I GÂNDIREA ANUL XXII Nr. 10 DECEMBRIE 1943 SUMARUL: . r DESPRE CULTURA CROATĂ ANTON BONIFACId: Intre Jupitea şi Marte . A. G. MOTAŞ : La Regele sfânt........... LJUBOMIR MARACOVICI: Literatura croată NICOLA ŞOP: Casa părăsită .............. MILE BUDAX : lisus prin Lika............ TIN UJEVIC : Zilnica jeluire.......... L. BABICI : Arta plastică croată........ 553 559 560 572 573 577 579 VLADIMIR NAZOR: Cântecul înlănţuitului pe galeră . 585 BOJIDAR ŞI ROLA: Muzica croată...................586 DRAGUTIN TADIJANOVI CI : Prin grâul de aur . . . 593 ŞLAVKO BATUŞId : Arta teatrală croată...........594 ANTUN NIZETEO : „Nebuloaa de Colon“..............601 IVO ŞREPEL: Ivan Meştrovici....................._ 602 MĂRCI AN LOTRU : Solul răsmeriţei................606 IDEI, OAMENI, FAPTE NICHIFOR CRAINIC: „Gândirea11 dedicată cultiurii croate.................................... 610 • • CRONICA LITERARĂ NIOOLAE ROŞU : V. Beneş : Semn rău. — Nuvele fantastice; Eclipsa criticei...................611 CRONICA DRAMATICĂ ION MARIN SADOVEANU . Drama şi teatrul .... 614 \ E X E M P L R U L 8 0 LEI © BCU Cluj de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nectarul41 Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet,, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligentă si artă... , Astăzi numai există „nectaruriii, există în schimb Nectar, dar bineînţeles NECTAR MOTT M O T T M O N M O T T O DRĂGĂŞANI O P O t N E L M O T T MOTT 1914 D EM l-S E C MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE f/A © BCU Cluj1 CANDIREA INTRE JUPITER ŞI MARTE . * ' DE - ■ ' ■ ■ ANTUN BONIFACICI .... ; ; . .t , Intre Jupiter şi Marte, se găseşte planeta „Croaţia“, necunoscută, ca şi dreptul Croaţiei, care de mai mult de 14 veacuri îşi duce istoria ei europeană în luptă cu aceşti doi zei blestemaţi, care o înconjoară. Aparţinând Europei, după cea mai severă definiţie a Europei lui Paul Valery, ca un teritoriu unde sub influenţa greacă se întindea administraţia romană şi catolicismul, ea, în cursul istoriei sale, întocmai ca şi planeta sa şi văile râurilor sale a strălucit neregulat, a trecut prin vârtej şi groază, dar ca o adevărată stea şi-a păstrat strălucirea lui Jupiter şi Marte. , . ... Nici un muzeu din Europa nu este atât de bogat în forme.de viaţă. Autohtonă ca muzeul etnografic din Zagreb, şi nici o ţară europeană nu trăeşte atât de legată de ceia ce se numeşte naţional în dans, viers, muzică şi costum. In acest secol în care Europa se întoarce la formele ei străvechi, pe baza cărora este clădită, când cad toate măştile civilizaţiei mincinoase şi structura doctrinelor false, popoarele îşi arată faţa primordială, apar cu toate instinctele sale. . . După semnul horoscopului său apare astăzi Statul independent croat ca o punte magică între cele mai mari forţe ale Axei, zid împotriva balcanismului şi bolşevismului, ca în chip vizibil să îndeplinească misiunea poporului croat, „popor de graniţă al Europei" şi „Antimurale Christianitatis“, cum a numit-o marele Papă al Renaşterii Leon X. y ; Toată coeziunea de elemente interioare, care formează cultura croata, ne arată în primul rând situaţia ei geopolitică astăzi şi în trecut. Pe drept e de mirare această abundenţă şi puritate etnografică într’o oază în contact şi în asuprire germană şi romană, ungară şi islamică, asuprire care a rămas peste cinci secole la frontierele croate. Poporul croat în această luptă splendidă s’a -unit cu celelalte popoare europene, şi-a jertfit puterile, şi-a pierdut nobilimea şi oraşele de hotar, dar tot a învins. Ţinuturile Croaţiei răpite de Islam au dat imperiului turcesc douăzecişipatru de mari viziri şi, după cum se crede, chiar pe El Azhar, creatorul Universităţii dm Cairo, sâmburele spiritual al rezistenţei islamice. De aceia poporul croat a contribuit cu mai multe jertfe decât oricare alt popor din Europa şi întotdeauna a renăscut pe cerul european şi pe câmpurile de luptă ale Europei, când cerul era în semnul planetei croate. 553 ' © BCU Pater Grabovac, care din cauza patriotismului său şi-a sfârşit viaţa în închisoare, a exprimat această tragedie a poporului croat în secolul 17 prin versurile: , Când Regele vrea să cucerească ceva Alunei Croaţii se ridică ’ntâi. Şi când se ’mpart bogăţiile Toţi întreabă, unăe-aţi fost! In epoca dinastiei croate, între sec.8—12, după asigurarea spaţiului politic şi drept, unde până în ziua de astăzi poporul croat şi-a păstrat etnicul, se aflau pe ţărmul Croaţiei aproape o sută zece călugări benedictini. Atunci cultura croată şi-a fixat catolicismul său specific peste păgânismul neîmblânzit al ţăranului, pe care-1 întâlnim şi astăzi în unele cântece şi obiceiuri populare. Creştinismul şi legătura ţăranului cu pământul şi natura au făcut din Croaţi un popor puternic, care nu se putea atrage cu vorbe sau minciuni, pe cari Karl Marx le-a exprimat în cuvinte destul de mânioase împotriva acelui stat reacţionar, care nu va sluji scopurile jidovimei mondiale. Papii romani au permis Croaţilor să-şi facă slujbe religioase în limba naţională, deşi şi astăzi se mai oficiază slujba, în unele ţinuturi croate, în alfabetul mistic glagolitic, cioplit prima oară în sec. IX în piatră, ca act de donaţie regească, din partea Regelui Zvonimir, ca început al literaturii croate. Benedictinii au fost cei cari au obţinut întâi această concesie şi de fapt lor le revine meritul de a fi stabilit primele legături croate cu Europa. Paulicanii, Franciscanii şi Jesuiţii au dat în secolele de mai târziu organizatorii şi elemente care au putut activa în lupte şi răsboaie. Burghezia a colaborat numai pe ţărm, în special pe insule şi la Raguza, unde, între secolele 14—-19 au fost singurele oraşe unde Turcii nu au putut împiedica întreaga viaţă culturală. Prin mi-nunaita „Egloga pescatoria’ a lui Petar Hektorovici, prin poezia trubadură a lui Dziure Drzici se ajunge chiar din veacul 16 la închegarea poeziei naţionale şi artistice croate, care în secolul 19 a fermecat într’atâta pe Goethe, încât a tradus în limba germană „Moartea Hasanganiţei”, una dintre cele mai frumoase balade europene. Legătura dintre cântecul popular epic şi liric cu viaţa naţională croată, după tradiţile vechi ale căror urme ajung până la epoca antecreştină, este tipică şi caracteristică pentru viaţa culturală croată de astăzi. Toate luptele de odinioară cu Turci sunt la fel cu dictatura dela Belgrad şi cu lupta de astăzi a partizanilor. Ţărănimea croată de atunci şi ţăranul de astăzi îşi cântă viaţa în cântecul lui de totdeauna. Şi dansurile lor sunt caracteristice, atât de variate şi: atât de frumoase în cât au minunat pe toţi Europenii, care le-au putut admira ca şi pe burghezii croaţi care i-au văzut pentru prima oară într’o apariţie la teatru, sau în grup în faţa Poglavnicului, când într’o exuberanţă fantastică şi-au arătat şi costumele naţionale şi cântecele, păstrate neatinse, în formele străvechi ale vieţii naţionale. Aceste forme ale sufletului naţional alcătuiesc baza culturei croate, căci fiecare Croat este cel puţin în a treia generaţie descendent din ţărani. Cadrul politic al acestor caracteristici îşi are origina în comprimarea care a fost întotdeauna prezentă. După prăpastia dinastiei naţionale croate în sec. 12, s’a ajuns la Statul croat în Bosnia, până în anul 1463, apoi la republica croată independentă la Raguza (până la 1806) şi în sfârşit la Statul federal al Croaţiei cu coroana ungară. Istoria dreptului croat este veche de vreo şapte secole, apoi sunt diferite statute ale comunelor şi oraşelor, pacta conventa, şi privilegiile ce se dădeau Croaţilor întotdeauna după acel istorism tradiţional „lupta pentru vechile drepturi“ şi după adevăratul sentiment care îi leagă de 554 © BCU Cluj cele mai vechi popoare europene. Reflexul formal al acestei organizaţii juridice este parlamentul croat, parlament mai vechi decât cel englez, prin care au trecut toate concluziile vieţii politice croate, ba chiar şi restabilirea Statului independent croat. In parlament erau în primul rând reprezentanţii nobilimei croate, apoi reprezentanţii nobilimei după ordine şi ranguri, iar dela 1848 încoace burghezimea şi ţărănimea au dus lupta pentru dreptul naţional croat. Aceste lupte le-au dus Croaţii cu toţi cei ce nu au recunoscut drepturile poporului lor. Este importantă misiva parlamentului către Rege din 27 Aprilie 1527. „Noverit Maiestas Vestra, quod invenire non potest ut ullus dominus potentia mediante Croatiam occupasset“. Banul Jelacici în 1848, pe baza existenţei acestui sentiment de dreptate, a învins mişcarea din Viena şi din Ungaria, conducându-se după vechea deviză croată: „Regnum regno non praescribit leges“. Acest sentiment puternic pentru dreptate ca şi spiritul de ordine au fost elementele trezirii fundamentale a conştiinţei croate, ca şi sentimentul datoriei în clipele grele ale furtunoasei noastre istorii. De aceia ei au fost întotdeauna prieteni desăvârşiţi şi supuşi neîmblânziţi. Istoria militară a Croaţiei este fără îndoială conformă cu măreţia poporului şi numărul lui. Vitejia şi virtuţile militare, în perspectiva istorică pot fi considerate ca una dintre caracteristicile cele mai distinse ale poporului croat. In anul 871 Croaţii au învins pe Arabi la Bari sub prinţul Domagoi. In anul 1241 au nimicit pe câmpul de luptă, Grobnicky, pe Mongoli. Dela căderea Bosniei până la anexarea Boemiei, la Croaţi istoria nu e decât un câmp de luptă. Principii Zrinski, Frankopani, Berislavici, Babonici, Derencini, Draşcovici nu încetează aceste lupte. Unele din aceste lupte au fost atât de crâncene, încât au cutremurat omenirea, ca astăzi lupta din răsărit dela Stalingrad, unde au luptat iară Croaţii alături de alte popoare. Lupta din câmpia Krbasek din 1463, moartea lui Nicola Zrinski la Sighet în 1566, a lui Nikola Iurişici la Kisec în 1632 au intrat în legenda europeană. Fiii croaţi au luptat pe toate câmpiile Europei. Galerele raguzane s’au luptat la Lepanto, marinarii croaţi, ca nişte „cappelletti croati“, colaborează în luptele Se-renissime, ca nişte „Cravates royales" s’au glorificat la Rocroy în 1640, pe câmpia Catalaniei în 1659, la Spezer în 1703. Comandanţii regimentelor croate au fost şi regi francezi până la revoluţie. In războiul de 30 de ani, Croaţii se găsesc pe toate câmpurile de luptă. Multă vreme s’a vorbit că însuşi Gustav Adolf a căzut de o mână croată la Liitzen. In războiul de 7 ani, soldaţii au făcut minuni la Kolin, Olmiitz, Tier-garten, Kalberg, etc. Frederic cel Mare arată în descrierea sa după războiul austro-prusac, câtă frământare i-au dat pandurii croaţi ai lui Trenka. Napoleon îi laudă prin cunoscutele cuvinte: „Les soldats croates sont Ies meilleurs du monde“ Ei i-a cunoscut la Arcolo şi la retragerea din Rusia, unde Croaţii l-au salvat din valurile râului. Sub generalul Corbineau, ei îi înlesnesc întâlnirea de la Studiancka. In răsboiul trecut au fost pe toate fronturile. Au fost la Verdun, în Siria şi Palestina, ca şi astăzi la Harkov, la Leningrad, la Sevastopol şi Stalingrad. Nu este deci de mirare că sângele tineretului croat, care a curs pentru ţările europene, a făurit cel mai entuziast tineret şi a creat statornicia legăturii sufletului croat cu aceste ţeluri şi lupte ale omului european. Sentimentul acestei strânse legături îl întăreşte ca şi existenţa mormintelor semănate în atâtea puncte ale continentului, european. Şi tragedia acestor continue sângerări este cu atât mai gravă la acest popor, care e din fire un popor paşnic, care iubeşte pacea şi darurile ei şi care a fost veşnic sdruncinat de forţele destinului şi aruncat în luptă tocmai când visa la idile. Pacifismul lui Rădici din primul răsboi 555 © BCU Cluj este caracteristic prin succesul ce l-a avut în Europa. In faţa nedreptăţilor însă, Croaţii s’âu ridicat şi şi-au apărat fiecare petec de pământ cti Sângele şi strigătul' lor pentru ' legea dreptăţii. In această luptă pentru păstrarea bunurilor strămoşeşti ei şi-au oţelit puterile sufletului, dând lumii copii ai unei Croaţii curate şi energice. 1 In timpurile de pace tinerii croaţi plecau şi în ţări străine după o oază de activitate culturală. ‘ Scriitorii croaţi nu au scris numai în limba croată, cţ şi în latină, germană, italiană, ungară, arabă, persiană şi turcă. In secolul Renaşterii, în, timp ce în .Italia vecină ’ Leonardo şi Michelangelo creiau opere de artă, din Croaţia se vindeau în târgurile turceşti robi şi peste jumătate milion de femei şi copii. Dar în acelaş timp se amintesc printre profesorii lui Bramante şi Luciu Laurana, arhitectul palatului voevodului. de Urbino, Julius Klovic Clovius, regele miniaturei şi prietenul lui El Greco. „Pictor qui. in minimum erat maximus" a mărit gloria artei croate şi pictează pe miniaturile sale stema croată, tabla de şah făcută din cuburi roşii şi albe, care se distinge şi azi pe mâneca legionarilor croaţi din Rusia. Ivan Matejevici a reînnoit palatul din Du-' broynik, a ridicat catedrala din Sibenik şi loggia negustorilor din Ancona. Franio Laurana numit Schi&vone a creat minunatele Madone di Nato dela Palermo şi din Sciacca, bustul prinţesei de Aragon din muzeul dela Berlin şi al lui Battisto Sforza la Florenţa. Jurai Ciulinovici, numit deasemenea Schiavone, Ivan Duknovic, adversarul lui Mina de Fiesole, Nikola Schiayoje numit l’Arca, Sf. Dominic din Bologna, Andreya. Medulic Schiavone, toţi au lucrat în coloristică în spiritul lui Tizian. Faust Vr antic-Veranzio a inventat cel dintâiu paraşuta şi a scris în croată pentru conaţio-' nalii‘.săi, cari nu cunoşteau limbi străine. Nenumăraţi alţi fii ai Croaţiei au plecat în Europa'din rândurile bisericei şi au scris- literatură şi filosofie. * Pe Juriu Dobrotic Benignus l-a numit Lorenzo il Magnifico „cel mai învăţat şi cel mai cinstit om ce a cunoscut". Dobrotic a apărat într’una din scrierile sale pe Savonarola, călătoreşte la Oxford, Paris şi Dubrovnik. Naljeskovic, Budisolie, Gucetic şi Medic scriu comentarii despre Aristotel şi Averroes, în timp ce fraţii lor se luptă pe.;viaţă, .şi pe moarte cu Turcii, cum fac fraţii lor de astăzi luptând împotriva bolşevicilor, sau cu partizanii. Franjo Petric Patricius fuge la Campanella, Benko Kotmilic Dubrovcanin scrie în anul 1458 o carte desăvârşită despre comerţ, iar conaţionalul său Nikola Sţepanov Sagri-Krinovosic scrie cea dintâi carte despre navigaţia pe Atlantic, iar Dubrovnicul are peste cinci mii de marinari şi aproape 160 de corăbii mari şi, mijlocii. Vestitul Miho Pratat a lăsat marea sa avere de 200.000 ducâţi oraşului său şi făcea credit regelui Spaniei. Gabriel Tiburnic a scris genealogia familiilor raguzane din sec. 13—15. Aceasta a fost cea mai rasistă şi mai aristocrată republică europeană. Ga cineva să participe la senatul Republicei trebuia să aibă în urma sa cinci generaţii de nobleţe din partea tatălui şi a mamei, „lucru de mirare, căci în republica veneţiană nu era nevoie de aceasta" spune, în 1591, Ranin istoriograful Raguzei. ......... . ; . . . V Raguza a dat mult, cu toată poziţia ei geopolitică tragică, dat fiind că ea servea de graniţă croată şi ar mai fi dat' mult, dacă destinul ar fi ocrotit-o, Dubrovnik „co-. roana şi gloria oraşelor croate" şi-a păstrat libertatea şi puterea de muncă şi a dat 75 de-scriitori, din cei 122 câţi s*au născut pe ţărmul croat între secolele 15 şi . 18. Aici există încă din 1527 bibliotecă publică „pentru nevoile tineretului şi pentru mângâierea bătrânilor". Tot aici, în 1461, poetul Djura Drzic a. unit'poezia trubadură cu cântecele populare lirice şi a făcut cunoscut Europei caracterul lor romantic.-Marin Drzic. 556 © BCU . a scris „Avarul" său după Plaut şi înaintea lui Moliere, piesă care s’a reprezentat neîncetat până la sfârşitui secolului 18 la Raguza. „Dundo Maroje" a lui Drzic trăeşte ..de peste patrusute de ani şi din nou a- depăşit sute de reprezentaţii la teatrul din Za-'greb, legând libertatea croată din trecut cu cea de astăzi, după cum versurile lui Ivan .Gundulic, un Racine croat, şi imnurile sale închinate libertăţii sunt pe buzele intelectualilor şi patrioţilor croaţi. ... : . : ' r Dubrovnlcul a făcut legătura şi a păstrat continuitatea operei culturale croate, căci în el se reflectă toate mişcările spirituale europene, în aşa măsură, că Dinko Zla-; tărie a tipărit traducerea croată a „Amintei". înainte ca aceasta să iasă în originalul - italian, iar Raguzanii Zamagna şi Cunicius au dat cele mai bune traduceri latineşti :ale Iliadei şi Odiseei. Prin Raguza, Croaţia a strâns legăturile cu ţărmurile şi târgurile din Levant, Egipt şi Mediterana. Legăturile Croaţiei cu Răsăritul sunt mâi puternice şi mai adânci de cât ale oricărui alt popor în acea epocă. Aproape un milion de Croaţi, cari au trecut dela patarena la Islam, au jucat un rol important în organizarea imperiului, otoman. Apoi şi Spaniolii din timpul lui’ Abdurahman III, cari erau în legătură cu regii croaţi, aveau în garda lor Croaţi vestiţi, numiţi Sakaliba; de aceia scriitorul croat Habib i-a luat sub protecţie, reliefând faţă de Arabii geloşi, virtuţile lor în cartea „victoriei şi a umilinţei acelora cari nu cunosc virtuţile Sakalibilor". Iar cei 24 de Croaţi, cari au devenit mari. viziri în imperiul musulman, pot fi priviţi ca adevăraţii creatori ai imperiului turc. In- timpul lui Soliman Magnificul 1522—1561 s’au schimbat nouă Croaţi pe tronul marelui vizir. Limba croată domnea ca o a doua limbă oficială la Ţarigrad. Mehmed Paşa Sokolovici este privit ca unul din cei mai mari stăpânitori turci, Ibrahim Paşa, croat din Pozega, a ocupat Viena şi Kisek, pe care le apăra un alt mare croat, eroul Nicola Jurişic. Acolo s’a arătat, timp de mai multe secole, destinul tragic al Croaţiei, care a luptat pentru ideal pe amândouă fronturile, dar, din pricina străinilor din ţara lor, au pierdut puterea şi dreptatea câştigată prin sânge, astfel că cei mai viteji şi nobili luptători, Zrinski şi Frankopan, au fost învinşi şi nimiciţi de Habsburgi în 1670 ca revoluţionari, iar benedictinul Vetranic scrie de disperare un cântec de slavă sultanului, când Papa era neputincios ca să unească pe şefii conducători ai creştinismului în lupta împotriva Islamului. Croatul paşă Abagovic a scris versuri în limba persană, în timp ce alţii scriau în arabă şi turcă, tot atunci când fraţii lor de peste, graniţă scriu latineşte, italieneşte, ungureşte şi în limba germană. Marko Marulic şi Petar Zorariic tot în secolul 16 îşi scriu cărţile lor în limba croată pentru fraţii cari se luptă pentru o viaţă neprihănită. Cel mai mare centru cultural în străinătate, l-au făcut Croaţii la curtea lui Matei Corvin. Aceştia au adus renaşterea lor în Panonia şi pe ţărmurile croate, ei sunt cei dintâi conservatori ai bibliotecei din Buda, fpndâtoili tipografiei, diplomaţi şi poeţi. Janus Panonius e cel care a exprimat cel mâi bine tragedia croatului din acea vreme, în versurile sale prin cari a atacat pe pelerinii de la Roma. „Salvare in patria siccine nemo potest?“ , Cum vedem, Croaţii au plătit sângeros legăturile lor cu Roma, dar ei au păstrat, cu credinţă legendară, misiunea lor de grăniceri până astăzi. Cu toate luptele cu Ve-neţienii pentru ţărm şi cu Habsburgii, pentru pământ şi cu Ungurii pentru dreptul lor istoric, nicio voce de sirenă nu a putut să-i smulgă şi să-i despartă de tendinţa centrifugală a Europei. înrudirea şi legătura lor cu Slavii ortodocşi a trezit în ei dorinţa de a-L aduce în Europa. De aceia, în secolul 17, un Croat genial Jurai Krizanic a plecat în exilul siberian. Mavra Orbini Raguzanul visează un mare imperiu slav. 557 © BCU Gundulic în Osman vede în ei mari aliaţi împotriva Turcilor. Kacic Miosic cânta în versuri populare pe eroii Slavilor din Sud. Este tipic că aceşti oameni sunt laici sau clerici: biserica romano-catolică se sileşte de secole ca alături de Croaţii catolici să aducă şi pe ceilalţi Slavi la o unire a bisericei, căreia în secolul 19, episcopul Josip Jurai Strossmayer, mare organizator şi conducător politic, i-a închinat marea sa catedrală. Gel mai înverşunat rival al său este chiar tatăl naţionalismului croat Dr. Ante Stacevic. El a rămas un fanatic adversar al acelora cari au căutat salvarea Slavilor sau a Jugoslavilor. Ilirismul romantic servea planurilor mari sârbeşti pentru heghemonia în Balcani şi înaintarea Rusiei în Europa. Ura lui Stacevic se ridică împotriva rasei „a rasei străine, a rasei slavo-sârbe“, împotriva a ceeace mai târziu elevul său Şufflay numeşte „sângele obscur ce nu are graniţă". Deviza lui este credinţa in popor, credinţa în forţa lui proprie; „Dumnezeu şi Croaţii". El se bazează pe forţa pe care au păstrat-o Croaţii în trecut şi pe care i-o mai dă şi concepţia de rasă. Fraţii Rădic fac să pătrundă adânc această credinţă în sufletul ţăranului, iar Poglav-nicul Dr. Ante Pavelic învinge cu aceste mijloace tendinţele ortodoxiei, a liberalismului, a democraţiei, masoneriei, jidovimei şi, în cele din urmă, ale bolşevismului, care au voit sub minciuna numelui geografic de Iugoslavia, să nimicească poporul croat. Croaţii însă au învins şi de data aceasta, căci întotdeauna au reacţionat, spontan, cu spiritul şi inima lor europeană, căci, ca popor, aveau prea multă tradiţie europeană, iar ca fii de ţărani, destulă legătură cu pământul şi puritatea sângelui. Epopeia Sta-lingradului i-a găsit din nou prezenţi ca în vremea când, sub Sighet, împreună cu Nikola Subic Zrinski, au oprit năvala Islamului în Europa. Au rămas credincioşi lor şi Europei. 558 © BCU Cluj A. G. MATOŞ LA REGELE SFÂNT In româneşte . DE N. I HERESCU A lud Sân-Ştefan fereastră 1 Povesteşte-un gotic vis. Umple sfânitul paraclis Fumul de tămâie albastră Statuia lui Toana, Banul Bakaci, străluceşte-aşa Ca şi’n ziua când lupta . El la Sisak cu duşmanul. O femee ’n miez de noapte-aduce La mormântul Banului o cruce, Greu purtată de întreagă naţia. Banul spune : „Maică, audiant reges : Regnurn regno non praescribit leges. Cât va fi o inimă, va fi Croaţia !“ 559 LITERATURA CROATĂ DE LJUBOMIR MARAKOVICI Originea literaturii croate se găseşte în secolele IX şi X, adică în perioada când, după moartea prinţului Rastislav, discipolii sfinţilor Cyril şi Metodiu, isgoniţi din Mo-ravia, sosiră în Balcani. Aceştia restabiliră marele privilegiu pe care-1 obţinuseră cei doi apostoli: acela de a oficia cultul divin în limba naţională. In acest scop ei se serviră de cărţi scrise în caractere speciale create de către sfântul Cyril şi numite „glagolitice". Era vorba fireşte de texte bisericeşti şi de lucrări teologice. Cu toate acestea, se desvoltă mai în urmă o literatură destul de bogată şi cu caracter profan : legi, privilegii nobiliare, acte de donaţie, scrieri în conţinut distractiv sau instructiv, romanul lui Alexandru şi . al Troiei, legende apocrife, care de altfel existau pretutindeni în Evul Mediu şi care din cauza aceasta nu putea fi considerate ca opere de originalitate strălucitoare. Existenţa textelor misterelor sacre, care fură reprezentate, se arată încă din primele timpuri. O dovadă e limba, care se apropie mai mult.de limba poporului decât de cea bisericească paleo-slşvă, adoptată în scrieri. Câteva trăsături de realism, care ne arată maniera ingenuă de a gândi a poporului căruia nu-i păsa câtuşi de puţin de forma tradiţională, trezesc interesul acestor mistere. Arta poetică în adevăratul sens al cuvântului începe să se desvolte către sfârşitul secolului XV. Relaţiile intelectuale cu Italia vecină contribuiră, fără îndoială, la această desvoltare; cu toate acestea, o parte decisivă a avut-o vasta cultură umanistică a câtorva oameni din acea epocă. La Ragusa sunt primii petrarchişti care dau dovadă de o mare abilitate în mânuirea formei poetice, fără să fie dotaţi pentru aceasta cu un talent particular. Contimporan cu ei, Marko Marulic din Spalato (Split) îşi desfăşoară activitatea : un umanist creştin, celebru în lumea întreagă, care deşi laic, îşi consacră viaţa întreagă în contemplaţie religioasă şi în perfecţionarea morală a aproapelui, mai cu seamă a concetăţenilor săi. Scrierile sale religioase de ordin practic, în latineşte, avură un renume mondial, rivalizând cu Imitaţia lui Christos a lui Thomas Kempis; dar e preferabil din punctul acesta de vedere să comparăm pe Marulic cu teologul spaniol Cano. Marulic a scris în limba croată felurite poezii cu conţinut edificator, destinate la început surorei sale, o benedictină. El se arată patriot înflăcărat şi clasic pur în poema eroic-religioasă „Judith“, compusă în 1501, imprimată şi reimprimatăi puţin după aceea la Veneţia. 560 © BCU Cluj O versificaţie sigură şi savantă, unită cu o cunoaştere perfectă a tehnicei epice a lui Virgiliu, sunt principalele caracteristici; din punct de vedere poetic nu are o valoare prea mare. Ceea ce e original e alegerea subiectului. Marulic voia să prezinte concetăţenilor săi într’un chip explicit un exemplu de patriotism de netăgăduit la eroina Vechiului Testament. Pe vremea lui Marulic, Turcii ajunseseră până la porţile oraşului Spalato (Split) ,astfel că până şi fortăreaţa Klis, care predomină regiunea, se afla în mâinile lor. Cum „Judith“ era prima operă de conţinut mai larg şi dominată de o idee conştient patriotică, Marulis a fost considerat în general ca fondatorul artei poetice croate. Aşa se explică de ce el a păstrat până astăzi acest titlu onorific, cu toate că petrarchiştii mai vechi din Raguza, cunoscuţi sau necunoscuţi, îl precedaseră cronologic. Enumerarea numelor şi titlurilor poeţilor ulteriori ar putea să producă asupra cititorului confuzie şi oboseală. De aceea ne vom mărgini să semnalăm numai particularităţile mai însemnate din punct de vedere al istoriei literare şi al civilizaţiei. In afară de Raguza şi Spalato (Split), Hvar apare tot pe atunci ca un centru important de creaţie poetică. Hvar, Starigrad, Vrboska şi alte localităţi mai puţin importante ale insulei sunt caracterizate prin preţioase monumente ale Renaşterii, cari dovedesc gradul înalt de civilizaţie şi starea materială a nobleţei locale din sec. XVI. Din Hvar este originar Hanibal Lucie, autorul primei drame profane „Robinjac“ (Robul), care este printre dramele epicei o creaţie aproape unică. Tehnica dramatică a operei este ingenuă; acţiunea este înlocuită prin lungi discursuri şi descripţii. Cel puţin în felul acesta s’a obţinut o unitate de loc, ceea ce ar sugera că drama a fost reprezentată în Piaţa Domului, spaţioasă şi de o arhitectură admirabilă. Executarea misterelor din Hvar a mai avut loc şi în sec. XIX. Ceea ce este de asemenea curios e faptul că drama „Robul“ s’a conservat la Pag ca bal popular ,reproducând trăsăturile esenţiale ale dramei, reduse şi transformate în spectacol mimic. Fără îndoială ică numele personalităţilor istorice care figurau în drama lui Lucie au fost schimbate. Petar Hektorovic, originar din Starigrad, localitate vecină, e autorul unei idile de pescari „Pescuit şi conversaţii între pescari1*, care nu are nimic comun cu eglogele pescarilor contimporani din Italia. Aceasta nu e ficţiunea poetică şi decorativă a vieţii pescarilor arcadici, ci mai curând descrierea unui adevărat voiaj în jurul insulei, făcut de către poet cu două slugi ale sale. Ceea ce e interesant în această operă nu sunt numai numeroasele amănunte asupra pescuitului, uneltele pescarilor sau felurimea peştilor, dar mai cu seamă bunăvoinţa şi cordialitatea stăpânului faţă de tovarăşii săi, ceea ce arată sentimentele umanitare nobile ale autorului. Faptul că pescarii recită în timpul călătoriei cântece populare e caracteristic pentru descrierea realistă. Textele lor păstrate ne îngăduie să le orânduim printre cele mai vechi şi mai autentice cântece populare. In cursul acestui secol, Ragusa a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare. Această republică, mică teritorial, dar guvernată cu înţelepciune, e gata să atingă cea mai splendidă perioadă din istoria sa. Ea reprezintă prin ea însăşi o lume, o încrucişare de curente istorice de civilizaţie, un centru de viaţă politică, socială şi culturală. Toate acestea se oglindesc mai ales în figura gentilomului Marin Drzic, scriitor foarte productiv, actor, preot, aventurier şi diplomat. Documente recent descoperite îl descriu ca un conspirator în favoarea oligarhiei care domnea. Comediile care sunt un amalgam din comedia antică romană a lui Plaut cu comedia italiană „de l’arte“, sunt foarte vii şi spirituale; sunt documente foarte preţioase asupra epocei. Scena abundă de tipuri de un firesc minunat. Anumite scene, care se petrec la Roma, sunt scrise în limba 561 © BCU italiană până în clipă când personagiile îşi dau seama că sunt cetăţeni ai Raguzei şi atunci încep să vorbească în limba maternă. Un jargon macaronic comic domină toate celelalte scene. Din nefericire, nici una din operele sale nu s’a păstrat complectă. „Dundo Maroje" (Unchiul Maroye) e probabil una din cele mai bune opere; a fost revăzută recent şi adaptată pentru teatru modern; reprezentaţia acestei piese are o putere de atracţie rară asupra publicului, pe toate scenele din Croaţia. Drzic a pus în teatru în stilul epocei comedii pastorale, care, prin intermediile lor realiste de mare valoare, seduc mai mult decât galanteria personagiilor arcadiene. Genul, dealtfel convenţional, al comediei pastorale atinge apogeul, nesperat, la începutul secolului XVII, cu „Dubravka“ de Dzivo F. Gundulic. Cel mai genial din poeţii croaţi din perioada Renaşterii a ştiut să glorifice ideia libertăţii într’o manieră cu adevărat ideală, combinând numele eroinei cu acel al cetăţii. Lumea dispărută din antichitatea elenică, pe ruinele căreea a fost construită Raguza (Epidaurus), transfigurată de luminoasa glorie a Renaşterii, termină printr’un imn adus libertăţii de o ar-mome impunătoare. Cu toate că e pătrunsă de sentimente delicate idilice, totuşi această .operă are oarecari temeri. Anumite aluzii la obiceiurile epocei prevestesc atmosfera declinului. Profunda severitate a celorlalte două opere ale lui Gundulic ne arată, desigur, pe autor retrăgându-se din lume în contemplaţie personală; cu toate acestea, nu au nimic din severitatea monahală a evului mediu, fiind mai de grabă expresia jubilării eroice, colorată şi sensuală, a stilului baroc din secolul XVII. „Lacrimile fiului risipitor", monolog profund, curios de realist, care transformă în maniera lui Gundulic parabola biblică în felul său de a se exprima patetic, reprezintă un giuvaer rar în toată literatura croată. „Osman", mare epopee, în stilul „Ierusalimului Liberat" al lui Tasso, cântă un eveniment caracteristic al epocei: asasinarea tânărului sultan Osman I la Con-stantinopol, în urma unei revoluţii de palat. Dacă am judeca după devotamentul necondiţionat cu care supuşii musulmani înconjoară pe suveranii lor, faptul acesta ar putea fi privit ca un semn precursor al declinului otoman. Epopea a rămas totuşi neisprăvită, probabil din cauza aluziilor prea explicite la importanţa politică nespus de mare a evenimentului. Se poate deduce că cercurile guvernamentale ale republicei, mereu prudentă în politica sa, au interzis poetului terminarea poemei, sau poetul el însuşi s’a supus poate unei „cenzuri" voluntare. In orice caz e foarte curios faptul că nu lipseşte chiar sfârşitul, ci anumite cânturi din mijlocul poemei. . Nu trecuseră nici treizeci de ani dela moartea lui Gundulic, când un grozav cutremur de pământ a distras Raguza, în 1667, în aşa chip, încât aceasta nu s’a mai ridicat complect niciodată, mai cu seamă că o schimbare in situaţia comerţului maritim ce se produsese, o făcuse să-şi piardă poziţia dominantă în comerţul oriental cu ţările musulmane. In celelalte regiuni croate, notăm, dimpotrivă, o reluare a vieţii culturale, cu toate că această viaţă, din pricina incursiunilor neîncetate ale Turcilor, n’a mai reuşit să atingă nivelul la care ajunsese Raguza în perioada ei înfloritoare. Dalmaţia, litoralul croat, Croaţia (în sensul strict al cuvântului), Bosnia şi după liberarea sa de jugul musulman în timpul Măriei Teresa, Slavonia, au luat la fel parte la mişcarea literară din sec. XVII şi XVIII. Franciscanii (Divic şi Kacic), benedictinii (Dordic), jesuiţii (Kasic şi Kanizlic), ofiţerii imperiali (Reljovic), membrii înaltei aristocraţii (Banul croat contele Petre Zrinjski, soţia sa, Ecaterina şi cumnatul ei contele Krsto Frankopan) sunt premergătorii. Din punct de vedere literar, cea mai interesantă din toate e Cartea de poveşti a franciscanului Andrei Kacic-Miosic, o culegere de cântece eroice despre răsboiul crunt al Crucii contra Semilunei. Unitatea cărţii e formată de o cronică în proză care 562 © BCU Cluj1 constitue cadrul; conţinutul esenţial însă consistă în cântece particulare, strecurate, şi cari descriu pe nenumăraţii eroi şi luptele aprige din veacurile trecute. Rezultatul e ;o imagine pitorească a evenimentelor istorice, fixate cronologic prin bătăliile din Can-dia, Morea, Cipru şi Lepante, pe când numele Loredan, Venier, Eugen de Savoia şi Don Juan de Austria ne oferă perspective istorice. Ceea ce dă operei o valoare originală e descrierea extrem de reuşită a moravurilor populare epice, evitând în acelaş timp rătăcirile imaginaţiei populare, graţie adevăratului spirit franciscan al autorului şi a pioasei sale abnegaţii. Cartea lui Kacic a rămas până în secolul al XX-lea cartea populară cea mai citită; nenumărate ediţii au făcut-o accesibilă tuturor cititorilor croaţi. II. SECOLUL XIX Cu drept cuvânt literatura croată priveşte ca adevăraţi clasici pe reprezentanţii literari ai deşteptării naţionale croate în secolul XIX: Mazuranic, Demeter, Vraz şi Pre-radovic. Ceea ce nu însemnează că operele lor au atins cel mai înalt grad de perfecţiune clasică. Am putea face chiar câteva obiecţiuni în privinţa uneia dintre ele şi, din punct de vedere al stilului, dintre cele mai perfecţionate: „Moartea lui Smail-aga Cengie de Mazuranic, cu toate că nenumărate traduceri, aproape în toate limbile, ne înlesnesc să ne dăm seama de marea valoare a acestui poem epic original, privit chiar în cadrul literaturei mondiale. Dar cazul lui Herder, Klopstock şi în parte chiar al lui Lessing în literatura germană, ne sfătueşte să nu limităm noţiunea de clasicism numai la rezultatele obţinute, ci să o aplicăm acestei puternice concentrări a tuturor forţelor creatoare în urmărirea scopurilor înalte, demne de comunitatea naţională întreagă. Aceasta corespunde de altfel şi idealurilor pe icare şi le propuseseră aceşti poeţi. Ei voiau să demonstreze prin realizări literare de prim ordin că naţiunea lor putea pretinde să fie considerată ca şi celelalte naţiuni civilizate ale Europei. Voiau să lege operele lor de tradiţiile culturale naţionale, să stabilească puncte de contact între „Osman“ al lui Gundulic şi „Smail-aga“ al lui Mazuranic, între petrarchiştii din Raguza şi poezia galantă a lui Vraz, între pastorala „Dubravka“ şi tragedia clasică „Teuta“ a lui Demeter. Ei îşi căutau inspiraţia în poezia populară mereu tânără, care tocmai atunci fusese descoperită. Cu atât mai mult, cu cât în epoca aceea, sub influenţa puternică a teoriilor lui Wolff asupra originei epopeii lui Homer, toţi se aşteptau la minuni, la apariţia chiar a unui nou Homer, care să reînoiască miracolul Iliadei spre stupefacţia lumei contimporane. Iată de ce mai toţi înclinau spre epopee, părăsind romanul şi nuvela, deşi acestea se bucurau de mare succes în literatura mondială. Se încerca unirea mişcării majestoase a cântecului popular cu sublimul patetic al clasicilor. De aceia, în „Smail-aga“, într’un episod fără importanţă în sine despre o luptă la frontiera turco-muntenegreană, se face aluzie la scena impresionantă unde Hector e omorît şi târît în faţa zidurilor Troiei. Aşa se explică şi umbra lui Dante asupra chinurilor creştinilor martirizaţi. Mazuranic, de profesie avocat, şi care mai târziu s’a dedicat politicei, avea în sânge o educaţie clasică tradiţională. In tinereţea sa, limba oficială a Croaţiei era latina. Descendent al unei familii de emigraţi greci, Demeter, pe atunci tânăr poet, trebuia să se decidă şi să aleagă între limba greacă şi croată. De aceea nu putea să nu-i placă faptul că subiectul dramei sale avea un raport cu istoria puternicului imperiu roman. Scena în care superba regină a Iliriei, Teuta, primeşte cu o demnitate regală, dar în acelaş timp cu un curaj de răsboinie, pe cei doi ambasadori romani, este una dintre cele mai dramatice. Vraz, veşnic tânăr, căci a avut şi o moarte prematură (la ' '36-de ani), poet d'elicat. plm de conştiinţă "naţională, crea îii opera sa „Duîabije" („Daruri de dragoste: mere roşii), cântece clasice de iubire, adresate soţiei sale ideale, care, • după moarte, îi apare într’o transfigurare glorioasă, ca geniul naţiunii. , Preradovic, care face parte tot din pleiada din 1810, se distinge de poeţii citaţi până acum prin faptul că nu are o educaţie umanistă, deoarece a frecventat academia militară Wiener-Neustadt. Din această cauză el se apropie mai mult de romantismul propriu zis, decât ceilalţi trei poeţi confraţi. Ar fi într’adevăr imposibil să găseşti vre-o influenţă oarecare fie a fraţilor Schlegel, L. V. Tieck sau Novalis în opera celor trei dintâi sau a lui Preradovic. Dar ideile lui Herder, elementele romantice din ,,Fâust“ al lui Goethe sau din „Fecioara din Orleans" a lui Schiller, sau preferinţa pentru discipolii întârziaţi ai romantismului, , ca. Grillparzer sau Lenau, sunt foarte evidente în opera lui Preradovic mai ales. Şi în afară de aceste influenţe, nu trebuie uitată de asemenea influenţa italiană. Nu este o simplă întâmplare că Mazuranic şi Preradovic au tradus în acelaş timp oda „Cinci Mai“ a lui Manzoni. Demeter studiase medicina la Padova, jar Preradovic ocupase diverse posturi în Italia septentrională şi se căsătorise cu o italiancă dintr’o foarte bună familie. Vraz cunoştea la perfecţie literatura ..italiană şi traversase pe jos Friuli. Preradovic este un poet cugetător, ideolog, un spirit filosofic religios, care caută deslegarea misterelor destinului printr un neoplatonism spi-.;ritist.-El a întreprins crearea unor epopei monumentale: Faust-ul său naţional „Kral-jevic Marko", poem alegoric de o formă liberă dramatică, a fost isprăvit, dar nu redactat în întregime. Lucrarea „Pustnicul", care trebuia să fie culmea concepţiilor sale filosofice, a rămas în stare fragmentară, ea şi basmul în versuri „Orfana din Lopud". Numai opera „Primii oameni'1, o viziune a erorilor din trecut şi a amorului transfigurat al umanităţii, a fost sfârşită. Dumnezeu şi eternitatea, Amorul şi Patria, Naţiunea şi .Limba (cu o citaţie, ea deviză, din W. v. Humboldt şi cu reminiscenţe manzoniene), formează subiectul numeroaselor sale poezii, care au lăsat adesea, în amintirea celor ce ’ le-au citit, impresiuni neşterse, pentru toată viaţa. Foarte adesea, permutat de la un post la altul, în calitatea sa de ofiţer al monarhiei austriace, pe atunci aşa de tulbure (1848, 1859 ,1866), profund îndurerat de moartea soţiei sale şi a fiilor săi, amar decepţionat mai ales de înfrângerea Banului Jelacic şi de soarta sa tragică, el a ştiut totuşi să-şi formeze o viziune senină a unei lumi ideale, a iertării şi a transfigurării universale, cu toate că are câteva accese de melancolie, cari amintesc pe Lenau. A scris într’o limbă minunată şi figurile sale poetice au meritul într’adevăr clasic de a fi accesibile tuturor, câştigând în profunzime şi având o semnificaţie din ce în ce mai mare, după gradul de percepţie şi maturitate al cititorului. . Romantismul propriu zis îşi are reprezentanţii principali în Senoa şi Markovic. Senoa a fost fără îndoială, timp de douăzeci de arii, nu numai scriitorul cel mai important, dar se poate spune chiar maestrul absolut al literaturii croate. E meritul său personal de a fi pus bazele artei romanului în Croaţia. El a publicat în 1871 primul său roman „Aurul aurarului", creind prin el şi dintr’o primă inspiraţie, forma definitivă a romanului său. Opera era perfectă şi subiectul atrăgător. E un roman istoric în genul lui Walter Scott, transportând pe cititor, ca printr’o baghetă magică, în lumea încântătoare a Zagrebului medieval, înflăcărând astfel imaginaţia tineretului, căruia îi îmbogăţea viata sentimentală, inspirând în acelaş timp reflexiuni profunde adulţilor. Senoa a scris astfel în şir o serie de romane istorice. Forţa sa stă în faptul că alegea subiectele romanelor sale tot din perioadele istoriei croate, când Zagrebul devenea tot mai mult centrul ţării şi al activităţii politice. Senoa mai avea avantajul de a fi născut la . Zagreb şi era astfel în măsură să: facă:’descrierea oraşului şi a peisagiului direct. A6#st ' 1 564. . | . .-..........© .. „realism istorie" impresiona imaginaţia cititorului şi ise. prezenta ica un contrast avantajos faţă de acea tehnică romantică de a face descrierea caracterelor numai prin antiteze puternice. Aspectul fizic al personagiilor sale este, cu toate acestea, de un efect plastic extraordinar. Forţa principală a lui Senoa constă în compoziţia magistrală, care ajută să se imprime adânc în conştiinţa cititorului ideile exprimate, în romanele sale. In acelaş timp, Senoa prezenta cititorului viaţa socială din timpul său. Plasate într’un fel între Balzac şi Dickens, romanele, sale, când tragice când comice, ne dau o des-, cripţie amănunţită; a tuturor profesiunilor aproape şi a problemelor vitale ale patriei sale. Senoa era un spirit creator extraordinar de activ: el nu e numai fundatorul romanului istoric şi social, primul nuvelist în înţelesul modern al. cuvântului, dar şi: poet epic şi liric şi fundatorul criticei croate. Vraz a dat dovadă de multă pătrundere în discuţia problemelor fundamentale literare; a avut deasemenea curajul să se opună diletantismului oficial al lui Gaj, care, în calitate .de şef al mişcării „iliriene", voia să pună poezia în slujba scopurilor politice. Senoa a fost cel care a aplicat literaturii contimporane croate un criteriu binevoitor şi imparţial în acelaş timp. Critica teatrală l-a atras de asemenea; dările sale de seamă sunt o cronică completă a activităţii teatrale din Zagreb în anii 1860—1881. Nu e de mirare deci dacă lucrările sale critice, publicate odată cu operele sale complecte, cu prilejul aniversării â 50 de ani de la moartea sa (1931), cuprind 20 de volume. , Franjo Markovic, dimpotrivă, a rămas în abstractul artei poetice academice. Senoa cuceri publicul şi izbuti prin aceasta să facă să scadă difuzarea cărţilor străine. Ca redactor al celei mai importante reviste literare a timpului „Vijenac" („Ghirlanda") a avut mare influenţă în educarea literară a tineretului, dând astfel dovadă de un instinct sigur în descoperirea de noi talente; avea un spirit foarte ager şi mlădios în a prinde actualitatea. Markovic voia să lărgească câmpul literaturii „înalte", procedând în mod sistematic. A scris „Kohan şi Vlasta", epopee romantică din trecutul nesigur al Slavilor septentrionali, apoi un poem idilic „Căminul lumei", a cărui valoare stă în câteva trăsături autobiografice şi în cadrul caracteristic al campaniei croate în timpul absolutismului lui Bach, către mijlocul veacului trecut. Totuşi, în amândouă operele, urzeala nu are claritate, spontaneitatea inspiraţiei e sclipitoare pe alocurea, dar întunecată ici colo de reflexiuni docte. Ceea ce a produs mai bun în acest domeniu este tragedia „Charles de Durazot", care totuşi nu este o piesă bună de reprezentat, ci numai de citit, fiind plină de contradicţii şi abstracţiuni fără viaţă. Ca autor critic, Markovic a cunoscut succese însemnate. Nici prea grăbit să primească ori ce noutate, mei să le descopere. A arătat metodă şi sistem în păstrarea tradiţiilor. Datorită influenţei lui Zimmermann, el creiă opera sa principală „Sistem de estetică generală", cuprinzând principii pe care le apăra şi pe care le-a aplicat mai târziu în diferite monografii, care serveau ca introducere la editarea operelor autorilor defuncţi sau care apăreau în diverse publicaţii speciale. : ■ Cu toate că legile rigide ale armoniei simetrice nu mai sunt aplicate în zilele noastre, lucrările acestea solide şi conştiincioase formează baza principală a studierii evenimentelor celor mai importante din prima jumătate a secolului XIX. Generaţia scriitorilor, născuţi către mijlocul secolului, aduse o mare schimbare: sunt. creatorii realismului croat. Eugeniu Kumicic şi Anton Kovacic sunt iniţiatorii. Ei publicară în 1881. şi 1882 primele lor lucrări importante, Kumicic „Olga şi, Lina", iar Kovacic „Fiskal", care în jargonul popular înseamnă „avocat". O altă îndrumare o aduse Ksaver Sandor Gjalski, care a publicat în 1884 nuvelă, celebră mâi târziu „Illus-trissimuş Battorch". El se declară; discipolul . lui Turghenief şi al scriitorului german- 565 - © BCU contimporan Karl Emil Franzos. Acestora doi le datorează el melancolia şi blândeţea pe care o aduse şi în formarea propriilor sale concepţii despre viaţă, ca şi bunătatea faţă de generaţiile trecute, ceea ce îi fu cu atât mai uşor, cu cât le prevedea prăbuşirea apropiată şi inevitabilă. Cu timpul, Gjalski a devenit un prozator de mâna întâi: productiv, inventiv, bogat în subiecte şi descripţii colorate viu, observator subtil, psiholog delicat, înclinat spre filosof ie (se recunoştea discipol al lui Schopenhauer). După modelul lui Turgheniev în „Amintirile unui vânător", el a descris într’o serie de nuvele diverse tipuri din nobleţea provincială croată, în momentul critic al existenţei ei, adică în epoca desfiinţării robiei ţăranilor. Această robie însă nu lua niciodată formele exclusive şi fioroase ca în Rusia. Boierii croaţi nu erau oameni violenţi şi servitorii nu erau robi .Primii trăiau încă în vechea strălucire, pe care o menţineau cu mari sforţări, respectând toate obiceiurile vechi, iar cei din urmă, deşi emancipaţi oarecum, nu se regăseau în situaţia, nou creată. Gjalski a ştiut să dea acestei lumi dispărute un farmec poetic nemăsurat şi prima sa nuvelă a cunoscut un succes răsunător. Cu timpul, după Senoa, a devenit autorul croat cel mai fecund. Creaţia sa literară cuprinde aproape douăzeci de volume de romane şi nuvele; în afară de seria „Sub vechile stra-şini“, care a avut un succes nebănuit şi alte cărţi în acelaş gen: „Colindări prin pământul mumă", „Pe pământul strămoşesc", el a scris şi o altă serie de romane asupra problemelor de actualitate, care preocupau pe intelectuali. El privea problemele mai mult din punct de vedere intern şi particular; astfel a descris destine particulare, dar tipice, fără să atingă problema colaborării sau antagonismului dintre popor şi intelectuali. Cu toate că dragostea de patrie l-a dus la fatalismul din nuvelele sale oculte, magistral concepute, a rămas totuşi cosmopolit prin educaţie, aristocrat nu numai prin naştere, dar şi prin darurile fireşti, cari îl făceau să păstreze o rezervă plină de demnitate Kumicic şi Kovacic erau fii de ţărani şi aparţineau grupului extrem al „Dreptului croat" fondat de Starcevic. Kumicic a fost ales de două ori deputat al dietei croate. El se interesa în special de clasele muncitoreşti. Intr’o serie de romane, şi-a prezentat mica sa patrie, Istria şi litoralul croat, idealizând un popor alcătuit mai mult din pescari şi marinari, în timp ce femeile şi bătrânii duceau acasă o viaţă fără pată din punct de vedere al moralităţii. Ceea ce într’adevăr corespundea realităţii, dar Kumicic s’a arătat lipsit de obiectivitate, spunând că tot răul venea dela străinii imigraţi în acea regiune. Patriotismul înfăcărat al lui Kumicic, care a rămas toată viaţa un om cinstit, cu un caracter solid, era indicat pentru descrierile sugestive. Kovacic care trebuia să lupte pentru ca să-şi câştige existenţa, şi ale cărui romane apăreau în foiletoane, nu a dat dovadă în operele sale de prea mult echilibru şi prevedere. Chiar ultimul său roman, „Grefierul", are aceleaşi defecte ca şi cele două precedente. Printre scenele magistral prinse, mai ales din viaţa ţăranului, găsim reveniri la cel mai ieftin romantism. Divagările în composiţie, un amestec de motive dezordonat şi un pesimism negru se pot explica la omul acesta auster, dacă ne gândim la viaţa sa spirituală chinuită: a murit într’o casă de nebuni Câţiva ani mai târziu, Josef Kozarac, de aceiaşi vârstă cu Kumicic şi Kovacic, a publicat primele sale nuvele despre viaţa ţăranului din Slavonia. Kozarac, care-şi făcuse studiile de agronomie la Viena, era îndrăgostit de viaţa de ţară. Intr’un pasagiu intr’adevăr minunat al „Grefierului" lui Kovacic, e o descriere nemuritoare a existenţei paşnice a ţăranului din Zagorje. Kozarac avea de a face cu ţărani inteligenţi, spirituali, cu orizonturi mai largi, dar cari, trăind pe un pământ prea roditor, căutau 566 © BCU Cluj, plăcerea şi evitau munca. Ce rasă minunată de oameni care alergau singuri spre pierzare! Kozarac şi-a pus toată inima şi toată ştiinţa ca să îndrepte starea de lucruri, să aducă o reînoire. Din această cauză el devine câte odată chiar pedant şi didactic, cum de pildă în „Capitaluri moarte" care, cu fragmentele din „Capitaluri vii“, au format opera sa capitală. Câteva din nuvelele sale sunt prea încărcate de argumente sociale, economice şi similare şi iată de ce sunt lipsite de profunziune, cu toate că are pagini cari deschid perspective de psihologie neaşteptată. Nuvelele lui Kozarac, care înfăţişează viaţa de ţară, nu seamănă întru nimic cu povestirile ţărăneşti de odinioară; ele sunt pătrunse de o adâncă dragoste pentru destinele omeneşti, care sunt cu atât mai turburătoare, cu cât mai iremediabilă e situaţia. Kozarac aspira la un optimism liberator, fără să-şi dea seama că adevărata sa forţă stătea în aceste mici povestiri scrise cu verva unui adevărat povestitor şi sfârşite printr’o resemnare blândă: „Trei zile la fecior", „Rochia", etc. Seria scriitorilor realişti se termină cu Vjenceslav Novak şi Yanko Leskovar. Talentul lui Novak s’a desvoltat în mod curios; el nu a avut nici un imbold evident de la literatură. Bogata sa bibliotecă cuprindea nenumărate cărţi despre muzică şi sociologie, dar un număr foarte restrâns de lucrări ale marilor contimporani ai literaturii. Iată de ce el pricepe foarte bine problemele care se impun vremurilor sale, dar nu ştie să facă din propriul său sentiment stilistic o călăuză sigură pentru soluţionarea problemei. Meritul său e de a fi apropiat întotdeauna realismul de psihologie. Viaţa sa era plină de iubire şi de înţelegere, pe care o avea pentru cei ce suferă, atitudine care a făcut să fie comparat cu Cehov. Cea mai mare parte a elementelor autobiografice e cuprinsă în romanul „Două lumi", unde descrie impresionanta tragedie a unui muzicant genial, obligat totuşi să trăiască în atmosfera înăbuşitoare a vieţii de provincie. Yanko Leskovar este un predecesor al apropiatului curent literar, supranumit în Croaţia „Moderna". După el, romanul nu mai e prilej de a-ţi expune ideile sociale sau filosofice. Literatura se identifică cu viaţa pur şi simplu, fără ca să fie nici cea mai frumoasă, nici mai aspră; ea nu e poetică decât prin subtila interpretare a naturii, a sufletului şi a existenţei. Titlurile celor două romane ale sale sunt revelatoare: „Un castel în ruine" şi „Umbrele unei iubiri". Ele reprezintă o resemnare paşnică în splendoarea crepusculară. Figurile celor doi copii, pastele gingaşe, ne apar grandioase în renunţările lor curagioase. Lucrările sale ca nuvelist sunt încă mai profunde; din nefericire însă, Leskovar a renunţat la activitatea literară de tânăr, de la 44 de ani. El a adus un mare serviciu noii generaţii literare, dând preferinţă elementului artistic în literatură. EPOCA CONTEMPORANA Personalitatea exuberantă a marelui liric S. S. Kranjcevic domină începutul secolului. Dela Preradovic literatura croată n’a mai cunoscut mari lirici. Poezia lirică avea câţiva reprezentanţi (Palmovic, Harambasic, Arnold, Hranilovic, etc.) dar nici unul dintre ei nu poate fi considerat ca mare poet. August Harambasic a fost maestrul tânărului Kranjcevic. Amândoi erau legaţi printr’un patriotism înflăcărat. Retorica patetică a lui Senoa i-a format pe amândoi, dar Kranjcevic a găsit în Harambasic un tovarăş care se distingea printr’o excelentă versificare şi prin elanul ritmic al poeziei sale. Kranjcevic nu izbutea decât arare ori să atingă o astfel de virtuozitate. Versurile sale erau făcute cu un material mai aspru, dar de durată mai lungă. Doi factori au avut o importanţă esenţială în modul său de a rupe legăturile literaturii tradiţionale: şederea la Roma şi citirea operelor filosofilor germani Hegel, Schopenhauer 567 © BCU Cluj şi Nietzsche. Kranjcevic s’a dus la Roma ca să studieze teologia ca elev al Colegiului German .Câteva luni după aceia, pradă îndoelilor religioase, el a părăsit Institutul. El vedea în cetatea eternă Roma păgână a antichităţii care, cu Biblia, a devenit pentru el un izvor nesecat de inspiraţie poetică. Cugetarea sa filosofică înclina din ce în ce mai mult spre un pesimism cu un caracter titanic, religios şi revoluţionar în acelaş timp. Pe când Preradovic, cu toate loviturile soartei, îşi păstra echilibrul interior şi credinţa în bunătatea divină, Kranjcevic imputa Creatorului de a fi admis răul şi de a fi rupt armonia Universului. Aceasta însă aduse o discordanţă în sufletul poetului; căci patriotismul său era atât de pozitiv, însufleţit de o credinţă atât de curagioasă, că numai boala din ultimii ani reuşi să-i slăbească rezistenţa şi i-a irosit poezia într’o lume de visare. Dar în anii cei mai activi, lupta sa pentru libertate a căpătat şi un caracter social, nu numai naţional. „Iisus pe baricade" este un strigăt în favoarea egalităţii universale, ceea ce trebuia să reprezinte o compensaţie pentru paradisul pierdut. „Prima greşală" un oratoriu (pus în muzică de Zajc) e o apoteoză a muncitorului şi a muncii. Kranjcevic s’a născut în 1865, patru ani înaintea lui Harambasic. Reprezentanţii mai de seamă ai mişcării zisă „Modernă" s’au născut către 1870. Nazor. Dom-janic, Livadic, Vidric, Simunovic, Matos, Nehajev, dar Vojnovic, născut în 1857 şi care şi-a început activitatea cu nuvele realiste, este acela care leagă această generaţie cu cea precedenta Vladimir Nazor e fără îndoială poetul cel mai fecund şi cel mai universal din epoca de astăzi, un poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Chiar romanele sale sunt poezii în sensul cel mai înalt: „Sarko" e autoportretul autorului, văzut din punctul de vedere al câinelui său credincios: „Loda, păstorul", e un roman de istorie şi sinteză a insulei Brac, ţara de baştină a poetului, amestecată cu povestirea aventurilor unui satir. Nazor e prin firea sa un poet liric. Cele două lucrări epice, „Ursul Brundot" şi „Pasărea fermecată", ca şi o minunată serie de povestiri şi legende, adăugate la nenumărate cărţi de poezii, formează biografia interioară şi exterioară a poetului. Vezi în ele sforţarea de a interpreta misterul luptei dintre Bine şi Rău în microcosm ca şi în macrocosm, lăsând să se întrevadă o ascensiune a întunericului către Lumină. In primii ani ai tinereţii sale, Nazor se resimte oarecum de influenţa lui Cardueci şi D’An-nunzio. Robusteţea solemnă a versurilor sale aminteşte pe poetul „Odelor barbare". Poet al forţelor sălbatece, el îşi înfige rădăcinile în sânge şi pământ. In vreme ce scriitorii din şcoala „Modernă" aderau la ideia „Artă pentru Artă", declarând că vor să libereze literatura de orice altă consideraţie, chiar şi aceea de ordin patriotic, Nazor publica volumul său „Regii Croaţiei" (Hrvatski kraljevi), serie de portrete impresioniste de o frumuseţe încântătoare; el nu combătea patriotismul, ci mai curând teza romantică, după care, Croaţii erau „porumbiei" pacifişti, care vorbeau ca profeţii, sfinţii şi martirii. In timpul literaturii zisă modernă, poezia lirică înflori. Nu numai Nazor, dar şi alţii (Domjanic, Vidric, Begovic, Matos şi Vojnovic) au lărgit domeniul poeziei lirice, împrumutând motive din secolul XVI, din Renaştere, din Roma în decadenţă, din Raguza în declin, şi chiar din viaţa melancolică a Zagrebului de altădată şi de astăzi. Ei au făcut limba mai gingaşă, dând ritmului eleganţă şi muzicalitate. In general se observă foarte mult contactul cu literatura mondială contimporană. Cuvinte străine îmbogăţesc limba poetică şi o ajută să rezolve problema atât de delicată a rimei. Motivele exotice rivalizează icu cele naţionale: virtuozitatea lui Matos şi a şcoa-lei. sale (în care s’a distins mai ales Liubo Wiesner) s’ar fi apropiat foarte mult de o 568 © BCU Cluj, artă decorativă, dacă aceşti „aventurieri ai vieţii" n’ar fi avut atâta sentiment spontan, natural. . Teatrul a fost o mare cucerire în acea epocă. Ştefan Miletic, din fericire, a fost un om cu toate calităţile necesare pentru conducerea Teatrului Naţional, al cărui local nou, construit în 1895, a fost înzestrat cu tot ceea ce cere o scenă modernă. Avea un gust rafinat, o educaţie mondenă şi pe deasupra era dotat cu un idealism surprinzător: de multe ori a făcut faţă nevoilor financiare ale teatrului din propria-i avere. In mai multe volume de cronică teatrală, el a făcut dări de seamă şi despre activitatea sa, dând dovadă de o profundă cunoaştere în chestie de teatru. Visul vieţii sale era să pună pe scenă o serie de drame din istoria croată, în stilul lui Shakespeare; să creeze un nou Bayeruth după exemplul lui Wagner. Dar un asemenea program grandios nu corespundea teatrului lui Ibsen şi nici simbolismului „teatrului poetic" al lui Maeter-link care în acea epocă domina scena. Totuşi trebuie privit ca un mare progres faptul că câţiva autori (Vojnovic, Ogrizovic, Begovic şi Kosor în primul rând) nu mai scriau piese sortite lecturii numai, ei opere teatrale, care avură un succes adevărat pe scenă. In genul acesta de activitate primul loc revine, fără nici o îndoială, lui Ivo Vojnovic. „Echinoxul"' e o dramă naturalistă din viaţa populară, în timp ce „Trilogia raguzană" e tabloul impresionist al vieţii, din ultimul veac, din viitoarea republică liberă a Raguzei. In prima dramă, iubirea de mamă, gata la toate sacrificiile, învinge toate instinctele deslănţuite, iar în a doua, lumea nouă şi tânără a epocei reuşeşte să se irnpue cu toată splendoarea lumei antice, acum dispărută. Ogrizovic şi Begovic sunt experţi ai technicei teatrale şi se sprijină mai mult pe efectele scenice decât pe profunzimea şi bogăţia ideilor. , Kosor, în dramele sale din viaţa populară, a încercat să facă abstracţie de tot ceia ce este decorativ, de tot ceea ce face parte din folklor şi să dea instinctelor radicale forma lor primitivă. Drama sa cea mai puternică este „Focul patimilor". Unicul roman important al acestei epoci e „Fuga" lui Nehajev (Milutin Cihlar), roman al spovedaniilor, care îşi însuşeşte, cu o siguranţă puţin obişnuită, technica naturalismului psihologic, descriind catastrofa unui om modern cu o cultură rafinată : fuga din viaţa strâmtă a biurocratismului capitalei, evadarea din viaţa de ocnaş din-tr’un târg provincial, fuga omului de sine însuşi, în sfârşit fuga vieţii însăşi. Nuvela în schimb a fost mai fericită în destinul ei. Matos, Livadic, Ogrizovic, Nehajev, Kosor, Li-sicar, ete., prezintă o mare varietate de valori sentimentale şi de teme. Cel mai original dintre aceşti povestitori este Dinko Simunovic, care a ştiut să reproducă cu un instinct neasemuit atmosfera psihologică a ţării sale, regiunea munţilor dalmaţi. ■, ■ . După o luptă aprigă, ce către 1900 a aprins discuţiile dintre „Vechi" şi Moderni" şi din care luptă, fără îndoială au ieşit învingători aceştia din urmă, s’a făcut în sfârşit lumină complectă în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale nouei.. poezii, cu atât mai mult, cu cât neaşteptata desvoltare a artei în Croaţia i-a,adus însemnate puncte de sprijin. A. G. Matos, un spirit veşnic neliniştit, foarte talentat şi plin de dreaptă judecată artistică, a adus dela Paris, unde a stat câţiva ani ca dezertor, critica impresionistă, diametral opusă criticei statice, ţinută până atunci la rang înalt de către Srepel, Markovic şi alţii.. Nehajev, care şi-a făcut studiile la Viena, s’a ocupat mai a-les.de critica teatrală. El era mai puţin combativ, mai echilibrat şi îşi aprofunda ştiinţa până la sinteze subtile, care îşi găsiră expresia într’o serie de schiţe sclipitoare. El nu se ocupa numai de problemele literare, ci a făcut şi portretul multor persoanalitâţi din politica croată. Observaţiunile lui Matos asupra lui Baudelaire, scrise înainte .ea acesta să fi ajuns la celebritate, îşi păstrează până astăzi valoarea, ca şi delicata analiză a Iul „Hamlet" de Shakespeare, făcută de Nehajev. In prima parte a secolului nostru, trei curente literare diferite se manifestară : „modernul", „expresionismul" şi realismul idealist (pentru acesta din urmă, istoria literară va trebui să găsească o definiţie potrivită şi să-i precizeze tendinţele). Expresionismul a început către 1917 cu „Pan" şi cele „Trei simfonii" de Miroslav Krleza, operele sale lirice cele mai originale. Intr'un cadru majestos este reprezentată lupta dintre Dumnezeu şi Pan, fragmentat, după metoda expresionistă, în nenumărate tablouri mici. care reprezintă pasagii plastice şi ou un cuprins sentimental, care descoperă o lume nouă de senzaţii dintre cele mai intense. Talentul lui Krleza e multiform. El a cultivat toate genurile : poezie lirică, roman, nuvelă, dramă, schiţe, critică, polemică, pamfletul şi de cele mai multe ori în felul următor : în diverse reviste, pe care le-a fundat succesiv, el îşi păstra rolul preponderent, pentru a deveni di timpul redactorul principal şi de multe ori unicul colaborator. Forţa lui adevărată însă sta în dramă. In epoca expresionismului, el domina scena cu lucrările sale, dar a supravieţuit acestor mişcări literare După 1925, a publicat un ciclu de drame conţinând cruda analiză a unei familii de noi îmbogăţiţi, răsăriţi din vârtejul social de după războiu şi a aristocraţilor decăzuţi. Drama în două părţi „In Agonie” reprezintă fără îndoială apogeul operelor sale; acţiunea e bazată pe patru personagii. Principalii reprezentanţi ai expresionismului, în afară de Krleza, în poezia lirică, au fost A. B. Simic şi G. Krklec, iar în proză U. Donadini; în poezia dramatică T. Strozzi, I. Kujundzic, K. Mesaric, etc. Să ne fie îngăduit să justificăm de ce este aşa de redus tabloul literaturii de astăzi: este din pricina distanţei istorice. Multe condiţii prealabile ale creaţiei poetice ar fi de studiat şi de explicat. „Faţa dublă a timpurilor de faţă" — ca să întrebuinţăm titlul unei serii de articole de neuitat ale lui Wilhelm Lentrodt — de abia ne îngăduie să aprofundăm o mulţime de lucruri. Sub eticheta generală „Arta socială", se găseau „Marxişti croaţi" ca şi „naţionalişti de stânga". Cenzura oficială de atunci, neavând nici o maximă determinată care să-i poată orienta activitatea, neştiind exact dacă o operă literară ce-i era prezentată putea fi pusă sau nu în mâinile publicului, creia obstacole de tot felul, înăbuşea multe elanuri în germene şi împingea pe scriitori să-şi mutileze lucrările. Ea confisca adeseaori, cu o întârziere evidentă, ediţii întregi de opere noi. Astfel, primul roman al lui Budak a fost interzis îndată ce a fost pus în vânzare, iar A. Bonifacici, pentru ca să nu aducă vreun prejudiciu editorului său, a suprimat singur paginile mai tari, în care descria suferinţele îndurate de deţinuţii politici. Trebuie de asemenea menţionat obstacolul provenind din faptul că clasa 1910, din cauza războiului mondial, a fost săcătuită de copiii ei şi prin urmare, nu a putut să ajungă la o maturitate interioară. Astfel operele lor, deşi desvăluind adesea talente remarcabile, prezintă o confuzie şi o disonanţă intimă. Np este deci de mirare că în perioada care desparte cele două războaie, numeroase opere de valoare au fost publicate de scriitori, aparţinând altă dată mişcării zisă „Moderne" sau care s’au născut în 1890. Aici se plasează cele două romane ale lui Nazor, „Sarko" şi „Loda", ca şi poezia în dialect kaikavian a lui Domjanic, care l-a făcut atât de popular pe acest scriitor, cel mai aristocrat dintre toţi cei ce făceau parte din grupul „modern". Aoelaş lucru se poate spune şi de romanul biografic a lui Nehajev „Lupii", care a fost publicat cu ocazia aniversării mileniului regatului croat, în 1925. Nehajev a descris figura puternică a lui Cristofor Frankopan, „regele croat neîncoronat", şi a tatălui său Bernardin, cei doi reprezentanţi importanţi ai neamului lor. Romanul prezintă cea mai mare contradicţie cu „Fuga", de acelaş autor. Câtă schimbare în numai 20 de ani! In locul omului modern, numai nerv şi sensibilitate, 57° © BCU Cluj1 oameni energici, cu o voinţă neclintită, plini de înflăcărare eroică şi de perseverenţă. In locul vederilor personale cu contururi şterse de altădată, un realism obiectiv, documentat de investigaţiuni făcute timp de zece ani, în aceleaşi locuri unde se petrece şi acţiunea romanului. Printre cei născuţi în 1890, se distinge mai ales talentul puternic al lui Mile Budak. Romanul său, epopee în patru volume „Căminul" în care sunt expuse într’o descriere foarte plastică conflictele câtorva personagii, în legătură cu pământul şi cu comunitatea familiei, trebuie considerat ca cel mai mare succes al genului. La fel şi în celelalte lucrări ale sale (romane şi nuvele) cu motive din provincia sa, Lika, Budak e de o forţă neînfrânată. Sida Kosutic, făcând parte dintr’o generaţie mai tânără, a publicat de asemenea un roman cu subiect din viaţa ţărănească, intitulat „Pe câmpia noastră", pe când Antun Bonifacici se ocupă cu problemele contimporane de ordin universal, care din punct de vedere al tezelor expuse, sunt tratate cu multă dibăcie şi s’au bucurat de succes. „Sângele pământului" este. după opinia sa, naftul ce trebuie găsit sub pământul croat. Slavko Batusic a recurs la imaginaţie ca să transfigureze poetic paradoxele vieţii. Din generaţia lui Budak face parte şi cel mai mare liric al epocei, Tin Ujevic. Nu este un poet al tezelor „actuale", dar poeziile sale, de o formă desăvârşită, se disting printr’o nobleţe a spiritului şi o profunzime în gândire de vizionar. Intr’o serie de schiţe cu subiecte foarte interesante, Ujevic şi-a expus vederile asupra lumii şi asupra artei. Stjepko Trontl, un liric delicat, e primul dintr’o serie de nuvelişti mai tineri ca el. ; In povestirile sale, prea numeroase, dar pline de contraste („Cele cinci ţigări", el depăşeşte pe ceilalţi prin maturitatea şi sensul vieţii; alţii, ca Nametak, Per-kovic, Goran-Kovacic, Mihalic, Kaleb) s’au arătat maeştrii în descrierea pământului de baştină . * Trebuie subliniat de asemenea locul important pe care l-a ocupat printre prozatorii moderni Slavko Kolar, cu un simţ sigur al humorului şi un instinct înăscut in a observa toate dedesubturile vieţii, filosofie care l-a ajutat să treacă peste toate catastrofele. Din abundenta producţie lirică din ultimii ani, trebuiesc menţionate culegerile de poezii ale lui Vladimir Kovacic, Vlado Vlaisavljevici, M. Balota, Ivo Lendic, Dobrisa Oesaric, Dragutin Tadijanovic, Vjekoslav Majer. Bogate în conţinut, cu toate că reduse ca număr, aceste culegeri sunt simboluri de tendinţe mai înalte, răsărind din noianul de producţiuni poetice din ultimii ani. Datoria, care este aceea a întregei naţiuni croate, de a îmbogăţi cât mai mult viaţa independentă a ţării în toate domeniile, atât spirituale cât şi materiale, va provoca, inevitabil, o scădere a producţiei poetice în viitorul apropiat. Mulţi dintre cei cari, abătuţi dela existenţa lor normală, din cauza predominanţei sârbe, nu puteau face altceva decât să-şi încredinţeze tânguirea unor mici culegeri de poezii, pe care le vindeau apoi confraţilor şi cunoştinţelor, vor trebui îr /iitor să se consacre unei activităţi mai vii. Adevăratele talente nu vor mai fi reduse ia tăcere, ci, dimpotrivă, se vor maturiza şi selecţiona. Credem că nu ne înşelăm sperând că literatura de mâine va da o mai mică importanţă cantităţii şi că unicul său scop va fi bogăţia cuprinsului, bazată pe expresia puternicei activităţi constructive a poporului croat. , . , ....... NICOLA ŞOP CASA PĂRĂSITĂ In româneşte * DE CGRNELIU MOLDOVANU Lumina la fereastră n’o mai aprinde nimeni... - . . Toţi au plecat, se pare... Ori poate dorm adânc... Portiţa larg deschisă la ţarc aşteaptă ’ntruna, Mici îngânat de fluer, nici oi care se’ntorc. Şi parc’aud în umbră un sfârâit de fus — Stau ipoate în ograda bătrâne oare torc.,; . Dar nu... Căsuţa-i goală... Nici un dulău de pază, Doar un motan pe prispă mai toarce somnoros.. Şi parcă’n broasca uşii s'a învârtit o chee. Aştept să văd o fată uşoară ca o umbră Cum trece cu ulciorul în vale spre izvor..; ' •Şi totuşi nu >e nimeni... Doar vântul înserării . • Urnind din loc tăcerea pe uşa’ntredeschisă... ' 57a, IISUS PRIN LIKA DE ’ MILE BUDAK S’a petrecut de mult aceasta. Nu-şi mai amintesc nici cei mai bătrâni oameni din Lika, dar fără îndoială că s’a petrecut. Domnul nostru Iisus Hristos a venit în ajutorul nostru, a plecat cu Sf. Petru ca să înconjoare lumea, să vadă cum trăiesc oamenii, cum se poartă şi după cele văzute, să le orânduiască viitorul. Sfântul Petru era un pescar simplu şi neînvăţat, dar fără margini de supus şi credincios învăţătorului; era şi cam uituc şi tare de ureche; nu auzea decât atunci când îi strigai în ea de aproape. , Ca să-l încerce şi în acelaş timp ca să-l mai lumineze, Domnul îi punea tot felul de întrebări despre pământ şi despre oameni. Sfântul îi răspundea într’adevăr despre toate eu ştiinţă. . ..... Colindară astfel toată lumea şi au ajuns şi în Dalmaţia. Au trecut pe la Velebit în frumoasa Lika. Sfântul Petru a privit cu luare aminte de jur împrejur, ca, să vadă tot ţinutul, munţii, stâncile, pietrele şi câmpia, aşa încât să poată răspunde uşor când Domnul îl va întreba. Când se adâncea prea mult în gânduri, se îndepărta de învăţător. — Vorbeşte, Simone! îl striga Domnul. , , — Da, Rabi •— se apropia Sfântul Petru — aici este Halan. —- Minunat munte! răspunse învăţătorul zâmbind cu zâmbetul său dumnezeiesc, plin de divinitate. , , — Da, Rabi! aproba Simon fiul lui lonâ —< muntele se cheamă Velebit, (adi- că măreţ). — Dar colo jos, colinele celea? — Acolo, Rabi, se găseşte Lika, Este numai piatră. Uite, cât cuprinzi cu ochiul, numai munţi şi dealuri, numai piatră peste piatră lustruită. Vânturile cerului au svâr-!it ici şi colo câte un pumn de pământ, ca să poată răsări puţintică iarbă pentru păşune şi un desiş pentru păsărele. La Velebit este o pădure fără margini, se pot cuibări şoimii şi vulturii acolo, se adăpostesc haiducii şi dănţuiesc zânele. ,, — Ia te uită, Simone, fiu al lui lonâ, la luminişul acela din vale, la răscrucea cu pârâul, nişte colibe răsărite ici colo de parc’ar spune una alteia: ,,Ne pândeşte cineva? “ Ce este acolo? © BCU Cluj — Lovinaţ, Lovinaţ, Rabi — răspunse Sfântul. Aici este miezul lumii. Dacă ajungem la Lovinaţ, nu mai putem merge mai departe. Ne putem întoarce şi pleca înapoi, căci mai departe de aici nu este drum. —..........Dacă spui tu aşa, fie! — răspunse blând învăţătorul. Timpul trece, se apropie anul ; — Tu zici, Rabi! — se grăbi Sfântul. Aici aproape este Sveti Rok. învăţătorul îi zâmbi iar cu bunătate şi adăogă: -— Nu mergem nici mai jos, dacă nu se poate trece peste pietre şi lespezi... — Da, Rabi. Iar colo mai departe, peste Lovinaţ, este Ploca. —> Cum arată oamenii din Lovinaţ, din mijlocul lumii? mai întrebă Domnul. —■ Tare frumoşi, minunat de frumoşi, Invăţătorule! Pe aici sunt târgurile pentru toată vecinătatea. Oamenii sunt frumoşi şi la chip şi la suflet ca toţi Likanii. Numai că sunt nemulţumiţi. Domnul îl privi lung, ca şi cum ar fi întrebat de ce. — Da. Rabi, sunt nemulţumiţi, pentrucă ei cred că locuitorii din Ploca îi fură. iar cei din Svetoroceani îi înşeală şi mai mult, căci aceştia pot plăti mai mult. — De ce nu se plâng? De ce nu se duc la judecătorie? -— Asta ar fi mare ruşine, Rabi. Un Likan adevărat se ceartă rar — abia îşi aminteşte — dar nu se plânge niciodată, căci ştie că treburile lui nu i le poate judeca nimeni mai bine ca el însuşi... — Cum am putea să-i ajutăm atunci pe Lovinaţi? întrebă învăţătorul, încercând pe Sfântul Petru. — O, Rabi! răspunse repede Sf. Petru, Tu găseşti că Lovinaţii nu se ajută ei singuri? — Atunci de ce se mai plâng? —■ Se plâng, dar nu vor ea să ştie şi alţii Domnul, zâmbind blând, grăi: — Atunci, ca să-i uşurăm pe Lovinaţi, isă facem să izvorască un izvor în mijlocul lumii şi să-l botezăm Vrelo Mudnosti (lsvorul înţelepciunii). Cine o să bea din el, nu mai poate să fie înşelat şi nici nu i se va mai putea fura. — Da’ el, Rabi? El va putea să fure şi să înşele? — Nu! Nici el! — Invăţătorule, mută atunci izvorul dela Lika! Nu te teme de nimic, Simon, fiu al lui Iona —> răspunse Domnul, înţelegând cuvintele lui Petru. Likanii au să priceapă numai decât apa sfântă din Izvorul înţelepciunii.. Da, da, fără îndoială! făcu Sfântul liniştit. — Da. Căci ei .sunt cei mai înţelepţi! întări învăţătorul spusele sale şi continuă: — Ia te uită, colo jos, în faţa colibei s’au grămădit o mulţime de oameni şi privesc în sus. Ce sat e acolo? Pare ca femeia lui Lot. — Da, da, Rabi! Aceştia sunt Loticii. Lotici se numeşte satul de colo. Numai că oamenii lui sunt puţin cam năuci. Se scoală uneori, se miră de toate şi nu ştiu ce să facă... Colo mai departe sunt satele Plana şi Poliana. Numai piatră seacă. Dincolo numai haiduci, vulturi şi lupi. — Dar colo mai spre miază zi: ici un oraş, colo un sat... Nu ştii ce este? — Tu ai spus, Rabi! Graeiac. Un orăşel drept şi cinstit. Dar nu-1 iubesc, căci are şi tribunal... — Şi de ce are tribunal? • 574 © BCU ■— Aşa, Rabi. Unde este mineral, acolo este mină, acolo este şi Rudopolie şi Bruvno şi Ştikada şi Gudura, iar în apropiere se află şi Mazin. Ei au şlefuit talpa piciorului, şi-au uns călcâile şi roata, apoi au fugit în râpă, ca să fie cât mai departe de judecată, dar judecata umblă după ei, aşa încât satul ăsta s’a făcut aşa de vestit prin haiducii şi oamenii săi, încât Tribunalul a trebuit să-şi facă aici aşezarea. Lumea însă tot n’a vrut. Nu, nu ne trebuie judecata oraşului! au spus. —- Dar de partea cealaltă, ce mai este? întrebă Domnul; Sfântul Petru era încă om şi ochiul său pământesc nu vedea ce-i arată Rabi. Atunci învăţătorul făcu pe Petru să vadă şi spuse din nou: — Oraşul de colo ce stăpân are? —• Da, da, Rabi, ai spus! Este Gospici — se grăbi Sfântul Petru. E un oraş drept şi cinstit. Oraşul de seamă al Likăi, şi al lumei. Cea mai mare însemnătate o capătă prin clădirea aceia mare şi frumoasă, la care aleargă toţi voinicii. Se cheamă „Stokauz“: e o închisoare. — De ce este închisoare în oraş dacă oamenii sunt drepţi? . - Ca să nu supere, Rabi, pe cei mai drepţi şi mai cinstiţi ca ei. Aici e cel mai roditor ţinut şi de aceia instituţia asta şi-a găsit aici aşezarea. Pociteli, Vrebac, Sridnja, Gora, Korenica, toate apele udă câmpia ei. Iată şi Udbino, de unde au gonit pe Turci; de aici se întinde apoi Lapac şi Boricevac, iar pe munţii aceştia Brinje, Jezerane, toţi, până la Ploca; cea mai mare parte din locuitorii lor au ajuns în faimoasa clădire a oraşului, la Ştokauz. Tot aici este şi un Tribunal, mai mare ca cel din Graciac. Udbino a fost cucerit de vitejii ţinutului, Otocica a fost făcut de haiduci, iar acel orăşel de colo,, frumos ca puful, este Perusic. > — Dar muntele de colo? întrebă învăţătorul, un munte, frumos, singuratec care răsărea din câmpie ca o corabie de piatră, ca din brânză, a ieşit piatră cu piatră. — Da, Rabi, acesta este Zir. Iar colo în vârf albinele îşi întocmesc stupii, iar când dogoreşte soarele, mierea se varsă peste stânci. —< Miere! ah !— suspină învăţătorul, ca şi cum s’ar fi mirat. — Medak! Medak, aprobă Sfântul. Da, Rabi, orăşelul Medak este aproape de Zir, iar cel mai aproape de el este Raduc. Oraş drept şi cinstit. Goşii n’a trebuit să se plângă niciodată, căci n’a fost înşelat de nimeni, iar pe băieţii cinstiţi dela Ştokauz îi dă la învăţătură. Toţi sunt cinstiţi şi deştepţi, nevoie mare. Trebuie să fie daţi pildă! — Tu, Simon, fiul lui Iona, vorbeşti despre ei ca şi cum tu însuţi ai fi Likan! îi spuse cu un zâmbet blajin învăţătorul. Dar eu nu prea-i văd în preajma Tatălui Meu Ceresc! . — Oameni sfioşi, Invăţătorule! răspunse Sfântul scurt şi repede. Likanii sunt sfioşi şi nu le place să se înfigă aşa ,mai ales acolo unde ştiu ei că este puterea aproape. Dacă cineva se bucură de putere acolo, nu se bucură pentru el, ci pentru Lika. Altfel fuge de putere ca să nu se spună despre el că e încrezut şi că se împodobeşte cu însuşiri pe cari nu le are... — Rabi, lasă să treacă acum prin Lika pe Archanghelul Mihail. Ai să vezi că toţi cari sunt Likani adevăraţi au să se ascundă îndată. Nu că sunt nedrepţi sau necinstiţi. Nu, Doamne! Dar vei vedea cum se dă în lături din calea puterii şi asta din sfiiciune şi modestie. Iisuse, Iisuse, Rabi, — mai spuse Sfântul Petru — e drept că sunt amestecaţi, sunt de felurite credinţe şi de alt sânge, dar toţi simt la fel, sunt egali, simt uniţi, iubesc piatra şi pământul locului şi îi închină laolaltă aceiaşi rugă; 575 © BCU Doamne, ajută-mă şi dâ-mi putere - ' Cu coarnele să frâng coarnele, ' /Vaca liniştit s’o folosesc, - Laptele din ţâţă cu picătura să-l sug , Pe haiduc ca pe-un împărat să-l cinstesc . Pe stăpân străin să-l fugăresc... ‘ ' Ajută-mă, Puternicule Atotputernic. Binecuvântează-ne puştile mari şi mici, ..... , - Cu sfântă bunătate să mă priveşti pe mine, Toate acestea le spun în ruga lor, chiar când nu ştiu să vorbească. Sângele din ei se roagă! . învăţătorul, în nemăsurata lui bunătate şi dărnicie, nu putea să nu primească ruga ce-i înălţau Likanii. Şi, Domnul binecuvântă Lika, cu mâna-i dumnezeiască. — Fii binecuvântat, pământ roditor! Fii binecuvântat şi fericit! „Intre ei nu ne vom duce, dar să ştie să dea pământul să-l muncească săracii, haiducii să le dea generali, iar generalii să ia dela duşmani. Fiecare piatră să nască un erou, fiecare fir de iarbă o mamă rodnică şi mândră. Toţi să semene, dar nimeni să nu risipească! — Şi din ce vor trăi, Rabi? întrebă sfios Sfântul Petru. —f De asta se vor îngriji singuri Likanii! răspunse învăţătorul şi ridicând mâna, binecuvântă încă odată pietrele, lemnul, Lika şi Krubava şi după aceia a plecat dincolo de munte spre răsăritul soarelui. Acolo s’a oprit şi de pe oea mai înaltă culme a mai aruncat încă odată privirea Sa divină pe pământul, pe care nu s’a oprit piciorul Său şi nu se va opri decât în nori. Acel vârf al Velebitului, Likanii l-au numit Sfântul Munte. De atunci Lika este fericită, mândră, vitează şi săracă. 576 © BCU Cluj' TIN UJEVIC ZILNICA JELUIRE Cât de greu e să fii slab, cât de greu e să fii singur, să fii bătrân şi totuşi tânăr ! • Să fii' slab, neputincios şi singur, fără nimeni nicâiri, neliniştit şi disperat. Să umbli singur pe cărări ' şi’n norodu să fii strivit, fără niicio stea pe cer. Fără steaua vie-a sorţii, ce leagănul ţi-1 lumina ' ' } cu’nşelătoare curcubee. — O, Doamne, Doamne, aminteşte-ţi de-acele lucruri minunate ce mi-ai făgăduit. O, Doamne, Doamne, aminteşte-ţi ■/" şi de iubire, de victorii şi de lauri, şi de daruri. Află că Fiul tău rătăceşte ' în tristele văi ale lumii, printre spini şi printre pietre, ■677 © BCU Cluj din nenoroc în nenoroc ; piciorul lui e’nsângerat şi inima-i rănită. Şi paşii îi sunt obosiţi, şi sufletul său e mâhnit, şi el e singur, părăsit. Şi n’are soră, n’are frate, nu are tată, n’are mamă, n’are iubită nici prieten. / N’are pe nimeni nicăieri, numai un spin în inimă şi-o flacără în mâini. Singur, singurel călătoreşte, subt albăstrimea zăvorită, dealungul măni’ntunecate. „ Cui s'ar putea jelui ? Căci nimeni, nimeni nu-1 ascultă — nici fraţii cari rătăcesc ca el. O, Doamne, cuvântul tău mă arde, gâtu-mi prea strâmt e pentru el şi-ar vrea să cheme’n ajutor. # ARTA PLASTICĂ CROATĂ DE ■ , L. BABICI ^Jenumărate monumente de piatră stau dovadă încă dela începutul istoriei noastre naţionale de existenţa artei la Croaţi. Monumentele acestea din primele timpuri, rare chiar la marile naţiuni, prezintă caractere comune esenţiale. Cele mai însemnate din aceste preţioase monumente sunt, fără îndoială, acelea care datează din epoca suveranilor naţionali croaţi independenţii Cu toate că sunt de proporţii modeste, ele sunt de mare însemnătate ca valoare artistică (lăsând la o parte valoarea lor documentară), prezentând aceleaşi caracteristice ale artei noastre populare, ce se întinde pe întreg teritoriul etnic croat. Se pot urmări dealungul veacurilor aceste caracteristice particulare. Ele răsar din influenţa străină, confirmând astfel unitatea sentimentului artistic Ele dovedesc de asemenea existenţa unei voinţe artistice capabilă de a se desvolta timp de secole cu forţă inegală, atacată de toate influenţele posibile ale artei străine care, pe căi diferite, pătrunseseră mai mult sau mai puţin în regiunile croate. Poziţia geografică a acestor regiuni a determinat influenţa preponderentă în evoluţia artistică a Croaţilor. Toată viaţa artistică trebuie să se orienteze tocmai după cerinţele impuse de această poziţie. Apar deci limpede de tot aceşti factori de influenţă şi câmpul lor de aicţiune, care au variat cu mersul vremii, după evoluţia forţei lor intrinsece şi după afinităţile pe care le-au avut cu temperamentul naţional croat. Factorul cel mai puternic şi de o importanţă decisivă este fără îndoială acela care, de provenienţă sud-estică, leagă viaţa artistică croată cu occidentul şi cu expresiile artistice din bazinul mediteranean. Curentul acesta se simte cu o forţă inegală, încă din timpurile cele mai îndepărtate: dela imigrarea Croaţilor, trecând prin epoca suveranilor naţionalişti până în zilele noastre El este condiţionat de coasta maritimă liberă, locuită fără întrerupere de Croaţi, cu toate vicisitudinile vieţii politice. De o natură cu totul deosebită este factorul de provenienţă orientală. La origine el prezintă un caracter bizantin şi e mai slab. Influenţa lui creşte când vine indirect din occident, trecând prin Ravenna, Veneţia şi Ancona. Mult mai târziu influenţa orientală se manifestă cu mai multă vigoare în urma invaziei forţelor otomane în teritoriul etnic croat. Această influenţă este vizibilă mai ales în arhitectură: In formele edificiilor religioase şi profane, în simplitatea casei orientale până la formele mai complicate ale clădirilor feudale şi ale moscheelor. Islamismul s’a împotrivit desvoltării picturii şi sculpturii (arte interzise de religie), dar a exersat o dublă influenţă asupra meşteşugului şi a expresiei artistice primitive, introducând formele orientale. Din această 5 79 © BCU Cluj cauză, câmpul de acţiune al acestei influenţe se întinde mai ales în regiunea care a stat timp îndelungat sub dominaţiunea turcă. Această influenţă orientală se simte şi în portul naţional: încrucişarea formelor orientale şi autochtone i-a dat acest caracter original, pe care-1 păstră timp de veacuri. Cu mult mai înainte de invazia otomană, această regiune a cunoscut o încrucişare de influenţe autochtone şi orientale, care a realizat această creaţiune artistică primitivă, unică şi cu totul originală, a minunatelor monumente ale Bogomililor; Europa contimporană nu a cunoscut nimic asemănător nici în ceea ce priveşte puterea de expresie, nici în ceea ce priveşte numărul acestor monumente, care reprezintă o fază importantă. Trebuie subliniat că formele lor sunt identice cu cele ce întâlnim şi în zilele noastre în satele croate de azi. Paralel cu această influenţă orientală, apare mai târziu influenţa nord-occidentală. Cu timpul, aceasta din urmă se întinde din ce în ce mai mult, păstrând pe teritoriul nostru poziţia dominantă, mai ales în partea septentrională. Această influenţă e cu atât mai puternică, cu cât în ultimele secole, mai ales în al 19-lea, n’a mai cunoscut altă rivalitate şi. a rămas fără altă sferă de influenţă; influenţa meridională şi mai cu seamă cea orientală şi-a pierdut cu totul importanţa. Astfel se explică că cea mai mare parte din monumentele noastre artistice poartă semnele influenţei occidentale; toată viaţa noastră artistică este legată prin urmare de occident şi condiţionată de curentele lui artistice; iată de ce trebuie considerată ca partea periferică a vieţii occidentale. După monumentele din aceste epoci, această viaţă artistică se desvoltă in jurul a doi poli: unul situat în partea dalmată a Croaţiei şi celalt în partea sa panonică Centrele acestor doi poli, prin care desvoltarea artistică urmă legile polarizării, sunt reprezentate prin oraşele noastre care au fost centrele autorităţii eclesiastice şi civile, ca Knin, Bihac, Jajce, Mostar, Sarajevo, Ragusa, Senje, Bakar, Varajdin, Karlovac, Osijek şi mai ales Zagreb, care a devenit, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, centrul de atracţie al tuturor forţelor artistice. Zagrebul devine de acum centrul artistic, ce nu mai cunoaşte rivalitate. Alături de această activitate artistică personală, s’a desvoltat, dealungul secolelor şi pe tot teritoriul croat, arta impersonală şi primitivă a satului croat, care a arătat o voinţă artistică mai determinată şi mai originală decât creaţiile personale. E drept că această artă a cunoscut şi ea nenumărate influenţe ca şi arta individuală, dar ea le absoarbe şi transformă chiar formele artistice străine, dându-le din propria originalitate, ceea ce se poate observa în influenţa exercitată de formele artei baroce asupra artei primitive. Cu toate vicisitudinile, această voinţă artistică particulară îşi făcu drum în secolele trecute chiar în operele personale. Reprezentanţii acestei voinţe artistice particulare sunt artiştii născuţi în Croaţia. Originalitatea lor, cu toate că suferea influenţa formelor mai mult sau mai puţin străine, constă în faptul că ei au ştiut să dea acestor forme un caracter pur original. Pentru a ilustra şi justifica âceastă afirmaţie, e de ajuns să menţionăm numai două nume, fără să mai amintim numărul sculptorilor din ţară, al căror meşteşug neîntrecut a creat dealungul veacurilor minunatele monumente arhitectonice ale Croaţiei dalmate: maestrul Buvin de Spalaţo (Split) şi maestrul Radovan, care a sculptat portalul original al catedralei din Trau (Troghir). Cazul marelui maestru Juraj din Sebenic e o dovadă că chiar artiştii dalmatini localnici, veniţi din atelierele fraţilor Bon din Veneţia, puteau să depăşească pe maestrul lor şi să rupă legăturile indigene. Maestrul Juraj reprezintă ultima fază a stilului gotic înflorat, pe care-1 introduse în Dalmaţia; el a condus lucrările minunatei catedrale din Sebenic şi a executat numeroase alte lucrări în Dalmaţia şi Italia. . ş8o © BCU Cluj Interpretând astfel monumentele noastre artistice, se poate uşor constata cum evoluţia artei europene a avut ecouri contemporane (câte odată cu oarecare întârziere) chiar pe teritoriul nostru. Stilului roman îi succede stilul gotic, urmat de Renaştere, căreia ţara noastră, în domeniul artistic, îi datorează importante şi puternice personalităţi, Juraj Culinovici, J. Klovic, Franjo Laurana şi Ivan Duknovic (Ivan Dal-matinul). Alături de aceste mari figuri de artişti, trebuiesc adăogaţi şi acei modeşti sculptori, care trăiau dealungul coastei şi dintre cari cel mai cunoscut e Nicolas din Raguza. In acest oraş, exista, încă dela mijlocul secolului al XVI-lea, o şcoală locală de pictură. Printre numeroşii pictori trebuiesc menţionaţi Ugrinovic, Bozidarevic, Juncic şi Ogna-janovic. Nenumăraţi sculptori, maeştri în arta legătoriei şi ornamentaţiei cărţii, fac parte tot din această epocă. Toate acestea sunt o dovadă că viaţa artistică era atunci, la Raguza, multiplă şi variată. Sfârşitul stilului baroc lasă de asemenea la noi nenumărate monumente arhitectonice, sculpturi şi tablouri. Dar de data aceasta, centrul evoluţiei artistice se găseşte in Croaţia panonieă. In această epocă, statele şi ordinele Regatului apără, după cum se spune, relicvele, într’o luptă epică şi sângeroasă. Ridică în acelaşi timp la Prigorje, Zagorje şi Posavina nişte bisericuţe mici şi armonioase din secolul XVI şi XVII. Multe dintre ele sunt în lemn, ceia ce e foarte important. Sculpturile şi tablourile (portrete) epocei sunt executate de artişti croaţi şi străini, ca Babic în sec. XVII şi nenumăraţi alţi pictori, cari, sub influenţa artiştilor occidentali, creiată cu sculptorii şi arhitecţii stilului preţios baroc din Zagorje şi din Croaţia de Sus. Este, cum s’ar spune, partea periferică a curentelor artistice ale barocului din Austria şi din Italia septentrionala a epocei. Apariţia formelor clasice în arte ridică, la finele secolului XVIII şi la începutul sec. XIX, influenţa nord-occidentală la apogeu. Portretişti veniţi din Austria şi câţiva pictori croaţi satisfăceau în prima parte a secolului al XlX-lea nevoile destul de modeste ale societăţii de atunci. Câteva portrete caracteristice în stilul „Biedermeir“ datează din acea epocă. Apariţia primului pictor „ilirian“ Viekoslav Karas (1821-1858), a schimbat, în perioada aşa zisă „iliriană“, această situaţie oarecum precară. Viaţa sa frământată şi tragică simbolizează profetic greutăţile acestei perioade de creaţiuni preliminare, necesare la realizarea unei vieţi artistice mai desvoltată şi care porneşte din 1850 până în zilele noastre. Viaţa sa sfărâmată ne-a lăsat totuşi cel mai frumos tablou croat din sec. XIX, Portretul cu Jăuta“. In afară de acest preţios document, dovada unui mare talent, mai există şi alte portrete, cari ilustrează în mod special această epocă. In operele sale, se resimte foarte mult influenţa Italiei, unită atât de armonios cu aceia a pictorilor germani, pe atunci prezenţi în Croaţia. Influenţa germană predomină însă din ce în ce mai mult în cercurile artistice, care se formau treptat la Zagreb şi Osijek. Această influenţă se simte mai ales în frumoasele edificii construite la Zagreb de către B. Felbinger (1785—1871), în jumătatea a doua a sec. XIX, clădiri cari au servit ca model generaţiilor următoare şi care dau un caracter particular vechilor cartiere ale oraşului. In mijlocul Slavoniei, la Osijek, trăeşte familia Hotzendorf în care tată şi. fiu se întrec ca desenatori ai peisagiilor noastre şi sunt maeştrii unui grup de artişti, printre cari Mucke, al cărui discipol a fost Ferdo Quiquerez (1845—1893). Peisagiile mărunte şi primele studii de animale ale acestuia din urmă au mare însemnătate artistică. Alături de aceste nume, trebuie amintit şi A. Waldin-gbr (1843—1904), care a pictat cu mare talent şi cald entusiasm pădurile noastre din Slavonia. Dotat cu o sensibilitate rară, el face parte din grupul din Osijeck, pictorul creator şi reprezentantul grupului cel mai calificat. Organizatorul şi iniţiatorul acestui 5?* © BCU grup iniţial a fost marele Isidor Krasnjavi (1845—1927). El a fost primul care a or-gariizat viaţa artistică după un plan, pe care în mare parte l-a realizat. Fără el, ar fi greu să ne putem face o idee de evoluţia artistică ulterioară. încă de tânăr, s’a lăsat de pictură, ca să se consacre organizării vieţii artistice a ţării. In 1878, a fondat „Societatea croată a artei“ şi simultan, în 1882, şcoala meşteşugului artei. Mai târziu, în calitate de şef al departamentului cultelor şi instrucţiunilor publice, a recrutat artişti, î-a ajutat şi le-a pus la dispoziţie primele ateliere artistice. El a protejat artele în toate felurile şi a dat tinerilor talentaţi burse, subvenţii, slujbe, în aşa fel încât se poate spune că primele succese contimporane sunt indirect opera sa. Sforţările lui Krsnjavi avură in scurt timp rezultate însemnate: s’a putut forma repede, la Zagreb, un grup de artişti cari, sub numele de „Şcoala din Zagreb", au expus la expoziţiile internaţionale. Activitatea lui Krsnjavi a fost complectată prin sosirea la Zagreb a lui 'Vlaho Bucovak (1855—1922). Artistul acesta a avut cele dintâi mari succese în străinătate. El era portretist, dar se ocupa şi cu arta decorativă (cortina teatrului din Zagreb). Celestin Medovic (1859—1920), de aceeaşi vârstă ca şi el, a pictat mai multe subiecte istorice şi religioase. Amândoi urmară academismul european şi îşi desvoltară talentul în ţara lor, căutând un colorit expansiv şi bogat. Oton Ivekovic (1869—1932) pictează motive asemănătoare luate mai ales din istoria Croaţiei, pe când Ivan Tisov este pictorul tablourilor decorative cu motive câmpeneşti. In calitatea sa de pictor recunoscut şi expert, Vlaho Bukovac era personalitatea centrală a acestui grup de tineri pictori şi sculptori; pe când şeful intelectual era Bela Cikos (1864—1931), autor, mai ales, al unor figuri de stil academic. Peisagiu! este reprezentat în acest grup de Menci CI. Crncic (1865—1930) şi Ferdo Ko-vacevic (1870—1929). Peisagiile litoralului croat ale lui Crncic au atras atenţia societăţii contimporane asupra artei, dar acesta rămâne mai ales ca primul nostru artist maestru în arta grafică, cu concepţiuni vaste: operele sale grafice sunt mai bune ca picturile sale. Printre pictori şi femei-pictori, numele cel mai cunoscut este al pictoriţei Slava Raskaj (1877—1906) pictor de mare talent, care a dat artei croate peisagii, în acuarele de o mare fineţe şi de o extremă sensibilitate: sunt primele poeme lirice croate în culori Acestei generaţii de pictori îi corespunde, fireşte, şi o generaţie de sculptori, înainte chiar de şcoala din Zagreb, a apărut Ivan Rendic (1849—1932), elev al sculptorilor italieni ai epocei. Ceva mai târziu ies primii elevi formaţi la şcoala lui Krsnjavi: R. Franges (1872—1939 şi R. Valdec (1872—'1929). Franges se distinge prin gust şi inteligenţă. Cele mai bune lucrări ale sale sunt statui de animale şi plachete. El a executat şi monumente, de pildă acel al regelui Tomislav. Valdec preferă portretele, iar colegul lor, Ivo Kerdic (1881) este un minunat gravor în medalii, cunoscut chiar şi în străinătate. Operele artiştilor enumeraţi şi a succesorilor lor, au făcut din Zagreb, către sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX, un centru de atracţie important; este momentul când apare şi noua generaţie, în frunte cu genialul sculptor de renume mondial, Ivan Mestrovic (1883). Influenţa sa se simte în aproape întreaga activitate a acestei generaţii. Marele său talent trece prin multe faze, dintre care prima este cea dela Viena, din epoca aşa numită „Secession"; mai târziu, această energie aspră se transformă în motive religioase şi trecând prin maniera eclectică, ajunge la expresiuni stranii şi originale, pline de forţă, cu concepţiuni vaste şi gesturi mari. In puţin timp el creiază opere numeroase, care ating în cel mai înalt grad perfecţiunea şi unitatea^ armoniei sculpturale, mai cu seamă cele în marmură: „Amintirea" şi „Mama mea". 582 © BCU El are mulţi discipoli printre artiştii croaţi, dintre cari trebuiesc menţionaţi ca cei mai însemnaţi sculptorul Thomas Rosandic, gravorul în aramă Tomislav Kritz-man, Emmanuel Vidovic, Mirko Racki, care a ilustrat Divina Comedie a lui Dante şi poeziile populare, iar mai târziu pictorul de fresce Jozo Kljakovic, cel mai fidel discipol al lui Mestrovic şi atâţia alţii. Grupul acesta tânăr e caracterizat printr’un elan tineresc şi printr’un naţionalism, pe care-1 exprima printr’un cuvânt de ordine „în ciuda vremurilor puţin eroice". Scopul voinţei lor artistice e crearea unui stil naţional. _.... . . ■ ■ ■ " Contimporan cu această romantică mişcare, căreia nu-i putem nega o forţă tinerească reală, există şi alte tendinţe artistice la pictorii aceleaşi generaţii. Aceştia urmăresc calea contrarie şi îşi concentrează forţele pentru a ajunge la expresia pură picturală, fără să ţină seamă de subiect. Evoluţia lor porneşte dela influenţa şcoalei din Viena, Mimchen şi „secesionism" şi ajunge la teoriile formulate de marii pictori francezi din secolul XX. Este firesc ca evoluţia unei arte noui, fără tradiţii picturale, să caute pe cei mai mari maeştri străini şi modelele clasice. Sub această influenţă se formează noi talente: începe o nouă fază, din punct de vedere artistic mai bună. Inauguratorul este Joseph Racic (1885—1908). Operele sale, nu prea numeroase, ne arată progresul făcut în concepţiile artistice şi mai cu seamă în technica picturii, ceia ce se poate uşor constata, făcându-se comparaţia acestor lucrări cu cele ale generaţiei precedente. Foarte interesante sunt tablourile sale „Mama şi copilul" şi „Puntea Nouă". Prin arta rafinată dela Mtincben, Racic îşi găseşte modelul în Manet şi reuşeşte să realizeze picturi minunate, care vor servi, mult timp încă, ca modele generaţiilor tinere. Aceleaşi concepţii inspiră şi pe Miroslav Kraljevic (1885—1913), mort aşa de tânăr. Kraljevic nu cunoaşte formele comprimate ale lui Racic, dar paleta sa e mai bogată şi cu tonuri mult mai vii, coloritul său e mai frământat, caşi temperamentul său. A lăsat tablouri admirabile. Este în acelaş timp şi un desenator abii şi capricios, un entusiast al ambianţei pariziene. Aceleaşi directive mână şi pe al treilea pictor al acestei generaţii, care a contribuit mult la evoluţia picturii croate. Este VI. Becic (1886) care a realizat aproape tot ceea ce promiteau talentele precoce ale lui Racic şi Kraljevic. Cu aceşti trei pictori arta noastră a atins nivelul artei europene contimporane. După ei, noui pictori continuă calea trasă. Printre ei, trebuie semnalat talentul d-lui M. Uzelac, pătruns de spiritul parizian. E un decorator abil, un improvizator de tipuri, caricaturist şi desenator de mare talent. Camarazii săi, rămaşi în ţară, sunt V. Gecan şi V. Varlaj. Aceştia din urmă rivalizează cu M. Vanka în pictură, reprezentând motive caracteristice croate. Generaţiile următoare au o factură mai rafinată, care se inspiră după modelele occidentale (M. Tartaglia, Leon Junek şi J. Planeic, mort de timpuriu). Lucrările lui ZI. Sulentic au o tendinţă analogă, pe când J. Mise, sub influenţa sugestiilor pariziene, ia calea colorilor mai vii şi mai pure. Muzicalitatea colorilor devine scopul pe care vor să-l atingă artiştii din ce în ce mai mult. Tonurile tablourilor încep să devină mai luminoase, caşi cum s’ar fi urmărit a se realiza un colorit puternic. Cu aceste tendinţe, în ultimii ani, numărul artiştilor sporeşte. Grupul creşte. Viaţa artistică devine din ce în ce mai intensă şi aduce cu sine sporirea cantitativă a producţiei artistice, în detrimentul natural al calităţii, care nu poate urma această desvoltare rapidă. Influenţa solidă a lui Racic este din ce în ce mai puţin visibilă şi formele realizate devin, e adevărat, tot mai rafinate, dar în acelaş timp mai slabe şi mai searbede în structura lor; rezultă că în locul unei expre- © BCU siuni originale, se obţin opere artificiale şi fără soliditate, care evoacă modelele cunoscute ale şcoalei pariziene. Se pare că e o epocă de tranziţie, în care artiştii se împart în două grupuri cu tendinţe diverse: unii urmează, conştient sau inconştient, modelele străine, ceilalţi, din potrivă, năzuiesc la o expresie personală. Printre artiştii cari se disting mai mult sunt Sohaj, temperament liric, delicat; Bulic şi desenatorii Rezec şi Postruznik, cari sunt reprezentanţii unei tendinţe interesante. Simunic, Pa-rac şi A. Motika, acesta din urmă, foarte talentat, realizează compoziţii artistice foarte personale. O. Mujadzic diferă de ei. Printre tinerii artişti, destul de talentaţi, trebuie să menţionăm pe Gliha, Kastelancic, Likan, Cronobori, Kopac, Sestic Mezdjic. In afară de aceşti reprezentanţi ai lirismului în pictură, mai există şi un alt curent cu tendinţe descriptive. Cel mai însemnat printre artiştii care-1 reprezintă este Krsto Hegedusic, care se distinge prin maniera personală şi concepţiile sale. Pornind dela expresia primitivă (imaginea populară), el încearcă să concentreze realismul satului cu tipuri de infirmi şi calici. Printre lucrările sale, tabloul „Inundaţia" este de o lărgime de expresie epică. Graţie iniţiativei sale au fost descoperite diverse talente printre ţărani: unul dintre ei, Generalic, care pictează cu precizie satul croat, este remarcabil. Lucrările lui Emest Tomasevic, care reprezintă peisagiul litoral croat în arta grafică, sunt foarte artistice şi prezintă de asemenea o valoare documentară. Aceiaşi valoai'e au şi picturile şi desenurile lui Edo Kovacevic, care oglindesc în chip foarte personal viaţa ce înconjoară pe artist. Numărul sculptorilor a sporit de asemenea, dar mulţi dintre ei au rămas în umbra lui Mestrovici, pe când alţii au voit să-şi creeze căi personale. Printre aceştia să semnalăm, pe Krsinic, artist foarte abil, tânărul Lozica, Radaus şi dintre cei mai în vârstă, Turkalj şi Jean. Dintre arhitecţii tinerei generaţii, se ridică marele talent a lui A. Augustincic care şi-a făcut o reputaţie internaţională, fiind laureat al mai multor concursuri internaţionale. Talentul său special îi dă posibilitatea să se afirme ca portretist şi numeroasele sale monumente sunt o dovadă a abilităţii în realizarea operelor monumentale. Este interesant de relevat faptul că, în aceşti ultimi zeci de ani, arhitectura s’a desvoltat paralel cu pictura şi sculptura. In sensul european al cuvântului, ea a început să fie exprimată artistic prin V. Kovacic, iar mai târziu a fost reprezentată prin numeroşi arhitecţi, a căror activitate s’a întins în toată ţara, ca Kauzlaric, Neidhart, Hribar, Zemljak, Dentzler, Horbat, Strizic, Planic, Potocnjak, Kovacevic şi mulţi alţii, cari icrează baze tot mai solide arhitecturei moderne în Croaţia. . Am enumerat pe scurt pe cei mai tipici reprezentanţi ai vieţii noastre artistice, trecută şi prezentă. Am menţionat figurile principale şi am căutat să arătăm continuitatea operelor artistice şi fazele lor. Am indicat însfârşit influenţele şi încrucişările lor particulare, ca şi unitatea problemei evoluţiei noastre artistice, a cărei soluţionare înseamnă afirmarea unei voinţe autochtone în arta personală ca şi în arta primitivă impersonală, presentă şi trecută. Adevăraţii reprezentanţi şi. executanţi ai aceste voinţe artistice ar fi în acelaş timp aceşti artişti, în care se oglindeşte conştiinţa şi sentimentul naţional, adică expresia originalităţii noastre în întreaga sa amploare! La soluţionarea acestei probleme se dedică deasemenea activitatea autorului acestor rânduri, care cu pana şi cu pensula încearcă să-î ajungă. . ! , ■>®4 © BCU Cluj VLADIMIK NAZOR CÂNTECUL ÎNLĂNŢUITULUI PE GALERĂ De când m’au ţintuit de-aceste scânduri netezite, Nu-mi mai văzui casa, mama nu-mi mai văzui. Eşti întreagă, casă albă ? Sănătoasă, maică dragă ? Mare, mare albastră! De când mă’ngropară’n sicriul acesta de lemn . Nu-mi văzui pinu’n pădure, nici pe cer soarele cald. Uscatu-v'aţi oare, o, arbori? Stinsu-te-ai oare, o, soare? Mare, mare albastră ! . Mi-au frânt picioarele, strivitu-mi-au sufletul tânăr, , Chinuit mai sunt pe lume... Pescăruşi, o, piasări albe, Jos sburaţi spre miazăzi, daţi-i ziua bună mamei ! Mare, mare albastră ! Un pumn de ţărână, un mănunchiu de busuioc aduceţi-mi! •> Vâsla uscată’nflori-va, sufletu-mi se va mângâiia; Liniştit asculta-voiu atunci ce-mi şopteşti prin pereţii galerei Miare, mare albastră ! Mocnit-un cântec îmi vei cânta: „Scufunda-voiu corabia blestemată, Te voiu duoe’n adâncuri, unde-i pace, răcoare şi umbră, . Ca pe-un prunc păzindu-te, dulce te voiu legăna *. Nani, nani, dormi J 585 © BCU Cluj MUZICA CROATĂ . DE BOJIDAR ŞI ROLA . Primele începuturi ale evoluţiei artei muzicale a Croaţiei independente le putem pune pe la începutul secolului 19, alături de tot ceeace a contribuit la renaşterea ei naţională. Ele au evidenţiat importanţa specială a artei ca un mijloc cultural pentru ridicarea conştiinţei naţionale, dar şi ca un centru de rivalitate cu marile popoare europene, propunându-şi apoi ca îndată după primele manifestări ale renaşterii naţionale croate să-şi poată desvolta cât de curând şi creaţia artistică şi în special muzica. Nu s’au mulţumit numai cu strigătele înflăcărate ale revoluţionarilor, dar au vrut să arate lumii, prin reprezentarea operelor naţionale, că şi Croaţii pot să creeze o operă artistică. Şi într’adevăr, naşterea celei dintâi opere croate a fost bine pregătită. A fost ceva neaşteptat. La Zagreb, cu mult înainte de 1846, au venit trupe artistice străine: italiene şi germane, care în câteva luni de stagiune teatrală au făcut cunoscute operele de seamă din literatura mondială. Aceste reprezentaţii au avut loc nu numai la Zagreb, ci şi la Varajdin, Karloveţ şi la Rieka. Evident că în repertoriu figura cel mai de seamă compozitor italian de atunci: Rossini. La Zagreb au fost reprezentate următoarele opere ale acestuia: ,,Tancred“ 1827, „Coţofana hoaţă“, „Fericita înşelăciune'*, ..Moise“'şi „Wilhelm Teir'. După Rossini au fost reprezentate operele lui Bellini „Corsarul" 1834, „Boldieu" „Doamna Albă" în 1828. Apoi „Fra Diavolo” a lui Auber, „Muta din Porticija" 1831, apoi „Don Juan“ a lui Mozart 1830 şi operele unor compozitori astăzi mai puţin cunoscuţi, ba chiar uitaţi. Astfel se face că Zagrebul a cunoscut opera muzicală italiană dela început şi a adoptat-o, păstrând-o până azi în repertoriul ei şi dând locul de cinste lui Verdi şi Puccini, ca şi altor compozitori italieni mai puţin cunoscuţi. Desvoltarea gustului pentru muzică s’a făcut şi pe cale particulară, în casele nobililor şi în provincie. Zagrebul a primit cu entuziasm şi marile producţii ale artiştilor talentaţi. Astfel a fost concertul lui Franz Litz în toamna anului 1846. Dar pentru desvoltarea vieţii muzi- 5*6 © BCU Cluj, Cale în oraşul nostru principal, ca şi pentru cultivarea gustului pentru concerte, meritul revine în primul rând societăţii muzicale, numită atunci în limba germană „Mu-sikverein" (astăzi „Institutul muzical croat“) fundat în 1827 şi nu numai pentru organizarea de concerte (pe atunci se numea „academie'1), dar mai ales pentru că a înfiinţat o şcoală muzicală publică, în anul 1829. Această şcoală particulară de muzică a fost mai târziu subvenţionată de stat, iar din 1920 a devenit chiar o instituţie a statului, astăzi „Conservatorul statului croat". Această şcoală a fost frecventată în. primul rând de elevi cari învăţau numai muzica vocală, devenind după absolvirea şcoalei cântăreţi şi cântăreţe, apoi se pregăteau şi instrumentişti, buni dirijori de orchestră şi în sfârşit şi buni compozitori. Şcoli de muzică particulare orăşeneşti pentru amatori erau şi în unele oraşe mai mici, cum e de pildă Karlovaţ, Petrinia şi altele, mai ales în epoca renaşterii. Din toate acestea se vede că introducerea pentru desvoltarea muzicei în Croaţia a fost bună şi solidă. Din trecutul îndepărtat sunt puţine amintiri şi anume prin unele părţi şi teritorii etnice şi istorice croate, unde era o modestă activitate artistică, ce nu a putut exista când în alte secole, Croaţii erau „grănicerii" Europei în faţa năvălirilor turceşti şi când, în neîncetatele lupte se numeau adeseori „antemurale Christianitatis". La Dubrovmic, mica republică independentă comercială şi aristocrată în aeelaş timp, se formaseră nenumăraţi artişti distinşi, dintre cari unii s’au făcut cunoscuţi şi în străinătate. Acolo au fost reprezentate cele dintâi piese croate cu cântece şi cum muzica acestor piese din sec. 16 şi 17 nu s’a păstrat nici în manuscrise originale nici în copii, este interesant faptul că cel mai mare poet raguzan Gundulic a compus singur libretul uneia dintre cele dintâi opere italiene „Arianda" a lui Claudio Monteverdi. La Split şi la Hvar a activat un bun şef de orchestră. Tom Cechini, pela 1580—1644 dela Verona. S’au păstrat 11 opusuri al acestui maestru din prima jumătate a sec. 17 ca un izvor însemnat pentru cunoaşterea practicei muzicale în Dalmaţia acestei epoce. La Split a trăit cel mai mare muzicant croat din epoca veche, Ivan Lukacic din Şibeniţ, pela 1574—1648. Era franciscan, capelmaistru şi organist; din compoziţiile lui s’a păstrat „Sacrae Cantiones", o culegere .de cântece religioase pe cinci voci. Au fost tipărite în Veneţia în anul 1620 ; Şi printre laici se găseau oameni foarte talentaţi, cari şi-au putut desvolta însuşirile artistice căci au lucrat în Europa occidentală. Aşa a fost de pildă Ivan Ma-ranovic (Giarnovichi) născut în 1745—1804, apoi Stiepan N. numit Spadina, nobil dal-rnatin, primul un virtuos violonist şi al doilea compozitor a cărui muzică de cameră a fost tipărită la Paris şi Londra prin anul 1800. Toţi aceşti artişti vechi au lucrat şi au compus în spiritul muzicei europene de atunci; elemente naţionale în opera lor nu se pot găsi. Acestea ar trebui căutate în melodiile simple ale marelui sbornic cu cântece bisericeşti, tipărit ca amintire pentru frumoasa şi abundenta înflorire a liricei spirituale croate din sec. 17 şi 18, cum ar fi „Cithara Octochorda" cantual al diecezei din Zagreb, care avea organizată ceremonia ei particulară de către episcopul din Zagreb (1303—1322) beatificatul lui Au-gustin Kazotic, Trogh ranul. In „Cithari octochordi", sunt cântece bisericeşti latine şi croate, ca şi cum unele din ele ar fi luate din imnologia medievală latină, majoritatea fiind creaţii originale de compozitori astăzi necunoscuţi. ' ■ Dintre cele croate, se cântă din acest vechi sbornic multe care se păstrează până azi, cum este cântecul divin cunoscut tuturor „Ni-s’a- născut împăratul Cerului". In aceste cântece se simte foarte bine influenţa melodiei croate naţionale........ - ; 5$7 © BCU Când compozitorii renaşterii croate au început sa creeze arta muzicei naţionale, ei au ştiut să dea operelor lor coloratura faptelor măreţe naţionale şi conştient şi-au îndreptat inspiraţia spre bazele muzicei croate naţionale: cântece şi fredonări care s'au desvoltat spontan şi au fost transmise oral din epocile cele mai vechi, ba în unele domenii folclorice s’au păstrat elemente într’adevăr străvechi; formă diafo-nică în felul lui cantus gemellus, vechi tonalităţi unite (mai ales în formă dorică şi frigică fină), expresie a arhitecturei mărunte cu cântece în două şi trei părţi, în formă de litanie. Studierea acestor elemente a cedat posibilitatea unei mai spaţioase producţii artistice, ca melodia lor să exprime melodia naţională croată. Poate că intenţia aceasta în aplicare, nu a reuşit tuturor, şi elementele naţionale le-au transpus mai mult intuitiv în opera lor; această aspiraţie către exprimarea artei naţionale croate în opera artistică se simte foarte clar în compoziţiile celui • dintâi muzicant croat Vatroslav Lisinski. Primul muzicolog croat, Franjo S. Kuhac (1834—1911), şi-a făcut un scop al vieţii din studierea elementului melodiei naţionale. El a adunat în marele său sbornic 2.000 de cântece naţionale (majoritatea sunt transcripţiunile lui melografe), iar , în tratate voluminoase a descris şi instrumentele muzicale naţionale, precum şi o interesantă metodă prin care a descoperit toate legile de creaţie ale melodiei naţionale croate, pentru ca, prin ajutorul ei, compozitorii croaţi să înveţe să creieze în spiritul melodiei naţionale croate. Şi muzica vieneză, ca şi Haydn şi Beethoven în temele marilor lor simfonii, au găsit câteodată inspiraţie în melodia naţională croată. Cea mai mare parte dintre compozitorii croaţi din epoca renaşterii au fost diletanţi, pentru cari muzica era ca o a doua chemare, de aceea inspiraţia lor nu are ceva spontan. Cântecul lor însă a inspirat pe Ferdo Rusan, care nu cunoştea nici semnele notelor. Primul maestru de muzică şi contrapunct a fost şeful de cor din Zagreb George von Wiesner Morgenstern, care a fost şi cel dintâi director al Conservatorului din Zagreb. Cei dintâi compozitori s’au manifestat prin cântece mici ocazionale. S’a distins mai ales Ivan Padovec din Varajdin 1800—1875, virtuos chitarist, prin mici simfonii orchestrale; apoi Ferdo Weisner Livadic (1798—1878) din Samobov, compunând cântece croate şi germane pentru voce şi pian; franciscanul Fortunat Pintaric a scris tot partituri pentru pian, care până astăzi îşi păstrează elanul şi noutatea. Cel mai mare muzicant al artei muzicale croate este Vatroslav Lisinsk (1819— 1851) desăvârşit jurist, dar ca amator a compus minunata operă croată „Iubire şi Ură“, cea dintâi operă naţională, care a adus la Zagreb un mare triumf al culturei naţionale. Organizator al reprezentării acestei opere a fost neobositul său prieten, distinsul cântăreţ, un bariton, Albert Strige. Lisinski, după succesul primei sale opere a plecat să studieze la Praga, unde a învăţat tehnica muzicală cu cei mai buni profesori ai Conservatorului din Praga. La el în ţară nu a putut să se dedice cu totul misiunei sale de muzicant şi concertist; născut infirm, şchiop, el nu putea să apară pe scenă, aşa că s’a resemnat să dea lecţii numai de pian şi a trăit greu, ca un mic funcţionar. A murit tânăr, în urma unei boli grele. A lăsat un număr însemnat de opere variate: cealaltă operă a sa „Porin“, are partitură grea, mare şi foarte interesantă, din care se vede toată ştiinţa tehnică pe care a învăţat-o la Praga, o cunoaştere solidă şi o mânuire dibace a ştiinţei muzicale, precum şi mult elan în inspiraţie, pe care, în cea mai mare parte a găsit-o în melodia naţională croată. „Porin“, bazată pe patriotism şi romantism, se mai cântă şi astăzi, alături de multe uverturi şi concerte de muzică vocală de bărbaţi. 588 © BCU Cluj Generaţia următoare de compozitori croaţi este destul de bogată în inspiraţii. Aproape toţi au făcut şcoala peste hotare. Printre ei s’a distins ca un element neobişnuit de talentat nobilul Ivan Zajic (1831—1914), născut la Rieka, eminent absolvent al Conservatorului din Milano, premiat de mai multe ori şi care şi-a început cariera de compozitor în oraşul natal, dar, mânaţ de o nelinişte şi o dorinţă impulsivă de a crea muzică dramatică, Zajic a plecat la Viena, găsind acolo mediul prielnic pentru desvoltarea talentului său şi unde, într’adevăr, a ajuns un compozitor celebru, ca şi alţi artişti cunoscuţi: Milloker, Suppea, Joh. Strauss. După gloria câştigată la Viena, ca şi după operele prezentate la Zagreb, Zajic a fost rechemat în Croaţia, unde i s’au încredinţat două posturi de răspundere : directoratul primei opere croate şi directoratul Conservatorului. Douăzeci de ani a condus Opera, reprezentând operele cele mai importante, majoritatea italiene şi în primul rând pe Verdi, care sintetiza pentru el idealul. A evidenţiat mai mulţi cântăreţi şi cântăreţe, cari şi-au început activitatea la Zagreb, făcându-se apoi cunoscuţi şi în străinătate. In producţia sa artistică intră multe opere, operete, coruri, muzică de cameră, concerte vocale şi instrumentale, în total vre-o 1200 opusuri. Posedând o tehnică neîntrecută, un simţ artistic rafinat şi o inspiraţie neobişnuit de variată, el a fost primit, în toate creaţiile sale, de către publicul din Zagreb, cu acelaş entusiasm delirant. Succesul cel mai mare l-a avut cu opera sa „Nikola Subic Zrinsky“. Premiera a avut loc în 1876 şi s’a păstrat până astăzi, cu acelaş succes la reprezentaţii, subiectul fiind în esenţă patriotic. Pe scena din Zagreb, în primii ani a fost reprezentată de peste 250 de ori. Zajic este un adăpost al lui Verdi şi al operei italiene în general. Drama muzicală wagneriană, cât a trăit, i s’a părut străină şi a rămas chiar neînţeleasă pentru el. Contimporanii lui Zajic nu l’au putut ajunge, nici egala, deşi printre ei se găseau mulţi compozitori distinşi şi aveau aceiaşi şcoală ca şi el. Au dat bune lucrări de solişti, iar muzica de Cameră a predominat, faptul acesta avându-şi explicaţia; la Zagreb nu exista o orchestră stabilă. Corurile cele mai frumoase au fost compuse de Franjo S. Vilhar (1852-—1928) şi Vilko Novak (1875—1918). Cu muzica instrumentală s’au relevat compozitorii Antun Vancaş 1867—‘1888 şi Franio Krezma (1869—1881), dar amândoi au murit prea de timpuriu. N’au rămas decât primele lor lucrări. Intre tineri, contimporani cu Zajic, s’au distins întâi nobilul Vladoj Bersa (1864—1927), care se ocupa incidental cu arta compoziţiei muzicale, apoi Sreka Albini (1864—1944), compo- ' zitor de operete reuşite, care isunt scrise după concepţia nouei operete vieneze. Baronul Trenk şi Ivan Mohvic au scris coruri muzicale şi muzică orchestrală militară. Astăzi, generaţia aceasta de compozitori are căutare din ce în ce mai redusă, deşi se recunoaşte că pe baza muzicei lor, mai cu seamă a lui Zajic, se razimă şi inspiraţia lor, fie că este de gen religios, operă sau cor. In a treia generaţie de compozitori croaţi, pare că motivul muzicei naţionale croate este din ce în ce mai puţin adaptat muzicei savante, îndepărtându-se tot mai mult de idealul luminos al artei muzicale naţionale a lui Licinski. . A treia renaştere a operei croate este apariţia societăţii corale „Licinsky“ (însăşi alegerea acestui nume este semnificativă, ea şi reînvierea minunatelor cântece populare croate din Mezimur, în savuroasa armonizare a d-rului Vinko Zganc. Acestea toate .sunt manifestări care arată o schimbare în istoria muzicei croate; ele rup cu concepţia epocală a lui Zajic. Opera stabilă din Zagreb a durat destul de puţin, su-primându-se din economie; a doua a fiinţat din 1895 la 1902, luând avânt sub administraţia admirabilului director tehnic, nobilul Stj. Miletic şi Dl. Hreljanovic. După opera croată au mai fost înjghebate şi alte instituţii muzicale, care toate, 5#9 © BCU pe rând, au contribuit la înfiinţarea vieţii muzicale pe diverse scene şi săli de concerte, cu scopul să realizeze marea aspiraţie: Filarmonica din Zagreb, compusă din membrii orchestrei operei. Odată înfiinţată, a dat tot felul de concerte, ziua şi seara, populare, simfonice şi opere clasice orchestrale ca şi din literatura muzicală modernă, dând mare importanţă şi producţiilor naţionale şi străine moderne. S’au organizat de asemenea mici orchestre pentru muzica de cameră, printre care quartetul „Sklad”, care a dat numeroase concerte şi în străinătate, iar madrigaliştii din Zagreb au dat lucrări pentru voce, muzică instrumentală, mai ales pentru muzica de cameră şi trio, prin care s’au relevat foarte mulţi solişti virtuoşi croaţi, pianişti, violonişti şi cântăreţi, făcând cunoscută străinătăţii toată literatura mizicei croate şi pe virtuoşii ei. Reînoirea cântecului croat a început cu societatea corală ,,Lisinski“ prin desăvârşitele sale concerte corale, în care s’au cântat din toţi compozitorii clasici, polifonii vocale din sec. 16 (madrigale, motteti, Missa papae Marcelii, cea mai importantă operă a literaturii muzicale religioase) şi totul într’o interpretare minunată. Soc. ,,Kola“ din Zagreb şi „Zora“ din Karlovaţ au obţinut, succese răsunătoare şi în străinătate. Noile asociaţii muzicale care au succedat, căutau să se întreacă una pe alta, dintr’o rivalitate nobilă, ilustrându-şi oraşul de unde provenea, cum au fost de pildă Soc. ,,Zvonimir“ din Zagreb, ,,Kuhac“ din Osiek, „Tomislav“ din Varajdin; ,,Trebevia“ din Sarajevo şi alt „Zvonimir“ din Split. Activitatea crescândă a societăţilor corale se evidenţiază şi printr’o importantă literatură vocală a compozitorilor croaţi contimporani, cari au reuşit să dea opere de mare amploare, oratorii, cantate, coruri cu structură po-lifonă, deosebite de acelea care apăreau odată în tradiţia simplelor construcţii homo-fone, ca revers al modelelor aşa numite stil Liedertafel. • Prin calitatea armoniei latente, a originalelor şi voioase acorduri ritmice din melodia populară croată, publicul a putut cunoaşte adevărata expresie a cântecelor populare croate din Medimuri, pe care a exprimat-o dr. Vmko Zganec. A treia generaţie de compozitori croaţi formează în creaţia sa o tradiţie seculară frumoasă, care, în operă, aspiră la realizarea celei mai înalte expresiuni artistice, iar misiunea societăţilor corale era tot aceia de a trezi şi reînsufleţi conştiinţa naţională, reîmprospătând-o prin creaţii noui, gânduri noi şi muzică nouă, pe motive şi teme vechi. Şi în toate acestea ajutate de o tehnică nouă şi modernă în compoziţie. In generaţia aceasta nu s’a desvoltat însă nici o influenţă nouă, în afară de şcoala rusească. Fiecare compozitor căuta să se perfecţioneze individual, să-şi desvolte aptitudinile şi expresivitatea personală, căutând să atingă, ajutat şi de tehnica modernă, direcţia şi nivelul muzicei moderne europene. Izvorul inspiraţiei acestor luptători pe terenul muzical erau tot cântecele populare croate, pe care le găseau în valoroasa culegert a lui Kubac sau în culegeri mai noui, dintre cari mai merituoasă este aceea, complectă, eu cântece populare din Me-dimur, a lui Zganic, apoi marea culegere a lui Kubini, cu descrieri melografe din Bosnia şi Herţegovina. - Studiul melodiei populare croate a mânat pe compozitorii croaţi către un singur ţel: să trezească gustul pentru elementele ritmice, armonice, arhitectonice şi de tonalitate, care sunt ascunse în melodia cântecului croat. Astfel pregătit, compozitorul croat putea să tindă la crearea unei opere muzicale independente, pătrunsă de un naţionalism adevărat şi adânc, împletit cu melodia populară croată. .. . Din necesitatea de a pătrunde problemele constructive ale melodiei,. compozitorii au trebuit să se îndrepte spre centrele cele mai moderne ale tehnicei europene, desvoltată sub influenţa exotică, aşa cum se găseşte exprimată în opera marilor 5?°: . © BCU maeştri ruşi, în special Stravinski. Astfel, producţia artistică croată în domeniul mu-zicei moderne, a adus ceva cu totul nou, ceva care a depăşit cadrul în care se încinseseră compozitorii din generaţia precedentă. Compozitorii croaţi moderni doresc ca opera lor să desăvârşească înclinaţiunile fireşti ale candidaţilor, fie către muzica vocală, instrumentală, operă sau balet, fie către muzica de cameră sau s.'mfonie. In toate aceste domenii e un vădit progres şi calitativ şi cantitativ. Blagoe Bersa (1873—1934 a scris „Focul" şi „Cizmarul dela Delfi“, drame muzicale în stilul lui Strauss, dând dovadă de un mare talent în orhestraţie. Dr. Bozidar Şirola a continuat să dea în operele sale „Chitara şi toba“, „Vrăjitorul" şi „Tânărul domn", o fidelă caracteristică locală. Lujo Şafranek Navic (1882—1940) în cele două opere „Hasanganiţa" şi „Regina dela Medved-Grad", ca şi în cele două balete „Figurine" şi „Visul", caută şi găseşte expresia muzicală trecând prin tehnica wagneriană şi tehnica dramei muzicale. Operele lui Antun Dobronic, „Apusul", „Revoluţionarul", „Văduva Roslinka" şi „Vanitosul", arată tendinţa autorului de a reda cel mai curat element simfonic brodat pe naţionalisml inspirat din muzica populară. Krsto Odak, în singura sa operă „Doriţa împleteşte", încearcă cu îndrăsneală să pună cântecul popular direct în gura personagiilor de pe scenă. Kreşimir Baranovic în opera „Secerişul" din reuşitul balet „Inima vândută" şi „Imbrek" şi-a propus sa în-lănţuiască povestea fantastică cu elemente realiste. Iacov Gotovac, în cele două opere ale sale „Morana" şi „ Era din acea lume", tinde spre o operă populară, în care se simte inspiraţia luată din coloritul abundent al sunetului orhestral ca şi din cantilena teatrului lui Puccini. ; . . La teatrul din Zagreb s’au reprezentat şi operele cehului naturalizat Frano Lhotka, „Minka" şi „Marea" şi două balete „Diavolul în sat" şi „Lunca". Dintre tinerii compozitori croaţi s’au remarcat Borsi Papandopulo şi Rudolf Matz. Şi opereta', acest gen important al muzicei vesele, are reprezentanţii ei. Astfel, cel mai mare succes l-a obţinut opereta lui Ivo Tijardovic din Split „Mica Floramy". Noua generaţie de compozitori pare că se îndreaptă din nou spre artismul romantic al lui Zajc, până acum neglijat. In muzica orhestrală modernă croată, primele succese le-a avut „Concertul tinerilor compozitori croaţi", care în 1916 a fost dirijat de celebrul dirijor Fridrick Ruka-vina, în acelaş timp şi şeful Operei croate. Lucrări simfonice au dat Blagoj Bersa cu simfonia „Câmpul însorit", Franko Dugan „Andante simfonic”, Dr. Bozidar Sirola", „Not-turno", „Simfonia g. dur", Suita „Răpirea", „Intermezzo idilic". Dr. Anton Dobronic a dat „Kamarad", „Simfonia rigorosa", „Poem balcanic", „Inimă de vânzare", etc. ciclu de balete stilizate. Josip Stolcer Slavenski a dat „Notturno", „Balkanofonija", „Simfonia religioasă pentru cor". Krsto Odak a venit cu „Uvertura solemnă", Simfonia „Iâdran", Iakov Gotovac, „cântece simfonice", „hora", „Agricultorul", „Violonistul”, Ru-dolf Matz”, „Venirea Croaţilor", „Uvertura din Zagorje". Ivan Barkanovic cu „Simfonia Triptihon" cu cor. Acestea sunt operele tinerilor compozitori croaţi, între cari se disting concertele pentru pian din suitele pentru orchestră ale contesei Dora Pejacevic, Bozidar Kunk şi Petar Dumicic. Vijelioasă desvoltare a luat şi muzica de Cameră. S’a scris un număr mare de quartete pentru vioară, destul de reuşite. Deasemenea sonate pentru pian, pentru vioară şi pian; în aproape toate se simte tendinţa intuitivă a compozitorului în găsirea expresiei motivului naţional, In domeniul compoziţiilor pentru piano „solo“, s’au dat multe încercări cu tendinţe vizibil pedagogice. Astfel au fost studiile lui Svetislav Stancic, compoziţiile de efect ale lui Kunk — sonate şi nocturne. După modelul vechilor „Airs de ballet“ ale lui Bersino, Papandopulo a compus „Contradansul". In domeniul muzicei vocale moderne, tinerii compozitori croaţi au dat multe operete reuşite. Printre aceştia se numără Zlatko Spoljava şi Ivan Matetic Ronjgov, cari au introdus mielodia regională în cele două coruri reuşite „Ielele" şi „Tăieuţul meu“. In compoziţiile pentru pian şi voce solo, compozitorii croaţi moderni şi-au găsit inspiraţia aproape numai în textele lirice populare, în poeţii populari şi mai ales în versurile caicavului Dragutin M. Domjanic, E original cântecul lui Franjo Dugan tânărul şi Dobronic, ca şi ale lui Zlatko Grgosevic, Rudolf Tacklik şi alţii, despre cari am mai vorbit. Cea dintâi încercare pentru muzica bisericească s’a făcut prin apariţia revistei „Sfânta Cecilia", care a apărut timp de 30 de ani sub îngrijirea canonicului Janko Barbe şi a Prof. Franjo Dugan bătrânul. Societatea ceciliană aspira nu numai la reforma cântecului bisericesc din liturghia latină, dar şi a celei slavone bisericeşti. Scopul suprem al Societăţii „Sf. Cecilia" era să reînvie cântecele străvechi bisericeşti, care se păstrează în manuscrisele şi ştampele sbomicelor din sec 16, 17 şi 18. Activitatea compozitorilor moderni croaţi nu s’a mărginit însă numai la aceste opere mici, dintre care cea mai bună culegere a dat-o abatele Bernardin Dr. Sokol în broşura sa eu titlul „Cântaţi Domnului un cântec nou“. Mai sunt şi alte lucrări, mari: moteta în texte latine, croate şi vechi slave, coruri simple şi cu acompaniament de orgă sau orchestră, chiar şi reprezentaţii de veche muzică bisericească croată. Dintre compoziţiile liturgice se menţionează compozitorii: Odak, Muhvic, Krnic, Dugan, Vrhovski, Ivsic şi alţii. Toate instituţiile, care până astăzi prin activitatea lor şi-au creat un nume în desvoltarea culturii muzicale croate, toate sforţările şi realizările lor sintetizează o ramură din întregul aspiraţiunilor croate. 592 © BCU DRAGUTIN TADIJANOVIC1 PRIN GRÂUL DE AUR In româneşte DE D. IOV Când în zori, ca de mărgele, Ori în limpezi dimineţi Trep, cu visurile mele Prin holdele ’nrourate Unde mişcă spice grele, Grâu bogat ea un tezaur, Mă opresc în lan, deodată Şi-ascult inima cum, iată, Veselă a prins să bată : Un ceasornic mic, de aur. 5$3 ARTA.......TEATRALĂ CROATĂ DE SLAVKO BATUŞICI Cultura croată multilaterală şi înţelegătoare, care atât de însetată şi bucuroasă a prins toate inspiraţiile spirituale şi artistice ale marei lumi apusene, de timpuriu a luat avânt în ţara noastră şi acea formă de artă multilaterală care se numeşte teatru. Reprezentaţia teatrală la Raguza şi în Dalmaţia, în special în Hvar, încă din Bvul Mediu, a luat forma romano-italiană a teatrului sacru, care progresiv a fost transpusă în limba croată, apoi s’a desvoltat în spiritul laic pastorala, comedia şi drama. Din acest punct de vedere, secolul 16 este bogat, în epoca când Hanibal Lucie în ,,Ro-binia“ (Sclava) sa a dat Croaţilor prima dramă profană, iar Marin Drzic, în tinereţe student al Universităţii din Siena, abundă în comedii vesele din Renaştere, cari şi-au păstrat până azi vitalitatea pe toate scenele croate, nu ca vechi lucruri arhivistice, ci ca opere foarte atractive. In secolul 17, drama raguzană atinge apogeul cu figura lui Ivan Gundulic. Pastorala lui simbolică ,,Dubravka“ se joacă până astăzi ia solemnităţi. In 1934, cu ocazia congresului Penclubul-ui la Raguza, reprezentată în faţa Curţii Princiare, a atras pe academicianul Marinetti, care a rostit asupra ei cuvinte de mare admiraţie, cum rar se întâmplă. Mai târziu, în sec. 17 şi 18 este epigonul şi admiraţia trecutului glorios care, progresiv, cade în uitare. Acest trecut va reînvia când se va ridica fluxul renaşterii naţionale în ţinuturile Croaţiei de Nord şi când ideia unităţii politice şi spirituale a tuturor ţinuturilor croate s’a ridicat cu o sete mai mare şi cu o mai puternică lege a naţiunii. In aceste ţinuturi muntoase, grupate în jurul străvechei metropole a Croaţiei. Zagreb, apare odată cu celelalte curente culturale şi teatrul. Principele Fran Krsto Frankopan, ucis în 1671 ca conspirator la Novo Miesto lângă Viena, a tradus pe Mo-liere în limba croată. Adevărata viaţă teatrală, care într’o continuitate neîntreruptă s’a prelungit până în zilele noastre, s’a născut şi s’a desvoltat la Zagreb. Tradiţia teatrală la Zagreb este foarte veche. Reprezentaţii teatrale se dădeau încă din sec. 17 şi la început în gimnaziile jezuite la Brici — alegorii patriotice şi legende bisericeşti în-limba croată şi latină— la seminarii în dialectul caicav, la internatul nobililor, ca şi în multe palate aristocratice ale oraşului de sus. Reprezentaţiile de aici le organizau societăţile dramatice germane, cari au apărut la Zagreb, începând din anul 1780; între altele este cunoscut că în anul 1782 s’a reprezentant Goldoni, iar în 1791 Gozzi. Anul 1797. Zagrebul a obţinut cel dintâi teatru convenabil, instalat în curţea contelui Amedeo — astăzi Muzeul de Ştiinţe Naturale — unde reprezentaţiile puteau fi frecventate de toate clasele sociale. La această curte, unde s’a jucat timp de 37 de ani, preponderau trupele germane invitate, jucând drame şi comedii muzicale, cari în primele decenii ale secolului 19 au arătat publicului din Zagreb, prin repertoriul lor foarte variat, pe toţi clasicii aproape, deasemenea şi pe Shakespeare, Goethe, Schil-ler şi alţi scriitori germani de atunci, iar din teatrul italian pe Goldoni, Castelli, Fe-derici, Marsano, Martini şi Ariosto. In acea vreme Zagreb a avut ocazia să audă şi operele lui Mozart, Rossini, (Tancred în 1827), Auber, Bellini, Boieldieu. Din timp în timp se dădeau reprezentaţii în limba croată, date de diletanţi autochtoni. Toate aceste reprezentaţii ca şi unele asociaţii merituoase germane şi elemente din teatrul din Viena, Burgtheater, au trezit gustul şi interesul pentru teatru şi simţul pentru arta teatrală. Toate aceste înjghebări însă nu au fost decât sporadice, nu au constituit un teatru organizat, cu local propriu, ceia ce este important pentru dăinuirea teatrală. Cel dintâi local pentru teatru pe care l-a obţinut oraşul Zagreb a fost în anul 1834. A fost clădit de arhitectul italian Antonio Cragnolini. A fost făcut cu bani şi din iniţiativă particulară, iar în 1851 a trecut în mâinile Statului. Instituţia se găsea în piaţa istorică a lui Marcu, în locul unde astăzi este primăria oraşului. Clădirea era foarte frumoasă, construită în gustul timpului Avea o scenă spaţioasă, parter, trei rânduri de loji, galerie, iar după vestibul o sală mare frumoasă pentru baluri. Acest teatrur însă a funcţionat numai până în 1895, când s’a deschis marele teatru de astăzi din piaţă, în faţa Universităţii. . Viaţa teatrală în cursul a 60 de ani în vechiul teatru din piaţa Marcu s’a des-voltat din toate punctele de vedere foarte repede şi cu multă exuberanţă. Acolo s’au reprezentat cele mai importante evenimente artistice, cari progresiv au creat viaţa teatrală organizată a Zagrebului. Au fost evenimente literare, teatrale, artistice şi chiar pur politice, căci teatrul din Zagreb a stat întotdeauna în primul rând în lupta pentru naţionalitate, limbă şi cele mai înalte şi sfinte idealuri ale poporului croat. Teatrul a fost inaugurat în anul 1834 prin vizita lui Zwoneczek, directorul trupei teatrale germane din Bârno, după care au urmat să vie tot felul de trupe şi înjghebări germane. In primii şase ani la teatrul din Zagreb s’a jucat numai în limba germană, iar cu vremea au introdus, între acte, scene din viaţa naţională şi primele încercări de creaţie în literatura dramatică originală cuprindeau în ele aspiraţia ca teatrul din Zagreb să ajungă numai în slujba limbei şi a poporului croat. : Ca rezultat al multiplelor sforţări şi îndelungatei munci. desfăşurate de pa- trioţii croaţi, s’a izbutit ca la 10 Iunie 1840 să se reprezinte cea dintâi piesă în limba croată, drama istorică a lui Kukulic „Juan şi Sofia”. Această dată este privită ca ziua de naştere a nouei arte dramatice şi teatrale croate ; aniversarea celor o sută de ani ai ei s’a sărbătorit în Iunie 1940, In timp de douăzeci de ani, adică între 1840-1860, Teatrul din Zagreb .a dat reprezentaţii în două sau chiar trei limbi. In limba croată s’au reprezentat întâi piese originale, apoi s’â tradus Kotzebue, Sneridan, Scrib, Hugo, Dumas şi alţii. In 1841 au dat şi. o comedie italiană, sub numele „Fantoma cunoscută”, dar numele ei în original ca şi numele autorului nu sunt cunoscute. Germanii au continuat să fie oaspeţii 595 © BCU stabili cu reprezentaţiile lor dramatice, iar Italienii cu operile lor venite cu trupe din Triest, Milano şi Veneţia. Prima trupă italiană â venit la Zagreb în 1842, adusă de impresarii Giuseppe Sacca şi Gaspar Pozzesi. S’au dat operele lui Donizzetti şi Luigi Riicci, cari în acest fel încă din viaţă şi-au văzut operele lor reprezentate la Zagreb. Anul următor, în 1943, a venit opera italiană, având în repertoriu pe Bellini, Merca-dante şi Donizetti. In cadrul acestor vizite italiene şi germane, neîncetat se desvolta şi cu progres evident viaţa teatrală croată. Numărul reprezentaţiilor devine tot mai mare şi calitatea lor artistică tot mai expresivă. Meritul este a doi oameni, cari se consideră pe drept pionerii teatrului croat şi ale căror busturi împodobesc foyerul teatrului. Unul este dramaturgul Dr. Dimitrie Demeter, fost student al Universităţii din Padova şi Viena, scriitor dramatic, critic, traducător şi organizator multilateral teatral. Cellalt este neobositul artist şi regizor Iosif Freudenreich, părintele teatrului croat, scriitorul celor dintâi drame populare, dintre cari „Grănicerii", cari se dă încă şi astăzi, ca cea mai populară piesă originală. Zagreb sfe poate lăuda şi prin faptul că în 1846 a obţinut şi cea dintâi operă compusă pe text croat şi reprezentată în limba croată. Aceasta a fost „Iubirea şi Ura”, opera celui dintâi compozitor croat, Vatroslav Lisinski, primită de public cu mare entusiasm. : Anul următor, societatea dramatică germană a adus un repertoriu şi mai bogat, montând „Faust" a lui Goethe, lucrări de ale lui Schiller şi Hebbel. Tot felul de oaspeţi distinşi s’au perindat pe scena noului teatru croat. In 1853 s’a dat „Othelo” şi celebrul negru Ira Aldrige, care, jucând rolul titular, a cutreerat toată Europa. Trupa de Operă italiană a venit tot mai des şi cu un repertoriu bogat şi de actualitate, în cap cu Verdi. Trupa Domenica Scalaria din Veneţia a dat în 1852 opera „Ernani”, „I due Foscari” şi „Atilla” In acelaş an a venit trupa din Milano, pe care o conducea Ulisse Brambilla. S’a cântat Donizetti. Bellini, Rossini, apoi „Nabucco”, „Lombarzii” şi „Machbet" a lui Verdi. A doua oară, în 1854, când a venit Brambilla la Zagreb, a adus pe primadona Sofia Cammere, apoi câţiva ani a venit consecutiv. Intrase în obiceiu ca şi cântăreţi italieni să-şi cânte partitura în limba croată, lucru ce era primit de public cu mare entuziasm. In trupele’ italiene intrau câte odată şi cântăreţi croaţi şi chiar s’au distins câteva elemente foarte bune, cum însă la Zagreb nu exista o Operă stabilă, aceste talente au trebuit să se desvolte şi să se manifeste mai mult peste graniţă Anul 1860 este important în istoria teatrului croat, căci înseamnă o eră nouă. In acelaş an au încetat pentru multă vreme reprezentaţiile trupelor germane. Arta teatrală croată a rămas la casa ei singură şi independentă. Societăţile străine şi chiar trupele de operă italiană au rămas oaspeţi rari. In acelaş timp teatrul din Zagreb a căpătat forma legală. In anul 1861, Adunarea croată a aprobat legea teatrală, printre cele dintâi în Europa. Prin această lege, Teatrul a devenit o instituţie naţională sub administraţia guvernului Statului croat, care prin subvenţie i-a asigurat permanenţa. Aceiaşi lege mai târziu a hotărît înfiinţarea Operei, Conservatorului şi s’au propus premii pentru încurajarea producţiei literare, teatrale şi artistice multilaterale. De atunci teatrul şi opera fiinţează ca o Instituţie de Stat organizată, cu repertoriul ei original. Primele decenii ale acestei ere, adică până în anul 1870 când s’au pus bazele operei noastre stabile, reprezintă şi epoca elanului tinerei drame croate. Prin neobosita lor activitate, Demeter şi Freudenreich au scos la iveală multe talente, printre cari pe celebrul, azi romancier şi critic, August Şenoa, care a adus în viaţa artistică multe realizări artistice, aducând şi o critică severă. Repertoriul original croat s’a 596 ©. ■ „:,BcU ClUj . îmbogăţit cu opere dramatice din istoria Croaţiei şi comedii din viaţa contemporană, iar repertoriul străin cuprinde cele mai importante opere clasice, romantice şi ale scriitorilor mondiali contimporani. Tot atunci s’au dat la Teatrul din Zagreb, pentru prima oară, în limba croată „Wilhelm Tell“ a lui Schiller, (in 1861). „Bolnavul închipuit" a lui Moliere, (1862), „Mirandelina" a lui Goldoni în 1863 „Femeia îndărătnică" a lui Shakespeare, „Egmont" a lui Goethe, în 1865. La Hugo şi Du-mas s’a adăogat numele lui Grillparzer, Sardou, Labiche, etc. Aceste câteva nume ne arată varietatea repertoriului teatral din acea epocă. Tot aşa şi în ultimul deceniu, când au venit treptat, cinci turnee italiene. In anul 1861 trupa lui Car ol Rafael Burlini din Triest, apoi impresarul Giovanni Battista Andreazza din Udine, care a adus şi ultima trupă italiană în anul 1869. Nu mult după aceia, s’a înfiinţat o nouă ramură a operei, în limba croată —i opereta. A început în 1863 cu Offenbach, a continuat cu Suppe, iar în 1866 a fost reprezentată cea dintâiu operetă a compozitorului croat Zajic. înainte de a ajunge la importanţa operei lui, vreau să accentuez că timp de aproape trei decenii Zagrebul a ascultat opera italiană şi a cunoscut. astfel toată literatura în materie de operă şi operetă, ceia ce a desvoltat gustul publicului pentru genul acesta, rafinându-1. întemeietorul Operei din Zagreb, nobilul Ivan Zajic, s’a născut la Rieka, iar muzica a studiat-o în 1849-55 la conservatorul din Milan. Mai târziu a activat la Viena ca dirijor şi a compus opere şi operete comice. In anul 1870 a devenit directorul Operei din Zagreb şi de atunci metropola croată a avut o Operă stabilă, care a funcţionat până în 1889. Inaugurarea s’a făcut cu opera lui Zajic „Mislav”, urmată de „Nikola Şubic Zrinski” în 1876, amândouă cu un succes răsunător. Aceasta din urmă face parte din repertoriul popular al operei, croate. Ca elev şi adept al Italiei lui Verdi, Zajic, sub administraţia sa, a dat cel mai bogat repertoriu de operă italiană, complectat de Mozart, Weber, Delibes, Gounod, Smetana şi alţii. Paralel cu desvoltarea ramurei muzicale se observă şi un progres vădit accentuat în producţia dramei, şi din punct de vedere calitativ şi cantitativ. In repertoriul original apar operele clasice croate ca „Dubravka” lui Gundulic şi apare un număr din ce în ce mai mare de noi dramaturgi croaţi. Miko Bogovic scrie drame din istoria croată, iar Josip Eugen Tomic şi Janko Jurkovic comedii sociale, iar în traduceri aproape toate capodoperile universale. Cu tot progresul însă, opera stabilă nu s’a putut menţine, căci în 1889 a trebuit să-şi întrerupă activitatea pentru vreo cinci ani. In acest interval însă, Zagreb-ul nu a rămas fără reprezentaţii muzicale. In timpul verii s’au organizat trupe care au dat spectacole de muzică italiană şi naţională. încetând opera stabilă, teatrul dramatic a trebuit să-şi intensifice activitatea, pentru ca să poată păstra viaţa teatrală din Zagreb. Drama s’a desvoltat într’un ritm progresiv şi uimitor, dând la iveală talente excepţionale, printre cari a strălucit numele Marchizei Maria Ruzicka-Strozzi, figura eroică Andrija Fijana şi talentul dominant al lui Adam Maudrovie, actori excepţionali. Stabilitatea teatrului croat s’a întărit când la direcţia sa a venit, în 1894, nobilul dr. Stjepan Miletic care şi-a trecut doctoratul la Universitatea din Viena cu teza despre Shakespeare. Miletic a călătorit prin toată Europa şi a studiat cu această ocazie administraţia artistică şi tehnică a teatrelor din diversele ţări cutreerate. Cunoştea toate teatrale din Germania, Franţa şi Italia, unde în special l-a entusiasmat nivelul de artă în care se găsea teatrul din. Milano, mai ales Manzoni şi marele Rossi, despre care a scris adevărate panegirice şi pentru care a plecat adeseori din Zagreb, ducân-du-se la Viena,. numai pentru ca să le admire creaţiile artistice. , © BCU Miletic a luptat pentru ca să readucă opera stabilă. In anul 1895 s’a sărbătorit deschiderea noului local pentru teatru, astăzi, marele teatru din Piaţa din faţa Universităţii, care mai mult de cinci decenii serveşte de altar artei teatrale croate. Patru ani de administraţie a teatrului din Zagreb de către Miletic însemnează într’adevăr una din cele mai luminoase ere din trecutul teatrului din Zagreb. Repertoriul şi interpretarea ating un nivel de calitate europeană. La Operă s’a reprezentat „Porin” a lui V. Lisiinski, până atunci aproape uitat, cel dintâi compozitor al operei croate. Se reiau operele lui Zajic şi apar nume noi de tineri compozitori croaţi naţionali. Se dă „Fidelio” a lui Beethoven, apoi din Mozart, Wagner, Massenet, etc. In legătură cu opera, s’a organizat şi baletul ca o ramură artistică dependentă de cea dintâiu. Prima balerină a fost italianca Emma Grondona. In ceia ce priveşte drama, Miletic şi-a formulat programul cu cuvintele: „E necesar să-ţi creezi un repertoriu bun, stabil de opere clasice şi cunoscute poporului tău, privind în special interesele croate şi slave din punct de vedere cultural şi afară de aceasta, să ţii seamă şi de creaţiile moderne". Acest program, Miletic l-a şi aplicat. A scris şi mult despre teatru cu entuziasm, ca şi despre tinerii dramaturgi croaţi. S’a tradus sub conducerea sa Sofocle, Lope de Vega, Corneille, Byron, se lărgeşte repertoriul lui Moliere şi Goldoni şi ca semn pentru marele cult a lui Shake' speare se organizează un ciclu al operelor sale. Tolstoi, Turgheniev, Hauptmann, Ros-tand, Giacosa, Bracco, Cavalotti apar şi ei în repertoriul teatral. Cu deosebită atenţie a îngrijit Miletic ospitalitatea dată artiştilor străini, urmărind, mai ales, prin aceasta o influenţă rodnică pentru desvoltarea artei reproductive a operei şi dramei croate. Cei mai numeroşi sunt mosafirii din Italia, individuali sau prin grupuri oficiale. Anul 1898 a adus pe celebra soprană Amalia Mareolini. Una din cele mai mari cântăreţe italiene Gemma Bellincione a vizitat de două ori în 1896 şi 1897 Zagrebul cu operele „Traviata”, „Manon”, „Carmen”, „Santuzza” şi „Mignon”. După ea au urmat Fran-cesehma Prevost, apoi Aida Alloro, Rosina Storchio şi baritonii Emanno de Filippi şi celebrul Francesco d’Andrado. Tot aşa de însemnată a fost şi scena dramatică prin oaspeţii celebri pe care i-a primit. Cel dintâi a fost Ernesto Rossi. Avea atunci 70 de ani, dar impresia grandioasă pe care a lăsat-o cu „Hamlet”, „Othelo”, „Lear”, „Ludovic XI”, a rămas de neuitat. După el, în 1896, a venit Gustavo Salvini cu aceleaşi interpretări, A urmat apoi Ermete Zacconi, care pe lângă rolurile de mai sus, a interpretat şi pe „Kean”, „Osvald” şi „Fantoma” lui Ibsen, apoi Ermete Novelli cu Shylock, Petrucchio, Moartea Civilă, etc. Când Miletic a pus bazele unei noi desvoltări teatrale croate, a trebuit si, se retragă. Totuşi, câţiva ani după el, repertoriul său a strălucit şi i-a purtat gloria înainte. In anul 1902, Opera stabilă din nou a fost întreruptă şi iarăşi sarcina teatrală revenea numai dramei. Intre dramaturgii croaţi tineri, cari s’au relevat din şcoala lui Miletic au fost Ivo Vojnovic, Milan Ogrizovic, Milan Begovîc şi Iosip Kosor, cari vor fi cei dintâi Croaţi ce se vor produce şi pe scenele europene. Dintre autorii străini, ei au ales pe Hauptmann, Maeterlinck, Strindber, Hamsun, Cehov, Gorki, Schnitzler. Bahr, Schbnherr, iar dintre Italieni vor apare D’Annunzio, Bracco, Praga, Callinia şi Testoni. O însemnată întorsătură a luat Teatrul din Zagreb în anul 1909. Pentru a treia oară a înviat opera, care de atunci continuă fără întrerupere până astăzi, căci oraşul a luptat cu îndârjire ca să nu se mai întrerupă reprezentaţiile nici în timpul răstoiului nici după răsboi. Tot atunci a apărut în repertoriul croat compozitorul cel mai dominant al epooei : Giacomo Puccini, ale cărui opere se dă compozitorilor croaţi, dintre „ 59® © BCU Cluj. cari se remarca Albini, Biagoie şi Vladimir Bersa, Hatze şi Lhotke. Trebuie relevai faptul că de acum la Operă se cântă numai în limba croată. Rare excepţii fac străinii. Drama s’a menţinut într’o activitate crescândă. Dela 1909 la 1914 s’au dat 139 de premiere, dintre cari cea mai mare parte au fost originale, iar dintre străini s’au tradus piesele însemnate ale lui Sudermann, Hoffmansthal, Wedekind, Wilde, Schaw, Benelli, Brieux, Flers, etc. Vizitele străine se răresc. A fost numai Sarah Bernnard, Suzanne Despres, Coquelin cel bătrân, Rejane, Le Bargy. Anul 1910 a fost artista dramatică italiană Mimi Azuglio cu „Dama cu Camelii1' şi „Zaza" şi cu piesa siciliană „Malia". Răsboiul mondial 1914-1918 nu a fost prilenic activităţii teatrale. Cu toate evenimentele politice grave, totuşi s’au reprezentat două mari premiere: „Cavalerul Rozelor” de Strauss şi „Boris Godunov” a lui Musorgski. In timpul războiului, în anul .1918, opera din Zagreb a plecat în turneu la Triest, unde a rămas cinci săptămâni La teatrul Politeama Rosetti s’au cântat operele lui Zajic, apoi din Verdi, Smetana şi Puiccini, toate cântate în limba croată, obţinând un succes strălucit, eu toate că publicul triestin era foarte pretenţios şi critic sever. Ultimul eveniment teatral croat începe în anul 1919. Croaţii, fără voia lor, s’au găsit în regatul „S. C. S.“ sau Yugoslavia, care sistematic micşora şi neglija calităţile lor culturale reale. Teatrul din Zagreb, ajutat generos de Guvern până atunci, acum se găsea în mizerie. Mizeria materială nu mai putea stimula producţiunea artistică. A intervenit şi cenzura, înăbuşind ori ce libertate de cugetare, ba chiar s’a ajuns să se împiedice reprezentarea operelor lui Lisinski, Zajic şi Goethe! S’a produs lichidarea Operei. Toate acestea însă nu au putut descătuşa pe Croaţi de mândria lor naţională, nici să stingă în conştiinţa croată flacăra sfântă a tradiţiilor lor culturale şi umanitare. Când se credea că această eminentă instituţie de cultură e la marginile prăpăstiei, ca prin minune apărea salvarea ei. Statul o persecuta şi aştepta cu nerăbdare şi răutate înfrângerea ei, dar nu a avut această satisfacţie, căci publicul şi-a salvat teatrul, ţinându-1 în viaţă decenii încă. Câte jumătate milion de coroane pe an se scoteau din abonamentele pentru sute de reprezentaţii înainte. Societatea prietenilor teatrului plasa biletele prin toate păturile sociale, la care publicul răspundea mereu cu acelaş elan şi entusiasm ca în 1940, la naşterea lui şi de atâtea ori la renaşterea lui, după atâtea încercări pe care le-a avut. Acesta a fost patriotul croat. El a reuşit să facă ca teatrul din Zagreb să-şi menţină şi în ultimele două decenii poziţia la care se ridicase, stimulând şi producţia naţională originală şi aceia a traducerilor din operele contimporanilor. Nu e dramă din clasic sau romantic sau operă muzicală care să nu se fi produs şi pe scena teatrului din Zagreb, dela Cimardsa şi Gliick până la Respighi şi Stavinski. Din anul 1870, de când se făcea o statistică exactă a repertoriului şi până astăzi, s’au reprezentat la Zagreb aproape 1.500 diferiţi autori muzicali şi dramatici şi cam 2.500 diferite opere. Clădirea, de mai multe ori reparată şi modernizată, corespunde tuturor cerinţelor tehnicei moderne teatrale. Academia de muzică şi artă dramatică a Statului este reprezentată de o generaţie de cântăreţi şi artişti tineri, care regenerează ansamblul. Regia s’a perfecţionat sub Ivo Raic’, dr. Branko Gavelli şi Titi Strozzi ca factor activ şi creator artistic. Dirijorul Kreşmir Branovic şi Lovro Matacic s’au făcut cunoscuţi peste graniţa Croaţiei. Scenografii Ljubo Babic şi Marian Trepşe au realizat originale puneri în scenă. In 1920 a fost reînoit şi baletul pus sub conducerea Margaretei Froman şi a urmaşilor ei. Prin colaborarea nenumăratelor personalităţi creatoare, repertoriul teatral a reuşit să se prezinte desăvârşit. Nume de compozitori croaţi au trecut şi peste hotare, 599 © BCU cum de pildă este Gotoc cu opera sa „Ero din acea lume“ sau baletul lui Lhotke şi Baranovic care au avut succese răsunătoare departe de graniţele patriei. In afară de cei amintiţi trebuiesc relevaţi şi Şirola, Şafranek-Kavic, Odak Papaudopulo şi Parac Străinii au fost toţi reprezentaţi în ultimele două decenii. Dela Wagner la Boito, Dvorak şi Stravinski, nu a rămas operă celebră care să nu fi fost adusă pe scena teatrului din Zagreb pentru ca publicul să fie pus în curent cu toată producţia muzicală aleasă. . In dramă, un număr tot mai mare de scriitori croaţi îşi fac un renume, încât opera lor este tradusă şi în limbi străine. Begovic, Krleza, Strozzi şi Muradbegovic reprezintă nume alese în drama croată. Repertoriul străin este mai larg ,dar supus deacum unei selecţiuni mai minuţioase. S’a adăogat şi Pirandello, Chiarelli, Martini Nicodemi, Benedetti şi alţii. După cum am remarcat, teatrul din Zagreb a primit bucuros pe artiştii străini care le-au onorat scena. Printre ultimii trebuie amintită trupa din Moscova, Burg-theater din iViena, Comedia Franceză şi Opera comică din Paris, Opera de Stat din Dresda şi Frankfurt, Opera Regală din Roma, două vizite ale solistului dela Scala din Milano, apoi Şaliapin, Baklanov şi alţii. In 1930 Emma Gramatica, iar în 1939 Com-pagnia del Teatro di Venezia, cu comediile lui Goldoni. In afară de marele teatru, care are un caracter reprezentativ şi unde se reprezintă opere şi drame de amploare, s’a mai deschis la Zagreb, în anul 1928 şi Teatrul Mic din Str. Frankopan, în care se dă un repertoriu mai uşor (operete şi comedii). Marele teatru are 1100 locuri, pe când cel mic numai 660. întreg ansamblul, adică personalul administrativ, soliştii operei, directorii, dirijorii, orchestra şi baletul, personalul technic al scenei şi al lucrătorilor numără peste 400 de persoane. In afară de Zagreb viaţa teatrală este foarte însufleţită şi în provincia croată, care îşi are tradiţia şi trecutul ei. La Split şi la Osiek există un teatru desăvârşit pentru dramă, operă şi operetă. Local stabil teatral, au, în afară de aceste oraşe şi Dubrownik, Sarajevo, Ba-nialuka şi Varajdin şi toate oraşele însemnate din Croaţia au săli cari primesc trupele din Zagreb şi din oraşele vecine. Prin crearea Statului independent croat, capătă şi teatrul croat o mai mare însemnătate şi o mai largă înţelegere. Ca şi tuturor celorlalte instituţii culturale, Statul croat va da cea mai mare posibilitate de muncă şi desvoltare şi teatrului, transfer-mându-1 într’un adevărat centru de artă şi progres. 6oo © BCU ANTUN NIZETEO „NEBULOSA de COLON“ In româneşte DE ŞERBAN BASCOVICI Vezi, Cristobal, chinuitoru-ţi vis s’a ’nfiripat: Corăbiile ancorate’n port te vor Purta pe unde nici închipuirea ta, nălucitor, Visător, Nu te-a purtat. / " In unmă-ţi, cei ,ce mint şi clevetesc La Santa Fe, a Isabelei curte, sunt departe. — Cât de mărunt e tot ce-i omenesc, Când iscodeşti ce-i nou în altă parte !... La fel, tovarăşi scumpi, cuvinte ale mele, Ne-aşteaptă ’n vreun port corăbii şi pe noi... O. unde sunteţi, Sânte Pinte, magice Venezuele ? Şi ce ne-opreşte să plutim cătând meleaguri noui ? 601 I V A N MEŞTROVICi DE IVO ŞREPEL „Trebuie să fii îndrăgostit de veşnicie, pentru ca opera ta să fie cel puţin umbra ei ‘\ . (Meştravici, în studiul despre Michel-sngelo) Intre Krk şi Cetinie, unde odinioară se întindea regatul regelui croat de sânge naţional, Dimitrie Zvonimir, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa unul dintre cei mai mari artişti de astăzi, sculptorul croat Ivan Meştrovici. Păscând oile la poalele munţilor stâncoşi Svilaia, iar acasă observând pe tatăl său la ţară, clădind şi adăogând mereu câte ceva căsuţei, înfrumuseţând-o mereu, sau ascultând pe mama sa, care cu dar de povestire îi spunea într’un graiu pitoresc neasemuit tot ce ştia din bătrâni, ce se transmitea din gură ’n gură dela tată la fiu, din vremuri vechi, în Zagoria dalmatină, învăţând să scrie şi să citească din Biblie, şi din cântecele lui Kaşici şi calendarele îngălbenite, copilul a cunoscut minunile naturii, virtuţile şi slăbiciunile omeneşti şi s’a „îndrăgostit de veşnicie11 cum a spus-o chiar el. în studiul său despre Michelangelo. A început mai întâi ca şi ceilalţi copii să înfrumuseţeze fluerul de păstor cu podoabe naţionale şi în acelaş timp să cioplească în lemn şi să frământe din lutul moale chipuri de oameni şi animale. O făcea din nevoia de frumos a firii omeneşti, aşa cum de mult s’a născut germenele artei în om, în neamul omenesc. Şi nu sunt numai exterioare, ci şi interioare motivele primelor sale încercări de creaţie, neobişnuit de înrudite şi aproape identice cu acelea pe care le descoperim şi le păstrăm cu grijă, încercări artistice, originale, ale omului preistoric. Concepţia divină ca supremă forţă, natura cu toată măreţia ei şi legătura omului cu Divinitatea şi cu lumea sunt cele dintâi trei mari inspiraţii care au turburat sufletul sensibil al copilului ce pleca din sat spre deal, urmând calea caprelor spre vârful munţilor, sub cari s’a născut şi de unde putea să privească în zare marea, minunat de albastră, a Adriaticei croate. Şi tot ceea ce în ultimul deceniu al secolului trecut a ţâşnit şi s’a ridicat din sufletul, din subconştientul micului păstor dela Svilaia, a izbucnit mai târziu ca într’un acord de orgă în creaţiile de artă nenumărate ale marelui artist Meştrovici, conştient aprofundate şi maturizate. Sentimentul adânc religios, în cel mai larg înţeles al cuvântului, a rămas caracteristica vieţii sale şi s’a simţit în opera sa sub diferite forme. Tendinţa spre monumental în marea operă de creaţie a sa este strâns legată de pământul şi natura toată din ţara sa, unde munţii sunt sălbateci, catedralele au clopote de piatră, unde norii se agaţă de cerul îndepărtat, unde tunetul bubuie puternic şi ecoul le răspunde îndelung, unde vântul vueşte mai tare, iar soarele e mai cald şi dogoreşte mai puternic ca în alte regiuni, unde s’a legănat copilăria altor artişti croaţi sau europeni Ca mistica spe- 602 eifica, ce activează asupra sufletelor scandinave de pe fiordurile ceţoase sau ca în sufletul indienilor strigătul junglei sălbatece şi vuetul marilor, râuri pe care le pătrunde soarele şi le dogoreşte până în adânc, la Meştrovici, această mistică vijelioasă se traduce în concepţia pe care o are despre umanitate, dreptate, vitejie şi libertate, sentimente care i-au dominat copilăria, apoi le-a cultivat pretutindeni, în marile centre de cultură europene, pătrunse de tradiţii şi pline de esenţa civilizaţiei, ca şi în orăşelul natal Otaviţa, fără şcoală, fără bibliotecă, fără poştă şi abia cu un mic spital. De aceia, în creaţia lui Meştrovici, momentul religios este tot atât de puternic ca şi momentul etic în forma sa rudimentară, primordială. Căci după cum în ţările îndepărtate, în regiunile comerciale şi industriale, s’au păstrat mai mult obiceiurile vechi populare şi costumele naţionale, tot aşa şi la Croaţi s’a păstrat mai curat bătrânul suflet naţional cu morala şi etica lui. Aici nu există rafinament de semitonuri nici în interior nici în exterior, ci pur şi simplu jocul clar şi statornic al umbrei şi luminei. Dalmaţia croată a dat lumei un foarte mare artist şi câţiva alţi sculptori mari şi aceasta din două motive speciale: primul e bogăţia în piatră a solului şi chipul magistral de a se ciopli în ea, iar al doilea motiv e plasticitatea naturei anume parcă făcută pentru sculptură prin puterea de neînvins a jocurilor de umbră şi lumină. Dar la aceste motive tari, de ordin exterior, trebuie adăogat şi unul de ordin interior şi anume religiozitatea şi etica locuitorilor Dalmaţiei. Această etică, pe care Meştrovici a primit-o odată cu laptele mamei sale, a crescut şi s’a desvoltat în comunitatea de viaţă cu compatrioţii săi, apropiaţi sau depărtaţi, trecând apoi ca o consecinţă firească în opera sa, fiind motive esenţiale care se repetă în toate variantele: maternitatea şi suferinţa pentru „asentimentul împărăţiei cereşti“. Este tot ciclul eroic din perioada secesionistă. Sturm und Drang (după studiile dela Viena) . este numai strigătul pentru dreptate, umanitate şi libertate, numai protest împotriva oprimării, a desnaţiona-lizării şi extirpării celor mai fundamentale drepturi omeneşti. Toate astea sunt numai lupta împotriva materialismului crud şi al silniciei nemiloase, pentru idealul curăţeniei interioare, pentru apărarea cinstitului chip al ţăranului, care este, să repetăm, „îndrăgostit de veşnicie", încrezător fanatic că trebuie să se facă dreptate, că jertfa nu va fi şi nu trebuie să fie zadarnică niciodată, şi viitorul bun şi luminos trebuie să înăbuşe prezentul întunecat, aspru, greoi şi plin de descurajare. La ţărani se repetă atât de des şi cu atâta semnificaţie dictonul „Post nubila Phoebus" şi deci nu e de mirare, dacă nici cea mai neruşinată tiranie nu a reuşit să clatine în mentalitatea ţăranului credinţa că Matia Gubec va reînvia şi că soarele se va ivi iar dintre nori. Tot aşa, la Meştrovici, credinţa lui,oarecum latentă dar aprigă şi de neînvins, în izbânda naţională, umanitară, nu au putut-o sdruncina toate josniciile omeneşti, nedreptăţile şi grozăviile, care au cutremurat umanitatea în apocalipticul dezastru din primul şi al doilea război mondial, cari au căzut în epoca celei mai mature puteri şi capacităţi de creaţie. El a continuat să privească şi să judece prin prizma veşniciei şi ca Archimede, care nu s’a lăsat înşelat de cercurile lui, tot aşa nici el, făcându-şi schiţele, nu s’a lăsat, ca şi Galileu de ideia lui: „şi totuşi se mişcă". Iar însuşirile lui sufleteşti, sănătoase şi robuste îşi au origina în căsuţa de ţară dela poalele munţilor stâncoşi, unde şi-a petrecut copilăria, cultivate apoi în lumea mare, din carte şi din curentele puternice pe care le-a cunoscut de aproape. De câte ori linia lui de desvoltare a trecut dela expresionism la arta greacă, naturală, simplă, la asceza gotică şi beţia elanului interior; mistica orientală, monumentalismul renaşterii şi delicateţea prerafaelieă, religia şi idila, tot de atâtea ori expresia lui artistică a fost dominată de acea robusteţe elementară şi sintetică a concepţiei vieţii pământeşti şi a celei de dincolo, care prin veacuri trăeşte în sufletul ţăranilor munteni croaţi. Ţărănesc e, de exemplu, acel simţ excepţional şi evo- © BCU luat pentru tipic, care a devenit aproape un simbol. Când nu e vorba de portret, se poate observa că tipurile lui feminine sunt prea frumoase şi mereu acelaş cap, ba chiar acelaş trup. Dar tocmai aici este puterea lui Meştrovici. El nu cere şi nici nu vrea ca pe privitor să-l intereseze varietatea nasului, a buzelor, a bărbiei sau a părului, ba nici chiar torsul, sânii şi pântecele, dar cere ca atenţia să fie răpită de modul cum este exprimat totul: ce poate vorbi capul sau gestul mâinilor, atitudinea întregei opere de artă şi intensitatea interioară, încercarea şi reuşita unei expresii. Astfel ne putem da seama cum 20 de sculptori buni s’au răspândit prin Zagoria dalmatină, pentru ca fiecare dintre ei să găsească modelul femeii visate dintr’o anumită regiune şi să se silească să deosebească după fizionomie un ţinut de cellalt, să-l redea realist, pentru ca privitorul să regăsească pe femeia şi mama munteanului croat. Şi Meştrovici a redat o astfel de femeie şi de mamă cu aceiaşi fizionomie în opera lui sculpturală, în „Mama mea", în „Madona" din altarul din dreapta în biserica Sfântul Marcu din Zagreb şi în statuia „Legendă croată". Şi peste tot este acelaş chip de femeie şi mamă a Zagoriei dalmatine, simbol al femeii şi mamei întregului popor croat. Excluzând tot ce este efemer şi dependent de întâmplare, el a dat sinteza, care vorbeşte mai elocvent decât ori ce altă nefolositoare prezentare a variaţiei sau întâmplării. Tot atât de sintetice sunt şi statuile sale, pe care le-a numit „Femeia de lângă mare", „Amintire" şi „Contemplaţie", „marmore divine", unde sunt într’adins suprimate toate varietăţile de tipuri, pentru ca ceia ce este în general frumos şi etern în desăvârşirea formei, să exprime o spiritualitate vie şi adâncă. De aceea putem spune despre tipurile statuilor lui Meştrovici că sunt idealizate, însufleţite, pasionate, modeste, ţesute din dureri sau bucurii, posomorite sau zâmbitoare, dar nu credincioase detaliilor, „ca vii" în sensul decorativ şi linse ca într’un salon cosmetic ca să placă mai mult. Numai o mare cunoaştere a tehnicei, munca neobosită şi puternica desvol-tare sufletească au dat posibilitate maestrului Meştrovici ca în chip suveran şi logic să ignoreze orice artă ieftină, orice concesie de a concepe „comodul şi frumosul", ba chiar orice prezentare realistă a diferitelor modele şi nici idealizarea patetică a rigidităţii pseudo-clasică. Aceasta şi-au putut-o permite numai cei mai mari dintre cei mai mari: Fidias, Michelangelo, iar în vremurile mai noi, parţial, Rodin şi Bourdelle. Şi aici Meştrovici este mare prin faptul că el lucrează orice, indiferent, în schiţe, bronz, lemn, piatră sau marmură. După cum Brunelleschi şi Donatello au fost predecesorii lui Michelangelo în Italia, tot aşa, maestrul Radovan, creatorul minunatului portal al catedralei din Troghir, care s’a terminat în anul 1240 şi Buvino, artistul care a sculptat în lemn poarta catedralei din Split, au fost predecesorii lui Ivan Meştrovici de pe ţărmurile Adriaticei croate. Maestrul aproape din frageda copilărie s’a însufleţit de aceste două capodopere şi le-a preţuit întotdeauna. In timpul studiilor sale la Viena a fost atras în special de cultura veche orientală, care se simte în multe opere ale lui din epoca de creaţie mai timpurie. Sfincşi şi cariatide şi eroii ciclului epic poartă toţi în ei pecetea acelei influenţe, mai ales capul cioplit în lemn al Asirianei, „Vestala" cufundată în meditaţie şi „Mama mea", care este redată în maniera divinităţilor răsăritene. In epoca doua, Meştrovici înclină spre Fidias, care nu este atât de viu în sculptură când e vorba de desăvârşita redare a corpului omenesc. Aceasta o mărturiseşte majoritatea operelor sale în marmoră, cum este „Psyche", „Aşteptarea", „Femeia de lângă mare", „Meditaţia". In a treia fază, marele artist croat a fost inspirat de arta bizantină şi gotică timpurie. „Mama învaţă pe copil să se roage", „Răstignirea lui Hristos", „Sf. Francisc din Assisi" şi minunata „Madonă în marmură neagră" sunt operele care ne documentează în această direcţie. Dar, în marea şi universala creaţie a lui Meştrovici se găsesc şi elementele primei renaşteri. Numărul mare de îngeri şi femei care cântă, relieful de lemn al „Madonei cu îngeri" şi multe detalii de invenţie genială, ca şi mauzoleul familiei Racid de la Ţavtat de lângă Dubrovnik, (Raguza) simţi că respiră căldura şi curăţenia inimei unui Fra Angelico, Ghirlandaio, Mantegna. Dar meşterul dela Adriatica, din punct de vedere psihic este totuşi mai. aproape de marele Michelangelo, artistul genial, care cel mai desăvârşit a ştiut şi a izbutit în măreţia patosului cu dimensiuni supranaturale să împace şi să fie de acord cu perfecta şi profunda pasiune interioară şi flacăra arzătoare pentru divinitate. „Moise“ al lui Meştrovici într’adevăr este cu atât mai patetic decât al lui Michelangelo, cu cât au crescut şi s’au mărit pe nedrept adepţii Viţelului de Aur dela Renaştere până azi. Totuşi şi această operă este tot în spiritul marelui maestru al Sixtinei şi al mormântului lui „Julius", „Maria Magdalena", „Grigore Ninski, „Medulici", „Marulici”, monumentele Regilor Carol, Ferdinand din Bucureşti şi atâtea opere ale lui Meştrovici, ba chiar şi statuia care reprezintă pe Michelangelo, sunt o dovadă că cel mai mare artist croat a trăit viaţa renaşterii şi a trăit legat de toată sfera culturală a Mediteranei. In „Indienii" care sunt aşezaţi la intrarea unui parc din Chicago, se vede că maestrul s’a întors din nou spre expresionism; în monumentul soldatului necunoscut de pe muntele Avala, are elemente arhitectonice ale bătrânei Perşii, iar în multe minunate reliefuri în lemn — care sunt poate cele mai frumoase din tot ce a creat — iarăşi apare arta bizantină şi gotică; în reliefurile de bronz „Naşterea" şi „Pietâ" se oglindeşte spiritul renaşterii timpurii şi în opera lui cea mai matură şi mai măreaţă „Pietâ" din altarul bisericii Sf. Marcu din Zagreb, s’a înălţat în expresia feţii, concentrarea durerii şi renunţarea supremă până la marea artă a lui Michelangelo... Şi astfel maestrul şi astăzi lucrează cu aceiaşi perseverenţă şi asiduitate, din aceiaşi genială inspiraţie, creind tot mai multe opere cu care se poate mândri omenirea întreagă şi în urma cărora Croaţii sunt cunoscuţi astăzi în toată lumea, preţuiţi şi ajutaţi. Ca şi cei mai mari şi mai importanţi artişti ai trecutului, Meştrovici este o personalitate foarte puternică şi multilaterală, care s’a distins nu numai în sculptură, ci a creat opere de seamă în arhitectură, mauzoleul din Tavtat şi Otaviţa, etc. (în pictură, în muzică, în scrieri critice — cum sunt studiile despre Michelangelo şi Rodin) şi în-tr’o foarte bogată operă pentru prosperitatea poporului croat. Apoi cum este chipul şi atitudinea fiecăruia dintre cei trei evanghelişti, Ioan, Luca şi Marcu, pe cari i-a reprezentat atât de artistic, reliefându-le toate caracteristicile fiinţei lor şi felul de des. criere al întâmplărilor din Noul şi Vechiul Testament, tot aşa şi-a întregit Meştrovici creaţia lui genială de astăzi, rezultat al unui temperament vulcanic, al unei inteligenţe superioare, multilaterale şi a unui suflet modest şi cinstit, calităţi de admirat mai ales la un autodidact , pe care viaţa l-a format. Când privim ultima lui lucrare „Pietâ", simţim că aici a încetat graniţa între cea mai mare umilire şi cea mai mare înălţare şi artistul este aici ca pe flăcări şi cu emblemă însângerată a schiţat destinul întregei lumi. Astfel cunoscându-1, ca om şi patriot, ne dăm seama că cu privirea lui a îmbrăţişat cu mult mai sus şi mai departe decât majoritatea contimporanilor .săi, că purta în suflet nesecatul izvor de dragoste, care l-a ajutat să înţeleagă pe oamenii şi problemele trecutului şi prezentului şi forţa primordială şi sălbatecă ce i-a făurit sentimentele şi însufleţit cunoştinţele a pus-o în operele sale nemuritoare şi o lasă moştenire poporului croat şi generaţiilor viitoare ale întregei omeniri. 605 © BCU Cluj SOLUL RĂSMERITEI DE MĂRCI AN LOTRU 'Continuare si sfârşit) SEMNALE AŞTEPTATE Dela vetre cât ariile cu movili de jăratec Din rarişti unde cetele sălăşluesc răspândite Pornesc la chemare prin ponorul blestemat de sălbatec Aceşti fii ai pădurilor cu chice şi bărbi încâlcite. Rămân băeţandrii ce trebuluesc jucăuşi, La dogoarea focului şi-au spânzurat bernevecii ’ Şi-aşa numa’n piele, ca’n iad spiriduşi , Se ’ncaeră ’n trânte, mai fac ghiduşii, învârt în frigările de-un stânjen berbecii Ori cântă vre-o doină născută la Jii. Foaie verde de arţar Vai de traiul meu amar Fără cei patru pereţi Ca o floare între scaeţi Fără mumă, fără tată , Ca o fiară alungată - ' Fără soră, fără frate Fără pic de libertate •- " Fără rude şi soţie , Fără pic de avuţie. Şi-am zis verde foi de fag, Adă-mi Doamne ce mi-e drag, Adă-mi chipul dorului . In golul pridvorului. 606 © BCU Cluj Dă-mi rouă (belşugului Din coarnele plugului Lanurile grânelor Şi tot bunul stânelor. Mi-au dat bunii mei stejarii fiheoage mari cât palicarii Dând la mirul tărtăcuţiţ Voi sdrobii toţi Arnăuţii Scăpând vreun ’n fuga mare Nu-i mai trebui lumânare Că-1 prind din urmă cu glonţul Corbii’n el să’nfigă clonţul. Foaie creaţă de urzici Care-şi sdrelesc pulpele In pustiul cucilor Priporul bursucilor, Prin hăţiş ca vulpele. Foaie verde vrejul murii Toţi haiducii şi pandurii „ Ies la marginea pădurii Din spre Vadul-Teancului Să-i aducă Iancului, Iancului Jianului Strănepot al Banului Şapte rânduri de pistoale Şi iarbă şapte ocale, Iar lui Tudor darul lui Sirepii Ser darului. Când fac poteră zevzecii Le tăiem firul potecii... — Lasă proclete cântatul, c’ai uitat să ’nvârţi berbecii". III. In preajma mănăstirii, pandurii se orânduesc pân’departe. Au scos mielele de pe cap şi grăesc numa’n şopot. Urcă o ciripire de toacă, scapă un dangăt de clopot, Se cască grelele porţi într’o parte. In curtea bisericii, săteni, furnicar. .......... Scârţie pietrişul strivit sub opinci - Mărindu-se pâlcuri din noapte răsar Câte doi, câte trei, câte cinci. 607 Din care coclauri, cătune ori sate, • In sarici cât urşii, din ce viziunie Purces-au chemării, cărări neumblate . - Şi unide-au stat ide cu zi ?... Cin’să ştie ! ? . Pregătire de slujbă. Musafirii de seamă Adus-au din Craiova într’o glugă Un căuş cu inele de alamă. Pentru noaptea asta serbată la rugă. In sfinte odăjdii, gravură de Bizanţ, Cucernicul Macarie — o mască a durerii — Aduce-o lumină, din ea merge-un lanţ, S'aprind lumânările ca’n noaptea ’nvierii. , Vre-un Ochi de pe imunte de-ar fi să cuprindă Vâlceaua ’n lumină, greu seama să-şi dee E cerul de vară, vre-un lac de-1 oglindă Sau spuză căzută din calea lactee?... , . Voilintirii din rânduri, Chezaşul îi strigă In faţa preotului şi căpeteniei Ei crucea sărută, primesc o verigă, — „Logodna cu ţara Olteniei — “ Lăsaţi mai la urmă sânt tinerii fraţi, Cum gloata îi fură vor cânta osanale De mâine încolo panduri îmbrăcaţi Numărând, nu metanii... pistoale, A ştiut taica stareţ cu adâncu’nţeles In suflete mai vârtos să le semene Că’n vitrege vremuri, de Domnul legate-s Crucea şi flinta cu cremene. E-o rugă înaltă... şi noi ne’nălţăm Iată... s’apropie de ceruri pământul, Dârdâe văzduhul când strigă „Jurăm* Aşa s’a sfinţit legământul... - IV.. In chilie, de pe aşternutul de paie moşneagul bolnav se ridică aiurat, La licărirea opaiţului îşi leagă cu nojiţe de tei scoropite sandale Vocile tunătoare în noapte l-au trezit, l-au răscolit, l-au chemat — „E rodul vechilor cuvântări ale sale".— Cu părul vâlvoi, sutana pe-un umăr, clătinându-se, sprijnit în toiag, Ajunge până în faţa mulţimei pe care atât de bine o cunoaşte, Cei din apropiere uimiţi la vedenia aceasta de Mag înlăcrimaţi se prosternă sărutându-i mâinile ca sfintelor moaşte. 608 © BCU Cluj Tremură ca un ram în furtună şi cearcă a sui pe o treaptă, Tn grabă de subsiori căpitanii dau plinătate puterilor frânte. Acum trăgând aer, arcuindu-şi privirile a înălţat mâna dreaptă Mâna ce nu mai poate să lupte, are rostul să bine-cuvânte. Aşa nemişcat a rămas ca în vâltoare o stană zămislită cu locul. Numai prin stuful palancă al sprincenilor ochii potopesc bucuria Dar gâtul se frânge, ca lovit de o lance se frânge mijlocul Se prăvale pe lespede, de pronie e hărăzit luptătorul să nu cunoască agonia. V Doamne!... Sânt eu oare fără prihană Ca vechii maeştri cu mult suflet şi rost Ce în evlavie, cuminicătură şi post Se ’ncumetau a săvârşi o icoană?... In clipa aceasta, Când pe aripile văzduhului spre Tine-a pornit Solul neamului meu obidit, Pune pe nevrednicile-mi slove, Atotputernic Părinte, Cât mai multă coloare în cât mai puţine cuvinte. Sântem într’o clipă din ora utreniei, O clipă ruptă din Facerea Lumei, o clipă de linişte... . Când simţim că vor păli licuricii pe-a cerului mirişte Când în mersul şubred îşi târşâie iminedi spre altar cuvioşii, Când în biruinţa luminii, se umflă în trâmbiţi cocoşii. Pe inimile ce s’au cutremurat e o mută durere stăpână Pâlpâie înfipte în glie pentru mort lumânările, Sâmburii lor luminează creştetele, umerii, spinările Celor atât de îngenunchiaţi, frunţi rădăcini în ţărână. Linişte... Nici o talancă depărtată în păşune, nici un lătrat la vre-o târlă, Nici un bărzăune în aer, în iarbă nu mişcă o lăcustă, o şopârlă, Numai cură izvorul în ulucul de brad, Coama nucului nu o mai aud susurând, Nici Gilortul frământându-se ’n vad... Tăcut-au şi pajiştile şi codrii şi apele... Pravoslavnicul Macarie cu o rugă de gând Pe smalţul ochilor, apasă încet mortului pleoapele . Linişte... Heruvimii au coborît pe pământ.. E linişte ca la Sfântul Mormânt.., Când sânt în reculegere clericii, Până şi uşorul vânt a ’ncetat In pietate, agăţat Pe turla bisericii. 609 C R O N I C I IDEI, OAMENI, FAPTE „GÂNDIREA» DEDICATĂ CULTURII CROATE . Am deschis paginile numărului de faţă oaspeţilor croaţi, cari au primit cu bucurie să ne vorbească despre spiritul creator al naţiei lor. Mărturisim că nu cunoaştem mare lucru din viaţa culturală a acestor vecini, cari se străduiesc din răsputeri să cristalizeze un stat propriu în mijlocul unor duşmănii pe viaţă şi pe moarte. Vizita, pe care am făcut-o în Iunie la Zagreb, ne-a pus în atingere cu o serie de manifestări artistice şi culturale, şi cu o elită de scriitori, învăţaţi şi artişti de tot felul, cari dădeau laolaltă o atmosferă spirituală pe cât de europeană, pe atât de naţională. Croaţii sunt un popor de veche cultură şi faptul acesta le întăreşte până la orgoliu conştiinţa existenţei istorice şi până la eroism voinţa de a fi ei înşişi în formele culturale, sociale şi politice. O personalitate naţională aparte, deosebită de a celorlalte popoare slave din vecinătatea noastră, o personalitate definită în-tr’un sistem de idei, într’un număr de opere remarcabile, şi într’o năzuinţă de a-şi fixa conturul propriu, independent, — iată revela-ţia zilelor pe care le-am trăit la Zagreb. Anumite analogii, unele istorice, altele actuale, cu viaţa poporului nostru făceau să crească simpatia şi interesul pentru spiritul acestor vecini, cu cari Românii n’au avut nimic de împărţit decât suferinţa dela aceiaşi duşmani şi aspiraţia către o viaţă naţională liberă. Cum ne-am fi putut satisface un firesc interes de cunoaştere mai apropiată decât invi-tându-i să ne vorbească singuri despre ei în paginile revistei „Gândirea“ ? Numărul de faţă s’a zămislit astfel din convorbirile cu scriitorii croaţi, cari se ştiu purtători de cuvânt ai neamului lor. Mulţi dintre dânşii s’au perindat prin România şi, din contactul oricât de fugitiv cu oamenii şi cu ţara, le-a rămas, ca si nouă, dorinţa unei iniţieri mai adâncite. Ne apropiem aşa dar de o problemă, pe care am mai atins-o când am vorbit de vecinii noştri bulgari. Ne-am ignorat unii pe alţii, fascinaţi de miragiul marilor popoare occidentale unii, sau de miragiul Răsăritului alţii. Până lă un punct, această fascinaţie era îndreptăţită de întârzierile noastre în raport cu bunurile culturii şi civilizaţiei moderne, întârzieri pricinuite de aceleaşi vicisitudini istorice. Am alergat cu spiritul departe de acest colţ de lume în care trăim, din năzuinţa de a ne ridica fiecare la un nivel european. Acest avânt a fost comun tuturor popoarelor din sudestul continentului şi experienţele pe care le-am făcut sunt a-' proape identice, cu binele şi cu răul ce decurg din ele. In această perioadă de modernizare sau de europenizare, am şi creiat lucruri vrednice de consideraţia altora şi, la lumina spiritului critic, ce a urmat întâiului moment de entuziasm romantic, ne-am regăsit personalităţile proprii, lămurite în focul acestor experienţe. Astăzi stăm prin noi înşine în faţa istoriei şi ne putem arăta reciproc ceeace am făurit în epoca de formaţie naţională.. O cunoaştere mai aprofundată a contribuţiei culturale a fiecărui popor vecin e de natură să rupă ignoranţa ce stă între noi şi dispreţul pe care ni l-am aruncat unii altora, . Dar ar fi prea puţin să spunem că e vorba numai de curiozitatea cunoaşterii ca atare, sau de setea de a gusta lucrurile frumoase creiate de vecini. Astăzi sudestul european e conturat de dunga de foc a unor primejdii comune. Oricine are de apărat valori spirituale, prin care s’a afirmat o personalitate etnică, simte la fel cu vecinul aceste primejdii. Dacă vremea de pace ne-a făcut şi ne-a lăsat indiferenţi, nevoia de apărare ne apropie pe unii. de alţii. Avem comori sufleteşti, ţpe care voim să ni le păstrăm eu preţul sângelui. Avem o tinereţe do spirit, care înseamnă mari rezerve de energie pentru creaţii viitoare. Suntem popoare chemate târziu de soartă la viaţa modernă. Abia am intrat în vârsta culturală. Epoca formaţiei naţionale ,de care vorbeam, a fost ca o pregătire şcolară pentru viaţa ce va să vie. Popoarele noastre trăiesc mai mult pentru viitor decât pentru trecut. Şi acesta e 610 © BCU semnul unei tinereţi spirituale, ce nu s’a m:s-tuit încă in opere oare să dea întreaga măsură a. personalităţii noastre naţionale. Credinţa noastră e că însuşi spiritul Europei se va putea împrospăta mâine din puterile creatoare încă neconsumate ale acestei părţi de lume, care, dacă are un trecut modest, poate avea un viitor strălucit. Jntemeindu-ne pe această rezervă de tinereţe creatoare, am putea vorbi de o misiune a popoarelor sudestice în ansamblul' rulturli europene. Surit atâtea motive care reclamă o- cunoaştere mai aprofundată între vecini, singura care C R O N I C A V. BENlGŞ : Semn râu. — Nuvele fantastice. Ed. Gorjan, 1943. Cultura română este săracă în literatura fantastică. Deşi izvoarele folclorice puteau fi puse la contribuţie, deşi fantasticul popular este excepţional de bogat, — cu ramificaţii întinse în istorie şi în concepţia de viaţă străbătută de superstiţii, închipuiri diabolice şi practice magice, — totuşi literatura cultă nu s’a oprit la această perspectivă stranie. Cu totul altfel se pune problema fantasticului pur, de influenţă livrescă, cu reflexe din literatura europeană. Aici există o întreagă gamă de nuanţe, — aşa încât numele lui Edgar Allan Poe, Th. Gautier şi chiar E. T. A. Hoffmann nu sunt de loc străini scriitorilor români. In unele dintre poemele şi nuvelele sale, M. Eminescu ne apare ca un cunoscător al filoso-fiei spiritiste şi a temelor pe oare le punea me-ternpsichoza, astrologia şi transfigurarea magică. Dela Al. Macedonski până la Matei I. Caragiale, fantasticul s’a răsfrânt capricios în opere poetice sau în proză, fără ea totuşi să consacre, — în acest sens, o producţie autohtonă. Remember, povestirea fantastică a lui Matei I. Caragiale, este o piesă reprezentativă a genului, remarcabilă prin stilul lucrat de conştiinciozitatea unul gravor, încărcat cu giuvaericale care îngreuiază fastuozitatea expunerii. Totuşi, Remember ţine mai mult de povestirile eu atmosferă aventuroasă şi deteotivă, fantasticul fiind mai mult un element de ingeniozitate poliţistă. Chiar la scriitorii realişti, cum ar fi Gib. I. Mihăescu sau Cezar Petrescu, întâlnim uneori peripeţiile unor personagii cârmuite de puterea halucinaţiei, şi atunci, parcă intrăm într’o nouă lume, cu dimensiuni psihologice anormale. In ultima vreme, înflorirea literaturii fantastice se inspiră din psihoza halucinatorie a timpului. Ar fi su-‘ ficient să semnalăm povestirile d-lor Victor Fa-pilian, Laureniţiu Fulga şi Ladnr ss Andreescu, pentru a justifica încetăţenirea definitivă a genului. 61 poate intensifica legăturile afective dintre ei.: Cu aceste gânduri, mulţumim scriitorilor croaţi şi români, cari au contribuit la alcătuirea acestei manifestări de prietenie româno -croatâ. Mulţumiri deosebite i se cuvin domnişoarei Elena Eftimiu, pentru migăloasa trudă de a fi tălmăcit tot materialul în proză, trimis dela Zagreb. Avem un singur regret: că, lipsinău-ne hârtia specială, n’am putut înflori acest număr cu imagini din pictura şi sculptura croată, preţuită astăzi în lumea întreagă. NICHIFOR CRAINIC LITERARĂ In cadrul acestor consideraţiuni liminare, trebue să recunoaştem că volumul de nuvele fantastice al d-lui V. Beneş, ne-a surprins cu ineditul artei literare, care sondează perspectivele nelămurite ale concepţiei noastre despre viaţă. Prima nuvelă, — Semn rău, — pe care autorul a ales-o pentru a deschide volumul, nu este, desigur, o ilustrare reprezentativă. întâmplarea lui Ivan Muchin, care îşi ucide fiul confundat cu o cucuvae, nu pare a fi reflexul halucinaţiei tatălui, ci în cauză se află mai mult fenomenul de posedare al lui Tolea (fiul) în care se încarnează un tenebros demonism. Există un epizod caracteristic, al bolii lui Tolea, care suferea de fotofobia noctambulilor, foarte explicit, pentru a ne arăta unde intenţiona să ajungă autorul. Dar aceasta nu este suficient. La limita dintre patologic şi fantastic intuiţia d-lui V. Beneş are de rostit un icuvânt, pe care l-a uitat, de aceia nuvela ne apare neisprăvită şi confuză. Cu totul altfel se ţese atmosfera şi se impun personajele în Wilhelm Temerarul, Duce de Brabant, — scrisă sub influenţa legendelor oare circulă pe seama acestui închipuit luptător cu şobolanii. Aici d. V. Beneş se dovedeşte un povestitor abil, conducând acţiunea cu multă ingeniozitate, fără digresiuni şi artificii inutile, pentru a obţine maximum de efect, captivând dela primele rânduri atenţia cititorului, care rămâne încordată până' la ultimile linii ale textului. Totuşi şi aici avem de făcut unele o-biecţiuni. Fantasticul nu trebue indicat prin adjective. Cuvinte ca: ciudat grotesc, tenebros, ne slujesc nouă pentru a caracteriza critic o situaţie oarecare, dar abuzul, şi chiar prezenţa lor în textul unei descrieri, trebue înlăturat. Fantasticul trebue să se desprindă simplu, din prezentarea unei situaţii sau din structura materialului, trebue cel mult sugerat, dar nici de cum impus prin balastul verbal. Ne grăbim să adăogăm că obiecţiunea noastră este de amănunt, fără să impieteze asupra povestirii în sine, care se menţine chiar fără a ţine seama © BCU de aceste artificii verbale. A doua obiecţiune este lipsa de originalitate a acestei povestiri: cititorul iniţiat va putea cerceta variantele legendei. Floarea albastră ţine de cadrul patologiei mintale a profesorului Andrei Sutaşu. Intre nebunie şi fantastic există trecerea îngăduită de imperfecţiunea mijloacelor noastre de investigaţie. Nebunia este o dezorganizare a raporturilor neoro-psihice cu lumea exterioară, dementul fiind nu numai în capcana unei disoluţii a personalităţii, dar el este totodată şi prada unei concepţii personale, cu o logică absurdă sau aberantă, mergând până Ia anularea complectă a criteriilor normale de înţelegere şi interpretare. Nebunia se desvoltă exclusiv în cadrul patologic, şi de aceia, orice efort de îndreptăţire din partea noastră este inutil. Intre nebunie şi fantastic se poate îngădui o punte de trecere, dar fantasticul are o structură supra normală, depăşind până la un punct, după cum spuneam miai sus, mijloacele noastre de investigaţie şi de înţelegere. Adesea ori psihologia literară face o confuzie neîngăduită între imaginaţie şi fantezie. Imaginaţia este o închipuire în limitele posibilului, adică a realităţii cunoscute de perspectiva noastră sensorială şi cerebrală. Fantezia este o închipuire absurdă, fără ca prin aceasta să fie obligator patologică, ci numai dincolo de normalitate, care poate fi aşa după cum o vede fantezistul, dar viziunea lui nu are raporturi echivalente cu înţelegerea celorlalţi oameni. Pe planul literar deosebirea dintre fantezie şi imaginaţie este asemănătoare cu aceia dintre iluzie şi halucinaţie. Iluzia este o percepţie eronată a simţurilor, o confuzie între realitate şi aparenţă, o închipuire exagerată, dar în cadrul dimensiunilor posibile; halucinaţia recunoaşte un fond morbid şi o senzaţie aberantă, fără contactul direct cu obiectul real al percepţiei. In cadrele literaturii fantastice, iluziile şi halucinaţiile sunt motorul care câr-mueşte acţiunea oamenilor. Dar în afară de aceasta mai este şi o atmosferă fantastică, improvizată de predispoziţia spiritului dintr’o anumită zonă culturală de a vedea lucrurile într’un cadru tenebros şi macabru. Scriitorii romanticii, bunăoară, au fost influenţaţi de literatura macabră inspirată de o greşită înţelegere a Evului Mediu. Romanul lui M. G. LewAs, The Monk. şi altele asemenea, cu crime sadice, scene ■ de tortură, călugări sceleraţi, etc., au influenţat până la saturaţie pe Alexandre Dumas, Ponson de Terrail şi Victor Hugo. In acest domeniu, d. V. Beneş izbuteşte să ne dea întreaga măsură a talentului său. Ne oprim fireşte, la Cetatea cu steaguri albe, la bizara aventură a unor pelerini oare descoperă într’o cetate mistuită de ciumă numai scheletele care stau la masă şi parcă aşteaptă mântuirea ceasului de pomină. Totul este înfiorător, putred şi straniu, în această atmosferă de cavou profanat. Şi din mijlocul acestei lumi de schelete cu peruci şi zorzoane, cu zale şi pinteni, răsare nebunul senil Regele Wenceslav, care în fiecare an de Sfânta Elena, îşi serbează nunta cu logodnica ucisă de ciumă la 1432. Descrierea este riguros cumpănită, aşa încât cititorul primeşte numai atât cât îi trebue pentru a-şi crispa atenţia şi a rămâne ţintuit şi înmărmurit în această lume de nebunie şi groază. Nuvela Păcatul fratelui Beatus este ceva mai lungă, cu descrieri care ne dovedesc ucenicia d-lui V. Beneş la marele stil clasic, bogat şi somptuos, ctitorit de Cervantes şi mergând până la Anatole France. ‘Capitolul referitor la contactul dintre Ducesa de Tiatorino şi călugărul Beatus este scris cu o uşoară ironie, cu un fin scepticism, cu acea nuanţă de şiretenie frivolă şi de neîncredere în pornirile viclene ale oamenilor, care fac frumuseţea povestirilor lui Anatole France. Din contrastul lumeştilor preocupări cu viziunea vieţii viitoare, se desprinde un umor care are farmecul inedit al naivităţii. Fratele Beatus trece prin toate ispitele, dar este de bună seamă un trimis al Diavolului, de vreme ce privirile lui ucid pe principesa Lialula, iar răzbunarea lui aduce pârjolul în castelul Serapinilor. Oarecari discuţii teologale, cu refrenul de rigoare, „Domnul e mare şi puterea lui nemărginită", — ni-1 situiază pe fratele Beatus alăturea de călugării din cărţile lui A-natole France. Cu totul altfel se pune problema în Pendula şi în Casa din strada Primăverii, unde obsesia, halucinaţia şi frica de stafii deschid drumul delirant al sinuciderii. Cu aceste nuvele ne apropiem de Hans Heinz Ewers şi de Gustav Mayrink. In ele priveşti ca prin ceaţă, dibui în necunoscut cu antenele celui de al şaselea simţ. Ceiace găsim peste tot este predispoziţia (o stare psihopatică fantezistă) eroilor de a se situa dela început în nelămuritul unei împrejurări fatale. Ei sunt depăşiţi de puteri stranii care vin din tenebrele subterane, dintr’o lume pe care o bănuim că există undeva, dar nu ştim unde anume, şi de ce legi este cârmuită. Sigur este că această lume este o prelungire a celeia de dincoace, şi că ea nu se poate concepe desle-gată de orice legătură cu complexul nostru senzorial, şi aceasta ne duce la credinţa că avem si alte simţuri care se relegă numai în anumite momente. Dar în aceiaşi măsură ea turbură perspectiva lumii noastre, introduce elemente străine planului de organizare al spiritului nostru, desvăluindu-ne putinţa unei anulări a personalităţii. Literatura fantastică, pe care o scrie d. V, © BCU Cluj, Beneş, nu este un simplu joc, destul de capricios, al imaginaţiei creatoare. Dincolo de literatură, există un spaţiu fantastic, — în care sondele aruncate de d. V. Beneş nu au de scop numai să descopere materialul, dar să pue şi anumite probleme, care l-au preocupat în decursul acestor investigaţii. Mai puţin în Teodot nebunul, dar mai mull în Pavilionul Nr. 6, şi în Amo, arnas, amat, — problema trecerii dela fantastic la nebunie se pune cu plenitudine masivă. Cam deslânată în prima parte, nuvela Teodot nebunul se angrenează prin coincidenţe bizare şi superstiţii în-tr’un mecanism psihic care dă unitate ansamblului. Un sat trece prin potop, foc şi trăsnet ucigător, ca pedeapsă pentrucă ucisese pe un nebun mistic. Starea de Amok, de nebunie colectivă, este admirabil redată într’o naraţie concentrată şi plină de mişcare, încât parcă vezi desfăşurarea cinematografică a acestui tablou impresionant. Cu Pavilionul Nr. 6 intrăm în realitate; dar trecem dela atmosfera fantastică cu care a fost obişnuit cititorul până acum, la realitatea nero-niană, degradată, cu frecvente alunecări către un desnodământ fatal fără să bănuim măcar de unde s’ar putea ivi. Ultimul episod, când doctorul Savu Popescu, directorul unui sanatoriu de tuberculoşi, dă foc pavilionului cu bolnavi pentru a-şi satisface viziunea neroniană, este totuşi o urmare firească la ingenioasa sa cură de vindecare, după cum ordinul pe care Neron îl dă lui Seneca, de a-şi tăia vinele în baie, este un preludiu la incendiul Romei. Amo, amas, amat— este odiiseia plină de umanitate a unui călător ajuns în urma unui naufragiu în mijlocul unui trib sălbatec, pe care Încearcă să-l domesticească şi să-l domine cu armele Iblânde ale vieţii civilizate. Intenţiile lui izbutesc până la un punct, dar bestia antropoidă reacţionează neaşteptat, cu securea în mână, sfărâmând capul binevoitorului. Subiectul este verosimil, iar descrierea colorată şi antrenantă anulează orice obiecţiune nefavorabilă. Desigur că d. V. Beneş este un virtuoz al genului fantastic, stăpânind atât de bine tehnica tratării adecvate cu subiectul, încât faptul că nuvelele sale au în totdeauna efecte surprinzătoare, nu ne apare ca ceva voit, ci ca urmarea firească a unor măestrite posibilităţi de a stăpâni claviatura fantasticului. ECLIPSA CRITICEI. — Problema de utilitate publică şi de prestigiu a criticei literare se pune atunci când criticii înşişi suni în pagubă cu îndeplinirea misiunii lor. Vina prin urmare este a criticilor, oare nu suni prezenţi pe şantier, n’au autoritate sufici- entă,, şi ceea ce este şi mai grav, nu sunt pătrunşi da însemnătatea misiunii lor. încă mai dăinuie credinţa că critica literară este o anexă devotată a literaturii, chiar o anexă parazitară, fără autonomie, fără stil propriu, fără năzuinţa de a se constitui într’un gen aparte. Astăzi discuţia acestei prezenţe este necesară şi este de mirare că criticii literari nu s’au pronunţat încă asupra ei. Ba, ceea ce pare mai ciudat, problema a fost ridicată ca un protest de scriitori care nu sunt şi critici li.erari. Dacă cercetăm lucrurile mai afund, noi credem că nemulţumirea scriitorilor vine din faptul că după moartea lui N. Lorga şi E. Lovi-nescu s’a ivit un gol, pe care nimeni deocamdată nu-1 poate acoperi. Două pierderi, profund regretabile, cu o posteritate şovăelnică şi fără nădejdea de a lega firul întrerupt. N. Iorga a fost un critic literar de învăpăiată vehemenţă polemică, — un vizionar al fenomenului cultural românesc, cu alunecări savuroase de pamfletar, — dând genului o incisivitate inchîzitoriailă. In critica literară, N. Iorga a izbutit să se realizeze pe sine, ca temperament, ca scriitor, genul căpătând astfel autonomia creatoare a operii de artă. Paginile de ideologie literară, portretele critice, evocările, străbătute de văpaia unei credinţe sau distilate cu venin polemic, vor rămâne şi vor fi citite şi apreciate. N. Iorga a fost un fenomen uman inedit şl intransmisibil, şi din această pricină posteritatea Iui critică nu-1 poate amplifica. ■Ori de unde il-am privi pe N. Iorga, taţi suntem elevii lui, şi chiar acei care nui-i recunosc paternitatea, sunt obligaţi să mărturisească trăirea proprie în atmosfera creată de dânsul. E. Lovinescu a fost adversarul permanent şi pătimaş al lui N. Iorga. De câte ori IN. torga spunea da, E Lovinescu răspundea cu un nu răspicat, cu simţul unei strategii viclene; de câte ori N. Iorga se arăta refractar unei pseu-do-valori sau unui curent literar, E. Lovinescu găsea justificări valorilor negative ,şi îşi dovedea o receptivitate improvizată şi oportună. Memorialist pe bază anecdotică şi pe insinuări, portretist cu filigrame acidulate, E. Lovinescu a fost criticul veşnicilor mutaţii estetice, a mobilităţii intelectuale, şi a impresionismului legitimat prin structura subiectivă a criteriilor sale. Lupta a ţinut zeci de ani, şi a fost instructivă, rodnică, şi amuzantă. La rândul nostru, unii am fost iorghişti alţii lovinescieni. Criticii literari care trebuiau să însufleţească atmosfera, după moartea lui N. Iorga şi E. Lovinescu, au ocolit lupta de idei, s’au ferit de baricade, şi în atitudinea lor stărue credinţa că autoritatea se cucereşte prin preţiozitate şi îngâmfare aulică. D-nii Şerban Ciocu-lescu, G. Călinescu, Fompiliu Oonstantinescu şi © BCU VÎadimir Străinul, integraţi cu drept cuvânt de E. Lovinescu în posteritatea maioresciană, cu neînsemnate deosebiri, au aceiaşi structură intelectuală şi aceiaşi receptivitate critică. Din această pricină se vor menaja, vor trage foioasele solidarităţii, şi lauda reciprocă, interesată sau nu va fi obligatorie â tour de role. Concediaţi în grup de Revista Fundaţiilor Regale, unde militau sectar, aceşti .critici pare că îşi socotesc astăzi misiunea terminată, şi pe pragul intrării în istorie, îşi aşteaptă consacrarea. Un adversar mai puţin ne întristează, unul mai mult ne provoacă, şi din această pricină le regretăm absenţa. . D. Pompiliu Constantinescu în articolul Absenţa criticii (Vremea, dela 26 Septembrie 1943) constată că „la Kalende unde sunt doi criticii, se joacă de-a critica poeţii sau n’o face nimeni”. Nu ştim dacă criticii vizaţi vor răspunde la apelul d. Pompiliu Constantinescu, dar deocamdată absenţa este nemotivată. Nu este cazul de a face procese de intenţie, dar trebue să recunoaştem .că criticul literar, când vrea să existe, găseşte şi tribuna unde să scrie. Dovadă d- Per-pessicius, plecat dela R. F. R., deţine astăzi foiletonul critic ia ziarul Acţiunea. Totuşi, temerar, d. Pompiliu Constantinescu se întreabă: „care sunt ziarele oare au invitat un critic şi-au fost refuzate ?” Am trăit ani de zile în atmosfera marilor gazete de tiraj şi euhoisic psiicholo-gla gazetarului. Bunăoară, până ia intrarea mea în redacţia ziarului Curentul, jurnalul de altfel , scris foarte bine de gazetari scriitori, nu avea un critic literar. Pe lângă alte îndeletniciri gazetăreşti, am obţinut şi foiletonul critic, dar în ziua când am venit cu o cronică despre E. Lc-vinescu, m’am izbit de rezistenţa scriitorilor din redacţie.. E. Lovinescu, era pus la index. Nu se putea vorbi despr,e el, nici în bine nici în fău. Nimicire prin tăcere. Procedeu evreesc. Am . reacţionat, şi foiletonul S’a publicat. Dar cu acest prilej am constatat că ziariştii, foarte edesea, se recrutează dintre Scriitorii rataţi, şi aceştia sunt cei mai năzdrăvani adversari ai literaturii şi criticei literare. Totuş, această considerare nu epuizează toate datele problemei. întrebarea de ce ziarele n’au o cronică literară este rău pusă, pentru că unele ziare o au, iar altele dacă n’o au, tipăresc în schimb periodice literare. De pildă: la Timpul cronica o deţine d. Petru Comarnciscu şi chiar d. Petru Ma-noliu; la Viaţa, d. Mihai Chirnoagă; la Acţiunea, d. Parpessieius; Universul tipăreşte în schimb Universul Literar, unde cronica o deţine d. Tra- CRONICA DRAMA ŞI TEATRUL. — încercând a formula judecăţii mai lărgi, pentru a fixa gustul ian Chelariu. Numai Curentul aşa dar n'are 6 cronică literară. In astfel de condiţii, unde se pot plaisa d-nii Cioculescu, Călinescu şi Streinu? Locurile sunt ocppate de alţii; cadrele critice se primesc. Se prea poate ca d-nii Călinescu şi Cioculescu să aştepte vremurile de aur ale Adevărului de odinioară şi să se izoleze de fenomenul literar de azi. Ce-ar face bunăoară d-nii Cioculescu şi Călinescu dacă ar avea o cronică literară la Universul sau la Porunca Vremii ? Ar continua să scrie despre Camil Baltazar şi Felix Ader ca, feştelind valorile român eş.i ? Critica literară a acestor critici a fost depăşită de fenomenul literar de astăzi, şi absenţa lor este o eclipsă de înţelegere. Prin urmare, peroraţia d. Pompiliu Constantinescu este Pro domo, apărând cauza pierdută a grupului. Totuşi este regretabil faptul că Revista Fundaţiilor Regale, de sub conducerea d. D. Cara-eastea de mai bine de doi anii, n’are cel puţin un critic literar cu autoritate. Nu se găseşte oare nimeni care să înlocuiască pe criticii înlăturaţi în grup de actuala .conducere a revistei? Viaţa poeziei, scrisă ou artistice însăilări de d. Ion Siugariu, nu rezolvă integral problema criticii literare la R.F.R. Afirmarea d. Pompiliu Constantinescu, că subsemnatul ar face la Gândirea o cronică literară „după dogmele sectare ale revistei”, n’are nici, un temei. La Gândirea stau scris în ultimii doi ani cronici literare înţelegătoare despre poeţii şi scriitorii care n’au colaborat la această revistă, şi nici n’au vreo atingere cu ideologia publicaţiei. Alţii, oare deşi ne-au atacat personal, şi desigur nu academic, au fost recenzaţi, şi meritul revistei Gândirea este de a nu fi practicat niciodată nimicirea prin tăcere. In definitiv, toată supărarea d. Pompiliu Com-stamtinescu se reduce la faptul că d-nii Călt-nescu şl Cioculescu nu pot scrie nicăiri. Regretăm şl noi absenţa acelui savuros Prostologhl-con din Jurnalul Literar de odinioară, şi recunoaştem d. G. Călinescu merite de portretist, dar cine este de vină dacă a scris o Istorie a literaturii române pentru slăvirea Israelului? Criticii n’au nevoe de mila nimănui pentru a exista. Lozinca este chiar de a proceda fără milă. Cine vrea să scrie critică, chiar în criza de azi a presei cotidiene şi periodice, va găsi o tribună. Cine n’o găseşte, înseamnă că nu este util şi oportun, sau mai poate fi învinovăţit şi de carenţa autorităţii. NICOLAE ROŞU unei epoci ne vom vedea siliţi să desprindem întâmplările scenei pe un răstimp ce depăşeşte DRAMATICĂ 614 © BCU Cluj stricta actualitate. Vom descoperi în acest fel şi o anumită orientare în conducerea teatrului nostru şi, fireşte, şi un public oare, cu toată năvala pe care o dă astăzi la teatru, accep.ă sau nu un anumit stil şi o anumită dramă. Astfel privite lucrurile, iată că ni se înfăţişează, cuprinzând două stagiuni, doiuă teme principale, şi anume: reprezentarea lui Schiller pe scena teatrului Naţional, exclusiv, şi reluarea romantismului francez, în forma lui mai apropiată, rostandiană, mai întâi, pentruca în cele din urmă, însuşi izvorul de mult uitat, „Hemani“, să fi© adus în faţa spectatorului contemporan întrucât îl priveşte pe Schiller, în scurtă vreme, din toamna anului 1943 până în prezent, s’au reluat două lucrări: una jdin epoca tinereţii, cea din urmă, Don Carlos“; cea de a doua, urmând de îndată, după o pauză de zece ani, revărsatului „Wailenstein”, — „Maria Stuart”. In alegerea acestor lucrări o anumită tradiţie ru-mânească a fixat hotărîrea. Pentrucă, deşi sunt aproape o sută de ani, de când Schiller este un duh bun şi tutelar al teatrului românesc, naţional mai ales, — a fost jucat întâi la 1851 de Costaiche Camagiale, înainte de a se inaugura actuala clădire a teatrului Naţional, — totuş, din lucrările sale, sunt mereu câteva şi aceleaşi cari se aleg şi se joacă. Şi nici timpul nostru nu a depăşit încă lotul practicelor actoriceşti. „Hoţii” au fost cei dintâi cari au văzut lumina rampei Ia noi; a urmat „intrigă şi Amor” — „Luiza Miller” după cum se numia pe atunci; apoi „Maria Stuart”, „Don Carios” şi rar de tot „Wil-helm Teii”, jucat iarăşi în curajoase încercări de acelaş Costache Caragiale. După cum se vede, o majoritate de lucrări din opera tinereţii, când patosul schillerian neînălţat încă metafizic de Kan.ianiismul ce se aşează tocmai în cei zece ani de prefacere în gând şi realizare ai autorului, nu aducea din afară ca pe un sistem de morală suiperioară, încheiat, schelă în cuprinsul .căreia să se croiască plainul ultimelor lucrări. De la epoca aceasta biruie şi reapare numai „Maria Stuart”, .în oare elementele descriptive cu care Schiller a încărcat pe regina Scoţiei, dau un material plastic şi sansorial, menit să atragă din primul plan al prezintării un public, care nu vrea să întârzie pe drumurile grele ale adevăratei structuri, aşa cum acelaş puiblic se fereşte şi se ţine în rezervă faţă de un Hebbel de pildă, de curând încercat la noi cu a sa „Maria Magdalena”, din care momentele dramatice rărite, şi supracon-struite în desfăşurarea lor de dogoarea rece a poetului dela nord, dau o piedică pentru înţelegere şi urmărire. A biruit deci întotdeauna Schiller la noi, şi biruie încă prin o anumită lesniciune de contact între pulbli'c şi el, stabilită mai ales pe înflăcărarea generoasă şi puţin revoluţionară, cu care clasicul german trecea prin întreaga sa operă, încă din anii eruptivi ai temperamentului său, din „Sturm und Drang”. Atât de mare a fost această înţelegere şi acceptare, încât în anii mijlocii de formare a echipelor actorilor mari români, când melodrama Parisului servea pentru o amplă desfăşurare a râvnelor de roluri îmbelşugate, iar piesa trebuia să cuprindă o siguranţă în ea de efect şi de înduioşare, Schiller, cu „Hoţii**, „Luiza Miller” şi soarta nemiloasă a „Măriei Stuart”, era singurul dintre clasici, care ţinea piept, dintr’o greşită înţelegere poate, dar şi dintr’o biruitoare substanţă de vieaţă, mediocrului repertoriu de melodrame, cu care, pentru efect la puiblic, era confundat. Fireşte că astăzi, clasicul german este reprezint al cu o altă înţelegere de .către teatre şi primit cu o limpezire mai mult de public. Totuş puterea care i-a dat vieaţă aproape un veac, la noi, e aceiaş, adică, darul său de poet dramatic şi tinereţea' şi prospeţimea sa. Sunt atât de puternice, la el, aceste elemente, încât, în forma clasicismului german redat, mă gândesc mai ales la versul alb din „Don Carios”, transcris, evident, în frumuseţi literare, de Coşbue, dar nu şi ou îndemânări scenice, biruie neobicinuiinţa publicului nostru pentru forma aceasta nobilă, mlădioasă şi plastică, mult superioară pentru a exprima nuanţe chiar în fuga evenimentelor scenice, faţă de alexandrinul răsunător cu care din influenţă franceză suntem obicinuiţi, şi care din amploarea sa retorică, se desprinde cu greu pentru ecouri şi adâncimi. Această dificultate cred că numai de Schiller a fost învinsă la noi, după Shakespeare, pentrucă numai Schiller, ca şi Shakespeare, are o tradiţie de educare a actorului şi a upblicului, în modesie şi poate câteodată, trivializate forme literare de repre-zintare. Astăzi, după ce substanţa însăşi a trecut, a prins şi s’a zidit în gustul şi preferinţa publicului românesc, forma versului neofoicinuit şi supărător în altă parte, se acceptă. De aceea, socotim că a sosit momentul! ca, întocmai după cum se lucrează la un Shakespeare în formă originală şi astfel se reprezintă, să se întreprindă şi o traducere integrală a lui Schiller, în formă originală pentru uzul scenei şi al lectorei. Astfel a reapărut poetul dela Weimar, tânăr, acelaş, aclamat şi mai ales cercetat în zeci de spectacole de un public care îl iubeşte şi-l pregăteşte pentru o înţelegere şi mai adâncă a celor de mâine. Să cercetăm acum soarta celei de a doua teme pe scenele noastre a romantismului francez. După cum spuneam, chiar în primăvara acestui an, pentru împlinirea a douăzeci şi ciraci de ani dela moartea lui Edmond Rostand, teatrul Naţional a reprezentat „Prinţesa îndepărtatâ\ iar 615 © BCU acum, foarte de curând, teatrul Municipal ne-a tăcut să ascultăm „Romanţioşii”. Intre timp,, tot Naţionalul .a reluat „Hernani", al lui Victor Hugo”, în traducerea lui H. Leoca. S’a urmărit, credem noi, o r©înscăunare a poeziei la teatru şi fireşte alegerea s’a îndreptat către acea dramă cu prestigiu, din care, este adevărat, că dealungul evoluţiei dramei noastre romantice — dela Bolintineanu prin Haşdeu, Aleosamdri şi până la Davila — am resimţit întotdeauna influenţa. Era deci o orientare firească înspre care oricine s’ar fi îndreptat. Rămâne însă de văzut în ce măsură operile acestea mai trăesc odată realizate, şi în ce măsură publicul -însuş acceptă aceste spectacole. Apropierea de Sahiller este deosebit de lămuritoare. Grupul minor (în înţeles dramatic) al operilor rost and iene reprezintate a avut încă dela început o deficienţă din însăşi structura lucrărilor. De un lirism verbal una — „Prinţesa îndepărtată” —; cu un joic de trecere înspre o perfecţiune tehnică, cealaltă — „Romanţioşii" — era greu să biruie hotărât şt să găsească favoarea . unui public, pentru oare, faţă de culorile tari ale unui fundal pe care îl cere, delicateţea aceasta, artificioasă de multe ori, a tablourilor de Şevalet, nu putea să rămână în amintire. Iar întrucât îl priveşte pe Victor Hugo însuş, problema a fost mai grea, ea căzând mai ales în sarcina actorilor. Evident avem astăzi la teatrul Naţional multe talente, în toate generaţiile şi o trupă foarte mlădioasă pentru a da distribuţii multe şi felurite. Avem şi un stil al casei (în afară de cel caragialesc, ,făcut din tradiţie profesională), un stil ţinut în disciplină şi înţelegere. Nu trebuie uitat însă că, actorul, deşi prin meseria lui e menit să treacă prin toate felurile de vieaţă şi să le înţeleagă, rămâne totuşi contemporanul epocii sale, diin oare desprinde mai puternic un ecou, decât din celelalte. Apoi, şi în materialul pe care EL are de prelucrat, el trebuie isă găsească substanţa pe care .să se sprijine, mai ales când formal, stilul epocei sale nu este înrudit ou un anumit stil pe care trebuie să-l dea. Iată dece, credem noi, că actorii noştri, astăzi sunt mai îndepărtaţi de Victor Hugo decât înaintaşii lor, cari trăiau încă în tiparul romantismului francez. Geniul verbal enorm al lui Hugo, oare nu izbuteşte totuş să dea şi o a treia dimensiune personajiilor sale, le stă într’o anumită stângăcie a actorilor. Naturalismul, în ale cărui forme schimbate dar aceleaşi ca stil s'au deprins a juca de zeci de ani, într’un repertoriu, fie românesc, fie străin, îi împiedică să se reîntoarcă astăzi şi să dea eu convingere şi sinceritate mai ales, vieaţă personajiilor hugoiene. Găsesc câteva atitudini, câteva puncte de sprijin verbal, şi apoi trudesc prin goluri, să lege aceste şubrede pietre de hotar. Actorul astăzi merge din afară, dintr’o lume tridimensională spre consonanţa cu propriul său rol. L-a învăţat acest lucru acelaş na.turalism, care l-a pus să evolueze prin grosimile şi plasticităţile decorului. Înaintaşul, actorul romantismului şi al melodramei, avea mai întotdeauna în jurul Iul, pe scenă, decorul în fol de culise şi fundal. Iluzia suprafeţelor pictate şi suprapuse în proecţie se realiza numai pentru spectator. Actorul de pe locul săui, când se uita în jur, vedea tăişul culiselor şi rareori fundalul. Scena era un câmp deschis pentru zbaterea sa ce nu-şi putea găsi sprijin decât într’o înflorire din sine. înflorire înaltă, de cuvinte ,aşa cum le scrisese poetul, pe urma căruia actorul călca, urca în interpretare, se depăşea gigantic, se închidea în cuprinzătoare cercuri de gest ilarg şi cuvânt cătat pentru a da un cuprins şi o materie săvârşirilor sale. Toate acestea astăzi sunt pierdute ca o concluzie din premize absente, printre cari şi înţelegerea publicului, şi ritmul său de vieaţă, trebuie aşezată. Că există o tradiţie a romantismului în şcolile actoriceşti, o ştim. Că se arată tinerilor cum trebuie jucat Hugo, iarăş o ştim. Dar atunci când Hugo nu are carnea lui Sbakespeare în care să intre şi să se ascunză actorul, e foarte greu când scena Iul Hugo nu mai există, transformată de o scenă naturalistă ce vrea să fie romantică, să ceri actorului să găsească în el goarna cea mare şi înaltă, eu care să trâmbiţeze tiradele. Mult mai apropiat de noi, şi pe amănunte ice par neînsemnate la prima vedere, stilul actorului moare din stilul scenei, aşa cum stilul adevăratei tragedii eline e mort, odată .cu lipsa măştii şi a conturului. Genurile exta tice ale dramei, şi drama romantică franceză are o bună psrte de exfaz în ea, îşi pierd foarte uşor stilul actoricesc, din însăşi aşezarea materială a locului de evoluţie. Spre deosebire de această dramă, Scfailler ca şi Shaikespeare, au .substanţa, materia tridimensională ascunsă în chiar forma lor, care numai ea poate să stea în afară de ofoicinuinţele de azi. Acolo însă găseşte actorul rădăcina sigură a viitoarei iui creaţiuni. Şi iată cum, dintr’un complex de date, în care poetul actorul şi publicul trage fie care rostul său, se poate încheia această privire de un .cuprins mai larg, într’o încercare de a fixa un moment maijor din vieaţa iscenetor noastre de astăzi. ION MARIN SADOVEANU ANUL XXII Nr. io 616 DECEMBRIE 1943 © BCU MiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiii!iiiiiiiiiiiiiiiiiiii!iiiiniiiii!iiiiiiiiiiiii!iuaiiiniiiiiiinaiiiiiaMiiiiiiijiiiii{ii!iiiii!iiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu NICOLAE A. TANAŞOCA & Fraţii | SOCIETATE IN COMANDITĂ SIMPLĂ t PENTRU COMERŢUL ŞI INDUSTRIA j DE AUTOMOBILE | BUCUREŞTI ( Sediul: Bulevardul Regele Carol I Re. 14 | . m AUTOMOBILE. MOTDCICLHE CAMIOANE 1 B. M.W. BORCWARD I ■ ■ m ■ ' £* !iiiii[iiHiiiiHi!iiiiiiiii{i{iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!iiti!iii!i(ii!iiiii(iHit!iiiiiiiJtinvi!iiiiiiiiiairinii)iiiiiiaT(i(iaiii!ii!ii(iiiiiiiir)iiiiiir(riiiii!iiiiiji]iiHri!fiii!iij!i:iiniHiuiuvT]:«t$ EDITURA SOCEC&Go. S.A.I -* 1 l Au apărut: OCTAV ŞULUŢIU TITU MAIORESCU Mântuire (roman) însemnări zilnice voi. III IOANA POSTELNICU V. V. HANEŞ Bezna (roman) Antologia oratorilor români RADU TUDORAN CEZAR PETRESCU Anotimpuri ed. III Carlton (roman) Un port la Răsărit ed. VI T. T. BRANIŞTE ALICE GABRIELESCU Prinţul (roman) Secretul profesional (roman) i____------.---___ a © BCU EXEMPLARUL LEI 80.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 80.— APARE ODATA PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILA, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, G. BREAZUL, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CIU-REZU, MARIELLA COANDĂ, IOAN COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CRE-VEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ElfESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BASIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PE-TRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR IN POPA, GRIGORE POPA, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, NICOLAE ROŞU, ION MARIN SADOVEANU, D. STĂNILOAE, FRANCISC ŞIRATO, OCTAV ŞULUŢIU, G. TULEŞ, EMILI AN VÂSILESCU, TUDOR VIANU, PAN. M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA : NICHIFOR CRAINIC, STR. VASILE CONTA Nr. 5. BUCUREŞTI I AUAPARUT: I. PILLAT TRADIŢIE ŞI LITERATURĂ Ed. „Casa Şcoalelor" NICOLAE ROŞU DESTINUL IDEILOR Bd. „Fundaţiilor Regale" i r VICTOR PAPILIAN MANECHINUL LUE ICOR 'Ed. „Fundaţiilor Regale“ V. VOICULESCU DUHUL PĂMÂNTULUI Ed. „Fundaţiilor Regale" Preţul 300 lei Preţul 400 lei Preţul 250 lei Preţul 300 lei ABONAMENTE: 1 AN 500 LEI; PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI s 3000 LEI ANUAL IN STRÂINÂTATE: 2000 LEI ANUAL , ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16. BUCUREŞTI î EXEMPLARUL LEI 80.— EXE M-PLARUL LEI 80.— TIPOGRAFIA CTiAfRffir.ttt „UNIVERSUL*' STRADA BREZOIANU No. — BUCUREŞTI înregistrat Reg. Com. No. 437|932 C. 14.403.— 17.XII.943 © BCU