GÂNDIREA ANUL XXIII Nr. I IANUARIE 1944 SUMARUL: FUNCŢIUNE EUROPEANĂ NICHIFOR CRAINIC : Ortodoxia română ca funcţiune europeană .................................. L GEORGD GREGORIAN: Sgamotele dintru început . 9 OLGA CABA : Imn................................11 VICTOR PAPILIAN: Fără titlu .................12 EUGENIA BRATEŞ: Poesii . . '.................13 NICOLAE BARBULESCU : Probabilismul ştiinţific . 19 VALERIU AN AN LA : Cortfessio..................24 ALEXANDRU MODREA : Poesii .....................25 G. VRABIE : Vers şi melodie în poesia noastră populară 27 IDEI, OAMENI, FAPTE V- ’»/ IO AN COMAN: O Getică „stilistică” .\*. . . . 35 ŞT. ZISSULESCU : Poesia populară la slavii din BHÎpeni 40 CRONICA LITERARA N. ROŞU : Gheorghe 1. Brătianu: Nicolae larga, istoric al Românilor ........................... 44 CRONICA PLASTICĂ OLGA CABA : Expoziţia de pictură cu subiecte spaniole 49 • CRONICA CINEMATOGRAFICA N. PORSENNA: Scenariul.......................52 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: In anul XXIII; Ion Simionescu; Moartea poetului O. Carp; Cronicar...........53 EXEM PLARUL, 100 LEI © BCU Cluj BffîL. tOŢ. pKiij] Nr HHî 5* F.y©-: pl:r { „Ţara Făgăduinţii". gravură din secoJul al XVl-lea. prin selecţionări repetate, prin îngrijirile cele mai minuţioase de fiece zi, se obţine un produs de calitate excepţională, de calitatea Vinurilor MOTT MOTT 1914 DEMI-SEC MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE /V°K\ © BCU Cluj GÂNDIREA ORTODOXIA ROMÂNĂ CA FUNCŢIUNE EUROPEANĂ — CUVINTE CĂTRE STUDENŢI — DE NICHIFOR CRAINIC Cursul din anul acesta îl deschidem în atmosfera unor îngrijorări care, dacă sunt omeneşte uşor de înţeles, nu trebuie, cu toate acestea, să ne copleşească sufletul, îngrijorările copleşitoare se schimbă în desnădejde, iar desnădejdea e o nenorocire, pe care spiritul creştin n’o cunoaşte. Adevăratul creştin nu desnădăjduieşte niciodată. El ştie că nu e singur în această lume, chiar dacă ar fi singur între oameni. Resorturile lui sufleteşti cele mai adânci sunt aşezate pe fundament dumnezeiesc şi în acest adânc al certitudinii sacre nu pătrund nici măcar fantomele grijilor şi spaimelor ce vuietă în furtuna lumii. Când geniul creştin a simbolizat aderenţa sufletului la Dumnezeu printr’o ancoră, el a pus în acest simbol înţelesul concret şi real al siguranţei pe care ne-o dă credinţa. Corabia, oricât de violent s’ar clătina izbită de talazurile dela suprafaţă, rămâne totuşi pe loc, legată cum e de fundul de piatră al oceanului. Creştinul adevărat poate fi şi el clătinat de valuri, dar adâncul lui sufletesc nu aderă la balansul capricios din clipa în care se simte ancorat în via şi neclintita linişte a veşniciei din afunzimile lumii. Experienţa credinţei o putem face în imediata vecinătate socială. Semenii noştri, cari se zvârcolesc munciţi de spaima celor ce s’ar putea întâmpla mâine, sunt biete fiinţe fără rădăcini în adâncul spiritual, sunt biete fiinţe cu o psihologie desaxată depe odgonul de fier al credinţei în Dumnezeu. Ceilalţi, chiar dacă ar îi mai puţini la număr, reflectă în aspectul exterior ceva din cumpătul şi din liniştea certitudinii, pe care o au în fundul sufletului, ceva din neclintirea eroilor creştinismului, cari au ştiut să despice furtunile tuturor grozăviilor fiindcă ei nu aparţineau acestor grozăvii, ci veşnicei puteri a lui Dumnezeu. In bântuielile lui Veliar, sufletul credinciosului e ca o spadă care nu cade fiindcă se simte încleştată în mâna Celui Atotputernic. Simbolurile şi comparaţiile noastre însă au o cuprindere cu totul aproximativă când e vorba să exprime tensiunea fierbinte a credinţei, dintre suflet şi Dumnezeu, fiindcă atunci când asemăn sufletul eu o spadă, bunăoară, în mâna Celui Atotputernic, e ca şi cum aş spune că el e un instrument şi atâta tot. In realitatea religioasă însă, pentru ca sufletul să ajungă un instrument în mâna lui Dumnezeu, condiţia neapărată este ca el, sufletul, să voiască lucrul acesta cu toată vigoarea credinţei i " © BCU Cluj lui. Numai aşa se poate realiza tensiunea fierbinte care ne ancorează în liniştea veşniciei şi ne dă tăria să înfruntăm valurile ce ne izbesc dela suprafaţa vieţii. Pronia cerească apare ca un fund stâncos, care suportă fără nicio greutate valurile furioase ale istoriei, numai pentru cel care aderă şi participă efectiv la viaţa în Dumnezeu. Ceilalţi, desprinşi din puterea spirituală a credinţei, sunt ca bârnele naufragiului, purtate de balansul prăpăstios al evenimentelor. Neamul nostru, iubiţi studenţi, nu e nici un neam fricos şi nici un neam fatalist, cum îl socotesc unii cari nu-1 cunosc. Priviţi istoria lui de uriaşe încercări! Dacă ar fi fost fricos, astăzi n’ar mai exista. Dacă ar fi fost fatalist, s’ar fi supus vrăjmăşiilor ce l-au asaltat din toate părţile şi astăzi ar fi una cu pământul. Ameninţat de blocurile gigantice a trei împărăţii: — împărăţia mahomedană dela sud, împărăţia austro-ungară dela nord-vest şi împărăţia moscovită dela răsărit, — el ar fi fost de mult strivit, dacă n’ar fi ştiut să reziste creştineşte — adică înfruntând bărbăteşte primejdiile din afară cu credinţa fierbinte şi statornică în ajutorul şi în dreptatea proniei dumnezeeşti. Istoricii contimporani vorbesc de originea şi de aparaţia lui bruscă pe scena istoriei ca de un miracol, pe care ştiinţa nu-1 poate lămuri; dar mie mi se pare un miracol şi mai mare însăşi existenţa lui istorică, însăşi durata lui prin veacuri, disproporţionat de mic ca număr, cum era, în raport cu imensitatea duşmanilor lui, dintre cari doi au şi dispărut depe orizontul politic. Afară de aceasta, dacă facem o comparaţie a evoluţiei istorice a neamului nostru cu evoluţia neamurilor vecine, cam de aceeaşi măsură cu noi, vom constata că aceste neamuri, — nu e nevoie să le spunem numele, — atinseseră o relativă înflorire şi putere într’o vreme când noi abia mijiam ca nişte sâmburi încolţiţi ai viitorului stat naţional; şi pe când aceste neamuri au coborît mereu, uneori dispărând cu veacurile din conştiinţa istorică, noi ne-am ridicat neîntrerupt, sporind în număr şi în putere, cu toate enormele greutăţi întâmpinate în cale, niciodată dispărând în eclipsa subistorică. Credinţa noastră în principiile imponderabile ale proniei cereşti, care asistă şi sprijină în cursul evenimentelor strădaniile cinstite ale unui neam, ne încovoaie s’o simţim lucrând în miracolul, care este existenţa noastră politică pe acest pământ. 'Astăzi, dintre toate popoarele ortodoxe, suntem absolut singurii cari am fost aleşi să luptăm împotriva imperiului satanic din răsărit. Celelalte popoare de-o mărturisire cu noi au refuzat pe rând, într’un fel sau într’altul. Şi dintre toate popoarele, care luptă în acelaş front, suntem iarăşi singurii jpentru care acest teribil războiu capătă un prestigiu religios, un înţeles de cruciadă^ Poporul român a intrat în marea încercare cu profunda încredinţare că luptă de partea lui Dumnezeu împotriva hidosului „prinţ al lumii acesteia". Am căutat să arăt de numeroase ori că, în ciuda oricărei aparenţe, războaiele purtate de poporul român au toate un caracter defensiv, un caracter de apărare a fiinţei noastre etnice şi spirituale. Noi n’am atacat decât atunci când am fost atacaţi. Şi s’ar putea stabili o regulă din examinarea acestor războaie şi anume: orice primejduire a fiinţei noastre etnice a coincis cu o primejduire a credinţei noastre religioase. Ca urmare, orice apărare a românismului a coincis cu o apărare a creştinismului nostru. Acest caracter îl poartă şi războiul actual, care se desfăşoară din motivele tradiţionale ale tuturor războaielor la care am fost nevoiţi să participăm. Pe toate câmpurile de luptă, ortodoxia ne-a însoşţit ca un tainic acoperământ al Maicii Domnului. Dar iată că dintr’o anumită tabără a adversarilor neamului nostru s’a ridicat, nu de mult, o acuzaţie pe cât de nouă pe atât de bizară, o acuzaţie împotriva ortodoxiei româneşti, considerată ca forţă politică activă, în cadrul internaţional al Europei © BCU de azi. Eram obişnuiţi până acum cu învinuiri şi critici îndreptate împotriva ei din punct de vedere dogmatic, din punct de vedere al vieţii spirituale sau al organizaţiei bisericeşti. De data aceasta, ortodoxia e acuzată ca forţă politică activând în drama pe care o trăieşte continentul european, —> activând însă nu în chip de forţă pozitivă, ci ca un spirit ostil necesităţilor de viaţă ale acestui continent. Din această bizară perspectivă, în care se aşează adversarii noştri, ortodoxia românească apare ca o formă obscurantistă a fanatismului oriental, ca un fel de besnă oarbă în comparaţie cu celelalte forme ale creştinismului occidental. Mai departe, ortodoxia românească apare ca un instrument al panslavismului împotriva culturii şi a ordinei occidentale, dar în acelaş timp ca o complice a anglo-americanismului; iar Biserica naţională a României e arătată ca opozantă faţă de politica războiului purtat de puterile Pactului Tripartit. Aceste acuzaţii din partea unor oameni, cari fac figură de Strâmbă-lemne în politica Europei, n’au fost tipărite în vreo foaie oarecare, ci au constituit temele unei mari campanii de presă, care năzuia prin această metodă să discrediteze România în faţa străinătăţii şi să arunce un linţoliu de bănuială asupra strălucitei bărbăţii a soldaţilor noştri din răsărit. Chiar dacă România n’ar fi reacţionat la timp faţă de această campanie compătimitor de neserioasă, vredniciile armatei noastre erau în acel moment atât de viu înfipte în conştiinţa europeană, încât efectul acuzaţiilor a răsunat ca un cântec de trombon, bolborosit din fundul unui lac. Absurdităţile, oricât de mari ar părea, nu sunt în realitate decât pitice opintiri împotriva evidenţei, şi se destramă dela sine. Dacă ne ocupăm totuşi de ele, o facem luându-le ca simple pretexte pentru a ne lămuri odată mai mult asupra unor lucruri, de care suntem profund convinşi. Astfel, ca putere spirituală organizată, ortodoxia românească însemnează Biserica noastră naţională. Are această Biserică naţională o politică proprie, adică o politică deosebită de aceea a statului român, şi oare, în afară de autoritatea acestuia, să schiţeze acţiuni de caracter internaţional? In acest caz, ea s’ar confunda cu papalitatea, care are într’adevăr o politică proprie, efectuată în afara statelor, unde trăiesc diferitele fragmente ale Bisericii romane. Din acest punct de vedere, distincţia Bisericii ortodoxe române este că ea nu are niciun fel de politică proprie şi cu atât mai puţin una care să vină în conflict cu politica de stat. Liberă de această sarcină eminamente lumească, Biserica naţională bânecuvintează orice politică de stat, care tinde la desăvârşirea vieţii poporului român. Ea e naţională întrucât are dela Dumnezeu sarcina apostolică faţă de această anumită unitate din ordinea făpturilor, care este poporul românesc. Este evident că toate strădaniile statului de a menţine sau de a rotunji această unitate naturală interesează de aproape Biserica, fiindcă cetăţenii de acelaş sânge şi de acelaş graiu sunt şi trebuie să fie totdeodată fiii cereştei sale împărăţii. In Biserica naţională, oamenii chemaţi la mântuire sunt în mod concret Români, fără excluderea celor de altă naţionalitate, care se mărturisesc ortodocşi în sânul acestei Biserici. Din istoria vieţii ortodoxe în general, reiese un principiu, pe care nimeni nu l-a deliberat şi nu l-a codificat, dar care se impune dela sine ca o înţelepciune născută din natura lucrurilor, — principiul repartizării aceluiaş apostolat în numele lui Hristos pe grupe sau pe unităţi etnice. Cât de dumnezeeşte e gândit acest principiu o vedem din faptul că el exclude conflictele dureroase dintre Biserică şi stat, conflicte care au un caracter aproape permanent în romano-catolicism, unde se ţine seamă de criteriul naţional indicat de însăşi ordinea făpturii. Pe planul politic, prin urmare, — căci de acesta e vorba aici, — Biserica naţională iese în largul istoriei cu trupul ei concret, 3 © BCU care e naţiunea română. Orice lucrare de natură politică, morală sau spirituală, ridicată din sânul naţiunii române, în numele ortodoxiei şi la care colaborează Biserica, dar care are repercusiuni binefăcătoare dincolo de graniţi, se poate socoti ca o funcţiune europeană a ortodoxiei româneşti. E de prisos sâ adăugăm că, prin ortodoxia românească nu se. înţelege dogma de credinţă la care aderăm, şi care este ecumenică sau universală; prin ortodoxie românească înţelegem forma de viaţă spiritual-naţională, desvoltată cte energia noastră etnică, fructificată de dogma ecumenicăH Am remarcat, bunăoară, că dintre popoarele ortodoxe suntem singurii cari luptăm azi împotriva împărăţiei satanice din răsărit. Am remarcat iarăşi că dintre toate popoarele, cu care luptăm umăr la umăr, singuri noi atribuim un caracter religios sau un caracter sacru acestui războiu de apărare a Europei. Hotărîrea cu care am intrat în foc a fost determinată pe de o parte de suferinţa fraţilor noştri de sânge şi de credinţă din provinciile robite, iar pe de altă parte de ateismul bolşevic, care ameninţă viaţa spirituală a întregului continent. Din prima zi, Biserica ortodoxă română a binecuvântat aceste argumente ale marelui nostru sacrificiu de sânge, fiindcă ele decurg din însuş spiritul ei de credinţă, de dragoste şi de grijă pentru viaţa de mâine a creştinismului. Luptătorii, pe cari preoţii ei îi asistă până în ultima tranşee, au conştiinţa că sunt totdeodată atleţii Regelui şi ai Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru ei, lumea din momentul de faţă se simplifică în două mari jumătăţi: dincoace de linia frontului e imperiul luminii creştine, iar dincolo, imperiul lui Satan. Admirabil concretizează un ţăran această mentalitate, care dă un singur suflet armatei şi masei poporului, ce o urmăreşte cu inima încordată: „Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate!" — scrie el celor de acasă, integrând cu instinctul celei mai largi înţelegeri ţara în marea unitate spirituală a Europei. Acesta e un mod de a gândi unanim românesc în acest războiu. Ţăranul acesta ştie destul de bine să facă deosebire între ortodoxia lui şi catolicism, protestantism sau sectarism, dar când zice creştinătate, el cuprinde în acest cuvânt toate nuanţele acestea diferenţiatoare pentru a le uni în marea realitate generală a lumii creştine, în opoziţie şi în conflict cu imperiul ateismului satanic. In psihologia lui, această conştiinţă a creştinătăţii nu se confundă cu conştiinţa specifică a ortodoxiei lui, ci e vorba numai de un sentiment de solidaritate, care îngăduie diferenţele confesionale în faţa primejdiei comune, ce ameninţă întreaga lume creştină. Sentimentul acestei solidarităţi dinamizate de prezenţa ostilă a primejdiei comune e o formă a dragostei creştine interconfesionale. In sufletul ţăranului, care e convins că luptă pentru întreaga creştinătate, lucrează aceeaşi dragoste cuprinzătoare ce se manifestă în liturgia Bisericii noastre naţionale, când ridică rugăciuni necontenite pentru biruinţa armatei noastre şi a armatelor aliate. Cât de viu e acest sentiment al dragostei interconfesionale în poporul nostru o puteţi vedea urmărind cum participă la rugăciune adunările duminicale, care îşi fac imediat semnul crucii la auzul stanţei respective din ectenie. In această privinţă, ortodoxia românească se deosebeşte profund de Rusia pravoslavnică de altă dată. Marele curent filosofic şi literar, numit slavofilism, care în veacul al XlX-lea a făurit doctrina mesianismului rus, e animat de cu totul alte sentimente decât ale noastre faţă de formele confesionale ale creştinismului occidental. La slavofili, cari reprezintă aspectul cel mai caracteristic al ortodoxiei ruseşti de odinioară, nu se poate vorbi în niciun caz de o dragoste interconfesională. Slavofilismul e pătruns de dispreţ şi de ură fanatică faţă de creştinismul occidental. Sprijinindu-se pe proporţia numerică, şi deci pe elementul cantitativ, slavofilii identificau ortodoxia 4 © BCU Cluj cu rasa slavă, făcând o oarecare concesie numai Grecilor, pentru vechea contribuţie a Bizanţului. Numele Românilor nu există aproape niciodată pomenit în scrierile sla-vofile. Ortodoxia, după această doctrină, aparţine exclusiv rasei slave. Şi cum ortodoxia reprezintă adevărata formă a credinţei creştine, poporul rus, care o deţine, are misiunea de a o impune occidentului întreg, desfiinţând celelalte forme ale vieţii creştine, declarate ca fiind degenerate. Nu e, fireşte, rolul nostru să apărăm sau să justificăm aceste forme ale creştinismului occidental, care pentru noi sunt pur şi simplu realităţi existente, deosebite de ortodoxie, după cum prea bine ştim. Ceeace vrem să subliniem e atitudinea de totală negaţie a lor din partea slavofilismului, pentru a putea afirma cu mai. multă tărie rolul mesianic al Rusiei. Rolul mesianic al Rusiei e să cucerească occidentul cu sabia ca să-l regenereze, încreştinându-1 după modul pravoslavnic. Dacă adăugăm lucrul ştiut şi răsştiut că sub acest mesianism religios nici măcar nu putea să se ascundă imperialismul ţarist, care se dorea stăpânul întregei Europe, înţelegem mai bine sentimentul de ură agresivă şi distructivă, ce stă la temelia slavofilismului. In regimul bolşevic, mesianismul pravoslavnic a devenit mesianism iudeo-proletar, iar în terminologia comunistă locul catolicismului şi protestantismului l-au luat cuvintele de burghezie şi fascism. Dar sentimentul de ură împotriva lumii occidentale a rămas acelaş şi impulsul agresiv a crescut până la pi oporţiile războiului actual. Departe de a fi, o funcţiune europeană, ortodoxia rusă era numai un pretext al imperialismului moscovit împotriva Europei, cum e azi comunismul şi cum vrea să fie din nou simulacrul religios al diavolului, care se preface că bate mătănii pe mormântul Bisericii care a fost. Ortodoxia românească, prin care, încăodată o repet, trebuie să înţelegem forma de viaţă istorică, desvoltată în poporul nostru sub influenţa dogmei ecumenice, nu are nimic aface cu ura şi negaţia celorlalte forme de viaţă creştină din occident şi are cu atât mai puţin aface cu imperialismul eurasiatic, care vrea pustiirea Europei. In raport cu occidentul, ne găsim într’o atitudine diametral opusă atitudinii ruseşti, — atât de opusă, încât luptăm cot la cot cu europenii în cel mai gigantic războiu de apărare a occidentului. Numai lumina zilei mi se pare aşa de limpede ca acest adevăr că, mulţumită conştiinţei noastre de creştinătate şi sentimentului nostru de solidaritate inter-confesională în faţa primejdiei comune, ortodoxia românească e o funcţie a Europei, activă şi dinamică până la sacrificiul de sânge. Acuzaţia că noi Românii am fi fost vreodată, am fi astăzi sau am putea fi mâine instrumente ale panslavismului e atât de neserioasă, ca şi cum ai spune că vrem să dăm tot concursul celorce caută să ne ucidă cu tot dinadinsul. Cealaltă acuzaţie, de complicitate cu anglo-americanismul a Bisericii noastre, care prin Patriarhul ei a binecuvântat pe însuş Adolf Hitler, dovedeşte între altele o regretabilă incoherenţă logică. Dacă din punct de vedere religios, eşti instrumentul panslavismului, nu poţi fi totdeodată complice cu anglo-americanismul. Bisericile din Balcani şi din jurul Mediteranei orientale au cochetat cu anglica-nismul, luând de bună credinţă ipocritul interes pentru ortodoxie al acestuia. Anglia făcea însă lucrul acesta tocmai împotriva panslavismului, sperând să-şi solidarizeze popoarele ortodoxe dela Bosfor la Suez. E adevărat că Biserica sârbească, bunăoară, a căzut victima politicei engleze, când însuş Patriarhul din Belgrad s’a găsit în capul celor cari au provooat ruptura de puterile axei, aruncându-şi patria în prăpastie. Dar greşelile dureroase ale unei Biserici surori nu sunt greşelile Bisericii noastre, care asistă cu toate puterile ei spirituale strădania acestui popor încadrat în apărarea Europei. Şi, în sfârşit, ce temeiu se poate pune pe cealaltă acuzaţie de fanatism oriental şi de obscurantism? Fanatism oriental, adică ură oarbă împotriva lumii occidentale, ■ • o 5 © BCU la cel mai ponderat popor din sudestul Europei, care se simte mândru că participă la viaţa şi la destinul ei? Obscurantism, adică aversiune fundamentală faţă de cultura şi de civilizaţia apuseană, la poporul din această parte de lume, cel mai deschis şi mai dispus să le primească? Atracţia culturii occidentale, dimpotrivă, se exercită atât de puternic asupra noastră încât e nevoie de oarecare frână. Grija de a disciplina cât de cât disponibilitatea spiritului românesc către cultura europeană şi de a-i selecţiona elementele asimilabile nu se numeşte obscurantism, ci reacţiune faţă de un exces dăunător liiberei desvoltări şi propriei afirmaţii a personalităţii etnice. Un popor, cum e cel german, e astăzi cel mai gelos de desvoltarea personalităţii sale etnice în domeniul culturii şi, aplicându-i o asemenea acuzaţie, ar însemna să-l calificăm pentru aceasta drept cel mai obscurantist popor din Europa. Iată, în rezumat, la ce nimicuri se reduc faimoasele acuzaţii, aplicate pe numele ortodoxiei româneşti ca nişte fulgi de zăpadă pe fierul înroşit în foc! Dacă filosofii naţionalismului rus au căutat să monopolizeze ortodoxia pe seama slavismului, să facă un orgoliu de rasă din puritatea şi eminenţa dogmei ecumenice faţă de celelalte confesiuni şi s’o transforme într’un instrument al imperialismului moscovit împotriva Europei occidentale, noi avem cele mai puternice motive să nu ne solidarizăm cu această atitudine. Noi, Românii, nu aparţinem rasei slave ca să ne lăsăm amăgiţi de acest orgoliu nejustificat. Pentrucă numărul credincioşilor, oricât de mare, nu dă dreptul nimănui să facă din esenţa supranaturală a dogmei ecumenice o proprietate a rasei. Dogma ecumenică nu e proprietatea noastră, ci a lui Dumnezeu; la rândul nostru noi putem deveni proprietatea ei în măsura în care ne făurim o viaţă, fie individuală, fie naţională, cât mai asemănătoare cu ea. In ce priveşte cultura ortodoxă desvoltată sub imperiul dogmei ecumenice, această cultură nu e slavă, ei bizantină. Cultura bizantină constituie un bun comun, pe care şi-l-au însuşit pe rând toate popoarele ortodoxe, la fel Ruşii ca şi Românii. Niciun popor slav n’a adăugat acestei glorioase culturi bizantine un spor atât de însemnat, încât el să devină un bun comun pentru celelalte popoare de aceeaşi credinţă. Mândria slavilor e un alfabat cirilic. Aportul nostru e „Mărturisirea Ortodoxă" a lui Petru Movilă, devenită o carte normativă, de circulaţie ecumenică. In cultura religioasă, noi, nu suntem întru nimic tributari slavismului, dar suntem întru totul tributari Bizanţului, precum sunt la fel cu noi şi Slavii. Prin cultura bizantină suntem integraţi în unitatea spirituală europeană, pentrucă atât dogmele formulate de bizantini cât şi filosofia lor religioasă stau la temelia culturii creştine occidentale, ca şi la temelia culturii noastre, oricare ar fi diferenţele de credinţă, ce ne despart. Tot ceeace ne uneşte cu occidentul în aceeaşi comunitate spirituală interconfesională, care se numeşte Europa creştină, e substanţă bizantină. Şi dacă romano-catolicismul vrea să facă un monopol din cultura bizantină pentru a ise opune lumii ortodoxe cfe azi, el face aceeaşi greşeală ca slavofilii ruşi, numai cu atitudinea inversă decât a lor. Pentru noi, Românii, cultura bizantină e temelia comună a spiritualităţii creştine europene, care, în duhul Evangheliei şi al Liturgiei, trebuie să fie izvorul dragostei şi al solidarităţii interconfesionale, în faţa primejdiilor ce ne ameninţă pe toţi. Tot astfel, pentru noi, Românii, ideea de a face din ortodoxie un instrument al imperialismului slav sau al panslavismului, e o idee inadmisibilă. Pentrucă, în afară de motivele arătate, panslavismul e negaţia fiinţei noastre etnice, de altă provenienţă decât cea slavă. E astăzi un adevăr recunoscut că, în ce priveşte viaţa creştină, fiecare individ o realizează după modul său personal, deosebit de modurile altor persoane, conform legii varietăţii însuşirilor naturale, puse de Dumnezeu în făptură, şi conform 6 © BCU darurilor supranaturale revărsate de Duhul Sfânt după varietatea acestor însuşiri naturale. Acelaş lucru se poate spune despre rase şi neamuri, care, în raport cu doctrina creştină, înfăţişează diferite moduri de a o realiza. Doctrina ortodoxă, grefată pe rasa slavă, prezintă o serie de deviaţiuni istorice, care au fărâmiţat forma vieţii realizate intro pusderie de secte, ce au culminat, în cele din urmă, în fanatismul barbar al ateismului bolşevic. Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creştinism improvizat, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele mai nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, în jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creştină echilibrată. Dela patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului. Saltul mortal al regimului actual din Rusia, dela ortodoxie la ateism şi de la ateism la ortodoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate func-ciară a rasei slave sub raportul religios. Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului omenesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor. Doctrina ortodoxă, grefată pe fondul latin al neamului nostru, ne înfăţişează o afinitate de structură între natural şi supranatural, din care rezultă o viaţă creştină echilibrată, adâncă şi statornică, ce nu are, în desvoltarea ei istorică, nimic din zigzagurile catastrofale ale ortodoxiei ruse. Din aceeaşi dogmă ecumenică s’au realizat două forme de viaţă cu totul deosebite. In comparaţie cu patetismul delirant al Ruşilor, sobrietatea şi seninătatea noastră religioasă revelează un fond substanţial de autenticitate creştină. Istoria Bisericii noastre nu e desfigurată de nicio deviaţie dela dreapta credinţă. Suntem poporul ortodox din sânul căruia nu s’a iscat nicio sectă propriu zisă, fiindcă inochentismul sau tudorismul sunt apariţii infinitezimale, fără durată şi fără repercusiuni istorice. Etnicitatea noastră e pătrunsă de duhul ortodox până la fuziunea intimă a corpului cu sufletul de care este impregnat. Noi n’am asimilat ortodoxia în moduri capricioase şi schimbătoare, ci ne-am asimilat ortodoxiei ecumenice ca un fragment de umanitate într’un întreg spiritual universal. De aceea n’am căzut în aberaţia de a face un monopol românesc din ortodoxie şi de a construi pe iluzia acestui monopol vreun mesianism agresiv faţă de popoarele de altă credinţă. In raport cu ele, noi ne apărăm ortodoxia, în care suntem integraţi, cu conştiinţa că aparţinem unei sfere spirituale din ce în ce mai largi, până la spiritualitatea generală a creştinătăţii. Cu condiţia respectului pentru credinţa noastră, noi, Românii, tolerăm celelalte forme de viaţă creştină, cu îngăduiala evanghelică a omului, care ştie că nu el e chemat să le judece, ci singur Dumnezeu, judecătorul nostru al tuturor. De aceea, cu sufletul acesta, pe care îl avem din moşi-strămoşi, în timp ce Stalin îşi pune mătănii pe mâinile plin de sânge creştin şi dă asalturi să civilizeze după modul său diabolic occidentul, noi ne găsim în tabăra marei solidarităţi a creştinătăţii europene. Ne leagă de această comunitate rasa noastră cu repercusiuni până la cealaltă extremitate a Europei; ne leagă aceeaşi temelie culturală, care e cea bizantină; ne leagă sentimentul moral, al solidarităţii interconfesionale, în faţa aceleiaşi ameninţări. Suntem aici, în colţul sud-estic al continentului, purtătorii unei istorii strămoşeşti animată necontenit de acest sentiment. Marii noştri voievozi ortodocşi, cari au dus luptele dramatice împotriva mahomedanismului năvălitor, aveau conştiinţa lucidă a acestei solidarităţi atât cu lumea ortodoxă cât şi cu lumea creştină apuseană. Psihologia lor de atleţi mărginaşi ai lui Hristos îi făcea să se simtă una cu marea comunitate de cruce a continentului, chiar atunci când sentimentele lor sublime nu primeau niciun răspuns din partea cealaltă. Cazul nostru, cari îi continuăm, e similar cu al lor când, făcând din această energie ortodoxă pavăză Occidentului, ne găsim defăimaţi de unii ca instrumente ale duşmanilor Europei. | ' Această Europă, iubiţi studenţi, îşi trage fiinţa spirituală dela cele două cetăţi imperiale, Roma şi Bizanţul, centrele politice, culturale şi religioase ale aceleiaşi împărăţii continentale. Ele luminează din adâncul istoriei lumii noastre ca două focare, fără de care nu se poate imagina cultură, civilizaţie şi spiritualitate europeană. Viaţa noastră românească e sinteza vie a spiritului acestor două cetăţi. Suntem, prin sângele nostru, moştenitorii Romei, care a fost faţa apuseană a imperiului roman; suntem prin credinţa noastră ortodoxă, moştenitorii Bizanţului, care a fost faţa răsăriteană a ace-luiaş imperiu roman. Suntem unicul popor de rasă latină şi de credinţă ortodoxă. Lamura europană nu se găseşte la nici un alt neam depe continent mai deplină decât în această sinteză, vie de două mii de ani, a Romei şi a Bizanţului, încarnată în fiinţa noastră românească. Fie că ne dăm seama, fie că nu ne dăm seama, aderenţa noastră la comunitatea europeană, prezentă efectiv în toată existenţa noastră ca neam, emană din adâncimile acestei fusiuni în noi a celor mai nobile elemente din istoria Europei. „Luptăm pentru ţară şi pentru creştinătate'', — zicea ţăranul, care s’a dus cu această credinţă să se jertfească la marginea de răsărit a continentului. Prin gura lui vorbeşte instinctiv sinteza din adâncul fiinţei noastre. Şi el nu e decât un simbol al unui popor, care a făcut din energia şi din credinţa lui funcţiune europeană. SGOMOTELE DINTRU ÎNCEPUT DE GEORGE GREGORIAN Sgomotele surdului frământ Câte le-auzim în noi Răbufnind mereu din mai afund, Nu sunt nici de pe pământ, Nici din spaţiul nostru de un roi, Nici din clipa ’n care vremuim; Nu vorbesc cu praful ce-1 trăim Sgomotele-adâncului din noi. Pare că un tot mai dârz amurg Incleştându-şi stingerea în seară Râcâe cu-o ghiară Fundurile ’n care i se scurg Stropii lui de sânge ’nvineţit; Pare că şuvoiul unui mit Sbate dedesupturi care curg. Repezi, scurte, Sgomotele clocotelor surde — Val cu val în golul nostru sparte — Urcă, ies din oeţile-aurite Ce ’mblăniră vremuri de departe... Cine sună’n ele, ce ispite? Luciul lor, ce zare ni-1 trimite? Care ev a legănat în el Intr’un cânt de harfe ne ’ntrerupt Rostul lor ce nu-şi mai află ţel, Goana lor ce sapă ’n dedesupt, Scormone cărări, In destinul nostru de sub nouri Alungind serafice ecouri Din văzduhu ’ntâelor vibrări? Care ev ce-a stăpânit lumina 9 Tae ’n noi, ne sângeră ’n surdina Imnului de peste zări de zări. Peste tot ce ştim, Peste tot ce ’n desnădejde ’nfiruim, A mai fost ceva ce s’a zidit Sâmbur viu în umbletul spumos. Un mormânt de strigăte, tăios, Aue în noi necontenit, Sbuciumă un ochi neadormit, Prin mioape crăpături de vis Dibuind miracolul ce jos Intr’o boltă oarbă s’a închis. Poate-a mai rămas să ’ngheţe Soarele şi stelele drumeţe, Vraja constelaţiilor roze, Ultima privelişte pe vreme Din magia flacărei supreme Slab răsfrântă ’n tremurai de poze. Poate tot ce mişună pe-afară In văzduh şi’n soartă de poteci Pulbere s’o nărui de veci Intr’o zi de ’ntindere polară. Dar în ziua-aceea de apoi Scrisă ’n dosul paginii ’nstelate, Clocotele care-şi strigă ’n noi Via lor eternitate, Sbuciumele-aceste de aripă Dusă ’n vis şi frântă ’n clipă, Ele doar, de sub mormanu-a toate Desfăcute ’n valuri de vibraţii Vor porni-o ’n spaţii, Vor porni-o ’n stoluri Peste ’neremenirile din goluri, Peste ’ncenuşerile de şes, Dincolo de clinile genunii, Până ’n zarea zărilor ce ţes Limpedea deschidere-a minunii, Până în tărâmul de topaze, Până ’n frunza codrului de raze, Până ’n adâncimile din doruri Vor porni-o ’n sboruri, Să-şi găsească ramura hodinii, Să-şi trăiască vremile ’mplinirii, Să respire ’n crestele trăirii Freamătul din aurul tulpinii, Cântul limpezimilor de linii In vecia vecilor luminii... I M N DE OLGA CABA Departe dorm în soare line cetăţi de mare Scăldate ’n focuri albe, şi dincolo de zare Venirea mi-o visează nespusele oaze Domoale jungle verzi cu umbrele stătute Şi nuferi grei visând pe apele tăcute, Adânc sub paşii mei, păzite de isvoare Gem tainice comori pe pietre scurse ’n floare Şi stele sunt pe-aproape, le simt cum, coborîte Lumina lor svâcneşte în unde neştiute Şi ard albastra noapte, subţire ca o foaie, Topită în această suavă vâlvătae De lacrămi şi de foc. Şi mai departe încă, Aud în zarea albă murmur de sori cum cântă Adânc şi prea egal. Şi încă mai departe Peste milenii multe de spaţii frământate Mult dincolo de lume, în cerul potolit Cu ape subţiate, sub ultimul zenit Pâlpăe în vecie o flacără, o floare, Uşoară şi aprinsă, o umbră doar, o boare Şi cât e de departe şi cât de mult ne doare Faţa ta nevăzută! şi orişi ce suflare Ghiceşte înspre tine o prea suavă cale Spre tine se revarsă din nesecat izvor Tot aburul din văi, tot aurul din nor|i Şi tot ce nu încape în harfe şi viori Şi tot ce nu încape în inima din noi Şi tot ce-a ars în noi, ca fumul se adună Spre faţa ta ascunsă de ceaţă şi de lună. ii © BCU Cluj FĂRĂ TITLU DE VICTOR PAPILIAN Tcată lumea ştiinţifică din ţară şi mulţi oameni de specialitate din străinătate, cunosc polemica mea cu Sir William Patrick Robinson dela Cambridge Institute of Natural Science Investigations, asupra priorităţii descoperirii acelei varietăţi de pureci pe care eu am denumit-o (et pour cause) Xenopsylla caecilensis, iar el fără nicio noimă Ctenocephalus polyvalens. Descripţiunile noastre se suprapun. Deşi trăieşte la om, se diferenţiază întru totul de purecele obişnuit (pulvex iritans), printr’o constituţie generală mai gingaşă. Nu-i atât de negru şi de obraznic, picioarele îi sunt mai plăpânde, incapabil de acele voltaje, evoiluţiuni şi acrobaţii, ale sfidătorului purece, e lipsit aproape complet de ghiare, traducând instincte blânde şi sociale, iar ochii lui nu privesc în jos ca la oamenii făţarnici, nici în lături ca la şarlatani, ci drept în faţă, tandru şi sfios, pâlpâind gingaş, exact ca lumina unui opaiţ. N’are în cap diadema şi nici la gât colierul ctenidiilor... Da! Descripţiunile noastre se suprapun! Chiar şi desenurile par să fi fost efectuate de acelaşi desenator, şi după acelaşi model. Numai că certificatele de naştere ale celor doi rivali sunt altcum datate. Xenopsylla caecilensis a fost prezentată oficial Academiei de Ştiinţă din Bucureşti în ziua de 31 Martie 1936, iar legitimitatea ştiinţifică şi-a căpătat-o în „Zeitsehrift fur Naturgeschlichtliche Forschungen“, la o lună după aceea, în 30 Aprilie, în timp ce obraznicul Ctenocephalus polyvalens a apărut din întunerecul neştiinţei aproape peste şase luni, la 25 August — e drept — al aceluiaşi an. Şi totuşi în tratatele apărute din 1936 încoace, figurează numele impostorului Ctenocephalus, în timp ce blânda Xenopsylla este alungată cu voinicie, în obscuritatea nefiinţei. Nu mai vorbesc de onorurile rezervate lui William Patrick Robinson, în timp ce numele lui Maximilian Subţire( ăsta sunt eu), este ignorat ca şi cum nici nu is’ar fi născut. Zadarnice au fost ale mele proteste, zadarnice polemicile, zadarnică nesfârşita corespondenţă cu toţi oamenii de ştiinţă! In particular, fiecare 12 © BCU Cluj îmi da dreptate. Oficial însă, continuau să dea onorurile de întâietate neobrăzatului intrus. Şi era lesne de înţeles! Eu, bietul de mine, eram Român, iar Sir William, Englez! Jignirea depăşea cazul izolat al unui biet asistent universitar. Trăiam una din acele nedreptăţi istorice, cu care sufletul nostru naţional s’a obişnuit din decursul secolelor. De bună seamă, că la această nedreptate a contribuit mult şi batjocura colegilor mei de laborator! Pentru toţi eu sunt un caraghios, un prostănac; după unii de-a-dreptul cretin, iar profesorul cată cu milă la mine: Ia, un neajutorat! Motivele? lată-le. Fiindcă-s lipsit de orice spirit ,,mondain“, fiindcă nu joc bridge, nu port cravată asortată cu cămaşa, fiindcă la cursele de cai am adormit odată în tribună, iar în politică nu mă interesează nici măcar ce partid e la putere! Dar vă întreb pe Dumneavoastră, oamenii altui secol, alcătuesc aceste lipsuri deficienţe atât de grave, încât să fiu scos din legea omeniei în chip atât de vrăjmaş? Alţii au găsit că centrul preocupărilor mele, e de-a-dreptul caraghios. Auzi, să studiezi purecii! Şi de ce nu? Pentru ce s’ar învesti cu mai multă demnitate umană furnicile, peştii, balenele sau elefanţii? Cum? Există o ierarhie a făpturilor după cantitatea de trup conţinut într’o formă zoologică, după cum există o ierarhie a ţărilor după cantitatea de pământ închisă într’o formă geografică? Atunci, din nou aceeaşi nedreptate de data asta înscrisă în pravila omului de ştiinţă! Atunci nimeni să nu mai întreprindă studiul microbilor? Nimeni să nu se amestece în economia atomilor? Nimeni să nu cerceteze acele formaţiuni infime de energie, pe care numai simboluri matematice le pot exprima? Doamne fereşte! Dar mai e şi alt motiv de batjocură! Fiindcă mi-am împodobit descoperirea cu cea mai scumpă imagine. Xenopsylla îşi datoreşte calificativul de caecilensis dela Cecilia, iubita mea! Ce hohot de râs! Din prostănac şi caraghios nu mai mă scoteau. Şi chiar Cecilia, nu s’a simţit de fel flatată. Zadarnic i-am explicat, zadarnic am, căutat să-i reliefez elementul de ,,omagiu“, ea susţinea sus şi tare c’am făcut-o de râs. Ascultaţi, scumpi prieteni ai unei alte mentalităţi! Cum vine vorba asta? E frumos să dedici un fel de moft ţăcănit ca la maşina de scris în câteva silabe, căruia îi zice poezie, unei făpturi iubite, poţi să-i dărueşti o broşă, o cutie cu bomboane sau un buchet de flori, poţi să-i zici de inimă albastră cu Ţiganii pe sub fereastră în chip de serenadă... astea sunt omagii! O descoperire ştiinţifică, însă nu! Ca s’o dreg, i-am jurat, că ea, Cecilia, şi numai ea, a fost inspiratoarea acestei lucrări. Asta a fost scânteia în lada cu praf de puşcă! M’a ameninţat cu despărţirea. Am rămas năuc. Fiindcă adevăru-i adevăr! O lucrare ştiinţifică e o acţiune de transport extatic şi de graţie divină. Laboratorul e în plin mister luminos... E dumbrava nopţilor mele de dragoste, e pajiştea înflorită sub paşii ei! E însă şi mai mult! Aud ecouri de demult, cu foşnet de pergament şi prind luminiţe ce pâlpâie în noaptea vremurilor, ca opaiţele. Vălul ce-i înfăşoară trupul, le ritmează. Şi cântec de orgă! Sunt jurăminţile din faţa altarului. Iată orizontul eşl nou! Oare cum am ajuns aci? Uşor, uşor! Parcă pe un hamac împletit din raze şi isurâs? Acum mintea, lupa şi dragostea mea, fac una! Totul e prins într’un cerc de lumină. Vraja a pornit dela ea, zâna bună sau muza inspiratoare! Şi o voce nouă începe să se desluşească! Nu mai ştii bine, e gândul lui Dumnezeu, sau e şoapta ei? Cât a trecut? O clipă? Un secol? Nu poţi şti! Ai prins însă taina. E graţia lui Dumnezeu, prin vocea ei! E adevărul ştiinţific! Melodia începe să se închege *3 © BCU Cluj din ce în ce mai mult. Şi iată acolo în depărtări un mic punct negru, care face să tresalte de bucurie întreg cuprinsul dintre Helicon şi Olymp! E modestul purece Xeno-psylla caecilensis. Da! Puteţi râde de mine, contimporani salahori ai şablonului! Xenopsylla caecilensis este transcrierea în altfel de note a unei melodii, a celei mai frumoase melodii, a melodiei cântate de întreaga făptură a Ceciliei şi ritmate de gândul lui Dumnezeu. Numai Pantelimon Chipară mă înţelege, Pantelimon Chipară, laborantul meu! El a urmărit de aproape ostenelile mele. El cunoaşte toate greutăţile unei lucrări de ştiinţă, el mi-a întărit curajul la fiece nedumerire, el s’a bucurat cinstit la izbânda finală... El singur o iubeşte în afară de mine, pe Xenopsylla caecilensis. El cunoaşte şi toate amărăciunile şi mai cu seamă ingratitudinea Ceciliei şi fiind un sceptic, de câte ori mă vede amărât, mă mângâie cu aceeaşi vorbă: — Nu fii supărat, Domnule şef... Nu te potrivi unei femei,... că mai multă omenie găseşti în trupul unui purec, decât în sufletul unei femei... Şi mă tem că împrejurările i-au dat dreptate! Iubite prieten, ţin să accentuez, că tot ilustrul meu adversar, Sir William Patrick Robinson a fost provocatorul conflictului dintre noi. A afirmat, pur şi simplu, că al său Ctenocephalus ar putea propaga febra endemică. Acuza cădea şi asupra blândei şi inofensivei Xenopsylla. Repet: blânda şi inofensiva Xenopsylla! Fiindcă atâtea experienţe făcute în cele mai riguroase condiţiuni ştiinţifice, şi la câni, şi la şobolani, şi la şoareci, şi la pisici, mi-au dovedit peremptoriu, că blajina Xenopsylla, trăia şi ea cum putea, potrivit firii lăsate de Dumnezeu, dar era o făptură cu totul lipsită de îngâmfarea agresorului. Atunci n’am mai putut răbda şi l’am provocat. Există şi în ştiinţă (pe vremea noastră) mat-churi sau dueluri ştiinţifice. Şi după un procedeu imitat din ţările anglo-saxone, i-ain propus să ne supunem, noi, nu alţii, muşcăturii controversatei insecte. Tocmai expediasem „defi-ul“ meu, când în laborator intră ca o vijelie, Cecilia. — Ascultă, Max, pentru ultima oară îţi spun... m’am săturat de păduche-ria asta. — Să ierţi, făcui eu ofensat, Xenopsylla nu e păduche. Dâr ea n’avea timp pentru rigoarea exactităţii ştiinţifice. — Ai de ales... ori eu, ori purecii tăi. — Dragă Cecilio, continuai eu conciliant, chestiunea nu se poate disjungă.... Amândouă faceţi una în sufletul meu. — Mergi, eşti foarte drăguţ... . Se aşeză pe scaun, picior peste picior şi privind înciudată vârful pantofului: — Azi dimineaţă am găsit un purece pe gât. — Ai găsit? sării eu s’o îmbrăţişez de bucurie. — Da! Şi m’a muşcat — Te-a muşcat? făcui eu în culmea fericirii. ' Şi abia reţinându-mă să nu sar prin odaie: — Tu eşti o femeie splendidă... —• Eşti un nătărău... — Dragă, tu-mi aduci confirmarea teoriei... fiindcă iată ce susţine William Patrick Robinson... *4 © BCU Şi începui să arăt toată ignoranţa sau reaua credinţă a britanicului meu adversar. Pe măsură ce povesteam, Cecilia se liniştea, ba chiar primea a zâmbi fericită, auzind de ciudata provocare. — Crezi c’o să vină ? — Sigur! Şi apoi ea pentru ea : — Oare o fi drăguţ ? Ştii, genul meu sunt blonzii... cu ochii albaştri... Şi mai ales să fie înalt... Dar eu eram prea fericit, ca să iau seama la spusele ei. — Poftească acum „Domnul" Sir William Patrick Robinson! îi arăt eu! Ce surpriză! Sir William Patrick Robinson n’avea nimic din atributele anglo-saxone în el. Mai ţigănos decât mine, cu un cap rotund, nasul cârn, ochii holbaţi şi dinţii ca de porţelan. îşi cănea, fără îndoială, părul, că prea avea luciu de cremă de ghete, şi îşi potrivea ca pe vremurile de demult, la mustaţă sfârc subţire. Deşi din patria lui Jenner, era ciupit de vărsat (foarte discret) pe frunte şi obraz (asta vătăma netezimea de fier de călcat a pielei). Pântecos şi fără gât, el se mişca dintr’o bucată şi avea nişte picioare subţiri şi aduse, ca şi cum pe vremuri ar fi. fost jocheu. Dar nu ştia călări... Nu numai atât, nu ştia boxa, nu ştia golf ! (Cum dracu să fie sportman, cu aşa trup!) Nu ştia nici bridge şi la curse era mai agiamiu decât mine. Pe urmă, a mărturisit profesorului, că nu provocarea mea la duelul ştiinţific îl adusese în ţară, ci dorinţa de a pescui şalău. Şalăul e necunoscut în ţara lui. Voia să pescuiască cu dinamita, procedeu cu desăvârşire oprit în Anglia pe când în România, ţară de a doua categorie... — E şiret şalăul, plescăia pofticios din buzele-i groase Sir William Patrick Robinson, ca şi |Cum ar fi avut în faţă-i „sosiera" cu maioneză, dar nici subsemnatul nu e prost. Iar la insistenţele sale pentru proba duelului, a râs cutremurându-şi fălcile, ca scuturat de friguri. — încearcă dumneata, amice, pe pielea dumitale... Lasă-te înţepat de infectul Ctenocephalus...Eu nu risc ! La urma urmei, dumneata susţii inocuitatea mezerabilei insecte... N’ai de ce să te temi... Eu am scris! Sunt convins că ea transmite tifosul endemic, o boală gemenă cu exantematicul. Când m’am trezit din delir, lângă patul meu, Pantelimon! Pantelimon şi la birou făcându-şi lecţiile. Ilie, copilul lui Pantelimon ! — Cecilia, strigai eu... Ilie întoarse către mine o privire speriată, iar Pantelimon mă mustră pe tăcute cu degetul.... adică să mă liniştesc. Eu mă ridicai nebun. Delirul bolii mi se părea treabă de om cuminte, iar cuminţenia de acum, curat delir. — Cecilia, ţipaiu eu. Nu era ţipăt de om, ci sbieret de animal, muget de vacă, când i se ia viţelul la tăere. Tot trupul îmi era carne crudă, pe care turnai oţet de ’l tare. Atunci Pantelimon oftând, îşi slobozi din nou sceptica sa sentinţă: *5 © BCU — Ei, Domnule Şef, mai multă omenie găseşti în trupul unui purice, decât în sufletul unei femei... Că m’a trădat Cecilia, asta nu-i sfârşitul pământului! Asta curge dintr’un început, de pe vremea prea claustratei Eva; curge într’una, ca vinul, din lin în tocitoare! „Ale firei, nimeni poate a le popri", spune poporul în înţelepciunea lui. Ce să-i faci unui chip cioplit după imboldurile Evei ? Dar că m’a înşelat Xenopsylla caecdlensis, asta mă muncea ca şi cum mi-ar fi sdrobit cu roata fluierile picioarelor, când ciudat, experienţa dase dreptate oaspelui englez. Firea bună şi mai ales cinstită a minusculului animal, să se fi schimbat aşa dintr’odată ? O socoteam ca pe ultimul meu aliat întru apărarea demnităţii mele de om şi mai mult chiar al prestigiului meu de Român ! Credeam că va lupta alături de mine împotriva oribilei coaliţiuni de orgoliu imperial şi de prea aplecată supuşenie naţională. Şi iată că şi cea din urmă a mea nădejde, se risipise ! Intr’adevăr ajunsesem un neajutorat ? Sau... * • . * * Iubite prietene necunoscut, scrisoarea asta îţi va ajunge în mână, într’un chip extrem de ciudat. Sunt un om bătrân, mă găsesc către sfârşitul vieţii ! Am încredinţat scrisoarea lui Ilie, fiul laborantului meu Pantelimon, azi asistent ca şi mine la aceeaşi masă de lucru, lui Ilie, care ca şi. tată-său, răposatul Pantilimon, a crezut în mine. El va rezolva poate problema ce mă munceşte, dar poate nu! Atunci o va încredinţa ca pe un scump testament, unui ins care crede în ştiinţă. Zic... care crede, şi nu care face ştiinţă... căci există atari specimene umane ! Sunt rare, rarissime, dar există. * H» % Of! M’am zăpăcit! Amintirea Ceciliei îmi sfâşie şi azi ca pe vremuri sufletul, şi din pricina ei mi-am pierdut acea ordine de lipsă, fala clarităţii mele didactice, şi abia acum îmi, dau seama c’am uitat de menţionat o mulţime de date importante. întâi: duelul a fost prezidat chiar de Cecilia. A ţinut morţiş la onoarea asta şi capriciile ei, au fost totdeauna lege pentru mine. Deci ea a prins cu lopăţica de hârtie un exemplar din Xenopsylla, ea a încercat să mi-1 fixeze pe braţ (sadism sau încredere ?), dar când a vrut să-l răstoarne asupra-mi, dintr’o mişcare greşită, insecta a sărit chiar pe braţul ei. Un ţipăt de spaimă, apoi un punct roşu pe pielea ei albă. La atât s’a soldat accidentul. Pe urmă eu, cu un adevărat stoicism antic, am prins rebela şi am fixat-o la locul de elecţie pentru experienţă (regiunea deltoidiană). Al doilea : fugind dela mine, Cecilia mi-a lăsat următorul răvaş: ‘ — M’am plictisit de tine... Eşti prost, miop, n’ai burtă, nici sex-appeal... William Patrick Robinson este genul meu. Al treilea : în tot timpul bolii (diagnostic : tifos endemic), toată colecţia de pureci, mi-a fost distrusă. Xenopsylla caecilensis devenise pericol social. S’a anunţat şi serviciul sanitar... şi isprava ei a fost comunicată tuturor oficiilor sanitare cu care România avea relaţiuni de reciprocitate... * * * Iubite prietene, îţi desvălui gândul meu cinstit : tot nu cred în puterea trădătoare a Xenopsyllei caecilensis. Argumentul meu e peremptoriu: dacă ea conţinea ger- 16 © BCU menii morbizi, de ce n’ar fi infectat şi pe Cecilia? Dimpotrivă, parcă i-a sporit energia... căci se cere o mare energie — nu să mă înşeli pe mine — dar să mă înşeli cu un om ca Sir William Patrick Robinson ! Cu timpul, alt gând mi s’a insinuat în suflet, la început mai palid, apoi din ce în ce mai tare, ajungând azi la puterea de idee obsedantă. Oare nu iubita mea Cecilia a infectat pe inofensiva insectă cu duhul înşelăciunii ? De ce trupul unei insecte ar putea infecta sufletul unei femei (adică al unui om), şi de ce sufletul unei femei n’ar putea infecta trupul unei insecte ? In acest caz trebuesc mai puţin învinuiţi microbii sau agenţii patogeni, cât mai ales duhul înşelării. Acest duh poate fi atât de mare în sufletul unei femei, încât să schimbe chiar şi firea celui mai nevinovat animal! Sărmana Xenopsylla! In mod firesc, ea distrugea germenii vătămători ! Duhul Ceciliei, i-a eliberat din prinsoare şi le-a redat instinctiv omuciderii! Insecta a făptuit o crimă impusă de o forţă străină, ca’n tragediile antice. Poate şi mai mult! Poate că firea i s’a schimbat numai prin adăugarea poreclei Ceciliei, lângă numele ei pur şi cinstit, de Xenopsylla. In cazul acesta, eu şi numai eu singur, aş fi cel vinovat... * * * Scump prieten de peste secole, tu ai de bună seamă alte mijloace de studiu... Ai în plus experienţa secolelor care ne despart! Eu nu voiu cunoaşte soluţia problemei care mă pasionează. Depăşeşte vieaţa unui om! Dar tu cu siguranţă o vei rezolva! Şi prin tine mă simt fericit cu anticipaţie de secole! Enunţul problemei încredinţată ţie, nu de mine, ci de înţelepciunea lui Pantelimon Chipară, se poate formula cu simpli' citate de teoremă geometrică: e vorba să se ştie, dacă în trupul purecelui se găseşte mai multă omenie decât în sufletul unei femei... © BCU E S O I I DE , EUGENIA BRATEŞ REVELAŢIE Din ceruri cad răzoare-albastre de lumină, Coboară pacea ’n suflet mângâios, senină. Adorm peste genuni elanuri obosite Se nasc celule vii de doruri .netrăite. Miresme dulci îmbie ceasul dimineţii. Din trestii cântăm flaut, imnul tinereţii. Cad armonii, fuior, din carul vremii ’n zori Duios îşi cântă vraja ’n unda primilor fiori. Şi se destăinueşte Dumnezeu în fiecare floare In fiecare tril de ciocârlie. . Un proaspăt imn de sărbătoare Se împleteşte cu lumina pe câmpie, Un svon de viaţă şi de dragoste-anonimă E tot atât de primitivă şi sublimă. GENEZA In zi de ’ntâiu se lasă greu de gând păcatul. Din haos se desprinde-abur şi fum, oftatul A mii de fiinţe care cer lumină. In cele patru zări s’a răspândit cuvântul, Şi, ca o boabă de mărgea, pământul, In salba cerului, ce ia fiinţă, se anină. Din visul unui înger se’nfiripă bolta de safir; O floare albă şi-a deschis întâiul ei potir. Pământul a descris întâiul drum prin spaţii Sorbea neantul clipele în nesaţii. Odată cu lumina coborî „Cântul Iubirii“ Plutea pe ape „Duhul Zămislirii'1. Mi-aduc şi azi aminte cum din lut, Sub îmbierea primei raze de lumină, m’am născut. Cântau, din harpe de-aur heruvimii. Rodia îţi sân pământul cântecul mulţimii. © BCU Cl PROBABILISMUL ŞTIINŢIFIC DE . NICOLAE BĂRBULESCU ^Vdevărul ştiinţific s’a bucurat totdeauna de o încredere desăvârşită. Demnitatea lui constdtue un ideal pentru toate domeniile de cunoaştere, situate dincolo de fruntariile ştiinţei. Specialiştii, ca şi publicul mare, au împins aşa de departe această încredere, încât s’au atribuit adevărului ştiinţific chiar puteri nelimitate. S’a crezut astfel, că putinţa noastră de a pătrunde în intimitatea fenomenelor naturale nu cunoaşte nici o margine: necunoscutul poate fi redus în întregime la cunoscut, prin operaţiuni ştiinţifice adecvate. Ceeace a provocat şi susţinut această înaltă preţuire a adevărului ştiinţific, a fost afirmarea determinismului radical, de către învăţaţii veacului al 18-lea. Ştiinţa * înregistrase atunci cele dintâi succese mari, cu privire la predeterminarea raţională a fenomenelor. Astronomia căpătase o lege generală — legea atracţiei universale — prin care se putea spune, cu o siguranţă uimitoare, cum şi cât se mişcă corpurile cereşti. Pe temeiul acestei legi, astronomul anunţă cu anticipaţie, în ce loc de pe bolta cerească se va găsi o anumită planetă, într’un anumit moment. Descoperirea planetei Neptun, de către astronomul francez Le Verrier, numai în vârful condeiului, prin calcule pe hârtie, a promovat cu mult succes determinismul cunoaşterii astronomice. Aceste evenimente ale astronomiei planetare au constituit embrionul din care s’a desvoltat până la exces determinismul ştiinţific. Dela determinismul fenomenelor cereşti s’a trecut printr’o generalizare în-drăsneaţă la determinismul tuturor fenomenelor naturale. S’a ajuns astfel la concepţia după care, cunoscând cu preciziune starea actuală a unui sistem în evoluţie, putem determina, tot eu preciziune, starea lui viitoare, la un moment dat. Iar de aici, printr’o generalizare şi mai îndrăsneaţă, s’a luat în considerare universul întreg, formulân-du-se un determinism supraştiinţific, unde concepţia deterministă este dilatată până la exces, dincolo de marginile ştiinţei propriu zise. Determinismul supraştiinţific a fost definit de matematicianul francez Laplace, 19 - © BCU Cluj în Introducerea la Tratatul său de calculul probabilităţilor. „Trebue să privim — scrie Laplace — starea prezentă a Universului, ca efectul stării lui anterioare şi ca o cauză a celei care va urma. O inteligenţă care ar cunoaşte la un moment dat, toate forţele de cari este însufleţită natura şi situaţia respectivă a fiinţelor ce o alcătuesc, şi dacă ar fi destul de vastă, ca să supună analizei matematice aceste date, ea ar putea cuprinde în aceeaşi formulă atât mişcările celor mai mari corpuri din Univers, cât şi mişcările celui mai uşor atom. Nimic nu ar fi nesigur pentru această fiinţă, viitorul ca şi trecutul ar fi prezent în ochii ei. Spiritul omenesc prezintă, în perfecţiunea ce a ştiut s’o dea astronomiei, o slabă schiţă a acestei inteligenţe. Toate sforţările făcute pentru cercetarea adevărului, tind să-l apropie neîncetat de inteligenţa considerată, dar el va rămâne totdeauna infinit îndepărtat de ea“. Aceste cuvinte ale lui Laplace mărturisesc apogeul determinismului supra-ştiinţific: toate fenomenele naturale, şi fizice ca şi biologice, se desfăşoară după cel mai strict şi riguros determinism. Sau, cum cântă poetul (citat de Eddington): „S’a scris, în cea dintâi dimineaţă a creaţiei, tot ce se va citi la revărsatul zorilor, în ziucţ judecăţii de apoi“. Cu alte cuvinte, din punct de vedere ştiinţific, starea Universului, la un moment dat, ar putea fi prinsă în ecuaţii matematice, a căror rezolvare în raport cu timpul, ne-ar face cunoscută starea Universului, pentru oricare alt moment, trecut sau viitor. Această încredere exagerată în posibiltăţile noastre de cunoaştere, a fost susţinută de matematizarea tot mai intensă a adevărului ştiinţific. Trebue să spunem însă, că determinismul radical al relaţiilor matematice nu a primit niciodată o verificare riguroasă în laborator. Existenţa abaterilor experimentale face ca toate mărimile fizice să nu fie cunoscute exact, ci numai aproximativ. Valoarea experimentală a unei mărimi se abate, astfel, dela valoarea absolut exactă şi această abatere intervine în toate cazurile, oricare ar fi gradul de perfecţiune al metodei de lucru şi al aparatelor de măsură. Ea se datoreşte imposibilităţii omeneşti de a fixa cu preciziune toate condiţiile experienţei. In timpul determinărilor, cauze asupra cărora nu avem nici o cunoştinţă acţionează când într’un sens, când în celălalt, făcând ca rezultatele obţinute să fie când mai mari, sau când mai mici decât valoarea medie. Se înţelege atunci, că determinismul riguros al formulelor matematice îşi pierde valabilitatea în lumea fenomenelor fizice, aşa cum ne apare ea în experienţă. Acest determinism pretenţios face loc unui determinism aproximativ, pentru care starea viitoare a unui sistem în evoluţie nu poate fi cunoscută cu siguranţă, ci numai cu o probabilitate oarecare. Iată conflictul declarat, între determinismul radical al relaţiilor matematice şi determinismul fizic, probabilistic, întemeiat pe realitatea experimentală ! Până mai acum două decenii, fizicienii rezolvaseră foarte simplu şi în modul cel mai optimist acest conflict. Credinţa tuturora era că determinismul fizic, aproximativ, reprezintă numai o fază trecătoare în evoluţia ştiinţei. Progresul continuu al metodelor şi aparatelor de măsură, susţineau fizicienii, ne apropie tot mai mult de determinismul radical. Nici o experienţă şi nici o consideraţie teoretică nu părea să indice vreo piedică, în cursul acestui marş de apropiere. Dar de pe la 1927, această credinţă a fost părăsită. Fizicianul german, Werner Heisenberg, a demonstrat atunci că precizia determinărilor fizice nu poate fi împinsă prea departe. Starea electronului, la care se reduce, în ultima analiză, cunoaşterea oricărui fenomen fizic, nu se poate determina cu o exactitate maximă, deoarece electronul este perturbat de înşişi agenţii utilizaţi în experienţă. Concepţia indetermi- 20 © BCU Cluj' nistă a lui Heisenberg se apropie întrucâtva de concepţia idealistă a lui Kant, după care datele empirice, ca să devină cunoştinţe, trebue să sufere o modificare profundă, prin funcţiunile ordonatoare ale sensibilităţii. Legătura strânsă dintre subiect şi obiect, postulată de Kant, se găseşte, bine înţeles sub o altă formă, şi la Heisenberg. Dar, pe câtă vreme la Kant subiectul organizează experienţa, la Heisenberg subiectul mai degrabă desorganizează experienţa. Prin oprirea experienţei la limita impusă de Heisenberg, rămâne dincolo de ea o întreagă realitate insondabilă, în stare să influenţeze prezicerile noastre deterministe. Cunoaşterea se declară incapabilă să procure date sigure, clădite pe determinarea exactă a tuturor factorilor cauzali. Ea nu poate să dea la iveală decât date probabile, pecetluite de nesiguranţa fatală a sondărilor experimentale. De pe originalul determinist al naturii, cunoaşterea omenească nu poate să scoată decât copii flue, cu neputinţă de retuşat. Probabilismul ştiinţific găseşte un sprijin puternic nu numai în relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg, ci şi în consideraţiunile statistice, cari tind să cre-ieze în Fizică un gen nou de cunoaştere. Cel dintâi succes mare al statisticei, hotă-rîtor pentru întemeierea probabilismului ştiinţific, a fost interpretarea dată de fizicianul german Ludwig Boltzmann fenomenelor ireversibile. In adevăr, transformările sistemelor fizico-chimice se clasifică în reversibile şi ireversibile. Când un sistem în evoluţie poate să-şi reia dela sine o stare anterioară, el execută o transformare reversibilă. In cazul contrar, când revenirea la starea anterioară nu este cu putinţă, sistemul îndeplineşte o transformare ireversibilă. Principiul degradării energiei, prin afirmaţia lui, că există un singur sens de trecere al căldurii, de pe corpurile calde pe cele reci, indică o preferinţă a naturii pentru transformările ireversibile. De aceea se şi dă acestui principiu un enunţ mai sugestiv: un sistem izolat nu trece de două ori prin aceeaşi stare. La început, principiul degradării energiei părea de neînţeles şi intra chiar în conflict cu concepţia mecanistă a fenomenelor : nu se putea explica bine, cum din mişcările reversibile ale particulelor elementare pot să apară transformări ireversibile. Conflictul a fost rezolvat de Boltzmann la 1877, ţinând seamă de structura moleculară a materiei. Este adevărat, observă Boltzmann, că fiecare moleculă în parte poate executa mişcări reversibile; dar când luăm în consideraţie un complex de molecule, fenomenele capătă o altă înfăţişare. In afară de procesele individuale ale particulelor, apare acum şi un proces de ansamblu, cel mai interesant pentru noi, fiind singurul determinabil prin mijloace experimentale. Să cercetăm cum se realizează această trecere, dela procesele elementare reversibile, la procesele de ansamblu, ireversibile. Considerăm o cutie cu două bile, una roşie, cealaltă albă; presupunem că, la început, bila roşie se află la stânga iar cea albă la dreapta. Dacă scuturăm bine cutia şi observăm din nou aşezarea bilelor, constatăm că, în general, ea a variat: acum bila albă se află la stânga iar cea roşie la dreapta. Dar după o altă scuturătură a cutiei, ne putem aştepta ca aşezarea iniţială a bilelor să se repete. Adică, sistemul acesta simplu, alcătuit numai din două bile, îşi reia cu uşurinţă starea iniţială. El e supus, prin urmare, unei transformări reversibile. Să repetăm experienţa, dar cu un număr mai mare de bile, bunăoară cu şapte bile, colorate diferit, pentru o mai uşoară identificare. Constatăm că după fiecare scuturătură a cutiei, aşezarea bilelor se schimbă; numărul de aşezări ale bilelor, sau de configuraţiuni ale sistemului, este acum mult mai mare, trece de cinci mii. Siste- 21 © BCU mul tinde, în general, să treacă prin toate aceste configuraţiuni, şi numai în urmă revine la stările anterioare. Aşezarea iniţială a bilelor poate să reapară şi de data aceasta, dar mult mai rar, cam odată la cinci mii de scuturături ale cutiei. Cu alte cuvinte, revenirea sistemului la starea iniţială este, în acest caz, mult mai greu de înfăptuit. Şi tot aşa mai departe: cu cât sistemul este mai complex, cu atât revenirea lui la o stare anterioară se săvârşeşte mai rar, adică este mai puţin probabilă. Să punem în comunicaţie două recipiente, cuprinzând fiecare un alt gaz; cele două gaze încep să difuzeze reciproc şi formează curând un amestec omogen. Sun-, tem exact în condiţiile experienţelor precedente, cu deosebirea că sistemul ales are, de data aceasta, o complexitate neînchipuit de mare: în fiecare centimetru cub de gaz se găsesc aproape 27 de miliarde de molecule ! Datorită mişcărilor moleculare, amestecul celor două gaze realizează configuraţiuni de cea mai mare diversitate. Una din aceste configuraţiuni este, bine înţeles, şi starea iniţială, când cele două gaze stau separate, fiecare în recipientul său. Pornit din starea iniţială, sistemul acesta evo-luiază neîntrerupt, pentru a trece prin toate configuraţiunile posibile, după care urmează să-şi reia evoluţia dela început. Teoretic deci, transformarea acestui sistem este reversibilă, căci nu există nici o piedică pentru revenirea lui la starea dela început. Practic însă, transformarea lui este ireversibilă, întrucât revenirea se face după un interval de timp ce depăşeşte orice înţelegere omenească. După Boltzmann, trebui să aşteptăm un număr de veacuri reprezentat prin unitatea urmată de zece miliarde de zerori, pentru ca cele două gaze să se separe din nou, retrăgându-se pentru o clipă, fiecare în recipientul său. Aşa dar, revenirea la starea iniţială a unui sistem molecular complex, cum sunt toate sistemele macrofizice din lumea noastră, nu este imposibilă, ci numai improba-r bilă. In domeniul cunoaşterii ştiinţifice nu poate fi vorba de transformări reversibile sau ireversibile, ci de transformări mai puţin sau mai mult probabile. Cuvântul „imposibil" trebue scos din vocabularul proceselor naturale şi înlocuit cu expresiunea „mai puţin probabil'1. Natura este omnipotentă şi a-i postula anumite interdicţii însemnează a-i altera prin cunoaştere caracterul ei cel mai de seamă. In natură toate transformările sunt cu putinţă, dar unele sunt mai probabile şi altele mai puţin probabile, după scara la care cercetătorul raportează observaţiile lui. Se înţelege atunci că miracolul din natură nu mai constitue un eveniment imposibil, pe care ştiinţa l-ar putea tăgădui. Trecerea căldurii de pe un corp rece pe unul cald, adică tocmai invers de cum se întâmplă obişnuit, nu este, teoretic, un fenomen cu neputinţă de observat. Posibilitatea ca punând pe foc un vas cu apă, lichidul să nu se încălzească, ci, dimpotrivă, isă se răcească şi să îngheţe, are şi ea o şansă de realizare. Numai că această şansă este aşa de mică pentru viaţa noastră pământească, încât miracolul respectiv poate trece ca irealizabil. Interpretarea statistică, dată de Boltzmann principiului degradării energiei, desvălue în acelaşi timp caracterul pur omenesc al ştiinţei. Valabilitatea acestui principiu este redusă la scara timpului nostru pământesc şi la mijloacele noastre imperfecte de investigaţie. Eternitatea nu cunoaşte un principiu Carnot-Clausius, iar lumea infiniţilor mici îl respinge deasemenea. Părerea că toate legile ştiinţifce au un caracter statistc, ruinează încrederea ce ne-o făurisem în obiectivitatea ştiinţei. Propoziţiile ştiinţifice nu au o valoare absolută, independentă de cercetător; forma şi aproximaţia lor se arată a fi strâns legate de organizaţia noastră biologică, ne având nimic de a face cu orânduirea şi înlănţuirea fenomenelor din Univers. Consideraţiunile statistice introduse de Boltzmann susţin, după cum am spus, că pentru un sistem fizic în evoluţie nu putem determina cu preciziune, care va fi 22 © BCU configuraţia lui într’un moment viitor. Nu putem spune decât atât, că pentru acel moment, o anumită stare e cea mai probabilă, fără să excludem şi, posibilitatea altor stări apropiate. Prin postularea acestei toleranţe de anticipaţie, determinismul radical se elimină dela sine, făcând loc unui determinism statistic. Acesta determină şi el, într’o mare măsură, evoluţia unui sistem complex, cu excluderea miracolului; şi el satisface simţământul de putere al omului.; Dar el lasă şi naturii o posibilitate de participare, respectându-i o parte din secretul profesional. Indeterminismul statistic, asociat eu indeterminismul heisenbergian, încadrează în probabilism întreaga noastră realitate. Primul se opreşte la aspectul macrofizie al transformărilor şi-i denunţă caracterul de probabilitate; cel de al doilea coboară în intimitatea microfizică, stabilind şi acolo nesiguranţa cunoştinţelor noastre. In locul cunoaşterii deterministe, aşa de rigidă şi de pretenţioasă, statistica introduce cunoaşterea probabilă, miai moderată, mai elastică, dar mai adecvată posibilităţilor noastre de experienţă. In locul inteligenţei atotştiutoare, de care ne vorbeşte Laplace şi pentru care totul trebue să fie sigur, vom admite de acum înainte o inteligenţă mai modestă, pentru care nimic nu este sigur, ci totul mai mult sau mai puţin probabil. Cunoaşterea probabilă nu se coboară în intimitatea sistemului de cercetat, nu caută să urmărească procesele elementare, dincolo de realitatea experimentală. Pentru acest gen de cunoaştere, individualităţile dispar, contopindu-se funcţional într’o unitate mai mare. Procesele microcosmice, ce se desfăşoară aparent în toată libertatea, vin să se organizeze într’un complex macrocosmic, condus de alte legi, cu alte obligaţii şi alte datorii. ■ Ajunşi Ia sfârşitul acestei expuneri a probabilismului ştiinţific, nu putem rezista ispitei de a nu apropia aici concepţia statistică a sistemelor fizice, de concepţia politică a statului totalitar. In complexele moleculare, ca şi în cele sociale, individul este scos de pe planul întâi al realităţii şi numai colectivitatea are dreptul să se afirme, pentru a-şi împlini destinele ei istorice. Aceeaşi gândire ştiinţifică, obiectivă, oare ne-a descoperit structura statistică a organizaţiilor moleculare, ne-a condus şi la înfăptuirea statului totalitar. Necesitatea acestui stat nu se mai poate înţelege ca un accident istoric trecător, legat de voinţa efemeră a oamenilor, ci primeşte o justificare mai adâncă, întemeiată pe armonia fenomenelor din Univers. Prin întronarea Statului totalitar, omul nu a făcut decât să dea ascultare imperativelor superioare, pentru cari ordinea şi armonia trebue să fie pretutindeni aceeaşi, în Cer, aşa şi pre pământ. 23 © BCU Cluj m DE "v I ' YALERIU ANANIA ' j£ Doamne, tinde-ţi patrafirul Peste faţa mea de lut, Sufletu-mi neghiob şi slut Să-l albeşti cu tibişirul Când amurgu-şi toarce firul Peste-un pic de gând tăcut. Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii, Iar osânda e păcat; Eu isă stau pe-un colţ plecat Şi să-mi scriu povara vinii, Pe când Tu, la vremea cinii, Să-mi şopteşti că m’ai iertat. Aciuiaţi pe-o vatră nouă Vom purcede spre-un nou cânt; Eu, o mână de pământ, Tu, lumină ’n strop de rouă, Migăli-vom cartea ’n două; Tu vre-o trei, eu un cuvânt. Şi ’ncălţându-Te ’n sandale Să porneşti pe drum stelar, Intr’al slovelor chenar Eu opri-Te-voiu din cale Şi ’n minunea vrerei Tale Te-oiu sorbi dintr’un pahar. 24 © BCU Cluj P O E S I I DE ALEXANDRU MODREA INTRARE IN LEGENDĂ Avea flăcăul frunte de lumină când împărţia la plumbi atât de darnic duşmanilor din piatra dela Dalnic, lărgind hotar cu trudă de albină. Cânta, pe-aproape, moartea în poiene un cântec thrac cu melodii uitate. Când cerul înălţa din lut vreun frate avea voinicul lacrime pe gene. Şi-a fost atunci ca un sărut pe frunte, ca ploaia peste câmpul de arşiţă. In drum spre cer părea flăcăul munte. Pe dealul plin cu flori de romaniţ? ploua lumina apele-i cărunte căzând pe el şuviţă cu şuviţă. FĂ-MĂ DOAMNE Fă-mă Doamne doină la rumâni şarpe ’n fluier la ciobani în munte, plete albe fă-mă la bătrâni să sărut durerea lor pe frunte. 25 © BCU Cluj Fă-mă Doamne sbor de ciocârlie peste pluguri prinse în ogoare . cruce fă-mă la străbuni în glie să le fie somnul liniştit sub soare. / Fă-mă Doamne,apă de izvor pentru fete şi flăcăi răcoare, pâine fă-mă astăzi pe ogor şi pistol mă fă la cingătoare. • . Fă-mă Doamne vultur peste creste să-mi rotesc privirea pe hotare şi să văd cum din adâncuri creşte românesc destin şi suflet tare. Iar când ţara va ’nflori din sânge ca un trandafir înfipt pe cracă la tot neamul, care ’n veci nu plânge, chiot fă-mă Doamne în bărdacă. VERS ŞI MELODIE IN POEZIA NOASTRĂ POPULARĂ DE G. VRABIE Cercetările de azi. ce se fac asupra cântecului popular tind să deplaseze accentul pus până acum pe estetic ori filologic — şi să-l fixeze în zone proprii din care să fie privit şi discutat. Problema raportului dintre vers şi melodie eiste unul din aspectele cele mai de seamă ale acestuia. Pusă parţial deocamdată, prin ea dorim mai mult să deschidem o altă perspectivă din care să se privească numita „mistificare” a lui Alecsandri în poesia populară, decât problema în sine însăşi. Fără îndoială că nervul motor al cântecului popular îl constituie melodia şi nu simplul cuvânt. Din structura internă a melosului noi vedem cum se încheagă vegetativ ori metaforic expresivitatea verbală, cum cântecul are rol conducător în mecanismul ritmului poetic. Astfel că nu este accidental când noi înşine ca să ne amintim un vers uitat îngânăm melodia, iar cel ce vrea să ,,spună” poesii pqpulare cântă întâi, şi apoi spune — muzica aducând cuvântul şi înţelesul verbal încadrân-du-se ritmului melodic. Este aici un secret de biologie a cântecului popular. Poesia se naşte odată cu muzica, icum s’a spus, îi fixează graniţele şi îi condiţionează apoi neîncetat viaţa. In virtutea acestui principiu se vede cum melosul determină centre verbale, strofa, iar aceasta la rândul ei cum introduce în poesie o ordine de natură muzicalo-verbală şi chiar un anumit ritm poetic. Şi dacă mergem mai departe cu analiza acestui aspect se observă cum forţa internă melodică în ceeace are esenţial — eoborîre şi ridicare de ton —1 creează în chiar cuprinsul strofei arcuri simetrice corespunzătoare ei. Acestea se întind obişnuit pe două versuri, ducând astfel la constituirea de strofe de patru, tipice cântecului popular german şi în general poesiei nordice, pe când la noi şi în întreg sud-estul european se întâlneşte deseori pe lângă aceasta şi strofa de 3 şi chiar de 2 versuri, care însă, după un mecanism pe care îl vom vedea, revine tot la cea de 4. închegate astfel, strofele formează centre organice, cu o vieaţă închisă în ele înşile; o rimă ce şchiopătează la lectură este impusă de mişcarea internă muzicală, de un bemol sau diez, iar un vers banal susţinut de ton sau de vigurozitatea •‘27 © BCU Cluj celui care urmează. A-l scoate fiind inestetic, a îmbunătăţi rima, înseamnă a strica întreg acest mecanism. In general în colecţiile noastre de poesii populare rareori găseşti o bucată rânduită pe strofe. De obiceiu versurile încheagă organic o întreagă poesie sau părţi ca la cântecul bătrânesc. Şi aceasta, întrucât atât Alecsandri cât şi G. Dem. Teodorescu sau Eminescu au cules o poesie fără muzică şi au întocmit culegerile lor gândindu-se numai la efectul poetic. (Remarca noastră se poate faoe şi pe marginea unora din colecţiile romantice apusene). Pe de altă parte însă, acest aspect se dato-reşte tot aceleeaşi forţe interne melodice de care vorbeam. Căci la multe din cântecele noastre populare, versurile se orânduesc pe părţi sau întreguri organice şi nu pe strofe. Să ne gândim la balade. Epicul în desfăşurarea lui, susţinut mai mult de un ecou sufletesc, creează o, aşa să-i spunem, melodie recitativă uniformă, de cât o melodie propriu zisă ce să fie cântată. ■ Se pare că inconştient, ca muzicolog, fiind dascăl de biserică şi profesor de muzică, Anton Pann a ţinut seamă de forţa determinatoare a cântecului popular, de melodie. Transcriind la sfârşitul fiecărei broşuri notele muzicale ale celor mai multe cântece, versurile populare din „Spitalul Amorului" se orânduesc pe unităţi metrice. Ele variază între 3 şi 6 şi de cele mai multe ori 4 versuri. Cum spuneam, în poezia germană şi cea nordică predomină strofa de 4, pe când la noi se întâlneşte o strofă chiar de 2 versuri. Prin repetarea unuia sau a două versuri, repetare ce contribuie la augmentarea caracterului recitativ al cântecului nostru popular, se revine de fapt tot la strofa de 4. Să luăm un exemplu din Anton Pann, din „Alba dela munte", o strofă închisă în ea însăşi ca ton şi expresivitate verbală de 3 versuri: Albo, albo dela munte . Ce-ai pus feseiorul pe frunte ? Că ţ’au 0şit vorbe multe (bis) la care se răspunde pe o aceeaşi melodie: Las’ă’ni iasă, că nu-mi pasă Că nu e badea acasă, Ci e dus badea la coasă (b.js) Prin repetarea celui de al doilea vers, strofa revine tot la strofa de patru. Ea are în miezul ei o ideie, o întrebare în cazul de faţă la care se răspunde în cea următoare. Şi aşa se reia un acelaş înţeles verbal în 15 strofe, cântate pe o aceiaşi melodie, paralelismul lor devenind obsedant. O strofă tot de 3 întâlnim şi în „Cântecul 2“ (broşura IV). Această producţie de periferie orăşenească, viie şi astăzi, cântată capătă cu totul alt aspect exterior. Astfel, melodia impune ca, de data aceasta, versul prim să fie repetat şi prelungit ou un apendice muzicalo-verbal — of, of! Bordeiaş, bordei, bordei (bis şi of, of) Cu mârtăcei de tei, S’a’ncuibat dragostea’n ei (of, of) De se citeşte şi nu se cântă întreaga poezie până la sfârşit, ne încredinţăm de funcţia pe care o are materialul verbal în organica cântecului poporan: o funcţie sub-ordonatoare melosului, acoesorie lui, astfel că valoarea estetică în sine a cuvântului se pierde prin repetarea de versuri ori adăugarea de exclamaţiuni fără rezonanţă me- 28 © BCU taforică. încât se poate spune că o poezie populară este frumoasă sau mai puţin frumoasă când este însoţită de cântecul ei, de melodie. Căci, indiscutabil, există o este-tizare a cuvântului prin muzică, o iluzionare a frumosului prin cântec, poezia populară fiind un măestru joc de melos şi cuvânt: aici trece „ghersul“ pe prim plan, aici versul cu bogăţia lui metaforică, ori cu o isimplă tonalitate recitativă. Lipsită de muzică, poezia se pierde altfel într’un cuprins vegetativ, de cuvinte de multe ori inestetice, îndeosebi prin repetarea şi paralelismul strofic. Un aspect nu mult deosebit prezintă şi strofa de 4 versuri. Să luăm un exemplu tot din „Spitalul Amorului", — Cântecul 1 (broşura IV): La bordei cu crucea’naltă, La Stăncuţa sprâncenată, Joacă hora încheiată, Curgea lumea fermecată. Aici versurile se grupează pe unităţi de câte două, în virtutea aceleiaşi forţe interne, repetarea sau adausurile recitative nemai fiind cerute de cântec; iar când strofa e de 6, gruparea se face automat pe 3: Cântecul 9 (broşura III) Fată de birău Şi de mujic rău Ce stai la pârău Şi te’nchini mereu, . Rogi pe Dumnezeu Ca să te iau eu? La care se răspunde : Eu că te-oi lua ' Bico te-oi lua Eu câncl voi vedea: Lupul cu cimpoi Cioban după oi Atunci, nici atunci. Şi imaginaţia populară este antrenată în creiarea de strofe la infinit pe această antiteză de joc şi ironie sentimentală. Ceeace este de remarcat atât în strofele de 3 sau 4, ca şi în cele de 6 versuri este gruparea necondiţionată a materialului verbal în câte 2 unităţi egale. Ele corespund unei unităţi şi ordine interne, melodice, care fatal în evoluţia ei ascendentă şi descendentă impune şi cuprinsului poetic o distribuţie similară. Aşa că între ritmul melodic şi cel poetic se poate spune că există un arc, care în mod necesar tinde să se frângă în două. Ca un corolar al acestor consideraţii, intern şi extern — ea melodie şi expresivitate poetică — strofa, fie că e de 3, de 4 sau de 6 versuri, formează o unitate organică, cu o formă a ei rotunjit închisă şi de sine stătătoare. Ea există în sine însăşi ca un fragment de cântec şi de cuvânt, ce la un moment dat îşi poate declina o existenţă singulară. De aici fenomenul de sfărâmare, de infinite variante. Iar această formă închisă Şi de sine stătătoare a strofei vehiculează un cuprins ideativ şi sentimental, ce statornic reprezintă un singur înţeles ori un tablou alegoric. Prima frântură a arcului me- 29 © BCU lodico-verbal, în orice număr de versuri, fie ea de unul singur, repetat, reprezintă un aspect noţional, care este reluat numai întărit de cel ce urmează; de multe ori o simplă întrebare ce-şi aşteaptă răspunsul, un înţeles exprimat printr’o principală ce-şi, are completiva sa (chiar sintactic se poate urmări forma închisă şi definită a strofei). Să exemplificăm tot cu Anton Pann: Cântecul 11 (Borş. III) Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile. zise pe un fragment melodic ascendent, urmează explicativ, pe ton descendent: Şi n’are loc să se puie, Să cânte focul să-şi spuie. Tipice pentru reluarea şi repetarea înţelesului primelor două versuri de către ultimele sunt strofele din Cântecul 4: Aoleo frate Răzneţ! Ce ne treci ca un drumeţ ? Ce ne treci şi nu cutezi Ca isă vii să ne mai vezi ? Or ne ştii morţi între vit, Pe la noi de nu mai vii? Or, ceva te-a amărât, Intr’atât de ne-ai urât ? In dosul fiecărei părţi poetice, cum este şi natural, gâlgâie un fragment melodic care, reluat, duce la definirea însuşi a cântecului. Când spunem un fragment de sine stătător, cu o formă închisă, înţelegem că în miezul unei strofe stă întreaga poezie: că ea reprezintă o parte a întregului, ce se aşteaptă să fie reluată de următoarea pe o gamă infinită. Aşa eă secretul cântecului popular stă: un singur cuprins recitativ, un simplu înţeles, care este reluat de a doua şi următoarea cu tendinţa de a explica, de a accentua, strofa fiind un simplu semn simbolic şi nu o necesară expresivitate estetică. Tipic în această privinţă este Cântecul 10 (broş. III) din „Spitalul Amorului": La tulpina sus pe nuc Cântă duşmanul de cuc, Unde’l axuz mă usuc, îmi pierz mintea, stau năuc. TJnd’auzi cucul cântând Şi mierliţa şuerând Nu mă ţiu om pre pământ, Nici nu mă ştiu unde sânt. Eu zic cucului să tacă, El se sue sus pe cracă, Numa’n pizma mea să facă, Cântă hoţul de mă sacă. Ş’mi cântă cu glas mare Pribegită lui umblare Şi napoi înturnare, De mult bine ce îi pare; Cucuie nu fii duşman, iar mai jos pe o rămurea Că nu-mi-ai cântat un an, Cântă şi o turturea, Ş’acum de ce eşti viclean Tristă cu inima rea De’mi cânţi pe acel buştean. că soţia nu-şi zărea. Eu zic, cucuie’ncetează Şi cântă şi se roieşte El într’alt lac se aşează, Ca mândra când se găteşte Şi cântă îmi rău urează, Şi îşi răsfiră penele Focul îmi înflăcărează. Ca mândra sprâncenele. Prima strofă de mai sus cuprinde înţelesul noţional al întregei poeziei; melodic, ea reprezintă întregul cântec. Cele care urmează nu fac altceva decât să reia pe diferite game un acelaşi leitmotiv noţional şi muzical, să lămurească multilateral şi să în- 3° © BCU Cl sufleţească multicolor o aceeaşi simplă stare. Strofa este departe de a fi analizată estetic, ea fiind numai un semn simbolic. Din- această structură biologică se impune ca predominantă a stilului oral paralelismul strofic şi repetarea până la obsedare a leitmo-tivului verbalo-melodic. Viersul prim şi înţelesul celei dintâi strofe: Und’auz cucul cântând , . Şi mierlită şuerând Nu mă ţiu om pre pământ, Nici nu mă ştiu unde sânt. revine constant în următoarele: Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe creacă/ Cântă boţul de mă sacă./Cucuie nu fii duşman/ Eu zic, cucuie încetează/ Şi cântă îmi rău urează/ Cântă duşmanul de cuc/ Unde-1 auzi mă usuc/ Şi ’mi cântă cu glas mare,/ etc. etc. Prezenţa lui cântă este întâlnită în fiecare strofă. Acest cuvânt centrează idea-tiv şi sentimental cuprinsul poetic, iar reluarea şi repetarea, paralelismul strofelor atât de vizibil, dă poeziei lui Pann un accentuat caracter vegetativ. Verbal versurile de mai sus sunt lipsite de mişcare, de o mişcare pe care o întâlnim în poezia cultă, sunt statice, vegetative, ele sunt vehiculate de melodie şi în cazul altor poezii — la horă, de dans. Ce a făcut Alecsandri cu această poezie şi cu toate celelalte, luate din „Spitalul Amorului" şi integrate colecţiei sale? Le-a îndepărtat tocmai acest caracter vegetativ. Le-a „curăţat" de ceeace formează o caracteristică tipică a stilului popular: de repetare. Le-a „întocmit" prin urmare, întâi de toate omiţând versuri şi strofe întregi şi câteodată, unde se cerea, adăugând altele proprii. Din vegetativă cum era, a creiat o poezie dinamică; o poezie populară frumoasă, logică, cu o evoluţie internă similară celei pe care însuşi poetul o creia din sufletul şi mintea lui. Cu alte cuvinte o poezie artistică, care la lectură să creeze ceeace se chiamă sentiment estetic. Iată, cele 32 de versuri din Pann citate mai sus, au rămas la Alecsandri numai 12, bine alese şi artistic orânduite, cu toate că se observă că au fost smulse dintr’un alt cuprins: Unde-aud cucul cântând Iar mai jos pe o ramurea Şi mierlele şuerând Cântă şi o turturea • . Nu mă ştiu om pe pământ! Tristă ca inima mea. ' ■ Eu zic cucului să tacă, Cucul zice de pornire, El se suie sus pe cracă Turturica de jelire Şi tot cântă de mă sacă. Şi al meu suflet de pieirel Dacă încercăm să pătrundem în mecanismul intern al acestei poezii, vedem: din prima strofă dela Pann, Alecsandri a păstrat cele trei versuri; din următoarea, numai două, concentrând pe celelalte după o artă proprie în unul; urmează apoi patru strofe complet omise, ca să ajungă la penultima din care a reţinut două versuri, iar pe al treilea: Tristă ou inimă rea, îl modifică în: Tristă ca inima mea. Această modificare schimbă complet sensul strofei, dând poeziei un caracter absolut subiectiv; ultimele trei versuri, creaţie proprie a lui Alecsandri, vin în mod necesar, ca un corolar la versul modificat: Cucul zice de pornire ....... . Turturica de jelire Ş’al meu suflet de pieirel S’a ajuns aşa dar la o poezie populară „întocmită" după toate regulele artei culte: evoluţie, concentrare, sens simbolic, subiectivizare, predominante estetice mărturisite sub formă de note, în subsol, de atâtea ori :în cuprinsul colecţiei sale. 31 © BCU Şi cu toată înfrumuseţarea şi sensibilizarea poeziei populare române de către Alecsandri, ea păstrează totuşi ritmica ei proprie, caracterul de metrică şi de cuprins. De multe ori această tendinţă modificatoare se opreşte numai la simple omisiuni. Iar când intervine Alecsandri, arta sa de a se confunda cu structura populară este neîntrecută. Ţinând seamă numai de lectură, poetul a uitat complect de melodie. A uitat că poezia populară se cântă, că nesfârşitele strofe ce repetă în acelaş cuprins noţional şi adeseori aoeleaşi metaforizări poetice sunt susţinute de melodie, „ghiersul" făcând un organism nedespărţit cu versul. Pentru a fixa marginile atât de mult discutatei „mistificări" —« Alecsandri, adusă poeziei populare, să trecem succint, deocamdată, câteva din bucăţile luate de acesta din „Spitalul Amorului". Iată, de exemplu, la un Cântec din Pann devenit în colecţia poetului Brumărelul ca pointă din nesemnificativele versuri. Care seara pe răcoare * Unde caz stric orice floare. Mă culc după scăpătare, Mă scol soare când răsare. ' Alecsandri întocmeşte o alta plină de sens simbolic: Eu vin seara pe răcoare De mă aule pe sân de floare Şi când plec voios cu soare După mine floarea moare. O asemenea prelucrare ce se extinde la eliminarea a tot ce este vers banal, lipsit de vigurozitate estetică, la o nouă orânduire a materialului, săvârşeşte poetul şi cu: Oltenesc (broşura I) devenit Spune mândro, Cântecul I la A. Aolică, daolică, Cântecul 1 — la A. Barbu ş. m. a} Multe altele prezintă nu numai modificări de rime şi versuri, o concentrare a cuprinsului sau o nouă pointă, ci schimbări mai adânci, chiar structurale, de introduceri de noui motive. O prelucrare totală deci a poeziei populare. Astfel este Cântec şi Horă (broşura 2, pag. 37) la Alecsandri: Decât ruda şi vecinul (Versurile în dreptul cărora nu este nici o menţiune au fost omise de Alecsandri): Decâd ruda şi vecinul Leliţă, Leliţă, Mult mai bun este străinul, Leliţo,... Că ruda te necăjeşte, Şi vecinul de vorbeşte, La o vreme când îţi pasă Vecinul te mai apasă, Spune tot, şi ce nu vede, Şi face de i se crede. Ruda iarăşi n’are milă, Să te vadă îi e silă, Şi la nevoie le lasă, Nu-ţi dă nici pe lângă casă Decât ruda şi vecinul Leliţă, Leliţă, Mult mai bun este străinul, Leliţo,... Că ruda te necăjeşte, Şi vecinul te vorbeşte, 32 © BCU Iar străinul îţi zâmbeşte, . Iar străinul te ajută - De, inima te iubeşte, Şi face dragoste mută. La nevoie te ajută, Te mângâie, te sărută. Decât un tată şi-o mumă, Decât un tată şi-o mumă, Să te certe de o glumă, Să te certe de o glumă, Mai bine-o vecină bună Mai bine c’un bărbăţel Că te plimbi cu ea’mpreună. Dacă-i blând şi tinerei. Seara pe lună te mână, Din casă până’n grădină Când şi când în săptămâna Cu vorbă dulce şi lină, Şi-ţi spune două, trei glume Că-ţi spune două, trei glumi Cum'ţi este mai drag pe lume, Cum’ţi este mai drag pe lume S’ţi pune o pernioară Ş-ţi aşează o pernioară Să şezi pe prispă afară. Pe prispă serile-afară. Cât să şezi cu ea’mpreună De cât un bărbat urât Nu te’nduri de vorbă, bună, . Mai bine --- un străin iubii . - Că inima nu te lasă . Cât şezi cu el împreună Să o laşi să pleci acasă, Nu te’nduri de vorbă bună. Fie noaptea cât de mare Fie noaptea cât de mare Că tot mică ţi se pare Că tot mică ţi se pare , Trece’n grabă ca o nălucă Trece’n grabă ca o nălucă- Ziua la ea te apucă. Ziua’n braţe-i te apucă. Şi când raza să răsară Te duci mulţumit acasă De plimbare, de şedere Şi de dulce mângâiere. Pentru „o vecină bună“ cu care să se plimbe „seara pe lună“, găseşte Alecsan-dri că-i „mai bine c’un bărbăţel" dacă-i blând şi tinerel“; şi mai departe, un al doilea motiv ce serveşte de antiteză, procedeu de poet cult: „De cât un bărbat urât/ Mai bine un străin iubit“. ; Titlul la Pann de „Cântec şi Horă" mi se pare semnificativ şi just, iar' versurile cu o structură populară nu sunt la Alecsandri, ci la Pann. Căci pe cel care cântă şi joacă nu-1 interesează întâi versurile pe care le spune, ci jocul şi melodia. Pe o aceeaşi arie se joacă şi cântă la infinit versuri unele ştiute, altele inspirate pe loc, simple trăiri ca cele de mai sus. Aşa este hora din Pann „Muerea cu bărbatul beţiv", care pe un singur motiv versurile se leagă unul de altul până ajung la 80. O prelucrare deosebită prezintă cele două poezii epice, balada „Jianul" şi „Tunsul". Anulând aici strofa, tendinţa modificatoare nu mai este centrată numai de estetism, ci şi de etic. Pentru poet, Tunsul şi pandurii lui nu puteau fi, ca în poezia lui Pann, „tâlhari neaoşi de păduri", ci „oaspeţi ageri". Iar versuri ca acestea: Şi-i jefuia de b de a culege şi a tipări o poezie populară modificată, „întocmită*1, ca pentru lectură, neţinând seamă de muzica ei, şi o alta Pann, ce a reprodus o poezie cu muzica ei, ca să se cânte. Poziţiile sunt cu totul deosebite. La lectură are preponderenţă exclusivă cuvântul cu toată bogăţia lui metaforică. El este acela ce predomină ca efect estetic. Şi de aceia Alecsandri creiază după toate regulele artei culte, reconstituind din materialul popular adevărate bijuterii. Ceeace este de reţinut din aceste prelucrări, este extraordinarul talent al poetului de a se confunda cu ritmica populară, cu însăşi structura internă a stilului. Şi aceasta întrucât Alecsandri era poet romantic, pentru poezia populară de talia lui Brentano ori Uhland, contemporan cu el. Ca şi aceştia, şi Alecsandri a fost înclinat să vadă în poezia neamului său genialitatea, forţa creatoare estetică, — „românul este născut poet11, şi unde nu era îndeajuns, Alecsandri n’a stat un moment la îndoială de a interveni „îndreptând11 o rimă, un vers, schimbând ordinea, „întocmind11 alte strofe ori motive. Un întreg laborator folcloric, în care poezia populară se găsea la ea acasă şi în care însuşi poetul se regăsea pe el; o izbitoare simbioză spirituală. In poeziile luate din „Spitalul Amorului11 s’a văzut cum modificările sunt atât de conforme versului şi ritmului popular, încât doar ingeniozitatea lor poetică lasă să se descopere că a intervenit Alecsandri. In versurile populare publicate de Anton Pann, are rol de prim ordin melodia. Ea predomină. Se vede cum la acesta versul se subordonează cântecului şi o rimă ce ni şe pare nouă distompantă la lectură, o simplă asonanţă poetică, este susţinută de melodie; strofe de prisos, fiind cerute de organica ariei şi de însăşi o lege a poeziei populare — că mişcarea sufletească stă nu în cuvânt, ci în cântec. Două tendinţe deosebite care au dus şi la două noţiuni: poezie populară şi cântec popular, noţiuni pe care literatura germană a problemei le desemnează atât de pregnant prin: Volksdichtung şi Volkslied. Culegătorii noştri după Alecsandri şi o parte din reprezentanţii teoretici, predominaţi de activitatea poetului şi de direcţia romantică, neglijând pe Anton Pann, au făcut abstracţie de cel de al doilea, de cântec; au pierdut din vedere că poezia populară nu se poate concepe fără cântec popular, lucru pe care dascălul de biserică inconştient l-a păstrat. * \ © BCU Cluj C R O N I C I I D E I, O A M E N I, F A P T E O GETICĂ „STILISTICĂ" - "în numărul depe Iulie-August 1943 al revistei Saoculufn, directorul acestei publicaţii încearcă să prezinte o seamă de'principii moui pentru zămislirea unei Getici deosebită de Getica istorică, pe care o cunoaştem noi. E vorba nu de documente inedite care să completeze informaţiile noastre, sau de elemente no ui, senzaţionale, care să schimbe ştiinţific, interpretările date până acum fenomenului getic. Asemenea lucruri nu se petrec deîa o zi la alta şi. ele au nevoie de competenţe verificate şi indiscutabile, care să ofere garanţii • suficiente de seriozitate ştiinţifică. Autorul pomenitei încercări din Saeculum socoteşte dă Vas: le Pârvan a scris o Getică după chipul şi asemănarea lui, adică cu totul subiectivă şi deai lipsită de temeiurile nesdruncinâte ale adevărului. E vorba mai ales de gloriosul caipî-bol al religiei gete. „Părerile lui Pârvan despre-religia Geţilor se resimt de orientarea sa spirituală şi de îoată concepţia sa- despre viaţă. Religia Geţilor echivalează în interpretarea propusă de Pârvan cu un fel de proeeţiune subiectivă a unui suflet preocupat de cele mai' suiblime probleme" (p. 16). Pârvan a ocolit daci, conştient sau inconştient, adevărul istoric şi nu a binevoit să ne servească, la capitolul religiei Geţilor, decât interesante -speculaţii personale, dar speculaţii. Adevărul religiei gete trebue căutat tatr’un nou gen de interpretare, acela al stilurilor de cultură. : . ’ O PROBLEMA DE METODA - ; Spiritul strămoşilor noştri, zice autorul nouei Getici, trebue încadrat în „o anume filosofie a Culturii, recent înjghebată şi de ale -cărei perspective Pârvan er.a încă străin" (p. 3)- In ca constă această filosofie a culturii ? • In efortul de a aduce la acelaş nivel sau aproape la aoeliaş nivel fenomenele spirituale ale unui anumit grup de .popoare, aparţinând" sau -presupuse ca. aparţinând aceleiaşi mătci stilistice. Matca stilistică ştie tot, cuprinde tot. Nimic nu-i este străin. Ea se întinde pe distanţe’ de mii de kilometri şi înregistrează fără greş notele esenţiale, în decurs de sute şi mii de ani, ale tuturor popoarelor şi triburilor care aparyin unei rase comune.- In consecinţă, mitologia şi religiozitatea geto-dacă trabuesc privite tîn cadrul vinei „topografii stilistice care ar îmbrăţişa toate ramurile ariene" (p. 4). Stilul de cultură are,, făaiă îndoială, în- istoria spirituală a omenirii, un rol şi o importanţă remarcabilă, atunci când se ajunge, realmente, la găsirea şi îmbuchetarea* ăr’monioasă a elementelor principale unitare, care alcătuesc structura unui stil. Dar e vorba nteiai de elementele existente, atestate scrupulos de istorie şi de disciplinele auxiliare ale a^ cesteia. Atunci când topografia stilistică vrea să'umple golul cunoştinţelor noastre istorice cu elemente inventate, am păşit pe drumul aventurii şi al arbitrarului. Oricât de ingenioase ar fii umplerile golurilor în cunoştinţele noastre istorice, ele rămân simple ipoteze pe a căror spinare inconsistentă nu se poate zidi nici o concluzie- -Cei ce procedează astfel înlocuiesc certitudinea istorică cu închipuiri, uneori frumoase, dar închipuiri. Este ceeace se petrece- cu dărî-mătorul lui Pârvan. El precizează : „Topografia stilistică oferă un preţios sprijin întru reconstruirea anumitor profiluri spirituale, despre care nu ne-au 'rămas decât prea rare ir.forma-ţiuni directe" (p. 14). In ce constă acest sprijin ? „•Topografia stilistică... invită fantezia la un compromis înţelept între ipoteză şi criteriu" (p. 16). Dacă fantezia e aceea care operează la umplerea- golurilor stilistice, ne. putem da seama de câtă ştiinţă cinstită e în această operaţie şi de câtă veracitate va fi în concluzii. E adevărat că fantezia lucrează cu ipoteza şi cu criteriul ! Dar de unde ia fantezia ipoteza şi criteriul? -Nu le creează eâ însăşi?i In cazul: când le. yy © BCU primeşte d!n afară, „compromisul înţelept'* de care e vorba nu ieste el, oare, în întregime crea» ţiu rac a fanteziei? Autorul nostru conistrueşte Getica sa stilistică plecând dela principiul cu totul antiistoric şi antiştiinţific: „Ce-i putem opune noi tru cititor. Istoria ne-a păstrat aproape numai numele acestui profet trac (adică Zalmoxis). Religia lui Zamolxe şi anecdota în jurul căreia se ţese acţiunea acestui mister nu Sunt prin urmare decât o creaţiune a autorului”. Lăsând la o parte detaliul că dstori-a cunoştea mai mult decât numele zeului trac, constatăm azi că poetul din 1921 are, ca istoric, asupra religiei Geto-Dacilor, absolut aceeaşi concepţie pe care o avea acum 23 de ani ca inspirat al Muzelor. Naturismul şi jpoiiteismul get -din opera poetică dela 1921 au trecut -neschimbate în Getica din 1943. E o simplă constatare pe care o- facem cu prilejul reproşului adus lui -Pârvan că smintea istoria p-rin concepţii a sa personală despre lume şi viaţă. MONOTEISM, POLITEÎ-SM, ZOOMORFISM Autorul Geticei din Saeculum face un sumar studiu comparativ al diferitelor mitologii ariene. Din acest studiu -el scoate o seamă de elemente comune acestor mitologii, elemente -din care se grăbeşte să tragă -concluzii. generalizatoare.. Elementele -comune ale mitologiilor ari-ene ca şi a-ce-lea ale tuturor mitologiilor de totdeauna nu exclud de fel particularităţi sau chiar trăsături fundamentale cu totul aparte. Antropomorfismul şi politeismul sunt note -comune mitologiilor ariene, dar nu le sunt propriL Aceste note se regăsesc în atâtea alte mitologii. Nu s® poate, deci, conchide că acele popoare ariene, deîa care sau despre care. nu ni s’au păstrat dovezi că au fost poliiaiste, trebue neapărat să fi fost pdliteiste, pentrucă aparţineau rasei ariene. Este un raţionament -simplist să deduci existenţa unor fapte din totala lor absenţă, dacă nu există câteva indicid, -cât de vagă care să ateiste fosta, lor existenţă. Cu atât mai mult cu cât în cazul re- 36 © BCU. iigîei Daco-Geţilor, în locul, politeismuuti, documentele ateistă răspicat şi fără putinţă de răstălmăcire existenţa unui interesant premonoteism, căruia — făcând rezervele -cunoscute — -îi putem spune şi monoteism. „Teza fundamentală pe care o susţine Pârvan”, zice preopinentul său, „este aşa dar aceasta: Geţii credeau într’uin unic zeu, de natură uraniană: Zamolxe. Informaţiile antice, rare şi anemice, permit, fără îndoială, şi o interpretare în acest sens- Par interpretarea- e silnică, abuzivă şi comandată de interesele şi aplecările spirituale sie istoriografului" (pp. 1718). Procedeul ştiinţific este ca să se citeze exact textul respectiv al isvoarelor, atunci când se tratează o problemă de asemenea natură şi importantă, Citarea şi citire:! corectă a textului nu îngădue. pentru omul de bună credinţă, decât o singură interpretare, aceea pe -care o impune e-videmţa însăşi a textului. Autorii antici care. n-e informează despre esenţialul religiei Daco-Ge-ţilor sunt Herodot, Platon şl Strabon, a căror autoritate şl bună credinţă sunt confirmate. în unanimitate, de savanţii specialişti în materie. Herodot, ©el mai vecihii şi mai important isvor în chestiunea noastră, -precizează textual despre zeul Daco-Geţilor: „Ei (Geţii) cred că nu există alt Dumnezeu afară de al lor“ (IV, 94). Textul şi ideia sunt aşa de limpezi că desfid orice discuţie. Totuşi adversarul lui Pârvan a-co-rdă concesiv că acest text s’ar putea interpreta şi în sensul că. Geţii credeau într’un zeu iunie. Mult humor îi trebuie cuiva ca -să ajungă la această -concluzie. Şi, mai ales, un dispreţ suveran faţă de iavaarele istoriei. Pot fi numite rarre şi anemice iSvoarele antice despre zeul Geţilor, . când ele sunt alcătuite din trei capitole în cartea IV-a a Istoriilor lui Herodot, dintr’un text considerabil în Charmides al lui Platon şi dintr’un număr de texte în cartea Vil-a a Geografiei , lui Strabon, fără să mai pomenim o sumedenie de alte texte datorite unor poeţi, istorici sau critici ulteriori? In ce constă silnicia şi abuzul interpretării lui Pârvan asupra textul-uii citat mai sus din Herodot ? Că în loc să proclame poli-teismul dac. el se mărgineşte si reproducă ideia iptori-cUiUii grec? S’a imputat lui Pârvan câ vorbeşte despre henotelsm şi că acest termen e în contradicţie cu ideea despre un zeu unic. Contradicţia nu e decât aparentă, p-entrucă Pâryan n’a vorbit nicăiri despre un monoteism propriu zis, -ci el n’a făcut decât să reproducă atitudinea celor vechi, în deosebi a lui Strabon, în acest caz (VII, 3, 5, C. 297—C 298). Este adevărat că Pârvan face o distincţie uneori radicală între Geţi şi Traci, ceeace evident este o greşală, căci -Geţii şi Tracii făceau un trup. Dar greşala lui Pârvan este numai pantr-ucă el a exagerat deosebirea între unii şi alţii, nu pentrucă a menţio- nat deosebirea care era reală. Această deosebire nu o descoperă Pârvan, ci o face Herodot însuşi. In adevăr Părintele Istoriei caracterizează pe Geţi odată ca „cei mai bravi, şi cei mai drepţi dintre Traci" (IV, 93, 94), iar de trei ori ca „G«-ţii cei ce cred că nu mor" (IV, 93, 94; V, 4). Calificativele de „cei mai drepţi" şi de „cei ce cred că nu mor" corespundeau unor deosebiri reale ale -Geţilor faţă da ceilalţi Traci, pentmea ele 6ă fi avut forţa Să se impună lui Herodot. Un politeiSm comun şi credinţe asemănătoare despre suflet ia absolut toţi Tracii nu ar fi determinat pe Herodot să se oprească aşa lung asupra lui Zalmoxis şi asupra credinţelor şi practicilor specifice 'Geţilor. Aceştia au fost, desigur, şi ei politeişti, în vremurile depărtate ale pro-toistoriei lor. Dar în urma reformei lui Zalmoxis care a organizat şi coordonat ideal înclinările nobile („cei mai bravi şi cei mai drepţi dintre Traci") ale acestei fracţiuni nordice trace car© erau Geţii, aceştia au adoptat, cu timpul, credinţa într’un Dumnezeu şi în nemurirea sufletului. Numai intervenţia unui geniu reformator explică direcţia spirituală a Geţilor, în parte deosebită de aceea a marei masse a Tracilor. E greu de fixat în timp această reformă, dar ea a avut loc cu siguranţă. Povestea raporturilor dintre Zalmoxis şi Pythagora, graţie cărora cel dintâi a civilizat pe Traci (Herodot IV, 95, 96), este un reflex raţionalist grec al străvechei reforme zalmoxeene. Prin urmare pre-monoteis-rnuil sau henoteismul geto-dac nu este de loc o „născocire" a lui Pârvan, ci un fapt real şi indiscutabil, notat de istoricii greci contemporani ai Geţilor. Adversarul lui Pârvan afirmă că „Zalmoxis avea o întâetate ierarhică, întocmai ca Zeus la Greci" (p. 19). Acest rang de supremaţie asupra panteonului trac îl va fi avut zeul get cu mulţi ani înaintea intervenţiei Iui Zalmoxis, dar în secolul V în, de Hr., ai cărui oameni şi fapte le notează Herodot, Geţii „credeau că nu există alt zeu afară de al lor". Nu avem nici un motiv să răstălmăcim evidenţa luminoasă a acestui text. . Antropomorfismul,, politeismul, monoteismul sau zoomorfismul. -ca .elemente sau nuanţe ale unei topografii stilistice nu pot fi nici constatate şi nici integrate în ţesătura spirituală a unei rase numai prin câteva puncte de reper mitologice. Fenomenele religioase isunt mult mai complexe, şi. mai profunde decât pot s’o arate câteva date mitologice, pe car-e ds multe ori numai1 o dialectică subtilă sau interesată le pune de acord. Mitologia nici nu e religie, ci o înmănun-chere de poveşti puse pe seama zeilor şi nea-vând decât legături periferice cu religia. Religia este cultul unit cu pietatea. Acest cult şt această pietate sunt aşa de variate, de bogate V © BCU r.şto,dş deosebite în .numeroasele . reljJgii.. priene, încât orice încercare de uniformizare este o copilărească, violenţă oe se face reali ţăţdli însăşi. Neapărat că se vor găsi şi note''comune, unele datorite . afinităţilor rasiale, altele însă — cele mai multe. — datorite umanităţii înseşi. Dar i intjre aceste note comune şi peste ele, câte deosebiri, câte contradicţii, câte paradoxe. Influenţe . străine, reforme interne, năvăliri de neamuri „pot schimba atâtea elemente şi .pot aduce atâtea lucruri noul." Cupă cum polrteismul şi* antropomorfismul se regăsesc aproape în întreaga istorie ta rieligiunilor, tot "aşa diferitele forme de .monoteism aparent sau real se găsesc ân varia -..iple aspecte religioase ale spiritualităţii ariene. Qrficiî,. mitriacii" bacanţii şi" partizanii altor religii de. mistere ariene erau, în general, mono. teiişti cu tendinţă de iamplficare a' numărului . credincioşilor. D-elâ' Eshd şii Pîndar care fac de» seori. di'n Zeus unicul Dumnezeu şi până'la Apos-to.lul . .Pavel care vorbeşte Atenienilor despre Dumnezeul ,lor necunoscut/ literatura şi credinţa populară . greacă înregistrează dese pef-ioiside de monoteism, pupă atestările a 'hume-raŞi autori , populari păgâni şi creştini delâ începutul erei noastre, mssseile' păgâne se "rugau sau invocau . exclusiv pe unicul Dumnezeu. Nu mai vorbesc de filosofi că Xenofan, Platan, Aristotel, Stodidi, Cicero ,Seneca şi alţii care, fără a fi monoteişti ' propriu zis, au militat de atâtea ori cui ardoare pentru unicul Dumnezeu. Ce să maii zicem de _ numeroasele secte sau erezii prezente în absolut toate religiile ariene, serte'încadrând'uneori mi, lioa/ne de credincioşi şi 'Cinstind, fiecare, un zeu unic, adică prezentandu-se ca monoteist©? Fenomenul 'nu e propriu religiilor ariene, ci-1 a' flăm în. întreaga istorie a'religiilor. Cum se ex~ ..plică, de piildă, prezenţa aşa de caracteristică a monoteismului evreu ‘în .mijlocul celorlalte popoare semitice, aşa 'de .politeiste ? Fenomenul religios evreu e interesant nu numai prin mo-nptaiiSmul său, oi şi prin lupta sa antipolitici stă "fără răgaz Şi prin naţionalismul său.’Acest monoteism naţionalist se "regăseşte aproape identic Ia Geto-Daci. Cum rămâne atunci cu topografia stilistică ? Aceeaşi incapacitate de explicare va airăta teoria mătci'i' sau topografiei stilistice în faţa monoteismului creştin sau musulman care îmbrăţişează rase aşa de deosebite. De unde - a ieşit monoteismul‘-creştin ? Din rasa iudaică ? Dar Evreii nu reprezentau o rasă, ci lerau nu-"mai un fragment din rasa semită. Creştinismul a avut forţa isă apară in mi-j tocul unei rase -din oare o parte profesa monoteismul, iar cealaltă panteismul şi apoi să se întindă .printre toate rasele globului. Dacă creştinismul monoteist din primele veacuri ale erei noastre — adică atunci când Geto-Daei.i erau în culmea înfloririi lor — 38 jt putut apare în mijlocul unei rase politeiste şi circula apoi prin toate celelailte rase, ...dece . pire-monoteismului zalmoxist n’iar fi -putut.-apare cu câteva veacuri mai -înainte şi să se menţină în mijlocul.unei rase? Notăm,în treacăt că. înverşunarea politeistă ariană a autorului, naiiei Getici se loveşte. de un -alt fapt: monoteismul creştin european actual eu o vechime ce variază între 1000 şi1 1900 de ani, nu e practicat el aproape exclusiv de popoare de rasă ariană ? „Dece popoarele de rasă ariană cari.au devenit . creştino-moinoteiste, începând cu secolul I al erei ..noastre-, pe întinderea unui întreg continent, n’au .. putut unele dintre -ele sau măcar unuil din ele să practice o formă de monoteism într’un -cerc mult mai restrâns ? Premonoteismul get n’a fost, dealţfel, niciodată absolut; contactul continuu cu celelalte -triburi, trace.'politeiste menţinea ’la anumite fracţiuni din populaţie o Seamă de ere. dinţi şi- practici politeiste, şi nu'.numai polite-, iste, ci ş;. magice cu zei zoomorfi aşa cum gă-şim la toate popoarele de rasă lirido-europeană. Dar marea majoritate profesa credinţa aalmo-. xeeahă în Dumnezeu, credinţă foarte veche, aşa . cum atestă bătrânul. Herodot. Că Zalmoxis nu a fost o divinitate exclusiv uraniană, -cum pretindea pârvan, .s’,a arătat pe larg în studii, apărute în ultimii ani. După aceste, studii, pe care se 'pare că preopinentul lui Pârvan nu le cunoaşte, Zalmoxis acoperă o vedh-e divinitate tracică htoniană. care a evoluat într’un Dumnezeu ial luminii' şi'al înălţimilor." PROBLEMA NEMURIRII Autorul Geticii '„stilistice" reproşează, în. fine. lui Pârvan că acesta atriibue unuii popor arian ca Geţii, în ./faza mitologică, concepţii oare implică ori cum o ser-mă de etape de gândire filosofică foarte susţinută (p. 20), E, vorba de nemurirea sufletului/' „Nu vedem pricina pentru care am atribui Geţilor altă credinţă de nemurire', decât celor1 alte neamuri ariene" (p. 21). Şi aci ca şi în cazul monoteismului, nu Pârvan e acela care „scornăşte", oi Herodot care afirmă grav, fără putinţă de răstălmăcire. Bătrânul isto-.riic, precizează, cu solemnitate, de trei ori, că „Geţii cred a fi nemuritori" (IV, 93, 94; V, 4). In ce constă această nemurire ? Din nefericire, . Herodot nu ştie să ne dea decât aceste două indicaţii generale r 1. „Geţii cred -că ei nu mor, oi -că cel decedat merge la zeul Zalmb'xis" (IV, 94) ; 2: 'Zalmoxis învăţa, pe conducătorii cetăţilor pe care-i poftea l.a banchet în andreonul său că „nici . ei, convivii * săi, nici urmaşii perpetui - ai 'acestora nu mor, ci vor veni în acei/ţinut unde trăind în veşnicie vor avea toate bunurile" (IV. 95) . Aceste texte impun cu evidenţă nesdrund- © BCU nată concluzia că Geţii credeau nu într’o nemurire a dubletului lor corporal — cum afirmă fără nici un temei preopinentul lui Pâr van — ci în» tr’o nemurire frumoasă şi’luminoasă a sufletului. Ce fel de dublet corporal era acela care mergea. la zeul Zalmoxis şi trăia veşnic în tovărăşia. lui ? Elementul uman care era învrednicit gă ajungă la zeu. şi să se bucure de bunurile inerente sălaşului zeiesc trebuia, în chip necesar, să aibă natura şi veşnicia acestui zeu. Natura lui Zalrnoxis nu era corporală, ci imaterială, aşa cum reiese din întreaga perspectivă a istoriei siaie -şi mai ales din procedeul trimiterii sufletului, nu a trupului, ca sol la zeu (Re-•rodot, IV, 94). Solul care aruncat pe lănci, rm murea, .adică nu . permitea sufletului să se degajeze de trup ; ea de o piedică spre a putea «bura spre piscurile zalmoxeene, era socotit ca om rău. Aruncarea pe lănci continuându-se până când sufletul şi nu trupul era pus in situaţia de a pleca şi , a ajunge la Zalmoxis, căruia nu trupul care rămânea cadavru pe pământ ci sufletul avea să-i încredinţeze dorinţele ered'ncioşi-lor, atestă că şi la moartea firească, sufletul, nu dubletul corporal al Getului, era acela -oare se îndrepta spre nemurire. De unde ştie preopinentul lui Pârvan că în secolul V în. de Hr. şi chiar mai înainte, Geto-Dacii se găseau, bieţii de ni, numai în faza mitologică şi că nu sirăbătu-’ seră încă „o seamă de etape de gândire filosofică foarte susţinută11 ? Documentele sec. V nu vorbesc de o' mitologie, ci de un premonoteism şi de o superbă credinţă în nemurirea sufletului, la Geţi, prcmcnotoUm şi nemurire susţinute de un minunat ştir de viaţă terestră petrecută în bravură, în dreptate şi în puritate. Dar admiţând că informaţiile lui Herodot sunt incomplete, în sensul că el, uimit de frumuseţea religiei getice, a uitat să pomenească anumite aspecte mitologice ale acestei religii, se pot trage din prezenţa mitologiei concluzii pentru absenţa premonoteismUlui şi a nemunirii ? Orfismiul care era în principiu monoteist şi atinsese încă din secolul V în. de Rr. un deosebit grad de gân-d-ire filosofică nu opera el, în acelaş timp, cu politeismui ? Se pot infirma aşa numitele monoteism şi nemurire orfică, atestate de documentele vremii, pentrucă politeismui şi magia orfică. exiştau şi ele în acelaş timp ? Ce vom zice despre Platon, al cărui genial spiritualism şi monoteism filosofic merg mână în mână cu un politeism uneori eterat, alteori bizar ? Fenomenul acesta complex dar real e prezent în toate religiile lumii păgâne din antichitate şi de azi. Nemurirea sufletului practicată în. poliţe- tsm o are încă un mare şi vestit popor arian, de atâtea ori vecin cu Geţii, Celţii (Caesar, De Bello' Gallico VI, 14, 5). Aceste paralele nu pot . strferi irăstăflroăciri. Ele arată că împărţirile a-humitor savanţi,- cari impun .bariere fixe desvol-tării religiunilor, sunt cu totul, reiat-ive. Credeam că topografia stilistică a depăşit stadiul filpşo-ffiei unui Auguste Comte. Viaţa religişunilor este viaţa oamenilor în căutarea unei lumini netrecătoare care să-i lumineze şi să-i încălzească. Această lumină şi această căldură sunt înţelese şi simţite diferit în acelaş momentzoomor-flsm, politeism, monoteisnţ., dublet 'OQrporcd,,,new murire propriu zisă. Acestea pot coexista şi colabora uneori chiar cordial. Magia getă nu exclude deloc existenţa nemuririi ca atribut al sufletului la .Geţi, cum pretinde stilistul nostru (p. 22), ci o confirmă, pentrucă, contrar practicării magiei la alte popoare, magii şi .medicii trad, oare -erau în acelaş timp preoţi, tratau. nu atât trupul cât sufletul omului, spre a cărui puritate si desăvârşire /năzuiau continuu, prin cuvintele frumoase (Platon, Charrrdăes 156 d-e, 157 a, b, c.). ' . . ’ 1 Getica „stilistică'1 e o simplă glumă pe care o sperăm terminată. Istoria spiritului omenesc e aşa de suplă şi de variată, încât nu i se pot impune cămăşile de forţă ale nici unei1 teorii, nid chiar atunci Când una din aceste teorii se numeşte topografie stilistică. Impunerea anumitor tipare modeme istoriei religiunilor este o încercare oare s’a făcut adesea de o sută de ani încoace. Motivele au fost diferite, după şcoala căreia aparţinea învăţatul respectiv, după orientarea sa personală sau după moda vremii. Numai rareori cercetătorii şi-au putut impune o obiectivitate ştiinţifică reală, bazată pe. dtirea şi interpretarea cinstită a documentelor. Autorul Geticii „stilistice11, îndrăgostit până la la-, crămi de sistemul său filosofic, adoptă, faţă de . religia Geţilor, metoda vestitului Procust: vrea nu vrea, spiritualismul geto-dac trebue înghesuit în coşciugul topografiei stilistice. E metoda aplicată anul trecut creştinismului; în definitiv, dacă putem să vârâm pe Iisus Hristos într’o cutie stilistică, de ce nu l-am vârâ şi pe Zalmoxis? Tăgada monoteismului şi nemuririi sufletului getic e organic legată de tăgada divinităţii lui Iisus Hristos. Totul e legat în sistem. Mai rămâne însă ca acest sistem să fie şi adevărat. • ION COMAN • 39 © BCU POEZIA POPULARĂ LA SLAVII DIN BALCANI Despre cântecul popular la Slavii din Balcani înainte de epoca feudală nu avem ştiri, deoarece scurtele informaţii ale cronicarilor bizantini din sec. 12 nu ne vorbesc nimic. E de presupus totuşi existenţa lui pe vremea marilor mişcări de populaţie şi de colonizare în Balcani, cântecul fiind forma cea mai imediată prin care isbueneşte sufletul în mod spontan şi prin care îşi trădează tot conţinutul lui positiv ori ne" gativ. Marele neajuns îl constitue însă faptul că până în sec. 18 aceste cântece nu au fost culese, ' deoarece acei care cunoşteau1 scrisul — în ce;a mai măre parte oamenii 'bisericii — le comfoă-teau ea „păgâne11 sau încercau să le creştineze, ele fiind cântece „lipsite de Dumnezeu11. In schimb găsim numeroase cântece asupra certurilor feudale şi a luptelor ce au precedat intrarea Turcilor în Balcani, în care se oglindeşte o lume aparte, lumea feudală care se deosebesc de celelalte grupe de cântece, atât prin conţinut cât şi prin formă. încercând o sinteză şi totodată o clasificare a cântecului popular la Slavii din Balcani, în-fcr’o lucrare recentă: „Die Volkslieăer ăer Bal-kanslavcn und ihre Vberşetzungen in deutscher SpracheD-l Dr. Liubomir Ognianov (bulgar) desprinde patru grupe de asemenea cântece, pe baza particularităţilor de conţinut şi formă. Vuk Stefanovici Karajici (1787—1884), primul şi cel mai mare culegător de cântece populare ale Slavilor din Balcani, făcuse şi el o clasificare a acestor cântece în „cântece eroice11 şi „cântece femeeşti11, dar această clasificare este cu totul lipsită de valoare ştiinţifică, întrucât ignorează atât timpul lor de naştere, cât şi conţinutul şi stilul respectiv. Cele 4 grupe ale D-lui Ognianov sunt următoarele: 1) cântecul eroic feudal; 2) cântecul eroic patriarhal ; 3) cântecul eroic haiducesc şi 4) cântecul popular naţional-revolu-ţionar. -Să începem aşadar, împreună cu D-l Dr. Og--jnianov, cercetarea acestor grupe. . 1. Cântecul eroic feudal. Ciclul feudal, păstrat în cea mai mare parte în limba sârbă, oglindeşte lumea feudală a Niemanizilor sârbii, certurile dintre feudalii sârbi Lazăr şi Vuk Bran-novici, lupta de pe câmpia Mierlei (Kosovopole) şi fapta eroică a lui Mikloş care, în timpul luptei, a omorît pe Sultanul Murad în cortul său, murind şi el apoi de moarte eroică. După toată probabilitatea, aceste cântece s’au născut imediat după lupta dela Kosovo şi anume în ţinuturile direct învecinate, deci în Macedonia Nordică şi în special în Serbia de Sud. Dovada o furnizează marea precizie a persoanelor şi localităţilor. Versiunile bulgare ale acestor cântece care au fost într’o oarecare măsură desfeudali-zate de cântăreţii populari, sunt lipsite în cea mai mare parte de această precizie locală. Pentru înţelegerea acestor cântece, trebue notat faptul că anul 1389 înseamnă o groaznică şi imensă catastrofă pentru popoarele balcanice. Căci, după lupta dela Kosovo, era. numai o chestiune de timp când vor cuceri Osmanizii peninsula şi vor apărea chiar la porţile Vienei. Succesele Turcilor care se prezentau ca o mare putere politică faţă de populaţia incoherentă din toate punctele de vedere a statelor balcanice, veniră unul după altul: în 1393 căzu Târnovo, capitala Bulgariei, în 1453 Constanti-nopolul, în 1444 este nimicită la Vama armata unită polono-ungară a lui Wladislaw Wamencik, în 1483 cuceresc Bosnia, în 1482 Herţegovina, în 1499 Zeta la Adriatica, iar la 1515 apar la porţile Vienei. Analiza fondului şi formei acestor cântece ne arată că, versiunile lor cele mai vechi sunt de origină feudală. Schema unui stil feudal cuprinsă în cântecele păstrate precum şi prozaicele cronici feudale din sec. 14 ne indică posibilitatea existenţei unor cântece epice feudale şi înainte de lupta dela Kosovo, dar că apariţia noului ciclu le-a umbrit complect. E probabil ca acest ciclu să se fi născut la curţile prinţilor sârbi, în Serbia de Sud, ca o creaţie a poeţilor cântăreţi dela curţi şi apoi să fi trecut şi la curţile vecine. Cântecele încep .cu certurile feudale dintre Lazăr şi Vuk Braneovici şi, întrucât simpatiile poetului sunt de partea celui dintâi, se poate admite că ele au fost făcute în mediul lui Lazăr. Autorul nostru emite părerea că aceste cântece, după origine, nu sunt cântece populare în sens romantic, ci poesii ale cântăreţilor dela curţi, pentru societatea feudală, căci altfel este de neînţeles cum ar fi putut să compună cântăreţii populari ai unui popor care era rob asemenea cântece pronunţat feudale, un ciclu care cuprinde nu numai eroi, ci şi stăpânitori. După nimicirea păturii feudale a Slavilor din Balcani de către Turci, cântăreţii populari şi-au însuşit cântecele feudale, schimbându-se atât auditorul cât şi dedlamatorii şi aducând, prin aceasta, o simţitoare schimbare a cântecelor, dacă nu-şi pierd chiar întregul lor caracter feudal sau semifeudal. Variantele de mai târziu au fost' într’un oarecare sens defeudalizate. Caracteristic este faptul că în cântecele de mai târziu apare un alt erou principal, care nu mai este 40 © BCU Cluj feudalul stăpâniitor de altădată, ci omul din popor, Miloş, omorîtorul sultanului. Interesele feudal-dinastice sunt trecute pe plan secundar, locul lor fiind luat de tendinţa antiturcă. O manifestare concludentă a democratizării cântecului feudal, în primele secole ale stăpânirii turceşti, este înlocuirea lungilor versuri feudale cu versuri mai saurte şi mai naturale. Se vede uşor că versul scurt este o creaţie a cântăreţului popular, în opoziţie cu versul lung şi artificial al cântăreţului de curte. . -Elementul feudal din aceste cântece se manifestă nu numai prin idealizarea eroilor, ci şi prin hiperbolizarea naturii înconjurătoare. In legendele lui Lazăr găsim o serie de elemente pronunţat feudale: cadavrul eroului care nu putrezeşte, lumina sfântă în juruit capului său, puteri miraculoase-de Vindecare din partea cadavrului, stele căzătoare care însoţesc evenimentele, etc. Tendinţa individuatizantă din cântecele vechi este înlocuită treptat cu o tendinţă-tîpizantă, când Miloş nu mai este omorîtorul istoric ai Sultanului, ci tipul învingătorului Turcilor. Apariţia tipicului nu mai este însă element feudal, ci marchează apariţia unui alt ciclu de cântece şi anume cel patriarhal. 2. Cântecele eroice patriarhale. Stăpânirea os-manieă n’a însemnat nicio fericire pentru popoarele balcanice deoarece, în locul feudalismului balcanic oarecum avansat, aducea o formă de stat şi mai primitivă. După descoperirea Ame-•ricii, la 1492, mizeria balcanică a luat forme şi mai acute, comerţul mondial luând direcţia vestică, iar cel de aci încetând aproape de a mai exista. Din punct de vedere cultural, Turcii nu aveau ni tăun interes ca popoarele balcanice să progreseze, iar din punct de vedere economic populaţia trăia în cea mai cumplită mizerie. Când în 1577 o solie imperială germană din Vie-na călătorea către -Constantinopol, prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, Salomon Schweigger a constatat că într’un stat sârb. unde au trebuit să doarmă în poaptea de 6 Decembrie, nu se găsea atâta sare -câtă le-ar fi trebuit călătorilor să consume la cină, iar într’un sat -bulgar au dormit ;la un cetăţean a cărui casă unea la un loc, într’-o singură cameră, -grajd, bucătărie şi dormitor (fenomenul e destul de frecvent şi azi în bot Balcanul). Ca un antidot al acestei asupriri apare Zadruga (satul) singuruil loc unde vieaţa poporului se desfăşoară din plin, -ca fiind ca un zid ce se in-terpunea între ţărani şi- nouid feudali osmani. Pentru perioada feudalismului turcesc, Zadruga a jucaţ rolul de conservatoare a culturii poporului, a poeziei şi religiei lui, până către finele veacului-. 18 când rolul ei de purtătoare a cultu- rii poporului trece pe seama orăşelelor de meseriaşi şi mici negustori din Balcani. Zadruga poate -fi considerată ca o condiţie premergătoare a naşterii marei masse de cântece populare lirice. Desigur că au existat şi înainte -de Turci cântece lirice feudale, de curte şi populare, dar marea massă de cântece lirice a Slavilor balcanici nu este de origină feudală şi încă mai puţin curteană. Gingăşia şi frumuseţea acestei comori de cântece ne -pare mai plină de v-ieaţă decât eposul, fapt ce dă naştere bănuelii că ele nu s’au putut naşte într’un mediu oficial de curte, ci dimpotrivă în marea maissă ţărănească, egalh zată de apăsarea feudală şi naţională a Turcilor. In aceste cântece îl găsim pe Dumnezeu ca ţăran simplu şi sărac dintr’un sat vecin, pe Matia ca o mamă vrednică şi grijulie, ce-şi trimite copilul 1-a învăţătură, copil ca la rân-dul lui vrea să devină zidar şi -să construiască poduri pentru sufletele oamenilor păcătoşi, profeţii -şi apostolii apar ca ţărani, cu bărbi lungi, .arând şi secerând, iar câteodată păzind vitele. Deşi numele sunt bisericeşti, conţinutul îl constitue totuşi vieaţa ţăranului ou toată gama ei multiplă de preocupări. Dar când privirea acestor oameni sclavi se ridica spre asupritorul străin de dincolo de săraca ogradă sau când asupritorul încerca -să pătrundă -cu forţa în zadruga, atunci amuţeau gingaşele cântece de dragoste, întreaga comunitate privind întunecată te faptele „eroice" ale stăpânului ei feudal. Şi fiindcă marea massă nu era încă suficient de coaptă pentru -a se ridica împotriva asupritorului, .singurul ei mijloc de luptă eT-a -cântecul şi basmul popular. Dar aceste cântece nu mai puteau fi gingaşe, ci barbare. Deşi ele se bazează pe tradiţia feudală, totuşi rolurile se schimbă, vechii-eroi feudali cedând locul eroilor populari, care nu mai sunt mari domni feudali, ci simpli ţărani: Marko, Sekul, Novak, Dukatnice, GOiomeşe. etc. Puterni-c idealizaţi şi hiperbolizaţi, aceşti noui eroi au devenit purtătorii speranţelor massei ţărăneşti asuprite. Astfel Marko, cel mai iubit dintre ei, reprezintă tipul învingătorului Turcilor, după cum Arapul cel negru, protivnieul său, simbolul stăpânirii turceşti. . In unele cântece găsim reminiscenţe feudale, ca de pildă duelul. Nouii eroi se iau la luptă din nimic, pentru o sclavă sau din mândrie. Ei nu mai -sunt reprezentanţi locali, -ci obţin valabilitate pentru întregul popor, pentru toţi Slavii din Balcani, ba -chiar pentru toate popoarele balcanice asuprite, iar nouile cântece se nasc -acum peste tot în Balcani, câteodată neavând nimic comun în afară de numele eroului. Graniţele etaje© sau de limbă nu constitue o piedică pem 4* © BCU tru naşterea lor, dimpotrivă ele sunt promovate de identitatea de situaţie politică, economică şt culturală a ţăranului d.in Balcani. O altă caracteristică a acestui proces este deistorizarea nouiior eroi, cum e cazul lui Mariko, c:l m:ai popular şi mai iubit erou al Slavilor balcanici. Istoriceşte acest Marko este fiul regelui sârb Vukaşin, ai cărui .regat era în Macedonia, ruinele rezidenţii lui fiind vizibile şi azi în apropiere de Prilep. In realitate el se prezentă cu' totul altfel do .cum îl înfăţişează .cântecul popular "şi anume era un prinţ feudal pe oare nu-1 preocupă" soarta celor slabi şi. a sclavilor,ci salvarea posesiunilor sale în timpuriile turburi ale luptei dela Kosovo. II vedem când adversar atl Turcilor, când"neutru, când aliat al lor şl moare ca vasal turc la 10 Octombrie 1394 într’o luptă împotriva' domnitorului valah Mir-oea cel Mare. Ce-au făcut cântăreţii populari din acest feudal lipsit de principii ? Un ţăran balcanic falnic., cu barbă lungă şi neagră, cu ochi negri .adânci, îmbrăcat în costumul tipic ăl ţăranului dela munte. El călăreşte mâmdru pe calul său roifc, străbătând munţii şi văile întregei peninsule Sub copitele calului se cutremură tot pământul, iar când îşi ridică ghtaaga-i imensă, Arapul cel negru a şi căzut la pământ. Atât el cât şi ceilalţi eroi şi-au pierdut însuşirile feudale, apărând în aceste cântece apărătorii ţărănimii asuprite. Cele dintâi cântece eroice patriarhale apar în Macedonia şi în ţinuturile învecinate. Unele cântece cu Marko şi-au putut păstra caracterul feudal până pe timpul lui Vuk. Autorul nostru admite chiar că o parte din primele cântece ale lui Marko sunt de origină feudală, ele fiind alcătuite la Curtea lui Marko şi a altor prinţi mai mărunţi, scurt timp după lupta dela Kosovo, fără a fi însă reprezentative pentru perioada patriarhală. Faima lui Marko s’a răspândit apoi în tot - Balcanul, născându-se chiar cântece cu Marko care nu mai au colorit macedonean. , 3. Cântecele eroice haiduceşti. Stăpânirea turcească devenea din ce în ce mai apăsătoare. Secolele 17, 18 şi 19 pentru Bulgaria, iar pentru Macedonia şi un deceniu din al 20-lea, însemnează ani grei în care disperarea nu lăsa să se întrevadă nici o licărire de sivare. Dela îndârjirea mocnită dela înoeput, popoarele ajung repede la revolta strigătoare şi apoi la lupta hotă-rîtă şi deschisă împotriva asupritorilor. Desvol-tarea economică şi politică a imperiului otoman mergea foarte încet, astfel încât Turcia nu putea ţine pas cu statele europene mai' înaintate, devenind în isec. 17, 18 şi chiar al 19 din ce în ce mai slabă. Slăbiciunea se manifesta pe • plan politic atât în exterior cât şi în interior, în acest din urmă sector din ciauza străduinţelor de independenţă ale unei întregi serii, de mari proprietari feudali, într’o vreme când Europa ves tică depăşise feudalismul, creind forma centralizată a „absolutismului iluminat1’. Pentru desvoliarea economică această anarhie feudală însemnează o pierdere imensă. Abuzurile proprietarilor feudali cu birurile cresc pe fiecare zi, ajungând să se pună chiar şi pe dinţi. Astfel un ţăran care trebuia să ospăteze un Turc, avea obligaţia să-i plătească şi, un impozit dentar din cauza uzării dinţilor Turcului cu mâncarea ! Această situaţie adusese pe oameni ta disperare. Consecinţa imediată o oonsti-tue ,răscoalele ţăranilor precum şi emigrarea lor în massă, după înfrângerea sângeroasă a răscoalelor, în România şi Ungaria. Acum apar haiducii .în muniţii Balcani. Toate celelalte creaţii mitice şi supxumanis cedează locul unor oameni adevăraţi din carne şi sânge, care se ascundeau prin cele mai adânci Văgăuni aile munţilor. Eroii vii au înlocuit pe ©ei poetici. Figuri de ţărani care ieşeau din comun prin îndrăznea’ă puneau mâna pe puşcă spre a-şi răzbuna tatăl sau fratele omorît mişeleşte- ori „salutau cu cuţitul" vreun cămătar 'creştin. Ei nu ştiau cum rtirefoiue după lupta de eliberare, căci scopul le era răzbunarea iar mijlocul puşca şi bătrânul Balcan. Iarna stăteau ascunşi în satele care nu aveau nicio comunicaţie cu lumea; iar primăvara în pădurea deasă, în apropierea trecătorilor din munţi şi vai de funcţionarul turc sau negustorul bogat oare îndrăznea sâ se aventureze pe aci, fără a fi înarmat suficient. Ceeace îi ademenea însă pe haiduci nu era numai răzbunarea, ci şi aurul. Cu toate acestea nu se poate spune că ei nu aveau o morală. Astfel putem cita fraternitatea de arme a tuturor haiducilor dintr’un ţinut ,şii adunarea lor sub comanda unui voevod precum şi ocrotirea săracilor şi a sclavilor. Nu se poate vorbi însă la haiducie de -străduinţe naţionale, deoarece — cum o arată cântecele populare şi istorice — ea a foist un fenomen local spontan, inconştient şi neorganizat. Deabia mai târziu, în ajunul lup' telor conştiente naţional-revoluţionare (pentru Bulgaria mijlocul sec. 19, pentru Serbia mult mai ,de vreme) începe oarecare politizare si naţionalizare a acestor mişcări. - Poezia populară a acestei lungi perioade oglindeşte noutatea pe care o reprezintă haiducia pentru popoarele balcanice. In locul eroilor hiperholizarţi -şi semimitici, "apar acum oameni foarte simpli din popor şi pe care acesta îi simte ca semeni de ai săi, în locul lor putând fi oricare altul. Prin acest fapt se ajunge la o de- 42 © BCU Cluj mooratizare a conţinutului. cântecului popular, element caraoterizant pentru cântecul haiducesc, tipic pentru vremea turcească de mai' târ-' ziu. Dar. democratizarea conţinutului şi a spM-' tuluii cântecului haiducesc merge alături-cu un "stil şi vocabular mai popular şi mai realist. • ■ * 4. Cântecul naţional-revoluţionar. Primele începuturi referitoare la naşterea ideii naţionale ia Sârbi şi Bulgaria te găsim cam pala mijlocul sec. 18, când începe şi crearea bazei ipolitico-eco-norriîce pentru renaşterea popoarelor slave din Balcani, prin înfiinţarea coloniilor de negustori sârbi în Austria şi de negustori bulgari în România şi Rusia, precum şi prin întemeerea orâ-' şefelor de meseriaşi şi mici negustori în Balcani. Micii meseriaşi şi negustori ai acestor orăşele - devin Pui timpul cei mai importanţi purtători al ideii- naţionale, întrucât ideologia, politicienii şi - organizatorii luptei naţiohal-revoiluţionare provin aproape exclusiv din această pătură socială. ' Activitatea meseriaşilor şi a negustorilor cerea o lărgire a cercului cunoştinţelor lor generale şi -profesionale căci participarea îa târgurile turceşti precum şi relaţiile lor comerciale iii obliga la - ştiinţa de carte. Odată cu lărgirea acestui cerc - ria creiat şi baza pentru naşterea sentimentului -naţional. Aşadar, micul meseriaş şi negustor, ' care la rândul lor se bazau pe larga pătură ţărănească, sunt purtătorii şi organizatorii acestui crâmpsi de istorie a popoarelor balcanice. .Ţăranii bogaţi — eiarbagili — stând în bune 'relaţii ou autorităţile turceşti locale, erau partizanii unui status-quo politic, fiind în aoelaş timp şi cei mai zeloşi adversari ai haiducilor şi ai ideii naţionalirevoluţionare. Pătura marilor ne- gustări către î şi vindeau marfa în întregul imperiu otoman, cerea normalizarea relaţiilor interne .In Turcia, linişte şi ordine, elemente oare promovau comerţul. Ea militează pentru eliberarea spirituală,-prin creerea unei biserici şi culturi independente de cea grecească. Nu se în-credea însă în libertatea politică, faţă de oare avea chiar o atitudine duşmănoasă. Pentru marea massă a poporului, europenizarea, modernizarea sau liberalizarea Turciei nu înseamnă vreo îmbunătăţire a situaţiei, oi doară că în locul paşei feudal birurile le încasa acum guvernul turc. Primumara .iotul se. reducea la o schimbare, marcând oarecare progres cultural. Astfel, pela mijlocul sec. 18 apare Istoria sârbească a lui Iovan Raitei, la 1762 îi turmă Istoria Bulgarilor a Călugărului Paisie, după care mai urmară şi alte descrieri cu colorit istoric; apoi dela 1791 până la 1792 apare primul ziar sârbesc, iar la 1806- prima carte tipărită. In câteva decenii este «fărâmată influenţa limbilor şi culturilor ^străine, creindu-se condiţii favorabile pentru bunurile spirituale • proprii, Secolul 19 aduce victoria limbii! poporului nu numai asupra celor străine, cd şi asupra vechei slave bisericeşti, care nu mai era înţeleasă. Caracteristic este faptul că cei mai aprigi militanţi pentru adoptarea limbii poporului ea limbă literară, atât în Serbia cât şi în Bulgaria, au fost cei doi mari culegători de poezii şi tradiţii populare, în Serbia Vuk Karajici, iar în Bulgaria Petko Slaveikoff. Activitate asemănătoare au desfăşurat în Croaţia Gaj, iar în Slovenia Vraz. , Mână în mână cu eliberarea culturală a Slavilor din Balcani merg luptele pentru eliberarea politică, care în sec. 19 devin mai conştiente şi cu ţeluri mai precise. Acest secol este caracterizat prin răscoale populare neîntrerupte, oare încep pela 1806 cu luptele de eliberare sârbească. In anul 1825 izbucneşte revoluţia grecească, ce se termină în 1830 cu eliberarea Greciei. La 1875 se răscoală Herţegovina, iar în 1876 urmează răscoala din Bulgaria. Tot secolul se dau lupte cu caracter naţional. Haiducul Slavilor se transformă în revoluţionar naţional care nu mai luptă împotriva funcţionarului turc ca individ, ci împotriva opresorului ţării, precum şi pentru dobândirea unui stat propriu liber. Toate aceste noui tendinţe au creeat o bază nouă pentru desvotltarea possiei populare. Vechile cântece haiduceşti sunt mereu iubite, dar noua poezie trebue să oglindească nouile conţinuturi: înfrângerea influenţelor străine, creerea unei culturi naţionale moderne şi lupta pentru independenţa politică. Acum culegerea de poezii populare devine o datorie patriotică, începându-se cu epica mai veche, adică tocmai poeziile care puteau fi mai uşor valorificate din punct de vedere patriotic. Cel mai mare reprezentant al acestei activităţi de culegător este Vuk Karajici (1787—1864). Născut în Herţegovina şi condus de cunoscutul învăţat sl o veno- a us tria c Kopitar, sub patronajul lui Goethe şi al lui Iacob Grimm, el adună , comoara de poezii populare sârbe şi, în parte, croate, publicând primul său caet de poezii populare sârbe, la 1815. Ediţia de stat dela Belgrad din 1868 şi anii următori conţine 9 volume. A mai publicat basm,e populare, proverbe, un dicţionar sârbo-croat şi o mică gramatică sârbă, tradusă, la 1824 de Grimm în limba germană. Cea mai mare reformă istorică a lui.Vuk rămâne reforma limbii şi culegerea de poezii populare. Reforma limbii, care "s’a realizat definitiv către mijlocul sec. 19, constă în ridicarea limbii populare la rangul de limbă literară, introducerea sistemului fonetic şi creerea câtorva noul semne. Cântecele populare _ erau cei mai prielnic mijloc de a întări mândrie naţională a Sârbilor. Deaoeea trebuiau culese întâi poeziile care cântau lupta împotriva Turcilor. 43 © BCU Câteva decenii mai târziu se aprinse interesul pentru limba poporului şi a poeziilor populare şi în Bulgaria. Vu.k, publică la 1822, poezii populare din Macedonia răsăriteană, pentru care Bulgarii de atunci n’au avut nici o înţelegere. Dea-bia în a doua jumătate a secolului se creară aci condiţiile necesare pentru naşterea şi acceptarea colecţiilor de poeme populare ale lui Bogo-rov (1842 P~sta), Verkovici 1860 la Belgrad şi a fraţilor Miladinov 1861. Dela 1840 începe, cu publicarea unei serii de cărţi în limba populară, lupta îmnotriva slavei bisericeşti care durează aproape două decenii, reuşind abia la 1800. prin Petko Slaveikoff, ca limba populară să obţină victoria. . Naşterea cântecului naţional-revoîuţionar, în Balcani, coincide cu timpul răscoalei sârbeşti, la Bu’gari ceva mai târziu, deoarece şi luptele rotional-revoluţ'cnare au loc mai târziu. Ia general întreg secolul al 19-lea se cons’deră ca fiind perioada cântecului naţional revoluţionar la. Sârbi şi Bulgari, iar la Macedoneni, Croaţi şi Sloveni chiar şi o parte din sec. .20. In aceste cântece găsim împletite şi moBve politico-so-ciale, economice şi'tehnice. Conţinutul lor este nou, ele ogliond’nd întreaga desvoltare culturală, politică şi economică a Slavilor din Balcani, dela luptele de eliberare şi până la războiul mondial sau evenimentele politice interne ale timpului din urmă. Intr’o dare de seamă pe care a făcut-o asupra unei călătorii de studii în Bosnia şi Her-ţegovina, M. Murko afirmă că a găsit pe toată graniţa muntenegreză numeroase cântece cu conţinut nou, născute cu ocazia ultimelor lupte dintre Turci şi Creştini (războiul balcanic 1912— 1913). Ele se referă la nunţi ţărăneşti, chestiuni de dragoste, pedepse pentru crimele de pădure, călătoriile emigranţilor spre America, alegerile, plângeri către guvern, precum şi cântece de răscoale şi de război din anul 1875 până la războiul mondial. Noul conţinut al acestor cântece a trebuit să îmbrace şi o nouă formă, întrucât cea feudală nu mai corespundea, ea fiind chiar o piedică pentru poesia populară de azi. Lucrarea d-lui dr. Hubomir Ognianov reprezintă o interesantă sinteză a cântecului popular la Slavii de pe tot cuprinsul Balcanilor, încercând să pună în legăură fiecare nou grup cu evenimentele istorice care le-au prezidat naşterea. Ele s’au plămădit în mijlocul popoarelor slave de aci, chinuite cu incomensurabilele greu- CRONICA tăţi ale urgiilor străine care se abăteau necontenit peste pământul strămoşesc şi avutul dobândit cu multă trudă. . Q trăsătură caracteristică foarte interesantă care ne atrage atenţiunea la aceste cântece este nota eroică, spiritul anilitant ce le străbate aproape în întregime. Era poate interesant, dacă autorul ar fi surprins această notă, s’o fi pus în concordanţă nu numai eu evenimentele contemporane cântecelor, ci şi cu caracterul însuşi al Slavilor balcanici, cu modul lor de a fi şi a trăi. Fiindcă spre deosebire de marea massă a Slavilor răsăriteni, care se caracterizează prin-tr’un adânc misticism, Slavii balcanici nu posedă această însuşire sau într’o măsură imperceptibilă. Ei sunt mai energici şi mai hotărîţi, mai avizi de risc şi aventură decât cei dintâi. Comun cu aceia le-a rămas elementul pasional, iubirea adâncă sau ura de moarte, firi care luptă cu aceeaşi tenacitate şl avânt pentru realizarea unui ideal măreţ ca şi pentru răpunerea unui duşman ce le încurcă planurile. Nu este nicio îndoială că circumstanţele istorice laolaltă cu mediul natural au contribuit într’o largă măsură la formarea acestui tip de caracter. Cu cât viaţa le-a prezentat condiţii mai aspre cu atât şl caracterul slavilor balcanici a devenit mai dur, mai aspru1, mai încăpăţânat şi mai hotărît. Eroismul exprimat cu aceste poesii îşi are isvorul într’o adâncă dragoste de ţară şi de libertate. Intră în casa unui Macedonean şi vei observa pe pereţi numai tablouri cu viteji înarmaţi până în dinţi ori caută un ţăran de aci la ciorap sau la brâu şi vei găsi cu siguranţă nelipsitul cuţit ori pistolul. Ai crede că sunt nişte incorigibili adolescenţi înamoraţi numai de ceeace reprezintă absolutul în dragoste, justiţie, luptă. De aceea creaţiile lor poartă pecetea nu numai a circumstanţelor istorice ci şi a firii lor pasionale şi militante, dornică de neprevăzut, risc şi aventură. ■ Cântecul popular al Slavilor balcanici reprezintă o creaţie în care se pot vedea nu numai frământările şi durerileprin care au trecut aceste încercate popoare dealungul istoriei, ci şi indicii pentru desluşirea trăsăturilor specifice ale caracterului lor, dela care au de învăţat nu numai folcloriştii şi literaţii, ci şi psihologii. ŞT. ZISSULESCU LI T E R A R A GHEQRGHE I. BRĂTIANU: NlCOLAE IOR- retrospectiv pe oamenii mari, este cele mai GA, ISTORIC AL ROMANILOR, — D'scurs ă? adesea ori ingrat şi perspectiva noastră întu-recepţiune. Analele Academiei Române, LXXXl hecată de orgoliu. Parcă am vrea să ne ridicăm Locul în care ne aflăm, si de unde privim până la înălţimea lor, să-i depăşim chiar, şi 44 © BCU Cluj neputând să ajungem la această ţintă, le discutăm opera, ca şi cum geniul ar fi o valoare discutabilă, şi astfel, sub tirania unui relativism critic, izbutim să nivelăm scara erarhiilor. încă nu ne-am obişnuit cu ideia că în cultura română există personalităţi într’adevăr mari, însufleţite de un pathos titanic, adevărate întruchipări prometeice, care cu tragismul vieţii lor au înălţat spiritul românesc în veşnicie. întruniţi în Câmpiile Elizee, aceste umbre virtuoase protejes4*2 destinul nostru în lumea de dincoace. " Suntem beneficiarii genialităţii lui B. P. Has-deu, V. Alecsandri, M. Eminescu, N. Iorga, şi datori suntem să le apărăm patrimoniul spiritual, căci altfel, noi înşine, comunitate etnică, vQm fi condamnaţi. Dela înălţimea unui prestigiu necontestat, acel care ajunge la acest punct culminant, va putea rectifica erudiţia lui B. P. Haşdeu şi ţi. Iorga, dar nu vedem încă omul care o poate depăşi; poeţi în toată puterea cuvântului, care au izbutit să ne dea icoana altei poezii, se află printre noi, dar nici unul nu se poate lăuda de a fi provocat o adevărată revoluţie, precum M. Eminescu şi Vasile Alecsandri la vremea lor. Meritul acestor „predecesori" va trebui judecat nu numai în spiritul contemporaneităţii, dar şi în perspectiva istorică în care ne angrenează umbra lor tutelară. Academia Română, ea păstrătoare devotată şi sgâr.cită a trecutului, îşi recunoaşte îndatorirea de a valorifica opera celor de o măsură cu cel prezenţi sub consacrarea aulică. Nimic mai semnificativ deci decât Discursurile de recepţie, în care pe lângă mărturisirea de credinţă, trebue să se aducă entuziastul elogiu înaintaşului. Discursul de recepţie de cele mai multe ori este un moment solemn, un cult al morţilor, eare au trecut flacăra în mâna celor vii, obligaţi să o ducă mai departe, săvârşind astfel un adevărat sacerdoţiu. I-a fost dat d-lui Gheorghe I. Brătianu s3-şl rostească la Academia Română discursul de recepţie ocupându-se de Nicolae Iorga. Fatal d. Gheorghe I. Brătianu a fost nevoit să-şi limiteze orizontul şi să se oprească numai la unul din aspectele variate ale marelui poligraf şi polihistor. Nicolae Iorga istorie al Românilor se întitulează discursul d-lui Gheorghe I. Bră-tiamu, dar şi acest subiect este prea vast pentru spaţiul restrâns al unei prelegeri, care nu vrea să fie erudită, şi nici condensată într’o sinteză desăvârşită pentru a caracteriza în puţine cuvinte, ceia ce a acaparat uluitoarea muncă a vieţii lui N. Iorga. Succesor al lui N. Iorga la conducerea Institutului de istorie universală, ca şi a scaunului pe care l-a ocupat la Academie, d. Gheorghe I. Brătianu era obligat să întreprindă „cutezătoarea încercare" de a vorbi de N. Iorga ca istoric al Românilor, socotindu-se astfel urmaşul „marelui predecesor". Intr’adevăr, după o pregătire serioasă în acest domeniu, la şcoala înaltă a lui Lamprecht, — N. Iorga începe metodic şi sistematic studiul istoriei, descifrând documentele şi publicând o colecţie colosală, pentru oa atunci când a fost ales membru al Academiei Române, în sesiunea din Mai 1911, să poată vorbi cu o îndreptăţită autoritate despre cele „două concepţii Istorice". In răspunsul său, A. D. Xenopol, fostul său profesor, fostul lui adversar, deşi putea să-i fie şi elev, fostul lui admirator, — nu şovătt între elogiul meritat şi rectificarea unor greşeli omeneşti, ivite de ambele părţi. Recunoştinţa lui se va vedea mai târziu în Istoria literaturii române contemporane (voi- I) când N. Iorga va stărui asupra ideologiei critice şi literare a lui A. D. Xenopol, astăzi pusă la index sau desconsiderată de clica maioresciană. Dar nu numai descifrarea şi publicarea documentelor l-a dus pe N. Iorga la studiul Istoriei Românilor, nu numai vocaţia, moştenită deia strămoşi, care, după cum spun ei, „pe vremea lor au văzut larg istoria ţării şi au şi făcut-o“, ~ dar şi prin călătorii a cunoscut viaţa poporului sub toate aspectele ei, şi de această cunoaştere totalitară se leagă concepţia lui de filosof al istoriei. Ceia ce aducea N. Iorga in această concepţie, nouă pentru timpul său, rezumă d. Gheorghe I. Brătianu în următoarele cuvinte: „Pentru Iorga istoria fiind vieaţa însăşi, aşa cum a fost şi cu tot ce a fost, nu se putea mărgini la enumerarea războaielor şi întâmplărilor zilnice, mai puţin încă la o înşirare de biografii panegirice. Cultura toată se integra în istorie, cu toate manifestările ei literare şi artistice, după cum poporul întreg, dela vlădică la opincă, dela conducătorii săi cu spada ori cu sfatul până la masele anonime ale aşezărilor săteşti, lua parte la vieaţa istorică, Este dat veacului nostru să descopere formula grozavă a războiului total; se poate spune că Iorga a fost printre acei care au avut viziunea istoriei totale, nu însă spre a distruge, ci spre a construi". (Pag. 10—11). Consecvent cu această credinţă, studiază toate compartimentele istoriei. A concentrat într’o operă masivă istoria literaturii dela origini până la fenomenul contemporan al modernismului, pe care l-a repudiat cu intuiţia perfectă a criticului; a scris istoria bisericii, a armatei, a şcoalei, a comerţului, — aşa încât, făcându-se pro- ent în toate domeniile, — ori ce comentator, cercetător sau doctrinar care vrea să fie © BCU documentat, .şi orientat chiar, va trebui să-şi culeagă referinţele din opera lui N. Iorga. Atât de gigantică a fost întinderea erudiţiei sale, încât peste sute de ani, după ori câte (rectificări se vor face, şi ori cum se va schimba înţelegerea şi perspectiva culturii noastre, referinţele la opera lui N. Iorga vor rămâne obligatorii- : Se prea poate ca d. Gheorghe I. Brătianu să nu fie de aceiaşi părere, de vreme ce făcând parte dintr’o anumită şcoală istorică, investigând într’un spaţiu limitat, şi scriind mult mai puţin, a izbutit să se ferească de anumite greşeli de amănunt, în care uneori cădea N. Iorga, Aceste greşeli nu umbresc însă valoarea operii lui N. ilorga, fapt recunoscut şi de d. Gheorghe I. Brătianu, atunci când spune: „Desigur, nu e greu a afla în lucrările fără număr ale lui Iprga indicaţii ce nu sunt totdeauna exacte, referinţe ce nu simt totdeauna sigure. Ori care dintre noi, îşi poate oferi de asemenea voluptatea mediocră de a opune în unele chestiuni unei păreri a lui Iorga altă părere, mai veche sau mai nouă, iscălită tot de el“ (pag. 19). Cu doisprezece ani în urmă, între N. Iorga şi Gheorghe I. Brătianu s’a isoat o polemică în jurul unei Istorii a Românilor scrisă în limba franceză, a cărei publicare scăpase de sub controlul sever al autorului. D. Gheorghe I. Brătianu aminteşte aceasta polemică, nu penitru a se înălţa pe sine, ci „pentru a scoate în evidenţă două laturi, ce pot sluji la temeiul unei judecăţi viitoare: mai întâi că am fost dintre acei, pentru care o discuţie în termeni obiectivi cu Nicolae Iorga a fost totdeauna posibilă pe tărâmul ştiinţific — oricare ar fi fost diferendele de altă natură — şi în al doilea loc că nu a-ceastâ carte alcătuită în pripă în împrejurări grele — şi nerevizuită îndeajuns mai târziu, — poate fi privită drept expresia definitivă a gândirii sale istorice pentru trecutul poporului său“. (Pag. 18). ' ' Urmează apoi o desbatere inoportună asupra metodei de lucru a lui. N. Iorga. Lui N. Iorga i s’a adus într’adevăr acuzaţia că se bizuia, în-tr’o vreme, mai mult pe ipoteze şi intuiţii decât pe documente. Şi acest fapt, reprobabil după părerea d-lui Gheorghe I. Brătianu, este pus în seama unei oboseli de care ar fi fost cuprins N. Iorga în urma unei erudiţii migăloase. Ipoteza şi intuiţia sunt arme din arsenalul spiritual al lui N. Iorga, şi tocmai acestea îl înalţă dincolo de timp şi de erudiţie. De multe ori descoperirea, chiar în ştiinţele pozitive, este precedată de ipoteză sau intuiţie, care înainte de experimentul concret şi de documentare duce la cunoaşterea adevărului. Că N. Iorga ftu ţinea întofdeauntr seaiha de litera documentelor, că citea cărţile printre rânduri, şi adesea ori, după cum spunea singur, avea norocul să „gâcească“, aceasta înseamnă că nu era robit de erudiţie, că nu trăia exclusiv în umbra materiei, şi că mai presus de orice miticulozitate pedantă el era copleşit de prea plinul disponibilităţii sale lăuntrice. N. Iorga avea întotdeauna ceva de spus, chiar alăturea cu subiectul, chiar într’o digresiune prea lungă, dar în tot ce spunea se dovfceV» zelul lui de participator, decât interpretarea rece şt obiectivă a -spectatorului. Din această pricină N. Iorga este peste tot istoricul şi cronicarul timpului său, chiar în articolele zilnice din Neamul Românesc, în Memorii şi scrisori, unde înregistrează, comentează şi promovează atâtea evenimente, care altfel ar fi rămas, dacă nu trecute cu vederea, în tot cazul neîncadrate în Viaţa istorică. - ■ * Cu toate acestea N. Iorga este singurul care ne-a dat Istoria Românilor completă, dela origini până în zilele sale care putea fi inaugurate de anumite aprecieri subiective. Făcându-se judecătorul contemporanilor, el a putut greşi, şi viitorul desigur că îl va rectifica, dar nu va anula buna lui credinţă şi mai cu seamă buna lui intenţie. Referindiu-se la Istoria Român lor (X voi.) d. Gheorghe I. Brătianu ne spune că N. Iorga „se va întoarce- la o îngrămădire de izvoare şi de note, asemănătoare în totul cu acelea ale tinereţei: iluzie, în parte, şi aceasta, de oarece — de mi se iartă folosirea unui cuvânt tot atât de urât ca şi sentimentul ce-1 reprezintă, — în vremea aceasta din urmă Iorga nu mai era „la modă“. (Pag. 19). Asupra conştiinţei noastre apasă încă grea.ua răspundere a morţii sale năprazniee; întâmplări de neînţeles din ultimii ani ai vieţii sale stărue încă în amintirea noastră. Cu toate acestea, a spune că N. Iorga nu a fost la modă este. o eroare. Chiar atunci când nu era cu totul în spiritul timpului, N. Iorga se afla în centrul evenimentelor şi prezenţa lui impunea mai mult decât ideile pe care le promova. Prin această turburătoare şi învăpăiată prezenţă N. Iorga a fost întotdeauna „la modă“, adică a fost actual şi interesant în tot ce spunea ; şi spusele lui, izvorîte dintr’o credinţă, ne obligau, atunci când nu o împărtăşeam, să o avem pe a noastră. Fireşte, nici Istoria Românilor nu poate face faţă tuturor criticilor şi nu poate satisface exigenţele nouei şcoli istorice, dar alta nu s’a scris după dânsul şi nici nu se arată încă cine ar putea-o scrie. „Desigur, — spune d. Gheorghe I. Brătianu, — aspectul pe care îl prezintă, ogo- 46 © BCU rul de abia desţelenit nu e acela al unei lucrări desăvârşite. Pe urmă vor veni cultivatorii răbdători şi migăloşi, care vor răsădi aici florile, vor semăna acolo lanul d:e; grâu, nădejde a holdelor viitoare; rezultatul operei lor va fi ca o grădină îngrijită, a cărei privelişte va fi tot atât de mulţumitoare cât şi rodul ei; dar fără sapa acelui ce a smuls rădăcinile pădurii, ea nu ar fi luat fiinţă11. (Pag. 19). Afirmaţie grea, care atrage întreaga răspundere a d-lui Gheorghe I. Brătainu. Fără să vrea d-sa se angajează să ne dea Istoria Românilor care isă fie mai puţin pădurea curăţită de cioturi şi de tufişuri sălbatece, — ci chiar în locul ei, pădurea îngrijită şi înflorită, în care fiecare plantă îşi va avea locul de cuviinţă în condiţiunile optime, îmbogăţind cu prezenţa ei simfonia de culori şi decorând astfel arhitectura izvodită din geniul horticultorului. Fi-va d. Gheorghe I. Brătianu autorul acestei Istorii a Românilor? Viitorul se va rosti. Dar scrierea istoriei este legată şi de o anumită concepţie, de o perspectivă nouă, de o filo-so-fie a istoriei, despre oare d. Gheorghe I. Brătianu nu pomeneşte nimic, fiindcă aceasta ar presupune deschiderea unui nou capitol. Totuşi d. Gheorghe I. Brătianu urmăreşte vicisitudinile judecăţii istorice la N. larga, oprindu-se la câteva momente, care i s’au părut semnifica^ tive. Bunăoară, ni se reaminteşte că N. Iorga a contribuit la cumpănirea justă a epocii fanariote şi la reabilitarea lui Cuza-Vodă, dar i se aduce obiecţiunea că „generaţia luptătorilor de la 1848 nu şi-a aflat totdeauna în scrisul său dreapta sa preţuire, iar în timpuri mai apropiate rivalităţi politice l-au influenţat uneori nu numai judecata, dar şi amintirea istoricului". (Pag. 22). In amănunte nu putem intra, dar N. Iorga deşi rămâne un adversar ideologic al paşoptismului, preţuirea lui pentru M. Kogălni-ceanu, N. Bălcescu, Ion C. Brătianu şi generaţia contemporană de cărturari, este neprecupeţită, aceştia şi mulţi alţii aflându-se în afara demagogiei rosettiste. Aceasta este de altfel şi judecata oricărui naţionalist conştient, şi N. Iorga era prin gândirea sa politică mai mult decât un istoric. Stima lui N. Iorga cuprinde şi pe Ionel I. C. Brătianu. Dar ce păcat că acest om politic, chiar în momentele cruciale ale existenţei noastre istorice, când o colaborare cu N. Iorga, dorită de acesta, devenea obligatorie, l-a ţinut deoparte. Copleşit de umilinţa, N. Iorga menţionează acest fapt în Memorii. (Ed. Ciornei, voi. I, pag. 79 şi 255). In sfârşit elogiul lui N. Iorga se încheie, după cum era şi firesc, cu o evocare a morţii sale tragice, d. Gheorghe I. Brătianu lăsând să-i scape următoarea apreciere : „In zilele întunecate care i-au curmat firul vieţii, glasul lui Nicolae Iorga amuţise. Scrisul său nu mâi pătrundea în mintea generaţiilor mai nouă, care uitaseră pe naţionalistul de odinioară, pentru a nu mai vedea decât haina de împrumut a unui sfârşit de regim". (Pag. 24>. Am citai anume aceste fraze tocmai pentru a lăsa fiecăruia răgazul să mediteze asupra lor. O judecată atât de aspră, privind generaţiile noui, este prematură. Timpul va descifra multe necunoscute, — şi timpul esie un rectificator pentru orice istoric, fie el N. Iorga, care se bizuia pe ipoteze şi intuiţii, isau Gheorghe I. Brătianu, care se întemeiază pe documente, ALTE ECOURI. — Pentru a putea cuprinde sensurile vieţii şi eperii lui N. Iorga, avem nevoie de lărgirea orizontului de înţelegere. N. Iorga nu poate fi judecat numai la lumina timpului său, această judecată ar fi superficială şi insuficientă; valoarea operii sale nu poate fi raportată exclusiv la desbaterea problemelor, ci trebue angrenată în stilul de viaţă al concepţiei sale. Opera lui N. Iorga este ca o apă care curge necontenit, când spumoasă şi clocotitoare, când domoală şi străvezie ca după o sedimentare de lungă durată care i-a fixat cursul, pentruca iarăşi să erupă prăpăstios, prăvălind maluri şi stânci, la ivirea primei primăveri. Ca şi viaţa lui, opera se reface necontenit din propria substanţă. Când vre-un adversar, cu o unghie veninoasă, încerca să-i sgârie erudiţia, replica lui N. Iorga era fulgerătoare, incisivă, aruncând în discuţie argumente care siderau duşmăniile. In astfel de împrejurări, între erudi.ul şi polemistul N. Iorga se săvârşea o contopire desăvârşită. Nu putea fi înfruntat pe o eroare de interpretare, sau pe nebăgarea în seamă a unui document oarecare, pentrueă în expunerea istoriei, care era totdeauna un material de discuţie, N. Iorga era însufleţit de o concepţie personală, pe care a numit-o istoriologie, spre deosebire de meta-istoria lui Kari Lamprecht. Acei care au înţeles mai bine această concepţie, se opresc la revărsarea dinamică pe oare a stâmit-o N. Iorga, la torentul biologic desprins din scrierile sale, şi trec cu vederea migala microscopică a documentului. Printre aceştia, desigur că, cel mai înţelegător a fost d. N. Bănescu în strălucitul elogiu academic rostit în şedinţa comemorativă a Academiei Române dela 15 Mai 1941. „Alături de informaţia de o bogăţie uimitoare, ceia ce 47 © BCU e nou în aceste largi expuneri e concepţia dela care pleacă istoricul, o concepţie a sa, pe care a aplicat-o şi în alte lucrări de sinteză. Istoria Românilor trebue pusă, după această concepţie, în cadrul istoriei universale; ea trebue să sublinieze momentul şi chipul în care influenţa lor s’a exercitat asupra vieţii generale a umanităţii". (An. Ac. Rom. — Secţia istorică, seria III, tomul XXiIlI, mem. 19, pag. 16). A înţelege astfel concepţia lui N. Iorga, nu înseamnă a neglija sau a bagateliza documentul, Căci nimeni mai mult decât el n’a ordonat şi n’a descifrat mai multe documente. Munoa lui în această direcţie e colosală şi nu va putea fi întrecută de nimeni, ori câte osteneli vor depune istoricii de mâine. Intr’un fragment inedit, publicat în Buletin de la section historique, nr. din Ianuarie-Mar-tie 1941, tipărit la câtva timp după moartea lui, N. Iorga spunea: „Evenimentele să se prezinte altfel decât în succesiunea lor cronologică, să fie înlănţuite prin felul cum ele colaborează şl concurg la acel mare lucru, cel mai mare din ţoate, care e viaţa omenească însăşi". La aceasta, d. N. Bănescu adaogă: „Similitudinile, paralelismele, repetiţiile istorice sunt elementele din care se alcătueşte istoriologia. Sistemul, obiect al meditaţiilor lungi ale cugetătorului, fusese aplicat în atâtea lucrări anterioare ale sale. Ca orice lucru nou, el a speriat pe mulţi, obişnuiţi cum sunt a urmări istoria în acele comode săîtăraşe, împărţiri şi subîmpărţiri impuse d« o veche metodă". (Loc. cit. pag. 20). Tot pe linia acestei juste interpretări, d. Barbu Thcodorescu în conferinţa sa despre Nicolae Iorga (Ed. Vremea, 1943), ajunge la o înţelegere mai largă, atingând cu vârful condeiului anumite capitole iritante pentru istoricii de erudiţie pură. ,;Nici un popor nu este numai o colecţie de amănunte, — spune d. B:rbu Theo-dorescu, — ci este acea dramă a unei vieţi naţionale, şi ea trebue înfăţişată aşa cum se înfăţişează pe scândurile unui teatru o dramă oarecare. Un istoric trebuie să puie în opera istorică : material, critică, organizare, solidaritate, stil. Cele dintâi două determină solidaritatea şi adevărul, celelalte frumuseţea operei. Elementele de amănunt sunt numai mijloace pentru a ajunge la viziunea trecutului, care stă numai în puterea Iul, atârnă numai de dânsul”, (pag. 28). îndatorat învăţăturii lui N. Iorga, cum suntem toţi din generaţia noastră, d. Barbu Theo-dorescu a împins lucrurile mai departe, şi în* tr’o serie de articole publicate în revista Vremea, â stăruit în credinţa că figura umană şi prezenţa istoricului se va impune şi mal mult prin trecerea timpului. Aceasta nu înseamnă, după cum au înţeles unii, că N. Iorga rămâne captivul elevilor săi, sau a acelora care s’au a-llat în apropierea Iul. N. Iorga, prin operai lua, este mai presus de prozelitismul adepţilor săi; el aparţine comunităţii etnice, pentrueă fiecare dintre noi, prieteni sau adversari, îi datorăm icâte ceva. Chiar adversarii pe oare i-a pus în circulaţie, onorâmdu-i în polemicele avute cu dânşii, îi sunt îndatoraţi; chiar acei care au stat deoparte, privindu-1 cu neîncredere, s’au folosit de sporul potenţialului etnic creat de N. Iorga. Dacă unii refuză, pe motive întemeiate sau nu, de a se alătura concepţiei iui, se înfruptă totuşi obligator din roadele muncii sale, luând materialul de-a gata, fără a se osteni într’o cercetare proprie, care ide cele mai multe ori ar duce la aceleaşi rezultate. Prin urmare, faptul hotărîtor care va determina eternizarea lui N. iorga în conştiinţa neamului românesc nu se leagă nici de munca, nici de erudiţia, nici de imensitatea operii sale, ci d!e trăirea efectivă a fiecărei Clipe de imagina unei concepţii de viaţă regăsită lîn [fiecare pagină şi în fiecare mişcare a sufletului său; pentru el a muncit, pentru el a trăit, pen-manenţa unei realităţi suverane, a neamului său; pentru el a muncit, pentru el a trăit, pentru el a suferit şi din bucuriile lui s’a bulcurat; pentru el a murit, ca să ne lase nouă, urmaşilor săi, o imagină dinamică .proectată pe fon dul veşniciei Neamul Românesc trăeşte prin opera lui N. Iorga, şi .prin el fiecare dintre noi. „Sunt oameni, — spunea N. Iorga, — la mormântul cărora nu poţi vorbi decât de viaţă, de viaţa întrupată odată cu ei, care n’a sburat dela dânşii decât în clipa din urmă, aruncând înapoi trupul sdrobit al învinsului, şi care, pecetluită ou firea, .cu numele lui, va merge şi de acolo înainte ani şi zeci de ani încă, stăpânind minţile, încălzind inimile, îndemnând şi poruncind". D. N. Bănescu îşi începe elogiul academic cu aceste cuvinte, pentrueă, după cum spune d-sa, ele „nu s’au putut aplica mai cu temeiu decât la această comemoraţie" (pag. I). Şi încheerea acestui elogiu pune pecetea de consacrare; „Morţii mor întotdeauna întregi, căci trăeşte, prin urmările ei, fapta lor, şi aceste urmări se întind tot mâi departe în timpuri pe care mortul nu le mai vede. Şi fapta lui Nicolae Iorga e atât de mare, încât el va rămânea pururea viu în .cugetele celor ce vor veni după noi. Din pragul Eternităţii, pururi va răsări celor tineri chipul transfigurat de lumina idealului, poruncitoare pildă că, mai presus de noi şi de toate, stă fiinţa nemuritoare a Patriei şi a Neamului” (pag. 22). 4« © BCU Dar mai este încă ceva de adăogat.' Nioolae larga avea a scriere vorbită, caldă, comunicativă, în care i se simte prezenţa concretă. In faţa unei pagini tipărite nu ai impresia materială, ordonată de omogenitatea caracterelor tipografice, nici imagina abstractă a ideii care trăieşte prin ea însăşi, ca iun element molecular, .ascultând de porunca rece a unor legi pozitive. In faţa unei pagini sorise şi tipărite de N. Iorga, te simţi angrenat de fluidul sufletesc care se degajă din fiecare rând, astfel încât te sustragi ideei şi te alături concepţiei şi temperamentului omului oare expune aceste idei. Preocuparea gravitează în jurul persoanei lui N. Iorga şi astfel ajungem la convingerea că adesea ori mai mult interesează [ceeace spune el despre o anumită persoană sau despre un anumit fenomen, de cât ceea ce reprezintă acest fenomen în sine, deslegat de interpreta. rea lui N. Iorga. - O nouă perspectivă în înţelegerea lui N. Iorga deschide d. Barbu Theodorescu în articolul Dreptatea lui Nicolae Iorga (Vremea, 6 Iunie 1943). „înainte de a discuta valoarea lui Nioolae Iorga ca istoric al Românilor sau ca om politic, — spune d. B. T., — pornind dela ele. mentele fizice ale operei sale, care pot fi socotite prin grame farmaceutice, se cade să ne întrebata ouim (înţelegea fostul nostru profesor sensul adevărat jal istoriei şi al conceptului politic. Este tocmai nodul gordian pe care nu a căutat nimeni să-l deslege. Majoritatea cărturarilor îşi înţeleg specialitatea căreia i s’a consacrat ca un meşteşugar. Pentru el domnia ..unui Rege, rezultatul unui războiu, mentalitatea' unei generaţii erau, de sigur, fapte intere-sânte, dar eu totul secundare. Ele puteau de veni specialitatea oricărui profesor de istorie. Stăpânind şi aceste amănunte, Iorga dorea să cunoască altceva: care sunt liniile largi ale desvoltării omenirii şi ale poporului românesc, C R O N I C A EXPOZIŢIA DE PICTURĂ CU SUBIECTE ' SPANIOLE . , Dintre toate subiectele de artă, Spania este .cea care se.pretează oelor mai- intime, precum şi celor mai felurite interpretări, -din cauza aspectelor sale atât de variate, ale contrastelor de peisaje, ale oelor mai neaşteptate alăturării de antonime, -care fac din această ţară un colţ preferat de visătorii de toate calibrele spirituale. „Spania este la modă“ — aceasta era lozinca Franţei lui Ludovic XIV, care a dat la iveală „Cid“-u!l şi- Spania este la modă şi azi, ca un 'care este factorul moral al structurii sufleteşti • al fiecărui popor: Iar dacă Iorga a făcut şi politică, a fost consecinţa dorinţei de a pune societatea românească pe făgaşul organic al drumului său istoric, indiferent dacă făcea aceasta din ibiroul său de lucru, diin fotoliul parlamentar sau presidenţial. Era o imposibilitate ca istoricul să nu devină om politic şi privite faptele ideologic, Iorga va străluci cu (mai multă putere ca om politic decât în alte preocupări ale sale”. Intr’adevăr, acţiunea politică a lui N. Iorga începe din 1901 prin articolele publicate în ziarul Epoca şi adunate în volumul Cuvinte adevărate, pentru a continua în militantismul critic dela Sămănătorul (1903), apoi în revoluţia pentru limba românească (Martie 1906) şi iîn Neamul Românesc apărut la 10 Mai 1906. „Nu s’a scris la noi mai luminoase pagini de critică literară decât cele apărute în Sămănă-torui”, — ispune d. N. Bănesou. (pag. 12). Apreciere icare prin curajul ei înalţă şi mai mult elogiul d-lui N. Bănescu. Aceasta este politica culturală. Politica de partid' na făcut-o • cu demagogia gâştilor liberale şi iconservatoare, cărora le-a prezis sfârşitul. Dacă luăm programul partidului naţio-nal-democrat, al lui N. Iorga şi A. C. Cuza, vedem că înfăptuitorii politici de mai târziu s’aui inspirat din curentul -de idei izvodit de aici, fără nici o atingere cu ideile partidelor de guvernământ. -Ne interesând bugetul statului, era firesc ca o societate coruptă de politicianism să nu adore integral la partidul -. lui N. Iorga. Totuşi rodnicia acestui partid se poate' cerceta şi în alte înjghebări politice care i-au amplificat durata ideologică şi ceea ce pare paradoxal, s’a întâmplat uneori ca aceste idei să triumfe prin alţi oameni, chiar împotriva voinţei lui N. Iorga. NICOLAE ROŞU PLASTICĂ ultim refugiu al celor ce mai' râvnesc după -iluzii în secolul acesta bântuit de civilizaţie. In expoziţia picturilor cu subiecte spaniole, care a avut loc în luna Decembrie la Ministerul de Propagandă,, Spania, înţelegerea Spaniei,. a devenit o piatră de încercare pentru o seamă de . temperamente artistice foarte deosebite. In nesfârşita ei- bogăţie, această ţară a putut oferi fiecărui pictor iun alt aspect şi o altă viziune, caracteristice pentru ea, dar caracteristice numai în parte, şi alegerea .acestui aspect, trăirea acestei viziuni, scot la iveală întotdeauna, o individualitate artistică bine definită. * 49 © BCU Spania doamnei Magda Rădulescu est© Spania, în mod neîndoelnie şi suveran, dar este şi caracterul Magdei Rădulescu^ ,în acelaş timp. Doamna Maigda Rădulescu face pictură după 'Chipul şi asemănarea ei. Nu o cunoaştem pear-ceastă artistă decât din vedere şi n’am putut constata altceva în legătură cu ea decât atât că este creolă. Tot ce e curios, este faptul că şi pictura doamnei Magda Rădulescu este o pictură de creolă. Viziunea M'agdei Rădulescu despre Spania, coloritul ei rafinat şi totuşi foarte viu, exprimă .bucuria de a trăi, sugerează violenţa pasiunilor primare în roşul, albastrul şi galbenul ei sincer, ne confirmă imaginea pe care o purtăm în noi despre o Spanie „flamencă11, ţigănească, să-i zicem aşa, cu toreadori, Carmen, dansuri incandescente, flori, sânge. Ritmul Spaniei, acest echilibru inefabil dintre nobil şi desfrânat, trăeişte în minunata compoziţie1 „Scenă între munţi” în capul de toreador, acest crud amestec şi de ţigan, în culori tari, tor cbitarista îmbrăcată în alb, are suavitatea unei declaraţii de dragoste. Temperamentul artistic, infinit mai reţinut, al doamnei Lucia Dem. Bălăceseu, a prins un alt aspect al Spaniei, după chipul şi asemănarea ei. Ea nu este tentată de evident, ci de un substrat mai, ascuns al acestei inepuizabile, un substrat istoric chiar : arabescul spaniol. Desenele în peniţă, deabia colorate, ale doamnei Băl'ăoescu sunt delicate ca pânzele de păianjen. Caracterul 'grafic, mauresc, calitatea die arabesc a desenelor sale se brodează minunat pe o temă ca „Serenada din Sevilla", unde gratiile , de fer forjat cu desenul capricios, precum şi dantela spumoasă a mantilei, dau amplu materiali pentru arabescuri. Artista găseşte o modalitate şi în pastel, de a atinge efecte grafice. In admirabilul ansamblu al tablourilor ei, doar pictura întitulată „Homenaje a ;Espania“ (Omagiu Spaniei) este cm care nu-şi găseşte locul. Face impresia că a fo.st pictată în grabă, de ocazie, şi nu axe la bază nicio emoţie trăită. Spania Stanei Popeia este o Spanie mohorîtă, cu atmosfera încărcată, care, dacă ar fi numai cu o nuanţă mai aproape de dramă, ne-ar aminti ceeace am uitat din El Greao. Valorile eiima's-sive, virile, sobre, fac abstracţie de tot ce ar putea constitui o ademenire trecătoare. Construită peste timp, ea şi catedrala din Burgos, . Spania ei este fără oomplezanţe, e picturală fără a fi câtuş de .puţin pitorescă. Este miraculos faptul, că totuşi, Spania iare şi aspectul acesta. Câtuş de puţin flecară, cu pasiuni reţinute, rece în aparenţă, dar plină de forţă interioară, Spania doamnei Elena Popeia este Spania lui Filip II, care nu râdea, niciodată. Multe din peisajele ei au rămas fără nume. Această călătoare a plecat dţnitre noi fără să ne spiue, ce colţ de stradă, din ce oraş din cele nenumărate. perindate de ea, reprezintă câte-un tablou de-al ei. Una dintre picturi poartă titlul: „Port spaniol11 şi în paranteză : (Pialmia di Minoroa ?). . O, aceste semne de întrebare! Unde este K-lena Popeia să ne spue 'dacă pictura reprezintă în adevăr Palma de Minoroa ? * - Din ir o expoziţie de pictură cu subiecte spaniole, nu poate lipsi mult iubita şi batjocorita figură a cavalerului deia Mancha. Arta. domrru lui Eugen Drăguţescu ni-,a adus iarăş aproape de suflet această figură emociată şi sublimă. Cele trei desene ale domnului Drăguţescu sunt trei interpretări transcendentale. 'Culorile sale exprimă tot miraculosul viziunii donquijoteşti. Don Quijote şi Sancho ajung iarăşi în poarta cetăţii vrăjite, viziunea cavalerului Tristei Figuri se traduce în culori incandescente, în care se unesc toate focurile paradisului ,şi infernului, care dogorau acest suflet turmentat şi neodihnit. Şi figura lui Don Quijote are .culoarea jăratecului — simbolul spiritului oare se consumă în viziuni fierbinţi îşi vise. Desenul care ni-1 arată în lupte cu morile de vânt, un vârtej de tonuri roşii, oere .şi negre, ©ste o transpunere magistrală pe pian plastic a crâncenei înCăerări. Desenul doamnei Ouţescu-iStork Oecilia sunt minuţioase, epice şi lente, ca gravurile dela începutul secolului trecut. Ele povestesc amănunţit viaţa unui oraş sau a unui peisaj, eu un mare gust pentru ansamblu şi o arhitectură instinctivă, neprefăcută. Insfârşot, tablourile d-lui Isachie Constantin dovedesc o deplină lipsă de personalitate, ca!re rămâne cu desăvârşire străină de magicul spaniol, mărgdnându-ise la o viziune pur exterioară. Faptul că a pictat Spania este un simplu accident, ar fi putut să picteze Datagonia cu aceeaşi uşurinţă {minus cheltuelile de tr ansport) şi efectul ar fi rămas acelaiş. Ceeace încă odată dovedeşte, că Spania este o piatră de încercare a temperamentelor artistice. Există un proverb vechi care spune: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. L-am putea modifica în sensul: de unde nu e, nici Dumnezeu nu ia. OLGA CABA 50 © BCU CRONICA CINEMATOGRAFICĂ SCENARUL Dealungul veacurilor şi mileniilor, din străfund de epoci preistorice şi până în zilele noastre, în scurgerea fluviului vieţii pe o durată de multe zeci de mii de ani, de câte ori » fiinţa umana s’a putut desprinde, fie numai o clipă, de necesitatea inflexibilă a existenţii materiale, scânteia ai sufletească s’a aprins si a ars, mai primitiv sau mai complex, mai rudimentar sau mai savant, în expresiuni dezinteresate ale spiritului, în aşa zisele manifestări artistice, sau preocupări ale gândirii documentare, care, clasificate mai târziu în estetică, în ştiinţă şi în filozofie, au alcătuit ceea ce se numeşte astăzi fenomenul cultural. Exteriorizarea fenomenului acestuia a variat, sau mai bine zis s’a amplificat la răstimpurile mari ale istoriei, adăogând mereu câte o nouă posibilitate, pusă la îndemână de tehnică, spre a exprima într’o altă formă unul şi acelaş gând desprins de materie, una şi aceeaş manifestare spirituală. Dela strămoşii sălbatici ce locuiau în peşteri, exprimându-şi simţirea dezinteresată prin zgârieturi, uneori surprinzător de frumoase, ce închipuiau pe pereţii de piatră chipuri de animale, nu se ştie când a trecut umanitatea ante-istorică la monumente în formă de piatră aproape brută : obîrşia arhitecturii de mai târziu. Arhitectura şi sculptura au fost singurele exprimări culturale ale antichităţii, până la apariţia alfabetului. Evul mediu a adăogat pictura. Apariţia tiparului a însemnat un nou avânt, imens, în descătuşarea gândului omenesc şi turnarea lui în formă circulatorie, în-tr’atâta încât cu drept cuvânt eroul lui Victor Hugo din Notre Dame de Paris putea spune, privind de o parte cartea, iar de alta catedrala gotică, brodată ca o gigantică dantelă de piatră : oeci tuera cela. Şi aşa a fost. Tunarul a trecut pe întâiul plan al culturii. Abia după 400 de ani, omenirea a mai scornit o formă nouă de vehiculare a culturii: filmul; şi numai 30 de ani mai târziu unda sonoră, amândouă formând astăzi unul şi acelaş instrument de tracţiune şi difuzare a concretizărilor spirituale. Este probabil, este cert chiar, că în baza legii ireversibile a progresului, umanitatea va inventa mijloace noi de ex-presiune, despre care nu avem astăzi nici cea mai transparentă idee şi despre care absolut nici o previziune nu este posibilă. întrucât în articolul de faţă ne preocupă problema obiectivării gândirii prin film, să se observe că noi o considerăm. nu sub latura ei amuzantă, nu în ipoteza ei de divertisment agreabil (fără să ne treacă prin. minte a minimaliza importanţa factorului distractiv în psihologie), oi o privim dinspre unghiul ei cultural, ca pe un mijloc de propagare a infor-rnaţiunilor documentare, al ideilor şi sentimentelor ce ies la iveală prin artă şi prin ştiinţă • sau, în două cuvinte, ca pe un vehicul al fenomenului cultural. Aşa se explică interesul nostru pentru această problemă şi toată preocuparea noastră teoretică şi practică de creaţiunea filmelor româneşti. * Irrtr’o cronică precedentă, am arătat că filmul românesc, cu condiţiunea de a fi calitativ bun şl valabil pentru gustul străinătăţii, poate constitui şi o bună afacere comercială: adică tocmai ceea ce, lipsindu-i până astăzi, l-a împiedicat de a exista. Făgăduiam în cronica aceea să arătăm cu date precise si amănunte concrete cum se poate alcătui un film românesc, negreşit un bun film românesc, fiindcă alt gen nu ne . interesează. Până azi, în sudoarea frunţii şi eu scrâşni-rea dinţilor, cu o inimaginabilă mucenicie şi o abdicare totală de la interesul personal, cu o abnegare dictată numai de entuziasmul fanatic pentru idee, s’au alcătuit în România doar 3 filme cu valoare de artă; le pomenim în ordinea cronologică: Se aprind făcliile, dramă Si două comedii : O noapte de. pomină si O noapte furtunoasă. întrucât numita şi singura dramă cinegrafi-că s’a „turnat” după c nuvelă a mea şi sub directa mea conducere, sunt în măsură să-mi dau seama ce trebuie să aiibă, ,şl mai ou seamă ce trebuie să nu aibă un film, spre a se cristaliza într’o formulă estetică, menită a satisface exigenţele, atât ale marelui public fără cultură, cât şi ale oamenilor de cultură. Este ceea c© vom începe a explica, purcezând dela articolul de fată ri continuând într’o serie de cronici. , • Ţinem, să lămurim, dintru început, forma corectă şi gramaticală a unui cuvânt, întrebuinţat foarte des şi cam anapoda în vorbirea de toate zilele: fiind de acum consacrat (error communis facit fus), vom fi nevoiţi să-1 folosim adesea în cursul expunerii. Se zice „turnarea” filmului, dar publicul nostru crede că e unul şi acelaş verb cu turnarea românească © BCU de apă şi alte lichide: ceea ce face că auzi oameni de cultură spunând „se toarnă* un film11. In realitate, turnarea aceasta de filme vine , dela franţuzescul „toum-er11, care însemnează a învârti', a întoarce, fiindcă imaginea pe peliculă se imprimă prin învârtirea unui aparat special, prin răsucirea unei manivele’ în faţa obiectivului. De aceea, neologismul „turnare11' trebuie să sune în mod corect „turnează'1, iar nu „toarnă11. : : ’’ ■ ' - " • ", i Uni film porneşte dela scenar. Scenarul e textul care indica regisorului, actorilor şi tehnicienilor ceea ce vor avea de realizat, fel este deci punctul de pornire, e temelia casei. De acest punct de demaraj, de această bază depinde toată valoarea operei de mai târziu. Re-gisori de geniu, actori eminenţi, tehnicieni ireproşabili, aparate perfecte, nu vor putea confecţiona om film. bun dintr’un soenar prost pe câtă vreme un soenar admirabil poate înfrunta şi lipsuri în execuţiunea lui, fără să se resimtă în mod capital. Deşi acest lucru — valoarea iniţială a sce-narului — este ceva elementar si evident, se pare însă că este elementar şi evident numai pentru oamenii cu ’ experienţă, iar nu şi pentru ceilalţi. In adevăr: nu odată mi-a fost dat să aud scriitori luându-ş-i îndatorirea să lucreze un scenar „în câteva zile". In altă împrejurare am fost profet. Un regisor era pe punctul de a începe turnarea unui film, în care se puneau . mari nădejdi. L-am întrebat în câte zile s’a lucrat scenarul; şi când mi-a răspuns că „numai în 2 săptămâni11, î-atn prevăzut un rezultat falimentar. Si aşa a şi fost. Un scenar este ca o piesă de teatru. Se poate oare lucra o dramă sau o bună comedie în 2 săptămâni ? Lucrul superficial, pripit, dat peste cap, nu poate crea opera valabilă. Notăm deci ©a o primă regulă de urmat: scenarul trebuie lucrat încet, conştiincios, revăzut si corectat de câteva ori, ca orice lucrare literară, şlefuit în toate detaliile, cu grija şi iubirea eu care un poet cizelează un sonet. In acest caz, e cu desăvârşire imposibil ca, un bun scenar să poată ieşi din pana unui scriitor în mai puţin de câteva luni: 3—4 luni cel mai curând, dacă scenaristul e un autor cu îndelungată experienţă cinegrafică. Am spus că un scenar este ca o piesă de teatru. Această -afirmaţiune este valabilă numai în ce priveşte structura generală şi valoarea artistică a textului; însă autorul scenaruluî trebue să ţină seamă totodată de marile deosebiri dintre teatru şi film: deosebiri atât de importante, încât nesocotinţa lor ar duce la săvârşirea unor grave greşeli, aşa cum se să- vârşau la începutul filmului sonor şi vorbitor. In structura lui, filmul este infinit mai apropiat de viaţă decât teatrul, prin înfăţişarea sutelor de tablouri pe care ore posibilitatea să le proiecteze înaintea spectatorilor; renunţarea la acest .enorm avantaj ar scădea considerabil din valoarea filmului, făcâhdu-1 să se desfăşoare în-tr’o atmosferă de sărăcie, aşa -cum s’a văzut în multe filme, ce au reprodus prea servil piesele de teatru după care s’-au alcătuit scenariile. . " ' In afară de aceasta, ceea ce mai deosebeşte filmul de teatru este tot ceea ce diferenţiază itmjagina de viaţă), prima e neaară, (abia acuirn începe a se şi colora), e plută (căci încă n’a reuşit nici un sistem de a realiza filme în relief), pe când viaţa e plastică, existând în spaţiul cu trei dimensiuni. . Dar ceea ce deosebeşte mai mult filmul de' teatru este sunetul. Tonul cel mai fin, înregistrat prin” microfon şi proiectat prin megafon, nu va izbuti niciodată (cum nu a izbutit cel puţin până acum) să redea aidoma sunetul naturii; ci redă o voce omenească metalică, violentă, care, atunci când e înregistrată mai în' surdină, riscă să nu se mai audă, fie din cauza hârâitului anaratului de proiecţiune, fie din alte cauze. Fapt este că vocea din film ftu se aude nici pe departe -aşa de lămurit şi de fin" ca vocea pe o scenă de teatru ceea ce face că dialogurile" din film să nu fie gustate decât într’o foarte slabă măsură, chiar când sunt de calitatea cea mai aleasă. Mai ales când filmul este uzat, ori aparatul de proiecţie, la vreun cinematograf de cartier, e mai hodorogit, vorba nu se mai aude aproape deloc; ci numai un hue-t vag articulat se desprinde din peliculă, zgomot haotic, suportabil într’o oarecare măsură când limba e străină şi neînţeleasă de spectatori, dai îngrozitor pentru ureche când cuvintele sânt în propria limbă. De aceea-, insuficienţa -sunetului, neauzirea-şi deci infirmitatea -dialogului obligă pe scenarist să pună accentul în cea mai mare parte pe imagină şi mult mai puţin pe ton. Negreşit, viitoarea perfecţionare a tehnicei etnografice (culoarea, relieful, perfecţionarea sunetului) va schimba mult această inferioritate a filmului faţă de teatru, dându-i posibilitatea să imite mai de aproape viaţa, acceptând şi o formulă artistică adecvată acestei posibilităţi:. Astăzi, teatrul se bazează mai mult de trei sferturi pe «unet, pe -cuvânt; filmul se bazează mai mult de trei sferturi pe imagină. O ameliorare a con-diţiunilor tehnice în cinegrafie va pune filmul în situaţia să folosească sunetul cu acelaş succes oa şi teatrul; şi cum posibilitatea indefinită a imaginilor multiple o posedă numai el, n® 52 © BCU putem închipui până la ce altitudine artistică, până la ce satisfacţie de rafinament estetic se va putea ridica filmul, în ziua când aceste două elemente componente ale sale — imagina şi tonul — vor putea fi întrebuinţate până la ex-presiunea lor superlativă. , Un film poate avea în principiu orice subiect : clasic sau modem, de comedie sau de dramă, şi vom găsi public oare să le guste în egală măsură. Spectatorul mijlociu sau incult bunăoară, preţueşte filmul istoric pentru costume, pentru desfăşurarea fastului mililtar, care îi serveşte în mod indirect o evocare istorică, o leoţie de cultură generală, în timp ce publicul ales şi fin preferă subiectul modem, cu adâncimi psihologice, cu fineţi de sensibilitate de artă pură desfăşurate într’un cadru intim şi familiar. Negreşit, un bun scenar, sau propriu zis un bun scenarist va putea înfăţişa şi un film istoric lucrat ca o broderie sufletească şi estetică, întrunind avantajul decorului fastuos, de epocă cu cizelura atentă a filmului modem, îndestulând în felul acesta toate gusturile r atât al marelui public, cât şi al oamenilor cultivaţi. Acesta e secretul filmului excelent, ca şi al oricărei opere atristice îndeobşte: universalitatea lui, desfăşurarea lui pe planul receptivităţii mintale a tuturor spectatorilor, a-dresându-se în mod egal inimii cât şi spiritului. Dăm ca exemplu în această privinţă filmul „Elisabeta şi Essex“, film istoric, psihologic şi artistic tot deodată, ca un model desăvârşit al genului. In principiu, finalul unui film poate fi oricare : comic, dramatic, sau tragic; dar este de v*bservat că publicul de cinema preferă întotdeauna un hcuppy end, un sfârşit vesel, dătător de bună dispoziţie, din pricină că spectatorul de film vine cu o înclinare de gust preconcepută, am putea spune mediocră, semi-artistică, şi preferă să plece de la cinema sătul şi mulţumit ca de la o masă bună, chiar dacă între timp a mai vărsat câte o lacrimă, atât cât să-i zgândăre sensibilitatea. ■ . Bine înţeles, sfârşitul fericit nu este obligator, ci autorul e liber să-l construiască după concepţia şi inspiraţia sa favorită, după ceea ce ştie să facă mai bine şi mai firesc. Lăsaţi un puternic dramaturg să scrie drame intense, şi C R O N IC A IN ANUL XXIII. Gândirea intră cui acest num'ăr în anul XXIII, Am sub ochi colecţiile celor 22 de ani încheiaţi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare, în cursul acestei perioade din viaţa mea atât de frământată de alte în- daţi în grija unui autor de comedii numai filme vesele; nu amestecaţi niciodată competin-ţele, căci. va ieşi ceva hibrid, forţat, neestetic. In sfârşit — last not least — o însuşire esenţială a scenarului, din nenorocire uitată atât de des, este unitatea lui, Subiectul trefoue sa fie închegat armonic, scenele să se succeadă într’o continuitat e normală, care să-iţi lase impresia curgerii obişnuite a unui fluviu, iar nu să fie alcătuit din bucăţi disparate, fără nici o legătură între ele, disjeeta membra cum zicea Horaţiu, animal cu bust de femee şi coadă de peşte (desinat in -piscem muUer formosa su-perrve), dovedind sărăcia intelectuală a autorului şi nevoia de a-şl împestriţa textul cu amănunte alăturea cu drumul. Această lipsă de unitate oonstitue marele cusur al multora din filmele moderne italiene, mai ales istorice: ai impresia că sânt făcute din petice cusute la un loc, din bucăţele luate de ici şi de colo şi lipite la întâmplare pe o peliculă, fără nici un fel de legătură cu subiectul propriu zis. De bună seamă, scenariştii italieni vor prin aceasta să creeze ceea ce se numeşte „culoarea locală", detaliul de „atmosferă", 'ambianţa psihologică, sau pur şi simplu „amănuntul interesant". Dar aoesta trebue dozat cu foarte multă măsură, atât cât e strict necesar; altminteri, riscă să facă din (film o coleoţiune de petice bălţate, din care, ca impresie generală, nu te alegi ev nimic. In locul acestei îngrămădiri excesive de amănunte de coloratură şi atmosferă, este preferabil — tocmai ceea ee lipseşte îndeobşte filmului italian — o mai mare aprofundare psihologică a scenelor vitale, o stăruinţă, o prelungire a momentelor patetice sau de mare efect, având darul să răscolească sau să înalte sufletul spectatorului până la adâncimi şi înălţimi 'Cu adevărat explozive, speculând şi desăvârşind până la istovire o stare de suflet, întocmai ca o melodie plină şi din plin terminată, ©ri ca un tablou din care imagina voită se desprinde intens, urmărind amintirea până. te obsesie. Acestea , sânt indicaţiunile noastre fugare asupra unui scenar de film. Cu prilejul altor cronici vom scrie câte ceva despre regisori, actori şi tehnica cinegrafică. N. FORSENA * M Ă R U NT Ă deletniciri şi hărţuieli, să aleg dintr’un munte de material, să combin, să corectez şi să împlinesc cu o contribuţie proprie cele peste douăsprezece mii de pagini ce eonstitueisc aceste colecţii. Dacă aş fi închinat acest timp şi_acea- 53 © BCU stă trudă gândurilor mele intime, ştiu că opera mea literară ar avea alte proporţii şi poate chiar altă'însemnătate. Dadă aiş fi fost un om practic, aş fi ajuns astăzi arh-imilionar ca unii dintre foştii mei camarazi de scris. Aşa însă am rămas ce sunt, o sărăcie de om, pe care cei bogaţi îl bat pe umăr eu oarecare icompătimire şi mercurială superioritate. (Mărturisesc că, dacă mă încearcă omeneşti păreri de rău pentru opera mea proprie, neîmplinită cum o visasem eu, nu regret nimic din bunurile materiale, pe care le-aş fi putut câştiga eu energia mea practic folosită. Am avut în schimb alte bucurii, pe care omul de rând e greu să le înţeleagă. Am creat instrumentul de stimulare şi de afirmare pentru atâtea strălucite personalităţi ce îmbogăţesc încă ds pe acum tezaurul literar al ţării mele. Am asistat, vers cu vers şi rând cu rând, Qia zămislirea unei noi literaturi şi m’arn bucurat de orice triumf, ca şi cum ar fi f-osi triumful meu propriu. Fiind vorba de o nouă orientare a scrisului românesc, am fost fericit oridecâte ori altul a formulat-o sau a realizat-o mai bine de-cum aş fi făcut-o eu, diispensându-mă :s’-o înfăţişez mai slab. Gândirea e astfel nu o revistă personală, cum fals e numită câteodată, ci expresia unei mişcări contopite din afinităţile unor puteri creatoare, ce -constituiesc mai mult de jumătate din literatura contimporană. Când se va judeca cinstit şi obiectiv această mişcare, se va vedea că ea nu se mărgineşte numai la paginile revistei, ci are în afară repercusiuni considerabile cum n’a avut până acum ni-cio altă revistă românească. Mai susţinut, mai amplu şi mai tenace decât oricare alltă revistă din trecut, ea a reprezentat, într’o epocă de haotică desorientare -cum n’a fost alta, puritatea spiritului românesc. Această nobilă .şi grea sarcină nu s’-a terminat. Dimpotrivă. O nouă epocă de adâncă tur-burare stă gata să izbucnească. Simpt-omele ei se arată de pe aicum în colţii de scăfârlie sinistră ai unui nihilism artistic şi moral. Dacă bunul Dumnezeu va găsi de cuviinţă să supravieţuim uriaşei urgii ce ameninţă însăşi existenţa popoarelor, atunci, după războiul armelor, se va -aprinde o nouă încăierare -cu tendinţele protivnice unei arte autentic naţionale. Ea ne v-a găsi gata de luptă, în zalele unei experienţe şi ale unor izbânzi, -ce umplu -cei 22 de ani încheiaţi. Nimic nu va putea -clinti siguranţa, pe care ne-o dă -conştiinţa împlini-rifar ce stau îndărătul nostru. ION SIMIONESCU, omul cu -cel mai frumos chip de bătrân, s’a stins- la 71 de ani, chiar în ziua sa onomastică, în tâmp ce din toate col- ţurile ţării îi soseau urări de viaţă lungă şi fe-ri-cită. N’-am cunoscut un altui care să-şi- poarte vârsta cu atâta surâzătoare voioşie şi să-şi ascundă moartea-, sub o înfăţişare, ce -te făcea să doreşti a fi bătrân. .Soarta i-a dăruit până în ultima -clipă rarul' privilegiu de a munci ca- în tinereţe şi de a mu se desfigura înainte de sfârşit. A fost iun exemplar armonios, frumos la suflet, frumos la -chip, frumos în -scrisul -său, întâlnit pretutindeni. Ou! e‘l se stinge unul din dascălii mari ai acestui neam. Asemănarea -cu N. Iorig-a nu e întâmplătoare, Amândoi s’au dăruit unei misiu-ni -apostolice, fiecare cu alte mijloace, pe alt plan, dar cu aceeaşi, energie -şi fecunditate. Isvorînd din istorie şi din literatură, apostolatul lui N. lorga era susţinut de un ge-niu furtunos şi vizionar -cu tendinţa de a răpi naţia în sus cum vulturul -răpeşte mielul dela păşune. Apostolatul lui Ion Sdmionescu se inspira -mai ales din -regiunile subumane ale românismului, din mediul cosmic -al acestui- popor. Geolog şi paleontolog, specialităţi în -care şi-a dat contribuţia de -cercetător şi -de profesor, vitalitatea lui şi iubirea lui de viaţă nu l-au lăsat să se închidă între mortăciunile milenare- ale pământului, ci l-au împins la suprafaţă, la cercetarea formelor vii, vegetale şi animale, pe care le îmbracă existenţa. Pentru el, studiul geologic şi paleontologic deveneau auxiliare pentru înţelegerea şi a.dmiiraţi-a întrupărilor vii^ prin care se -continuă, în alte -chipuri, -ceaace a fost odată pe pământ şi nu mai este. Paleontologul a devenit -astfel biolog în sensul larg al cuvântului, botanist -şi zoolog, precum geologul d-in el a devenit geograf. Au ieşit din această ascensiune progresivă cărţile- în- care descrie ţar-a, flora ei, faiuna ei. -Opera lud e -o preamărire a României -ca mediu cosmic al acestui -neam, făcută pe ibaza ştiinţelor naturale. Dacă Ion Simiiones-cu ar fi fost filosof, interesante sinteze şi -consideraţii s’ar fi ivit din această transiţie dela formele moarte- la formele vid1, -Ion -Simione-scu a fost însă un .suflet şi un talent de poet. Studiul formelor vii e pentru el, totdeodată, -prilej de admiraţie a -armoniei naturale. S’ar putea spune că e-1 studiază natura românească pentru ® o -admira -şi pentru a determina pe orice -r-omâ-n. -s’-o înţeleagă şi is’o iubească c-u patimă. Opera lui e străbătută astfel de .suflul unei pedagogii naţionale în .sensul nobil al -cuvântului. -Căci în mediul cosmic studiat de el .a văzut deopotrivă şi pe om. Pe de o parte i-a pus în faţă ţa-r-a-, pe de alta a căutat să-i dea pilde de î-nnălţare, evo-cându-i personalităţi autohtone şi -străine în âcea galerie de „oameni aleşi", cărţi foarte căutate în .straturile largi ale cititorilor. S’a.stins în suprema demnitate culturală, ca. 54 © BCU preşedinte al Academiei Române, pe care a condus-o cu delicateţa culeasă din lumea florilor «şi cu spontaneitatea izvorîtă din armonia naturii. . . . Dumnezeu mu-i putea -hărăzi un sfârşit mai frumos decât pe această culme. * * * . MOARTEA POETULUI O. CARP. In sărbătorile Crăciunului, ziarele au adus vestea morţii profesorului dela Facultatea de medicină din Bucureşti', Gh. Proca, dar a trecut neobservat faptul că în aceeaşi persoană dispărea poetul O. Carp. O. Carp e pseudonimul literar sub care Gh. Proca şi-a publicat poeziile strânse în volumul Rândunel. Fire de o discreţie absolută, păstrată până la adânci bătrâneţe, O. Carp a stat cu totul departe de mişcarea literară din ultimii 25 de ani. Numele său n’a circulat în acest timp şi lumea l-a uitat pe nedrept. Opera «sa literară «constă dintr’un singur volum 'de versuri, apărut ca primă ediţie înainte de întâiul răZboiu mondial, iar ca a doua ediţie complectată, după aceea. Nu ştiu dacă a făcut parte «din mişcarea, socialismului generos de pe vremuri, dar şi-a tipărit primele versuri fin publicaţiile inspirate -de ea. A trecut apoi da Sămânătorul «pe vremea când îl conducea N. Iorga, şi a colaborat în urmă la V»ţa Românească, în epoca lui «C. Stere. După o trecere de ani, el reapare alături de N. Iorga, colaborator cu poezii şi studii ‘la Neamul Românesc, în timpul războiului «şi al refugiului din Moldova. L-am cunoscut atunci, în rarele vizite pe «care le făcea la redacţie, -bărbat cu figura sculptată ea de «suferinţă, încadrată de o barbă «oare începea să încărunţească, extrem de sobru la vorbă, necomunie-ând nimic din ceeace privea per.so.ana saiu versurile sale. Avea aparenţa unui om fără aderenţe la viaţa zilnică, izolat -în anonimatul unei meditaţii, îndelungi «şi amare. Poeziile, pe care -N. «Iorga i le-a tipărit «atunci şi -care «alcătuiesc partea a« doua din «ediţia «complectată a ‘lui Rândunel, voiau totuşi să fie o participare reflectată la m-area durere p-e -oare naţia întreagă o trăia în acei ani «de tragedie. Nu mi-a fost dat să-î mai întâlnesc vreodată în ultimii 25 -de ani, deşi a trăit în Bucureşti -ca profesor la Facultatea de Medicină, O. -Carp face parte din grupa «poeţilor post-emine-scienii, fermecaţi fără deslegare nu numai de tonalitatea versului dar şi de pesimismul, liric al maestrului. Cu «toate a-ceste-a, O. Carp e o personalitate «destul de viguros conturată în penumbra eminesciană. Două po-esii îndeosebi i-au pu's numele în cir-cUlaţie -şi i-au adus prestigiu: Rândunel, care e un admirabil «simbol al răsleiţirii -şi al morţii în singurătate, şi Doina, «care, în -cele trei strofe ale ei, Nu-i plânsul unei inimi numai Şi-al unei clipe trecătoare, Ci neamul nostru ’ntreg îşi■ plânge Durerile de care moare. In genere, poesia Iui O. «Carp e o meditaţie asupra morţii cu perspective sumbre, exprimată adesea în ve«nsuri de o muzicalitate seducătoare, totdeauna sobre şi nu -odată lapidare. -Pesimismul lui «stă în -faptul -că dincolo, de moarte nu vede nimic. E o dramă ce se petrece în suflet: a-c-eea «de «a nu put-ea crede în posibilitatea unei «existenţe dincolo de moarte. Dar O. Carp are al-t-ă ţinută «decât cei -cari se îndârjesc în a nu voi să -creadă. El voieşte -şi regretă -că nu «poate. Uneori poesia lui. e un suspin amar după ,,-credinţa «din copilărie", pierdută pentru totdeauna, Dup-ă -câte «ştiu, un singur studiu mai larg «a fost dedicat aceistei poe-sii, pe vremuri, în Viaţa Românească. Ea are o distincţie de formă «care o face vrednică de o -cercetare -amănunţită, mărar «acum după dispariţia atât de neobservată a poetului1, caro a scris : Ne simţim în umbra morţii Şi cu mortul suntem fraţi. * * * . CRONICAR se numeşte no«ua revistă cer-năuţeanlă -de formatul Gândirii, redactată de Georige «Antonascu, «Constantin Bivolarii, «Geoi-ge Dr-uimir, Radu Gyr, Dumitru Iisac, Axtur Noveianu, D,an «Smântâne-scu, Isidor Tudoran, Geoirge Tudoran, Aurel Vasiliu şi E. Ar. Za-haria, responsabilitatea apariţiei având-o poetul -Gh. Novean-u. E a treia publicaţie literară din Ţara Fagilor, după Revista Bucovinei şi Bucovina literară. Cea mai veche dintre ele, Revista Bucovinei, oare nu e totuşi -bătrână, aduce în fiecare număr lunar evocarea câte urnei interesante figuri din istoria culturală şi politică a zbuciumatei .provincii. «Cea de a d-oiua, Bucovina literară, «cultivă actuali ta,tea cu zvâcnire tinereas-că, oe aminteşte publicaţiile de acum «câţiva ani. Cronicar vrea să fie o sinteză a vremii „de zece ori gândită şi numai odată scrisă", du-păcum se ro-steşte în articolul de început primul ei redactor. Ac-eastă ţinută «se sp«rijin-e pe două studii remarcabile, publicate în acest număr: unul filosofic, semnat de d. Dumitru Isa-c, tânăr eu frumoase însuşiri de gânditor, cellalt semnat -de d. Aurel Vasiliu, o examinare mi:nuţio-a«s«ă şi -obiectivă a tendinţei lui Eugen Lovinescu „de a minimailiza importanţa «operai lui M«aioreiS'Cu“. împotriva a-«cest-ei tendinţe faţă de care ideile lui Maio-rescu nu -sunt decât „locuri comune", iar «opera sa „sterilitate literară", autorul articolului aminteşte «consideraţiile serioase ale d-fl-ui D. Canaoostea din «broşura „Semnificaţia lui Titu 55 © BCU Maiores-eu“. Celelalte pagini a'le revistei sunt înflorite cu poesii şi bucăţi de proză, cu reproduceri artistice şi cronici. In total, un aier de seriolsitate işdi siguranţă, dincolo de dbiiş-. huite- diibueli de început. - Revista, de aspect tehnic. îngrijit, se. tipăre-t şte, în tipografia iMitropofliei Bucovinei, întemeiată de Vlădica • Tit Simedrea, cărturarul , multilateral, care se pare că nu e străin de .. înlesnirile materiale, necesare unei asemenea frumoase apariţii. . In, ultimii ani s’a vorbit mult despre spiritul provincial în mişcarea literară Dacă spiritul acesta e uneori numai imitaţia Capitalei, e într’adevăr reconfortant să constaţi într’un sjpaţiu atât de restrâns ca Bucovina o efer-- vescenţă atât de bogată şi o năzuinţă atât de susţinută către slăvile luminoase ale artei-. Un -lucru e absolut sigur în ce priveşte fenomenul -literar bucovinean : vigoarea unui româ-‘niism niciodată desmiuţit. Aberaţiile maladive ale ,„trăisniţilor“ n’au găsit ecou în codrii măreţi, la poalele Cărora tinerii scriitori se visează încă" arcaşi ai marelui Vodă dala Putna, ■tocimlai fi'dnd-că sunt conştienţi de drama naţională a mândrei lor ţări. Din toate manifestările lor literare- străbate voinţa de a fi şi’n artă iceaace au fost în viaţă strămoş-ii lor: stăpâni ai acestui pământ al zimbrilor moldoveneşti. E un dedesuipt sacru, de sanctuar al neamului, care respiră până şi în -cele mai modeste flori ale acestui fenomen literar. NIOHIFOR CRAINIC Către abonaţii si cititorii noştri yy y Cu mare părere de rău suntem constrânşi să aducem la cunoştinţa iubiţilor şi credincioşilor noştri abonaţi şi cititori cu numărul că, începând cu luna Ianuarie 1944, abonamentul anual se ridică de la 500 la 1000 lei, iar preţul exemplarului de la 80 la 100 lei. Oricine înţelege cât de justificată este această majorare. In decurs de un an, costul hârtiei s’a dublat, costul tiparului s’a împătrit, taxa poştală s’a sporit şi tot astfel cheltuelile de administraţie. Cu toată această majorare a abonamentului şi a exemplarului, revista nu-şi va putea acoperi costul, după cum nu l-a acoperit nici o dată de când există. „Gândirea“ e o publicaţie de lux, care necesită sacrificii necontenite. Nădăjduim că iubiţii şi credincioşii noştri abonaţi şi cititori, cari sunt pătrunşi de însemnătatea ei în mişcarea culturală şi spirituală a vieţii româneşti, vor rămâne şi mai departe alături de strădaniile noastre. " ANUL XXIII Nr. i 56 IANUARIE 1944 © BCU CeeWe ImMMmm pm DOAMNA. VEŢI ÎNCEPE ACEST MINUNAT TRATAMENT CHIAR DE ASTĂZI Uaaia laatai ■ a 4 ara o. m fl Mm 4a U»riw 4a •lUâatL mwlH. ta aia4a «altar, a alraafta IraaitMMii Maa.afaa tar .) «HaiHaiaia Iar parai «a «ar 4aaar«fla atal a4a*i. bti «ala aa (apt pa «ara I aaaaaa aai 44a latiaaMataa aaarlar tawal «alta ar 41a ara > fi aaaaaa ai aia aa aval lafaliaaaaa aaa «aai mara 9*41 4a panaaaa Iar. Sab lanat 4lfartfa. aara 4a iasteteataara a îaa* praoHaali 4a «Atea taaaaAa cari ae valaa ai laUMaaawi I la 4W. aneelre. Wra4aaai. aa ba «ari 4« a rapatafia aaaainoi poaAraoi ai aaa pfWGoţW 4« a 4ai»araaa araanhanal 4a toata ai Wtara aai «ari laiUaaaM a&a^aia. («nan«ai IwiaiaJ aotfai 4a «a«T»4la fi 4a bitriaafa praatatari. O Beferi 4a U*e4«aai talr'aa palat* aa api ta ftaaara wtrl «a>jlltai aara aaa aaai arţari 4a aiailala fi 4a niaHaadaa URODONAL PĂSTREAZĂ TINEREŢEA HlMWVCM ESTE UN PRODUS CHATELAIN; MARCA DE ÎNCREDERE i © BCU Cluj EXEMPLARUL LEÎ 100.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 100.- APARE ODATA PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VA SILE BÂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, G. BREAZUL, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUŞUIOCEAN U, SEPTIMIU BUCUR, OLGA CABA» D. CIUREZU, MARIELA COANDA, ION COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CRE VEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BASIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, VICTOR PAPI LI AN,' CEZAR PE-TRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, DRAGOS PROTOPOPESCU, NICOLAE ROŞU, ION MARIN SADOVEANU, D. STANILOAE, FRANCISC ŞIRATO, OCTAV ŞULUŢIU, G. TUL EŞ, EMILI AN VASILESCU, TUDOR VIANU, PAN. M. • VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STR. VASILE CONTA Nr. 5. BUCUREŞTI 1 AU APARUT: I. PILLAT TRADIŢIE Şl LITERATURĂ Ed. „Casa Şcoalelor" NICOLAE ROŞU DESTINUL IDEILOR Ed. „Fundaţiilor Regale" VICTOR PAPILIAN MANECHINUL LUI IGOR Ed. „Fundaţiilor Regale" V. VOICULESCU DUHUL PĂMÂNTULUI Ed. „Fundaţiilor Regale" Preţul 300 iei Preţul 400 lei L Preţul 250 Iei Preţul 300 lei <|IIBtlBhRHaHBHBMRIIIItflllBtlBMBHBllinBHBHBHBMBIfBHtHBM 'RMRMRMRMRIIIilRMNMRMRMRMaiilMIIiltiaiiSlIIIIBilRMRIIRMRMRilRMRMRMtltRMRMiMIHIIIRltBIIRIIRMailIHIllIhRlili'f ■ anHHB’' ABONAMENTE: 1 AN 1000 LEI; PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI: 3000 LEI ANUAL ; IN STRĂINĂTATE: 3000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16. BUCUREŞTI I E X E M-PLARUL LEI 100.- GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 100.- TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" STRADA BREZOIANU No. 23—25. — BUCUREŞTI înregistrat Reg. Com. No. 437(932 C. 14.541.— 25.1.944 i © BCU