GÂNDIREA ANUL XXIII Nr. 2 FEBRUARIE 1944 s U M A R U L: A < G E R M Z D. STĂNILOAE : Contemplaţie şi asceză . 57 ION PILLAT: Versuri regăsite . . 65 V. VOICULESCU : Poesii . . . . 67 OLGA CABA : Istorie ciudată . N. CREVEDIA : Pastorală . . . î . 82 NICOLAE LAZAR : Ochitorul . . . 84 CLAUDIA BUCŞAN: Poesii . . * • » . . . , . 91 D C. AMZĂR: România şi Germania în primul răz boiu mondial....... CONSTANTIN AMARASCU : Trei poeme..............,9»-^ IOAN COMAN: Lactanţiu despre înţelepciune şi religie ( 101 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞT. ZISSULESCU : Tudor Vianu : Filosofie şi poezie . 105 TADEUSZ GOSTYNSKI: Ivirea unei poesii de curte în sec. al XVII-lea.................... 108 CRONICA LITERARA NICOLAE ROŞU : Horia Niţulescu; Toamna în Paradis; Emil Vora: înalte vânturi; A. Bolohan: Viorile azurului; Dinu Pillat: Tinereţe ciudată ; Sandu Tzigara-Samurcaş: Culesul de apoi . . . , CRONICA DRAMATICA ION MARIN SADOVEANU : Drama şi Teatrul . . . CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Destinul ideilor; Lucien Ro-mier; Th. Capidan; Despre perioada slavonă ; Calendar creştin ; Apollonius criticul; Revista Tineretului .................................. 115 EXE MPLARUL 100 L E l © BCU de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă neijumărate femei au fost milzele inspiratoare, vinul, în schimb, că* rui se închinau poemele* era întotdeauna acelaş: „nectarul14 Dece Nectar? Penlrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligentă si artă... Astăzi numai există „nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles NECTAR MOTT MOTT MONOPOL M O T T O N E L DRĂGÂŞANI MOTT • *0*1 MOTT 1914 D EM l-S E C MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE £ © BCU Cluj CAM) I REA JtlLste o idee comună multor Sfinţi Părinţi că la cunoaşterea de Dumnezeu ne ridicăm numai prin desfacerea minţii noastre de toate imaginile şi sensurile lucrurilor create. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă acest lucru ea o consecvenţă nedesminţită şi uimitor de stăruitoare. ,,Mintea trebuie să privească pe Logosul, Dumnezeu cel adevărat, fără ochi, desbrăcată de orice înfiripare a cugetării şi de orice cunoştinţă, ştiind sigur că referitor la Dumnezeu sunt mai adevărate negaţiunile prin depăşir e, cari vestesc realitatea divină prin suspendarea totailă a celor ce sunt” (Quaest. ad Thalasium, P. G. 90,333). Intro scolie la Sf. Maxim se spune: „Cele sensibile şi cele inteligibile sunt la mijloc între Dumnezeu şi oameni. Ridicându-se deasupra lor, mintea omenească se apropie de Dumnezeu, nerobită de cele sensibile în activitate şi nereţinută de cele inteligibile în contemplaţie” (Quaest. ad. Thalasium, P. G. 90,485). Iar în altă scolie se proclamă : „Când primeşte mintea unirea nemijlocită cu Dumnezeu, puterea ei naturală de-a cugeta şi de a se cugeta ia vacanţă. Iar dacă îşi reîncepe aceasta lucrarea, cugetând ceva din cele ce sunt mai jos de Dumnezeu, desfiinţează unirea cea mai presus de cugetare, deosebindu-se. Prin urmare, atâta vreme cât omul este împreună cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire şi Dumnezeu prin participare, mută, ca pe un munte nemişcat, legea firii sale” (Op. c. 376). Trebue să notăm că partea centrală a omului după aceşti Sf. Părinţi este mintea (voOs). Ideile (Xoy°0 sunt conţinutul ei. Prin acest fapt omul este chipul lui Dumnezeu, în care Tatăl este Mintea supremă, iar Fiul Ideea ideilor. Iată un loc în acest sens din Şf. Maxim Mărturisitorul: „Iar cap al lui Hristos, adică al Logosului, aflat mistic prin negaţie ca cel ce depăşeşte toate, este Mintea ce e infinit dincolo de toate în tot chipul şi în mod absolut. Pe care înţelegând-o Hristos, ca Logosul firesc al Minţii, o face cunoscută celor vrednici. Intr’adevăr, înţelegerea Logosului este cunoaştere evidentă a Minţii ce L-a născut pe El, arătând în El însuşi ca subsistenţă prezentă Mintea, spre care duce mintea ce se doreşte după identitatea prin har cu Tatăl, după desfacerea ei de cugetarea celor deosebite calitativ şi cantitativ şi după concentrarea într’o monadă deiformă, prin identitatea şi simplitatea mişcării neîntrerupte în jurul lui Dum-nezeu“ (Op. c. 332). Un comentar adecvat al acestei deosebiri patristice între minte şi idee, ni s’a părut că aflăm în opera recentă a d-lui prof. Eugeniu Speranţia „Systeme de Metha- CONTEMPLAŢIE ŞI DE D. STĂNILOAE 57 © BCU Cluj physique“, deşi autorul nu avea cunoştinţă în special de cugetarea Sf. Maxim Mărturisitorul. Cheia de boltă a sistemului Domniei Sale este distincţia între subiect şi obiect. Subiectul este ceeace cugetă şi se poate cugeta pe şine, iar obiectul este ceeaoe-i cugetat sau cugetabil, fără să se poată cugeta pe sine. Subiectul este astfel ceeace există „în sine“ şi „pentru sine”, iar obiectul ceeace nu există „în- sine“ şi „pentru sine1', ci numai în altul şi pentru altul, adecă pentru spirit. Subiectului i se poate acorda astfel numele de substanţă, obiectului numai pe cel de fenomen. Cum însă noi constatăm că lucrurile, deşi ne sunt obiecte, nu ne simt întru totul, în sensul că nici nu le cunoaştem pe toate şi pe deplin, nici nu le creem prin cunoaşterea noastră, iar prin ele nu pot exista, deducem că trebuie să existe un subiect suprem de care depind lucrurile în mod absolut şi care cugetându-le ca obiecte le şi creează, nefiind sustrase prin nimic de sub puterea lui. Acest subiect, care are toate atributele lui Dumnezeu, este singurul care există în mod absolut prin sine şi pentru sine este singura substanţă în sensul deplin al cuvântului, toate cele create fiind fenomene în raport cu el. Destinul omului, după d. prof. Eugeniu Speranţia este ca, servindu-se de mediul biologic, psihologic şi. social, ca de un instrument, să-şi câştige treptat aptitudinea de-a se curba asupra sa, făcând să răsară şi să crească centrul său noetic, devenind un supraom noetic, pentru a continua în lumea viitoare o existenţă noetică pură. Gândirea Sf. Părinţi, reprezentaţi prin Sf. Maxim Mărturisitorul, ca de altfel şi comentarul d-lui Eugeniu Speranţia, se poate rezuma în următoarele propoziţiuni: 1. Fiinţa umană este în mod principal de ordin noetic, este o cugetare ipostatică, o cugetare-subiect, capabilă de-a se cugeta pe sine. Nu e o cugetare care exclude alte posibilităţi de manifestare spirituală, ci le implică, dar cugetarea are predominanţa, Intro scolie la Sf. Maxim se spune : „Mintea e numită subiect (Orajmţtevov), ca una ce e capabilă de virtute şi de cunoaştere. Iar făptuirea şi contemplaţia sunt considerate ca fiind în subiect, fiind faţă de minte în raport de accidente (au^eŞrptâca)" (P. G. 80,50). Deci mintea stă în sine, fiind subiect sau substanţă, spre deosebire de actele ei de cunoaştere sau de făptuire, cari pot fi, considerate fenomene. Mintea are trei puteri: puterea intelectuală, puterea doritoare, şi puterea impulsivităţii (Quaest. ad. Thal. P. G. 90,419). Deci nu mintea este o putere a dorinţii, sau a voinţii, ci invers acestea sunt puteri ale minţii, ceeace scoate în relief întâietatea caracterului cugetător al fiinţii umane. Doctrina aceasta psihologică am putea spune că e confirmată de psihologia mai nouă dntegralistă sau configuraţionistă, care nemai atomizând stările şi mişcările sufleteşti, ci văzând în fiecare din ele un complex ireductibil, format din elemente cognitive, volitive şi afective, recunoaşte totuşi rolul principal al elementului cognitiv, prezenţa sensului în orice configuraţie conştientă a sufletului. Hans Driesch spune despre sentimente: „An erster Stelle sagen wir noch einmal, dass Gefuhle keine Zustănde des Ich sind, sondern Etwasse und Gegenstănde, welche ich bewusst habe“. (Grundprobleme der Psychologie, 1929, Leipzig, pg. 30). Am putea spune că sâmburele intim al fiinţii omeneşti este conştiinţa iposta-siată, care se apleacă spre sine însuşi şi spre lucruri. In aceasta omul este cu deosebire o făptură după chipul lui Dumnezeu, care este subiectul cugetător prin excelenţă, este Mintea supremă. 2. Doctrina Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă necesitatea desfacerii minţii de toate impresiunile, reprezentările, noţiunile şi sensurile lucrurilor, pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. S’ar părea însă că din învăţătura aceasta, ca şi din teza d-lui Eugeniu Speranţia despre rolul trecător al lucrurilor din lume, rezultă pe de o Ş8 © BCU parte că toată lumea creată nu are nicio importanţă, sau numai una de instrument provizoriu pentru auto-regăsirea subiectului nostru spiritual, iar pe de alta că îngemănarea logică dintre subiectul cugetător şi obiectul cugetat nu este o necesitate fiinţială pentru subiectul nostru. Oare de fapt ajungând mintea la contemplarea lui Dumnezeu, dispare orice legătură a subiectului nostru cu ceva din ea ? In legătură cu aceasta se pune mai ales problema valorii subiectului semenului nostru şi a rolului special pe careul poate avea în ridicarea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu. . - . ' * . ■ . Teza că mintea noastră trebuie să facă uitate toate impresiunile, reprezentările, noţiunile şi sensurile de orice fel, aşadar orice obiect material sau spiritual, pentru a se ridica la cunoaşterea cea mai adevărat posibilă şi la unirea cu Dumnezeu, cuprinde un mare adevăr, ceeace explică perzistenţa ei la toţi. misticii religioşi. Ne vom sili să evidenţiem puţin acest adevăr prin câteva consideraţiuni cât mai apropiate de experienţa şi de judecata obişnuită. . Dumnezeu nu este după asemănarea lucrurilor, a obiectelor, a ceeace poate fi conţinut al cugetării, căci acestea sunt prin firea lor inferioară cugetării, subordonate ei, iar Dumnezu nu poate fi subordonat nici unei puteri sau lucrări din Câte există, întrucât subiectul cugetător este suveranul cel mai înalt pe care îl întâlnim pe lume, El este singura entitate care poate avea oarecare asemănare cu Dumnezeu. Ca să ne ridicăm întrucâtva spre înţelegerea lui Dumnezeu trebuie să ajungem ochi în ochi cu subiectul cugetător din lumea noastră. Dar o mare piedică ne pune spre această ţintă conţinuturile cugetării, cari fac subiectul să nu se întoarcă asupra sa, ci să privească tot alţceva decât ceeace este el. Numai cu mari eforturi, după lungi exerciţii, ajunge subiectul nostru capabil să se desfacă pentru mai multe clipe în şir de robia conţinuturilor, meditând asupra sa însuşi. Credem că suntem în spiritul Sf. Părinţi când spunem că numai prin subiectul propriu duce calea negaţiunii tuturor imaginilor şi ideilor spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci altfel nu ştim cum s’ar transforma actul spiritual de negaţiune a lumii şi sentimentul ee-1 întovărăşeşte într’un act de afirmare a lui Dumnezeu şi într’un sentiment corespunzător. Numai autoexperienţa justă a subiectului nostru constitue punctul în care negaţiunea tuturor îşi schimbă direcţia spre o adâncă simţire -positivă că ne aflăm în faţa Fiinţei supreme ca ceva pozitiv, deşi infinit misterios şi imposibil de captat în condiţiuni mintale. Mai mult chiar, Dumnezeu este aflat într’o strânsă legătură cu mintea proprie ce se cugetă pe sine, desfăcută de toate conţinuturile. Când mintea ajunge în stare să se privească pe sine, ea devine simultan transparentă, privind prin ea pe Dumnezeu. Aceasta „se arată în mintea curată ca intr’o oglindă, rămânând, ca ceeace e în sine, nevăzut", spune Sf. Grigore Palama (Tratatul prim din prima triadă, Anuarul Academiei teologice din Sibiu, 1933, p. 33). Iar un loc de Evagrie Ponticul, însuşit de mulţi părinţi, spune: „Când mintea, desbră-cându-se de omul cel vechiu, îmbracă pe cel din har, atunci vede, în timpul rugăciunii, starea ei asemănătoare safirului sau culorii cereşti; starea aceasta Scriptura o numeşte loc al lui Dumnezeu, văzut de bătrânii lui Israel pe muntele Sinai" (Wilhelm Bousset, Apophtegmata, Tubingen, 1923, p. 316; Anuar cit. p. 30). Dar mai relevant pentru transparenţa aceasta a minţii, care face „vizibil" pe Dumnezeu, este locul Sf. Dia-doch: „Nu încape îndoială că mintea, când începe să lucreze în ea stăruitor lumina dumnezeească, devine cu totul transparentă, încât vede în chip abundent lumina din sine; iar aceasta se întâmplă când puterea sufletului domină patimile" (Migne P. G. 65, 1180 A). , 59 © BCU Desigur în toate aceste locuri cari, se pot înmulţi la discreţie, e presupusă ca o condiţie împlinită pentru această transparenţă, purificarea de patimi şi prezenţa harului divin. Dar fapt e că mintea desfăcută de conţinuturi, mintea curbată asupra sa însă-şi, este cel mai potrivit mediu prin care omul se ridică dela lume la Dumnezeu, pe calea negaţiunii. Mintea în această stare e tronul lui Dumnezeu, efectuându-se nu numai o cunoaştere a lui Dumnezeu, ci şi o unire cu El (Vezi Maxim Mărturisitorul în multe locuri ale operei Quaestiones ad Thalasium). Dar de ce natură e această transparenţă în baza căreia mintea, contemplându-se pe sine, contemplă eo ipso pe Dumnezeu, date fiind se înţelege condiţiile de puritate etică şi de prezenţă a harului? Mai bine zis prin ce e mintea capabilă să fie transparent a lui Dumnezeu, ce „formă“ are această cunoaştere de Dumnezeu prin mijlocirea ei şi cum îşi dă seama că nu se vede numai pe ea, ci şi pe Dumnezeu? Nu se efectuiază aci numai o cunoaştere prin deducţie a lui Dumnezeu, prin mijlocirea analogiei cu mintea proprie, cum crede d. Eugeniu Speranţia, ci are loc o cunoaştere simultană, la un loc, a minţii proprii şi a lui Dumnezeu prin oglinda ei, sau într’o unire cu ea. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte foarte accentuat despre necesitatea minţii de-a nu se detaşa din uniunea cu Dumnezeu, comentând în acest sens cuvântul lui Iisus că cel ce crede fără să deosebească poate muta şi munţii (Op. c. col. 376), Această întâlnire cu Dumnezeu prin mintea noastră pură, credem că are loc în felul următor: Intorcându-ne asupra noastră ca subiect cugetător, după înlăturarea oricărui conţinut care prin firea lui are contururi precizate, experiem o anumită desmărginire, o deschidere de abis în faţa căreia ne cuprinde ameţeala. Dar tocmai această ameţeală, tocmai înmărmurirea în faţa abisului şi paralizarea posibilităţii de-a ne mişca într’o direcţie progresivă, ne dă sentimentul că ceeace s’a deschis în faţa noastră, rămânând totuşi ca un întunerec —< întunerec luminos cum îi spun Sf. Părinţi .— nu e o regiune a fiinţii noastre, ci sunt adâncurile infinite ale Divinităţii. Tocmai când, desbrăcându-ne de toate hainele lumii create, ne-am aştepta să privim subiectul nostru desvăluit — vo0$ — şi să încercăm sentimentul celei mai depline libertăţi şi suveranităţi, ne pomenim înaintea unei alte puteri, a cărei stăpânire asupra noastră se revelează infinit mai impunătoare şi mai copleşitoare decât stăpânirea lumii. Şi totuşi trebuie să facem un mare efort pentru a ajunge sub raza stăpânirii ei conştiente şi pentru a rămânea acolo. Câtă vreme sub robia lumii cădem prin inerţie şi prin neputinţă, robi ai lui Dumnezeu devenim şi rămânem prin libertate şi necurmată strădanie. Dar dacă numai sub „forma" sau în întunerecul acestui abis al spiritului ni s’ar descoperi Dumnezeu prin întoarcerea subiectului nostru cugetător asupra sa, poate că ar rămânea încă posibilitatea unui echivoc panteist. Siguranţa că acest adânc, deşi în legătură cu noi, nu e una cu noi, ne-o câştigăm şi în altfel decât prin nimicnicia proprie pe care o experiem în faţa lui. Cum am văzut dintr’un citat anterior, transparenţa aceasta o câştigă mintea în timpul rugăciunii. Rugăciunea este însă o extază a subiectului cugetător, un act prin care acesta se transcende, se întinde peste sine, spre Subiectul suprem şi infinit. Prin rugăciune subiectul nostru are conştiinţa că nu e singur, ci că se află în faţa lui Dumnezeu. Prin rugăciune adâncurile uluitoare, cari transpar prin minte după înlăturarea tuturor conţinuturilor din ea şi după întoarcerea asupra sa însăşi, se revelează ca adâncimi ale subiectului suprem deosebit de noi, în faţa căruia ne smerim. Prin rugă- 6° . © BCU Cluj dune adulmecăm în preajma noastră cu o certitudine absolută prezenţa Subiectului suprem, infinitul pe care-1 simţim că ne învălue nefiind decât umbra proectată de EL. Ar ajunge prin urmare să evidenţiem câ acea transparenţă a subiectului nostru cugetător, întors asupra lui însuşi, nu e posibilă decât prin rugăciune, ca să fie pus mai presus de orice îndoială faptul că adâncimile privite prin el sunt, conform mărturiei conştiinţei, norul în care se ascunde şi se face simţit subiectul suprem şi nu vre-un „infinit" al fiinţei noastre proprii. De fapt perzistarea gândului nostru asupra lui însuşi nu e posibilă decât prin rugăciune, înţelegând o rugăciune spirituală. Numai în rugăciune uităm de toate pentru o lungă durată, iar uitând de toate nu se produce un vid în noi, d avem conştiinţa de Dumnezeu deodată cu conştiinţa de noi, ca fiinţă transempirică. Propriu zis nu conştiinţa de noi înşine stă pe primul plan, ci cea de Dumnezeu. De noi suntem conştii oarecum într’un mod indirect, întrucât simţindu-1 pe Dumnezeu întâi, în forţa cu care ne revendică întru puritate, ne întoarcem asupra noastră, eonstatându-ne nimicnicia şi nevrednicia. Gândul ni se mută astfel dela Dumnezeu la noi şi invers, Dumnezeu stând însă pe primul plan. Astfel pentru ajungerea la o cunoaştere prin unirea cu Dumnezeu nu se cere numai renunţarea la figurile şi ideile tuturor lucrurilor create, ca la un zid aşezat între El şi noi, ci şi la ideea de noi înşine, care înseamnă lăpădarea de sine. Iar această condiţie se realizează numai în rugăciune. Insă renunţarea la noi înşine are numai sensul că ne situăm, pentru vederea noastră, după Dumnezeu, în funcţie de El, ordinea cognitivă imitând ordinea ontologică. Astfel pentru vederea lui Dumnezeu prin rugăciune, pe de o parte se cere înlăturarea tuturor lucrurilor ca obiecte ale conştiinţii, chiar şi a subiectului propriu, iar pe de alta ca nici Dumnezeu să nu fie transformat în obiect, ci să rămână ca subiect, ca subiect prim, deşi nu experiat ea persoana întâia în senz gramatical. Oarecum suntem primiţi în sfera Lui sau pătrunde El în cuprinsul subiectului nostru şi experiem ca dinăuntrul Lui starea Lui de subiect şi forţa Lui de subiect suprem, dar nu ca pe a noastră, căci în acelaş timp sau în alternare imediată simţim şi nimicnicia şi răspunderea noastră. In cuvinte şoptite sau neformulate, ne auzim repetând în esenţă gândul de uimire şi de rugăciune: „Doamne cât de măreţ eşti şi cât de mic şi de nevrednic sunt; aibi milă de mine!" Acesta trebuie să fie cel puţin unul din senzu-rile cuvântului Scripturii, atât de accentuat de Sf. Părinţi despre Duhul dumnezeesC care se coboară în inima noastră, acoperindu-se cu subiectul nostru sau substituindu-1 şi strigând pentru noi, dar, şi noi, cu El: Aba Părinte! Dar acum e locul să răspundem şi la întrebarea: oare de fapt impune cunoaşterea lui Dumnezeu o înlăturare pur şi simplă a oricărei legături cu lumea creată şi în special cu subiectele semenilor? D. Eugeniu Speranţia îi lasă acesteia măcar rostul provizoriu de mediu prin care are să se deprindă eul nostru noetic să cugete în general, ca apoi să poată cugeta şi asupra sa, ajungând la deplina desvoltare. Dar oare nu e şi în această teză o insuficientă reliefare a valorii lumii create de Dumnezeu şi a semenilor? Oare să fie ultima ţintă a fiecăruia din noi maturizarea eului propriu noetic, având să privim tot ce e împreună creat cu noi simplu mijloc? Oare să fie justă concepţia că fiecare subiect are să tindă la o întâlnire cu Dumnezeu, totul rămânând la o parte, în uitare? Nu cumva s’ar expune prin aceasta creştinul acuzei că, urmărind întâlnirea cu Dumnezeu, se desinteresează de tot oe e în jurul său, sau cel puţin subordonează totul unui interes personal, punând eul său mai, presus de toate? Răspunsul la aceste nedumeriri ni-1 dă în special un loc din Sf. Nil, care zice: „Aduriându-se mintea în sine nu mai priveşte nimjic nici din cele sensibile, nici din 61 © BCU cele raţionale, ci numai minţi pure ('('nwobc vo^c) şi raze dumnezeeşti. izvorând face şi bucurie" (P. G. 79, 1221). Multă vreme am socotit că aceste minţi pure, minţi des-vălite, vor fi îngerii. Dar mintea este, în concepţia Sf. Părinţi, partea centrală 'a f'inţii omeneşti, mai bine zis subiectul uman cugetător. Deci chiar de vor fi vizate în acest loc şi puterile îngereşti, nu este exclus să fie vorba şi de subiectele umane. După acest înte1es foarte probabil, subiectul nostru concentrat asupra sa, adecă desfăcut de orice conţinut, nu mai priveşte nici figuri sensibile, nici idei, ci, deodată cu razele divine, minţi omeneşti ipostatice, cu alte cuvinte subiecte umane desbrăcate de tot ce le acopere în ochii noştri, ridicate peste starea de obiecte sau de noţiuni ale minţii noastre. Dacă rugăciunea este starea în care subiectul nostru se face transparent, privind prin el însuşi, într’un act de autotranscendere, pe Dumnezeu-Iisus, învăţându-ne să folosim pentru noi pluralul când ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, ne-a revelat faptul că nu putem şi nu trebuie să ne simţim izolaţi când ne aflăm înaintea lui Dumnezeu, ci în legătură cu semenii noştrii. Pe măsură ce ne purificăm şi progresăm în starea de mântuire, natura noastră umană se înalţă peste starea de divizare în care a căzut prin păcat, la starea de unitate, persoanele în care este ipostasiată devenind ca un singur om, spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin păcat zice acesta „natura cea una, s’a divizat în nenumărate părţi; şi noi cari suntem ai aceleiaş naturi, ne consumăm unii pe alţii ca nişte reptile" (P. G. 90,256). Dar prin apropierea de Dumnezeu natura noastră devine din nou „nesfârticată" şi „nedespărţită", căci „lucrarea şi dovada sigură a iubirii de Dumnezeu este afecţiunea sinceră şi binevoitoare faţă de aproapele1" (P. G. 91, 401). - Dar dacă este destul de greu de evidenţiat faptul că simultan suntem conştii de noi înşine şi de Dumnezeu, şi mai greu este de arătat cum prin acelaş act de âutocon-ştiinţă „vedem" şi subiectele semenilor, fără a-i coborî la starea de obiecte. In general ne dăm seama că tot rugăciunea este aceea care ridicându-ne la cea mai pură auto-experienţă ca subiect, ne desvăluie într’o împletire cu el şi subiectul semenului sau ne face să-l contemplăm în puritatea lui de subiect oare cum dinăuntru în afară, nu ca eu propriu, ci ca pe al altuia, dar eul propriu atârnând de el şi deci constituind împreună o dualitate lăuntrică. ' ' ' ‘r " I '! ^ In meditaţia asupra subiectului nostru şi în rugăciune ne descoperim că eu pus în existenţă de Dumnezeu pentru o anumită misiune, împrejmuit de un ansamblu de fiinţe umane fată de cari avem o răspundere. Nu simpla micime ontologică în raport cu subiectul infinit ne face să suportăm cu temere prezenţa Lui, ci nevolnicia pe care ştim că am manifestat-o în relaţiile cu semenii. Simţim că alăturea cu subiectul nostru stau subiectele lor, prin transparenţa lui îi vedem pe ei. Nu-i inai vedem în îmbrăcămintea lor empirică, acoperiţi în straturi sensibile prin cari îi putem coborî la starea de obiecte ale cunoaşterii noastre, ci ca subiecte „goale", transcendente dar reale, cu destin etern, faţă de cari avem deaceea o răspundere cu atât mai mare. Nimic din pătura sensibilă a fiinţii lor nu ne mai solicită ochiul în afară pentru a se naşte în el vre-o tendinţă poftitoare sau pătimaşă la vederea vre-unui element sensibil devenit „obiect" al privirii. Avem în noi înşine, în autocontemplarea subiectului nostru pur, conştiinţa semenului ca subiect pur cu destin etern care ne revendică tocmai pentru a-şi asigura prin noi acest destin. Această conştiinţă se exprimă în frecvenţa pluralului ca mod de vorbire al rugăciunii. In rugăciune se manifestă conştiinţa comunităţii noastre. In ea vorbeşte pluralitatea în care e împletit eul din noi. Subiectul rugăciunii este „noi". In limpezimea stării de rugăciune fiecare subiect e conştiu că poartă asupra lui răspunderea pentru alte subiecte. Fiecare subiect ridicat la treapta 62 © BCU de automeditare şi de rugăciune pură constată concentrate în el ca într’un focus numeroase subiecte. Firea omenească iese în aceste momente din starea de împărţire, anticipând uniunea desăvârşită din lumea viitoare. Intr’o surprinzătoare identitate cu Sf. Maxim Mărturisitorul, Paul Hăberlin, spunând că „substanţa" umană „nu este împărţită în indivizi, ci este una şi aceeaşi în fiecare individ, dar modificată individual", evidenţiază că în relaţiile dintre individ şi individ se întâlneşte natura umană cu ea însăşi, desvoltându-se spre noui şi noui forme. Fiecare individ contribuie astfel la desvoltarea naturii umane în întregul ei. Astfel orice individ întâlnindu-se cu altul află nu numai despre altul, ci şi despre natura umană în genere şi deci despre sine însuşi. „Am andern geht ihm Sein auf, und indem es in ihm das „alter ego" findet, findet es sich selbst „als Seiendes". Der Mersch, eine philosophische Antropologie, Ziirich, Spiegel Verlag (1941, p. 35). Dar atunci şi în sine însuşi descoperă omul, cu cât se purifică mai mult de ceeace nu este în mod esenţial fiinţa lui, subiectele altora. Dacă orice parte a Universului stă într’o legătură directă sau indirectă cu toate celelalte, desigur că şi omul ca subiect stă într’o legătură cu celelalte subiecte, purtat de ele şi purtându-le, iar prin cunoaşterea ca funcţiune a sa trebuie să îşi dea seama în oarecare mod de această legătură. Dar nu numai când se priveşte pe sine ca subiect pur vede ca printr’un transparent şi subiectele semenilor, ci şi când contemplă pe altul ca subiect pur se vede şi pe sine şi pe Dumnezeu, potrivit cuvântului evanghelic că cel ce face bme unuia din cei lipsiţi, lui Iisus Hristos îi face. Ne vedem pe noi înşine în intimitatea de subiect şi pe Dumnezeu în acelaş timp, când ne scufundăm în vederea altuia ca subiect, deoarece nu-1 putem vedea pe acela în intimitatea eternă a lui fără a ne adânci totodată în vederea subiectului nostru. s S’ar putea obiecta că această prezenţă a semenilor în circuitul dintre noi şi Dumnezeu nu are o valoare practică, în stare să scoată contemplaţia creştină de sub acuza de pasivism, întrucât vedem pe semenul nostru, în subiectul său transcendent, înlăuntrul nostru şi nu interesându-ne de situaţia lui concretă dinafară de noi. Şi totuşi autocontemplarea aceasta, prin care vedem simultan subiectul nostru, pe al semenului şi pe Dumnezeu, are o uriaşă importanţă în valorificarea aproapelui. In clipele intermitente în cari suntem absorbiţi de ea, dobândim, pentru tot restul timpului de activare între oameni, obişnuinţa de a-i privi nu în stratul trecător al exis+enţii lor, nu ca obiecte menite să ne ajute la satisfacerea poftelor ce ni se trezesc când îi luăm ca atare, ci în subiectul lor transcendent şi netrecător, care nu ne stă la discreţie, ci ne chiamă la răspundere. Sf. Maxim Mărturisitorul fixează pentru creştin datoria de-a se ridica dela privirea după simţuri a lucrurilor, care totdeauna e amestecată cu pornirea pătimaşă spre ele, la privirea oea spirituală, la privirea ideilor pure ale lor (P. G. 90,333). El distinge între ddeea pătimaşe şi ideea simplă a fiinţelor şi a lucrurilor. Ideea pătimaşe este compusă din idee şi patimă, cea simplă este idee fără patimă. O femeie poate fi contemplată în subiectul ei pur, netrecător, ce nu poate fi făcut obiect disponibil pentru satisfacerea unei pofte, în ideea ei simplă, dar poate fi privită şi ca idee amestecată cu patimă. Şi pentrucă vederea imaginei ei sensibile prilejueşte mai uşor trezirea pornirii pătimaşe în om, exerciţiul contemplării spirituale a subiectului ei pur, prin subiectul nostru, e necesar pentru a ne face în stare să o vedem şi când ne mutăm privirea la imaginea ei concretă ca subiect de valoare eternă, cu cel mai serios sentiment de răspundere pentru salvarea ei. Fără anumite clipe de contemplaţie, semenii noştri îşi pierd înalta lor valoare, , . , . . ' 63 © BCU devenindu-ne obiecte de cari putem uza şi abuza, iar relaţiile sociale se înăspresc şi se sălbătăcesc provocând crize tot mai greu de soluţionat. Fiecare ins devine un focar tot mai desvoltat de pretenţii, un muşuroiu de convulsiuni anarhice* dinamitarde. Iar o societate compusă din astfel de inşi e firesc să nu mai poată fi ţinută în ordine decât prin teroarea care recurge în orice clipă la execuţii. Intre transformarea semenilor în obiecte şi peste tot între incapacitatea noastră de-a ne deslipi de lumea obiectelor pe de o parte şi între pornirea pătimaşe spre ele pe de altă parte este o strânsă legătură. Ceeace ne ferecă de aspectul exterior al realităţii, oeeace ne face incapabili de-a ne ridica la autocontemplarea noastră ca subiect şi deci şi la contemplarea lui Dumnezeu şi a semenilor ca subiecte, este pofta din noi care se cere după dulceaţa din lucruri. Este deci necesară o asceză de ordin etic, o mortificare a poftelor şi a patimilor, pentru a deveni, după această deslipire a degetelor noastre din mierea lucrurilor, capabili şi de-o asceză cognitivă, de-o renunţare la înseşi imaginile şi ideile lucrurilor şi fiinţelor, la calitatea lor de obiecte ale cunoaşterii, pentruca, regăsindu-ne pe noi ca subiect şi deodată cu aceasta pe Dumnezeu şi pe aproapele, să restabilim adevărata valoare a lumii. Asceza etică şi ca urmare a ei cea cognitivă e calea negativă care ne înalţă la vederea cu adevărat pozitivă a adâncului realităţii. © BCU VERSURI REGĂSITE DE ION PILLAT TERTINE Oglinda pudruită cu polei ' 7 Purta pe alba-i filă descântată, Drept pană de oţel, patina ei — Şd versul ce-1 scria înaripată Pe pagina de ghiaţă, în scântei , De raze desvelia tot mai curată, Sub chiciura din suflet, para ce-i Sbucnia — foc pur — iubirea tremurată Ca pe zăpezi argint de clopoţei... PE O ALEGERE PROPRIE DIN GEORGE, HOFMANNSTHAL Şl RILKE — Din sufletul a trei poeţi rămâne Acest prinos de versuri pe altar. , Trei flăcări se înalţă, tot mai clar Chiemând în noi porunca lor de mâne. Ce vor mai mult ? Ce pot dori mai mult ? Când morţilor le vântură cenuşa, Ei singuri cântă. Deslegând cătuşa Destinului: învie — şi-i ascult. 65 CREZ Cu versul meu n’am vrut să plac mulţimii, Nici snobilor puţini să ţin isonul: Am zis doar pentru mine jocul rimii De mi-a venit, curat în suflet, tonul. Nu m’am silit să cânt pe marii zilii, Nici să slăvesc mereu ce-aduce lanul. Las altora să facă pe abilii — ■ Doar graiul românesc mi-a fost tiranul. Cum ar putea, de l-aşi uita o clipă, Ca el mai vrednic alt stăpân să-mi fie, Cu rădăcini de sânge, o aripă Când minai legat de suflet, Poezie! P O E S I I DE V. VOICULESCU DAEDAL , Am construit, cu ce ardoare, subpământeană rătăcire, Se’mbucă geniul cu moartea în limpezimea unui gând. Ce clar e planul şi ce sombră capcana, crâncena rotire, Să te ’nvârieşti fără scăpare ocol tot ţie însuţi dând. Las bestiile de aramă. Azi iar vicleanul duh îmi vând, Dar unei alte mai înalte cercări de pură ’nfăptuire. Să iscodesc pe nicovală o aripă, mă sbat, flămând Să urc în cerul sterp viaţa cu greul jind de nălucire. îşi leagănă în poală zeii şi-i lulue cumplita mare Trec valuri dulci pe-amare linişti şi coapsa insulei se’ndoaie Aci o navă sparge zarea şi-aici de-o dată nu mai e. Pornesc spre-un sbor senin şi iată s’abate marea remuşcare Aud, în inima-mi închisă, mugind ca’n tainica odaie Sub taurul închipuirei zănateca Pasiphae. ASIA Am săgetat Apusul şi l-am aflat hain Năpraznic târg de genii înaripaţi cu viţii Din vasele de aur beau fierea lor leviţii Şi nici un sfânt în piscul sălbatecului chin. 67 © BCU Cluj Mândrii de gânduri oarbe in sufletul puţin. Născuţi din spuma vremii, se’ntorc iar istoviţii Titani fără legendă şi fără zei, — priviţi-i Afund în hăul celor afară din destin. Măreţii robi ai Forţei s’agaţă în furtună De-un pai plăpând de glorii. Când trăsnete s’iadună îmi smulg de spaimă ochii din sombrul cerc de fier t Văd anticile Asii deschise ca o lacră, înfipt pe culmi un schimnic mâncat de lepra sacră. Prin el se scurg în taină mâinile din cer. CARTEA Visterie doldora de vise, Fermecată ladă a Pandorii Unde toate duhurile ’nchise Schimbă’n aur plumbul închisorii. Cât de veche, galbenă şi roasă, -Tu ne spinteci bezma’suferinţii Când te-avem în mâini, misterioasă Teacă pentru săbiile minţii. Lui Radu Gyr Stup în care sîove’naripate Ou polenul lumii încărcate SiUioul nemuririi ne-au făcut, Roi de buchi — seminţe ale ideii, Magic cosmos strâns ’n scoarţe, Zeii Au pierit că nu te-au cunoscut. © BCU Cluj ISTORIE CIUDATĂ — IN CARE SE SUCCED O SEAMĂ DE ÎNTÂMPLĂRI MIRACULOASE ŞI SE POVESTEŞTE VIAŢA LUI RAMON DE LA SIERRA MORENA, IN STIL DONQUIJOTESC — DE OLGA CABA Din această istorie ciudată nu veţi înţelege nimic, dacă nu vă destăinuesc o întâmplare şi mai ciudată: dispariţia faunului din grădina părintelui Alvarez. Faunul era de piatră şi ca atare, nu avea niicio cauză logică să fugă din grădină. Dacă în toată întâmplarea aceasta ar fi existat vreun element logic nu m’aş fi apucat să v’o povestesc, deoarece spiritul meu e de aşa natură, încât nu poate fi în mişcare decât de lucruri lipsite de logică. Deci, faunul dispăruse, precum a dispărut şi tânărul pescar pe care l-am trimes să-i dea de urmă şi astfel, ne-am hotărît cu părintele Alvarez şi cu Juanita, nepoata acestuia, să mergem să-l căutăm. Carmencita, logodnica pescarului dispărut, a cerut şi ea să fie luată la drum cu noi. Era o zi dumnezeească de Mai când m’am dus la părintele Alvarez, pregătită de călătorie. După ce am făcut înconjurul Europei şi m’am oprit în această mică insulă spaniolă, nu mai m’am mişcat de aici doi ani de zile, m’am stabilit, m’am liniştit, am lăsat şi rădăcini. Parcă nu-mi vine să cred că am fost cândva în stare să o iau la goană pe toate şoselele, urcându-mă din tren în vapor şi din autobus în avion, ca un duh rătăcitor. Pe atunci îmi părea normal să mă scol dimineaţa la Helsinki ca să iau masa la Paris şi pe urmă să mă duc cu trenul de seară la Lisabona. Acum însă, drumul de 30 km. până la San Bartolomeo, parcurs intr’un car cu coviltir, îmi părea un eveniment din cale afară de promiţător şi de aventuros. Deabia mi-am putut închide ochii toată noaptea la gândul că plecăm la San Bartolomeo. In curtea parohiei, Alvarez, Juanita şi Carmencita mă aşteptau, tot aşa de agitaţi Şi de îmbujoraţi în aşteptarea marelui eveniment, ca şi mine. Carmencita era îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a ei, cu fusta înflorată, scrobită, bogată în cute, cu un şal de dantelă albă în cap, ca în zi de sărbătoare. Părintele purta reverenda lui de toate zilele, dar avea o pălărie nouă de catifea neagră cu borurile foarte largi şi se rezema într’un toiag foarte gros, sculptat din nuc, de toată frumuseţea. Juanita eşea şi intra în casă într’un continuu vârtej, aducând de fiecare dată câte-un coş plin cu merinde şi vinuri, acoperite frumos ou şervetul de pânză albă ca zăpada. Era vorba de o adevărată călătorie acum, cu tot mecanismul complicat al dru- 6? © BCU Cluj murilor de odinioară, parcurse în postilioane, care durau patru săptămâni pe timp frumos între Burgos şi Santander, cu nenumăratele accidente pe drum, ca şi atacurile neprevăzute ale bandiţilor mascaţi şi pitiţi în tufele de pe marginea şoselei, răpirea contesei frumoase şi suferinde de către cavalerii misterioşi, deghizaţi sub glugi de franciscani, moartea unui cal muşcat de ţânţar, întâmplat în ciuda tuturor leacurilor povăţuite şi administrate de către toţi cei de faţă, întâlnirea unui grup de pelerini cu picioarele goale, popasurile din păduri când lumea şade la taifas în jurul focului şi fiecare era rugat să spue o poveste, până când jarul se înfunda în scrum şi babele începeau să dea din cap, aprobând parcă tot ce s’a întâmplat dela Geneză până în ziua Celei din. Urmă Judecăţi, din prăpăstiile somnului şi ale bătrâneţii. Oamenii de azi nu mai ştiu să călătorească. Când trei londonezi se sue în maşină cu gândul de a petrece week-endul la Edinburgh, pe faţa lor nu se citeşte mai multă emoţie, ca şi icând ar fi vorba de o plimbare între Piccadilly şi Oxford Circus. Unul se aşează la volan, celălalt are grijă de termos, al treilea întreabă: „Got the whisky, Johnny?” Şi maşina porneşte. Nu se aşteaptă decât la un singur accident pe drum: pana. Când coboram cu dânşii din maşină după asemenea drumuri, mă întrebam cu mirare, dacă de fapt am ajuns undeva. Acum însă nu era vorba de asemenea facilităţi. Carul, pe care ni la trimis morarul, îl avea moştenire dela bunici. Şi era o frumuseţe de car în adevăr! Coviltirul de lemn era pictat într’o parte cu legenda lui Theseu şi Arianda, povestită într’o succesiune de imagini, cu fiecare moment decisiv încadrat în linii negre, ca să nu se amestece trecutul cu viitorul. Văpseaua de ulei era crăpată în multe părţi, Ariadna apăru în unele evoluţii ale ei, fără cap sau cu trupul în bucăţi, dar tot ea era, o puteai recunoaşte după rochia ei albă şi lungă, umflată de vânt şi de vârtejul mişcărilor, şi după panglica albastră cu care era încinsă la brâu. De cealaltă parte, coviltirul povestea legenda lui Pan şi a lui Syrinx, în care se amestecau, în mod ciudat, fragmente din metamorfoza Ledei şi viaţa apostolilor. înăuntru în car, sub coviltir, se găseau două bănci lungi, aşezate faţă în faţă şi jos, scândurile erau acoperite cu câţiva pumni de fân proaspăt şi mirositor. Juanita aşeză cu grijă merindele în fundul carului şi tot acolo am depus şi eu coşul meu de trestie. Caii înhămaţi dădeau nerăbdători din copite şi birjarul, un flăcău de vreo douăzeci şi doi de ani, îmbrăcat cu un bolero larg de catifea neagră şi uzată, din care se revărsau mânecile bogate ale cămăşii, încins la brâu cu o cingătoare de mătase verde, se urcă pe capră şi ne pofti şi pe noi să ne suim în car. Juanita, Carmencita şi cu mine, ne-am suit repede şi ne-am aşezat pe una dintre bănci, părintele însă, din cauză că era voluminos şi bătrân, se urcă cu grea îndurare, ajutat de birjar şi trais de noi, nu fără câteva oftaturi solicitând ajutoarele cereşti şi în special, al Sfintei Teresa de Avila. Insfârşit ne-am văzut cu toţii instalaţi cu voia lui Dumnezeu, coşurile cu merinde din fundul carului fură numărate pentru a zecea oară şi împinse mai înspre colţuri, ca să stea în siguranţă. „Sunteţi gata, părinte? Pot să le dau drumul?" întrebă băiatul de pe capră. „Dă-le drumul, Antonio şi plecaţi să fim!“ strigă Alvarez, umplându-ne prin vorba asta cu neliniştea şi bucuria marei aventuri. Carul eşi pe poarta parohiei şi o luă la pas în jurul bisericii, cotind în strada lăturalnică ce ducea înspre şosea. Oamenii eşeau la porţile caselor şi se întrebau unii pe alţii: „Oare unde pleacă părintele Alvarez?" Bărbierul stătea la uşa dughenei sale sub farfuria de aramă şi ne ura bun drum cu gesturi atât de elocvente, încât a trebuit P ' © BCU să ne oprim ca să-i mulţumim, cu care ocazie ne-a întrebat aşa într’o doară, unde plecăm. Părintele a răspuns că ne ducem la San Bartolomeo şi vorbele fură auzite de câţiva copii care se jucau în praf. Vestea mergea mai repede decât noi şi când ne-am oprit iarăş la hanul de pe drum, pentrucă Alvarez îşi aduse aminte că nu are destul tutun şi Antonio a trebuit să coboare ca să-i cumpere, toată lumea din jurul nostru ştia deja că părintele pleacă la San Bartolomeo. Când am trecut pe lângă moară a trebuit să ne oprim din nou şi să-ii mulţumim morarului pentrucă ne-a împrumutat carul şi caii şi ne-a găsit şi un birjar, aşa încât soarele umbla foarte sus pe cer când am ajuns afară pe câmp, pe drumul de ţară plin de gropi şi de hqpuri din cauza noroiului uscat şi brăzdat de urmele carelor, ca o holdă spintecată de pluguri. Era foarte cald şi ni se făcuse sete, am desfăcut deci o sticlă de vin, din fundul unui coş apăruseră paharele groase şi l-am rugat pe Antonio să stea puţin, să bea şi el cu noi. După ce-am pornit-o din nou, ni se făcuse şi mai cald. Antonio şi Carmencita începură să cânte, până fură şi ei cuprinşi de toropeală. Ne-am pomenit dormitând cu toţii şi ne-am desmeticit la o svâcnitură bruscă — probabil şi Antonio aţipise şi caii au luat-o razna pe câmpie, oprindu-se dintr’odată la marginea unui. şanţ. Am, sărit repede jos cu toţii şi Antonio trase caii la o parte, nu fără câteva aluzii obscure la originea lor, pentrucă îi era ruşine de noi din cauză că adormise şi era foarte furios. Părea că am rătăcit multă vreme, deoarece oricât ne căscam ochii în toate părţile, nu reuşeam să descoperim nici urmă de drum între câmpii. Eram în mijlocul unei livezi de lămâi cu copacii încărcaţi de fructe. Nu departe, printre crengi, se zărea o fântână. Deocamdată ne-am hotărît să ne odihnim şi să mâncăm aici la umbră, pe Antonio l-am trimis să caute şoseaua. Am desfăcut pe iarbă un şervet mare de in şi am scos din coşuri tot ce ne părea că ar fi putut să ne încânte. Friptură rece de iepure cu salată de ciuperci, plăcinte cu frişcă şi cu afine, pateuri cu crabi şi cu sardele — operele ambiţioasei mele bucătărese franceze — se înşirau frumos în farfurii de pământ smălţuit, pe iarbă, părintele desfăcu o sticlă de Malaga, Juanita curăţă portocale şi rodii, iar Carmencita a plecat la fântână să aducă apă, pentrucă ne-'am dat seama că vinul nu potoleşte setea. Când am terminat cu masa, se întoarse Antonio şi ne spuse că a înconjurat tot hotarul, fără să găsească drumul. S’a urcat şi pe un deal şi s’a uitat împrejur dar nu văzuse decât livezi şi câmpii pretutindeni, fără urmă de şosea. Din cauza siestei şi a căldurii, lenea şi toropeala ne cuprinseră atât de mult, încât am hotărît unanim să ne culcăm în iarbă şi să dormim un ceas, ca să ni se limpezească puţin gândurile. Prin somn, am auzit un cântec de nai şi mi-am dibuit drumul după sunetele subţiri ca picuratul apei, până când am ajuns într’o pădure deasă. L-am zărit pe faun după un copac — când mă văzuse, rânji larg ca un ţărănoi şiret şi nu voia să se apropie. M’am dus eu înspre dânsul, dar o rupse la fugă, jucându-se de-a ascunselea, o clipă, i se vedeau copitele subt un tufiş, altădată capul i se zări într’o scorbură. M’am apropiat tiptil, ou vorbe blânde, ca să nu-1 sperii, dar când am ajuns acolo, md-am dat seama că faţa pe care o văzusem nu era decât înşelăciunea zgârciurilor din scorbură şi jocul umbrei — cântecul picurat subţire se auzea mai departe, când în faţa mea, când undeva în urmă — faunul nu era nicăeri. Când m’am deşteptat, soarele lăsa deja umbre lungi şi roze şi, în liniştea profundă a după amiezii târzii, nu se auzea decât cântecul greerilor şi sforăitul solemn al părintelui Alvarez. Toţi ceilalţi dormeau duşi. * „Hei, săriţi repede, că se lasă noaptea!" am strigat din toate puterile. Primul care se mişcă, era Antonio. Sări în picioare şi se frecă somnoros la ochi, apoi se întinse odată de-i trozniră toate încheeturile. 7* © BCU ' ' „Vai, ce mult am dormit!" se miră tare; „părinte, hei, părinte Alvarez, scula-ţi-vă că se falce noapte!*' Alvarez se întoarse pe partea cealaltă şi, după o scurtă ipauză, începu să sfo~ răe din nou. Antonio îl scutură cu tot respectul până reuşi să desfunde supapa greu -înşurubată a somnului său. Părintele se desmetici anevoie şi nu înţelegea încă unde este, simţea doar că ceva nu este în ordine şi părea foarte nemulţumit. Eu le-am deşteptat pe cele două fete şi când ne revăzurăm cu toţii în picioare, în mijlocul acelui peisaj absurd de frumos, părea că ne-am regăsit în altă lume şi nu înţelegeam de ce trebue să plecăm de aici. „Unchiule, ce facem acum?" întrebă Juanita. „Cât poate fi ceasul?" întrebă părintele uitându-se la soare. „Mi-am lăsat ceasul acasă. Drumul acesta pare cu făcătură". „După cât socotesc eu —> zise Antonio — poate fi pe la ora şapte". . „Dimineaţa?" „Ba, seara". . „Ba, dimineaţa", afirmă Juanita. „Acolo este răsăritul, unde este soarele acum". „Hai să ne uităm puţin la soare — propuse părintele — să ne dăm seama dacă urcă sau coboară". ' Am stat aşa vre-o zece minute, uâtându-ne la soare, dar nu am putut decide, care îi este drumul. Ne-am despărţit în două tabere. Juanita, părintele şi Carmencita susţineau morţiş, că soarele răsare, Antonio şi cu mine am constatat contrarul. „Vino cu mine, Antonio — zise părintele — poate vom întâlni un suflet de om în hotar să ne spue unde ne găsim şi cum am putea ajunge la San Bartolomeo". După ce plecară dânşii şi mai trecuse un timp, a trebuit să se convingă toată lumea că soarele apune în adevăr. Am aşternut din nou masa în iarbă pentru seară şi ne-am apucat să strângem vreascuri şi crengi uscate ca să facem foc, să fierbem cafea şi să dăm semnalul celor plecaţi să ne găsească la întoarcere, deoarece întretimp se întunecase deabinelea. „Vine cineva" — spuse Carmencita deodată. „Poate o fi unchiul cu Antonio" zise Juanita. , „Ba nu, după paşi, pare că vine o singură persoană". , Ascultam încordate foşnetul frunzelor în întuneree. „Doamne, Doamne —• oftă Juanita —> de ce nu se întorc unchiul şi Antonio, de ce ne-au lăsat singure în întuneree. Cine ştie, ce bandiţi vin acum să ne atace..." Din ce ascultam mai cu încordare, ne părea că vin mai multe persoane, vin zece, ba o sută, o armată întreagă de bandiţi mascaţi, cu cuţitele la brâu şi pistoale încărcate în mână. Din întuneree, se desprinse o figură ce părea uriaşă şi din ce se apropia, devenea mai mică, mai umană, în contradicţie cu toate legile perspectivei. Când ajunse în faţa noastră, în lumina focului, ne-am dat seama că era cu totul altceva, decât la ceeace ne aşteptasem. Era un om foarte-foarte bătrân, cum nu mai văzusem niciodată. Ţinuta lui era dreaptă, ca a unui rege, purta o barbă lungă oe-i acoperea tot pieptul şi-i venea până la brâu. îmbrăcămintea lui era o rassă veche călugărească încinsă cu o frânghie în jurul mijlocului. Se rezema de un toiag gros şi noduros. In urma luii păşea o capră mică, sură, cu o panglică albastră la gât. „Bună seara, domnişoarelor — ne spuse cu vocea răguşită şi tremurătoare — ce faceţi noaptea aci, unde nici pasărea nu sboară?" „Facem cafea ~h răspunse sprinten Juanita. Şezi aici bade, între noi, îţi fierbem şi matale o ceaşcă". ' 72- © BCU Toate trei am respirat uşurate, că în loc de haiduci înarmaţi, am dat ochii cu un om bătrân şi o capră. Eram aşa de bucuroase, încât am fi făcut orice pentru dânsul în clipa aceia. Bătrânul se aşeză, oftând din greu şi-şi rezemă mâinile ciolănoase de toiag, lăsându-şi bărbia pe mâini. Căpriţa se culcă liniştită şi cuminte la picioarele sale. „Cafea-— oftă bătrânul. N’am mai băut cafea din vremea războiului cu Burii!4- „Câţi ani ai acum?“ „Când cu războiul cu Burii, aveam cincizeci şi cinci. De atunci nu-i mai număr“. „Stai departe de aici?44 „Nu tocmai departe, uite în pădurea cea de peste deai, unde ese luna tocmai acum41. „Sunt case acolo?44 Bătrânul râse liniştit şi mângăe căpriţa pe cap: „Auzi, Inez? Ce-ar fi să avem şi noi o casă cu odăi văruite şi cu grinzi de lemn, ca toată lumea? Când ţd-ar fi foame, te- ai ridica în două labe şi ai behăi la fereastră. . Nu avem noi casă, domnişoarelor, stăm într’o peşteră mare cât o biserică şi nu am da-o nici pentru palatul arhiepiscopului dela Toledo. Aţi auzit vreodată despre Ramon de la Sierra Morena?“ „Ramon!“... vocea Juanitei i se înecă în gâtlej. „Dumneata eşti Ramon de la Sierra Morena?44 Se ridică îngrozită şi instinctiv ne-am ridicat şi noi şi fără îndoială am fi rupt-o la fugă, deşi nu ştiam despre ce era vorba, dacă nu ar fi sosit părintele cu Antonio tocmai în clipa aceia. * „Văd că voi aveţi mai mult noroc, decât mine — zise părintele Alvarez —> noi nu ne-am întâlnit cu nimeni44, „Bătrânul acesta — zise Juanita ■— este Ramon de la Sierra Morena44. „Fii binevenit între noi — zise părintele ■— oricine ai fi, şi împarte cu noi masa noastră de seară44. „Mulţumesc părinte, — răspunse omul bătrân —* puţini sunt aceia care mă tolerează in mijlocul lor după ce mi-au auzit numele. Dar nu e bine să arunci cu piatră asupra nimănui, până nu ştii ce nenorocirii s’au abătut asupra lui. Eu m’am căit amarnic pentru cele ce făcusem. în tinereţe şi mi-am ales viaţa de pustnic drept ispăşire. Haina aceasta pe care o port nu este o strae lumească, precum nici gândurile mele nu mai sunt îndreptate asupra celor lumeşti de când am venit să trăesc în pădurea aceasta. „Avem tot respectul pentru anii tăi şi pentru haina ce o porţi44 zise Alvarez „şi dacă te aşezi la masa noastră, ne faci nu numai o bucurie, ci şi o mare cinste44. Ne-am aşezat cu toţii în jurul şervetului întins pe iarbă la lumina focului şi Juanita începu să taie fiecăruia o bucată din curcanul rece. „Toată ziua am mâncat azi —• le-am reproşat eu — pentru aceia am pierdut drumul44. „Unde voiaţi să mergeţi?44 „La San Bartolomeo44. „Tocmai acolo? Şi cum v’aţi abătut dela drum de aţi ajuns pe meleagurile noastre?44 . . . „Am adormit eu toţii pe drum din cauza vinului şi a căldurii şi caii au luat-o razna peste câmp, E departe San Bartolomeo? Unde este şoseaua?44 „San Bartolomeo poate fi la vre-o opt ceasuri de drum pe jos, trei călare, după cum îmi aduc aminte — zise bătrânul — şoseaua este drept înainte la stânga în di- © BCU recţia dealului acela — arătă peste câmpia luminată de lună —«la vre-o leghe de aici. Probabil aţi încunjurat dealul şi aţi trecut lunca cea de acolo unde curge isvorul, de aţi ajuns tocmai aici“. „Dar mult am dormit ■— zise Juanita — bine că nu ne-am răsturnat cu car cu tot în p.ăpastie. Caii s’au oprit tocmai aici la marginea şanţului11. „Acum nu mai puteţi merge mai departe, trebue să aşteptaţi aici până dimineaţa, să puteţi scoate carul iarăşi la şosea. Dormiţi în noaptea asta în peşteră la mine să nu vă apuce vre-o ploaie — paturi moi cum aveţi acasă, ce-i drept, nu vă pot oferi — dar vă pot da la fiecare câte o legătură de fân proaspăt — se doarme bine la mine când te obişnueşti cu murmurul isvorului care curge prin peşteră, şi când Inez nu visează urît“. „Iţi mulţumim, Ramon de la Sierra Morena“ zise părintele „cred că nu avem nimic alceva de făcut, dacă trebue să inoptăm aici. Carmencita sunt gata cafelele?1' „Numaidecât!" Fata sări sprintenă la foc şi ridică capacul ibricului aşezat pe jar. Turnă cafelele în ceşti şi ne întinse fiecăruia câte una. „Mai puneţi câteva vreascuri pe foc —■ zise părintele — e mai prietenos aşa". Focul se înălţă iarăşi şi în lumina lui tremurată, feţele trăiau o altă viaţă, decât a njastră, după voia flăcărilor, reînviind din umbră şi fluturând pe adierea lor. Se făcu tăcere şi toţi stăteam cu ochii aţintiţi asupra bătrânului, parcă aşteptam ceva deia dansul. El simţi încordarea noastră şi începu aşa: „Acum vă datorez o poveste, ca să vă răsplătesc încrederea cu încredere. Trebue să va pară ciudat, cum trăesc eu singur aici în pădure, ascuns în peştră ca o. fiară sălbatecă. Auzul numelui meu v’a pătruns cu fiorul groazei, deşi multă vreme a trecut şi mu.t m’am schimbat de când acest nume era încă spaima tuturor oamenilor paşnici şi cu fr.ca lui Dumnezeu. Dar să nu credeţi că numele acesta l-am moştenit dela strămoşii mei caie erau oameni nobili şi onoraţi pe tot întinsul Spaniei. Dacă m’ar chema şi acum cu numele meu de odinioară, alta ar fi soarta mea, dar ascultaţi povestea mea cu răbdare, să vă daţi seama unde ajunge bărbatul drept şi cinstit, dacă îşi leagă viaţa de o fcmee uşuratică". „In tinereţe, mă chema don Rodrigo de Oviedo şi castelul meu se ridica lângă oraşul cu aceiaş nume. Dela strămoşii mei, am moştenit, împreună cu titlul de nobil, şi o avere mare în pământuri. Grija moşiei mele, vânătorile şi cititul mi-au ocupat tot timpul şi nu visam altă fericire, decât un cămin liniştit, unde să mă pot întoarce să mă odihnesc, înconjurat de o soţie iubitoare şi de fiii mei, dacă îmi va îngădui Domnul să am urmaşi vreodată. „Cea pe care mi-a hărăzit-o soarta, era departe de a-mi întinde această fericire. Am luat-o săracă şi orfană, scăpând-o de teroarea unchilor ei care o ţineau închisă într’o casă dela ţară şi voiau să o călugărească cu forţa. Se arătă atât de umilă şi de supusă întru toate, încât nici prin minte nu-mi trecea că ar fi capabilă de cea mai desfrânată purtare şi că este cu totul altfel de cum pare. , . „Când plecam la vânătoare, îi dădeam toată libertatea să facă ce pofteşte şi nu mă îndoiam nicio clipă că distracţiile ei sunt simple şi nevinovate, cum s’ar fi cuvenit unei femei de rangul ei, şi, în general, oricărei femei măritate în absenţa soţului. Liniştea mea n’a durat însă mult şi o întâmplare neaşteptată mi-a smuls vălul orbirii de pe ochi, făcându-mă să-mi dau seama de tot adevărul. „Intr’o seară de vară, când mă întorceam dela vânătoare, am văzut pe vecinul nostru, contele Jose Antonio de Talavera, eşind călare pe poarta castelului meu. Am crezut că mă căutase pe mine şi l-am strigat din răsputeri, de mai multe ori, dar el, . 74 © BCU :n loc să oprească, dădu pinteni calului şi dispăru în noapte. Turburat de gânduri, am intrat în apartamentul soţiei mele, care mă primi calmă şi surâzătoare, ca totdeauna. „Isabella — i-am spus scrutând-o în luminile ochilor — Jose Antonio de Tala-vera a fost aici?“ „Ce-ţi trece prin minte — răspunse ea fără să clipească — n’a fost aici nimeni toată ziua. Mă laşi atât de mult singură — adăugă cu privirile triste — mă simt atât de părăsită în castelul acesta mare, încât nu fac decât să număr orele şi clipele care să mi te readucă*'. „Aceste erau cuvintele ei şi privirea-i era aşa de supusă şi onestă, încât şi azi mă trec fiorii când mă gândesc, de ce trădare ruşinoasă şi neagră desfrânare sunt capabile femeile sub masca nevinovăţiei şi a devotamentului. Dar să ascultaţi povestea mea mai departe şi vă veţi da seama că nu aţi auzit niciodată ceva asemănător. ' „Cum eu nu mă liniştisem pentrucă îmi dădeam perfect de bine seama, că am văzut un cavaler eşind pe poarta castelului în acea zi şi că acest cavaler era Jose Antonio de Talavera, m’am hotărît să tac şi să stau la pândă până voi reuşi să-i prind pe amandoi păcătoşii, ca să pot spăla cu sânge ruşinea care s’a legat de numele meu. Mi-am ascuns durerea şi neliniştea ce mă rodeau şi m’am prefăcut că vreau să plec într’o lungă călătorie, având încă odată ocazie de a mă convinge de înşelăciunea şi prefăcătoria donei Isabella care mă petrecu la poartă cu ochii scăldaţi în lacrimi, jurând că nu are să mai iasă din posturi şi rugăciuni până nu mă vede din nou teafăr acasă. M’am dus doar până la Oviedo şi acolo m’am retras într’un han părăsit. Ascuns acolo, am meditat timp de câteva zile planul meu de răzbunare în toate amănuntele, şi mi-am împăcat conştiinţa cu gândul, că dona Isabella şi-a provocat singură soarta pe care i-o pregăteam eu acum,. „Intr’o seară târziu —• era prin Iunie — m’am întors călare la castelul meu şi în poartă am întâlnit doica donei Isabella, o bătrână care a crescut-o şi pe care am luat-o în casă de dragul soţiei mele, pentrucă ea ţinea mult la dânsa. „Ce cauţi aci, Maria, noaptea aşa de târziu, de ce nu te duci să te culci ?“ — am întrebat-o. Nu putu să-mi răspundă nicio vorbă şi stătu aşa, neîndrăznind să mă privească în faţă, frângându-şi mâinile de trudă şi desnădejde. Am înţeles despre ce era vorba şi, fără să o mai întreb ceva, am fugit sus pe trepte, ca scos din minţi şi am dat buzna în camera donei Isabella. Am găsit-o singură şi liniştită ca întotdeauna, răsfoind o carte de rugăciune. „Unde e Jose Antonio de Talavera?** Dona Isabella îşi lăsă cartea pe genunchi şi răspunse foarte calm: „Ai fi putut să baţi la uşe, dragul meu, ştii? Purtarea ta din ultimele zile începe să mă îngrijoreze. Ce-ţi trece prin gând? Mă tot întrebi de contele de Talavera, parcă aş fi păzitoarea lui, când ştii prea bine că el nu are ce căuta aici în absenţa ta!“ „Minţi, neruşinato!** i-am strigat orbit de furie, învârtindu-mi privirea prin cameră, până se opri asupra dulapului donei Isabella. Era un dulap dintre cele care nu se mai văd decât în unele case foarte vechi, mare şi încăpător, ca un cabinet, în care îşi ţineau străbunele noastre crinolinele, odăjdiile şi toată zestrea adusă de acasă. Era un dulap extraordinar de artistic şi de minuţios lucrat, în lemn de stejar băiţuit, sculptat cu figuri de fauni şi de zeiţe, împodobit cu copci lucioase de aramă. Vi se pare istraniu poate că îmi aduc aminte aşa de minuţios de toate amănuntele sale, dar acest dulap a fost aşezat pentru mine în centrul şi la răscrucea soartei şi drumurile rătăcite ale vieţii mele s’au deschis înspre viitor, tot din acest dulap. 75 * © BCU Când dona Isabella a observat că-mi îndrept ochii înspre această mobilă, îşi pierdu ţinuta şi siguranţa pe care le simulase, şi pe faţa ei descompusă se citi o groază de nedescris. Am sărit şi am deschis dulapul — şi am rămas înăuntru până dimineaţa. Atunci, acolo am aflat, ce s’a întâmplat în dormitorul donei Isabella în absenţa mea. Să staţi şi să judecaţi, de ce perfidie şi destrăbălare fără seamăn era capabilă această femee. Ştiindu-mă absent, contele Jose Antonio de Talavera se prezentă în seara aceea la castel, chemat printrun bilet al soţiei mele, predat de doică în după masa acelei zile nefericite. Dona Isabella îl primi în iatacul ei seara pe la zece şi pe când stăteau de vorbă, auziră paşi de bărbat venind sus pe trepte şi încremeniră de spaimă la gândul că am sosit eu. Contele se ascunse în dulap, unde fu martorul unei scene cu totul diferite de cea pe care o aşteptase el. Cel care intră în iatac, era un tânăr străin care o luă pe dona Isabella în braţe şi-i spuse un şir de cuvinte drăgăstoase. Din vorbele lor se lămurise că el era vărul doamnei, cu care ea întreţinuse legături de dragoste încă din vremea de când era nemăritată şi care, pentru a scăpa de urmările faptei sale, fugi din Spania şi petrecu multă vreme în America. Acum, când se întoarse şi află că ea este măritată, se furişă la dânsa sub ascunzişul nopţii şi o imploră să fugă cu el. Această scenă fu întreruptă de o nouă bătae în uşe. „Sf.ntă Teresa Făcătoare de Minuni! — exclamă dona Isabella frângându-şi mâinile — vine bărbatul meu. Ascunde-te în dulap!“ Şi Paolo intră în dulapul unde îl întâlni pe contele de Talavera. Aşteptările lor fură însă înşelate şi de astă dată. Cel care intră în cameră, era un călugăr iezuit care se întoarse de la un pelerinaj călare pe un catâr. Auzise multe despre dona Isabela — toată lumea îi ştia de faimă în afară de mine nenorocitul — şi, văzând lumină la geamuri, intră să se convingă, dacă soţia mea este într’adevăr femeia despre care circulau atâtea svonuri deşuchiate în toată provincia. Dacă mă găsea pe mine acasă, era hotărît să ceară adăpost pentru o noapte în numele milosteniei creştineşti, dacă însă aş fi fost absent, socotea că şi el ar putea să-şi încerce norocul dapă atâtea luni de viaţă smerită, petrecută în posturi şi rugăciuni. Nu începuse încă bine să se încălzească la vorbă, când auzise pe cineva fugind sus pe trepte şi călugărul fu şi el împins în dulap, unde îl aştepta deja cei doi îndrăgostiţi fără noroc. Astfel eu când am intrat am găsit înăuntru o numeroasă companie. Ce încăpătoare era mobila aceasta vă puteţi da seama dacă vă spun, că şedeam comod cu toţii în colţurile sale, stând la taifas la lumina lanternei contelui, povestind fiecare felul cum a ajuns aici, clarificând toate amănuntele situaţiei. Când toată istoria a devenit limpede pentru fiecare dintre noi, ne-a cuprins aşa o silă pentru toate femeile din lume, încât ne-am înfrăţit în nenorocire şi ne-am hotărît să ne retragem din lume şi să nu ne mai despărţim niciodată. Ore întregi am vorbit în şoaptă şi am hotărît toate planurile viitorului nostru. Când am eşit din dulap, dimineaţa, toţi patru la braţ, am găsit-o pe femeia păcătoasă îngenunchiată în faţa icoanei, cufundată în rugăciune. „Dona Isabella, acum mori!“ „Ştiu“ zise liniştită. , „Toată viaţa ai fost o lepădătură, dar vei avea cinstea de a muri ca o castelană!" i-am spus, şi, foarte calm, i-am împlântat pumnalul în piept până la mâner. „Treaba asta am isprăvit-o“ — m’am întors către tovarăşii mei — „şi acum, să ne vedem de lucru!" 76 © BCU Am pus foc castelului şi am luat-o călare peste câmpii în mare galop. Am fugit fără să ne uităm îndărăt, ne-am lăsat averea, trecutul, familiile, în urmă, ne-am schimbat şi numele. După multe vicisitudini, am ajuns la Pyrinei, unde ne-am baricadat în-tr'un castel părăsit şi am dus o viaţă destrăbălată. Am găsit pivniţa plină de vinuri şi în nopţile de vară, culmile răsunau de ecoul chefurilor noastre. Am trăit din furturi şi din jaf, am omorît pe călătorii rătăciţi pe drumurile noastre, le-am siluit femeile fără nicio remuşcare, am smuls cercei din urechile lor şi inele din degetele morţilor, am dat foc bisericilor, am jefuit odăjdiile sacre şi le-am vândut unui evreu din Saragoza care le topi şi le prefăcu în podoabe. Este fără rost să vă povestesc toate crimele şi fără de legile noastre, pentrucă toţi le cunoaşteţi din auzite. Pedeapsa lui Dumnezeu nu întârzie însă multă vreme. Călugărul şi Paolo au fost prinşi şi spânzuraţi în piaţa publică din Madrid. Recompensele promise acelora care ar fi putut da de urma contelui sau a mea erau aşa de înalte, încât toată provincia după noi gonea. Ne ascundeam în bârloage — nu mai eşeam cu săptămânile din păduri, ne crescuseră plete lungi şi ghiare ca de fiară, ne hrăneam eu boabele tufelor sălbatice şi hainele putreziră pe noi de mucegai şi ploi — aşa am ajuns la o mănăstire franciscană între munţi. Am cerut adăpost şi ni s’a dat, eram goi şi ne-au îmbrăcat, eram mai fioroşi decât bestiile sălbatice şi am fost trataţi ea oamenii. Ani de zile am rămas acolo, cărând apă pentru călugări, spintecând lemne pentru foc, ajutând la treburile bucătăriei. Când izbucni războiul Burilor, Jose Antonio m’a părăsit. Nu mai eram tineri nici eu nici dânsul, dar eu reuşisem să mă liniştesc, pe când Jose Antonio dorea să se izbăvească în mod mai sângeros. Nu mai putea suporta remuşcările, nici viaţa tihnită din mănăstire şi într’o bună zi plecă şi nu se mai întoarse. Abatele mănăstirii, văzân-du-mă cât de greu suport absenta lui, mă luă de multe ori la o parte şi încercă să mă consoleze cu gândul vieţii viitoare. Intr’o zi, îmi spuse că m’am căit destul pentru păcatele mele ca să mă primească în rândul celorlalţi călugări. Vorbele sale mă umplură de atâta lumină şi smerenie, încât am plâns din fundul inimii, dar i-am spus că mă simt cu totul nedemn pentru a fi primit între dânşii şi l-am rugat doar atât să mă lase să îmbrac straele ordinului franciscan şi să plec singur în lume. Cu vorbe bune şi în+elepte a încercat să mă înduplece, dar hotărîrea mea era luată. Nu mai puteam suporta bunătatea omenească fără să mă simt adânc îniosit, de oarece îmi dădeam seama că nu sunt mai bun decât o fiară şi nu merit un tratament mai uman. Când văzu abatele că toate împotrivirile lui sunt zadarnice şi că nu-mi pot schimba în niciun chip hotărîrea, îmi dădu haine şi sandale cu tălpi de lemn, zece gal* beni şi merinde în traistă şi binecuvântându-mă, mă lăsă să plec în voia Domnului. Am făcut drumul până la Barcelona pe jos, în mai multe săptămâni, trăind din mila oamenilor buni. Din cei zece galbeni, cinci am plătit pentru bilet la vaporul care mă adusese aici. Cu ceilalţi cinci, am cumpărat două capre ca să-mi dea lapte şi caş, să am cu ce să mă hrănesc şi de atunci trăesc aci în peşteră, unde nu mă ştie nimeni decât ciobanii. Cât timp a trecut de când am venit aicia — douăzeci de ani? jumătate de secol? — nu mai pot să-mi dau seama. La început obişnuiam să fac un răboj într’un stejar în fiecare primăvară. Intr’o iarnă însă au venit ţăranii şi mi-au tăiat stejarul. De atunci m’am încurcat cu socotelile.Trăesc în gândurile mole şi în rugăciuni, şi mare este mi-lostivenia Domnului faţă de mine, pentrucă mi-am găsit pacea pe pământ, ceeace rar este dat celor ce o merită mult mai bine decât mine. 77 © BCU r Şi acum, când v’am spus povestea vieţii mele, mă aştept să vă întoarceţi spatele cu dispreţ, gândindu-vă că v’aţi oferit ospitalitatea cu prea multă uşurdnţă“. . •- , ■ * „Poate că păcatele noastre nu sunt aşa de mari, ca ale tale — răspunse părintele, gânditor, — dar le purtăm cu noi şi trăim cu ele. Mai de grabă tu ai putea să ne arunci eu piatra". Am rămas multă vreme tăcuţi în jurul jarului înnecat sub spuză şi ne gândeam la mediocrele noastre greşeli cu care ne-am obişnuit pe nesimţite, ne gândeam la linia întortochiată a vieţilor noastre cu oscilaţiile ei mărunte între bine şi rău. Ce meschine păreau toate acestea pe lângă avântul puternic al soartei bătrânului Ramon, aceasta unică înălţare de la păcatul absolut la izbăvire! O atare viaţă, cu asemenea conţinut limpede şi unitar, se putea povesti, dar vom putea noi oare povesti vieţile noastre aşa ca altul să ne înţeleagă? Şi nu se poate spune că n’am trăit, profund şi sbuciumat uneori, am plâns lacrămi negre şi otrăvite ca fierea, am plătit pentru fiecare bucurie din plin — dar ce-a rămas din toate acestea? Nici amintirea măcar. Generaţa noastră este lipsită de memorie. Ne dăm seama doar, că o parte din tinereţe şi vlagă s’a dus, s’a măcinat, viaţa şi-a lăsat urmele în noi, ca în cercurile unui copac, dar noi ne-am desobiş-nuit de a mai privi în aceste cercuri. Dacă ne-ar întreba cineva, din ce păcate ne dorim izbăvirea, am răspunde: din toate, dar nu ne-am aduce aminte de niciunul. Am rămas doar cu conştiinţa că suntem păcătoşi, cu sufletul măcinat şi neîmpăcat, dar nu ştim nici măcar, pentru ce. Se făcuse foarte târziu şi bătrânul Ramon ne pofti să-l urmăm în pădure. Am ho-tărît să lăsăm carul şi caii acolo în livadă în paza lui Antonio, care va putea să doarmă în fân, sub coviltir. Pentru mai multă siguranţă, a dehămat caii înainte şi i-a legat de copaci, ca nu cumva să se trezească noaptea plimbat pe cine ştie ce meleaguri. Atât ne mai lipsea. Am străbătut câmpia scăldată de lună, dealungul unui izvoraş şi am ajuns la o pădure de pini. Bătrânul mergea înainte — era de mulţi ani înfrăţit cu pădurea şi-i cunoştea cele mai ascunse colţuri şi poteci. Se mişca cu aceeaş siguranţă cu care înaintează lupul noaptea în desiş, când nu se ştie observat de nimeni. Era acasă aici printre copaci şi ne făcu să simţim că se poate trăi; într’o pădure, singur, în teribila intimitate a pământului şi a furtunii, fără căldura vocei iubite, fără pâine, fără alt zâmbet, decât cel care răsare pe propria ta faţă, dţn forţa şi curajul tău. Omul este tare, omul este curajos, sfânt şi fără limită! Păşeam cu evlavie înainte, în lumea tăcută a lui Ramon de la Sierra Morena, sub bolţile crengilor înalte, pe muşchiul gros şi moale şi ne oprirăm împreună cu dânsul în faţa unei grote, cu gura strâmtă şi întunecată. „Aveţi grije la intrare — ne făcu atenţi bătrânul — aplecaţi-vă să nu vă loviţi fruntea. Ar fi bine dacă aţi aprinde un chibrit, să vedeţi unde călcaţi". Se opri câteva clipe la intrare şi ascultă încordat, făcându-ne semn să tăcem. „Este cineva înăuntru?" întrebă. După o clipă de încremenire, se deslănţui o goană mare în peşteră, pereţii răsunau gol şi prelung de bătaia paşilor tari pe piatră. „Nu vă fie teamă — zise bătrânul — veniţi după mine". Părintele reuşi să-şi aprindă lanterna şi intrarăm cu toţii în peşteră, aplecaţi, unul câte unul, după bătrânul Ramon însoţit de capră. După câţiva păşi, gura peşterii se lărgi într’o încăpere boltită, de formă lunguiaţă, cu un crucifix de lemn înnegrit deasupra unei legături de pai, care părea că serveşte de pat. Se vedea cât de colo că 7* ..................... © BCU Cluj aici e adăpostul bătrânului Ramon. Mai aproape de intrare, se ridică un suport de fier ruginit, sprijinind o căldare de aramă. Vase de pământ umplute cu unt, miere şi lapte, se înşirară frumos, în ordine, într’o adâncitură a peretelui şi pe o stâncă rotundă în formă de masă erau câteva cărţi vechi, legate în piele, un ceas de nisip şi o legătură de ierburi mirositoare. Toate aceste le-am văzut ca prin vis cum treceam tiptil în urma bătrânului, oprindu-ne din când în când, să tragem cu urechea. Ecoul paşilor era acum mai surd şi mai îndepărtat, dar nu se curmase goana lor nebună, tropotul durduia înfundat sub bolţile înalte, undeva în adâncul peşterii. Am trecut printr’un gang lung şj întortochiat, aşa de scund, încât a trebuit să umblăm tot timpul aplecaţi. Şipotul, despre care ne vorbise bătrânul, izvorea de aici, dintre stânci, urmându-şi matca săpată în panta uşor înclinată, care scobora la intrare. După ce-am trecut de gura isvorului, bătrânul Ramon se opri din nou şi ascultă atent câteva clipe. „Nu se mai aude nimic“ spuse însfârşit „oare să se fi rătăcit în sala curcubeelor, sau au găsit eşirea de Miazănoapte?" Tavanul gangului se ridică puţin şi se părea că de undeva se strecoară o lumină indecisă până la noi, flacăra lanternei deveni din ce în ce mai palidă pe măsură ce pereţii coridorului se umpleau de luciri suave şi moi, albastre. Călcam pe urmele bătrânului cu mirare şi teamă, până când, încunjurând o ultimă cotitură, ne-am oprit în faţa celei mai minunate privelişti ce ne-a fost dat să vedem vreodată. In faţa noastră se deschidea o sală imensă, boltită şi rotundă ca o cupolă, cu pereţii clădiţi din nestimate de toate culorile, sclipirea lor feerică şi vioaie ne luă lumina ochilor. Razele albastre scurse din mănunchiurile de safir se înăd:ră cu luciul purpuriu al rubinelor, topazurile îşi turnau mierea gălbue în isvorul verde, deschis din smaralduri, pilaştrii puternici de opal jucau în bătaia razelor de toate culorile şi sclipeau în chip de curcubee. Ramon ne făcu semn să intrăm după el sub cupolă şi am trecut pragul magic cuprinşi de evlavie şi de teamă. Orbiţi în bătaia clipirilor din jur, ne-am oprit în tăcere în mijlocul sălii, dar bătrânul Ramon, obişnuit cu această privelişte, părea preocupat de alte gânduri. Neliniştiţi, ochii săi căutau în toate părţTe. „Cine se ascunde aici?" — strigătul bubui ca tunetul sub arcul imens al bolţii. După o tăcere încremenită, Ramon înconjură stâlpii de opal şi se opri deodată. „Cine sunteţi voi şi ce căutaţi aici?" Faunul apăru. Scăldat în raze, marmora albă şi netedă a trupului său ardea încinsă în focuri de curcubee, faţa sa albă, ridicată înspre lumina bolţilor, sclipea mistuită de flăcări, sub învelişul străveziu al membrelor sale, părea că s’a aprins din măduva ei tăinuită şi dură, piatra. In urma lui călca Ramiro —■ un Ramiro pădureţ, cu privirile piezişe, pe care nu-1 recunoşteam. Trupul său desgolit până la brâu, era împodobit cu o cunună de flori, în părul lui încâlcit se împleteau frunze de stejar şi boabe negre, sclipitoare, ca sticla. * Carmencita scăpă un oftat înăbuşit: „Ramiro!" Băiatul o privi odată, dar faţa lui nu oglindea bucurie, nici recunoaştere. îşi coborî pleoapele şi rămase încruntat şi tăcut. „Ramiro, nu-ţi este ruşine să te arăţi aşa gol în faţa mea?" „Ce-ţi pasă ţie dacă sunt gol", răspunse băiatul dur şi încăpăţânat — „dacă nu-ţi place, n’ai decât să nu mă priveşti!" „Cu mine vorbeşti aşa? Ramiro!" Carmencita izbucni într’un plâns slab şi deş- n © BCU nădăjduit, dar Ramiro nu se lăsă înduplecat. Ne privi în ochi, pe toţi, dârz şi sfidător, apoi îşi aplecă faţa încruntată şi rămase mut. „Thyrsos — se întoarse Alvarez spre faun — Thyrsos, tu arzi de toate sclipirile curcubeului, umerii tăi sunt spălaţi de isvoarele luminii, faţa ta este încununată de stele. Adu-ţi aminte de secolele fără număr când zăceai îngropat sub pământ, un munte întreg îţi apăsa atunci pieptul. Primăverile îşi prelingeau potopul de flori peste tine, dar tu erai scufundat în beznă, sub rădăcini, bolovani grei îţi sdrobeau atunci coastele şi naiul tău era astupat cu pământ. Thyrsos, adu-ţi aminte". Faunul îşi aplecă capul orb înspre dânsul, şi o clipă, lumina feţei sale se turbură, se stinse. Faunul îşi aduse aminte. „Thyrsos, îţi aduci aminte de primele lovituri de sapă care subţiară pământul peste fruntea ta, îţi aduci aminte de prima rază de soare care ţi se strecură, albă şi dureroasă, sub pleoape? Cine stătea atunci lângă tine?“ „Tu stăteai lângă mine" şopti faunul. ’ „Eu te-am smuls din măruntaele pământului, eu te-acm redat luminii, eu ţi-am destupat naiul pentruca cântecele tale să curgă în voe pe aripile tuturor adierilor — Thyrson, tu eşti al meu pe vecie şi mă vei urma oriunde mă voi duce". „Te voi urma" zise faunul. .. * - Carmencita se întoarse către Ramiro: „Şi tu vii cu noi?" „Eu merg unde se duce faunul" răspunse băiatul, evitându-ne privirile. Ne-am îndreptat cu toţii înspre eşire, dar faunul se opri şi se întoarse către Alvarez: „Pot să-mi iau şi caprele cu mine?" ; „Poţi să iei pe cine vrei. Unde sunt caprele tale?" „S’au împrăştiat în pădure, dar am să le adun eu" zise faunul. Ajunşi îndărăt în adăpostul bătrânului Ramon, acesta desfăcu o legătură de fân proaspăt şi ne făcu paturile în colţurile ferite de adiere. Ne-am culcat îndată, sdro-biţi de oboseală, şi ne-am cufundat într’un somn adânc, fără vise. * -» • Dimineaţa, bătrânul Ramon ne deşteptă vociferând voios: „Sculaţi-vă, adormiţilor, soarele umblă foarte sus pe cer. Sculaţi-vă, dejunul vostru este servit!" Am sărit în picioare şi, după ce ne-am spălat la isvor, ne-am aşezat în jurul mesei de piatră, unde bătrânul ne pregătise cănile de pământ pline cu lapte proaspăt muls, şi un coş cu fragi. Ramiro şi faunul se retraseră într’un colţ întunecat lângă un coş mare de nuiele şi mâncau alune. „După cum vedeţi, ei au avut timp să-mi prade şi cămara — spuse bătrânul fără mâhnire — n’am idee cum au putut găsi alunele, erau doar ascunse în fundul gangului, de frica veveriţelor. Când m’am deşteptat dimineaţa, i-am găsit mâncând". • „Thyrsos, ne dai şi nouă alune?" făcu Juanita. Faunul îşi scutură încet capul, dela dreapta la stânga, foarte serios şi gânditor, continuând să mănânce. După dejunul răcoritor şi frugal, faunul se îndreptă înspre eşirea peşterii şi începu să cânte din nai. Unele după altele, apărură caprele din toate colţurile pădurii şi se strânseră în jurul lui, ascultându-1 cu urechile ciulite. Inez săltă de bucurie şi-şi frecă urechea de genunchii faunului.. ... . 80 © BCU „Ia te uită!“ exclamă bătrânul „nicicând n’am văzut-o pe Inez atât de bucuroasă. Faunule, să nu mi-o iei!“ „Nu vreau să ţi-o iau —' zise faunul, „dar ţine-o te rog în braţe până plecăm". Cu multă dragoste ne-am luat rămas bun dela bătrânul Ramon, mulţumindu-i pentru ospitalitate şi pentru bunele poveţe date asupra drumului. El ceru binecuvântarea cerului asupra noastră şi se despărţi de noi cu multă căldură. Până se pierdu din vedere, stătea în gura peşterii, uitându-se după noi, cu Inez în braţe. Ajunşi îndărăt la locul unde am poposit eri, l-am găsit pe Antonio dormind încă în umbra coviltirului. „Hei, Antonio, scoală-te să ne vedem de drum!" „Hei, Ramiro băete, dar tu ce-ai păţit peste noapte? E vreme de umblat cu paparuda acum sau te-au luat la vre-un circ ambulant să înghiţi foc şi să scuipi broaşte?" Atunci se trezi Ramiro. Ii trase lui Antonio un pumn în falcă de-1 lăsă lat în iarbă. Nici când cu celebra sa bătaie din cârciumă n’a lucrat mai prompt şi mai sigur. „Ce-ai făcut, Ramiro, băete — se văetă părintele — ne-ai lăsat fără birjar!" „Să nu aveţi nici-o grije, părinte, mai ştiu şi eu să mân o pereche de cai!" II apucă pe Antonio ca pe un sac cu făină şi îl trânti în fân, sub coviltir. Deslegă caii de copaci şi-i înhămă iute, cu mişcări repezi şi pricepute. Era o bucurie să te uiţi la el. Apoi se aşeză pe capră. Aşteptă până na urcarăm cu toţii şi întrebă: „Să le dau drumul părinte?" „Dar cunoşti tu drumul?" „Sigur că-1 cunosc. Doar pe aici am venit". . „Hai să plecăm atunci!" Şi am pornit-o îndărăt la San Miguel, cu fiul risipitor aşezat pe capră, Antonio zăcând leşinat în paie, Carmencita îmbujorată la faţă, părintele cu luleaua plină de tabac englezesc lăsând cele mai frumoase inele de fum în aer, deşi carul ne scutura crunt, iar faunul fugea şi sălta când în urma noastră, când înainte, suflând în nai şi urmat de turma lui de capre. Ajunşi în apropierea satului, părintele fu de părere, că, aşa cum suntem, nu ne prezentăm destul de respectabil şi că ar trebui să introducem câteva modificări în ţinuta caravanei noastre. înainte de toate, faunul şi cu caprele nu trebuiau cu niciun preţ văzuţi, mai ales în tovărăşia noastră. I-am trimis înainte să meargă pe malul mării pe poteca din dosul grădinilor, unde nu umblă de obicei nimeni, şi chiar dacă ar umbla acum, tot nrar crede ochilor întâlnind o atât de ciudată societate. Apoi Carmencita scoase frunzele şi boabele negre din părul lui Ramiro şi cununa lui de flori din piept. Cu mare greutate, l-am desbrăcat pe Antonio de cămaşe, ca să avem cu ce acoperi nuditatea lui Ramiro. Apoi l-am camuflat pe săracul Antonio sub paiele din fundul carului şi astfel, arătam destul de normali, impresionanţi chiar. Când am intrat în sat, oamenii îşi ziceau din nou: „S’a întors părintele dela San Bartolomeo. Dar unde-o fi Antonio? Şi uite că s’a întors, şi Ramiro Rubio, ce mândru mână caii!" De teamă ea nu cumva să ne pue cineva vre-o întrebare indiscretă, am trecut prin mijlocul satului în mare galop şi am reuşit să intrăm pe poarta parohiei fără a fi lămurit vreuna din multele nedumiriri răscolite în urma noastră. 81 © BCU P A S T O R A Ne-am cunoscut întâia oară Simplu, de necrezut. Coborai din munţi, căprioară Eu, din necunoscut. Dalbă şi 'naltă — Zâna mea de totdeauna. Ne-am surâs unul altuia Şi ne-am dat, simplu, mâna După o oră, plutind Prin seara, bolnarvă ca o baltă, Ne cunoşteam, o, de mult timp, Poate din altă lume. Pierduţi apoi în tumult, . . Ne stăpânea aeelaş gând : Tu să mă iubeşti* mult, mult, Eu, să te răpun şi să te cânt. Şi-ţi cunosc de-atunci Toate-amintirile şi planurile, Duioase, ca vara — lanurile, O a ochii tăi -— lunci. DE N. CREVEDIA 82 Şi sânii tari cari ’mpung Şi obrazul împurpurat. Fiecare gest, par’că sculptat Şi umărul care cade prelung. Mâna aromată Şi pletele tale tinere. Două-zeci-şi-unu de ani — ca de Armată, Scumpă zeiţă Vinere. In câte zglobii dup’amieze, Ne băteam cu soare şi cu zăpadă — Apoi, în amurguri singure, turcheze, In braţele mele — pradă. Dar, cu toate c’am făcut un păcat, N’am vrut, Nadia, Să’ntunec Arcadia. Tu, dreaptă — eu, ne’nduplecat, Sub luna care blând ilumină, Rămânem ca’ntotdeauna şi azi, Tineri şi puri, ca doi brazi, In dragoste, ea’ntr’o tulpină. ♦ OCHITORUL DE NICOLAE LAZĂR Codin Melinte şi Sandu Vrăbete sunt vecini gard în gard; sunt colegi de bancă în clasa a treia primară a şcoalei din satul Plopenii de Sus şi, pe de-asupra: foarte buni prieteni. Cei doi „fraţi de cruce", — cum îşi zic ei, — se potrivesc de minune în toate şi svnt aproape nedespărţiţi decum se face ziuă şi până după apusul soarelui, când şi unul şi altul, „obosiţi de munca zilei", cad frânţi; mai de multe ori nemâncaţi şi chiar nedesbrăcaţi. i . i " 4' - Cu învăţătura nu se‘omoară nici Codin, nici Sandu. — N’o să se facă popă!... Nici noi n’am învăţat carte şi, slavă Domnului, trăim, — se mângâie părinţii lor, cari se iscălesc prin punere de deget. * Cod;n şi Sandu sunt copii respectuoşi nevoe mare şi nu ţin să-şi supere părinţii, fiindcă ei ştiu bine că neam de neamul lor n’a fost măcar dascăl de biserică, dar-mite popă... - - Aşa că odată cu venirea primăverii, când începe a prinde iarba rădăcină. Codin pleacă cu tată-său la plug ori ia de funie pe Florina; iar Sandu ia dindărăt cele c’nci oi fătate şi trei mieluşele şl amândoi se duc pe marginea satului cu vitele la iarbă. Şcoala trece în lotul al doilea, — dacă nu este cu desăvârşire alungată de pe toate ioturile de... cultură. . E de ajuns ca Dumitru Melinte, — gospodar nevoiaş, cu o droae de copii şi cu o nevastă moale ca o mămăligă nefiartă, — să-i zică doar odată lui Codin: — Las’o pustiilor de şcoală, că nu-ţi dă ea să mănânci! —că băiatul a şi aruncat traista cu cărţi tocmai în fundul subpatului, lângă culcuşul pisicilor, de unde nu se va gândi să le mai scoată. —- Arz’o focul de şcoală! N’a fost destul toată iarna?, —1 zice şi Neagu Vrăbete, — pentruca Sandu să’şi spânzure şi el traista cu cărţi în cuiul din perete, lângă fereastră. Cel puţin să le aibă sub ochi şi să le arunce dispreţul lui cel de toate zilele. Pe Codin şi pe Sandu nu-i interesează atât de mult argumentele părinţilor în sprijinul părăsirii şcoalei, pentrucă chiar după părerea lor personală, şcoala ar putea să ardă până în temelie, că ei n’ar sări să o stingă, Doamne fereşte ! Pentru motivul © BCU Cluj ăsta foarte puternic, amândoi preferă viaţa în aer liber, — în aerul neinfectat de Aritmetică şi de Compunere. Şi nici de Istorie şi de Geografie ! Vârful şanţului, care desparte satul de islazul comunal e, pentru cei mici, ca un fel de tranşee contra inamicului ,,şcoală‘;. Cine trece dincolo, în câmpie, e liber să ţipe cât îl ţine gura, să urle, să facă ce vrea, — căci nimeni nu-i mai cere socoteală. . In adevăr, islazul Plopenarilor îmbie copiilor un loc de mare atracţie aproape gase luni pe an. E ca un fel de Raiu al lor dm primăvară până în toamnă, timp în care de dragul isvoarelor şi al câmpului fug şi dela şcoală şi dela orice treabă, ca în micile sinuozităţi ale terenului să conbine fel de fel de jocuri, — până la cele de război. Izlazul se întinde în partea de Răsărit a satului, înelinându-se spre MiazăNoapte, pentru a se Întâlni la marginea unei câlnişti, — umbrită de sălcii şi trestii şi plină de lintiţă, de peşte şi raţe sălbatece, — cu dâmbul care îşi arată cocoaşa dincolo de luciul apei, spre Nord-Est. Alte mici coline şi două-trei viroage căptuşite cu buduroae limpezi şi răcoroase, — unde se adapă şi om şi vită al căror prisos alimentează câlniştea, — străbat câmpia spre Miază-Zi. Cândva, pe aici a fost pădure, dar azi n’au mai rămas pe toată întinderea decât vre-o treizeci-patruzeci de arbori de felurite neamuri: îmbătrâniţi, gârbovi, unii din ei ciumpăviţi de trăsnete, de furtuni ori de mână omenească. Sunt păstraţi doar ca am'ntire în topografia satului şi în hărţile militare. Umbra lor e foarte preţuită vara: şi de copii şi de vite, în măsură egală, fără să se supere unii sau alţii, . Şi au mai rămas multe rădăcini de flori şi plante specifice pădurilor de şes, preţuite mult în leacurile satului: răceli, oblojeli, băi şi a căror înrâurire vindecătoare a împrumutat o faimă medicală tuturor dudaelor. (Poate de aceea unele vaci nasc câte doi viţei, fiindcă, — după credinţa oamenilor, — au mâncat cutare sau cutare buruiană pe care numai ele o găsesc, căci omul foarte greu dă peste ea. Ierbăria cea mai bogată se desvoltă pe marginea câlniştei şi a viroagelor. Aci, în deosebi, le prieşte plantelor de stepă şi cresc de predilecţie: aglicea, barba caprei, coada calului, drăgaica, laptele cucului şi alte soiuri de lăptuci şi de ierburi. Ici, colo se văd muşuroae proaspete de cârtiţă, care dau de lucru copiilor. Neastâmpăraţii aceş'.ia stau cu băţul la pândă până când şomâlcii îşi împing afară pământul din gura galeriei şi cum reuşesc să răznească vreunul din marginea găurii, fugăresc biata lighioană şi o lovesc până ce o ucid, dacă nu cumva vreun câine, întovărăşit şi el la vânătoare, nu a luat-o pe socoteala lui pentru desfătarea burţii. Când vitele se retrag de pe câmp şi când primul spic de zăpadă începe să albească pământul, viroagele, scorburile şi balta intră în stăpânirea sâlbăteciunilor, care se aciuiază la adăpost de viscole. Numai, câteodată, le alungă ura oamenilor şi a câinilor. Cei doi prieteni, Sandu Vrăbete şi Godin Melinte, trecură şi ei vârful şanţului şi după ce lăsară vitele în libertate, începură să strige şi să facă semne de apropiere altor copii de pe câmp. Erau, adică, la largul lor şi simţeau că-i mănâncă’n călcâe. In scurt timp se strânseră mai mulţi inşi în jurul unui ulm bătrân cu coroana mare, cu umbră deasă vara, ale cărui crengi strâmbe stau deocamdată goale şi răşchirate ca nişte degete de cerşetor. 85 © BCU Codin ieşi înnaintea lor şi le propuse: — Mă fraţilor... Ai să ne jucăm d’a semnu... —> Cum e mă aia „d’a semnu11?, — ceru lămuriri Ghiţă a lui Mitran. — Uite-aşa, d’a semnu!... Care din voi n’aţi fast la bâlci astăvară?, — mai. întrebă Codin, ca să lămurească apoi, lucrurile. — Ei, care?! Toţi au fost, că doar aci peste deal a fost şi bâlciul, — răspunse Ghiţă al lui Mitran pentru toţi. — Păi dacă e aşa, voi n’aţi văzut colo unde se trage cu puşca la semn dă iese o mireascâ care se ’nvârteşte, cum scrie? ... — Da de unde ştii tu ce scrie?, — întrebă unul mititel de tot, o stârpitură de vre-o trei palme, dar inimos foc, — Niţă al lui Cazacu. — Fiindcă am citit cum scrie: „Esersaţi ochiul şi mâna pentru Patria rumână“... . — Păi ce, noi avem puşcă?, —■ ripostă iar Niţă al lui Cazacu. — Ce-are a face? Noi dăm cu ,,bumbe“ de bulgări în ulm... Cine nu-1 loveşte din cinci bulgări, întoarce de cind ord vitele de pe islaz... — Dar eine-1 loveşte?, — se repezi Ghiţă al lui Mitran. — Nu le ’ntoarce niciodată!, — hotărî Codin. — Atunci încep eu!, — zise Ghiţă, care era cel mai mare şi mai cârcotaş dintre toţi. — Da de ce numai tu întâi la toate? Să tragem la sorţi!, — sări Niţă Cazacu, — că e pă dreptate.... — Ce sorţi, mă Nichipercio?, ică-ţi trag una de nu te mai prind până la baltă — Atunci, dacă e aşa, nu mă mai joc!, — răspunse Niţă. —■ Lasă-1 Niţă să dea el, ca să râdem! Că tot nu nimereşte!, — interveni Codin, împăciuitor. — Bine! Ca să nu zică el că fac cu pricea!, — aprobă Niţă. Ceilalţi primiră Învoiala, fiindcă ou Ghiţă Mitran nu era de înpotrivit. De altfel, acesta fiind sigur de întâietate, îşi şi pregătise cinci cocoloaşe mari de pământ. Luă distanţa de cincisprezece paşi de-ai lui dela ulm, trase cu toiagul o sgârietură pe pământul plin încă de mustul zăpezii şi cu vârful opincii la hotar, vru să ochiască in tulpina copacului „dela două ciomege ’n sus până sub coroana". — E prea departe semnul!, — zise Codin. — E departe!, — încuviinţară şi ceilalţi. — Departe pentru nevoiaşi, dar aproape pentru ochitori..., le răspunse Ghiţă ţâfnos şi încrezut. , — Bine!... Atunci, trage! Ce mai stai? _ — Păi ce nu trag?... Uite! Şi Ghiţă dete odată, dete de două ori, dete de trei ori: nimic. Ceilalţi, cari stăteau roată şi numai cu ochii ţintă la piciorul lui, ca nu cumva să-i tragă pe sfoară scurtând distanţa, începură să râdă. De ciudă, Ghiţă se ’nfurie gata să-şi piardă sărita şi când fu să tragă a patra oară i se sparse bulgărele în aer, înainte de-a ajunge la ţintă. — Nu se prinde! Nu se prinde!, — ţipă el, — finc’a făcut isplozie... — Biiine!... Nu se prinde!, —• aprobară ceilalţi, cărora li s’ar putea întâmpla Ia fel când le-o fi rândul. II mai trase odată pe-al patrulea; îl trase şi pe-al cincilea cocoloş, dar nu fu chip să nimerească. — Dar grozav ochitor fuseşi, măi Ghiţă! Aşa ’ţi trebue! Să mai dai ş’al’dată’ntâi, — îl mai necăjiră prietenii. 86 © BCU — O să vedem noi la urmă cine e ăl grozav!... Parcă voi sânteţi mai breji ca mine!... ■ u; — Păi cine e ca tine?... Nici când o fi să mori nu-ţi ia altu ’nainte, — mai găsi de cuviinţă sâ-1 zâdârasca, iar, Liţâ al lui Cazacu. Ghiţă Mitran se şi îndreptă spre ei cu pumnii strânşi, când Godin îi sări înainte* _ —• Lasă-1 Ghiţă, că şi ei te-a iăsat pe tine să dai întâi! Ce dacă n’ai lovit?! Parcă el o să lovească?... — Bine! Da să-l pue dracu să nimerească el; să vezi ce-i fac atunci... — la să tragă Codin Melinte!, — interveni Sandu Vrăbete, ca să curme gâlceava. — Să tragă Melinte... Melinte... Melinte, — începu să strige toată hărmălaia, ingânându-se, ca din laimătul ei să nu se desluşească decât: linte..., linte..., linte... , — Ia trage Lintiţă, că pe tine te crede lumea ăl mai grozav, — caută să-l iro- nizeze Gaiţă pe Godin. — Las’ că trag eu, dar să mai tragă alţii! Să tragă încă trei inşi şi pe urmă trag şi eu... Trage tu Dobrine, că ai „bumbele“ gata!... Dobrin păru să fie mai bun ochitor decât Ghiţă Mitran, căci lovi copacul de două ori: odată la rădăcină şi odată în coroana, dar... „nu s’a prins“, fiindcă nu l-a lovit unde era învoiala. Trase şi Niţâ al lui Cazacu cinci lovituri în vânt, însă nu de frica lui Ghiţă, ci din lipsă de dibăcie. Trase chiar şi Sandu Vrăbete, cel mai bun prieten al lui Codin, şi n-meri: patru în vânt şi ultima cu trei palma mai jos de ţintă. — Ei, acuma tragi mă, Lintiţă, ori nu tragi?, — se răsti Ghiţă Cazacu. — Mă, să ştii tu că io nu sânt prost ca tine şi ca ăştia! Io, mă, când oiu da odată l-am şi lovit!... Unde vrei tu, l-am şi lovit!... Auzi?... — Olio! Ochitoru lu Papuc! Trage mă, trage! Să te văd!... —■ Da nu vreau să trag! — Nu ştii să tragi, d’aia nu vrei!... —- Ba ştiu! Dar dacă trag şi lovesc ddntr’odată, ce-mi dai? — Iţi văd eu de vacă până disearâ! — Şi de oile lui Sandu? („fratele de cruce" al lui Codin) —■ Şi de oile lui Sandu! — Bine! Unde e semnu? Fă-l-ăi bine, să se cunoască... Codin era tot atât de prost ochitor caşi Ghiţă şi ca toţi ceilalţi copii, dar avea o ciudă înverşunată pe acest colţos, fiindcă-i zice Lintiţă, — lintiţă de care mănâncă raţele, — şi fiindcă era mai iute la trântă decât toţi. De aceea îl ocolea în orice ocazii, dar i-o cocea cu răbdare până i-o veni odată bine. Sorocul acesta părea foarte apropiat şi pentru împlinirea lui răbdase el destule şi acum. . —■ Este gata, Ghiţă? — Gata, Lintiţă!... Să te văd ce poţi, — răspunse vrăjmaşul de Ghiţă, care întărise bine semnele şi pe pământ şi pe copac. Codin luă cocoloşul de pământ, îl bătu bine cu pumnul şi-l răsuci de câteva ori în palme. Se făcu că ocheşte lung, dar cumpăni să-l repeadă cu toată puterea drept în Ghiţă, care stătea la vre-o doi metri de copac, cu ochii pe semnul ce-1 trăsese. Dacă-1 nimerea, era să spună că... „nu se prinde". Că ce-a căutat să stea lângă ţintă... ” Întâmplarea, însă, îi duse cocoloşul chiar acolo unde nu se gândise Codin c’ar «7 © BCU putea să ajungă şi unde nu bănuia nici ceilalţi: drept în semnul tras de Ghiţă pe copac. Ghiţă Mitran rămase cu gura căscată: — Mă, da al dracului mai fuseşi, mă Lintiţă! Drept la ichi l-ai lovit! Codin, parcă nici nu mai simţi batjocura, atâx fu de mândru de întorsătura lucrurilor. Hiii..., păi cât năduf îi făcuse grozăvi tul ăsta de Ghiţă?! Dar uite că Dumnezeu începu să ’ntoarcă foaia şi pe partea cealaltă. Una dacă i-ar mai putea face, ştie că l-ar pune cu botul pe labe... Ceilalţi copii isbucniră în strigăte de Bravo Codine! Bravo Codine!, caşicând victoria ar fi fost a fiecăruia dintre ei. Manifestarea asta atât de caldă pentru adevă-râtul ochitor îl înrăi şi mai tare pe Ghiţă. — Da dacă mai tragi odată, nu mai nimereşti!, — vru să-l descumpănească el. — Cin’ ţi-a spus?, — făcu Codin sigur de sine. Ia aruncă-ţi tu căciula’n pomi Cât vrei de sus!... Şi dacă nu ţi-o dau eu jos dintr’un ciomag... Codin folosise această vorbă cu căciula numai aşa, ca să râdă de Ghiţă; numai ca să-l înfrunte, — şi ca să nu mai fie silit să tragă din nou la semn, — iar nici decum cu gândul că i-ar da-o jos dintr’o svârhtura de ciomag — Tu, mă, lintiţă de baltă?... — Eu. mă! — O dai tu jos dintr’odată? — O aau eu jos dintr’odată. — Ai să vedem! — AidiL. Şi Ghiţă, încrezător în steaua lui, îşi svârli căciula cât putu de sus. Mai sus chiar decât vârful copacului dar spre marele lui nenoroc, în căderea ei nu găsi punct de sprijin decât pe cel mai de jos ram de pe poale. La această înălţime, Codin n’avea de ce să arunce cu ciomagul, fiindcă o avea pusă la îndemână: o ajungea, — doar să tragă. ' „Tii..., praf i-o fac“, —■ îşi zise în gând, Codin. ,,Şi’l învăţ eu minte să-mi mai zică Lintiţă"... Ghiţă presimţi nenorocirea şi vru să se repeadă ca să-şi salveze căciula din bătaia c omagului lui Codin, dar nu mai avu timp, fiindcă acesta o şi isbi cu atâta sete, că-i sări fundul. Ceilalţi copii alergară s’o prindă şi până ce s’ajungâ Ghiţă, i-au şi aruncat-o din nou în ulm. De data aceasta rămase spânzurată, călare pe-o cracă: fundul de-oparte şi restul de cealalta, ca o desagă. Nici nu mai era chip s’o dee cineva jos altfel decât svârlind cu băţul. încercă Ghiţă să se urce în copac, dar nu putu cuprinde în braţe trunchiul prea gros. Şi chiar dacă Dobrin se puse piuă la rădăcina ulmului, tot nu isbuti, fiindcă trunchiul era şi nalt. Văzând că n’are cum pune mâna pe căciulă, Ghiţă trebui să renunţe; s’o părăsească deabinelea. Altă ieşire nu mai era. Atunci începu o adevărată întrecere de bulgări şi de ciomege, dela care nu lipsi nici stăpânul căciulii. Numai astfel, după o ploae de lovituri şi. multă osteneală, biata căciulă căzu în bucăţi, la olaltă eu nevinovate ramuri, din copac. Păgubaşul simţindu-se prea umilit în ifosul lui de „căpitan" al bătăuşilor şi al droaei de pe islaz, se repezi furios la Codin, cu gând să-i smulgă căciula. Codin se feri înlături şi ridică ciomagul gata să-l lovească pe arţăgos, dar acesta alunecă pe pământul umed şi căzu. Intr’o clipă: Dobrin, Niţă Cazacu şi Sandu Vrăbete, fiecare 88 © BCU cu o datorie de plătit, — toţi „fini" ai lui Ghiţă, — săriră pe el şi-l tăvăliră, lovindu-1 cu pumnii. La acest spectacol de luptă inegală, tot Codin fu prins de milă şi îl scăpă din ghiarele răsvrătiţilor: — Lăsaţi-1 mă, că el mie mi-a cătat price! Cu mine are el ce are! Nu eu i-am hăcuit căciula? C’aşa ne-a fost vorba... Ne-a fost, mă, fraţilor vorba aşa? Spuneţi voi!... — Aşa Codine! Aşa ne-a fost!... Şi Coctm îndreptându-se către Ghiţă: — Ce vrei mă Ghiţă? Ce vrei? Să-ţi dau căciula mea?... Mă, io când te-oiu ochi odată cu ciomagul, te fac In două, auzi? Uită-te ’ncoa’... In doua te fac, cum ţi-am făcut căciula şi te ’nvăţ eu minte să te mai legi de mine şi de ăştialalţi... Păi ce?... Până când?... Gniţă se ridică de jos şi mai umilit ca la ’nceput. Vru el să mai facă ceva, dar văzu că nu-i chip; prea erau toţi cu ochii pe el şi gata sâ-i sară ’n cap. Şi apoi, Codin se dovedise atât de isteţ până acum, că deh... Atunci schimbă politica: — Cum să-ţi iau căciula măi Codine? Eu?!... Ce dracu!... Eu vreau să fim prieteni ca fraţii: şi cu tine, şi cu Sandu, şi cu toţi... Ii spusese „Codm“! El, Ghiţă, care nu-i zicea decât... Va să zică l-a „botezat". L-a făcut „fin"!.. — Prieteni? Ce fel de prieteni? Da ce, mă, sântem la răzbel ca sâ fim duşmani? Ca eu am fost mereu bun, numai tu ai fost mereu al dracului... — Am glumit, mă Codme! Zău am glumit! Ce aacă ţi-am zis aşa? Ce, tu nu ştii de glumă? Uite, dacă e vorba, de-aci ’ncolo nu mai glumesc cu tine!... — Nu? — Zău, nu!.., Ai să ne jucăm mai departe! — Mai bine du-te de ’ntoaree vitele, că uite unde s’au dus! Şi p’ormă ştii cum ne-a fost vorba când ne-am prins la joc! Cine nu loveşte pomul... — Iacă, mă duc! Hai şi tu Dobrine, că nici tu n ai ochit... — Du-te mă şi tu, —> întări Codin sentenţios ca un căpitan. Codin, rămas singur în mijlocul celorlalţi, se înfipse cu hotărîre pe picioare caşi când ar fi crescut de-acolo, din pământ. îşi ridică pantalonii căzuţi în vine şi-şi strânse, cu smucituri de bărbat, cingătoarea, privind încruntac la cei din jur. Avea aerul să spună: „De-acum eu sunt căpitanul vostru! De mine veţi asculta! Numai de mine, că altfel vă ia mama dracului!"... ' Se propti apoi în băţ, — ca un ciobănaş din picturile lui Grigorescu, — şi ro-tindu-şi privirile vultureşti peste câmpie, le opri tocmai acolo unde coviltirul cerului se razimă pe creştetul dealului de peste câlnişte. Codin se uită mult într’acolo, apoi îndreptându-se de şale, se înălţă în vârful opincilor şi ca prin farmec simţi că a crescut cu o palmă. Se văzu deodată mare şi voinic, bărbat în toată puterea... La această transformare sufletească, prin vine îi trecu furnicături de vitejie şi atât de caldă îi fu pornirea că, dacă ar fi ştiut unde este tabăra lui lancu Jianu, într’acolo s’ar fi îndreptat... Se mai uită odată, cu aer ocrotitor, la cei din jur; băgă două degete dela mâna dreaptă în gură şi dete drumul unui şuerat haiducesc în direcţia celor doi băeţi plecaţi să ’ntoarcă vitele. Făcu, apoi, semn lui Sandu şi o luă aşteamătu într’acolo, urmat de acesta. 8? * © BCU In urma lor, prietenii de joacă şopteau: ...... — Mă, da bine mai ocheşte CodinL, Şi-apoi pe Ghiţă Mitran l-a învăţat minte să se mai lege de noi... — He, he! dac’aş avea eu o puşcă d’alea d’adevăratelea!, — oftă Niţă Cazaqu, pismuind succesele lui Godin. - —i Ce-ai face mă, dac’ai avea-o?, — întrebă un prichindel caşi Niţă. - — Io, mă, când aş trage cu ea..., zece bolşevici omor dintr’odatâ..; Uite-aşa, uite-aşa!, — arătă Niţă, răsucind cu călcâiul drept al opincii în pământul umed. — Fugi, mă, d’acilea cu minciunile tale!... Ce, tu crezi că eşti Codin?! He. he, băete! Numai ăla poate!, — îi mai răspunse prichindelul. Ceilalţi copii, fără să mai zică o vorbă, întoarseră spatele invidiosului de Niţă şi o luară pe urmele aldor Codin Melinte şi Sandu Vrăbete. 90 © BCU Cluj P O E S I I DE CLAUDIA BUCŞAN 19 4 3 Pământul e tot mai greu la chip, Se clatină şi se dărâmă Ga munţii de nisip. Diavolul s’a deslegat din lanţ, In jurul lumii joacă sălbatec danţ. , Îngerii s’au închis în cămările lor, In gândurile bune Ca florile se veştejesc şi mor. Apele mării s’au tulburat, In alvia ei largă şi adâncă, In valurile ei fierbinţi şi roşii, îmbrăţişând o stâncă. Ei cei mai buni, Frumoşii, Copii inimilor noastre zac. Nespuse vorbe pe buzele lor tac. , ÎNGERUL st .. Tu niciodată nu l-ai văzut ? • Aripa lui nu te-a atins ca un sărut? Când toate florile din lume sânt ofilite, Iar gândurile bune nepăsarea le’nghite, Când rătăcesc pe drum Şi nu mai văd nimica de fum, 9i Când mă cufund în marea de nisip, — Atuncea vine el, frumos la chip, Purtând în păr podoabă de vise împlinite, Ca’n vechile icoane aurite. Tăcerea-i ocroteşte paşii, Se pleacă’n faţa lui vrăjmaşii, Luc-şte’n el ca o făclie, Şi din lumina lui imi dă şi mie. Sânt ia: mai tare şi mai bună, M’airunc în viaţă, Mă lupt cu valul de furtună. Aripa lui nu te-a atins ca un sărut ? Tu nici odată nu l-ai văzut ? Te caut în cer şi pe pământ, In cântecul pe care-1 cânt, In picături de apă, In stânca unde mâinile mele sapă. Te caut In firele din iarbă când cresc, In inimile oamenilor răvăşesc, Deseui tăinuite cămări, Smulg vălul albastrelor zăn, Aprind în întunerec lumânări Ca să te văd la chip... Alerg după tine ’n deşert Şi scormonesc în dune de nisip. Te urci în cel mai repede car. ’ Alerg după tine ’n zadar, Când să te-ajung eşti. gata de ducă, Eşti poate numai o nălucă... ADEVĂR © BCU Cluj ROMÂNIA ŞI GERMANIA IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL DE D. C. AMZĂR cunoaşte fraza prin care Nicolae Filipescu definea atitudinea României faţă de adversarii ei principali din primul război mondial: „Contra Ungariei luptăm cu entuziasm, contra Austriei cu indiferenţă, contra Germaniei cu regret!" Se pare că p nici Germania nu a nutrit în războiul trecut alte sentimente faţă de România. La Rer- * lin a apărut de curând o carte care aruncă o lumină nouă asupra raporturilor politice şi militare ale Germaniei cu diferitele ţări balcanice în timpul războiului mondial d'n 1914—1918. Lucrarea de strictă obiectivitate ştiinţifică, apărând sub auspiciile ..Institutului de istorie militară al Armatei", se întitulează Oberste Heeresleiunq und BV-kan im Weltkrieg 1914—1918 şi înfăţişează străduinţele şi lupta dusă de Germania spre a câştiga, de partea ei sau de a cuceri cu armele d'feHtele ţări balcanice. Autorul cărnii. Ori Muh’mznn, este cunoscut ca unul din cei mai buni istorici ai războiului trecut. Materialul folosit sunt documente contimporane de prim ord;n: rapoarte ale Şefilor de Stat Maior sau a^e unor Generali deţinând înalte posturi de comandă, rapoarte ale Miniştrilor de Externe sau ale primilor lor colaboratori.. însfârşit rapoarte ale Miniştrilor plenipotenţiari. Şefi de misiune în ţările Sud-Estului. Pentru cercurile politice şi militare germane România trecea în 1914 drept „cea mai mare putere d"'n Balcani" şi „era de mare importantă pentru soarta războiului în Răsărit, dacă puterile centrale aveau să vadă în armata română un tovarăş de arme sau un eventual adversar". Cât preţ puneau puterile centrale pe prietenia României se ve^e din cuvintele adresate de Şeful Statului Maior German, Generalul von Mo’tke, Generalului von Conrad, Şeful Statului Major Austro-Ungar: ..CQeace mă îngrijorează cel mai mult, ca si pe Excelenta Voastră, este turburarea bunelor raoor- . . - • • ■j turi dintre Monarhie (Austro-Ungaria) şi România. Regret infinit că Aus+ria a înlo-cu-’t acest aliat valoros şi vrednic de toată încrederea cu o Bulgarie îndoelnică şi slăbită. In ce mă priveşte, pot asigura pe Excelenta Voastră că din parte-ne depunem tcate eforturile pentru menţinerea României în Tripla Alianţă. Nu pierd nici un prilej S>3 © BCU Cluj de a atrage atenţia Ministerului de Externe asupra acestei chestiuni, de a cărei importanţă şi el este pe deplin convins". Germania a făcut în adevăr o serie de demersuri menite să-i asigure şi mai departe prietenia activă a României. La 28 Iulie, şi apoi din nou la 31 ale aceleaşi luni 1914, Secretarul de Stat dela Externe, von Jagow, a comunicat la Bucureşti că Bulgaria renunţă definitiv la Dobrogea, cu condiţia ca România să-i lase mână liberă în Macedonia împotriva Serbiei. In al doilea rând, în chestiunea Basarabiei, Germania a luat categoric atitudine în favoarea României. La 31 Iulie Ministrul Germaniei la Bucureşti primea următoarea telegramă din Berlin: „Rog declaraţi imediat Regelui Carol şi lui Brătianu că în cazul când războiul cu Rusia ar deveni inevitabil, România va primi Basarabia ca răsplată pentru participarea activă la război de partea noastră". După ce a luat cunoştinţă de rezultatul, nesatisfăcător din punct de vedere german, al Consiliului de Coroană dela 4 August, Ministrul de Externe dela Berlin a telegrafiat Ministrului german din Bucureşti, von Waldhausen: „Rog declaraţi d-lui Brătianu, mulţumindu-i pentru comunicare, că noi considerăm atitudinea de acolo ca răspunzând relaţiilor noastre de prietenie şi sperăm în viitor ajutor activ din partea României". însuşi împăratul a socotit necesar să se adreseze în mai multe rânduri —: la 31 Iulie, la 3 Septembrie şi 8 Septembrie 1914 — Regelui Carol, cerându-i categoric ajutorul militar al României. Cu ocazia victoriei germane dela Tannenberg, Secretarul de Stat von Jagow a transmis la Bucureşti următoarea comunicare confidenţială pentru Regele Carol: „După victoria din Prusia Orientală asupra a două armate ruse, Germania se găseşte în situaţia de a veni direct în ajutorul Austro-Ungariei. Dacă România intervine acuma, campania contra Rusiei este câştigată sigur". Toate aceste stăruinţe şi promisiuni n’au avut în Bucureşti ecoul aşteptat. Guvernul Român şi întreaga noastră opinie publică nu aveau, precum se ştie, decât o singură preocupare: Ardealul! Atmosfera din România era foarte Sine cunoscută la Berlin. La 23 Septembrie ministrul german la Bucureşti comunica Guvernului său că Regele Carol se aşteaptă ca în 3—4 zile să fie pus în alternativa de a intra în Ardeal sau de a renunţa la tron. Revendicările româneşti cu privire la Ardeal erau categorice şi ele constituiau spaima Guvernelor din Viena şi Budapesta. Cu toate sacrificiile pe care satisfacerea — cel puţin în parte — a dorinţelor româneşti le implica pentru primul ei aliat, Germania nu a ezitat, cântărind avantagiile şi desavantagiile, să ceară Austro-Ungariei concesiuni pentru Românii din Ardeal. Astfel la 17 Iunie 1914, ambasadorul german von Tschirschky comunica la Berlin că „în ce mă priveşte, mă voiu folosi de orice prilej, spre a atrage atenţia şi Ministrului-Preşedinte ungar asupra necesităţii de a câştiga pe Români, cum a făcut-o şi faţă de Contele Berehtold (Ministrul de Externe al Austro-Ungariei), potrivit instrucţiunilor primite". La 7 Septembrie Secretarul de Stat von Jagow trimite o telegramă la Viena, în care arată că acordarea de concesiuni Românilor din Ungaria de către Guvernul maghiar este o „dorinţă urgentă" a Germaniei. Cancelarul Reichului, von Bethmann a cerut la rândul său, în instrucţiunile amănunţite către ambasadorul von Tschirschky, ca Austro-Ungaria să ajungă imediat la o înţelegere ou România. El doria ca „Austria să-şi asigure chiar pe un preţ mare ajutorul României" şi socotia „situaţia atât de serioasă, încât nu trebue dat înapoi nici în faţa celor mai grele condiţii". însuşi împăratul a intervenit în această chestiune şi într’o telegramă adresată la 16 Septembrie lui Franz Ioseph accentua necesitatea ajutorului militar român. La rândul său Statul Major german se adresa la 19 Septembrie prin Generalul von Falkenhayn Generalului von Conrad, arătând cât 94 © BCU Cluj, de important este ajutorul armat al României şi că Austro-Ungaria trebue să satisfacă dorinţele româneşti „în cea mai largă măsură cu putinţă". In urma repetatelor stăruinţe din partea Germaniei şi sub presiunea evenimentelor, Austro-Ungaria s’a decis în adevăr la sacrificii, declarând că în cazul când România ar intra în război contra Rusiei, Monarhia ar renunţa la o parte din Bucovina şi ar căuta să satisfacă cererile Românilor din Ungaria. Nici aceste oferte nu au putut determina Guvernul român la o colaborare cu puterile centrale. In faţa rezistenţei bine justificate a României, Austro-Ungaria a trebuit, la îndemnul Germaniei, să sporească drepturile Românilor din Ardeal şi să se mulţumească numai cu neutralitatea României, când la sfârşitul lui Septembrie şi începutul lui Octombrie 1914, Guvernele din Viena şi Budapesta, înspăimântate de propria lor generozitate, au crezut că-şi pot retrage promisiunile privitoare la Românii din Ardeal, punctul de vedere german a rămas acelaş, după cum rezultă dintr’o telegramă trimisă la 20 Octombrie din Marele Cartier General de Secretarul de Stat von Jagow către Auswărtiges Amt: „Viena şi Budapesta par să tergiverseze meschin chestiunea concesiunilor până când situaţia războiului se schimbă în favoarea lor, când în realitate tocmai această eventualitate trebue să grăbească efectul concesiunilor". Intre timp importanţa politică şi militară a României pentru Puterile Centrale în loc să scadă, creştea. „Odată cu necesitatea din ce în ce mai accentuată de a alimenta Turcia aliată cu material de război german", scrie Cari Muhlmann, „România câştiga în importanţă, având astfel ca ţară de tranzit spre Constantinopol un cuvânt hotărîtor de spus în ce priveşte situaţia din Orientul apropiat. Căci războiul Turciei depindea în grad înalt de livrările germane. Deschiderea sau întinderea drumului de transport spre Constantinopol era la completa discreţie a României. Dominând calea de transport Berlin-Constantinopoî, România deţinea, atâta vreme cât drumul prin Serbia rămânea închis, o poziţie politică ce depăşia cu mult importanţa ei propriu zisă. O problemă politică şi militară de primul ordin depindea astfel de hotărîrea României". Şi această nouă importanţă era în acest moment: toamna lui 1914, cu atât mai mult simţită de Puterile Centrale, cu cât România la 2 Octombrie a interzis categoric trecerea materialului de război german destinat Turciei. In primăvara anului următor, situaţia era aceeaş: România nu înţelegea să cedeze în chestiunea transporturilor, iar Germania vedea în ea elementul cel mai important pentru stadiul de atunci al războiului. Generalul von Falkenhayn a întocmit la 15 Martie un memoriu amplu asupra situaţiei, în care cu privire la România afirma că „deţine în adevăr toate mijloacele menite să aducă la încheerea războiului". „In cazul când România s’ar ralia Puterilor Centrale", continuă Karl Muhlmann, rezumând părerile generalului von Falkenhayn, „atunci ei i-ar urma Bulgaria şi atunci Rusia şi Serbia ar fi constrânse astfel la pace. Continuarea războiului numai de către Franţa şi Anglia nu este probabilă". „După aceea", spune Falkenhayn însuşi, „România poate schimba şi organiza situaţii în Sud-Estul Europei potrivit vederilor sale, în perfectă libertate". Un nou moment în evoluţia raporturilor germano-române în timpul primului război mondial îl constitue intrarea Italiei în război alături de aliaţi. Sub impresia evenimentului care se apropia, Germania a socotit momentul potrivit, să reia acţiunea de apropiere între România şi Austro-Ungaria, reactualizând chestiunea Ardealului. La 17 Mai 1915 — 6 zile înainte de intrarea Italiei în război — Ambasadorul german von Tschirschky primeşte însărcinarea să pună din nou problema Ministrului de Externe Austro-Ungar — locul Contelui Beschtold îl luase între timp Baronul Bu- 95 © BCU ri'an — dacă, în cazul când calea concesiunilor nici acum nu-i pare indicată, nu cumva* s’ar găsi alt mijloc de a menţine România neutră. Că aceasta este absolut necesar nu va contesta nici Baronul Burian. Chiar dacă România ar înţelege să rămână şi mai departe după ce s’a produs declaraţia de război ia Italiei, există totuşi pericolul ca ea să contracteze între timp, ca şi Italia, faţă de Tripla înţelegere angajamente, de care nu va mai putea scăpa mai târziu. Deaceia Viena trebue să ia cât se poate de urgent contact cu Bucureştiul". - Ceeace urmăria politica germană era unul şi acelaş lucru: intrarea României m război de partea Puterilor Centrale şi imediata acţiune militară contra Rusiei. Ceeace se oferia în schimb erau: mai întâiu, vechile promisiuni: Basarabia, partea de Sud a Bucovinei, drepturi politice şi culturale Românilor din Ardeal, la care se adăugau acum, la 16 Iulie 1915, ca sprijin militar: 2 divizii, artilerie grea şi importante cantităţi de muniţiuni. Se înţelege că faţă de năzuinţele noastre naţionale de atunci, ofertele de mai sus n’au putut face nici o impresie. In sensul acesta a şi scris la Berlin, Ministrul Germaniei la Bucureşti, Baronul Bussche într’o telegramă din 30 Iunie: „O transformare subită (în opinia publică) ar fi posibilă numai în cazul când s’ar oferi ceva, care ar face într’adevăr impresie. Concesiunile pomenite de mine,- privi-tcâre la Bucovina şi la Românii din Ungaria i s’au părut (lui Brătianu) insuficiente pentru provocarea unei asemenea schimbări. Cum Brătianu face aluzie la concesiuni • teritoriale în Ardeal, m’am oprit aici". •: In ce priveşte Basarabia punctul de vedere al României rămăsese acelaş: el e semnalat încăodată la Berlin de către ministrul german la Bucureşti la 20 Martie 1916: „Pentru Domnul Brătianu este valahii şi astăzi principiul pe care l-a formulat la începutul războiului, anume că Basarabia poate avea pentru România o valoare numai în cazul că puterile centrale ar realiza o atât de importantă sporire teritorială în Rusia, încât să aibă graniţă comună cu această provincie. Preşedintele Consiliului crede însă în momentul de faţă mai puţin decât oricând într’o asemenea eventualitate". . Intre timp România nu pierduse pentru Germania câtuşi de puţin din importanţă. Situaţia dela sfârşitul anului 1915 era, după Cari Muhlmann, de aşa natură* încât intervenţia României alături de Germania „ar fi influenţat în mod decisiv războiul din Răsărit". Planurile înaltului Comandament german dela sfârşitul anului (1915) de a da Rusiei o lovitură mortală prin pătrunderea în Ucraina, duceau necontenit la canstatarea că fără ajutorul militar sau cel puţin folosirea României ca bază de operaţii, perspectivele de victorie erau foarte reduse. Importanţa strategică a României, dată fiind situaţia ei geografică, a făcut ca lupta ce se ducea pentru atitu- . dinea ei să devină şi mai încordată". Faptul că imediat după declaraţia de război a României, care a venit nu fără surprindere pentru puterile centrale, în conducerea noului Stat Major German s’a făcut cea mai importantă schimbare din tot cursul războiului: înlocuirea Generalului von Falkenhayn cu Generalii von Hindemburg şi Ludendorff, este încă o dovadă de importanţa ce se acorda în Germania noului factor politic şi militar ca un nou moment în evoluţia războiului. . Aruncând, la sfârşitul expunerii sale, o privire retrospectivă asupra raporturilor româno-germane în decursul întregului război, Cari Muhlmann conchide încă odată că „ajutorul militar al României ar fi grăbit simţitor victoria asupra Rusiei şi ar fi promovat în Balcani o evoluţie favorabilă puterilor centrale. In felul acesta s’ar fi creiai fără îndoială perspective mai favorabile pentru campania decisivă din Vest". Se cunosc la noi motivele de înalt ordin naţional, pentru care România n’a putut intra în 1916 în război alături de Germania. Rezultatele politice ale acestei atitudini 96 © BCU Cluj au constituit la sfârşitul primului război mondial momentul culminat al istoriei noastre: unirea tuturor Românilor într’un Stat naţional. După cum am văzut, cercurile politice şi militare germane dela 1914-1916 cunoşteau foarte bine aceste motive şi ele au făcut toate eforturile cu putinţă — atât cât le permitea alianţa cu Monarhia austro-ungară — spre a nivela contrastele şi a reduce diferenţa de interese dintre România şi aliatul principal al Germaniei. Nu li se poate contesta acelor cercuri nici o anumită înţelegere pentru situaţia noastră de atunci, cu toate că interesele Germaniei le impunea o atitudine contrară — în cea mai mare parte — intereselor noastre naţionale. La 22 Aprilie 1914 Secretarul de Stat dela Externe von Jagow prezenta absolut just cancelarului Reichului opoziţia de interese dintre România şi xâus'ro-Uungaria: „Iredentismul României, latent până acum, ar fi luat proporţii şi fără greşelile Austriei, datorită avântului politic al României. Deaceia opoziţia crescândă dintre Monarhia dunăreană şi Statul naţional român vecin, stă din păcate, până la un anumit punct, în evoluţia firească a lucrurilor...“ Astăzi cercurile germane cari înţeleg şi sprijină misiunea istorică a României şi cărora viitorul ei nu le este indiferent, sunt şi mai importante. Cari Miihlmann. a cărui lucrare este prefaţată de Foerster, Preşedintele „Insti-tu-turui de’ istorie militară al Armatei, (Kriegsgeschichtliche Forschungsanstalt des Heeresl analizează cu desăvârşită obiectivitate angajamentele politice şi militare dintre Românca si Germania în momentul izbucnirii primului război mondial şi nu se sfieşte să conchidă că, întrucât problemele româneşti se puneau la 1914 cu totul altfel decât in Octombrie 18^3. când se încheiase alianţa germano-română, atitudinea României nu putea fi alta decât cea care a fost în realitate. Miihlmann face în susţinerea acestui punct de vedere următorele consideraţii: 1.1 „Şi de da+a aceasta", constată istoricul german. ,.ca de atâtea ori în istorie, s*a dovedit că pe respectarea unor obligaţiuni contractuale nu se poate co-nta dar,3t în cazul când acestea concordă cu marile linii politice ale Statului respectiv. Fără îndoială că în rrivinţa României, la încheerea alianţei în anii de după 1880 acesta a fost cazul, dar odată cu pornirea acţiunii de apărare împotriva Austro-Ungariei dela începutul veacului, care. din cauza maghiarizării Românilor din Monarhia Dunăreană, a luat aspectul unei duşmănii pe fată, condiţiile în care fusese încheiată alianţa dispăruseră". 2) . „La aceasta se adaugă faptul că în cazul României, invers decât în acela al Bulgare5, nu Germania ci partea adversă avea mai mult de oferit. Căci satisfacerea rQvend'cărilor româneşti se făcea pe seama aliatei Austro-Ungaria. In acest punct Germania ist.it, în încercările sale de a-şi determina aliatul la sacrificii, de cea mai puternică rezistentă; obiecţia acestuia că astfel s’ar primejdui existenta întregului Immer’u de naţionalităţi, era greu de "combătut. Oferind Austro-Ungariei, drept compensaţie, teritoriu propriu, spre a uşura astfel aliatei sale pierderile dureroase în favoarea României, politica germană a mers până la limitele posibilului. Cu toate acestea Germania a rămas cu concesiunile ei fa+ă de România cu mult în urma grupului duşman". (Aceeas atitudine, plină de înţelegere pentru interesele superioare aie României, a avut Germania, alături de Turcia, în chestiunea Dobrogei. faţă de cererile repetate ale Bulgariei de a prelua pe seama ei întreaga administraţie a provinciei româneşti. în locul administraţiei mixte alcătuite din trupe germane, austro-ungare, turceşti şi bulgare). 3) . Alianţa dela 1883 obliga România să vină în ajutorul puterilor centrale în cazul când acestea ar fi fost atacate de Rusia. „Faţă de această obligaţie a României", continuă Muhlmann, „se putea ivi îndoeli în cazul, foarte probabil, când Auştro-Un- garia ar fi provocat Rusia printr’o acţiune separată împotriva Serbiei. Faptul că Rusia se simţise indirect atacată prin acţiunea Austro-Ungariei împotriva naţiunii surori, oferea politicii româneşti posibilitatea de a sta în rezervă". 4) . „Un alt punct slab al acestei alianţe era caracterul ei secret. In România tratatul nu era cunoscut de Rege, Nici măcar conducătorul responsabil al politicii externe româneşti, necum Parlamentul, nu ştiau de existenţa pactului. Numai câtorva persoane din jurul Regelui li se făcură confidenţe în această chestiune. Odată cu moartea bătrânului Suveran, soarta alianţei devenia complet nesigură". 5) . „Cu atât mai necesar era deci ca alianţa să fi fost în concordanţă cu sentimentul public. N’a fost însă cazul. In opinia publică se petrecuse o schimbare sensibilă. Vechea prietenie se transformase în ostilitate făţişă. Aceasta nu se îndrepta contra Germaniei, ci contra Austro-Ungariei ca consecinţă a politicei de maghiarizare a acesteia. După cum în Serbia se ivise o mişcare de înfăptuire a Serbiei Mari, tot aşa lua proporţii în România mişcarea de unire a tuturor românilor într’un Stat naţional, iar ţelul acesta nu putea fi atins decât pe seama Austro-Ungariei. Milioane de Români locuiau în partea de Sud a Bucovinei, austriaco, în Ardealul unguresc şi în Banat, în aşezări, uneori compacte". 6) . „Sentimentul că Austro-Ungaria, voind să menajeze Bulgaria, nu a susţinut îndeajuns dorinţele româneşti la încheerea celui de al doilea război balcanic, a accentuat şi mai mult rezerva faţă de Monarhia Dunăreană". Obiectivitatea şi înţelegerea cu care Cari Muhlmann înfăţişează situaţia politică a României şi raporturile ei cu Germania în primul război mondial, fac ca lucrarea să să fie o contribuţie reală atât la actuala colaborare politică şi militară dintre cele două ţări cât şi la creearea unei. baze de acţiuni comune în viitor, menite să redea fiecăreia plenitudinea de forţe la care au dreptul să aspire în cadrul Europei de mâine. In ce mă priveşte, sunt convins că, luând cunoştinţă de această contribuţie, opinia publică românească va fi fericită să constate că idealurile noastre naţionale de odinioară — şi în bună parte de astăzi —' găsesc în poporul german aceeaş simpatie şi înţelegere, cu care România a întâmpinat întotdeauna năzuinţele de întregire naţională ale Reichului. Buckow, Septembrie 1943. 98 © BCU Cluj TREI POEME DE CONSTANTIN AMĂRĂSCU I ' Doamne, clorul meu Te caută ea un ' - Vânător vânatul toamna’n păpuriş; Virea ca să Te-ajungă şi ca şi’n ajun Sângerează’n glodul greului suiş. Poate nu se poate pumnul meu hapsân Să prindă pulpana naltului mister. Pumnul meu de humă, ca p’un zeu păgân, Te-ar ciopli în piatră, Te-ar scobi în fier. Nu-i deajuns ţărâna-şi mici nu-i deajuns Truda ridicării spre albele stihii. Poate că deaceia Tu eşti nepătruns Pentru-aprkusul dor de-a Te pipăi. Fluxul şi refluxul inimii ’ntr’o zi Ţi-ar aduna zvonul paşilor în ghioc, Cum adună marea ’n melcii sidef ii Freamătul de valuri, al apelor joc. Azi când midrăsneala lutului o pierd Gândul meu Te-aşteaptă cald ca un cuibar. Vino mai aproape umbra să-ţi desmierd Şi de drag isă dănţui ca un căluşar, 99- © BCU Cluj II Cicbărrnd la vise pe al vieţii grind, Duc pe umeri cântul ca o albă za. Intr’o seară albă, seară de colind, Ne’ntâlnirăm Doamne ’n vreme, undeva. Tu erai în mine, sau Ţi-eram în sân N’aşi putea-o spune cum a fost şi când. Insă Te născuseşi pe-al inimii fân, Prin odăi de suflet Te-auzeam trecând, Fâlfâind din aripi în albul lor zbor Heruvim5 de pară rătăceau prin veac. Te-am ascuns horeşte de sub ochii lor în prea plin de doruri inimii ceardac, Cnint se svârcoliră anii prin furtuni. Stau ca o balanţă între-al poftei mie2 Şi’ntre pălălaia albelor minuni. Ajută-mă Doamne ca să te păstrez. III A •'’-eoit her’V’il în+r’un alb stihar - Pentru liturghia zilei de apoi S”~mi spele prihana buzelor eu iar, Simt cum omenescul inimii sesfoi. Calc desculţ prin para rugului de foc $i în pumni de cântec sprijin tot ce-mi dai Bine cuvântarea este un mitoc Pentru călătorul spre Noul Sinai. Datata vâlvoare ochii îi închid Cât te simt de aproape !... (Eşti în mine chiar) Mă împrejmueşte focul ca un zid; Inima îmi este rJb aghiasmatar. Ai-ci peste ’ntinderi de albastru vis Mâine nu e mâine, nu este eri. Pe umeri de îngeri zbori peste abis Spre dogoarea sfintei Tale ’mbrăţiţeri. 100 LACTANŢIU DESPRE ÎNŢELEPCIUNE ŞI RELIGIE DE IOAN COMAN F* ilosofia antică a fost numai o vagabondare penibilă şi sterilă în umbra înţelepciunii, pentrucă puterile ei nu-i îngăduiau mai mult. A făcut cât şi cum a putut. Dar înţelepciunea rămânea singura mare lummă şi marele adevăr care hrănesc sufletul omenesc de totdeauna şi-i asigură existenţa veşnică. Sophia este puterea ideală alcătuită din unirea cunoaşterii desăvârşite cu trăirea ireproşabilă a vieţii dată de cer. Această cunoaştere trebue să deţină adevărul, iar trăirea trebue sâ fie o continuă practicare a virtuţii. Pentru însuşirea înţelepciunii este nevoie de puterea complementară a. actului desăvârşirii, de religie. Religia, ca şi înţelepciunea, are caracterul unicităţii, al indivizibilităţii. Ea aparţine exclusiv omului. Dintre toate fiinţele, omul singur are religia, el singur deţine ştiinţa despre Dumnezeu. Filosofii cari au încercat să libereze sufletul omenesc de teama religioasă au suprimat religia, lipsind pe om de unicul său bun propriu, trăirea dreaptă şi omenia. Practicarea religiei este impusă de consensul întregului neam omenesc. Dumnezeu a făcut pe om în aşa fel, încât el să dorească şi să simtă nevoia a două lucrări: a religiei şi a înţelepciunii. Oamenii fac gre-şala de a practica sau religia fără înţelepciune, sau înţelepciunea fără religie; dar una fără cealaltă nu pot fi adevărate. Mulţimea religiilor arată că acestea sunt false, pentrucă au pierdut înţelepciunea care le învăţa că nu pot fi mai mulţi zei. Filosofii au practicat o falsă înţelepciune, pentrucă au părăsit religia Dumnezeului suprem care i-ar fi putut iniţia în ştiinţa adevărului. Care este istoria raportului dintre înţelepciune şi religie? „Cultul zeilorzice Lactanţîu, „nu posedă înţelepciunea, nu numai pentrucă el supune fiinţa divină, care e omul, lucrurilor pământeşti şi trecătoare, dar şi pentrucă în acest cult nu e vorba de nimic care să promoveze cultura şi să zidească viaţa. Acest cult al zeilor nu se ocupă cu cercetarea adevărului, ci numai cu îngrijirea ritualului, care constă nu din funcţiunea minţii, ci din slujirea corpului. Această religie nu tre- © BCU Cluj bue considerată ca adevărată şi pentru motivul că ea nu dnstrueşte şi nu face pe oameni mai buni prin învăţături despre dreptate şi despre virtute. Tot aşa filosofia nu este o adevărată înţelepciune, pentrucă ea nu cuprinde religia, adică evlavia supremă. Dacă divinitatea care conduce această lume, care susţine neamul omenesc prin binefacerile sale de necrezut şi-l ocroteşte cu dragoste părintească, ţine să i se mulţumească şi să fie onorată, omul nu e evlavios în cazul când stă ingrat în faţa favorurilor cereşti; aşa ceva nu stă în firea înţeleptului, Prin urmare, deoarece filosofia şi religia zeilor sunt despărţite şi cu totul separate, întrucât unii sunt profesorii de înţelepciune prin care nu se ajunge la zei, şi alţii sunt şefii de religii prin care nu se învaţă înţelepciunea, e limpede că nici filosofia nu e adevărata înţelepciune şi nici religia zeilor nu e adevărata religie. Nioi filosofia nu a putut înţelege adevărul, nici politeismul nu a putut să-şi dea justificarea de care ducea lipsă". Observaţia lui Lactanţiu pare nedreaptă la prima vedere. Filosofia veche nu a neglijat niciodată religia, ci i-a consacrat totdeauna consideraţiuni şi desvoltări mai mult sau mai puţin întinse. Ar fi, deci, impropriu să se vorbească de o separaţie, de o neaderenţă organică între filosofie şi religie în spiritualitatea antică. Cu toate acestea, „religia" pe care o tratează filosofia nu e decât rareori religie propriu zisă. Filosofii, chiar cei mari, fac speculaţii metafizico-teologice sau interpretări mitologice; ei nu fac loc în operile lor decât întâmplător problemelor de pietate şi de cult, singurele elemente adevărate ale ori cărei religii. De altfel religia aparţinând mulţimilor care o practicau realmente, iar filosofia unui număr restrâns, separaţia lor se impunea prin forţa separaţiei dintre cele două clase de oameni care le exercitau independent şi uneori într’un sens de vădită agresivitate reciprocă. Anaxagoras, Diagoras, Socrat şi De-mocrit n’au fost, oare, condamnaţi pentru ateism? Unul dintre defectele fatale ale culturii antice a fost tocmai această lipsă de coeziune organică a diferitelor ei elemente constitutive, fapt asupra căruia Lactanţiu insistă cu atâta dreptate. . „Acolo însă unde înţelepciunea e organic şi puternic legată cu religia, e nece- sar ca ambele părţi să fie adevărate, în sensul că în actul adorării noi trebue să fim înţelepţi, adică să ştim ce şi cum trebue să adorăm, iar în actul înţelepciunii noi trebue să adorăm, adică să înfăptuim realmente ceeace ştim. In ce caz înţelepciunea se uneşte cu religia? Atunci când e adorat un singur Dumnezeu, când viaţa şi ori ce faptă sunt raportate la o singură căpetenie şi la o singură culme şi, în fine, când învăţătorii înţelepciunii şi preoţii lui Dumnezeu sunt identici, adică sunt aceleaşi persoane". Cumulul filosofiei şi al sacerdoţiului într’o singură persoană se vedea, câteodată, şi în lumea păgână; dar lucrul se petrecea mai ales în epoca elenistică şi romană când sincretismele cele mai îndrăsneţe adunau şi combinau elementele cele mai eterogene şi adesea contradictorii.. Filosofia şi sacerdoţiul elenistic erau adulterate de influenţe şi curente aduse de toate vânturile fanteziei, ale superstiţiei şi ale înfrigurării religioase. Citească cineva inscripţiile, produsele literare şi mai ales mulţimea comentariilor filosofice şi religioase din acea vreme, pentru a-şi da seama. Literatura apocaliptică şi rituală ia un avânt îngrijorător. Nu e deci de mirare că un filosof putea fi şi preot şi încă preot al mai multor culte de odată, aşa cum ne arată cartea Xl-a a Metamorfozelor lui Apuleius şi numeroase inscripţii. Lactanţiu reflectează în această privinţă: „Să nu mire pe nimeni faptul care s’a întâmplat adesea şi care se poate întâmpla şi acum, anume ca un filosof să-şi ia asupra-şi sacerdoţiul zeilor. Când se întâmplă aşa ceva, filosofia nu se uneşte, totuşi, cu religia, ci şi filosofia va înceta între cele sacre, şi religia va dispare când va fi vorba de filosofie. In adevăr, o asemenea religie este .mută, nu atât pentrucă aparţine elementelor mute, cât pentrucă ritualul ei stă .în 102 © BCU Cluj, ..... • V • mâini şi în degete, nu în inimă şi pe limbă, ca în religia noastră care este cea adevărată. In concluzie, şi în înţelepciune se află religie, şi în religie se află înţelepciune. De aceea ele nu A omului' îi dă ocazia de a trasa, în linii cat se poate de generale, caracterele fundamentale ale idealului clasic, aşa cum s’a desfăşurat el în ordinea istorică şi în cele din urmă a se situa pe poziţia etică a acestui ideal. Idealul clasic, afirmă d-sa, în afară de faptul că înfăţişează o structură eternă, deasupra oricărei determinări temporale, în ordinea înlănţuirii istorice el reprezintă fructul dintre . sec. V a. Hr. şi sec. III d. Hr., adică din momentul apariţiei tragediei greceşti şi până la înflorirea maximă a stoicismului greco-latin, când este înlocuit icu idealul creştin. Coincidenţa formării idealului clasic cu apariţia tragediei greceşti se explică prin faptul că numai acum omul este în măsură a se gândi pe sine ca individualitate autonomă, iar conştiinţa individualităţii îi dă acestuia posibilitatea de a se concepe ca fiinţă spirituală, participant la spiritul universal, ca origine şi destinaţie, după cum o arată sistemul idealist al lui Platon. Universul omului clasic este dominat de spirit. Lumea se înţelege şi explică nu prin cobo-rîrea în straturile inferioare ale creaţiei, ci prin latura ei superioară, spiritul. Spiritul are însă calitate» de a duce către imitate, către armo- nizarea elementelor dispersate. Clasicul este o fiinţă centrală în toate manifestările ei, căreia ii repugnă orice exces, având ca normă de conduită măsura şi renunţarea. Idealul clasic al omului este ameninţat însă cu disolvarea, întrucât ştiinţa modernă., prin marile ei descoperiri, a răsturnat unghiul de reprezentare al fiinţei umane. Astfel, pe când anticul înţelegea pe om din participarea lui la spiritul divin,, modernul ' îl explică din jocul elementelor şi forţelor subumane, iar idealul perfecţiunii sferice limitate a fost înlocuit de concepţia progresivistă a vieţii cu idealul personalităţii deschise, mai adecvată universului infinit şi capabil de transformare al omului modern. La aoeasta se mai adaogă şi efectele reformelor sociale moderne, aplicate cadrelor sociale de vieaţă. Militând pentru libertate, prin păstrarea conştiinţei de unitate şi consistenţă internă a persoanei, d-i praf. T. Vianu se situiază pe latura clasicilor în convingerile morale. Putem adăoga chiar că este atâta de incorigibil clasic, încât vede în idealul clasic al omului „un model uman permanent, capabil să fie restaurat şl să dirijez© cultura omenească în orice moment". Cine nu ar dori, împreună cu d-sa, această restaurare? Numai că ea este mai mult decât problematică din cauza determinantelor culturii contemporane şi a celei viitoare cu totul deosebite de ale lumii vechi. Structura unei culturi este în funcţie de anumiţi factori cari, dacă se schimbă, au la rândul lor efecte diferite. Concepţia statică a cosmosului antic nu mai poate reveni decât dacă s'ar repeta identic condiţiile de existenţă şi spirituale ale acelei epoci. Ori, dinamismul epocei contemporane este cu totul refractar unei asemenea concepţii. O viziune statică a cosmosului nu mai poate reveni când epoca noastră stă sub teribilul clocot al aburului şi bâzâit al benzinei, ce urnesc din loc cele mai formidabile maşinării. Dinamismul, trăsă- 105 * © BCU tura dominantă a modernului exclude atitudinea statică a anticului. Ar trebui anulată cultura şi civilizaţia acumulată de 20 secole pentru a putea reveni la vechea concepţie despre lume şi vieaţă. Pe plan moral idealul clasic rămâne un nimb aureolat către care va ţinti totdeauna cu nostalgie viitorul, însă pe plan cultural realizarea lui nu mai e posibilă decât cu condiţia anulării coordonatelor culturii epocii noastre. Dacă în studiul de mai sus se întrevede poziţia etică a d-lui prof. T. Vianu, în „Permanenţa frumosului1*, asistăm la un început de închegare a celei estetice. Pentru a ajunge aci d-sa socoteşte necesar a supune discuţiei cele trei mari idealuri ale conştiinţei umane, adevărul, binele şi frumosul spre a limpezi raportul lor faţă de acesta din urmă şi a putea astfel trage concluziile impuse de logica faptelor. • Adevărul, binele şi frumosul, afirmă d-sa, constituie „ţintele permanente care călăuzesc ostenelile spiritului, în nenumăratele lui încercări şi în nesfârşitele lui aventuri1*. Ele cresc dintr’o necesitate comună a spiritului, după •unitate, fiind reflexul acestei nevoi. Adevărul este unitatea ideilor noastre, iar un fapt este adevărat atunci când nu este contrazis de datele experienţei, putând fi armonizat sau unificat în planul inteligenţei noastre. Frumosul rezultă deasemenea dintr’o armonie de manifestări pe care o putem prinde ca pe un tot unitar, cu uşurinţă şi încântare, iar binele este un fapt rezultat din armonia lui cu altele din cuprinsul unei societăţi. Aşadar, câte trele sunt expresia armoniei, adevărul es*e armonia ideilor, frumosul a aspectelor sensibile, iar binele a faptelor şi tendinţelor. Ideea de „unitate**, sub care epoca modernă cuprinde adevărul, binele şi frumosul este de provenienţă estetică. Astfel cuvântul „cosmos" însemna pentru Greci nu numai universul ca ■ întreg, ci indica şi realitatea frumoasă, el fiind atât totalitatea lucrurilor cât şi desăvârşita lor armonie. Aşadar, unitatea idealurilor şi acţiunilor umane reprezintă reflexul unităţii sau armoniei cosmice. Deşi unghiul resortului estetic a fost deplasat astăzi dela exterior în interior, la organizarea psihică a fiecărui individ, chiar şi la învăţatul care ar părea cel mai îndepărtat de vreo preocupare estetică şi care se • strădueşte să descopere adevărul. Tot astfel este şi cu omul de bine care în toate acţiunile lui este condus de o preocupare estetică. Sentimentul estetic al acţiunii ne desvălue limita permisului şi interzisului căci „o faptă rea este şi o faptă urîtă, după cum o acţiune bună este şi frumoasă**. El este regulatorul acţiunii, ducând la eliberare şi înălţare sufletească. Cele înfăţişate mai sus ne arată lămurit că, in concepţia d-sale, esteticul constitue ţinta finală către care tinde eticul şi adevărul. Avem de a face cu o subordonare a adevărului şi binelui la estetic, deoarece ţinta lor supremă este atingerea esteticului, realizarea frumosului. Se poate spune fără greş (iar studiul de mai jos o confirmă şi mai mult) că d-sa reprezintă o concepţie estetizantă a lumii şi vieţii, căci toate drumurile duc către estetic, după cum odinioară toate drumurile duceau la Roma. „Arta se situează în mijlocul lumii". Concepţia d-sale estetică se manifestă înâ& mai viguros în studiul: „Semnificaţia filosofică a artei** decât în cele amintite mai sus. Pornind dela concepţia kantiană după care armonia universală nu este o stare originară a lucrurilor, un datum, ci rezultatul unui proces, adecă un produs, d-sa contesta că, după înţelepciunea modernă, armonia nu se găseşte la moeputul lucrurilor, ci la sfârşitul lor, fiind o ţintă îndepărtată către care aspiră spiritul omenesc. Numai un singur produs omenesc realizează armonia de pe acum şi în fiecare moment al manifestării lui şi anume arta, abundenta variaţie a operelor de artă putând coexista fără să configureze vreun conflict „ca tot atâtea cosmosuri închise în ele însele, fără comunicare, fără putinţa de a se stânjeni reciproc şi, prinurmare, neimpunând spiritului omenesc nevoia de a le integra într’o forma su perioară şi mai amplă**. Aspiraţia către forme mai largi de integrare, cum este cazul în ştiinţă, în morală şi în vieaţa socială, nu este nici legitimă, nici posibilă în artă. •. Armonia artei, care este o idee a cărei patei nitate o găsim la Aristotel, reese însă nu numai din configurarea lipsită de coliziune a produselor artistice, organizate în forme închise, ci şi din orânduirea şi distribuţia internă a e-lementeior ce participă la constituirea operei de artă deoarece „părţile şi ansamblul întreţin între ele acea multiplă relaţie de corespondenţă, pe care o desemnează termenul de simetrie sau concinitate**. Intr’o operă de artă demnă de acest nume dispoziţia părţilor faţă de întreg se găseşte într’o relaţie ce interzice suprinderea anumitor elemente, fără a nu primejdui armonia întregului, legătura dintre ele purtând caracterul necesităţii. Din această cauză se şi poate vorbi despre caracterul de cosmicitate al operii de artă. ‘ Arta se situiază în mijlocul lumii. Cel dintâi produs armonios este universul dela care spiritul nostru ar putea împrumuta ideea de armonie, iar al doilea este arta. Deoarece, în momentul când oamenii au dat naştere celor dintâi opere de artă, sistemul cosmic eră oarecum 106 © BCU Cluj, stabilizat, s’a văzut in armonia artistica un reflex al celei cosmice. Raportul trebue însă inversat, afirmă d-1 praf. 'T, Vianu, căci o stabilizare absolută a procesului cosmic nu este probabilă, pe când la opera de artă acest fapt se constată, ca reprezentând un sistem inevoluabil şi închis. De aci d-sa conchide că este mai nimerit a se vorbi despre armonia artistică a cosmosului decât despre armonia cosmică a operei de artă. Calitatea de artistic, afirmă mai departe, suntem înclinaţi a o atribui sistemelor închise şi stabile, care se referă la toate produsele muncii omeneşti. Peste tot unde găsim lipsa de conflicte avem de a face cu un caracter artistic. Astfel, în morală, punerea de acord a principiilor 'raţionale ou a celor instinctive duce lă ideea frumuseţii caracterelor, pe când domnia celor raţionale asupra celor instinclive la tăria caracterelor. Tot aşa şi în ştiinţă recunoaştem caracterul de frumuseţe acelor sisteme care, prin introducerea ideilor şi cunoştinţelor timpului, au reuşit să se stabilizeze. Intr’un cuvânt, atribuim caracter estetic „tuturor produselor muncii omeneşti care prin sistemul închis al factorilor şi elementelor lor nereclamând nici adaosuri, nici retuşări, amintesc perfecţiunea artei“. Stabilitatea acestor sisteme nu este însă durabilă, deoarece progresele ştiinţei pot ocaziona împrejurări al căror efect este distrugerea echilibrului. Numai arta singură dispune de un echilibru inebranlabil. „întregul proces al lumii se sileşte către perfecţiunea artei“, aceasta reprezentând „prefiguraţia ţintei generale către care se sileşte întregul univers, cu reuşite deocamdată parţiale şi instabile11. Arta are semnificaţia unui program al vieţii spirituale umane, ea conducând întreaga operă a culturii. 1 Din această cauză artistul'are în cultura con- temporamă o responsabilitate imensă; Lud nu i se va cere să reprezinte numai frumuseţea, ■însă i se va pretinde stăpânirea materialului ■ pentru a-1 putea organiza şi a obţine astfel un lucru desăvârşit. Lucrarea artistului, fiind un sistem închis, mărginit în sine, nu poate fi reluam de altcineva, cum este cazul în' ştiinţă deoarece „în ea se' organizează şi se istovesc puterile unui singur om şi poate ale unei singure clipe“. Din cauza aceasta pretenţiile noastre faţă de artă' sunt mai severe decât faţă de celelalte produse ale spiritului omenesc. Interesantele' idei semănate aci de d-I prof. T. Vianu' ne sugerează câteva observâţium. Astfel, vorbind despre armonia operei de artă d-sa conchide că este mai nimerit a se vorbi despre" 'armonia artistică a cosmosului * decât despre armonia cosmică a operei de artă. Pen- tru a pe da seama de valoarea acestei afirmaţii credem nimerit a ne întreba care dintre aceste elemente se bucură de prioritate şi, eo Lpso, de influenţare asupra celuilalt. Evident cosmosul. De aceea nu cosmosul a avut de model perfecţiunea şi armonia artei, ci viceversa arta pe a cosmosului, căci omul, în creaţiile sale, a ţintit cel dintâi realizarea perfecţiunii cosmice, revelată lui fie de Divinitate, -fie de propria constatare pe calea experienţei proprii şi a refiexiunii. In cosmos mintea noastră găseşte, e drept, o armonie artistică, dar mult mai târziu, atunci când s:au stabilit caracterele conceputului de artă, pe când în artă ea a urmărit şi ţintit atingerea armoniei observată în cosmos cu mult mai înainte. Dm această cauză socotim cel puţin tot aşa de îndreptăţit a se vorbi de armonia cosmică a artei, cum se vorbeşte de armonia astistică a cosmosului. Atribuind calitatea de artistic sistemelor închise şi stabile — în special acelora care rezultă din structura, activităţile şi rezultatele activităţii umane—d-sa nu refuză, cum am văzut, acest atribut nici sistemului cosmic, dar întrucât acesta nu este probabil a fi ajuns la o stabilizare absolută, cum e cazul la artă — nu ştiu dacă în sistemul d-sale se mai poate vorbi de calitatea de artistic la cosmos — întrucât nu este probabil a fi ajuns la o stabilizare definitivă — cu alte cuvinte dacă se mai poate vorbi despre frumosul natural. In orice caz dacă totuşi 'admite această calitate atunci ea trebue să fie inferioară calităţii estetice a artei deoarece nu a ajuns, ca aceasta din urmă, la stadiul stabilizării definitive. Aşadar, cum sistemul cosmic este mai puţin stabilizat decât cel artistic, este natural ca gradul lui de armonie să fie inferior celui al ariei. Avem noi însă vreun drept a stabili această ierarhie, a subordona adecă frumosul natural celui artistic? Care simt faptele care justifică o asemenea poziţie? Să fie opera mâinilor Divinităţii inferioare celei umane ? E o întrebare la care greu se poate răspunde. Admiţând esteticul ca fiind rezultatul unei armonii stabilizate, armonie pe care înţelepciunea modernă ne învaţă a fi un produs şi nu un datum, d-sa refuză poziţia statică a armoniei prestabilite şi se alătură concepţiei dinamice a frumosului ca proces. Se pune însă întrebarea dacă stadiul ultim al acestui proces este realizarea unui ideal de natură umană sau „în cea mai neînsemnată lucrare frumos încheiată străluceşte ceva din plenitudinea divină ?• Cu alte cuvinte se mai poate vorbi de proces atunci când e vorba de o oglindire a armoniei divine? . ... . . . Această primă închegare a unei filosofii generale proprii, de care vorbeşte în prefaţă şi 107 © BCU care In realitate, până tn prezent, reprezintă numai câteva trăsături ale unei concepţiuni estetice, nu poate fi momentan judecată cu toată obiectivitatea, dar e probabil că, după felul cum sunt răscolite problemele, ea va avea de luptat cu multe dificultăţi. Dl. profesor Vi- anu rămâne însă acelaş maestru bine orientat în problemele aruncate, sugerând la orice pas idei şi soluţii care pun mintea în mişcare şi o forţează neîncetat la participarea pe calea spinoasă, dar splendidă a adevărului. ŞT. ZISSULESCU IVIREA UNEI POEZII DE CURTE IN SEC. AL XVII-LEA Printre vechile versuri româneşti exista o grupă de lucrări, căreea, chiar în cele mai serioase istorii de literatură nu i s’au consacrat decât puţine cuvinte, iar în cunoscuta şi întinsa Antologie a poeziei româneşti de Gh. Cardaş, care precum el însuşi recunoaşte, s’a silit sâ adune acolo tot ceeace este „mai bun şi mai trainic1' din timpurile cele mai vechi, această grupă de lucrări nu e reprezentată prin nici un vers. Vreau să vorbesc despre versurile închinate stemelor domneşti, pe care mai bine de o sută de ani diferiţi scriitori le-au aşezat pe prima pagină a operelor lor. Prima dintre aceste dedicaţii în versuri o găsim în fruntea operei Mitropolitului Varlaam, „Cartea de învăţătură" cunoscută de obicei sub numele mai scurt de „Casania" tipărită la iaşi în 1643. Un şir de versuri asemănătoare găsim mai târziu la Mitropolitul Dosoftei în a sa „Psaltire în versuri" tipărită în Polonia la Uniev (1673), apoi în „Mărgăritarele" tipărite în Bucureşti (1691) şa; în „Pravoslavnica mărturisire", care a apărut la Buzău în acelaş an ; mai găsim o astfel de dedicaţie în „Divanul" lui Di-mitrie Cantemir (Iaşi 1698), cât şi în multe alte cărţi care au apărut în anii următori. O bogată colecţie de versuri asemănătoare se poate vedea în monumentala bibliografie românească a lui Bianu şi Hodoş1). Scriitorii din Moldova luau ca punct de plecare al versurilor lor, emlblema ţării : capul de zimbru, iar scriitorii din Muntenia luau ca subiect emblema munteană — corbul ţinând Crucea în cioc. Despre herbul moldovenesc găsim versurile scrise în Psaltirea lui Dosofteiu: „Capul cel de bour, de fiară vestită Semnează putere ţării nesmintită. Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă. Coamele ’n păşune la pămăntu-şi pleacă De pre chip se vede bourului ce-i place, C’ar vrea ’n toată vremea să stea ţara ’n pace". 1) Ioan Bianu îşi1 Nerva Hodoş — Bibliografia Românească veche (1508—1830). Bucureşti 1903 voi. I pag. 139, 210, 316 şi 358, precum şi următoarele. O dedicaţie analogă despre herbul Munteniei putem citi în „Mărgăritarele": „Semnul Domniei Corbul iaste cu Cruce..." etc. Afară de aceste descrieri şi laude a emblemei, în acele versuri găsim încă ceva, care este pentru noi îndeosebi de interesant. In „Mărgăritare" se exprima dorinţa că Voe-vodul Constantin Brâncoveanu căruia corbul i-a adus puterea „de sus", adică din cer, să domnească „pe tronul strămoşilor": „In scaunul strămoşilor în care acum domneşti. „Al celor ce-s’ în laudă vechilor Basarabeşti", îndelung, în chip slăvit „cu pace şi cu linişte cu viaţa norocită" In versurile din cartea Mitropolitului Variaam „Cartea de învăţătură" se găseşte lăudat Voievodul Vasile Lupu, pentru meritele sale puse în slujba culturii: „De unde mari domni spre laudă şi-au făcut cale, „De acolo şi Vasile Voevod au ceput lucrurile sale. „Cu învăţături ce în ţara sa temeliaşte ..Nemuritor nume pre lume îşi zidiaşte. Complect deosebită de versurile pomenite, e dedicaţia lui Dimitrie Cantemir în cartea sa „Divanul", versuri scrise în cinstea fratelui său Voevodului Antioh, de'-'formă şi conţinut după moda neliniştită şi sclipitoare a barocului, pline de exagerări: ,Herbul ţării vechi şi-au fost ales bour Numele vestindu-şi, ca tunul prin nour, Noii mai pre urmă, avăndu-lu moşie, Tot acel vechiu nume mai vestindu-l şie, Intr’această vreme, cine-l stăpâneşte, O Dumnezeu sfinte, tu îl ocroteşte, Cu mâna ta sfântă l’ai încoronat, Şi braţul tău tare l’au întemeiat, Părintească scară şi scaunul dându-i, Cereasca ta armă, crucea întinzându-i, Spata-i povăţeşte, biruindu pre toată Văzut — nevăzuta vrăjmăşească gloată, Cărunteţe vază, bătrăneţe-ajung, Slăvit fericeşte-l cu viata ’ndelungct". 108 © BCU 1 Itl aceste versuri şi alte de acest fel, consacrate stemelor, găsim două motive . fundamentale: 1. proslăvirea operei Voevodului, declarată mai făţiş, sau în aşa fel că se subînţelege; şi 2. lăudarea Voevodului, precum şi urări în legătură cu ea. In elogiu, sau e pomenită glorioasa obârşie a Voevodului, ca în „Mărgăritarele", sau sunt subliniat© meritele sale pentru cultură şi învăţătură, ca în „Cazania" Mitropolitului Varlaam, adică sunt scoase în relief valorile reale, ori autorul se mărgineşte la complimente exagerate şi comune ca în „Divanul". Urarea e legată esenţial de elogiu şi exprimă dorinţa unei lungi şi fericite domnii sau a unei depline izbânzi a străduinţelor folositoare pentru ţară şi cultură. , Dacă se citesc aceste versuri cu atenţie, se poate observa încă un lucru interesant: anumite sugestii politice, sau chiar îndemnuri prudent exprimate. Dosofteiu, oare' şi*» tipărit a sa „Psaltirea în versuri" în timpul când Moldova a fost zguduită de lupte lăuntrice şi necontenite schimbări de domni, îşi rosteşte .cuvioasa părere că bourului adică Moldovei i-ar fi mai prielnic dacă „toată adică Moldovei 3-ar fi mai prielnic dacă „toata In „Cartea de învăţătură" a Mitropolitului Varlaam, e lăudat Vasile Uupu pentru silinţele sale hărăzite culturii, dar poate în acelaşi timp înaltul Prelat adresează şi o delicată dojana în sensul că Voevodul ar câştiga mai multă slavă străduindu-se în acest domeniu, decât luptând cu vecinul pentru lărgirea hotarelor ţării. In acest caz trebuie să ne mărginim la o simplă presupunere, dacă într’adevăr Mitropolitul a avut această intenţie, căci despre pace nu vorbeşte şi nu poate vorbi deoarece nu putea să critice pe faţă politica Voevodului. In „Mărgăritarele", Radu Greceanu laudă pe iluştrii „străbuni" ai lui Constantin Brânco-veanu. E greu de hotărît, dacă el ţinea să întărească credinţa în îmdoelnica legătură dintre familia Voevodului şi casa Basarabilor, sau e aci o idee dinastică, o prudentă încercare de a răspândi ideea moştenirii Tronului de către o singură familie. Insă în „Divanul", în acele cuvinte destul de misterioase unde Cantemir vorbeşte despre Crucea pe care Dumnzeu o întinde Voevodului şi despre „vrăjmăşeasca gloată", se poate ghici că e aici o aluzie la puterea otomană şi un îndemn Ia luptă alături de alte state creştine. O asemenea interpretare a cuvintelor tânărului prinţ este întemeiată, dacă se ia în consideraţie faptul că el fusese elevul Grecului Ieremia Cacavela, a cărui patrie rămăsese sub jugul turcesc şi fiindcă însuşi Dioptrie ajuns la rândul său Voevod a înfăptuit tocmai această idee în politica lui, stând alături de Rusia contra Turcilor. Toate aceste aluzii politice atât în versurile „Divanului" cât şi în alte dedicaţii destul ’ de neclare pentru cititorul de azi, erau negreşit foarte clare pentru oamenii acelor timpuri, cari fireşte cunoşteau bine situaţia politică a epocii lor şi purtau în inimi diferite duşmănii, regrete şi dorinţe. Dedicaţiile pomenite mai sus au eşit de sub pana oamenilor iluştri ce-şi au un loc de seamă în istoria literaturii: Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei, Radu Greceanu şi Ditmitrie. Cantemir; dintre aceşti patru autori, poet mai însemnat e numai Dosoftei, iar despre ceilalţi se ştie cât de greu lucrau pentru a creea forma versului, neglijat până atunci în literatura românească. Dela versurile scrise în acele timpuri, când abia se punea temelia poeziei româneşti, nu ne putem aştepta Sa perfecţiune; deaceea şi aceste opere, lucrate cu mare trudă, lasă mult de dorit: ideea în ele e exprimată în mod neclar, iar versul este greoi şi incorect. Forma cea mai uşoară şi interesantă o posedă dedicaţia lui Cantemir; în timp ce celelalte versuri au o formă puţin remarcabilă şi concepţie exprimată în chip destul de banal, dedicaţia „Divanului" scrisă :în versuri de douăsprezece silabe cu cenzura la mijloc e destul de uşoară şi în general corectă, iar rima (afară de versurile 5—9) e nouă şi bogată. întreaga dedicaţie pur barocă are vioiciune, plastică .şi un original mod dp exprimare datorit faptului că autorul întrebuinţează efecte, se poate spune, picturale şi fără să păstreze îndărătnic un un fir călăuzitor, trece slobod dela o cugetare la alta. De unde a venit moda acestor versuri, „dedicatorii" ? Se poate spune fără maire risc, că din Polonia împreună cu cărţile polone, care erau cunoscute nu numai unor scriitori ca Ureche, Costin (prietenul lui Dosoftei) şi Cantemir, dar şi boerillor mai învăţaţi *) chiar tipografilor, cari imitau după ele forma grafică a cărţilor ce le culegeau ei înşişi. 2) In Polonia, poezia de curte a început să se desvolte paralel cu desvoltarea vieţii de curte. In secolul al XV-lea, poeţii Adam Swinka şi Grzegorz z Sanoka, iar în secolul al XVI-lea Jan ----------i_ . ' 1) că etnicul nu e o biuină sursă de inspiraţie literară, cum sunt învăţaţi şcolarii în numărul de faţă. Şi tot astfel, educaţia religioasă nu se poate face cu articole dezorientate cum e acela al d-dui Vladimir Streinu despre Pierre Grengoire, un zurbaigiu medieval, lăudat fiindcă a batjocorit pe Papa şi clerul francez. Literatura franceză aire atâtea figuiri extraordinare, dintre care se pot alege exemple entusiasmante pentru tineret, altele decât aventurierul propus de d. inspector şcolar din nefericire. Carpul didactic e numeros şi înzestrat cui distinse talente necompromise, din care s’ar putea constitui o falangă de colaboratori pentru această revistă necesară. ..... NICHIFOR CRAINIC ANUL XXIII Nr. 2 FEBRUARIE 1944 12® .,,....BCU Cl CHM* Um4* timl «ttiaraa. M|INhM 4a luilii 4a <► la aia4a iilw, • «Italia traakMMii Maarafaa ♦ aa » k J kl 1 l/m IklOtfiC «aaraiM. la aMi taaar. a mi^la irwlinmi Maarafaa ♦ IfWAMn A» TC|1 INVrfCrt tar |l «Watt»a*aa la» fiul aa «a» 4aaa»«f*a alai «4«IL '' hai tata aa laţi şt twi I aaaaaa aai 4ta taMaaMataa II ACEST MINUNAT TRATA- wMoMVM — im) HMT* fl|l M (WW—M MT. IM WM ^ ^ kiCUT Ayi AM r\p ACTZ7I rffcUrH*, mt« i<—lniwiurM • W prnMMti «Mm ^ I vnlArV Ut AJIAXJ m«) mi m4m »i lnUMb—ttl 1 b HUU mmH “ * tfw^attl, ta fcaaari 4a a rapatafla aaaalail şialwtl al 11 ' «aa prWtiaţlal 4a a 4«k arata t ratai» ai al 4a Ittla tkiaali - >- a iri taikiaiMt «inaila. Umm! a amaimIm " * ■ foNa4« I aatfal 4a *+-f+»* + + + + + *++++ + »++++++ + + + 4f + + + f**++»<»+ + *4»+»f44*M ♦♦♦♦♦ + ♦♦♦>»+>+♦♦♦+ © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 100.- GÂNDIREA EXEM. PLARU L LEI 100- APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BANCILA, ŞTEFAN BACIU, DANBOTTA G. BREAZUL, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, OLGA CABA D. CIUREZU, MARIELA COANDĂ, IONCOMAN, | N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CRE VEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VAN1A, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BASIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PE-TRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, NTCOLAE ROŞU, ION MARIN SADOVEANU, D. STANILOAE. FRANCiSC ŞIRATO, OCTAV ŞULUŢIU, G. TULEŞ, EMILI AN VASILESCU, TUDOR VIANU, PAN. M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA : NICHIFOR CRAINIC, STR. VASILE CONTA Nr. 5. BUCUREŞTI I AU APARUT: I. PILLAT TRADIŢIE Şl LITERATURĂ EA „Casa Şcoalelor" • NICOLAE ROŞU • DESTINUL IDEILOR Ed. „Fundaţiilor Regale** VICTOR PAPILIAN MANECHINUL LUI ICOR Ed. „Fundaţiilor Regale" V. VOICULESCU DUHUL PĂMÂNTULUI Preţul 300 lei Preţul 400 lei Preţul 250 lei Ed. „Fundaţiilor Regale' Preţul 300 lei ABONAMENTE s 1 AN 1000 LEI; PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI t 3000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE : 3000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16, BUCUREŞTI I exem- plarul LEI 100.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 100.- TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" STRADA BREZOIANU No. 23—25. — BUCUREŞTI înregistrat Reg. Com. No. 437|932 e. 14.819.—16.Ii.944 © BCU