gată ! / Dară nu se gată, / Gată-se, vezi bine. / Și cu ce rușine ! / De om blestemată / D-apoi da, se gată, / Căci mai aprig soare / N-a fost niciodată / Ca ierni să doboare, / Să-ncălzească huma, / Cum e cel de-acuma". Elementele ardelenești și în general populare din aceste versuri sînt vizibile oricui: nepoate (ca formulă de adresare), Doja cel vestit, în țara ceea, mă trag „sînt originar", c-a pornit, „căci a pornit", să sloboadă „să elibereze", blăstămat, nemeșug, flueră „fluier" (substantiv), d-apoi da, se gată și altele. Avem, firește, și un stil popularizant al prozei, repre- zentat cu strălucire de Creangă. § 2, Limba literaturii artistice se caracterizează și prin elemente cu adevărat proprii numai ei, prin elemente de limbă care există numai pentru că există o literatură, o creație literară, o preocupare a artei literare,. Oricine va înțelege că ne referim aici la așa-numiteie figuri de stil, adică la limbajul figurat, precum și la tot ceea ce privește aspectul fonetic al poeziei și al prozei poetice, adică la ritm și sonoritate, vers, proză ritmată, rimă, aliterație, adaptarea perfectă a sunetului la sens, muzicalitate etc. Este și ceea ce s-a numit limbaj poetic, întrucît se înțelegea, și pe drept, că acest limbaj, aparține numai poeziei, concepută în sens larg, ca artă a cuvîntului, iar nu restrîns, ca versificație, deși forma ei cea mai carac- teristică, cea mai realizată, este versul. Firește, mulți înțeleg limba poetică, — și printre ei este și cercetătorul rus G. L. Abramovici, Vvedenie v Uter aturov edenic (Introducere în știința literaturii), Moscova, 1953, p. 65—143 —, ca închizînd în sîne și limbajul de caracterizare. Nouă însă ni se pare mai potrivit, împreună cu alți cercetători sovietici, care pleacă rom. lopată, cf. casă. Acest -ă, după consoane palataie (palatalizate) devine -e (cf. lat. ținea > latina tîrzie vina > rom. vine > vie, lat. folia'P>\^{. tîrzie fol'a ) rom. foal'e ; foaie, sl. kopaha > rom. copane copaie, sl. mezd'a (sau mai degrabă magh. mezsgye) ) rom. mejd'e, mejdie } mejdie, sl. nadezddap> rom. *) Formă foarte răspîndită în graiurile populare, rostită grajd( grajd' și chiar grajd’z. în transcriere fonematică toate -aceste pronunțări se redau prin grajd', cu un d palatalizat. 9) Vezi Dicționarul limbii, romîne (Academia romînă), II, s.v. grajd. Anchetatorii Atlasului lingvistic romîn (ALR), au notat în nord-vestul teri- toriului lingvistic romîn forme ca mejd'e, tnejdiă, mejde, mejd’iie, mejdiie și mejdă. (în sistemul de transcriere fonetică al ALR d' notează o ocluzivă palatală sonoră articu- lată în zona lui iod, aproape de aceea a lui g). Dintre toate aceste forme numai mejdă prezintă un (j)d nepalatalizat. Avînd în vedere că aceste forme sînt răspîndite în nord-vestul teritoriului romînesc (vezi harta alăturată nr. ?) și că în restul domeniului romînesc se întrebuințează un termen de origine maghiară pentru a desemna aceeași noțiune (hotar < magh. hatâr), pare mai probabilă originea maghiară a lui mejde, mejdie, mejdă (cf. magh. mezsgye, mezsde, mezsda: 1324). Presupunerea aceasta cîștigă în probabilitate dacă luăm în considerare că romînii din raionul Ciuc, Regiunea Autonomă Maghiară, numesc hatul mujdă, formă împrumutată din graiul secuilor (muzsda). Palatalizarea lui d în forma maghiară mezsgye s-a întîmplat, după pă- rerea lui I. Rniezsa, în limba maghiară (vezi Kniezsa Istvăn, A magyar nyelv szlăv lovevenyszavai, Budapest, 1955, I, 1, p. 337). H) Există și o formă de singular foarte rară: odăjdie. *-) De fapt nu întreg grupul șt, resp. jd, e palatalizat, ci numai t și d, pe cînd 5 și j precedenți rămîn în majoritatea graiurilor populare nepalatalizați. (Referitor la ariile de răspîndire a lui ș' j', vezi SCL, I, 2, p. 186 urm., hărțile 2, 3, 4, 5.) De altfel, în poziție înainte de consoană, opoziția „consoană palatalizată ~ consoană ne- palatalizată“ este neutralizată. 13) Mezda, accentuat pe finală (în cazul că provine- din bulgară și nu din maghiară), trecînd în limba romînă a fost accentuat pe prima silabă. Cf. sl. greblo) greblă, ^i.kosă) rom. coasă, sl. slugă ) rom. slugă etc. (Vezi Al. Roseti, Infl, sl. merid., p. 59). 14) Terminația este, Ia drept vorbind, fonemul vocalic „ă/e“. 288 EMIL PETROVICI nădejd’e, sl. odezd'a > rom. * odăjd'ej> odăjdie (pl. odăjdii), sl. prasfa^> rom. prașt'e, praști e> praștiei) Forma bulgară st'av(ej) a devenit în romînă întîi *șt’av(ie)}Q). Dar a între două consoane palatalizate nu se menține în dPalectul daco- român, ci devine e (cf. bulg. obicaj^^obicai^ obicei etc.). In ceea ce privește formele bulgare Wrb, xt’rbina, ele n-ar fi putut da în limba romînă decît știrb, știrbind. Vibranta silabică slavă este redată în limba romînă de obicei prin ir (cf. sl. vrxu, vrteti, grlo, suvrsiti etc. > rom. vîrf, învlrti, girlă, sjîrși, săvîrși etc.), iar î după consoană palatalizată se rostește i. Un'*șt'îrb trebuie pr.ih urmare să se pronunțe șdirb 17). In multe elemente slave ale limbii romîne grupurile șt, jd sînt urmate de e sau i. Aceasta înseamnă că aceste grupuri: (sau mai just t și d ai acestor grupuri) au un caracter palatalizat, căci altfel am avea ă, î în loc de e, i (de ex. a se ciujdi, „a se speria (despre cai)" « sl. osl), oste, ostie 6 ) și Filosofi (Ceio MoumeBO (fe/ioco^a) ( vezi M. Costăchescu, Documentele mol- dovenești înainte de Ștefan cel Mare, Iași, 1931, I, p. 158). Grăjdeni este o formă 292 EMIL PETROVICI In concluzie, grupurile bulgare st, zd sînt redate în limba romînă prin șt', jd\ ceea ce constituie un arhaism în comparație cu majoritatea graiurilor bulgare, întocmai ca de pildă reflexele un, în, in ale vocalelor nazale slave, corelația „caracterul palatal caracterul nepalatal al con- soanelor“ la sfîrșit de cuvînt, pierdută în bulgară etc. Graiurile slave de tip bulgar vorbite odinioară pe teritoriul R.P.R. — cel puțin cele vorbite in Oltenia și sud-vestul Ardealului — avea st, zd palatalizati, dacă ne întemeiem pe toponimicele Coșuștea, Medvejdea, Zlaști. Elementele slave ale limbii romîne conținînd grupurile st, zd pot proveni așadar și din graiuri slave de tip bulgar din Oltenia și sud-vestul Ardealului. de plural de la numele de persoană Grăjdeanu. Grăjdana a fost un nume de boieroaică, întemeietoarea mînăstiiii cu acest nume. Toponimicele Peștera, Peștere au la bază sub- stantivul comun romînesc peșteră (regional peștere) de origine bulgară. Peșteș și Peștiș (în maghiară Pestes) reprezintă adjectivul maghiar pestes, derivat cu ajutorul sufixului maghiar -es de la substantivul comun maghiar pest „cuptor", (< bulg. pest „id“, vezi I. Kniezsa, „Magyarok es românok“, I, p. 216). D. ȘANDRU APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN Transhumanța păstorilor ardeleni în Principate și, apoi, așezarea unora dintre ei aci a fost bine pusă în lumină de o serie întreagă de lucrări apărute, majoritatea, în ultima vreme1) - Toate, sau aproape toate, au tratat însă problema în aspectul ei geografic, istoric, demografic, uneori etnografic și lingvistic. Prea puțin s-a arătat, cu fapte amănunțite, contribuția pe care a adus-o — și o poate aduce — în privința aceasta folclorul. S-au indicat, e adevărat, unele motive a căror răspîndire geo- grafică e datorită migrațiunilor păstorești2), dar o lucrare de ansamblu care să pună problema în totalitatea ei, pe baza unui material cît mai bogat, evidențiind circulația motivelor folclorice pe o întindere cît mai largă, rămîne încă o lucrare ce așteaptă să fie realizată în viitor. In vederea unei astfel de lucrări, înfățișăm în paginile ce urmează cîteva apropieri folclorice — dintre care unele merg pînă la identitate — între un sat ardelean, Jina din jud. Sibiu, și unul muntean, Corbi din jud. Muscel. Mărturiile istorice de care dispunem ne arată că bună parte din i) La lista pe care am dat-o în lucrarea Mocanii în Dobrogea, București, 1946, p. 124—125, se mai pot adăuga acum (1947) : I. Nistor Rumănische Wanderungen aus Siebenbiirgen, în Revue historique du sud-est europeen, XVIII (1941), p. 140—156. Anton Golopenția, A fost Transilvania în veacul al XVIII-lea țintă sau punct de ple- care de migrații romînești?, în Geopolitica și Geoistoria I (1941), p. 90—97, Ion Conea, „Tota Transilvania ad nos venit", ibid., II (1942), p. 11—23, Același, Villages d’Ungureni dans l’Oltenie subcarpatique, în Archives potir la Science et la reforme sociale, XVI (1943), p. 1—4, C. Racoviță, Migrațiuni din Ardeal peste Carpați în lu- mina toponimiei, în Geopolitica și Geoistoria, II (1942), p. 69—73, Mara N. Popp, Ungurenii, în Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr.' LXI (1942), p. 181—204, D. Prodan, Teoria imigrației Romînilor din Principatele Romîne in Transilvania în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1944, 173 pag., Victor Jinga, Problemele fundamentale ale Transilvaniei, Brașov, 1944, 2 voi. 753 pag., Petru Rîmneanțu, Problema iradierii Romînilor din Transilvania în Principatele romîne, Cluj, 1946, 163 pag. Pentru asemănări etnografice, cf. si Tache Papahagi, hnages d’ethnographie roumaine, III, București,. 1934, p. 44, 45, 46, 49, 59, 60, 61, 63, 129, 130, 194, 195, 199, 200, 203, 204 și 224. 2) Astfel de indicații și sugestii se găsesc în. lucrările lui Ov. Densușianu, Păstoritul la popoarele romanice, București, 1913, Vieața păstorească in poezia noastră populară, I—II, București, 1922—1923, (în special capitolul Migrațiuni păstorești), Tache Papahagi, Folklor romîn comparat, curs litografiat, 1928—1929; cf. și Alexan- drina Istrătescu, Lirica populară din Argeș, în Grai si Suflet, VI (1933—1934), p. 14—18. 294 D. ȘANDRU populația Corbilor este originară din Jina. Protosinghelul Naum Rîmni- ceanu (1764—1838) auzise „de la părinții mei că ni se trage neamul din militarii unui mare sat anume Jivina, nu departe de Sibiu.,.“3), de unde aceștia fugiseră, împreună cu alte numeroase familii, mai ales din cauza persecuțiilor religioase. Trecînd dincoace de Carpați, unii s-au stabilit în Băbeni, Vaideeni, Căpățineni și alte comune vîlcene, argeșene și muscelene ; cei mai mulți însă s-au așezat în Corbii Muscelului, alături de vechii locuitori ai satului4). Trecerea și așezarea aceasta pe versantul sudic al Carpaților s-a făcut, în grupuri mari, în două rînduri : prima în jurul anului 1700, din cauza persecuțiunilor religioase, și a doua imediat . după 1764, din cauza militarizării forțate a Jlnei5). Stabiliți acî, după constatările celor ce i-au cercetat, puțin și-au schimbat din felul lor de viață, din port și grai etc. Mara N. Popp constată că „și-au păstrat aproape intact portul vechi jinăresc“ 6), că „au conștiința jinărească mai trează ca oriunde" p. 272). Ca și Jinarii sibieni, cei din Corbi sînt singurii ciobani din stînga Oltului care au avut, pînă acum vreo 40—50 de ani, băcițe la stînă (p. 274)7); graiul apoi mai păstrează încă „foarte multe expresii ardele- nești șî poate cîteva ungurisme“ (p. 263). Rădulescu-Codin afirmă chiar că „dialectul în vorbirea și cîntecele Corbenilor este tot ca al sătenilor din Jina (Transilvania) “8), ceea ce, de altfel, ne-o dovedesc din plin textele publicate de el, care conțin numeroși termeni a căror origine arde- lenească este neîndoielnică9). Originea transilvăneană — „și mai ales din Jina“ — a multor Corbeni ne-o dovedesc și însușirile sero-antropologice, onomastica și portul populației celor două sate 10). Asemănări, care adeseori merg pînă la identitate, între Jina și Corbi ne oferă și folclorul. Multe din textele pe care, împreună cu F. Brînzeu 3) C. Erbiceanu, Viața și activitatea literară a protosinghelului Naum Romni- ceanu, București, 1900, p. 7 ; cf. de asemenea C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, I Comuna Corbi și locuitorii săi, Cîmpulung, 1922, p. 15—22, apoi Literatură, tradiții și obiceiuri din 'Corbii-Muscelului, București 1929, p. 5 și Petru Rîmneanțu, Problema iradierii Romînilor din Transilvania in Principatele romîne, Cluj, 1946, p. 67. 4) D. Șandru și F. Brînzeu, Printre ciobanii din Jina, în Grai și suflet, V, p. 303, Mara N. Popp, Contribuțiuni la viața pastorală din Argeș și Muscel — Originea Ungurenilor, în Bul. Soc. Reg. Rom. Geogr., LII (1933), p. 233, 263, 272, 273 și P. Rîmneanțu, l.c., p. 66. 5) Mara N. Popp, Contribuțiuni..., p. 266 ș.u., unde se găsesc numeroase alte informații cu privire la originea locuitorilor din Corbi ; cf. de asemenea Emil xMicu, Contribuțiuni la istoricul regimentului grăniceresc întîi valah, București, 1942, p. 107. 6) Cf. și C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru..., p. 59. 7) Cf. mai jos, p. 306. s) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 9 n. 9) Din nefericire, textele publicate de Rădulescu-Codin nu ^sînt redate fonetic — ba din punct de vedere dialectologie cu destul de puțină grijă — încît nu putem urmări eventualele asemănări și din acest punct de vedere. 10) P. Rîmneanțu, l.c., 67—82. APROPIERI FOLCLORICE INTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 295 le-am înregistrat din Jina n), au corespondențe (uneori ca variante, alteori ca versîum) în textele publicate de C. Rădulescu-Codin din Corbii Musce- lului 12). Apropieri evidente între folclorul din Corbi și cel din Jina se văd mai ales în colinde: 5 din cele 12 colinde date de Rădulescu-Codin ne amintesc de colindele care se mai aud și astăzi în Jina. Astfel între colindul „ciobanului", Paște, june, oile-re, din Jina : Paște, june, oile-re Florile-ț dalbe Pe cîmpu cu floricele Și le paște și le-nvoalge Și le cîntă într-un flueru Intr-un fluer de rueru Tatăl sfînt l-o d-auzit Jos la el s-o pogorît Și din grai așe-o grăit : — Bună ziua, păcurare, — Fi-mi-ai, doamne, sănătos. — D-ale cui-s oile-re ? — D-ale mele, d-ale tale, — Dacă-s, păcurar, d-așe-re, Mă duc, rămîi sănătos Și m-așteaptă la Sîngeorz La Sîngeorz c-un miel frumos ; Și m-așteaptă la Ispas, La Ispas c-un bruș de caș. Șezi, june, te veselește Și nouă ne mulțămește13). și Pe clmpul cu floricele din Corbi : Pe cîmpu cu florile Florile dalbe Paște-un cioban oile Și le paște și le-nvalge Și le zice dintr-un fluer Fluerel de ruerel. Dumnezeu cum l-auziră Jos la el se coborîră : — Bună ziua, măi ciobane, — Mulțumescu-ți (ie, doamne. — D-ale cui sînt ceste oi ? — D-ale mele și-ale tale — Dacă-i vorbă d-așa, oare Paște-le, ciobane, bine: De cu sară Prin secară, De cu noapte ’n grîne coapte, De cu zori în cîmp de flori La Ispas c-un bulz de caș La Crăciun c-un noatin bun14). diferentele sînt minime și de amănunt15, iar asemănările atît de caracte- ristice încît o legătură de dependență între ele trebuie admisă. M-otivul acesta — cu omisiuni uneori, cu dezvoltări și elemente nouă alteori — a mai fost înregistrat, începînd cu anul 1859, de At. Marie- H) Cf. D. Sandru și F. Brînzeu, Printre ciobanii din Jina, în Grai și suflet, V, p. 300—350 și Vi’, p. 193—247. 12) Am folosit culegerea Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii Muscelului, București, 1929, care, cu unele modificări, roproduceJ lucrarea mai veche Comuna Corbi si locuitorii săi, publicată ca parte a H-a, în monografia Muscelul nostru, Cîmpulung, 1922. 13) Grai și suflet, VI, p. 221. I4) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 63. 15) In textul din Corbi lipsesc unele versuri (1„ 8, 14, 15, 16, 17, 19 și 20) care există în textul din Jina ; în schimb, în același text din Corbi se găsesc alte versuri (14, 15, 16, 17, 18, 19 și 21) care lipsesc în varianta publicată de noi din Jina. Cu excepția versului ultim (21), pe toate celelalte le-am auzit însă la alți colindători, cîntate imediat după versul al 2-lea. Ele apar și in varianta pe care a înregistrat-o Ia fonograf, împreună cu melodia, d. II. Cocișu în 1936 (cf. „Arhiva societății com- pozitorilor romîni“, fgr. nr. 1032). 296 D. ȘANDRU nescu în regiunea Clujului, Albei și Sătmarului (comuna Bozinta)16), de I. Minescu în Muntenih 17), de S. Albini în Cut, jud. Alba și I. Popovici în regiunea Hațegului (probabil Boșorod)18), de I. Pop Reteganul în Tătîrlaua, jud. Tîrnava Mică, Ragla, jud. Năsăud, Reteag, jud. Someș, Bucium-Șasa, jud. Alba și Valea Bîrgăului-Năsăud 19), de T. Daul într-o localitate, probabil din părțile Aradului20), de A. Bîrseanu în Beclean-Făgă- raș, Zărnești-Brașov și Hăghig-Treiscaune21), de I. G. Bibicescu în Vălcelele-Treiscaune 22), de Nit. Densușianu în Boca-Ialomița 23) de Izidor Dopp în părțile Mediașului24), de El. NiculȚă Voronca în Tomnatec-Hunie- doara (lîngă Baia de Criș25), de T. Bud în Maramureș26), de N. Păscu- lescu în Teli-Grecea (probabil în Telechi-Recea) din Făgăraș 27), de B. Bar- tok în Budureasa-Bihor 26), de A. Viciu în Lupșa (probabil cea din Tîrnava Mare), Cetea (Alba sau Bihor), Coroiu (din Tîrnava Mică sau, poate, Bihor), Ragla-Năsăud șr Poiana-Năsăud29), de Ov. Densușianu în Țara Hațegului (comunele Densuș, Băuțarii de sus și Hobiceni-Uricani)30), de Păr. I. I. Răuțescu în Dragoslavele Muscelului31), în Zagra-Năsăud32), de N. I. Dumitrașcu în Veneția de jos, în Șercaia (amîndouă în jud. 16) At. Marian Marienescu, Colinde, culese și corectate, Peșta, 1859, p. 144 (în ediția din 1861, tipărită la București, la p. 161—163). 17) Colindul a fost publicat mai întîi în Foaia Societății ,,Romînismul‘‘ I (1870), p. 162, fără a se indica localitatea din care a fost cules. De aci a fo'st re- produs de G. Dem. Teodorescu, Poezii populare romîne, București, 1885, p. 41 și de Ov. Densușianu, Flori alese din cintecele poporului, București, 1920, p. 99—101. După antologia lui Densușianu a fost reprodus apoi — „îndreptînd cuvintele" — de Gh. Breazul în culegerea de Colinde, București, f. a. p. 182—183, indicîndu-1 ca prove- nind din... Ardeal. D-sa a avut amabilitatea să-mi comunice că în localizarea făcută a ținut seamă de melodie: aceasta i-a fost cîntată de un elev originar din Ardeal (nu-și mai amintește satul) care nu cunoștea textul decît fragmentar (de aceea a folosit versurile reproduse de Densușianu). Melodia este aceeași pe care o găsim la p. 129 și în Carte de cîntece, cl. I, Craiova, 1931, publicată împreună cu, Sabin Drăgoi (cf. mai jos, p. 297, nota 44). 18) Tribuna (Sibiu), IV (1887), nr. 32 și 37. 19) Bibi. Acad. Rom. M-sul nr. 4543, filele 99, 100, 130 și 201. Varianta din Valea Bîrgăului a fost publicată de N. N. în Gazeta Transilvaniei, 1887 nr. 285 din 25 dec. 20) Teodoru Daulu, Colindi și cântice poporali, Arad, 1890, p. 8. 21) Andrei Bîrseanu, Cinci-dieci de colinde, Brașov, 1890. 22) I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, București, 1893, p. 251. 23) Bibi. Acad. Rom. M-sul nr. 4561, fila 190. E reprodus de Al. Rosetti, Co- lindele religioase la Romîni, București, 1919, p. 65, și, primele versuri, de Ov. Densu- sianu, Vieața păstorească în poezia noastră populară, I, București, 1922, p. 74. 24) Gazeta Transilvaniei, 1903, nr. 277 din 14 dec. 25) Elena Niculiță Voronca. Datinele și credințele poporului romîn, I, Cernăuți 1903, p. 57. La p. 58 este publicată o altă variantă, tot din Ardeal, probabil din Bulzești, aceeași regiune. 26) T. Bud, Poezii populare în Maramureș, București, 1908, p. 70. 27) N. Păsculescu, Literatură populară romînească, București, 1910, p. 65. 28) Bela Bartok, Cîntece poporale romînești, București, 1913, p. 108. 29) Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, București, 1914, p. 115, 116, 167. 30) Ovid Densușianu, Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, p. 138, 177, 218. 31) Pr. I. I. Răuțescu, Colinde, culese de... din Dragoslavele-Muscel, București, 1920, p. 42—43. 32) I. Corbu, Doina, Bistrița, f. a. p. 280. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 297 Făgăraș), Copșa Mică și Proștea Mică (amîndouă în jud. Tîrnava Mare)33), de Păr. I. Bîrlea în Maramureș34), de T. Papahagi tot în Maramureș (comunele Hărnicești; Giulești, Săcel și Strîmtura)35), de Sabin Drăgoi în Lipova-Timiș și Marcuș-Treiscaune 36), de Păr. T. Bălășel în regiunea Râm- nicului Sărat37), de E. Precup în Regiunea Rodnei38), de Elena Moroianu în Satulung-Brașov39), de Liv.fu Rusu în Bucovina40), de N. Ursu în Sîntana-Arad 41), de I. G. Dimitriu în Topolu-Constanța 42), de V. Scurtu în Tîrna Mare, Gherța Mică și Batarci din părțile Sătmarului43), de II. Cocișu în Buia și Ghijasa de sus (amîndouă în Tîrnava Mare 44) și de Gh. Pavelescu în Măgura-Bihor 45). După cum se vede, cu excepția celor înregistrate de I. Mi'nescu de undeva din Muntenia, de Nic. Densușianu în Bora-Ialomița, de Păr. Rău- tescu în Dragoslavele, de T. Bălășel în Rîmnicul Sărat, de I. G. Dimitriu în Dobrogea și L. Rusu în Bucovina, toate celelalte colinde (sau variante) sînt culese din diferite localități ardelene. Circulația lui redusă dincoace de munți (în Muntenia, Oltenia etc.) 46) și larga lui răspîndire în toate părțile Ardealului ne îndreptățește să presupunem că, în localitățile mun- tene și moldovene în care a fost înregistrat, colindul a fost adus de vreun 33) N. I. Dumitrașcu, Cîntece de stea și colinde, Craiova, 1923, p. 127—128, 129—130, 137, 140. 34) Pr. I. Bîrlea, Balade, colinde și bocete din Maramureș, București, 1924 I, p. 104. 35) Tache Papahagi, Graiul si folklorul Maramureșului, București, 1925, p. 75, 76, 78, 81. 36) Sabin Drăgoi. 303 colinde, Craiova, (1925), p. 17, 254. 37) Pr. Teodor Bălășel, Versuri populare romîne, Craiova, 1910, voi. I, p. 41. 38) Emil Precup, Păstoritul în munții Rodnei, Cluj, 1926, p. 42 (aci are aspect de baladă, cu unele versuri ce 'amintesc de „Miorița"). 39) Elena Moroianu, Din ținutul Săcelelor, în Grai și suflet, IV, p. 331—332. 40) Liviu Rusu nu l-a publicat; l-a comunicat însă lui Gh. Breazul care l-a reprodus, text și melodie, în colecția amintită de Colinde, p. 212 și în Cîntece ro- mînești, pentru școala primară (în colaborare cu N. Saxu), p. 201, fără să indice localitatea în care a fost auzit. 41) Luceafărul, Timișoara, III (1937), nr. 5—6, p. 28. 42) Preocupări literare, III (1938), nr. 2, p. 77. 43) Vasile Scurtu, în Anuarul Arhivei de folclor, VI, p. 202, 206, 207. Ultimul este de fapt o variantă a „Mioriței" în care motivul în discuție este adaus la sfîrșit. 44) Ilarion Cocișu, Folclor muzical din Tirnava-Mare în Monografia jud. Tîr- nava-Mare, Sighișoara (1942), p. 433, 434. La p. 417 spune că a înregistrat o va- riantă și în Hendcrf (același județ) ; aceasta a fost publicată mai tîrziu, fără men- țiunea respectivă, dar „cu textul modificat după Ov. Densușianu" (?!), de Gh. Brea- zul și Sabin Drăgoi în citata Carte de cîntece, cl. I, Craiova, 1931, p. 129. Cf. și Const. Brăiloiu, Colindele d-lui G. Breazul, București, 1938, p. 4 și 7. Gh. Pavelescu, Cercetări folclorice în Bihor, în Anuarul arhivei de folclor, VII, p. 97. 46) Pentru Muntenia, în afară de culegerile menționate, nu l-am găsit nici în colecția lui C. Rădulescu-Codin, Din Muscel, București, 1896, nici în cea, mai recentă, a lui Gh. I. Neagu, Colinde din Ialomița, Roșiorii-de-Vede, 1946, nici în cea a lui Gh. Cucu, 200 colinde populare, București, 1936 — „cea dintîi culegere mai cuprinzătoare din Vechiul Regat... cu deosebire din jud. Ilfov, Argeș, Muscel, Dîmbovița, Prahova și Ialomița" — și nici în alte colecții mai de seamă din aceste regiuni. 298 D. ȘANDRU cioban ardelean, venit ș.? stabilit aci, sau chiar că a putut fi înregistrat de la vreun atare informator47). Cercetînd toate aceste variante — atît pe cele din Ardeal cît și pe cele de dincoace de Carpați — și comparindude, ca text, cu cele din Jina și Corbii Muscelului, ne dăm seama că toate acestea din urmă se deose- besc vizibil, ca formă și în multe privințe ca fond, de cele înregistrate în toate celelalte localități indicate și că o legătură de dependență între varian- tele Jina-Corbi și celelalte nu pare posibilă. După informațiile pe care au avut amabilitatea să mi le dea Gh. Cio- banu, C. A. lonescu, II. Cocișiu și Gh. Breazul, se pare că o astfel de legătură de dependență nu se poate face nici în ceea ce privește melodia colindelor. Melodia pe care se colindă variantele din Corbi nu se asea- mănă cu niti una din melodiile celorlalte colinde48). După aceleași informații, nici între melcdia din Jina și cea din Corbi nu se pot face apropieri49). Constatarea aceasta, în ce privește melodia unor cîntece, a mai fost făcută și de alți1 cercetători. II. Cocișiu, urmărind să găsească un cîntec de stea, răspîndit în Ardealul de sud, ne informează că „am făcut cercetări în comune din Muscel (Corbi, Corbișori, Nucșoara) și din Argeș (Corbeni), locuite de ardeleni, și n-am găsit această melodie, deși se pare că cei mai mulți au venit din jud. Făgăraș și Sibiu, ceea ce o dovedesc portul, limba și o parte din repertoriul muzicar. Și de aici con- cluzia : „S-ar putea crede că melodia e mai nouă decît așezarea lor în cealaltă parte a muntelui, ori că au adus-o, dar cu timpul n-au mai cîntat-o“ 50). 47) Se știe că localitățile și regiunile acestea sînt puncte de frecventă trecere și așezare a ciobanilor ardeleni’ în migrațiunile lor spre bălțile Dunării și Dobrogea. 48) Am avut în vedere, se înțelege, numai variantele a căror melodie a fost notată. 49) Melodia din Jina a fost înregistrată la fonograf de II. Cocișiu care, tran- scrisă pe note, mi-a pus-o la dispoziție (fonografia se găsește, sub 1032, în „Arhiva societății compozitorilor romîni“). In cercetarea pe care am făcut-o în Jina, am înre- gistrat-o la fonograf și eu, dar cilindrul de ceară pe care a fost înregistrată a^ ars în urma bombardamentului din mai 1944, odată cu întreaga „arhivă fonogramică" a „Laboratorului de fonetică experimentală** de la Facultatea de litere din București. Melodia din Corbi a fost pusă pe note de învățătorul I. Mărtoiu, mort în tre- cutul război mondial, și publicată de C. Rădulescu-Codin, în Muscelul nostru..., 1922, p. 72 și apoi în Literatură..., 1929, p. 125. Curios e faptul că transcrierea muzicală din 1922 diferă, vizibil, de cea publicată în 1929. 50) II. Cocișiu, Despre răspîndirea geografică a unui cîntec de stea, în Socio- logie românească, III (1938), nr. 10—12, p. 538. Alți cercetători muzicali constată însă o „influență a horei transilvane de-alun- gul Dunărei pînă în Dobrogea și Basarabia... urmînd adică drumul păstorilor trans- humanți...“ (E. Riegler-Dinu, Hora transilvană, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, II, București, 1929, p. 1281), iar în ce privește „structura melodică a colindelor dobrogene — constată același E. Riegler-Dinu (Folclor muzical dobrogean vechi, în Dobrogea..., București, 1928, p. 789) — aceasta nu se deosebește mult de aceea a colindelor din Ardeal, dovedind influența păstorească a Mocanilor**. E adevărat că mai înainte, la p. 790, constată și contrariul, de astă dată referindu-se la „horele sau doinele vechi... care au structura melodică diferită după cum sînt cîntate de Cojeni sau de Mocani**. Pentru răspîndirea colindelor pe „drumurile de transhumanță ale păstorilor ar- deleni** cf. și Gh. I. Neagu, Colinde din Ialomița, Roșiorii-de-Vcde, 1946, p. 1. și D. Caracostea în Convorbiri literare, LII (1921), p. 145—147. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 299- Nici cercetările ce s-au făcut pînă acuma asupra aspectului muzical al problemei și ni’ci pregătirea noastră în materie nu ne îngăduie să stă- ruim și, ca urmare, să tragem concluzii sigure dîn comparația melodiei colindului din Jina cu cel din Corbi. Comparîndu-le însă textul, ca fond și formă, constatăm între ele asemănări care merg, în unele privințe, pînă la identitate. Adăugînd la acestea și știrile că o bună parte din populația Corbilor este originară din satul sibian, este firesc să concludem că varianta musce- leană a colindului a fost adusă și împămîntenită în Corbi de emigranții de altă dată din Jina. La aceeași concluzie ne duce și comparația între colindele ce urmează.. In Jina, pînă la miezul nopții, se colindă : D-astă sară ce sară-i ? Domnului, doamne, Sara mare lui d-Ajun Despre ziua lui Crăciun Umblă junii colindrînd, Colindrînd și cugetînd, Cum li-i legea la Crăciun, D-aflară pe domnul sfînt Tr-o iescle de boi născînd. Mititel, -nfășețel, Scutecel de bumbăcel, Fașe d-albă de mătasă Ș-o cîrșoară de fuioară Ș-un leagăn de dor jalnic Unde domnul cînd năște-re Rouă peste boi căde-re Și prin peri făclii arde-re tir după miezul nopții : Scoală, om bun, nu dormi-re Domnului, doamne Că nu-i vreme de durmi-re Că-i vreme de pomeni-re ; Și scoală și feții tăi, Feții tăi porți să deschiză, Că ne vine dumnezeu, Dumnezeu în casa noastră : Să-l uspeți și să-l petreci, Sus la cer, printre îngeri; Jos la poarta raiului, Di-a direapta Tatălui Tatălui și Fiului Prin nuiele luminele Prin surcele floricele Domnul limba-1 dobînde-re Și din grai așa-ș grăie-re : „Voi, voinici, colindrători, Pomeniți numele meu Pe la curț de mari boieri, Că ei bini vor dărui-ră : C-un colac de grîu curat Ș-o spată de godînac. Și cu trii vedre de vin“. Ne-nchinăm cu sănătate La casa de bogătate ; Sănătatea las-o-n casă, Bogătatea prejur casă Mulțam țîie, jupîneasă. Pe!urmă: și duhului. Unde domnul cînt năște-re La oaste de boi căde-re Și prin peri făclii arde-re, Prin surcele floricele, Prin nuiele luminele, Domnul limba-ș dobînde-re : „Voi, voinici colindători, Da-s mai mari cugetători, Pomeniți numele meu (și continuă întocmai ca în partea finală din ,,D-astă sară ce sară-i“ de mai sus) 51). 5i) Grai și suflet, VI(1933—1934), p. 222, 225: ■300 D. ȘANDRU Amîndouă sînt reprezentate în Corbi prin colindele publicate de Rădu- lescu-Codin la pag. 66, sub n-rele 9 și 10, care conțin elemente cînd din- tr-unul, cînd într-altul (dealtfel șt colindele din Jina sînt foarte asemă- nătoare, în partea finală, de urare, chiar identice): Scoală, scoală, tu, domn bun Și fă focul mare, mare, Și-mi aprinde-o luminare Și-o lipește-ntre icoane. Tinde masă-n toată casa Peste masă grîu revarsă Că ți-au venit juni d-ăi buni, Juni d-ăi buni colindători, Să-ți colinde și să-ți cînte Și ție și'-fetelor Feți frumoși s-or pomeni Și pe noi ne-or dărui C-un colac de grîu curat ; Pe fața colacului, Plata colindatului. Scoală domnului, dormire Că nu-i vreme de-adormire Și-i vreme de pomenire : Pomenește-ți feții tăi, Feții tăi și fetele Feții porți să ne deschiză, Fete mari lumini s-aprinză Neveste masă să-ntinză... Noi umblăm tot colindînd, De domnul sfînt întrebînd Aflarăm pe domnul sfînt Intr-o iesle de boi născînd, Unde domnul sfînt năștea, Rouă peste boi cădea, Prin grădele luminele, Prin păruși, flăcări ardele52). Elementele principale din variantele de mai sus, grupate altfel, se găsesc în numeroase colecții de pe tot întinsul țării. Forma variantelor din Corbi, identică uneori cu a celor din Jina și atmosfera lor generală, ne îndreptățesc totuși să presupunem un raport de dependență între ele, cu toate; că variantele din CorbE fiecare în parte și amîndouă la un loc, sînt incomplete, mai sărace față de cele din Jina. 52) In colecția de Versuri populare romîne, voi. I, partea I, p. 38, Pr. Th. Bălășel publică un colind —comunicat de G. lonescu, învățător, Dolhasca-Suceava — care redă cuvînt de cuvînt aproape, pe cel de mai sus. Că unul din texte derivă din celălalt e în afară de orice îndoială • ne-o arată asemănarea, chiar identitatea, dintre ele. Nu putem presupune că textul publicat de Bălășel pleacă de la cel publicat de Rădulescu-Codin pentru că primul (textul Bălă- șel) conține, în partea finală, cinci versuri pe care nu le găsim în al doilea (textul Rădulescu-Codin), dar mai ales pentru că colecția lui Bălășel a fost publicată la Craiova, în editura „Ramuri" — în 1919, deci cu trei ani mai înainte decît ediția l-a a colecției lui Rădulescu-Codin, publicată, la Cîmpulung, în 1922. Să fi fost atunci Rădulescu-Codin cel care a publicat, cu lipsa celor cinci versuri amintite, textul din Bălășel, dîndu-l ca circulînd în Corbi ? Nu credem într-o atare posibilitate : Rădulescu- Codin a fost un folclorist' corect și conștiincios căruia nu-i putem bănui nici măcar intenția. Cunoscînd larga răspîndire pe care, ca toate cărțile publicate la Craiova (cf., între altele, Gh. Dăianu, în Rev. Fund., X (1943), nr. 8, p. 400), a putut-o avea și colecția lui Bălășel, s-ar putea presupune că textul a ajuns să fie cunoscut în Corbi pe cale livrescă. In acest caz nu ne putem explica -însă asemănările dintre colindul din Corbi și cel din Jina, acesta din urmă neputînd avea nici o legătură cu cel dat de Bălășel. în monografia pe care am mai citat-o. Comuna Corbi și locuitorii săi, Rădu- lescu-Codin indică, la pag. 129, pe un Gh. lonescu care a funcționat ca învățător la școala din Poenărei (parte a comunei Corbi). Nu ar fi exclus ca acest „Gh. lonescu, înv. Dolhasca-Suceava" să fie cel care cunoscînd colindul din Corbi, l a comunicat și lui Bălășel (să fi funcționat pe aceea vreme în Dolhasca ?) și lui Rădulescu-Codin. APROPIERI FOLCLORICE INTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 30 î Elemente provenite din colindul din Jina D-astă sară ce sară-i?, reprodus mai sus, se găsesc și în colindele nr. 5 și 7 din Corbi. Lăsînd la o parte unele asemănări' mai puțin caracteristice53), reținem cu deo- sebire că leagănul în care se găsește micul Isus este, în varianta din Jina,, de dor jalnic, iar în cea din Corbi de do jalnic . Forma aceasta, dojalnic, e semnificativă pentru dovedirea origmei transcarpatice a motivului : transplantat din Jina, versul „...un leagăn de dor jelnic" sau „jalnic" a devenit, în cursul timpului, dojalnic, ajungîndu-se ca locuitorii de azi aî Corbilor să nu-i mai înțeleagă sensul și să-l întrebuințeze mecanic sub forma petrificată de mai sus. Colindul nr. 1 (p. 62) publicat de Rădulescu-Codin nu poate fi so- cotit ca o variantă a colindului de sub nr. CXXIX din Jina ; el are însă,, amestecate printre altele, elemente care par a proveni din colindul arde- lean. E vorba și într-unul și într-altul de „patru colțuri de masă“, la carer în colindul de Corbi, „șade Maica Preacurată", iar în cel din Jina „șede-mi Domnul Dumnezeu", cu Sf. Ion, Sf. Petru și „jupînul gazdă, c-o dalbă de jupîneasă", care în varinta din Jina : în varianta din Corbi : Tot închină c-un păhar C-un păhar galbin de d-aur In fundu păharului Scrisă-i vița vinului, In usna păharului Scrisu-.i sp-icu griului. Și-nchină cu păhărelu Păhărel de ruerel55) în fundu păharului Scrisu-i floarea soarelui, In uzna păharului Scrisu-i spicu griului. Motivul, și ca aspect și ca amănunte, este foarte răspîndit în dife- rite regiuni ale țărdH ; totuși, unele elemente — de pildă, întrebuințarea formei usnă și într-o variantă și alta — ne îndreptățesc să presupunem că, măcar fragmentar, el mai păstrează ceva din originalul pe care l-au adus aci, în vremuri, ciobanii din Jina. Originare din Jina, de unde altădată, nu sînt numai colindele au fost aduse de emigranții jinari de — care se păstrează mai ușor— ci și 5j) Ca și în colindul din Jina, e vorba și aci de Isus, care este înfășat în Fășioară de mătasă, împletită tot în șasă, Scuticel de bumbăcel Și-o cîrșoară de fuioară. 54) Cf. C. Rădulescu-Codin, Literatură... p. 65 ; în varianta de sub nr. 5 leagănul este, ca și în alte părți, „de mătasă“. 55) In alte variante, tot din Corbi, ^păhărelul e de „mărmurel“. 302 D. ȘANDRU unele „cîntece," (doine). De fapt, din cele 79 „cîntece" culese de Rădu- lescu Codin din Corbii Muscelului nu găsim decît cîteva — dar carac- teristice — care să se apropie de unele „cîntături“ pe care le-am auzit în Jina. Printre acestea poate fi socotit caracteristicul motiv, cunoscut sub numele de „Ciobănașul", înregistrat sub forma : în Jina : — Ciobănel de la miori Un t-o fost soarta să mori ? — Sus în vîrful muntelui, La urletul lupului, La marginea jipului, La șuerul vîntului — Și pe tini cini te-omorît ? — Da bîta cînd m-o lovit. — Și cine mi te-a spăla ? — Ploile cînd or ploua. — Și cine te-a îmbrăca ? — Frunza cînd s-a scutura. — Și pe tini cini te-o îngropa ? — Brazii cînd s-or răsturna. — Și pe tini cini te-a jeli ? — Ursul cînd s-a moroi. — Clopotu cini l-a suna ? — Oile cînd or pleca56) în Corbi : Foaie verde doi bujori. Măi soldat din infanteri ? Und’ ț-o fost soarta să mori ? Sub cetina brazilor în munții Carpaților In fața tranșeelor în bătaia gloanțelor, în focu ghiulelelor. — Dar de plîns cine te-a plînge ? — Păsările cînd s-or strînge. — De jelit cin-te-o jeli? — Păsările s-or întîlni, Cucul, mierla, c-or veni Și pe mine m-or jeli. Numai mama dac-ar ști, Ea la mine ar veni Și cu drag m-ar jelui. Și nici mîndra mea nu știe La trupșoru meu să vie Să vie să mă jelească Și cu popa să-mi citească ! ■ ...Nu m-a plîns frați și surori Nu mi-a dat nimenea flori57). Fată de „Ciobănașul" din Jina — cu aspecte bine conturate încă din viata păstorească —, cel din Corbi se prezintă mai diluat, cu elemente amestecate si cu o pronunțată notă de adaptare la viața de militărie, lăsînd să vedem bine cum la tema generală s-au adăugat cu timpul elemente nouă, străme de prototipul motivului58). Lăsînd însă la o parte amestecul acesta de elemente de adaptare, poate de localizare, înfățișarea generală a cîntecului, în liniile lui de bază, ne duce tot spre Ardeal, de unde a putut fi adus dincoace de ciobanii transhumanți, dacă nu chiar de emi- granți'i jinari stabiliți, cum am văzut, în Corbi. Urcarea și mai ales coborîrea oilor „de-a munte" este în Jina încă și astăzi o adevărată sărbătoare59). Printre „cîntăturile" ce se spun cu 5C) Grai și suflet, V, p. 345. 57) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 26. 58) în monografia Muscelul nostru, p. 102, Rădulescu-Codin publică o variantă în care elementele de adaptare la viața de militărie sînt și mai vădite. 59) Nicolae Dragomir, Din trecutul oierilor mărgineni clin Săliște și comunele din jur, în Lucr. Inst. Geogr. Univ., Cluj, II, p. 216, 217. Cf. și D. Șandru-F. Brînzeu, în Grai și suflet, V, p. 308. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 303 această ocazie nu lipsesc caracteristicele „Rămîi, stînă, sănătoasă" și „Drăguță Sfîntă Mărie", din care reproducem aci următoarele două va- riante, amestecate de altfel : — Drăguță sfîntă Mărie, Nu lăsa toamna să1 vie. Iac-a toamna mi-o venit, Stăuinile-o-nverzit,60) Vîrfurile-o gălbinit. — Drăguți brazi încetinați, Da di ce vă legănați ? — Cum să nu ne legănăm, Iară sînguri rămînem. Bate vîntu-n brazi mărunți, Pleacă turmele din munți; Bate vîntu-n brazi mai mari, Pleacă turme și ciobani Și rămîn vîrf.urile De le rup zăpezile. La sfîntă' Măria mare Pleacă oile la vale ; Rămîn stîni fără stăpîni, Strunguțe fără oițe, Scaune fără băcițe. — Rămîi, stînă, sănătoasăi, Că eu mă mai duc acasă. Cine te-o mai mătura ? — Da vrabia cu coada, — Și gunoiu cini l-a scoate ? — D-apoi vîntu cînd o bate61). La sfîntă Mărie mică Nu mai rămîne nimica ; Rămîn stîni fără stăpîni, Izvoară fără ciopoară, Lăsători fără păstori, Strunguțe fără oițe Scaune fără băcițe.62) După informațiile de care dispunem, cele două faze principale în desfășurarea vieții păstorești — urcarea și mai ales coborîrea oilor de la munte — nu au, în Corbi, aspectul sărbătoresc pe care l-am constatat în Jina63). Totuși, printre cîntecele care circulă în Corbi se aud și varian- tele pe care le reproducem mai jos și care — mi se pare clar — se apropie de cele din Jina : 60) într-o altă variantă continuă astfel: Stăuina sterpelor Și Urla mimărilor: La coadele strungilor. La sfîntă Măria mare Pleacă oile la vale; La sfîntă Mărie mică Nu mai rămîne nimică; Și se duc oile, duc, Și se duc și nu mai vin Pin la sfîntu Costandin. (Grai și suflet, V. p. 211) Alte variante, din Jina, în Grai și suflet, V. p. 338 (nr. VII), VI, p. 208 (nr. LXXXV), p. 209 (nr. LXXXVI), și p. 230 (nr. CXXXVIII). 61) Grai și suflet, VI, p. 196. 62) Grai și suflet, VI, p. 197. 63) Aproape în toate regiunile în care se mai practică păstoritul pe o scară mai dezvoltată plecarea din sat și urcarea turmelor la munte se mai face cu o oare- care notă de solemnitate (astfel în munții Rodnei, ai Călimanului, Vrancei etc.). Dar aspectul acesta sărbătoresc al coborîrii de la munte pare a fi caracteristic numai Mărginenilor sibieni și regiunilor în care păstoritul e practicat sau influențat de aceștia. Este și acesta un motiv temeinic care ne îndreptățește să localizăm (așa cum face și AÎara N. Popp în lucrarea citată la p. 247, nota 5) originea motivului în Transilvania, dar în satele din Mărginenime, nu „mai probabil în munții din jurul Pietroșanilor“. Prezența versului „Bate vîntul dintre Jii“ într-o variantă musceleană — singurul argument care ne îndreaptă spre regiunea Jiurilor — nu este nici su- ficientă și nici probantă, versul respectiv putînd fi un adaus. 304 D. ȘaNDRU La sfîntă-Mă/ria mare Tulesc oile la vale ; La sfîntă-Măria mică Nu mai rămîne nimică : Rămîn stîni fără stăpîni, Strunguțe fără oițe, Scaune fără băcițe Prepeliți făr de găleți, Izvoare fără mioare ! Și se duc și nu mai vin Păn la sfîntu Constandin ; Și se duc și nu vin iară Păn la dalba primăvară... Săraci brazi încetinați La ce foc vă legănați Și cu vînt și fără vînt Cu crăcile la pămînt ? —< Cum să nu ne legănăm Dacă pustii rămînem ? Rămîn stîni fără stăpîni, Izvoare fără mioare... Pe poteca de Ia strungă Nu mai crește iarbă lunga Căci băcițele-au plecat Și stă locu neumblat64). In afară de Jina, Corbi și satele amintite în nota de mai sus, moti- vul acesta se mai întîlnește și în alte localități. După indicațiile lui Ov. Densușianu65), a mai fost înregistrat în Săliștea66) și Rășinarii Sibiu- lui 67), în Livezeni-Huniedoara 68), în Segarcea69), Maglavit70), Bîrca71) și Valea Stanciului72), toate patru în jud. Dolj, în Izverna-Gorj 73), în 64) C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru..., p. 99. Cu neînsemnate modificări care privesc mai mult ordinea versurilor, frînturile acestea au mai fost culese de Radu- lescu Codin și „din Priboieni-Muscel" (cf1. revista Muscelul, I (1907), p. 41), „din păr- țile Muscelului" (cf. Sărbătorile poporului, București, 1909, p. 83, în colaborare cu D. Mihalache) și „de la Rucăr“ ( cf. Comorile poporului, 1930, p. 31—32). In colecția din 1929 (Literatură...) nu mai este reprodusă nici una din variantele publicate mai înainte de Rădulescu-Codin ; este, reprodusă, în schimb, la pag. 29, varianta de mai jos : Drăguță sfîntă Mărie. Nu lăsa toamna să vie Că frunza a ruginit Și coastele-a-ngălbenit. — Cum n-aș plinge și ofta De bradu cu tecina Tot din Corbi a publicat o variantă De șipotu cu apa. — Drăguță sfîntă Mărie, Scoate robi de la robie Și bacii de la băcie. Strunguțe făr de oițe Și pieptar făr de mielar: Mara tN. Popp, Contribuțiuni la vieața Reg. Geogr., LII (1933), p. 247, unde, Și pastorală din Argeș și Muscel, în Bul. Soc. la nota 5, spune: „...această poezie este cîntată în toți munții Cîmpulungului... ; din gură în gură, cîntecul s-a lățit în toți munții printr-o mulțime de variante", în afară de variantele culese de Rădulescu-Codin și de cele indicate mai jos, nu l-am găsit în colecțiile mai de seamă din Argeș și Muscel (în cercetarea, amănun- țită, pe care d-na A. Istrătescu a făcut-o asupra liricei și epicei populare din Argeș (cf. Grai și suflet., V și VI), motivul nu e amintit). 65) Vieața păstorească..., I, p. 9 și 52—53. • 66) Familia, XX (1884), p. 323 și N. Dragomir, 1 c. p. 217. Motivul mai apare și în alte sate din așa zisa „Mărginenime" sibiană (satele din jurul Săliștei). In ' foarte apropiate de cîntecul din Jina, cu o circulație mai restrînsă însă, I-am afară de Săliște, în Galeș, Tișișca și Poiană (aici destul de viu încă). V. Păcală, Monografia comunei Rășinari, Sibiu, 1916, p. 195. Ov. Densușianu, Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, p. 215. variante auzit, în 67) 68) 69) I. A. Candrea, Ov. Densușianu și Th. D. Speranția, Graiul nostru, I, Bucu- rești, 1906—1907, p. 68. 70) Neamul romînesc literar, I (1908), p. 938 (cules de C. I. Toni). 71) Șezătoarea, XIV (1914), p. 180 (cules de Ion N. Popescu). La p. 170 tot Ion N. Popescu publică un alt cîntec, cules de la „Paraschiva Mircea, spălătoreasă la Șc. normală din Craiova, asemănător cu cel de mai sus și aproape identic — mai ales prin elementele noi pe care le conține — cu cel publicat de C. I. Toni. 72) G. Fira și D. G. Kiriac, Cîntece și hore, București, 1916, p. 70—71. 73) Culeasă la 25 aug. 1950. Cf. Arhiva „Institutului de folclor", fonograma nr. 11.744a. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 305 Vaideeni-Vîlcea7I), în Curtea-de-Argeș și Șuiei, din apropierea aces- teia74). Din răspîndirea geografică a motivului se vede că el apare fie în jurul Sibiului — mai ales în regiunea „Mărginenimei" de veche și in- tensă viată păstorească —, fie în regiuni unde a putut f.i/ adus de cio- banii transhumanti care au trecut ori chiar s-au așezat în aceste regiuni. După cum se vede, și în Jina și în Corbi, unde motivul se mai păs- trează destul de viu, nu avem de a face cu un cîntec unitar, cu frînturi de cîntece, amestecate între ele și contopite în tema generală în așa fel îneît ai impresia că ceea ce se mai cîntă astăzi nu este decît o palidă reminiscență din ceea ce a trebuit să fie odată cîntecul în discuție. Cercetînd, sub alt aspect, toate aceste variante, în cele din Jina se mai vede bine încă tristețea, jalea după viata păstorească de munte76), în celelalte această tristețe se găsește numai în fragmentele care e sigur că sînt venite din Ardeal ; în părțile care sînt adausuri sau adaptări muntene ori oltene regretul acesta apare înlocuit, într-unele mai timid, în altele mai pronunțat, cu dorința de a scăpa bacii de „băcie" — ca în va- rianta de mai sus, în care „băcia“ e asemănată cu „robia“ — ori cu ru- gămintea de a-i scăpa de „miliție", ca în varianta de mai jos, din Valea- Stanciului : Foaie verde colilie, Drăguță sfîntă Mărie Nu lăsa toamna să vie Căl-mi ia bacii-n miliție Și rămîn băcițele Să mulgă oițele77). Tn alte variante elementul păstoresc este lăsat cu totul la o parte, motivul desfășurîndu-se pe o temă tipic militărească : Foaie verde iasomie, Drăguță sfîntă Mărie, Ce-ai lăsat țara pustie ! Dumineca-n miezu nopții, Clopotele le trăgea Oștirea o aduna... și continuă, cu versuri care e vădit că sînt de factură recentă, să înfă- țișeze diferite scene din viața de cazarmă78). Din cîntecul original nu au mai rămas, deci, decît primele două versuri care să ne amintească de caracterul lui păstoresc vechi. Nota militărească pe care o au variantele oltene și unele din cele muntene ne arată și ea că motivul coborîrii oilor de la munte nu este originar aci, ci a fost adus în aceste regiuni din altă parte. „Miliția" — 74) Mara N. Popp, Ciobănia b Ungurenii clin dreapta Oltului, în BuL Soc. Reg. Geogr., LI (1932), p. 160. 75) T. Pamfile, Cîntece de țară, București, 1913, p. 217 și 233. 76) Cf. mai ales varianta nr. XXXI din Grai și suflet, V, p. 346. 77) Gh. Fira și G. D. Kiriac, l. c., p. 70—71. Cf. și variantele din Bîrca, Segarcea și Maglavit. „Miliția44 sau „cătănia", cum i se spunea în Ardeal, apare și în varianta culeasă în Corbi de Mara N. Popp. 78) C. Rădulescu-Codin, Literatură..,, p. 37 ; cf. și p. 20 (nr. 27). 20 — Limbă și literatură v. II —- c. 6863 306 D. ȘANDRU element de dată relativ necentă în folclorul nostru 79) — se găsește, cum am văzut, în variantele din Bîrca, Segarcea, Maglavit, Valea St anexului și în două din Corbi. Nu apare în variantele din Argeș și în cele mai multe și de mai vie circulație din Muscel, după cum nu apare nici în cele din regiunea Sibiului. Lipsa aceasta este explicabilă. In satele din Mărginenime motivul mai păstrează încă bine caracterul originar, pentru că în unele din aceste sate (Jina și Poiana de exemplu) viața păs- torească se desfășoară încă și acum pe o scară destul de întinsă, oferind astfel mediul prielnic păstrării vechiului caracter păstoresc. De asemenea, în Corbi motivul a putut fi păstrat încă sub aspectul lui originar, pentru că păstoritul, deși în regres, continuă totuși să fie una din ocupațiile im- portante ale locuitorilor. Va mai fi contribuit la aceasta și numărul destul de mare de ardeleni sibieni care, se știe, s-au stabilit în părțile Argeșului și Muscelului — iar în unele sate, cum e Corbi, s-au stabilit în număr com- pact. In amintitele sate oltene însă — cu excepția Vaideenîlor, toate din regiunea de șes a Olteniei —, viața păstorească e în decădere ; în trecut chiar ea se reducea aproape în total la ceea ce oferea Ardealul ; motivul vechi putea, deci, mai ușor să-și piardă caracterul eminamente păstoresc și să primescă nota recentă a milităriei. Dacă la constatările de mai’ sus adăugăm și asemănările, chiar iden- titatea, unora dintre cîntecele înregistrate pe cele două versante ale Car- paților, avem un argument care ne face să concludem că Mărginenimea Si- biului este locul de origine și punctul de plecare a motivului și că de aici a fost el dus și răspîndit în regiunile în care îl mai găsim înregistrat. Dar, în cazul special al variantelor din Corbi, dependența acestora de cele din Jina este justificată și de întrebuințarea în textele din Corbi a unor forme lexicale caracteristice graiului din Jina care nu mai circulă în graiul zilnic din satul muscelean. Astfel, prepeleți (în Jina prepelici) și mai ales tecină (cetină) care apare, metatizată, întocmai ca în Jina80). Apoi prezența „băcițelor“ în variantele din Corbi — apar și în alte cîntece — ne îndreptățește de asemenea să socotim că măcar frînturi din acest cîntec sînt aduse în Corbi din Jina. Am arătat mai sus că în viața păstorească din Jina, în gospodăria stînei, băcița joacă și azi un rol important81). In Corbi, ca aproape peste tot, locul băcițelor a fost luat de baci (bărbați). Se pare însă că pînă acum vreo 30—40 de ani gospo- dăria stînei era dusă și condusă și aici (în Corbi) tot de băcițe82), obicei adus și el din Jina. * Cîntece scurte sau frînturi de cîntece, înregistrate în Jina, se mai aU(j _ de obicei încorporate în. altele — și azi în Corbi. Astfel, 79) O. Densușianu, Vieața păstorească..., I, p. 7. 80) Cf. Grai și suflet., V, p. 320. 81) Cf. Grai și suflet, V, p. 306. 82) Cf. -C. Rădulescu-Codin, Muscelul nostru..., p. 100 și Mara N. Popp, l. c., p. 274. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 307 în Jina : Munte, munte, brad frumos, Pleacă-te de vîrv-n jos Să mă sui în vîrvu tău Să mă uit în satu meu83) Mult mă mustră bărbatu Că mă iubesc cu altu ; Eu mă jor, el nu mă crede, Mă iubesc cînd nu mă vede85) în Corbi: Foaie verde de-abanos Munte, munte, brad frumos. Pleacă-te de vîrf în jos, Să mă sui în vîrful tău Să mă uit în satul meu84. Foaie verde și un dudau Și-am auzit, badeo, zău Că te mustră măi-ta rău Pentru că te iubesc eu86). sau, în sfîrșit, aceeași caracterizare a mamei, viitoare soacră : Că bal-a de mumă-ta Tot umblă prin arături, Culegînd fermecături Să te farmece pe tine Să te scapi, badeo, de mine87). Mumă-ta-i muiere rea Merge peste arături Culege fermecături Să mă farmece pe mine Să te iau, mîndro, pe tine88). Adaug că refrenul unora din doine este și el caracteristic folclorului ardelean. Astfel refrenul și-ale lui, dorule lui..., l-am auzit des în satele sibiene. Sînt și unele strigături — „chiuituri", cum li se spune în Corbi sau „ciuituri", cum mai sînt numite in Jina — care se aud. în Corbi: Vai să-racile neveste Cum te bagă pe ferestre Și te scot pe unde pot Pe subt cosorobi prin pod90). Mărita-m-aș să nu șez Numai cîmpul să nu-1 văz Cîmpu să-l vază bărbatu Eu numa să-mi aștern patu Să pui oglinda-n fereastră Să văz bine-mi stă nevastă92). Unde văz iia pe tine Tremură carnea pe mine aproape ca în Jina : Dragoștile nevestești Că te bagă pe ferești Și te scot pe unde pot Pe sub streșină prin pod91). Mărita-m-aș mărita, Pita nu știu frămînta Pita s-o facă bărbatu Eu să stau și s-aștern patu. Unde văz nevestele Mă tîrăsc ca peștele 83) Grai și suflet, V, p. 350. 84) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 33. O variantă, tot din Corbi, în Cîntece de război, I, Cîmpulung, 1919, p. 23. 85) Grai și suflet, VI, p. 209. 86) C. Rădulescu-Codin, l. c., p. 12. 87) Grai și suflet, V, p. 388. 88) C. Rădulescu-Codin, l. c., p. 16. 89) Ibidem, p: 14 și 15 (nr. 12 și 14). 90) Ibidem, p. 45. 91) Această strigătură, ca și următoarea, n-a fost reprodusă în culegerea noastră din Jina ; ele au însă aci o circulație foarte vie. 92) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 47. Pentru comparație, cf. și nr. 55 deia p. 47. 308 D. ȘANDRU Unde-ți văz țîțele-n sîn Unde văz copilele Picioarele nu mă țin93). Măi tîrăsc ca cînele Unde văz țîțăle-n sîn Picioarele nu mă țîn Unde vin piciorul gol Lăcomesc de stau să mor94). Dacă pentru multe din cîntecele și strigăturile culese de Rădulescu- Codin din Corbii-AAuscelului nu putem preciza originalele ori variantele lor din Jina — fie că ele circulă, dar nu le-am înregistrat noi, fie că, mai probabil, ele nu mai circulă în satul sibian —, putem presupune însă originea transilvăneană a celor mai multe din ele prin formele de limbă pe care le conțin, prin numele unor localități ardelene ce apar în cu- prinsul lor, ca și prin structura și aspectul lor general. într-unele din ele se vorbește de doi frați care vin din ..........................................cătănie Pe din jos de Orășie, adică Orăștia din jud. Hunedoara (cîntecul nr. 7, p. 12). Forma pe care o are — Orășie în loc de Orăștie — arată că numele localității ardelene nu mai e cunoscut localnicilor și că el a fost adus aci odată cu cîntecul, de ciobanii de peste munți care s-au stabilit sau numai au trecut prin aceste locuri95). De cătănie ne mai vorbesc și numeroase alte cîntece, ca și de neamț, de împăratul, care duce ficiorii la bătaie, împotriva „Turcului" ori „Mus- calului" — elemente caracteristice, toate, folclorului din Ardeal. Intr-a- devăr, ca în atîtea cîntece ardelene, muscelenii din Corbi se roagă și ei : înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, Să meargă ficiori-acasă La copii și la nevastă...96). după cum alții, sătui de atîta cătănie — de care nu pot scăpa nici dacă s-ar „băga în pămînt" — se adresează neamțului, căruia „nu i jele, văzînd sînge pe curele, curgînd din spatele mele" : Dă-mi, neamțule, drumu-acasă, Să-mi văd părinții la masă, Că de cînd nu ne-am întîlnit, Multă vreme a trecut : Părinții o fi îmbătrînit, Boii-n grajd o fi slăbit, Plugu-n pod o ruginit, Grîu-n cîmp o-nțelenit97). 91) C. Rădulescu-Codin, Literatură... p. 43. 94) Grai și suflet, VI, p. 218. 95) în altele e vorba de Săcele, Sibiu, Bosnia, toate întîlnite des în folclorul din Ardeal. 96) Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 10. Cf. alte variante la p. 22. (nr. 35), 25 (nr. 42). 30 (nr. 59) și 35 (nr. 70). Pentru Jina, cf. textele nr. LXXI, C și Cil din Grai și suflet, VI, p. 204, 212 și 213. 97) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 12. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN ȘI UNUL MUNTEAN 309 In multe altele iubitul e numit, întocmai ca în Jina și în alte sate din Mărginenimea Sibiului, badiu, pe care mîndra (drăguța) îl cunoaște după bitușcăQS) — cojbcelul caracteristic încă îmbrăcămintei ciobanilor mărgineni. Și în CorbH-Muscelului, același „badiu“ roagă „cuculețul cu pană sură“ să „scrie-o carte, s-o ia-n gură“ și „s-o ducă la mîndra pe lună“. De asemenea, tot ca în Ardeal, mîndra-și dojenește „badiul“ care, după ce a vorbit cu ea, a celuit-o și pleacă in sat s-o povestească (să o vorbească de rău"). Cînd badiu e departe de draga lui și, deci, Ochi-n ochi nu ne-am văzut, Doar prin carte ne-am vorbit, el trăiește „cu jele și cu bănat“ (p. 30,31). Elemente de limbă de origine din Ardeal întîlnim și în alte nume- roase cîntece și strigături. La cele înșirate mai sus și la lista dată de Pașca 10°) — bai, cătană, să cătănească, răcută, stajeai-meșter, celuit, picat, să joare, lucru (eu), să lucre, horit, helgheșă — se mai pot adăuga, în mod sigur, și clop „pălărie" (p. 10), cloambe „crengi" (p. 15), sălaș „adă- post", „locuință" (p. 10), struț „buchet pană, (de obicei' la pălărie)" (p. 10, 14), bumbi „nasturi" (p. 11), pălan „gard“ (p. 48), bogătan „bogat" (p. 48), muiere „femeie" (p. 49), june „fecior" (p. 13, 66), dulce (p. 49), țundră „un fel de sarică" (p. 50), vllitură „un fel de maramă" (p. 86), pită „pîine" (p. 51) și poate chiar grea „femeie însărcinată" (p. 9, 27, 42), tăieței (p. 50), holdă „lan de grîu" (p. 11), grumazi „gît" (p. 11), cale „drum" ■(p. 19, 23), potecă „cărare" (p. 28), stîlp (în loc de „cruce la mormînt" (p. 29), tină „noroi" și întina „a se noroi" (p. 40), cretință (un fel de) „fotă" (p. 41, 85), a bui „a vopsi" (mai ales oile) (p. 45), hălăoaie (femeie) „mare, greoaie" (p. 48), hor- holină. (femeie) „umblăreață" (p. 49), bulz „bulgăre (de caș mai ales)" (p. 63), strungăreață, „cană ce se pune în găleata de muls oile" (p. 93), încăpută (cf. p. 109), călțuni (cf. p. 85), foiachiu (p. 95, 102) etc. Textele publicate de Rădulescu-Codin nu sînt redate fonetic — ba di>i punct de vedere dialectologie cu destul de puțină grijă —, încît nu putem urmări mai amănunțit eventualele asemănări și în privința aceasta. Se poate totuși spune că următoarele rostiri și forme morfologice ori sintac- tice, caracteristice Ardealului, unele chiar regiunii mărginenilor sibteni, sînt și ele tot ardelenisme: brață (p.12, 43), buză (p. 43), țiță (p. 43), pentru „brațe", „buze", „țîțe“, șele (p. 12), și jele (p. 10, 12, 45), pentru „șale" și „jale", sară și sărite (p. 31, 39) pentru „seară", „serile", trin (p. 17),'pentru „tren", perini (p. 48), pentru „perne", hodini (p. 10, 44) pentru „odihni", proboadă (p. 48) pentru „broboadă", cuptoriu (p. 46) pentru „cuptor", salcă (p. 46) pentru „salcie", glonț (p. 23, 29) pentru „glonte", să stele (p. 11) pentru „să stea", pociu (p. 13, 34, 40, 42, 47) pentru „pot", să te usci (p. 18) pentru „să te usuci", mînc (p. 42), minei 98) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 12. ") Ultimele trei cuvinte la p. 16 și 19, celelalte apar în numeroase texte. ’°°) în Dacoromania, VI, p. 467—468. 310 D. ȘANDRU (p. 47), mîncă (p. 42), pentru „mînînc", „mînînci", „mînîncă", găst (p. 17) și vînt (p. 10, 41, 50) pentru „găsit" și „venit", pușcată (p. 10) pentru „împușcată". Specifice graiului mărginenilor sibieni sînt și construcțiile postit lu Crăciun (p. 49), spune-i lu badiu (p. 24), îi spunea la maică-sa (p. 24), să te rogi la dumnezeu (p. 33), pentru „postul Crăciunului", „spune-i badiului", „îi spunea maicii sale", „să te rogi lui d-zeu“, ca și menținerea lui u final în cazuri ca „Pasăre galbenă-n ciocu / Rău mi-ai cîntat de norocu (p. 28) etc.101). Sigur din Ardeal, dacă nu chiar din regiunea Sibiului, sînt aduse și expresiile pune pace (p. 10, 11) pentru „fă, încheie, pace", de bună seamă (p. 27) pentru „fără îndoială, desigur", mă rup cîinii (p. 43) pentru „mă mușcă cîinii", ca și întrebuințarea fără cu înțelesul de „numai, decît" : „Nu-ți trebuie mare joc ! Făr1 să ții cu turcu-n foc", „Să n-ai parte de de vr-un bine / Făr1 să tot gîndești la mine" (p. 10, 19)102). Numărul atît de mare și „deasa întrebuințare a unor forme de expri- mare ardelenești" nu s-ar putea explica, observă Șt. Pașca, „dacă nu am admite că și după sec. al XVIII-leia populația comunei Corbi a fost augu- mentată cu elemente din Ardeal", pentru că „în curs de aproape 200 de ani, limba unui sat înconjurat de o regiune care vorbește alt dialect — dacă ar fi sa se admită numai vechea colonizare — s-ar fi nivelat mai mult, identifi- cîndu-se cu dialectul regiunii" 103). O excepție, parțială numai, a acestei constatări s-ar putea găsi în Lipsa de relații (de căsătorie de exemplu) ale corbenilor cu satele din jur. Rădulescu-Codin a constatat că pînă în ultima vreme corbenii, corbenii-ungureni1 în special, nu au prea avut legă- legături cu cei din satele apropiate, trăind astfel într-un cerc oarecum închis, mai feriți deci de influența celor din afara mediului lor 104). In acest fel, unele din particularitățile graiului, ale portului, obiceiuri, diferite cîntece etc. au putut să se păstreze mai ușor și mai pronunțate decît dacă aceste relații nu ar fi lipsit. Totuși, așa cum am văzut, caracterul graiului, al folclorului, al por- tului și al altor forme de viață a locuitorilor din Corbi este atît de pro- nunțat și caracteristic ardelenesc încît, într-adevăr, trebuie să admitem.că populația Corbilor s-a alimentat încontinuu cu elemente din Ardeal105). Obiceiurile de nuntă din Corbi, descrise pe larg de Rădulescu-Codin, mai păstrează și unele momente care se desfășoară aproape ca în Jina 101) Cf. și St. Pașca, în Dacoromania, VI, p. 468. 102) Rostirea ghine (p. 49) pentru „vine“, care apare într-o strigătură, este sigur de origine ardeleană, dar ea nu e, cum crede d. Pașca (Dacoromania, VR p. 468), caracteristică regiunii Sibiului, cel puțin Mărginenimii sibiene, unde se aude obișnuit yine. Bănuiesc însă că Rădulescu-Codin a auzit rostindu-se și în Corbi tot yine, dar, fie că nu a avut semnul tipografic ca să redea această rostire, fie că nu a insistat asupra amănuntului, a transcris ghine. 103) Dacoromania, VI, p. 467. 104) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 85, cf. și Muscelul nostru..., p. 94. 105) Contactul cu cei din Jina se pare de altfel că nu l-au întrerupt niciodată cu totul. Preotul Demetru Pamfiloiu din Jina notează în „reflexiunile critice" asupra „Cronicei Jinei“ că „din cînd în cînd mai vine cîte unul din cei trecuți în Romînia și mai întreabă despre descendenții fostelor rudenii de pe timpul acela" (cf. Mara N. Popp, l. c. p. 273 și E. Micu, l. c. p. 107). In vara anului 1930 am întîlnit și noi — eram cu regretatul F. Brînzeu — tocmai în APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN SI UNUL MUNTEAN 311 și alte regiuni ardelene. Astfel, „în seara ajunului nuntii se face fedele- șul^), cu petrecere la ginere, cît și la mireasă" 107). în ziua nunții, „pe la murgitul sării, cînd începe să se încherbăleze masa, lăutarii cîntă cîntece de dragoste, ori de codru — unele se chiamă de varză (că ea se pune mtîi“) 108) — întocmai ca în Jina și în alte sate din jur, unde în momentul amintit se cîntă „a verzilor". De asemenea, se întîlnește și la nunțile din Corbi, ca în atîtea regiuni ardelene, steagul, „un chip de drapel format din batiste colorate — coada fiind înfășurată în bete, iar în vîrf avînd un busuioc și două coade de cocoș" 109). Asemănări, semnificative și concludente și ele, între ceea ce caracte- rizează atît un sat cît și pe celălalt se mai pot face și din alte puncte de vedere. Așa, de exemplu, în ce privește întrebuințarea formelor de politețe, Rădulescu-Codin a constatat că „membrii familiei se adresează, unii către alții cu vorba tu, chiar șî copiii către cei mai mari decît ei"110), adică exact ceea ce am constatat și noi în Jina 1H). Desigur că, ținînd seamă de instabilitatea și elasticitatea elementelor folclorice, în care transformările survin cu ușurință, nu sîntem îndreptățiți să staMlim, decît cu mare prudență și înteineiați pe fapte sigure, originea și transmiterea unor motive dintr-o regiune într-alta. Sînt, fără îndoială, în folclorul din Corbi — poate chiar într-unele din motivele indicate aci — elemente sau teme care, date fiind împrejurările de viață oarecum identice ale celor din Jina și Corbi, au putut să se nască izolat și să se fi contopit apoi cu cele aduse de peste munți—de aci greutatea de a preciza, întot- deauna, ce e localnic și ce s-a adus sau împrumutat din altă parte. Aceasta cu atît mai mult cu cît cele două cercetări pe care le-am avut în vedere nu au urmărit în mod special problema în discuție. O cercetare specială, compara- tivă, pe teren, și într-un sat și în celălalt, ar aduce, fără îndoială, unele amănunte sau chiar elemente noi, care ar pune și mai bine în lumină apropierile constatate ; în nici un caz ea nu ar putea infirma concluzia impusă de faptele atît de caracteristice pe care le-am înfățișat pînă aci și anume că : . — între unele motive din folclorul celor două sate sînt cîteva ase- mănări care, cum e cazul unor colinde, merg uneori pînă la identitate ; creerul munților, pe Valea Frumoasei de lingă vechea graniță, un bătrîn, trecut de 60 de ani, care venea peste munte, din Vaideenii-Vîlcei. Ne-a povestit că-i originar din Jina — se vedea de altfel bine după port —, că a fugit, ca să scape de armată, în „Țară“ însurîndu-se și stabilindu-se definitiv în Vaideeni. A mai venit de atunci în Jina de cîteva ori, întotdeauna pe jos, peste munte, ca să-și vadă frații și celelalte rudenii. Acum îl apucase iarăși dorul de... ,,sat“ și venea să-l mai vadă odată. In sărbătorile Crăciunului aceluiași an am întîlnit doi flăcăi, născuți și crescuți tot în Vaideeni, care veniseră, așa spuneau, să vadă satul de origine al părinților — am aflat însă că, în realitate veniseră cu gîndul... însurătoarei. 106) Termenul însuși e specific Ardealului. 107) C. Rădulescu-Codin, Literatură..., p. 92, 102. 108) Ibidem, p. 108. 109) Ibidem, p. 92. H0) Ibidem, p. 85 ; cf. și Muscelul nostru..., p. 94. HI) Grai și suflet, V, p. 321. APROPIERI FOLCLORICE ÎNTRE UN SAT ARDELEAN SI UNUL MUNTEAN — aceste asemănări se explică printr-o legătură de dependentă între ele, în sensul că măcar o parte din elementele folclorice analizate aci au fost aduse în Corbi din Ardeal — unele chiar din Jina — de către cei ce, în ultimele două secole mai ales, au trecut munții dincoace, stabi- lindu-se în satul muscelean. In acest fel, alături de ceea ce ne oferă istoria, dialectologia, etnograEih și alte discipline, folclorul contribuie și el la lămurirea unor probleme din trecutul nostru, aducînd unele fapte ce nu pot și nu trebuie să fie trecute cu vederea. I. ȘIADBEI ALECSANDRI GRAMATIC Ca și în alte părți unde civilizația occidentală s-a introdus mai tîrziu, enciclopedismul a fost în secolul trecut o caracteristică principală a oamenilor noștri de cultură. Lipsurile în toate domeniile erau atît de mari și cei> care puteau să le înlăture atît de puțini, încît aceștia au trebuit să lucreze în mai multe discipline, uneori foarte îndepărtate unele de altele. Astfel se explică în mare parte activitatea multilaterală a scriitorilor noștri de la Asachi și Heliade-Rădulescu pînă la N. lorga ; și tot prin cerințele epocii se pot justifica faptele pozitive și scăderile inerente unei astfel de activități. De la această activitate multiplă n-a făcut excepție nici Alecsandri. Deși cunoscut mai mult ca poet, abordînd aproape toate genurile literare, de la odă la fabulă, el a scris și proză epică, călătorii, memorialistică, chiar critică literară. Nu a colaborat numai la periodicele vremii, dar a întreprins singur și a condus asemenea publicații. A fost un dramaturg fecund și în mereu progres ; însă tot odată a fost și director de teatru, director de arhivă, funcționar administrativ, om politic, deputat, ministru și diplomat, șef de misiune în străinătate. Cînd la mijlocul secolului al XlX-lea s-a pus chestiunea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin, am avut o reînviere furioasă a latinismului, pornit pe panta tuturor exagerărilor diletante. Alecsandri, ca aproape toți contemporanii săi, a avut și el păreri proprii în privința ortografiei și. limbii literare romîne. Nu s-a limitat numai să le aplice în opera sa, ci a scris chiar articole privitoare la limba noastră și la faptele culturale ale vremii *). Părtaș la avîntul nelimitat al epocii, a devenit el însuși teoretician și a căutat să-și codifice părerile într-o lucrare specială, asupra căreia nu s-a insistat suficient de cei care i-au cercetat activitatea2). Această codificare se află în cartea de gramatică romînă publicată la Paris, în 1863, sub pseudonimul V. Mircesco3). 9 Dicționar grotesc (în Convorbiri literare, III, p. 173 sqq.) Asupra acestui articol, cf. intervenția lui Hasdeu în Alecsandri linguist (articol apărut în Co- lumna lui Traian, VIII, p. 83 sqq). 2) Romulus lonașcu, Gramaticii romini, Iași, 1914, p. 218—220; Al. Iordan, Rev. Fund., 1 dec. 1941. 3) Grammaire de la. langue roumaine, Paris, Maisonneuve et C-ie, Libraires editeurs, 1863 (XXIV+179 pp). — O nouă ediție, necunoscută la noi, s-a dat la 1885. 314 I. ȘIADBEI Tipărind cartea aceasta, Alecsandri a urmărit în primul rînd să con- tribuie la cunoașterea limbii romîne în Franța. în paginile introductive ale cărții Ubicini afirmă intenția autorului „de a ușura publicului francez accesul unei limbi vorbite azi de mai mult de opt milioane de oameni, frații noștri de origine" (p. XXVI). Iar într-o scrisoare către Al. Hurmu- zachi, Alecsandri ne arată singur cu ce scop a scris această carte : „Nu am avut niciodată pretenția de a fi un gramatic desăvîrșit și dacă m-am apucat de o asemenea lucrare grea, am făcut-o pentru a înlesni străinilor studiul limbii noastre. Am adoptat deci sistemul de ortografie cel mai simplu, pentru că m-am gîndit și la poporul nostru, carele nefiind poliglot nu ar putea ajunge niciodată a-și scrie limba curat, după ortografiile încîlcite și prea învățate din Ardeal. De vreme ce voiam a răspîndi lumi- nile în popor, trebuie să-i înlesnim învățătura, iar nu să-1 speriem în sis- temuri de etimologie, mai cu seajn.ă că etimologomania este una din boa- bele care amețesc mai rău mi'ntea omului" !). In rînduriîe următoare, vom încerca să arătăm întru cît Alecsandri a justificat aceste cuvinte și dacă lucrarea sa a corespuns intențiilor lui nobile. I Cînd fiecare intelectual romîn avea sistemul lui ortografic, Alecsandri formulase și el un sistem care i se părea cel mai simplu. In dialogurile care însoțesc textul gramaticii sale, găsim și următoarele afirmații : „Adevăr e că autorii urmez deosebite sistemuri de ortografie? ] Așa-i, e o Babelă, turnul Vavilonului. / Și care vi se pare, mai de preferat? / Cel mai simplu și mai lesne{ de învățat" (p. 147-8). Fără contestare, față de pro- punerile latiniștilor, sistemul este mai simplu și se apropie în multe pri- vințe de scrierea de azi. La vocale, Alecsandri, în afară de cele care aveau corespondent în alfabetul latin {a, e, i, o, u), adoptă semnul circumflexului pentru scrierea lui ă și î, (â, î) și semnul scurtării pentru semivocale (l, u). Acestea, în diftongi, se notează totdeauna : la, le, lo, lu; nu se înseamnă însă prin semne speciale semivocalele în diftongii ea și oa. La consoane, inovații’ față de alfabetul latin sînt la scrierea lui s, t, dz prin ș, ț, d, explicînd că acestea se pot scrie și ss, ts, dz, fără să fie consecvent el însuși în cuprinsul cărții. Astfel, cu privire la ș, el face distincție între ș- inițial ori cel din terminația -ești și acela intervocalic, pe care cere să-l scriem -ss-: „la commodite de l’ecriture et de l’impression exige qu’on redouble la consonne. Ainsi il est mieiux d’ecrire assă que așă" (p. 4-5). Această concesie la dublările consonantice, scumpe lui Heliade-Rădulescu, a rămas pînă azi în scrierea franceză a numelui Jassy Dar, după obiceiul său, nici1 Alecsandri n-o observă cu strictețe, cum vedem cîteva pagini nijai departe, cînd ne spune că avem la singular forma cireș, la plural ciressî (p. 16), pe care o scrie și cireși (p. 17). După cum se observă cu ușurință, argumentele pentru această distincție nu sînt valabile și nici nu se confor- mează principiului general avut în vedere de Alecsandri cînd a elaborat 9 Scrisoare din Iași, 14 martie 1863, după trimiterea gramaticii. S-a publicat în Convorbiri literare, XL, 1906, p. 590. ALECSANDRI GRAMATIC 315 sistemul său, acela al simplității. De asemenea scrierea lui ț și d, cu sedila corespunzătoare lui s alăturat, nu e consecvent urmată în carte, unde găsim alături de ț și pe tz (tzigan) ori ts (âmpluts%). Aceeași inconsecvență o găsim și în notarea altor sunete, de ex. a lui z- (înante, invalită ancă, âncâ, âmplutsi etc.), a lui ă (scoălete, laseme, se me-mbrac etc.), a lui șt (ceșcile, pesce, meșter etc.). Ai uneori' impresia că poetul avea reminiscențe din alte sisteme ortografice pe care le părăsise și de care nu se putea emancipa cu totul. Sistemul simplificat nu prevedea reguli pentru toate cazurile care se iveau în scrisul sau, astfel că îl vedem călătorind cînd cu dilijănța (p. 161), cînd cu diligenta (ibid.), prin Romaniă (p. 152) ori Romînia (p. 154), pînă ce întîlneste (p. 162) și gîseste (ibid.) lucruri de cualitate (p. 158). Lipsa de unitate se reflectă și în fonetismul cuvintelor, astfel că atît, cît apar alături' de atăt, cat (scrise : atât, cât) ; ist, ista alături de acest, acesta etc. Variația aceasta stă în legătură cu întreaga activitate literară a lui Alecsandri șî asupra ei vom insista mai jos. Alecsandri și-a dat seama — după cum am văzut — că scrierea unei gramatici este „o lucrare grea“. Admițînd, cu alți gramatici care l-au precedat, că în limba romînă nu sînt decît două genuri, genul feminin (numele terminate în a, ă, e) și genul masculin (numele cu celelalte ter- minații), îl vedem menționînd apoi că un număr oarecare de cuvinte face excepție de la această regulă și, cu toată terminația lor feminină, sînt totuși masculine soare, epure, frate etc. De asemenea constată, cu oare- care regret, că : „une foule de mots qui sont masculins au singulier changent de genre au pluriel, et se declinent comme Ies substantifs femi- nins“ (p. 11, nota). Desigur că prezentarea aceasta nu este tocmai de natură să lămurească prea mult pe cititorul cărții, și cu atît mai mjult dacă el este străin, asupra genului în limba romînă1). Puțin sistematică, avînd amestecate forme dialectale cu cele literare, este prezentarea pronumelor : mai multă atenție s-a acordat verbului, pe care-1 împarte în trei conjugări (I-a în -a; a Il-a în -e și -e; a IlI-a în î) și unde, la persoana a 3-a a prezentului indicativ, vedem specificate for- mele : ei adunu, ei jocu etc. Părțile de cuvînt inavariabile sînt date sub forma de liste cu traducerea franceză alăturată. In aceeași prezentare bilingvă urmează un „Vocabular de numele cele mai uzitatei în diferite domenii : despre cer și elemente ; despre timp și diviziunea lui ; zilele săptămînii ; despre luni ; grade de înrudire ; despre om și femeie ; despre părțile trupului ; despre stări și meserii ; părțile casei și ale orașului ; despre mobila din casă, mîncări și îmbrăcăminte. Urmează o serie de verbe care arată funcțiile omului ; o listă de verbe și adjective ; cuvintele care arată culori, instrumente și sentimente (calități și defecte); termenii pentru animale, păsări și flori. Această înfățișare selectivă a vocabularului este urmată de o serie de dialoguri (p. 117—161), ultimele avînd ca subiect convorbiri obiș- *) Și nici asupra cazurilor nu se dau lămuririle necesare; însă vedem men- ționat în romînește un ablativ (exprimat prin de, de la), fără să se pomenească nimic despre vocativ. 316 I. ȘIADBEI nuite dintre un călător străin și un romîn. In ele se arată partea practică pe care a avut-o în vedere Alecsandri cînd și-a scris cartea. După cum vedem, aceste pagini conțin multe din părerile poetului asupra evenimen- telor și stărilor contemporane. Dialogurile sînt menite să suplinească și absența completă a sintaxei, deoarece n-a socotit nimerit să dea măcar o indicație sumară. Ele scot în evidență anumite trăsături caracteristice lui Alecsandri și, cu deosebire, aportul său la perfectarea limbii noastre literare. II O gramatică a limbii romîne scrisă de cel mai mare poet al nostru din acea vreme, era menită să devină un îndreptar, un canon de norme demn de urmat și de imitat. E sigur că Alecsandri n-a avut în vedere acest scop superior, ci numai pe acela de „a înlesni străinilor studiul limbii noastre". Dar avînd chiar numai acest scop determinat, am putea spune practic, limba recomandată trebuia să fie o limbă literară aleasă, îngri- jită, selectată. în gramatică, ca și în dialoguri, Alecsandri întrebuințează însă o limbă dialectală. Din acest punct de vedere, el făcea un rău serviciu acelora care s-ar fi încercat să ne învețe limba după recoman- dările sale. S-a arătat adesea că Alecsandri în operele sale nu a întrebuințat o limbă unitară, ci una variabilă în fonetism, uneori pe aceeași pagină. El nu s-a ferit de lucruri singulare, a încercat multe creații personale și a utilizat numeroase forme proprii dialectului său moldovenesc. Așa, de ex., în Salba literară (Jassy, 1857), scrisă în alfabet mixt chirilic și latin, e! nu găsea nici o dificultate să-și recomande operele strînse în acel volum ca „măr/elele resfirate a unei salbe" (pref.). Nu vedea că s-ar putea obiecta ceva asupra celor „două glasuri de altă lume" (p. 1), venite „din fundul odaeb“ (ibid.), deși nu era „deprins a trăi pintre spirite" (ibid.) și „stahii“ (ibid.), ființe „fantastici (ibid.), „cîte joc parola și hora" (ibid.), și care „însuflețeazi și „desuflețeazi (p. 2) totul în jurul lor. „Galbînur (p. 2) se apucă cu „degiteli (p. 3), „curios a videi (ibid.) ființa „însălati (ibid.), după ce „se dămoi (ibid.), „Și nu-mi au fost frică" (ibid.), declară el în alt loc. La fel în gramatica sa Alecsandri scrie și recomandă forme dialec- tale ori etimologice : „Oui, se me scol și se me-mbrac“ — je vais me laver et m’habiller (p. 124); „m'oxu găti îndată" — je serai pret en un instant (p. 125); „ce ți a placeă, mă e tot una" — ce qu’il vous plaira, cela m’est egal (p. 125) ; „ovu lua o bucățică" — j’en prendrai un petit morceau (p. 133); „Ie o lopată" — prenez un rame (p. 137); „malul stîng a Dunărei" (p. 139); „e portul principal a Romîniei" (p. 140); „trăsura s-a putea strica" — la voiture pourrait se briser (p. 141) etc. Uneori limba este cu totul necorectă sau fantezistă : „E adevărat oare că D.A. s-a bătut la duel azi dimineață" ? — en duel (p. 146); „borș cu pui decît borș cu pesci — soupe aigre au poulet que la soupe aigre au poisson (p. 129); „îmi place mai t^ine friptura la frigare" — je prefere le roti â la brache (p. 132); „Găsi-aș oare dilijanță pentru Jassi ?" — trouverai-je une diligence pour Jassy? (p. 140) ; de ce stai ALECSANDRI GRAMATIC 317 pe picioare'"? — pourquoi restez vous debout ? (p. 149) etc. Ne între- băm cum de a putut scrie Alecsandri poet și gramatic : „La ce numer se poate sui poporăția a toatei romînime" ? (p. 153). Alături de acestea sînt introduse numeroase fonetisme dialectale : galbini (p. 124), sanatatea dtale (p. 134) lîngă sănătatea (p. 141), privighetoare (p. 137), la țeară (ibid.), sacară (p. 138), nemîngăetă (p. 147), matasă (p. 158), chiar drochii (p. 156), etc., etc., care nu erau tocmai recomandabile celor care voiau să ne învețe limba1). Și nu erau recomandabile nici celor care voiau să scrie și să vorbească limba romînă literară, care exista totuși de mult. La caracterul dialectal al unor forme și expresii, Alecsandri, un franțuzit, nu se dădea în lături să adauge imitații franceze ori expresii inexistente în limba romînă. Astfel găsim într-un loc: „Ce se zice de nou? Ce mai nou?" — Que dh-on de nouveau ? Quoi de nouveau? (p. 145); „n-am onorul de a-1 cunoasce“ — je n’ai pas l’honneur de le connaître (p. 150); „fecior! adă pasteriile“ — garson, apportez Ies pâtis- series (p. 133); „unde-s tâsele, teâsurile, ceșcile" ? — ou sont Ies tasses ? (p. 125) ; „adio, te-oi vide mâni la zece tocmai" — adieux, vous verrai demain â dix heures precises (p. 123); „am giucat cărțile, m-am giucat în cărți" — j’ai joue aux cartes (p. 123), etc. Chiar un „fă degrabă" — faites vite (p. 124) se găsește undeva, gramaticul uitînd că în limba sa se spune : repede! III Din activitatea întreagă a lui Alecsandri ca și aceea a colaborato- rilor săi de la Romînia literară, se știe ce adversar neîmpăcat a fost el latinismului („pedantismul ungaro-latin de peste Carpați") și al „etimolo- gomaniei-". în același timp cu „Gramatica" sa, Alecsandri a scris Rusaliile în satul lui Cremene. „în curînd ți-oi trimite acea grozăvie fatală a repu- tațiunei mele — scrie el lui Al. Hurmuzachi în aceeași scrisoare de care am vorbi’t mai sus — și vei vedea în cuprinsul ei cum au ajuns de stropșită biata limbă romînească în gura unor pedanți ce se cred mai romîni cînd își adaugă un us în coada numelui lor. Personajul cel mai comic este un profesor de sat, anume Ion Gălușcă, dar care a găsit de cuviință a se numi lonus Galuscus, subt cuvînt că s-ar trage dintr-un general roman, ce a făcut războiul cu Galia pe timpul lui Cezar. Am aflat că toți ardelenii aflători în București au rămas furioși asupra mea, lucru de care puțin îmi pasă, căci mai am încă destule săgeți în tolba mea". Criticile aduse „pedanților" și „etimologomaniei" au probabil ori un substrat personal, ori unul politic. Cîntărețul de mai tîrziu al Gintei latine s-ar părea că nu era atît de înverșunat antilatinist cînd scria în străinătate despre lucrurile romînești. Chiar în „Gramatica" sa, Alecsandri scrie că „romînii sînt neamuri cu națiile de viță latină" (p. 152) și că „la langue romaine de meme que le latin dont elle derive, et Ies langues italienne et espagnole, pus- >) Cf. de ex. și în Teatru voi. III, ed. 1872: „Dumnezeu o vrut“; „sfaturile lui lani și a lui Moisi“ ; „cine a face ca mine, ca mine să pățească41 etc. 318 I. ȘIADBEI sede une prosodie d’autant plus harmonieuse que Ies accents appuyant tantot sur la premiere, tantot sur la seconde ou la troisieme syllabe des mots, donnent â ces syllabes le caractere de longues et de breves". De asemenea, în altă parte, afirmă că „limba noastră e aceea a poporului roman din vechime“ (p. 6). Nici Timotei Cipariu, din care se inspiră adesea în această gramatică, nu a mers atît de departe pe această cale... Dar nu numai din punct de vedere al limbii sîntem descendenții romanilor, ci chiar din punct de vedere social și etic. !n dialogurile sale Alecsandri' afirmă de mai multe ori acest lucru : „Am un bucătar țigan care lucrează bine (e meșter bun). / Unul din foștii sclavi ai dtale ?./ Dar; ca romanii, strămoșii noștri, aveam mai înainte obiceiul de a ne sluji cu robi, însă acest obicei se pierde. /„Efectul civilizației" (p. 128). De asemenea în alt loc, la întrebarea: „Aștepți pe cineva? răspunsul este : „Ba nu, dar poate să vie vre un oaspte. / Fără invitație (poftere)? Negreșit. încă un obicei roman? (p. 129). Se constată, prin urmare, încă o inconsecvență în activitatea lui Alecsandri, care se încadrează bine în seria întreagă de linii sinuoase a evoluției sale și care a determinat de mult pe G. Ibrăileanu să-l carac- terizeze drept „tip ideal de diletant". Acest diletantism apare și în „Gramatică" cînd Alecsandri arată străinilor, cărora se adresează, cum să vfnă în țară la noi să ne cu- noască (p. 161) : „te duci cu diligenza la Cronstadt (Brașeu), capitala Transilvaniei, și de acolo treci Carpații pe la .Turnul roș și intri în Valahia mică (în Oltenia). De asemenea ni se afirmă că Dunărea e navigabilă „pe la gura Sulinălei — par Ies bouches de Soulina" (p. 164). Din faptele înfățișate mai sus, reiese credem suficient cauza pentru care opera de gramatică a lui Alecsandri n-a avut un ecou deosebit și nici o influență asupra contemporanilor2). Ea are aceleași calități și aceleași defecte pe care le găsim în întreaga activitate a scriitorului. Cu toate intențiile nobile pe care le-a avut autorul cînd a lucrat și a publicat „Gramatica" sa, aceasta a rămas fără urmări și nu a dat nici rezultatele așteptate. ’) Această idee, eronată și ea, a fost dezvoltată de A. D. Xenopol într-un studiu publicat în Convorbiri literare IX (1875—76). 2) Notăm totuși pentru generația ulterioară acceptarea de către A. Lambrior (Carte de cetire, Iași, 1890, p. LXXXII sq.) a semnului grafic i, a semnului â pentru vocala ă de către H. Tiktin în Studien zur rumân, Philologie, Leipzig, 1884, .și A. Philippide în Principii de istoria limbii, Iași, 1894. FELICIA VANȚ PROBFEME DE LIMBA ȘI GÎNDIRE LA FILOZOFII STOICI Cea maî populară dintre toate doctrinele filozofice din epoca hele- nistică a fost filozofia stoică ai cărei întemeietori sînt Zenon, Cleanthes și Chrysippos. Pornind de pe baze materialiste, filozofia stoică prezintă multe ele- mente pozitive. Ea se ocupă însă puțin de științele naturii, dedicîndu-se în special problemelor de etică, în care alunecă pe panta idealistă. De pe baze materialiste au explicat stoicH și problemele limbii și gîndirii. Pentru a le putea înțelege, să examinăm pe scurt ideile gene- rale ale fizicii lor. Tot ce este real, este material, numit soma (corp). Numai corpurile sînt susceptibile să exercite o acțiune (poiein) și să sufere o acțiune (paschaln). încorporate sînt spațiul (topos), timpul (chronos), vidul (henon) și exprimabilul (to lekton) .Universul cu tot ce există formează un tot unitar. Spiritul, numit și Zeus, logos (logos) și suflu (prenuma), considerat ca o forță materială, foc, pătrunde în toate și conduce totul. Acest spirit se realizează la obiecte prin: hexis (coeziune), la plante prin physis (natură), la animale prin psyche (suflet), iar la om prin to hege- monikon (elementul conducător, rațiune). Numai rațiunea e capabilă să seziseze legile universului. Problemele limbii' și gîndirii sînt în esență problemele cunoașterii, problemele reflectării realității. Teoria cunoașterii la filozofii stoici apare, după cum e și firesc, în lucrările de interpretare a filozofiei antice unde este vorba de filozofia stoică. Dar în toate aceste lucrări problemele limbii și gîndirii sînt cu totul sumar și incomplet tratate ; faptele sînt adesea denaturate datorită îndepărtării de izvoarele vechi. în lucrarea de față vom încerca să pre- zentăm problemele limbii și gîndirii la filozofii stoici în lumina învățăturii marxist-leniniste asupra cunoașterii, bazînd întreaga lucrare pe frag- mentele păstrate de la stoici. Există două trepte de reflectare a realității : treapta senzorială, rea- lizată prin senzații, percepții și reprezentări și treapta logică, prin no- țiuni, judecăți și raționamente. Treapta senzorială este unfca treaptă de reflectare a realității Ia animale și prima treaptă la om. Treapta logică ’) Sextus Emp. Adv. math. X 218. 320 FELICIA VANȚ o posedă numai omul. Gîndirea este reflectarea realității în mintea noas- tră, iar limba este învelișul material al gîndirii. Reflectarea realității la filozofii stoici se realizează de asemenea prin cele două trepte, dar o distincție clară între ele nu se face. Repre- zentarea este forma generală de cunoaștere, ea stă la baza senzației, per- cepției și a gîndirii. Gîndire nu are decît omul și zeii, pentru că numai ei posedă acel to hegemonikon (rațiunea). Rațiunea este partea supe- rioară a sufletului omenesc ; ea este sediul logosului, acel spirit univer- sal de natură materială, foc, care străbate totul. Logosul la om este gîn- dire și limbă, de unde aceste două fenomene au o natură materială și formează o unitate inseparabilă. Gîndire fără limbă nu există. Să examinăm acum aceste probleme mai pe larg. Teoria cunoașterii la filozofii stoici începe cu reprezentarea, deoarece — motivează ei — „criteriul prin care se cunoaște adevărul lucrurilor este după gen repre- zentare și deoarece doctrina despre asentimentul spiritului cu percepția (synkatăthesis) și despre percepție {katâlepsis) și despre gîndire (ndesis). premergînd altora, nu se alcătuiește fără reprezentare, căci reprezentarea se află în frunte/4 2). Prin urmare prima și cea mai generală formă de reflectare a reali- tății este, după stoici, reprezentarea. Reprezentarea, numită phantasîa, este definită de Zenon ca typosis et te psyche3) (imprimare în suflet) prin care Cleanthes înțelege o im- primare asemenea amprentelor în ceară făcute cu inelul sigiliu, iar Chry- sippus ca o schimbare (heteroîosis, pâthos] în suflet. Chrysippus com- bate explicația dată de Cleanthes, argumentînd absurditatea eii prin fap- tul că, la o imprimare, amprenta cea din urmă șterge de fiecare dată amprenta precedentă și, prin urmare, prin aceasta s-ar nega însăși exis- tența memoriei care este o acumulare de reprezentări4). Pentru definirea reprezentării, Chrysippus face distincție între patru lucruri : phantasîa (reprezentarea), phantaston (obiectul a cărui repre- zentare o poți avea), phantastikdn (imagine fantastică) și phântasma (fantoma). Phantasîa (reprezentarea) este o schimbare în suflet care se arată pe sine și arată și obiectul care a produs-o. De exemplu reprezentarea unui obiect alb este o schimbare în suflet, prin intermediul vederii, dato- rită existenței corpului alb care provoacă schimbarea respectivă. Deci reprezentarea corpului alb se manifestă pe sine ca imagine mintală, dar ea scoate în lumină și obiectul alb care a provocat-o. De aci' Chrysippus creează o naivă etimologie a cuvîntului phantasîa: „phantasîa apo til 2) Stoicorum veterum fragmenta (SVF) II 52 (Diocles din Magnezia la Dioge- nes Laertius VII 49); 3) SVF II 53 (Diog. Laert. VII 46). 4) SVF II 64 (Chrysippus la Sext. Emp, adv. math. VII 373). PROBLEME DE LIMBA ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 321 photos')3), cuvîntul phantasia vine de la phos, phtotos (lumină) pentru că — explică el — și lumina se arată pe sine, precum și obiectele cu- prinse în ea. Phantaston este obiectul, realitatea înconjurătoare, care provoacă reprezentarea. Phantastikdn este o imagine fantastică, neprovocată de vreun obiect din realitate, de aceea se mai numește și diâkenos helkysmos (muncă inutilă). Prin urmare phantasia are totdeauna la bază un obiect care a produs-o, pe cînd phantastikdn nu are. Phântasma este o închipuire, o halucinație, care are loc în urma unui phantastikdn, unei impresii nebazate pe realitate. Asemenea închi- puiri apar la oamenii triști, melancolici, nebuni sau la oricare om în vis. Există foarte multe clasificări ale reprezentării la filozofii stoici. Reprezentările pot fi senzoriale, create prin intermediul simțurilor, și ne- senzoriale, cu ajutorul gîndirii, cum ar fi reprezentarea lucrurilor ab- stracte cu care luăm contact prin intermediul cuvîntului. Reprezentările se mai pot divide în reprezentări logice și nelogice. Logice sînt repre- zentările inteligibile care se nasc la ființele logice, nelogice sînt repre- zentările pe care le au bolnavii și nebunii. Clasificarea cea mai frecventă este obișnuita clasificare în patru care apare des la stoici. Astfel reprezentările pot fi-: a) verosimile, b) neverosimile, c) verosimile și neverosimile, d) nici verosimile nici ne- verosimile. Verosimile sînt reprezentările născute din cauze reale și con- forme cu realitatea, reprezentări pe care mintea le acceptă. De exemplu reprezentarea faptului că „acum e ziuă și eu vorbesc". Neverosimile sînt cele contrare realității, la care nu ne putem da consimțămîntul. De exem- plu reprezentarea faptului că „dacă e întuneric, e ziuă". Verosimile și neverosimile sînt reprezentările relative, care depind de ceva. De exemplu reprezentarea faptului că „dacă plouă, e bine" poate constitui o reprezen- tare verosimilă, dar dacă e un an ploios, ploaia poate fi chiar dăună- toare, deci reprezentarea de mai sus, în aceste condfțiuni, nu mai e ve- rosimilă. Nici verosimile nici neverosimile sînt reprezentările unor obiecte și fenomene care nu pot fi verificate prin experiență. De exemplu repre- zentarea stelelor în număr pereche este tot atît de verosimilă ca reprezen- tarea. stelelor în număr nepereche. Cine poate controla ? Reprezentările verosimile și neverosimile pot fi adevărate, false, adevărate și false, nici adevărate nici false. Adevărate sînt cele cărora li se pot da atribute adevărate ca a faptului că e ziuă în momentul de față ; false—cele cărora li se pot da atribute false, ca de exemplu reprezen- tarea zgomotului' vîslei pe fundul mării ; adevărate și false sînt reprezen- tările relative, care dintr-un punct de vedere sînt adevărate, din altul — false, de exemplu reprezentarea suferinței avute în vis din cauza unei per- soane reale. Faptul că există persoana respectivă este adevărat, dar că ea provoacă o suferință în timpul somnului e fals ; nici adevărate nici false 5 ) SVF II 54 (Gal. hist. philos. 93 cf. Nemesius. p. 171, 173. ed. Matth.). 21 -- Limbă și literatură v. II — c. 6863 322 FELICIA VÂNT sînt reprezentările generale care pot fi și așa și altfel. De exemplu oa- menii sînt „greci“ și „barbari" (străini), clar la origine omul nu e nici grec, nici barbar, pentru că, după chip, toți pot fi greci, după cum toți pot fi barbari6). Din reprezentările adevărate unele sînt comprehensive (phantasîa kataleptike), altele incomprehensive (phantasla akatâleptos), Incompre- hensivă este o reprezentare adevărată dar, din cauză că ea apare la oa- meni bolnavi, triști, melancolici, transportați, ea este neînțeleasă. Repre- zentarea comprehensivă este reprezentarea produsă numai de cauze reale : ea este înțeleasă în cel mai înalt grad, mintea cade de acord cu ea. Cînd o reprezentare e acceptată și recunoscută ca reală avem „com- prehensiunea" sau percepția (katălepsis). Percepția obiectelor concrete se formează cu ajutorul simțurilor, a celor abstracte (ca percepția despre zei), cu ajutorul gîndirii. Percepția reflectă obiectul în toate trăsăturile lui, esențiale șine- esențiale. Cînd se formează, ea înregistrează în mod special trăsăturile neesențiale care disting un obiect de altul de același gen. De exemplu percepția despre șerpii cu coarne reflectă în mod deosebit această par- ticularitate, faptul de-a avea coarne, care îi deosebește de ceilalți șerpi. Percepția constituie criteriul adevărului, norma după care verificăm veridicitatea și falsitatea unei judecăți. Observația făcută de stoici că percepția reflectă obiectele în toate trăsăturile lor constituie definiția de azi a percepției (aîsthesis). Există mai multe definiții ale senzației, unele chiar contradictorii, toate prove- nind — se pare — de la Zenon. Senzația este după majoritatea stoicilor „un curent pornit de la rațiune {hegemonikon) spre organele de siînț"7), după alții, „senzațiile sînt cele care duc în interior lucrurile care apar în exterior"8), „senzație se numește o energie"9) și, în sfîrșit, „senza- ția este acordul spiritului cu reprezentarea creată prin intermediul sim- țurilor, acordul fiind din instinct" 10). Dintre toate aceste definiții, singura pe care o considerăm azi vala- bilă este definiția care explică senzația ca un curent pornit dinspre ex- terior spre interior, dela obiect la organele de simț. Dar după stoici important este faptul că senzațiile sînt niște efluvii care fac cunoscut rațiunii, sub formă de reprezentare, obiectul din realitatea înconjură- toare, și e secundară direcția curentului nervos. De aci, după unu, aceste efluvii pornesc de la rațiune spre obiect, după alții, de la obiect spre rațiune. 6) SVF II 65 (Sext. Emp, adv. math. VII 242). 7) SVF II 71 (Diocles din Magnezia la Diog. Laert. VII 52). 8) SVF II 57 (Philo de mundi officio. 166. voi. I. p. 58, 9 Wendl). 9) SVF 71 (Diocles din Magnezia la Diog. Laert. VII 52). 10) SVF II 74 (Porphyrius de anima la Stobaeus ed. II 349, 23 W.). PROBLEME DE LIMBĂ ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 323 Ce se înțelege prin acordul minții cu reprezentarea (synkatăthesis)! In disputele dintre academici și stoici, aflăm de la Cicero că stoicii neagă posibilitatea de a avea o senzație în cazul că mintea se opune, pentru că „acțiunea urmează pe aceia pe care îi urmează dorința" n). Cu alte cuvinte, după stoici, senzația are loc numai cu aprobarea rațiunii, ea este prin urmare un act conștient. Ideea aceasta a fost susținută de toți stoicii. „Așadar nimeni cu judecata sănătoasă n-ar putea spune că ochii văd, ci mintea prin ochi, nici că urechile aud, ci că mintea prin urechi, niti că nările miros ci prin nări rațiunea"12). Fiindcă nu părea prea convingătoare, această idee a fost susținută de unii în felul ur- mător : între „a vedea", „a auzi", „a mirosi" etc. și între a avea sen- zația de văz, auz, miros etc. există o deosebire : auzul, văzul, mirosul se formează incomprehensiv, pe cînd senzațiile respective sînt totdeauna comprehensive, deci constituie acte conștiente. Dar această deosebire lip- sită de temei a fost combătută de majoritatea stoicilor, care au susținut, că „a auzf" și „a avea senzația de auz" este același lucru. In definițiile senzației date de stoici apare o contradicție destul de gravă : senzația, după ei, este un act conștient, dar participarea rațiunii se face totuși instinctiv. Examinînd mai atent cele patru definiții ale senzației, ne-am gîndit dacă nu cumva absurditatea și contradicția lor este doar aparentă. S-ar putea ca toate aceste definiții să formeze una singură, mai amplă — stoicii înțelegînd prin senzație, destul de confuz, actul reflex. In acest caz, curentul dinspre exterior spre interior ar constitui prima mișcare a actului reflex : transmiterea prin nervii senzitivi- a excitantului la cen- trul nervos ; asentimentul (synkatăthesis) ar fi primirea acestui curent de către centrul nervos, iar curentul de la rațiune (to hegemonikdn) spre organele de simț ar fi a doua mișcare, comanda transmisă de centrul nervos, prin nervii motori, organului de simț. Faptul că asentimentul se face, după stoici, în mod instinctiv ne permite să admitem că „rațiunea" este luată aicî în sens mai larg, de centru nervos. Stoicii n-au ajuns să facă distincția între centrul actelor reflexe, instinctive și centrul actelor conștiente. O piedică în constatarea diferenței dintre actele instinctive și cele conștiente o constituie, pe lîngă stadiul de dezvoltare a științei din acel timp, faptul că la ființele logice actele inconștiente sînt însoțite aproape totdeauna de actele conștiente ; fntervalul din succesiunea lor este uneori atît de mic, încît este aproape imperceptibil, cele două acte par simul- tane. De exemplu punem mîna pe soba fierbinte și ne frigem ; printr-un act reflex ne retragem mîna, dar nu ne oprim aproape niciodată aici. Rațiunea intervine imediat cu o constatare ca : „Mă doare", „Ce rău m-am ars 1“ etc. u) Cic. Acad. Pr. II 108. 12) SVF II 862 (Philo de posteritate Câini 126 voi. II. p. 27, 26 Wendl). 324 FELICIA VANȚ Am văzut mai sus că reprezentarea este forma generală de cunoaș- tere ; ea participă la alcătuirea tuturor formelor de cunoaștere a reali- tății, deci ea se află și la baza gîndirii. Gîndirea nu este altceva decît o reprezentare pe o treaptă superioară, ea apare numai la om. „Gîndirea este o reprezentare a minții a animalului logic, căci reprezentarea cînd pătrunde în sufletul logic atunci se cheamă ennoema (gîndire), luîndu-și numele de la nas /minte"/13). Reprezentări au și animalele ; aceste reprezentări nu devin însă niciodată gînduri. „De aceea cele care cad la animalele alogice sînt nu- mai reprezentări ; cîte însă ne apar nouă și zeilor acestea sînt și repre- zentări, după origină, și gîndire, după înfățișare" 14). Cu alte cuvinte, după stoici, gîndirea este reprezentare la origine, dar, cînd ea apare într-un organism care a atins o dezvoltare superioară, chipul, natura ei, se schimbă, devenind o formă de reflectare superioară. Deci aceeași realitate exercită „schimbări în suflet" (pâthos en te psyche} de grade calitativ diferite, depinzînd de gradul de dezvoltare a organis- mului, de capacitatea lui de impresionare. Gînd.flrea se exprimă cu ajutorul limbii. „Gîndirea fiind discursivă (eklaletike), ceea ce ea primește din partea reprezentării o exprimă cu ajutorul vorbirii" 15). Să vedem acum ce este vorbirea. „A vorbi înseamnă, după cum spun înșiși stoicii, a reda sunete care conțin sensul obiectului gîndit" 16). Prin urmare limba este formată din sunete care au un sens ; aceste su- nete îmbracă gîndirea, numai în acest caz ele pot primi denumirea de limbă. Căci sunete articulate, legate în cuvinte, scot și papagalii și alte păsări, fără să putem spune că ele au limbă. Noi oamenii ne deosebim de animale nu prin sunetele articulare pe care le rostim, ci „printr-un discurs interior prin care distingem elementele raționale în concordanță sau în contradicție între ele și ajungem la operațiuni de diviziune și com- punere, analiză și demonstrație" ,7) cu alte cuvinte, prin gîndire. Toate acestea ne arată clar că sunetele emise de om trebuie să exprime gîn- direa pentru a putea primi denumirea de limbă. Intre limbă și gîndire există o strînsă legătură. • Unitatea acestor două fenomene este scoasă în evidență la stoici de însuși termenul logos, acel spirit universal, foc, care pătrunde în tot ce există și care la om înseamnă „ratio et oratio", gîndire și limbă. De aceea după stoici, părțile de vorbire sînt nu numai categorii lingvistice ci și logice. Unitatea dintre limbă și gîndfre este remarcată și de faptul că am- bele au un sediu comun. Din fragmentele păstrate de la stoici observăm 13) SVF II 83 (Aet. Plac. IV. 11). 14) SVF II 83 (Aet Plac. IV 11). 16) SVF II 52 (Diocles din Magnezia la Diog. Laert. VII 49). 16) SVF II 167 (Sextus adv. math. VIII 80). 17) SVF II 135 (Sextus adv. math. VIII 275). PROBLEME DE LIMBA ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 325 diferență de opinii în privința sediului limbii și gîndirii. „Izvorul logo- sului este mintea" 18), iar mintea se află, după majoritatea stoicilor, în inimă. „Rațiunea (mintea) este partea principală a sufletului ; în ea se formează reprezentările și impulsurile și din ea emană și logosul ; rațiu- nea se află în inimă“ I9). Alții însă susțin că. „însăși rațiunea, ca soarele în univers, locuiește în capul nostru de formă sferică"20). Această părere apare mai rar în fragmente și e combătută de ma- joritatea stoicilor într-un fel cu totul original : „Sunetul trece prin fa- ringe : dacă el provenea din creer, nu trecea prin faringe. Logosul și sunetul provin din același loc. Logosul provine din minte (astfel) că min- tea nu se află în creer"21). De fapt părerea aceasta că inima este sediul minții nu apare pen- tru prima oară la stoici. Aproape toate curentele filozofice antice susțin același lucru. Interesant și important în citatul de mai sus este faptul că logosul și sunetul au un caracter indisolubil. Avînd același sediu, limba și gîndirea au origine comună. Ele se formează, după stoici, în primii patrusprezece ani. „Stoicii spun că logo- sul nu se naște imediat (ce se naște omul), ci el se alcătuiește mai pe urmă din senzații și reprezentări în jurul (vîrstei) de 14 ani"22), și ia- răși „(La vîrsta) de două ori șapte ani, atunci apare în noi logosul îm- plinit"23). Citatul al doilea este mai precis; el arată că la vîrsta de 14 ani copilul are mintea și vorbirea deja formate, deci nu trebuie să înțe- legem că abia la această vîrstă apare limba și gîndirea. Să examinăm acum felul în care văd stoicii nașterea logosului, a limbii și a gîndirii. „Stoicii spun : cînd se naște omul, el are partea rațională (to he- gemonikon meros) a sufletului ca o foaie de hîrtie bună de înregistrat ; pe aceasta se înregistrează noțiunile una cîte una"24). Această teorie apare pentru prima oară la Cleanthes. El este precursorul teoriei „fabula rasa" care, în filozofia modernă, a devenit celebră prin opera lui Locke. Comparația cu hîrtia albă pe care se înregistrează noțiunile sugerează începutul și dezvoltarea conștiinței. „Primul fel de înregistrări se face prin intermediul simțurilor"25). Un obiect este perceput cu ajutorul simțurilor. Îndepărtat din fața noastră, el lasă în memorie amintirea lui. Această amintire este repre- zentarea, iar mai multe reprezentări ale aceluiași obitect creează expe- riența. „Cînd se nasc mai multe amintiri de același fel, atunci spunem că 18) SVF II 840 (Stobaeus Florileg. 3, 66). 19) SVF II 837—839 (Diog. Laert. VII 159, Aet. Plac. IV 5 ; 66 etc.). 20) SVF II 836 (Aet. Plac. IV. 21). 21) SVF II 148 (Galenus de Hipp, și Plat. plac. II. 5). 22) SVF 855 (lamblichus de anima la Stobaeus ecl. I. p. 377, 21 W). 23) SVF II 149 (Schlo. la Plat. Alcib. I p. 121 E). 24) SVF II 83 (Aet. Plac. IV 11). 25) SVF II 83 (Aet. Plac. IV 11). 326 FELICIA VANȚ avem experiența : căci experiența este mulțimea reprezentărilor (un nu- măr de reprezentări) de același fel“26). In acest fragment apare, deși indirect, singura definiție bună a re- prezentării, imaginea creată după îndepărtarea obiectului perceput. Noțiunile se nasc în două feluri : unele apar în mod natural, fără un scop urmărit. Acestea se mai numesc și noțiuni anterioare, prolepseis. în primii șapte ani, după stoici, vorbirea se compune din prolepseis. „Limbajul prin care comunicăm noi, ființele logice, se spune că se îm- plinește din noțiuni anterioare (prolepseis) în primii șapte ani“27). Alte noțiuni se nasc prin învățătură. Aici intervine grija și voința noastră, înregistrarea lor se face în mod activ. Există, după stoici, o seamă de procedee de formare a noțiunilor. De exemplu, există noțiuni născute dintr-o schimbare, cum ar fi noțiunea de „ochi(“ pentru „inimă“, prin analogie, cum a fost imaginat centrul pămîntului prin analogie cu sferele mici, din compunere cum s-a născut noțiunea de hipocentaur, din opoziție s-a născut noțiunea de moarte, din transpoziție, noțiunea de monstru cu ochii pe piept etc. Noțiunile de ade- văr și bine nu pot fi create prin nici unul din procedeele de mai sus, de aceea, după stoici, aceste noțiuni provin direct din rațiunea conformă cu natura. Să examinăm acum aspectul sonor al logosului. Am văzut mai sus că gîndirea se exprimă cu ajutorul limbii, iar limba are sunete purtă- toare de sens (semantike), sunete care redau un sens. Sunetul, după stoici, este un element material. „După stoici, sune- tul este corp... căci tot ce exercită o acțiune este corp, iar sunetul exer- cită o acțiune mergînd de la vorbitori, la auditori“ 28). Producerea sunetului este asemenea senzației : de la creer pornesc efluvii la organele vorbii. „Elementul vocal despre care a vorbit Zenon, element pe care îl numesc și sunet (phone), este un curent care ține de la rațiune pînă la faringe și la limbă și la organele speciale^29). Definiția sunetului dată de stoici este definiția pe care o dăm și noi azi. „Stoicii consideră sunetul corp și spun că el este aer lovit“30). Este limpede că în această definiție e vorba de vibrațiile aerului care propagă sunetul. Sunetele sînt vocale, semivocale și consoane. După cum spiritul universal, focul, este compus din corpuri mici în formă de piramidă între care există o coeziune, tot așa din coeziunea mai multor sunete se nasc mai întîi silabele, apoi cuvintele care aparțin diferitelor părți de vorbire. „In același chip (ca spiritul universal) șî 26) SVF II 83 (Aet. Plac. IV 11). 27) SVF II 83 (Aet. Plac. IV 11). 28) SVF II 140 (Diog. Laert. VII 55). 29) SVF II 836 (Aet. Plac. IV 21). ™) SVF II 139 (Scholia Arati v. 1). PROBLEME DE LIMBA ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 327 coeziunea sunetelor dă naștere mai întîi la silabe, apoi din ele se nasc numele și verbul și articolul și conjuncția pe care Chrysippus le numește părți de vorbire44 3 1 ). După stoici există cinci părți de vorbire: onoma (nume), prosegorîa (nume comune), rhema (verbul), syndesmds (con- juncția), ârthron (articolul). Intre sunet (phone), rostire (diâlektos) și glas (aude) există deo- sebire. Sunetul este activitatea organelor de emisiune a vocii, rostirea, a organelor de articulare a vorbirii, iar glasul este sunetul produs de gură și perceput de auz, sunet prin care ne înțelegem reciproc. „Nu-i același lucru sunetul, rostirea și glasul, ci sunetul este activitatea organelor vo- cale, rostire a organelor vorbirii, dintre care în primul rînd e limba, apoi nasul și buzele și dinții. Organele vocale sînt laringele și mușchii care-1 pun în mișcare și nervii care le transmit acestora (mușchilor) forța din creer ; cei vechi nu numeau glas nici toată acea particularitate sensibilă a auzului, nicfl numai ceea ce se emite din gură, în care lucru se cuprinde și plînsul, fluieratul, geamătul și tușea și cîte altele de acest fel, ci ei numesc glas numai sunetul omului prin care ne înțelegem re- ciproc/4 32). Din acest citat observăm, pe lîngă distincția clară și precisă făcută de stoici între sunet, rostire și glas, faptul că organele vorbirii le erau perfect cunoscute, că descrierea lor este cu totul valabilă și azi. Primele cuvinte rostite de primii oameni, susțin stoicii, au fost ono- matopee. Ele s-au născut prin imitarea obiectelor (din natură). „Care din două, numele există prin convenție (thesei) cum crede Aristotel, sau, cum cred stoicii de la natură (physei) primele sunete imitînd obiectele, conform cu care sînt numele lor, de aceea ele aduc oarecare elemente de etimologie? 44 3 3). Această teorie a onomatopeelor este bine pusă de stoici. Este mai logic ca primii oameni să-și fi creat primele cuvinte imitînd sunetele ce le oferea natura, susurul apei, vîjîitul vîntului, răgetul unei fiare, decît să ne imaginăm că omul a văzut obiectele dimprejur, și-a for- mat noțiunea lor, apoi le-a dat nume asemenea unor etichete cum sus- ținea Aristotel. Teza lui Aristotel cade în greșeala de a rupe limba de gîndire : înseamnă că oamenii au gîndit mai întîi, apoi au găsit nume pentru obiecte. Faptul că limba și gîndirea formează o unitate inseparabilă este dovedit și de teza că gîndire fără limbă nu există. „Ideile nu au o exis- tență proprie prin sine ; noi participiăm la formarea ideilor și găsim ter- meni de limbă pe care ei îi numesc nume comune44 3 4). Cu alte cuvinte, gînduri nude, gînduri dezbrăcate de materialul lingvistic, nu există. Prin această observație filozofii stoici au susținut 31) SV.F II 148 (Galenus de Hipp. și Plat. plac. VIII 3 (232. 673 M.). 32) SVF II 144( Galenus în Hipp. de humoribus lib, I. voi. XVI. p. 204 K). 33) SVF II 146 (Origines contra Celsum I, 22 p. 341 Delarue, voi. I. p. 74, 10 KO). 34) SVF II 65 (Stobaeus ecl. I p. 136, 21 W). 328 FELICIA VANȚ unul dintre cele mai importante adevăruri: privitoare la unitatea limbii cu gîndirea. In continuarea discutării acestei teze, stoicii vorbesc despre părțile constitutive ale cuvîntului și despre obiectul denumit. „Trei lucruri se leagă între ele: to semainomenon (ceea ce e denumit), io semainon (ceea ce denumește) și to tynchănon (obiectul), dintre care ceea ce de- numește (so semainon) este sunetul (phone), de exemplu. „Dion“, ceea ce este denumit (to semainomenon) este însuși obiectul scos în evidență de sunet și care, existînd împreună cu mintea noastră, e perceput de ea, dar barbarii nu-1 înțeleg chiar dacă aud sunetul ; obiectul (to tynchănon) este ceea ce este așezat în afară, ca de exemplu însuși Dion. Dintre aces- tea, două sînt corpuri, așa sînt sunetul (phone) și obiectul (to tynchănon), unul este incorporai, ca obiectul denumit și spus, care este adevărat sau fals“35). To tynchănon este echivalent cu to prâgma, obiectul din lumea în- conjurătoare. To semainomenon (ceea ce este denumit) este noțiunea. Prin noțiune noi luăm contact cu obiectele și fenomenele din univers. Intre noțiune și obiect nu există nici un element intermediar, deci noțiu- nea reflectă nemijlocit realitatea. Din cele de mai sus observăm mai întîi că stoicii au făcut distincție între trei lucruri legate între ele : realitatea înconjurătoare care* există în afara conștiinței noastre și independent de ea ; noțiunea care reflectă nemijlocit în mintea noastră obiectul din lumea înconjurătoare și com- plexul sonor, partea cuvîntului care îmbracă noțiunea și stă la baza for- mării ei. In al doilea rînd, ei și-au dat seama în mod just că sunetul și obiectul au o natură materială, iar noțiunea este incorporală, adică ima- terială. Deoarece o noțiune poate fi înțeleasă numai prin cuvînt, ea mai apare la stoici și sub denumirea de lo lekton „exprimabilul*'. Exprimabilul este abstract, de aceea poate fi învățat. In acest exprimabil are loc ade- vărul și falsul. Sunetul și obiectul, fiind corpuri, deci reale, sînt tot- deauna adevărate, exprimabilul, fiind incorporai, poate fi adevărat și fals. In al treilea rînd, prin observația făcută de stoici că exprimabilul nu este înțeles de străini chiar dacă ei aud complexul sonor care îl îm- bracă, ei întrevăd caracterul arbitrar al semnului lingvistic. Intre noțiune și complexul sonor există o legătură obligatorie, nu e obligatoriu ca o noțiune să fie redată neapărat printr-un anumit complex sonor. Altfel o noțiune ar fi redată în toate limbile prin același complex sonor și, prin urmare, orice străin, auzind acest complex sonor ar înțelege despre ce este vorba. A.m văzut pînă aci că stoicii văd limba și gîndirea ca două feno- mene inseparabile, ambele de natură materială, cu acelașbsediu și aceeași origine. Cu toate acestea stoicii nu confundă gîndirea cu limba. Gîndirea reflectă, limba constituie învelișul material al gîndirii ; noțiunea, un ele- 35) SVF II 166 (Sextus adv. math. VIII 11). PROBLEME DE LIMBA ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 329 ment al gîndirii, este incorporală, abstractă, complexul sonor constituit în cuvînt, element al limbii, este corp, deci element material. Dih aceste observații putem trage concluzia că stoicii n-au înțeles prin unitatea dintre limbă și gîndire o identitate, ci unirea a două elemente distincte între care legătura este inseparabilă. Mai mult chiar, ei au observat și unele contradicții, numite opoziții, între limbă și gîndire. Prin opoziții, stoicii înțeleg antonimele, cuvinte cu sensuri opuse ca bun—rău, mare—mic, omonimele, cuvinte cu același complex sonor dar cu sensuri diferite, sinonimele, cuvinte diferite pentru același sens. Chrysippus și-a propus să arate că lucruri asemănătoare sînt desemnate prin cuvinte diferite și lucruri diferite, prin cuvinte asemănătoare, ceea ce este adevărat"36). Polisemia, mai multe sensuri ale aceluiași cuvînt, constituie, după stoici, de asemenea un exemplu de opoziții între un sin- gur complex sonor și mai multe sensuri, deci între forma unică și con- ținutul multiplu, ceea ce face ca Chrysippus să declare că toate cuvintele sînt ambigui de la natură. „Chrysippus zice că orice cuvînt este ambiguu de la natură, deoarece din același cuvînt se pot obține două sau mai multe cuvinte. Diodor însă, care a avut porecla de Cronos, zice : „nici un cuvînt nu este ambiguu, nici nu zice sau simte cineva ceva ambiguu, nici nu trebuie să pară că se spune altceva decît ceea ce se simte că zice acela care zice"37). Prin urmare polisemia nu provoacă nici o confuzie, deoarece de fiecare dată se folosește cuvîntul numai cu unul dintre sensuri. După ce am examinat unitatea și opozițiile dintre limbă și gîndire, să revenim la problemele generale ale cunoașterii. După stoici, cunoaște- rea are un aspect dublu : o parte involuntară, reflectarea realității rea- lizată fără voința noastră și o parte voluntară la care participăm în mod activ. „Cunoașterea este așadar... o combinare a reprezentării compre- hensive care în mod obișnuit este un lucru dublu și are o parte invo- luntară, alta voluntară și așezată în judecata noastră"38). Pentru a cunoaște realitatea nu-i suficient cît se obține în mod involuntar, ci este necesară voința care pune pe om în acțiune. Impulsul este un stimulent de a cunoaște realitatea. El se termină totdeauna cu cunoașterea adevărului'. „Impulsul (horme) este un stimulent de a cu- noaște realitatea urmînd indicii precise. El se termină printr-o cunoaștere justă. Sfîrșitul lui este achiziția, adică găsirea în urma impulsului (deo- sebită de găsirea din întîmplare). Dacă încercînd nu se găsește adevă- rul, înseamnă că impulsul nu e terminat"39). Printre formele de cunoaștere voluntară, la baza cărora stă impul- sul, sînt știința și arta. Stoicii explică știința în comparație cu percepția 36) SVF II 151 (Varro, Le Lingua Latina IX 1). 37SVF II 152 (Gellius, N. A. XI, 12). 38) SVF II 91 (Sextus adv. math. VIII 396/7). 39) SVF II 102—104 (Cic. Ac. pr. II 26; Plutarli la Olimpiodor în Plat. Phaed. p. 155, 29—156, 11 Norvin ; Clem. Alex.., Strom. VI 14). 330 FELICIA VANȚ și opinia. „Aceia (stoicii, anume Zenon și Cleanthes) spun că sînt trei' lucruri care se leagă între ele : știința (episteme) și opinîa (doxa) și per- cepția — comprehensiunea — (katâlepsis) așezată în vecinătatea aces- tora, dintre care știința este o comprehensiune fermă, sigură și acceptată de rațiune ; opinia, o combinare slabă și falsă, iar percepția (comprehen- siunea) este cea dintre acestea care este o alcătuire a reprezentării com- prehensive... Dintre acestea ei spun că știința se află numai la înțelepți, opinia numai la oamenii de rînd, iar percepția este comună amîndurora și pe aceasta o așează ca un criteriu al adevărului" 40). Dacă percepția constituie, după stoici, norma adevărului, ce aduce știința în plus ? Fragmentele păstrate oferă un interesant document în această privință ; acest document arată și felul în care Zenon explica discipolilor săv problemele abstracte. „Cu mîna deschisă și cu degetele întinse Zenon indica reprezentarea (visus) ; apoi își îndoia puțin dege- tele și prin aceasta el arăta asentimentul (adsensus) ; apoi își strîngea degetele și închidea pumnul, prin aceasta indica percepția (comprehen- sio). In fine, apropiind mîna stîngă și cu ea cuprinzînd și strîngînd puternic pumnul, zicea: „Aceasta este știința (scientia) “ 4I). Prin urmare știința este o formă de cunoaștere superioară percepției. Percepția, fiind* criteriul adevărului, este o formă de cunoaștere generală, proprie tuturor oamenilor normali. Știința posedă adevărul ; cei care o dețin se cheamă înțelepți. înțelepții nu pot să greșească nici să mintă, chiar în cazul în care spun un lucru fals. „După cum profesorul de gramatică, dînd un exemplu de solecism, enunță un solecism dar prin aceasta el nu cade în greșeala comiterii unui solecism, pentru că motivul nu este ignorarea vorbirii corecte, tot așa înțeleptul care posedă știința adevărului va spune cît va voi ceva fals, el nu va minți, pentru că sufletul lui nu este de acord cu acest fals" 42). Arta (techne), după stoici, este „un sistem de cunoașteri care ac- ționează împreună pentru un scop oarecare folositor celor din viață"43). Prin artă stoicii înțelegeau diferite meșteșuguri : arta era și granitica și muzica. E remarcabilă ideea artei cu tendință susținută de stoici,, scopul ei fiind utilitatea practică. Examinînd critic felul în care filozofii stoici au înțeles și au dezbă- tut problemele legate de limbă și gîndire, putem face următoarele ob- servații. Unele părți ale subiectului în discuție sînt simplist și naiv tratate.. Așa sînt „opozițiile", care, la acești filozofi, se confundă cu anumite ele- mente de semasiologie. Sinonimele, omonimele, antonimele și polisemia constituie și ele un fel de contradicții, dar problema contradicțiilor dintre *o) SVF II 90 (Sextus adv. math. VII 151). o) SVF II, 60, 63, 66 (Cic. Ac. post. I 41 și Ac. pr. III 144). 42) SVF II 132 (Sextus adv. math. VII. 30—45). 43) SVF II 93 (Galenus defin. medicae 7 voi. XIX p. 350) și SVF II 90 (Scho- lia in Dionys Thrax. p. 649 Bekker Anecd. Gr. II). PROBLEME DE LIMBĂ ȘI GÎNDIRE LA FILOSOFII STOICI 33! limbă și gîndire nu se reduce la atît, ea este mult mai complicată și a putut fi înțeleasă abia în secolele de mai tîrziu, aproape de zilele noas- tre, cu ajutorul metodei dialectice marxiste. Pe alocuri lipsa de profun- zime îi duce la tot felul de clasificări lipsite de interes, care nu aduc nici o lumină în discuție. Semnificativ pentru aceasta este multipla clasifi- care a reprezentării care prezintă multe curiozități, dar nu aduce nimic nou pentru lămurirea acestei forme de cunoaștere. In general etimologiile sînt fanteziste. E suficient să amintim eti- mologia cuvîntului phantasia (reprezentare) apo tu photos (de la lu- mină). In afara lipsei de corespondență fonetică între cele două cuvinte {phantasia și phos, photos), termenii de comparație, pe care îi prezintă drept argumente logice, nu corespund : obiectele cuprinse în lumină nu sînt cauza luminii în timp ce obiectul oglindit în reprezentare constituie cauza ei. Definiția reprezentării dată de stoici este mai largă decît ceea ce înțelegem azi prin reprezentare. îndepărtarea obiectului nu constituie la acești filozofi o condiție pentru formarea ei. Stoicii nu fac o distincție clară între diferitele forme de cunoaștere. După ei, percepția corespunde reprezentării comprehensive, iar reprezen- tarea stă la baza percepției, senzației și gîndirii. Confundă actele conștiente la care participă rațiunea, cu actele instinctive, inconștiente. Nu odată apare „rațiunea" în explicarea forme- lor de cunoaștere pe treapta senzorială ; de exemplu, după el, senzația este un curent de la rațiune spre organele de simț. Greșită e și credința, de altfel nu a lor proprie, că inima este sediul rațiunii, deci al gîndirii și al limbii. Cu toate aceste numeroase lipsuri, filozofii stoici, datorită situării lor pe poziții materialiste în explicarea problemelor de limbă și gîndire, au ajuns în această privință la multe elemente pozitive. Iată cîteva din cele mai importante observații juste în legătură cu această problemă : Filozofii stoici au înțeles, deși confuz, complexitatea actului de cu- noaștere pe toate treptele lui. Ei au făcut distincție, deși neclar, între treapta senzorială și treapta logică, specificînd că limbă și gîndire posedă numai animalul logic, deci limba și gîndirea deosebesc pe om de animal. Gîndirea și limba sînt de natură materială ; gîndirea face cunoscută realitatea (delutai) și se exprimă cu ajutorul limbii. Intre limbă și gîndire există o unitate inseparabilă prin originea lor comună și prin inexistența gîndurilor fără cuvinte. Primele cuvinte au fost onomatopee, ele au imitat obiectele denumite. Intre noțiune și complexul sonor nu există o legătură obligatorie,, în afara primelor cuvinte care prin sunetele lor sugerează realitatea. No- țiunea se adresează rațiunii scoțînd nemijlocit în lumină obiectele din realitate : sunetele denumesc noțiunea. Obiectul și complexul sonor sînt elemente materiale, noțiunile sînt incorporate, abstracte. 332 FELICIA VANȚ Știința și arta sînt anumite forme de cunoaștere voluntară a rea- lității înconjurătoare. In concluzie, cu toate lipsurile serioase în tratarea problemelor limbii și gîndirii de către filozofii stoici, părțile pozitive, observațiile juste, predomină. Ținînd seama de faptul că izvoarele antice nu au păstrat întregul sistem filozofic stoic ci doar cîteva fragmente, putem să credem, cu re- gret, că multe alte idei valoroase s-au pierdut. Avînd în vedere gradul de dezvoltare a științelor din acel timp, putem declara că filozofii stoici, în ciuda mijloacelor insuficiente, au ajuns la unele adevăruri de mare însemnătate. Observațiile juste asupra problemelor esențiale privitoare la limbă și gîndire constituie un mare progres pentru epoca aceea. ELENA VIANU CÎTEVA C0NS1DERAȚ1UNI CRITICE iN MARGINEA UNOR NOI CERCETĂRI PRIVITOARE LA VIAȚA ȘI OPERA LUI J. RACINE Interesul pentru opera lui Jean Racine nu încetează să crească în vremea noastră. El dă naștere unei cu atît mai mari desfășurări de eru- diție cu cît viața poetului cuprinde multe epizoade nelămurite și consti- tue încă o problemă nedeslegată. Există astăzi, în istoria literară, un „caz Racine“ și în favoarea explicării lui, erudiți, istorici și critici desfă- șură o vastă campanie de informații și aleargă după documente revela- toare. Să-ncercăm a vedea în ce măsură sforțările ultimelor decenii au reușit să-mbogățească cunoștințele noastre despre Racine. Fiecare veac și înlăuntrul lui nenumărate „partide" și-au făurit cîte un Racine. încă din veacul al XVIII-lea, existau doi Racine. Unul — acela al lui Voltaire — pios și dulce cîntăreț al sentimentelor duioase, care, după scurte rătăciri de tinerețe, se reîntoarce, supus și spăsit, în brațele Port-Royal-ului. Celălalt — al lui Diderot — ambițios, feroce și fără scrupule, la care conversiunea aparentă nu este decît încă una din vi- cleniiie unui suflet negru. Ceea ce, dealtfel — spune Diderot — n-are nici o importanță, din moment ce „peste o mie de ani, oamenii vor mai plînge încă citind pe Racine, îl vor admira și vor găsi în opera lui în- demnuri la milă, omenie și duioșie" ’)• Veacul al XlX-lea — cititor al Memoriilor lui Lotus Racine — fiul mai mic al poetului — reia tema lui Voltaire și o amplifică în sens duios burghez. Biografiile din acea vreme sînt pline de anecdote din ultima parte a vieții poetului, devenit, după patruzeci de. ani, bun soț și bun tată, model de virtuți mediocre dar solide, printre care opera lui nu mai apare decît ca un fenomen inexplicabil și secundar. Reacția la această imagină dulceagă nu întîrzie și sfîrșitul veacului vede apărînd un Racine crî'minal — „frumos tigru însetat de sînge", cum îl numește în cartea sa „In jurul unui Racine necunoscut" Masson-Fo- restier, un strănepot al poetului. Exagerarea se corectează printr-o ima- gină mai complexă și probabil mai adevărată. Un Racine neliniștit și neliniștitor își face apariția ; om al tuturor contradicțiilor, blînd și feroce, oportunist și capabil de a-și risca viața pentru o cauză ce-i este scumpă, anarhic și poet al ordinei supreme. Cercetările veacului nostru confirmă în linii mari acest portret. ’) Diderot, „Le Neveu de Rameau“, p. 11. 334 ELENA VIANU Ele reușesc să restabilească fapte care aruncă o lumină interesantă asu- pra cîtorva puncte, dar fac și ipoteze care par slab întemeiate. Insfîrșit, pierzîndu-se într-o factologie adeseori deșartă, nu încearcă a da o expli- cație valabilă a tuturor acestor contradicții și nu reușesc a găsi cheia unei existențe complexe, dar totuși coerente. Dacă cercetătorul burghez se pierde astfel în labirintul faptelor, lucrul se datorește fie dezorientării sale ideologice, fie idealismului înră- dăcinat în istoria literară mai veche. Multele și interesantele cercetări mai noi cu privire la viața și opera lui Jean Racine ne-o dovedesc. Noi, vom folosi faptele pe care minuțioase cercetări de arhivă le-au pus în lumină, dar vom încerca a le da o in- terpretare unitară de pe pozițiile materialismului istorib. Nădăjduim ast- fel ca figura poetului și opera sa să poată căpăta acel relief și acea lim- pezime care, singure, îi pot asigura o înțelegere deplină. în ce privește data nașterii lui Racine, istoricii literari sînt de acord. Copilul s-a născut la La Ferte-Milon, la 21 decembrie 1639. Toți bio- grafii de pînă acum ai lui Racine au socotit că poetul și-a făcut primele clase în orașul natal, sub ferula blîndului dascăl Renaut. El ar fi intrat la doisprezece ani la colegiul din Beauvais și ar fi fost primit la Port- Royal, abia în 1655, adică la vîrsta de șaisprezece ani. Cercetări recente par a infirma această dată. In a sa „Istorie a li- teraturii franceze în veacul al XVII-lea“, apărută la Paris în 1954, Antoine Adam afirmă în lungul și interesantul capitol consacrat lui Racine că poetul ar fi părăsit La Ferte-Milon încă din 1644—45. El ar fi fost primit la Port-Royal nu ca elev al „Micilor $coli“ ci ca orfan sărac, crescut de mînăstire. Pe de altă parte, abatele Goujet, în a sa Viață a lui Nicole2) găsește pe Racine pe o listă a elevilor „Micilor Școli“ janseniste și anume pe aceea din Chesnay, lîngă Versailles. Copilul era pe atunci în clasa IV-a și abatele fixează acest moment în 1649, în timp ce Antoitie Adam socotește că el trebuie plasat între anii 1652—1653. Stabilirea acestor date prezintă o deosebită importanță pentru bio- grafia lui Racine. Faptul că poetul ar fi fost crescut de Port-Royal încă de la vîrsta de cinci ani ar mări' datoria lui de recunoștință și ar arunca o nouă lumină asupra legăturilor sale atît de dramatice cu mediile jan- seniste ale vremii. In ce privește data fixării sale la Paris, biografii noi și vechi sînt de acord. Poetul se așează în capitala Franței în luna octombrie 1658. Schimbările succesive de domiciliu deși au făcut să curgă multă cer- neală, ne rămîn indiferente, dat fiind că nici nu explică, nici nu modifică în vreun fel psihologia poetului. Primii săi ani la Paris și călătoria sa la Uzes nu dau naștere la controverse. Aci avem documente certe și clare. Este vorba de scrisorile însăși ale poetului, interesante nu numai pen- tru că relevă în Racine un delicat poet al naturii — lucru rar în secolul clasic — un observator atent, lucid și rece al pasiunilor aprinse ale su- dului, un cititor erudit, minuțios și de o mare competență . filologică a 2) Apud A. Adam, op. cit., pg. 279. ÎN MARGINEA unor noi cercetări privitoare la racine 335 vechilor clasici, dar și pentrucă subliniază la el acea dualitate a con- științei pe care o vedem înmugurind încă din zilele Port-Royal-ului, care crește acum în primii ani ai tinereții și care se va dezvolta dureros și divergent pînă la sfîșierile maturității, pentru a-și găsi o relativă și in- complectă rezolvare în zilele bătrîneții. In timp ce Racine se afla la Port-Royal, puterea monarhică declan- șează împotriva mînăstirii și a Solitarilor cumplite persecuții. Băiatul scrie versuri îndurerate, dedicate mînăstirii. Maicile sînt pentru el „temple însuflețite" și lupta lor ’cu lumea și cu ele înșile îi inspiră asemenea versuri : Non, ma plume rientreprend pas De traoer ici vos combats, Vos jeunes et vos veilles ; II faut, pour en bien reverer Les augustes merveilles Et les taire et les adorer. Aceste versuri cu desăvîrșire raciniene în armonia lor sînt însă, în chip uimitor, contemporane cu o scrisoare rimată pe care tînărul o trimite la Parte vărului său Antoine Vitart și în care vorbește despre persecuțiile suferite de maeștrii săi, de fuga și exilul lor, precum și des- pre miracolele de la Port-Royal, cu o ironie amuzată care ne lasă per- plexi. Gonzague Truc publică în al său „Jean Racine", Paris 1926, aceste versuri : Ici l'on entend la censure La honte et la deconfiture Des pauvres Augustiniens Sous Ie nom de Janseniens. D’autne part on crie, au contraire, La sentence du gr and vicaire L’hymne, l’histoire et le journal Des miracles de Port-Royal. Maliție copilărească, duplicitate ? O scrisoare din Uzes, trimisă lui Nicolas Vitart, aruncă o oarecare lumină asupra acestui punct. Racine îi explică lui Vitart de ce nu-i scrie mătușii sale, maica Agnes de Sainte- Thecle, care-i veghiase copilăria. „Sînt sătul — spune el — să fac aci pe fățarnicul. La ce bun să mă mai prefac și prin scrisori, căci numesc prefăcătorie să nu vorbesc decît de devoțiune și de rugăciuni"3). Curioase sentimente pentru un viitor abate ce-și așteaptă parohia îmbrăcat în negru din cap pînă-n picioare. Tot în aceeași vreme, Racine scrie și oda intitulată Baia lui Venus și Stanțe pentru Parthenice. Racine trebuie să fi dat o impresie de duplicitate și contemporanilor săi Boileau, care va fi cel mai bun și mai credincios prieten al său, începe 3) Scrisoare către N. Vitart, din 16 mai 1662. 336 ELENA V1ANU prin a-1 biciui într-o satiră, publicată cu comentariu critic de Antoine Adam în volumul său Primele satire ale lui Boileau*}. în satira I Boileau scrie împotriva „viciilor orașului Paris“ și se plînge că oamenii lingușitori și josnici cuceresc toate favorurile. „Printre ei — spune el — un Bois-Vert, un Cassagne vor avea toate premiile". In acest Bois-Vert, Charles Livet, în al său Athaeneum, a identificat pe Racine5). Reîntors la Paris, Racine colaborează la opere satirice împotriva Jezuiților și în apărarea Port-Royal-ului, dar în aceeași vreme, își bate joc de Singlin, unul din cei mai respectați Solitari'. Vine, însfîrșit, momentul rupturii dintre Port-Royal și Racine. Istoriografii lui Racine au socotit tot- deauna că reacția lui Racine față de Port-Royal a fost aceea a unui om exasperat de o prea lungă constrîngere și a unui artist care-și vedea geniul înăbușit de o doctrină împovărătoare. Antoine Adam socotește că află într-un text rămas de la Jean-Bap- tiste Racine, fiul mai mare al poetului, pricina reală a trădării lui Racine. „Jean-Baptiste are curajul sau candoarea — spune Adam — să mărturi- sească neplăcutul adevăr și anume că Racine a atacat pe janseniști în schimbul unei prebende oferite de arhiepiscopul de Paris. Faptul — continuă el — este confirmat de un text contemporan cu evenimentul și anume de scrisoarea unui jansenist către Nicolas Vitart. Acesta spune: „trebuie să fii orb pentru a vrea să faci avere pe spatele prietenilor tăi și să intri în biserică pe căi atît de ticăloase" 6). Adam conchide că Racine i-a trădat pe janseniști, cum l-a trădat și pe Moliere, din ambiție. Cînd cunoaștem însă vechile sale rebeliuni împotriva Port-Royal-ului, schimbul său de scrisori cu maica Agnes de Sainte-Thecle și mustrările nesfîrșite pe care aceasta i le făcea, toată lunga lor neînțelegere, spinii iritativi ce creșteau mereu pe vechea plagă, explicația ni se pare și simplistă și pripită. Cu prilejul acestei observații a lui Antoine Adam, trebuie notată o tendință mai generală a criticii burgheze actuale. Istoricul literar de astăzi caută, cu o atenție malițioasă, în viața eroului său spărtura măruntă prin care i se pare că a pătruns josnicia sau viciul. Dintr-un amănunt adevărat sau fals, cu mai multă sau mai puțină semnificație, el face centrul unei existențe. Astfel, Henri Guillemain, în noua sa carte despre Alfred de Vi^ny, construiește un Vigny, agent secret al poliției imperiale. Nenumă- rate sînt deasemenea noile biografii ale lui Moliere care se-ntind îndelung și cu plăcere asupra pretinselor sale vicii. Racine venal și, vom vedea în curînd, Racine criminal, fac parte din aceiași nemărturisită dorință de, senzațional și putreziciune. Racine, liberat de jugul dogmei, scrie și iubește. Prima și unica lui mare dragoste este dragostea pentru Therese du Parc. Therese are șapte ani mai mult decît el, „un ten de o albeață amețitoare și buze de purpură" spune Moliere, care fusese și el îndrăgostit de ea. Era fiica unui saltimbanc italian — Giacomo da Gorla — și-și începuse ea însăși cariera 4) Librairie Giard, Lille. 5) Apud Adam, op. cit., pg. 288. 6) Adam, op. cit., pag. 292—293. ÎN MARGINEA UNOR NOI CERCETĂRI PRIVITOARE LA RACINE 337 ca acrobată de circ. Bussy-Rabutin, un cronicar al vremii, spune că „trezea mii de patimi în mii de oameni și niciuna mediocră". Un cavaler de Genlis dorea s-o ia în căsătorie, iar familia sa pentru a-1 opri>, îl ținea sub pază. Racine descoperă în el nu numai capacitatea unei mari iubiri, dar și chinurile geloziei. Această dragoste puternică este revelatoare pentru geniul său. Autorul Tebaidei și a Marelui Alexandru, fade tragedii după moda timpului, scrie, sub imperiul pasiunii sale pentru Therese du Parc, prima lui capodoperă, Andromaca. Therese o joacă și, un an după aceea, moare subit în brațele iubitului ei. Consecințele acestei morți sînt tragice și multiple pentru poet. La înmormîntare, Racine este năuc de durere, „pe jumătate mort", cum spune Robinet, un gazetar al vremii. Dar iată că acestei dureri i se mai; adaugă un lucru cumplit. Alama vitregă a Terezei — o oarecare Benoîte Lamarre — îl acuză de a-și fi otrăvit din gelozie iubita. într-o carte apărută la Paris în 1941, intitulată Cîte ceva nou în legătură cu Racine, Dusanne, societara Comediei franceze, publică do- cumente, necunoscute pînă atunci, aflate într-o bibliotecă particulară. Acestea par a dovedi existența unui copil al lui Racine cu Therese du Parc. Copilul n-ar fi trăit decît opt ani și ar fi fost înmormîntat în biserica Samt-Roch. Copilul era o fetiță și purta numele de Jeanne-Therese Olivier. Ea a fost botezată la 12 mai 1668. Registrele parohiale ale bisericii Notre- Dame d’Auteuil păstrează acest nume și numele nașilor : Jean Racine și Mărie Anne du Parc, fiica legitimă a Terezei. Moartea micei Jeanne ar fi avut un ecou — spune Adam — în Ifigenia. „E greu să admitem că Racine a scris unele versuri din tragedia sa fără a pune în ele propria sa durere"7). De ce nu? Numai că socoteala nu se potrivește. Fetita era născută în 1668, iar Ifigenia a fost reprezentată în 1674 și compusă, deci, în chip evident, înaintea acestei date. Copilul moare la opt ani, după spu- sele lui Adam8), deci în 1676, doi ani după prima reprezentație a Ifigeniei. Dar să revenim la anul 1668. Actrița moare în luna decembrie a acestui an. Toți istoricii literari de pînă astăzi cunoșteau acuzațiile aduse de femeile Lamarre și Voisin împotriva lui Jean Racine, fără însă a le acorda niciun fel de seriozitate. „Afacerea otrăvurilor" izbucnește abia în 1679, unsprezece ani după moartea Terezei, și aceste învinuiri tardive și fără probe păreau a fi lipsite de orice importanță. Iată însă că suplimente de informații dovedesc că Racine a locuit în anii legăturii sale cu Therese du Parc la abatele Bernay, că acolo veneau Madeleine de la Grange, La Voisin și la Nortombellan, toate trei dovedite de crime prin otrăvire și spînzurate în 1679. Racine frecventa prin urmare, în cursul acestor ani, o societate mai mult decît interlopă. Puțin după moartea Terezei du Parc, Benoîte Lamarre, mama vitregă a actriței și cele două fiice ale Terezei se refugiază la ducesa de Soissons 7) A. Adani, op. cit., pag. 397. 8) A. Adam. op. cit., pag. 296. 22 -- Limbă și literatură v. II — c. 6863 338 ELENA VIANU și de acolo, ani de zile, vor duce o campanie difamatoare împotriva poe- tului, cerînd pedepsirea sa. în toți acești doisprezece ani deci — din 1669 pînă în 1681, cînd procesul otrăvitorilor se lichidează prin pedepsirea vino- vaților — vedem că Racine trăește sub cumplita amenințare a unui proces de asasinat. Ducesa de Soissons, împreună cu sora sa ducesa de Bouillon, fratele lor, ducele de Nevers, familiile Vendome și nenumărați gazetari în solda lor, sînt inamicii declarați ai d-nei de Montespan. Racine este prote- jatul favoritei regale și săgețile trimise împotriva poetului o ating și pe ea. Se-ncearcă dealtfel și implicarea d-nei de Montespan în afacerea otrăvu- rilor în care este tîrît și poetul împotriva căruia se emite și un mandat de arestare semnat de Louvois. Intrigi și dușmănii ale vremii după cum au conchis toți istoricii literari de pînă azi. Antoine Adam citează însă un memoriu al avocatului Duplessis, din februarie 1681, reprodus de Clement în ale sale Scrisori ale lui Colbert, T. VI. Duplessis rezumă procesul și spune că faptele an fost mult exagerate. Numai trei morți ar fi cu siguranță datorite otrăvii, una din acestea este moartea Terezei du Parc. Adam conchide de aci la vino- văția lui Racine și spune că el nu a putut fi salvat decît printr-o puternică intervenție 9. învinuirea este cumplită și dovezile sînt slabe. Adevărul nu-1 vom cunoaște niciodată. Ceea ce reiese însă din documentele folosite de Adam este faptul că Racine a trăit din 1669 pînă în 1681, de-a lungul celor mai fecunzi ani ai săi, de-a lungul acelor ani cărora le datorăm toate capodo- perele sale — afară de ultimele două — sub amenințarea învinuirii de asasinat. Cînd izbucnește în 1677 cabala Fedrei, în fruntea ei se află aceiași oameni care găzduiau pe Benoîte Lamarre și lansau împotriva poetului cumplitele acuzații. Trebue spus că ducesele de Soissons și Bouillon, ducii de Nevers și Vendome făceau cu toții parte din acea mare aristocrație care nu putea uita nici măcar o clipă înfrîngerea pe care o suferise di'n partea monarhiei centralizatoare a lui Ludovic al XlV-lea. Racine și d-na de Montespan reprezentau „clica regelui". In cabala Fedrei nu putem prin urinare vedea — cum face Adam — numai o luptă de găști și de vanități, dar și una din ultimele lupte ale unei clase condamnate împotriva burghe- ziei în ascensiune. Povara acestui șantaj, amărăciunea unei existențe amenințate, duș- măniile sălbatice de care era înconjurat, explică anumite reacții ale poe- tului și aruncă o lumină nouă asupra operei sale în care gelozia și remuș- carea sînt cei doi poli între care oscilează sufletele tragice ale eroilor racinieni. Jn ce lumină nouă, personală și autobiografică apar atîtea versuri din Fedra, de la începutul său și pînă la ultimul cuvînt al tragediei cînd eroina moare rostind cu ultima-i suflare cuvîntul „puritate" ! Toate aceste sumbre și tainice evenimente ale vieții poetului ar explica de ce Oda extrasă din Psalmul Nr. XVII, scrisă de mîna lui Racine, (manuscrisul se 9) Adam, op. cit., pag. 298—299. IN MARGINEA UNOR NOI CERCETĂRI PRIVITOARE LA RACINE 339 păstrează), a fost scoasă din dosarul poetului și a rămas nepublicată. Oda aceasta făcea aluzie la anumite evenimente totdeodată tragice și jenante din vieața poetului și Lotus, care se pregătea să construiască un „Racine â Tusage des familles", a preferat s-o lase în umbră. Ea sună ca o desvi- novățire : Deja dans mon âme eperdue La mort repandait ses terreurs, Presentait partout â ma vue Et ses tourments et ses terreurs : Ma perte etait inevitable J’invoquai ton nom redoutable Et tu fus sensible â mes cris Et ta pitie rompit Ie piege Ou leurs complots m’avaient supris. și mai departe : Malgre le siecle et ses maximes Tu vis mon coeur exempt de crimes. Dezamăgit, lovit, purtînd povara cine știe căror remușcări, și a dure- roaselor contradicții ale conștiinței sale, contradicțiile clasei din care făcea parte — burghezia fiind, în acea vreme, totdeodată sprijin și dinamită a monarhiei absolute — Racine renunță după Fedra la literatură și se refu- giază într-o viață burgheză, onestă și simplă, se căsătorește cu o femee mediocră dar cumsecade și devine istoriograf al regelui. Primul act al acestei conversiuni este împăcarea cu janseniștii. Versiunea lui Louis Racine și a lui Boileau este acceptată de Sainte-Beuve în al său Port-Royal și după el de toți istoricii literari francezi. Saint- Beuve spune : „Racihe scrisese Fedra și nu se împăcase încă cu Port- Royal-ul... în urma unor lungi tratative duse de Boileau, Arnauld consimte să-i primească pe Racine și atunci are loc mișcătoarea scenă în care Racine pocăit, cade la picioarele marelui Arnauld în timp ce acesta, umilii, se prăbușește în genunchi în fața lui Racine“ 10). Iată însă că Adam susține că împăcarea cu janseniștii nu este fructul unei bruște zguduiri de conștiință, că ea s-a făcut treptat și că era de mult un fapt îndeplinit la premiera Fedrei. Adam își sprijină afirmația pe următoarele documente: 1) o afirmație a lui Brossette care declară că Port-Royal-ul, alarmat, găsește mijlocul să-l liniștească îndată pe poet și chiar să-l „recucerească", 2) o afirmație identică a jezuiților de la Tre- voux, 3) un citat din J. B. Rousseau care declară că „Racine s-a denunțat el însuși (după publicarea primei scrisori anonime împotriva lui Nicole) și a dat numeroase dovezi de pocăință lui Arnauld care l-a iertat, 4) un do- cument recent descoperit, care dovedește că Racine lucra în colaborare cu Brienne și La Fontaine la o culegere de Poezii creștine în anii 1669— J0) Sainte-Beuve, Port-Royal, T. VI, pag. 131. 340 ELENA VIANU 1670 și că această lucrare era făcută sub supravegherea lui Arnauld cTAndilly și publicată sub oblăduirea Port-Royal-ului, 5) Revista de Istoria Literaturii (Rev. d’Histoire Litteraire), în numărul său din aprilie 1953, publică un document care dovedește în mod neîndoios relații bănești între Racine și Arnauld încă din anul 1669. La 19 iunie 1669, un oarecare Ger- main Chaumouret declară a fi primit, în numele lui Arnauld d’Andilly un transfer de 50 de livre în urma dispozițiilor date de „d-nul Jean Racine, abate al Sfintei Petronille din Epinay“. Documentele par serioase si, totuși, ele se încadrează greu în tot ceea ce știin despre această perioadă hotărîtoare a vieții poetului. Mai întîi, în lumina lor, prefața Fedrei își pierde orice semnificație. Intr-adevăr, Racine își termină celebra prefață prin următoarele cuvinte : „Ar fi de dorit ca operele noastre (ale modernilor) să fie tot atît de temeinice și pline de învățăminte folositoare ca acelea ale acestor poeți (ale poeților antici). Ar fi un mijloc de a împăca tragedia cu multe persoane vestite prin cucernicia și doctrina lor care au condamnat-o în vremea din urmă și care ar judeca-o în chip mai favorabil dacă autorii săi, ar tinde nu numai să distreze publicul dar și să-1 instruiască, realizînd astfel adevăratele in- tenții ale acestui gen“. Textul este formal : este vorba aci de o condamnare încă recentă,, de o împăcare dorită și de o pledoarie în favoarea tragediei, iar persoanele „vestite prin doctrina și cucernicia lori sînt, în chip evident, janseniștii. S-ar putea susține că condamnarea și împăcarea nu privesc pe Racine și opera lui ci tragedia în genere și că o dispută teoretică nu putea împiedica relațiile personale ale autorului cu janseniștii. Argumentul acesta nu este însă valabil căci el nu ține seama de mentalitatea poetului și nici de aceea a lui Arnauld și Nicole. Pentru Racine ca și pentru janseniști, problema rolului pe care tragedia îl joacă în viața socială și în destinul individual este plină de semnificație. De soluția ei depinde un întreg capitol al doctrinei- janseniste și temeiurile însăși ale vieții poetului. Hotărîrea bruscă și nestrămutată a lui Racine de a renunța la teatru ne-o dovedește. El ia această hotărîre în clipa în care se convinge de rolul nefast al tragediei. Adam recunoaște că „domnii de la Port-Royal nu l-ar fi reprimit în sînul lor dacă el nu ar fi dat anumite garanții, una din ele fiind renunțarea la legătura sa sentimentală cu actrița Champmesle“ n). Dacă împăcarea lui Racine cu Port-Royal-ul ar fi fost un fapt demult îndeplinit, nu vedem de ce garanțiile ar fi fost necesare abia în acest an 1677, în anul Fedrei adică. în sprijinul acestei bruști conversiuni mai avem dealtfel un docu- ment prețios : este scrisoarea lui Racine către d-na de Maintenon, în care el arată rolul jucat de mătușa sa, maica Agnes de Sainte-Thecle, în acele zile hotărîtoare în care-și schimbase calea vieții : „ea — spune Racine — a fost aceea care m-a scos din rătăcirea și nenorocirile printre care m-am zbătut vreme de cincisprezece ani“. Dacă ceea ce numește el „rătăcirile H) A. Adam, op. cit., pag. 316. IN MARGINEA UNOR NOI CERCETĂRI PRIVITOARE LA RACINE 341 sale“ au durat vreme de cincisprezece ani, apoi este greu să ne închipuim că ele s-au desfășurat sub patronajul impasibil al lui Arnauld. Dacă mai adăogăm acestor fapte și pe acela notoriu privind dorința lui Racine, în 1677, de a intra în ordinul călugărilor certozani și de a-și sfîrși viața la mînăstirea de la Bourgfontaine, la porțile orașului La Ferte- Milon, înțelegem că este vorba de o revoluție a conștiinței, de unul din acele momente în care noi straturi sufletești sînt aduse la suprafață. Că această schimbare a fost neașteptată și bruscă o mai dovedește și reacția contemporanilor care, multă vreme n-au vrut să creadă în sinceri- tatea poetului. Intr-un cîntec al vremii12), / intitulat la Le Noel du poete de La Ferte-Milon j, conversiunea lui Racine este astfel salutată : De faire la fortune Les moyens sont divers Racine en trouvait une Dans le fruit de ses vers ; Mais son ambition N’etant pas satisfaite De la devotion Lon, Ion, Le masque il emprunta La, la. Abia mai tîrziu, oamenii își dădură seama că schimbarea lui Racine nu se datora unei simple măști ci că era o schimbare adîncă. Substratul ni-1 explică chiar Racine într-o scrisoare adresată mai tîrziu fiului1 său, Jean-Baptiste. El comentează un vers al lui Corneille ce suna astfel: ,Et monte sur le faîte, il aspire â descendre“. „Trebue, spune el, fiului său — să cunoști sufletul omenesc așa cum l-a cunoscut Corneille, pentru a putea înțelege că ambițiosul năzuește să coboare/ Dacă spusele lui Brossette și ale lui J. B, Rousseau ar putea fi așa- dar, luate sub beneficiu de inventar, relațiile bănești dintre Racine și Ar- nauld și colaborarea poetului la Antologia poeziilor creștine sînt fapte de netăgăduit. In ce privește primul punct, adică sumele transferate pe numele lui Arnauld, ele s-ar putea explica prin multiplele legături’ ale familiei Racine cu Port-Royal-ul. Mătuși, unchi bătrîni, veri și verișoare ai lui Jean Racine trăiau între zidurile mînăstfrii. Poetul avea un puternic simț de familie pe care-1 va dovedi și mai tîrziu, nu numai față de soția și copiii săi, dar și față de sora sa Maria și întreaga familie a acesteia. Nu este prin urmare exclus ca obligații practice să-l fi silit la unele legături bănești cu janseniștii. 12) Cit. de Masson-Forestier, Autour d’un Racine ignore, Mercure de France, Paris, 1910, pag. 405. 342 ELENA VIANU Ar mai rămîne de explicat cum putea el colabora — certat fiind cu Nicole și Arnauld — la o lucrare publicată sub oblăduirea Port-Royal-ului. E drept că colaborarea lui La Fontaine — personaj de o pietate cu totul relativă — aruncă o lumină curioasă asupra acestei Antologii creștine. Oricum, documentul stă singur în fata unei armate de argumente potriv- nice și nu este suficient de puternic pentru a putea dovedi că Racine a întreținut toată viața legături amicale și pașnice cu Port-Royal-ul. Faptul are mare importanță pentru înțelegerea operei raciniene. împă- carea sa cu janseniștii, împăcare bruscă, dramatică, decisivă, marchează o răspîntie hotărîtoare în viața și opera lui Racine. Numai ea și ea singură poate explica ultimele două poeme dramatice ale poetului, atît de noi, de surprinzătoare, de moderne, în înțelesul adînc al cuvîntului, în esența lor poetică. Pentru ca Athalie să existe, o conversiune bruscă, adîncă, răscolitoare era necesară. Esther, Athalie și ultimul act al vieții poetului, actul său de cetățean — faimosul Memoriu — sînt fructul mo- mentului din 1677 și negarea lui înseamnă anularea oricărei posibilități de înțelegere a celei de-a doua părți a vieții poetului. încă odată nu putem fi de acord cu actuala poziție a criticii bur- gheze. Premiera noii tragedii a lui Racine — Esther — are loc doispre- zece ani după premiera Fedrei și anume la 26 ianuarie 1689. Dar ce se întîmplase în ultimii ani în Franța ? Un fapt cumplit ce cutremurase Europa : Revocarea Edictului din Nantes. Nu e locul să descriem aci atrocitățile comise de dragonii regelui sub binevoitorii ochi ai suveranului și ai Papii. Este destul să reamintim că în octombrie 1685 — data Revocării — Vati- canul fusese iluminat „a giorno“ în semn de sărbătoare și „indulgențe de- pline“ fuseseră acordate, de bunul părinte al creștinătății, credincioșilor săi. In aceiași vreme, în Franța, hughenoții erau arși de vii, copiii lor tăiați în bucăți și convertirile la catolicism obținute cu cuțitul la beregată. Protestanții nu cedează însă. Cîteva sute de mii reușesc să fugă în Anglia, Olanda, Germania și Elveția. Cei rămași, minează regimul din interior. Autoritatea monarhică este silită la o prigoană care nu se mai sfîrșește. Astfel se desfășoară anii de după 1685, anii în care Racine scrie Esther. Și ilată că Esther este o evidentă pledoarie în favoarea toleranței. Subiectul poemului lui Racine îl constituie edictul alcătuit de un ministru infam și semnat de un rege inconștient prin care un întreg popor, prigonit pentru credința sa, este condamnat la măcel. Poporul la care se gîndea Racine nu putea fi numai mica sectă a janseniștilor persecutați. Era și aceasta, fără îndoială. Inima lui Racine, — a acelui Racine care scria în taină și cu ce primejdii, Istoria Mînăstirii de la Port-Royal — bătea pentru ei în deosebi. Dar prin janseniști Racine vedea mai departe pe toți prigo- niții care sufereau chinurile morții în întreaga Franță. In sprijinul acestei afirmații există cîteva fapte hotărîtoare. în anul 1685, cu cîteva luni îna- intea Revocării Edictului, Racine țfne o cuvîntare la Academia Franceză, răspuns la discursul de recepție al lui Thomas Corneille. Acesta din urmă îl îndeamnă să vorbească despre „neobosita rîvnă a Suveranului care nu pregetă a se osteni oricît pentru a nimici erezia și a restabili credința strămoșească în toată puritatea ei“. Racine îi răspunde printr-o frumoasă IN MARGINEA UNOR NOI CERCETĂRI PRIVITOARE LA RACINE 343 și nobilă cuvîntare, în care face elogiul lui Pierre Corneille, despică-n patru probleme de compoziție și formă, dar nu spune niciun cuvînt despre „rîvria regală în a combate erezia“. Revocarea are loc. Ea este întîmpinată cu un cor de laude de aproape toți scriitorii Franței. Avem dezamăgirea de a găsi printre ei nu numai pe Bossuet și pe d-na de Sevigne, dar și pe La Bruyere și pe La Fontaine. Racine, priVnul poet al Franței, poet curtean prin excelență, nu spune nici un cuvînt. Tăcerea aceasta seamănă a dezaprobare. Cîțiva ani după aceea, cînd prigoana este în toi, Racine scrie Esther. Sute de versuri din acest poem ar putea fi citate ca un protest împotriva cruzimii și tiraniei. Dar să nu spicuim decît cîteva. Iată cum își cîntă soarta prigonitele fiice ale Sionului : „Faibles agneaux livres ă des loups furieu,x „Nos soupirs sont nos seules armes“ 13). sau : „Du doux payș de nos aîeux „Serons-nous toujours exiles ? 14). și mai departe : „Mais un roi sage qui hait rinjustice „Qui sous la loi du riche imperieux „Ne souffre point que le pauvre gemisse „Est le plus beau present des cieux15). In Athabie, tonul va deveni și mai vehement. Săracul, obiditul, nedreptățitul va fi îndemnat să-și scuture jugul iar suveranului i se va vorbi astfel : „Apprenez, roi des Juifs et n’oubliez jamais „Que les rois dans le ciel ont un juge severe „Llnnocence un vengeur et l’orphelin un pere16). Voltaire, care mai cunoscuse pe atîția din contemporanii lui Racine, știa că Esther fusese concepută ca o pledoarie în favoarea protestanților și primită de hughenoții de la Amsterdam ca atare17). Dar iată că astăzi- critica burgheză neagă tragediilor lui Racine această semnificație. In lucrarea sa apărută în 1950 La Genese d’Esther et d'Athalie™}, J. Orcibal susține că tema primei din tragediile biblice ale ,3) Esther, act. I, sc. IV. ,4) Esther. Act. I, sc. II. J5) Esther, Act. III, sc. III. I6) Athalie, Act. V, sc. V. 17) V. Voltaire, Siecle de Louis XIV, ch. XXVII. 18) Paris, J. Vrin, 1950, pag. 166—188. 344 ELENA VIANU lui Racine este, în esență, „amenințarea cu moartea ce apasă asupra unui grup de tinere fete exilate și captive". Aluzia i se pare lui J. Orcibal trans- parentă. Ar fi vorba — spune el — de închiderea unei mînăstiri de maici din preajma Toulousei, împotriva căreia protestase Arnauld și pe care poetul ar fi vrut s-o împiedice pe această cale. în ce privește aluziile la protestanții prigoniți, J. Orcibal le neagă cu desăvîrșire19). Jean Pommier, comentînd în cartea sa, Aspects de Racine, teza lui Orcibal, consideră că acesta acordă un prea mare loc întîmplării de la Toulouse. Pommier recunoaște că principala preocupare a lui Racine în Eslher este lauda și apărarea Port-Royal-ului, dar subliniază că poetul o face cu mare prudență și într-un chip atît de învăluit încît ea devine cu desăvîrșire ineficace și conchide ironic : „ce vreți, curteanul tot curtean". In ce privește indignarea lui Racine față de prigoana hughenoților, 1ui Pom- mier se pare că ea nu poate face nici măcar obiectul unei ipoteze. încă odată, deci, dorință de înjosire și de minimalizare, încăodată neînțelegere față de cuprinsul operei de artă care nu poate fi pătrunsă atîta vreme cît nu este încadrată cu bună credință în momentul istoric. Ultimele cercetări nu se raportă numai la biografia lui Racine — bio- grafie atît de strîns împletită, dealtfel, cu opera lui — dar și la izvoarele literare ale tragediilor raciniene. Astfel, în revista engleză de istorie lite- rară, „Modern language notes", 1947, pag. 461 și urm. .fctoricul literar M May a stabilit raporturi certe între Andromaca lui Ennîus și aceea a lui Racine. Unele versuri sînt aproape traducerea literală a versurilor lui Ennius. Astfel versul : O cendres d’un epoux, 6 Troyens, 6 mon pere ! repetînd latinescul : O pater ! o patria ! o Priami domus ! Deasemenea în Bajazet, Adam urmărește influențe virgiliene și izvoare din Ovidiu21). Mai interesantă însă decît aceste observații de amănunt este afirmația lui Adam că Racine nu a cunoscut tragicii greci decît la maturitate șj că ei încep să-1 influențeze abfa odată cu Ifigenia. Observația Im se înte- meiază pe studiile istoricului literar englez R. C. Knight care în al său Racine și Grecia, publicat în 1950 și în studiul său Sojocle și Euripide au format ei oare pe Racine?, publicat în „French Studies" aprilie 1951, arată că în anii Port-Royal-ului, Racine nu a citit tragicii greci ci^ numai pe Plutarc, Platon, Ph’ilon, Eusebiu și Sf. Vasile. In 1662, el citează pe Helio- I9) Op. cit., pag. 29—30. 20) Paris, Nizet, 1954, pag. 234—235. 2i) A. Adam, op. cit., pag. 379. TN MARGINEA UNOR CERCETĂRI PRIVITOARE LA RACINE 345 dor și alți șapte autori greci, dar nu vorbește niciun cuvînt despre tragici. Abia într-o scrisoare a sa către Nicole, datată din 1666, el îi citează pentru prima dată. Influența lor se exercită încet și Adam spune că ea nu se face sim- țită în chip hotărîtor decît odată cu Ifigenia. „E vorba, spune Adam, de o nouă orientare în opera sa, de o răspîntie pe care Mithridate o anunțase. Este o a doua manieră, diferită de prima nu numai prin subiectele tratate dar chiar în esența ei“22). Din această a doua manieră ar face deci parte Ifigenia și Fedra. Acest punct de vedere prezintă un mare interes și este extrem de nou. Doctrina clasică a prezentat totdeauna pe Racine ca fiind, de la înce- puturile sale, un discipol al tragicilor greci. Pe de altă parte, pentru un cititor atent al tragediilor raciniene, deosebirea dintre primele șapte trage- dii și următoarele două — Ifigenia și Fedra — este simțitoare. Ea capătă în această lumină o explicație temeinică. Racine era — o știm bine — un -elenist perfect încă din vremea adolescenței. Dar primul său contact cu cultura greacă s-a făcut prin Homer, prin filozofi și istorici. Tragicii par a-1 fi influențat mult mai Urziți și era în firea poetului să absoarbă încet influențele, să le crească la căldura geniului său și să aștepte cu răbdare fructele lor tîrzii. X ★ Am încercat în acest referat să prezentăm unele din rezultatele cer- cetărilor primitoare la Racine. Ele exemplifică destul de bine și valoarea și •slăbiciunile unor critici lipsite de temei ideologic. Faptele descoperite de cercetarea burgheză a ultimului sfert de veac sînt numeroase și nu Li'psite de valoare. Și totuși într-atîtea din momentele esențiale ale biografiei raciniene, am văzut că ele nu ne ajută, ci, dimpo- trivă, aruncă confuzie și întuneric. Care să fie pricina ? Să nu stea ea oare într-o anumită lipsă de bună-credință a criticii burgheze care nu vrea să recunoască importanța factorului social-istoric și influența maselor asupra creatorului ? Să nu pornească ea și din tendința morbidă de minimalizare, înjosire și senzațional pe care o regăsita în atîția din istoricii literari a căror lucrări le-am/ analizat ? Peste tot am putut observa aceeași dilatare a slăbiciunilor omului și aceeași nesocotință a gestului generos și reprezen- tativ al geniului. Da, Racine a fost desigur o natură problematică și contradictorie. El a fost astfel nu numai din pricina unei neliniști temperamentale dar și pentru că — burghez al veacului al XVII-lea — a resimțit dureros și tragic contradicțiile interne ale clasei sale care se afla pe atunci la loc de răspîntie. Dar conflictul acesta interior, Racine a reușit să-l domine și din notele lui discordante să facă o simfonie. Cu ajutorul durerilor și luptelor lui intime, Racine a suit o treaptă și încă una, printre jertfe și primejdii, și a ajuns la lumină și la împăcare. Această etapă a biografiei 22) A. Adam, op. cit., pag. 391. ELENA VIANU raciniene, cea mai semnificativă și exemplară pentru noi, este astăzi negată cu înverșunare. Critica burgheză face toate sforțările pentru a ne convinge că Racine n-a apărat pe janseniștii protestatari, n-a vorbit în numele hu- ghenoților obidiți, n-a descris în Memoriul său sărăcia poporului și n-a cerut dreptate pentru el. Racine a fost — spun ei — interesat, venal, și crud — dair a fost un mare artist formal ale cărui sălbatice patimi au servit drept material incandescentelor sale versuri. Vălul acesta aruncat cu bună- știință pe viața poetului, noi avem datoria să-1 zmulgern. Cu atît mai mult cu cît este vorba aci de o metodă mai generală de lucru, menită a despărți pe om de creația lui, pe cetățean de artist. DOCUMENTAR Despre începuturile presei romînești COURIER DE MOLDAVIE de C. CIUCHINDEL In negura începuturilor presei romînești dăinuie și astăzi titluri de ziare a căror existență rămîne sub semnul probabilității pînă la găsirea unor exemplare din ele. E vorba de Wallachische Zeitung fur den Land- mann al lui loan Molnar Piuariul, Faina Lipscăi al lui M. C. Rosetti și Courier de Moldavie. Ultimul a fost șters de pe lista „necunoscutelor" datorită faptului că la Biblioteca de Stat „V. I. Lenin" din Moscova au fost găsite cinci numere, după care astăzi Biblioteca Academiei R.P.R. po- sedă copii fotografice h Descoperirea lui împinge începuturile presei romî- nești cu 31 de ani înainte2, adică la 1790. Articolul de față e sinteza scrisă a unui material mai vechi redactat de noi pentru sesiunea Academiei R.P.R. din februarie 1954, făcută acum în dependență de articolele apărute între timp ale lui losif Pervai'n 3 și Dan Simionescu 4. Pentru discutarea unor probleme legate de modul cum a apărut Courier de Moldavie și de importanța și semnificația lui, considerăm că e necesar, totuși, să prezentăm pe scurt cîteva note despre Courier de Moldavie. (Descrierea periodicului e făcută mai pe larg în articolele lui Dan Simionescu și losif Pervain). Primul număr din Courier de Moldavie, tipărit la Iași, a apărut în limba franceză la 18 februarie 1790, iar ultimul din cele cunoscute (al cincilea deși pe el figurează nr. 7) a apărut la 1 aprilie al aceluiași an. Din știrile cunoscute, cele descoperite de N. Doc an5 în Wiener Zeitung 0 Descoperirea Courier-ului de Moldavie aparține conducerii Bibliotecii Aca- demiei R.P.R., care, în perioada anilor 1952—1953 a inițiat strîngerea în foto-copii sau microfilm a oricărui document și mărturie romînească existentă în bibliotecile străine. 2) Dan Simonescu în art. Primul ziar tipărit pe pămîntul țării noastre, publicat, în ,,Studii și materiale de istorie medie“ voi. I, Buc. 1956, p. 343—351, consideră ca prima publicație periodică romînească Biblioteca romînească apărută la Buda 1821 (vezi nota 2 de la pag. 344) fără însă ca domnia sa să justifice de ce nu recunoaște Crestomaticul romînesc a lui T. Racoce, tipărit de acesta la 1820 la Cernăuți. 3) E vorba de art. Courrier de Moldavie, primul ziar apărut la noi publicat în „Steaua“, VI (1955) nr. 10, p. 110—114. 4) Dan Simonescu, op. cit. 5) N. Docan, O povestire în versuri încă necunoscută despre domnia lui Mavro- gheni, articol apărut în Analele Academiei Romîne, s. II, lit. T. XXXIII (1910—1911), p. 465. 350 C. CIUCHINDEL și de N. lorga6 în opera lui Weber, se știa că Potemkin, comandantul trupelor rusești angajate în războiul ruso-austriaco-turc, a patronat această publicație, că limba în care va apare Courier de Moldavie va fi „pe o coloană în limba țării iar pe cealaltă în limba franceză" 7 și că apariția ziarului a fost precedată de publicarea unui prospect. Dimensiunile ziarului sînt, după exemplarul fotografiat, de 18 x 23 cm. Ceeea ce trebuie sub- liniat e faptul că pe prima pagină a fiecărui număr se află așezat în partea ei superioară, la mijloc, un cap de bour, care are deasupra lui o coroană regală dominată și ea de un glob pe care stă o cruce. Un ochi exersat remarcă ușor că stema a fost gravată în lemn și că ziarul a fost tipărit pe hîrtie superioară și probabil filigramată 8. Ca prezentare grafică Courier de Moldavie se aseamănă foairte mult cu caHK-neTepâyprcKH Be^o- mocth 9. Apropierea nu-i întîmplătoare și va fi înțeleasă în cursul articolului. în linii mari conținutul ziarului poate fi împărțit în trei grupe: I. știri cu privire la revoluția franceză, care formează partea cea mai mare, II. știri cu privire la Potemkin și armata rusă și III. știri diverse, întrucît dăm în anexă conținutul celor cinci numere ale ziarului Courier de Moldavie nu mai insistăm. La cele două mențiuni din Wiener Zeitung și opera lui Weber despre presa europeană trebuie alăturată și afirmația făcută de S. V. Sopicov în introducerea de la bibliografia sa 10 și anume că în tipografia de campanie a lui Potemkin s-a tipărit pe lîngă altele și ziarul Courier de Moldavie. Știrea lui S. V. Sopicov aduce o nouă precizare ce va fi confirmată și dezvoltată de Grahov într-un articol al său11 în care urmărește activitatea tipografiei de campanie de pe lîngă comandamentul armatelor ruse de sub comanda lui Potemkin. în urma declarației de război făcută Rusiei de către Poarta Oto- mană, Ecaterina II numește pe favoritul ei, Potemkin, comandantul suprem 6) N. lorga, Istoria presei romînești de la primele începuturi pînă la 1916, Buc. 1922, p. 14—16. 7) N. Docan, op. cit., p. 465. 8) Hîrtie folosită la volumul Poezii noo al lui I... C... e de proveniență rusească și poartă în filigrană anii 1788, 1790 și 1791. (Vezi articolul lui Gh. Ivănescu, Un poet romîn necunoscut în a doua jumătate a sec. XVIII, publicat în „lașul nou“ an. V (1953), nr. 3—4, p. 219. 9) Vezi BepKOB, 14. H., ucropim pyccKOH /KypnajiHCTHMKH XVIII BeKa (Bercov P. N. Istoria ziaristicii ruse din sec. XVIII) Moscova, 1952, p. 59. 10. C. B. ConriKOB, onbiT poccucK 6n6jinorpa(ț)HK (S. V. Sopicov, încercare de bibliografie rusă sau lista operelor și traducerilor tipărite în limbile slavă și rusă de l-a introducerea tiparului pînă la 1813, cu o prefață care servește drept introducere în această știință cu teiul nouă în Rusia, cu o istorie asupra începuturilor și succe- selor tipăririi cărților atît în Europa în general, cît și în Rusia în deosebi, cu obser- vații asupra edițiilor vechi ziare și asupra edițiilor lor precum și scurte extrase din acestea) 5 tomuri, 1813—1821. V 51. rpaxoB, o noxoAHow Timorpa({)un khhsh noTeMKHHH TaBpm-iecKaro (A. Gra- hov, Tipograf ia de drum a prințului Potemkin de Taurida) în 3anncKH oneccKaro oâmecTBa ucTopun u apeBHocTefi. Tom. IV (1858), p. 470—472. Semnalarea acestui articol i-o datorez lui Gh. Haupt, căruia îi mulțumesc pe această cale. Surprinzător, publicația deși veche se află și în Biblioteca Academiei R.P.R., fapt care ne-a ușurat cercetarea imediată a articolului semnalat (C. C.). DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 351 al armatelor rusești mobilizate în războiul ruso-austriaco-iurc. Grahov arată că la plecarea lui din capitala Rusiei, Potemkin ia cu el o tipografie de campanie și meșteri tipografi de La Colegiul de Război din Petersburg. Deși nestatornicia comandamentului pe lîngă care lucra tipografia, deter- minată de' evoluția evenimentelor militare, era improprie unei acti- vități tipografice continue, totuși prezența ei era necesară pentru o armată de cîteva sute de mii de ostași răspîndiți, unii pe frontul din Moldova, alții în jurul Cetății Oceacovului și o parte concentrați în pregătirea flotei și apărarea Crimeei. Urmărind itinerariul făcut de comandamentul armatelor lui Potem- ki!n, Grahov dă prețioase detalii cu privire la locurile și perioadele unde a funcționat tipografia. Articolul a fost scris de Grahov în urma cercetărilor întreprinse de el în arhivele Ecaterinoslavului, localitatea unde a fost lăsată tipografia și arhiva ei după moartea neașteptată a lui Poemkin. De la 1 .august 1787 și pînă la 6 iulie 1789 tipografia a lucrat la Cremenciug, iar pînă la 11 decembrie 1789 ta Elisabetgrad. După căderea Oceacovului și intrarea austriecilor în București (10 noiembrie 1789), Potemkin vine în Moldova. Tipografia care se afla în acelaș loc cu co- mandamentul suprem al armatelor rusești, va fi mutată și ea la Iași, unde, după cum vom vedea, va desfășura o activitate intensă între 11 decem- brie 1789 și 15 decembrie 1790. După această dată tipografia e mutată la Bender unde va lucra însă numai două luni. Din nou e adusă la Iași, unde v-a rămîne pînă la 5 decembrie 1791. Moartea subită a lui Potemkin din octombrie 1791 și apoi pacea de la Iași din ianuarie 1792 fac ca tipografia să-și- mute locul de activitate la Cremenciug unde va rămîne pînă la 9 martie 1792. Pînă la 23 iunie al aceluiaș an, tipograf ha va sta la Arhanghelsk. De aici va reveni din nou la Cremenciug. La 28 iulie 1793 tipografa va fi dată de V. S. Popov, guvernatorului de pe atunci al Ecaterinoslavului, lui V. V. Kahovski. Nu vom insista asupra faptului că tipografia a tipărit diferite comu- nicate, circulare, etc., ci dorim să subliniem, că în tipografia de campanie a lui Potemkin au văzut lumina tiparului cărți și publicații ou conținut străin de problemele arzătoare ale unei armate în război. Prin simpla enumerare a cîtorva cărți apărute în tipografie va ieși în evidență un fapt : Potemkin a urmărit prin activitatea tipografiei, pe lîngă satis- facerea imediată a nevoilor comandamentului militar rus, crearea în Mol- dova și în rîndurile ofițer im ii ruse a unei atmosfere, în jurul lui, de con- ducător luminat, care sprijină cultura. Printre cauzele ce l-au determinat pe Potemkin să scoată Courier de Moldav ie, în tipografia sa, în perioada cînd era la Iași, a fost și intenția de a premerge înfăptuirea visului său — acela de a fi domn al Moldovei — prin fapte puțin obișnuite în acea vreme. Ne referim aici la situația bine cunoscută că Potemkin, prințul Tauridei, trecea în lumea cercurilor diplomatice din străinătate drept viitorul suveran al Moldovei, Țării Romînești și Transilvaniei, reunite într-o nouă Dacie 12. 12) Cf. N. lorga, op. cit., p. 14 și A. D. Xenopol, Istoria rornlnilor din Dacia Troiană, p. 875. Intenția lui Potemkin de a cîștiga simpatia moldovenilor prin apa- riția în postura unui om al culturii, al dorinții de progres, e vizibilă și prin faptul 352 C. CIUCHINDEL Dintre cărțile cu conținut străin de problemele arzătoare ale coman- damentului suprem al unei armate în război, apărute în tipografia de campanie a armatelor rusești, putem semnala tipărirea la Bender a cărții Ha3B3HHH /ipoBHHX cy^oB sau la Iași a cărților Msji^AOBHHHe xpucTnaucTBa traducere din engleză făcută de Luca Sicicariev (1790) și OnbiTb o nejio- BHKa Dorine traducere din franceză făcută la 1791 de Nicolae Popovski 13. Prin conținutul și prin periodicitatea lui, Courier de Moldavie con- stituie cea mai avansată și valoroasă publicație ieșită de sub teascurile tipografiei armatelor lui Potemkin. E clar pentru oricine că scoaterea unui ziar în condițiile oferite de un război crîncen și de inexistența unei tradiții romînești în presă, con- stituie o încercare temerară cu foarte multe șanse de a eșua. De altfel greutățile obiective se fac simțite vizibil în apariția ziarului. Courier de Moldavie nu apare în două limbi, romînească și franceză, așa cum fusese anunțat în prospect și numerile 5 și 6, ce trebuiau să apară la 18 și 25 martie, n-au mai apărut. Faptul că ziarul respectă în parte cele anunțate în prospect se datoresc numai posibilităților de care dispunea Potemkin. Așa trebuie înțeleasă procurarea de la Lemberg a literelor cu. caracter latin. Grahov nu ne comunică documentele pe care se bazează atunci cînd afirmă că însuși Potemkin a plecat la Lemberg 14 să procure materialul necesar scoaterei unui ziar cu litere1 latine (tipografia de campanie a arma- telor rusești nu avea decît literele alfabetului slav). Mai verosimilă pare ipoteza următoare: pentru procurarea literelor latine a fost trimis de Potemkin unul din viitorii redactori ai ziarului însoțit de un meșter tipograf.. Dan Simonescu plecînd de la remarca făcută de domnia sa „că Wiener Zeitung prezenta știrile prin prizma intereselor lagărului Co- burg“ 15, știri ce cuprindeau ultimele noutăți de pe fronturile din Serbia, Muntenia și Moldova și date despre starea economică și socială a țărilor romîne — ignorînd -intenționat știrile referitoare la operațiile militare ale armatelor ruse — afirmă că ziarul Courier de Moldavie a apărut „ca o necesitate simțită de comandamentul militar rus din Iași, de a informa străinătatea^44...15. Cu alte cuvinte, Courier de Moldavie e un buletin al armatelor ruse. Concluzia lui Dan Simionescu deși concordă cu cea la care a ajuns N. lorga 16, fără ca acesta să fi văzut vreunul din numerele ziarului, nu poate rezista. In primul fînd conținutul celor cinci numere din Courier de Moldavie nu ne oferă nici o relatare (comunicate, telegrame, etc.) privitoare la situația fronturilor celor trei armate angajate în război, cu atît mai puțin știri cu privire la opinia moldovenilor despre victoriile armatelor ruse. In al doilea rînd, numărul știrilor privitoare Ia- că o mare parte din hîrtia armatelor rusești e pusă la dispoziția unor tipărituri romî- nești. Pe hîrtie de proveniență rusească, posibidă să fie la fel cu cea folosită de Courier de Moldavie, e tipărit volumul Poezii noo al lui I... C... (vezi Gh. Ivănescu, op. cit.) și o folosește pentru tipăriturile lui și meșterul tipograf ieșean, de origine rusă, M. Strilbițchi. 13) A. Grahov, op. oit., p. 171. 14) Ibidem, p. 171. 15) Dan Simonescu, op. cit., p. 346. 16 Op. cit. p. 14. DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 353 Potemkin și armata rusă sînt copleșite de cele referitoare la revoluția fran- ceză și cele care figurează nu sînt cele mai1 semnificative (cum sînt de ex. : înaintarea în grad a unor ofițeri superiori, sau darul oferit de Eca- teria a doua, lui Potemkin). In al treilea rînd versurile odei lui A. M. Curier al Moldovei! (Creație nouă pînă acum neîntilnită! Vei vedea pe mama, care a poruncit să ieși la lumină [Ne bucurăm !] văzîndu-te că te pregătești să ne dai lumină17) nu subliniază decît ideia că Courier de Moldavie a apărut în primul rînd pentru populația Moldovei. Mai sigur, și aceasta trebuie să fie considerată ca o cauză princi- pală, e că ziarul Courier de Moldavie a apărut din necesitatea de a informa boierimea moldoveană și ofițerimea rusă — amîndouă bune cu- noscătoare ale limbii franceze 18) — despre ultimele știri din Franța, teatrul unor evenimente istorice deosebite, și de a ține la curent aristocrația pă- mînteană cu ultimele fapte „de bon gout“ (în această privință Courier de Moldavie se aseamănă cu Wiener Zeitung). Prezentarea nealterafă și impresionantă ca număr, a știrilor din Franța — pe lîngă faptul că zdruncină din temelii opinia că ziarul Courier de Moldavie ar fi un buletin al armatelor rusești — ar lăsa im- presia unei simpatii nemărturisite a redactorilor și a lui Potemkin, care patrona Courier de Moldavie, față de mișcarea revoluționară din Franța. E greșită o asemenea părere. Prezentarea veridică a evenimentelor din Franța urmărea alarmarea marilor feudali și chemarea lor la unire împotriva dușmanului ce se ridica : burghezia revoluționară. De altfel Potemkin, care reușise, cu ajutorul cenzurei, să sugrume în Rusia ideile politice progresiste din orice publicație rusească a vremii 19) nu putea să aibă în prezentarea mișcării revoluționare din Franța decît aceeași con- duită reacționară. Ar fi interesant de urmărit dacă Courier de Moldavie nu cuprinde în parte sau total traducerea în limba franceză a știrilor din noJiHTH- qecKHH >KypHaji ce apărea la 1790 la Moscova și care, la rîndul lui, nu era în realitate decît o traducere a ziarului german reacționar din Hamburg Politische Zeitung. Am făcut această ipoteză deoarece Courier de Moldavie nu cuprinde articole cu caracter politic și polemice din oare să reiasă contribuția personală a unor intelectuali fini, buni cunoscători 17) Sublinierile ne aparțin. 18) Numeroși călători străini care au trecut prin Țările Romîne au remarcat că limba franceză era „en vogue“ în saloanele boierilor moldoveni (Vezi lucrarea lui N. lorga. Călătorii străini în Țările Romîne). 19) Bercov P. N., op. cit. 23 — Limbă și literatura v. II — c. 6863 354 C. CIUCHINDEL a problemelor de politică externă sa,u internă. Inexistența acestor trăsă- turi caracteristice și proprii presei ruse și germane din sec. XVIII lasă impresia că membrii redacției ziarului Courier de Moldavie, toți aparți- nînd armatei ruse, — de aici explicația de ce Courier de Moldavie n-a apărut și în limba romînă șî de ce Courier apare greșit scris orto- grafic (în loc de Courrier) 20) — credem că nu făceau altceva decît tra- duceau din rusește în .franțuzește știrile pe care le culegeau din diferite ziare rusești și străine. Realitatea cunoscută de noi nu ne permite să sezisăm in ce măsură intelectualii moldoveni și-au adus contribuția lor la apariția ziarului Courier de Moldavie, afară de bucuria și recunoștința concretizată prin acea odă a lui A. M. : Ad Moldavie Cursorem ab incolis Jassyensibus (către Curierul Moldovei din partea locuitorilor ieșeni). Și o astfel de curiozitate e firească, deoarece în acea vreme, în Moldova, se aflau intelectuali fini, cu o vastă cultură ce ne puteau reprezenta cu cinste în cele mai înalte cercuri de intelectuali, și care n-au rămas străini de nevoile țării. Astfel ideile lui lacob Stamate, mitropolitul, se resfrîng în pro- gramul de învățămînt al Moldovei. Despre Scarlat Sturza, medicul sas Andreas Wolf, în lucrarea sa Beschreibung der Moldau, operă scrisă în urma unei călătorii făcute în Moldova, vorbește în termeni elogioși. De ce n-am aminti alături de ei pe acel I... C... autorul volumului Poezii noo care era un bun cunoscător al Literaturii franceze și engleze21) și pe au- torul odei sus amintite, A. M., cînd în spatele acestor inițiale credem că se ascunde un cult boer moldovean 22) ? Știrea din Wiener Zeitung, descoperită de N. Docan, pe lîngă faptul că aducea un aspect inedit, frapa mai ales printr-o particularitate rar întîLnită în istoria începuturilor presei universale. E vorba de acea depen- dență. materială a ziarului Courier de Moldavie de tipografia unei armate în război și a condiționării apariției lui, de durata staționării armatei în'cantonamentul ei de iarnă. Despre un caz asemănător credem că amin- tește la Pilargerie în lucrarea sa Campagne et bulletins de la grande armee d’Italie, Paris et Nantes 1866 23). Subliniem această particularitate deoarece e știut că majoritatea ziarelor din țările învecinate își datorează apariția lor, în cursul sec. XVIII, unor necesități de ordin economic și social, care coincid cu perioada de dezvoltare a capitalismului în țările respective 24). Courier de Moldavie e o nouă pagină în cartea relațiilor de secole între poporul romîn și rus și prima pagină din istoria sprijinului poponu- 20) Remarca a fost făcută înaintea mea de I. Pervain și D. Simonescu în arti- colele lor. 21) Gh. Ivănescu, op. cit., ip. 221. 22) Faptul că sec. XVIII este insuficient studiat, sub aspect cultural, ne îm- piedică să îmbogățim lista intelectualilor romîm. 23) Lucrarea n-am consultat-o, neexistînd în bibliotecile noastre. 24) Vezi argumentele lui Dezsenyi Bela es Nemeș Gyorgy cu privire la înce- puturile presei mag ia re în A magyar sajto 250 eve, I, Kotet Budapest, 1954 și modul cum explică Bercov P. N. în op. cit. și HepejiaHOB, M. C., BO3HMHOBeHKe nepuoAHqecKoft necaTH b Pocchh (Cerepanov, M. S., începuturile presei periodice în Rusia) Moscova 1955, 36 p. DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 355 lui rus la dezvoltarea presei romînești. A doua pagină o deschide Ion Heliade Rădulescu care scoate Curierul Romînesc tot cu ajutorul Rusiei, sprijin pe care îl subliniază în articolul său Istoria pe scurt a gazetei25) : a trebuit să simțim aripile vulturului prea puternic și binevoitoarei Rusii, ca să luăm îndrăzneala de a începe să cerem acelea ce ne folosesc ; și să se nască și gazeta Tomînească“. COURIER DE MOLDAVIE*) Nro. 1 Jassy 18 fevrier. Vendredi passe S. A. Mgr. le Prince Marechal re^ut Ies complimens de feliei- tation sur la nouveMe eminente Dignite de Grand Hetman des Troupp.es des Cosaques de Caterinoslaw et de la Mer noire, dignite que Sa Majeste Imperiale Lui a con- feree en conformite de l’Oukas suivant: Par la Grace de Dieu Nous cate rine Seconde Imperatrice et Au.trocratrice de toutes Ies Russies etc. etc. etc. â Notre Marechal General Prince Grigori Alexandrovitch Potemkin Tawritscheskoj. „Nous agreons et reconnaissons en plein Ies peines zelees que Vous „Vous etes donnees â former dans le Gouvernement de Caterinoslaw confie â „Vos soins, Ies Troppes Cosaques qui pendant le cours de la presente guerre ,,contre Ies Turcs se sont plus d’une fois distinguees â l’Armee sous Vos ordres „par le zele et la bravoure qu’elles ont montres tant par torre que par mer ; „en consequence de cela Nous voulons tres (sic) gracieusement qu’en vertu de „Votre Gommandement General sur elles Vous porties le titre de Grand Hetman „de nos Trouppes Cosaques de Caterinoslaw et de la Mer Noire.^ Nous vous „assurons au reste pour toujours de Notre Grace Imperiale. Donne â St. Pe- „tersbourg ce 10. Janvier 1790. & CATERINE Vers le 11. heures du ma.tin M. M. Ies Generaux, Ies Membres du Divan et en general toutes le personnes de Distinction s’assemblerent dans Ies appartemens de son Altesse, pour la suivre â l’Eglise du Monastere Goly ou S. E. l’Archeveque de Caterinoslaw et de la Taur ide et Exarque de la Moldavie oficia solemnellement. Apres le service de la Messe Son Eminence pronon^a un sermon plein d’onction analogue â la fete du jour qui1 fut suivi par le Te Deum solemnei. De retour â Son Hotel le Prince-Marechal re^ut Ies complimens de felicitations du haut Clerge, de M. M. Ies Generaux, des Boyars de la Principaute et de toute l’assemblee parmi laquelde se trouverent M.M. Ies Deputes des Gouvernemens de Caterinoslaw et de Charkow. Dans Lapres dinee le Capidgi Bachi et Ies autres Turcs de distinction qui se trouvent ici de la part du Grand VisiT sont egalement venus feliciter Son Altesse. II y eut grand diner ches son Altesse et pendant le repas la ChapeMe du Prince executa un tres beau concert de la composition de Mr. Sarti. Le Prince Mare- chal porta la sânte de Son Auguste Souveraine et Bienfaitrice au bruit de 101 coups de Cannos, apres quoi Ton but la sânte de 1’11 lustre Grand Hetman. Hier au soir le Brigadier et chevalier Platow donna au nom des toutes Ies Troppes Cosaques une fete superbe â la quelle S. A. le Grand Hetman daigna assister. 25) Curierul Romînesc an. I (1829) nr. 1, din 29 iunie, pag. 2 col. 2. Gh. Asachi sublinia acelaș sprijin prețios dat de Rusia pentru scoaterea ziarului Albina Romînească. *) în ciuda unor greșeli de ortografie și topică franceză, existente în cele cinci numere ale ziarului Curier de Moldavie, textul a fost transcris conform cu origi- nalul. (n. n.). 356 C. C1UCHINDEL La maison de Mr. le Dwornick Hyka ou la fete se donna a ete magnkfiquement illuminee par plus de 7000 lampions. Vis â vis de la maison il y avoit une illumina- tion allegorique qui representoit un temple aivec une Colonnade au dessus du quel on voyod .le Chiffre du Princie Marechal. Au milieu du Temple il y avoit un Autel des parfums dresse, au pied du quel on lut l’inscniption Russe qui porta : A U VAINQUEUR Notre Grand Hetman et Bienf.aiteur. Avânt de se rendre au bal Son Altesse fit une promenade par Ies principales rues de la Viile qui etait toute illuminee. Des son entree dans la Salle la Fete com- men$a par une ample AĂusique Vocale Italienne accompagnee de quelques centaines dTnstrumens. C’etoit un Choeur concertato que le celebre Sarti avoit compose presqu’â rimpromptu et dont Ies paroles imitans Metastasio etoient : Se Tu la reggi al volo, In sulla Neva Albosa, L’Aquila, vittoriosa, Sempre ritornerâ. La Musique finie le Brigadier Platow părut .avec un grand bocal en main qu’il vuida au nom de toute la Nation Cosaque â La Sânte de Monseigneur le Grand Het- man. Le bocal passa ensuite de main en main et chaque convive le vuida avec l’enthousiasme qui .anime tout le monde pour la sânte et prosperite de S. A, Jamais bal n’a ete plus anime, on a danse jusqu’au grand matin. II y eut en.tre deux un souper splendide de plus de 200 couverts servi â plusieurs tables. En se retirant le Prince Marechal temoigna au Brigadier Platow sa satisfac- tion particuliere de la fete la plus belle et la mieux ordonnee qu’on ait pu voir. PARIS ce 1 Fevr. Le Baron de iBezenval a ete juge avant hier, la sentence ie declar dech-arge de toute accusation et il a ete mis en liberte le meme soir. Deux compagnies de Grenadiers l’ont escorte jusqu’â sa maison de crainte qu’il ne fut maltraite par le peuple. Le lendemain matin il a ete faire une visite au Maire Mr. Bailly et au Marquis de la Fayette apres quoi il a ete faire sa Cour aux Thuilleries ou il a ete p ar fad teme nt bien rețu. On observe que Ies bataillons de la Garde Naționale commencent â avoir d’egards pour Ies Districts et â ne pas obeir aux resolutions qui leur deplaisent. On croit que cette circonstance pourra frayer le chemin â tenir en bride Ies Districts imperieux maix d’autres craignent que cette Garde Naționale ne devienne dangereuse â la liberte publique â l’exemple des anciennes Cohortes pretoriennes. LONDRES ce 2 Fevnier. Les .affaires parlementaires vont leur train ordinaire. On observe que le Ministere a une Majorite marquee et que l’opposition est fort foible. Toutes nos feuilles publiques parlent de rechef de l’intention serieuse qu’a le Roi d’aller voir l’ete prochain ses Etats en Allemagne. On a fait des vers sur nous et comme c’est un honneur qui n’est guer-es (sic) arrive â nos confreres M.M. Ies Redacteurs des Gazettes, avant meme d’avoir developpe kurs talents, nous demandons la permission â nos Lecteurs de nous en vanter et de le faire imprimer ici en rendant â d’Elegant Poete nos sinceres remercimens: AD MOLDAVIE cursorem Ab Incolis lassyensibus Cursor Moldawiae ! noua res ab Origine rerum ! ... Curre per immensas, gratus ubique vias. Sed via prima Tibi septem sit adire-triones ; DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 357 Inque , stare memento ce Ier. Lumina conspicies Matris Nostraeque Tuaeque; Hei 1 nobis Tecum non licet ire simul ! Conspicies Matrem. Tibi quae jussit dare luoem 1 (Gaudemus !) nobis lucem aperire parans. Haec Te — sit faustum1 excipiet manibusque finuque, Annuet et lingua vel titubante loqui. Dic... Per Eam Dacis vitam rediisse beatam, Manstiram semper, si CATHARINA volet. Haec nune sufficiunt; modo fer fiddissimus ista ; Post reditum, hinc abiens plura ferenda feres. A. M. Notre Prospectus a co.ur.ru le monde ă ce que nous esperons et nos Lecteurs se rapel leront de l’employ que nous nous proposions de faire de leurs trois Ducats. Notre recette a ete bonne. Deux, cents (sic) soixante Convalescents sortis du grand Hopital militaire ont ete gratifies et sont gayement retournes â leurs Drapaux. COURIER DE MOLDAVIE Nro. 2 Jassy ce Lundi 25 Fevr. La joye et les Amusements qui regnoient en cette Viile viennent d’etre cruel- lement alteres par les evenemens de Mort de l’Empereur (sic)' et de TArchiduchesse Elisabeth, .arrives â Vienne Te 19. et 20. de ce mois n. st. et dont une estafette noua a apportâ la nouvelle mardi dernier. Monseigneur le Prince Grand-Hetman a ete vi- vement affecte de cette double perte. L’Empereur IOSEPH II naquit l’an^l741. En 1764 il fut elu Roi; des Romains, et II succeda â L’Empire le 18 d’Aout 1765. De- puis (sic) ce tems, jusqu’en 1780, il gouverna les etats Autrichiens conjointement avec ITmperatrice Reine sa Mere, dont le deces le laissa Souverain de cette puis- sante Monarchie. IOSEPHII joignait â l’activite la plus infatigable, une aipp Meat ion, qui ne se dementit jamais. II a gouverne par lui-meme. Le deșir de l’instruire et d’en- richir Ses etats, lui fit entreprendre les plus penibles voyages,, ou ses vues politi- ques entraient toujours pour quelque chose. C’est ainsi qu’on l’a vu successivement en Russie, en France, en Hollande et en Italie. La courte duree de Son regne ne Lui a pas permis de mettre la derniere main â Ses reformes et â Ses entreprises, ma.is elle Lui a du mo ins suf fi pour mettre Ses fmances et ses armees dans le plus grand ordre. Enfin Son regne n’a ete qu’un enchainement d’operations tendantes au bien de letat et au bonheur des peuples et la Posterite la plus reculee Lui rendra sans doute la justice qu’il merite â tant de titres. Pour la Russie, Elle regrettera toujours un Allie aussi fidele. La mort innattendue et prematuree de l’Archiduchesse Elisabeth nee Princesse de Wurtemberg n’a pas mo ins cause d’af f liction. Cette Prin- cesse resserroit ddvantage les noeuds de l’amitie qui regne entre les deux Maisons Impari a les. Cette Princesse est morte dans les convulsions apres avoir mis au monde une Princesse qui vit encore. Sa Majeste Imperiale a daigne faire le 5. Janvier les avancemens suivants. Mr. le Conseiller prive de Tscherbatchew au grade de Conseiller prive actuel. Dans VAr m e e General en Chef : Mr. le Lieutenant General de Kretchetnikow, Au Grade de Lieutenant General : Mrs. de Rosenberg, de Rachmanow, d’En- gelhard et le Prince de Loubomirsky. Au Grade de Major General : Mrs. de Herman, de Rebock, le Comte Leon Rasoumoissky, d’Arseniew, de Bawep, de Rgewiky, de Benkendorff, de Nepljujew, de Boukshewden, le Prince de Daschkow. de Tamana, Le Zarewitz de Grousinie Marian. Au Grade de Brigadier: Mrs. de Kawalinsky, de Treyden, le Baron d’Ungern- Sternberg, de Kislinsky, de Nowizky, le Prince Meschtchersky, de Tekutjew, le Prince 358 C. CIUCHINDEL Zizianov, de Rachmanow, de Tourtchaninow, de Bajkow, de Lifakewitch. de Posniakow, de Depreradovitch, de Kischensky, de Ribaupierre, de Mamonow, de Rambourg, von der Osten, de Kropf, de Matzen, le Prince Schtcherbatow, de Policarpow. Au civil Au Grade de Lieutenant General : Mrs. de Lounin, de Faminzin, le Prince Jean Proforowsky, de Schulz, d’Elagin, Ies deux derniers designes â ces places de Com- mandants â la premiere vacance, Mrs. de Lounin, d’Osypow et d’Arseniew designes aux fonctions de Gouverneurs generaux. Au grade de Major General : Mr. de Kochossky Conseiller d’Etat actuel et Gou- verneur de Caterinoslaw, Mrs. de Gegoulin, de Bournachew, de Loukaschewitsch, de Haoks, de Palizin, de Konchelew. Le Lieutenant General Prince Jean Galizin et le Major General Prince Ratjejew ont eu leur conge, le premier avec la moitie des appointemens et le second avec ses appointemens entiers. Le Lieutenant General de Talysin est nomme premier Com- mandant â Moscou et le Lieutenant general Prince Wjasemskoy Membre du burreau de la guerre. Dans Ies Troupes irregulieres Au Grade de Major General : Mrs. Saweljew, de Goritsch, de Martinow, de Loukowkin. Au Grade de Brigadier: Mrs. Ilowajsky, Soulin et Skarschinsky, nomme Com- mandant d’Astrakan. Le Lieutenant Colonel Mr. Visozky Commissaire General â Kasan, et le Lieute- nant Colonel et Commandant du Regiment des Cosaques d’Astrakan Mr. Persidsky a eu conge avec le rang de Colonel. Le 23 du courant S. A. Monseigneur le Prince Marechal a fait un avancemant dans l’Eta-t General de l’Armee, General Staab; 2. Majors en second et 5. anoiens Capitaines ont ete fait premiers Quartier-Maîtres avec rang de Premier-Major. Six Lieutenants ont ete faits Capitaines et plusieurs des grades inferieurs ont ete faits Lieutenants. Bruxelles ce 3 Fevr. Depuis quelque tems deja l’on regande i^i d’un oeil fort jaloux la conduite des Etais de Brabant, qui des le moment de la revolution se sont appropries exclusi- vement une autorite, qu’ils partageoient ci devant avec de Duc et le. Conseil du Pays. Les suites de ce procede ambitiieux commencent nouvellement â se manifester et une societe formee sous le nom de Lassemblee patriotique vient de faire imprimer un memoire y relații, qui va ouvrir un nouveau champ aux .mtrigues et aux cabales. Voilâ donc les malheureuses premices de notre pretendue liberte 1 Le duc d’Ursel a donne la Dimission de sa place forcde de pmer mie aux chaiTeurs f șui defendem les bnmeres $ ou des contreban* dirrs s* ciment nwntres en force, faifoîcnt craindrr* qkîl n* y cur da la rumeur dans les fiwxbuurgs, its etoirnt crpendant fort iran* quillrs* & ce qui & paflbit aux barnercs a pu leul inquieter un inftnnt Ie bmirgaU ' paHiblk Nous n^appremnu pas» que dans te prcmnces te brigands fe fdrnt lîvr^s ă des nouvnum exc4s: porrout îk ont dtd conte* nus» que les nwnkupalîte ont Aut marcher te mîltes fur ters tracei Lentierr orgnnifiuitm d^ toutes cr^ numkipdite arhryrra de rrtubhr V urdre & le cnlme dans rmwirnr du royuumr. Dans la tencr du 6» Mr, Ouilteme a fait Icâurc du memmr& DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 361 est refuse e.n .invitant ceux, qui le lui proposoient â se rendre ă son hotel, ou il devoit leur faire voir, que ses ancetres ont jure en faveur du peuple et non pour les etats. LONDRES le 16 Fevrier. L’Orateur de la Chambre Basse a annonce aujourd’hui que le proces du fameux Hastings recommenceroit demain dans la salle de Westminster. On est curieux, si le Sr. Burke continuera ses accusations avec le meme chaleur. ROME le 30 Janvier. Les veritables raisons de remprisonnement de Cagliostro restent toujours un Mystere. Un vent violent ayant abattu il y a 2 jours un escalier de bois au chateau St. Ange, le fracas en fut si grand, qu’on sonna Tallarme. Cagliostro cruț, qu’on arrivoit pour le delivrer, et on lui entendit crier â plusieurs reprises : Me voici ! me voici ! FRANCFORT sue le Mayn le 16 Fevrier. La reponse du Pape dans l’affaiîre des Nonciatures en Allemagne vient de paroitre â la fin. On s’y rapporte â une deduction tres prolixe en langue latine, ou le droit d’envoyer des Nonces en Allemagne este declare appartenant incontestablement au Pape. II y est de plus, que si le Nonces avoient surpasse leur pouvoir, on n’ayoit eu qu’â se pl-aindre â Rome ou l’on n’auroit jamaiis refuse une juste satisfaction, mais que cette matiere ne regardoit nullement la Diete de l’Empire â Ratisbonne et que le Pape ne reconnoitroit jamais la competence de cette Assemblee en matieres ecclesiastiques. Selon des nouvelles de Treves le Comte d’Alton ți-devant Comandant General des Trouppes Autrichiennes aux Pay.s-bas est mort dans la dite viile avant d’avoir compăru encore devant la commission charge â Luxembourg de faire l’examen de sa conduite. COURIER DE MOLDAVIE Jassy ce 11 Marș. Nro. 4 Ce n’est que depuis deux jours que nous sommes hors de toute inquietude sur la sânte de S. A. Mgr. le Prince Grand Hetman .Un catharre violent accomp.agne d’un mouvement fievreux. L’avoit tenu au lit pendant plus de deux sema-ines. La. circon- stance de la mort de S. M. L’Empereur et celle de S. A Madame L’archiduchesse Elisabeth, qui ont excite iți des regrets universels, nont pas peu contribue â prolonger Son indisposition. Par un Courier, qui vient d’arri/ver de Vienne, nous apprenons que S. M. le Roi d’Hongrie et de Boheme y est heuresement arrivee de Florence le 12 du cour. n. st. S. A. R. Mgr. l’Archiduc Franțois «etoit alle â la rencontre de Son Auguste Pere jusqu’â Klagenfurth. Les nouvelles rețues par la meme voye portent, que le nouveau Roi a ordonne au Grand Chancelier du Royaume d’Hongrie, de convoquer la Diete au 21 Juin pro- chain et de prevenir (sic) Ies Etats, que S. M. se seroit couronner le 27 du dit mois. Le Marechal Comte de Haddik Grand’ Croix de Ford re militaire de Mărie Therese et President du College de Guerre est mort le 12 du courrant n. st. Hier au soir Madame de Witte est arrivee dans cette viile avec ses enfans. Elle est venue joindre Mr. le General Son epoux. VIENNE le 3 Marș. L’enterrement solemnei de feu S. M. l’Empereus a eu lieu le 22 febrier apres que le Corps du defunt Monarque eut ete expose depuis (sic) le soir du 21 â la Chapelle de la Cour entoure des differents couronnes et des autres Marques de la Majeste Imperiale et Royale. 362 C. CIUCHINDEL PARIS le 27 Fevrier Le 18 du mois le Chatelet a condamne le Marquis de Favras â faire amende honorable devant la principale Porte de Notre Dame et a etre pendu. Cette sentence ă ete executee le lendemain et le peuple de Paris familiarise nouvellement avec ces scenes tragiques a manifeste encore par des applaudissements et des battemens de mains son ressentiment contre ce malhereux, et cela dans un moment ou ordinairement le plus grand emportement fait place â une juste pitie. A l’impression preș que cette conduite a faite sur le Marquis, il a subi sa peine avec beaucoup de fermete. Le 25 l’Assemblee Naționale a. decrete l’entiere suppression du droit d’ainesse dans la possessîons des appanages feodaux. Msgr. Le Duc d’Orleans a ecrit une lettre â l’Assemblee Naționale en date du 13 Fevrier, ou il prete le serment civique et ou il dit entre autres, que pour se consoler de n’avoir pu participer au grand et beau mouvement produit par l’apparition du Roi au milieu de l’Assemblee Naționale, il avoit eu besoin de se rappeller, qu il pouvoit etre iți de quelqu’utilite â la Patrie. Le Regiment de Vivarais devoit quitter Bethune pour changer de garnison : 700. Soldats se sont revolte et n ont pas voulu suivre leur Colonel, qui est parti avec 200 h. la caisse et les drapeaux. A peine etoient-ils en marche que les premiers fondirent sur eux et emporterent l’argent et les drapeux. S. M. leur a fait declarer par le Ministre de la guerre, qu’Elle ne les regardoit plus comme Soldats mais comme des Rebelles, qui avoient voie les drapeaux et la. caisse, qu’ils ne toucheroient par consequent plus de paye, et qu’ils seroient livres â la rigueur des loix. On mande de Toulouse en date du 10 Fevrier que te 4 du courant plus de 900 brigands attroupes se sont rendus au chateau de Camparnau, pour le pilier et l’i'ncen- dier. Le Seigneur depecha un Courier pour demander du s-ecou rs â la Milice Naționale de Montauban, et lui meme vint en soliciter â Moissac aupres de Mr. Dupart, Con- seiller â la Cour des Aides de Montauban elu Maire dans la nouvelle Municipalite ; ce Magistrat rassemble aussitât 250 volontaires nationaux, qui sont suivis d’une compagnie du regiment de Languedoc en detachement dans cette viile. II se met a leur tete et arrivant a Campernau se reunit au detachement național, qui arriva presqu’au meme moment â Mantauban. La compagnie du Regiment de Languedoc et les Milices reunies ont attaque ensemble les brigands, en ont tue 67 emmene 39 dans Ies prisons de Montauban et 27 dans celles de Moissac. Plusieurs Officiers et Soldats des Milices ont ete dangereusement blesse, et un Officier tue. De BASTIA le 1 Fevrier L’Esprit de liberte s’est maintenant repandu dans toute notre Isle : les Corses, qui il y a trois mois etoient rigouresement punis pour porter des armes en font main- tenant presque tous pourvus. II vient d’arriver 2 miile fusils avec un grand nombre de pistolets et d’armes blanches, qui seront distribues â nos troupes (sic) municipales Nous en attendons encore une plus grande quantite comme aussi des munitions. Le peuple s’en serviră que pour le maintien de l’ordre et jusqu’iți il ne s’est permis ni pjllage ni aucune espece de violence. Le monument erige iți en l’honneur du Comte de Marboeuf vient d’etre renverse; on y a substitue un aut re â la gloire de Louis XVI, Restaurateur de la Liberte. BRUXELLES le 26 Fevrier Malgre toutes les intrigues et maneges du parti Aristocratique, le parti du peuple devient de jour en jour plus formidable. Peu s’en est faUu meme, qu’un nouvel orage n’ait eclate, on ne parlaoit de rien .moins que de detroner les Etats; le 25 sembloit etre le jour fixe, on couroit le matin en foule â 1 eglise de St. Gudule et on annonțoit, qu’on alloit prendre une nouvelle cocarde, qu’on appelloit la Cocarde de la liberte. La declaration sui vânt e lue â l’eglise parort avoir appaise (sic) les espritș, et prouve en meme tems dans quelle crise les affaires des Pays-bas sont par conti-nuation : DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 363 „Nous Soussignes declarons, que le Manifeste du Peuple Brabanțons aura „lieu en tous ses points ; que tout ce qui. s’est fait, s’est fait au nom du „peuple, en qui la Souverainete reside, et que les Etats n’ont jamais „pretendu y contrevenir. Fait â Bruxelles le 25 Fevrier 1790. Signe „H.C.N. von der Noot, Agent Plenipotentiaires, et P. I. van Eupen, „Secretaire d Etat. AMERIQUE SEPTENTRIONALE de Kigton le 26 Decembre. Le navire l’Amphion de retour des cotes de l’Amerique Espagnole mouilla au Port-Roial (sic) jeudi dernier. Son Capitaine nous aprend (sic) que les Indiens de ces contrees se sont revoltes et que les Espagnols s’occupent â y demolir toutes les forteresses, de crainte que les mecontens dont le nombre s’augmente tous les jours ne s’en dendent les Maîtres. A. St. Dominigue le peuple est tranquille, mais il este toujours arme. Le Gouver- nement est d’accord avec les habitans. L’Intendant â pris la fuite. FRANCFORT sur le Mayn le 28 Fevrier. Pour reclaircissement des plaintes formees de la part des Etats de l’Empire d’Allemagne possesiones en Alsace contre l’Assemblee Naționale nous donnons le detail suivant : Lorsque les troupes de Loui.s XIII penetrerent en 1636 en Alsace, cette province etoit partagee entre plusieurs Souverains, qui ne reconnuront pour Chef que rEmpereur et L’Empire, et qui jouirent de tous les droits de Souverainete attaches aux Membres du Corps Germanique. Une grande pârtie de la Haute-Alsace etoit soumise â la maison d’Autriche ; le reste toute la Basse-Alsace appartenoient â des Princes et Seigneurs independants. Cet etat de choses fur respecte par Louis XIII et son succeseur tant que duroit la guerre d’Allemagne. Ils ne regarderent comme conquetes que les possesions de la maison d’Autriche et traiterent les autres pays de l’Alsace comme immediats. Cette distinction si essentielle servoit du depuis comme regie, et fit la base des nego- ciations â la paix de Munster, par la quelle l’Empereur et l’Empire ont cede en 1648, toute la Haute-et la Basse-Alsace au Roi et â la Couronne de France. Les pays Autri- chi.ens furent cedes avec tous les droits de Souverainete ; quant aux pays independants, le Roi obtint la Souverainete sans pouvoir exercer â leur egard aucun droit de la superiote (sic) territoriale .Cette distinction fut confirmee 50 ans apres par la paix de Ryswick, et les droits des Princes et Seigneurs Posseseurs sont constamment restes intactes. COURIER DE MOLDAVIE Nro. 7 Jassy le 1 d’AvriL Le 26 de ce miois â neuf heures et demi de nuit, il y eut ici un tremblement de terre. Les premieres secousses duroient une minute enti.ere. A dix heures et cinq Minutes on sentit une seconde reprime moins forte, et la troisieme apres minuit etoit â peine perceptible. Dans les villages plus ou moins eloignes de cette viile en eprouva les 364 C. CIUCHINDEL memes secousses, cepandant plus fort dans ceux qui -sont situes sur ie sommet des montagnes. La route de ce tremblement de terre, -etoit dirigee de l’Ost (sic) â Ouest. Quest. De PARIS le 8 Marș Depuis quelques jours une forte d’inquientude agitoit les esprits : un semoit des bruits ridicules, que le peuple saisit avidement. Quelques -mouvemens de la garde naționale, forcee de preter mainforte aux chaffeurs, qui defendent les barriers, ou des contrabandiers s’etoient montres en force, faisoient craindre, qu’il n’y eut de la numeur dans les fauxbourgs. lls etoient cependant fort tranquilles, et ce qui se passoit aux barrieres a pu seul inquiter un instant le bourgeois paisible. Nous n’apprenons pas, que dans les provinces les brigands se soient livres â des nouveaux exces : partout ils ont ete contenus, des que Ies municipalites ont fait marcher les milices sur leurs traces. L’entiere organisation de toutes ces municipalites achevera de retablir 1 ordre et le calme dans l’intereur du royaume. Dans la seance du 6 Mr. Guillaume a fait lecture du memoire du ministre des finances. Le tableau, qu’il expose, n’est rien moins que flatteur. En demandant 80 million au mois de novembre dernier, il croyoit, que ce secours suffiroit, si l’Equilibre etoit retabli avant la fin de l’annee, et si les revenus n’eprouvoient aucune diminution : mais l’atteinte portee aux impots dans des derniers mois avoit augmente le deficit de 58 millions, ce qui joint avec les autres pertes de revenus et les arrerages faisoit un vui.de de 295 millions. II avoue, que la contribution patriotique montoit au 2 Marș â Paris â 30 millions ; les autres ressources sont dans des anciens privilegies, les reduc- tions dans la depense, quelque anticipations, les vimgtiemes cu clerge. II compte aussi un emprunt et l’indulgence des creanciers de l’etat; il forme de tout cela un total de 292 millions, mais il avoue, que ces articles sont susceptilbles de beaucoup de variations. II vante les Services de la caisse d’escompte, propose d’acorder une prime de deux pour cent des billets, qui resteroient en circulat ion apres le mois de Juin, et d’en forcer la circulation dans les grandes villes du royaume, comme Lyon. Apres avoir montre combien il avoit eu de peine â conduire le vaisseu battu par la tem pete, il ne deguise plus, qu’il a besoin de Co-associes et il propose la creation d’un bureau de tresorerie, qui seroit compose d’un certain nombre de membres familiarises avec les affaires de finances ; il pense qu il faut les choisis dans Tassemblee naționale, et par consequent deroger au decret, qui defend aux deputes d’accepter aucune place du gouvernement. II n’entend point se mettre â l’ecart, dit-il, mais l’etat de sa sânte l’obligera dans la belle saison d’aller aux eaux. II donne cependant des esperances; elles sont dans 1 extinction du papier ; d’apres les assignats, quon y donne sur les biens ecclesiastiques et domainaux et sur la contribution patriotique. La subsistance de Paris est assuree, l’equilibre retabli entre la depense et la recette; et les depenses locales laissees aux administration de provinces, allegeront le tresor royal. Cependant la balance laissera des inquietudes, si on ne parvient â remplacer les impots perdus, et il propose â cet egard divers plâns. Ce qu’on a beaucoup ap p Iau di dans ce discours, c’est que les citoiens (sic) qui ont souffert dans les troubles, fussent indemnises. Les applaudis- semens ont encore augmente, quand il a ajoute, que c’etoit de la part du Roi, qu’il soumettoit cette idee â la consideration de l’assemblee. II a fini par demander, que l’assemblee decidât entre la caisse d’escomte, qui vouloit payer en rescriptions, et le gouvernement, qui exigeoit des effets payables dans le courant de Marș. DESPRE ÎNCEPUTURILE PRESEI ROMÎNEȘTI 365 D’AIX LA CHAPELLE le 6 Marș. L’attention de I’Europe etant en ce moment fixee sur le Roi de Hongrie comme nouveau souverain de la maison d’Autriche, et principalement sur sa maniere d’envi- sager et traiter les affaires des Pays-bas, ce prince a fait voir les principes dans une lettre ecrite encore comme grand Duc de Toscane, dans laquelle il tend ses bras paternels â ces provinces, pour recevoir leur retour, en leur Cendant leur constitution intacte, en remettant toutes choses sur l’ancien pied, et en eloignant absolument toute cause au tout pretexte de plainte et d’inquietude. II offre â la nation Belgique beaucoup plus, qu’elle n’aurait ose demander, lui laisse en outre la pleine liberte d’y ajouter toutes les autres clauses et articles convenables au maintien de sa constituion, privi- leges, etc. desorte qu’il se presente pour etre plutot le protecteur, que le maître de la nation. De GÂND le 8 Marș. Vendredi dernier 5 du cournnt les elats de Flandre etant assembles, on leur armonia que le Duc d’Ursel fera flatte d’etre admis. Tous des Membres d’un commun accord s’empresserent de le recevoir. Ce digne Seigneur demanda de s’affilier â la noblesse de Flandre; il preta ensuite â băute voix dans les mains du Comte Dellafaye, ancien Echevin de la viile de Gând, le ferment, qui avoit ete fait le 4 Janvier dernier. Apres cette ceremonie il prit seance dans l’assemblee. Au moment meme entre Mr. van der Meersch, qui venoit prendre conge; le gref fier Rapfaert dans un discours eloquent lui temoigna Testime et la reconnoissance dont les etats de Flandre etoient penetres, et lui offnit en leur nom une rente viagere de 200 florins reversible sur familie. Le General tres sensible â cette faveur, accepta et fit a l’assemblee des remer- cimens proportionnes au binefait. Mr. le Duc d’Ursel prit Mr. van der Meersch par la main, lui souhaita tout le bonheur, qu’il meritoit, et l’assura, que les provinces Belgi- ques attendoient tout de Son experience et de Son intrepidite. De PARIS le 10 marș. Mr. Barnave a ete le 8 charge de la parole dans l’affaire des -colonies, lui seul ayant trouve le point milieu d’une reduction concillatoire; il a parle fraternellement des interets de non freres planteurs et sur le champ on a passe aux voix sur son projet de decret, qui n’a re?u ni amendement, ni modification ; les Colonies sont declarees, comme pârtie de l’Empire franțois, chacune d’elles est autorisee â faire connoitre son voeu sur la consti-tution, la legistation (sic), qui conviiennent â sa prosperite et au bonheur de ses habitans, â la charge de e conformer aux principes generaux, qui tiennent les colonies â la metropole; une instruction de l’Assemblee naționale sur la maniere de former les assemblees coloniales, et sur les bases generales, qui peuvent tendre â les bien organiser. L’Assemblee naționale se reserve d’examiner les plâns, et de les transformer en loix, decretees par elle, et sanctionnees par le Roi. Les Colonies pourront executer les decrets fur les municipalites, en tant qu’ils pourront s’adapter aux convenances locales. Cette adoptat ion sera provisoire sous la sanctiton, du gouverneur; on recevra, des iles, renonciation de leur voeu sur leis modifications, qui pourroient etre apportees au regime prohibitif du commerce entre les colonies et la metropole pour etre sur le petititons, et apres avoir entendu les representations du commerce fran^ois statue par l’Assemblee naționale, ainsi qu’il 356 C. CIUCHINDEL appartiendra. Le Decret finit par des expressions, qui laissent exemtes de toutes innovations toutes les branches du commerce avec les colonies, mises sous la sauve- garde de la nation ; elles portent en outre, qu’il n’y a lieu aucune inculpation contre les planteurs du patriotisme desquels on attend le maintien de la tranquilite et une fidelite inviolable â la nation, â Joi et du Roi. Vingt couriers etoient lâ ; ils sont paitis sur le champ, avec des mLnutes du decret, qu’ils sont alles porter dans toutes les places de commerce, et particulierement â Londres, ou l’on attend avec impatence, le decret colonial, si longtems discute, et si diversement presume. Le Comte de Mirabeau a ete le seul, qui ait voulu contredire le ra/pport de Mr. Barnave, ayant un discours de 4 â 5 heures de lecture â la main. Mr. Arthur Dilon a demande la parole ; il a nemercie l’Assemlee au nom des planteurs, quidoivent incessamment venir preter le serment civiique dans l’Assemblee naționale meme. SUMAR Pag- ÎN LOC DE PREFAȚA . 5 VASILE ADĂSCĂLIȚEI, Aspecte clin dramaturgia populară: Teatrul popular de haiduci . • .... 7 Dr. WERNER BAHNER ___________ Leipzig, Despre formarea limbii literare romine moderne .____________________.... • • 35 N. I. BARBU, Observații asupra expresiilor realității, posibilității și irealității în greacă și latină . • • • 41 GH. BULGAR, Gala Galaction și limba noastră artistică . • 49 VALERIU CIOBANU, Satira „bon j lirismului'* în literatura rusă și romînă 61 ION COTEANU, Creația lexicală în poezia noastră nouă . . 89 LUCIAN DRIMBA, Contribuția lui losif Vulcan și a „Familiei în dezvoltarea teatrului din Ardeal ...... 109 PETRE HANEȘ, Legături literare romîno-ruse: Rrilov-Donici 133 Acad. IORGU IORDAN, Scurt istoric al principatelor lucrări de gramatică romînească ..... 163 G. IVANESCU, Limba poetică romînească 197 EMIL MÂNU, Recitind pe G. Bacovia 225 EMILIA ST. MILICESCU, Delavrancea și folclorul 245 D. PAPADOPOL, Raporturile dintre logică și gramatică . 265 Acad. EMIL PETROVICI, Corespondențele romînești ale grupurilor bulgare st și zd 285 D. ȘANDRU, Apropieri folclorice între un sat ardelean și unul muntean 293 I. ȘIADBEI, Alecsandri gramatic . 313 FELICIA VANȚ, Probleme de limbă și gîndire la filozofii stoici . 319 ELENA VIANU, Cîteva considerații critice în marginea unor noi cercetări pri- vitoare la viața și opera lui J. Racine. ... 333 DOCUMENTAR . . 347 C. CIUCHINDEL, Despre îucepidi^ule^presei romînești: „Courier de Moldavie*' 349