• I • . .
  ANUL XXIII Nr. 3
MARTIB 1944
u
M
A R
U
L:
ROMÂNIA IN EUROPA NOUĂ
NICHIFOR CRAINIC : România în Europa nouă .
VINTILĂ HORIA : Vântul de Sud.........
CONSTANTIN FELMUŞ : Venere, marmură caldă
TEOFIL LIANU: Poesii..................
NICOLAE BARBULESCU : Ştiinţă şi metafizică .
EUGENIA BRATEŞ : Umbră de fum.........
HORIA NIŢULESCU : Eminescu şi panslavismul .
131
132 147 150
156
157
                 IDEI, OAMENI, FAPTE
ŞTEFAN IONESCU : Spiritul extrem-oriental GIOVANNI VILLA : Vico şi România . . .
163
169
                                               CRONICA LITERARĂ
NICOLAE ROŞU: Dr. N. C. Paulescu:      Fiziologie
     filosofică; Emil Botta: Pe-o gură de raiu;
     George Lesnea : Pomul vieţii...............174
CONSTANTIN STELIAN: Radu Gyr : Balade ...         180
                 cronica mărunta
NICHIFOR CRAINIC : Cântăreţi ai Basarabiei: Ser-giu Matei Nica, Robert Caihuleaniu...........- •
183
EXEMPLARUL
100
L E I
© BCU Cluj
                                                    După o gravarâ dim Secolul al XVI-Im a tui Marcantotm Rmnumdi,
au
  de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se încţiinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nectarul44
  Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă...
  Astăzi numai există „nectaruri“, există în schimb Nec-
 tar, dar bineînţeles
NECTAR MOTT
 MOTT MONOPOL M O T T O N E L DRĂGĂ'ŞANI MOTT
^Rl
MOTT. 1914 D EM l-S E C MOTT EXTRA-DRY
MOTT NATURE , ✓
   © BCU Cluj
GÂNDIREA
                                               m
                   ROMÂNIA IN EUROPA NOUĂ
             — CONFERINŢĂ ROSTITĂ IN CADRUL REUNIUNII EUROPENE DELA WEIMAR, 27 NOEMBR1E 1943 —
                                         DE
                                  NICHIFOR CRAINIC
    E scris în rânduiala misterioasă a istoriei ca soarta acestui bătrân continent să intre rând pe rând în zodia câte unui mare popor, care, în acel moment, îşi ia pe umeri răspunderea tuturor celorlalte popoare. Astfel, viaţa Europei a evoluat neîntrerupt sub zodia Atenei, sub zodia Romei, sub zodia Bizanţului, sub zodia Madridului şi sub zodia Parisului. Flacăra geniului european s’a aprins succesiv în aceste centre vitale ale continentului, încât am putea sţpune că atunci când un mare popor cădea mistuit cu glorie, mâna Providenţei muta sarcina Europei pe umerii, unui alt popor. Acum e rândul marelui Reich german. Dacă Adolf Hitler invoacă mereu numele Providenţei in vălmăşagul covârşitoarelor evenimente al căror centru e Germania, de bună seamă e vorba de o intuiţie a momentului istoric, când responsabilitatea Europei a trecut pe umerii germani. Această intuiţie vizionară concordă cu examinarea obiectivă a realităţii, care ne spune că, în vreme ce popoarele mediteraniene, care au făcut gloria străveche a culturii şi civilizaţiei continentale, s’au vlăguit, din mijlocul Europei se ridică cel mai numeros popor, mai bine organizat şi mai eroic, pentru a acoperi cu energia lui războinică întregul pământ primejduit al lumii vechi.
    ' Eu cred în steaua marelui Reiich german, pentrucă sunt convins că misiunea Europei în civilizarea omenirii nu s’a terminat. Marea misiune viitoare a Europei iese la iveală în comparaţie cu semibarbaria celor care o atacă din Apus şi din Răsărit. Atât Americanii cât şi Eurasiaticii n’au împrumutat din spiritul european decât tehnica mecanică, în vreme ce comorile sufleteşti le-au rămas cu totul streine şi vor să le distrugă cu orice preţ. Misiunea Europei în lume nu se va termina decât atunci când modelul omului european se va fi generalizat pe faţa pământului. Istoria nouă pune această sarcină, grea şi nobilă între toate, mai ales pe umerii poporului german] Când poporul german şi-a făurit doctrina superiorităţii sale rasiale, lucrul acesta n’a izvorît numai din orgoliul lesne de înţeles al unei mari naţiuni, dar şi din conştiinţa obligaţiei, pe care el şi-o lua de-a fi garantul Europei întregi în faţa Providenţei. Onoarea de-a fi puternic implică şi cavalerismul de-a ocroti pe cei mai mici. Lucrul acesta deosebeşte fundamental pe Germani de Englezi. A fi puternic în sens anglo-saxon însemnează a dispreţul şi a exploata pe cel mai slab; a fi puternic în sens german
                ‘ 121
© BCU
înseamnă a ocroti până şi pe duşmanul, pe care l-ai învins. Mă gândesc în special la Franţa prăbuşită sub forţa germană şi la cavalerismul şi eleganţa morală a lui Adolf Hitler, care a procedat faţă de ea ca faţă de o mimoză delicată. E o atitudine ce n’are precedent în istoria războaielor, precum n’are precedent nici acel act de ameţitoare frumuseţe cavalerească de a salva pe un bărbat ca Benito Mussolini în momentul când urma să fie vândut duşmanilor de compatrioţii săi. Eu cred în steaua Germaniei, pen-trucă, în fiinţa ei, puterea morală înnobilează forţa războinică.
       Această credinţă a mea nu este o concluzie traisă dupăce toată lumea a putut vedea triumful naţional-socialismului şi afirmarea preponderenţei germane în Europa. Cu doisprezece ani în urmă, adică înainte de regimul naţional-socialist, veneratul preşedinte de azi al Asociaţiei germano-române, Excelenţa Sa Friederich Werner Graf von der Schulenburg, ca ministru al Germaniei la Bucureşti, a cunoscut un ziarist român, singuratic şi îndrăsneţ, care vedea încă depe atunci în fenomenul hitlerist " singura posibilitate de salvare a Europei, şi care luptă împotriva întregei lumi democratice din ţara lui, căutând să demonstreze în articole zilnice ce mari avantagii ar avea România dintr’o alianţă cu Adolf Hitler. Acele articole de ziar purtau titluri ca acestea: „Germania, ceasornicul Europei'*, „Hitler, braţul Europei", „Hitler, salvatorul Europei", „Hitler, noul atlet al lui Hristos" şi aşa mai departe, zeci şi sute de articole. Puţinătatea mea scria în asemenea articole de ziar, la 27 Iulie 1932, bunăoară: „Mişcarea naţionalistă a lui Adolf Hitler e măsura de profilaxie împotriva comunismului, — pentru Germania dar şi pentru Europa. Germania e vastul rezervoriu în continuă fierbere, unde se pregăteşte misterioasa formă a vieţii de mâine, valabilă pentru tot continentul. Sunt două principii contrare angajate în această fierbere fără astâmpăr: naţionalismul socialist şi comunismul. Biruie comunismul în Germania? Atunci Internaţionala IlI-a va triumfa dealungul Europei. Biruie naţional-socialismul? Atunci o Europă ierarhică, rectificată fără doar şi poate în ceeace cinstituie hipertrofia individualismului capitalist, e asigurată". Aceeaşi idee o repetam, după metoda ziaristică, la 11 August 1932: „...Fenomenul german .se menţine pe primul plan al atenţiei europene. L-am urmărit şi îl urmărim cu încordată luare aminte, fiindcă suntem convinşi că el poate fi, dintr’un moment într’altul, determinant pentru viaţa de mâine a continentului. Din vastul rezervoriu german, care clocoteşte de frământările politice, sociale, economice şi naţionale, cele mai adânci din câte se cunosc astăzi, poate să izbucnească un nou războiu, poate să răsară o mare biruinţă împotriva comunismului, poate să se închege forma cea mai nouă de viaţă social-economică în stare să înlocuiască regimul democraţiei capitaliste, azi în completă derută. Mobilitatea spiritului german, în continuă devenire, e susceptibilă de nod forme de viaţă în măsură mai mare dacă o comparăm cu spiritul altor popoare europene". Pe-atunci erau, în afara hotarelor germane, foarte puţini oameni cari înţelegeau însemnătatea, pe care avea s’o aibă pentru Europa întreagă fenomenul naţional-socialist. Şi totuşi nu era nevoie să fii profet pentru a vedea că dintre concepţia comunistă, care violentează natura omenească, şi concepţia hitleristă, care convine acestei naturi, triumful va fi al celei din urmă.jDupă venirea Fiihrerului la guvern, scriam, la 7 Aprilie 1933: „Cel mai mare cuvânt, ce s’a rostit în Europa contimporană, e declaraţia de războiu împotriva marxismului, făcută de Adolf Hitler. Moartea marxismului! — iată salvarea civilizaţiei europene... Nu poate exista pace naţională, nu poate exista pace europeană câtă vreme societatea va fi subminată de războiul permanent al marxismului distructiv... Pacea e un mod de-a acorda între ele interesele naţiunilor, dar ea nu e posibilă câtă vreme e aşezată pe vulcanii războiului social, declarat şi purtat de mar-
                                                         122
© BCU
xism împotriva claselor şi împotriva naţiunilor... Această luptă a lui Adolf Hitler capătă o amploare neobişnuită prin ultima sa declaraţie de rupere a relaţiilor germane cu sovietele şi ajutarea popoarelor de sub jugul Moscovei de a se elibera şi de a-şi avea state naţionale... Orice om conştient de calamitatea marxismului nu se va lăsa înşelat de calomniile infernale, pe care acţiunea iudeo-masonică mondială le varsă asupra lui Hitler, tocmai fiindcă e duşmanul de moarte al comunismului. Cu concursul tuturor elementelor de ordine, Adolf Hitler va fi salvatorul Europei". ;
       De-atunci au trecut ani de zile şi, când Germania s’a ridicat în numele Europei să doboare monstrul din Răsărit, România s’a găsit din clipa întâia alături de ea, în aceeaşi luptă. Două puteri ne-au atras magnetic către Marele Reich: instinctul primejdiei comune şi transformarea fundamentală din politica internă a României.
       Dela întâiul războiu mondial până în anul 1940, România a trăit sub imperiul democraţiei internaţionale şi sub controlul Societăţii Naţiunilor. Partidele noastre politice, care guvernau ţara rând pe rând, deveniseră în bună parte organele de execuţie a comandamentelor care veneau de peste hotare, din forurile mondiale ale iudaismului, ale francmasoneriei şi ale politicei franco-engleze. Din punct de vedere sentimental, Franţa reprezenta busola de orientare a României. Ne lega de Paris ideea de comunitate latină, de afinitate culturală şi sentimentul de recunoştinţă, căci Franţa a contribuit într’adevăr la formarea statului român modern. Dar acum, după întâiul războiu mondial, s’a întâmplat acel fenomen de dureroasă eclipsă în conştiinţa franceză, în cât Franţa nu mai era ea însăşi. Franţa căzuse victima ideologiilor internaţionale, care, utilizându-i cu abilitate savantă gloriosul prestigiu istoric, îşi exercitau astfel influienţa asupra lumii întregi. E un fenomen de substituire cum rareori s’a întâmplat în cursul istoriei. Parisul, care fusese veacuri dearândul purtătorul de cuvânt al geniului francez, devenise acum, pe nesimţite, purtătorul de cuvânt al ideologiilor internaţionale, ceeace avea să aducă în curând prăbuşirea Franţei. Dar in România noastră democratică, nimeni, dar absolut nimeni dintre bărbaţii politici conducători, nu vedea această tragică eclipsă a spiritului francez. Ideologiile internaţionale se exercitau asupra vieţii româneşti, în numele prestigiului istoric al Franţei, ca şi cum ar fi fost pur şi autentic franceze. Ele veneau dela Paris, şi lumea noastră democratică, fascinată de gloria Parisului, le privia ca atare. Aşa se explică şi recea distanţă, care a existat în această vreme între România şi Germania. Forurile internaţionale nu îngăduiau o apropiere.
       Norocul nostru a fost că nu toţi Românii erau democraţi şi nu toţi Românii se entusiasmau de ideologiile pseudo-parisiene. Charles Maurras, doctrinarul naţionalismului francez, a formulat un mare adevăr politic când a făcut deosebirea dintre „ţara legală" şi „ţara reală". Adevărul lui s’a dovedit însă mult mai valabil în România decât în Franţa. In România dintre anii 1918 şi 1940, „ţara legală" era regimul democratic, iar „ţara reală" era reprezentată de marile curente naţionaliste ale generaţiei tinere. Pentru a înţelege mai limpede orientarea de azi a României, e foarte interesant, cred, să se ştie că [tânărul naţionalism român de un sfert de veac încoace se caracterizează printr’o categorică aversiune faţă de Franţa democratică. Meritul naţionalismului nostru este că, dela început, a observat că Franţa nu mai poate furniza lumii idei constructive şi că ceeace venea dela Paris prin Geneva nu erau decât ideile iudaismului, ale francmasoneriei şi ale capitalismului internaţional, toate pro-tivnice personalităţii autohtone a poporului români] Dacă naţionalismul nostru, înrădăcinat adânc în massele populare, n’a isbutit totuşi să răstoarne cu o clipă mai devreme regimul democratic, faptul se datoreşte neînţelegerii dintre conducătorii dife-
ritelor lui fracţiuni, dintre cari niciunul n’a reuşit să fie unanim recunoscut, deşi doctrina mişcării era identică. Numai în anul catastrofal 1940, când România a pierdut dintr’odată patru provincii ca o consecinţă funestă a politicei democratice, naţionalismul român şi-a găsit exponentul în acel bărbat de înţeleaptă îndrăzneală revoluţionară, care e Mareşalul Ion Antonescu. O transformare fundamentală s’a petrecut atunci în viaţa internă a României: ţara „legală" a devenit una cu ţara „reală". Prin această transformare fundamentală, România s’a încadrat dintr’odată în noul sistem european, proclamat în special de Germania, (iraţionalismul românesc, contimporan ca vârstă cu naţional-socialismul german, şi având faţă de el profunda simpatie a unor puncte doctrinale comune, găsea în realizările uriaşe ale marelui Reich admirabile prototipuri pentru reformele cerute de o viaţă românească autentică, liberă de falsurile şi desfigurările democraţiei prăbuşite. La temelia alianţei germano-române stă astfel afinitatea de doctrină şi sincronismul de structură dintre naţionalismul german şi cel român^ Experienţa negativă din regimul democratic ne determină să vedem în această afinitate una din garanţiile cele mai solide ale permanenţei acestei alianţe.
       La aceasta se adaugă, după cum am spus, instinctul primejdiei comune, care a legat magnetic armele române de glorioasele arme germane* Pentru noi, Românii, comunismul bolşevic nu constituie propriu zis o primejdie, sau, dacă voiţi, el constituie o primejdie secundară. (Românul e refractar comunismului. Românul are o imunitate naturală faţă de comunism?] Popor de ţărani în imensă majoritate, Românul e legat de pământ şi idealul fiecărui ţăran e proprietatea individuală. El se poate revolta în-potriva marilor latifundiari, dar e incapabil să admită dispariţia micei proprietăţi individuale. Comunismul bolşevic e ateist şi distrugător de Biserică. Ţăranul român nu poate concepe viaţa în afară de Biserică. Concepţia lui despre lume, despre viaţă şi moarte e concepţia Bisericii ortodoxe. Ateismul bolşevic îi provoacă aceeaşi oroare, pe care i-o provoca pe vremuri mahomedanismul. In anul 1917, când a isbucnit revoluţia bolşevică, armata rusă se găsea împreună cu armata noastră pe frontul din Car-paţii Moldovei. Sub ochii soldaţilor noştri s’a prăbuşit armata rusă în cea mai sălbatică anarhie şi, cu toate acestea, un singur soldat român n’a fraternizat cu bolşevicii. România a trăit după aceea un sfert de veac în vecinătatea imediată a bolşevismului.
Era condusă de un regim democratic, în care toate libertăţile anarhice erau posibile, în care evreimea era atotputernică, în care presa era aproape în întregime iudaică, în care agenţii Moscovei activau şi risipiau imense sume de bani, în care aproape toţi conducătorii erau captaţi de lojile francmasonice. Şi cu toate acestea, comunismul a putut isbucni mai degrabă în Spania, la cealaltă extremitate a Europei, decât în România. Ultimul ţăran român, pe care necunoscătorii îl cred un primitiv, e foarte conştient de ceeace însemnează bolşevismul. De aceea afirm în cunoştinţă de cauză că pentru noi nu există o primejdie bolşevică decât numai dacă regimul lui Stalin ni s’ar impune prin teroare.
       Marea, permanenta, imensa primejdie pentru existenţa poporului şi a statului         ]
român e Rusia"însăşi, indifpreilt,.dacă e Rusie ţaristă sau bolşevică! O lungă şi dure-     j
roasă experienţă istorică, făcută cu acest vecin cu stomacul larg cât stepele Volgei,       i
ne-a învăţat să ştim că statul român a existat, există şi va exista împotriva voinţei politice a oricărei Rusii. Câtă vreme va dura o năzuinţă rusă de a face din Marea Neagră un lac slav, de-a pune mâna pe gurile Dunării, pe Bosfor şi pe Dardanele, noi, Românii, nu ne vom putea bucura de pace dinspre Răsărit. Niciodată nu ne-am făcut iluzii în această privinţă. Suntem un popor de rasă mediteraniană şi structura spiritului nostru e cu totul alta decât cea slavă. Se spune că avem totuşi aceeaşi credinţă
© BCU Cluj'
  religioasă ca şi Ruşii. E adevărat şi nu e adevărat. Ortodoxia noastră religioasă e de esenţă pur bizantină; legăturile spirituale ale Bisericii noastre naţionale sunt cu Patriarhia din Constantinopol. Niciun raport direct n’am avut cu Biserica rusă şi, din partea ei, nicio influienţă asupra noastră. Biserica rusă cunoaşte, dimpotrivă, imensa influienţă în viaţa ei a unui Român, genialul Mitropolit al Kiewului, Petru Movilă, fratele Domnului Moldovei, care a organizat în veacul XVII această Biserică, i-a întemeiat învăţământul superior teologic şi e autorul celebrei „Mărturisiri ortodoxe", carte de valoare ecumenică pentru toate popoarele de aceeaşi credinţă. Există istorici ruşi cari afirmă că nu ştiu care din doi e mai mare: Petru-cel-Mare sau Petru Movilă, prinţul moldovean devenit Mitropolitul Kiewului. Toată cultura ortodoxă e de origine bizantină şi numai cei cari nu cunosc aceste lucruri pot vorbi de o cultură ortodoxă rusă ori slavonă. Bizanţul grefat pe sufletul slav a dat un haos de secte excesive, care au culminat în fanatismul ateist. Bizanţul grefat pe latinitatea noastră a dat o credinţă intensă, echilibrată şi statornică, pe care niciun cutremur n’o poate clinti. E aşa de sensibilă deosebirea dintre forma vieţii noastre religioase şi cea rusă încât un cugetător german, — Hermann von Keyserling, —e convins că singuri Românii sunt în stare să desvolte o cultură neobizantină. Biserica noastră naţională e foarte conştientă de această deosebire şi tentativa diabolică, recentă, a lui Stalin de a simula ortodoxia pentru a face din ea un laţ, pentru popoarele balcanice, nimeni n’o ia în serios în România. Astfel, aparenta înrudire spirituală dintre noi şi Ruşi e cu totul departe de a ne morfiniza instinctul primejdiei din Răsărit. Deaceea, când Germania hitleristă a dat semnalul războiului împotriva Rusiei, a fost pentru noi ca o deslegare de un mare blestem. întregul popor român a aderat ou entusiasm nelimitat la această campanie de eliberare, pe care Mareşalul Antonescu a numit-o „războiul sfânt“.£lntr’adevăr, de trei ori sfânt e pentru nod acest războdu; pentrucă el înseamnă eliberarea Românilor din Basarabia şi Bucovina, cele două provincii sfâşiate banditeşte de Stalin la 1940; pentrucă el însemnează cruciada împotriva ateismului comunist; pentrucă el însemnează asigurarea existenţii statului român însuşDşDin prima zi, Patriarhul Bisericii noastre, în pastorala către întregul popor, a binecuvântat armatele cruciadei şi pe Adolf Hit-Ier, marele lor conducător. De atunci încoace, în fiecare sărbătoare, în toate bisericile României, se ridică rugăciuni fierbinţi pentru biruinţa Germaniei şi aliaţilor ei. Biserica ortodoxă română participă la marele efort cu aceeaşi ardoare sacră, cu care participa Bizanţul creştin la războaiele împotriva păgânilor. însăşi opera de reîncreşti-nare a populaţiei din Rusia, săvârşită de soldaţii noştri, e o tradiţie apostolică a Bizanţului, care convertea la ortodoxie popoarele învinse. De altfel în Bizanţ, precum se ştie, războaiele împotriva păgânilor erau socotdtie războaie sfinte.
        Prin consideraţiile, pe care le-am, rostit până acum, am încercat să schiţez motivele interne şi externe, care au determinat România să săvârşească actul epocal al aderării la pactul tripartit şi, în consecinţă să intre în războiu alături de Germania. Aceste acte de o covârşitoare însemnătate pentru statul nostru au şi o justificare psihologică şi anume : încrederea puternică a României tinere în Reichul naţional-socia-list şi în poporul german. Noi, Românii, nu suntem în Europa nici o mare putere, nici o mică putere, ei una mijlocie. Oricâtă mândrie naţională am avea, simţul proporţiei ne determină să recunoaştem că singura forţă de care dispunem nu e suficientă să asigure existenţa statului. Duşmanul nostru de totdeauna e un colos.jCNoi nu-i. putem rezista decât raliindu-ne unei mari puteri de aceeaşi măsură cu acest duşman, dacă nu mai mare. Care alta decât Germania ar putea să fie această mare puterejj In ultimii
   ani mai ales, necesitatea unui sprijin extern ne-a fost pusă la cea mai grea încercare. Am cules decepţiile cele mai amare. Franţa, cu mirajul ei latin, s’a prăbuşit, aşa cum o prevăzuseră, de altfel, naţionaliştii noştri. Cine ştie dacă şi când se va mai ridica vreodată la rolul pe care l-a jucat în istorie. Popoarele nu sunt scutite de soarta oamenilor de a străluci sub soare şi de-a îmbătrâni. Pe de altă parte, am avut garanţiile, necerute şi oferite, ale Angliei. A fost una din cele mai urâte ipocrizii ale acestui popor, de-a amăgi atâtea ţări europene cu făgădueli, pe care nu era capabil să le ţină. Sub aceste garanţii engleze, am pierdut în anul 1940 Basarabia şi Bucovina, şi a trebuit să cedăm restul, care se cunoaşte. Simţul nostru de orientare ne-a făcut să ne deşteptăm eu o clipă mai înnainte de a cădea în fundul prăpastiei. Am făcut ceeace n’a ştiut să facă nici Franţa, nici Polonia, nici Cehoslovacia, nici Iugoslavia sau Grecia, victimele nenorocite ale ipocriziei engleze. Suntem singura ţară, dintre cele încadrate în internaţionala geneveză, care supravieţuim cu onoare dezastrului ce a urmat. Acest privilegiu îl datorăm sănătosului nostru instinct naţionalist, dar îl datorăm deopotrivă şi Germaniei, care, cu largă înţelegere, a ştiut să facă un aliat dintr’un stat, ce nu-i fusese duşman, ci indiferent. Contribuţia pe oare o dăm războiului în domeniul economic şi în jertfele de sânge e o dovadă a recunoştinţii noastre.
          Dar această legătură dintre Germania şi România nu este şi nu trebue să fie determinată numai de interesele momentului dramatic, pe care îl trăim cu toţii. ^N°i suntem un popor izolat la gurile Dunării şi orice Român are sentimentul intim al acestei singurătăţi geopolitice. Fiinţa noastră întreagă strigă din adâncul ei după marea prietenie în braţele căreia să ne dăm cu totul. Românul nu trădează pe cine iubeşte^ Căderea Franţei, bunăoară, ne-a îndurerat, fiindcă nu putem uita generozitatea, pe care ne-a arătat-o în vremea ei de glorie. Iar acum în urmă, am dovedit cavalerismul moral de-a nu profita de nenorocirea meritată a unor vecini, care ne-au fost aliaţi, deşi în graniţele lor trăiesc minorităţi româneşti. Din acest punct de vedere, reprezentăm un caz unic între popoarele din jurul nostru. Cu acest fond aperceptiv de natură morală, suntem capabili să înţelegem şi să admirăm marea însuşire a spiritului german : fidelitatea (Treue) care e fiica onoarei germane. Onoarea germană, pe care Alfred Rosenberg o ridică la rangul de virtute supremă a rasei, e izvorul eroismului, al cavalerismului şi al fidelităţii poporului german, calităţi pe care niciun alt popor din lume nu le mai posedă azi în aceeaşi măsură. Dacă se cunosc atâtea cazuri când prietenii au trădat Germania, nu se cunoaşte niciunul când Germania şi-ar fi trădat prietenii. Şi în fericire ca şi în nenorocire, Germania rămâne credincioasă, ca un cavaler care nu-şi schimbă armura de fier. In acest veac, care a intrat parcă în noaptea desonoarei, a rămas singurul popor în bărbăţia căruia te poţi încrede cu ochii închişi. El singur ar putea ridica din nou popoarele Europei la paradisul pierdut al cavalerismului.                                          ! I 1               1 ’
          Aceste nepretenţioase consideraţii ale mele poartă ca titlu: „Drumul României în Europa nouă“. Dar nu există astăzi altă posibilitate de a intra şi de a rămâne în Europa nouă decât prin Germania. Căci ce e oare Europa nouă decât Europa veche, care a intrat, cum spuneam la început, sub zodia marelui Reich ? In faţa Providenţli, Germania şi-a luat răspunderea popoarelor care alcătuesc ansamblul european. O îndoită răspundere : de a le înnoi şi de a le apăra. înnoirea acestor popoare, devastate de seceta democraţiei, nu e posibilă decât atunci când prin organismul lor spiritual va pulsa năvalnicul val de viaţă, care a regenerat Germania. Europa e un întreg geografic şi cultural; dar ea nu poate deveni un întreg politic atâta vreme cât statele ei, cu regimuri interne heteroclite, nu adoptă, după [posibilităţi, ceva din arhitectura ar-
                                                        12$
© BCU Cluj
   monioasă a naţional-socialismului. Sincronizarea vieţii interne a celorlalte state cu viaţa internă a Germaniei e garanţia nădăjduitei unităţi politice a continentului. Căci dacă Germania a suferit de răul partidismului, de răul iudaismului, de răul capitalismului şi al comunismului, de răul disproporţiei şi al discordiei sociale, toate statele europene suferă de aceleaşi boale distrugătoare. Şi dacă Germania a găsit remediul extraordinar în naţional-socialism, acest remediu e valabil pretutindeni în Europa. Precum nu e încă o unitate politică, Europa nu e o unitate economică. Marea concepţie a spaţiului vital, făurită de Germania, după care economiile complimentare se întregesc reciproc dela o regiune la alta, e formula care va duce la unitatea şi la independenţa economică a continentului. Dacă am înţeles eu bine, esenţa Europei noi ar fi o constelaţie a diversităţilor naţionale, perfect autonome, angrenate în sistemul unei comunităţi de interese vitale. Poporul care a creat sublima formă a muzicii, care e simfonia, concepe unitatea europeană simfonic, adică armonizarea diversităţilor naţionale sub bagheta unui dirijor de geniu. Această concepţie convine de minune naţionalismului român, pentru că ea înseamnă recunoaşterea personalităţii naţionale autohtone ca izvor de energie economică şi spirituală, adusă patrimoniului european. Legea dării şi a primirii, lege proprie naturii germane, şi care poate deveni principiul spaţiului vital al Europei, e cu totul altceva decât exploatarea celui slab de către cel puternic.
         In această privinţă, noi Românii facem o deosebire sensibilă între Francezi şi Englezi pe de o parte şi Germani pe de altă parte. Francezii şi Englezii sunt abstracţiuni pentru poporul nostru : el nu i-a văzut în carne şi oase. El i-a văzut numai sub formă de împrumuturi financiare şi capitaluri exploatatoare, intrate în bogata noastră ţară. Pe Germani însă îi cunoaşte, fiindcă îi vede în carne şi oase. Germanul nu e un exploatator, care vine în România ca Englezul într’o colonie, ci ca un camarad mai mare şi ca un admirabil colaborator. El a studiat variatele izvoare de bogăţie ale ţării noastre şi posedă soluţiile unui randament maxim, spre binele ambelor părţi. Pe unde trece, el civilizează, iar nu pustieşte. Pentru poporul nostru, Germanul e, atât în războiu cât şi în viaţa economică, „omul cu maşinile", omul care săvârşeşte minuni tehnice. E atât de generalizată această noţiune admirativă încât, în limbagiul nostru popular, cuvântul German e sinonim cu cuvântul mecanic: „neamţ" însemnează pe româneşte German, dar în acelaş timp mecanic. Pentru colaborarea României agricole cu Germania industrială, acest fond de admiraţie şi de încredere contează ca un element sufletesc care dinamizează opera comună şi îi asigură durabilitatea. In largul spaţiu vital dintre Marea Nordului şi Marea Neagră, străbătut de aparatul circulator al Dunării, suntem două unităţi extreme şi complimentare. Necesităţile unei ţări se împlinesc perfect prin ofertele celeilalte, iar Dunărea ca un maiestuos simbol al naturii, indică de veacuri colaborarea germano-română.
         Misiunea Germaniei de organizare a Europei într’o mare unitate, independentă de imixtiunile celorlalte continente, corespunde rolului de regină a lumii şi a pământului, pe care l-a jucat Europa în istoria omenirii. Imperiul antic şi imperiul medieval i-au îngăduit să îndeplinească acest rol providenţial. Dispariţia din epoca modernă a imperiului european a descoperit lumii celeilalte o Europă pulverizată de disensiunile dintre popoarele ei. Războiul ce se duce azi din Apus şi din Răsărit împotriva ei e un războiu de detronare şi de dominaţie a continentului, fie de către mercantilismul anglo-american, fie de către nebulosul mesianism slavo-asiatic. Dacă semibarbaria americană nu vede în Europa decât un viitor debuşeu al produselor de peste Atlantic şi, în acest scop, caută să nimicească din aer toate aşezămintele ei industriale, barbaria slavo-asiatică nu vede în ea 'decât o lume sclerozată de
    bătrâneţe, pe care ar vrea s’o înlocuiască cu plebea proletară a bolşevismului. Dos-toiewski, profetul echivoc al acestui mesianism, era convins că Europa e deja „un cimitir venerabil". D. Roosevelt şi-a luat sarcina să facă din ea într’adevăr un cimitir. Precum se vede, deosebirea dintre agresorii din Apus şi din Răsărit nu e mare.
          Dar această bravură a Nordamericanilor şi a Englezilor de a se lupta cu domurile şi catedralele, cu spitalele şi operele de ardă. cu copiii, cu mamele şi cu bunicii, atinge direct conştiinţa noastră umană şi conştiinţa noastră culturală. Un copil e „un Dumnezeu în mugure”, zicea filosoful american Emerson. Şi nimic nu revoltă sufletul omenesc ca spectacolul unui copil sfărâmat mişeleşte de bombe. El e însăşi nevinovăţia, pedepsită fiindcă nu e vinovată. Unde e astăzi Emerson, filosoful idealist al supraomului şi admiratorul poporului german, să vadă isprăvile civilizaţiei americane ? O catedrală e floarea de marmoră, pe care geniul creştin a ridicat-o pe deasupra tuturor operelor omeneşti în cinstea lui'Dumnezeu. Zdrobirea ei cu bombe e cea mai bestială crimă de profanare a lui Dumnezeu şi de dispreţ a geniului creator. Unde e Carlyle, cellalt mare admirator al geniului german, să-şi vadă eroii, pe cari l-a visat altfel decât în chipul troglodit al lui Caliban ? In ordinea naturală, nu e nimic mai sfânt ca un copil. In ordinea culturală, nimic mai sfânt ca o catedrală. Singur sufletul european are înţelegere pentru aceste lucruri care simbolizează suprema nobleţe a muritorilor pe acest pământ. Oricât de crude se spune că erau moravurile în Evul Mediu, când omul prigonit se refugia într’o biserică, era salvat. Prigonitorul vedea în acest fapt un semn al ocrotirii dumnezeeşti. Departe sau aproape de aceste victime, sufletul european reacţionează la fel fiindcă sacrilegiul săvârşit de Nordame-ricani şi de Englezi e socotit sacrilegiu în orice ţară din Europa. Ororile lor n’o vor transforma într’un cimitir, ci vor face şi mai vie conştiinţa solidarităţii europene, pentru care monumentele de artă sunt proprietatea spirituală a tuturor. Singur acest continent, care e leagănul culturii omeneşti, a fost în stare să ridice spre cer aceste tentacule de piatră ale dorului de eternitate.         .
          Fenomenul german însă, izbucnit ca un vulcan de energie proaspătă din însăşi inima Europei, ne dă tăria să credem că această Europă va continua să tragă încă dâre de lumină în istoria omenirii. ^Din perspectiva colţului sudestic, unde trăim noi, Românii, Germania ne apare ca o formidabilă sinteză a caracterelor positive, ce definesc spiritul european?) Geniul metafizic, geniul artelor, geniul tehnicei, geniul organizării şi geniul războinic se întâlnesc în marea ei fiinţă şi o autorizează să fie în lume purtătoare de cuvânt a Europei întregi. Din acest punct de vedere, există iarăşi o fundamentală deosebire între Germani şi Englezi. Pe când Englezii posedă meşteşugul diabolic de a exploata sacrificiul celorlalte popoare în beneficiul lor, Germanii posedă acea conştiinţă morală, — pe care a definit-o Immanuel Kant şi care nu e decât un alt nume al cavalerismului german, — acea conştiinţă morală în virtutea căreia poporul german se simte în stare să ia pe umerii săi răspunderea colectivităţii europene. Cuvântul amuţeşte când ne gândim că, în faţa colosalelor primejdii ce ne asaltează, conturul continentului a devenit în întregime front german. E frontul cel mai imens, pe care l-a ţinut o armată de când există lumea. Dela această gigantică sarcină eroică a soldatului german, Raichul nu exclude pe nimeni şi pe nimeni nu-1 sileşte să participe. Dacă zdrobeşte pe cei cari se împotrivesc ideii de unitate europeană, încarcă de onorurile camaraderiei pe cei care aderă şi se rânduesc în lupta uriaşă.                                                                      "
          Doamnelor şi Domnilor, dacă puţinătatea mea îndrăsneşte să atingă aceste lucruri, n’o fac din naivitatea discipolului de-a crede că el învaţă pe maestrul său; o fac numai
   pentru a sublinia onoarea, pe care o resimţim noi, Românii, de-a. fi camarazii Germanilor pe câmpul de bătaie. In anul catastrofal pentru noi, 1940, eram părăsiţi, izolaţi şi aproape pierduţi. Niciodată singurătatea noastră de insulă latină în Marea slavă n’a fost mai amară şi mai dezolantă. Ea făcea inutil orice gest de apărare. Dar numai un an după aceea camaraderia de arme germană a ridicat din nou sufletul soldaţilor noştri la înălţimea vechilor virtuţi războinice ale strămoşilor. Dintr’o ţară uitată în colţul sudestic al Europei, pradă tâlharilor, am devenit participanţi la noua istorie continentală, pe care o făureşte Germania. Dintr’o ţară terorizată până ieri de forţele internaţionale, făţişe şi oculte, ne-am regăsit pe noi înşine în libertatea de-a face ce voim la noi acasă. Dela întâiul războiu mondial încoace, niciodată România n’a avut un guvern cu mâinile mai libere, un guvern care să lucreze după comandamentele celei mai autentice conştiinţi naţionale. Un sfert de veac se străduise naţionalismul nostru fără să poată realiza măcar un singur punct din programul de regenerare a românismului. Sub regimul democratic, orice încercare era isbită de nulitate. Din forurile internaţionale se decreta imediat interdicţia. Sub regimul democratic, afirmarea românismului în propria noastră ţară era o crimă ce se pedepsea cu moartea în afară de lege. Prin colaborarea cu Germania, numai în câteva luni am curăţit organismul statului şi al armatei de infiltraţiile străine, numai în câteva luni am purificat satele de Evrei şi am eliberat ogoarele ţăranilor acaparate de aceşti Evrei, numai în câteva luni am desiudaizat presa şi întregul organism cultural, numai în câteva luni am purificat instituţiile economice, introducând în locurile libere miile de Rcmâni, care lâncezeau pe dinafară, numai în câteva luni am început opera de româniezare a oraşelor care aveau un aspect galiiţian. Ne-ar fi fost imposibil să realizăm vreunul din aceste lucruri fără - exemplul, şi prietenia Germaniei care, ca mare putere, a avut cea dintâiu curajul să înfrunte ameninţările mondiale şi să deşerte organismul ei de paraziţii internaţionali. ^Triumful românismului la el acasă îl datorăm victoriei naţional-socialiste. Astăzi România se simte într’adevăr ca un fragment din Europa cea nouă^ Integraţi, astfel în ordinea lumii noi, am putut să ne aliniem în uriaşul front al Răsăritului de rezultatul căruia atârnă existenţa sau neexistenţa noastră ca naţiune.
          Eu nu ştiu ce are să fie mâine. Dar un lucru ni se impune ca o certitudine de piatră pe soclul căreia rezimăm speranţele viitorului: acesta e legământul pe care l-am făcut cu Germania ! Nu există putere pe lume care să sfarme vitalitatea poporului german. El este şi rămâne permanenţa şi cetatea Europei. Meister Eckart, fundatorul metafizicei şi al spiritualităţii germane, are un cuvânt de uluitoare îndrăzneală când zice: „Eu şi Dumnezeu una suntem. Dacă eu n’aş exista, nici Dumnezeu n’ar exista”. Nouă nu ne trebue prea multă îndrăsneală pentru a spune: Germania şi Europa una sunt. Dacă Germania n’ar exista, e sigur că nici Europa n’ar mai exista. Pe această mare certitudine din mijlocul continentului se razimă speranţele de viaţă ale Româ-n:ei noastre. Dacă legământul, pe care l-am făcut, a avut la început un caracter diplomatic, — ceeace nu exclude obligativitatea, — legământul acesta, trecut prin dogoarea războiului, a căpătat un prestigiu de mistică frumuseţe. El s’a consacrat în sângele vărsat pe câmpul de luptă ; el a devenit un legământ al „fraţilor de sânge", cum ar zice poporul în graiul său magic. Un fapt fără egal s’a petrecut, pe care sentimentul recunoştinţei nu mă lasă să-l trec cu vederea. Noi am fost dealungul secolelor un popor, care singur a trebuit să lupte şi de foarte multe ori să lupte pentru alţii. Nimeni insă n’a luptat până acum pentru noi, alături de noi. Când s’a dat semnalul atacului
                                                             129
© BCU
     la Prut pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei, erau acolo soldaţi români, dar erau împreună şi soldaţi germani. Grosul armatelor a trecut în marş eroic spre stepele depărtate ale Rusiei, dar în urmă au rămas cei cari au căzut jertfă pentru cauza noastră. Ei sunt Români şi Germani. Sângele lor tânăr a stropit aceeaşi brazdă şi trupurile lor se odihnesc în sânul aceluiaş pământ românesc. Sângele sacrificiului german a intrat pentru totdeauna în istoria României, precum sângele românesc s’a risipit în Răsăritul barbar pentru salvarea Europei. Când se vor scrie paginile acestui epos gigantic al flăcării împotriva întunericului, aburul sfânt al amintirii va învălui sufletul generaţiilor viitoare ca un imn de iubire şi de recunoştinţă pentru rasa imperială, care a îngropat moaşte sacre la temelia României.
130
© BCU
                               VÂNTUL DE SUD
                                   DE
                             VENTILA HORI A
                  Peste turnul acesta cu clopotul ud, '
                  Peste cetatea de lângă fluviu,
                  A bătut cândva cu foc de Vezuviu Vântul de Sud.
                  Ddn veacuri şi-acum gemând se aud Armuri şi brocaturi aproape de unde Batea cu lumini foşnitoare pe tinde Vântul de Sud.
                  In parc împietrise ostatecul nud Şi umbra de seară creştea în perdea Când, sumbru de vise şi glorii, treicea Vântul de Sud.
                  Clavirul amarul şi umbra de dud Cântau în mătase cum apele curg Şi n aerul gotic sufla în amurg Vântul de Sud.
                  E linişte azi peste verdele crud,
                  Cresc ierburi greoae pe trista cetate Şi turnul se macină de când nu mai bate Vântul de Sud.
                                                 Viena, Februarie 1944
131
© BCU Cluj
                       VENERE, MARMURĂ CALDĂ...
                                                   DE
                                         CONSTANTIN PELMUŞ
           tJn salon elegant din Viena dela 1870. Tablouri cu rame late, covoare persane, draperii grele şi canapele aurite. Intr’un colţ o măsuţă de ceai, cu prăjituri. In fund o uşă mare de sticlă prin care se văd cupolele Vienei şi un cer înstelat. La ridicarea cortinei, Elise şi Tante, în prim plan, stau în fotolii bându-şi ceaiul. Ceilalţi, în jurul lor, pe scaune, sau în picioare.
     ELISE: A fost o adevărată întrecere de vorbe galante. M’aş fi putut crede o femeie frumoasă... dacă n’aş şti ce preţuiesc galanteriile.
     CHIBICI: Sunteţi o fiinţă încântătoare.
     ŞTEFANELLI: Fermecătoare.
     EMINESCU: O vrăjitoare !
     ELISE: Ce însemnează vrăjitoare? .
     SLAVICI: Uneori — o fiinţă închinată Necuratului; alteori —■ o fiinţă care prin farmecele ei fură minţile bărbaţilor.
     ELISE: Desigur, în ipoteza că bărbaţii au minte.
     CHIBICI: De multe ori au ca să şi-o piardă.
     SLAVICI: Cu ajutorul vrăjitoarelor.
     EMINESCU: (văzând pe Elise zâmbind) mai mult către sine însuşi. Care, uneori, ştiu atât de frumos să surâdă!
     ELISE: Ah! Nu mai vreau vorbărie. Cu ce ne putem distra mai departe?
     CHIBICI: Cântându-ne ceva. Pianul aşteaptă.
     ISOPESCU: Eu v’aş întoarce foile partiturii.         •
     ŞTEFANELLI: Ba eu!
     SLAVICI: Ba eu!
     CHIBICI: Ba eu! Am întâietatea! Eu am venit cu ideea.
     ELISE: Nu! Văd că pianul este un măr al discordiei.
     CHIBICI: Nu pianul! Ci Venus!
     ELISE: Aţi epuizat mitologia! Astăzi am fost rând pe rând: naiadă, vrăjioare, driadă, Venus..
                                                   132-
© BCU Cluj
   CHlBICI: Sunteţi în permanentă schimbare. Şi unei noui fiinţe îi corespunde ait nume.
   ELISE: Numai d. Eminescu nu spune nimic. Parcă nici n’aş exista!
   EMINESCU: Iertare, Doamnă, dar...
   CHIBICI: Desigur că a făcut o călătorie în ţara visului.              :
   SLAVICI: A poeziei.
   ELISE: Adevărat, domnule Eminescu?
   EMINESCU: Nu, Doamnă. Eraţi doar aici — şi o călătorie pe alte tărâmuri, ori cât de magnifice, ar fi fost fără rost.
   ISOPESCU: Interesantă măgulire!
   CHIBICI: începe să prindă limbă.
   ELISE: Domnule Eminescu, văd că ştii să spui lucruri plăcute. Nu-ţi mai dau voe să fii ursuz. Vino lângă mine. Vreau să te am sub pază. Nu vreau să mai evadezi.
   EMINESCU: V’ar seca spiritul, Doamnă.
   ELISE: Domnule Eminescu, în prima seară ai fost fermecător. Nu mă săturam ascul-tându-te; şi astăzi eşti ca o zi fără soare. Dece? Dece această îndărătnicie de a te închide în tine?
   EMINESCU: N’am nimic, Doamnă. Cine ştie? Vremea poate.
   CHIBICI: Nu vă plac zilele posomorâte?
   ELISE : Nu, nu-numai cele cu soare. îmi place tot ce străluceşte, tot ce este voioşie.
         De aceia nu-mi place să-l văd pe domnul Eminescu, trist. Spune-mi, ce s’a întâmplat ?             •
   EMINESCU : Nimic Doamnă.                                            ..........
   ELISE : E păcatul d-tale că nu-mi spui. Aş fi vrut să te ajut.
   CHIBICI: E un băiat ciudat, Doamnă. Aici este vesel ca un joc de lumini, aici este mohorît ca o casă cu obloanele închise. Dar în sufletul lui este atâta căldură încât ne este drag chiar când ne bruftueşte, ne alungă din lumea lui. Zâmbetul lui te fură şi împrăştie supărarea ca soarele, norii. Şi ţi-e mai drag ca înainte...                  ■■■■■•■■■
   TANTE : Domnule Râvneanu, îmi place... Sunt mişcată de prietenia dvs. Dea Domnul ca ea să dureze toată viaţa. O prietenie e un mare dar.
   CHIBICI: Fără Eminescu, noi n’am mai fi noi. Şi el umblă mai mult printre stele, decât pe pământ.
   ELISE : Dacă n’ar fi atâtea lucruri care o fac cu neputinţă, aş vrea să fac şi eu parte din cercul dvs.
   CHIBICI: Chiar faceţi parte Doamnă. Cercul nostru este acolo unde suntem doi... Şi aici suntem toţi.                                                         «
   ELISE : In casa noastră am vrea să vă simţiţi ca într’o casă prietenoasă din ţara dvs. îmi pare rău... Nu ştiu ce ai, dar nu vreau să te mai văd cu ochii trişti.
   CHIBICI: Căutătura aceasta pare să-i vină de departe — dintr’o lume necunoscută nouă.
   ELISE : Domnule Eminescu, vino mai aproape. Dece te temi?             .
   EMINESCU : Sunt o fiinţă blestemată — se sfarmă şi se întinează tot ce ating.
   ELISE : Domnule Eminescu ! Se poate ? Tocmai d-ta ? Asemenea vorbe ?
   CHIBICI: Cochetărie, Doamnă, cochetărie ! In basmele noastre există numai un om care preface în aur tot oe atinge.
   ELISE : Dacă ai avea darul acesta, ce ai fade ?
   EMINESCU: Aş face ca tot oraşul să fie de aur.
   ELISE : Dece tot oraşul ?
*33
© BCU
    CHIBICI: Cadru, Doamnă, pentru frumuseţea dvs.
    ELISE : Nu, domnul Eminescu aş vrea să mi-o spună.
    EMINESCU : Simt sărac, Doamnă. N’am avuţii şi nici spirit.
    ELISE : Nu vrei să te desgheţi! Şinmi pare rău! Şi totuşi ceva îmi spune că, dacă ai vrea să vorbeşti, ai. putea spune lucruri pe care altul niciodată n’ar putea să le spună. Ce te face să fii mereu ca un arici?
    EMINESCU : Totul, Doamnă.
    CHIBICI: L-a orbit strălucirea dvs., Doamnă. Nu poate să-şi vie în fire.
    ŞTEFANELLI: L-am prins făcând iarăşi versuri,
    EMINESCU : Calomnie, Doamnă, calomnie.                        .
    ŞTEFANELLI : Dovada. E o pagină uitată pe masă.            ,
    ELISE : Adevărat? Faci poesii?
    EMINESCU : Copilării, Doamnă, copilării.
    ELISE : (cetind) „O vin în părul tău bălai s’anin cununi de stele". Bălai7 Ce însemnează bălai?
    CHIBICI: Blond, Doamnă.
    ELISE : A! Versurile le confisc.
    CHIBICI: Pe câtă vreme îl eliminaţi din şcoală?
    ELISE : Până va face altele.
    CHIBICI : Ii trebue o muză. Fără o inspiratoare..
    ELISE : Pentru fiecare poesie?
    CHIBICI: Nu. doar acelea care dăinuesc peste veacuri.         i
    ELISE : Cine ştie! Poate că e greu de găsit asemenea fiinţă.
    CHIBICI : Ca şi geniul, Doamnă, (către Eminescu, declamator) Omule! care prefaci în aur...                                                  .
    SLAVICI: (închinându-se repede) Doamne fereşte! Doamne fereşte!
    CHIBICI: (mirat) Ce s’a întâmplat de te închini?
    SLAVICI: Legenda asta!... Şi pomenită tocmai în legătură cu Eminescu... Dea Domnul să nu fie un semn!
    CIBICI: Eşti un superstiţios!
    ELISE : Dar oe are legenda aceasta? E frumoasă. A preface totul în aur!...
    SLAVICI: Dar nu cunosc ceva mai dramatic! Nu poate să fie! Să prefaci în aur tot
    .      - ce atingi! Asta însemnează să dăruieşti tuturora — duşmani, sau prieteni —
            comori şi fericire... dar tu, tu însuţi să te stingi lipsit de orice bucurie pământească. E un destin de fiinţă blestemată.
    ELISE : E tragic într’adevăr. Nu m’am gândit.
    EMINESCU : Totuşi e un dar mare. Să prefaci în aur tot ce atingi! însemnează să creezi din durerea ta o altă lume. Şi cel care creează nu poate dori mai mult.
    .      E ca un Dumnezeu.! Fără jertfă, fără suferinţă, nimic mare nu poţi clădi.
    SLAVICI: înflăcărarea asta!... Oare ce o fi în noaptea asta în aer, de-mi pare altfel decât celelalte nopţi? .
    CHIBICI: Fantasmagorii! E o noapte pentru tinereţe şi veselie. Doamnă, ordonă! Să facem ceva ce nu s’a mai văzut sub soare.
    ELISE : Am jucat jocuri de societate, mi-aţi povestit întâmplări vesele, mi-aţi vorbit despre ţara de unde veniţi şi v’am vorbit despre Veneţia.
    EMINESCU : Veneţia, Doamnă, trăia aşa cum ne-aţi descris-o. San Marc care se înfiora bătând miezul nopţii... Lima tăcută care pătrundea printre vechi portaluri albind pereţii... Dece vă uitaţi aşa la mine?
                                                      i34
                          \
                                                                © BCU
  ELISE : E ciudat. Am fost la Veneţia şi totuşi parca vorbele D-tale mi-o evoca mai puternic. Văd Veneţia — într’adevăr ciudat! Dar... să ne întoarcem la jocul nostru. Vreau un joc nou... care n’a mai fost jucat până acuma.
  CHIBICI : De o fiinţă ca dvs.? Popice! Dar e un joc fără surprize.
  SLAVICI : Ereţii şi porumbeii.
  ŞTEFANELLI: Oină.               >
  ELISE : Am găsit! Jocul de-a dragostea! îmi veţi face declaraţii de dragoste.
  CHIBICI: Minunată idee! Toţi odată?
  ELISE : (râzând) Nu, nu... pe rând. Deşi ar avea haz...
  SLAVICI: (proclamând) Lupta cântăreţilor dela Wartburg!
  ŞTEFANELLI: Nu voi îndrăzni niciodată.
  CHIBICI : Fă-ţi cruce şi spune: Piei Satano! Eu — sunt în elementul meu!
  SLAVICI: Noi, nişte bieţi studenţi? Şi, aşa, pe negândite?
  CHIBICI: Şi dvs. sunteţi minunat de frumoasă. Ne îngheţaţi!
  ELISE : Nu sunteţi oarecine, sunteţi apărătorii noştri, mântuitorii noştri. Fără dvs., cine ştie ce s’ar mai fi întâmplat. Nu-i aşa Tante?
  TANTE : Nu-mi aduc aminte! Au fost momente îngrozitoare... Şi toate astea numai pentrucă n’am găsit nicio trăsură după eşirea dela teatru. Niciodată n’am văzut străzile Vienei. atât de goale... Credeam c’o să ne ucidă acei derbedei... Tremur când mă gândesc că s’ar fi putut să nu vină nimeni la strigătele noastre. Jesus Marja! Binecuvântat să fie Domnul că v’a adus.
  EMINESCU : O! Doamnă —i ar fi făcut-o oricine. Era o datorie.
  TANTE : Da, dar nu mai era nimeni pe stradă. Şi poate alţii n’ar fi îndrăznit să se bată cu acei derbedei. Dacă le-ar fi fost frică?
  CHIBICI: Meritul e al lui Eminescu, Doamnă. Ar fi nedrept să n’o recunoaştem. Noi suntem nişte profitori.
  ELISE : Sunteţi prietenii lui şi sunteţi din aceiaşi ţară depărtată.
  TANTE : Elise, renunţă la glumă. Cavalerii noştri s’ar putea simţi stingheriţi.
  ELISE : E doar un joc, o glumă...
  CHIBICI: Dar când se va sfârşi jocul? Când vom redeveni fiinţe terestre, ne va fi grea întoarcerea. Vom fi ca nişte alungaţi din paradis.
  ELISE . Ţin la acest joc. Nu ştiu dece, nu ştiu cum mi-a venit în minte acest gând, dar n’aş putea să renunţ. Am impresia că ne vom distra de minime.
  CHIBICI : Atunci... (se înclină) O Doamnă nu poate fi refuzată.
  ELISE : Păcat că n’am Heralzi care să trâmbiţeze deschiderea tournoi-u\m. Tineri cavaleri, încercaţi-vă armele. Doamnele vi le-aţi ales, flamurile flutură în soare, caii nechează strânşi în zăbale, Doamnele blonde şi nobile palpită şi aşteaptă să zâmbească învingătorului.
  ISOPESCU : Cer pentru mine onoarea de-a fi primul. Nu mi-e frică.
  ELISE : O aveţi.
  ISOPESCU : Şi răsplata?
  ELISE : Nu m’am gândit. Răsplata învingătorului!... Desigur... trebue... Da, o dublă ceaşcă de ceai.
  CHIBICI: îndulcită la lumina ochilor dvs. — primesc în numele tuturora. Eu mă voi ocupa şi cu punerea în scenă. Doamnă, ca să ascultaţi, trebue să staţi într’un fotoliu, cu o mână la ochi... nu — jucându-vă cu un evantai. Cred că ar fi nimerit un evantai alb de bal.
  ELISE : Peppi, adu-mi evantaiul de pene. Gata punerea în scenă?
                                                      *35
© BCU
CHIBICI : Gata. Primul suspinător în ordinea înscrierii vă cere, Doamnă, îngăduinţa de a-şi juca existenţa.
ELISE : E atât de grav?                            •
CHIBICI: Vă va răspunde Îndrăgostitul, Doamnă, cu o declaraţie de flacără şi lavă.
         Zarul este aruncat; Isopescu, încrede-te în soartă.
ISOPESCU : Doamnă... acuma... dda... desigur... voiam să spun... De când v’am văzut întâia oară... Era atâta primăvară în privirea voastră.
SLAVICI: N’ai căldură.
ŞTEFANELLI: Şi părul nu ţi-e destul de vâlvoi.
CHIBICI: Ai fost destul de zăpăcit... dar o declaraţie de dragoste presupune pasiune şi o pasiune nu poate fi exprimată decât printr’un păr vâlvoi.
ELISE : Sunteţi cruzi! Domnule Isopescu, ai totuşi dubla ceaşcă de ceai.
CHIBICI : E e distincţie care echivalează cu o surghiunire. Nu eşti demn de dragoste.
         Deci reintră în umbra din care niciodată n’ar fi trebuit să ieşi.
SLAVICI: Finis Poloniae!
CHIBICI: Slavici! Nu te bucura. Tu intri în focul cumplit.
ŞTEFANELLI: Doamnă, e logodit. S’ar putea să iasă o dramă familiară. Indurare! In. durare! Altfel cine ştie ce-o să păţească.
ELISE : Sunt fără inimă. Descind doar din Olimp — aşa mi-aţi afirmat-o.
CHIBICI: N’am găsit îndurare. Slavici, pregăteşte-te de cel mai înfiorător supliciu; declaraţia de dragoste, când n’ai nicio speranţă.
SLAVICI: Doamnă, am fost întotdeauna un timid. Şi acum mă simt şi mai timid.
         Şi-mi vine să râd... Cum v’aş putea eu vorbi despre dragoste? Nu sunteţi deloc din lumea noastră. îngheţ numai când mă uit la dvs.
ELISE : N’am nimic de meduză în mine, cred.
SLAVICI: E o încântare să vă privească omul. Şi tocmai de aceia, poate, simţi nevoia ca în preajma voastră să umbli în vârful picioarelor... Fiinţa dvs. o invitaţie, pentru un bărbat, ca să vi se devoteze... Dar, mai departe... nu, n’am curajul să spun nici în glumă marele cuvânt. Nu te poţi juca de-a dragostea cu o fiinţă ca dvs.
CHIBICI: V’am spus, Doamnă, că e un suflet cumsecade. Soţ predestinat.
ELISE : începutul e bun! Promite... parcă.
CHIBICI: Gândul trădării i-a turnat plumb pe aripi. Doamnă, pot să-i făgăduesc dubla ceaşcă de ceai?
ELISE.: Desigur.                   '    '
CHIBICI : Ştefanelli — ţi-a sosit ceasul. Resemnează-te!
ELISE : Fără stinghereală. Daţi-vă drumul la fantezie. După cum vă cunosc, nu veţi trece marginile îngăduinţii. Orice îndrăzneală vă va fi iertată de mai înainte.                                    .
ŞTEFANELLI: Nu îndrăznesc să mă uit în ochii Dvs.
ELISE : Vrei să te uiţi în altă parte? Eşti mai inspirat atunci?
ŞTEFANELLI: Vreau să ştiţi că vă iubesc, dar... 1
CHIBICI: Ai spus marele cuvânt? Vulcan de pasiune, tu?
ISOPESCU: Dar totuşi prozaic — pasiunea nu-a dă aripi fanteziei. .
CHIBICI: Doamnă, în calitate de regizor şi impresar întreb: continuaţi, sau altul?
ELISE : Să auzim până la sfârşit. Poate că avem vre-o surpriză.
CHIBICI: Doamna îrilocueşte cu imaginaţia lipsa de închipuire a partenerului. E maximum de milostenie... şi de cruzime, când vrei să-i dovedeşti cuiva că persoana lui nu te interesează.                            ,
                                         136                                               |
                                                    . |
                                                             ................© BCU Cluj'
  EMINESCU : Lăsaţi-1! Altfel, s’apropie rândul celorlalţi.
  CHIBICI: Uitaţi-vă la Emdnescu! A şi început panica!
  ŞTEFANELLI: (disperat) Eu trebue să-mi fac declaraţia, şi voi vorbiţi mai mult decât mine.
  CHIBICI: Nu e vina noastră, ci a elocvenţii tale.
  SLAVICI: Ar trebui să ne mulţumeşti că vorbim pentru tine ca să umplem vidul.
  ŞTEFANELLI: Intr’o asemenea anarhică tovărăşie, nu pot să mă ridic în slavă.
  CHIBICI: Doamnă, iertaţi-1 că nu ştie ce vorbeşte. In faţa unei fiinţe ca dvs., restul nu există.
  ŞTEFANELLI: Să te vedem ce poţi... ţi-a venit doar rândul.
  CHIBICI: Am impresia că sunt un om al renaşterii. Sunt autor, actor şi regisor. Ca bun creştin pravoslavnic mă închin mai înainte de a porni la luptă. Sunt un maestru al declaraţiilor... în închipuire, bineînţeles, Doamnă. Mă aşteptam, era firesc să fiu mai stăpân pe mine... şi totuşi mă simt stingher... intimidat. Doamnă, n’aţi putea spune: „Cele mai frumoase poveşti, sunt acelea nescrise"?
  ELISE : Jocul priveşte pe toţi, domnul meu.
  CHIBICI: Fie! Doamnă... când v’am văzut întâia oară...     .
  ISOPESCU : E fraza mea. Nu merge cu plagiate. Aşa e uşor...                 .
  CHIBICI: Treceaţi pe stradă... Şi era mersul vostru vioi — ca un vers ar spune prietenul Eminescu. Ca al unei fiinţe care ştie că este încântătoare — aş spune eu care sunt un om al prozei. Eraţi ca o primăvară luminoasă, râzătoare, zglobie — ca o primăvară cu soare mult dela noi. Treceaţi pe stradă şi nu ve-deaţi pe nimeni.
  ŞTEFANELLI: Şi mai ales pe studentul sărac... Ştim! Clişeu... roman foileton.
  TSOPESCU : Nici tu nu ne-ai lăsat pe noi! Dacă n’ar fi respectul pentru voi, Doamnă...
  CHIBICI: Am vrut doar să vă cruţ un moment penibil. Sunteţi învăţaţi să aveţi timp, să vă preparaţi.
  ŞTEFANELLI: Vorbim poate mai greu, dar suntem mai statornici.
  CHIBICI: Dar e un joc — şi dubla ceaşcă de ceai ne este la toţi asigurată. îmi permiteţi?                                     •'
  ŞTEFANELLI: Din respect pentru Doamna, căreia îi cerem umiliţi iertare că nu ţi-ai jucat cinstit jocul.
  CHIBICI: Fie! Va judeca istoria. Eraţi numai tinereţe, Doamnă — şi crudă tot ca tinereţea, Doamnă, fiindcă treceaţi fără să observaţi că păşeaţi pe un pavaj de inimi pe care bărbaţii, văzându-vă, ca un omagiu, vi le aruncau la picioare. Şi n’aţi ghicit că inima cea mai strivită poate s’a sfărâmat de durere numai când aţi trecut mai departe. Doamnă, ea ar reînvia dacă v’ar simţi din nou pasul...
  ISOPESCU : Doamnă, ce notă îi puneţi?
  ELISE : Agreabil! Fantezie! Spirit! Aveţi aceiaşi dublă ceaşcă de ceai.
  ŞTEFANELLI: Cred şi eu! Acuma! Când a avut timp să se pregătească! ,
  SLAVICI: Pe noi nici nu ne-a lăsat să vorbim. Mereu ne-a întrerupt.
  ISOPESCU : Gelozie! Dac’ar fi să reîncepem!
  ŞTEFANELLI: Zeii nu se repetă, din nefericire!
  CHIBICI: N’ar fi nicio schimbare. Şi am întârzia prea mult pe Eminescu. ,
  ŞTEFANELLI: Uitaţi-1 cum s’a ascuns.                       .
  CHIBICI : Reintru în rolul meu de regizor. Acum e rândul lui Eminescu, Doamnă, dar noi, soborul, v’am ruga să-l scutiţi. E ruşinos ca o fată şi nu ştie decât din cărţi ce-i o declaraţie de dragoste, Doamnă.
                                      137                                   *
© BCU
   ELISE : Sunt fără inimă ca o fiinţă a Cerului. Mi-aţi spus doar că sunt zeiţă. Asta obligă. Şd Diana a pus câinii să-l sfâşie pe Acteon... Nu- pot să mă port ca o
           fiinţă pământească.                                        -.....
   CHIBICI: Eminescu, n’ai găsit îndurane. Pregăteşte-te pentru supliciu. Şi gândeşte-te că suntem lângă tine când vei spune: — Doamne, treacă dela mine acest pahar! Mai ai nevoe de o schimbare de regie care să nu-ţi stânjenească inspiraţia? Doamnă, vă rog, acest fald al rochiei. Genus irritabile vatum... Permiteţi, Doamnă, să observ că pasiunea va fi sugerată plastie prin părul său vâlvod. Când vorbele vor fi fade, uitaţi-vă la păr şi uitaţi cuvintele. Putem avea bunăvoinţa dvs.?
   ELISE : Nu ştiu ce-i îndurarea.
   GHIBICI: Eminescu, Doamna este inspirată de cele mai bune sentimente. Te poţi apropia. Ne-am încercat norocul şi după cum vezi suntem toţi întregi, fără niciun mădular lipsă.
   SLAVICI: In cazul cel mai rău îţi ai ceaşca de ceai asigurată.
   EMINESCU: Nu pot să mă joc... mi se pare crud...                                 -
   ELISE: Sunt o tirană. Dacă nu-mi dai ascultare, voi pune sclavii să mi te aducă legat de picioare!
   ISOPESCU: Şi poate să te pună şi’n fiare.                                ;
   CHIBICI: Evită biciuirea! Nepriceput! nu ştii să înlături suferinţa.
   EMINESCU: E crud să te joci cu dragostea. Doamnă, nu se cade să vă jucaţi cu dragostea. E un sentiment care ţine de divinitate. (D :odată, cu hotarîrea bruscă a timizilor înfricoşaţi, îngenunchind) Doamnă, mă uit în ochii voştri şi nu ' văd în ei nici-o răutate. Din contra, e bunătate. Lumina care porneşte din -    ' ochii voştri, Doamnă, îmbie şi parcă spune: — Apropie-te! Este iertare şi
                                 pentru un biet nevrednic ca tine. Şi eu cred în acea lumină şi aşi vrea să . lucească toată viaţa. Doamnă, sa n’o lăsaţi să-se stingă! Ar fi atât de tristă
   .....viaţa dacă n’ar fi pe lume bunătate şd--bucurie!' Ochii voştri!-mă uit în -ochii
           voştri, Doamnă, şi mi se pare că văd desehizându-se o poartă-care. duce spre
       .. stele. Şi văd un templu cu înalte coloane dorice... Vibrează-toată-fiinţa ta
           când te gândeşti că în acel templu de marmoră albă, este zeiţa aşteptată şi şi visată de tine. Şi te apropii de ea — cu teamă ca tu, o fiinţă pământească, să nu-i faci vre-un rău, să nu-i întuneci. vre-o rază din cereâscâ-i lumină.
       • Şi e atât de albă şi de curată minunea visată! Şi ca un val de aur se revarsă bucuria în fiinţa ta. Şi năpădeşte totul ca un potop. Şi-ţi vine să strigi lumilor, stelelor, cerului, pământului: Iubesc! iubesc! şi — iată —1 âm întâlnit pe zeiţa aşteptată! Şi e în tine numai bucurie şi numai recunoştinţă. Şi te duci la Dumnezeu să-l rogi s’o ţină mereu frumoasă, departe de tot ce urâ-ţeşte şi întinează. Şi bunul Dumnezeu îţi va asculta ruga, pentrucă ea e cea mai minunată făptură din câte a creiat Ziditorul. Şi dragostea ta e prea mare ca Dumnezeu să nu te înţeleagă şi să nu-ţi zâmbească înduioşat. Şi atunci te simţi puternic, fără sfârşit ca un zeu şi îndrăzneşti să porunceşti Morţii, şă porunceşti Vieţii, să porunceşti Timpului, Şi porunceşti Timpului să se oprească — ea să rămână o veşnică albă minune. Şi porunceşti', lumilor, să-i înalţe cel mai înalt tron în Cerul deapururi închis oamenilor de- rând.. Şi porunceşti Vieţii să-i dea sceptrul. Şi porunceşti noroadelor pământului să 5 v. se prosterneze în pulbere şi să ceară îndurare. Şi, la picioarele ei de zeiţă, nu va ajunge decât adorarea însetaţilor pământului care nu-i vor cunoaşte decât din vis frumuseţea.
                                                       138
© BCU
           Şi vei veni şi tu, şi-ţi vei pleca genunchii la picioarele tronului ei diamantin şi-i vei spune: — Sunt un biet vagabond dintr’o ţară necunoscută, dar iubirea mea m’a înălţat până la tronul tău de lumină. Nu mă pedepsi c’am •      îndrăznit atât de mult, c’am trecut aceste depărtări astrale. Nu-ţi cer decât
           o zâmbire — o zâmbire în faţa stelelor singuratice; o zâmbire pe care n’o poate avea decât o zeiţă ca tine. Pe urmă nimiceşte-mă, sau, dacă ţi-e voia, aruncă-mă din nou pe pământ. (Se pleacă pe braţul ei şi-l sărută. Moment de confuzie generală. Prietenii nu ştiu ce să creadă. Elise este mişcată, tulburată. Eminescu, .care, după sărutarea braţului, a sărit în picioare ca aruncat de un resort stă parcă încremenit de propria-i îndrăzneală. Cei dintâi se .      desmeticesc. Chibici şi Ştefanelli care încep să aplaude ca la teatru).
  CHIBICI: Bravo! Bravo!
  ŞTEFANELLI: Bis! Bis!                              . i .                      ~
  SLAVICI: Ai văzut de unde sare epurele?
  ŞTEFANELLI: Ne-ai salvat prestigiul de studenţi dintr’o ţară necunoscută.
  ELISE: Domnule Eminescu, sunt mişcată. Mi-ai făcut o declaraţie de adevărat poet.
           Nimeni nu m’a divinizat până acum. Şi-ţi zâmbesc cum mi-ai cerut... Şi-ţi
     ~ .. dau şi mâna.                        :
  EMINESCU: (sărutându-i mâna) Doamnă, niciodată n’aş putea să vă mulţumesc îndeajuns.                                      .....
  ELISE: Îmi pare rău, dacă a fost crud jocul. Ne-am împăcat? .
  EMINESCU: Bunătatea dvs. este nemărginită. _ ....                    :    .
  CHIBICI: (Cu voce tare, solemn) Premiul întâi cu cunună —- Eminescu Mihail.
  ' ELISE: Domnilor, ştiu că nu se cade, că nu este obişnuit, dar v’aş ruga să amânăm pe altă dată plata recompenselor. Mă simt obosită. Şi poate vom găsi ceva care să ne amintească şi mai târziu de seara aceasta. Da?                    :■
  CHIBICI: Doamnă, ne faceţi prea multă onoare. ,        ;
  ŞTEFANELLI: La ordinele Dvs. Doamnă. \             .
  ELISE: Atunci vă voi anunţa, domnilor. Noapte bună! Noapte-hună!
  ISOPESCU: Noapte bună! (Mişcare de retragere generală).           - :
  EMINESCU: Noapte bună, Doamnă!                                        ~
  ELISE: Mi-ar face mare plăcere să mai vii! .(cu intenţie) „In faţa stelelor. singuratice".
  EMINESCU: Oare să cred în minuni?                      ,     .....
  CHIBICI: Noapte bună, Doamnă! Cme ar fi crezut! E aproape miezul nopţii. ■ • ELISE: Noapte bună! (Es cu toţi. Servitoarea strânge măsuţa de ceai şi ese şi ea în urma celorlalţi). Ce copil ciudat! (După plecarea musafirilor, urmează un moment de tăcere, de gol. Elise se plimbă prin casă neliniştită, tulburată,
                ; străină, ca după o ,întoarcere dintr’o călătorie, (într’o ţară de lumină) Ciudat!
          Şi tăcerea asta! Ce4 întunericul acesta?                      .... ......
 TANTE: Ce întuneric? Nu s’a stins încă nici o lampă. . ■   "  - : \ ' '
 ELISE: Mi se pare atât de curios totul! Ca o stingere de lumini după un bal.
 TANTE: Cum ţi-a putut veni ideea aceasta? Să te joci de-a dragostea! Se poate? Cu un băiat necunoscut?
 ELISE: Şi n’are decât douăzeci de ani!       /,                    r .■      ..
 TANTE: Ce vrei să spui cu asta?                               .       .        *
 ELISE: Nimic. Nu ştiu... Nu ştiu unde mi-e capul.          ? :
 TANTE: Văd! îndată ce poţi vorbi astfel!                           \         ....
 ELISE: Dacă te-ai fi putut uita în ochii lui! Parcă se frângea ceva în el... Şi era totuşi
                                                      *39
© BCU
            o forţă în cuvintele lud care ar fi putut mişca lumile... Dacă am fi fost singuri! Nu ştiu ce aş fi făcut!..,
    TANTE: Desmeticeşte-te! Cum poţi să ai asemenea gânduri? Un biet student!
    ELISE: Dar n’ai auzit vorbele lui? Aşa nu poate simţi oricine. Era curat ca un înger când îmi cerea „o zâmbire în faţa stelelor singuratice“.
    TANTE: Nu trebue să-l mai primeşti. E mai bine. .
    ELISE: Dece?                                                               .
    TANTE: Te iubeşte. Nicio îndoială. Şi o să ţi-o spună altfel a doua oară.
    ELISE: L-aş opri. Şi totuşi mi-ar plăcea să nu m’asculte!
    TANTE: Te joci cu focul! E mai bine să plecăm pentru un timp.
    ELISE: Sunt ca ameţită. Desigur că ar fi mai bane... Sunt parcă prinsă de o vrajă. TANTE: Plecăm în Italia. Acolo e primăvară.
    ELISE: Trece până mâine. Trebue să treacă. Nu mai sunt o copilă. Şi totuşi vorbele lui au deschis o poartă spre un mare vis...
    TANTE: Dumnezeule! Dar ai fost măritată. Cunoşti bărbaţii.
    ELISE: Nu seamănă cu nid-unul. Te-ai uitat la gura lui? E a unui copil înciudat căruia i s’a luat jucăria. Desigur că suferă.
    TANTE: Elise! Nu te mai înţeleg! Tu atât de pretenţioasă, de nu. ajunge nimeni... ELISE: Dar e frumos! Are un cap de zeu tânăr... Şi nişte ochi hipnotici... Te-ad scufunda în ei şi ai vrea să uiţi totul...                                .   .
    TANTE: Şi dacă şi-ar pierde capul?
    ELISE: Nu mi l-aş pierde eu. Sunt sigură. Cu toate că este atât. de dulce ispita. TANTE: Dar unde vrei să ajungi?
    ELISE: Nu ştiu, dar îmi place barca şi mi se pare că ţărmul spre care am merge e înflorit (către servitoarea care intră). Ce este?
    PEPPI: Coniţă, domnul Eminescu. A venit iar.
    ELISE: La ora asta? Nu e un ceas pentru vizite.
    TANTE: Nu trebuia să-l anunţi. Condţa nu poate să-l primească.
    PEPPI: Şi el? (repede) Nu pot... adică... Să intre.
    TANTE: Faci rău că-1 primeşti, sfârşeşte repede cu el. E mai bine s’o faci chiar în noaptea asta.
    ELISE: Cine ştie! (Uşa se deschide şi intră Eminescu).
    EMINESCU: Doamnelor, iertaţi-mă că vă impun prezenţa mea, obositoare poate, dar... ELISE: Domnule Eminescu, eşti oricând binevenit.
    TANTE: Numai de d-ta a fost vorba tot timpul, şi despre ţara d-tale spre care aflăm că vrei să pleci fără veste.
    EMINESCU: Avem o mare sărbătoare.
    TANTE: Eu îţi doresc călătorie frumoasă. Dealtfel şi noi plecăm mâine în Italia. EMINESCU: Adevărat?                        .          ’
                                           '   & *- .   . & M.1. j
    ELISE: Da... interese familiare.                                               - - -
    TANTE: Mie să-mi daţi voe să mă retrag... Mai am pregătiri de făcut. Domnule Emi-nescu, îţi doresc tot norocul în ţara d-tale.
    EMINESCU: Sunt mişcat şi recunoscător, Doamnă.
    TANTE: Nu întârzia mult, draga mea. (Ese).
    EMINESCU: (Repede) Chiar plecaţi?
    ELISE: Da! Ce te miră?                   >
    EMINESCU: Desigur, nu-i nimic de mirat... Dar aşa, deodată... e surprinzător Acum un ceas nu ne-aţi spus nimic şi acum...
    ELISE: Şi d-ta pleci.
                                                      140
 © BCU
  EMINESCU: O! Eu! Am alte motive. Plec numai ca să... E mai bine poate..,
  ELISE: (întrerupându-1) Iţii pare rău?
  EMINESCU: Dacă aş putea să vă opresc, dacă aţi vrea să renunţaţi la plecare!
  ELISE: Nu-i nimic sigur..,.
  EMINESCU: (cu avânt întrerupând-o). Vă mulţumesc... vă mulţumesc...
  ELISE: N’ar fi trebuit să vorbeşti,
  EMINESCU: Toţi sunt convinşi că a fost o glumă.
  ELISE: Mi-ar fi plăcut mai mult s’o ghicesc, decât s’c. ştia
  EMINESCU: Md-a fost teamă că n’ai să mă înţelegi niciodată Şi timpul sboară, şi anii trec şi nimic nu dăinueşte.
  ELISE: Eşti un copil! De ce ai venit chiar în noaptea asta?
  EMINESCU: E atât de lungă o clipă!
  ELISE: Şi anii sunt atât de scurţi! La douăzeci de ani clipele trec iute. Nu vrei să vii mai aproape?
  EMINESCU: Nu îndrăznesc.          :
  ELISE: Şi totuşi, adineauri...
  EMINESCU: O! Doamnă, oare să nu fie iertare? Desigur, nu s’ar fi cuvenit ca eu un biet student...                          1
. ELISE: Un mare şi ciudat copil! Şi totuşi...
  EMINESCU: Un necioplit, Doamnă, care intrând într’o grădină fermecată, în loc să admire florile şi să se prosterneze în faţa Ziditorului care le-a creiat, le-a '       strivit în picioare.
  ELISE: Domnule Eminescu, vorbeşti despre cineva care mi-a făcut o declaraţie de dragoste.
  EMINESCU: Tot nu l-aţi iertat, Doamnă?
  ELISE: Din moment ce eşti aici!
  EMINESCU: Adevărat!? Cum!... Dar cum să vă mulţumesc?... Cum...                .
  ELISE: Lasându-mi mâna şi fiind cuminte. Eşti generos ca un stăpânitor al univer-■'      sului care dărueşte regate pentru un zâmbet.
  EMINESCU: Aş vrea să fiu într’adevăr.
  ELISE: Iar înflăcărare? Eşti incorigibil!
  EMINESCU: Cum aş putea fi altfel în preajma voastră? Eşti Ileana Cosânzeana basmelor noastre.
  ELISE: Cine-i Ileana Cosânzeana?
  EMINESCU: O zână cu păr de aur. Cea mai frumoasă zână.
  ELISE: Zână! Zână! Ce rezonanţă ciudată! însemnează: zeiţă?
  EMINESCU: Da! Zână, soră a Soarelui...
  ELISE: Simt numai o biată femee. Ar trebui să ţi-o repeţi tot timpul.
  EMINESCU: Mi-o spun şi mi-o repet tot timpul: Eşti o fiinţă astrală!
  ELISE: Eşti im fantast! Un mare romantic!
  EMINESCU: Totul a fost romantic până acuma!
  ELISE: Da! Ai dreptate! Ne-am fi putut vedea întâia oară pe stradă, sau, ştiu eu! la un ceai. Şi ne-am întâlnit într’o noapte când mi-ai luat apărarea împotriva unor derbedei. Mi-ai luat apărarea —1 şi nu mă cunoşteai.
  EMINESCU: Bane cuvântat fie ceasul care mi-a dat putinţa să te cunosc,
  ELISE: Am fi putut să stăm pe străzi diferite şi locuiai peste drum de mine. Şi totuşi nu ne-am cunoscut.
  EMINESCU: Lucea în nopţile cu lună atât de frumos fereastra ta. Şi mi-era atât de , drag s’o privesc!
                                                    141
© BCU
   ELISE: Am fi putut fi vienezi amândoi —- şi totuş eşti dintr’o ţară necunoscută ş: ciudată.
   EMINESCU: Sunt dintr’o ţară unde totul este nou şi plin de soare şi de bucurie de viaţă.-                     ■                            ■■'■■■ VV ■ - - V,' VV VW
   ELISE: Şi n’ai îndrăznit să-mi spui că mă iubeşti. Şi ţi-ai mărturisit iubirea sub masca unei glume.                                                                   VV
   EMINESCU: Intre noi este o depărtare astrală. N’aş putea să te iubesc decât ea pe; o fiinţă a cerului — pe care nu îndrăzneşti s’o atingi pentruc’ar fi o profanare. ELISE: Şi care mi-a sărutat braţul totuşi...                       V V WVI
   EMINESCU: Nu m’am gândit s’o fac când am început jocul. N’am ştiut unde am să ' ajung. M’am uitat doar în ochii voştri şi ara spus ce mi-au insp:rat ei. Şi braţul era lângă mine şi mi-a părut că în el dorm mii de neştiute desmier-dări... desmierdări pe care eu nu le voi Cunoaşte niciodată.               ,1V I
   ELISE: încep să regret că te-am iertat,
   EMINESCU: De ce să-ţi pară rău, Doamnă? E atât de minunat lucru să fu păzitorul unui ţinut fermecat şi dacă vine la tine un biet rătăcitor al nopţilor să-i spui: — Nu meriţi să intri, dar Dumnezeu s’a îndurat de tine păcătosul, pentrucă
           ai iubit mult.                             ■                       ..’
   ELISE: Nu înţeleg prea bine.                                   V::Vr VV
   EMINESCU: Că nu trebue să-ţi pară niciodată rău că ai fost mare şi ai dăruit o .nestemată unui vagabond. Poate că acea nestemată o va dărui şi el mai ds-parte şi va lumina ca o stea calea oamenilor din besnă.                f
   ELISE: Devii din ce în ce mai ciudat. Credeam că apropierea mea va fi binefăcătoare. EMINESCU: Şi este. Este ca un luceafăr care s’a aprins în întunericul vieţii mele. ELISE: Domnule Eminescu, abia ai ajuns în pragul tinereţii. N’ai dreptul să te crezi . nefericit.                1                 1 I ”• -V -                  V v: : T
   EMINESCU: Nu m’aş crede, dacă această clipă ar fi fără sfârşit. -     ■■ I I I
   ELISE: Ar fi obositoare. Lasă-mi mâna.                                     ..VV
   EMINESCU: N’are de ce să-ţi fie frică. Mâna vrea să te oprească să pleci vreodată de lângă mine.                                           ;
   ELISE: Să mă răpească, să mă ducă departe...       ...... -V VVVII
   EMINESCU: Da, asta vrea.                                 -            ' V '
   ELISE: Nu, nici eu nu ştiu ce mai spun... sunt parcă zăpăcită... ....... II I V
   EMINESCU: Eşti poate obosită. Ai avut somn agitat azinoapte. . ; ' —
   ELISE: De unde ştii?             !                 ;     : .1' VV. ,VV VV
   EMINESCU: Am stat toată noaptea la fereastră.                  - ; VW
   ELISE: De ce ai făcut-o?                      -             ...
   EMINESCU: Acolo eram aseară când ai lăsat storul..; acolo eram la miezul nopţii când
           ai deschis fereastra şi ai privit în noapte...             ..... I V
   ELISE: Şi tot acolo erai dimineaţa când" m’am trezit şi am închis oblonul. Stătea cineva cu ochii pironiţi pe fereastră... Ai stat nemişcat toată noaptea? Ce copil .       ciudat!                       - -V                         I . VII I,
   EMINESCU: Geamul tău strălucea în noaptea luminată ca 0 oglindă veneţiană. Şi era atâta căldură în sufletul meu când mă gândeam că dincolo de grelele perdele dormeai tu! Şi veghind, mi se părea că sunt Un paznic ăl somnului tău.' Şi voiam să stau în genunchi în faţa casei talel.i şi voiam să opr-esc-orice zgomot să ajungă până la tine şi să feresc poartă'duhurilor rele; Să-te închin la căderea nopţii, să te îmbrac în lungă cămaşă albă şi să te duc să te culci ca o mamă care-şi culcă pruncul.                         -  -   -......
                                                      142
© BCU
   ELISE: Vrei să ne uităm pe cer? Uite ce noapte înstelată!                 ,
   EMINESCU: Aş vrea să nu ne întoarcem nicioddată din această călătorie prin lumi ■ astrale.                   :                                      •      ,.
   ELISE: Aş vrea să fii cuminte, cum ai fost până acuma şi să-mi laşi mâna. EMINESCU: Aş vrea să-mi rămână veşnic.                                 -
   ELISE: Aş vrea să mă asculţi. — Să nu mi-o frângi.                      .      .
   EMINESCU: Aş vrea să te port pe braţe până la pragul Ziditorului. Şi acolo, când .       vom ajunge, să-i cer să-mi dea tot aurul soarelui ca să-ţi ţes veşminte; din
   •       argint lunar să-ţi făuresc condurii şi pe. fruntea ta s’anin o diademă de stele.
   ELISE: Iar?                                        .           .          ‘
   EMINESCU: Iar, şi iar, până vei izbuti să mă înţelegi.
   ELISE: Tăcere! In cer e tăcere!
   EMINESCU: A încremenit privindu-te. Eşti creaţiunea Lui şi totuşi l-ai .uimit. N’a -       crezut nici Dumnezeu că poate creia ceva atât de desăvârşit. Eşti” cea mai
                                  frumoasă făptură din câte vreodată a înfrumuseţat pământul. Eşti poarta de
   ■  ’ aur şi nestemate ce duce spre marele vis... marele vis care deapururi rămâne
        ■  ; numai vis.
   ELISE: M’ai ridicat prea sus, ca să n’ai o desamăgire — şi nu vreau să-ţi dau o desa-;       magi re. Nu e fiinţă pe faţa pământului demnă de tine. ,    .     ,
   EMINESCU: Nu vreau să te auto-calomniezi. Mă doare.
                          ELISE: Nimeni, vreodată, n’o să poată să te iubească aşa cum iubeşti, tu. Tu dăruieşti totul din prima clipă şi nu mai păstrezi nimic pentru tine. Aş vrea să-ţi fac
   ■  . .. un dar •— cel mai minunat dar pe care l-aş putea face cândva — şi nu ştiu,
        . nu găsesc...
   EMINESCU: Elise!                                            '       -
   ELISE! Mihai!                                                  _
   EMINESCU: Darul pe care l-aşi dori eşti tu.
   ELISE: Nu! Altceva! Ceva în afară de fiinţa mea.
   EMINESCU: Nu mai există nimic altceva ce mi-ai putea dărui.
   ELISE: Părul tău e atât de sălbatec! !
   EMINESCU: Nimeni nu mi l-a mângâiat până acum ca să se îmblânzească,
   ELISE: Mă doare, lasă-mi mâinile.
                          EMINESCU: Sunt în aceste mâini albe ca nişte crengi de cireşi în floare — toate mân-gâerile tale pe care nu le voi cunoaşte niciodată. Simt că ne-am întâlnit,
   .       doar spre a ne pierde iar. Elise, gândeşte-te. N’ai ştiut că exist până acum —
           şi cerul a făcut să ne întâlnim. Şi suntem în noaptea aceasta înstelată unul lângă altul şi Cerul s’a apropiat de tine ca să-ţi fure lumina din ochii tăi ca să înflorească nemărginirea. Şi dragostea stă lângă noi, şi ne îmbie să ne arate minuni deapururi ascunse oamenilor de rând. Şi putem intra împreună în templul acesta al dragostei ce nu moare niciodată. Numai odată în viaţă norocul îţi dăruieşte putinţa aceasta. Şi noi, în loc să mulţumim Cerului, nu voim să intrăm. Nu voim să fim zei—• deşi lucrul acesta ne este la îndemână, deşi toată fiinţa mea te cheamă şi-ţi spune cu toată spaima de a te pierde: — Hai, vino cu mine spre stele. Numai odată în viaţă avem douăzeci de ani. ELISE: Taci! Taci! Mi-e frică de tine, mi-e frică. Doamne, nu ştiu ce-i în noaptea asta.
   ... E atât de fantastică... de ireală. Nu ştiu ce mai fac şi ce mai spun... Dar îmi
           pare că nu eşti o fiinţă a pământului...
   EMINESCU: Nu închide poarta tinereţii, acum când suntem demni de ea. Putem să
                                                      143
© BCU
           fim mai mari decât mileniile. Vreau să creez un Cer al nostru de frumuseţe şi iubire spre care să năzuiască toţi robii pământului. Elise, auzi! bate în Cer ceasul fără întoarcere. Uite, numai punţi de aur duc spre ţara minunilor şi spre nemurire. Hai, pune piciorul pe punte să pornim spre marele nostru destin.                             ?           1
   ELISE: Mi-e frica.
   EMINESCU: De ce să-ţi fie frică? Simt în mine puteri care să schimbe faţa pământului. Dă-mi bucuria creaţiei — să plăzmuesc o nouă omenire şi un nou univers. Toate veacurile viitoare îţi vor fi recunoscătoare şi te vor binecuvânta până la apusul lumilor c’ai creiat o nouă lume, c’ai îndrăznit să iubeşti un vagabond. Elise, înţelege-mă, numai odată în viaţă putem să fim deasupra veacurilor, numai odată în viaţă putem creia universuri, numai odată în viaţă pământul e prea mic pentru noi. Haidem, să părăsim pământul.
   ELISE: Mi-e frică să îndrăznesc prea mult. Nu se poate... trebue să înţelegi că nu se poate. Atâtea lucruri ne despart...
   EMINESCU: Stăm în faţa veacurilor şi nu te va ierta nimeni că am trecut pe lângă fericire. Elise, în mâinile noastre, astăzi, sunt comori mai mari decât ar putea să ne dea vreodată Cerul şi pământul. Să nu le aruncăm — nu le vom mai găsi niciodată. Şi zadarnice vor fi orice păreri de rău. Vino, Elise, să pornim spre ţara fericirii, să trăim departe de oamenii care murdăresc şi spulberă frumuseţea lumii.
   ELISE: Nu se poate, nu se poate... Inţelege-mă! îndărătnic copil!
   EMINESCU: Puntea de aur pleacă dela picioarele noastre... Haidem să sărim cât mai este timp. Niciodată nu ne vom mai întâlni cu ceasul acesta. Dece să renunţăm la infinit, ca să trăim ca nişte cârtiţe? Elise, Elise — ai credinţă în mine şi’n steaua noastră. Dă-mi marea bucurie a dragostei ce birue moartea. Voi fi mare, cum n’a fost nimeni în lumea asta. Din bucuria mea voi face o fericire uriaşă ca un soare care să încălzească toată lumea. Simt tot numai zbucium. Sunt ca un sculptor fără braţe — dă-mi braţele. Voi modela statui care să înfrumuseţeze pământul. Simt că aş putea spune atâtea lucruri pe care ! nimeni nu le-a spus şi nu le va putea spune după mine. Sunt în mine furtuni şi genuni, sunt ceruri înstelate şi primăveri cum n’au mai fost. O lume întreagă care vrea să se nască şi care-ţi cere să-i dai fiinţa, să-d dai cuvântul. Femeie! înţelege! Desleagă-te din cătuşele lutului şi haide cu mine spre stelele curate şi înalte. Stai în faţa veacurilor şi poţi să le birui numai c’o singură întindere de mână. îndrăzneşte! îndrăzneşte! Treci peste lumea ta! Uit-o! Prin mine îţi vorbesc veacurile viitoare şi lumile care altfel nu se vor naşte. Iţi vorbeşte toată frumuseţea care nu vrea să piară, îţi vorbeşte toată bucuria care nu vrea să fie ucisă. Fii mare! Nu ucide nimic în mine. Nu-mi curma sborul. Deschide zăgazurile fericirii. Apucă-te strâns de carul soartei care trece şi vino cu mine spre nemurire. Lasănmă, lasă-mă să birui timpul; lasă-mă să cuceresc Cerul... Am desfiinţat timpul. Simt în minutul acesta că nu mă încape pământul. Nu se poate să rămâi de piatră când lumea şi veacurile vin spre tine şi-ţi spun: — Ziditorul a pus în tine o forţă mare. Ţi-a dat cheia zăgazurilor noastre. Dar noi nu mai putem să stăm încătuşaţi. Noi voim să ne naştem, nod voim să trăim. Descătuşează-ne! Lasă-ne să potopim pământul, lasă-ne să trecem dincolo de Cer! Noi nu aducem moarte, noi suntem purtătorii vieţii, frumuseţii şi bucuriei.
                                                    M4
© BCU
  ELISE: Nu pot. Mi-e frică de tine. Eşti altfel decât ceilalţi oameni. Nu se poate ceeace ■ i ai voi tu. Suntem din lumi diferite. Deschizi un drum care trece dincolo de hotarele acestei lumi... Poate să fie un drum înflorit... dar poate să fie şi un drum printre furtuni. Nu oricui îi este dat să meargă pe calea aceasta... Mi*       hai! vezi tu... ţi-aş da... Nici eu nu mă mai înţeleg... Dar aş vrea să-ţi dăru-
          iese o amintire — cea mai frumoasă amintire... Mihai, mă înspăimânţi. Inco-tro priveşti tu?
  EMINESCU: Poarta minunilor s’a închis.
  ELISE: Mihai, nu pot să te văd atât de împietrit, parcă orice viaţă a pierit din tine. EMINESCU: Toate primăverile au murit. Le-a îngheţat vântul morţii.
  ELISE: Mihai, ce gânduri sunt acestea? Trezeşte-te!
  EMINESCU: Deacuma pornesc singur, sfărâmat, spre alt destin. Lumile visate s’au •       năruit. N’ai vrut să veghezi în ceasul sfânt când soarta ţi-a bătut în fereastră.
  ELISE: Eşti un naiv şi un romantic copil. Viaţa nu-i atât de frumoasă cum ţi-o închipui tu. Vor veni oameni răi... şi-ţi vor distruge grădinile, şi-ţi vor sfărâma statuile.
  EMINESCU: In ţăndări zac toate la pământ. Universurile mele de lumină, toate mi le-ai sfărâmat.
  ELISE: Tu nu mă iubeşti pe mine, ci o femeie care-i dincolo de mine.
  EMINESCU: Iubirea mea s’a sfârşit mai înainte de a înflori... Sunt blestemat.. Destinul a fost mai tare. Am vrut să-l înfrâng, dar nu m’ai ajutat.
  ELISE: Omul care prefăcea în aur?... (speriată) Doamne, ce am spus? Nu se poate... EMINESCU: Deacuma, orice ar veni... nu poate fi mai amar decât ceasul de acum. ELISE: Nu trebue să-ţi opreşti din dragoste decât frumuseţea ei. Nu vreau ca să fie întinat ceasul acesta. Vreau să sfârşim în frumuseţe. Nu vreau să sfârşim în banalitate. Te-am făcut să suferi mult?
  EMINESCU: Nu, bucuria de a trăi lângă tine a fost mai mare decât suferinţa. Iţi. mulţumesc că mi-ai dat putinţa să trăesc un mare vis. Cerul să te binecuvinteze. Aş vrea să rog Cerul să-mi dea un neasemuit dar — să rămâi mereu fru-moaşă ca în ceasul deacum şi niciodată să nu dispară zâmbetul de pe buzele tale. Elise! i
  ELISE: Mihai! In ochii tăi e atâta suferinţă!
  EMINESCU: E suferinţa fiinţei mele că te-am pierdut. Sunt ca un vagabond care a trăit o vrajă... care a fost cu o zeiţă în cer şi apoi e aruncat printre oameni şi condamnat să trăiască cu amintirea paradisului pierdut. Dar eu îţi mulţumesc şi pentru acest scurt ceas când norocul mi-a zâmbit.
  ELISE: Mihai, crede-mă! E mai bine să ne despărţim acum când ai douăzeci de ani şi am douăzecişicinci de ani. Sunt aproape o femee bătrână.
  EMINESCU: Eşti tânără ca un tufiş de liliac alb. Vreau să te ascult... şi totuşi mă gândesc... Nu se poate să ne despărţim, vreodată. Mă înspăimântă noaptea spre care trebue să plec.
  ELISE: Trebue. Chiar în noaptea aceasta. E mult mai bine decât o agonie lungă. EMINESCU: Şi nu te voi mai vedea?
  ELISE: Niciodată.                                                -
  EMINESCU: Şi vei avea douăzecişicinci de ani!
  ELISE: Ii am de pe acum.
  EMINESCU: Şi eu nu-i voi cunoaşte. Şi nu voi cunoaşte nici pe Elise dela treizeci de ani — tot aşa cum n’am cunoscut pe Elise dela optsprezece, dela douăzeci de ani.
                                          *45                                   .
© BCU
   ELISE: Singura amintire care trebue să-ţi rămână e cea de acum.            •
   EMINESCU: Şi voi rătăci prin viaţa ca un mutilat —* numai eu singur cu nefericirea mea. Nu-ţi dai seama cât e de absurd? Viaţa nu poate fi retrăită. Elise, mi-e frică de anii care vin! Şi mereu singur!
   ELISE: Nu vreau să te văd lâ picioarele mele. Mihai, ridică-te! Nu sunt zâna visu-rilbr tale, ci o biată femeie. Aş fi vrut, Mihai, să fiu cea mai frumoasă femeie şi să-ţi dau o dragoste pe care nici tui bărbat până acum n’a avut-o. Dar mi-e frică să părăsesc pământul.                                                        .
   EMINESCU: Şi nu te vei răsgândi niciodată?                :
   ELISE: Niciodată.                                                          ;
   EMINESCU: Şi dacă... totuşi... mai târziu... peste ani...                    ;
   ELISE: Te-aş căuta. Şi te voi găsi. Dar nu mă voi întoarce niciodată.        •
   EMINESCU: Nu te voi uita niciodată. Şi în fiecare an în noaptea aceasta voi înge-nunchia în lăcaşul Domnului şi mă voi ruga pentru tine.
   ELISE: Voi sta şi eu de veghe, singură cu amintirea ta. Aş fi vrut atâta să-ţi dau o bucurie, şi-mi pare rău că trebue să-ţi dau o suferinţă.
   EMINESCU: Sunt fericit că am măcar suferinţa. Aşa îmi pare că totuşi am ceva din fiinţa ta.                                                          .     ,
   ELISE: Mă doare suferinţa ta. ’
   EMINESCU: Iartă-mă, Elise, iartă-mă... Sunt un nerecunoscător... dar vezi... era atât de frumos... trebuia să piară.
   ELISE: Vei uita.
   EMINESCU: Mă voi gândi la ochii tăi, care nu vor mai străluci pentru mine.
   ELISE: Iţi voi mângâia în gând părul sălbatic (şi-l mângâie fără să-şi dea seama).
   EMINESCU: Iţi voi săruta, în gând, părul tău de aur pe care nu l-am sărutat niciodată.
   ELISE: Iţi voi săruta ochii tăi în care este atâta durere.    .
   EMINESCU: Voi săruta, în gând, gura ta pe care o sărut întâia oară spre a nu o mai săruta niciodată (o sărută)
   ELISE: Nu se poate! Dumnezeule! Mă frângi! Nu se poate!
   EMINESCU: Aş vrea să te simt toată viaţa strâns lipită de mine ca în ceasul de acum...
   Şi minutul de vrajă s’a şi sfârşit.
   ELISE: Am stat de vorbă toată noaptea fără să ştim. Se face ziuă. Uite-te!
   EMINESCU: Ai fi putut şă-mi dai un univers şi nu plec decât cu o mână de cenuşă... Plec... Au murit şi stelele... Cerul e gol... Pustiu şi ghiaţă pretutindeni... Nici un râs, nici un zgomot al vieţii... Nimic... Pustiu... Pustiu...
   ELISE: Uite-te! Mijesc zorile, Mihai! Răsare poarele!
   EMINESCU: Pentru mine începe veşnica noapte. (Ese fugind pe când cade cortina).
146
                ..© BCU
                P O E S I I
                                        DE
                                 TEOFIL LIANU
                          DEPĂRTATA COPILĂRIE
                          Joc de flăcări focu ’n vatră,
                          Umbrele şi cresc şi scad;
                          Noapte, linişte de piatră La fereşti, la uşi de brad.
                          Cald şi aşternutul moale,
                          Genele mai grele mi-s;
                          Tot,: d:n casă dorm şi cale Printre ierburi mari de vis.
                          Stea de aur vine-aproape Lângă streşină, mai jos,
                          Şi într’un ochi de geam încape Ca'n icoană de frumos.
                          Tata doarme, doarme mama,
                          Poate sunt pe-un drum pustiu.,,
                                                   . Somnul peste ochi năframa Imi-o dă şi nu mai ştiu.
                    întâia zăpadă
                           Frumoasă-i întâia zăpadă Cu ’ntâiele păsări ce vin In albe peneturi de crin Prin pomii înalţi din livadă.
                           Şi ’ntâia fugară cărare Pe sub singuratecul plop Ce-ascultă cum trece ’n galop Amurgul sub clinchete clare.
               147
© BCU Cluj
                  STEA DE BRUMĂ
                             Stea de bruimă te apleioi Peste anii mei de-acum.
                             U/lmii iar îmi ies în drum Rămuriş de frunze reci.
                             Ce baladă’n lemn de soc Mi te-aduce-aici îmbăt Peste cel dintâi omăt Chiar cu luna la un loc ?
                             De te-aş întreba de vis,
                             De ’nserări, de altceva,
                             Vorba floare ţi-ar suna,
                             De mălin ori de cais.
                             Câtu-i cerul de 'nstelat Ştiu, dar nu ştiu să-ţi cuprind Frumuseţea de colind,
                             De colind îndepărtat.
                            IN ANUL NOSTRU
                            De sub munţi de brumă Râuri trei se ndrumă Şi de la temei înspre zărişti trei.
                            Cel către amiază Ţarini luminează Şi isub naltul foc Holdele se coc.
                            înspre soare-apune Altu-i de tăciune Şi cetăţi de-oţel Clatinăse ’n el.
                            Către soare-vime,
                            Cel cu valuri line,
                            Iar pe luciul lui Drumul omului.
                            Doar spre miază-noapte, Pe hotare şapte,
                            Numai tun şi tun,
                            Numai corbi s’adun’,
148
                      CARPATICA
                                  Zăpadă, zăpadă, Pădurea se Iasă Sub chiciură deasă : Initrăm în baladă,
                                   Cântare de pară Ca soarele în flamuri Pornim pe sub ramuri , De marmoră clară,
                                   Vin cerbii ’mpăraţii Pnin tainice strunge; Omătul ajunge Sub fagii ’nstelaţii.
                                .. Şi urşii coboară, Mistreţii şi râşii...
                                   Veniţi par şi târşii , Din nordică ţară.
                                   De vârstă, de moarte, Nimiiic nu ne-arată.
                                   O stea mai brumată,
                                   Atât doar departe...
149
© BCU Cluj
9
                                                                                                                                                                                                                                            i- - A
                          ŞTIINŢĂ ŞI METAFIZICĂ
   .                                  DE
                                      NICOLAE BĂRBULESCU
        In consideraţiunile obişnuite ce se fac asupra cauzalităţii, se ascund de cele mai multe ori sensuri diferite, dedesubtul aceluiaşi cuvânt. Rezultă de aici o serie de dis-cuţiuni sterile, interminabile, cari nu fac decât să diminueze interesul omului de ştiinţă pentru problemele de acest soi. O punere la punct, în această privinţă, este astăzi cât se poate de binevenită.                   >
         Pentru ştiinţa modernă, cauza nu mai este acea virtute a medievalilor, care stă furişată în cuprinsul lucrurilor şi declanşează de acolo efectele intr’un mod misterios. Cauza nu mai este o simplă expresiune verbală, neinteligibilă, care mai mult ne depărtează decât ne apropie de cunoaşterea fenomenelor. In fizica de astăzi, cauza reprezintă un fenomen cunoscut, în stare să producă pe altul. Când trece un curent electric printr’un fir metalic şi se produce căldură, pot spune ou toată certitudinea că, aici, cauza căldurii este fenomenul electric produs în fir. Iată un consecvent, căruia i se cunoaşte cu maximum de siguranţă antecedentul. Nu pot da efectul Joule, constatat experimental, pe seama altor cauze, ca: starea meteorologică, perturbaţii cosmice, etc. Faptul ştiinţific despre care vorbim este precis: efectul calorific ara drept cauză curentul electric, în experienţa considerată. Aşa se spune totdeauna în cărţile de Fizică şi nu avem nici un motiv să ne împotrivim acestei nomenclaturi.
        Cele două fenomene, aflate în legătură cauzală, se pot determina fiecare în parte prin mărimi măsurabile. Fenomenul termic se măsoară calorimetric şi se evaluează în calorii, iar fenomenul electric se determină prin intensitatea curentului, citită la ampermetru, şi prin rezistenţa ohmică a conductorului metalic, susceptibilă, deasemenea, de o determinare directă. Relaţia matematică Q=0,24Ri2t, ce se stabileşte între aceste cantităţi (în care măi intervine şi timpul t), traduce legătura cauzală dintre antecedent şi consecvent.
        Trebue să facem însă o deosebire, susţinem noi, între legătura cauzală, ce exprimă o realitate fizică şi formula cauzală, deterministă, care traduce o operaţie matematică. Deosebirea este cerută de un caracter special al legăturii cauzale, pe care formula cauzală nu este în stare să-l reprezinte.
                      Ir< adevăr legătura cauzală manifestă două caracteristici mai însemnate: solidaritatea termenilor şi ireversibilitatea succesiunii. Prima caracteristică este canos-,cută mai de mult, dela Bacon: când apare, variază sau dispare cauza, se produce simultan sau succesiv apariţia, variaţia sau dispariţia efectului. Filosoful englez John Stuart Mill presupune implicit această proprietate în cunoscutele lui metode pentru descoperirea cauzelor: metoda concordanţelor (adveniente causa, advenit effectus),
                                             150 •
© BCU Cluj
   metoda variaţiilor concomitente (variante causa, variatur effectus) şi metoda diferenţelor (sublata causa, tollitur effectus). Cea de a doua caracteristică, ireversibilitatea, susţine imposibilitatea ca efectul să apară înaintea cauzei respective: astfel, nu este cu putinţă să constatăm apariţia efectului Joule, mai înainte ca fenomenul electric să se fi produs în fir.           '    .                                             .   ..
          Formula matematică traduce numai solidaritatea termenilor dintr’o legătură cauzală, nu şi ireversibilitatea procesului de dependenţă. Condiţia fizică de ireversibilitate nu poate să fie cuprinsă în nici o formulă matematică. Mach greşeşte; deci, când afirmă că „funcţiunea matematică" poate să. reprezinte mult mai bine legătura cauzală dintre elemente decât cauzalitatea *). Căci funcţiunile matematice prezintă toate o reversibilitate, pe câtă vreme legăturile cauzale pretind toate o ireversibilitate.
          Să considerăm, de pildă, funcţiunea y==ax, unde x este variabila independentă. Spunem că această funcţiune, introdusă în Fizică, poate să reprezinte o relaţie cauzală, de succesiune sau de simultaneitate. In adevăr, când dăm lui x o creştere oarecare, y suferă şi el o creştere anumită; adică variaţia lui x este cauza variaţiei lui y. Dar această relaţie îngăduie şi procesul invers: putem să considerăm mai întâi creşterea lui y şi numai după aceea să determinăm creşterea corespunzătoare lui x. Adică, acum variaţia lui y este cauza variaţiei lui x. Cu alte cuvinte, găsim în formula cauzală o operaţie reversibilă între x şi y, ceeace lipseşte cu totul legăturei cauzale dintre x şi y.                "      ' .  . ...-     .   : . :                              .
      ■ Formula cauzală se găseşte faţă de legătura cauzală, în aceeaşi situaţie în care ' se află mecanica raţională faţă de mecanica fizică. Un mobil matematic poate, să străbată o traiectorie AB, mergând dela- A către B şi înapoi, trecând exact prin aceleaşi stări, dar ordonate în sens invers. Dimpotrivă, lin mobil fizic, real, nu poate să rea-Uzeze această transformare, din cauza frecării inevitabile, ce este absolut ireversibilă. Mişcarea fizică dela B la A este numai aparent identică cu cea dela A la B; în realitate este vorba în amândouă cazurile de procese, fizice: esenţial diferite,..cel. de al doilea proces ne putând regăsi exact .stările prin cari a trecut primul. .           : ... . ...
          înţeleasă in felul acesta, legătura cauzală se arată strâns, angrenată de realitatea fizică şi nu poate fi eliminată prin nici o cercetare ştiinţifică. Chiar când încercăm s’o eliminăm, renunţând la nomenclatura clasică de cauză şi efect, cum vrea Mach, ea subsistă totuşi latent şi se regăseşte în rezultatul final. A .vorbi de o atitudine anti-cauzală, adică potrivnică cercetării cauzelor, aşa cum face Ostwald şi, împreună cu el, mulţi fizicieni contemporani, este o greşeală. Ştiinţa a admis în cuprinsul ei şi consideraţiuni ne-cauzale, nu anti-Cauzale2), din imposibilitatea trecătoare de a preciza unele cauze. Din existenţa câtorva cercetări ne-cauzale nu se poate însă trage concluzia unei tendinţe generale, anti-cauzale.
          Cunoaşterea cauzelor, prin identificarea şi determinarea lor cantitativă (când este cu putinţă), se face prin operaţiuni strict ştiinţifice, prin procedee raţionale. Ea conduce la formularea legilor cauzale, în care solidaritatea termenilor tinde să fie -exprimată printr’o formulă matematică. A spune că ştiinţa păcătueşte prin cercetarea
          1) Dacă funcţiunea matematică ne dă puterea să stăpânim într’o măsură oarecare fenomenele, prin determinarea lor cantitativă, în schimb legătura cauzală ne ccnduce la înţelegerea lor mai adâncă. In legătura cauzală se citeşte tot sbuciumul nostru sufletesc, de a pricepe ceva din mecan smul proceselor naturale, independent de orice tendinţă -utilitară.
       .  2) Intre anti-cauzal şi ne rauzal, deosebirea este evidentă : prima noţiune traduce o atitu-
   dine agresivă, o eliminare intenţionată a' sondărilor cauzale. Cea da a doua noţiune se rapontă numai la o ignorare accidentală a cauzelor, datorită iinposibiilită/lor de moment. -                - - -
© BCU Cluj
   cauzelor, însemnează a nesocoti structura însăşi a investigaţiei ştiinţifice. Căci orice observaţie şi experienţă ştiinţifică ne conduce dela efect la cauză, rămânând mai totdeauna pe terenul realităţilor fizice, perceptibile şi măsurabile.
           Numai în unele cazuri cercetarea ştiinţifică poticneşte şi înlănţuirea cauzală nu mai poate fi dusă la bun sfârşit: drumul care ne duce dela efectul observabil la cauza solidară este barat şi face cu neputinţă înaintarea, prin mijloacele obişnuite de cari dispune ştiinţa. Efectul la care ne-am oprit reprezintă ultimul fenomen din clasa respectivă, susceptibil de o determinare ştiinţifică. Prin extrapolarea lanţului cauzal, ce ne-a condus din aproape în aproape la efectul constatat, avem dreptul să credem, şi simţim această necesitate, că fenomenul respectiv determină şi el o legătură cauzală, cu deosebire că, de data aceasta, cauza nu se mai desvăluie direct.
           Asemenea cauze ascunse, ce nu pot fi cunoscute în mod direct şi nu pot fi cercetate prin mijloace ştiinţifice, au un caracter ontologic. Ele ne dau veşti despre structura elementelor realităţii, în intimitatea lor mai depărtată de primele aparenţe şi reprezintă adevăratele esenţe după care se frământau filosofii din antichitate şi evul mediu. Ultima legătură cauzală, la capătul căreia trebue angrenată o esenţă, are astfel un caracter cu totul diferit de al legăturilor cauzale stabilite în cuprinsul ştiinţei. De aceea o vom şi numi aici legătura esenţială, putând fi şi ea reprezentată printr’o formulă matematică, formulă esenţială, cu posibilităţi diferite de ale formulei cauzale.
           Să considerăm una diin căile uşoare de acces, prin care ajungem la postularea unei esenţe. Diferitele fenomene ce se petrec în gaze, cunoscute prin experienţe şi ob-servaţiuni ştiinţifice, se înlănţuiesc toate între ele, prin legături cauzale, până ce ajung la factorul presiune, a cărui cauză nu mai poate fi găsită în concretul ştiinţific. Moleculele şi agitaţia lor neîntreruptă, prin care se explică astăzi presiunea gazoasă, definesc două esenţe, cu neiputinţă de dovedit prin vreo cale directă. Relaţia stabilită în teoria cinetică a gazelor, între presiunea p şi iuţeala u de agitaţie moleculară (în ipoteza că toate moleculele se mişcă cu aceeaşi iuţeală) este p=l/3 Nmu2, unde N re- prezintă numărul de molecule aflate în unitatea de volum, iar m este masa unei singure molecule. Această expresiune matematică reprezintă o formulă esenţială: membrul I înfăţişează un fenomen cunoscut, perceptibil, presiunea gazoasă, dar membrul II se referă la un fenomen necunoscut, presupus numai ca real, existenţa moleculelor şi a mişcărilor lor. In stadiul actual al ştiinţei, nici moleculele şi nici mişcările moleculare nu se pot înregistra direct, prin dovezi sigure, peremtorii.
           Exemplul acesta ne arată că formula esenţială este utilizabilă numai într’un singur sens, cel care ne duce dela realitatea fizică la cea ipotetică. In cazul de faţă, putem evalua iuţeala u de agitaţie moleculară, pornind dela cunoaşterea experimentală a presiunii gazoase p. Dar determinarea inversă, a presiunii p cu ajutorul iuţelii u, nu este cu putinţă, întrucât această mărime din urmă nu se supune operaţiilor experimentale. Dimpotrivă, formula cauzală este utilizabilă în amândouă sensurile, căci ea defineşte legătura dintre două fenomene fizice, situate amândouă pe planul realităţii perceptibile. Calitatea formulei de mai sus, de a fi esenţială, este însă numai trecătoare. In ziua când mijloacele noastre de investigaţie vor fi aşa de perfecţionate, încât cântărirea moleculelor şi determinarea mişcării lor să constituiască operaţiuni curente de laborator, formula despre care vorbim nu va mai fi esenţială, ci cauzală. Se va putea atunci determina presiunea p şi din măsurători întreprinse asupra iuţelii u de agitaţie moleculară.
                              Să cercetăm acum poziţia esenţelor ştiinţifice, în cadrul cunoaşterii generale. Aceste esenţe sunt realităţi suprasensibile, chemate să ne procure date ontologice. Ca
  şi lumea ideilor platoniene, lumea esenţelor ştiinţifice se poate numai gândi cu raţiunea, nu şi percepe cu simţurile. Atomul, electronul, fotonul sunt pentru omul de şitinţă concepte prinse în urzeala unor judecăţi raţionale. Existenţa lor nu se poate dovedi direct; nimeni nu poate susţine că a văzut un atom sau un electron şi că l-a putut cerceta individual, ca pe oricare alt obiect obişnuit.
         Esenţele ştiinţifice fiind, astfel, existenţe situate în afară de orice experienţă posibilă, fac de drept parte din domeniul metafizicei. Căci după una din definiţiile curente, metafizica închide în cuprinsul ei toate cunoştinţele suprasensibile, ce depăşesc orice experienţă. Iată deci că metafizica, cea atât de mult dispreţuită de ştiinţă, mai ales de când Baeon a lansat celebra lui apostrofă: Fizică, păzeşte-te de metafizică! are, în realitate racorduri din cele mai strânse cu ştiinţa. Marile cuceriri ştiinţifice ca: atomii, electronii, cuantele de energie, etc., nu sunt, după cum se poate uşor constata, decât concepte de împrumut, locul lor de origină fiind în metafizică. Acolo sălăşluesc învăluite în nesiguranţa şi nepreciziunea caracteristică acestui domeniu filosofic.
         Este de făcut însă o deosebire între conceptele tradiţionale ale metafizicei şi esenţele ştiinţifice înglobate în acest domeniu. Acestea din urmă sunt reţinute în metafizică numai trecător. Omul de ştiinţă nutreşte speranţa cea mai optimistă, că progresul continuu al metodelor şi aparatelor de cercetare, va putea duce cândva la determinarea directă a esenţelor. Dacă despre suflet, cosmos şi Dumnezeu nu credem că cercetarea ştiinţifică să poată spune vreodată un cuvânt hotărîtor, în schimb despre atom, electron şi alte esenţe ştiinţifice, avem convingerea că greutăţile actuale de relevare vor putea fi învinse odată, prin eforturi sistematice. Esenţele ştiinţifice, născute în mijlocul metafizicei, suferă o continuă tendinţă centrifugă, pentru a se apropia de marginile ştiinţei, unde urmează să facă saltul decisiv.
         Prin înglobarea esenţelor ştiinţifice în metafizică, domeniul acesta filosofic încetează de a mai fi un izolat. Situaţia metafizicei de până acum era oarecum anormală: ea avea dreptul să importe concepte din toate domeniile de cercetare, în schimb îi era interzis orice export (Era interzis numai oficial, căci în realitate se făcea o întinsă contrabandă, trecându-se pe ascuns în ştiinţă o mulţime de idei metafizice). Recunoaşterea esenţelor ştiinţifice, ca produse ale metafizicei, legalizează o situaţie de fapt şi poate să pună capăt adversităţii oamenilor de ştiinţă pentru consideraţiunile metafizice. In plus, alcătuirea omogenă, artificială, a metafizicei, neîntâlnită la nici un alt domeniu de cercetare, se schimbă pentru a deveni eterogenă. Metafizica încetează de a mai constitui domeniul întrebător cu răspuns pe vecie ipotetic : acestea rămân acumulate în centrul domeniului, dar în spre periferie apar şi întrebări cu răspunsuri cândva posibile de certitudine. Ştiinţa are şi o înfăţişare asemănătoare, dar inversată : în centrul procupărilor ştiinţifice se situează probleme rezolvabile, iar cu cât ne depărtăm spre margini întâlnim şi probleme din ce în ce mai greu de rezolvat, până la cele nerezolvabile.
         Adevărata luptă ce se dă astăzi în ştiinţă este pe temeiul esenţelor, nu al cauzelor. Exact vorbind, curentul ofensiv este anti-esenţialist şi nicidecum anti-cauzalist. Când unii învăţaţi propun să eliminăm din ştiinţă tot ce nu are o bază experimentală, ca orbite electronice, etc., ei se dovedesc prin aceasta ca anti-esenţialişti. Se pune însă întrebarea, dacă o asemenea operaţie este în adevăr fericită, dacă fortificarea unor teorii nu aduce cumva năruirea altora şi dacă, mai ales, nu face imposibilă însăşi cercetarea ştiinţifică. Ca să răspundem la această întrebare, este necesar să desluşim puţin rolul pe care îl au esenţele în cercetarea ştiinţifică.
                                              153                                         *
© BCU
          Pentru a alcătui o explicare serioasă, în stare să deschidă orizonturi noui de cercetare, trebue să chemăm totdeauna în ajutor una sau mai multe esenţe. Acestea au un rol de catalizor, luând acest cuvânt cu sensul lui cunoscut din Chimie. Se ştie că un catalizor este un corp care poate să pornească o transformare chimică, prin accelerarea iuţelii de reacţiune. Se admite că, în toate cazurile, catalizorul nu rămâne indiferent, ci ia parte activă la transformările chimice din sistem. Datorită lui se produc o serie de compuşi intermediari, ce se descompun la sfârşit, punând în libertate catalizorul, calitativ şi cantitativ nealterat. In aparenţă totul se petrece ca şi cum catalizorul nu ar fi fost părtaş la transformarea chimică, ci ar fi asistat numai pasiv la desfăşurarea fenomenelor.
          Intr’un mod oarecum analog intervin şi esenţele în producerea şi desvoltarea explicaţiei ştiinţifice. Ele înlesnesc înjghebarea explicaţiei, contribuesc cu formule esenţiale la alcătuirea scheletului matematic, dar la sfârşit dispar şi, uneori, chiar fără urme. In astfel de cazuri, rezultatele explicaţiei ştiinţifice, concentrate în formule matematice, nu mai amintesc nimic din esenţele ajutătoare. Toţi factorii cuprinşi în atari formule au un înţeles fizic real, fiind determinabili direct, pe cale experimentală.
          Aşa se întâmplă, de pildă, cu cuantele de energie ale lui Planck: pornim cu ele la stabilirea legii de radiere a corpului negru, ţinem seama de condiţia multiplilor întregi, pe care ele o impun cu necesitate, dar în formula finală, a intensităţii de radiere, cuantele au dispărut şi nimic nu mai aminteşte de această ipoteză îndrăzneaţă. Esenţa cuantică a făcut posibilă demonstraţia formulei finale, ajutându-ne să trecem din domeniul metafizic în, cel fizic; s’a retras apoi pe nesimţite, lăsând în urma ei o înlănţuire de factori fizici,, angrenaţi solid de experienţă.
          Atracţiunea maselor din legea lui Newton este şi ea tot o esenţă, o ipoteză metafizică, ce vine în contrazicere cu afirmaţia aşa de des citată a lui Newton, că el nu făureşte ipoteze: hypotheses non fingo! Interpretarea expresiunii mM/R2 ca forţa de atracţie dintre masele m şi M, situate la depărtarea R una de alta, nu constitue decât afirmarea unei esenţe. Dela mişcarea planetelor în jurul soarelui, fapt ştiinţific constatat cu toată rigoarea, ne coborîm pe linia cauzală la atracţia dintre corpurile cereşti. Aceasta este o plăsmuire a minţii noastre, un fapt (ipotetic, căruia îi atribuim în mod gratuit o realitate: faptul acesta se înfăţişează cu toate atributele unei esenţe. Datorită acestei esenţe reuşim să stabilim raţional legile lui Kepler, dar în formula finală a eclipsei planetare nu mai găsim nimic din ceeace ar putea să trădeze concursul iniţial al esenţei atractive.
          Fără ajutorul catalitic al esenţelor, cunoaşterea ştiinţifică nu s’ar putea extinde pe o scară mai largă şi nici explicaţia ştiinţifică nu ar putea servi o înţelegere mai unitară a lumii. Dacă omul de ştiinţă ar fi fost obligat să lucreze numai cu noţiuni strict experimentale, mic de tot ar fi fost până astăzi progresul cunoaşterii. Ştiinţa chimiei a ajuns aşa de vastă şi cu posibilităţi neobişnuite de creaţie, numai datorită impulsului iniţial, al esenţei atomice şi intervenţiei ei constante în interpretarea faptelor. Cei cari împărtăşesc propunerea, de a se elimina din ştiinţă tot ce nu este supus determinărilor experimentale, au în vedere numai aspectul superficial al legilor fizice. Faptul că în expresiunea matematică a relaţiilor cauzale lipsesc cu desăvârşire esenţele, face pe aceşti critici să le conteste utilitatea; ba, ceva mai mult, ei se silesc să descopere esenţelor şi un rol dăunător, întrucât ar arunca o umbră de nesiguranţă asupra explicărilor ştiinţifice.
          Toţi aceşti critici trec cu uşurinţă peste faptul că, fără atari elemente metafi-
                                                        154
© BCU
  zice, nu s’ar fi putut ajunge la relaţiile matematice, în cari ei văd scopul ultim al cercetării. E adevărat că ulterior se pot descoperi şi căi matematice de acces, purificate de orice esenţă metafizică, dar numai... ulterior, după ce mai întâi, cu ajutorul esenţelor, am luat cunoştinţă de o clasă nouă de fenomene. Dar chiar şi în cazurile când formulele matematice o iau cu mult înaintea explicaţiei esenţiale, există necesităţi spirituale cari cer insistent să cunoaştem, sau chiar numai să bănuim realitatea fizică, ce se ascunde în dosul formulelor matematice. Felix qui potuit rerum cognoscere causas! spunea Virgiliu acum două mii de ani. Formula-raport şi explicaţia-suport constituesc, în definitiv, un complex solidar, ce nu se poate disocia, fără a primejdui într’o măsură oarecare progresul ştiinţific. Raporturi fără suporturi sunt goale, suporturi fără raporturi sunt oarbe, iată principiul fundamental al cunoaşterii ştiinţifice, exprimat ă la maniere de Kant.
        Din cele expuse mai sus rezultă, credem, neîndoios, că ştiinţa nu se poate lipsi de metafizică, cu toate păcatele acesteia, aşa de strident trâmbiţate. Cercetarea ştiinţifică este legată solid de concepte metafizice; dacă, din această cauză, fiecare pas ştiinţific înainte este un pas nesigur, în schimb nu se poate contesta că este un pas înainte, ceeace reprezintă adevăratul câştig al străduinţelor de cunoaştere. Nelipsită din toate preocupările noastre, metafizica ne înlesneşte pătrunderea mai curajoasă în tainele naturii şi ne dă avântul să adâncim această cunoaştere. De aceea, metafizica tre-bue restabilită în drepturile ei de odinioară şi să pună capăt prigoanei şi dispreţului pe cari le înfruntă de mai multe sute de ani. Metafizica singură, ca şi ştiinţa singură, nu poate alcătui o cunoaştere efectivă; numai din conlucrarea lor armonioasă rezultă expansiunea cunoştinţelor noastre, în suprafaţă şi adâncime.
        In Critica raţiunii pure Kant s’a străduit să arate că metafizica este imposibilă în domeniul cunoaşterii. Pentru aceasta, filosoful german a luat în cercetare numai câteva probleme metafizice, din cele mai insolubile şi pe temeiul lor decretează că toată metafizica este cu neputinţă de înfăptuit. Dar, procedând în felul acesta, am putea ajunge să declarăm că şi toată ştiinţa este imposibilă, deoarece şi ea, exact ca metafizica, are anumite probleme nerezolvabile. Ştiinţa, mai abilă, nu face caz de ele şi nu le etalează în fiecare moment. Dimpotrivă, metafizica mai sinceră îşi strigă în toate ocaziile dificultăţile ei de rezolvare.
        Nu putem încheia această scurtă apologie a metafizicei, fără a cita câteva rânduri din Prolegomenele lui Kant (traducere de M. Antoniade): Ne putem aştepta tot atât de puţin ca spiritul omenesc să renunţe vreodată cu desăvârşire la cercetările metafizice, precum ne putem aştepta ca, de teamă să nu respirăm un aer care nu este curat, să încetăm vreodată a mai respira.
i55
© BCU
                       UMBRĂ DE FUM
                                      DE
                               EUGENIA BRATEŞ
                    Prin crivăţ şi sloiuri, prin munţi de omăt,
                    Prin noaptea de platină albă şi rece,
                    O umbră de fum se alungă şi trece Cu zbor uriaş pe albastrul omăt.
                    Doar vântul, macabru mai şueră lung Prin trunchiuri uscate de ger secular Şi luna roteşte prin fulgi, ca un far Ce ’mprăştie ’n noapte mici aşchii de strung.
                    Un vultur, o clipă, în dreptul luminii îşi trece aripa sculptată de lemn Şi ghiare de pradă se strâng la un semn Spre marea în care colindă delfinii..
                    Mai fulgeră cerul cădere de stea,   •
                    Funinginea bolţii tresare o clipă Prin marmura nopţii o pasăre ţipa Şi cade muşcată de sânge pe nea.  ' . ţ
156
© BCU Cluj
                        EMINESCU ŞI PANSLAVISMUL
                                   DE
                            HORIA NIŢULESCU                            :
      Pentru noi, Românii, Eminescu reprezintă mai mult decât poetul de geniu, care a ştiut să dăruiască literaturii noastre gustul perfecţiunii şi o viziiune lirică nouă, iar graiului nostru, dibuitor, până la el, şi de o frăgezime naivă, farmece şi străluciri netrecătoare.. Gânditorul politic şi gazetarul naţionalist participă cu aceeaşi intensitaţe şi cu acelaş nivel aristocrat, la conturarea unei personalităţi plenare, în care favoarea lirică, aspra luciditate şi accentele virile se unesc într’un echilibru superior. Eminescu întreg adună în dimensiunile staturii sale spirituale toate virtualităţile creatoare ale omului românesc.
       Creatorul „Luceafărului” ne-a adus fără îndoială, o viziune românească a lumii, modul nostru de a trăi şi interpreta sensurile tainice ale existenţei. Dar alături de această viziune abstractă, ce reprezintă mesagiul tuturor spiritelor mari, cari fac din actul creaţiei o demiurgie, pulsa în el, cu o patetică luciditate, viziunea dramatică a destinului nostru istoric, marele sbucium panromânesc.               .
 .                                                      -    ■ - r ■ ‘ - - - - •
       Intuind funcţiile esenţiale ale poporului român, până la rostul lor ultim, cu o clarviziune ce mergea până la vizionarism, Eminescu surprinde şi formulează acele permanenţe istorice ale neamului nostru care au determinat structurarea, evoluţia şi orientările politice ale tânărului stat român.
       Fundamentală, pentru toată gândirea politică eminesciană, este poziţia în, contra Rusiei şi a curentului panslavist, pe care şi-o expune într’un mare număr de ar-* tdcole publicate în „Timpul” între Ianuarie 1878 şi Noembrie 1879.   .
       Toate aceste articole au fost identificate şi reproduse întâia oară de d. Prof. I Creţu (M. Eminescu, Opere — 4 voi. — Bucureşti 1939). ,
   , Deşi par a fi inspirate de o anumită oportunitate politică, nu au deloc caracterul unei improvizaţii ocazionale. Ele au crescut — şi au ieşit la iveală când momentul politic o cerea — dintr’o concepţie adâncă a istoriei, care l-a făcut să intuiască şi să analizeze, pe baza unei documentări uimitoare, de care cititorul nu putea să-şi dea seama, toată drama fatalităţii nostre geografice. . .   ţ: _ 7
       Cronologic, aceste articole sunt determinate de un mare moment politic: Congresul dela Berlin din 1878. După terminarea victorioasă a războiului balcanic, la care
                 •                 T5 7
© BCU Cluj
   participarea României fusese decisivă, Rusia cerea —■ şi a obţinut în sfârşit — rein-corporarea Basarabiei sudice, care ne fusese retrocedată după războiul Crimeii, prin Congresul dela Paris (1856).
          Pretenţia rusească era, evident, un act de ingratitudine, faţă de un aliat care se dovedise valoros şi onest, agravat şi de călcarea convenţiei ruso-române, din 4 Aprilie 1877, până la capitolul trădare.
          Eminescu începe să dovedească „cu istoria şi cu documentele în mână“ legitimitatea cauzei româneşti. Pornind dela tema naţională a apărării drepturilor noastre asupra Basarabiei, Eminescu redeschide vechiul şi vastul proces istoric al imperialismului rusesc, judecându-1 din perspectiva largă a intereselor europene.
          Aducea Eminescu în sprijinul ideii basarabene — pe care a slujit-o cu o fervoare unică, alături de dulcele plaiu al Bucovinei — nu numai o pasiune clocotitoare, care împrumuta uneori cuvântului său un timbru şi o înaltă vibraţie profetica, dar şi o argumentaţie viguroasă şi sigură şi o substanţială documentare, istorică, politică, diplomatică şi geopolitică, de o prodigioasă informaţie. Dar analiza fenomenului rusesc, în toată amploarea lui, ocupă pagini de o interpretare cuprinzătoare şi atât de reală, din care continentul numără prea puţine. înzestrat cu ceeace el numea „simţul istoric", însuşire esenţială a oricărui istoric de anvergură, Eminescu devansează cu aproape o jumătate de secol concepţiile pe care cultura contimporană şi le-a însuşit In interpretarea fenomenelor istorice.
           ' " ' ' . *
          Secolul al XIX este secolul de aur al mesianismului rusesc. Imperiul Roma-novilor, creat de Petru cel Mare prin contagiune occidentală şi fortificat prin politica de un cinic realism al Ecaterinei a Il-a, devine o putere de mari veleităţi continentale. Ascensiunea politică a Rusiei, grăbită pe deoparte de crizele interne ale imperiului otoman, care începând cu pacea dela Carlovitz apucase pe o pantă crepusculară şi pe de altă parte de către jocul de echilibru al puterilor occidentale, începe să se afirme tot mai mult ca o primejdie, de care Europa îşi va da seama numai prea târziu. Actul dela 1812, când, cu toată presiunea ofensivei napoleoniene, Rusia reuşeşte să-şi anexeze Basarabia, şi pecetluit prin defilarea cazacilor lui Kutuzoff în Paris, alături de trupele lui Wellington, părea să aducă la o grabnică apoteoză. Cu toată ascendenţa lui la Congresul dela iViena, imperiul habsburgic participă în antagonismul ruso-turc cu un fel de pasivitate arbitrară, care-i preludiază parcă propria dramă.
          In tendinţele expansioniste ale Rusiei se defineşte tot mai mult acel magic obiectiv, obsesia permanentă a istoriei moscovite, Ţarigradul. Paralel cu orientarea politică, ia naştere în Rusia acel curent mesianic cunoscut sub numele de slavofilism. Slavofiliismului, ca doctrină intelectuală, îi corespunde în plan politic panslavismul, totul învelit în patrafirul de aur al ortodoxiei. Spre sfârşitul secolului, când scria Eminescu, literatura slavofilă ajunge la o înflorire extraordinară. Autoritatea unor scriitori şi filosofi în mare parte cu pregătire teologică, ca Acsacow, Chomiacov, fraţii Kirievschi, Danilewscki şi Solovief, face ca aproape întreaga cultură rusă să fie îmbibată de acest spirit, cu toată opoziţia occidentalizaţilor, pătrunşi în parte şi ei de idealuri similare, numai de o coloratură diversă.
          Poporul rus, susţineau slavofilii, este învestit de Dumnezeu cu misiunea supremă de a converti ţările occidentului., şi apoi lumea întreagă, întru credinţa pravoslavnică. Misiunea teocratică a Rusiei provine din numărul mare al poporului şi din intensitatea credinţei religioase, care îi acordă dreptul la succesiunea Bizanţului, care
   şi-a pierdut orice semnificaţie prin căderea sub dominaţie otomană. Aşa cum îl arată şi numele rusesc, Ţarigrad, Bizanţul trebuia să devină cetatea ţarilor, iar Moscova cea de-a treia Romă a lumei creştine. Prima etapă a convertirii Europei la ortodoxia de stil rusesc trebuia să fie unirea tuturor popoarelor slave din Europa centrală şi din Balcani sub sceptrul ţarului. Răsboaiele imperialiste cu imperiul otoman capătă proporţii de răsboaie religioase şi eliberatoare. Expansiunea spre Adriatica şi Egee împrumută deasemenea un sens religios. Ţarul intervenia numai în virtutea dreptului său de „protector al popoarelor ortodoxe*', prigonite de păgânătatea musulmană. Drumul spre Dardanele devenia, în concepţia slavofilă, un fel de intinerar cruciat, sacru ca un pelerinaj.
         Confundând obiectivele politice cu cele religioase — fenomenul este prea serios pentru a socoti lucrul acesta ca o simplă deghizare diplomatică — Moscova confundă deasemenea conceptul de rasă cu acela de religiune, în speţă ortodoxia. Doctrină politică unul — chiar dacă nu formulată testamntar de Petru cel Mare —, atitudine spirituală celălalt, panslavismul şi slavofilismul sunt identice ca aspiraţii. Ortodoxe în majoritatea lor, popoarele .slave trebuiau încorporate unui singur şi mare organism politic, învestit cu o misiune teocratică, imperiul ţarist.
         In faţa acestei ofensive politice şi spirituale a Rusiei, alimentată de o viziune istorică într’adevăr grandioasă şi de pathosul caracteristic al. sufletului slav, Occidentul n’avea cum să reacţioneze şi nici nu putea, ocupat cu problemele şi revoluţiile sale. Şi poate nici nu o intuia decât într’un mod cu totul confuz. însuşi Napoleon nu vedea probabil, în Rusia, mai mult decât un simplu adversar politic, care trebuia făcut docil. In tot cazul, lipsesc mărturiile despre o conştiinţă occidentală care să fi protestat împotriva Răsăritului slav. Lucrul acesta se petrece târziu die tot, după trecutul răsboiu mondial, când, în urma cărţii lui Spengler, plină de atâtea sumbre profeţii, Apusul începe să se agite pe această temă, începând cu apologia cunoscută a lui Massis şi până în momentul de faţă, când se conturează aproape o unanimă conştiinţă europeană.
         România este prima ţară europeană care intueşte şi formulează revolta împotriva pericolului panslavist. Tragicul dualism al fiinţei sale — aparţinând ca rassă Occidentului şi ca spiritualitate Răsăritului — şi vitregul ei destin geopolitic, aşezată la o confluenţă de antagonisme istorice, au făcut-o să sesizeze mai repede, mai just şi mai adânc primejdia slavă. Popor de graniţă europeană, la care conştiinţa rassei a făcut distincţie categorică de filiaţiile religioase, asediat din toate părţile de slavism şi pândit de primejdia dispariţiei etnice, sensibilitatea noastră s’a păstrat mai ascuţită, din contactul imediat cu pericolul. Reacţia României faţă de panslavism reprezintă o permanenţă istorică, o (conştiinţă dinamică şi luptătoare, o problemă de viaţă şi de moarte.
         Temperamentul de luptător al lui N. Bălcescu socotise că singurul mod de rezistenţă la asalturile slave era o unire politică a noastră cu Ungaria. în cadrul unei confederaţii revoluţionare, concepută de comun acord cu Ludowic Kossuth, prietenul său şi care n’avea să rămână decât un generos proiect de tinereţe. Bălcescu nu teoretiza, el căuta numai o soluţie politică pe care s’o opună reacţionarismului despotic, reprezentat de ţarism.
         Eminescu singur avea să adune în articolele sale protestul secular al unui popor care nu vrea să ise lase înnecat de revărsările unui imperiu oceanic.
         Articolele reproduse în acest volum, trecând peste justificarea istorică a ro-mânităţii Basarabiei, analizează întregul proces istoric al slavismului. Este ceva mai
                                                           *59
© BCU
  mult decât o simplă apologie naţională: este un rechizitoriu european al Rusiei, de o dramatică actualitate. Paginile în care vorbeşte despre misiunea europeană a României —. care trebuia să vină ca o răscumpărare istorică a tragediei sale geopolitice — devin pe alocurea o înaltă apologie a Occidentului, dar în acelaş timp şi un profetic avertisment scris cu tristeţea amară, aceeaşi tristeţe pe care Mircea cel Bătrân, în bătrâneasca lui înţelepciune, o avea în glas vorbind despre cavalerii apuseni, confruntaţi în zale pe câmpiile dela Nicopole.
         Mihai Eminescu, apologet al Occidentului1 Iată un titlu care vine ca o învestitură de mare european.
                                              *
         Expansionismul rusesc este, după Eminescu, ceva mai mult decât o tendinţă politică: este o criză interioară, o dramă profundă a sufletului rus. Foamea de spaţiu a Rusiei nu este consecinţa unui prea plin de viaţă care se revarsă în căutarea unor limite necesare, ci o condiţia fatidică, un blestem metafizic, care o ţine într’un fel de nelinişte migratoare.
         „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse, a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlă-dioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt înlocuite acolo prin şesuri fără capăt. In tendinţele de cucerire, în aşa numitele misiuni istorice, care-şi caută marginile naturale, nu e nimic dedesupt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. In zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nicio formă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat, sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru" (Tendenţs de cucerire).
         Influenţa spaţiului ca determinantă morfologică a sufletului unui popor este formulată aici, aplicându-se spiritului slav, cu o conciziune care nu se întâlneşte decât în teoriile moderne de filosof ia culturii. Ruşii nu sunt un popor cu un limpede ethos naţional, ci un ocean de seminţii şi de graiuri, răsvrătite de instinctul migraţiunei. Spaţiul acesta imens şi plat terorizează sufletul slav cu o groază a vacuităţii. Căutând să se găsească, el fuge de sine, se întinde şi cucereşte, umplându-şi vidul interior prin nesaţii spaţiale. Stepa, această dimensiune specific rusească, nu poate fi răpusă decât străbătând în goană mistuitoare orizonturi succesive. Cazacii lui Gogol o înfruntau abia prin chiot şi în şarje.
         Horror vacui, numeşte Eminescu mobilul interior al expansiunii ruseşti. „Dea-ceea ni se pare că, din nefericire, Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor. Mai mi se pare, că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de-al umple prin muncă şi cultură, îl asmute contra Europei pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.
         Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, a Turcilor1'. (Tendinţe de cucerire).
         Unul din capetele de acuzaţie ale slavofililor era acela că Occidentul îmbătrânit se află într’un stadiu de descompunere spirituală, din care nu poate fi salvat decât printr’o infuzie de forţă proaspătă, pe care o oferea tinereţea istorică a Rusiei.
                                                       160
© BCU Cluj,
  Rusia nu poate suplini Occidentul, susţine Emiinescu, fiindcă n’are o substanţă creatoare de cultură. „In locul civilizaţiei grece, înflorite în Bizanţ o cultură turcească? De loc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse Ruşilor, pentrucă lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi". (Tendinţe de cucerire).
         Limitele geografice ale unei ţări trebue să corespundă cu limitele ei spirituale. Spaţiul nu are nicio semnificaţie dacă nu reprezintă plenitudine sufletească, înzestrată cu forţa creatoare. Rusia nu are vocaţie creatoare în ordinea spiritului şi din această pricină caută o compensaţie în afară. In expansiunea politică această afirmaţie apare ca un leit-motiv în scrisul eminescian: „împărăţia rusească nu este un stat; nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari". (înaintarea Rusiei).
         Prezenţă cosmică mai mult decât spirituală, Rusia nu poate avea o misiune creatoare. „Misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi avea originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de-ar stăpâni pământul tot nu s’ar umple.
  ■ Cerul deasupra-1 schimbi, nu sufletul marea trecând-o.                                  ,
         Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presare Europa întreagă cu cenuşe şi cadavre, nu se naşte din milioanele de oameni, niciun Rafael, niciun Beethoven, niciun Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înobilează omenirea, este cauza acelui gol sufletesc, care-şi caută compensaţia în glorii sângeroase şi în cuceriri". (Tendinţe de cucerire).
         Un nobil orgoliu european vibrează în această cruntă diatribă contra nemărginirilor moscovite. !
         Politica panslavistă a Rusiei, exacerbată de mirajul Ţarigradului şi al dominaţiei europene, orientată cu osebire asupra Balcanilor, sub pretextul proteguirii ţărilor ortodoxe, a fost urmărită de ţarism cu o tenacitate unică. Primejdia ocupării moscovite este cu atât mai mare, cu cât în teritoriile cucerite nu foloseşte metode violente, ci o blândeţe ucigătoare. Ea se prezintă ca un fel de eroziune lentă şi tenace, care supără temeliile morale ale poporului subjugat. Ca acele reptile ecuatoriale, Rusia îşi asimilează prada numai după o îndelungată digestie. Mai primejdioasă pentru fiinţa unui popor, chiar decât dominaţia militară şi politică, este contagiunea sufletului slav. „Documentele istorice, afirmă Eminescu, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.
         Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de dulceaţa demoralizatoare, şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cotropiţilor". (Înaintarea Rusiei),
         Singura rezistenţă morală în spaţiul dunărean şi cel mai ferm refuz de a se încadra în universul slav, le reprezintă România. Conştiinţa singularităţii noastre, mai slaba în vremea când Rusia însemna mai mult o ţară ortodoxă decât una politică şi de care ne apropia o strânsă comunitate religioasă, prin intermediul limbii şi literaturii bisericeşti, sporeşte în epoca în care Rusia îşi afirmă cu preponderenţă impulsiunile panslaviste- In momentul acesta, România se rupe de orice comunitate de aspiraţii cu
                                                         161
© BCU
  popoarele slave. Dar să-l lăsam pe Eminescu să vorbească: „Pravoslavnică în veacul al XVIII, Rusia a devenit slavă în veacul XIX.
  . Câtă vreme religiunea era ordinea de idei predominatoare, Românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult sau mai puţin alipiţi de Rusia; îndată ce conştiinţa deosebirii de rassă s’a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etică între România şi celelalte popoare slave s’a curmat. Simţindu-se a fi mai mult latini decât ortodocşi, Românii resping orice solidaritate de aspiraţiuni cu popoarele slave şi' stau aci, la Dunăre şi Carpaţi, ca un zid de despărţire între slavii dela Miază-Noapte şi cei dela Miază-Zi.“ (România în luptă cu panslavismul).
         Intre noi şi slavism este un conflict ireductibil, de o natură aproape ontologică. Deosebirea între noi şi el este nu numai de origine şi tradiţii istorice, dar de substanţă. Orice amestec cu slavismul, de orice natură, religioasă, biologică, politică sau spirituală, ar duce în mod fatal la o corupere a fiinţei naţionale, la dispariţia noastră etnică. „Intre Români şi slavi este o vrăjmăşie firească, în virtutea căreia Românii nu au niciun inţeres de a dori ca slavii să fie mai, liberi de cum sunt. Sute de ani Românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de Turci; niciodată în curgerea veacurilor, Turcii pu au pus în discţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă Românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, desvoltarea lor firească s’a curmat prin mijloace silnice". Constatare care ajunge la concluzia că „un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru Români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă". (România în luptă cu panslavismul).
         In acest protest organic al fiinţei româneşti de a nu se încorpora slavismului vede Eminescu sensul adânc al misiunii noastre europene. Definind coordonatele noastre geografice, Eminescu formulează în mod definitiv funcţia grănicerească a României la hotarul lumii slave.            ,
                                             *
                                           * *
         Trebue subliniat faptul că toată această vastă demonstraţie de filosof ia istoriei, deşi angajată într’o perspectivă largă de istorie europeană, nu o expune marele poet numai de dragul teoretizării gratuite. El urmăreşte un obiectiv imediat şi concret: justificarea românităţii Basarabiei şi legitimarea drepţurilor istorice româneşti. Reac-ţiunea românească împotriva panslavismului a fost provocată de un şir de experienţe istorice, pe care ţara noastră le-a simţit dureros în carnea şi în sufletul ei: repetatele anexiuni ruseşti ale Basarabiei.
         A stabili identitatea Basarabiei, care nu poate fi decât românească, înseamnă pentru Eminescu a trage un hotar definitiv, o limită între două categorii umane distincte, între noi şi lumea haotică a slavismului. Funcţia liminară a Basarabiei, prin care România îşi justifică misiunea câştigată istoric şi recomandată de puterile europene, este ideea centrală a acestei ample probleme.
         „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţi unii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia, există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă". (Basarabia. Numele şi întinderea ei).
         Apologia basarabeană a lui Eminescu aduce ca mărturie un trecut care urcă până la protoistoria ţinuturilor carpatice şi euxine. Dreptul nostru asupra acestei provincii, care este una cu Moldova, este consacrat şi de titlul posesiei ab antiquo, dar şi
                                                          162
 © BCU Cluj,
  de dreptul unei creatoare prezenţe umane. Cauza locală a Basarabiei sudice, în iegă-tură cu tratativele congresului din Berlin, prilejueşte a pledoarie pentru apartenenţa românească a întregii Basarabii.
        Când e vorba de trunchiul sacru al Patriei, argumentarea capătă o acerbă tonalitate polemică, capabilă şi de ironia tăioasă, dar şi de căldură pasională. „Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşă cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost dela începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecilea.
        Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe a-şi anexa o parte a unui pământ, în care nuni vorba de jugul turcesc! Ciudată mântuire într’adevăr1* (Retrocedarea Basarabiei), conclude cu o justificată mirare E-minescu, desv'ăluind prin aceasta adevăratele ţeluri ale generozităţii pravoslavnice.
        Cum problema Basarabiei era în acel timp una de rezonanţă continentală, Emi-nescu, în argumentarea lui, depăşeşte cadrul naţional, pentru a-şi însuşi o perspectivă de semnificaţie europeană.
        Da, într’adevăr, Basarabia este pământul nostru. Dar chiar dacă am voi să-l cedăm, nu putem dispune după placul nostru, fiindcă într’un fel el nici nu ne aparţine. Puterile europene ne-au cedat-o la 1856. Dar ca pe un teritoriu cu funcţie europeană şi noi avem datoria să i-o păstrăm intactă. A-l ceda, înseamnă a trăda încrederea occidentului. „Rusia nu poate lua Basarabia pentru că nu are niciun pretext binecuvântat de a ne pedepsi atât de aspru; iar noi nu i-o putem da, pentrucă, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră.
        Europa ne-a dat această parte din Basarabia, ne-a înapoiat-o, ne-a pus iarăşi unde ăm fost odinioară, ca să stăm de pază la gurile Dunării. Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această încredere, trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da ! Chiar dacă Rusia ar fi fost atât de aspră ca să-l ia dela noi; noi înşine nu îl putem da sub niciun pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de acest pământ atârnă viitorul nostru11. (Retrocedarea Basarabiei?)
        Responsabilitatea faţă de propriul nostru destin se indentifică cu o mai largă responsabilitate continentală. Mai mult decât atât, sacrificarea României s’ar întoarce împotriva Europei. „Cestiunea română e o cestiune europeană şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele sale proprii” (România în luptă cu panslavismul).
        Intr’adevăr, salvarea României atârnă de acest occident, pe care Eminescu îi invoacă cu atâta încredere. Dar ajutorul lui nu înseamnă protecţia milostivă, ci este o simplă recompensă pentru serviciile pe care le prestăm la Gurile Dunării, sal-vându-i la rândul nostru securitatea orientală. Identitatea de interese în acest sector cere şi o corespondenţă de sacrificii. România are nevoie de pace şi de propăşire, şi le merită pe amândouă. „Nu cerem dela lume decât putinţa dezvoltării pacinice, Nu voim decât să putem fi un stat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine.
          Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră'4 (Bucovina şi Basarabia).
          Momentul politic de atunci a rezolvat problema basarabeană în favoarea Rusiei şi împotriva argumentaţiei eminescieni. Nu putem şti ce sguduire s’a produs cu prilejul acesta, în sufletul său, răscolit de marile drame ale istoriei naţionale. Probabil că atunci să fi scris versurile răscolitoare ale „Doinei". Dar n’a desnădăjduit. El ştia că o singură necredinţă este mortală : aceea în durata neamului. „Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute : putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român" (Credinţa în trăinicia poporului român).
          Din trecut el scoate o lecţie majoră de optimism. Această cufundare în istorie este la Eminescu ceva mai mult decât simpla aderenţă romantică faţă de trecut a naturii sale poetice. El judecă trecutul, îi analizează manifestările, ou ochiul pătrunzător al istoricului, în funcţie de permanenţele destinului naţional şi ale istoriei europene. Caşi Mihail Kogălniceanu, şi pe linia clasicismului greco-latin, Eminescu vede în istorie o supremă pedagogie De aicea desprinde el marea noastră certitudine: trănieia poporului român. Acest sentiment reconfortant al permanenţelor istorice îi prilejueşte una dintre cele mai robuste pagini, de etică şi de politică naţională : „Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
          Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare ; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia nu ne poate lua ce-i place şi perderile vor fi trecătoare" (Credinţa în trăinicia poporului român). Neamurile, în concepţia eminesciană, sunt organisme fireşti, cu limite fatale, acordate entelechial şi pe care ele trebue să le umple cu prezenţa fecundă a spiritului creator.
          Articolele lui Eminescu despre Rusia ne apar de o palpitantă actualitate, în confruntarea cu noua dramă istorică pe care o parcurgem. Sunt lecţii aproape contimporane de orientare în jurul destinului naţional. Dar mai cu seamă sunt pagini etice, sobre şi virile, în dosul cărora se sbat, cu un rar patetism şi la o înaltă tensiune apologetică, convingeri de o incandescenţă vizionară.
i6ţ
© BCU Cluj
CRONICI
 IDEI, OAMENI, FAPTE
                SPIRITUL EXTREM-ORIENTAL
     Ce este o farfurie cu orez pentru un asiatic, în general, şi pentru un Japonez, în special ? Şi ce este aceiaşi farfurie cu orez pentru un european ?
     Pentru extrem-oriental farfuria cu orez va fi... o farfurie cu orez, adică o colectivitate de boabe care pot servi ca aliment sau pentru a fi însămânţate numai în măsura utilizării tuturor boabelor de orez în acelaş scop; pe câtă vreme pentru un european o farfurie cu orez este o suprapunere de boabe care au o valoare în măsura în care fiecare bob este considerat aparte.
     Aceasta este deosebirea fundamentală între spiritul extrem-oriental şi spiritul european. Cu alte cuvinte, în timp qe extrem-orientalul, asiaticul, tipul nipon, îşi preţueşte viata în raport direct cu utilizarea ei pentru colectivitatea naţională sau rasială din care face parte, pentru european viata preţueşte în raport direct cu puterea lui de a o individualiza, de a o personaliza. De unde rezultă că spiritul de libertate are o funcţie cu totul deosebită pentru extrem-oriental de aceia pe care o acordă Europenii. Japonezii, — căci despre ei este vorba în primul rând, întru cât reprezintă o sinteză a spiritului asiatic, care are corespondentul metafizic în tipul hindus, — trăesc ca nici o altă naţiune sentimentul comunităţii lor naţionale. Fiecare japonez se consideră o infimă parte din marea realitate care este poporul japonez. Viaţa nu-i aparţine deoarece este un bun al grupului naţional din care sn născut şi pentru care trebue să muncească, să trăiască şi să moară.
                                                                                  Europenii, datorită spiritului lor critic, sunt individualişti personalisti, înţelegând să su-- bordoneze viaţa colectivităţii lor naţionale din care au apărut, la propria lor viată, adică la propriul şi egoistul lor interes de viaţă. Spiritul comunităţii naţionale, care are şi o funcţie
de esenţă religioasă şi deci mistică, este realizat în sens superlativ de către lumea asiatică, prin ceiace are ea specific, alături de lumea indiană, lumea niponă. De aceia, ideia de naţiune este prin excelenţă practicată de această lume în atributele ei tutelare de unicitate şi de comuniune; pe cşnd spiritul naţional european este numai un spirit politic care durează ca intensitate maximă în viaţa unei colectivităţi numai la un moment dat în evoluţia ei istorică.
   Forţa care dinamizează sufletul extrem-orental este religia. Extremul Orient nu a produs o religie unică, o religie comunitară. Insă constantele schimbări şi curente religioase sau spirituale care au însufleţit această lume au creat între diversele popoare din această lulme stări sintetice, asemenea, oare ne îndrituiesc să vorbim de structura unitară a spiritului extrem-oriental.
   Religia, pentru aceste popoare, este cu totul deosebită, prin formă, la popor şi la clasele culte. Religia populară este aproape identică pretutindeni în Extremul Orient. Ea se inspiră din credinţa în zeităţi sau din spirite care au o influenţă rea şi care iau în imaginaţia populară diverse înfăţişări. Forţele naturii, care influenţează într’o mare măsură viaţa lor sufletească sunt, deasemeni, un obiect de veneraţie. Soarele, de exemplu, este viaţa, iar cerul, lumina. Cultul strămoşilor este în această privinţă la mare cinste în China şi în Japonia. El este fundat pe convingerea că oamenii dintr’o generaţie, după moarte trec aptitudinile lor fizice şi morale, urmaşilor. Cea mal veche religie în Japonia, şintoismul, este în întregime .bazată pe cultul strămoşilor. In conexiune cu credinţele populare, sintoiswwl s’a desvoltat la Chinezi şi la Hinduşi ca o religie sau ca o filosofie a oamenilor culţi, încă din epoci vechi găs'm în India o religie
i65
© BCU
a preoţilor, brahmanisimul. Ca şi creştinismul, el se inspiră din sentimentul fragilităţii şi al vanităţii lucrurilor de pe acest pământ şi tinde la căutarea unei valori absolut şi eterne care vrea să dea existenţii efemere a omului, o consistenţă şi o semnificaţie.
   Iasă cea. mai importantă religie a Extremului Orient este budismul care a apărut în veacul al V-lea înainte de era creştină. El a fost propagat mai întâi de fiul unui principe hindus, cu numele Gautama, care s’a devotat în întregime cultului lui Buda, fără însă să găsească în el o deplină satisfacţie morală. Comuniunea supremă cu divinitatea creatoare nu constituia pentru el o aspiraţie ideală, pentrucă presupunea o participare la opera creaţiei, ad'că la lupta vieţii. Deaceia, unicul bine de a fi mărturisit, dincolo de realităţile existenţii, este elim'narea completă a vieţii, pentrucă semnifică seninătatea absolută, adică pune capăt răului. Fericirea ideală este deci Nirvana, neantul, abolirea vieţii.
   Deci idealul major al budiştilor este negarea completă a instinctulfli de conservare. Budismul este în definitiv o. morală pură care nu necesită ca alte religii o dogmă determinată.
   O altă morală religioasă, de inspiraţie naţio nal-chineză, admisă alături de budism ca religie de stat, este doctrina lui Confucius. Ea nu este o relig'e în sensul european al cuvântului şi nici o fdosofie. Confucianismul exclude or'ce intervenţie a supranaturalului, mulţumindu-se a fi o şcoală de morală şi de convenienţe care prescrie reguli pentru toţi oamenii aşa cum trebue să se comporte în viaţa lor zilnică.
   - Doctrina lui Confucius fixează ca virtuţi permanente :    munca, cinstea, supunerea, şi
respectul faţă de părinţi şi faţă de supsriori, dragostea faţă de prieteni şi bunăvoinţa faţă de toată lumea. Insă această concepţie morală a dat rezultate deosebite la Chinezi şi la Japonezi, pentrucă cei dintâi sunt apolitici si paşnici, iar cei de pe urmă sunt războinici şi politici.
   Japonia este de fapt un stat al cavaleriei feudale. Marii principi feudali, daimios, trăesc în permanentă stare de război. Cavalerii sau samuraii ocupau primul loc în stat şi erau conduşi de principiile riguroase ale onoarei absolute pe care trad'ţia le transmitea dela o generaţie la alta. Curajul şi stăpânirea de sine erau virtuţi dominatoare la cavaleria feudală niponă. Iar aceste calităţi au fost moştenite întocmai şi de generaţiile următoare. Onoarea familiei şi a ta personală poţi
să o salvezi numai prin sacrificarea persoanei proprii. Din copilărie, Japonezul este obişnuit cu exerciţiile fizice ca şi cu educaţia voinţii. Datoria de a spăla prin sânge o gre-şală comisă a durat multă vreme în Japonia. Cine a călcat regulele cavaleriei trebue să piară, aceasta este legea. Sinuciderea este considerată ca un act sfinţit şi executat după un ritual solemn. Japonezul trebue să ştie muri cu bucurie.
   Un Japonez munceşte zilnic, în regulă generală, 16 ore, în uzine, în fabrici, pe câmp sau în birouri şi nu-şi permite nici o oră de odihnă în timpul când lucrează pentru că în felul acesta ar deservi interesele colectivităţi naţionale, ar face un act de trădare faţă de stat, faţă de imperiu, care are nevoe de munca 'tuturor pentru a-şi putea realiza idealurile milenare, moştenite din generaţie în generaţie şi afirmate politic şi social prin spiritul împăratului care este considerat ca o adevărată divinitate. In schimb, acelaş Japonez, în orele lui libere, rămâne în contemplaţia naturii, a florilor, a cerului, a lunii sau a soarelui, pentru că frumuseţea naturii este divină şi ea singură are puterea de a modela, de a încălzi şi de a apropia de Dumnezeu sufletul muritorilor Imperiului Soarelui Răsare...
   Lumea japoneză trăeşte în forme şi idei. Realitatea, lucrurile, viaţa, valorează în măsura în care pot fi abstractizate, adică în măsura în care sunt abstracţiune, adică esenţă, unicitate. Pentru această lume viaţa este forma în care se poate trăi abstracţiunea divinităţii, din care decurge totul. Popasul pământean al vieţii este un [intermezzo între necunoscutul fiinţei din care se naşte şi misterul morţii, în care aluneci după ce ţi-ai servit comunitatea din care faci parte. Iar elementele polare ale acestui intermezzo sunt de esenţă divină. Din această cauză, familia nu este o celulă socială, ca în concepţia europeană, ci una de esenţă naţional-rasială, deoarece ea reprezintă punctul de plecare şl punctul de ajungere al vieţii în veşnicie a poporului.
   TrăindJ în climatul unui asemenea spirit, cea mai mare cinste pentru un Japonez este să moară pentru patrie, pentru imperiu, care este sintetizat în persoana împăratului, ca reprezentant al divinităţii pe pământ. Numai aşa se poate înţelege dece împăratul se arată supuşilor săi numai 20 de zile pe an şi tot numai aşa se înţelege dece la Tokio nu se dau comunicate privind o eventuală boală a împăratului. O asemenea veste ar provoca sinucideri, prin harakiri, pe care mulţi şi le-au
166
© BCU
provocat numai pentru a-şi manifesta marea lor dragoste şi marea lor putere de a suferi pentru acela care în numele Zeilor îi câr-mueşte pe pământ. Este bine cunoscut cazul unui tânăr aviator care, sburând, din greşală, pe jdeasupra palatului imperial, la aterizare s’a sinuc:s, găsindu-se că poate avionul lui a fost văzut de împărat evoluând pe deasupra palatului, ceiace l-ar fi putut indispune. Şi, la fel, este celebru şi cazul Generalul Nogi care, în urma înfrângerii suferite în timpul războiului ruso-japonez a vrut să se sinucidă; dar a fost oprit de împăratul Meiji. Cu toate acestea, el s’a sinucis, a doua zi după moartea împăratului, în 1912.
   Lumea japoneză trăeşte imperativele unei conştiinţe imperiale şi universaliste. Poporul nipon, prin educaţia lui religioasă, socială şi politică, aspiră la dominaţia lumii. Pentru realizarea acestui gigantic plan nici un sacri-f’ciu nu este inutil şi nici o jertfă prea mare. Iar acest spirit de sacrificiu este cultivat în toate clasdle sociale, în toate instituţiile şi cu prioritate în armată, chemată, tocmai prin mis'unea ei de a apăra imperiul, să realizeze visul dominaţiei nipone asupra lumii. Istoria războaielor Japoniei nu cunoaşte nici un soldat sau ofiţer care să se predea la duşman, preferând să se sinucidă „pentru că eh’ar inconştient un soldat japonez nu trebue făcut prizonier".
   „Daily Express" a publicat, în unul din numerele apărute în anul 1932, următoarea informaţie, transmisă dela Tokio :
   „Soldaţii şi marinarii japonezi vor fi chemaţi să dea dovezi eroice de curaj şi abnegaţie, când noile maşini de război create de Japonia vor fi puse în acţiune. Ultima invenţie japoneză este o torpilă care, lansată de submarin sau de un vas de război, va conţine un pilot ce o va conduce, cu exactitate, la ţintă. Pilotuil îşi va sacrifica viaţa, însă, mergând la moarte, el este sigur că-şi va zdrobi duşmanul. Ignorând primejdia morţii mai mult de 5000 de cereri au fost primite pentru 400 de locuri. Cei 400 aleşi şi-au început de îndată serv’ciul lor“.
   Indiferent dacă faptul în sine este exact sau nu, trebue să constatăm că în Japonia se cultivă educaţia eroică în forme superlative. Iar exemplul cel mai strălucit îl avem în războiul din Pacific unde piloţii japonezi s’au aruncat cu aparatele lor încărcate cu bombe în navele anglo-americane scufundându-le pe loc.
   Cazurile citate au numai valoarea confirmării plastice a realităţii vieţii sufleteşti a acestui popor.
   Conceput ca o realitate tutelară, eternă şi divină, fără de care nu poate fi concepută existenţa poporului şi permanenţa imperiului, spiritul nipon este forţa care însufleţeşte viaţa, munca şi puţerea de sacrificiu a tuturor japonezilor. Originalitatea acestui spirit nu rezidă atât în tradiţii şi în istorie cât în conştiinţa unei trăiri specifice bazată pe îndatoririle care incumbă japonezilor faţă de imperiu şi faţă de grandioasa lui misiune în lume. Conştiinţa spiritului lor de sacrificiu este legea supremă care conduce viaţa şi determină moartea fiecărui japonez. Spiritul de sacrif :ciu, care în concepţia niponă se reduce la sacrificiul corpului, este numit în Japonia „taiatari“ şi îl vedem aplicat cu prisosinţă în războiul d'n Pacific.
   Europenii au privit totdeauna cu un oarecare dispreţ şi sigur cu neîncredere, posibilităţile de afirmare ale lumii extrem orientale. Şi în primul rând lumea anglo-saxonă, direct interesată în evdurţia imperială a Japoniei, a considerat poporul japonez ca incapabil de a-i putea apune o rezistenţă efilciace. Iată însă că războiul d'n Pacific distruge o legendă situând pe japonezi pe culmile unui eroism neatins încă de spiritul individualist şi libertar al europeanului.
   Care este secretul acestui extraordinar spirit de jertfă ce însufleţeşte acest mare popor? Şi cum se explică faptul că în mai puţin de un veac (la 1854 Japonia era un stat feudal şi avea numai 24 milioane locuitori), Imperiul Soarelui Răsare, care numără azi mai mult de 100 milioane locuitori şi are o structură statală complet modernizată, prevăzută cu o impresionantă industrie şi o extraordinară putere de expansiune, a început să domine viaţa Asiei orientale şi este prezent în tot Pacificul?
   Ideia forţă care stăpâneşte viaţa acestui mare popor rezidă în cultul morţilor pe care îi cinstesc ca nici un alt popor d:n lume, nu atât prin ceiace înseamnă ei pentru fiecare Japonez în parte, cât mai ales prin ceeiace înseamnă pentru viaţa poporului. Iar strămoşii preţuesc în sufletul japonez nu pentru ceiace au făcut pentru imperiu cât mai mult pentru că ei. cel vii, pot lua exemplul lor pentru a-i depăşi. Strămoşii şi morţii lor constituesc un stimulent pentru munca şi lupta poporului întreg. Ori, această concepţ'e, atât de specifică lumii extrem-orientale, îşi trage izvoarele de viaţă din sensul spiritual şi divin pe care-1 dau japonezii vieţii lor închinată patriei şi dincolo de moarte.
   întrebând un Japonez ce înţelege el prin ideia de naţiune va răspunde că această idee reprezintă totalitatea viilor şi morţilor unui grup ?etnic. Japonezii trăesc în aşa de mare
I67
© BCU
măsură în cultul strămoşilor, încât în fiecare casă ei au un interior rezervat amintirii lor. La Tokio exista chiar un templu înălţat pentru a slăvi memoria celor care s’au sacrificat pentru patrie pe ale cărui ziduri sunt trecute numele tuturor acelora care s’au jertfit. Şi este o mare mândrie pentru fiecare familie de a-şi avea un reprezentant trecut pe inscripţiile templului, care semnifică unitatea Imperiului Soarelui Răsare...
   Japonezii trăesc intens marea realitate spirituală a dăruirii necondiţionate pentru împlinire idealurilor patriei lor. Viaţa este numai un mijloc de luptă în care se pot afla condiţiile care să asigure eternitatea imperiului. Forţa spirituală care animă poporul japonez este pentru ei de origine divină. Japonezii se consideră soldaţii şi lucrătorii imperiului al cărui ethos îl manifestă împăratul, care este reprezentantul divinităţii pe pământ. Etica vieţii şi a morţii la Japonezi constituie marele mister care conduce cu forţe nebănuite, imperceptibil, sufletul şi lupta acestui popor.
   Japonezii actualizează, mai mult ca ori care alt popor din lume, adevărul că merită să trăiască numai acele popoare care ştiu să se sacrifice pentru viaţa şi libertatea lor. Cultul strămoşilor este legea supremă pentru viaţa niponă. Fără acest cult Japonezii nu ar înţelege raţiunea sacrificiilor voluntare pe care le fac. In cumplita criză spirituală în care se sbate sufletul european, viaţa în spirit pe care o trăesc japonezii constituie un memento de oare trebue să ţinem seama dacă viem ca viitorul bătrânului continent să poată fi apărat şi asigurat. întoarcerea la viaţa în spirit este premiza unei noui trăiri în istorie pentru lumea europeană.
   Dar, pentru a înţelege problema sufletului extrem-oriental în toată complexitatea ei, este necesar să ne oprim analiza şi asupra unui alt mare exemplu pe care ni-1 dă această lume. Şl anume trebue să definim spiritul indian prin colace are el .specific, prin cea mai reprezentativă şi complexă personalitate:         Mahatma
Gandhi.
   Pentru mentalitatea europeană lupta lui Mahatma Gandhi, prin greva foamei şi non-rezisteniţă, pentru ca în felul aice,sta să ajungă la emanciparea poporului indian, este desigur cel puţin surprinzătoare. Şi este cu atât mai stranie lupta lui Mahatma Gandhi eu cât ea nu priveşte numai eliberarea poporului indian de sub dominaţia Imperiului britanic, dar, în aice-laş timp, caută să-şi emanc’peze poporul indian, unindu-1 şi deschizându-i noui căi de viaţă liberă, independentă, aşa cum a învăţat el chiar
dela lumea europeană, adică delai Tokfci, Rusfdhin şi alţi gânditori şi poeţi. Pentru că aceasta este realitatea: Mahatma Gandhi este din punct de vedere spiritual un produs al culturii europene pe care însă a adaptat-o, dându-i o nouă orginalitate, specifică spiritului indian. Cine a urmărit evoluţia mişcării acestui revoluţionar al sufletului indian va fi observat unele atitudini esenţiale în toată acţiunea lui care, din punct de vedere politic, sunt în gravă şi totală contradicţie, cu realităţile. Gandhi nu este propriu zis un tip politic, ci o covârşitoare personalitate etică. El urmăreşte transformarea sufletului poporului indian căruia îi revine misiunea de a fi anunţătorul unei noui religii a uman'tăţii. Deaceia, naţionalismul lui Gandhi trebue înţeles numai ca un popas din uriaşa lui acţiune marailă cane are de scop ca, odată cu eliberarea poporului indian şi odată cu emanciparea lui politică şi de conştiinţă, să poată deveni un popor mesianic care va semăna în omenire o nouă religie ce să depăşească, dacă este posibil, prin adâncime, chiar spiritu-aliatea creştină. Aşa se explică dece în răsco-litoarea mişcare spirituală a lui Mahatma Gandhi se desprind trei aspecte care sunt tot atâtea momente culminante ale gândirii Iul.
   In primul rând este vorba de atitudinea propriu zis pob'tică ce are un caracter naţionalist, specific indian. Iar aceasta se manifestă prin acţiunea de desrobire a poporului indian de sub dominaţia engleză, în care scop utilizează toate ideile europene asupra libertăţii.
   Aceasta este prima fază. Deaceia nu trebue să ne surprindă faptul că întâlnim foarte adesea în aqeastă perioadă, din primii ani de după cel dintâi război mondial, momente în care deşi poporul indian ar fi putut goni pe Englezi din Indii, totuşi Gandlbi l-a oprit sub motiv că nu poate admite sub nici o formă violenţa. Şi deaceia a pledat pentru non-violenţă, care este o ideie tolstoiană, adică pentru acţiunea pasivă de rezistenţă morală în faţa oricărei violenţe. Astfel, în timpul diverselor revolte care au agitat viaţa Indiei în ultimile decade, nu rareori au fost văzute sute de femei aruncân-du-se în faţa lhrilor de tramvae, sau zeci de mii de lucrători care nu mai intrau în uzine sau nu mai cumpărau nici o marfă englezească, revenind cu toţi la tradiţionala vârtelniţă a civilizaţiei patriarhale a Indiei. Mahatma Gandhi a impus o ideie nouă în viaţa spiritului revoluţionar aii vremii şi aceasta este ideia non-rezistenţii. Dar, desigur, această nouă concepţie nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă pentru că ea conţine unele elemente morale nemaiîntâlnite până acum în spiritul revoluţionar al tu-
168
© BCU
tuturor vremurilor şi cu atât mai mult în spiritul revoluţionar al vremii noastre care, din acest punct de vedere, se caracterizează prin violenţa revoluţionară a marxismului,
   „Aş vrea să sufăr toate umilinţele, — a spus cândva Gandhi, — toate torturile, ostracismul absolut şi moartea chiar, pentru a împiedeca mişcarea noastră de a deveni violentă sau precursoare a violenţii
   Orv pornind deia o asemenea concepţie etică, este dela sine înţeles că Mahatma Gandhi nu urmăreşte realizarea unor scopuri politice imediate, ci mai curând urmăreşte împlinirea unei opere de educaţie a poporului său.
   Şi cu aceasta am ajuns la difinirea celei de a doua faze a mişcării lui Gandhi, — care nu trebue reţinută cronologic ci numai metodologic, — prin lupta pe care în mod constant a dus-o, concomitent cu lupta politică propriu zisă, pentru emanciparea poporului indian.
   Iar în această privinţă este interesantă înalta lui conştiinţă umană, pentru că Mahatma Gandhi, — „marele suflet" cum îl indică şi numele dat de adepţi, — a căutat ca prin toată aeţiunea lui să cheme poporul indian la o nouă viaţă. Astfel, el a dat semnalul luptei pentru desfiinţarea clasei paria, care îndobitoceşte atâtea milioane de Indieni şi pentru considerarea femeii ca egală bărbatului, nu roabă cum o ştim de milenii.
   Aşa dar, se poate constata din aceste două faze ale luptei lui Gandhi că atât prin acţiunea pentru independenţa poporului, cât şi prin aceia dusă pentru emanciparea lui politică şi socială, acest apostol al lumii indiene îşi educă poporul pentru împlinirea unui mare rol misio-
nar de natură religioasă şi care trebue să-şl afle desvoltarea în toată umanitatea.
   Şi cu aceasta am ajuns la delimitarea celei de a treia faze a mişcării gandhiste şi anume universalizarea acestei religii pe care o propă-vădueşte noul Mesia al Indiei, pentru toate popoarele lumii. Iar ea se poate defini prin structuralizarea în spiritul Vedelor şi a cărţilor sfinte indiene a ceiaqe este pur şi permanent în creştinism şi în spiritualitatea europeană prin cedaoe a dat ea etern valabil.
   Prin credinţă, dragoste şi sacrificiu, Mahatma Gandhi vrea să înalţe pe noui culmi nu numai propriul său popor, pentru care are un adevărat cult, manifestând în acest fel naţionalismul său; dar chiar toată umanitatea, prin mijlocirea religiei.
   Mahatma Gandhi, pe numele său adevărat, Mohandas Karamşand, al cărui nume dat de popor, urcă prin sens până la Upanişade, este fiinţa care se face una cu spiritul universului, topindu-şi viaţa în marea credinţă a învierii poporului său şi a învierii umanităţii, prin noui legi morale.
   Ca şi celălalt aspect al sufletului extrem oriental, exemplificat prin stilul vieţii nipone, şi spiritul indian, aşa cum ne este înfăţişat prin lupta de o viaţă a lui Mahatma Gandhi, ne arată nouă europenilor că se întâmplă ceva în adâncurile de taină ale sufletului umanităţii.
   Universalismul politic al spiritului nipon şi universalismul moral al spiritului gandhist chiamă lumea europeană la o gravă meditaţie.
                          ŞTEFAN lONESCU
                            VICO ŞI ROMÂNIA
     Nicolae Xorga, scriind în 1925 în Mercure de r France despre „La litierature populaire source \ de haute litterature", cu toată dreptatea aducea problema literaturii popular© româneşti p© un plan de 'cultură europe,ama.
     Dacă toate popoarele europene păstrează, într’o mai mare sau mai mică măsură, o comoară de artă primitivă sau populară, care, începând din epoca romantică, a devenit obiectul celui mai atent şi pasionat studiu, problema acestei arte câştigă în România % înţeles eu j totul deosebit.
     Pentru două motive. In primul rând, pentruică In România toate formele spiritualităţii, cu puţine excepţii), s’au realizat în eihip desăvârşit, până în'zorii secolului trecut, în această formă de spiritualitate; şi, prin urmare, studiul spiri-
  tualităţii româneşti în secolele trecute au poate fi îndrumat altfel decât prin cercetarea acestor manifestări.. lin al doilea rând, prin această apropiere a sa în timp de o perioadă care în alte ţări s’a încheiat de veacuri, România prezintă posibilităţi excepţionale de studiu întru cât culegerea mărturiilor acelei perioade îi este relativ mai uşoară. Dar mai e ceva. Prin anumite aspecte minore şi totuşi profund sugestive, pentrucă însufleţite de aceeaş spiritualitate, industria casnică produce şi astăzi, în câmpul ţesutului scoarţelor, al executării de cusături, de ceramică, 'de lucruri de îmbrăcăminte personală şi de înfrumuseţare a căminului ţărănesc, lucruri de înaltă şi curată frumuseţe, astfel încât 'cercetătorul poate surprinde uneori obiectul studiului său ca o desvoltare vie a
♦
© BCU
  Ufted spiritualităţi care a supravieţuit în miori miraculos schimbărilor totale îşi radicale ale vieţii E vorba de aspecte de viaţă, care, în spontaneitatea şi mijlocirea lor, sunt necesar osândite să apună odată cu evoluţia obiceiurilor, dar care, totuşi, pot sugera unui cercetător ateurt preţioase indicaţii. Studiul artei populare astfel înţeles prezintă o problemă critică importantă.
     Deşi limitându-şi studiul la manifestările 11-terare ale ţării sale, Iorga se referă limpede 3a această problemă atunci când afirmă: „La lit.,
I terature populaire riest pas preci's&nent Ce qui interesse le folklore, ce que Ies phiilologue® re-produisent avac des notations de nâtois". Nu putem să nu ne asociem întru totul la această distincţie preliminară între artă populară şi foitelor, curiozitate ştiinţifică de natură variată, psihologică, etnologică şi aşa mai departe. Nu intră deci î,n studiul luii Iorga, şi nici în, al no;s-tru, tot ceea ce nu poate fi cuprins într’o valorificare estetică riguroasă; sau, cel puţin, ceea ce luăm ca obiect de studiu trebuie judecat din acest punct de vedere.
     Această luare de poziţie preliminară îl duce apoi pe 'Iorga1 la combaterea părerii răspândite că opera populară air fi; produsul unei elaborări colective. „Je dois, au contraire, affirmer ; qu’uine oeuiwre populaire est une oeuvre creee 5 par un seul, Ibiien quiadaptee par tous“
     Iată o teză oare coincide cu vederile în acelas sens ale lui Crace, a Cărui operă filosofică se desvoltă de o jumătate de veac isuib limpulsul constant de a desvăiui aspectul spiritual al activităţii omeneşti în toate direcţiile şi de a combate fără încetare concepţia opusă; care se cuibăreşte ea o primejdie în ifundul tuturor investigaţiilor ştiinţifice, care ajung în mod necesar să desprindă obiectul de studiu din spiritualitatea vie a realului, în aşa (M încât cedează apoi ispitei de a-1 considera desfăcut din întreg, natură iar nu spirit. Care e deosebirea, după Iorga, între literatura poporană şi aceea da artă? Cea din urmă se răspândeşte prin mijlocul unui text definit sau care cel puţin poate fi reconstituit în mod filologic cu o mare aproximaţie. Cea dintâi, în schimb, încredinţată transmiterii oralej, apare neîncetat modificată, fiindcă nu mai este legată de un mijloc meoanoe de .răspândire, ci de creativitatea însăşi a spiritului care nu se repetă niciodată, de unde iluzia că poezia poporană nu are autor.
     Sunt ofosexvaţiuni' foarte juste care ne îndru-ineazlă către concluzia tlui; Iorga: „La Ltterature populaire c’est un etat d’âme, c’est une fagon de rendre esthetique un etat d’âme tout particu-iier.“
   Cu aceasta concluzie se ţinteşte a se înlătura o eroare destul de uşoară şi răspândită, anume că popularitatea artei trebue căutată în subiectul tratat, în conţinutul, de fapt, al operei de artă.
   Iorga mai desvoltase aceste cansilderaţiuni într’un studiu precedent din 1923, unde, în concluzie, se punea următoarea întrebare: .,Se poate oare Spune că este o artă populară sau, mai ibilne zis, o artă pe deplin populară?"
   Întrebarea de mare însemnătate, care implică o adâncă deosebire între artă poporană şi artă populată.
   In primul sens, într’adevăr, popular înseamnă formă de exprimare inferioară, fie pientrucă este o manifestare încă grosolană, fie pentrucă se realizează astfel drept artă pentru a fi' coborâtă la un nivel inferior de superioritate. Nu e artă în primul caz pentrucă nu a atins încă plinătatea de expresie şi valoarea formală a artei şi nu e artă în al doilea caz pentrucă răspunde unor scopuri practice, obşteşti, recreative, intr’un cuvânt nearitiiistiiee.
   Pe când în al doilea sens, oricum s’ar explica tainica sa obârşie, ea se impune ca o formă pe de a întregul şi strălucit împlinită.
   Iorga, în studiile citate vrea în mod evident să lămurească manifestările populare ale neamului său în acest al doilea înţeles al expresiei de artă populară. Şi în aceasta el procedează de aicord cu tendinţa filologică a poporului său, care, dela Vasile Alecsandri, .oare a cules eu dragoste legendele şi cântecele neamului său, până la Bogdan Petriceicu Haşdeiu îşi atâţia alţii, a elaborat acea deosebire tipică exprimată prin termenii „popular" ş#i „poporan”, care constituie o neasemuită cucerire a filologiei româneşti pe acest tărâm. Im zilele noastre, d. D. Garacos'tea. în lucrările sale, precum şi în cursurile universitare şt în articolele scrise îni Revista Fundaţiilor Regale, a făcut din această problemă un obiect de cercetare atentă şi vie.
   Noi nu voim, totuşi, să punem aci această problemă cercetând-.© idin punct de vedere filologic. Căci Iluştrii cercetători citaţi, cari au plecat ce e drept, dela o problemă filologică adică dela interpretarea şi ilustrarea unui material bogat şi sugestiv, s’au găsit de fapt, în străduinţa lor de a-i înţelege valoarea spirituală, în faţa unei adevărate şi netăgăduite probleme filosofice.                                        _ ’
   Noi voim să dovedim că cel dintâiu, în, ordinea timpului fără nici. o putinţă de îndoială.' şi chiar, după părerea noastră, cel mai de seamă cercetător al aceste probleme, a fost iGiambai-tista Vico. Am intitulat acest studiu Vico şi România, nu pentrucă am urmări aci istoria soar-
170
© BCU
tei iui Vdioo în România, istorie care a fost scrisă cu multă fineţe şi sârguinţă de Edgar Papu, ci pentrucă voim să înfăţişăm pe Vico drept filosoful acestei probleme, oare este ide altfel, ,după cum credem, cea mai de seamă problemă 1 a spiritualităţii româneşti.
   Critica italiană şi-a pus o problemă -analoga, după cum a arătat Petru Iro-a-e îatr’un studiu foarte bun, totuşi numai Crace a privit-o din punct de vedere filosofic, şi în volumul său „Poesia popolare e poesia d’arte“, e’-a exprimat astfel; „Poezia populară este, în -sfera estetică, analogul a oeea-ce -aste „bunul -siiimţ în sif-era in. telectuală, şi neprihănirea şi nevinovăţia în sfera morală. Ea exprimă mişcări sufleteşti care nu au înapoia -lor, ca precedente imediate, mari frământării ale cugetării şi ale pasiunei; schiţează simţămintele simple în forme corespunzătoare simple". De aci se vede că această concepţie a popularităţii este aceea de „popular" şi mu „poporan". Altă problemă mu există pentru Croc-e, de oarece dacă aşa zi-sa artă populară se ridică, din întâmplare, până la marile înălţimi ale -adevăratei şi eternei poezii, atunci ea trebuie să fie recunoscută ca „poezie" fără ni-ciun alt adaus.
   Concluzii, care, dintr’un punct de vedere riguros estetic, sunt de netăgăduit şi -definitive. Cu toate acestea, după -cum a aratat, mai mult de cât oricare altui, -Croc-e, judecata estetică nu rezolvă de fel întreaga spiritualitate şi deci, dincolo de domeniul riguros estetic, problema există şi de aceea -trebuie rezolvată.
   Ne pare aşa dar profund sugestiv gândul că tocmai în mijlocul epocii iluministe, în secolul filosofic pnin ex-celenţâ, raţionalist şi -ampirist şi oricum negator al valor.-lor tradiţionale şî sentimentale în măsura în care nu apăreau justificate d-e raţiunea materna iizantâ, ne pare “sugestivă, repetăm -considerarea -blocului compact -al gândirii 1-ui V.,oo, ce se aşterne ca o lume în miezul altei lumi. Aceasta unitate organică de gândire care este speculaţia viohianâ se adapă, fără îndoială, -din viaţa spirituală a vremii isal-e, dar numai în virtutea -unui proces dialectic de opoziţie, opoziţie -ce se -desfăşoară în pozitivitatea unei filosofii anticartez’ene, care are drept temelie ceea ce -curentul filosofic al timpului -său refuza şi condamna. Aoe-astă lume cu totul vtichianâ, organică şi compactă într’atât încât apărea contemporanilor, diferit orientaţi, drept o lume de neînţeles — de aci faima lui Vico gânditor obs-our şi de~a-dr-ep-t,ul fără s-en® — de aci -uitarea -ce a părut că îti învăluie memoria dealungul a câtorva decenii după moarte- — această l-urne cu totul a sa şi-a con-
stituit nucleul desv-oltării eii ulterioare iprim descoperirea exigenţei faeitaistioo-sentimentaie, mitul, pe oare Vioo şi-d însuşeşte, după o lungă şi aşpră meditaţie, asupra -anticei legiferări- romane. -Descoperirea -că dreptul antic a fost un „se-iiOiso poema" l-a condus dela Roma în Grecia, nu chiar pe urmele fabuloasei ambasade romane în -Grecia, ci în virtutea descoperirii legii ideale -eterne şi imanente evoluţiei spir.tuiul, oare este „Providenţa" lui Vico. In felul acesta ajunse să descopere înţelesul poemel-or homer-ioe. Pentru a comunica această descoperire şi a- o ilustra în mod demn, Vico a scris anume, după Dreptul Universal, Ştiinţa Nouă, redactată şi apoi refăcută de mai multe -ori urmând o năzuinţă din ce în -ce mai puternică spre desăvârşire şi adevăr. Poemele hornem-ce îi păreau lui Vico drept perfecta expresie a unei „etâ eroica", a unei -civilizaţii mistice, a unei lumi care tocmai pentrucă realiza totul în termeni, pe care noi, cu conştiinţa noastră, îi numim „poetici", nu avea încă conştiinţa „poeziei" ca atare. Mitul, pentru Vico, — şi aceasta este, după părerea noastră, cea mai mare descoperire a lui, nu se lămureşte prin estetică, ci prin religie. Poezia homerică, atât de -deplin realizată şi puternic exprimată, -ar -fi, -deci, -pilda ceia mai luminoasă a întregei civilizaţii a acelui popor minunat, care se exprimă desăvârşit -şi complect în aspectul său primitiv, adică religios: poezie primitivă, po-ezie populară în -sensul de „poporană".
   Această descoperire, qa-re a apărut drept extravagantă unui spirit deviat, nu numai că a dat impuls întregii filosofii a lui Vico, dar con-stitue şi soluţia critică a problemei de care ne ocupăm.
   -Cu toate acestea, nu e greu de înţeles dace în Italia desăvârşit de cultă a sec. XVIII, aceste idei nu au fost urmate şi nu au fost pricepute. Şi este adevărat că ni-ci astăzi, el-e nu sunt înţelese în chip adecuat. Intr’adevăr, în Italia, splendoarea Renaşterii a părut că înăbuşe şi şterge până şi amintirea a tot ce-eace is-e realizase aci înainte de acea epocă. In epoca Barocului, apoi, nu numai pictura ţinui Torritl, a unui Cavalint, a unui Cimabuel, chiar a unui Giotto, pe care, as-eman-ea Iui Dante, critica voi să-l alăture mai mult de Renaştere decât de epoca precedentă, nu aflară iertare şi, tiiimp de secole, trebuiră să stea acoperite de tencuieli şi zugrăveli -pe urmă, readuse la lumina zil-ei în veacul trecut, descoperite cu evlavie, rămaseră totuşi, de cele mai multe ori cu desăvârşire stricate. Pe tărâmul literar, tradiţiile -excepţionale ale I-taliei, care a cunoscut cu siguranţă trei mari literaturi de artă reflectată, cea greacă, cea romană, -cea ita-
I71
© BCU
liană, au restrâns interesul pentru poezia populară, îngrădită şi din motive istorice în perioade de timp limitate. Totuşi Italia, fără a vorbi de Dante, pe care Vico voia să-l interpreteze după canoanele homerice şi această chestiune foarte importantă este controversată-posedă în câmpul poeziei populare monumentul poeziei franciscane, acele „Fioretti di S. Francesco“ izvor de poezie atât de înaltă, în stare de a alimenta nu numai mişcarea mistică franciscană ca o „Imitatio Sancti Francis-ci", mit care a fost viu înainte de a ii artistic, ci de a subjuga în chip spiritual prin farmecul său mintea lui Giotto sau a lui Dante.
    Dimpotrivă, după cum am văzut, problema „poeziei eroice", a exprimării mitice, apare în România in centrul cercetării spiritualităţii sale. Este acesta un aspect al aeeilei „Transfigurării a României" de care vorbeşte domnul Ni-cliifor Crainic.
    Transfigurare care, înainte de a fi poetică, este religioasă, creştină şi care, fiindcă e religioasă, devine, apoi, prin înalta valoare formală atinsă, susceptibilă chiar de preţuire estetică.
    Ciine priveşte ciclurile picturale aşazise bizantine, care acoperă literalmente pereţii mănăstirilor şi biserdtdilor şi bisericuţelor, care nenumărate, ca puncte de lumină, fac să strălucească de frumuseţe pământul românesc, acele bisericuţe latât de miouiţe şi totuşi, atât de monumentale în inspiraţia tor, dat fiindcă problema marelui este o problemă spirituală şi nu se măsoară cu metri               cufoi, câne
contemplă zugrăvelile bisericii domneşti diin Curtea de Argeş sau acelea              ale vastei
biserici Goiia din Iaşi, are impresia că se află nu în faţa unor obiecte de ■curiozitate, a unor doouimiente ifetorice, ci în faţa unor neasemuite mărturii ale frumuseţii veşnice, strălucind în fulgerării de neuitat. Nu e uşor de uitat, de pildă roşul hlamidei fecioarei în tronul pe care şade ea o „basilissa", în mica absidă a bisericuţei din Fundenii Doamnei, aşezată în vecinătatea Bucureştilor, printre uşoarele unduiri ale mestfârişituluâi (şe)s muntenesc. (D-air deasemenea, n’ar putea ifi uitată frumuseţea tainică şi neîndurată a îngerului judecător care se înalţă înapoia tronului lui- Hristos împărţind dreptatea în scena Judecăţii de apoi, zugrăvită pe bolta logiei de deasupra exonartexului bisericii Golia din Iaşi. Toţi acei îngeri gravi şi strălucitori, cu aripile lungi ca nilşte scuturi homerice, puternice pentru islboruri siderale, solemni ca înfăţişarea celor ce au de a face cu veşnicia de unde au coborît pentru a aduce ştiri; umbra acelor priviri cunoscătoare ale tuturor tainelor, stă-
pâne pe toate gahduriie noastre cele mai ascunse (frumuseţea .acelor ansambluri corale, a acelor privelişti suprarealiste unde arhitecturi-ie se colorează în chip fantastic cu cele mai de preţ colori ale celor două amurguri, sau unde chipurile reies pe fonduri; aurii învăluite de taină; desfătarea, în sfârşit, a amănuntelor povestite în chip- naiv ne pun în faţa unei arte care nu este obosită şi convenţională, ci este spiritualitate plină de; freamăt şi viaţă, infinit de bogată în izvoare şi inspiratoare de valori formale, cari se desvoltă liber, deşi în cuprinsul unui conţinut fiixat în termenii cei mai rigizi. Aceasta est© „Biblia poporului", după cum a spus în „Stones of Venice", Rnskin, despre mozaicurile din San Marco. Şi credinţa uimită a poporului evlavios se uneşte într’un misterios cerc de admiraţie şi exta®, cu credinţa- şi creativitatea artistului care a pictat acele închipuiri pentruca acea credinţă să-şi găsească în-plinireai în expresia realizată. Individualitatea artistului se afundă în spiritualitatea corală a rugăciunii liturgice exprimată prin colori. In-tr’un anumit fel, poporul întreg devine, într’un avânt de creaţie, autorul acestor picturi, pe care le-a inspirat cu evlavia sa, le-a sfinţit cu pietatea sa consimţitoaire. Şi, totuşi, individua-i litatea artistului reînvie victoriosă şi transfigurată ea expresie a întregii spiritualităţi. Ca şi preotul, artistul urcă şi el la altar pentru popor şi cu poporul. El e tot una cu poporul. Ceea ce freamătă în sufletul poporului, el primeşte mărit în chip uriaş în sensibilitatea sa de artist şi redă împlinit, în acea viziune pe care tot poporul şi-o va însuşi şi o va glorifica într’o acceptare care e exaltare şi transfigurare a tainicei sale nelinişti umane. In lumina acelei glorii, artistul va rămâne anonim, ea şi în timpurile noastre, plin de glorie, un soldat fără nume ce odihneşte subt o lespede goală, un soldat care totuşi a suferit cu adevărat şi a luptat şi de-aceea a meritat acea onoare.
   Şi deşi poemelor homerice li se atribuise prin tradiţie un autor, Homer, Vico voia ca acest autor ®â fie înţeles drept un Mit, deoarece legătura dintre Homer sau homerizi şi poporul grec este atât de strânsă încât personalitatea autorului se confundă cu tot poporul care cântă şi e cântat în acele poeme. Aci se ascunde după Vico taina marei poezii. Şi pentruca numai în epocile eroice fuziunea) dintre popor şi personalitatea „corifeului", care niciodată nu poate dispărea, deoarece spiritul nu e mecanism sau abstracţiune, ci mereu persoană concretă, numai în> acele epoci, fuziunea apare perfectă şi izvoarele acelor epoci deosebite ni se înfăţişea-
172
© BCU Cluj,
ză atât de desăvârşit topite ca operă de poezie totslă într’atât încât ine îndeamnă să preţuim acele opere drept culmi de neatins;, pliscuri ale poeziei omeneşti. Aşa a fost Homer, la fel Dante, în măsura în care a fost poet eroic; tot aşa adaiugă VAco şi pentru poeţii epocilor docte', în acea măsură în care ei ishutesc cu greutate să atingă acel climat eroic.
     Epoca eroică este o „epocă ideală" şi totuşi nu e legată de o anumită epocă cronologică sau empirică, oricum ana voi s’o numilm; ci ea după cum am arătat în studiile noastre este momentul fundamental, fantastic-sentilmentail, lăuntric şi religios al spiritualităţii omeneşti, pentru indivizi la fel ca pentru naţiuni. Dar când a-ceaisfă spiritualitate nu cunoaşte formele desfăşurate ale reflexiunii conceptuale şi ignoră, în chip paritetic, formele, purei contemplaţii conştiente, atunci toată viaţa se rezolvă în acest plan mitic, religios, fantastic, şi numai atunci ne e ou putinţă die a circumscrie această splendoare spirituală, care e avânt de Imagini crezute,
\ adică de mituri, îmtr’o epocă cronologică. Se ob-' servă atunci existenţa unui prag istoric oare, odată depălşilt, face ca vraja acelei lumi — oare apare astfel numai reflexiunii noastre filosofi-zante — să piară. Nu dispare exigenţa ei oare renaşte în cele mai variate feluri: religia şi poe-’ zia trăiesc şi în vremurile noastre, dar desfă-'ţ cute, fără a mai fi astfel topite între ele încât să înfăptuiască o unitate, în afară de cazul fiinţelor privilegiate, şi să rezolve în sine întreaga spiritualitate.
    Bogăţia conştiinţei noastre critice, posibilităţile divinei noastre desfătări estetice, sunt scump plătite prin scăderea unităţii noastre spirituale. Toate întoarcerile antiintelectualiste, luptele ideologice, nu simt altceva decât dorul acelei unităţi, şi încercări de a izbuti, în aceasta nu totdeauna egal de importante. Intuim instinctiv că există un abis între civilizaţia eroică şi civilizaţia umană doctă, adică a noastră, atunci când, într’una din aceste biserici se compară picturile originale cu restaurările ulterioare savante, ca acelea, de pildă, din interiorul bisericii Trei Erarhi din Iaşi sau din Patriarhia din Bucureşti.
    Aşa dar, problema artei primitive nu poate fi rezovată în cuprinsul esteticii: nici vechea estetică prekantiană şovăitoare în nesiguranţa contradicţiilor celor mai stridente, propunân-du-şi imitarea naturii şi preocupată de natura didactică a ţelurilor sale; dar nici riguroasa estetică contemporană — când e într’adevăr astfel — dela Kant la Croce. Estetica erociană, care poate fi considerată cea mai pricepută,
  cea mai complexă în ceeace priveşte problema estetică, se găseşte în neputinţă de a lămuri misterul originelor acestei arte populare. Ea orânduieşte pe acelaşi plan orice formă de artă primitivă şi reflectată, întovărăşită sau nu de conştiinţă estetică, pentru că — spunea ea. — fie într’un caz, fie în altul, ceea ce are însemnătate e judecata acelui care trebue să se pronunţe arătând dacă în opera realizată — în orice mod realizată — forma a fost sau nu exprimată. Dar întrucât această estetică a lui Croce, care totuşi izvorăşte dela Vico, nu a recunoscut valoarea teoriei vichiane a mitului, autorul ei a ajuns în realitate, fără să voiască, la ipostazierea momentului artistic, prin desfacerea lui din eontexul viu al spiritualităţii.
   In circuitul crocian al vieţii spiritului, mitul, ca moment religios şi fantastic, antecedent logic al reflexiunii contemplate, nu şi-a găsit locul. Şi deaceea, estetica modernă nu izbuteşte să înţeleagă valoarea religioasă care stă la temelia oricărei manifestării de artă ce nu este un joc fri-* voi al intelectului sau o sensualitate naturalistă. După 'cum, pe de altă parte, fără doctrina Mitului, făilă înţelegerea funcţiunii plăsmuitoare a fantasiei nu se înţelege valoarea redijgioasă ce stă ia temelia oricărei manifestări spirituale şi acea nevoie die reîntoarcere la ea ca o reînmi-poiere la iizvoare — în „riicorso" — atunci când ne-iaim lînidepărtat prea mult de ele.
   Dacă în conştiinţa poeţilor epocilor docte, nucleul religios iniţial evoluează curând spre contemplarea estetică pură şi conştientă ce călăuzeşte opera artistului, în epoca eroică, după cum opera se naşte anonimă din avântul unei personalităţi, tot astfel ea se făureşte, în afara conştiinţei estetice atât de perfectă şi deplină încât dobândeşte frumuseţe şi siguranţă tot ceeace îi lipseşte în cunoaştere conştientă.
   Cine, de pildă, a putut-o învăţa pe simpla ţărăncuţă Să-şi aleagă ipentrui cusăturile ei, între atâtea colori, unele atât de savante şi perfecte in cât să constitue, în simplicitatea acestei arte acorduri totuşi minunate şi atât de rafinate? Nu, fireşte, gustul educat, ci tradiţia inconştientă, religia în care micimea ei personală apare uriaş de mărită şi transfigurată. In civilizaţiile eroice, personalităţile eroice dispar, nu anulate ci transfigurate în acea formă anonimă şi totuşi, de sigur, deosebit de personală, pe care impropriu o numim colectivă, şi pe care am numi-o mai •bine, corală.
   Când epoca se încheie, atunci ţâşnesc cele mai puternice apariţii ale individualităţii. E epoca oamenilor, vestită de clarvăzătoarea autoconş-tiiniţiă a filosofilor lumii, antice şi a oamenilor

© BCU
din Renaştere. Arta începe atunci să înflorească ca afirmare conştientă, dar ea este de data aceasta un dar al celor puţini şi o cucerire trudnică şi nu mai e în stare de har împărtăşit tuturor. Oamenii rămaşi dincolo de Paradisul pierdut luptă acum din greu spre a cuceri acea frumuseţe care era odinioară bunul tuturor, când frumuseţea infinită pătrundea toată viaţa şi rânduia orice clipă şi orice gest îmtr’o liturghie nemărginită, când zeii coborau pe pământ spre
a alina truda omenească şi o luminau în cele mai tainice ascunzişuri cu zâmbetul lor nemuritor.
.               GIOVANNI VILLA
                                                                (Traducere de Mariella Coandă)
CRONICA
  DR. N. C. PAULESCU: FIZIOLOGIE FILOSOFICĂ. VOL. I. Ediţie îngrijită de ăr. V.’Trifu. (Ed. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1944).
  La moartea lui N. C. Paulescu, dintre învăţaţii noştri numai1 N. larga a găsit nimerit să scrie un articol călduros şi plin de înţelegere, care evoca viaţa de mucenic a fostului nostru profesor. N. Iorga, care avea aprehensiuni şi intuiţii geniale, n’a trecut nepăsător pe lângă opera lui N. C. Paulescu; i-a cunosout valoarea, s'a rostit asupra însemnătăţii descoperirilor savantului medic, şi a vestit generaţiilor tinere exemplul ce îl au de urmat. Nu este deci surprinzător că dr. V. Trifu îşi începe Introducerea reproducând pasagii din ardealul lui N. Larga. Bâte o consacrare, diar şi o mustrare pentru surzi şi neînţelegători.
  Totuşi, dacă N. C. Paulescu a fost in complect cunoscut, nu se poate spune că a fost nedreptăţit. La Paris ,câtă vreme şi-a făcut studiile medicale şi ştiinţifice, a fost apreciat şi îndreptăţit să culeagă lauda muncii sale. Savanţi renumiţi au colaborat cu N. C. Paulescu, şi au solicitat această colaborare. Printre aceştia, cel mai ilustru prieten al lui N. C. Paulescu a fost prof. Lamcereaux, medicul desăvârşit, prietenul nedespărţit şi creştinul devotat. Venind în ţară, şi ajungând profesor de fiziologie medicală Sa Facultatea de medicină din Bucureşti, N. C. Paulescu a găsit calda înţelegere a elevilor şi asistenţilor săi. Cât a trăit, a fost un om de un prestigiu profesoral inegalat; un om înzestrat cu o mare capacitate de muncă ,un
                                                         NOTA
    Am avut cinstea de a desvo’ta acest subiect la 11 Martie 1943 îmtr’o comunicare la Seminarul de Limba şi Literatura Italiană din Iaşi, prin amabila bunăvoinţă a domnului profesor Giuseppe Petronio, docent de limba şi literatura italiană la această glorioasă Universitate. Restrânsă la trăsăturile sale esenţiale şi lipsită de acele informaţii, precizări şi diseuţiuni ce şi-au găsit locul în alte studii vichiene, această comunicare dela Iaşi apare acum ca articol în revista „Gândirea”, tocmai în toiul celui de al doilea centenar al morţii lui Giambattista Vico. Sunt profund recunoscător domnului profesor Ni-chifor Crainic pentru ospitalitatea ce mi-a acordat-o încă odată în frumoasa şi valoroasa sa revistă.
LITERARĂ
 erudit şi un experimentator de seamă, care niciodată n’a părăsit laboratorul şi biblioteca.
   Cu irăsura lui, trasă de un cal, îşi făcea zilnic drumul de acasă la laboratorul de fiziologie. Când intra pe sălile Facultăţii, înţesate de tineri' studenţi, se făcea o linişte solemnă şi toate inimile studenţilor erau străbătute de un fior de admiraţie: Trece Profesorul Paulescu! In urma paşilor mărunţi, aproape imperceptibili, rămâneau ochii larg deschişi ai studenţilor, care căutau să descifreze enigma acestei întruchipări omeneşti sfinţită de mucenicia adevărului. Tratatele şi studiile lui N. C. Paulescu au fost citite de istudenţi, care nu îndrăzneau să le frunzărească, — pentrucă profesorul era exigent, — ca şi de savanţii cu renume mondial.
   Doctrina filosofică-naţionialitstă a lui N. C. Paulescu a fost cunoscută târziu, — pentrucă gânditorul a fost un izolat ,un om care a evitat ropotul gălăgios al mulţimii, a despreţuit reclama şi nu s’a ridicat prin politică şi nici n’a jinduit succese electorale. întâlnirea tardivă, dintre N. C. Paulescu şi A. C. Cuza, a fost străluminată de predestinare. Intre cei doi profesori era o evidentă 'afinitate electivă : aceiaşi cultură ou vaste cuprinderi filosofice, aceiaşi conştiinciozitate ştiinţifică; aceiaşi credinţă naţionalistă şi antisemită, perfect documentată, şi care dădea scrierilor celor doi doctrinari accente de profetiSm elevat; acelaş stil dar, precis şi lapidar, mai corosiv şi mai impetuos, cu înclinări spre polemică şi pamflet la A. C. Cuza, — mai sobru şi mai pon-
m
© BCU
derat la N. C. Paulescu, — dar de o logică impecabilă la amândoi. Profesorii au mers împreună, s’au iubii: şi s’au stimat: este un exemplu rar şi pilduitor de fuziune sufletească şi intelectuală.
    Dintre tovarăşii de viaţă ai lui N. C. Pau-lescu, cel mai apropiat i-a fost Dr. V. Trifu. Intre cei doi oameni era o tainică înţelegere ; se stimau şi .se întâlneau în împărăţia edenică a dragostei. Dr. V. Trifu l-a înconjurat cu o dragoste filială .dusă până la devotamentul pe care nu-il poate da decât nobleţă structurii sade sufleteşti. N. C. Paulescu i-a dat Dr. V. Trifu acolada unei prietenii, prea profund umană pentru a nu desprinde din ea sensurile unei recunoştinţe. Doctorului V. Trifu îi încredinţează N. C. Paulescu ultimele .gânduri, pe patul de moarte: el fusese doar medicul lui curant; el îl secundase în lucrările de laborator, lui îi încredinţase comoara operii .sale fitasofico-me-di'cale, pe care timpul avea s’o valorifice. Ultimele clipe ale lui N. C. Paulesicu, redate ou un patetism sfâşietor de dr. V. Trifu; şi delirul uremie, care l-a zugrumat, şi pe care Paulescu l-a descris ou o preeiziune clasică; câte imponderabile nu se pot urmări în aceste vieţi paralele, şi câte nu ne scapă de sub analiza noastră... Dr. V. Trifu, cunoscut mai mult ca samarinean al păcatelor tinereţilor, stăruind la înţelegerea operii lui N. C. Paulescu, exeget al scrierilor isale, el însuşi doctor şi scriitor, era . singurul om indicat isă publice într’o nouă ediţie opera medicului filosof.
    N. C. Paulescu este singurul filosof român cu o sistemă de cugetare care a atins toate domeniile vieţii. Astfel trebue privit N. C. Paulescu, şi de aceia este surprinzător că filosofii noştri, de sinagogă solemnă şi sonoră, n’au cunoscut opera acestui învăţat ,iar istoricii filo-sofiei, care s'aui străduit să consacre anonimatul compilatorilor, n’au găsit un loc unde să încadreze gândirea eroică a fostului profesor de fiziologie. ,N. C. Paulesou este filosof, pen-trucă şi-a pus problema cauzei existenţii noastre, şi a căutat s’o rezolve cu fapte şi argumente din biologie, singura ştiinţă vrednică să ne lămurească asupra cauzelor viieţii. Pornind dela datele concrete şi experimentale, N. C. Paulescu în mod firesc a ajuns la noţiunea de Dumnezeu ,şi de Suflet, şi atingând pragul metafizicei .acolo unde investigaţiile biologice se opresc, n’a rătăcit în speoulaţiuni fantastice, ci pe temeiul acestor date a justificat credinţa creştină. „Pentru cei care au citit, cu atenţie şi fără idei preconcepute, Tratatul de Fiziologie medicală, Paulescu este cel mai mare in-
terpret ştiinţific al divinităţii, — prin studiul fenomenelor vitale", — spune Dr. V. Trifu (pag. 31).
   Fenomenele de finalitate în biologie au o frumuseţe artistică, arhitectonică şi nobilă, încât „ating sublimul”, — după cum isp-unea în-tr’un loc N. C. Paulesou, Studiind aceste fenomene la lumina fiziologiei, N .C. Paulesou <=ste străbătut de uin fior dumnezieesc, şi credinţa lui se îndlreeptă către înţelepciunea Marelui Creator. Nicăiri în studiul Finalitatea în biologie nu este vorba de Dumnezeu. Dar înţelegem foarie bine, că vorbind de o „învăţătură prea.-labilă”, de o „precizie inimaginabilă”, actele instinctive nu puteau fi concepute de fiinţa care le execută, — că prin urmare ele au fost rânduite de minunata prevedere a Crea tor ului. Astfel trecem dela finalitatea imanentă, care decurge din adaptarea individului la uin scop util, la finalitatea transcendentă, care înglobează ideia de Dumnezeu.
   Concluzia lui N. C. Paulescu este că există o finalitate morfologică şi alta fiziologică. Dacă nu s’a insistat prea mult asupra finalităţii morfologice ,este că forma în sine nu este scop, ci conţinut al finalităţii fiziologice. Noi crediem că corpul înglobând noţiunea de formă, şi această formă fiind concepută după un plan arhitectonic .năzuind către perfecţiune, înglobează şi noţiunea de finalitate. Dacă corpul ar fi numai conţinut ,ar însemna Bă se piardă din'1 vedere artistica alcătuire morfologică, fără de care nu se poate concepe o finalitate în fiziologie.
   Ordinea în care N. C. Paulescu şi-a expuis ideile sale în cele trei prelegeri dela 14, 16 şi 18 Februarie 1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, deniotă o înlănţuire hegeliană. Antiteza tezei finaliste, expusă în prima lec-ţiune, este materialismul; iar sinteza, este idei'a de Dummeizeu .expusă în lecţia treia. Intr’ade-văr, materialiştii recunosc numai o cauză eficientă rau şi uina finală, şi de aceia ei nu găsesc nici o deosebire între materia vie şi materia brută. Consecvent metodei experimentale, prin care studiază fenomenele fiziologice, N. C. Paulescu recunoaşte că aceste fenomene nu Sunt altceva decât mutaţii de energie şi de materie, după anumite legi imutabile fizico-chiimlce. PrOcfâsele fizico-cihimlice 'ale corpurilor din natură nu se petrec la voia întâmplării, ci după anumite afinităţi saiu repulsii, valenţele având valoarea unei specificităţi .ca şi proprietăţile corpurilor vii. Astăzi se tinde a se recunoaşte şi un finialism al materiei inerte, fără ca prin aceasta să se ştirbească ideia de Dumnezeu,
m
© BCU Cluj
sau să se altereze imanentismul transcendent. Pe de altă parte, finalitatea din materia brută nu stânjeneşte vitalismul, rare pe planul fiinţelor vii îşi păstrează valoarea intangibilă. Totuşi trebuie .să (recunoaştem că conceptul se lărgeşte de vreme ce i se recunoaşte materiei brute o sensibilitate, o durere şi o suferinţă.. Materiaîiştii secolului XIX păeătuiau într’ade-văr, prin desconsiderarea concep tulul de finalitate.
   Sub influenţa, curentului filosofic din oare se inspiră şi N. C. Paulescu, Chiar materiaîiştii au fost .nevoiţi să renunţe la vechea erezie, şi să accepte un vitalism integral, care duce mai departe teoria cauzelor finale. Bătălia dintre materialişti şi vitalişti, care în tiimpul lui N. C. Paulescu era în plin, este astăzi terminată cu triumful vitailiştilor. Lucrările Ini Cuenot, Vlal-leton, Sv. Arrenius, d’Arsonval şi L. Blarin-gham în biologie, confirmă punctul de vedere al lui N. C. Paulescu. Să nu se piardă însă din vediere că .studiile şi polemicile lui N. C. Pau-lescu în această direcţie au avut loc în 1905, deci cel puţin cu 25 ani înaintea acestor savanţi.
   Claude Bernard era revendicat de materialişti, dar .cu deosebire de elevii săi pozitivişti, J. L. Faure şi Paul Bert, care l-au înţeles greşit. După mărturisirile prietenilor săi, care l-au asistat până la ultima suflare, Glande Bernard în faţa vieţii a avut atitudinea celui mai fer-venit creştin. Agnosticismul său, dacă a existat, se topeşte în această dramă finală. Totuşi fenomenul Claude Bernard nu trebue privit ca o convertire. Publicarea post mortem a manuscriselor inedite ale lui Claude Bernard, de Jnc-ques Chevar'er!), întăresc convingerea că marele fiziologist a fost un finalist influenţat de ideia creştină. Dar preocupările sale de ordin metafizic pot fi urmărite şi în lucrările anterioare, aşa încât, manuscrisele inedite aduc o precizare de amănunt, relevând o concepţie mai veche. „Claude Bernard .se izolează categoric de Auguste Comte şi de pozitivişti", spune Jac-cţues Chevalier, şi aiid se aiflă punctul de gravitate al doctrinei .sale. Pemtrucă adesea ori s’a invocat autoritatea lui Claude Bernard în legătură cu N. C. Pau'lascu, am socotit necesară această lămurire.
   Trecerea lui N. C. Paulescu dela viaţa meditativă şi ascetică la lupta de idei, la polemicile ştiinţifice, filosofice şi .sociale, cu uin cuvânt la 1
  1) Claude Bernard : Philosophie (manuscris inedit). Publicat de Jacques Chevalier. Ed. Boivin, 1937. Deasemeni, Pierre Mauriac : Claude Bernard. Ed. Grasset, 1941).
lupta pe baricade, unde argumentul cel mai întemeiat se sfarmă de meschinăria adversarului, unde logica de fier a filosofului este întâmpinară cu reaua credinţă a semidoctului filosof, subliniază un moment dinamic care consacră debitul vital al medicului filosof. Seninătatea angelică a lui N. C. Paulescu, profunda lui bună credinţă, a fost turburată uneori de şiretenia spiritelor mediocre, care .au aruncat în calea profetului un ghem de spini. Cu un zâmbet tolerant, profesorul a înlăturat spinii, s’a ferit de ispită şi prin autoritatea lui de savant a ilzfouitit să parcurgă drumul până la capăt. Polemicile lui N. C. Paulescu au o docenţă academică, o argumentaţie strânsă şi concludentă, un stil clar, râvorât din cea mai perfectă ilagiică a scrisului. Profesorul era un clasic: un .om care cunoştea regulile .scrisului după minunata fiziologie a spiritului. Pentru prima dată un medie, un ‘Savant, un filosof, vorbea în cultura, românească despre .stil, într’o lucrare de ştiinţă.
  Stilul în concepţia lui N. C. Paulescu nu este forma exterioară şi oarecum decorativă a unei . opere Sărise. Aşa înţelegeau .scrisul scriitorii postromantici, care dădeau o atenţie deosebită exprimării, dar neglijau coordonarea ideilor, şi mai cu seamă adecvarea dintre fond şi formă. N. C. Paulescu se reîntoarce la arta clasică. Dizertaţia Despre stil în fiziologie (pag. 191) — slujeşte la înţelegerea acestei arte. Profesorul ne arată care este tehnica 'de urmat în prezentarea unei probleme ştiinţifice, şi trece .apoi la modul de expunere al cercetărilor personale, din care reţinem acest pasaj : „Descrierea joacă un rol mare în stilul ştiinţific; copiaţi natura, astfel că fiinţele şi fenomenele .să fie văzute, ca şi cu ochii de .cel oare vă citeşte.. împingeţi analiza, — adică descompunerea caracterelor,—până la ultima ei limită şi, cu toat© acestea., nu uitaţi că, pentru a izbuti .să daţi o descriere bună, trebuie să izolaţi, să precizaţi, .să puneţi trăsăturile esenţiale,—-şi să nu vă mulţumiţi să .strângeţi clae grămadă detalii numeroase. Cu alte cuvinte, trebu’e să prezentaţi cititorului,— mai mult decât o simplă fotografie, — o imagine .stete stereoscopică sau u.n ibaso-reliiaf. Pentru aceasta, evitaţi cuvintele cu .semnificaţie generală şi vagă şi căutaţi cuvinte proprii, — care isă reprezinte, în mod fidel şi expresiv, fiinţa sau fenomenul observat”. (Pag. 193).
  De mai multe ori N. C. Paulescu ne atrage atenţia că o expunere ştiinţifică trebui© .să fie scurtă, clară şi precisă, înţelegând prin aceste calităţi, — care sunt şi reguli de stil, — înlăturarea prolixităţii şi diluţiei literare, .care dăunează înţelegerea. Dar nu faptul că N, C: Fau-
176
© BCU
lescu a expus metodla stilului în fiziologie ne reţine eu deosebire atenţia, a mai mult făptui că al însuşi, a fost realizatorul acestei lecţii de stil, izbutind să-şi plăsmuiască opera care întruneşte toate calităţile unui stil clasic în ştiinţă.
   Totuşi, sobrietatea despre care vorbeşte N. C. Paulescu este numai aparentă, sau mai precis, nu se întâlneşte în toate studiile sale. In poîe-micile cu Dr. N. Leon şi D. Voinov, studiile lui N. C. Paul eseu au o sprinteneală remarcabilă, o mişcare impresionantă a frazei care este luminoasă, liniară, logica înlătură sofismele şi ambiguităţile ,ducând la concluzii sigure. Răspunsurile polemice ale lui N. C. Flaufesiou isunt o pildă a genului. Este de remarcat faptul că N. C. Paulescu tse menţine întotdeauna în cadrele subiectului, mu pierde din vedere obiectivul, şi nu se rătăceşte pe drumuri întortochiate care deplasează chestiunea. Este refractar invectivei şi atacului ad personam. Numai ,ou biologul E. Haeckel este aspru, şi F. Widal intransigent până la ultima limită.
   Cu adversarii .Dr. N. Leom şti D. Voinov, este de o ironie uşoicră, şi răspunsurile lui au şi darul de a sugera ridicolul în oare uneori se afla adversarul. Dr. N. Leon era uin biolog bine cunoscut şi apreciat în cercurile ştiinţifice, într’o oarecare măsură un premergător el lui Ion S:i-mionescu, oare avea şi darul compoziţiei plăcute, fără ca prin acesisba să fie şâ un scriitor. Dr. N. Dean era câştigat, definitiv de materialismul hiaeckeiian, pe care îl apăra nu numai din considerente pseudo-ştiinţifice, dar şi din motive de relaţii familiale eu biologul diela Jena. In, astfel de condiţii1 Dr. N. Leon nu-şi poate salva obiectivitatea ştiinţifică.
   Este interesant amestecul lud Tiltu Maiorescu în polemica, dintre cei doi biologi care a avut loc la Convorbiri Literare. Darwinist fanatic, T. Maiorescu anticipează asupra rezultatelor la care ar putea duce polemica, îndemnând pe Dr. N. Leon să răspundă în sensul teoriei materialiste. In această atmosferă, în care a adiat şi boarea ateului T. Maiorescu, nu este de mirare că s’a folosit şi strategia meschină a criticului junimist. Că „Dr. N. Leon s’a făcut cunoscut în lumea filosofică printr’un scurt studiu asupra darwinismului scris la îndemnul lui Ti tu Maforescu“ :), nu mai rămâne nici o îndoială. Dar şi rezultatul polemicii, care duce la izbânda punctului de vedere al lui N. C. Paulescu, este recunoscut de d. Dan A. Bă-dăreu. Rezumând argumentele dr. N. Leon şi
  1) Dan A. Bădăreu : O sută de ani de Naturalism în România. Laşi, 1930, pag. 179.
N. C. Paulescu, — Dan A. Bădăreu ajunge la următoarea concluzie: „Este aici o slăbire a punctului de vedere nauralisto-pozitivist: dacă niatuinaliştii se servesc de hipoteze, se sprijină „ pe conjecturi şi presupuneri, mai pot ei să învinuiască pe spiritualişti de a se fonda adevăruri conjecturale ? !“ (pag. 180). In formularea acestei concluzii nefavorabile, dr.. N. Leon şi implicit lui Titu Maiorescu, trebuie să se ţie seamă de faptul că d. Dan A. Bădăreu deşi este sp’ritualist, a tratat problema, în lucrarea citată, cu obiectivitatea şi priceperea unui om de ştiinţă. Şi cu acest prilej, interferenţa lui Titu Maiorescu este fatală teoriei materialiste.
   Viaţa lui N. C. Paulescu dă un sens creştin existenţii noastre, iar opera lui ştiinţifică este punctul de plecare al unei filosofii cu rezonanţe metafizice.
   EMIL BOTTA : PE-O GURĂ DE RAIU. —
(Ed. Naţională Gh. Mecu, 1943).
   Cine nu-1 cunoaşte pe d. Emil Botta, şi nu s’a îndestulat din darurile sale actoriceşti, exteriorizate cu atâta supleţe pe scena Naţionalului, iar acum în urmă, pe aceia a Teatrului Munic’pal ? Cunoscut mai mult ca actor decât ca poet, d. Emil Botta va ajunge un actor de mare circulaţie, dar va rămâne ca poet un izolat, predestinat să intereseze numai pe puţinii iubitori ai poeziei.
   Când în anul 1937 d. Emil Botta apărea cu culegerea de poezii întunecatul April, am avut neted convingerea că manierismul modernist este prea mobil şi variat în posibilităţi de expresie, ca să nu decanteze o rocă peste care se va putea trece cu uşurinţă. Macabrul, pe care îl întâlneam prea adesea ori, se îngemăna cu o sens'biiitate fiuetuentă, şi putea să oscileze dela narcissism la virilitate. Poetul făcea impresia unui pelegrin romantic, alunecând prin timp şi prin spaţiu, sfidând dimensiunile apriorice ale existenţii, pentru a se dărui unei lumi deslegată de sereotipii, obişnuinţe şi precuge-tări.
   Era în Emil Botta un romantic anacronic, şi a rămas şi astăzi un vagabond ars de setea necuprinsului, un bolid desprins dintr’o nebuloasă, care s’a prins în vârtejul spaţiului fără limită. Această frământare denotă o mare vitalitate, şi dacă ţinem seama şi de talentul dramatic al poetului, înclinaţia către declamare deşi nu este obligatorie apare totuşi evidentă începând cu poezia Comentariu la o viaţă pierdută (pag. 9).
   D. Emil Botta a evoluat dela un melancolic subiectivism romantic, dela încadrarea emoţiei
177
© BCU
personale într’o expresie stridentă, la un subiectivism de natură stenică, la o melancolie care s’a păstrat, dar a devenit anxioasă, de oarece poetul etate îngrijat nu numai de destinul propriu, dar şi de soarta naturii, care se transfigurează în felurite chipuri, până la întruchipări fantomatice sau legendare. Poetul este cuprins de „vraja romanticei păduri"; „pădurea fantomatică iată mă ch'arnă"; „blestemata pădure mă cheamă", şi altele asemenea, întăresc adeziunea d. Emil Botta la romantism. Totuşi această adeziune este subjacentă, sau mai bine zis, ea se valorifică printr’o viziune proprie. D. Envl Botta se îndreaptă către un naturism metafizic, către o condiţie vitală care transcende realitatea tridimensională, adâncin-du-se în elementarul primitiv şi stihial.
   Reîmprospătându-şi viziunea cu elemente naturale, d. Emil Botta vede în pădure un rai, alunecă chiar spre pastel, unde întâlnim un concert armonizat cu nuanţe onomatopeice. Poetul se plimbă cu o sprinteneală tinerească pr;n mitologie, şi inspiraţia se opreşte la motive pe care oglindindu-le în stările sale sufleteşti, le redă misterul originar. Este destul de semnificativă această îmbinare dintre natură şi mitologie, la un poet care nu se ţine nici de somptuoasa pulpană a clasicismului, şi nu se afundă nici în feeria peisagiului.
   Viziunea d-lui Emil Botta este filtrată prin stări personale lirice, prin popasuri de vis şi nostalgie, care dau acestei poezii o muzicalitate elegiacă. Cutremurat de prefacerile naturii, sub implacabila zodie cosmică, poetul se prinde de aripile sidefii ale îngerului protector, îl invocă şi îl imploră, cu el străbate vămile văzduhului şi lui îşi va încredinţa pământescul destin. Totuşi, acest înger este un alter ego, o închipuire antropomorfă, un tovarăş de călătorie pe căile lactee, un prieten care-1 sfătueşte de bine. Veselia vine odată cu primăvara, cu învierea na-turei, cu florile şi cu păsările, cu Ileni Cosin-zene, cu Prozerpina şi alte zeităţi ale pământului. Tristeţea vine odată cu toamna, cu drama codrului şi a îngheţului care se vesteşte până în ungherele sufletului. Aceste momente sunt crestate pe diagonala Lună-Pământ ; înghiaţă în peisagiu! lunar, anhist şi isterii, se desface în jerbe de lumină pe scoarţa terestră, şi în versul care este die o mobilitate esenţială,, se prind ca într’o simfonie vibraţiile sufleteşti ale poetului. Iubitorul de versuri, care îşi va căuta înfrigurat imaginea în acest joc de oglinzi, va citi cu o nespusă plăcere poeziile Mattmata (pag. 47); Halo (pag. 62); Sanctuar - (pag. 79), şi Prin mările vii (pag. 80). Finalul acestor poezii este îngheţat de durerea firii, de suferinţa esenţială a trăirii, de încleştarea chinută a sufletului. Viziunea poetului este înlănţuită de
condiţia existenţii sub lunare; ţintuit pe stâncă, Prometeu îşi trăeşte drama eternă a poetului. Iată cum se preface în material liric naturismul d-lui Emil Botta :
     „In lunca unde-mi spunea, mai an, turtureaua duiosu-i roman, acum îmi aduc adieri singuratice doar boarea cucutei socratice
                                                                                                            (Toamnă trimisul, pag. 49).
   Am spus că sfârşitul acestor poezii este melancolic, pogorind durerea peste frăimântarea zadarnică a sufletului: „Doar o durere ; şi asta e tot“ (pag. 62); „Dar toate, toate sunt doar sălbatece visuri" (pag. 77) ; „Spirit sălbatec, durere !“ (pag. 79), etc.
   Şi totuşi este de neînţeles cum poetul care are atâta vitalitate, încât se pierde pe sine în imagini suculente şi inedite, în bogăţia vocabularului, în voluptuoasa alergare prin spaţii, se prăbuşeşte la picioarele Morţii, de parcă totul ar fi numai zădărnicie, şi timpul o iluzie, şi viaţa o prefiguraţie a morţii. Este de neînţeles cum Moartea apare în ultimul vers al poeziei Semne de primăvară (pag. 95), această pată macabră pe un tablou botticelian. Desigur, poetul îşi motivează atitudinea, prin viziunea personală, prin scepticismul care, în definitiv, este cea mai omenească odihnă a spiritului. Dar oare tocmai acest scepticism nu trădează o oboseală care nu este numai a poetului, dar şi a lumii de azi, croită după dimensiunile unei civilizaţii abjecte ? Altfel ar fi de neînţeles cum acest poet, care are anumite atingeri cu clasicismul, să se afunde în gheena viziunilor macabre.
   Din frământarea d-lui Emil Botta rămâne intactă chemarea dragostei, care este mai puternică decât viziunea de apocalips. Căutarea stenică a dragostei este reluată în poezia La frumuseţea ei (pag. 112). Aceasta pare a fi până la urmă atitudinea poetului în faţa vieţii, pe care o iubeşte îndeajuns pentru a nu renunţa la bucuriile ei erotice, iar dacă bravează, şi se încumetă cu acceptarea voluntară a morţii, o priveşte totuşi cu o discretă ironie, după cum se întâmplă în Satira duhului meu (pag. 141) şi în Arcturus (pag. 155). D. Emil Botta este un enfant terrible, un -răsfăţat al muzelor, oare de multe ori, ca un Cupidon alintat, pierde măsura preţiozităţii sale iniţiale.
   Volumul de poezii al d-lui Emil Botta este frumos ilustrat de liniile discrete şi armonioase ale pictorului Geo Zlotescu.
  GEORGE LESNEA : POMUL VIEŢII. Versuri. (Ed. Cartea Moldovei, Iaşi, 1943).
  Vesel şi comunicativ, cu un aer de patriar-hailism moldovenesc, dar şiret şi mobil, ştiind să
178
© BCU
provoace, să cultive şi să ilustreze o convorbire
cu scânteeiri de inteligenţă şi exprimare, d. Geor-ge Lesnea, fără să facă nieiuin efort, aporeş'e simpatia şi cristalizează legătura sufletească dela om la om. Nu este nici expansiv nici ciclotimie, ci cu o unitate organică perfectă, face impresia omului construit dintr’o bucată care, ■paste trecerea anilor, îşi păstrează flexibilitatea iniţială.                           ,
   Peste calităţile omeneşti se aşează pasiunea poetică. Preocupat de arta poetică în sine, în care vede realizarea eternei frumuseţi, d. Geor-ge Lesnea nu s’a lăsat inflluenţait. de ideologiile şi orientările curente, care îi fac pe cei mai mulţi dintre poeţi tributarii manierismului şi imitaţiei, ci s’a oprit stăruitor la şlefuirea propriei sale opere de artă, pe care a perfecţionat-o fără s’o decoreze, pe care a înfrumuseţat-o fără s’o fardeze, încrezător în spornica conştiinţă poetică.
   Dacă a izbutit să-şi consacre un loc preponderent în lirica generaţiei noastre, aceasta se datorează tocmai hotărîrii de a nu publica un vers decât atunci când, ca modalitate de expresie, corespunde artistic viziunii sale. Ca modalitate formală, d. George Lesnea este un clasic, deşi concepţ’a sa despre viaţă, — panteistă, — îl fură în apele romantismului. Până la ce grad expresia se saturează prin ea însăşi, se poate vedea cu toată plenitudinea în poezia d-lui George Lesnea. Şi astfel ajungem la convingerea că ceia ce pare a fi facilitate formală, nu este de fapt decât adecvarea desăvârşită la nuanţele inponderabile ale gândului. Pentru acest motiv, cuvântul în arta d-lui George Lesnea capătă o valoare nouă, în care imaginea gândului se oglindeşte ca într’o apă miraculoasă, iscodind sensurile pe care vrea să i le dea poetul.
   O încredinţare, deasupra celorlalte, este şi faptul că a izbutit să ne dea în tălmăcire românească imagina poetică a unui Seghei Ese-nin şi a Demonului lui Lermontov, despre care poeţii basarabeni, cunoscători ai limbei ruse, pret'nd că provoacă o emoţie mai puternică decât dacă sunt citite în limba rusă. Problema se pune esenţial pe arta de a poetiza expresia, pe , darul de a găsi în altă limbă caraqpandanţe şi nuanţe mai subtile.
   In crezul poetului se întrunesc apele unani-mismului încât poezia d-lui George Lesnea este o vioară cu rezonanţe pentru toate obiectele şi vietăţile din natură. Dela tonurile grave şi retorice, dela expresiile dure, trece la acordurile umane ale suferinţă, destrămând firul unui patetism prea adânc uman, pentru a se opri în cele din urmă la modalitatea existenţii noastre, străbătută de fiorul zădărniciei.
  Construită din contraste, poezia Caterinca în-făţ’şează până la ultima limită arta poetică a d-lui George Lesnea şi îl reprezintă antologic. După întrebările din prima strofă, care creează atmosfera de nelinişte, de nelămurire, urmează contrastul dureros din strofa doua : hârjoana hulubilor în libertate este prinsă într’o imagine plastică, iar jos, papagalul caterincii vrea să-şi rupă lănţişorul care-1 leagă de picior. Apoi tabloul se amplifică, se populează, i se creează un cadru de colorit şi mişcare ; răsare imagina turburătoare şi dureroasă a muribunzilor care muşcă cearşaful, şi care, ne readuce la suferinţele papagalului. Zdrobit de soarta care îl poartă anonim pe străzi, bătrânul cu pipă şi picior de lemn fuzionează organic cu caterinca, părând că participă omeneşte la această viaţă pustie şi urâtă.
„S’aude caterinca pe uliţi vechi, deşarte,
Pe sub copaci răsună domol şi mătăsos. Vorbeşte despre viaţă? îndrugă despre moarte? Se roagă ? Sau blestemă pe cineva, duios ?
După ameaza caldă în leneş semn se pierde, Ca bulgări de zăpadă se bat hulubii ’n zbor. Cu ciocul lui de vultur, vrea papagalul verde Să-şi rupă lănţişorul ce-l leagă de picior.
Nostalgica romanţă se leagănă alene, Dezmiardă pe cei tineri, mângâe pe cărunţi. Prin mucede magherniţi, prin crâşme, prin
                                                                                                                             ăughene,
Ca un zefir de doruri adie peste frunţi
La fiecare vine o lume mai frumoasă,
Ca nişte uşi de temniţi toţi ochii se deschid, Iar inima se zbate de parc’ar vrea să iasă Şi să sărute orbul ce sade lângă zid.
Toţi trecătorii zilei încep tiptil să meargă, Beţivul uită ’n mână paharul plin cu iad,
Pe schele, salahorul, visează-o zare largă, Lângă tejghea, pe gânduri, neguţătorii cad.
Ca luna printre nuferi pluteşte-o melodie, Cercând să ne despartă de chin şi suferinţi, Când cei ce zac de moarte, în paturi ca ’n sicrie, Cearceaful alb şi-l muşcă cu ’ngălbeniţii dinţi.
Treptat, turtit de case, de larmă şi de tropot, Fremătătorul cântec departe s’a prelins,
Dar pieptul tuturora, ca zvonul unui clopot,
II mai aude încă şi după ce s’a stins.
Apoi din nou s’aştepte pustiul şi urâtul...
Şi caterinca sună pe uliţi vechi, solemn,
Cu braţe de curele ţinându-se de gâtul Bătrânului cu pipă şi cu picior de lemn".
                                                                                                                        (pag. 27—29),
  *79
© BCU
   Poezia Caterinca se înalţă până la culmea la care a ajuns Baudelaire în VAlbatros. Suferinţa, şi desigur revolta, exprimată în strofa doua, concentrează o dramă, care umanizată, ne cutremură. De altfel, înfrăţirea d-lui George Les-nea cu toate vietăţile din natură este o notă dominantă. O întâlnim în Cântecul coasei (pag. 39), în toate suferinţele ierbei cosite, transfigurate pe un plan uman ; le împărtăşim ca şi cum ar fi ale noastre.
   Credem că, folosindu-ne de această precizare, am atins punctul de gravitaţie al concepţiei despre viaţă la d. George Lesnea. Omul cu bunătatea lui înţelegătoare a tre|cu\t prin suferinţă fără să se încrunte, a răzbit prin viaţă dârz şi senin, a fost receptiv la toate frumuseţile naturii, a preţuit prietenia şi a găsit în tot ce-1 înconjoară o fremătare de viaţă, o fibră care vibrează în sufletul lui. Cu o respiraţie generoasă, întrunind toate pulsaţiile sângelui, poezia Cred (pag. 17), este caracteristică pentru încadrarea panteismului d-lui George Lesnea.
   Desigur că panteismul d-sale presupune o mare dragoste de viaţă, o voluptate senină şi echilibrată a cărei exprimare îşi caută exprimarea adecvată în poezia Nu urăsc (pag. 66). Bunătatea, înţelegerea, umanitatea, apare şi în Stih (pag. 69). Şi totuşi poetul nu se slujeşte numai de mijloace directe de exprimare ; adesea ori sugerează sau provoacă cristalizarea care se organizează în suifletull cititorului Emoţia care stârneşte altă emoţie, şd sporeşte răsfirându-se în toate fibrele, pătrunde în suflet şi provoacă înfrăţirea cu omul etern şi deopotrivă, o găsim în poezia Cântec de leagăn (pag. 89), inspirată de o scenă petrecută pe front.
   Concepând arta poetică în sensul valorificării expresiei, d. George Lesnea a sporit sensurile şi nuanţele cuvântului, — s’a străduit să ducă sinteza verbală la ultima limită înlăturând descrierea parazitară şi repetiţia inutilă. S’a întâmplat însă să alunece prin perfecţiunea versificaţiei la facilitate, după cum se vede din poezia Ploi (pag. 33) sau în Vară (pag. 45). Tehnica versului din aceste poezii îl apropie de G- Topârceanu pe care poetul l-a cunoscut îndeaproape.
   Tot asemeni este vrednic de remarcat că punctuaţia d-4ui George Lesnea e îngrijită, încât fiecare virgulă şi punct este pus cu socoteală, întărind cadenţa şi nuanţele cuvântului. Slujin-du-se de o punctuaţie corectă, poezia d-lui George Lesnea este uşor de citit şi predestinată recitaţiei, căci să nu uităm că poetul are şi accente retorice. Onomatopeia este folosită în multe poezii dar cu deosebire în Vieţi (pag. 97), unde efectele, fără să fie căutate, decurg na-
tural din ritmicitatea expresiilor. Nu depreciem valoarea poeziei d-lui George Lesnea, dacă îi reamintim că efecte asemănătoare aflăm în poezia Mihnea şi baha a lui D. Bolintineanu. In poezia acestui romantic, care multă vreme a fost desconsiderat, ca în timpul din urmă să fie reabilitat, se pot găsi multe giuvaeruri.
   Plăsmuitor de imagini, d. George Lsnea s’a realizat şi în pastel (Iarna, pag. 119). Putem spune chiar că poezia d-sale este o zugrăvire după nuanţele coloristice ale naturii.
   Inspirată de legenda povestită de Puşkin, poezia Fântâna palatului din Backisarai este o baladă în care peniru prima oară apare erotica la d. George Lesnea. Cadenţa versurilor şi desfăşurarea dramei duc către desnodămân-tul final care evocă, după cât ne aducem a-mfnte, din versiunea lui Puşkin, suferinţa polonezei iubită şi ucisă de hanul din Crim.
   Şi credinţa în Dumnezeu, care de multe ori apare în poezia d-lui George Lesnea, — ca liman de veşnică odihnă şi dragoste a tot ce este în natură, — se concretizează în poema Naza-rineanul (pag. 161) pentru a da conţinut păcătoasei firi omeneşti în contrast cu învăţătura Mântuitorului. Imnul de închinare al volumului Pisanie, (pag. 185), este pe aceiaşi temă o revenire optimistă la credinţa lui Iisus, în care poetul vede un sprijin şi un tovarăş de viaţă.
   Desigur că d. George Lesnea este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai generaţiei noastre
                             NICOLAE ROŞU
   RADU GYR :     BALADE, editura Gorjan.
   Regretatul profesor şi critic Mihail Drago-mirescu a fost — precum prea bine se ştie — un mare pasionat de literatură. Faptul a fast, în cea mai bună parte, plin de consecinţe salutare pentru promovarea scrisului românesc din primul sfert al secolului nostru. Fie că ne raportăm la Convorbirile Critice, fie la activitatea ex cathedra sau la calitatea de conducător de cenaclu literar, maestrul integralismului a avut, însă, şi unele capricii nu totdeauna tot pe atât de bine venite. Dintre acestea, pomenim pe acela de a fi îndemnat pe ciracii săi să-şi modifice producţiile literare — în deosebi poeziile — după sugestiile sale. Ni s’a întâmplat, astfel, de mai mullte ori să vedem cum maestrul repeta înapoierea manuscrisului unui poet din cenaclul său pentru a-şi modifica poezia după sugestia dânsului. Radu Gyr, ridicat, în epoca începuturilor sale şi rămas apoi multă vreme, în cadrul cenaclului dragomirescian, a avut marele merit de a-şi păstra independenţa struc
180
© BCU
turti şi facturii sale poetice, rezistând sugestiilor maestrului, spre salvarea liricii lui şi, mai ales, a originalităţii. Căci o docilitate faţă de mentorul avut l-ar fi dus poate la o ratare — aşa cum s’a mai întâlnit cu multe cazuri din cadrul aceluiaşi cenaclu.
   Am venit ou aceste preliminare consideraţii pentru a lămuri încă un element al personalităţii scriitoriceşti>a lui Radu Gyr — personalitate pe care am căutat să o conturăm în repetatele prilejuri pe care însuşi poetul ni le-a oferit de câte ori a scos de sub tipar câte o nouă colecţie de versuri din opera sa.
   Volumul de Balade pe care ni-1 oferă acum era de mult aşteptat. Mare majoritate din piesele prezentei cărţi au fost publicate de-a-lun-gul anilor în revista Gândirea şi publicarea lor ne-a produs un interes crescând. Deşi cartea atinge aproape trei sute de pagini, cu aproximativ optzeci de bucăţi, nu avem cţe-a-face totuşi, cu toate poeziile ep’ce ale autorului. Sunt lâ sate pe dinafară realizări ca Balada Reginei cu nume de cântec, Balada celor trei haiduci, Balada tâlharului în ştreang, Bălcescu murind, Surghiun, etc., etc., pe care — dată fiind buna lor calitate — nu înţelegem de ce autorul a socotit să le sacrifice ? ! Pe de altă parte, trebue să precizăm că, deşi titlul este ca atare, nu toate bucăţile cuprinse în volum sunt balade. Desigur, faptul este puţin semnificativ — şi Coş-buc făcuse acelaşi lucru în ale sale Balade şi Idile — dar ţinem să subliniem că lirismul autorului se face prezent şi sub acest aspect — şi chiar mult.
   După lectura integrală a cărţii, ni s’a impus mai insistent problema însemnătăţii literaturii poporane. Am avut prilejul, cu această lectură să verificăm cu şi mai mult temei faptul că poezia noastră folclorică ţine locul clasicismului nostru, aşa cum fericit constată d. Ion Pillat în ultima sa carte Tradiţie şi Literatură. Căci — abstracţie făcând de faptul că majoritatea poeziilor acestui volum sunt pe motive poporane şi altoite sau chiar scrise inte grai în graiul liricei poporului — ele promovează chintezenţa simţirii colectivităţii noastre etnice.
   Plecând dela bucăţi, în care avem de-a-face cu un lirism pur, cum sunt cântecele şi până la balada cea mai de proporţii, cum este Balada fratelui mort de ciumă, peste tot vom găsi prezent ca un fior reconfortant această simţire viguroasă.
   Să cităm cât de cât dintr’unele piese spre a iluistra pe texte, cât de puţin, afirmaţia noastră :
           Visute, paiug de soare, -ţeşi o rază, raza moare.
           Ce plaivas te-a scris uşor lângă gene, lângă dor?
           Ce grădini şi ce albine fagur mi-au făcut din tine?
           Şi ce vânt de brumărel mi te smiâse funigel ?
sau:
           Ineluş, învârtecuş, moarte, joc cu lunecuş, în ce inelar câzuşi ?
sau :
           Corbii vor văzduh să soarbă, sufletul jindue ’n iarbă.
      ■ Cerbii ling lumina toată, sufletul în vale cată Către Cerna ’ntunecată, cea cu apa blestemată, cu venin amestecată.
  Am citat din aceste cântece ca, pe lângă demonstraţia amintită mai sus, să subliniem şi faptul că, odată cu realizările unor profunde stări sufleteşti, etern omeneşti, Radu Gyr a reuşit să întruchipeze într’o formă impecabilă juvaeruri de limbaj, în care cuvântul însuşi este o încântare.
  Dar meşteşugul poetului nu se mărgineşte numai aici. In bucăţi cum este Scrijelări pe un cuţit, motivul şi maniera amintită mai sus evoluiază către un rafinament, în care folclorul se păstrează ca un parfum, deşi starea sufletească frizează deprimanţe de veridic spleen :
        Ci eu plâng becisnic, iască vierme, tângă muierească.
        Mă târăsc sub aştri sterpi, lângă râme, lângă şerpi.
        Lacrimi, stropi de putregaie mor pe muchea ta bălaie, iar sărutu-mi se prelinge pe tăişuri şi se stinge.
        Hai cuţit, custură nouă, taie funia de rouă ce mă ’noadă de tristeţi de venin şi dimineţi.
        Taie-mi sfoara de narcise, că mă leagă strâns de vise Şi retează-mi scrânciobul,
        Că-mi leagănă cântecul.
181
© BCU
         Spintecă-mi ştlubeele din piept. Curcubeele Intră ’n coastă şi-mi sfâşie steaua asta de hârtie.
pentru ca să culmineze în versuri ca:
Grei, dorm bivolii tăcerii, tolăniţi în fund de
                                                                                                                                 [zare.
S’a lungit în cer, pe labe de topaze, Ursa-Mare.
în care metafora largă şi plastică a unui pastel deosebit se îmbină cu distihul:
Când luceferii atârnă de albastre coblliţe, luna pleacă’n târg, la piaţă, într’un car cu
                                                                                                                             [lubeniţe.
care trădează, pe lângă ingeniozitatea distihului precedent, şi alura unui grotesc plin de humor sui generis.
   Dar pe lângă bucăţi ca Fuga lupului sau Ţigani ursari, care ne dovedesc că Radu Gyr se poate lua la întrecere cu marile fi guri ale unui Alfrad de Vigny („La mort du loup“) sau Charles Baudelaire („Bohemiens en voyage“), fără a imita cu nimic pe aceştia, ca să nu mai amintim intensul lirism menţionat cu prilejul citării cântecelor dela început, poetul de care ne ocupăm ne aduce câteva balade, în care filonul ep.'c este de aceeaşi calitate şi de acelaşi grad artistic ca şi Mrismul poemelor de care am vorbit mai sus.
   Trecerea spre ele o face Radu Gyr, printr’o bogată şi variată frescă de figuri integrate în spiritualitatea trecutului nostru etnic şi istoric, dintre care subliniem în special plastica şi lapidara realizare din Ţepeş Logofătul, Cronicarul, Letopiseţ, ete Anecdoticul şi artisticul, veridicul şi fantasticul se armonizează aici în portretizări care capătă duhul veşnic etern al mirului estet ;c.
   Ajungem, astfel, la ciclul baladelor propriu zise, fie al mănăstirilor (culminând prin Ar-nota), fie al figurilor din lumea voevodală, haiducească sau legendară. Din prima categorie, trebue sublimata întâi şi întâi Balada ghiocului cu moarte ’n Ţarigrad, în care martirizatul domnitor Constantin Brâncoveanu îşi găseşte, prin pana lui Radu Gyr, un cântăreţ ce depăşeşte cu mult pe cântăreţul poporan de până acum — nu numai în frumuseţe, dar în tot dramatismul sfârşitului cunoscut. In Răvaş dela Călugăreni, episodul „tânărului domn“ din Scrisoarea IlI-a din Eminescu îşi găseşte un demn pandant prin evocarea figurii lui Mihai-Viteazul. Din a doua categorie, prin balada lui Corbea, figura - acestui personagiu împrumutat dela Alecsandri, ne este înfăţişată şi mai pregnant, cu o măreţie homerică.
         Când l-au fost adus în fiare, era fulger, era zare braţul, şuer de mierloi, umerii, luceferi noi, iepuri glesnele sbătute; trupul, lunecări de ciute,
■        joc albastru şi tâlhar,
         ca un cer în cireşar.
   Puterea aceasta minunată de transfigurare culminează, în ultima categorie de balade, cu acea impunătoare Baladă a fratelui mort de ciumă, împrumutată întru câtva folclorului balcanic şi completată în cea mai mare parte cu bogata şi originala fantezie a poetului. Aici epicul duce o crâncenă luptă cu lirismul atât de specific şi adânc infiltrat în pana autorului, încât, deşi mică în felul ei — uluitor de frumoasă şi sguduitoare ca dramatism — totuşi, deficientă din pricina popasurilor lirice, extraordinar de frumoase în amănunt, dar impietând asupra ansamblului de compoziţie. Sunt singurele rezerve ce le avem faţă de această măreaţă poemă, fără aceste rezerve ar putea fi considerată aproape de Luceafărul eminescian.                              .
   Neputându-ne lărgi consideraţiile din pricina lipsei de spaţiu şi trebuind să încheiem această succintă trecere în revistă, trebue să mai amintim că alăturea de acest tumultuos lirism al poetului nostru, tumult care neputând fi stăvilit totdeauna, uneori poate deveni şi un neajuns, trebue să mai amintim că pe lângă lăudabilul procedeu de a pune în circulaţie cuvinte puţin uzitate ca: balmă, ciobit, gurgue, ciumpăvit, slodun, alimănit, etc., pe care Radu Gyr reuşeşte să le asimileze contextului, sunt unele cuvinte care — pentru preferinţa arătată faţă de ele — des repetate, în cadrul cărţii apar oarecum obsedante. Astfel: vede, făcut parâng, paing, luceferi, alăută, etc. Deasemenea, unele care apar stridente prin neologismul lor, alături de cuvinte neaoşe; cităm: domestică, imens, medalii, etc. — Sunt singurele scăderi ale penei lui Radu Gyr şi foarte puţin însemnate, dealtfel. In talgerul pozitiv al versului gyrian, trebue să mai a-dăogăm şi lăudabilul efort al poetului, de a folosi cu mult succes contra-rima, aşa cum odinioară întrebuinţase regretatul poet Paul-Jean Toulet.
   Partea pozitivă care se plasează în talgerile talentului acestui miruit cântăreţ este aşa de mare, încât putem afirma încă odată, fără niicio sfiiciune, că Radu Gyr este cel mai de seamă poet al generaţiei sale.
                     CONSTANTIN STELIAN
182
© BCU
CRONICA MĂRUNTĂ
   CÂNTĂREŢI AI BASARABIEI :          SERGIU
MATEI NICA, ROBERT CAHULEANU. — Drama zguduitoare a pământului dintre Prut şi Nistru a dat naştere unei înfloriri lirice deosebite, fără corespondenţă în frumoşii ani de linişte românească din trecut. Unirea ne adusese doi poeţi, Al. Mateieviei şi Ion Buzdugan, cel dintâiu mort în pragul carierei literare, cel de-al doilea desvoltat ulterior pe linia unui autohtonism de coloare specific locală. Dintre cei câţiva versificatori din deceniile de pace, singur Viladmir Cavaimali s’a afirmat ou oarecare accent, neajungând totuşi la un contur precis al intenţiilor poetice.
   Noua generaţie, modelată de şcoala patriei, trăind durerea ultimilor ani, arde în flacăra unui lirism naţional impunător. Există un sen timentalism basarabean de profunzimi neobişnuite, a cărui expresie literară o gângureş-te o întreagă pleiadă de începători, întâlniţi în Viaţa Basarabieî, în Basarabia literară, dai mai ales în pagina a doua a ziarului Raza, care a devenit o adevărată răsadniţă de poeţi.
   Deasupra lor se ridică doi tineri cântăreţi eu. fizionomie literară proprie: Sergiu Matei Nica şi Robert Cahuleanu.
   Sergiu Matei Nica şi-a strâns versurile în volumul Furtuni pe Nistru. E cel mai personal dintre tinerii poeţi basarabeni. Stăpâneşte un vocabular bogat, zdravăn şi reavăn, cu multe provineialisme şi chiar rusisme, unele neînţelese pentru noi. In orice caz, dozate mai cu măsură decum o face bănăţeanul C. Miu-Lenca, ale eăinui poezii iau uin aspect dialectal voit. E interesant că la Sergiu Matei Nica aceste particularităţi sunt aproape disparente în cealaltă faţă a scrisului său : în ziaristică. Poetul acesta e dublat de un puternic ziarist. Mai ales articolele sale din Raza, ample şi înviorate de o remarcabilă vervă combativă şi de o credinţă românească neclintită, apărată adesea cu stiletul pamfletului, ni-1 arată ca pe un gazetar de rasă, unul dintre foarte puţinii cari au mai rămas în presa naţionalistă, urgisită azi mai mult ca oricând.
   Versurile lui Sergiu Matei Nica se desfăşură liber, ca la întâmplare, fără disciplină ritmică, fără simetrie, legate la capăt prin rime sau asonanţe, — ceea ce dă poesiei un caracter de clocot turbure şi de spontaneitate, de improvizaţie şi trecere repede. E ca o imagine în care se răsfrânge lumea zbuciumată a epocei noastre. O citeşti cu părerea
de rău că nu te mulţumeşte întru totul, deşi îi descoperi frumuseţi la fiecare pagină, şi nu-ţi rămâne în memorie un rând sau o strofă. Această disoluţie a formelor fixe, această tehnică hibridă, practicată mult de tinerii scriitori, poate din modă, poate din ocolirea efortului artistic, are, să zicem, avantagiul unei experienţe lirice, dar şi marele neajuns că izolează poesia într’o zonă necomunicabilă şi astfel o interzice. O spunem cu regret pentru Sergiu Matei Nica, în legătură cu temperamentul său de adevărat poet şi cu siguranţa că poate să scrie şi altfel.
   Un viguros sentiment filial îl face una cu durerea, cu soarta şi nădejdea Basarabiei, pe care, până la el, nimeni n’a evocat-o şi n’a preamărit-o cu atâta fierbinte sinceritate şi naturaleţă. Accentul acestor evocări e uneori patetic ca în Cântarea României, poemul atribuit tot unui basarabean, Alecu Russo. Alteori, perioadele de amplă respiraţie, alcătuite din lungi enumeraţii de imagini, amintesc litaniile misticei patriotice a unui Charles Peguy, pe care nu ştiu dacă Sergiu Matei Nica l-a citit cumva. Incontestabil, lirica autohto-nistă se îmbogăţeşte prin acest poet cu o coloratură specific basarabeană.
   Robert Cahuleanu şi-a publicat la câteva luni după Sergiu Matei Nica volumul Cântece de dor şi de răsboiu. O uimitoare asemănare în teme şi în alcătuirea acestor două cărţi. Amândouă încep eu drama 'din iainul blestemat 1940, amândouă continuă cu temele vieţii familiare, ale mediului cosmic provincial, ale unui erotism suav şi tineresc, amândouă sfârşesc cu tablouri din cruntul războiu de eliberare, la care amândoi poeţii se pare că au participat. Reluând aceleaşi motive, Robert Cahuleanu se înfăţişează ca un discipol al lui Sergiu Matei Nica. Un discipol, care se deosebeşte fundamental prin tehnica legată de formele regulate ale prosodiei. Iată poesia de început a 'Cărţii sale, de unde se poate vedea şi procedeul care muzicalizează şi forţa care poe tizează pe un plan mai sus o realitate prea cunoscută :
     In ţara lui Roş împărat,
     Durerea se culcă cu trupul în pat,
     Durerea se suie cu sufletu ’n cer.
     De mult un Copil de Dulgher A spus: Să fugiţi de păcat Şi de ţara lui Roş împărat.
1S3
© BCU
    Acolo de unde răsare lumină Rotundă ca mingea şi plină,
    Acolo tristeţile lumii se sbat.
    Acolo durerea şi săngele-i vimd,
    Şi sângele-l bem .şi veninul,
    In ţara lui Roş împărat.
■ Cine isbuteşte să transpună astfel lucrurile reale într’o aureolă de vis e fără îndoială poet. El se defineşte în chipul următor:
    Am crescut din negură şi vânt Să mă răzvrătesc aici mereu.
    Mă credea pământul Dumnezeu,
    Insă cerul mă credea Pământ.
  Strofa lui e simplă, lapidară şi de multe ori profetică:
    Arhanghel viu, cu foc şi cu putere,
    Am să cobor din cer, cum spune mitul,
    Şi pentru marea voastră înviere.
    Am să ridic de pe mormânt granitul.
  Poezia din care am desprins-o e patriotică, dar un suflu nou o străbate şi înfrăgezeşte fondul vechiu. Robert Cahuleanu cântă din in:ma comunităţii, din mijlocul poporului basarabean de
    Oameni âârji, rezemaţi în toiag şî’n Hristos, popor care
    îşi va ciopli istoria din fier '
   Aproape din toate strofele lui se poate cita ceva remarcabil. Dar arta lui se împlineşte cu deosebire în Cântec pentru puiul de haiduc, în Cântec pentru moartea mea, în acea stranie Transfigurare, care e o pagină antologică, şi culminează în Şi eu şi eu..., poesie de surprinzătoare elevaţie şi profund sentiment creştin, în care poetul, identificându-se în viaţa Mântuitorului, 'conclude :
    M’am născut într’o iesle săracă şi eu
    Am iubit. Am cruţat. Am lovit furtunos.
    — Pentru toate minunile din sufletul meu,
    E nedrept, e nedrept să nu mor ca Hristos!
   După un sfert de veac de spirit românesc, literatura noastră începe să culeagă roade strălucite din pământul Basarabiei, cum sunt acestea oferite în panere noi de cei doi poeţi. Aderenţa lor la sufletul patriei are ceva adânc şi rnist c. Ei vin din ţara care a dat profetismul din Cântarea României a lui Alecu Russo şi duhul imnic din Limba noastră a lui Al. Ma-teevicî.
                                                                                                          NICHIFOR CRAINIC
                       Eseul domnului Nichifor Crainic „România în Europa nouă“ a apărut şi în limba germană, în fruntea revistei „Na-tion und Staat'1, numărul din Februarie-Martie 1944, Viena.
ANUL XXIII Nr. 3
184
MARTIE 1944
© BCU

CONTINENTAL-FILM
        ALEX. P. BRĂTULESCU
          BUCUREŞTI. — B-DUL LASCĂR CATARGIU No. 9
        Telefon s 1.07.92—1.07.91.—1.38.96 ! ;
■                          mr
 Prezintă :
 Carmen
 Un drac de fată
; Fiul Corsarului
   Roşu
 Documentul
   secret
' ’
 O noapte după operă
dupâ celebra opera a lui Bizet. Realizat de Cristian Jacques ,
cu VIVIANE ROMÂNCE
     t
o comedie încântătoare, ; cu rivala DE ANEI DURBIN, CHIARETTA GELLI, CARLO CAMPANINI şi ARMÂNDO FALCONÎ
dupâ faimosul roman ai iui [ Solgari ! cu LUÎSA FERIDA
un film senzaţional, cu MĂRIE DEA, RAYMOND ROULEAU şi ROLAND TOU-
TAIN
   ■
un super film, cu BEATRICE MANCINI şi NETA NALDI
© BCU
   In curând, pe ecranul Cinematografului
SCALA
fcfc
  11
EI s a M e r I i n i
                                                             ŞI
                     Nino Bessozzi
                                 într’un film vorbit în
     ROMÂNEŞTE
 Intre dragoste şi prietenie
                           (Amicizia)

O superbă şi spumoasă comedie sentimentală
© BCU Cluj

■=
S
•S
M
£
99
  AVI A-FILM“
       Bulevardul Brătianu, 9. — Telef. 4.90.46
Prezintă cele mai extraordinare * realizări ale cinematografiei
                                       europene:
La „SCALA"
■a
-1
Straniul destin al unei femei pătimaşe
99
Focul
sacru

                                  după romanul Iui HERMANN SU-DERMANN
                                  cu ANNA DAMMANN, OTTOWER. NICKE şi ERNST v. KLIPSTEIINf
La „R EGAL
U
99
Visuri spulberate
€€
                            în regia Sui HEINZ RUHMANN cu HERTHA TElLERşîROLF W£IH
La„TRIANON
U
Opereta minune
99
s
s
(6
In curând:
99
Vânt de primăvară
                  cu WILLY FRITSCH, ADELHEID SEECK şi GRETE WEISER
Doamna              co
                                      cu M&RIA DEMIS, CAMIXLO PILLOTTO şi NINO BESOZZÎ
                      Binanreina!iaiiin1»mBi»aiiirtaiTiifaffiiiaiDi)i!iiitta]inia{iaiiainii«iiaii«iiaMainiiiiaiiiiiiiniis!HJ/'iiiainiiai s
© BCU
CRITERION ROMÂNESC
    ING. ANDREI VASILE SCULY LOGOTHETI
  BUCUREŞTI, STRADA MIHAI VODĂ Nr. 25
           TELEFON: 3.96.29 — 4.54.62
                 Prezintă săptămânile acestea
la Cinema             „Scala**:
                           INTRE DOUĂ FEMEI
                 O comedie delicioasă într’un cadru feeric (Capri, Veneţia etc.) cu GERMINA D’ALBA, SANDRO RUFFINI.
la Cinema             „Fantasio**:
                           CAPRICIILE INIMEI
                 O dramă puternică cu CLARA CALAMAS, MIRIA Dl SÂN SERVOLO, SANDRO RUFFINI, ADRIANO RIMOLDI.
la   Cinema„Capitol“:
                 FRIGURI
                         ■ ' . ' ■
                 O dramă senzaţională cu CARLO TAMBERLANI.PAOLA BARBARA, MARY CASTILLO
© BCU
f ♦ »♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦■♦♦♦♦♦♦♦♦■♦ M H M                       I* * I * M44»»*4»»»»++»»»+-»+»+ + 4.»»»4»■»»■♦♦
                    Pentru mine... yefi avea mereu 20 de
ACEST MINUNAT TRATA-
                                                                              *• •*
                                                      i li -*-j-------------------------------------------t-A - a' i                                                 PW«W»»W IWv  •
                                                      U»tt« InmI —litiu. m fi Mm* 4* UmIw 4* 444»^ H a « > j y *           >>|rn   iKl/'CIUt     mxn+m. I* at*4* aaAw. • itnafti lreelet*84i Hiinţii
        yy_AMNA| ®t| I                  INvCrB        lw şl »R>IR|I>| Iar pai»il M «•* 4n«rafia 44
Mi hH • fapt pa MM > «MMM Mi 4ia iaHa4«at*a >MllM tl««l wrtt» «4Vl«ia t fi «MMM al ala M «Mi hMIdum «aa m4 mmm f4|i 4« panuai Iar. Sat» liwil i irklT «ijIAI f\C              aCTI-TI       4WarHa, «n 4* 4«Ma«inr« • 1*4 pniilMii 4* «Mm
        MCIi I vniAn UC                 Ai I A«1      i>Mil« aari m mIm *1 l«blir>aaai«l I Im «Raia mai Na.
                                                      Uraiaaii. «a huiţi 4a a Mpaiafla aaiaiaig piilml ai ara prWflapM 4a • 44m«m iraia>»«ai 4a Maia atrl«Ht» *aH IbUmmi «Eapaia. jaaa«i Mata «Ifiara a arpr«al«rt iwh4» I aatfai 4a «a>i»4ia fi 4a Wiirtnafa pnaiiMl. O hf»i 4a Unciaail ia*r*M pata aa «pi la IWurt »a«4, «ai «IgarS 4a ilaiiaia fi 4a rataWwarin»
URODONAL
PĂSTREAZĂ TINEREŢEA
IA NUMACH Şl
CHATELAIN. MARCA DE ÎNCREDERE

© BCU
•»+»++1rfr»
E X E M-PLAEUL LEI'109.—
GÂNDIREA
EX'iJ.; Pl/ARlflr 1EÎ 100’-
         APARE ODATĂ PE LUNĂ
 GRUPAREA REVISTEI : LUCIAN BLAGA, VA SILE BĂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOITA,
 G. BREAZUL, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, OLGA CABA, D. CIUREZU, MARIELA COANDA, ION COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CRE VEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f G1B I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BASIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PE-TRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, NICOLAE ROŞU, ION MARIN SADOVEANU, D. STĂNILOAE. FRANCISC ŞIRATO, GCTAV ŞULUŢIU, G. TULEŞ, EMILI AN VASILESCU, TUDOR VIANU, PAN. M.
                   VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE  '
 REDACŢIA : NICHIFOR CRAINIC, STR. VASILE CONTA Nr. 6. BUCUREŞTI I
                                                                                                                                                                                              
1 AU APĂRUT: ’                                                                                                                                                                                
NICOLAE ROŞU . •                                                                                                                                                                              
‘ DESTINUL IDEILOR                                                                                                                                                                            
•Ed. „Fundaţiilor Regale14 l   Preţui 400 lei '                                                                                                                                               
RADU GYR                                                                                                                                                                                      
- - ' BALADE '                 i ■                                                                                                                                                            
Ed. „Gorjan‘e                  Preţul 380 lei                                                                                                                                                 
OLGA CABA                                                                                                                                                                                     
VACANŢA SENTIMENTALA IN SCOŢIA                                                                                                                                                                
Ed. „Publicom“                 Preţul 300 lei                                                                                                                                                 
GRIGORE POPA                                                                                                                                                                                  
; PESSAj ARDELEAN              Preţul 600 lei                                                                                                                                                 
Ed. „Miron Neagu44                                                                                                                                                                            
■niiiiaiiiiiaiiaiHiiiiiiiiiniiiaiianiiiiiiaiiauiiiiuittsiigiiiu lEiigiimiiiiiHaiitiieniiifiiluiiiiiKiiiiiiMiiiihiuniiiiiiiiiiiMiiiliiiiigiiiiinitimiigiitiKiiaiiiiiiiitiiiiiiiiaiiiK)' «mni*  
                    ABONAMENTE : 1 AN 1000 LEI; PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI; 3000 LEI ANUAL
                                           IN STRĂINĂTATE: 3000 LEI ANUAL
ADMINISTRAŢIA:  STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16, BUCUREŞTI î
E XJE M-PLARUL LEi 100.-
GÂNDIREA
EXEMPLARUL LEI 100.-
TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL11 STRADA BKEZOIANU No, 23—25. — BUCUREŞTI
înregistrat Reg. Corn. No. 4371932
e. 14.644.—tt.III.944
© BCU Cluj