GÂNDIREA ANUL XXIII Nr. 6 IUNIE-IULIE 1944 SUMARUL: TEHNICĂ FĂRĂ SUFLET NICHTFOR CRAINIC: Tehnică fără suflet.......249 GEORGE GREGORIAN : Poesii...................254 V. VOICULESCU : Alarmă......................257 VINTILA HORI A: Ultima noapte a lui Don Juan ... 253 GHERGHINESCU VANIA : Poesii.................265 SERGIU CiROSU: Balada omului însingurat.....267 ZORI CA LATCU: Ectenie......................269 VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA: Unei moarte ... 270 VENTILA. HORIA: întâlnire cu Max Meii......271 MAX MELiL: Blânda toamnă din anul 45 ...... 276 ION POTOPIN : Balada camarazilor............277 CONSTANTIN CAMPEANU: Statuete...............279 I. AliEXANDRESCU: Poesii....................282 ŞT. ZISSULESCU: Peisajul....................281 IDEI, OAMENI, FAPTE GH. IFTIMIE: Orient şi Occident....................289 E. AR. ZAHARIA : O nouă interpretare a literaturii . 293 CRONICA LITERARA NTCQLAE ROŞU: G. I. Brălianu: Origines et forma- tion de l’unitâ roumaine........................295 PAN. M. VIZIRESCU: Cezar Petrescu: 1907, romanul răscoalelor ţărăneşti ........................... CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Ion Minulescu, Civilizaţia română sătească..................................... 302 EXEMPLARUL 100 LEI © BCU Cluj de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele? era întotdeauna acelaş: „nectarul44 Dece Nectar? Pentru că acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă... Astăzi numai există „neetaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles 1 j . NECTAR MOTT M O T T M O T D R Ă G Ă MONOPOL T O N E L Ş A N I M O T T MOTT 1914 DEM l-SEC MOTT EXTRA-DRV MOTT NATURE © BCU Cluj TEHNICĂ FĂRĂ SUFLET DE NICHIFOR CRAINIC Condiţiile dramatice în care trăieşte capitala ţării, terorizată zi şi noapte de aerienii asasini americani şi englezi au îngreuiat manifestările culturale şi în deosebi apariţia publicaţiilor. Atâta vreme însă cât mai există un minimum de posibilitate, socotim ca o datorie să înlesnim continuarea acestei reviste, care a însemnat dealungul . anilor un puternic stimulent de cristalizare a spiritului românesc autentic. Se vor . ucide mai departe oameni fără apărare, se vor dărâma mereu clădiri, se vor nimici instituţii, dar spiritul acesta nu va muri. Loviturile nu-1 vor doborî, încercările îl vor căli, prăpastia deschisă a neantului îl va îndârji să trăiască mai departe. O parte din sfântul pământ al ţării e cotropită de barbarii Uralilor, văzduhul năvălit de barbarii de peste Atlantic. Asalt de jos, asalt de sus, — prilej blestemat să ne arătăm tăria şi voinţa de a fi. Nu suntem singuri nici în suferinţă, nici în încordare. Suntem încadraţi într’u Europă, care îndură la fel cu noi durerile facerii unei ' lumi mai bune. Există în cuprinsul ei popoare, care sângerează şi mai greu decât noi ; şi există popoare arcuite gigantic în voinţa de a birui, ce ne pot sluji drept pilde înnălţătoare. Să lăsăm pe amicii Englezilor şi pe admiratorii Americanelor să se entusiasmeze de vederea zburătorilor „liberatori”, cari vin călare pe norii cerului să le fluture batistele în semn de duioasă prietenie. Să lăsăm pe uneltitorii Sovietelor să delireze de bucurie că pământul Moldovei a fost pângărit, şi să ne uităm mai ales la aceşti Germani, cari întrupează mai presus de oricine conştiinţa, demnitatea şi eroismul european. Ei sunt pretutindeni în Europa, zid de apărare la marginile ei. Ei sunt aici lângă noi, apărători împreună cu soldaţii noştri ai pământului nostru şi ai continentului întreg. Germania a suferit nemăsurat mai mult decât România. Aproape nu e familie să nu aibă un doliu, aproape nu e viteaz pe imensul ei front să nu ducă . cu el ecoul unui dezastru de-acasă. Şi cu toate acestea, armata ei continuă să fie, printr’p îndârjire supraomenească, pavăza Europei şi scutul nostru, alături de soldaţii noştri. Am ascultat şi eu în ultimul timp, la radio, „vocea Americii“ şi tam-tamul Londrei, într’o românească atât de iudaic gargarisită încât ar fi deaj uns s’o audă ca să-l pună în gardă pe orice Român conştient. Glasul acesta, care răsună pretutindeni şi căruia nu i se răspunde din partea ceastălaltă decât cu cântece piţigăiate de lăutari, ne asmute fără încetare să ne predăm Sovietelor şi să ridicăm armele împotriva Ger-" manilor, cari stropesc cu sângele lor pământul Moldovei, apărându-ni-1! Sunt, poate, mii şi sute de mii de oameni îndureraţi şi naivi, cari îşi otrăvesc zilnic auzul cu aceste îndemnuri la ticăloşie şi la catastrofă naţională. Şi mă gândeam că o ţară, în asemenea împrejurări, nu se apără numai cu armele de pe front, ci totdeodată cu tăria masivă a spiritului, ce trebuie să stea îndărătul frontului, hrănindu-1 cu voinţa de a birui şi de a fi cu orice preţ. Când omul din mulţime, necăjit şi strâmtorat, e pradă necontenită acestor ispitiri diabolice, muţenia din partea noastră nu e semn nici de bărbăţie, nici de superioritate, şi nici de orientare. Pe culmea deciziei, legile războiului pretind dela noi toţi viaţa sau moartea, ceeace e tot una. Căci astăzi nu e în războiu numai soldatul de pe front, ci poporul întreg, dela bătrân până la copil, iar ţara toată sub focul bombardamentelor, a devenit câmp de luptă. Teroarea e intensă în măsura în care nu ne putem apăra împotriva focului prăvălit din nori, dar cu atât mai necesară e tăria de spirit, care să fortifice şi să activeze răbdarea tuturor. Precum în timp de pace avem nevoie de conducere pentru a trăi, tot astfel în războiul integral, în care suntem încleştaţi, avem nevoie de conducere pentru a muri şi a birui. O ţară cu sufletul predat dela întâia înoercare grea zadarnic şi-ar mai trimite luptătorii pe frontul (propriu zis: ei s’ar duce acolo infectaţi de defaitismul interior. Intr’adevăr, în istoria omenirii n’a existat până acum un astfel de războiu. Cu excepţia faimoaselor năvăliri barbare, care rămân o plăcintă cu brânză faţă de teroarea aeriană, războaiele de până ieri, indiferent de mobilul lor, indiferent de momentul iniţial totdeauna discutabil, se purtau în marginile cavalerismului, oricât de dure ar fi fost. Se războia armată cu armată, adică voinicia unui popor cu voinicia celuilalt în luptă dreaptă. Atingerea omului neînarmat, a populaţiei civile, era socotită ca o nedemnitate în stare să facă pe săvârşitorii unor asemenea crime de râsul lumii întregi. In această privinţă, războaiele evului-mediu, ale „barbarului*1 ev mediu, cu simţul onoarei cavalereşti desvoltat până la maximum, erau cam ceeace sunt astăzi întrecerile din arenele sportive. Peste toate grozăviile prin care a trecut sau pe care le-a deslănţuit, lumea europeană, sub înrâurirea creştinismului, a păstrat totuşi o regulă de omenie faţă de adversarul neînarmat. Revoluţia introdusă de Anglo-americani în arta sinistră a războiului e abdicarea totală dela orice umbră de cavalerism. Bo-xeurii reprezintă brutalitatea cea mai cruntă în lumea sporturilor, dar un boxeur nu e în stare să atace pe ur, „profan”, care l-a jicnit: îl opreşte superioritatea artei sale şi demnitatea profesională. Deşi boxul e o sălbăticie gustată până la leşin de publicul anglo-saxon, morala lui specială a rămas inaccesibilă războinicilor veniţi de peste ocean. Din punct de vedere etic, un cretin care mânuie pumnul în arenă e superior oricărui soldat anglo-american. Boxeurul luptă împotriva unui adversar pregătit ca şi el. Armata anglo-americană, neisbutind să lupte împotriva vreunei armate europene, şi-a descoperit adversarul în lumea necăjită a oraşelor şi satelor noastre. De sus, dela câteva mii de metri, omul nu se vede ; el devine o abstracţiune. Se văd numai acoperişurile caselor ca nişte pete ce indică pe faţa pământului aglomerări de vieţi pomeneşti. Aviatorul, erou cu contract în regulă, îşi lasă bombele ca o vacă indiferentă dacă resturile rumeguşului ei au căzut pe crini sau pe trandafiri. Miile de colibe şi de palate de temple şi de biserici, zecile de mii de oameni cu totul desarmaţi, cari rămân ţăndări în urma stolurilor de bombardiere, se anunţă apoi triumfal ca „obiective militare** atinse. La cinismul acesta bestial cum n’a existat bestialitate pe lume se reduce eroismul anglo-american. Dela un capăt la altul, văzduhul Europei e străbătut de bondarii 250 © BCU uriaşi ai morţii. E o lume cu totul nouă, o mentalitate cu totul nouă pe care poate nimeni dintre noi n’a bănuit-o. O mentalitate de om care nu mai e om şi pentru care? emul nu mai e om în sensul religiei, al culturii şi al civilizaţiei. Războiul aerian, purtat de An-g'lo-americani, revelează o lume subumană, ce nu are precedent decât probabil în preistorie, aşa cum şi-o imaginează transformiştii şi evoluţioniştii. O lume, căreia ii lipseşte nu numai sensul legilor dumnezeeşti ale vieţii, dar şi simţul valorilor create de spirit cu trudă de milenii. Citeam până deunăzi ciudăţenii din viaţa americană culminând în bandele de gangsteri, formaţiuni incredibile, imitate după uriaşele organizaţii tâlhăreşti din China; romanele scriitorilor de peste Atlantic ne desvăluiau taine bizare din subteranele vieţii publice a noului continent. Şi totuşi nu ne venea să credem că e vorba de o lume sălbăticită până într’atâta, în strălucirea confortabilă a civilizaţiei sale, încât existenţa să se reducă pentru ea la un biet succes material cu sacrificarea a tot ce este omenesc în om. Ţara maşinilor a produs un om mecanizat, care se ignoră pe sine însuşi cum îşi ignoră semenii. Frenezia tehnică l-a redus la o viaţă de sen-saţâi epidermice, neîngăduindu-i răspasul ca aceste sensaţii să se modeleze în bogăţie lăuntrică a spiritului. Americanul e omul care şi-a pierdut sufletul şi e cu neputinţă să-l mai găsească în atmosfera exasperantă de civilizaţie materialistă. Singură cultura cu generoasele ei valori ideale, cu adâncirile ei în abisul inimii, cu zborurile ei in infinitul cugetării ar fi fost capabilă să facă un om din oeeace tehnica maşinistă a făcut un monstru modern. Cultura însă, în gloriosul şi nobilul sens al tradiţiei europene, e cu neputinţă să se desvolte într’o lume fără tradiţii spirituale, unde sgârie norul ţine locul catedralei gotice sau al domului italic, unde cinematograful ţine locul teatrului şi al picturii, unde jazzul ţine locul muzicii, unde catastiful ţine locul filosofiei, unde viteza ţine locul contemplaţiei şi al poesiei şi unde sectele isterice ţin locul creştinismului, iar gangsterismul locul moralei publice. Civilizaţia americană nu şi-ar găsi leacul decât în propria ei prăbuşire. E imposibil ca monstrul pe care l-a produs să priceapă ceva din spiritul european. Am văzut cândva o ceată de Americani la Paris, în Domul Invalizilor; stăteau roată în jurul mausoleului lui Napoleon, spărgeau în dinţi alune şi aruncau cojile pe marmura sub care zace cel mai mare erou al Europei de ieri. Aceleaşi brute cocoţate în văzduh de maşinile lor aruncă azi bombele distrugerii pe monumentele sacre ale Europei. Eroismul lor e un contract de muncă şi atâta tot. Ţara, care deţine aurul lumii, îi plăteşte bine pentru această aventură mecanică. După distrugerea mănăstirii Monte Cassino, care însemnează pentru catolicism aproape ceeace însemnează Muntele Athos pentru ortodoxie, America oficială declarând că o plăteşte cu aur dovedea, în uimirea lumii întregi, totala ei lipsă de aprehensiune pentru ceeace numim cultură europeană. Numai monştrii sălbatici ai unei civilizaţii exclusiv tehnice sunt în stare să conceapă răscumpărarea în bani a minunilor făurite de geniul european odată pentru totdeauna şi nimicite de ei pentru deapururea. Aproape nimic din capodoperele distruse nu se va mai putea reface, dar Europa n’are să piară; şi din memoria veacurilor viitoare nicio putere de pe pământ nu va mai putea şterge barbaria cu care Anglo-americanii pustiesc acest continent, care e vatra culturii omeneşti. Pentru mentalitatea de care vorbim e iarăşi foarte semnificativ faptul că, pe când altădată o simplă restricţie impusă la noi vreunei secte anarhice de provenienţă anglo-americană, sau o simplă palmă aplicată de jandarm vreunui răufăcător evreu stârneau colosale proteste de presă şi curente de indignare publică în ţările acestea, azi nici zecile de mii de morţi nevinovaţi, nici dărâmarea monumentelor celebre nu emoţionează pe nimeni nici în Anglia, nici în America. In Italia, fiecare bombă distruge o capodoperă fără ca nimeni să articuleze un cuvânt de indignare. Şi doar Italia e ţara cea mai cunoscută în Anglia şi în America, - 1 © BCU Cluj fiindcă droaie nesfârşită de gurăcască veneau deacolo s’o admire. £ un consimţimânt anglc-saxon unanim, o complicitate criminală în această tentativă de pustiire a Europei, care ne dovedeşte ce prăpastie de netrecut există între unii şi alţii. Fenomenul european e un complex de cultură şi de civilizaţie, uneori despicat în sine de excesele epocale ale uneia sau alteia dintre părţile componente, dar oricum armonios în ansamblul istonc al apariţiei sale. Fenomenul american e un simplism de civilizaţie mecanică. Cultura singură umanizează pe om; şi spiritul european, în cea mai nobilă strădanie a lui, a năzuit la umanizarea omului, la preponderenţa sufletului asupra materiei. Civilizaţia desrădăcinată din straturile sufleteşti ale culturii desumanizează şi materializează fiinţa omenească. Excesul tehnicei americane a abrutizat-o şi a făcut din om un sălbatic şi un monstru modern, precum pe o scară mai primitivă l-au fabricat Sovietele. Am putea spune că, după cum omul european e modelat de cultură, omul american şi cel sovietic e fabricat de civilizaţia materialistă. Roboţii mecanici, alcătuiţi dm piese metalice în care nimeni nu poate turna un suflet, nu sunt numai o glumeaţă fantazie industrială, ci un simbol sinistru al barbarului produs de maşină. Nu e deci de mirare că, din Apusul american şi din Răsăritul asiatic, nimeni nu mai înţelege spiritul şi idealurile Europei. Războiul ce se duce împotriva ei e războiul civilizaţiei, materiale împotriva culturii spirituale. Nu ştiu ce profet ar putea bănui aspectul pe care îl va avea mâine, după sfârşitul pustirii, viaţa europeană. Arma aeriană însă, care dm nenorocire va rămâne arma viitorului, va impune acestei vieţi modificări însemnate. Dacă cele mai crunt lovite de bombardamente sunt marile aglomerări orăşeneşti, e posibilă o dispersare în întindere a oraşelor pentru a le feri să fie ţinte în plin ale atacurilor de sus. O imaginaţie aprinsă de groază ar putea născoci o arhitectură şi o urbanistică nouă, care să clădească oraşe subpământene, — ceeace ar însemna o întoarcere în stil mare la bordeiul primitiv. Oricum însă, experienţa pe care o face lumea europeană, părăsind aglomeraţiile citadine şi ^efugiindu-se la ţară, ne dă, poate, o indicaţie mai sigură asupra aspectului vieţii de mâine. Dispersarea pare mai naturală decât îngroparea în pământ. Din acest fenomen ar putea câştiga enorm de mult viaţa rurală. Satul a ajuns în momentul de faţă la o preţuire, pe care n’a avut-o niciodată în istorie. E încă primitiv şi incomod pentru oră-şeanul obişnuit cu confort, apă curgătoare, calorifer şi lumină electrică. Dar acestea sunt lucruri ce nu mai constituiesc secrete pentru tehnica inginerească. Pământul larg oferă spaţii variate pentru aşezările industriale izolate unele de altele. Agricultura poate exercita o atracţie binecuvântată pentru cei obişnuiţi azi cu viaţa citadină. Distanţele nu vor mai exista mulţumită rapidităţii mijloacelor de comunicaţie, ce se vor intensifica după războiu. Mutând confortul modern la ţară, viaţa rurală ar căpăta un aspect civilizat şi ţara întreagă ar deveni un oraş în împrăştiere. S’ar putea spune că aceasta ar însemna moartea satului. Poate da şi poate nu. Civilizarea satului nu însemnează neapărat moartea, ci transformarea lui în sensul îmbunătăţirii. Binefacerile tehnicei şi ştiinţei vor aduce un plus de vitalitate în popor. Afară de aceasta, satul are un spirit puternic şi natura posedă puteri de transformare chiar asupra celor ce vin cu intenţii de a o domina. Refugiul la ţară e refugiul în sânul naturii, care regenerează şi armonizează compoziţia psihologică a omului. Din orăşeanul abstractizat şi unilateră-lizat ea face un om concret şi deplin. întreaga viaţă a poporului ar deveni astfel o fuziune intimă între cultură şi civilizaţie, lucruri care chiar în Europa începuseră să înfăţişeze caractere contrastante. Orăşenizarea satului şi ruralizareâ oraşului ar duce 252 © Cluj 1 pe nesimţite la dispariţia distanţelor sociale, din care se nasc azi gravele conflicte în sânul aceleeaşi naţiuni. De altfel, cjescongestionarea oraşelor e în Germania un principiu de politică na-ţional-socialistă, afirmat înainte de isbucnirea războiului. Motivele erau de ordin social şi biologic. Războiul aerian, cu groaznica lui calamitate năpustită asupra oraşelor, va avea ca urmare intensificarea acestui proces de aerisire a sufocantei vieţi citadine şi de însănătoşire a rasei. Omul cu nervii zdruncinaţi de infernul luptei îşi va găsi calmul mai degrabă în pacea naturii decât în vacarmul oraşului. In România, care se frământă mai solidara ca oricând cu suferinţa îşi aspiraţiile Europei, trecerea aceasta, forţată de prevederea viitoarelor nenorociri, ar putea fi înlesnită mult de stadiul de desvoltare în care ne găsim. Oraşul românesc, poate cu excepţia capitalei, nu e simţitor diferenţiat de satul românesc nici în ce priveşte confortul şi nici în ce priveşte mentalitatea. Târgoveţii noştri sunt în majoritate întâia sau a doua generaţie de ţărani. Reîntoarcerea în natură ca lucrători industriali, ca meseriaşi, ca negustori, ca mici fermieri, ar fi un proces de uşoară readaptare, o reînviere a fondului lor rural ancestral. Mai cu seamă în ţara noastră, unde satele nu cunosc decât foarte puţin din binefacerile civilizaţiei, această operă condusă sistematic de împrăştierea a esenţei oraşului ar constitui o adevărată înflorire a vieţii rurale, un salt considerabil din starea de primitivism, în care zac încă regiuni întinse. Dacă tendinţa dominantă a vieţii româneşti era absorbirea satului de către oraş, problemele ce se vor pune după acest războiu al marilor ruine ne vor sili să promovăm, dimpotrivă, absorbirea oraşului de către sat, nu în sensul unor noi aglomerări, ci în sensul unei chibzuite împrăştieri a civilizaţiei pe toată faţa pământului românesc. Tradiţiile de cultură, ce stau la temelia fiecărui popor european şi intimitatea cu natura şi cu duhul pământului ar feri omul de primejdia, pe care o reprezintă o tehnică desvoltată unilateral. Diformând pe om şi anexându-1 maşinei, această tehnică a atins în războiul actual o culme a rătăcirii şi a nonsensului: civilizaţia a creat oraşele, civilizaţia nimiceşte oraşele depe faţa pământului. Dacă Europa ar ajunge în viitor să fabrice monştri de tip american, atunci misiunea ei se va fi terminat şi nimic de nădăjdui într’o lume mai bună n’ar mai rămâne. Geniul ei e geniul plinătăţii şi al armoniei. Numai din adâncul ei de experienţă şi zestre multimilenară mai poate răsări omul desăvârşit, care să fie model popoarelor pământului. Suferinţa apocaliptică, pe care o îndură din toate părţile, o va duce poate mai curând decât am crede la conştiinţa profundei sale diferenţieri faţă de celelalte continente, care îi vor nimicirea şi la o dinamică unitară a misiunii pe care o are de îndeplinit în lume. Căci nenorocirea, ce bântuie omenirea contimporană, nenorocire pe care numai spiritul european o poate lecui, e civilizaţia fără cultură sau tehnica fără suflet. 253 © BCU a&jgtfsttsiia; P O E S I I DE GEORGE GREGORIAN ŢARA DIN BASME Povestea ..e slovă de pagină grea . . - De pe când viscolea Prăpădul de neamuri din goană de şei. Şi ’n câte popoare hotaru-şi vânară, E. pe-aici, pe aproape, o ţară -. Cu vatra de veacuri în graniţa ei. . . . O ţară ispită nomadelor gloate, . Cea mai frumoasă între frumoase, • - Cea mai gătită din toate In purpura vremii vijelioase, In stropi de rubine şi’n salbă de oase. • Sângele ei talaz în furtună, ' Fulgere scrise mândrul ei nume ! Dar cine ’ndrăzneşte să spună Că poate fi alta când una-i pe lume ? în ţara aceasta legată ’n temei De plug, de icoane şi lucii oţele, Vibrând-o cât toată întinderea ei Roeşte risipa de soare şi stele Pe sclipetul apelor, Pe freamătul frunzelor, 254 © BCU Cluj' Pe cutele frunţilor, Pe ochii ce tind în spre cer tot mai sus, Ochii senin înfloriţi de Isus. Tărâm dintr’un basm e ţara aceasta ! De-o ’nfipseră colţii, de-o arse năpasta Rămase acelaş chilim din poveste. Tot drumul dintr’însa e-un hrisov până ’n creste, Tot zidul e-o stâncă din hăuri bătrâne-Văile ei le străbat de milenii . Feţi frumoşi din cosiţa Ilenii; Apele ei sunt leagăn de zâne, Iar munţii pe vremuri spinări de bejenii Azi urcă palate cu turnuri pe cer Şi’n. fiece pisc un străjer, In briazdele-i trase pe hoit de noroade - Nu clipa, vecia dă roade. Şi ’n verdele codrilor nu vântul răsună, Baladele cântă din frunza străbună ! Cât haos de holde în aur o ’neacă, Cât soare o ’mbracă, . Cât foşnet, cât sunet o tremură ’n graiuri,., , Din corul de grâne şi-amvonul de ramuri, Cât sbucium o stoarse în rouă pe plaiuri, Cât chiot îi strânse comoara de flamuri, ........... In câtă mândrie ........... . Se’nchide şi ’ndură când drumul o ’ndoae, , Cât iureş de inimi o ţesu trăinicie ..........._ In coaje de-opincă şi’n floare de iie, , Cât suflet frământă şi’n azimă-1 tae Şi’n cât voiniceşte . îşi duse destinul ce-i scapără ’n nume, , . ... . Toate o fac — şi inima-mi creşte — Frumoasă, cea mai frumoasă din lume. . , CONFESIUNE Pentru cât umblet spre zări am deschis, Pentru cât sânge am ars în tipare, N’am întâlnit în sgomotul mare Nici un auz, nici un suflet de vis Frate să-mi fie şi ’mbrăţişare. - Singur am mers sub cerul pieziş, Prin codrii de pâclă întruna mai grei Cu j oarda de gânduri fierăstruind luminiş. 255 Şi nimeni nu-mi spuse din tolăniţii’ntre ei: „Odihneşte-te-aici !” Toţi se’nchideau în ochii lor mici. Şi anii mei dârji — azi rosturi de şubă — înhămaţi la mărunta hulubă, Aoolo’n adâncu-mi, apunând costelivi, Pe rând îmi căzură ca nişte beţivi Uitaţi într’o mucedă hrubă. Oi fi fost rămăşiţă dintr’un neam de iloţi Că’n toate am fost unul cu mult mai puţin De cât orişicare un altul din toţi. Că’ntruna, pe când opinteam un destin. Praful din vânt călărind spre senin, Spre-albastrele oazej Trecu peste mine în mantii de raze. Ca piatra călcată am stat sub toţi paşii Din dosul parăzii privind condeiaşii. Şi iată, m’apropii de graniţa somnului. De-alungu ’nserării ce pânda-şi aţine Merg cu ecouri în stol după mine, Merg în spre vama cu paznicii Domnului. Şi paza bălae cu-argint (pe tunici Va fi să mă ’ntrebe ce spor, ce prinos Aduc în valiza trăirii de jos. Şi cum voi rămâne tăcând ca pe-aici, Arhanghelii — strajă ai porţii de veci — Desnodându-mi din sfori de poteci Strânsura legată’n pachete sumare, . In tot învelişul, din coală în coală, Vor da peste inima-mi goală, Aşa cum am pus-o sub cap, la plecare. 1939 256 © BCU Cluj ALARMĂ DE V. VOICULESCU E toamna lumii. Relele stau coapte, Păcatul, gras, rodi ciorchini, la fel; Culegătorii taie zi şi noapte Şi-asvârle ’n teascurile de oţel. Al tău sunt, Doamne. Cum mă vei culege? Cu mână lină ori cu-o bombă ’n plin? De sub dărâmături îmi vor alege Un braţ, un deget, poate mai puţin. Praf şi puzderii triste mădulare, Podoaba ochilor, chenarul gurii... Nu le-aş mai cere, nici nu le reneg: Unicul gând, sus la Înfăţişare Din cataracta spaimelor şi-a urii, Să-ţi pot aduce sufletul întreg. 257 ULTIMA NOAPTE A LUI DON JUAN DE VINTILĂ HORIA Jn pădure căzuse liniştea, odată cu soarele care mai pâlpâia încă printre trunchiurile cenuşii, ca un jăratec părăsit. Câteva clipe Sigrun îi auzise parcă sbuciumul stins, apoi fructul roşu se scufundase cu încetul după creasta dealului şi lăsase în urmă numai liniştea aceasta uriaşă, care năvălea peste pădure, peste viile de pe coaste, peste trupul neliniştit al oraşului din vale, ca o apă nevăzută, ca sufletul reînviat al unei inundaţii de demult. Din toată drama amurgului nu mai rămăsese decât umbra înspăimântată a acestei tăceri şi o dungă sângerie peste locul unde se ’nnecase marea corabie a zilei. Şi mai rămăsese ceva, rătăcind printre frunze în înfrigurata înserare de toamnă, bătută de gândurile ei obişnuite, purtând, pe fruntea obosită de aripile prea grele ale părului negru, ca o lumină suferindă venind dinăuntru, mai rămăsese femeea aceasta în mijlocul pădurii. Nu mai era tânără, însă îşi păstrase în trăsături urmele clare ale frumuseţii de demult. Părea portretul unei femei tinere din alt veac, din ale cărui culori vremea îşi sorbise treptat numai tonurile tari, păstrând neclintite şi vii liniile esenţiale ale vieţii de atunci. Adunată în pasiunea ei pentru marele actor, lăsase să treacă clipele pe lângă ea, fără să le bage în seamă, aşa cum priveşti în serile de iarnă ninsoarea prin fereastră, fără să o simţi, ghicindu-i numai, împrejur, căderea catifelată şi inofensivă. Era o imensă singurătate, păşind, grea de anotimpul târziu al vieţii, prin imensa singurătate a naturii. Două înserări cenuşii şi pasionate, c-uprinzându-se una pe alta, împlinindu-şi reciproc destinele, obosite de culori şi de clipe, aşteptând fiecare răsăritul unui soare sau al unui suflet stins cândva. Orizontul rămăsese fără lumină. La marginea norilor un albastru sticlos lăsa să răsară ochiul tremurând al primelor stele. Iar jos, departe, luminile oraşului tremurau prin ceaţa subţire, de-o parte şi de alta a marelui fluviu. In pădure venise întunerecul, sprijinit de copaci, tăcut şi rece, ca un bolnav bătrân fugit dintr’un spital cu paturi negre şi cu morţi chinuite, ameţit de oboseală şi de frig. Sigrun cobora fără grabă. întunerecul nu o speria. 11 sorbea cu patimă, odată cu aerul şi-l simţea în piept, mai greu decât lumina zilei, mai umed şi mai tare, ca o cerneală cu gust de otravă. Lângă un bust singuratec se opri să se odihnească. încercă • 258 © BCU Cluj' să descifreze literele de pe soclu, însă vântul şi vremea astupaseră semnele din piatră. Un bust fără nume, ca viaţa ed. O jumătate de statue necunoscută, împietrită într’un gând care-i justifica fiecare clipă, însă care nu-i dădea curajul de a spune că a împlinit hotarele întregi ale unei vieţi. Zâmbi şi porni mai departe, pe cărarea cunoscută, către oraş. . . * * * . - In faţa teatrului şuvoiul de oameni curgea către cele trei intrări luminate şi dispărea înăuntru în valuri tot mai dense şi mai colorate. Această reluare a lui „Don Juan“, după atâţia ani dela moartea actorului care crease aici unul din cele mai, grele şi mai adânc omeneşti dintre personagiile scenei, atrăgea un public enorm, curios să-şi reînvie emoţiile de odinioară şi să adune imagini noui, bune de retrăit în clipe de singurătate. Din chipul noului Don Juan din seara aceea, miile de oameni care se grăbeau acum să-l audă şi să-l vadă, vor gusta cu încetul, seri de-a-rândul, ani de-a-rândul, aşa cum copiii păstrează ceasuri întregi între degete o acadea colorată, de ale cărei dulci sensaţii nu se mai îndură să se despartă. Sigrun trecu strada şi se avântă în şuvoiiu. Intre trupurile parfumate care o înconjurau, între rochiile de tafta şi fracurile negre care foşneau între ele ca nişte aripi de uriaşe insecte, păşea încet, sprijinindu-se, când în dreapta, când în stânga, de zidurile mişcătoare şi moi care o duceau mai departe, printre oglinzi, printre pereţi de catifea roşie, printre buchete de flori albe odihnind în mari vase de marmoră. Când ajunse la locul ei din lojă căzu întunerecul brusc peste oameni, ca şi cum în locul can-delabrului din tavan s’ar fi făcut o gaură prii'n care năvălise toată besna nopţii de afară. Apoi, la poalele cortinei se aprinseră lumini grăbite şi cele două aripi de catifea albastră fâlfâiră în lături pentru a umple ochii spectatorilor de soarele galben al unei Andaluzii fantastice. Câteva clipe Sigrun nu auzi nimic. Intre scenă şi trecutul ei, sufletul i se zbătea speriat, ca un liliac surprins de lumină între două geamuri fără scăpare. Apoi cuvintele de ipe scenă o izbiră în plin şi liliacul speriat se rostogoli în urmă în cealaltă seară a lui „Don Juan“. 11 întâlnise prima oară la biserică, între vibraţiile multicolore ale vechiului lăcaş gotic de lângă apele fluviului. Un necunoscut se aşezase alături de ea şi încremenise cu capul în mâini într’o rugă tăcută dar plină de sbucium, care-d tremura din când în când şuviţele de păr castaniu. Ruga lui era una cu lungile suspine ale orgei, cu lumina cadenţând colorată prin înaltele vibraţii, cu ceva din vântul pur oare înfiora afară apele fluviului. Omul acela se ruga pentru o împlinire, cuvintele lui dinăuntru râvneau înfăptuirea unui mare vis, aşa cum lumina şi vântul trăiau în clipa aceea pentru verdele perfect al frunzelor şi pentru culorile florilor. I-ar fi. dat un nume de sfânt, însă îi era teamă, lângă sbuciumul omenesc al frunţii de alături să nu pă-cătuiască. I-ar fi dat un nume de om, însă îi era teamă de sufletul ei, de trupul ei poate, înclinat prea tare către necunoscutul în rugă. Când lumina se şterse din vitralii, suptă de norii nevăzuţi, necunoscutul se ridică, îşi îndreptă sprinten mijlocul obosit şi cu un gest brusc îşi azvârli la loc şuviţele de pe tâmple. Era înalt şi rece. In biserică se făcuse frig. Vitraliile întunecate îşi păliseră culorile şi pe uşă pătrundea parcă de afară curentul rece al fluviului. — Hai, vino! Ne-am terminat ruga amândoi. Glasul lui o zdruncină ca o spaimă cumplită şi, fără cuvinte, o înălţă lângă el şi o sili să-i păşească alături printre valurile stridente ale orgei, printre cioburile vitraliilor risipite pe jos de năvala proaspătă a soarelui. ' : Au mers aşa, unul lângă altul, fără să vorbească, fără să se privească. Ea simţea numai cum omul acela îi era tot mai aproape, cum se lăsa cunoscut şi iubit, ca un anotimp, ca o mută noapte cu lună. II simţea alături ca pe o torţă în mers, umplându-i mădularele de vibraţia aprigă a sufletului, transmiţându-i, încetul cu încetul, sbuciu-mul subtil al flacărei lui. Pe un pod, departe, se opriră. Abia atunci, suspendaţi deasupra apelor galbene, se priviră. Culoarea ochilor lui, Doamne, care era culoarea ochilor lui? De câte ori încerca să şi-i aducă aminte vedea numai o sabie cenuşie, trecându-i pe dinainte reflexul iute al unui soare de Nord. Atât. Cenuşii sau verzi, căprui sau violeţi, din toate câte ceva şi totuş altfel. O culoare pe care nu o putea vedea, nici în-, chipui. O dureau însă ochii când îşi amintea luciul aprins al lamei de spadă. — Cum te cheamă? o întrebase. . — Sigrun... — Câţi ani ai? ’ • — Nouăsprezece... , Un râs uşor îi deschiise buzele. — Parcă n’am avut niciodată în mână banul de aur al acestor ani. Spune-mi, te gândeşti vreodată la tinereţea dumitale? — Nu... ’ — Ar trebui totuş să te gândeşti în fiecare clipă la asta, să trăieşti într’o beatitudine continuă, să nu iroseşti nimic din timpul acesta care acum e al dumitale iar\ mâine va fi al altora şi din ce în ce mai departe. Uite, eu aproape nici nu-mi mai aduc aminte, sau, mai bine spus, amintindu-mi retrăesc parcă întâmplări dintr’o carte cetită mai de mult sau povestite de cineva. Mă apucă uneori o disperare cumplită în faţa apei acesteea care trece prin noi, fără oprire şi fără întoarcere. Ii luă mâna, fără nicio sfială şi-i privi degetele pe rând, cu atenţie încordată, apoi palma cu liniile vieţii tăiate timid în pielea roză. I-o aşeză pe balustrada de fier a podului şi-şi puse alături mâna lui. — Priveşte cu băgare de seamă. Intre mâna asta colţuroasă, aproape cafenie, cu riduri săpate în ea de fiecare mişcare silită, de fiecare bătae de inimă — cu pete de osteneală, cu vinele aspre ieşind de sub piele ca nişte drumuri de cârtiţă şi între mâna asta în care viaţa bate la ceasul cel mai potrivit, stau anii cari ne despart. Ştiu eu? Zece, douăzeci, un veac... Am trăit în atâţia oameni, încât ar trebui să ţin aici un pumn de oase, o mână de schelet. Ea îl privi cu mirare. — Cum în atâţia oameni? Şi-şi trase mâna cu sfială, de lângă a lui. — Am fost de pildă Cezar, Richard al treilea, Napoleon, Hamlet, am fost sângeros, pătimaş, avar, îndrăgostit. Am ucis şi am fost ucis în nenumărate rânduri, iar diseară voiu fi Don Juan şi voiu cădea în infern, pentru blestemăţiile mele, sub pumnul fatal al cavalerului de piatră. înţelegi? . Sigrun privi repede spre fruntea umbrită de şuviţele castanii şi-l recunoscu dintr’odată. — Werner Bell? — Werner Bell îşi, spuse numele, trist, ca pe cel mai neînsemnat dintre cele celebre pe cari le rostise adineaori şi care erau toate ale lui. Mergeau acum pe străzile oraşului, prin căldura dulce a amiezii de Martie. — Nimeni nu duce poveri mai grele pe umeri ca actorul. Nimeni nu trăieşte 260 © BCU într'o viaţă în chipuri mai ilustre şi mai multilaterale ca el. Dela Cezar la Napoleon în istorie sunt sute de ani. In sufletul nostru nu e decât o treaptă, iar pe chipul nostru numai o altă mască. Şi totuşi nimeni nu e mai muritor ca noi: Hamlet e veşnic pen-trucă zeci de Werner Bell îi dau în fiecare seară viaţa lor. Peste câţiva ani Hamlet va fi acelaş iar eu nu voiu mai fi deloc. Iată de ce mă doare tinereţea pierdută şi mi-e groază de golul care vine. Ţi-e greu să mă ’nţelegi, nu-i aşa ? Lucrurile astea abia peste ani le vei. putea pricepe, abia atunci când vei fi având mai mult în urmă decât înainte. ; Ea îl privea şi îl adora mută, cu toată forţa anilor ei puţini:, dar şi cu tot sufletul care nu mai arsese până atunci cu asemenea flacără. Se despărţiră fără cuvinte. Aşteptă să treacă dupăamiaza în fereastră, privind fără să vadă nimic din sbu-ciumul luminii de afară, fără să poată gândi, turburată până în adâncuri de amintirea proaspătă a omului aceluia. Ii reveneau în minte fragmente din vorbele lui, încerca să lege una de alta imaginile repezi care-i alergau pe dinainte, însă totul se risipea ca o fugară adunare de nori şi nu-i rămânea limpede de cât fruntea înaltă cu o şuviţă castanie tremurând într’o parte. Abia când amurgul osteni culorile străzii, se ridică dela geam, se îmbrăcă în rochia lungă şi albă de seară şi ieşi. In faţa teatrului se opri şi privi afişul. Don Juan........Werner Bell. O bu- curie imensă, ca o primăvară pe care abia atunci o simţea, îi prinse inima în tictacuri repezite. Găsi un bilet în rândul al treilea şi intră în sală odată eu primii spectâtdri Până la ridicarea cortinei nu făcu decât să citească atent cele câteva litere din fruntea programului: Don Juan.............Werner Bell. Nu se desmetici de cât târziu, pe la mijlocul actului întâi, după ce Don Juan ucide pe tatăl propriei sale iubite.-Căci până atunci privise fără să înţeleagă nimic, încercând cu disperare să smulgă de sub masca eroului de pe scenă trăsăturile omului de azi dimineaţă. Insă Werner Bell nu mai exista. Se topise în fiinţa demonului superb care ucidea pentru a-şi face loc setei cumplite care-1 ardea ca o boală. Abia când, o clipă, chipul lui Don Juan se ’ntunecă, lângă mortul bătrân dela picioare, Sigrun îl recunoscu. Trăsăturile erau ale lui iar ochii aceia cu luciu de spadă scânteiară trist până în ochii ei. Apoi iar nu înţelese nimic, nu simţi nimic. Căuta, nu asculta. In auz nu-i ajungeau decât sunetele vocii lui, fără cuvinte, fără silabe, ca o melodie care contenea, reîncepea, mai dulce sau mai aspră, după lumina ochilor. Sfârşitul o prinse cu lacrimile pe obraji pentru pedeapsa grozavă a tragicului îndrăgostit, condamnat pe vecie la flăcările chinuitoare' ale infernului. Se îmbrăcă şi ieşi in grabă, ocoli clădirea rotundă a teatrului, trecu prin faţa iojei portarului şi se opri abia târziu, undeva printre culise, nedumerită, neştiind încotro, neîndrăznind să scoată vreo vorbă în lumea necunoscută în care pătrunsese aproape fără voe. In faţa ei un balcon de lemn lângă un trunchiu de palmier, Un grilaj de carton lângă un tufiş de hârtie, o poartă deschisă spre un orizont de pânză albastră. La începutul universului, când Dumnezeu nu pusese încă ordine între lucruri, lumea arăta probabil la fel: nişte culise în care mâna regizorului nu intervenise încă. Câte o lumină se stingea în câte un colţ, ca un ochiu care-şi întorcea privirea în altă parte. — Aici erai? Tresări speriată. Don Juan, în costumul alb din ultimul act, cu spada pe şoldul stâng, cu picioarele lungi în ciorapi de mătase, cu pieptarul scânteind, însă cu vocea cunoscută de azi dimineaţă, o privea din umbră, aproape de ea, tot atât de aproape ca unul din gândurile ei. . 26 ţ © BCU — Te-am aşteptat până acum în cabină. Ia loc, te rog. Se aşezară pe o bancă, sub palmierul de pânză. In jur nu mai era nimeni. Sus de tot, printre falduri galbene mai rămăsese aprins un bec, ca un soare aproape mort, spunând obosit, pentru ultima oară, printre norii unei lumi în destrămare. Din întu-nerecul îndepărtat care o înconjura, desluşi o statue de cavaler călare pe un cal alb şi un sfeşnic de alamă în care sclipea o rază din becul de sus. Peste sâmburele acesta de lumină i se închiseră pleoapele şi-i rămase dureros în ochi de-alungul clipelor lungi ale sărutului. Când îi redeschise, regăsi lumina în ochii lui Don Juan, de-asupra ei, în locul soarelui galben care apusese cine ştie de când, printre pânzele nemişcate ale norilor. Auzi doar un „vino“ şoptit, sau nu auzi nimic. Se simţi culeasă de pe bancă şi purtată prin întunerec, apoi aşezată şi cuprinsă cu braţe tremurânde Nu deschise ochii, ci se lăsă iubită printre umbrele uriaşe pe care le ghicea împrejur, înalte şi apăsătoare, îmbâcsite de un praf greu pe care-1 simţea căzând prin spaţiu ca o zăpadă fină şi caldă, pri care trecu, o clipă, un fior de viscol năprasnic. Ceva greu se rostogoli apoi lângă ea şi totul în jur se scufundă în linişte. Nu mai auzi decât zvâcnetul tâmplelor ea un tic-tac de ceasornic în întunerec... * ... * * , • ...Cortina coborî brusc, lumina izbucni din tavan şi-i lovi dureros ochii. Nu se poate, mai departe nu se poate gândi. A câta oară se opreşte şi azi nedumerită în faţa morţii lui? L-a omorît atunci în braţele ei prea marea dragoste din ea sau prea multa dragoste din el? A căzut din spasmul acela din prea multă fericire sau dintr’o oboseală care i-a retezat firul vieţii cu un cuţit otrăvit pe care-1 purta fără să ştie într’un buzunar, lângă inimă? întrebările acestea nu şi le mai punea. Ţâşneau singure, aproape fără cuvinte, gândite din frânturi de silabe surde, din bucăţi de imagini, stenografiate de o amintire grăbită să ascundă sub semne cunoscute necunoscutul din urmă. Se făcuse din nou întunerec. Cortina se ridicase peste grădina unui castel. De undeva bătea peste copaci şi" peste ziduri lumina lunii. Oare becul acela face lumina asta sumbră, sau se stinsese atunci pentru totdeauna? II vedea încă, sclipind printre perdelele galbene de deasupra scenei, reflectat apoi de luciul sfeşnicului de alamă şi de ochii! lui. Cum căutase prin întunerec, înnebunită de spaimă comutatorul care să aprindă lumina aceea îndepărtată!... Se sbătuse, alergase, căzuse printre decoruri, prinsese în mâini una din copitele calului oare ducea în spate statuia albă a cavalerului de piatră, se lovise cu pieptul de balconul de lemn, strigase, căzuse iar... O găsise a doua zi portarul teatrului, înebunită de spaimă lângă trupul mort a lui Don Juan. Cum de mai trăia, cum de mai trăise de atunci, cu noaptea aceea încrustată în amintire ca o rană fără leac? Dacă trăise cu adevărat, asta era o altă întrebare pe care nu avea să o deslege azi. Fusese totul cenuşiu în jurul ei, un cenuşiu de grotă pustie. Cu fiecare pas înainte se înfunda în ceaţă. Cu fiecare privire înapoi îi creştea în minte chipul omului întâlnit odinioară sub bolţile bisericii de pe malul fluviului, îşi amintea acum, după ani, fiecare din gesturile şi din cuvintele lui, iar trăsăturile i le-ar fi putut desena eu deamănuntul. Seara, în pat, când tăcea zgomotul străzii, vocea lui îi curgea singură în urechi ca o apă apropiată picurându-şi undeva, în peretele de alături parcă, murmurul continuu şi familiar. Cu fiecare zi care creştea între ei simţea cum se apropie de un capăt de drum obositor unde ghicea de pe acum lucind ochii aceia sumbri, pieptarul alb, mânerul de metal al spadei lui Don Juan. Werner Bell poate că murise într’adevăr, eroul nopţii ei o aştepta undeva, la capătul unui drum pe care-1 rătăcise prin întunerec. 262 © BCU Deschise iar ochii în afară şi-i închise iar, repede, năucită de cele trei flăcări mici. Ii deschise iar. Mânerul de alamă, al sfeşnicului galben-lueitor, ea în noaptea aceea, juca pe el sâmburii de lumină ai celor trei flăcări. Braţul lui Don Juan le purtă prin aer, cu disperarea speriată a morţii pe care o simţea aproape, în arătarea solemnă a omului de piatră care pătrunsese pe uşă. Statuia cavalerului ucis coborâse de pe soclu la invitaţia ironică a lui Don .Juan şi părăsise cimitirul pentru a arunca în infern pe cel mai păcătos dintre muritori. Cumplita dramă a celui ce sdrobise atâtea suflete de femei iubindu-le numai trupul, se apropia de sfârşit. Cele trei flăcări se sbăteau la capătul lumânărilor întocmai unor suflete cuprinse de ultimul spasm. Şi când focul infernului ţâşni de sub picioarele lui Don Juan, cele trei feştile şi porniră în sus, ca trei suflete surori, cât mai departe de ochii plini de păcate care se scufundau în besna fără de sfârşit. înainte ca totul să dispară subt aripa grăbită a cortinei, Sigrun zări încă pe podelele scenei, aruncat şi fumegând ea o armă inutilă, sfeşnicul de alamă, galben şi trist, lucind palid de lumina îndepărtată a becului de sus. ’ . ' * : - ; * * ... II descoperi într’adevăr la locul de altă dată, sclipindu-şi. printre faldurile galbene de de-asupra scenei lumina fadă de soare răscopt. împrejur linişte grea şi praf subţire, coborând din norii de pânză, plutind în aerul cald încă de gesturile pasionate ale actorilor, de vorbele lor apăsătoare, definitive, dictate de undeva de vocea neauzită a celui ce dăduse naştere în creerul lui dumnezeesc fiecăruia din cuvintele şi din întâmplările dramei. Şi de dincolo de cortină parcă veneau din când în când în urechi ecourile prelungi ale aplauzelor care abia încetaseră. Era încă acolo, sub lumina palidă a becului, tot sbuciumul furtunei de adineaori, aşa cum rămâne, ceasuri întregi pe chipul unui mort, imaginea vieţii care abia l-a părăsit Şi parcă uneori o undă de aer îi atingea obrajii, ca şi cum cineva ar fi trecut pe lângă eâ cu pas grăbit şi fără sgomot. Parcă o şoaptă răsuna într’un colţ, o chemare, un final de replică, o exclamaţie înăbuşită. Ce căuta ea aici, între umbre de umbre? —i Cine-i acolo? Glasul îi sună răguşit, străin, fără ecou. O siluetă albă trecuse parcă spre dreapta. Un zăngănit de pinteni îi rămăsese în urechi, supărător ca un bâzâit de muscă. — Răspunde! Răspunde! Cine-i acolo? Ca într’un vis urât glasul nu-i mai ajungea până afară, se oprea în gât, ucis de spaimă. Scotoci cu mâini tremurânde în poşetă, găsi bricheta, se aplecă şi aprinsa cele trei lumânări ale sfeşnicului. Cu o mână îl ridică în sus, de-asupra ochilor şi cu cealaltă, streaşină, îşi ocroti privirea. Când îl recunoscu, spaima îi zbură din trup ca un stol de vrăbii. - . — Don Juan... Silueta lui veni din umbră, jucăuşă în lumina incertă a lumânărilor, înaltă şi sveltă, dominată de luciul tăios al ochilor cunoscuţi. — Dona Elvira... dona Elvira, locul tău nu e aici. La ospăţul acesta n’am decât un singur oaspete. ' — Don Juan... . — Nu-mi rosti numele în clipa aceasta. Lasă-mă singur. Dă-mi sfeşnicul. Flăcările acestea le pot stinge cu o singură suflare. Sunt Dumnezeul lor în clipa asta, Dumnezeul lor. Al meu cine-i oare? Cine se va apleca, blajin sau furios, peste flacăra mea? 263 . © BCU — Don Juan, eşti tânăr Dece vorbeşti de moarte? — Priveşte-mi mâna, colţuroasă şi cafenie, cu riduri săpate în ea de fiecare bătae de inimă, cu vinele aspre ieşind de sub piele ca nişte drumuri de cârtiţă. Am trăit în atâţia oameni încât ar trebui să vezi aici un pumn de oase, o mână de schelet. — Don Juan, în tine e viaţa mea, dăruită cu toată pasiunea dragostei ce ţi-o port. Eu pot vorbi de moarte pentrucă nu mai arde nimic în pieptul acesta. Inima, de mai bate, e numai un ritm uitat, ca un ceasornic bătând inutil într’o casă pustie. — O, dona Elvira, atâtea vieţi ca ale tale am adunat aici, în pieptul acesta, încât inima îmi bate prea tare, o simt cum bate prea tare, ca un orologiu întors prea mult Se apropie de ea şi-i lumină faţa cu flacăra mişcătoare a celor trei lumânări. —■ Eşti tânără, dona Elvira şi chipul ţi-e totuş ars ca de boală, Nu-i bine să iubeşti prea îndelung şi prea aprig. Ia-ţi viaţa înapoi şi du-te cu ea în tinereţea fără pasiune din care te-am smuls. Lasă-mă singur acum. Am oaspe de seamă, dona Elvira. I-aud paşii de piatră pe trepte. Degetu-i va ciocăni curând în uşă. Adio. i O luă de braţ şi o conduse spre culise. Insă ea nu plecă. Se ascunse acolo, în umbră, ca subt o aripă şi rămase la pândă. Se auzi undeva un ciocănit într’un canat de lemn şi din fundul scenei, într’un zornăit sinistru, apăru în lumină statuia cavalerului, ' ' ; t i f#i ; ■ a , t ■ ■ i * ţ i — Fii bine venit, sol al lumii de dincolo. Ospăţul e gata. Scoate-ţi coiful şi leapădă spada. Vei fi obosit de când le porţi fără ispravă. Pe chipul cavalerului nu se mişca nicio cută. Ochii lui nu spuneau nimic Buzele, neclintite, zăvorau taina cea din urmă. Abia după o clipă nesfârşită întinse mâna şi rosti un singur cuvânt, ultimul: — Vino. Don Juan îi prinse mâna întinsă fără ezitare şi se prăbuşi în flăcări spre fundul necunoscut al pământului. Sfeşnicul îi căzu din mână şi arse mai departe pe podele, ca un ultim semn al unei treceri prin lume. Sigrun se repezi din culise, îl culese de jos, îi apropie toate trei flăcările de marginile rochiei, de şuviţele părului căzut peste umeri, de mânecile lungi şi-l scăpă din mâini abia când, ca o torţă uriaşă, se prăbuşi în infern, după Don Juan, beată de fericirea de a-1 fi regăsit pentru totdeauna. De-asupra lor arse până la ziuă întreaga clădire a teatrului, spărgând întu-nerecul cu ţipătul prelung al flăcărilor. © BCU P O E S I I DE GHERGHINESCU VANIA ELEGIE Ca în primele sboruri din cuib Pipăi văzduhul cu aripi plăpânde; Dar obosit de temeri şi pânde, Cu renunţări bucuros mă îmbuib. Timpul macină în mine, treptat, Orice surâs, orice ritm, orice cânt; Mă simt un bulgăre de pământ, Intre crengi de azur agăţat. Tulnicul morţii pe-aproape răsună, Ca o chemare, ca un îndemn; Pe cer se arată marele semn — Toate se trag în spre ţara cea bună. In viaţa ce-şi deapănă trista poveste — Sub neştiută, singuratică stea, > Inima mea, inima mea Ca un cimitir al elefanţilor este. OMUL CARE RÂDE Nerăbdarea sfârşeşte. S’a dat semnalul Şi în arenă intră omul care râde. (N’are mască; un gâde I-a încrestat obrazul cu pumnalul), 265 © BCU Cluj Publicul îi face primire... . Dela loji şi pân’ la galerie, Râd zece, o sută, o mie — Apl-audă şi râd în neştire Omul din arenă se ’nclină. Salută. Apoi, Pantomima începe între doi Se sfâşie făptura lui fină. Suferinţa aspră, majestuoasâ, Ascultând o lăuntrică voce Creşte până la crisparea atroce Din prag de împărăţie friguroasă. Insfârşit, pe chipul ce râde înainte, Curg lacrimi şiroaie; Picioarele paiaţei se îndoaie, Şi cade. Şi parcă nu minte... Dar la circ, nici vorbă, doar comicul este real... Şi în faţa omului care râde plângând, Mulţimea, pusă o clipă pe gând, Aplaudă izbucnind în râs triumfal. ** 266 © BCU Cluj BALADA OMULUI ÎNSINGURAT DE SERGIU GROSU Cântecul, ispititorul cântec, Unduia pe muntele înalt Ca o mare flacără sonoră; Necuprinse încă de-auroră, Umbre mari alunecau pe pântec Dincolo de zarea de smarald. Proaspete, în noua dimineaţă, . Cetinile piscului stingher Săgetau hieratica lumină. Toată panorama carpatină îmbrăcase straie de verdeaţă, Sub albastrul, mătăsosul cer. Pe poteca strâmtă şi pustie (Umedă de ploaia ce-a căzut Văduvind pădurea de jivine) Cine-şi poartă trudnic paşii, cine? Svonul creşte, svonul se subţie: Parc’ar fi o lacrimă de lut. Greu îi mersul. Gândurile-s grele Când văzduhu-şi primeneşte harul. Şi cu ochii suduind păcatul, Omul ne’nţeles, însinguratul Om, aburcă stâncile, să-şi spele Sufletul şi tainele şi-amarul. Dragostea de semeni arde-i palma. Răsvrătirea-1 macină, durută, Că-i străin şi fără de tovarăşi Câte-odată uită, însă iarăşi Potopescu-1 amintiri, deavalma Cu tristeţi de mlaştină stătută. 267 Unde? Către care majestoaSe înălţimi, încearcă să ajungă Temerarul călător? Departe Bolta-şi drege ugerele sparte Şi dospesc, sub brazdă, rupte oase Firul ierbii freaimătă’ntr’o dungă. Dar năvalnic soarele, pe creasta Colţuroasă, şi-a proptit baltagul, ; Inundând bogatele întinderi Cu, de aur, mistice aprinderi. Dumnezeu şi-a ’mpodobit fereasta Dând să treacă veşniciei pragul. Ca un stol de păsări nevăzute, Liniştea încopcia’n paftale Plaiurile doldora de grâne. Numai omul zilelor de mâne Ridică spre largurile mute, Tunetul mâniei ancestrale: — Slabi orbecăim pe punţi precare , Şi ni-i vorba mucedă şi dură. * Am greşit că visele le nărui ? Dă-mi puterea, Doamne, să mă dărui Prăbuşitelor, din noi, altare. De obida vieţii te îndură. Sufletul mi-1 arde şi mi-1 spală. Imple-mi, darnic, cu furtuni, etacul Meu de dor şi de singurătate. Vreau în luptă să mă mistui. Poate Voiu găsi pe treapta triumfală, Sborul vast, minunile şi leacul. Nu te am decât pe tine, forţă. Imprumută-mi aripi şi mă varsă <' , In fântâna lacrimilor lumii. Răvăşit de-amărăciunea humii, Luminează-mi calea. Tu eşti torţă, Eu — o biată pâlpâire ştearsă. ...Şi mocneau pe prunduri svon şi aţ Maldăr greu de svonuri urieşe, Ca’ntr’o pură rugăciune lină. !/ Insă nu se auzeau sub tină Cum încearcă vrerile să sape Şi nici taina bolţii megieşe... 268 .. ....... ......© bcu. E C T E N I E DE ZORICA LAŢCU " Pentru ca iubirea noastră să ’nflorească, Albă, cum e crinul Bunelor Vestiri; Pentru ca mlădiţa dragostei să crească Plină- de mirezme, dulce de rodiri; Pentru ca din neaua grea de peste iarnă. Rod de viaţă caldă — iarăşi să legăm; Pentru ca lumină peste noi să cearnă, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să-Şi verse binecuvântarea, — Ca un svon de vânturi line —, peste noi —•, Pentru ca în suflet să-I simţim chemarea, Când plecăm genunchii — seara — amândoi —; Pentru ca iubirea Lui să ne ’mpreune, Când, cuprinşi de patimi, Numele-I strigăm, Pentru ca’n vecia Lui să ne cunune, Domnului să ne rugăim. Pentru ca belşugul lanurilor grele Să ne facă traiul rodnic şi umil; Pentru ca — restrângeri din surâs de stele — Să lucească ’n lacrimi ochii de copil; Pentru ca sudoarea să ne miruiască Şi’n lumina marţii, viaţa s’o cercăm ; Pentru ca din muncă pacea să rodească, Domnului să ne rugăm. Pentru ca’n mulţimea îndurării Sale însuşi să-Şi pogoare pasul către noi — Pentru ca să-I ducem sufletul în cale Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi; Pentru ca’n sclipirea alb’a dimineţii,-Din strânsoarea cărnii să ne deslegăm; Şi’ntr’un pas să trecem pragul larg al vieţii Domnului să ne rugăm. UNEI MOARTE DE VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA In munţii ce de tine mi-amintesc Am adormit ca’n zori să mă deştept Din visul greu, cu ochii uzi, ou foc în piept De umbra ta, de chipul tău ceresc. Un sfert de veac şi nu îmbătrânesc A sufletului coarde ce-au durut • Şi dor şi-acum şi vor durea mereu Oricât aş zice: Dumnezeu a vrut! Neîmpăcat abia deschisnam pleoapa Şi prin cristalul lacrămii curate ! Văzui, o clipă, limpede ca apa Norocul veşnic şi pierdut pe veci... Pierdut pe veci? De ce îndurerate Se-avântă-atunci spre tine-a mele gânduri, Când la zenit ca steaua vieţii treci, Prin zodia eternelor comânduri? Tatra, 22 Septembrie, 1943 270 întâlnire cu max mell DE VINTILĂ HORIA Intr’una din cărţile sale cele mai frumoase, mai bogat încărcată de farmecul subtil al inteligenţei sale, Hans Carossa povesteşte întâlnirea sa cu Max Mell, undeva, intr’unul din satele cu oameni buni şi blânzi ai Bucovinei noastre. In aceste pagini din „Fuhrung und Geleit“ trăeşte încă vie deci, una din întâlnirile cel mai interesante ale liricei germane moderne, aşezată într’un fragment de spaţiu românesc şi într’un moment în care glasul muzelor tăcuse sub bubuitul tunurilor anului 1916. Bubuitul a tăcut de mult, însă clipa aceea a rămas prinsă, ca un fluture cu aripi preţioase, în câteva rânduri care eternizează şi sfinţesc nu numai clipa dar şi spaţiul din ele. întâlnirile dintre poeţi, ca şi cele dintre regi, rămân întotdeauna strânse în pioase pagini de amintire şi înduioşează peste veacuri pe cei ce se apleacă atenţi peste ele. întâlnirea regilor o descriu alţii, aceea a poeţilor renaşte din propria lor pană, plină de patimă, adâncită de sentimentele care se culeg cu timiditate în faţa hârtiei, adesea subiective şi ne juste, însă totdeauna pline de viaţa înaltă care a trecut prin ele. Intre Goethe şi Schiller, între Byron şi Schelley, între Musset şi George Sand, între Wagner şi Nietzsche, între Rilke şi Tolstoi, între Hofmannsthal şi Ri-chard Strauss au fost clipe care există încă, opere de artă de sine stătătoare, bucăţi de vreme devenite statui de marmoră elocventă. Şi dacă încerci să justifici condiţia umană prin prezenţa în lume a câtorva existenţe creatoare de frumos artistic, atunci aceste clipe de contact, proectate pe cerul haotic şi chinuit al istoriei, îmbracă lumini fantastice şi lasă în urmă ceva din linia luminoasă a unei comete care merge să aprindă scânteia de viaţă a unei lumi mai bune şi mai clare. Iar dacă suntem de acord că poetul deţine cheia adevărurilor ultime, trebue să îndrăznim, numai cu un fel de spaimă religioasă, să măsurăm în adâncime sensul şi consecinţele umane ale unor astfel de clipe. Două uriaşe singurătăţi care se ating de departe, cu vârfuri de aripi parcă, măsurându-şi, una alteia puterea şi intuiţiile, încercând să se apropie în zadar, 271 © BCU ' / separate continuu de sbuciumul unor aripi prea mari, încercând să se iubească şi retrăgându-şi pe rând sentimentele rănite de flăcările celuilalt — nimic mai tragic şi mai supraomenesc decât aceste prietenii neîmplinite şi suferinde, decât aceste, solitudini care încearcă să se contopească, isgonindu-se una pe alta într’un joc de cumplit fatalism. . „Chipul său firav şi galben, cu ochi adânci şi resemnaţi, aduce mai mult cu acela al unui preot decât cu al unui soldat", scrie Carossa despre Max Meii în cartea citată mai sus. In biblioteca dela Monte Cassino am întâlnit acum câţiva ani, aplecat peste manuscrisele lui Platon, un călugăr benedictin al cărui chip împlineşte descrierea lui Hans Carossa şi ai cărui ochi sclipitori de bunătate şi înţelegere omenească i-am găsit anul acesta, într’o margine a Vienei, sub fruntea poetului Max Meii. Mai degrabă un preot decât un poet, aş spune parafrazând, un preot al unui cult misterios şi tăcut pe care, dacă nu l-aş cunoaşte, l-aş numi poate Poesie. Cu glas timid, încălzit numai în ritmul depănării amintirilor, cu gesturi rare împlinind un ritual restrâns şi corect, cu părul cărunt de-asupra unei frunţi care nu demult a purtat coroana a şaizeci de ani, Max Meii, poetul, dramaturgul şi nuvelistul m’a făcut să respir după atâta vreme de oboseală între oameni, un aer al lui. Un aer care plutea pretutindeni în camera întunecoasă în care m’a primit, plină de lucruri trecute, cu miros de veche Vienă, cu tablouri din care ochiul meu n’a desprins atunci decât bucăţi de umbră, cu un mare panou romantic reprezentând muzele grupate în jurul fântânii înţelepciunii, cu un tic-tac de ceasornic rămas în urmă, bătându-şi orele greşite cu un ton care era sigur totuş de imiinenta lui actualitate. Am vorbit despre Rilke, despre prima lor întâlnire, pe care Meii o descrie cu amănunte într’un număr din 1936 al revistei „Corona". întâlnirea a avut loc în casa Principesei Thurn und Taxis din Viktorgasse, în a doua iarnă a războiului trecut. Autorul „Elegiilor din Duino” împlinise patruzeci de ani şi se afla într’o împrejurare foarte neplăcută. întreaga perioadă de timp petrecută atunci la Viena a însemnat de altfel pentru el o perioadă de stagnare şi de spleen. Mobilizat undeva la arhivele armatei, după îndelungile insistenţe ale principesei, Rilke a trecut printr’una din epocile cele mai grele ale vieţii lui. In asemenea momente întâlnirea cu un tânăr poet şi prilejul de a reveni la vechile sale îndeletniciri, erau pentru el bine venite şi de altfel întreaga întâlnire a celor doi s’a scurs într’o atmosferă de paşnică şi ideală conversaţie. Meii încerca în vremea aceea primii săi paşi către teatru, după oe publicase câteva volume de nuvele şi unul de versuri. Interesat de justificările tânărului dramaturg care încerca o explicaţie pasionată a perfecţiunilor formale ideal realizate în teatru, Rilke nu consimţea deloc să vorbească despre el şi întreba într’una, curios să asculte şi să afle. „Mă supără puţin faptul că trebuia să vorbesc atâta numai despre mine, însă Rilke nu părea deloc dispus să vorbească despre el...” După ce s’a servit ceaiul cei doi poeţi şi principesa s’au aşezat cu toată seriozitatea la o masă de lemn şi au făcut spiritism, apoi Rilke a citit ceva dintr’o carte legată în pergament şi către seară a plecat. De atunci nu s’au mai văzut. Născut în 1882 la Marburg în Steyermark, în plină atmosferă de catolicism germanic, Max Meii sintetizează în întreaga sa operă literară cele două componente ale peisagiului psihologic al provinciei sale natale: o puternică amprentă umanistică, urcând din sudul apropiat şi alta germanică venind, prin intermediul Bavariei dinspre Nordul turbure al Nibelungilor. Pasiunea regionalistă cu care se apleacă peste 272 © BCU întâmplările simple ale vieţii din satul lui, atât de limpede exprimată în aproape toate poesiile precum şi într’o parte din nuvelele sale, e încadrată de aceste două componente care se menţin de-alungul carierei sale de scriitor într’un echilibru perfect, asemănător, în acest joc de balanţă clasico-autohtonistă, lui Ion Pillat, care-şi sprijină poesia pe polii diferiţi ai unui helenişm paradisiac şi ai unui ortodoxism românesc. In prima grupă de influenţe, corespdtlfcând cu cei dintâi paşi în literatură, se inca-drează volumul de nuvele „Lateinische Erzăhlungen” (1904) precum şi drama „Die sieben gegen Theben” (1933), care a fost reluată anul trecut de „Theater in der Josephstadt” din Viena cu acelaş succes de critică şi de public. In a doua grupă trebue menţionată în primul rând întreaga poesie Melliană din cele două volume, „Das bekrănze Jahr” (1911) şi „Gedichte” (1929), proza din „Donauweibchen” care cuprinde celebrele nuvele „Mein Bruder und ich” şi „Barbara Naderer”, culmi ale genului din literatura germană modernă, precum şi opera sa dramatică, din care desprind: „Das Wiener Kripperl” (1923), „Das Apostelspiel” (1924), „Das Nachfolge-Christi-Spiel” (1927), „Das Spiel von den deutschen Ahnen” (1935) şi „Der Nibe-lungen Not” (în curs de apariţie la Insei-Verlag). Adânc înrădăcinate în misticismul evului mediu germanic, „Jocurile” lui Max Meii, alcătuiesc poate partea cea mai caracteristică şi mai vie a operei sale, prin simplitatea formei şi naivitatea conflictelor care, brodate pe o temă religioasă, pun în contact realitatea cu un fantastic biblic coborât între pasiunile omeneşti. Caracteristică în această privinţă este povestea din „Apostelspiel” în care Magdalena, o sărmană fată care trăia sufleteşte din lectura Bibliei, isbuteşte să întoarcă pe calea cea bună pe cei doi bandiţi intraţi în casă ca să prade şi să omoare şi pe care îi ia drept întruchiparea a doi apostoli. Plin de culorile şi de obiceiurile patriei sale „Steyerischer Lobgesang” (1941) completează imaginea literară a unui poet în plină forţă de creaţie. L’am revăzut anul acesta pe Max Meii, nu multă vreme după premiera ultimei sale piese, „Der Nibelungen Not”, pe scena Burgtheater-ului. In Ober Sankt Veit şi pe dealurile dinprejur e zăpadă în acest cald început de Februarie care încheie o iarnă înţelegătoare pentru durerile oamenilor. Printre vilele galbene ale foburgului e linişte şi singurătate, iar zăpada pune prin grădini pete albe care te lasă să ghiceşti parcă clopoţeii primăvărateci ai ghioceilor. Undeva, în pământul miraculos, se pregăteşte desigur ofensiva anotimpului cel nou. In faţa uşii cunoscute mă opresc şi sun. La capătul sbâmâitului de clopoţel începe lătratul grifonului cu bărbiţă castanie şi cu ochii negri cari privesc blajin prin pădurea sprâncenelor ciufulite. Prin uşa cu geamuri din fundul gangului se vede grădina din spatele casei cu trandafirii legaţi pe sub fălci ca nişte mute dureri de măsele. Sub panoul romantic din camera întunecată, înconjurat de resturile unei Viene care a fost, aştept. După câteva clipe zâmbetul lui Max Meii e în odaie, ca un refex al zăpezii cu ghiocei de afară. Conversaţia gravitează la început în jurul premierei de acum câteva zile. — Fără îndoială, spune poetul, piesa este astfel construită încât cere o urmare. Moartea lui Siegfried, care încheie această primă parte a conflictului aduce logic după sine răzbunarea Krimhildei. Partea a doua e demult începută ,aproape odată cu prima, însă lungimea neobişnuită a poemului m’ia silit să le ofer scenei în două fragmente deosebite. Dealtfel speram să văd reprezentată moartea lui Siegfried acum doi ani, în curtea castelului din Salzburg, însă nu mi-a fost cu putinţă să aduc la viaţa scenei vechiul epos german într’un timp atât de scurt. Nici odată nu l-am auzit vorbind cu atâta căldură. Gesturile au devenit mai largi, cuvintele mai repede ritmate. Max Meii nu-mi mai vorbeşte despre alţii, ci despre eroii lui, despre gândurile lui transformate în oameni. — Ce v’a făcut să păşiţi dela antichitatea greacă din „Cei şapte contra Thebei”, la lumea turbure şi primitivă a celui mai vechi cântec german? — Nimic altceva decât căutarea tragicului. Subiectul şi mediul îmi sunt indiferente. Mă afund şi mă opresc acolo unde găsesc tragicul perfect. „Die sieben gegen Theben” este o esenţă a tuturor tragediilor din jurul lui Oedip, o trecere în revistă a celor mai cumplite dureri omeneşti, în faţa cărora spectatorul îşi dărue atenţia lui cea mai înaltă. In efortul meu de căutare a formei tragicul a însemnat o descoperire definitivă şi o fixare de principii. — In amintirile Dumneavoastră despre Rilke, vreau să spun în întrevederea cu el pe care aţi descris-o în însemnările publicate în „Corona”, vorbiţi despre dorinţa de a tinde către teatru. Ce v’a îndemnat atunci să faceţi pasul acesta? — Nu era un pas pe care îl făceam atunci, ci una din treptele unei vechi ambiţii. Pentru a realiza însă teatrul a trebuit să caut şi să urc cu sforţări covârşitoare. Căci pentru a realiza o operă scenică valabilă, o dramă care să poată înfrunta ochii şi înţelegerea spectatorilor nu ca un fals rizibil, ci ca o bucată de viaţă mai puternică şi mai esenţială, e mai greu decât orice. Consider teatrul drept forma cea mai perfectă a expresiei literare. Discuţia continuă în jurul dorinţei creatorului de a se reprezenta pe sine însuş şi pomenim numele lui Goethe care şi-a înfăţişat viaţa de-opotrivă în imaginea spirituală a lui. Faust,, ca şi în forma de largă respiraţie epică a cunoscutei sale autobiografii. — L-aţi cunoscut pe Hoffmannsthal ? întrebare îmi răsărise spontan în minte şi mă grăbeam să o formulez ca să nu o uit înainte de plecare. — I-am fost prieten din 1907, când ne-am cunoscut şi până la moartea lui, în 1929. — Nu i-am văzut chipul niciodată. V’aşi fi recunoscător dacă mi l-aţi descrie îr. câteva cuvinte. — Te rog să mă ierţi numai o clipă. Poetul se ridică de pe scaun şi trece în odaia alăturată de unde se reîntoarce cu câteva fotografii. — Iată-1, e cel din mijloc, între doi prieteni. Aici e în grădina casei sale din Rodaun cu cei doi băeţi. Iar dincoace cu fata lui, Christine. Privesc chipul din fotografiile de amatori. Tip de aristocrat vienez, cu mustaţă îngrijită, nas acvilin, frunte limpede şi cu o expresie de ironie uşoară în ochii obişnuiţi parcă să vadă viaţa dintr’un unghiu nu prea neplăcut, dar totuş susceptibil de anumite rezerve asupra viitorului. Expresia e caracteristică tuturor bărbaţilor din aristocraţia şi înalta burghezie vieneză contemporană cu Franz Joseph şi închide în ea tot amurgul senin şi conştient de sine al acelui sfârşit de civilizaţie. — Era un om foarte cumsecade şi politicos. Un aristocrat care a ţinut grozav la rangul şi la privilegiile familiei sale, însă care a ştiut să separe poesia de superficialitatea lumii care îl înconjura. Intrat din tinereţe în cercuri literare şi gazetăreşti care linguşeau cu frenezie manifestările literare ale fiului de bancher, Hoffmannsthal a avut puterea de a călca peste ambiţii şi de a se clădi mai departe, nu după spusele exagerate ale altora, d după propriul său crez. Retras în vila lui dela Rodaun, lângă Viena, împreună cu soţia şi copiii săi, şi-a scris acolo nu numai poeziile şi 274 © BCU proza, dar şi acea parte din creaţia sa care-i depăşeşte moartea cu tot atâtea şanse de eternitate : aproape toate libretele operelor lui Richard Strauss. In apropierea lui a locuit câtăva vreme şi Rilke pe care l-a preţuit foarte mult ca om. In ziua când a aflat despre necazurile lui cu armata a exclamat plin de înduioşare : „Oh, das arme Kind !“ rezumând în aceste cuvinte întregul său punct de vedere cu privire la marele închipuit, lipsit de armele serioase ale unui bărbat care să poată lua viaţa în piept. Către sfârşitul vieţii fiul său cel mai mare, care i-a amărît ultimele zile şi care era o fire cu totul nepregătită pentru lupta cu cotidianul, neizbutind să se fixeze într’o carieră, tânărul Hoffmannsthal sfârşeşte prin a-şi curma singur zilele. Ţin minte, am trăit atunci una din clipele cele mai grozave ale vieţii mele. Am plecat spre Rodaun să-mi consolez prietenul, pe care-1 ghiceam sdruncinat de durere şi am bătut către seară la uşa vilei. Mi-a deschis într’un târziu fiul cel mai mic care, după ce m’a recunoscut prin întuneric m’a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „Mein Vater ist auch tot“. In după masa când se îmbrăca să meargă la înmormântarea fiului său a căzut brusc, lovit de un atac de inimă, care până’n seară l-a smuls din viaţă. Câteva clipe cade liniştea între noi. Pe masă chipul lui Hoffmannsthal zâmbeşte aristocratic, departe încă de necazurile care aveau să-l doboare. De afară se aude o straşină picurând, măsurând parcă, la intervale neegale, timpul sbuciumat de amintiri. Mai discutăm câtăva vreme despre filosoful Rudolf Kassner, unul din bunii prieteni ai poetului şi despre Esse-ul său publicat în luna trecută într’un ziar din Viena, despre chipul lui Beethoven. Una din cele mai strălucite interpretări ale unui mare chip de om. Ne oprim apoi îndureraţi asupra cumplitelor bombardamente din Apus, asupra luptelor de lângă Monte Cassino şi asupra Sienei a cărei celebră piaţă medievală se pare că a fost distrusă de curând. După douăzeci de veacuri de eforturi spre civilizaţie pornirile primitive ale omului rup frânele şi se întorc cu frenezie înapoi. ' ? i îmi iau rămas bun dela zâmbetul prietenesc şi cobor în stradă. împrejur, ^ departe, dincolo de colinele acestea împădurite, care veghează liniştea fecundă a unuia din spiritele cele mai luminoase ale Europei, lumea aleargă beată şi oarbă către instinctele libere şi inutile ale omului din epoca de piatră. Aici totuş, lângă zăpada aceasta cu svon de primăvară, lângă pădurea aceasta unde pasul lui Mozart e încă viu în iarbă, e încă linişte şi pace. Un sâmbure de lume nouă într’un fruct uriaş care putrezeşte fără scăpare. . 275 © BCU MAX MELL BLÂNDA TOAMNĂ DIN ANUL 45 .. • . ■ In româneşte . • DE ... • VINTILĂ HORIA - | ■ ' ' . I Eu străvechiul vă pot spune toamna cum a fost atunci, ‘ Oglindindu-se ’n amurguri, rezemându-se pe lunci. .1 , . . - Scări se sprijineau de ramuri, fructele pocneau căzând, Din gutui muşcau copiii şi bolnavii zâmbeau blând. Mere dulci stăteau în iarbă, vinu ’n pivniţi pritocea, Cine-a tun ci zărea o coasă nici în moarte nu credea. Toamnă lungă-a fost atuncea, soare ’ncet şi ceasuri rare, Lângă viaţa grea crescuse alta pentru fiecare. © BCU Cluj BALADA CAMARAZILOR DE ION POTOPIN Vin camarazii, vin din leatul tinereţii Zâmbind luminilor, ei vin din ţara veche Şi cântă, cântă parcă sunt nuntaşii vieţii Şi poartă crinii soarelui de aur la ureche. Cum îi privim ascunşi în gropile adânci, Senini la chip sunt ca icoanele din amintire Din adăposturi-şerpi lunateci-ne târâm pe brânci Şi inima în anotimp :s'apleacă tremurând subţire. Sunt camarazii care vin din Patrie acum. Ce rumeni sunt, ca holdele şi teferi ! Au palme de mătasă şi ochii lor pe drum Ne scutură visate ramuri de luceferi. Ei vin de unde noi, ne amintim, sub daruri Am ospătat de mult din vinurile tari, Când aruncam cu anii noştri-zaruri Urcând în vis ca sângele de linişte’n lăstari. Stăm lângă paşii lor ca un arcuş pe coarde Când jocul în petale de ecouri se desface Şi bate’n tâmple cerul cu neîndurate j oarde Dar sufletul chemat la vaduri clare tace. Şi camarazii trec pe lângă noi tot mai departe Ei nu ştiu, Doamne, horele de-aici, nu ştiu Nici unde-i duce pajura ciudatei soarte Ce se roteşte prin văzduh prin ceaţă şi pustiu 2 77 Ei încă-şi poartă în piept iubirile dintâi, N’au întâlnit cea mai năpraznică mireasă Cu mâini de fulger să le-aşeze căpătâi Scutul din lemn de brună chiparoasă. Ei încă au pe degete inele Şi bucla castanie în agendă Dar paşii lor vor trece mâine prin reţele Şi poate împreună vom intra într’o legendă. Ei trec şi nu se uită înapoi Şi armele lor râd nevinovate Cu aceiaşi paşi am mers cântând şi noi Prin pusta de tăcere şi singurătate. Şi ne-am oprit sub clopotul de schije adunaţi Umăr la umăr cu destinele înalte... Şi tot mereu vin camarazii să fie cununaţi Cu visul şi odihna lumii celeilalte. 278 © BCU Cluj T A T T E U E DE CONSTANTIN CÂMPEANU STATUETA DE GHIPS înţepenită ’n gest şi în mişcare, ' Proaspătă ’n ipsosul alb şi curat, — Statuia mică scoasă din tipare, Cu aburi calzi de apă a oftat. Trecându-i mâna ca o mângâere Pe nudul ce din formă se ivea, Eu i-am .simţit sub palmă, că ’;n durere Trupul ei cald se zbătea şi trăia. Şi-oprind în şolduri degetele-mi toate Am tresărit asemeni unui ram. Şi cum a tresărit şi Domnul, poate, Când l-a simţit mişcând sub mâni pe-Adam. STATUETA DE PLASTILINĂ Subţire ’n tors, nu mai 'nalt ca o glastră, Am frământat îndelung ca pe-o pită, Trupul ei moale cu sclipire-albastră Şi plin de farmece şi de ispită. Bustul i-e înclinat în reverenţă. Cu ’n trandafir, suava statuetă îşi acopere sânii cu decenţă De orişice privire indiscretă. Dar câte-odat’, când o ’nmoaie căldura Şi-amurgu’ atârnă în fâşii de sânge, Ea îşi apleacă tot mai mult făptura, Coboară floarea de pe sâni şi plânge. 279 STATUETA DE MARMURĂ In şerpuiri de forme şi de linii Trupul se 'nalţă svelt din piedestal. Scăldaţi în unda pură a luminii Sânii ’mpung liniştea ca un pumnal. Ii bănueşti în marmora ei albă Căldura şi lumina sudului. O floare de smochini atârnă — salbă — In golul mic şi fin al sânului. Intregu-i nud cu coapse, sâni şi umăr — Ca blocul greu din care-a fost desprins Pare c’ar fi, de valuri fără număr, Veacuri întregi şlefuit lin şi lins. Cred că sub sânul stâng, mic cât aluna, Bate aprins un suflet de latin. I-aud tic-tacul inimii întruna Şi văd cum mişcă floarea de smochin. Când seara-şi lasă umbra şi răcoarea Sub cerul 'nalt, pe munţi şi în oraş, Desigur statueta şi cu floarea Se sărută’nidelung şi pătimaş. STATUETA DE NUC Din trunchiul nucului din bătătură Cu fibra dreaptă şi luciri de os, Eu am tăiat — întreg şi cu armură — Trupul lui de oştean dur, maiestos Cu mâna dreaptă pe armă ’ncleştată, Pas hotărît, privire de vultan, E-acelaşi ţăran dârz de-azi şi-altădată -Ce lupt’ «cum, ea şi eri sub Ştefan. In trupul lui în care suflul vieţii Continuă să rămână nestins, Se desluşeşte prin desimea ceţii Focul aprig a şapte vieţi, încins. Mocneşte ’n el, ascuns şi de departe, Tot sângele ce se vrea răzbunat. Stau jertfele pe rând, ca slova ’n carte — Din cei căzuţi, niciunul nu-i uitat. 280 Căci sub bătrânul nuc din bătătură Străbunii mei au ţinut sfat, ades, Şi graiul lor de jale sau de ură El l-a simţit adânc, căci l-a ’nţeles, Frunzele lui, verzi până astăvară, De-atâtea ori s’au strâns şi-au tresărit In viaţa lui de trei ori seculară, De chinul nostru oe l-a gârbovit. La Bălgrad a văzut întins pe roată Cu Horia, tot trupul ardelean; Durerea noastră a simţit-o toată Când Mihai Vodă fu ucis, viclean. Trecutul nost, cu chin şi suferinţe, E în trupul statuetei de lemn Ce ’n pasu ’ntins, vise şi năzuinţe, Le duce spre al împlinirii semn. Din lutul cleios, bun de cărămidă, Surpat din dealul sterp, fără pădure, Am modelat trupul său de obidă Cu forme aspre şi cu linii dure. L-am ars în foc o zd ’ntreagă şi-o noapte Alăturea de oale şi răvare. Pulpele-ii sunt ca piersicile coapte, Sânii rotunzi, bronzaţi parcă-s de soare. Trupu-i gălbui cum e ceara curată N’are fineţea pietrei de Carara, Faţa-i e aspră şi mâna crăpată Ca a ţărăncii ’ntoarsă din câmp, sara Şi totuşi ea îmi e cea mai aproape, — Statue mică, tristă, monotonă — Căci poartă ’n trup, cu cântece şi ape, întreaga noastră glie autohtonă. STATUETA DE LUT 281 © BCU Cluj P O E S I I DE I. ALEXANDRESCU STRĂMOŞII S’au strâns [generaţii rând pe rând, sub glie, Stăpâni peste ’ntreaga moşie, Aşa cum s’iau trezit din vremuri legendare, Când nu era pe luime scrisoare; Şi-au rămas să fie mărturie aici: Pe plaiuri, pe munţi, pe colnici... . Să-i acopere aeelaş cer pe toţi Boeri şi clăeaşi, bunici şi nepoţi. Sângele lor curge în viţa de vie, Inima prin ierburi le-adie Şi din lanurile mănoase de grâne Trupul li se schimbă în pâine. Din sudoarea frunţilor bătute de nevoi Curg puhoae peste holde ploi, Să crească porumbul ca să fie mălai Pentru fetele cu părul bălai, Pentru flăcăii mândri şi voinici, Pentru mame, pentru prunci pitici. Strămoşii, strămoşii sunt prezenţi sub cruci Pe la răscruci, In biserici voevodale Unde li se cântă osanale. C In toată tara asta binecuvântata ; Peste tot s’arată... Fiindcă ei nu sunt venetici S’au trezit aici şi-iau rămas aici. 282 © BCU Cluj' LIMBA NOASTRĂ Vuet de munţi, Şoţpot de apă, Geamăt de punţi, Glas de tălăngi, Murmur de sapă, Freamăt de crengi. Hohot de foc. De vijelie, Fluor de soc, Şuer de vânt Şi plâns de glie. Un cântec sfânt, Care-i cântat In doine, snoave, Şi ’n isoris săpat Cu slove ’n dungi, In vechi hrisoave Şi ’n cronici lungi. 283 © BCU Cluj PEISAGIUL ŞI VIATA PSIHICĂ DE - ŞT. ZISSULESCU Dintre factorii care influenţează vieaţa sufletească trei sunt mai importanţi: ereditatea, mediul social şi mediul natural. Primul intră în sfera de preocupări a biologiei, cel de al doilea în a psihologiei sociale, iar cel de al treilea formează obiectul unei noui ştiinţe, geopsihologia. Observaţiuni geqpsihologice sporadice s’au făcut încă din antichitate, de către medicul grec Hippokrates (sec. V a. Hr.) care, în scrierea sa „Despre aer, apă şi loc”, susţinea că la stabilirea diagnosticului unei boale, medicul trebue să ia în considerare nu numai dispoziţia pacientului, ci şi anotimpul în care cade boala, vântul care suflă, calitatea apei, situaţia locului, precum şi modul de vieaţă al bolnavului. Herodot (sec. V a. Hr.) are deasemenea justa intuiţie a importanţei pământului, când afirmă că Egiptul este un dar al Nilului. Totuşi, ca ştiinţă propriu zisă, ea apare deabia în secolul nostru, găsindu-se deocamdată încă în perioada de constituire. Mediul natural îşi exercită influenţa asupra vieţii psihice prin patru elemente: clima, care este tipul de succesiune anuală a vremii într’o regiune mai întinsă; vremea sau forma zilnică şi schimbătoare a atmosferei într’un anumit loc şi moment; pământul sau spaţiul vital în care trăim şi care ne furnizează elementele necesare continuării vieţii şi peisagiul, un aspect al naturii, care, prin contemplarea desinteresată, ne produce anumite dispoziţii psihice. Noţiunea de „peisagiu” are numeroase sensuri. Astfel, de peisagiu vorbesc geografii, artiştii, iar acum în urmă şi geopsihologii, considerându-1 deopotrivă, ca un factor foarte important pentru vieaţa umană. Sensul peisagiului geopsihologic este diferit însă de cel pe care i-1 dă geografia, căci aceasta nu se interesează de influenţa lui asupra psihicului, ci îl consideră numai ca un ţinut specific, pe care trăesc anumite rasse umane, anumite specii de animale şi plante şi pe care se găsesc anumite bogăţii. Operaţiunea geografică este în acest caz pur descriptivă. Din punct de vedere geopsihologic, prin peisagiu se înţelege, ca şi în geografie, un ţinut specific, însă accentul nu cade pe elementul natural, ci pe elementul psihic. Când mă plimb într’o pădure sau într’un lan de grâu cu scopul de a-i calcula venitul pe care l-ar putea aduce într’o perioadă determinată de timp, avem de a face cu peisagiu în sens geografic, dar când trec prin această pădure, într’o dimineaţă răcoroasă de vară, în momentul când soarele îşi trimite primele săgeţi de foc, spre a-i anunţa apariţia, când aerul proaspăt năpădeşte respiraţia din abundenţă, când jocul culoriloi ne încântă ochiul, transpunându-ne într’o altă lume, uitând pentru un moment grijile vieţii, atunc avem de a face cu o considerare geopsihologică a peisagiului. In sens geografic, accentul cade pe descrierea obiectivă a ceeace cuprinde un ţinut, pe când în sens geopsihologic apare în considerare elementul psihic, impresia, avalanşa de sensaţii variate, care pătrund în suflet, schimbând pentru un moment dispoziţia Aşadar o primă definiţie a noţiunii de peisagiu sună astfel : un ţinut privit desinteresat, care ne influenţează psihicul, modificându-i tonalitatea pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt. Numai cei ce dispun de simţul văzului pot avea noţiunea de peisagiu, fiindcă numai acesta ne furnizează impresii, cu ajutorul cărora, dispoziţia 284J © BCU Cluj1 noastră psihică se modifică de aşa manieră, încât dobândeşte o altă coloratură. Simţurile celelalte participă şi ele la formarea impresiei de peisagiu, dar în mod secundar, rolul principal revenind văzului. Numai cu cântecul păsărilor din pădure ori cu mirosul ierbii şi al florilor ori numai cu gustul fructelor, fără impresiile formate cu ajutorul simţului vizual, nu avem peisagiu. Peisagiul, în sens geopsihologic, ne furnizează impresii prin care ni se modifică dispoziţia psihică, prin urmare el este în legătură cu tonalitatea noastră psihică. Astfel, trecând printr’un splendid ţinut de munte, care prin abundenţa şi varietatea de culori şi tonuri, ne-a produs o dispoziţie sufletească de bucurie, ruperea osiei automobilului care ne transporta, precum şi posibilitatea de a rămânea aci un timp destul de îndelungat, fără hrană şi ajutor, a făcut să dispară toată dispoziţia de încântare, pe care ne-o produsese splendoarea locului. Acelaşi peisagiu poate avea pentru unul efect plăcut, iar pentru altul neplăcut, totul depinzând şi de dispoziţia sufletească a individului. Deasupra fiecărui ţinut pe care îl numim peisagiu,, se întinde bolta cerească, care îl pune într’o nouă lumină, dându-i un aspect specific. Peisagiile sudice stau sub cupola unui cer albastru, cele nordice al unui albastru şters sau al unui cenuşiu deschis; într’un fel apare cerul de munte, într’alt fel cerul peisagiului marin şi într’un alt fel cel al peisagiului câmpenesc. Impresia de peisagiu este determinată de situaţia acestui cer, după cum este nouros, senin, etc. Deaceea vom ţine seama că orice ţinut pe care îl numim peisagiu, apare însoţit şi de porţiunea respectivă de cer. Nu cerul este însă elementul fundamental, în determinarea peisagiului, ci pământul, ca bază a impresiilor pe care le produce asupra noastră. Aşa dar, prin peisagiu, în sens geopsihologic, vom înţelege un colţ de natură pe care îl contemplăm desinteresat şi care ne produce o anumită dispoziţie psihică. Pentru geografie, întreg globul pământesc este peisagiu, indiferent de loc şi de moment, pe când pentru geopsihologie, numai acel colţ de natură care, prin impresiile deosebite pe oare le produce, determină o anumită tonalitate sufletească. Geograful, ca om, are desigur şi el asemenea stări provocate de peisagiu, dar el nu le poate introduce în considerarea ştiinţifică, întrucât la aceasta se opune însăşi metoda ştiinţei pe care o deserveşte. Pentru geopsiholog, dimpotrivă, tocmai aceste impresii au valoare. întrucât îi desvălue calitatea stărilor psihice declanşate. Pe când pentru geograf, peisagiul prezintă un interes permanent, pentru geopsiholog, acest interes se manifestă numai în anumite momente. Există numeroase categorii de peisagiu : natural şi artificial, static şi dinamic, etc. Cel natural este un ţinut în care mâna omului nu a intervenit cu nimic pentru modificarea lui, cel de al doilea, care mai poate fi denumit şi cultural, este o porţiune de teren în care a intervenit mâna omenească cu scopul de a-i mări intensitatea de frumos. Peisagiul static este un colţ de natură absolut liniştit unde, în afară de culoare şi mitros, nu percepem nicio mişcare, niciun bâzâit, niciun ciripit de pasăre, niciun murmur de isvor, nicio blândă adiere de vânt. Cel dinamic, dimpotrivă, este acela în care întreaga natură se află în mişcare, dela firul plăpând al ierbii, care se pleacă mlădios într’o parte şi într’alta, la cântecul păsărelelor, vâjâitul apelor, foşnetul frunzelor şi până la trăsnetul cerului. Toate aceste categorii de peisagiu sunt importante pentru geopsiholog, întrucât, cu ajutorul lor. se pot stabili anumite categorii de influenţă asupra psihicului. Cel mai important simţ cu ajutorul căruia se constitue peisagiul este văzul, iar elementele de care acesta are absolută nevoie, pentru declanşarea diferitelor stări şi tonalităţi psihice, sunt culorile. Dintre culori, interes deosebit pentru geopsihologie prezintă calmantele şi excitantele, adică, din prima categorie, verdele şi albastrul, iar din a doua categorie, roşul şi galbenul. Celelalte rămân pe un plan secundar. 285 © BCU Calmantele verde-albastru sunt dominante în peisagiul de vară, în special verdele, care constitue fondul pe care sunt impregnate celelalte. Albastrul apare dominant ca lumină a cerului, care învălue peisagiul terestru. Intr’un spaţiu verde, nervii se liniştesc, ochiul se încântă, dispoziţia sufletească ia o coloratură plăcută, se uită grijile, amintirile năvălesc torenţial din străfundurile subconştientului, gândirea ia un curs accelerat, cu numeroase isbucniri de inspiraţie. Orăşanul, cu sufletul uscat de priveliştea aceluiaşi veşnic pavaj, găseşte momente de destindere sufletească, în mijlocul unui peisagiu înverzit, sub bolta înaltă a unui adânc albastru ceresc. Randamentul activităţi, în câmpul liber şi verde, este mai mare decât în spaţiile lipsite de verdeaţă, dar complicata tehnică modernă cere ca munca să se efectueze în clădiri, din causa intemperiilor care deteriorează aparatura şi obiectele fabricate. Albastrul are un efect calmant şi mai puternic decât verdele, iar medicina recomandă nervoşilor să-şi amenajeze locuinţele, pe cât posibil, în albastru, să scrie pe hârtie albastră, să prefere îmbrăcămintea albastră ete. Verdele şi albastrul produc linişte şi plăcere. Dacă însă verdele şi albastrul nu simt pure, ci bat în cenuşiu, dispoziţia psihică dobândeşte o tonalitate neplăcută şi apăsătoare, câte odată cu efecte de blazare, ce merg până la paralizarea oricărei bune dispoziţii. Verdele ce bate în cenuşiu provoacă apăsare psihică, iar albastrul cenuşiu, culoarea multor ape, declanşează melancolie. Albul influenţează diferit, după gradul de imixtiune cu celelalte culori cu care intră în combinaţie, după întinderea spaţiului pe care îl domină şi după durata lui asupra unui peisagiu oarecare. Peisagiul începutului de iarnă are efecte plăcute şi liniştitoare, dar pe măsură ce dobândeşte aspect de permanentizare, produce nelinişte, apăsare, lipsa bunei dispoziţii, în general şi a celei de muncă, în special. Lumina solară contribue mult, într’un peisagiu de iarnă, la producerea impresiilor şi modificarea dispoziţiei psihice. Astfel, o mare întindere de zăpadă, scăldată din abundenţă într’o puternică lumină solară, are efecte plăcute, liniştitoare, dar dacă cerul se întunecă, luând un aspect cenuşiu, atunci dispoziţia psihică ia o coloratură de apăsare, melancolie, greaţă etc. Albul polar, prin vastitatea suprafeţelor acoperite, dă un efect iritant, declanşând apoi nervozitate pronunţată. Culoarea cenuşie este foarte răspândită în natură, fiind culoarea cerului cu nour şi ploae, precum şi a altor numeroase fenomene. Nu există vreme mai proastă decât în culoarea cenuşie şi nu există dispoziţie psihică mai deprimantă decât cea produsă de o asemenea vreme. Traiul continuu sub un asemenea cer cenuşiu, ca al populaţiunilor dela Nord, amuţeşte buna dispoziţie şi voioşie, omul devenind tăcut greoi, morocănos, meditativ, religios. îndeletnicirea cu cetitul Bibliei, în timpul lungilor nopţi de iarnă polară, face din Nordici oameni foarte credincioşi. Se zice că aceste populaţiuni au o nostai»’^ -nră pentru clima dulce a Sudului, iar condiţiile de vieaţă stabilizată de azi, protivnice nomandismului, prelungesc acest sentiment. Culori excitante sunt roşul şi galbenul. Pentru unii, acţiunea acestor culori are efect plăcut, pentru alţii neplăcut şi iritant. Efectul excitant se constată şi asupra animalelor, mai cu seamă la tauri, cari la vederea persoanelor îmbrăcate în roşu se reped la ele spre a le doborî la pământ. Popoarele primitivei au şi ele preferinţe pentru roşu şi nuanţele lui. Roşul aprins este şi culoarea preferată a multor naturi patologice, isterici, epileptici, iar femeile atinse de această insuficienţă îşi confecţionează aproape întreaga îmbrăcăminte în roşu, pe când bărbaţii poartă în această culoare şi nuanţele ei numai accesoriile îmbrăcămintei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre galben. Peisagiul cu cel mai plăcut şi reconfortant efect este cel plin de variaţie, în care abundă culorile, la care lumina solară nu ia aspect orbitor, iar atmosfera se © BCU complace într’o adiere uşoară, (la o temperatură aproximativă de +20 C. Lumina îşi are şi ea modalitatea ei particulară de influenţare, modalitate de pendentă de un anumit optimum, peste care dacă se trece, se modifică şi efectul asupra psihicului. La fel se petrec lucrurile şi când optimalul nu este atins. Optimalul luminii depm.de însă de structura noastră fiziol >gioâ, pentru utri având o intensitate mai j renunţată, pentru alţii mai scăzută. In orice caz însă. mtensitatea optimală are efecte plăcute, binefăcătoare, împrospătătoare declanşând buna dispoziţie, înveselind, dând impuls şi dragoste de vieaţă, pe când depăşirea ei acţionează iritant şi neliniştitor, dar neatingerea limitei normale, deprimant şi, până la un anumit grad, chiar paralizant. Intunerecul nopţii acţionează înfiorător, groaznic, în singurătate, antrenant însă în mulţime, cu bună dispoziţie pentru vorbă şi joc. Peilsagiul de munte şi cel de câmpie au efecte diferite, după anotimpuri. Pentru un câmpean care merge pentru prima dată la munte, acesta îi apare ca o adevărată revelaţie, prin impozanţa lui, noutatea plantelor, răcoarea şi prospeţimea atmosferei. Funcţiunile fiziologice se resimt puternic de puritatea atmosferică a peisagiului de munte, făcând să mărească fenomenul oboselii şi al foamei, ca efect al unui mai mare consum de energie, ce se cere înlocuită. Oamenii de la şes, nevoiţi a-şi petrece vieaţa la munte, vor avea totdeauna nostalgia şesului, întrucât configuraţia terenului de munte le dă impresia de astupare, de tăiere a respiraţiei,, suferind de o continuă depresiune sufletească. Peisagiul de câmpie acţionează, pentru omul dela munte, plăcut, la început, producându-i liniştire şi destindere sufletească, dar pe măsură ce monotonia terenului devine tot mai apăsătoare, se ivesc cunoscutele fenomene de plictiseală şi oboseală, ce dau la rândul lor impresia de gol şi pustiu. Mărimile naturii şi forţele ei colosale — munţii înalţi, oceanul înfuriat — ne produc sentimentul sublimului, rezultat din comparaţia între măreţia naturii şi micimea omenească. Această privire comparativă ne duce repede la melancolie. Ruinele trecutului, care sunt vestigii de vieaţă înaltă, morală, patriotică ori culturală, privite comparativ şi retranspuse prin ochii minţii în situaţia de grandoare din timpul înfloririi lor, ne duc deasemenea la melancolie. Iată un strălucit exemplu : „Privesc îndelung, depe monticulul Capitoliului, impresionanta învălmăşeală de ziduri ruinate, care constitue principala enclavă antică: forul roman. Ruinele au poesia lor specială şi sunt — mai ales în măsura de acolo — cel mai elocvent ceasornic pentru scurgerea veacurilor. Dar, cum nu eram eu singur ca să mă las îri voia melancoliei... mi-arn înfrânt năvala sentimentelor, selectând acele impresii, care deschideau calea spre probleme raţionale”. (Ion Petrovici, Impresii din Italia, 1930). Un peisagiu este cu atât mai viu şi influenţează psihicul cu atât mai intens, cu cât se prezintă mai dinamic, mai plin de mişcare. Influenţa unui peisagiu în care şerpue un râu, frunzele copacilor tremură la oea mai blândă adiere a unui vânt uşor, nouraşii trec în grabă dela un capăt la celălalt al orizontului, iar florile răspândesc din abundenţă un parfum îmbătător, este cu mult mai puternică şi mai reconfortantă decât a unui lan în care nu se simte nici cea mai slabă mişcare şi în care domneşte o linişte de mormânt. Căci, pe când liniştea toceşte şi amoarte conştiinţa, mobilitatea antrenează şi deşteaptă pe om la vieaţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre un peisagiu de iarnă, în care ninge cu fulgi mari de zăpadă, ce joacă în felurite chipuri, în care se profilează o uşoară adiere, iar lumea se mişcă în grabă într’o parte şi într’alta. Un peisagiu în care ninge liniştit, cu un cer plumburiu, în care nu-şi face apariţia nicio vietate, în care domneşte o linişte adâncă şi înfiorătoare, dă naştere monotoniei paralizante. Iată un exemplu tipic, relatat de unul din subiecţii anchetaţi: „Privesc din cameră, de lângă isobă, afară. Ninge liniştit. Cerul este plumburiu. Nimeni nu trece pe stradă, e o linişte adâncă. Monotonia vremii mi-a adus sufletul la acelaşi unison. N’aş vrea să ies afară. Parcă nu am chef de nimic. Dacă totuşi mă apuc de lucru, o fac nu dintr’un imbold deosebit, ci dintr’un efort voluntar susţinut cu tărie. Tot ce fac îmi pare searbăd”. Răspunsul este tipic. Prelungirea ninsorii nu mai are acţiune plăcută, ci produce enervare, iar în cele din urmă paralizarea dispoziţiei psihice pozitive şi a dragostei de lucru. „Afară ninge liniştit, cu fulgi mari. Ce plăcut este să priveşti din casă, dela căldură, jocul nebunatec aii acestor fluturi albi. Cât timp am stat afară, nu mi-a făcut nicio plăcere căderea fulgilor, ba dimpotrivă, aş fi dorit cât mai curând sfârşitul, căci ninge de, trei zile în şir şi simt că am ajuns la saturaţie. Gerul care însoţeşte ninsoarea îmi paralizează orice poftă de lucru, mai ales că mă ustură vârfurile degetelor, atât dela mâini, cât şi dela picioare. Simt enervare din cauza acestui ger însoţit de ninsoare. Lumea merge repede pe stradă, nervoasă, sătulă parcă de un asemenea fenomen”. Dinamicul peisagiu al viscolului produce un fior plăcut înăuntru dar enervant afară. In primul caz este foarte propice răscolirii amintirilor. „Afară e viscol mare. Zăpada grămădită la colţul casei ameninţă să ne cotropească. Se aude vâjâitul vântului în soba plină de jăratec. Simt că un fior mă pătrunde ; mă gândesc cu groază la cei prinşi pe câmp. Mă sui în pat să mă culc. E plăcut să stai în plapumă şi să asculţi viforul, ale cărui sonorităţi te ajută parcă la somn. Când mă gândesc la cei ce stau în mijlocul vârtejului, n’aş vrea să fiu în locul lor, însă asclutarea lui din casă îmi produce un fior plăcut. Aduceri aminte din vremi şi locuri îndepărtate încep să-mi năpădească mintea. E parcă un moment extrem de propice amintirilor”. Peisagiul iernii produce mare plăcere copiilor, care simt o bucurie extraordinară la căderea primilor fulgi, ceeace înseamnă că pentru ei are efect dinamic. Iama este cu adevărat bucuria copiilor ; pentru bătrâni însă aduce doar la început o melancolie plăcută, dar pe măsură ce intemperiile se aglomerează ea devine insuportabilă, iritantă. Natura vie, dinamică, accelerează cursul funcţiunilor psiho-fizice, pe când cea moartă, statică, nemişcată, are la început un efect liniştitor, dar permanentizarea imobilităţii conduce la amorţirea simţurilor şi funcţiunilor intelectuale, precum şi la o uşoară nelinişte sufletească. Uniformitatea şi monotonia acţionează paralizant, diversitatea şi mişcarea antrenant. Un peisagiu poate fi gustat nu numai din poziţia de stat pe loc, ci şi din mers. Unii preferă a-i gusta efectele după ce au ajuns într’un anumit punct, alţii însă chiar din mers. Gustarea peisagiului depinde însă şi de tonalitatea ce ne cuprinde sufletul la un moment dat, nu numai de natură, care ni-1 prezintă, căci aceasta din urmă este indiferentă, pe când sufletul nostru, prin fineţea şi uşoara lui capacitate de rezonanţă este acela care îi receptează efectele. Poate fi un peisagiu sublim, dacă sufletul ne este cuprins însă de jalea morţii celei mai scumpe fiinţe, nu percepem nimic, rămânând complect indiferenţi şi pasivi. In noua ştiinţă a geopsihologiei. studiul reisagiului ne furnizează date foarte preţioase asupra capacităţii de rezonanţă a psihicului uman, deschizând largi perspective de cercetare şi pentru psihologia generală. Bunele ei rezultate vor depinde fireşte de corectitudinea şi obiectivitatea cercetării, dar mai ales de alegerea celei mai adecvate metode. Până în prezent s’a lucrat prea puţin pe acest domeniu, dai sperăm că viitorul va antrena noui forţe şi va defrişa terenul aproape virgin al geo-psihologiei, de unde se vor culege cele mai neaşteptate roade. m © BCU Cluj, C R O NICI IDEI, OAMENI, FAPTE ORIENT ŞI Orient şi Occident este titlul unei cărţi a domnului Anton Dumitriu, apărută în edit. Soc. de Cultură Naţional-Liberală, Buc., 1943. Autorul e bine cunoscut celor ce urmăresc mişcarea noastră filosofică, D-sa fiind unul dintre reprezentanţii de frumoase speranţe ai tinerei generaţii de gânditori. A publicat până acum lucrări ca: Valoarea metafizică a Raţiunii (1933), Bazele filosofice ale ştiinţei (1938), Logica nouă (1940), Logica polivalentă (1943) şi alte studii, apărute în reviste şi broşuri. Ocupându-se până acum cu probleme de logică, teoria cunoaşterii, metafizică, etc., de data aceasta a îmbrăţişat o problemă de filosofie a culturii: Criza culturii occidentale-raportul Occidentului cu Orientul, calităţile şi deficienţele unuia şi a celuilalt. Despre criza culturii moderne s’a vorbit şi s’a scris foarte mult în ultimul timp — mai ales după primul războiu mondial — şi ea este o realitate. O constată şi d. A. Dumitriu, încercând o explicaţie personală a ei. In ce constă deci această criză după D-sa ? Nu într’o prăbuşire a Occidentului, cum pretinde Oswald Spengler, sau într’o simplă „răsturnare de valori”. Nu-i vorba de o înlocuire a unor valori vechi cu altele noui, ci de substituirea unor valori particulare, altora mai cuprinzătoare. Ne lipsesc valorile ideale, nesocotim esenţialul. Hipertrofia activităţii, primatul faptului, nepreocuparea de problemele mari, iată în ce constă criza Occidentului, după d. Dumitriu. Definind cultura ca „un sistem de idei care are în centrul ei, cel puţin, omul dacă nu umanitatea întreagă, urmărind desvoltarea lui, sau a ei, pe unul sau pe toate planurile”, (65) aşadar „o disciplină de creştere a individului sau a colectivităţii”, în raport cu civilizaţia, ca expresie a vieţii omului în cetate, exterioară şi superficială, găseşte că e abia în faza incipientă, pe când cealaltă a fost împinsă la o OCCIDENT desvoltare maximă, (p. 56). Această hipertrofie a unei civilizaţii, care nu este expresia unei culturi organice, care e deci, lipsită de principii şi idealuri, este o anomalie şi poate devia într’o adevărată catastrofă, (p. 6:î). Această civilizaţie e o primejdie, „căci ea ar putea să se desvolte chiar împotriva omului şi a culturii”, (pag. 67). Poate o astfel de civilizaţie există astăzi în Occident, dar ea nu reprezintă o cultură ajunsă la apogeu, şi deci în stare de bătrâneţe, cum crede Spengler, spune d. Dumitriu. Nu se poate vorbi de un declin al Occidentului, acum când se poate constata o activitate febrilă pe toate tărâmurile. Cultura occidentală e deabia la început, nu avem încă o cultură superioară, dar ea va trebui să vină, crede d-sa. Deocamdată însă, asistăm la o desvoltare maximă a maşinismului, care deşi nu e un rău în sine, stăpâneşte şi aserveşte pe propriul său autor. încercând să caracterizeze cultura europeană, autorul o găseşte heraclitică şi nu eleată. Se ştie că după Eleaţi, existenţa era încremenită — imuabilă, neschimbătoare, iar devenirea, modificarea o simplă aparenţă şi iluzie. După Heraclit însă toate curg, totul se transformă, nimic nu este, totul devine. Ideia aceasta din urmă stăpâneşte lumea modernă europeană. Pentru Occidentali, nu există nimic permanent. Totul se preface şi se schimbă, chiar şi adevă-iu.1 însuşi. „Devenirea continuă aparţine ca un blestem sau ea un dar, gândirii europene şi deci, adevărurilor ei” (p. 81). Epoca hellenică ne-a transmis, prin Renaştere, libertatea gândirii, care, împotriva tradiţiei, a revelaţiei, a prejudecăţilor, a căutat să supue puterii ei orice realitate, orice adevăr (p. 80). Adevărul există şi în sine, dar există şi în funcţie de gândirea umană. Pentru Orientali, adevărul e ceva independent şi străin omului, iar el trebue să se tor- 289 © BCU tureze şi transfigureze pentru a şi-l apropia. „Orientalul pleacă dela adevăruri, care nu sunt ale lui şi se transformă după chipul şi asemănarea lor; Occidentalul pleacă dela gândirea lui şi nimic nu există care să-i depăşească natura gândirii; Lumea are o legătură ombilicală cu inteligenţa umană, şi dela ea îşi trage seva pentru a se construi" (p. 81). Iată dece Descartes pune gândirea înaintea existenţei, când spune Cogito ergo sum. Adevărul este deci, în funcţie de gândirea individuală a omului. Occidentul, i se pare d-lui Dumitriu, nu se conduce după Socrate, Platon, Aristotel, ci după Protagoras, care a spus că „Omul este măsura tuturor lucrurilor". Astfel dacă Socrate, cu toate că recomandase : „Cunoaşte-te pe tine însuţi", pune adevărul înaintea omului, Protagoras consideră mai important decât toate adevărurile, omul şi fericirea lui (p. 87). In felul acesta nu există un sistem de adevăruri absolute, fiindcă „adevărul depinde de unghiul din care omul priveşte lumea, de poziţia relativă a lui în faţa naturii" (p. 90). Sofistica şi scepticismul îşi au astfel justificarea lor. D-l Dumitriu îl consideră aşadar pe Protagoras nu numai ea cel mai înţelept dintre sofişti, ci chiar înţelept în raport cu alţi gânditori, care în istoria filosofici şi-au câştigat un credit mai mare. Dealtfel, într’o „sofistică atenuată" s:a mişcat spiritul european dela Socrate, Platon, Aristotel până la Descartes şi de atunci încoace (p. 95). D-l Dumitriu îşi dă seama însă de marele pericol al gândirii autonome, proclamată de Greci şi Renaştere şi devenită principiul fundamental al epocei moderne. Căci dacă această gândire liberă poate duce la descoperirea adevărului, atunci când e socotită ca un scop în sine, ea poate deveni nudă, necreatoare, sinucigaşă (p. 92). Acea îndoială metodică a lui Descartes reprezintă un factor dinamic al gândirii europene, dar ea nu trebue să ducă la exagerare. Autorul nu admite însă nici dogmaticul, prin care gândirea se anchilozează şi moare (pag. 92). Gândirea trebue să fie mereu dinamică; o gândire eleată, statică, înseamnă regresiune, declin (p. 82). Oricât de fervent apologet al raţiune! libere este d-l Dumitriu, afirmând că nu există adevăr absolut şi etern şi că chiar acolo unde ne-am aştepta la o gândire universală — Logica şi Matematica — există mai multe „Logici” şi „Geometrii”, îşi dă seama totuşi, de pericolul de a se considera ca adevăr ceiace pretinde cineva, cu negarea adevărurilor altora. E vorba de mania originalităţii. „Iată de unde se naşte marea bătălie a originalităţii: Oricine îşi închipue să poate găsi Adevărul şi că noua lui teorie va reprezenta mai bine, dacă nu definitiv, lumea. In sociologie, în politică, în artă, în toate domeniile se caută idei noui, idei originale, care să înfăţişeze adevărata artă, adevărata societate, adevărata religie. Morbul originalităţii a pătruns în activitatea noastră intelectuală, viciind-o‘ (p. 96). Desigur, d-l Dumitriu are dreptate. Una din cauzele crizei culturii moderne este această absolută autonomie a raţiunei, — consecinţă a individualismului modern. A dus aceasta la un progres al ştiinţei şi civilizaţiei, dar în acelaş timp a dăunat profund unităţii de sens a culturii. Criza culturii moderne, spune Paul Va-lery, se datoreşte „dezordinei" intelectuale a Europei. Din ce constă această dezordine ? „Din libera coexistenţă în toate spiritele cultivate, a ideilor celor mai diferite, a principiilor de viaţă şi de cunoaştere celor mai opuse". (Va-riete, 18). Aceasta a dus desigur, şi la dezordine morală — la un adevărat haos spiritual. Autorul citează din Rene Guenon o frază, care exprimă tocmai acest adevăr : „Origina primă a acestei stări de haos vine dela începutul epooei moderne, când spiritul anti-tradi-ţional s’a manifestat imediat prin proclamarea liberului examen, adică prin absenţa în ordinea doctrinală, a oricărui principiu superior opiniilor individuale". Numai că d-l Dumitriu e împotriva oricărei tradiţii şi autorităţi, şi de aceia nu împărtăşeşte apărarea tradiţionalismului din partea lui Guenon. Tradiţionalismul, ca şi originalitatea, după d-l Dumitriu este o aberaţie, o nebunie (p. 97). Dar ne întrebăm acum, ce crede d-l Dumitriu că se poate pune în calea avalanşei de pretenţii individualiste, dacă nu mai există tradiţie, autoritate, dogmă? E adevărat, d-sa nu admite afirmaţia individualistă: „Toate sistemele sunt fălise, afară de acesta pe eare-1 susţin eu“, precum nici propoziţia sceptică : „Nu există nimic adevărat", fiindcă „orice sistem reprezintă un adevăr parţial". Aşadar, n’ar fi admisibile nici atitudinea sofistă, nici cea sceptică. D-l Dumitriu spune că adevărul se descopere treptat, prin colaborare şi „nu există o teorie adevărată, ci teorii complementar adevărate" (p. 85). Inteligenţa omenească, prin autonomia ei absolută, şi-a manifestat puterea ei relativă, finită în fiecare clipă, dar nelimitată dealungul timpului. Suntem în faza unei noui epoci care se naşte, şi care, în locul orgoliului făuritor al ignoranţei absolute, depăşind adevărurile şi oamenii, stabileşte modestul loc al fiecărui adevăr,, al fiecărui om, unind adevărurile şi unind umanita- 290 © BCU tea. Nu individul, ci umanitatea cunoaşte. In această comuniune a inteligenţelor stă puterea de cunoaştere“ (p. 99). Ne întrebăm însă acum, se poate oare conta cu modestia omului, de a recunoaşte că el nu poate aduce decât o părticică de contribuţie la stabilirea adevărului? Va recunoaşte el întotdeauna ce au adus alţii şi ce rămâne pentru contribuţia altora în viitor, când autorul însuşi constată o aşa goană după originalitate şi adevăruri personale ? Şi apoi, nici un adevăr nu se stabileşte pe deplin în cursul vremii, aşa fel ca să devină „dogmă“ respectată de toată lumea şi intrată în tradiţia ei de gândire ? Nimic nu poate intra într’un patrimoniu permanent de adevăruri şi valori ? D-l Dumitriu spune că, „a crede... în idei absolute, în doctrine adevărate şi definitive, este a crede în moarte şi nu în viaţă, înseamnă & nu face ştiinţă1* (p. 39). Va trebui să nu reflectăm nimic ca stabil pentru a nu fi „statici” şi pentru a fi deplin liberi? Libertate cu orice preţ, libertate scop în sine? D-l Dumitriu însuşi a recunoscut pericolul ei. Rămâne totuş un apologet al libertăţii, împotriva tradiţiei, revelaţiei şi a oricărei idei de autoritate. Dar, încă odată, acestei libertăţi excesive însăşi se datoreşte, în cea mai mare măsură, criza epocei moderne. In felul acesta, raţiunea „liberă11 a omului mereu va scormoni ca să dărâme, spre a clădi din nou. E un destin de Sisif. „In această chinuitoare fugă de propriile lui creaţii, constă măreţia şi mizeria spiritului omenesc11, zice d-l Dumitriu (p. 134). D-l Dumitriu cere pentru o redresare a Occidentului, o cultură de tip ştiinţific, pe bază de logică şi matematică. Dacă A. Comte a vorbit de trei faze în evoluţia spiritului omenesc: religioasă, metafizică şi ştiinţifică, d-sa crede că trebue să urmeze a patra, cea matematică, aceasta depăşind faza pozitivistă care operează cu fapte de experienţă, ceiace dă culturii un caracter materialist. Nu în fapte stă cunoaşterea ştiinţifică, ci în teoria matematică respectivă“ (p. 102). Teoria matematică se con-stitue înainte şi dincolo de experienţă, este a priori şi se poate aplica în toate domeniile (p. 111). Filosof ia însăşi nu va mai avea obiect propriu, — căci metafizica nu-şi poate verifica adevărurile, — ci va analiza teoriile ştiinţei. Filosofia trebue să privească dela înălţime, lumea obţinută de ştiinţă (p. 117). Dar dincolo de limitele rigide ale spiritului ştiinţific, filosofia are, credem, antenele ei de orientare în sânul realităţii, împlinind astfel, ştiinţa, printr’un obiect propriu. Concepută nu- mai după metoda strict ştiinţifică, nu poate exista o filosofie deplină. In felul lui A. Comte, d-l Dumitriu nu vede o realizare a unităţii spirituale a societăţii modeme şi a unei păci durabile, decât prin ştiinţă. Desigur că şi prin ştiinţă, dar nu numai prin ea. Faţă de aceste însuşiri ale Occidentului, ce caracterizează Orientul, pe care autorul şi-l ia ea „termen de comparaţie11 ? — In timp ce Occidentul s’a aplecat asupra naturii, pentru ca prin experienţă şi raţiune să-i cunoască legile pe care să le pună în slujba intereselor sale, dar a neglijat omul, în ceiace are el mai adânc şi esenţial, Orientul a făcut tocmai contrariul. „Orientul a studiat natura într’un mod neîndemânatic, fără matematici şi fără metodele experimentale. Dar el a studiat într’un mod profund natura omenească11 (p. 158). Occidentalul este un extravertit. El priveşte în afară, pentru cunoaşterea lumii. In cadrul omenirii îşi are desigur, partea lui de contribuţie la munca obştească de descoperire a adevărului. Orientalul este un intravertit. Priveşte în interior, se retrage în singurătate pentru meditaţie şi contemplaţie. „In loc să umble după adevărurile Universului, orientalul descopere dedesuptul tuturor fenomenelor, spiritul său11 (pag. 152). Faţă de mentalitatea europeană, Orientul se află într’o întorsătură kopernicană ; toată lumea se învârte în jurul spiritului şi nu acesta e în dependinţă şi subordine faţă de lucrurile exterioare. Spiritul omului se răsuceşte asupra lui însuşi, spre a se concentra, a medita, a contempla. Există o technică spirituală ce constă dintr’o sumă de reguli menite să înmănuncheze puterile sufleteşti, spre a produce o forţă spirituală11. Căci ceiace urmăreşte Orientalul, mai presus de orice, este educaţia şi perfecţionarea sufletului. El nu luptă şi nu stăpâneşte natura la fel cu Occidentalul, dar în schimb ştie ce-i lupta cu el însuşi, şi e capabil a se birui şi stăpâni. Apuseanul are cultul cunoştinţelor lucrurilor moarte, al erudiţiei, — sterpe câteodată, — dar ignorează vieaţa lăuntrică. El cunoaşte lumea externă, dar nu se cunoaşte pe sine. Ba-con spusese: tantum possumus, quantum sci-mus, şi ştiinţa modernă a dat omului covârşitoare puteri asupra naturii, dar nu şi posibilitatea de a stăpâni şi îmblânzi energia şi conştiinţa umană. Mai mult încă, omul a devenit sclavul maşinelor sale, Ştiinţa l-a pus pe om în bune condiţii materiale, dar ea nu i-a dat şi o orientare morală. El s’a dedat multor ex- 291 © BCU cese şi vicii. Occidentul a descoperit lumea externă — d-1 Dumitriu crede că şi umanitatea, — Orientul a descoperit omul. Autorul nu se împacă cu mentalitatea statică, tradiţionalistă a Orientului, lipsa contribuţiei individuale la descoperirea progresivă a adevărului, din care punct de vedere se află în avantaj, Occidentul. Să primim însă cu înţelegere, mesajul Orientului, relativ la cunoaşterea omului. In caracterizarea Occidentului faţă de Orient, d-1 Dumitriu a ştiut să scoată în relief trăsăturile esenţiale ale acestuia şi a văzut bine, destule aspecte ale crizei de care e bântuit. A stabilit că marea deficienţă a Occidentului este necunoaşterea omului, în care privinţă, acesta ar putea lua exemplu dela Orient. Autorul vede bine boala, dar nu la fel şi leacul. Căci ceiace trebue odată înţeles de toată lumea, este că criza culturii moderne trebue privită în lumina creştinismului. Reabilitarea omului modern, numai prin spiritul creştin, poate veni. D-1 Dumitriu însă, nu pare deloc că ar adera la o astfel de părere. In lucrarea sa n’am găsit, mi se pare, o vorbă cu adevărat bună despre creştinism. Evul Mediu, care se caracterizează printr’o adâncă mentalitate creştină, e considerat ca „perioada cea mai obscură şi cea mai tiranică din câte a cunoscut Occidentul" (p. 30). El profesa, se zice, o „sclavie a spiritului”, ce făcea imposibil progresul ştiinţei. „Cum să luminezi oamenii prin credinţă, câtă vreme trebuiau să fie ţinuţi în întuneric pentru a nu putea reflecta ?” (p. 30). „Un spirit asiatic — şi să nu se uite că în Asia s’a născut creştinismul — negând orice realitate imediată, punând adevărul obscur deasupra oricărei lumini a conştiinţei, a eliminat persoana umană din realitatea concretă” (p. 31). Creştinismul, se pretinde, ar fi înăbuşit libertatea omului şi dragosea de natură, pe care o socoteşte ca sursa răului (p. 33). Etica creştină, cu asceza şi sfinţenia ei, silea pe om să renunţe la vieaţă — în felul acesta, ucigând-o — pentru „iluzia” unei alte vieţi (p 194). Evul-mediu a avut, recunoaştem, lipsurile şi păcatele lui, şi nu vom încerca să-l apărăm pentru acestea. Autoritatea bisericei apusene a căzut uneori în abuzuri şi compromisuri, între cari, în pragul epocei moderne mai ales, a fost şi încercarea de a opri libera afirmare a ra-ţiunei. Procedeele inchiziţiei nu sunt o frumoasă amintire pentru civilizaţie, şi nici pentru biserică. Trebue însă să facem o deosebire între clericalism şi creştinism. O judecată superficială şi pătimaşă, poate trece greşeli ce aparţin unuia, asupra celuilalt, dar una serioasa şi onestă, nu. Din nefericire însă, mai mult judecata dintâiu s’a aplicat creştinismului, şi cât de eronat a fost el înţeles, adesea din cauza aceasta ! Evul-mediu însă, dincolo de deficienţele lui, ridica fruntea omului spre cer, întreţinându-i dorul spre o viaţă spirituală înaltă şi adân-cindu-i conştiinţa morală. Neglija, e drept, în bună măsură, vieaţa „de aici“, dar, în schimb, ce străduinţă de desăvârşire morală pentru vieaţa de „dincolo" inspira! Nu se realiza, astfel, fiinţa omenească, pe deplin, armonic, dar se preocupa de partea esenţială a ei, care, după Renaştere, a fost neglijată, şi tocmai aceasta a adus marele rău de care sufere omul modern. O recunoaşte însuşi d-1 Dumitriu : „Renaşterea, spune d-sa, desprinzând pe oro de autoritate, de Dumnezeu şi de mântuirea lui, profesată de creştinism, situându-1 pe individ în centrul Universului, a făcut mai mult decât trebuia : prin creştinism, avea — cel puţin virtual — pentru fiinţa omenească un ideal ; prin umanismul păgân al Renaşterii, se dau omului puteri cosmice, dar se reduce idealul şi realizarea lui la orizontul pământesc. Renaşterea a dat mijlocul, dar nu scopul" (p. 34). Şi mai departe: „Omul Renaşterii şi-a descoperit inteligenţa, dar nu şi direcţia. Nici un criteriu definitiv şi universal nu patronează activitatea intelectuală a lui" (p. 35). Foarte bine spune d-1 Dumitriu, — dar atunci dece nu găseşte, cum ar fi firesc, în creştinism, o reabilitare a omului, ci, dimpotrivă, crede că ştiinţa — complect matematizată — poate să aducă tot leacul ? Biserica, prin reprezentanţii ei trecători, oamenii, poate să ia uneori măsuri abuzive ■— cum s’a făcut de pildă în Evul-mediu ■— dar creştinismul a adus adevărata libertate în lume. Nu a adus sclavie, ci a fost împotriva oricărei sclavii. Desigur, creştinismul nu înţelege libertatea ca un scop în sine, ci numai în funcţie de scopuri superioare, deşi omul nu e silit să le urmeze. Ce altă concepţie a fost mai echilibrată în a indica raportul dintre om şi natură, valoarea omului, perfecţiunea morală, etc. ? Predică oare creştinismul renunţarea, pur şi simplu, la vieaţa aceasta, sau numai trăirea ei în mod virtuos în vederea fericirii celeilalte vieţi ? Ne cere să căutăm moartea cu orice preţ, chiar când şi ea nu e necesară pentru scopuri mai mari decât e vieaţa însăşi ? Ne cere asceza tuturor, şi nu dă doar simple sfaturi de exerciţii mai aspre ale voinţei pentru cei ce caută şi pot atinge un grad de moralitate mai înalt ? 292 © BCU Cluj, Dar încă odată, nu există concepţie despre lume şi vieaţă mai ponderată, mai echilibrată şi mai realistă — cu tot idealismul ei — ca cea creştină. Dece să-i atribuim atunci, exagerări şi lipsuri pe care nu le are ? Intelectualii noştri însă, din nefericire în cea mai mare parte a lor, nu s’au trudit îndeajuns să cunoască doctrina creştină. Ar fi un mare compromis pentru cineva care ar fi înţeles ceva greşit dintr’un sistem filosofic, dar se trece uşor peste orice greşită înţelegere a învăţăturii creştine. (In ceiace îl priveşte pe d-1 Dumitriu, nu se poate pune în discuţie capacitatea şi pregătirea sa intelectuală, care sunt cu adevărat impunătoare, ci doar orientarea sa spirituală). Trebue însă să ştim că răul de care sufere Occidentul, este mai ales, lipsa de vieaţă creştină. Omul modern, care se află în centrul crizei în care ne zbatem, nu poate deveni ceiace ar trebui să fie şi ceiace recunoaşte şi d-1 Dumitriu că nu este, decât prin creştinism. Logica şi matematica — ştiinţa în genere — n’au lipsit epocei moderne, şi totuşi omul sufere. Dacă d-1 Dumitriu spune în sens peioric despre creştinism că este „asiatic", apoi el cuprinde tocmai partea bună pe care o găseşte însuşi d-sa în Orient. Aplecarea omului asupra flui însuşi, adâncirea conştiinţei sale, efortul de perfecţionare morală, le reprezintă creştinismul fără exagerările şi exclusivismele Orientului. . Dece dar, să nu le căutăm în creştinism, când îl avem între noi, şi când ne numim cu numele lui ? Pe lângă aceasta, creşinismul nu e nici contra cunoaşterii lumii externe, care e creaţia lui Dumnezeu, şi în mijlocul căreia omul e pus de El ca să trăiască fericit. Natură şi om, ştiinţă şi credinţă, civilizaţie şi cultură, technică şi etică, realitate şi idealitate,- progres şi tradiţie, matematică şi mistică, toate îşi găsesc locul şi justificarea, sub bolta largă şi armonică a concepţiei creştine. - Creştinismul, apărând la limita dintre Orient şi Occident, şi fiind de origine divină, conţine partea cea bună atât a unuia cât şi a celuilalt, reprezentând astfel o concepţie perfectă despre lume şi vieaţă. In ea, numaij putem găsi orientarea noastră spirituală, certa şi echilibrată, şi prin ea numai poate veni salvarea omului modern, din criza spirituală în care se află. Matematica poate să contribue la cercetarea obiectivă a adevărului, la progresul ştiinţei şi al teehnicei — şi nimeni nu trebue să-i conteste valoarea acolo unde o are, — dar ea nu ţ ne poate spune nimic referitor la sufletul şi ! destinul omului, ce nu se pretează la o cunoaştere „more geometrico1'. D-1 Dumitriu recunoaşte ca o mare lipsă a Occidentului — ignorarea omului ca om. Ce ne va spune însă, referitor la acesta, matematica, pe care d-sa o propune ca dominând o a patra fază de evoluţie a omenirei ? Noi credem, — fără a subestima totuşi, această ştiinţă, care nu e câtuşi de puţin vinovată de răul vremei noastre — că epoca ce ar aduce o salvare a omenirei, trebue să fie profund creştină. In această epocă trebue să predomine religia, filosofia, etica. Acestea vor întoarce atenţia omului asupra lui însuşi, îi vor da o orientare morală, şi-l vor mântui de criza de care sufere. In felul acesta numai, nu se va mai putea vorbi despre „Declinul Occidentului", iar omul va putea găsi noui forţe creatoare, pentru ca Europa să fie mereu creierul umanităţii şi stăpâna lumii. Un gânditor creştin din Apus, a spus aceste cuvinte şi credem, că exprimă un adevăr : „Tout laisse prevoir que la crise sociale preparee par la fin du XlX-e siecle, se de-nouera au XX-e sur le terrain de la reli-gion. Les peuples en sortiront meurtris ou regeneres, selon la mesure de leur incroyanee ou leur foi”. (Gaistom Fmoimmel,, Etuides ireli-gieuses et sociales, II Ed., 1907). GH. IFTIMIE O NOUĂ INTERPRETARE A LITERATURII S’au încercat în ultimii 50 de ani fel de fel de arme din investigaţie în câmpia astrală a literaturii româneşti, fiecare aducând odată cu sensaţia noutăţii şi un coeficient de interpretare care a rămas măcar în parte utilisabil. Mai în urmă i s’au aplicat literaturii române reflectoare apusene şi metode moderne de analiză, accentuându-se fie o latură, fie alta. Unii au văzut în anumite perioade de eflores- cenţă un rezultat al influenţelor depărtate, bizantin-ortodoxe sau occidentale. Alţii au judecat_o unilateral din punct de vedere al sentimentului estetic pur ori din marginea concepţiilor sociale şi politice. Din toate a rămas un ce valabil, iar diferitele compartimente ale literaturii române s’au ales cu o limpezire. I s’au suprapus perspective pretenţioase, de 293 © BCU sonoritate europeană sau a fost atacată cu puncte de vedere de calibru considerabil. La toate acestea, literatura română a rezistat, nu fiindcă este într’o corespondenţă spirituală cu ritmul Europei, ci fiindcă are în ea însăşi materia vieţii, substanţa divină de rezistenţă în faţa forţelor nimicitoare. Aşa cum cântecul popular românesc rezistă şi e tot atât de frumos ş' valoros ca poveştile nordice, romanţele iberice şi baladele, sârbeşti, literatura română are ceva atât de specific latin, încât oricât s’ar strădui unii s’o minimalizeze, nu vor reuşi decât în măsura în care ar putea diminua valoarea unor opere lirice şi artistice din tezaurul spiritual al popoarelor neolatine. Mereu s’au interpretat fenomenele româneşti prin lentile imens europene, cu desavantaj pentru noi. In cele ce urmează să expun, voiu schiţa rezultatul la care am ajuns după un studiu de câţiva ani în domeniul literaturilor latine, dar mai ales al celei româneşti. Se ştie de toţi că în cântecul popular domină una sau două note exterioare ca forţă lirică şi a căror prezenţă se perpetuiază major în cele mai caracteristice opere de spiritualitate românească. Autenticul românesc nu se poate elibera de fatalitatea acestei peceţi care vine din aceleaşi izvoare de sensibilitate ca şi la alte popoare apropiate nouă ca fond sufletesc. Pentru cine stă să mediteze asupra acestui fenomen, nu mai este nimic excepţional, ci firesc de logic. In cântecul popular predomină ca sentiment acea nestinsă aspiraţie spre altceva, spre altcineva, spre ceva drag, depărtat, inaccesibil. Acesta este sentimentul dorului de a cărui prezenţă sunt pline toate producţiile geniului creator românesc. Nu ne interesează acum interpretările parţiale ale acestui sentiment stră-vechiu şi caracteristic regiunilor muntoase şi întinderilor de ape; nici personificarea, nici ipostazarea, nici apropierea lui de acel vag sufletesc rusesc nicevo, icum e în unele poezii de Esenin. Constatăm numai că unanimitatea producţiilor lirice şi o mare parte din cele epice, creaţii spontane ale poporului român, sunt străbătute, ca o nebuloasă de un foc ceresc, de sentimentul copleşitor al dorului. Fiecăruia îi vin în minte versurile necesare. Reversul dorului îl găsim tot în doină. E jalea românească, stare de suflet profund măcinătoare de forţe reactive. Când nu e dor, e jale în lirica şi epica populară română. Intre aceste două culmi sufleteşti e totul. Nu e necesar să scuturăm fiecare specie pe rând, pentru a-i vedea intima structură de dor şi jale. Se impune observaţia că şi melodia românească şi hora noastră sunt în concordanţă cu dorul şi jalea, ca sentimente latine şi apoi româneşti. Dar dorul şi jalea au invadat literatura română cultă. Această afirmaţie nu este o butadă, ci o realitate permanentă de a cărei însemnătate psihologică şi artistică încă nu şi_au dat seama criticii şi istoricii literari români. Toată literatura română este expresia când mai lucidă, când mai ascunsă, a sentimentului românesc de dor, fie că e Iancu Văcărescu, fie că sunt alţii ca Eminescu, Macedonschi, Alecsandri, Goga, Nichifor Crainic sau Emil Giurgiuca; iar dintre prozatori, cine nu va recunoaşte în Sadoveanu un extraordinar dor de trecut, de peisaj moldovenesc, în Rebreanu dorul de pământ, în Gib. Mihăeacu dorul evadării înspre interstiţii? Nu e locul să arăt amănunţit că tot ce e mai caracteristic în opera fiecăruia este o emanaţie bogată a sevei pământului nostru, o potenţare a dorului în forme uneori depărtate de matca doinei sau a horei, dar care totuşi se recunosc. Dar nu e numai atât. Creaţia românească stă integral sub semnul divin al dorului, ori al negativului său: jalea. Muzica lui G. Enescu este cea mai filtrată expresie a dorului românesc, în Rapsodii şi chiar în ultima sa creaţie „Impresiuni din copilărie”. Este dorul care împinge din adâncuri ancestrale; este jalea dispariţiei acelor figuri şi timpuri. In Ciprian Porumbescu deaseme-nea, deşi stins repede, s’a exprimat dorul românesc străbun şi astfel opera e substanţial românească. Şi ceilalţi compozitori români, fără să vrea, sunt expresii fericite ale unei porunci de suflet românesc, fie Dinu Lipatti ori Ion Filionescu. Şi pictura intră în albia uriaşă a dorului român, aşa cum e realizată de N. Grigorescu în aspiraţia sa spre lumină, culoare, natal; în Luchian, în Andreescu, în Băeşu şi recent în Ştefan Dumitrescu, I. Vlasiu, etc. Peisajul lor e un dor sublimat. Numai covârşit de dor aprig cântă sufletul lor de nebunia culorii. In sculptură, cea mai desăvârşită exprimare a dorului românesc este incontestabil un geniu care vine din mediul rural şi deşi este considerat drept un foarte înaintat modern în arta lui, este atât de românesc, încât unora li-i ruşine. C. Brâncuşi a dus dorul ca sentiment de intensă propulsiune spre infinit până la ultima formă interpretabilă. „Pasărea măiastră” este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor, în care reziduurile pământeşti 294 . , © BCU s'au desbracat de imaginea supiă a sborului suprem. Opera lui Brâncuşi este nostalgia simplicităţii perfectei, a formei ce .se eaiută cu invidie pe drumul luminii, al gândirii. In alt domeniu, ca să spun incidental, Aurel Vlaicu este o încarnare a dorului de sbor, a strigătului ancestral de depăşire a umanului. Aceasta înseamnă că dorul, ca stare general românească, se face operă de artă în sufletul celor înzestraţi cu geniul exteriorizării. Fiecare Român, cum au dovedit-o ieşirile contemporane peste frontiere factice, simte acel dor imperial care era un atribut constituţional al Romanilor. Din punct de vedere al credinţei noastre ortodoxe, (deşi mai la vale se va vedea că intră tot atât de bine şi catolicul, căci e vorba de specia umană), dorul se exprimă superb prin ceeace numeşte d. Nichifor Crainic „nostalgia paradisului”, dorul de perfecţiunea şi înălţimea supremă. Vreau să subliniez că dorul este manifestarea sufletului românesc în tot ceeace înseamnă mişcare, gândire, faptă. Insă nu e totul. Dorul este un fenomen latin care în sectorul carpatic a căpătat expresia cea mai acută, mai necesară, din cauza vicisitudinilor geografice şi istorice. E demn de alăturat cazul altui popor latin care fiind, ca şi Românii, depărtat de centrul de radiere romană de la Roma, a prins culoarea dulce-amară a dorului. E vorba de Portughezi cu al căror saudade ne confundăm dorul român. Se înţelege că dorul, ca şi saudade, nu e un sentiment simplu, unilateral, ci cuprinde o gamă de nuanţe, un complex de suflet, care se reflectează constant în operele literare şi artistice. El nu e o manifestare sporadică nici la alte popoare latine. Dacă dorul în sens larg, G. I. BRĂTIANU : ORIGINES ET IORMA-TION DE L’UNITE ROUMAINE. Ed. Institut d’histoire universelle, 1943). — Lucrarea d-lui G. I. Brătianu are de scop să aşeze problema unităţii românilor pe terenul adevărului istoric, şi să o scoată astfel din capcana, foarte periculoasă, în care o băgaseră diplomaţia şi juriştii noştri, atunci când răspundeau adversarilor cu invocarea textelor din tratate. Ca idee generală ea reia tema lucrării lui N. Iorga : Desvoltarea ideii de unitate politică a Românilor (1915) şi I. Lupaş : Istoria unirii Românilor (1937), — dar în afară de planul expunerii care este deosebit, d. G. I. Brătianu mai latin, român, e durere, regret, âmar, melancolie, dor de altceva, nostalgia celor cunoscute ca şi a celor necunoscute, apoi toate aceste note constitutive se găsesc din belşug în literaturile şi operele franceze, italiene, spaniole şi portugheze. Dorul — dolus — e un sentiment cu puteri magice care s’a transmis de la Romani în toate ţările ocupate de dânşii. Acest dolus a primit ulterior bogăţia de suflet şi de nuanţe a regiunii, a poporului. Dar între toate este o apropiere, uneori o coincidenţă. Şi astfel artele popoarelor latine pot fi judecate prin ochiul acesta străvechiu al dorului, ramificat în răsărit şi apus. Dorul românesc derivat din cel latin se găseşte în opere care niciodată n’au fost interpretate din acest punct de vedere. . In literaturile romanice mai ales, sentimentul dorului, ca fenomen latin, se găseşte din abundenţă exprimat. Petrarca este un cântăreţ în care dorul a vibrat în consonanţă cu jalea (iubirii. „Divina Comedie” trebue racordată acestei realităţi. Leopardi e numai dor şi jale. Baudelaire este dorul francez; Ronsard, Musset, Valery tot prin acest sentiment se re-solvă. „Don Quijote” al lui Cervantes este doiul de aventură; Luisiadele lui Camoens sunt dorul de descoperire; Antero de Quental e dorul colorat pesimist. Cele mai reprezentative opere literare latine sunt astfel fructuos judecate prin prisma dorului. Dar mai ales literatura română, şi cea simbolistă, este o expresie a dorului. Cea mai fidelă expresie a dorului românesc este creaţia Gândiriştilor. E. AR. ZAHARIA T E R A R  adaogă şi eficacitatea unei polemici, sprijinită pe un material istoric prezentat cu o interesantă critică şi spirit dialectic. Situaţia geografică a poporului român -im pune istoricului anumite eonsideraţiuni de geopolitică, care rămân fundamentale în premiza unităţii. O simplă privire de ansamblu, asupra reliefului şi înconjurimii geografice, ne încredinţează că origina poporului român nu putea să fie nici exclusiv limitată în spaţiul sud-dunărean, — după cu'm afirmă istarucii maghiari Zombor Szâsz şi L. Tamas, — şi nici în spaţiul nord-dunărean, după cum se stră-duesc să dovedească istoricii bulgari în frunte CRONICA L I T © BCU cu P. Mutafciev. Afirmaţiile contradictorii ale unora, ca şi ale altora, dovedesc o pornire lipsită de obiectivitate, căci dacă, nu suntem nici de dincolo, nici de dincoace de Dunăre, de unde am putea să fim, de vreme ce existăm ? întrebarea este absurdă, şi ea ne încredinţează cel mult că adversarii noştri se îndepărtează de adevărul istoric. Care este acest adevăr, ne arată d. G. I. Brătianu atunci când cercetează originile rasiale ale populaţiilor din spaţiul carpatic şi dunărean. Această populaţie a fost de bună seamă de origină indo-eu-ropeană, în cele două ramuri Ilirii şi Traco-Geţii. Mai târziu aeeastă regiune a intrat în zona de influenţă a vechii civilizaţii a Italiei, mai înainte ca să se fi întins asupra Romei, — spaţiul sud-balcanic rămânând în zona influenţei greceşti, după cum a recunoscut şi istoricul Constantin Jirecek, iar după el Al. Philippide şi V. Pârvan. Unitatea politică a acestui spaţiu atinge cea mai mare cuprindere sub Buerebista, când Imperiul Dacilor se întindea până la vărsarea Bugului, — iar pe harta Imperiului Roman, de sub regimul lui August, găsim această limită împinsă mult mai departe, până la vărsarea Niprului. Sprijinindu-se pe aceste eonsidera-ţiuni, d. G. I. Brătianu atinge cu vârful condeiului o altă teză, foarte curioasă, a unui refugiat basarabean în America, d. Jacob Brom-berg, care afirmase, în una din lucrările sale, că slavonismul s’a desvoltat din cele mai vechi timpuri în Basarabia. Ideia aceasta a fost reluată de curând de istoricul sovietic I. Nartsov. Aceşti istorici luită probabil că înaintea invaziei slave exista aici o populaţie dacă, şi că pe de altă parte, deosebirile dintre Ukrainieni şi Ruşii albi, care au dus dealungul istoriei la o serie de conflicte implacabile, se explică prin diferenţa de origină rasială : Ukrainienii sunt Daci. Dar să revenim la .cucerirea Romană, recunoscută ca fapt istoric, — urmată mai târziu de părăsirea Daciei, — şi de aici atitudinea istoricilor maghiari A. Alfoildi, Galdi şi Tamas, şi după ei Stadtmuller şi Ferdinand Lot, care contestă continuitatea şi afirmă că poporul român s’ar fi format mult mai târziu în dreapta Dunării. Dar mai întâi se pune întrebarea : pentruce şi-au pus Romanii ideia masacrării populaţiei indigene ? Pentrucă reprezenta un iminent pericol, şi tocmai din acest considerent masacrarea totală a fost o imposibilitate. Romanii aveau de ales între un războiu greu şi de lungă durată, şi părăsirea Daciei; şi s’at» oprit la părăsirea Daciei, tocmai pentrucă n’au putut masacra populaţia locală. Iinisuşi Homo, biograful lui Aurelian, ne spune că mulţime de locuitori au rămas pe loc. La lipsa de documente, privitoare la Evm Mediu, care a impresionat atât de mult pe d. Ferdinand Lot, a răspuns d. G. I. Brătianu în lucrarea : Une enigme et un miracle historique: le peuple roumain (Buc. 1937). Totuşi, mai este ceva de adăogat. Goţii în sec. III, invadând provincia, au fost nevoiţi să se adapteze tradiţiilor locale, şi să împrumute caractere tipice, care pot fi identificate în urmele lăsate de ei. Pe de altă parte, cercetările d. Sextil Puşcariu, arată că cuvintele de provenienţă latină s’au păstrat mai mult în regiunea estică şi sud-estică a Transilvaniei, adică acolo unde colonizarea romană a fost maî intensă. Insfâr-şit, pentru întregul capitol, a se vedea lucrarea citată mai sus. Argumentul ex silentio, folosit de Mutafciev, nu dovedeşte nimic altceva decât că documentele bizantine denumesc pe băştinaşi cu numele invadatorilor, istoria medievală neglijând poporul de jos, care tocmai păstra caracterele vechii populaţii de baştină. D-lui Mutafciev, care a afirmat că : poporul român este singurul popor european care n’are istorie proprie până la sfârşitul Evului Mediu, — d. G. I. Brătianu, ducând concluziile mai departe, i-a putut răspunde : Poporul român este singurul, printre popoarele din Sud Estul Europei, care are o istorie proprie în epoca modernă, dela sfârşitul Evului Mediu până în sec. XIX (pag. 75). Depăşind astfel faza cea mai obscură a unităţii poporului român, d. G. I. Brătianu păşeşte la procesul care duce la formarea statelor. Ne aflăm în epoca celor trei ducate, ale lui Gelu, Glad şi Menumorut, pentru a ajunge la insurecţia din 1186, care duce la întemeerea impe-rului Româno-Bulgar al lui Petru şi Asan. „Neputând lua armele pentru imperiu (bizantin), care îi trata cu atâta nedreptate, ei s’au răzbunat crud, ridicându-se împotriva lui. Primul stat român s’a născut din trezirea unei populaţii, prea multă vreme pacifică şi împăcată cu soarta ei, la sentimentul de independenţă şi mândrie oare este necesar războinicilor11 (pag. 100). Mai departe, conştiinţa unităţii poporului român se evidenţiază printr’o serie de fapte politice, sociale şi culturale, care impun simultan şi autonomia etnică. Intr’adevăr, sub Regii Ungariei, Românii îşi păstrează organizarea locală, fiind conduşi de Knezi şi voevozi. Acelaş fenomen se petrece şi dincoace de munţi, în vremea descălecatului: întemeierea statului Valah sub Basarab, şi Moldav de origină transilvană, sub Dragoş, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii Ungariei, voevodul Valah îşi în- 296 © BCU cinde stăpânirea asupra Almaşului şi Făgăraşului- ; i Săpăturile dela biserica Sf. Nicolae dela Curtea de Argeş, au dat la iveală un decor de strălucire bizantină, iar monetele contemporane au anumite semne care ar însemna vasalitatea faţă de coroana ungară. La aceasta, d. G. I. Brătianu răspunde : „Ungaria ultimilor Arpazi, şi chiar mai mult, aceia a regilor din casa de Anjou din sec. XIV, a fost pentru Valahia obligatorul mijlocitor cu civilizaţia occidentală, după .cum Bulgaria a fost, într’o epocă anterioară, pentru cultura bizantină. Dar, în ambele direcţii, tendinţa statului valah şi a conducătorilor săi era de a se ridica la izvoare şi de a stabili un. contact direct cu centrul acestor civilizaţii... Strălucitoarea civilizaţie feodală dela curtea dela Buda nu, era maghiară decât cu numele : ea transmitea orientului modelele şi influenţele pe care singură ea le culegea din Germania, Franţa şi Italia. In Valahia, de altfel, contactul direct cu Europa centrală şi occidentală. nu a întârziat să se stabilească prin căile ..comerciale ale Mării Negre şi ale gurilor Dunării, unde, în vremea aceia, circulau atâţia navigatori italieni". (119-120). Cât priveşte statul. Moldav,. se recunoaşte că. condiţiuni generale, de ordin politic şi economic au determinat întemeerea lui (pag. 125). Din pricina coroanei ungare care coloniza Transilvania pentru a-şi consolida puterea, nu s’a putut constitui aici un stat român; dincoace de munţi, situaţia a fost cu totul alta; dar şi aici, din cauza condiţiilor geografice, care impuneau orientarea economică, cele două Principate s’au desvoltat independent unul de altul, şi au avut chiar direcţii politice deosebite. Valahia a rămas în sistemul politic al coroanei ungare; Moldova s’a apropiat de sectorul po-lono-lituanian. Din această epocă se evidenţiază însemnătatea Românilor în lupta împo-tr'vQ Turicii’or. In acest sens, palittaa lui Ştietfan cel Mare devine un pivot european în sistemul carpato-dunărean. Discutând pe larg misiunea istorică a lui Mihai Viteazul, d. G. I. Brătianu se opreşte la constatarea că obiectivul politicii sale n’a fost nici unitatea naţională, cât mai mult apărarea creştinătăţii. In condiţiile de a-■tunci, misiunea lui era prea mare pentru a izbândi, dar s’a ajuns totuşi la concluzia că această cruciadă nu putea să aibă decât un substrat naţional. In epoca mo^rxiă, Principatele Române se află în cate imperialismelor, şi urmarea fatală a fost desmembrarea lor succesivă până la începutul sec. XIX. Totuşi, tocmai în această epocă, şi din aceste cauze, conştiinţa unităţii este mai evidentă. Naţionalizarea rugăciunii, tipărirea în româneşte a cărţilor sfinte, . sunt reacţiuni salutare; la aceasta se adaogă conştiinţa originii latine, şi pomenirea. lui Udrişte Năsturel, Gr. Ureche şi Nicolae Costin este obligatorie. Pare însă ciudat faptul că d. G. I. Brătianu crede că regimul fanariot a contribuit la desvoltarea unităţii politice. Măsurile pe care le-au luat domnii fanarioţi în acest sen» sunt de ordin administrativ .şi judecătoresc Totuşi, cadrele sociale erau sfărâmate, moravurile conrupte, aristocraţia de neam degradată, cultura înstrăinată, exploatarea călugărească dusă la ultima limită, iar abuzurile de tot felul patronate de ocârmuire. In aceste condiţii, domnia fanariotă a fost o pacoste şi pentru ideia unităţii, care nu putea progresa fără un organism etnic robust. Conştiinţa unităţii începe să se afirme stăruitor cu şcoala latinistă ardeleană. Fireşte că, dascălii din Blaj sunt ca idee generală, în această privinţă, continuatorii cronicarilor moldoveni ; rolul lor îşi amplifică însemnătatea dacă îl privim la lumina timpului. Reabilitând valoarea şcoalei latiniste, d. G. I. Brătianu se opreşte la următorul raţionament : „descen- denţa romană constituia un argument de ordin istoric, care se putea opune cu chezăşie de izbândă tendinţelor medievale, invocate de rangurile privilegiate ; ele erau un fel de blazon sau de titlu de nobleţă, care .îndreptăţea calomniile răspândite în seama Valahilor de Maghiari, şi cu deosebire de nobili, care aveau un îndoit interes de a prezenta pe Românii din Transilvania ca pe nişte sclavi imigraţi la sfârşitul Evului Mediu şi „primiţi" sau „toleraţi" numai de naţiunile privilegiate" (pag. 200). Dacă în Transilvania ideia unităţii se slujeşte de conştiinţa latinităţii pe axa Roma, — în Principate predomină influenţa Eteriei şi a revoluţiei franceze pe axa Paris. Generaţia dela 1840 întăreşte ideia unităţii mai mult pe teren literar decât politic. Revoluţia dela 1848 este la un pas de unire, un pas pe care noi credem că l-a făcut înapoi, de vreme ce rolul principal în săvârşirea marelui act istoric revine lui Alexandru Ioan I, împotriva paşoptiştilor extremişti, şi ■ răsturnat de conspiraţia acestora la 11 Februarie 1866. Dacă asupra acestui punct de vedere istoricii sunt de acord, asupra evenimentelor care urmează căderii Domnitorului, părerile sunt împărţite ; dacă rolul lui I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu este lăudabil la congresul dela Berlin, aripa stângă a partidului liberal periclitează unirea şi zdruncină consolidarea sub domnia lui Carol I, sfârşind prin a provoca chiar separarea lui I. C. Brătianu. * © BCU Dela congresul dela Berlin, problema evreiască agită spiritele şi devine pentru independenţa ţării un impediment foarte greu de înlăturat. După icâţiva ani de desbateri şi presiuni străine, în care Alianţa Israelită universală a avut un rol precumpănitor, se găseşte o soluţie care satisface ambele partide de guvernământ. Insfârşit Regatul şi Independenţa sunt fapte îndeplinite. Aşezată pe tangenta imp’e-rialismelor se iveşte pentru prima oară „dilema tragică a unităţii române” (pag. 254). România aderă la Tripla Alianţă. Politica anti-rusească a lui I. C. Brătianu expusă lui Bis-marck, provoacă asigurările cancelarului german. Urmează epoca marilor frământări politice din Adeal; partidul naţional este persecutat şi în Mai 1894 se înscenează procesul memorandului. Toate evenimentele politice, până la marea ciocnire de forţe din 1914, sunt analizate de condeiul obiectiv al istoricului, care fixează pentru această epocă valenţele fiecărui om politic. In preludiul intrării României în războiu rolul lui Ionel Brătianu devine precumpănitor. Intre politica lui P. P. Carp şi Al. Marghiloman, favorabilă alianţei cu puterile centrale, şi extremismul intervenţioniştilor N. Filipescu şi Take lonescu, Ionel Brătianu ţine cumpăna dreaptă până la momentul potrivit intrării în acţiune. In aceste împrejurări, diplomaţia românească a trebuit să fie elastică şi oportunistă, folosind toate elementele pentru a impune în condiţii optime rezolvarea problemei unirii. Expectativa lui Ionel Brătianu era complectată de o abilă acţiune diplomatică. El sugerează ministrului Rusiei, Poklewski, ideia de a se recunoaşte României, în schimbul neutralităţii, graniţele de atunci, şi ocuparea la momentul potrivit a teritoriilor austro-ungare în care populaţia românească este în majoritate. Acest fapt se împlineşte la 16 Septembrie odată cu intrarea trupelor ruseşti în Bucovina. A fost un „succes diplomatic fără precedent”, al primului ministru român, după cum se rosteşte d. G. I. Brătianu. Totuşi, jocul forţelor diplomatice a continuat până când Ionel Brătianu cu sprijinul puterilor Antantei a înfrânt ultimele împotriviri ale lui Sazonoff. Tratatul politic şi militar dela 17 August 1916, încheiat între cele patru puteri aliate, pune capăt acestei perioade şi preludează intrarea României în războiu. Desigur că acţiunea politică şi diplomatică a lui Ionel Brătianu a întâmpinat multe critici, mai cu seamă că omul de stat se închidea în-tr’un mutism provocător. Totuşi trebue să se aibă în vedere rezultatele tardive şi nu e- şecurile imediate, şi din acest punct de vedere acţiunea lui, întrunind factorul conştiinţei etnice ca şi previziunele omului de stat, a fost confirmată de istorie. Dar până a ajunge la desnodământul final, s’au succedat o seamă de evenimente politice şi militare, consemnate cu multă atenţie de d. G. I. Brătianu, care netezesc drumul unirii. Printre ele este de consemnat : defecţiunea rusă; guvernul Averescu; preliminarele dela Buftea (7 Martie 1918); unirea cu Basarabia; Tratatul dela Bucureşti (7 Mai); acţiunea partidului naţional din Ardeal, care duce, sub conducerea d-lui Iuliu Maniu, la separarea Transilvaniei de Ungaria. Astfel, urmărind descompunerea Imperiului habsbur-gic, armatele române reiau ofensiva şi săvârşesc Unirea la Alba Iulia. Lupta lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii este înfăţişată cu amănuntele necesare pentru a se putea desprinde conduita patriotică a energicului om de stat. Ori ce se va spune mai târziu la lumina documentelor, prezenţa istorică, în aceste momente, a lui Ionel Brătianu, nu poate fi minimalizată. Este un fapt, pe care trebue să-l recunoaştem, trecând peste orice consideraţiuni de ideologie politică. In vreme ce la conferinţa păcii se discuta cu uşle închista, armata română pe frontul de est se împotrivea presiunei comuniste, iar pe frontul de vest ciocnirea cu armatele bolşevi-zate maghiare, complica situaţia României. La 23 Aprilie 1919, Ionel Brătianu telegrafiază guvernului dela Bucureşti : „marele pericol al momentului este lupta contra bolşevicilor pe cele două fronturi ale noastre. De rezultatul ei depind viitoarele noastre frontiere”. Fixat pe această poziţie, Ionel Brătianu devine chiar el ostil conferinţei de pace care susţinea bolşevismul. Faptul este consemnat şi de istoricul englez R. W. Seton-Watson. Ionel Brătianu nu cedează nici pe frontul anti-co-munist şi nici în chestiunea frontierelor. Din această pricină el părăseşte Parisul la 2 Iulie 1919. Trupele române vor continua ofensiva împotriva comunismului maghiar ocupând Budapesta, şi astfel, de data aceasta, se asigură triumful unirii chiar împotriva conferinţei de pace. Plecarea lui Ionel Brătianu dela conferinţa păcii, trântind uşile, a fost interpretată în chip variabil. Totuşi, trebue să recunoaştem că o ţară, la un moment dat, se rosteşte prin voinţa unui singur om, şi de aceia, el trebue să-i apere nu numai drepturile dar şi prestigiul. Privită astfel, atitudinea lui Ionel Brătianu este expresia demnităţii etnice. Şi dacă, prin semnătura generalului Coandă, la 9 De- 298 © BCU cembrie 1919, s’a semnat unirea, în faţa istoriei acest fapt nu este decât un compromis, căci unitatea poporului român nu este în funcţie de litera unui tratat ci de misiunea şi de condiţia de existenţă totalitară. Incheerea cărţii d-lui G. I. Brătianu slujeşte o lozincă dinamică. Din conţinutul ei s’a văzut că unirea Românilor este rezultatul unei lupte cu toate puterile vrăjmaşe. Acest adevăr, rostit cu orgoliu, spulberă legenda unei Românii create de congrese şi tratate. Studiul d-lui G. I. Brătianu în partea polemică, este scris cu o uşoară ironie, care, fără să jignească, pune adversarul într’o poziţie ridicolă; acolo unde problema desbătută se impune prin greutatea ei documentară, este mobilizat tot arsenalul de forţe pentru a se putea dovedi validitatea adevărului obiectiv. Sunt şi părţi în studiul d-lui G. I. Brătianu unde elanul izbucneşte din frâna istoricului, năzuind către o apologie. Când tatăl şi bunicul autorului au îndrumat cursul istoriei, nepotul poate justifica o atitudine imparţială. Tocmai în aceste capitole, d. G. I. Brătianu se slujeşte de o documentare selecţionată, încât izbuteşte să convingă; şi mai mult decât atât, să fixeze punctele de reazăm ale criteriului în judecata viitoare. întrunind şi aceste merite, studiul d-lui G. I. Brătianu nu poate fi privit ca o carte de propagandă, căci deşi slujeşte şi acest scop, se valorifică în primul rând ca operă de ştiinţă. NICOLAE ROŞU * * * CEZAR PETRESCU : 1907 — Romanul răscoa -lelor ţărăneşti. — Răscoalele ţărăneşti diin 1907 formează unul din capitolele cele mai drama -tice ale isoriei noastre moderne, atât prin cauzele care le-au produs icât şi prin consecinţele avute. N’au trecut nici patruzeci de atni de atunci şi deşi în conştiinţa contemporană se păstrează vie amintirea acestui eveniment sângeros, totuşi o explicaţ'ie ştiinţifică nu i s’a diat încă, nu a fost reţinut istoriceşte şi nici comentat cum s’ar fi cuvenit după proporţiile ce le-a avut. E ciudat că o mişcare de atâta extraordinară tensiune şi revărsare, nu şi-a găsit încă cercetătorul pasionat dare să aducă măcar malteiia-Lul informativ pentru o orientare1 cât de sumară în tainele ei. A rămas ea o noapte de spaimă peste care s’a arundait voit vălul uitării, ca şi cum n’ar fi fost,, şi despre care, se pare, e necesar să nu se vorbească. Dar drama s’a produs! A fost trăită ilntens şi dureros dela un oapăt la altul al ţării, în coşmareie ucigătoare aile morţii Iubirea de pă- mânt, această arzătoare pasiune românească, manifestată de jos până sus, a ridicat din spuza ei fantoma secerişului de vieţi, car© a dansat prin conace şi colibe, ca pentru o procesiune sacră a acestei patimi de ogoare. Daca istoricii şi sociologii nu au găsit aci un teren de studiu, literatura, mai sensibilă şi impresionabilă, a simţit o atracţie vie ifiaţă de un proces atât de turburător, în stare de ani fur-n'za elemente de gravă sguduiire umană şi de emoţii copleşitoare. Au scris poezie Viahuţă şi Goşbuc; Vasile Pop un roman de factură sămănătoristă; Cara giaile un mic studiu ,social, iar în zilele noastre, Liviu Reibraanu şi Cezar Petnescu şi-aiu încercat puterile cu adâncirea şi prezentarea epică a primăverii însângerate din anul 1907. Rebreanu ne-a dat un roman realist, poate cel mai puternic ca amploare şi desfăşurare din câte a scris, un roman de luptă socială angajată în jurul ideii de pământ, deslănţuind furiile şi mâniile până la încleştări de un adevăr rat sad:sm. E o carte care înfidară şi cutremură, dar tocmai de aceea realizată şi în acord au arta realistă a marelui romancier. Cezar Petrescu a tratat aceste răscoale au altă manieră, atât în ceaace priveşte planul prezentării, cât şi elementul însufleţitor. Pentru epuizarea subiectului, i-au trebuit trei volume mari, fiind vorba, după concepţia autorului, de procesul unei epoci cu toate detaliile, cu aspieotele şi adâncile ramificaţii în trecut, unde s’a copt şi a clocotit lava incendiară a vulcanului1. A fost în detrimentul operili şi autorului, că aceste volume au apărut «parat, în răstimpuri suficient de lungi, pentruca cititorul să nu poată urmări cum trelbue întreaga acţiune, iaz critica să întârzie cu judecata ei, sau poate chiar să renunţe, fiind şi mai Comod şi mai prudent. Prudent măi ales, fiindcă romanul lui Cezar Petrescu, adiuae o notă foarte îudrăsneaţă pentru literatura noastră ş:i-anume, prezentarea evreului în angrenajul vieţii noastre sociale, ceeacie nu prea este pe placul multora dintre recenzenţii noştri profesionişti. Cezar Petrescu, însă, nu vrea şti nici nu poate fi superficial sau fals înromanţanea a-oestei mişcări, care a> frământat sufletul ţării până la foiimele celle mai îngrozitoare. El reface împrejurările după documentele vremii!, urmăreşte scadenţele trecutului, caută 3n la-mintiiriile sale personale ceeace a putut să vadă şi să observe, cercetează moravurile, reţine concepţiile şl practica vieţii politice . de-atunci şi de mâi înainte, şi. merge pe urzeala acestor fire în miezul realităţilor. 2 99 © BCU Nu se poate spume că 1907 a fost reaudiatul unea pregătiri metodice die ordin politic. Că cineva ar fi agitat satele contra stăpâniriiii, pem tm răsturnări de guiveme şi! introduceri de ideologii nioi în organizarea vierii noaistre publice şi particulare. Dimpotrivă, revoluţia dela 1.907, spre deosebire die toate mişcările sociale din alte părţi, prezintă caracterul unic de a nu fi avut organizatori şi conducători. A pornit ca un vânt din nordul Moldovei, unde asuprirea arendaşilor 'evrei era mai crunt simţită şi a trecut din sat în slait, până a ajuns la marginea cealaltă a ţării. Cezar Petrasicu începe drama, ţărănească prin prezentarea fastuoasă a Expoziţiei dala 1906, ca un preludiu cu arşiţă de soare în dorul căruia se ascuţeau fulgerele destinului implacabil. Boerimea, protipendada şi fruntaşii vieţii politice, petrec la această sărbătoare a poilieSe-liior, cu mulţumirea deplină că toată ţara e satisfăcută şi că bucuriile Expoziţiei îndestulează până şi ultimul cătun. E vechea raţiune a sătulului, pe care de-altâ-tea ori am surprins-o în rosturile şi concepţiile noastre politice. Cezar iPIetreScu ne dă a înţelege, însă, că fnu-rnoalra panoramă a Expoziţiei jubiliare, n’a flo-losit decât ca o excitaţie a mizeriei ţărăneşti, cu care se punea în contrast lumea chivernisită a Capitalei şi a tânguirilor. Se vedea aicoâo distanţa preia mare dintre cele două liuimi, şi prea provocatoare indiferenţa celor de sus, faţă de viaţa câ'imetaRcă a celor de jos. De aceea;, auitonul insistă mult, chiar foarte mult, asupra acestei minunate petreceri, în clare răsfoiate uneori, ochiul ameţit de uimire al vreunui oropsit, venit din cine ştie ce coclauri să descopere paradisul pe care nu-1 putea bănui clar exislta aieveia în lumea aioeastia. Cei mai mulţi eroi îi cunoaştem cu această împrejurare. Cezar iPetrescu, meşter desăvârşit în crearea făpturilor prin care îşi va urzi vasta acţiune a romanului, întâlneşte aici aproape toate tipurile între cane se va angaja uriaşa îndleştare. E o întreagă varietate de oameni cu isenitilmente şiil iiniteireise deosebite, dela boemi degenerat şi politicianul demagog, până la tipul idealist sau 1a. ţăranul anonim care stă timid pe delăituni, cbnştient că bucuriile acestea nu isUnt pentru lai lui şi că mali de grabă sunt semne prevestitoare de cineştie ce întâmplări şi nenorocirii. Se evidenţiază cu deosebire în această lume pestilenţială, familia boarului moldovean Ior-daiche Cumpătă, de vddhe nobleţe şi tradiţie, reprezentantă autentică a spiritului sănătos şi păstrătoare a marilor însuşiri de rasă româ- nească. E 'boerimea noastră ideală, cu care vine în contact grupul de afacerişti al evreilor a-reodaşi, proaspeţii cetăţeni aduşi) de vânturi ca să exploateze munca şi pământul ţăranului autohton, ca îinitr’uin ţinut sălbatic şi fără stăpâni. Corbii aceştia porniţi în căutarea haiturilor, au găsit prada cea mai bună la conacele bos-reşti, ai căror _ stăpâni lasă în seama lor moşiile şi ţărănimea, plecând peste hotare Să-şi consume ultimele resturi de energie, în tristele aventuri ale amurgului. Cu eroiii aceştia de toate felurile, pornim in satele şi la rosturile lor, urmărindu-i până In cele mai intime acţiuni şi aspecte de viaţă. A-cuim suntem pe drumurile adevărate alte' ţării. Cezar Petrescu ne înfăţişează în popasul lung al lunilor de vară, conacul, boerului Ioirdaiehe Cumpătă, unde s’au adunat pentru vacanţă copiii şi nepoţii, să petreacă după regula acestei familii, într’o atmosferă de datină şi fericire patriarhală. Domină ailoi chipul atât de o-riginall şi simpatiile al bătrânei Smaramda Cumpătă, .stăpâna icăreea nu i se poate împotrivi nimeni .şi icarle organizează după principiile el cu aparenţă de severitate, marea însufleţire a unei famil'i eu elemente de toate vârstele. E o prezentare nostalgică, a unui crâmpeiul de viaţă prea ferictă, asupra căreia autorul lasă să cadă accentele înduioşătoare ale regretelor târzii, ca pentru o sărbătoare îngăduită numai odată şi închisă apoi definitiv în racla amintirilor. In bucuria vacanţei dela Zapodiia, spune povestea unei familii, a unui neam vrednic de oameni, cu care se închide o epocă, se decolorează şi se prăfuieşte pentru alte începuturi trislte şi gnalve. Dar aci e stngurtul loc luminos şi plin de voie bună. Intre stăpâni, ţărani şi argaţi, sunt verigi care unesc şi simţăminte puternice oa de familie. Bătrânul vizitiu Toaider Gli.ga, Se risipeşte cu bunătatea inimii sale în sufletul tuturor şi culege la rându-ili dragostea fiecăruia. E confidentul unora, e sluga credincioasă a stăpânilor şi tovarăşul de joc al copiiiilor. Deopotrivă de Cald şi de necesar pentru flecare. Zapodia ace aista estie un paradis al celor mici şi un loc de regăsire cu înţelegeri armonioase pentru cei mani. încolo, numai semne ale furtunii ce va să vină. La conacele unde stăpânesc SidOr Leifoblvioi şi Marculs Leiboviid, fii!i câreiumaruluii Hună sin Leifoa, se adună bogăţiile muncii ţărăneşti într’o lacomă acaparare, ise speculează, se face camătă, iar robii pământului, chinuiţi de foame sunt ca nălucile. Doichiţa, cea mali frumoasă faltă a satului!, r'htiră slujnică la Marculs, îmbrâncită de mizeriei, pentruca în cele din urmă |00 © BCU să fie pângărită de evreu şi isgonită cu rodul nelegiuit ,all păcatului. Aci şiil în ailte părţi,, pe marile întinderi arendăşeşti ale lui Mochi Fi-şer, ţăranii zac de pelagră, trăiesc în coşmarele foamei şi ,se trudesc până la iistovire pentru pâinea pe care le-o fură veneticii. Sunt tablouri îngrozitoare de adevărată sclavie, iîn carte' mii şi zeci de mii de oameni, se sfarmă ş: ,se macină într’o să.llbatlcă trudă, spire a face pământul să rodească pentru hambarele altorai. Şi în vreme ce ei se chinuiesc ou braţele însângerate, evreii aceştia da într’Un Cla-naan hărăizit lor, se !bucură de toate' plăcerile confortului ş,i ale îndestulării. Sunt, desigur, ai-rătaţi şi unii moşieri români care se complac întir’O' astfel de mentalitate, da,r aceştia sunt rofoiii unor vicii, ai unor maladii căpătate din aventurile trăite prin ţări străine, ca acel Da-mian Cumpătă, care contrastează atât de dureros chipul şi telul de viaţă al fratelui său Iorldaohe Cum păţii. Şi ,totuşi, e O' mare deosebire între pământeni şi venetici, dh'iar când le ■lipsesc celor dintâi resorturile miorlăie pentru a înţelege raporturile dimltre el şi ţărani:. Mai, antipatic este prezentat Voleiul C'ojan din Tărnauca (Muntenia), care având o psihologie de parvenit, exploatează nemilos pe muWeitorii ogoarelor şi se poartă ou ei fără inimă. Acesit Voicu Cojan, un fel de Tănase Scatiu, e căsătorit icui Mariana, fiiicai lui lardacihe Cumpătă. Din conflicte de învoieli, din strâmbătăţi, din mizeria unei Ierni devastatoare şi din completă părăsire a satelor în prada oevoiei uleilgătoare, începe isă baltă în primăvară vântul riăismeri-ţei, pornind din nordul Moldovei. Se aude ceva, ca un sivon al dreptăţii oare a pornit să vină şi ţăranii înlcep să-şi dea socoteala oă a bătut ceasul pentru ei. Parcă se deşteaptă dintr’un somn cu năluciri chinuitoare şi pr'hd a judeca:, fiecare ,în conştiinţa sa, apoi între ei laolaltă, cum de-au putut să trăiască astfel şi dece nu şi-au ceruit dreptatea! A,cum încep amintirile tuturor suferinţelor, se scormoneşte până departe, fiecare caută în Viaţa sa şi a celor ce nu mai isunt şi se înspăimântă ca ide o zăcere de oare Oi-i scârbă ică iau suportat-ia. Din toată judecata care se aţâţă şi se înfierbântă, se întrlupeaiză oa Idee salvatoare dorinţa de a avea pătmânt, singura lege, singura dreptate şi răsplată a unei inimi fără noroc. Ideaa aceasta ia formele cele mai ciudate şi creşte din ea Imperativul singurei rânduieli posibile, care trebue cucerite cu orice dhip. Oamenii înţeleg ca nu-i lucru de glulmă şi că s’ar pultea să nu fie tocmai Uşoară această împlinire ce pare atât de Firească, dar se avântă in vârtejul chemării eare-i seduce ca pe nişte copil. Ş,i te pare că cel ce nu se vor miş- ca, nu vor primi răsplata stăpânirii, deşi pricep bine că vor trebui mai întâi să dea piept cu moartea. Mentalităţile sunt diferite, dar mai toţi a-oeşti' revoluţionari improvizaţi, sunt şegalnioi. Dar câte unul aduce o notă mai gravă, dar îl copleşeşte şi pe el spiritul dominant al celorlalţi. îşi fac planuri, îşi făgăduesc între ei cate în lună şi’n soare şi cred că rezolvă problemele revoluţiei, împărţind mărfurile şi băutura din dugheana jupanului, Diavid Lâftaic, un evreu care nu ajunsese încă să aibe moşie. Nu ştiu precis ce este revoluţia. Se crede că e o autoritate supremă care va da fiecăruia, cie ii Se cuvine şi ce-d .trebuie. E admirabil din acest pulnct de vedere exemplul unei babe, carne vine şi se roagă de cel mai năsdrăvan dintre ţărani, să albe grijă ca să-i aducă şi ei revoluţia o vaică, în locul celei care i-a fost ucisă fiindcă a păscut pe moşia boerului. Cazuri de acestea sunt numeroase. Totuşi, până la, urmă, diln adâncul (conştiinţei ţărăneşti ae conturează deplin scopul acestor frământări, dând contur sever idealului oâre-i mână la confruntări tragice eu stăpânii pământurilor. AoUm se deislănţue şi încătuşatele patimi de ură şi răzbunare. E drept, mai peste tot ţăranii reacţionează provocaţi, de jicniri şi ameninţări necugetate. Ei merg în grup la caisele moşierilor, să-şi înfăţişeze dorinţele. Sunt. însă, batjocoriţi şi alungaţi, oeeaae îi determină să treacă la atitudini violente. Momentele acestea u-tât de ddlffildte, în care oamenii aceştia deprinşi cu respectul şi ascultarea oarbă, îşi schimbă finea, sunt, prezentate ou o pătrundere psihologică extraordinară. Simţi cât de greu le vine ţăranilor, să iese din Calmul şi răbdatica lor, pentru a-şi înfrunta stăpânii. O fac cu multă ezitare, dar idupălce s’au pornit, nu-i mai poate opri nimeni. Ai ilmpresfe că descătuşarea va, fi îngrozitoare. Şi totuişi, lucrurile nu evoluteă în forma ceai mai tragică. Dau foc ,conacelor şi le jefuesc, dar nu fac victime omeneşti In Moldova, defl mai înfricoşător ispelctalcOl din icele' deslarise de Cezar Petresicu, se prOdulce la, S i dor şi Maircus Leifoovicl. Aci' apare cu o sete turbată de răabonare Doddhiţa, ceia cu tî-n,creţele pângărite dle arendaşul evreu. Până la urmă, însă, chiar ea salvează copiii evreului şi nimeni, din caisa lui nu cade victimă furiei ţărăneşti1. Dimpotrivă, ea îşi itrăeşte ultimul act al vieţii, într’o funestă şi sgulduitoare nebunie. ' " In schimb, Mancws Laibovilci, când încep represaliile, dirijează personal executarea ţăranilor ,pe care îi alege chiar el. Un Moldova, nu e micile victimă printre mo- 301 © BCU şieri şi arendaşi, iar la Zopodia familiei Cumpătă n’a fosit nici gând de răscoală. Iordaidhe Cumpătă, iubit peste tot de ţărani, a mers din sat în sat şi i-a potolit cu vorba şi sfatul său. Cea mai cruntă nenorocire a căzut însă tot asupra acestei familii. La Tarnauca a fost ucis ginerile lu'J Cumpătă, Voiou Cojan, Mariana şi copila lor Ada. E cea mal chinuitoare pagină a romanului şl autorul descrie oroarea ou amănunte care cutremură. Niici această dramă nu stinge totuşi simpatia bătrânului Cumpătă pentru ţărani, a căror dreptate a înţeles-o întotdeauna. Represaliile întunecă şi maii mult viziunea acestei epoci dureroase. Sunt ucişi oameni nevinovaţi, aleşi la voia întâmplării iar Leibo-vicii şi Fişerii rămân mai departe, în vreme ce familia Cumpătă se risipeşte şi dispare, lăsând in urmă numai umbra unui supravieţuitor, oare revine să .caute amintirile vacanţei fericite din vara aceea trecută în negura unei epoci apuse. „1907“ e un roman de viaţă adâncă şi reală, do puternice desfăşurări şi turburătoare viziuni. Scris ou o căldură care merge până la o adevărată .confesiune de suflet, fără să-î strice nimic din valoarea sa epică, el înviiază două lumi peste care a bătut vântul nefericirii, înfrăţite pr:n îmbrăţişarea morţii. Mai mult, „1907“ esite cartea, unui destin, a unei fatalităţi cu rădăcinii ancestrale în negura veacurilor şi a sângelui nostru, biciuit de asprimea unei porunci, neînţelese. Aci se împlineşte scadenţa îndelungatei istorii de dramă ţărănească şi geme adâncul pământului în căutarea fiilor săi naturali. Toate rănite trecutului, toate nepăsarile şi împilările, toate ororile şi demagogiile politice, îşi daiu roadele în această revărsare a instinctelor, care se caută pe brazde şi sub brazde, în disperarea CRONICA ION MINULESCU s’a săvârşit în atmosfera grea de groază a bombardamentelor anglo-americane asupra Bucureştilor. Inima lui, obişnuită cu altă muzică, n’a putut îndura pocnetele uriaşe ale exploziilor din jurul casei sale dela Cotroceni, unde îşi odihnea bătrâneţea bolnăvicioasă. Indirect, poetul e victima asasinilor cu contract, trimişi de peste Atlantic. Ou el dispare un om bun şi afabil, dar rămâne un poet, care canstitue un capitol aparte în lirica noastră contimporană. Omul era într’adevăr eminamente bun şi prietenos. Nu invidia pe nimeni şi îngăduia orice formulă de artă, deşi aparţinea uneia precise, afirmată cu ostentaţie tinerească la unei lumi şi a unor braţe frânte pe altarul muncii. Ţărănimea încearcă să evadeze d’n blestemul osândei sale ; crede o clipă că ar putea să fie şi altfel decât până aci, se deslănţue şi urmăreşte iluzia speranţelor .ce se aprind, pentru ca să guste eu o tragică resemnare din amara dezamăgire a spulberării năzuinţelor ei. Va trebui, isă-şi dea, seama ică a fost victima unei nebunii şi că s’a aprins fără pricină, pentrucă orânduirea ei aşa a fost şi aşa trebue să rămână. Cezar Petreacă întăreşte convingerea acestui fatalism, oare strânge ica o centură conştiinţa şi aspiraţiile celor dela plug. El trăeşte intens şi până în cele mai mici amănunte, întreaga poveste a pământului răsvrătit; e în două şi fierbinţeala lui, în îndârjirile care se ridică ş;’n sângele care curge. Cu o îndemânare unică în literatura noastră, urzeşte Ireţeaua Icalor miai (variate emoţii şi lasă sufletele să se mişte după cum le este fe-iul şi voia, dând imaginea unei lumi care nu e cu nimic deosebită de lumea reală. Cezar Pertrescu a găsit în răscoalele ţărăneşti, motivul şi materialul cel mai potrivit sensibilităţii şi viziunea lui de mare artist. La un temperament ,ca al său, această întâmplare, în liniile ei vaste, răspunde cum nu se poate mai bine, pentru întregirea vie şi caldă a unui aspect de epocă. Prin el cunoaştem răscoalele din 1907 în toată profunzimea lor şi ne lămurim asupra unui destin căzut în subteranele veacului. „1907“ este una dintre cele mai mari opere ale epocii noastre, o carte grea de probleme şi de adâncă respiraţie românească. PAN. M. VIZIRESCU MĂRUNTĂ început. Poesiile sale sunt dedicate în mare parte scriitorilor şi artiştilor de variate crezuri estetice. Era în el o necesitate naturală de a se simţi în comunitatea tuturor făuritorilor de frumuseţe. De aci şi participarea lui neostenită la mai toate şezătorile literare organizate în ţară. Ca şi Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu e un trubadur modem, gata să se entusiasmeze în faţa oricărei femei, s’o cânte în versuri şi să le spună oricui. Dacă trubadurii medievali slăviau feminitatea până la purităţile absolutului, idealurile trubadurilor moderni sunt mai limitate; adoratele lor nu mai sunt ridicate în slava cerului, ci invitate în alcovul cu fereastra 302 I deschisă spre strada mare. Dela Les Beaux, austerul centru provensal al truverilor de odinioară, şi până la varieteul din Montmartre e o distanţă considerabilă ca dela pudoare la cinism, ceeace înseamnă totdeodată evoluţia spiritului liric european. Ion Minulescu s’a format în această atmosferă parisiană dela 1900, atât psihologic cât şi artistic. Anii aceştia trăiţi în Capitala Franţei sunt hotărîtori pentru toată activitatea lui de scriitor. El a rămas până la moarte tânărul debutant dela Fiairis, pentr.u care viaţa e o voluptate senzaţională, dincolo de oare' nu mai e nimic. Toată poesia erotică a lui Ion Minulescu e sensaţie tactilă şi colorată, descrisă direct, cu desinvoltura unui talent impresionant, în care elanul facil e susţinut de o muzicalitate cuceritoare. Tehnica poesiei lui e o rezultantă a liricei franceze din acea vreme, fără ca influenţele să-l robească. Dimpotrivă, ele au sporit o personalitate lirică, a cărei apariţie nouă în literatura română a fost o adevărată revoluţie. Modernismul decadent nu se leagă atât de numele îndelung şi penibil dibuitorului Alexandru Macedonski, cât de acela al lui Ion Minulescu, sigur deila început de drumul pe care a vrut să meargă. Mai degrabă s’ar putea spune că poasia de inegalităţi şi stridenţe supărătoare a celui dintâiu a pătruns cât a pătruns mulţumită prestigiului, pe care l-a dat acestei mişcări Ion Minulescu. Erotismul brut şi material duce inevitabil la sensaţia finală de gol şi de nimic. Nimicul şi moartea sunt prezente mereu în lirica lui Ion MiSnuleiscu. Dar cititorul nu se sperie prea mult de această prezenţă insistentă. Poetul le evocă cu atâta elan vital încât gravitatea morţii şi a nimicului se bagatelizează şi capătă un aspect macabru-umoristic. Printre bizareriile spiritului pervers, ce stăruie încă în Montmartre ca o moştenire a marei revoluţii, există şi un Cabaret du Neant, o cârciumioară infectă, decorată exclusiv în negru funebru, unde băuturile se servesc pe cosciuge în loc de mese, şi între lumânări aprinse. E un fel sinistru de a bagateliza şi de a caricaturiza ideea morţii şi de a tâmpi astfel spiritul metafizic al vizitatorului. Modul în care Ion Minulescu vorbeşte de moarte nu e prea depărtat de atmosfera macabră şi grotescă a acestui cabaret. Poetul a voit să facă mare caz de ateism şi, afară de ironiile ieftine adresate creştinismului, a scris şi un Quintet ateu. Dar e atât de puţină forţă în acest ateism al său încât nimeni nu l-a luat în serios. Ai impresia unui copil bun în fond, cum era de fapt acest poet, care face pe grozavul ca să fie luat în seamă. Şi totuşi o nostalgie după altceva decât poate oferi un alcov tarifat există în sufletul acestui poet de largă respiraţie. O nostalgie care, neavând un obiect transcendent, îşi găseşte unul geografic ! Omul, care era foarte comod, s’a visat necontenit pe ţărmuri bizare şi pe meleaguri exotice. Un dor de ducă spre altundeva îl face să scrie cele mai frumoase poesii ale sale, cu care îmbogăţeşte într’adevăr lirica românească. El e concretizat în nenumăratele vapoare şi în mai puţinele trenuri, ce constituesc temele de inspiraţie ale lui Ion Minulescu. Nume proprii, sonore şi sugestive, din ţări şi continente depărtate, dau adâncime şi vastitate acestei nostalgii de caracter spaţial, ce nu pare a fi decât un surogat al nostalgiei spirituale, existente în orice suflet omenesc. Sentimentul acesta e la Ion Minulescu ca fumul jertfei lui Cain, care, în loc să se urce spre cer asemenea celui ridicat din rugul lui Abel, se lăţeşte pe întinderea pământului. Cu toate acestea ,el e de o calitate poetică incontestabilă şi alcătuieşte nota superioară a poe-siilor din Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însu-mi. Marea nemărginită e pentru Ion Minulescu imaginea infinitului şi a nostalgiei de infinit. Dacă Eminescu a cântat-o magistral, dar incidental şi O. Carp i-a filoso-fat sbuciumul fără sens, Ion Minulescu a anexat-o poesiei româneşti ca pe o proprietate cucerită de el pentru a ni-o dărui nouă tuturor. Dintre toate „amantele ce mint“, marea i-a smuls cele mai frumoase şi mai pure accente. Ceeace a scris ulterior, cu excepţia poate a strofelor pentru elementele naturii cu reminiscenţe din Maurice Rollinat, e o revenire manierată a primelor teme, o diluare a lor şi de multe ori o buifonizare de cronică rimată. Ioa Minulescu e poetul celor două volume dela început. Proza, pe care a încercat-o în povestire şi în roman, mai mult din intenţie profesională decât din necesitate lăuntrică, precum şi cele câteva bucăţi dramatice rămân sulb versurile de factură largă şi de voluptuoasă muzică, ce-i vor legăna mereu numele în istoria poesiei noastre. Poetul a ocupat multă vreme funcţia de director general al Artelor, unde, amabil cu toată lumea, n’a ţinut să tragă linii de orientare şi să stimuleze noile talente nici măcar în sensul vederilor estetice afirmate eu bravură în tinereţe şi cărora personal le-a rămas credincios. Dacă Dumnezeul! îndurărilor are vreo prefe- m © BCU rinţă deosebită pentru poeţii trimişi în această lume să-l continuie în zămislirea frumuseţii, el va ierta de sigur ifosele donquichoteşti cu care robul său Ion s’a jucat în viaţă de-a ateismul. Această poză a lui n’a pricinuit prea mare sminteală între oameni, iar poetul credea în artă care, oricum, face şi ea parte din familia divină. CIVILIZAŢIA ROMÂNĂ SĂTEASCĂ. D-Ernest Bernea, autorul acestei încercări sociologice asupra spiritului nostru rural, înţelege prin civilizaţie suma manifestărilor colective de care e capabilă viaţa dela ţară, indiferent dacă aceste manifestări sunt de ordin ideal sau practic. Adică aproximativ ceeace înţeleg Francezii prin expresia „civilizaţie primitivă11. Pentru cine se interesează de distincţia ce trebuie neapărat făcută între civilizaţie şi cultură, îmi îngădui să amintesc cartea mea Nostalgia Paradisului, cu regretul că d. Ernest Bernea nu face niciun fel de deosebire între două noţiuni atât de diferite. Viaţa satului ca manifestare specifică a spiritului românesc face dela o vreme obiectul unor cercetări aactidlogîice cu aerul de revoluţionare ştiinţifică. De fapt această lăudabilă preocupare de sat nu e altceva decât continuarea acţiunii inaugurate de Spiru Haret acum aproape o jumătate de veac. Culegerea şi studierea folklorului, monografia (chiar sociologică, a satului, sunt lucruri ce se leagă de numele lui. Independent de mişcarea haretistă, dar cam în aceeaşi vreme, a ieşit la Sibiu o lucrare, rămasă model până azi, Monografia satului Răşinari, făcută cu o serioasă metodă ştiinţifică germană de d. V. Păcală. Din mişcarea haretistă au ieşit o serie de monografii săteşti similare, alcătuite de învăţători şi care, chiar dacă nu au o valoare ştiinţifică deosebită, au totuşi meritul de a fi deschis un drum, pe care merge sociologia de azi, oare altfel ar fi rămas fără obiect. D. Ernest Bernea nu face o monografie, ci o lucrare de vederi sintetice asupra spiritului rural. Ea conţine reflecţii interesante, observaţii juste şi uneori caracterizări fericite. Capitolul despre religie şi rolul ei în viaţa ţărănească, bunăoară, e dintre cele mai preţioase ale cărţii. Departe de a face prostia, pe care au comis-o alţi colegi ai săi din noua mişcare sociologică, de a aplica metoda celor trei faze comtiene la studiul satului românesc, d-sa vede în religie manifestarea esenţială şi integrală a sufletului ţărănesc, care dă şi o măreaţă concepţie despre lume şi viaţă şi nota caracteristică tuturor celorlalte manifestări subordonate. Cuvinte nimerite am găsit şi despre rolul magiei în viaţa religioasă a satului, cu observaţia tot aşa de dreaptă a autorului că magia, ca reziduu vechiu păgân, a devenit o anexă oarecum încreştinată a vieţii religioase. In încheierea cărţii sale, care vorbeşte şi despre celelalte laturi ale sufletului rural, d. Ernest Bemera constată pericolul de dispariţie a civilizaţiei săteşti sub influienţa oraşului, fără să caute a propune mijloace de salvare a ei. Lucrarea sa apare într’un moment tragic, când civilizaţia orăşenească este ea însăşi pe cale de nimicire prin propriile ei mijloace. Minunile geniului omenesc dispar într’o clipă ca şi cum n'ar fi fost şi în locul lor rămân mormanele de moloz sinistru. Lumea îngrozită caută refugiu la sat. E un fel de întoarcere forţată la origini. Nu se poate prevedea aspectul vieţii citadine după acest cataclism. In orice caz, se poate spune că el va fi altul decât cel care dispare sub ochii noştri. E posibil ca supravieţuitorii acestei epoci înspăimântătoare să înceapă din nou a preţui simplitatea şi măreţia vieţii de ţară. Civilizaţia rurală are oarecare sorţi de înnoire prin descongestionarea oraşelor distruse. Se poate întâmpla ca groaza unui nou războiu aerian să pulverizeze viaţa de oraş, răspândind-o pe cuprinsul ţării. Se poate întâmpla ca din această împrăştiere să rezulte o nouă fuziune între fondul etern al satului şi spiritul inovator al oraşului. In orice caz,, satul e cel care rezistă azi faţă de oraşul nenorocit. NICHIFOR CRAINIC ANUL XXIII Nr. 6 IUNIE-IULIE 1944 304 © BCU Cluj' 4444444444444444444 4444444444444H^444-4+444>44444444444444444.4M*4H*.t.»***»*44.*-»444444444444444 »+4444* 44444444444» 4 4 4444444444» »«y44444-4+4444 444 4-41 ©0AMNĂ, VEp începe ACEST MINUNAT TRATA-MINT CHIAR OE ASTĂZI U*sl« hmuti msd&s&m, aa fi fcSaaa 4a Laoste» im har*H&. I* stei» eaMmr, a •trmmfi» k««kKi»34i Hamtfcfâi ht ft *H*#4*fc*.» Ut* pami ta mat dmarmţlm ala! tiaik te«i a«$a cu {«*>} pm aeaa 9 eaaias «al <&» teHea&*4«« mrt> laatal «s4a-a«î1»era i ţi mmama ei ah sa aa«£ hHtdemmma mmm arml 4a paseaam kw. $ek tet'&t dhSmrtoa, «ara 4» daniatasieara • 4aa* ^«NmM «ta e&r» 4**»afc» oad sws ţtjJ-Mj al tn&HriaaaasI I Sa riMa &eemfem, ihmdaaaL n kcaarl 4* • ropsteţl» sa«slra4 psatnael #î a?» ţfkriktfM 4a • debarasa ofşşa&XKS! âa $»a4a *4f£«8JB1tw ,A- .,1 A Şafţd «la Uaadaaai Itfe’i» pe&rnt am aşi ta fiausanact t-awsSSte-s «os\» eao «si iişotl 4a tkăk» fi io «AaCîitsfSts. păstrează tinereţea U fASMASN ţi 9*&Z®em ESTE UN PRODUS CHATELAIN, MARCA DE NCREDERE 444444444444444444444444 44-4-4444 4 4 4 4 4 4 4 4~<4 44444 44 4 444444444 4 444444444444 t'444-444»4444 4 444444444444444444444444-4444-44 444444»44-4444 444444444444444444444444444444444444444444444 EXEMPLARUL LEI 100.- GÂNDIREA EXEM. PLARUL LEI 100.— APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BÂNGILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, G. BREAZUL, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, OLGA CABA D. CIUREZU, MARIELA COANDĂ, IONCOMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CRE VEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEQRGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB I. MIHĂESCU, NIŢĂ MI HAI, BASIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PE-TRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, NICOLAE ROŞU, ION MARIN SADOVEANU, D. STĂNILOAE. FRANCISC Ş-IRATO, OCTAV ŞULUŢIU, G. TULEŞ, EMILI AN VASILESCU, TUDOR VIANU, PAN. M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA : NICHIFOR CRAINIC, STR. VASILE CONTA Nr. 5. BUCUREŞTI I AU APARUT: NICOLAE ROŞU DESTINUL IDEILOR Ed. „Fundaţiilor Regale" Preţul 400 lei RADU GYR ' BALADE Ed. „Gorjan" Preţul 380 lei OLGA CABA ' VACANŢA SENTIMENTALA IN SCOŢIA Ed. „Publicom" Preţul 300 lei GRIGORE POPA PEISAJ ARDELEAN Ed. „Miron Neagu" Preţul 600 lei «iluiiiluMiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiitiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiMt' .ntitii1 -....................................—.............................. ............—— a..............................— ........ ... ........................... ABONAMENTE: 1 AN 1000 LEI; PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI: 3000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE : 3000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16, BUCUREŞTI I EXEMPLARUL LEI 100.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 100.- TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" STRADA BREZOIANU No. 23—25. — BUCUREŞTI înregistrat Reg. Corn. No. 437I9S2 c. 14.716—2.VI.S44- © BCU