GÂNDIREA ANUL xxn Nr. 8 OCTOMBRIB 1943 S U M AR U L: POESIA NOASTRĂ RELIGIOASĂ NICHLFGR CRAINIC: Poesia noastră religioasă . . 425 ION PILLAT: Destin ...........................433 N. I. HERESCU : Troiţa ........................434 VICTOR PAPILIAN: Cicatricea............... 435 RADU GYR : Poetul către carte................446 VINTELĂ HORIA : Wolfgangsee..................448 MARIELLA COANDA: Dela Napoli la Capri ... 449 PETRE PAULESCU: Mestecenii .................. EUGENIA MUREŞANU: Portret ........ AL. ALEXIANU : De una Zalina. . ...........'. ŞTEFAN IONESCU: Tendinţe de rusificare a Europei. IDEI, OAMENI, FAPTE AL. GREGORIAN: „Germania” lui Tacit ..... 470 GH. VRABIE : Despre basmul lud P. Ispirescu . .473 CRONICA LITERARĂ NICOLAE ROŞU: Constantin-Stelian: Aur de întuneric. 476 PETRU P. IONESCU: D. Caracostea: Critice literare . 478 CRONICA MUZICALĂ G. BREAZUL : „Demoazela Măriuţa”, Balet în trei tablouri, Scenariul de Apriliana Medianu, Muzica de Mihail Jora.................................480 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Moartea Regelui Boris III; Ortodoxia roşie; Eliberarea lui Mussolini; Despre lisus Hristos...............................484 EXEMPLARUL 80 LEI © BCU Cluj „Ţara Făgăduinţii", gravară din secolul al XVl-lea, prin selecţionări repetate, prin îngrijirile cele mai minuţioase de fiece zi, se obţine un produs de calitate excepţională, de calitatea Vinurilor MOTT NECTAR MOTT MOTTONEL MOTT MONOPOL MOTT 1914 DEMI-SEC MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE isy '’a^§P^6r ^ © BCU Cluj POESIA NOASTRĂ RELIGIOASĂ — CONFERINŢĂ ROSTITĂ IN LIMBA GERMANĂ LA UNIVERSITATEA DIN ZAGREB, 4 IUNIE 1943 — DE - NICHIFOR CRAINIC Dintre toate formele literare, poesia lirică e cea mai greu de transpus dintr’o limbă într’alta. Ea seamănă cu acele flori delicate ce nu se pot transplanta într’o regiune străină decât împreună cu bucata de pământ în care şi-au înfipt rădăcina. Pământul în care prosperă poesia lirică e limba maternă, cu muzica ei specială în care auie viaţa sufletească a unui întreg popor. Intre limba maternă şi sufletul naţional e atâta intimitate afectivă câtă aderenţă e între pielea şi carnea corpului. Cuvintele se aseamănă cu craterele vulcanilor; ele cuprind atâta rezonanţă adunată din timpul trăit încât străfundurile veacurilor răsună în ele ca zbuciumul fierbinte din adânc prin gura craterelor. Fiecare popor îşi are cuvintele lui preferite, patinate de dragoste, de durere sau de bucurie, netransmisibile peste graniţele sufletului. Cuvintele inimii mele nu sunt cuvintele inimii tale. Şi cum poesia lirică lucrează tocmai cd aceste intimităţi specifice ale sufletului, traducerea ei în altă limbă rămâne o problemă veşnic nedeslegată. Fireşte, corespondenţele etimologice se găsesc uşor, dar ceeace nu se poate transmite e sonoritatea sau muzica specială a cuvintelor, acel fluid sufletesc, imponderabil şi impalpabil, care circulă prin organismul unui vers ca sângele prin artere şi alcătuieşte viaţa proprie a poesiei lirice. Romanul e o construcţie obiectivă cum e arhitectura unei clădiri, ce se poate reproduce în material disponibil dela ţară la ţară. Dar poesia lirică e subiectivă şi deaceea rămâne proprietatea exclusivă a unui eu afectiv, care nu e întru totul identic cu alt eu. Propunându-mi să vă vorbesc despre lirica religioasă română, mi-am dat deci seama dela început de greutatea acestei teme. Lirica religioasă e numai o parte din poesia noastră românească, în întregime necunoscută publicului intelectual croat, tot aşa precum lirica croată e o terra incognita pentru publicul românesc. Dece am ales totuşi această temă? Am ales-o întâiu pentru a vă informa asupra unui aspect particular al sufletului românesc; prietenia între două popoare se întemeiază pe cunoaşterea reciprocă a ceeace aceste popoare au specific în fiinţa şi în manifestările lor artistice. Am ales-o apoi pentrucă această trăsătură religioasă a sufletului românesc explică atitudinea lui în războiul actual. Am ales-o în al treilea rând pentrucă poesia lirică şi sentimentul religios e semnul tinereţii sufleteşti a popoarelor noastre din sud- 425 © BCU estul Europei. Am ales-o, în sfârşit, pentrucă ea ne poate sluji ca pretext în discuţia unor probleme ce privesc viaţa europeană de mâine. Noi Românii şi voi Croaţii suntem popoare bătrâne şi popoare tinere în acelaş timp. Suntem popoare bătrâne fiindcă venim de departe, din adâncimea istoriei, şi purtăm în fiinţa noastră stigmatele unor dureroase experienţe de viaţă naţională. Şi cu toate acestea suntem popoare tinere, fiindcă abia în timpul din urmă ni s’a dat putinţa de a fi noi înşine pe scena istoriei. Trecutul a fost vitreg cu noi ca un tavan de temniţă apăsător şi sufocant, care ne fură orizontul spiritual, necesar unei normale desvoltări. Dar această comprimare istorică, la care am fost constrânşi, ne-a conservat vrând nevrând energia creatoare, ascunsă sub veacuri ca florile primăverii sub zăpadă. Azi venim pe scena istoriei cu marile disponibilităţi, cu puterile necheltuite ale unui suflet primar şi fraged, gata să se desvolte în eflorescenţe spirituale. Dintr’un trecut, care n’a fost totdeauna al nostru, aducem germenii unui viitor, care vrem sâ ne aparţină în întregime. Tinereţea unui popor se măsoară după nemărginita lui încredere în viitor. Şi după cât le cunoaştem noi, popoarele. aşa zise mici din această parte a continentului, care nu s’au lăsat zdrobite sub surpăturile veacurilor, dispun de un fond de vigoare, capabil să reîmprospăteze însăşi cultura Europei. Marile popoare, mult mai înnaintate decât noi în tehnica civilizaţiei ne socotesc popoare primitive în sensul că n’am ajuns să beneficiem de tot confortul tehnicei moderne. Acesta e însă un lucru ce se poate căpăta uşor, mai ales printr’o bună organizaţie şi gospodărie de stat. In lipsa confortului modern, sufletul nostru s’a scăldat în baia tradiţiilor lui spirituale şi a trăit aproape de pământ şi de puterile naturii, — lucruri ce dau vieţii o frăgezime şi o tinereţe, ce pot fi invidiate de popoarele înnaintate. Curentul pe care îl observăm în marile state totalitare de a descongestiona oraşele şi de a repopula satele şi câmpiile nu e altceva decât un refugiu din civilizaţia, ce veştejeşte viaţa, şi o întoarcere la sănătatea şi la vigoarea primară, pe care o dă numai contactul cu puterile regeneratoare ale pământului. Lirismul, ca formă literară a sufletului, este el însuş un fenomen primar de cui tură şi, e tocmai semnul distinctiv al tinereţii unui popor. Nu este greu să observăm în viaţa europeană că pe măsură ce un popor înnaintează în civilizaţia orăşenească pierde din forţa lirică a inimii până când această formă devine disparentă în literatură. Dispariţia lirismului e semn de bătrâneţe, precum prezenţa lui e semnul tinereţii. In Franţa, bunăoară, fenomenul liric a dispărut aproape cu desăvârşire în vreme ce el înfloreşte în sânul popoarelor noastre, aşa zise primitive. In România, poesia lirică cultă datează de abia un veac şi jumătate. Până atunci. . literatura noastră era exclusiv bisericească şi istorică. Până atunci inima lirică a poporului nostru se exprimase numai în ritmurile folklorice. E interesant să ştim că poesia noastră cultă se desvoltă sub o influenţă balcanică, iar nu occidentală. Primii noştri poeţi încep să cânte după modelul neoanacreontic al unui poet grec, popularizat la noi de fanarioţii, care ne-au dominat în veacul al XVIII-lea ca favoriţi şi interpuşi ai Turcilor. E o poesie de un sentimentalism uşor şi de o formă stângace, din care puţine versuri supravieţuiesc până astăzi. Contactul ulterior cu literatura franceză, cu cea italiană şi mai apoi cu cea germană, provoacă o varietate de forme prozodice, o îmbogăţire de teme, o lărgire de orizont şi dă curaj poeţilor să gândească propriu. Spre sfârşitul întâiei jumătăţi a veacului al XlX-lea, poesia românească e închegată în fizionomia ei autohtonă şi slujeşte de bază marilor poeţi desvolţaţi. mai ales în a doua jumătate a acestui veac: Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu şi George Coşbuc, 426 © Cluj1 personalităţi de mare format, care domină lirica românească. Alături de aceştia se ridică Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Octavian Goga, St. O. Iosif, P. Cerna, D. Anghel, Alexandru Macedonski, ca să nu vorbim decât de cei morţi. Literatura noastră actuală dispune de o întreagă pleiadă de poeţi, care nu sunt mai prejos de înnaintaşii lor. Nume ca Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat, George Gregorian, Adrian Maniu, T. Arghezi, Ion Minulescu, Radu Gyr sunt deja cunoscute. Această eflorescentă lirică, puternică şi strălucitoare, apare în intervalul ultimului sfert de veac şi e semnul neîndoios al tinereţii, al vigoarei şi al prospeţimii sufletului românesc. Prin ce se caracterizează această tinereţe lirică a literaturii româneşti şi care sunt semnele ei distinctive? Dacă lirismul în general înseamnă reacţiunea melodioasă a subiectului activ faţă de lumea înconjurătoare, vom spune că poesia românească aderă necondiţionat la realitatea lumii, de care se simte legată prin sensaţia directă, dar al cărei înţeles îl caută dincolo de cosmosul văzut, în spiritul veşnic» Această aderenţă se manifestă concret în legătura afectivă cu pământul patriei, în legătură cu strămoşii şi în legătură cu Dumnezeu, — cele trei semne ale tinereţii şi sănătăţii sufleteşti. Fenomenul contrar se poate observa la poeţii marelui oraş occidental, unde legătura cu pământul, cu strămoşii şi cu Dumnezeu a dispărut, şi unde eul liric, izolat şi suspendat, îşi cre-iază cu resursele fantaziei un cosmos aparte, un cosmos pur estetic, fără aderenţe la realitatea vieţii şi în ordinea lumii. Ea posedă o simţire fragedă, prin ale cărei cana-luri se produce confluienţa lumii din afară cu subiectul liric; ea are rădăcinile înfipte în pământ de unde îşi soarbe vigoarea; ea are sentimentul solidarităţii cu colectivitatea etnică şi cultul strămoşilor; ea are antene înnalte şi fine pentru prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu. Cel mai mare poet al Românilor, Mihail Eminescu, a cărui nefericire personală aruncă adesea o umbră tragică peste destinul pământesc al omului, cântă totuşi în versuri magistrale derivaţia cosmosului din principiul divin, sub in-fluienţa cosmogoniei brahmanice. Şi dacă frumuseţea lumii noastre îl farmecă dureros din cauza vremelniciei ei, el bolteşte, ca un suprem refugiu, deasupra Universului, ordinea spiritelor pure şi veşnice, adică cerul creştin, în marele său poem filosofic, Luceafărul, care e capodopera literaturii româneşti. Un reflex de măreţie capătă însăşi zbuciumata noastră lume de jos, încadrată de geniul poetului în acest magnific curcubeu al păcii eterne. Cellalt mare poet al nostru, George Coşbuc, care face perechea lui Eminescu ca ziua cu noaptea, are aceeaşi viziune a originii lumii din principiul divin, dar de data aceasta nu după modul brahmanic, ci după modul biblic. Intr’o noapte adâncă, fără lună şi fără stele, poetul ne suie cu el pe creştetul Carpaţilor să asistăm la creiarea lumii din haosul primordial şi să vedem desfacerea formelor luminoase din întunericul nefiinţei. Pentru corifeii poesiei româneşti, prin urmare, cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. însuşi geniul poetic, care plăsmuieşte imaginea ideală şi armonioasă a lumii din materialul creaţiei lui Dumnezeu, nu e altceva decât un reflex al înţelepciunii divine. Poeţii sunt discipolii şi imitatorii lui Dumnezeu, înrudiţi cu el poate mai mult decât orice creatură prin capacitatea de a se transpune dincolo de lume, de a o vedea din perspectiva divină ca operă a veşnicului Părinte şi de a-1 imita în plăsmuirea frumuseţii şi armoniei. Eu văd în această vecinătate cu Dumnezeu a poeţilor noştri un semn de sănătate primară a sufletului românesc, care, credincios religiei sale creştine, nu se lasă sedus de teoriile filosofice şi de ipotezele ştiinţifice contrare adevărului revelat în Biserică şi lipsite de fundamentul unei certitudini experimentale, din moment ce nici un filosof şi niciun savant n’a asistat la creearea lumii. Afinităţile divine ale marilor poeţi, intuiţiile adânci cu care sunt înzestraţi, sunt de natură să pătrundă mai sigur în tainele ultime ale existenţei şi să ni le sensibilizeze printr’o artă înrudită cu aceea a Creatorului lumii. Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într’o revelaţie naturală a celui Atotputernic, r Un poet din generaţia nouă, Lucian Blaga, dă o puternică expresie lirică acestui sentiment al uimirif în faţa nepătrunselor taine divine în care se scaldă cosmosul. In poesia sa de un înnalt şi rafinat spiritualism, Lucian Blaga mărturiseşte că menirea sa literară nu este să strivească corola de minuni a lumii, ci s’o admire şi să-i reliefeze măreţia. Bucuria, care îl inundă în atingere cu marile minuni şi marile mistere ale existenţei, îi înflăcărează spiritul până la extazul dansului sacru, pe care vrea să-l joace în faţa lui Dumnezeu ea un omagiu şi ca o ofrandă a celei mai exuberante recunoştinţe. Poet liric şi dramaturg de o viziune nouă şi revoluţionară ca formă artistică, Lucian Blaga e în acelaş timp un adânc filosof sistematic. Vastul său sistem filosofic, desvoltat până acum în vreo zece volume, năzuieşte să contureze în clarităţi raţionale aceiaş mister al lumii şi al plăsmuirii artistice, pe care l-a preamărit în poesia lirică. Metafizica, pe care a formulat-o pe tema acestui mister, nu e în perfectă concordanţă cu metafizica creştină, dar sentimentul care îl animă e prin excelenţă ^religios. După ce am schiţat cadrul metafizic, în care se mişcă lumea şi omul poesiei româneşti, să trecem mai. departe şi să spunem că această poesie capătă un colorit creştin în măsura în care se apropie cu evlavie de persoana Mântuitorului Iisus Hris-tos. Iisus Hristos e centrul artei europene. Toate templele, în toate stilurile arhitectonice, ridicate în toate ţările ca nişte flori de piatră uriaşe către cer, sunt ale lui. Penelurile cele mai iscusite i-au mângâiat chipul, dălţile cele mai îndrăsneţe i-au modelat statură, poeţii i-au împletit cununi de versuri, muzicanţii i-au spălat picioarele cu talazuri de armonie. Şi cu toate acestea, personalitatea Mântuitorului, cu taina covârşitoare a Dumnezeului înomenit pe care o închide în ea, rămâne izvorul inepui-sabil al inspiraţiei artistice şi culmea inaccesibilă, mai presus de orice imagine din câte au încercat să ni-1 sensibilizeze. Poeţii români se apropie de el în chipuri deosebite. Alexandru Vlahuţă îi cântă bunătatea, iubirea şi iertarea în versuri de caracter didactic. Duiliu Zamfirescu îl evocă în momentul rugăciunii de sânge depe Ghet-simani. P. Cerna, influienţat de faimoasa interpretare a lui Ernest Renan, vede în el umanitatea care sângeră la nesfârşit din compătimire pentru suferinţa oamenilor slabi şi goi. George Gregorian îi. preamăreşte chinurile depe Golgota./vCel care se apropie ^ însă cu adâncă şi luminoasă evlavie creştină de figura Mântuitorului e marele George Coşbuc. George Coşbuc e poetul idilelor de dragoste rustică, al baladelor cu împăraţi mitologici şi cu eroii, istoriei naţionale. El consideră pe Iisus Hristos cu ochiul ţăranului curat la inimă şi simplu cu duhul, a cărui credinţă naivă amestecă adevărul evanghelic cu legendele născocite de propria lui fantezie. Creştinismul ţărănesc nu e întru totul identic cu creştinismul pe care-1 predică Biserica. Imaginaţia ţărănească e mai liberă şi mai concesivă decât disciplina severă a dogmelor. Pentru această imaginaţie ţărănească istoria sacră poate să se împrietenească foarte bine cu legenda şi cu mitul pentru a se prelungi în basm ca apele unui fluviu în Mare. Iisus Hristos în poesia lui George Coşbuc este, aşa dar, un Iisus Hristos popular sau folkloric, un Iisus Hristos legendar. Poetul îl evocă prin elemente marginale istoriei sacre, dar aceste elemente sunt astfel alese încât nu desfigurează cu nimic chipul evanghelic şi pur al Mântuitorului. Cu nobila structură ţărănească a inspiraţiei sale, el 428 © BCU Cluj cântă un Iisus Hristos asimilat sufletului ţărănesc şi însăşi evlavia comunicativă a poetului nu se deosebeşte de evlavia ţărănească. Legendele populare conţin o sensibilitate care umanizează şi încreştinează întreaga făptură, plante şi animale, pe care le vedem participând activ la istoria sacră a Mântuitorului şi a Maicii Domnului. Unele din aceste elemente trec şi în poesia religioasă a lui George Coşbuc, care, atunci când descrie naşterea minunată a lui Iisus, pune boii cei blânzi să respire şi să încălzească pruncul împotriva gerului iernii, sau atunci când descrie chinurile depe cruce, pune corbul să fâlfâie din aripi pentru a răcori durerea Răstignitului. E o mare înrudire între acest fel popular de a înţelege spiritul creştin şi franciscanismul catolic. Fără îndoială, dacă mişcarea sfântului Francisc din Assisi a avut cunoscutul răsunet imens în istoria creştinismului occidental, faptul se datoreşte nu numai purităţii mistice a sfântului, dar şi geniului său poetic, atât de aproape înrudit cu geniul creştinismului popular, acelaş în Răsărit ca şi în Apus. O încercare vrednică s’o menţionăm este aceea pe care o face poetul contimporan Ion Pillat de a localiza istoria lui Iisus şi a Maicii Domnului în cadrul carpatic al vieţii româneşti. Un întreg volum de versuri e dedicat acestei încercări. Ion Pillat porneşte dela acelaş principiu al istoriei sacre asimilate în materialul folkloric, dar exagerează oarecum când identifică fiecare persoană şi fiecare mioment din Evanghelie cu oameni şi localităţi din ţara noastră. Admirabil poet al cultului strămoşilor şi al peisagiului autohton, Ion Pillat e un aristocrat care vede lucrurile ţărăneşti din afară, iar nu dinlăuntru ca George Coşbuc. De aceea încercarea sa, cu toate frumuseţile ei literare, nu e decât o experienţă artistică interesantă în poesia cristologică românească. Aderenţa liricei româneşti la cosmogonia creştină şi la persoana divin-umană a Mântuitorului nu e mai puţin o aderenţă la pământul în care e adânc înrădăcinată ca şi poporul care a născut-o. Peisagiul României, cu munţii, cu şesurile, cu marea, cu fantasmagoriile anotimpurilor, cu oamenii înnotând în valurile holdelor, cu turmele pe plaiuri, cu satele şi mănăstirile lui, exercită o atracţie de miragiu asupra întregei lirici româneşti. Ne leagă o dragoste adâncă de pământul unde odihnesc strămoşii, de pământul patriei, care e, pentru "brice popor, tronul suveranităţii naţionale. Dacă poesia a creeat un cult aproape mistic al pământului e, poate, tocmai pentrucă acest pământ a fost prea de multe ori sfâşiat de duşmani. Noi Românii mistuim atâta pasiune pentru pământul strămoşesc de parcă el, şi nu noi, poporul, ar suferi de cotropirile vrăjmaşe. E în această compătimire, primitivă dacă voiţi, o trăsătură fundamentală a sufletului nostru ţărănesc. Dar nu despre acest lucru e vorba aici, ci despre un alt aspect pe care îl îmbracă cultul liric al peisagiului. Pentru poeţi ca George Coşbuc şi Octavian Goga în deosebi, frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţii naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume. Contemplarea frumuseţii unui peisagiu determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic. Cu vigoarea unui pictor realist George Coşbuc a zugrăvit tablouri din natură, văzute în climatul tuturor anotimpurilor şi la orice oră din zi şi din noapte. Preferinţa lui însă merge spre plinătatea splendidă a verii când peisagiul e încropit de o fericire arcadiană, de o pace paradisiacă. Notele componente ale acestui peisagiu se strâng într’o clipă finală de imensă reculegere şi linişte, peste care poetul invocă aproape totdeauna prezenţa Duhului Sfânt. Natura e pentru el un paradis virginal, neveştejit încă de nici o vinovăţie, peste care adie suflul dumnezeesc al nemărginirii. Această năzuinţă spre trans- 429 © BCU figurare e parcă şi mai acuzată în viziunea naturistă a lui Octavian Goga. Poetul întrebuinţează în descrierea peisagiului cuvinte şi imagini împrumutate în cea mai mare parte din terminologia bisericească a cultului divin. Spectacolul naturii se transformă astfel, pe nesimţite, într’o uriaşă biserică, plină de prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu, unde ţăranii, care trudesc la munca ţarinii, capătă aspecte de mucenici ca în pictura murală bizantină. Dacă sentimentul prezenţei divine e legat la aceşti poeţi de frumuseţea obiectivă şi exterioară a naturii, sunt alţi poeţi care descoperă pe Dumnezeu adâncindu-se înlăuntrul sufletului. Propriu zis, nici cei care îl simt plutind peste minunea cosmică nu l-ar simţi astfel dacă nu l-ar fi descoperit mai întâiu în sufletul lor, de unde îl proectează în afară. Actul religios, prin care sufletul se ridică în prezenţa lui Dumnezeu, e rugăciunea. Căci dacă rugăciunea e o convorbire cu cel Atotputernic, actul acesta ne aduce faţă în faţă şi spirit în spirit cu el. Octavian Goga, care îmbisericeşte întreaga natură, după cum am văzut, îşi începe cariera poetică printr’o patetică rugăciune în care imploră graţia lepădării de sine şi receptivitatea durerii semenilor săi. In lirica românească, rugăciunea apare încă dela început, cu vechii poeţi Ion Heliade-Rădulescu şi Grigore Alexandrescu, acesta din urmă un puternic gânditor a cărui rugăciune e mai mult o meditaţie dialectică. In zilele noastre, George Gregorian scrie cele mai fierbinţi rugăciuni, într’o formă literară adeseori obscură, dar grele de conştiinţa păcatului, pătrunse de un sentiment al sfârşitului şi de o emoţionantă umilinţă creştină. Dar poetul de azi, care exprimă sentimentul prezenţei lăuntrice a lui Dumnezeu în magistrală formă artistică şi cu o rară fineţe spirituală e Vasile Voiculescu, care e de profesiune medic. Voiculescu e un asiduu cititor al Bibliei încă din copilărie şi multe din poesiile sale desvoltă teme din Vechiul Testament sau îmbracă forma alegoriilor profetice. Afară de acestea însă, spiritul său arzător e bântuit neîntrerupt de problematica religioasă a tuturor căutătorilor de Dumnezeu. Raportul divinuman, care e însăşi esenţa credinţei, se înfăţişează la acest poet ca o luptă între el şi Dumnezeu pentru a se cuceri reciproc. Imaginea scării lui Iacob în luptă cu îngerul revine pentru a defini această dramă interioară, ce se desfăşoară în regiunea cea mai înnaltă a spiritului. Dumnezeu îi apare ca „singurul fruct oprit", pe care setea gurii nu-1 poate atinge. Iar când i se pare că Dumnezeu cedează, poetul se simte floare plăpândă şi-ar vrea să fie stâncă de granit ca să poată sprijini prezenţa divină. Vasile Voiculescu posedă ca niciun alt poet român sensul mistic al religiunii. Dumnezeu e cu atât mai inaccesibil cu cât ne avântăm mai îndrăzneţ în obscuritatea ce-1 învăluie şi dincolo de care îl simţim că este. Prin vasta neştiinţă omenească, poetul vrea să-l atingă cu antenele extazului. El e acum ca acei căutători de izvoare subterane, înzestraţi cu o intuiţie specială, ce sesizează dela distanţă prezenţa apei nevăzute. Poetul are ca şi aceştia certitudinea vecinătăţii lui Dumnezeu. Cuprins de sacrul entusiasm, se apropie „cu sufletul desculţ prin jarul dur şi, păşind în vârful gândurilor, cutează să calce pe spirit pur". ■ Cu aceasta am ajuns la ultima culme, pe care o atinge lirica religioasă românească. După cum s’a putut vedea din această schiţă sumară, lirica noastră, cu aderenţe în diferite direcţii, plăsmuieşte un univers spiritual care, în realitate, nu e altceva decât universul religios în care trăieşte de veacuri poporul românesc. Credinţa lui se oglindeşte în această poesie de forme variate, precum acelaş chip al lunii se răsfrânge dintr’odată în mări, în râuri şi în lacuri, mai mari sau mai mici. Străinii cari ne cunosc mai de aproape spun că suntem unul din cele mai religioase popoare din Europa. Noi ştim numai atât că suntem un popor religios. Religiositatea noastră însă nu are nici 43° . © BCU patetismul teatral, nici extremismul şi nici negativismul religiosităţii ruseşti. Ea e statornică, senină, liniştită şi constructivă. După primul războiu mondial, poporul românesc, potrivit unei tradiţii străbune, a ridicat mii şi mii de biserici, în oraşe şi sate, spre slava lui Dumnezeu. Văzând acest fenomen, presa unui stat vecin cu noi a scria că avem o mentalitate anacronică fiindcă zidim biserici într’o epocă dominată de imperativul economic. Acum câţiva ani, când unui cioban din valea Dunării i s’a părut că a avut o revelaţie mistică, peste două milioane de pelerini din toate colţurile ţării au pornit, în mare parte pe jos, la satul cu minunea. Istoria noastră se confundă cu religiosîtatea noastră. împrejurările au fost aşa încât orice luptă pentru pământul românesc a fost totdeodată luptă pentru credinţa creştină. Astfel, se poate mai uşor înţelege dece Mareşalul Antonescu, pe care poporul îl venerează ca pe un erou naţional, a numit războiul din Răsărit un „războiu sfânt". In Rusia, noi nu luptăm împotriva unei rase, ci împotriva unui imperialism politic, ce vrea să ne distrugă ţara, şi împotriva ateismului comunist, ce vrea să ne distrugă Biserica. Entusiasmul eu care poporul nostru a intrat în acest războiu e un entusiasm religios. S’au publicat în volum mii de scrisori venite în ţară dela luptătorii depe front. Dela soldatul ţăran până la generalul luminat, toţi mărturisesc în aceste scrisori familiare că sunt cruciaţii lui Dumnezeu şi luptă pentru triumful şi gloria lui Iisus Hristos. In ţară se petrece acelaş lucru; bisericile României sunt pline de credincioşi, cari se roagă pentru biruinţa creştină. In scrisorile venite de pe front, chiar soldaţii cei mai simpli mărturisesc că ei luptă pentru „creştinătate". Când au în faţă pe cel mai înverşunat duşman al credinţei, oamenii aceştia nu fac deosebire între diferitele confesiuni creştine; ei ştiu bine că toată creştinătatea e în primejdie. Din toate aceste fapte, care sfârşesc cu sutele de mii de jertfe de sânge pe câmpiile de luptă, se poate vedea uşor că lirica religioasă românească nu e un fenomen izolat, care ar aparţine numai poeţilor, ci expresia literară a unui suflet naţional, capabil de tinereţe şi de frăgezime spirituală, capabil' de entusiasm şi de sacrificiu pentru triumful creştinătăţii. Şi acum să-mi daţi voie să ating o ultimă chestiune, pe care am anunţat-o la începutul acestei conferinţe. Şi anume : chestiunea religioasă în Europa de mâine. Chestiunea aceasta e stufoasă şi are multe laturi din care ar trebui discutată. Una din laturile principale ar fi unirea tuturor confesiunilor într’un singur organism bisericesc universal. Idealul creştin comun şi primejdiile comune ar duce logic la această concluzie. Pentru unire se roagă toate confesiunile creştine, dar asupra modalităţii de a o realiza nu se înţeleg între ele. Se pare că acest eveniment, care ar fi cel mai mare din istoria lumii dela naşterea lui Iisus Hristos încoace, nu stă în puterea omului, ci numai în voinţa lui Dumnezeu. Dar nu aceasta e laturea pe care vreau s’o discut. Chestiunea religioasă în Europa de mâine are şi un aspect cultural, ce nu poate fi ignorat. Religia e marea inspiratoare a culturii omeneşti, dar mai ales marea inspiratoare a culturii europene. Războiul acesta, în care ne-am angajat cu viaţa şi cu soarta noastră naţională, ne-a făcut să descoperim formidabilele adversităţi care înconjoară Europa, şi să înţelegem că, apărându-ne fiecare ţara, apărăm în acelaş timp cultura europeană, la bunurile căreia participă fiecare popor. Avem azi o conştiinţă europeană cristalizată din clocotul vremii, mult mai puternică decât aceea hrănită artificial de Societatea Naţiunilor. Ceeaoe atunci era mai mult un postulat e azi o realitate. Dar temelia conştiinţei europene nu e numai conceptul geografic continental sau spaţiul economic; temelia conştiinţei europene e înnainte de toate cultura europeană. Aderăm la Europa 431 . © BCU pentru valorile fără pereche în lume, cuprinse în cultura ei. Care sunt oare puterile ce alcătuiesc cultura europeană, această cunună de lauri pe fruntea omenirii? Nu este nici o noutate pentru Dv., să spunem că aceste puteri sunt : creştinismul, clasicismul antic şi geniul creator al fiecărui popor european. Creştinismul şi clasicismul antic fecundează de veacuri geniul popoarelor, care sporesc acest patrimoniu spiritual comun. Clasicismul însă n’a fost o prelungire naturală a spiritului antic în cultura europeană fiindcă cel care l-a introdus în componenţa ei, după pustiirea barbară, e creştinismul. Creştinismul a venit cu un clasicism selecţionat după criteriul concepţiei sale. Renaşterea a venit cu un clasicism integrai, pe care a voit să-l opună creştinismului. Astfel, în istoria culturii europene se pot deosebi epoci de influienţă alternantă: odată dominaţia creştinismului, altădată dominaţia clasicismului. Dar geniul creator al popoarelor a ştiut să profite de amândouă aceste puteri spirituale. Structura intimă a culturii europene e, astfel, alcătuită din înţelepciunea omenească a antichităţii şi din înţelepciunea divină a Bisericii. Una ne leagă de pământ, cealaltă ne leagă de veşnicie. Când astăzi afirmăm că ducem lupta pentru apărarea culturii europene, înţelegem că apărăm clasicismul sau umanismul împotriva barbariei, că apărăm creştinismul împotriva ateismului şi că apărăm libertatea geniului de a creea mai departe valori spirituale sub inspiraţia acestor două puteri. Dispariţia vreuneia din ele ar însemna sărăcirea culturii europene şi distrugerea fundamentelor ei spirituale. Noi popoarele tinere aderăm la Europa de mâine fiindcă aderăm la creştinătate. Noi popoarele tinere luptăm pentru Europa de mâine fiindcă luptăm pentru creştinătate. Aderenţa la familie, aderenţa la pământul patriei, aderenţa la tainele cerului, care ne acopere pe toţi, sunt lucruri pe care noi le-am învăţat din înţelepciunea creştină, sunt sentimente ce ne încadrează în ordinea spirituală a Europei. Cu sănătatea noastră sufletească şi cu vigoarea noastră primară, noi înţelegem, la capătul dramei eroice de azi, un triumf al spiritului european, concretizat în două cuvinte: pământ naţional pentru fiecare popor şi cer creştin pentru toţi laolaltă. DESTIN DE ION BILLAT Timp îngheţat şi lacăt fără cheie La poarta universului, Ovalul tău, oglindă, vreau să-mi steie Simbolul pur al versului. Cu stranii limpezimi de ’nfiorare Ca apele văzduhului 'Adâncul ţi-1 sporeşti din zare ’n zare In necuprinsul duhului. Răsfrângi din foc de patimi numai rază, Senină cum e soarele. Se frâng de farul tău, de mai cutează, Şi vântul şi vâltoarele. Orb veacul stă sub negura ce-1 leagă Să-şi suie ’n slăvi Clipitele Dar tu pe veci te şlefuelşti întreagă Cum te-au menit ursitele. 433 © BCU Cluj T R O I T A DE N. 1. HERESCIJ Oţelit plugar, blajin şi demn, Neamului temelie şi îndemn, Pe sufletul tău, curat ca o âzima, Ţara toată se razimă. Ţie nu-ţi plac cuvintele umflate, Rabzi când furtuna se abate, Cu lacrimi nu ’ntiinezi durerea. Chinul tău îl ştie tăcerea. Cina ta e-aşa de cuviincioasă Parcă stai cu îngerii la masă, " Şi iubirea ’ţi este cu sfială, Nu făgăduieşte şi nu ’nşeală. ' Nu eşti lacom, nu eşti semeţ, ... Iubeşti pământul fiindcă n’aire preţ. După faptă nu aştepţi răsplata; Elocinţa ta e doar o vorbă: gata! Când vin domnişorii cu ifose sparte Tu te tragi binişor la o parte. ■■■■ Numai când ţara la hotare plânge Te ridici, uriaş, şi dărui sânge. ■ .. .. Tu ne ’ntăreşti încrederea în mâine, Dătătorule de pâine, , .. ...... Chip de troiţă tăiată ’n lemn Care ne faci spre Miază-Noapte semn, —■ Plugar veşnic, plugar demn. 434 î © BCU Cluj' CICATRICEA de VICTOR PAPILIAN D e bună seamă La Fontaine a căutat pricină de harţă, atât timpului său cât şi posterităţii, mărturisind cinic: „Jumătate din vieaţă am dormit şi în cealaltă jumătate n’am făcut nimic !” Butadă, bine înţeles, în vederea unui efect literar, butadă care şade atât de bine vedetelor ecranului istoric ! Dar la mine, obscur supraveghetor la serviciul de întreţinere al Căilor Ferate, gluma-capriciu a lui La Fontaine cădea Ia ţanc... ca omleta într’o tigaie. Mi-am dat şi mai bine seama de perfecta potriveală dintre geometria cuvântului celebru şi configuraţia strâmbă a sufletului meu, în ziua sosirii ca şef a fostului meu coleg de politehnică Damaschin Leahu. Ce om minunat ! Ce om, după propria-i expresie, slujitor al înţelepciunii şi dregător al tuturor dreptăţilor. M’a recunoscut în haina mizeroasă de lucrător, m’a îmbrăţişat, apoi m’a descusut din toate iţele sufletului meu — şi potrivit darului său de om duios cu gând dulceag ca marmelada de dude, m’a căinat „lege artis” şi imediat s’a înverşunat cu dragostea pe mine, ca grădinarul cu cuţitoaia pb crengile lemnului râios. — Dragă Tit (în actul meu de naştere sunt înscris Titus, dar el în acelaşi elan de tandreţe, simte nevoia să mă mângâie) în halul ăsta te găsesc? Eu ridicai din umeri. Vezi bine, el trăia potrivit vechiului adagiu : „Cu furnica la muncă şi cu iepurele la somn”. — Cum ? Tu să pierzi timpul dormind şi nefăcând nimic ? — După cum vezi! . Atunci bunătatea lui. se răsuci dureros ca osul în strungul de tortură, şi cu ochii înlăcrimaţi, mă certă ca pe un nerod şi desmetic ce eram. . — Asta-i cu neputinţă... O să-ţi ratezi vieaţa dormind şi nefăcând nimic... Nu mă las până ce nu-ţi treci proiectul, să te văd odată inginer. 435 . © BCU Cluj Ridicai din nou din uimeri. Sălbăticia şi trâdăvia mă tâmpiseră. Pe urmă răspunsei într’o doară : — E bine şi aşa... Dar Leahu era un om bun şi inimos. El îşi înălţa numele său bun pe cele şapte columne ale înţelepciunii şi trăia potrivit preceptelor evanghelice. Ca atare, el se apleca asupra celui căzut şi nu admitea ca pomul bun să dea roade rele. Pasă-mi-te roadele mele erau rele. Pentru a mea izbăvire, Leahu şi-a ales din cămara sufletului său untdelemnul artei şi piperul filosofiei, să mă înmoaie mai întâi ca pe o macaroană, şi să mă iuţească apoi ca ardeiul. Şeful meu — susţine el — este un excelent violonist. Din nenorocire instrm mentul ăsta pisicos îmi transformă timpanele urechilor în perniţe de ace. Vioara în orchestră, e obligatorie ! Curat instrument de tortură ! Dela ureche chinul se prelungeşte în tot trupul. Parcă un călău sadic îmi tremolează c’un vârf de scobitoare pe firişoarele nervoase, preparate ca la disecţie (aş înscrie în istoria torturilor procedeul sub denumirea de mandolina anatomică). Şi asta în pasagiile cele mai nobile, pe corzile sol şi re. Dar când o lua în vibrato întins pe mi, atunci parcă-mi tăia ficatul c’un fir de păr, drept şi fatidic, cum se taie mămăliga cu un fir de aţă. Dar violonistul ! Cea mai caraghioasă arătare din grădina lui Dumnezeu ! Cu vioara la gât, cu mâna dreaptă agitată din cot şi cu aripile fracului fâlfâind, violonistul aduce cu acea insectă numită Călugăriţa (Mantis religiosa) într’o patetică declaraţie de dragoste. Dar aci, un corectiv rabiaticei mele furii. Fiindcă e bine să se ştie de ce n’am dinamitat singura fabrică de viori din ţară, şi n’am împlântat şişul cu lama subţire şi vibrantă, cât coarda oribilului instrument, prin vârful inimii unui maestru violonist. Fiindcă întâmplarea a făcut s’aud Sonata Vl-a de Bach (în mi major), sonata pentru vioară solo. Pură întâmplare ! Brezoiu, noapte de vară ! Ceilalţi colegi de excursie sunt la berărie ! Eu rătăcesc pe stradă. Deodată rămân locului. In tăcerea satului (cel mai banal sat din ţară) o vioară solo ! Aş vrea să plec şi totuşi tălpile picioarelor mi s’au fixat de pământ! Nici o forţă de pe pământ nu le-ar putea deslipi. Imobil, ascult... Nu, ri’ascult! Ci respir ! Respir sunetele, care simt că-mi trec din sânge în inimă. Inima e numai lumină. Când muzica a încetat, nebun, am dat buzna în casă. Am găsit o fată cu vioara în mână.. — Domnişoară, ce-ai cântat ? — Sonata a VI de Bach. . Numai acum îmi dădui seama de necuviinţă şi îngăimai o scuză. — Iertaţi-mă... dar a fost atât de minunat... Şi plecai la cârciumă ! Aci lăutarul îi zicea : „Au plecat Olteni la coasă”. Colegul meu Costică Petrescu era Brezean. Mă mărturisii lui. — A terminat conservatorul la Bucureşti. Păcat că e atât de hâdă ! — Hâdă ? făcui eu. Mi s’a părut divină ... — Păi, n’ai văzut-o ?... Şi tată-său e cismar... Muzica ei mirosea a iuft. Pe urmă mi-am cumpărat patefon, iar discoteca mea s’a redus la o singura piesă : Sonata Vl-a. Ce muzică ciudată ! După un preludiu grav şi sever ca un per-petuum mobile, urmază numai dansuri : Loure, gavota, două menuete, o bourree şi o 436 “© BCU Cluj1 gigue. Nu voiu încerca să explic muzica lui Bach ! Numai proştii transpun anecdotic, literar sau filosofic muzica. Mărturisesc cinstit, n’am înţeles de ce Bach a ales un per-petuum mobile ca preludiu, dar sunt sigur că dansurile lui Bach n’au fost scrise pentru jocul păpuşilor, ci ca să exprime permanentul din lume, ritmul: iar prin forma lor armonică şi prin suprapunerea şi rigoarea desenurilor melodice, imuabilul, adică armonia. Din sunetele sonatei lui Bach, vioara se naşte din nou ! Se deşteaptă la altă vieaţă, la altă artă... Cu ce semnificaţie ? N’aş putea spune ! Fiindcă nimic nu e mai departe de muzica lui Bach decât palavrageala (sub diferitele ei forme : retorică, declamatorie, plângăreaţă, oftată, etc. etc. etc.). Dar binefăcătorul meu, Damaschin Leahu, nu cunoştea sonata de Bach, şi pentru purificarea mea, îmi servea „Souvenir“ de # Drdla şi „Zigeunerweise" de Sarasate. In al doilea timp al tratamentului său de ortopedie sufletească, după ce mă săpunise bine cu clăbucul sonor al vioarei, trecea la masajul elegant al versului. Aci, altă meteahnă a păcătosului meu suflet ! Versul liric îmi produce greaţă şi o sensaţie penibilă de gol la lingurică şi de icneală ca a răului de mare. (Vezi bărcile dela distracţiile americane, din Moşi) Şi asta de pe vremea serviciului militar. Atunci luasem obiceiul să citesc camarazilor mei de arme în repaosul dintre pansajul (ţesălarea) cailor şi instrucţia călăreţului, „Micul dor". Le făcea atâta plăcere ! Pesemne că lirica „Micului dor“ s’a infiltrat în sufletul meu, ca fumul de măselariţă în durerea de măsele / Sunt complet insensibil la frumuseţile poetice. Când Leahu, îndulcindu-şi ochii alburii ca nişte bomboane fondante gata să se moaie, recita : „Ge-ţi lipseşte să fii înger — aripi lungi şi constelate1'. Eu rânjeam dintr’un ochiu : . — Micul dor.... . (Nota bene : nu se râde în batjocură decât cu un singur ochiu; cu doi îţi vine să plângi oamenilor de milă). Sau când cu amândouă mâinile pe inimă, îşi bălăbănea trupul subţirel pe picioarele lungi, după sistemul tenorilor în transă amoroasă : „Mets ton front sur mon front et ta main dans ma main Et fais-moi des serments que tu rompras demain" simţeam cum ochiul treaz pufăe ica aparatul de Flit, şi îmi ziceam : — „Micul dor". Leahu e şi admiratorul lui Goethe. Pentru versurile Titanului are o atitudine specială : atitudinea mândră şi eroică a profetului Isaia de pe tavanul Capelei Sixtine: capul într’o parte, ochii de imperator, cartea de versuri în mâna stângă şi arătătorul drept către frunte într’o mişcare simbolică de magnificenţă intelectuală. Ii lipsea rochia grea în draperii şi nimbul de pe cap, strâns cerc pe frunte, ca un „filet" de păr. „De ce-mi îndrept iar mâna spre hârtie ? Nu mă întreba iubite aşa deschis" *). Acum închideam ochii de tot, ridiculul se prefăcuse parcă în căluşel de ruletă, alergând în cercuri, cercuri, după care eu strigam : — Micul dor, micul dor, micul dor... Şi aşa cu toate versurile celebre: romane, franceze, germane sau engleze. Fiindcă odată am auzit patru versuri! Numai patru. Şi în ce împrejurări ? Ne mai pomenit de stranii ! In noapte de războiu, pierdut de unitate, rătăcitor prin coclau- 1) Traducere: Ion Sân Giorgiu, 437 © BCU rile munţilor ! In depărtare, bătaia tunurilor pe orizont afunda ţinutul ca’ntr’un lac de linişte. Pădurea sta nemişcată şi nemişcată era şi iarba pe pajişti. Doar un zumzet — bondari, viespi, gărgăuni — îmi urmărea rotund şi mărunt paşii. Nu ştiu de ce mi-am amintit de preludiul de Bach : aceeaşi impresie de perpetuum mobile i Iar spre cer, stelele se deplasau în nobile mişcări ritmice cu vârfurile pomilor. Era atâta bogăţie în singurătatea asta, încât orice sentiment de frică dispăruse. In atari împrejurări poţi întâlni orice sălbăticiune, dar pe om, nu ! Omul n’are ce căuta, e prea banal. Te găseşti pe treapta de unde porneşte eroul, sfântul, amantul.... Şi într’adevăr, în cea dintâi poiană l-am găsit. Era un preot rănit. Toată lumina cerului cădea asu-pră-i. In bătaia acestei lumini l-am cunoscut. Era groaznic de desfigurat. Una din acele batjocuri ale plăgilor de războiu ! Pielea capului desprinsă de pe ţeastă îi sta răsfrântă până peste ochi, ica în scalpul sălbaticilor. Nici urmă de ochi, nici de urechi, iar maxilarul sdrobit până’n cerul gurii, arăta numai oase şi carne vie. — Prietene, îţi pot fi de ajutor? ' El tresări. Parcă nu se aştepta la o voce omenească ! Trupele noastre de mult părăsiseră poziţia. — Prietene, aş vrea să-ţi stau în ajutor... ' „Stinge-mi lumina ochilor : te pot vedea Acoperă-mi urechile : te aud uşor. Fără picioare, către tine pot umbla - Şi fără gură pot să te implor 1). Ce dar căpătase această gură sfârticată, toată numai schelet şi carne vie, să recite atât de grav, atât de sigur, şi atât de cuprinzător ? Omul ăsta muribund trăia şi nădăjduia mai mult decât mine, cel viu. — Spune-mi, prietene, pot să-ţi fiu de ajutor ? — Du acest răvaş ei... ei... — II voiu duce. ' , Ce bine îmi dau seama şi azi. Cuvintele lui erau vii, ale mele moarte, gândul lui numai lumină, al meu numai întunerec. Eu repetam fraze stereotipe din cutiuţa moralei curente, el le aspira din culmile marilor nădejdi. — Du ei răvaşul meu... Ei... Dar nu-şi putu termina vorba. Un surâs pâlpâi pe restul de chip, ca o respiraţie superficială şi subtilă. Aşa îşi dete sfârşitul. Şi deodată văzui plesnind pe cerul încă luminos, o stea. Ciudat! In clipa aceea aş fi jurat că steaua era totuna cu surâsul său. Fapt e că de atunci nu mai citesc poezii. La ce bun! Cele patru versuri îmi sunt deajuns pe vieaţa întreagă. O! Dar Leahu, în arsenalul său terapeutic, are şi leacuri (decocte, infuziuni, pomezi) din alt raion al magazinului de ştiinţe universale, din receptura filosofiei. De data asta încercai o mişcare de răzvrătire. — Filosofii sunt nişte şireţi. Iau adevărurile Domnului La Palice şi le îmbracă cu clopoţei şi cu zorzoane de hârtie colorată. Is şireţi ca acei maîtres d’hotel, care la rasolul cu mujdeiu de usturoiu îi spun: „Bouillie de boeuf patriarche“, şi la spuma de albuş: „Creme â la Princesse lointaine“. . — Dragă Tit, făcu el strâmbându-şi gura, parcă i-aş fi sfredelit un dinte sănătos cu freza dentistului, cum vorbeşti aşa? Dar eu mă ţineam pe poziţie. — Am ascultat odată pe un filosof disertând despre celebra voinţă a lui Scho- 1) Traducere: Mariia Bănuş ‘ 438 © BCU penhauer... Trei ore întregi m’a ameţit de cap, ca la urmă sa-mi demonstreze, că „voinţa" lui Schopenhauer e tot una cu vieaţa vegetativă. Păi atunci, nenişorule, de ce nu dai tacâmul pe faţă şi o iei cu ocolişuri şi pe radicale?... Leahu se indignă de vulgaritatea tonului meu: — Dragă Tit, n’o lua prosteşte... Nu vorbi ,,â la legere" de ceea ce e mai minunat pn lume, de gândirea filosofică. ! Pe urmă îmi dădui seama că trebue să tac. Leahu îmi era superior la slujbă... şi pe lângă toate voia omul să mă şi izbăvească de păcatul ignoranţei... J — Filosofia te duce până’n esenţa lucrurilor... Iată de pildă Nietzsche... Acest genial filosof a descifrat cele două instincte fundamentale ale omului: instinctul dionisiac şi instinctul apolinian... Totul, dar absolut totul în atitudinea, ţinuta şi comportarea insului, se reduce la antagonismul dionisiaco-apolinian. îmi păstram chipul cel mai serios din lume, dar sufletul meu chicotea. îmi aminteam de Petrache Ţicală dela noi din Dărmoaia-Poiatei. Omul ăsta avea misiunea extraordinară — ca efect social, ca demonstraţie experimentală şi ca înălţare de gândire — să desfudulizeze, (termen creat ad-hoc pentru interesul cauzei filosofice) porcii. — Uite dumneata, domnule Titule, filosofa Ţicală, vierul e nebun ca o curcă beată, iar porcul cuminte, să faci icoană din el. .. Iar sufletul meu chicotea nebun : „Vierul e dionisiac, iar porcul apolinian". n Am cunoscut din nou liniştea, şi fericirea în ziua când nedoritul meu binefăcător a plecat la Bucureşti, pentru un concediu de trei luni. Candida omul la „catedra de maşini" dela Politehnică, şi trebuia să-şi pregătească terenul. La plecare mi-a ţinut o vorbire plină de învăţături, şi bine înţeles n’a uitat să-mi arate drumul înţelepciunii şi poarta îngustă dela capătul ei, deschisă spre livada fericirii. — Cine iubeşte înţelepciunea, spunea el cu Solomon, bucură pe tatâ-său şi cine umblă cu desfrânatele îşi prăpădeşte averea. îmi potrivisem un obraz pur ca o foaie de hârtie şi o uitătură profundă ca două pete de cerneală, dar de sub coada sprâncenelor spânzura un gând drăcos şi plin de chichiţe, gata la orice blestemăţie. — Ce are ăsta, îmi ziceam eu, cu tata mort de douăzeci de ani?... Şi ce dracu de avere o fi văzut la mine? Cât despre desfrânate, iată un capitol, care pare-mi-se nu intră în dialectica lui de asceză ! — Nu cruţa pe fiul tău de pedeapsă, căci dacă îl loveşti nu moare. încă un dar din acelaşi codice de înţelepciune. Apoi mă îmbrăţişă şi pleca. Imediat îmi scosei haina (în faţa lui trebuia să mă port decent), îmi pusei bluza de muncitor şi mă lăsai vechei şi splendidei mele patimi, de a nu face nimic. Iar când noaptea sosi, plecai în munţi. Urcând, căutam să uit... să uit toată filotimia po veţelor lui de cinste şi adevăr. Răsturnam mintea în drum, ca pe un sac de făină deschis la gură. Un singur gând : să dorm... să dorm cât mai adânc, s’ajung una cu piatra râului, să mă bată vântul şi ploia ca pe stânca muntelui. . * * E drept că Leahu m’a cruţat de tortura discuţiilor ştiinţifice. Este o delicateţe de care în veşnicie îi voiu fi recunoscător ! Şi cât ar fi fost de simplu în munţii aceştia, 439 © BCU unde cerul, spuzit de stele, alcătuia mereu pretext pentru o vastă desfăşurare de erudiţie. Dar se vede că procedeul lui de perfecţionare s’a încâlcit în creierul meu ca ghe-motocul de brusture în barba unui Ovreiu. Constatam o ne mai pomenită încurcală mintală. Din toate tufişurile memoriei îmi soseau banalităţile recoltate în cursul anilor dm cărţile de liceu şi cele de popularizare. Lumina dela soare până la noi ne soseşte în opt minute (300000 km. pe secundă), dar lumina dela steaua polară, în 45 de ani. Sau: Diametrul Căii lactee e de 300000 de ani lumină... Şi aşa mereu, mereu, cu toate aceste date astronomice. Sau invers, în lumea infinitesimală : o moleculă de hidrogen cântăreşte o trilionime dintr’o trilionime de gram, şi într’un milimetru se găsesc treizeci de miliarde de miliarde de molecule, Halt! Aci moftologia macrocosmică se întâlneşte cu moftologia microcosmică. Fiindcă nu cred nimic din fanteziile-capriciu ale învăţaţilor care privesc lumea prin luneta unui vârf de creion. Et pour cause ! Mă revăd elev în clasa doua de liceu. — Ca să demonstrăm că două triunghiuri care au o latură egală între două unghiuri egale, sunt egale, face domnul Vântu, profesorul de matematici, luăm un triunghiu A B C şi apoi un al doilea triunghiu A’ B’ C’.. Acum suprapunem triunghiul A’ B’ C’ peste triunghiul ABC. Unghiul A este egal cu A’, unghiul B este egal cu unghiul B’, laturea AB se suprapune laturii A’B’... ca atare. — Domnule profesor, mă ridic eu, păi cum să nu se suprapună, dacă Dumneavoastră le-aţi făcut egale.. Profesorul holbează nişte ochi de bufniţă şi apoi mă înfruntă : — Stai jos, măgarule,,. Te-ai găsit tu ăl iscusit... Şi am stat jos. Dar un colţ ascuţit, ca vârful triunghiului A’ B’ C’, mi s’a înfipt în suflet. Pentru ce marafetul ăsta matematic, să demonstrezi egalitatea unor elemente pe care tu le faci egale ? Iată-mă într’a şasea reală, la rezolvarea sistemelor de ecuaţii ! Tibişirul ciocăne mărunt pe tablă. Demonstraţia curge ca botezul vinului: tot mai diluat, tot mai apă. Deodată Domnul Viforeanu, profesorul de algebră, se opreşte şi clipind mărunt prin sticlele ochelarilor : — Acum faşem un artifişiu de calcul... Iar eu de colo, protos : — Domnule profesor, eu nu vreau cu artificiu de calcul... Să-mi rezolvaţi ecuaţia băbeşte, pe degete... Domnul Viforeanu a continuat să clipească mai rapid din pleoape. — Mata, tinere... eşti un recalcitrant... Sunt sisteme de ecuaţie care trebuesc reduse prin artificiu de calcul la o formă cunoscută... Nu fii recalcitrant... Un al doilea cuiu. Şi cu aceste două beteşuguri, am mers până la sfârşitul liceului, mi-am luat bacalaureatul, am urmat politehnica, iar când să-mi trec proiectul pentru diplomă, am dat dracului tot... şi matematica şi ştiinţa şi tehnica... fiindcă pretutindeni găseam numai artificii de calcul şi teoreme care demonstrau egalitatea unor triunghiuri egale. * * * Parfum de ferigă albă şi zumzet de gărgăuni! Feriga-albă, simbolul iubirilor credincioase, şi gărgăunii, strechea creerilor nebuni. Parcă, mai mult decât feeria în- 44° © BCU conjurătoare, îmi barau drumul! Care feerie? Care drum? Doar stăm întins pe ţărmul lacului, cu ochii spre cer, în neputinţa de a închide pleoapele. E grea muncă de a nu face"nimic, dar şi mai grea cea de a dormi după pofta inimii mele. Ah! Aceste stele orânduite în constelaţii fantastice, conturate pe marea frescă a firmamentului... Oare ce voiam? De ce doream somnul? Lumina era prea tare, prea concretă... mă supăra cerul ăsta ostentativ! E suficient să strângi puţin pleoapele, şi întreg firmamentul să-ţi apară banal ca un galantar de bijutier. Din nou aceeaşi tragedie! Tragedia autenticului! Iată măreţele şi fantasticele constelaţiuni, prefăcute în podoabe de sticlă colorată! Oare ce voiam? De ce doream somnul? Răspunsul era limpede. Să fiu singur, să cunosc absoluta singurătate... Să simt tăcerea, să prind absoluta tăcere... O! Te-ai scăpat de silnicia îndeletnicirilor zilnice (atât de reduse la mine) şi te-ai ascuns într’o văgăună de munte! Ai îndepărtat frumuseţea cântată de versul şi arcuşul lui Leahu! Dar nu eşti nici singur şi nici liniştit! Iţi vâjâe în minte patefonul ştiinţei, artei şi filosofiei! Discoteca e bogată şi Leahu are grijă să schimbe des plăcile! Cât e de frumos, de autentic zumzetul gărgăunilor! Da! II simt deasupra mea cuib binecuvântat, în locul afurisitului resort strâns de manivela şefului meu! In fine ai oprit poliloghia vorbei! Urmează acum prigoana dorurilor! Le-am crezut pierdute în negura depărtărilor! Şi iată-le în cavalcadă nebună: cursa zăpăcită după iubire, smun-citurile invidiei, paralizia înfricoşării... Roiul s’a aşezat pe faţă. O! Dar nu e forfotă duşmănoasă împotrivă-mi, ci numai lumină! Numai flori de lumină! încă un pas! Trebuia să mă scap acum de povara imaginilor! Văd pe caraghiosul Pan în fugă pe firavele-i picioare de ţap, în urma frumoasei Syrinx. Trec acum, abia atingând pământul, nimfele pe urma încântătorului Marsyas! Şi iată pe frumosul Cyparissus în dulce hârjoneală cu micuţa lui cerboaică... Acum mintea mi-e numai roiu luminos! Dar ce feerie... E cerul, cerul adevărat, care nu e nici văpăi de foc, nici sticlă colorată, nici suspin liric... cerul întreg coborît în rotire pură. Nu e o mişcare astronomică, nu e o mişcare atomică! E mişcare adevărată ! Şi dintrodată totul a dispărut ! Un efluviu, un parfum... parfumul ferigii albe ! Luminile ochilor mi s’au stins, peste auz s’a aşezat un voal uşor! Unde mă găsesc? Iată că lumina ochilor mi-e stinsă, şi totuşi văd. Urechile îmi sunt acoperite, şi totuşi aud. Sunt fără picioare, sunt preotul căzut, uitat şi părăsit în noaptea de războiu... N’am mâni, şi ce sigur pipăi... Mă găsesc într’o cetate... în cea mai puternică cetate.. cetate mai solidă ca oţelul, piatra şi diamantul, cetatea sunetelor... cetatea cu bolţile întinse înafară de timp, dela astru la astru, cu gândul dela suflet la suflet. îmi aud glasul! Aud şi răspunsul! Glasul meu şi glasul celuilalt se îmbrăţişează la marginile acestui univers! Căci este un alt univers! In clipa asta nu mă înşel' Fiindcă aud fără urechi, văd fără ochi şi iubesc fără trup. Trăiesc alt spaţiu şi alt timp... Universul clipei eterne, universul iubirii... — Scoală-te, somnorosule... Revenirea a fost dureroasă. Mi-am tras scalpul de pe ochi, la loc pe ţeastă, mi-am potrivit urechile sub tâmple, mi-am pipăit picioarele — Dacă nu veneam la timp, te omorau gărgăunii. Viespile astea sunt foarte veninoase. Poţi înnebuni de muşcătura lor. * * * " ' Dac’aş fi autor de nuvele fantastice, aci ar trebui să-mi plasez efectul: Şi anu- 441 . * © BCU me: de inelul din mâna stângă mi se prinsese un rubin, adică o stea. O! Dar pentru şmecherii ăştia, n’am nicio stimă! Să fiu critic, cu gârbaciul i-aş fugări din arena artei, unde n’au ce căuta decât poeţii şi partizanii artei pentru artă. Leahu se întorsese pentru o scurtă inspecţie. Era fericit: avea toate şansele să fie numit profesor. Şi în timp ce-mi număra voturile pentru şi voturile contra, şi îmi povestea toate lucrăturile şi combinaţiile făcute ca să aibă unanimitate, gândurile mele erau departe. Pentru prima oară aveam siguranţa că trăisem aevea! Nu fusese vis! Nu fusese delir! Ci adevăr! Pipăisem ceva mai concret decât materia... Aflasem ştiinţa... adevărata ştiinţă, cea de deasupra sperietorilor astronomice, cea de dedesubtul formulelor matematice, cea de dincolo de speculaţiile filosofice.. Nu mă înşelam! Temeiul siguranţei mele era de nesmintit! Pământul simţurilor noastre e un imens artificiu de calcul... III. Proaste sunt femeile! Iată un adevăr necontestat! Dar stupid e bărbatul care se încrede în ele! Asta-i alt adevăr! Nevasta mea era moaşă. Şi o iubeam... o iubeam cu toată convingerea unui suflet pentru care autenticul este singura lege. Şi o chema Frosa. Ce meserie minunată: moaşă! Şi ce nume minunat: Frosa... Frosa Pântecel (după numele meu pa tronimic). Dar într’o zi vine la mine şi, cu o graţiozitate puţin obişnuită ţinutei mele severe, mă sărută şi îmi spune: • Dragă Pântecel, ţi-am făcut o surpriză... o extraordinară surpriză... m’am inscris la medicină... Eu simţii cum mi se turbură ochii. — Da! Dragă Pântecel... Am dat diferenţa de liceu, bacalaureatul, şi iată-mă medicinistă... Şi îmi întinse caietul de cursuri pe care citii: Eufrosina Pântecel, studentă în medicină. Chiar în clipa aceea am plecat de acasă, dar nu plecat ca oamenii întregi la minte, ci fără pălărie, fără palton, fără bagaje... şi dus am fost. Atunci mi-am găsit adevărata-mi vocaţie: supraveghetor la Căile ferate. Şi totuşi nu m’am învăţat minte. Supravegheam lucrul. Atribuţiile mele erau foarte sumare. Doi conductori tehnici aveau încredinţarea operaţiunilor mai delicate: balizarea liniei, măsurarea unghiurilor, aşezarea reperurilor la vârfurile de unghiuri, apoi pichetajul liniei, trasarea curbei. Eu executam modesta operaţie: nivelmentul transversal. Eu, vorba vine... Fiindcă muncitorii lucrau, iar eu priveam cu ochii şterşi la aparatul de nivelat... Iar gândurile mele erau departe, înapoi, pe urma descoperirii făcute. Descoperisem un univers nou! Asta era ceva sigur. Un . univers proiectat în infinit de un om, de energia lui de gândire! Dar nu un univers fantomă, metaforă sau simbol, ci un univers real, concret, ce putea fi cunoscut de uneltele vieţii... ale vieţii de dedesubtul simţurilor... Prin urmare înafară de nenumăratele universuri ale creaţiunii originale, sunt altele svârlite în infinit de om! De asta eram acum sigur! întrebările se îmbulzeau 442 © BCU însă mai departe în răspântia atât de îngustă a minţii! Acest univers, era oare al lui Rilke? Sau al acelui nefericit preot, rănit şi părăsit într’o noapte de războiu? Şi celălalt glas, glasul sunetelor insonore?... Era răspunsul lui Dumnezeu sau glasul unei... Tocmai atunci îşi făcu apariţia ea! . O chema Pia Antonina, şi, imbecilul de mine, am crezut-o! Am crezut-o, după experienţa cu Eufrosina Pântecel! Era pictor... Venea în munţi să cerceteze natura, şi păcătosul, care subscrie acest memoriu 1), a uitat că trufia este oxigenul sufletesc al femeii, şi nu şi-a luat lumea în cap mai înainte să i se întâmple dezastrul. Trebue să recunosc însă, că Pia Antonina avea o concepţie originală şi îndrăs-neaţă despre arta picturii. — Artiştii moderni s’au depărtat prea mult de natură, ei încearcă să exprime ceea ce e inexprimabil prin formă şi coloare: durata, timpul... Or, numai muzica este o reprezentare a timpului, o reprezentare de durată... Cu toţii încearcă o pictură muzicală... Să ne întoarcem la formă, adică la contur, şi să căutăm a o defini cât mai bine, a o strânge în contururi cât mai sigure... Muzica este un caleidoscop sonor, pictura este o cristalizare colorată. * ^ f; * Şi într’o noapte mi-am trădat secretul. Mai bine zis mi l-a furat! Lohengrin e la mari depărtări de Adam, dar pe Elsa numai clipa o separă de Eva. Eram amândoi unul lângă celălalt, şi deasupra noastră, cerul spuzit de stele! Şi parc’am simţit din nou parfumul ferigilor albe şi zumzetul unui roiu de gărgăuni. Priveam amândoi boita şi aşteptam clipa marei taine a purificării. Dar n’am ştiut să-mi stăpânesc elanul! Nu era zumzetul roiului de gărgăuni, ci patefonul ştiinţei, şi nu efluviile ferigii albe, ci cavalcada dorurilor. Ea îmi fixase simţurile, şi eu n’am băgat de seamă! Inima şi sufletul n’aveau alt scop dedât s’o fericească! Voiam s’o scot din mediocrul imperiu al sufletului de femeie şi s’o avânt pe culmile universului de iubire. — Acolo printre valurile de aur, pornite din nebuloasele în topire, pluteşte infinitul de universuri, între care şi acelea aruncate de gândirea noastră. Un fior a tresărit! Dar nu cel cunoscut! Şi nici măcar nu-1 putem defini! Stea? Floare? Ochii ei? Şi totuşi mă înverşunai în mărturisiri. — S’ar putea ca acea constelaţiune minunată, Carul mare, să fie cu adsvăi at un car, dacă vreun gând măreţ sau vreo iubire minunată a putut să lege laolaltă osia de roţile carului. Ea nu răspundea nimic, dar freamătul era mai apropiat, mai puternic, mai parfumat... Freamăt otrăvit, perfid, depărtat de suflet. — Şi o cometă, de ce n’ar fi oare sărutul'cu îmbrăţişarea in clipa de faţă şi urma ei dulce continuată în infinit? Şi atunci simţii un scurt cutremur! O! azi îl ştiu prea bine. Cutremurul buzelor de femeie pe buzele mele, şi vibraţia trupului ei lângă trupul meu. O clipă iotul a fost gol, până’n obârşia lumii. Nici munţi, nici lac, nici cer, nici pomi, nici glas de om sau făptură vie. Pe urmă către răsărit, o grădină. Şi apoi un fluviu ce se despărţea în patru braţe... Şi în grădină tot felul de pomi, frumoşi la înfăţişare şi dulci la gust... 1) Memoriu depus în arhiva societăţii „Omul autentic11. Potrivit statutelor, meritoriile se citesc după 598 de ani dela depunerea lor ia secretariatul societăţii. 443 ’ © BCU Deodată o groaznică lovitură în coastă. Cred c’am leşinat. Când m’am trezit, lângă mine: Pia Antonina şi cu Damaschin Leahu. Leahu care-i zicea din vioară, leşinată romanţă în fa major de Beethoven , * o. * * După ce m’am însănătoşit, au urmat explicaţiile. Leahu susţinea că am căzut de pe o stâncă şi mi-am fracturat o coastă, într’o piatră ascuţită. Şi îmi arătă un silex la fel cu pumnalul oamenilor preistorici, plin de sânge. Pia Antonina m’a dus departe, lângă lacul din munţi, şi acolo mi s’a destăinuit. — De aici am pornit peregrinarea... Am fost în raiu... nu în cel fictiv al imaginaţiei, ci în cel adevărat al grădinei Eden... Dumnezeu ţi-a adus un somn greu... ţi-a smuls o coastă... Ş^i înălţându-şi corpul frumos: — Iată coasta ta, prefăcută în femeie... Eu sunt trup din trupul tău... sunt femeia unică, femeia pe vieaţă, femeia slugă şi stăpână, slugă fiindcă trupul porunceşte coastei... şi stăpână, fiindcă din ce e piatră în trupul tău, ţi-ai creat un univers. Dar între timp, am prins linia şerpuită a unei vine svâcnind pe tâmpla stângă. — Minţi, minţi, minţi... ţipai eu. Pe chipul ei se pornise un uşor zâmbet dispreţuitor. — Eu mint? ., O! Acum cunoşteam tot adevărul. Mă ridicai în picioare şi o prinsei în ghiarele privirii. Chipul ei era plin de sbârcituri şi pielea gâtului era boţită de falduri. — Priveşte, cât sunt de frumoasă... — Minţi! Eşti bătrână, bătrână... mai bătrână decât pământul, mai bătrână decât minciuna. Şi am fugit. : ' * * * - Medicul care mi-a constatat cicatricea m’a asigurat, că fusesem lovit mişeleşte pe la spate. — Nu pot însă să-mi dau seama de natura pumnalului, spunea el. Eu îmi aminteam de silexul lui Leahu, de silexul preistoric, de piatră cioplită. — Cine te-a putut urî într’atât? Şi iar îmi amintii de şeful, de minunatul şi evanghelicul Damaschin Leahu, de seraficul Damaschin Leahu, cu lăuta la umărul stâng şi cu arcuşul în mâna dreaptă. Poate că tehnica arcuşului îţi pregăteşte bine mână pentru pumnal! — Doctore, n’aş putea face să dispară această cicatrice? Doctorul o examină atent. — Te doare? Nu răspunsei nimic. El continuă: — Fiindcă sunt două feluri de cicatrice, unele dureroase, celelalte, insensibile. Şi continuând filosofic: — La urma urmelor, tot cicatrice e. Azi supraveghez lucrările de terasament la o linie în Transnistria. Cicatricea nu era nici dureroasă, nici insensibilă, după categorisirea doctorului... Nu mă durea, şi totuşi o simţeam... O simţeam parcă în suflet. Asta-i adevărul. Proba: îmi perver- * 444 © BCU o tise făptura. Mă bătea gândul să torn un sistem filosofic, sistem Nietzsche. Vream să aduc la cunoştinţa lumii dornice de înţelepciune, că omul oscilează între două tendinţe, între transcendentul burykhiric (dela contemplaţie, yoga, buric, burykh) şi logosul papaverinic (dela somn, mac, papaver, papaverină). Pe urmă mi-am dat seama că trufia unui sistem filosofic era efectul cicatricei, şi că prin ea mă coborîsem în ţigănia: Eufrosina-Pia Antonina-Damaschin-Leahu. M’am adresat atunci unei vrăjitoare. Leacul ei, cred că e cel bun. — Toarnă maică, cenuşă deasupra... Semnele de cuţit sunt ca petele de cerneală... Se usucă şi pier prin cenuşă... Şi de atunci, fac aşa. Torn mereu, mereu cenuşă peste cicatrice. Şi pe măsură ce dispare, simt din nou sufletul eliberat de prinsoairea simţurilor! Gândul se arată tot mai cinstit, tot mai adevărat... Poate vreodată voiu căpăta energia de a-1 proecta în infinit, unde să ia înfăptuire de univers. Da! Vreau un univers al meu, între milioanele de universuri, un univers în care peste trei sute de trilioane, de trilioane de ani, să pătrundă plin de cinste un ins. frate de al meu, care jumătate din timp să doarmă, şi jumătate din timp să nu facă nimic... 445 © BCU Cluj POETUL CĂTRE CARTE DE RAlDU GYR Lui V, Vticulescu Nu te-am dospit în slava vieţii crunte, \ nu te-am vrut stemă pentru nici-o frunte, n;ci cupă ’ntinsă dornic spre iubire, nici către ceruri treaptă de safire. \ Nici dor suav, nici patimă fierbinte nu te-a ’ncheiat în mădulare sfinte. Din groaza morţii te-am crescut, o, carte, mistrie-mi eşti şi târnăcop în moarte. De mă târăsc cu jnepii şi scaeţii, te vreau cuţit înfipt în pieptul vieţii. De’ngenunghiez sub joagăr de furtuni, Vreau, cartea mea de fier, să mă răzbuni. Ce’naltă eşti, odrasla mea voinică, cu gresii ’n tălpi, cu fulgere în chică Din fiecare pagină creşti tare, precum un zeu din funduri de vâltoare. Biet slăbănog cu mlaştinile ’n piele, julit de pietre, terciuit de stele, cum am putut să dau făpturii tale adâncul veşniciei triumfale ? 4.46 © BCU Cluj, Te las în urma mea să treci prin viaţă cu piept de foc, ne’nvinsă şi semeaţă, văzând sub talpa ta cum se descheie văzduhul din ţâţâni de curcubee. Tot ce n’am fost, fii tu, fără să sângeri. Tu fii triumf, când eu sunt doar înfrângeri, tu fii hanger, sunt frunză ce se sbate, sunt brumă eu, tu fii eternitate. Smulge-mă, carte, morţii şi durerii, spoeşte-mă cu raiuri şi imperii, şi clipa mea, oloagă şi subţire, răzbună-mi-o, făcând-o nemurire ! WOLFGANGSEE DE VINTILA HORIA Norii nu-s de plumb, ci răsfrâng Vântul din cerul întors; Brazii de verdlei adânc Dorm ca -cocorii cu fruntea pe umărul stâng. Printre peşti nevăzuţi, în funduri, Printre alge şerpuind, unduind, Trece o umbră de -sfânt amăgind Lotcile sure ’n amurguri. Apele -curg pe subt brize 5 Ca versul acesta sub pană, Cu ţeluri ciudate, ou chei -de surprize, In liniştea dulce -şi vană. Nu-s neguri în zare, ci semne Ascunse ’n perdelele serii. Cine le va culege ’n poeme, Cândva, la capătul verii? 448 © BCU Cluj DELA NAPOLI LA CAPRI DE MARIELLA COANDĂ N âpoli este făptura mării. Nemărginitul de azur care o scaldă şi dă un farmec pitoresc petelor roşii, care sunt casele napolitane, a pătruns cu tot complexul său de viaţă în sufletele localnicilor. Ei sunt leneşi ca şi marea, gălăgioşi ca şi marea, iar nelămuritul ei murmur le-a aruncat în spirit Frumosul spontan, ce nu se modelează cu dalta, nu se măsoară cu vreun compas, nici nu se redă în trăsături de penel. Napoli-tanii cântă dorul mării. In arcuirea voluptoasă a pământului, pe care o eternă primăvară l-a prefăcut într’un ţinut aevea de vis, cântecul se înalţă cald, ca şi razele ce coboară din cerul de cobalt... Iubirea a plămădit acest pământ şi l-a făcut aidoma sie-şi; i-a picurat rouă cea mai neprihănită: visările copilelor şi adolescenţilor în faţa panoramei care se deschide la Posillipo. Tinerii, etern îndrăgostiţi de o clipă, contemplă de pe colină golful fără de pereche. Marea străluceşte sub soare viu. Pe demargini, ca nişte jucării, casele în colori tari se ivesc în perspectivă, acolo, dincolo de mare, atât de pitoreşti. Câteo barcă de pescar, avântată, cu văluri trandafirii, sporeşte vraja. Şi ce balsam îmbătător de magnolia, floarea fermecată, pe care adolescenţii o smulg ca pe o pradă rară, spre a sorbi mireasma tăinuită în potirul alb şi catifelat. Petalele parfumate pătrund în suflete ca o năframă de speranţă, ca o pânză albă de corabie. „Ti voglio bene !“ şoptesc tinerii îndrăgostiţi şi privesc cercul închis al golfului. Ca prin farmec, le piere înţelesul turburător al vieţii. Finitul se află în faţa lor. Iar, din balcoane, mănunchiuri de copii se uită : atât de mulţi, încât cu greu s’ar putea număra. Iar marea e adâncă, precum e viaţa din care roiesc pruncii. Aşa e firesc să priveşti viaţa, fără înaripări mistice, mai aproape de plantă, de animal, de natura toată... Copiii nu se află numai în balcoane. Se găsesc mulţi şi pe stradă. Cu chipuri oacheşe, ştrengare, întind mâna spre cel ce li se pare străin... Şi, tot aci, pe această 449 © BCU Cluj colină, odihneşte în veci cel mai mare poet dintre poeţii timpurilor antice, Virgiliu, care a cântat ţinuturile Campaniei „felix“. O privighetoare, pe ramura unui laur, care stă de veghe la mormânt, îngână, parcă, versurile seculare. In plămădirea pământului, iubirea n’a picurat numai rouă. I-a turnat foc în inimă, deslănţuind şi învrăjbind patimi. înălţat din mare, sub formă de pisc, temutul vulcan. într’o clipă de mânie, a îngropat cele trei oraşe cu înfloritoare viaţă romană. Din depărtare, Vesuviul îşi proectează culmea trunchiată. El este oare, înfricoşătorul templu al Satanei, în care şi-a prăbuşit viaţa naturalistul Pliniu cel Bătrân, voind să salveze pe locuitorii ameninţaţi de erupţie şi căzând el însuşi jertfă, înăbuşit de fumul greu ? Pe romanticul, chinuit de văpaia iubirii, îl mână dorul să contemple de aproape imaginea sufletului său, învolburat de patimă. Sus, deci, spre conul craterului de foc ! Calcă pe lava întărită, ca pe nişte creste încremenite de valuri. O fiară din Apocalips aruncă neîncetat pe nări un fum gros. Ca în bolgiile danteşti, s’au ghemuit în jurul gurii înspăimântători copaci şi monştrii infernali. Spre seară, când soarele coboară spre amurg între Capri şi Ischia, razele ruginii se alătură răsfrângerilor jarului lăuntric. Sulful se iluminează. Ploaie de rocă topită, cascade luminoase. Ce straniu apare în depărtare -cerul limpede şi cât de vioriu în umbra serii! Şi, din columnele de fum şi jocuri de umbre, se deslănţueşte în închipuirea trecătorului silueta încovoiată a unui poet, cu privirea îndurerată, căutând prin pustiul pietros o sfioasă şi parfumată floare de ginestră... Atunci, pe acelaşi călător îl îndeamnă dorinţa să se oprească o clipă, în orăşelul elegant pentru care timpul a fost suspendat şi mişcarea redusă la repaos, aşa ca în paradisul armonios, plăsmuit tot prin acele meleaguri de filosofii eleaţi.... Astfel, dela Na-poli, călătorul pleacă în excursie de o zi la Pompei, cu un mic tren. - Orizontul i se deschide. Trece pe străduţele străvechi, scăldate de soarele dimineţii. Cât de drepte sunt străzile. Şi ce nume poetice poartă casele acestea: „Casa Amoraşilor auriţi", „Casa Faunului", şi, mai departe, „Casa Misterelor". Au un farmec deosebit căsuţele pompeiane, cu acel atrium înconjurat de colonadă, cu „impulvium" de strâns apele ploilor. Ce frize încântătoare pe fondul negru al miniaturilor, reprezentând pe amoraşi la diferite munci casnice. Iar călătorul de astăzi suspină: Ce bine că viaţa pe atunci era condusă de copiii zeiţei Venus! Iată un colţ de natură atât de expresivă. S’au grupat, parcă, elemente sintetizate spre a-i da coloarea specifică. Un monument antic se află în mijloc. Un pin îşi resfiră alături umbrela. Puţin mai încolo, un chiparos strecoară în poezia peisagiului o notă de melancolie severă, străjuind mormântul. In fund, bătrânul vulcan fumegă. Şi călătorul se desparte de vechiul Pompei. O trăsurică îl poartă. Caii sunt mici dar sprinteni. Un copil îi ese în cale cu un ciorchine de strugure în mână. Parcă s’a desprins acum din alaiul lui Dyonisos. Un faun cu ochii cărbunii. In urmă, rămâne elegantul orăşel străvechi, încremenit cu zâmbetul pe buze. Nu a avut vreme să străvadă groaza morţii. Amoraşii elenistici îl păzesc încă, săvârşind mai departe muncile dela care fuseseră întrerupţi oamenii. Călătorul, care suferise în faţa dramei cosmice aproape de gura de foc a Vezuviului, şi-a înseninat sufletul în Pompey. Dar iubirea a mai aruncat pământului napolitan, ca şi apelor înconjurătoare, spuma uşoară a veseliei. Spre port, deci, îndreaptă-te grăbit, călătorule: căci, iată vestita „Santa Lucia" atât de cântată ! De aci, ai o privire peste tot golful. In faţă, te întâmpină din nou Vesuviul înlănţuit pe ţărmul dela Castellamare şi SorrentoLLa stânga, unduirea dela Posillipo. In dreapta, strâmtoarea Campanella, spre Capri, în- 450 © BCU văluită în aburi de ceaţă. Iar, de mica insulă, pe care se ridică legendarul Castel dell’Ovo, în care plutesc amintirile bogatului roman Lucculus şi a împăratului medieval iubitor de cultură, Frederic II, undele mării se frâng fără încetare. Aici, la „Santa Lucia" călătorul doreşte cu adevărat să se oprească. îşi lasă sufletul în voia valurilor, să-l desmiardă cântecul napolitan, să-i zâmbească luna... Ar vrea, poate, călătorul să ia locul vâslaşului voios, să-şi ridice cortul lângă o uşoară bărcuţă, legată de ţărm şi să ospăteze între pânzele cortului care dă marinarului iluzia că plimbarea pe ape nu se sfârşeşte niciodată... ,Jn fra le tende Bandir la cena In una sera cosi serena, c hi non domanda, chi non desla ? Santa Maria /“ Dorinţa aceasta rămâne însă o fantezie pentru tine, călător romantic. Restaurantele se ţin lanţ în jurul golfului. Alegi şi tu, dintre toate, pe cel mai popular, mai cunoscut, pe „Zi ’Teresa". In gălăgia sporită a nopţii, viaţa pare mai activă. Forfoteală, marinari, pescari, străini. Iată un pescar cu pitorescul fes napolitan. O masă printre multe altele, lângă un grilaj de sârmă, spre mare. Doreşti să mănânci peşte proaspăt la „Zi ’Teresa". Bolta cerească sclipeşte de stele, iar marea de luminile portului. Cum de s’a căţărat, venind înot, ţigănuşul napolitan de după grilajul de sârmă, drept în faţa mesei călătorului ? îndată ce i se dau copilului câţiva „spiocioli", a şi pierit în valurile de unde apăruse... Trec chelneri, purtând cu mândrie farfurii pline cu arici ţepoşi de mare. Străinul, însă ar voi neapărat să mănânce o „pizza“ napolitană. Chipul chelnerului se luminează în zâmbet la auzul acestei dorinţe pe care o împlineşte în grabă, aducând acea cocă tare cu sos de peşte. Pe ape trece un pescar vâslaş. E îndrăgostit. Vrea să-şi ucidă dorul în cântec, să nu se mai deştepte la cruda realitate. Viersul său se pierde în gălăgia nepăsătoare, neştiutoare că nestimate limpezi se găsesc în golful Napoli şi aiurea decât în lăuntrul cochiliilor de stridii. Şi tot văzduhul răsună de melodii divine* căci armonia stelelor pitagoerice se frânge în mare, iar felinarele de sub proră par stele picate din cer. Iubirea, făuritoare a acestui pământ, s’a născut din spuma mării înălţată pe un leagăn de scoică. Spre mare priveşte călătorul, invocând cu ardoare numele frumoasei zeiţe. El părăseşte, astfel, o clipă, pământul înfierbântat spre a se simţi în mijlocul jocului de valuri. Se îndreaptă cu vaporul spre insula vrăjită, spre Capri. Cea mai frumoasă dimineaţă din câte se pot închipui îndumnezeieşte natura. Călătorul romantic se izolează pe punte cu iubita lui. Ea se apleacă spre mare, în vânt... In apropiere, marea are nuanţe de smaragd. Mai departe, are altă coloare, albastră închis şi tivită cu azuriu deschis. Stânci apar în zare. Vaporul se apropie de Sorento. Un vânzător trece cu ta-blaua, oferind Cinzano şi batoane de ciocolată cu lapte napolitană. Acum vaporul e lângă ţărm. S’a oprit. Puţini vizitatori, au coborît. Mai toţi merg la Capri. Vaporul şi-a reînceput plutirea. Marea, în apropiere de coastă, are opacităţi de peruzea. Insă vaporul se opreşte din nou. înainte de a coborî la Capri trebue vizitată „grotta azzurra", giuvaer al naturii. De mână cu iubita, te îndrepţi la debarcader spre a coborî în barcă. Vâslaşul este un barcagiu de meserie. Cerul pare atât de aproape, iar marea un lac. Barcagiul mărturiseşte că de mult n’a mai fost o mare atât de liniştită. Deodată, el face 45i © BCU un semn. Trebue să te culci pe fundul bărcii, iar prietena ta să te imite. De ce nu ? Şi astfel, minunea de mult dorită în aceste ţinuturi sortite iubirii, se înfăptueşte. Ca într’un vis, luntrea alunecă pe apele line în lumea umbrelor, dincolo de realitate. O clipă doar. Bărci şi oameni albaştri. Lumina soarelui, care pătrunde prin deschizătura de sub apă. împrăştie coloarea marină în special deasupra apei. Stâncile se învălue în lumina blândă a unei seri fără sfârşit. Iar marea se iluminează de razele ce o străbat ca lacrima limpede a unui cristal albastru şi în care, ca într’un aquarium, se desluşeşte fauna marină, corali şi polipi pe lângă stânci, peşti şi ciudate stele de mare. Sclipiri de argint şi viorele în părul iubitei. Vocea luntraşului răsună ritmată de loviturile lope-tilor. El aduce imn de slavă insulei vrăjite, Capri, care singură dă pace sufletului îndră-peştera ce va păstra deapururi taina umbrelor albastre... Când te deştepţi din viaţa lăuntric trăită, lucrurile au forme ciudate: stăruie încă în ireal, dar se aburesc de cunoscut. îşi reiau formele obişnuite, uniformitatea lor. Lumina e orbitoare. Firea a rotunjit clipa ca pe un mărgăritar al mării şi a ascuns-o în peştera ce va păstra de apururi taina umbrelor albastre... Capri! Numele sună pe buzele tuturor călătorilor ca o fluturare de speranţă. Din mare, răsare abrupt muntele, înveselit de cactuşii cu flori roşii. Puntea e aruncată. Călătorul se pomeneşte ca în vis la „Marina Grande“, aşteptând funicularul. Şi funicularul îl duce într’o clipită sus la Capri, de unde priveşte plaja dela „Marrina piccola”. Aci e vară mereu. Prietena lângă tine priveşte aceeaşi minunată împreunare a firii: muntele şi marea. Jos, în arc frânt, se desenează digul portului. Alături se ridică stânci înalte, pe care, risipite în verdele voios al cactuşilor, sclipesc albe căsuţe la soare. Te aşezi la o masă, mai în umbră. Vânzători, în aer liber, îţi îmbie amica să încerce pălării de paie, ca nişte talere japoneze cu flori şi pe care scrie „Capri*’. . Drumeţul rătăceşte cu umbra tăioasă a împăratului ucigător şi alătură miresmei asfodelelor şi sensului măreţ al frumuseţii naturii, gândul tragic şi ademenitor al abisului care ar preface pe om în pulbere subţire risipită pe undele mării. O prăpastie în care vinovaţi sau nevinovaţi erau avântaţi din ordinul cruntului împărat, deschide cu asprime perspectiva mării. „II Salto di Tiberio“ te înfioară şi te farmecă în acelaşi timp... Mai apoi pe serpentina în urcuş, spre Anacapri, laolaltă cu muntenele căpriţe ce au dat nume locului. Un telegar viu, oţelit pe culmi, împodobit cu egretă în vârful capului şi cu zurgălăi. Femei pe drum dau bineţe străinului, ca şi în ţara lui la munte. Străzile înguste de sat asfaltate, poartă căsuţe albe pe la cotituri. Aerul e mai rece ca la „Marina piccola“. Porneşti cu amica ta să descoperi marea. Aici marea se cere cucerită, pe când jos; la Capri, se dăruia pretutindeni. Drumeagul se îneovoaie printre pietre. Când şi când, întâlneşti câte un localnic, urcând singur cu apă din vale ori cu un măgăruş. Amurgul s’a furişat parcă şi în suflete. Un popas la o bisericuţă. Călătorul simte nevoia de a-şi odihni, o clipă, simţirea atât de puternic şi variat impresionată. Nuditatea pereţilor văruiţi ai bisericii de ţară, simplitatea interiorului îi întremează moralul mai bine decât fastul bogatelor locaşuri de rugăciune din oraşe. Observă pe faţada multor case atârnând câte un mănunchi de ierburi uscate. Află mai târziu dela fata gazdei că acele mănunchiuri nu sunt de podoabă, ci pentru a goni insectele vătămătoare; poate şi duhurile rele. Trebue să fie superstiţioşi ţăranii risipiţi prin văgăunele stâncoase.... Se aduc scaune pe terasa gospodinei anacapriote. Soarele a amurgit şi a lăsat o 452 © BCU umbră de mărgean pal pe cer. Nucii îşi răsfiră coroana frunzoasă. Greerii torc. O pasăre nevăzute cântă, sporind melancolia liniştei. Iţi vine să îndrăgeşti cu adevărat aci, nevinovatele vieţuitoare, ca Axei Munthe din apropiatul San Michele. Una din fetele gazdei vine să bată nucile strânse într’un colţ al terasei. Oferă şi mosafirilor câteva. Frumoase sunt copilele acestea, în deosebi una dintre ele, înălţată şi mlădioasă ca o trestie, cu ochii ageri obişnuiţi la oamenii dela munte, modest îmbrăcată fireşte, dar cu mărgean la gât şi la urechi. II poartă nepăsătoare în ţinutul de mărgean. S’a lăsat frig pe terasă. Călătorul coboară în sufragerie. Ce bun vin cu buchet e „Lacrima Christi“. Se aude scârţâitul roţii puţului. Apa e văroasă, nici nu se poate bea. Drumeţul împreună paharul de vin cu al prietenei sale. Privirile se întâlnesc şi amintesc de peştera fermecată. Deodată, încăperea răsună de o melodie minunată. Cântă Gra-ziella, copila din Anacapri. Adio, căluţ cu licomă ! O clipă încă la Capri. In zarea dimineţii, se profilează, tivite cu aur, stâncile „Faraglioni“. Din nou aluneci pe marea cu virtuţi de magnet. Puntea, prima dată plină de lume, e acum aproape pustie. Plouă încet. E frumos şi aspectul acesta al împreunării celor două ape, cea din cer cu cea de pe poalele vaporului. Iată o coloană de templu păgân croită de vânt din coama mării. Malurile stâncoase se estompează. Stâncile Iui Tiberiu rămân neclintite. Doar tu fugi de ele, călătorule, de vraja lor, ca şi de surorile lor sălbatice din inima munţilor. Ca prin farmec, înainte de a debarca, ploaia s’a oprit. Iar cerul ţi-a dăruit, în clipa despărţirii, un minunat amurg. Prin meleagurile acestea vrăjite, călătorul simte că-1 înconjoară, de pretutindeni, numai Frumosul. Poate că taina stării de adevărată fericire — legendara fericire — se află în balsamul pe care-1 dărueşte ţinutul acesta fermecat. Prezentul, trecutul şi viitorul se ascund într’o clepsidră în care picură neîncetat nisipul tărâmurilor însorite. Niciun punct concret nu-ţi opreşte atenţia. Iţi simţi eul plin de un bine lăuntric. Orice lucru vine în atingere cu tine, oricât de neînsemnat ar fi, devine o plăcere. Călătorul părăseşte locurile însorite cu imaginea unei cartoline în suflet: „Panoramă şi tarantelă“. Să fie el ţăranul acela îngenunchiat în faţa iubitei care-şi învoaltă rochia împodobită cu broderii şi dantele ; şi să nu mai plece. Să cânte din ghitară, la marginea mării, întovărăşind vocea divină a iubitei... MESTECENI DE PETRE PAULESOU Prieteni vechi cu frunţile spre cer Au încrustat in trunchiul lor veleatun, Sunt pergamente pentru satul meu, -- Măreţ hrisov — de neştiute leaturi. Pânda,ri pe ’ntinsul holdelor natale Mesteceni umeziţi de amintiri; Vi-s crengile ca nişte mari cupole Şi voi pioişi ca nişte mănăstiri. Suiţi spre cer — pilaştri de pronaos — Tulpinele vi-s drepte rugăciuni; Staţi mărturie vremii viitoare Mesteceni visători peste furtuni. ' Nu ştie nimeni cum v’aţi odrăslit Aci ’n răscruce' de cărări cărunte; Aţi' tras din humă seva înfrăţirii Şi-aţi sărutat atâtea zări pe frunte. Poate veniţi din umede adâncuri Crescuţi din inimi de strămoşi sau cneji; Poate din Vise albe de Domniţe Sau poate din ochi tineri de viteji. Mai ştiu şi eu... mesteceni svelţi ca timpul, Prezenţi în cornul dinspre răsărit Al satului meu vechi ca o poveste Şi de atâta ‘linişte sfinţit. Staţi drepţi — soldaţi pentru paradă — Serafici păzitori cum alţii nu-s; Urcă strămoşi prin voi către azur Şi din azur coboară ’n lut Iişus. 454? p T R T R E Din trăsnet şi foc m’arn născut, din haosul lumii da lut şi ’n fiece cântec al meu îşi plânge căderea un zeu. Părinte mi-e zarea ca spuma şi vuietul serii mi-e muma, iar fraţi îmi sunt stropii de non şi crengi de pădure, surori. Podoabe-mi sunt fire de lună ’ şi sborul de stele, cunună, şi mire, al nopţii luceafăr ce ’n valuri de ape îl scapăr. Credinţă mi-e nimbul de cremene Iubirea şi ura-mi sunt gemene. Iar mila e pisc aurit , Spre care, târîş, am pornit. DE EUGENIA MUREŞANU 455 / DE UNA ZALINA DE AL. ALEXIANU Rachieriţă talaniţă Albă toată la peliţă Şi cu coapsele de clin Ca bărdările eu vin. Plină mi-eşti de suliman Din ciorchine De căline Şi cu sânul dolofan Bulzi rotunzi pentru oricine. Şi-o să-ţi certe în Veleat Aromiţii nun şi mreje De vădană cu păcat Foc de smoală şi găteje. Că mereu pe trup ţi-ai strâns Cingătoarea dela rochii Şi nici lacrimă n’ai plâns Ca să nu îţi vatămi ochii. Iar boierii cari au mas Noaptea ’n han lângă lăută Parcă n’au -băut vinars Ci fiertură de cucută. Şi-or să mi te ’ngroape doi Jn tron scump din lemn de tisă Ca să nu te şteargă ploi Sau la viermi să fii deschisă. Mândră-aşa să-mi ţii în veac Ţiitoare talaniţă Cu trup lung şi sulegeac Şi cu boiu de jupâniţă. 456 ..........................._.J© BCU Cluj m tendinţe de rusificare a europei — CONSTANTELE POLITICII NO AS I RE RĂSĂRITENE FAŢĂ DE IMPERIALISMUL ŢaRISTO-BOLŞEVIC ŞI FAŢĂ DE INTERESELE EUROPENE ALE MARILOR PUTERI - . de ŞTEFAN IONESCU ' Istoria umanităţii ia cunoştinţă de existenţa poporului rus abia ia începutul veacului al XVIII-lea, adică în epoca domniei lui Petru cel Mare, care a fost cel din-tâiu conducător de proporţii mondiale al popoarelor ruse. Politica lui Petru cel Mare a privit occidentalizarea Rusiei, adică europenizarea ei, nu în ceiace priveşte educaţia poporului ci în ceiace priveşte creearea unui aparat de stat modern, asemenea celor din Occident, atât prin organizarea lui administrativă cât şi prin desvoltarea lui industrială. Pentru că, în timp ce lumea Occidentului făcea un pas înainte prin educaţia individualităţii, Rusia, adică lumea Orientului, făcea un pas înapoi, prin menţinerea poporului rus într’o stare quasi-primară. Evul mediu european se deosebeşte fundamental de evul mediu rus. Pe câtă vreme lumea Occidentului, ţărani şi muncitori în primul rând, se deşteaptă la o viaţă nouă, liberă, independentă, ca urmare a unor lupte quasi-seculare, ce încep în veacul al XlII-lea în Anglia şi continuă în Franţa, culminând prin revoluţia dela 1789, — lumea orientală rusă trăeşte o viaţă primitivă. In timp ce Occidentul mergea înainte spre libertate, Rusia mergea înapoi spre tiranie. Occidentalizarea Rusiei, prin reformele lui Petru cel Mare, trebue înţeleasă ca având de scop creearea unui stat puternic şi modernizat în toată armătura lui. Acest reformator, care a dus luptă chiar împotriva Bisericii, numai pentru a-şi putea impune reformele, a lucrat în fabricile europene ca simplu lucrător pentru a învăţa tech-nica europeană, a tăiat bărbile pravoslavnicilor ruşi. sau a construit în mocirle, Pe-trogradul, această „fereastră spre Occident", cum a fost numit Leningradul de astăzi. Aşa dar, europenizarea Rusiei a dus la crearea Rusiei ca putere europeană, a cărei influenţă în treburile interne ale lumii continentale a crescut în raport direct cu marşul pe care îl organizaseră ţarii, mai ales în veacul trecut, când Rusia ajunsese cu... europenizarea la Prut, ameninţând în mod direct Strâmtorile şi Constantinopolul, dat fiind că urmărea transformarea Mării Negre în lac rusesc. Dar, concomitent cu această problemă se impune atenţiei mondiale şi rolul pe © BCU Cluj care începe să-l joace Rusia, tot din epoca lui Petru cel Mare, în Asia. Se creiază astfel o axă a expansionismului rus, care se întinde în veacul nostru dela Constantinopol până la Vladivostok, cetate a Estului, cum a fost numită, zidit în a doua jumătate a veacului trecut (1877), de către Ruşi pentru a putea avea înfipt un picior în Extremul Orient şi anume în partea lui cea mai importantă dat fiind că este punct de întretăere între Asia propriu zisă şi Pacific. Rusia, pe drept cuvânt trebue numită Eurasia, întru cât atât din punct de vedere geografic cât şi prin politica sa ţaristă sau sovietică tinde a domina nu numai lumea europeană dar chiar şi lumea asiatică. Din această cauză, totdeauna, dela apariţia ei pe scena mondială, Rusia a fost în conflict tacit, dar evident cu Anglia, cealaltă putere europeano-asiatică, prin natura intereselor imperiului britanic. Ceiace însă trebue să reţinem mai cu atenţie este faptul că lumea rusă este primejdioasă, în mod permanent şi esenţial, prin presiunea ei demografică asupra Europei şi asupra Asiei. Iar această primejdie îmbrăcase eri forma panslavismului iar azi a îmbrăcat forma bolşevismului. De unde rezultă că esenţiala şi permanenta primejdie este slavismul şi numai accidental, în epoca noastră, această primejdie se numeşte bolşevism. ' Cât priveşte presiunea domografică a popoarelor ruse, aceasta se manifestă prin o continuă deplasare a centrului demografic spre Europa şi Asia. Astfel, în Asia acest centru s’a deplasat cu 820 km., în interiorul continentului asiatic, iar în Europa stă dovadă tendinţa de rusificare a Basarabiei, a provinciilor estice poloneze, a ţărilor baltice şi a Finlandei, fie prin, deportarea populaţiei în Siberia, fie prin colonizarea acestor provincii şi ţări cu elemente aduse de dincolo de Urali. Aşa dar, presiunea demografică a avut ca urmare o tendinţă de înaintare spre Sud, adică spre mările calde : Mediterana, Oceanul Indian, Pacificul. Geopolitic vorbind, se desprind, având în vedere axul Constantinopol-Vladivostok, trei linii principale, care au o strânsă dependenţă între ele. Aceia a Orientului apropiat, care include toate coastele Mării Negre şi acces la Mediterană; aceia a Asiei centrale (Per-sia, Afganistan şi Turkestan) şi aceia a Extremului Orient. La începutul veacului trecut, efortul principal a fost dus de Rusia în sectorul occidental şi scopul geopolitic principal a fost dominarea Peninsulei Balcanice şi a Strâmtorilor, între Marea Neagră şi Marea Mediterană. In a doua jumătate a veacului trecut, însă, din cauza războiului Crimeii şi a păcii dela Paris (1856), efortul rus a fost depus în sectorul de mijloc, spre Asia centrală. Astfel, pe la 1860, cucerirea Caucazului era terminată şi începu acţiunea pentru dominarea Turkestanului. Dar să oprim amănuntele istorice aici. Ele sunt suficiente să arate că europenizarea Rusiei înseamnă propriu vorbind tendinţa de rusificare a Europei şi Asiei, treptat, treptat, prin presiunea demografică, prin expansionism militar, sau prin imixtiune politică, aşa cum se întâmplă în zilele noastre, prin bolşevism- adică prin acţiunea mondială a Kominternului. Deaceia, este necesar a se restabili sensul originar al politicii lui Petru cel Mare, nepermiţându-se acestor popoare ca trăgând consecinţele fireşti ale acestei politici, să ajungă la rusificarea popoarelor continentului nostru. Pentrucă firesc este ca popoarele ruse să fie europenizate, prin cultură şi civilizaţie, adică prin spirit şi tech-nică: iar nu popoarele europene să fie rusificate prin desnaţionalizare, deportare sau colonizare. Dar în ceiace priveşte politica lui Petru cel Mare de europenizare a Rusiei, trebue să avem în vedere şi spiritul imperialist al acestui ţar care a fundamentat, geo- 458 © BCU grafic şi istoric, sensurile expansionismului rus fie asupra Europei, fie în Asia. Atenţia lui a fost concentrată însă, în special, asupra lumii europene in care scop a urmărit o politică de intrigă între puterile europene pentru a realiza împărţirea Poloniei, stăpânirea Balticei, desmembrarea Germaniei şi ocuparea Peninsulei Balcanice, pentru a ajunge la Marea Neagră şi, prin Strâmtori, la Mediterana. Evident, nu se poate vorbi cu certitudine istorică despre existenţa propriu zisă a unui testament politic al lui Petru cel Mare, dar se poate observa, de către ori cine cunoaşte istoria Rusiei dela sfârşitul veacului al XVII-lea, până în zilele noastre, că atât ţarii cât şi bolşevicii au urmărit pe plan european, — pentru a deveni apoi, mondial, realizarea politicii lui Petru cel Mare. Prin această constantă stare de spirit care a însufleţit politica şi. militarismul rus, se poate vorbi despre un adevărat testament politic al lui Petru cel Mare. Cu o nedesminţită înverşunare Ruşii au căutat în ultimile două veacuri să stăpânească Strâmtorile la care nu puteau ajunge decât subjugându-ne pe noi. Visul imperialismului rus de a transforma Marea Neagră în lac rusesc nu se putea realiza decât prin dominarea Strâmtorilor, şi anume a Bosforului, poarta interioară a Mării Negre şi a Dardanelelor, poarta exterioară, spre Mediterana, a aceleiaşi mări. Deaceea Ruşii, timp de două secole au purtat 10 războaie cu Turcii pentru a ocupa Constantinopolul, adică Ţarigradul imperialismului rus şi pentru a înlătura dominaţia otomană asupra Peninsulei Balcanice ce împiedeca realizarea politicei ţariste. Iar politica puterilor apusene a fost totdeauna greu încercată, reuşind totuşi să oprească înaintarea rusă la Bosfor, sacrificând însă pământul românesc al Basarabiei, ameninţând gurile Dunării şi navigaţia pe acest fluviu, cel mai mare din Europa, în afară de Volga, dat fiind că cea mai mare şi mai importantă parte a lui curge între maluri româneşti. BOLŞEVISMUL — EXPRESIE A MONDIALISMULUI ŢARIST. Intr’o carte: „De l’aigle imperial au drapeau rouge“, roman de mare respiraţie epică, în care adevărul istoric se îngeamănă, în mod desăvârşit, cu puterea de evocare a timpurilor şi oamenilor cari au asistat la vieţuirea ultimilor ani ai ţarismului şi la deslănţuirea revoluţiei bolşevice, autorul ei, P. N. Krasnov, hatman al cazacilor de la Don, ne redă un document de mare valoare istorică a cărui confirmare o găsim în pactul secret pe care Anglia şi Franţa l-au încheiat, în 1915, cu Rusia, Italia sem-nându-1 în 1916, şi asupra căruia vom reveni. Cumplita iarnă a anului 1917. In armata rusă începuse să se manifeste primele semne ale descompunerii. Soldaţii ruşi duceau nostalgia păcii şi a căminului. Forţa combativă a armatei scădea din ce în ce. O stare revoluţionară îşi făcea loc în inimile tuturor. Pace, pâine şi pământ era deviza mulţimilor. îngrijorarea Ţarului creştea mereu. îşi vedea risipite idealurile lui de războiu. Ceva mai mult: se simţea ameninţat în propria existenţă a instituţiei ţariste care număra trei secole. Nemulţumirile şi lipsurile se simţeau pretutindeni. Defetismul îşi făcuse loc în rândurile armatei care nu mai era însufleţită de nici un elan. Atunci, la 13 Decembrie, a semnat un ordin de zi către armată care a fost cetit în faţa unităţilor de pe front. In frumoase şi nobile forme ale vechii limbi ruse, Ţarul exprima convingerea sa de a continua războiul, de acord cu poporul, până la completa victorie asupra duşmanului, exprimând în acelaş timp şi speranţa de a fi atinse scopurile sfinte ale războiului şi anume: Constantinopolul, deasupra căruia va străluci din nou crucea rusă ortodoxă; Strâmtorile, pe care © BCU aliaţii deciseseră să le dea Rusiei şi separarea completă de Polonia, care prin voinţa Ţarului urma să devină un stat liber şi independent. Iar concomitent cu citirea acestui ordin de zi, comandanţii primiseră instrucţiuni să explice soldaţilor motivele pentru care scopurile acestui războiu erau acelea indicate de Ţar. Ceiace se şi făcu. Comandanţii, adresându-se soldaţilor, cari erau în marea lor majoritate ţărani, le-au spus că armata rusă trebue să ajungă la Constantinopol, pentru a realiza visul de totdeauna al ţarismului, că Rusia trebue să cucerească şi să stăpânească Strâmtorile, pentru a nu mai fi la dispoziţia Turciei şi pentru ca grânele pământului rus să poată fi exportate în mod liber. Deaceia, numai în momentul în care Marea Neagră va deveni o mare rusă viitorul Rusiei va putea fi asigurat, iar generaţiile viitoare vor binecuvânta pe soldaţii care se sacrifică pentru aceste idealuri de viaţă şi de glorie ale poporului rus. De atunci, din 1917, multe şi radicale transformări a suferit Rusia şi popoarele ei. Revoluţia bolşevică a făcut tabula rassa peste toate instituţiile ţariste şi se părea că nimic nu va mai urma, în viaţa popoarelor dominate de Moscova, care să găsească asemănare în trecutul ţarist. De atunci au trecut 26 de ani. Azi> Rusia este din nou pe scena lumii şi parcă nimic nu s’ar fi schimbat în ceiace priveşte ţelurile de luptă ale bolşevismului care nu numai că sunt asemenea cu acelea ale ţarismului, dar chiar sunt şi mai adâncite şi mai primejdioase pentru ordinea lumii. Pentrucă, acum ţelurile bolşevismului nu privesc numai realizarea planurilor expansioniste ale ţarismului, dar chiar şi universalizarea lor prin dominarea Moscovei asupra întregei Europe şi prin deslănţuirea revoluţiei mondiale. Astăzi, expansionismul rus nu numai că a împrumutat toată tactica ţaristă, care avea mitul ortodox, dar chiar a desăvârşit-o prin mitul panslav. La Moscova, a fost creiat de curând un comitet panslav pentru a face legături cu toate popoarele slave din lume pe care să le dinamizeze potrivit idealurilor universale ale bolşevismului. Astfel, în ultima şedinţă a acestui comitet, ţinută la Moscova şi iniţiată din ordinul Sovietului Suprem, a fost discutată situaţia regimului în legătură cu ofensiva armatei roşii hotărîndu-se lansarea unui apel către toate popoarele slave din Europa şi către toţi slavii din lume prin care sunt chemaţi să lupte alături de Moscova pentru împlinirea idealurilor de totdeauna ale lumii ruse. In felul acesta, slavii sunt chemaţi să joace rolul trupelor de asalt în revoluţia mondială ce va să vie... Aceasta este realitatea. Iar instrumentul de execuţie al planurilor Moscovei, este acum armata roşie şi va fi mâine Kominternul, partidele comuniste şi acele popoare care vor crede în mitul panslav aruncat lumii de bolşevici. Iar realitatea este cu mult mai sesizantă cu cât ne gândim că armata roşie nu este a Rusiei ci a • bolşevismului, deoarece este o armată politică lipsită de conştiinţa naţională, după cum nici armata rusă nu era o armată naţională, ci o armată în serviciul exclusiv al Ţarului şi al politicii lui. , Perspectivele luptei de azi împotriva bolşevismului, care nu se rezumă numai la războiul de pe frontul oriental, sunt încă necunoscute. Şi este aşa pentrucă până acum Moscova a deslănţuit în acest războiu numai puterea sa militară aşteptând desigur momentul politic şi militar prielnic pentru a deslănţui şi puterea sa politică pe care o reprezintă legiunile străine ale partidelor comuniste din Europa, precum şi ideia panslavă. Bolşevismul, din punct de vedere mondial, este în fond forma superlativă a Ţarismului. Aşa că, lupta popoarelor europene nu este propriu zis împotriva unui regim politic ci împotriva idealurilor expansioniste mondiale, ale lumii slave, care a găsit în lumea rusă, prin bolşevism, cel mai desăvârşit instrument de luptă şi de agitaţie. 460 © BCU Cluj, Dacă până acum între ţarism şi bolşevism a fost o prăpastie adâncă, azi prin lupta mondială a acestuia din urmă, încep să se întindă punţi de trecere. Mareşalul Stalin este expresia cea mai desăvârşită a Ţarului Nicolae. Dincolo de o gigantică luptă socială şi politică, cei doi stăpâni îşi întind peste istorie o mână de prietenie. Iar în dependentă legătură cu această problemă a tendinţelor de rusificare a Europei, este şi problema Basarabiei, care constitue graniţa răsăriteană a României şi ca atare şi cea mai înaintată linie de apărare a Europei, împotriva spiritului şi forţei militare invadatoare, a Rusiei. Or, problema Basarabiei ridică problema unităţii pământului românesc. Aşa că, vorbind de Basarabia, se vorbeşte de România, iar prin importanţa strategică şi etnică a acestui pământ, se vorbeşte de Europa. BASARABIA — ROMÂNIA — EUROPA. In adevăr, unitatea pământului românesc este indivizibilă pretutindeni unde se află viaţa neamului, întocmai după cum indivizibilă este şi însăşi această viaţă. Există deci o perfectă corespondenţă între pământ şi suflet, care este una de alta în aşa măsură legată, încât geografia se îmbină în mod desăvârşit cu etnografia. Marginile pământului românesc se termină, geografic acolo unde se termină şi prezenţa neamului. De aceia atunci când se vorbeşte despre pământul românesc se vorbeşte, în acelaş timp, şi de neamul românesc. Iar acest adevăr este confirmat şi de istorie, întrucât milenara noastră existenţă pe acest pământ este alcătuită, istoric, din fapte şi evenimente, care mărturisesc luptele purtate dealungul veacurilor, pentru ca să ne apărăm pământul şi deci viaţa. Aşa fiind, este dela sine înţeles că în această lege a unităţii pământului şi sufletului românesc se integrează şi pământul nostru de dincolo de Prut, precum şi viaţa ce colcăe acolo. Iar când vorbim despre pământul românesc de peste Prut, nu înţelegem o provincie deosebită ci numai o continuare a pământului Moldovei care şi ca înfăţişare şi ca expresie de viaţă este acelaş. Dacă, din punct de vedere etnic, graniţa noastră este la Nistru, ca să nu mai vorbim şi de Moldovenii risipiţi dincolo de această apă> până la Bug, acest adevăr ne este confirmat şi de istorie, întru cât cetăţile dela Hotin, Tighina şi Cetatea Albă stau mărturie în faţa veacurilor că ele au fost zidite de voevozii noştri, pentru a apăra această frontieră împotriva invaziilor cotropitoare şi pustiitoare care ne-au ameninţat mereu, venind din stepele ruseşti. Şi, de asemeni, existenţa răzăşilor moldoveni din această ţară a Basarabilor, întăriţi tot de voevozii noştri, dovedesc apartenenţa românească a acestui pământ şi din punct de vedere social. Pentru că răzeşii şi mazâlii din Basarabia nu sunt altceva decât descendenţii acelor luptători moldoveni cari pentru faptele lor de arme şi pentru contribuţia lor la apărarea pământului Moldovei, erau împroprietăriţi cu pământul de pe linia Nistrului, tocmai pentru a se creia un suflet şi un braţ românesc cât mai puternic. Aşa că, nimic şi nimeni nu ne poate smulge de pe acest pământ, pe care am fost cei dintâi, suntem azi şi vom române cei din urmă. Problema care interesează însă şi istoria Europei, în legătură cu pământul Basarabiei, este legată de expansionismul rusesc, care totdeauna a fost acelaş. Prin Basarabia, ducea pentru Ruşi drumul la Gurile Dunării, la Strâmtori şi la Mediterană. De aceia, stăpânirea Peninsulei Balcanice, transformarea Mării Negre în lac rusesc şi libertatea la Adriatică şi Mediterană, a constituit pentru Rusia, încă dela începutul vecului trecut, politica statornică a ţarilor, adică din momentul în care domina- 461 , © BCU ţi a rusă se împlinise, dela sfârşitul veacului al XVIII-lea, asupra Crimeii şi Ucrainei până la Bug. Acum, în ceia ce priveşte Basarabia, vom avea de constatat că, după raptul dela 1812, primejdia expansionismului rus în Balcani devenise foarte gravă, astfel că însăşi Europa era direct ameninţată. Deaceia, în urma războiului Crimeii, prin pacea dela Paris din 1856, puterile apusene ne-au redat sudul Basarabiei’ adică judeţele Is-mail, Bolgrad şi Cetatea Albă, pentru a îndepărta pe Ruşi dela gurile Dunării, nu pentru a face dreptate românească, întrucât ar fi trebuit să ni se restitue toată Basarabia. Deasemeni, pentru a putea fi controlată navigaţia pe Dunăre, a fost creiată Comisia Europeană a Dunării, înlesnindu-se totodată şi unirea Principatelor, care s'a realizat la 1859. Şi aceasta pentru a se creia un stat independent şi care, fiind prin spirit şi viaţă integrat lumii europene, să constitue un baraj împotriva Rusiei. Dar istoria nu s’a oprit aici. In 1878, la congresul dela Berlin, sudul Basarabiei ne-a fost reluat, din nou, de Ruşi, cu toate că armata română luptase eroic şi victorios alături de armata Ţarului pe câmpiile Bulgariei, în 1877. Şi a fost cu putinţă această ticăloşie numai din cauza lipsei de înţelegere între marile puteri europene, de care lipsă de unitate a profitat Rusia. Ceva mai mult : în 1915, Anglia şi Franţa, pentru a se asigura de concursul Rusiei, au cedat presiunilor Ţarului Nicolae II şi au încheiat un pact secret, semnat în anul următor şi de Italia, prin care după victoria aliaţilor, să dea Rusiei, Constantinopolul, libertatea de navigaţie prin Strâmtori, deschizându-se, deci, drum spre Adriatica şi Mediterana. Iar tot în acest an, şi mai ales în 1916, când începuse deja să se semnaleze unele stări revoluţionare în armatele ruse, toate proclamaţiile Ţarului Nicolae II făceau apel la spiritul de ordine al soldaţilor, cari aveau să împlinească testamentul politic al lui Petru cel Mare, adică dominarea Peninsulei Balcanice, ocuparea Constantinopolului şi controlul Strâmtorilor. A survenit insă, ca o binefacerfe pentru noi şi pentru Europa, revoluţia rusă care ne-a dus la eliberarea Basarbiei. Din acest moment, istoria este bine cunoscută. Odată consolidat, bolşevismul a reluat politica ţarilor creind dincolo de Nistru Republica moldovenească şi nerecunoscând caracterul românesc al Basarabiei pe care au considerat-o ca fiind ocupată cu forţa de armata română. In cele două decenii ce au urmat, până la ultimatumul din noaptea de 26—27 Iunie 1940, când Basarabia ne-a fost din nou smulsă, ■— Nistrul a fost o graniţă de sânge, iar Basarabia o pepinieră de agitaţie comunistă, organizată de Evreii din această provincie, aruncaţi aici de Ţarul Alexandru al II-lea, la sfârşitul veacului trecut, din cauza pogromurilor şi a stărilor de spirit din interiorul Rusiei. Aceasta este realitatea. De aceia, singura soluţie a problemei, a dramei în care trăim şi noi Românii şi toate popoarele europene este distrugerea integrală a slavismului, ca forţă organizată, prin puterea armatei roşii şi a partidului bolşevic. Or, tocmai aceasta este misiunea luptei de pe frontul oriental. PERSPECTIVE Şi este firesc să fie aşa, deoarece în perspectiva unei frângeri a frontului ger-mano-aliat de către armatele roşii, care au fost deslănţuite în toată furia lor devastatoare abia în iarna trecută, ar însemna că viaţa neamului ar înceta odată cu ocupaţia rusească. Iar în această privinţă nu este necesar să facem afirmaţii personale, oricât de valabile ar fi ele pentru realitatea vieţii naţionale, de oarece ne vin în sprijin atât experienţa unui trecut apropiat, cât şi tentativele manifeste deja ale revendicărilor ruseşti. Astfel, ştim foarte bine în ce a constat politica pacifistă a Rusiei sovietice, care timp de două decenii a narcotizat popoarele europene cu o diplomaţie şi o propagandă căreia au căzut victimă atâţia oameni politici, conducători de state. Şi, deasemeni, mai ştim ce au însemnat asigurările sovietice, dat fiind că în primul moment chiar, în care am fost la o răspântie a situaţiei noastre internaţionale, diviziile ruseşti s’au şi năpustit asupra Basarabiei, revendicând-o ca pe o provincie rusească şi asupra Bucovinei pe care ne-au luat-o ca... despăgubire ! Dar această dramă nu s’a consumat numai cu noi Românii, ci cu toate popoarele care au frontieră comună cu frontiera occidentală a Rusiei. 1 Ceva mai mult : noi ştim că din primul ceas al ocupaţiei sovietice au început deportările de Români, aruncând, acolo, departe, în Siberia, pe toţi acei Români, cari erau acuzaţi că-şi iubesc pământul şi neamul. Iar în locul lor urmau să fie aduşi, spre colonizare, mongoli şi asiatici, pentru a fi distrus neamul nostru şi pentru a se asiatiza această provinicie românească şi de aceia europeană. Această dramatică experienţă au trăit-o intens şi Polonezii şi micile popoare baltice şi Finlandezii. Şi proporţiile dramei acestor popoare, care nu au vrut niciodată în sbuciumata lor istorie altceva, decât de a fi lăsate să trăiască în pace, libere şi independente, nu se cunosc nici până azi de oarece numărul deportaţilor şi a celor ucişi, creşte, creşte mereu. In afară însă de această experienţă, pe care am trăit-o în ultimii ani şi care, desigur, s’ar fi generalizat asupra întregului popor român, ca să vorbim numai despre noi, dacă nu începea războiul de distrugere a bolşevismului’ mai este ceva. Este, anume, atitudinea foarte precis conturată a anglo-americanilor care, discutând perspectivele războiului şi deci şi consecinţele unei eventuale victorii sovietice, recunosc ca legitime toate revendicările ruseşti, pentrucă nu-şi vor ameninţa bunele dar perfidele şi ipocritele lor raporturi de prietenie cu Rusia pentru a o împiedica să reocupe Basarabia, Bucovina, statele baltice, o parte din Polonia sau Finlanda. Şi, deasemeni, într’o asemenea ipoteză, este dela sine înţeles că chiar dacă Anglia şi America ar vrea să se opună revendicărilor sovietice (ceiace nu este cazul) nu ar reuşi, pentru simplul motiv că Americanii n’au să-şi trimită sportivi, sau Englezii comozii lor soldaţi instalaţi în insulă, pentru a apăra Nistrul, libertatea Poloniei, a statelor baltice sau a Finlandei. \ Iar în această privinţă, aproape zilnic, coloanele ziarelor noastre ca şi ale între-gei prese europene sunt pline de telegrame sau de articole privind revendicările bolşevice. ■ Astfel, ziarul „Daily Mail“, unul dintre cele mai mari şi mai răspândite ziare engleze, ale icărui legături cu Foreign Office-ul sunt bine cunascute, a publicat un articol vădit inspirat asupra planurilor lui Stalin, în legătură cu Europa, în care precizează că: „în caz de victorie, Sovietele, ar cere Finlandei să le cedeze Hangoe, insulele situate în golful finic şi Petsamo. In faţa acestor cereri legitime ale sovietelor, — continuă ziarul englez — Finlandezii nu trebue să se aştepte la nici un sprijin din partea Americii şi a Angliei. Bolşevicii ar mai ocupa şi statele baltice, împotriva dorinţei Suediei. România •— adaugă ziarul „Daily Mail“, — nu trebue să se aştepte nici ea la vre-un sprijin moral din partea Americei şi a Angliei, dacă Sovietele ar reocupa Bucovina şi Basarabia, ceiace ele vor face cu siguranţă, în caz de victorie". Iată dar, atâtea dovezi şi atâtea exemple pe cari ni le dau ori experienţa proprie, or atitudinea anglo-americanilor faţă de revendicările sovietice. Or, în faţa unor asemenea perspective care este logica istoriei ? Una singură: înfrângerea definitivă, atât din punct de vedere militar cât şi din punct de vedere politic a bolşevismului, care ne apasă, ne înăbuşă paşnica noastră viaţă. Dar să nu uităm nici existenţa partidelor comuniste şi a Internaţionalei moscovite care, la fel, sunt instrumente ale Kominternului. Acum când bolşevismul a trebuit să se demaşte, ştim ce ne pregăteşte Stalin, fie prin victoria armatei roşii, deci prin război; fie prin deslănţuirea revoluţiei, deci cu concursul partidelor comuniste sau al Kominternului. Stalin s’a năpustit asupra Europei cu toate forţele lumii asiatice, pe care le-a deslănţuit în mod titanic şi tiranic. Iar primele victime, vor fi ţările dela graniţele occidentale ale colosului bolşevizat. Dincolo de această realitate dramatică, nu mai este nimic; pentrucă dincolo de ea este moartea noastră, a Românilor şi a tuturor popoarelor care totdeauna au luptat împotriva slavismului rus, fie că el a avut masca ortodoxismului sau a bolşevismului EUROPA, PROVINCIE RUSEASCĂ Iată dece întrebarea cea mai însemnată este: ce s’ar întâmpla cu popoarele Europei şi în primul rând cu Germania, România, ţările baltice şi nordice, dacă forţele armate germano-aliate ar fi zdrobite de năvala invadatoare a armatelor stali-niene şi care este explicaţia faptului că Anglia şi America convin să susţină cauza bolşevică? In adevăr este mare duşmănia celor două democraţii, şi în special a conducătorilor celor două popoare anglo-saxone, împotriva naţional-socialismului, adică împotriva germanismului. Dar nu este mai puţin adevărat că aşa cum a evoluat situaţia războiului, azi, de soarta Germaniei depinde soarta Europei şi de soarta continentului depinde soarta şi viitorul poporului german. Există deci un calcul axiomatic în datele luptei: ori, înving Germania şi aliaţii ei; ori, bolşevismul va subjuga popoarele luptătoare şi odată cu ele întreaga lume europeană. Nu poate exista nici un fel de compromis şi nici o altă ieşire nu se poate întrevedea. Momentul războiului este clar, categoric. Iar dacă presupunem că puterile democratice au în vedere această eventualitate, oare îşi pot imagina că sportivul soldat american va veni peste mări şi ţări ca să ne apere pe noi şi civilizaţia acestei lumi; sau că soldatul englez va fi trimis la frontierele Germaniei, în statele baltice, în statele nordice sau la Nistru? Cred oare Americanii şi Englezii, în ipoteza că frontul germano-aliat ar fi spart, că diviziile roşii se vor opri la Nistru, la frontiera germană sau în Carelia? Şi, deasemeni, această lume crede că poate trăi fără Europa, adică fără spiritul de ordine, de echilibru şi de creaţie pe care îl aduce omenirii spiritul european? Iată dar* atâtea întrebări şi tot atâtea nedumeriri la care răspunsul este unul şi invariabil: bolşevismul, această mască a panslavismului, stă gata să se năpustească asupra lumii europene, singura care prin forţa armatelor naţionale ale Germaniei şi aliaţilor ei mai opune rezistenţă colosului lumii eurasiatice pe care a chemat-o la o viaţă de roboţi, sălbatecă, regimul afurisit ce prezidează asupra destinelor popoarelor ruse. Ştim, toate aceste nedumeriri ale noastre au devenit banale pentrucă sunt chiar nedumeririle lumii în care trăim şi care vrea cu orice preţ să termine odată pentru totdeauna cu pericolul lumii slave. Desigur, popoarele nu pot fi distruse, dar forţa lor politică sau militară, când deserveşte o cauză a umanităţii, pot şi trebue să fie dis- a truse. Ceiace se şi face dealtfel pe frontul oriental. Aici se dă lupta pe viaţă şi pe moarte nu între armate ci între atotputernicia unui spirit de ordine împotriva unui spirit al dezordinei şi al haosului. Trăim cel mai cumplit moment al războiului, iar viaţa noastră a atins culmi de intensitate dramatică, nebănuită, pentrucă acum se joacă soarta lumii. Experienţa şi tot trecutul nostru de sbucium ne arată că cel mai mare duşman al nostru, a fost slavismul, care, în repetate rânduri şi sub diferite forme, s’a opus la crearea unui stat român, încercând chiar distrugerea noastră ca popor, pentrucă existenţa neamului nostru, această insulă latină într’o mare slavă, încurca toate socotelile spiritului de dominaţie al Moscovei ţariste, al Moscovei ortodoxe, sau al Moscovei Roşii. Politica imperiului rus, în ceiace priveşte Europa, a fost totdeauna aceiaşi, din epoca lui Petru cel Mare şi de îndată ce, puterea ţarismului în timpul Caterinei a II-a, se întinsese până la Bug şi Nistru şi apoi dela 1812, până la Prut. Ceva mai mult, este proaspătă în mintea noastră atitudinea Rusiei Sovietice după ce, în mod samavolnic, ne-a furat Basarabia şi nordul Bucovinei. Cu acest prilej, Molotov, comisarul pentru afacerile externe, în raportul prezentat consiliului suprem sovietic, a ţinut să precizeze că drumurile Europei sunt deschise pentru U. R. S. S., deoarece armatele roşii se găsesc la gurile Dunării care, după Volga, este cel mai mare fluviu al Europei... Şi deasemeni, cunoaştem foarte bine cererile aceluiaşi Molotov formulate în cadrul întrevederilor avute la Berlin în 1940 privind România. Dar să nu mai insistăm, pentru că este un adevăr stabilit de istorie şi verificat în mod dramatic de noi, de Finlandezi, de Polonezi şi de statele baltice, că Rusia a urmărit să-şi întindă puterea asupra Europei, fie prin revoluţie, fie prin războiu, ori cum. Dar ce este Europa pentru Rusia? Dacă privim acest imperiu colosal pe un glob pământesc şi îl comparăm cu Europa, ne întrebăm dacă ne mai putem numi „continent" — Europa noastră. La această întrebare a răspuns lămurit un ofiţer rus din anturajul lui Stalin, luat prizonier, declarând : „In cel mai bun caz, Europa este o mare provincie rusească, un conglomerat de nenumărate state care se bat unele cu altele. Germanii ne-au zăvorit totdeauna poarta spre Europa. Toţi ceilalţi nu însemnează nimic pentru noi. Dacă învingem Germania, atunci stăpânim Europa“. Ofiţerul rus a rezumat axioma momentului istoric în termenii ei ultimi. „Dacă învingem Germania, atunci stăpânim Europa"... Dar este întrebarea: poate fi învinsă Germania de Rusia, chiar dacă Europa, pe al cărui pământ trăeşte acest mare popor şi pentru a cărui apărare se sacrifică alături de noi Românii şi ceilalţi camarazi de arme — este considerată de conducătorii sovietici o simplă provincie rusească? Ruşii uită însă un mare adevăr: că pe această „provincie" s’a născut cea mai strălucitoare cultură a lumii şi că dacă din punct de vedere geografic Europa este o peninsulă a continentului asiatic, din punct de vedere spiritual şi al forţei, ea reprezintă umanitatea. Iar de acest adevăr se vor convinge şi Americanii, pe care Europenii i-au creiat şi Englezii, pe care tot europenii i-au universalizat ca forţă politică. Europa, — o provincie rusească... Poate, oare, crede cineva că geografia va înşela istoria? : 465 © BCU Cluj * REÎNCREŞTINAREA SUFLETULUI RUS. De curând a fost răspândită în străinătate o carte scrisă în limbile franceză, engleză şi germană, întitulată: „Biserica ortodoxă rusă în războiul naţional, dus împotriva fascismului, scrisă de Patriarhul Nicolae al Moscovei (sic!) şi în care, printre altele, se afirmă că „guvernul sovietic a acordat populaţiei libertatea religioasă depli-năCi şi că „membrii clerului rus, dau dovadă de un mare patriotism şi de o lealitate nestrămutată faţă de regimul comunist“... înainte de a vorbi despre această carte în sine sunt necesare unele preciziuni pentru a situa problema religioasă în cadrul regimului sovietic. In primul rând, avem de constatat, în mod istoric, că bolşevismul, care este o stare de spirit specifică lumii ruse creată de către agitatorii evrei pe baza principiilor marxiste, — a fost totdeauna un adversar declarat al religiei în general şi al creştinismului, în special. Iar motivarea acestei atitudini rezidă în argumentul că societatea socialistă preconizată de marxism- poate fi realizată, spre fericirea umanităţii, chiar aici pe pământ, prin distrugerea exploatării omului de către om şi prin distrugerea mitului religios care în creştinism afirmă că omul îşi poate găsi fericirea numai în lumea cealaltă, lumea aceasta fiind o vale a plângerilor. De aceia, pentru a putea fi înlăturată această mentalitate, este necesar, au afirmat marxiştii, să fie smulsă credinţa din sufletul omului; creştinismul fiind considerat de Lenin ca „opium al poporului'1. Iar pentru a se evidenţia caracterul pur iudaic al acestei lupte anticreştine, care a luat forme extraordinare prin organizaţia „Bej-bojnik" (Liga celor fără Dumnezeu), prezidată chiar de Stalin, ■—■ este interesant să amintim că lupta bolşevismului împotriva religiei s’a oprit numai la creştinism, mozaismul, de exemplu- fiind lăsat liber. Şi, în această privinţă, se ştie foarte bine că în timp ce bisericile din Rusia erau incendiate, distruse sau transformate în varieteuri sau cluburi sportive, sinagogile rămâneau neatinse, tronând sub cerul Rusiei cu steaua sfidătoare a lui Israel. Deasemeni, avem şi exemplul războiului civil din Spania, în care au avut de suferit numai bisericile şi catedralele, precum şi atâtea opere de artă ale catolicismului, pentru a înţelege tragedia creştinismului pretutindeni unde anarhia distrugătoare a bolşevismului a putut prinde teren. Şi, la fel, ne amintim foarte bine ce s’a întâmplat în Basarabia şi Bucovina în timpul vremelnicei ocupaţii sovietice, pentru a ne da pe deplin seama că bolşevismul a rămas în mod invariabil un integral negator al creştinismului. Iar rezultatele acestei uriaşe şi sângeroase acţiuni atee, au dus la distrugerea locaşurilor de închinare şi la asasinarea în masă a tuturor servitorilor lui Iisus. Astfel, cu miile au căzut preoţii şi toţi aceia cari sprijineau lupta de încreştinare a lumii ruse. Dar, în legătură cu această problemă, multe şi variate exemple se pot da pentru a vedea că cei care au deificat ideia de stat nu mai puteau deifica şi ideia mântuirii, pe care a propovăduit-o lumii Iisus. De unde rezultă că lupta anti-creştină a bolşevismului nu a fost numai un exces al revoluţiei, ci a constituit o politică constantă â lui, întrucât prin existenţa spiritului creştin în sufletul mulţimilor, ele nu puteau fi bolşevizate şi deci nici nu se putea întemeia statul socialist sovietic. Aşa fiind, se va înţelege dece când, în momentul deslănţuirii războiului împotriva bolşevismului, Stalin după cum ne-a informat un studiu din „Revue des deux mondes", a ordonat redeschiderea tuturor bisericilor din Rusia, acest gest nu a putut fi considerat decât ca având o valoare diversionistă. Şi este aşa, întrucât sufletul poporului rus a rămas totuşi profund creştin cu toate că trecuse prin atâtea inumane încercări şi prin atâtea sălbatece prefaceri. 466 © BCU Cluj Acum, în ceiace priveşte apariţia cărţii amintite, ne este foarte greu să credem în sinceritatea ei pentrucă, chiar dacă vor mai fi supravieţuind unii clerici ai bisericii creştine din fosta pravoslavnica Rusie, aceştia, făcând pact cu comunismul, nu mai pot fi consideraţi ca servitori adevăraţi ai lui lisus, ci doar simple instrumente politice ale lui Stalin. Iar faptul că această carte este semnată de „patriarhul" Nicolae, poate însemna: or, că la mijloc este o nouă diversiune a G. P.U.-lui; or, că dacă, în adevăr, trăeşte acest „patriarh" el este mai curând servitor al lui Stalin decât al lui lisus... Ceiace trebue însă să reţinem din propaganda religioasă, pe care o face acum pretutindeni în lume bolşevismul, este altceva: este, anume, realitatea că până şi conducătorii atei ai Rusiei şi-au dat seama că numai prin forţa spirituală a religiei şi-ar mai putea încerca salvarea, dela marginile prăpastiei. Pentru că, dacă nu putem crede într’o revenire la creştinism a conducătorilor, de azi, ai Rusiei, putem crede însă într’o revenire a creştinismului, tot sub forma strălucitoare de altă dată, în sufletul oprimat al popoarelor ruse. Şi această problemă, este cu atât mai importantă, cu cât ne gândim şi la tristeţea zilelor de acum în care, ducându-se lupta pe blestematul front oriental, împotriva profanatorilor creştinismului, cei care îi dirijează destinele mondiale nu au găsit cu cale să dea o enciclică împotriva ateismului bolşevic, bine înţeles din meschine şi interesate motive politice de moment. Dar, reîncreşti-narea Rusiei tot va veni; fie prin distrugerea bolşevismului, fie chiar prin acţiunea diversionistă, de acum, a bolşevicilor, care trezeşte însă în sufletul rus, adormitele şi adâncile ecouri ale dumnezeescului adevăr creştin. Pentru reîncreştinarea Rusiei- lucrează, din disperare, chiar bolşevismul. ILUZIONISM EUROPEAN ŞI REALISM ROMÂNESC. Problema eruopeană, pe care o ridică existenţa unei Basarabii româneşti, este dintre cele mai interesante, atât pentru viaţa internaţională cât şi pentru siguranţa frontierelor orientale ale continentului nostru. Deaceia, ea trebue analizată cu multă atenţie pentru ca să nu cădem pradă unui iluzionism politic bazat pe intenţii foarte sincere din parte-ne, dar care nu au şi nu pot avea aceiaşi înţelegere dincolo de frontierele noastre. Aşa fiind, trebue să ne deprindem a judeca această problemă în afară de interesul pur românesc pe care-1 prezintă, care fiind subînţeles nu mai trebue analizat, şi aşa cum se înfăţişează datele echilibrului de forţe europene care, firesc, evoluiază, dela epocă la epocă. Vrem adică să spunem că interesul european nu poate fi invariabil, acelaş, oricând, întrucât evoluiază în raport direct cu importanţa pe care o prezintă această problemă a Basarabiei faţă de acuitatea altor probleme. Ceiace înseamnă, după cum reiese şi din situarea istorică a problemei Basarabiei faţă de marile puteri, că nu trebue să ne aşteptăm dela alţii, ceiace nu ne putem face noi singuri; că pentru marile puteri, este foarte uşor să dea şi să ia din bunurile altora, în special a micilor puteri; şi că interesul european pentru Basarabia, — de exemplu — este în raport direct cu interesele acestor mari puteri. Adică, Basarabia este judecată în funcţia ei europeană numai dacă marile puteri nu au alte interese, mai importante de apărat. Să nu ne facem iluzii că oricare va fi rezultatul războiului, Basarabia va fi tot a noastră, dacă nu vom apăra, sub motivul că este un interes european, ca ea să fie stăpânită de cei în drept, adică de Români. In ipoteza că armatele roşii nu ar fi decimate până în cele din urmă, poate oare 467 © BCU Cluj crede cineva cu seriozitate că Anglia sau America ar provoca conflict cu Rusia, pentru a ne apăra Basarabia noastră? Sau, poate, oare, crede cineva cu seriozitate că vor veni la Nistru soldaţi americani sau englezi să ne apere împotriva puhoiului, pe care l-ar mai putea revărsa Stalin asupră-ne? Intr’o asemnea perspectivă, este firesc ca Anglia şi America să convină cu Rusia la anumite concesiuni teritoriale în Europa, în cadrul cărora, bine înţeles, în primul rând, ar intra România, numai să fie lăsate în pace de bolşevism şi numai pentru a potoli, cel puţin pentru un moment, pofta de pământ şi viaţă europeană a ursului stalinian. Deaceia, când fostul ambasador american la Moscova, d. Iosef Davies, într’un interview acordat marei publieaţiuni americane ,,Life“ afirmă că: „în cazul în care sovieticii ar crede că nu pot să se bizue pe mutualitate, ei nu vor şovăi să-şi deschidă singuri calea“ şi că „să nu se întâmple nimic care ar putea să provoace în Rusia Sovietică bănuiala că ar exista un acord anglo-american cu tendinţe anti-sovietice“, — trebue să înţelegem că America îşi va face politica ei proprie, indiferent de interesele europene şi cu atât mai puţin, pentrucă este vorba de noi, indiferent de interesele româneşti. Este aşa de simplă şi aşa de clara această problemă încât numai enunţarea ei capătă un conţinut humoristic.... Dar nu numai atât. D. Iosif Davies, a vorbit şi de revendicările teritoriale ale Rusiei, care, — a precizat d-sa, — „vor fi în funcţie de situaţia de după război“. Insă, în orice caz, Rusia „va revendica o extindere suficientă a frontierelor sale dela vest, pentru a se apăra de atacurile Europei“. Iar în aceste revendicări, bine înţeles, intră, în primul rând ţările din imediata vecinătate a fostelor frontiere occidentale ale Rusiei, adică România, ţările baltice, Polonia, Finlanda... Din aceste constatări şi realităţi istorice însă se desprind adevăruri valabile pentru noi Românii, cu putere de lege. Şi anume : atâta vreme cât va exista o forţă armată sovietică, adică rusă, atâta vreme vom fi direct ameninţaţi; după cum nu a fost posibil în trecut, tot astfel nu va fi posibilă nici în viitor, o apropiere politică de Rusia pentru care prietenia înseamnă rapt; nu trebue să facem judecăţi de iluzionism european, ci trebue să gândim în realităţi româneşti şi însfârşit, trebue să fim convinşi că integritatea noastră stă în forţa noastră de a o apăra. PRO DOMO Dramatica şi chinuita existenţă a poporului român, care împotriva tuturor vicisitudinilor veacurilor a isbutit să-şi salveze fiinţa naţională, precum şi dureroasele evenimente pe care le-am trăit în ultimii ani, — toate aceste împrejurări trecute sau prezente ne-au arătat că suntem mereu actuali în istorie în măsura forţei şi a puterii noastre. Pentru că, după cum pentru cultură un popor înseamnă atât cât a creat, tot astfel şi pentru istorie, un acelaş popor, înseamnă, atât cât poate să-şi afirme singur, un drept al lui. Este vorba deci de restabilirea unui principiu în viaţa noastră civică şi spirituală, care se rezumă la voinţa de afirmare proprie împotriva tuturor vrăşmaşilor şi a tuturor obstacolelor. Popoarele nu sunt mari după numărul naţionalilor lor, ci numai după faptele lor. Iar istoria, deşi au scris-o popoarele zise mari. totuşi au făcut-o în bună parte, popoarele zise mici, adică acele care ştiu să afirme cu orice preţ viaţa lor şi sunt chiar în stare să potolească furtunile cele mai puternice care se deslănţue în orice timp. Căci, întocmai oamenilor şi popoarele sunt ceiace pot fi, adică, sunt, ca expresie metafizică a existenţii lor, ceiace pot afirma ca putere de luptă şi ca forţă creatoare. Aşa fiind, se va înţelege dece nu trebue să privim evenimentele de azi, de 468 © BCU Cluj exemplu, altfel decât cum sunt ele în realitate. Vrem, adică, să spunem că în lupta de azi — atât de covârşitoare prin proporţii şi prin adâncime şi atât de plină de consecinţe în ceiace priveşte ordinea de mâine a lumii care se va resimţi din cauza caracterului ei revoluţionar şi social, fiecare îşi face războiul lui. Adică, fiecare popor se bate pentru propria lui viaţă. Şi nu trebue să ne mire acest lucru, pentrucă aşa este firesc să fie şi pentrucă aşa a fost totdeauna. Asta, însă nu înseamnă adoptarea unei atitudini fataliste sau negativiste, ci înseamnă numai adaptarea unei atitudini realiste, adică a acelei atitudini care este mai conformă cu realitatea de azi şi mai complet verificată cu realităţile de eri, ale istoriei. Dar nu este mai puţin adevărat că există totuşi o interdependenţă între forţe, de care trebue să se ţină seamă. De aceia, politica unui stat poate sprijini alt stat, numai dacă acest sprijin este conform cu interesul acelui stat şi numai dacă prin acel sprijin nu este ameninţat cu desfigurarea, adică cu trădarea propriilor interes. Drumurile, în istorie, sunt mult prea numeroase şi mult prea întortochiate pentru a le putea cunoaşte, dinainte, pe toate şi pentru a le putea descifra, dinainte, pe toate. Din această cauză, trebue să mergem pe drumul nostru şi numai dacă drumul altora este paralel cu al nostru, mergem alături, atâta vreme cât şi drumurile sunt alături. Iar acest drum ai nostru, poate fi numai într’un fel, iar ramificaţiile lui pot fi numai într’un fel. Adică, într’un fel, anume, specific, stilul nostru de viaţă. Aşa fiind, nu trebue să avem nici filii, nici fobii, ci numai atitudini conforme cu interesul nostru românesc. Căci, aceasta interesează şi tot numai el primează, pentrucă el singur ne poate garanta existenţa şi desvoltarea în istorie. Şi am explicat chiar acest adevăr cu tot ce a pătimit Basarabia noastră, pe care atunci când eram slabi şi mai mici decât acum, ne-o dădeau şi ne-o luau cei mari, motivând în fel şi chip. Când ne-o luau spuneau că nu aveau încotro, iar când ne-o dădeau spuneau că este un interes european... Aşa fiind, trebue să ne întoarcem către noi înşine. Adică, trebue să ne convingem de adevărul că suntem numai ceiace putem fi şi că unitatea noastră naţională şi teritorială va fi până unde o vom putea apăra. Numai în noi înşine vom afla isvoarele de viaţă. Pentrucă imaginea noastră în lume trebue să o avem mai întâi bine conturată în sufletul şi în conştiinţa noastră. Să ne întoarcem către noi înşine, — iată legea vieţii noastre morale, din care va rezulta apoi şi legea forţei şi a puterii de creaţie.. . Aşezat la răscrucea atâtor imperialisme, pe care le-au deslănţuit Ruşii, Otomanii sau Habsburgii, — pământul românesc a avut de suferit cele mai grele şi mai nedrepte încălcări. De aceea, una din constantele invariabile ale politicii româneşti, de acum înainte, de când începem să ne facem singuri istoria, trebue să fie lupta de totdeauna împotriva slavismului răsăritean pentru a ne putea apăra fiinţa naţională. Şi este aşa pentru că Rusia se năpusteşte mereu asupră-ne, nu numai pentru a ne fura bogăţiile, pământul şi a ne ucide viaţa, dar şi pentru ca, trecând peste trupul nostru, să poată ajunge acolo unde au visat toţi ţarii şi toţi fanaticii revoluţiei bolşevice : la Ţarigrad, la Mediterana. Interpretarea românească a tendinţelor vechi şi noi de rusificare a Europei trebue să constitue a. b. c.-ul politicii noastre răsăritene, care-şi trage izvoarele din permanenţa primejdiei rusismului. 469 © BCU CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE „GERMANIA" LUI TACIT Gomelius Tacitu-s rămâne şi astăzi acelaşi mare istoric al Inimii. Cele optsprezece veacuri rare ne despart de dl, de frământata epocă a lui Titus şi Domiţian şi de triumfala domnie a lui Traiian care -s’au răsfrânt, amândouă, în gravele .şi lînnaitele meditaţii ale moralistului şi patriotului Tacit, n’au anulat şi niaiu ştirbit nimic din valoarea obiectivă a operei sale istorice. Dimpotrivă. Pe măsură ce experienţa istorică e mai bogată, şi capitalul icunioştinţetor noastre despre existenţa umanităţii sporeşte, Tacit devine tot mai preţios, iar scrierile sale, ou toate că au uneori puncte de interferenţă în Cezar, au Filiniu cel Bătrân, cu Sailustin sau cu Herodot, rămân între cele mai clare izvoare ale analelor de început. Iar pentru modul de amplă cuprindere a dimensiuni Lor timpurilor, pentru metoda lui analitică, pentru substanţialitatea şi puterea de viyi'ficare a scrisului său, pentru meşteşugitele isonjdagii psihologice legând cursul evenimentelor totdeauna de o cauză morală oare iniflueniţează destinul individual s; pe cel -colectiv, deopotrivă, Tacit poate fi socotit un adevărat maestru al genului. Fusese la început avocat. Practicase oratoria si s-e inspirase fără îndoială din tradiţia cice-romiană. A intrat apoi în viaiţa publică, în tumultul luptelor politice, a '.cunoscut resorturile şi pasiunile oare susţin sau prăbuşesc înfăptuirile istoriei, a fost legatus August pro pre-tore în GalUia ibelgică învecinată icu ţara Germanilor, a observat şi notat moravurile corupte dela curtea imperială pe care ia frecventat-o- sub Domiţian ca înalt dregător pentru chestiunile financiare sau .administrative şi războinice, deprinzându-se astfel să -scruteze adânc şi serios realitatea, ceeaice îi prilej u-eşte uneori reflecţiuini sceptice, fără a-i reteza însă învolburările stilului şi credinţa sa statornică în destinul Romei şi într’o finalitate certă a tuturor lucrurilor. Poate influenţat în formă de scandările declamatorii ale timpului său dominat de covârşitoarea personalitate a lui Seneca, d-ar totdeauna menţinându-se pe -un fond de sinceritate şi -de cunoaştere completă, GoirneliuiS Tacit .a fost istoric, geograf, sociolog, moralist, un mare talent literar şi filosof. De aceea, cine caută sâ cuprindă, opera acestui mare cronicar din epoca imperială, (Dialogul oratorilor; Viaţa lui Agricola; Germania; Istoriile; Anale) trebue s’o cerceteze şi s’-o înţeleagă din t-oa-te aceste -multiple puncte de privire. Prea complex, Tacit a fost -deac-eea nu odată contestat în originalitatea scrierilor -sale. Unii au căutat să-l expulzeze pur şi simplu -din republica literelor afirmând -că un scriitor Cor-nelius Tacit n’ar fi -existat niciodată şi ică „Analele" s’ar -datora u-nor erudiţi ai Renaşterii,. Fireşte că asemenea ipoteze neisusţimiute -au trebuit să cadă imediat. Gornalius Tacit a existat, a gândit, a scris şi a rămas pentru toate timpurile marele Tacit. Noi nu ne vom opri ac-um lângă cpera întreagă a acestui atâta de m-o-dern strămoş ia! istoriei moderne. Solicitaţi de traducerea domnului pnofeso-r Teodor A. N-aiuim, bine cunoscutul latinist dela Universitatea din Cluj--Sibiu, vom stărui -cumva numai asupra „Germaniei'1 (De origine, isitu, moribus ac populis Germano-rum). In opera lui Talcit „Germania" se situează în rândul aşa numitelor „scrieri minore" alături de Dialagus şi Agricola. Limitată la prlopoirţiile -unui opuscul, -c-artea aceas-t-a oa-r-e n-u impresionează de loc prin voil-uim, este totuşi dintre operele antice, cea mai căutată şi cu -cele mai numeroase comentarii şi tradulceri din to-ate timpurile. Interesul -acesta deosebit şi -persistent e datorit în primul -rând subiectului pe -care -ea îll tratează 47° © BCU şi apoi sau, deopotrivă, problemelor .pe care le ridică apariţia ;sa în. ansamblul de preocupări de nelinişti şi de curente al Romei din secolul I al erei creştine. De ce a crezut, într’adevăr, Oomelius Tacit că se cuvenea să dea o lucrare aparte despre neamul şi ţinuturile germane, când avea isă întocmească toarte curând Istoriile şi Analele .•are consacră şi ele atâta spaţiu germanilor? Răspunsurile sunt foarte variate.. Se spune că marele istoric, care privea lucrurile şi în perspectiva lor politică apropiată, a vrut să atragă atenţia -alor săi asupra primejdiei pe care o prezenţa la frontiere'e imperiului lumea a--ceaşta puternică şi sănătoasă la trup şi la suflet, lumea „barbarilor" germani. Alţii susţin că Tacit .care .aduce atâtea elogii directe germanilor, a creat pur şi simplu o lucrare fantezistă în care e vorba mai mult de o lume închipuită, ideală, decât de una reală, în scopul •de a biciui şi moraliza pe romanii săi moleşiţi şi corupţi de atâta rafinament şi de Slăbiciunea unei conduceri fără lege. Un fel de roman utopie sau un pamflet împotriva tiranului Domi-Uan, o satiră deghizată, is’a mai spus. Este adevărat că „Germania" e o pledoarie susţinută de o largă simpatie, un cald elogiu adresat virtuţilor rasei germane. Dar in „exaltarea" sa .acest .cel dinţii „filogermam" din viţa noastră latină este de o precizie ştiinţifică ireproşabilă. Niici un loc comun. Niciun cuvânt gratuit. Totul e măsurat şi metodic. Ceeace s’a părut unora uşurinţă sau exaltare e, în fond altceva: e o impresionantă putere imajgistă, un minunat dar al descrierii, al metaforei şi al culorii. Când vorbeşte, spre pildă, despre hotarul de apă dinspre Pannoni, Tacit spune ea un adevăr poet. „Danuvis, molii et elementer edito montis Abnobae iugo effusus" i..Dunărea, curgând diin spinarea lină -şi trăgă-nată a muntelui Abenoba"... trad. T. A. iNaum). Dar stilul acesta traforat nu alterează ,în niciun fel ideea, fondul de adevăr. Dimpotrivă. Materialul informativ capătă astfel mai biun relief şi ;îşi sporeşte interesul. Ceeace ar fi putut rămâne material amorf devine evocare vie, strălucitoare, plină de .arabescuri stilistice. Şi nu este oare şi aceasta condiţia unei bune opere literare ? Valoarea literară incontestabilă a „Germaniei" merge mână în mână cu valoarea sa ştiinţifică. Tacit face operă exactă. El nu .descrie, ci examinează îşi precizează metodic originea germanilor, caracterele lor etnice, obiceiurile, religia, ţara, gradul de desvoiltare socială a lor în temeiul unei puternice organizări a vieţii de familie sau de trib, a sentimentului de onoare şi de libertate, totul [încadrat în disciplina şi în (finalitatea unei. existenţe eroice pe care străbunii bravilor soldaţi de azi ai Fu-h-rerului o măsurau în fierul unei lănci bune, în tăria scutului şi în iubirea de moarte pentru glorie şi pentru principe. Familia însăşi era întemeiată pe religia de onoare a războiului. Din prea frumoasa scriere vom extrage, pentru exemplificare, (câteva pasagid date în meştera tălmăcire a d-lui praf. Naurn. Despre rasa ger,mană. „Eu unul mă alătur ia -părerea acelora care cred că popoarele Germaniei, fără să se corcească de loc prin căsătorii cu alte naţii (străine, au fost un neam deosebit, fără -amestec şi numai lui însuşi asemene; de aci şi chipiul lor, acelaşi la toţi, măcar eă-i .atâta desime de oameni: ochi fioroşi şi albaştri, plete roşcate, trupuri înalte şi numai la năvală bune"... „Despre Germani eu aş crede că sunt pământeni şi de loc amestecaţi cu străini şi oaspeţi de-ai altor popoare, fiindcă cei ce căutau înainte vreme să se (Strămute în .altă ţară nu umblau pe uscat, ci pe mare, iar Oceanul de dincolo de Germania, -nemărginit şi, cum aş zice, din altă -lume rareori e brăzdat de -corăbii din lumea noastră. Pe lângă aceasta (să observăm temeinicia de bun simţ a argumentaţiei lui Tacit. N. N.) fără a mai vorbi de primejdiile acelei mări grozave şi neumblate, cine, lăsând Asia sau A-fri-ca, sau Italia, s’ar fi dus -în Germania, ţară urîtă, cu firea cerului aspră, pustie -şi tristă la vedere, cine, afară numai diacă n’-ar fi -acolo ţara lui ?“ Sobrietatea vieţii germane. „Argint şi aur zeii nu -le-au -dat şi nu ştiu: fost-.au zeii -binevoitori au mânioşi pe dânşii ?... Ei nu ţin ca noi să aibă şi să -întrebuinţeze aceste metaluri. Poţi vedea le ei vase de argint, dăruite la soli şi la mai mari de -ai -lor, dar ele- sunt fără preţ, ca şi cele de lut". „Nicio fală în -armătura lor". Despre vitejia germanilor. „Regi îşi pun după neam, căpitani după vitejie.... iar .căpitanii -comandă mai mult cu fapta decât cu porunca şi. dacă sunt hotărâţi, dacă sunt în vă-zul tuturor, daică se bat în frunte, mai mult cu admiraţia de care se bucură". Despre funcţia naţională a familiei, „....un es-cadron sau un steag de pedestraşi nu se fac la întâmplare şi nici dintr’o adunătură la neme-reală, ci din familii şi din rudenii, ceeace este cal mai mare imbold la vitejie: fiinţele -celle miai dragi 1-or chiar stau în apropiere, de unde se aud urletele femeilor, de unde ţipetele copiilor. Aceştia sunt pentru ostaşi martorii cei mai sfinţi, aceştia lăudătorii -cei mai de- preţ". Despre femee. „,La mame, la soţii se duic .luptătorii să-şi arate rănile- şi ele -nu se lînfioară a le număra sau a le căuta cu deamănuntul, şi 471 © BCU tot ele dune de mâncare ostaşilor şi-i îmbărbătează. Se povesteşte că unele linii de bătaie, care începuse a şovăi îşi a se clătina, femeile din nou le-au întremat eu rugăminţi stăruitoare, desgolindu-şi sânul şi punând sub ochii bărbaţilor sabia, de care ei se tem“. „Ba 'Germanii mai icred că femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nici le dispreţuesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile". Despre justiţia germană. —■ „După felul vinii se dau şi pedepsele: pe trădători şi pe fugarii de oiaste îi. spânzură de copaici; pe mişei, pe fricoşi şi pe sodomiţi îi înneacă în nămolul bălţilor"... Despre educaţia tineretului, „....cineva dintre căpetenii, ori părintele său, ori rudele îl împodobesc pe tânăr eu scut şi framee: aceasta este la dânşii lîmibrăcarea toigei, aceasta cinstea cea dintâi a tinereţii. Până atunci ei face parte din familie, de acuma din obşte". „A fi în toată vremea împrejurat de-o mulţime mare de tineri tot unu şi unu aceasta-i cinstea, aceasta puterea lor, podoabă ’n timp de pace, scut iîn timp de război". „....Numai atunci (după uciderea unui duşman) spun că au răspuns preţul naşterii lor şi sunt vrednici de patrie şi de părinţi"... Despre legea morală a căsătoriei, „....la dânşii căsniciile sunt aspre şi’n nicio altă privinţă n’ai putea să lauzi mai muilt moravurile lor". „Şi, pentruca femeia isă nu se creadă străină de gândurile unei vieţi vitejeşti şi scutită de întâmplările războaelor, i se vesteşte, prin chiar acest început sărbătoresc al căsniciei, că ea vine soaţă ostenelilor şi primejdiilor bărbatului, că e gata să rabde şi să cuteze acelaşi lucru în timp de pace, acelaşi în timp de război — aceasta doar înseamnă cei doi boi înjugaţi, ,calul gata de luptă, şi armele dăruite — ică aşa trebue să trăiască femeea, aşa să .moară, şi că toate acestea ea le primeşte ca isă le lase neştirbite şi nepângărite la copiii săi, pentruca apoi să le primească nurorile şi iară să fie lăsate moştenire nepoţilor". „Deci femeile trăesc îngrădite în curăţia lor, nestricate de momelile petrecerilor şi de aţâ-ţăirile ospeţelor. Să-şi trimită în taină scrisori de dragoste, nu ştiu nici bărbaţii, nici femeile (Literarum secreta viri pariter ac femine ignorant....) Da un popor aşa de mare. preacurviile sunt foarte puţine şi pedeapsa lor, lăsată în seama bărbatului, se dă pe loc: cu părul tăiat şi’n pielea goală bărbatul o alungă pe femeie din casă, sub Ochii rudelor, ş’o poartă ’n bătăi prin tot satul. Căci femeia desfrânată n’ar nicio ier- tare: ea nu-şi poate găsi bărbat nici cu frumuseţea, nici icu tinereţea, nici cu averea... In felul acesta, femeile au parte numai de iun 'bărbat, după cum au numai un trup şi numai o viaţă, pentru ca ele să nu alunece ia altul nici cu mintea, nici cu pofta şi pentru ca să le fie drag nu bărbatul, ci căsnicia"... Despre cinstea germană. „Acest popor fără viclenie şi nefăţărit, îşi desvălue şi astăzi ascunsele inimii când li ise desleagă limba, la un pahar de vin; de aceea, părerea tuturor, deschisă şi pe faţă, a doua zi se desbate din niou şii fiecare vreme rămâne cu rostul ei: ehibzuesc icând nu ştiu să se prefacă, hotărăsc când nu pot, greşi". „A da bani cu dobândă şi a lua camătă e ceva neştiut şi de aceea el se păzesc de lucrul acesta mai bine decât dac’ar fi opriţi de lege". „..norocul îl socotesc printre cele îndoelni-ce şi virtutea printre cele sigure. „Cea mai bună mărturie despre vitejia şi puterea lor este că ei nu au nevoie să umble cu strâmbătăţi, ca să fie- deasupra celorlalţi". , Ne oprim aci. Cu greu, fiindcă trebue să lăsăm în carte, în aşa de -armonioasa traducere a domnului Naurn, părţi neasemuit de frumoase. Dar din puţinele pasagii citate se va pricepe, sperăm, şi valoarea- obiectivă -a „Germaniei" ca doicumen-t de istorie vie şi arta de mare tălmăcitor a învăţatului profesor dela universitatea clujană din Sibiu. Traducerea aceasta, a treia după câte ştim în limba română a „Germaniei", e un model de conştiinciozitate şi de realizare literară. Este atât de pr-oaspăt marele Tacit şi atât de substanţială istoria germanilor săi, aşa de justă, de esenţială şi de cuprinzătoare analiza rasei de minunaţi oameni ai nordului şi ai tuturor timpurilor, că ai impresia .că e ide eri, de azi, de mâine, de acum această incomparabilă „Germanie". Şi este chiar atât de importantă şi de actuală, că putem afirma că numai întoreându-ne lângă Corneliu Tacit putem înţelege just destinul măreţ şi uriaşul act de voinţă eroică al rasei germane din zilele noastre. Mai mult: cine v-rea să şi-l expili-oe pe AdOlf Hitler, această „ma-r-e inimă a credinţei germane", cum i-a spus după dramatica sa eliberare Dulcele Musisoliini, trebue să mediteze pe aceste pagini de -aur. „De origine Cermanorum", fiindcă Tacit l-a intuit, l-a prefigurat întocmai cu optsprezece veacuri în -urmă. , AL. GREGORIAN 472 © BCU DESPRE BASMUL LUI P. ISPIRESCU t Nimic mai universal ca povestea. Pretutindeni, la toate popoarele, găsim aceleaşi motive ^ o aceeaşi cenuşăreasă sau fată cuminte a moşneagului şi alta a babei, vicleană, răutăcioasă şi leneşă, împăraţi bătrâni, prinţi frumoşi şi viteji; şi un acelaş fundal miraculos; masă aşea-ză-te, masă scoală-te, munţi şi păduri ce se ridică la un semn, sgripţuroaice ce rod copacii şi piatra munţilor, vrăjitoare, balauri, uriaşi, oglinzi vorbitoare, toate elemente comune ale basmelor de pretutindeni. Iar cel care stăpâneşte şi învinge această lume supranaturală prin forţe ce-i vin în ajutor — o gânganie pe care nu a omorît-o, un pom pe care l-a curăţat sau o arătare cruţată, este simplul om devenit ca prin minune un Făt-Frumos. Şi din întreaga fabulaţie se desprinde un sentiment de bucurie, de optimism şi mai ales de trăire intensă, de încordare cu care se urmăreşte desfăşurarea întâmplărilor dela prima până la cea din urmă. LDatorită acestor predominante universale s’au formulat şi câteva teorii privitoare la origina comună a basmelor:j că ele s’ar fi format în Germania şi apoi s’au împrăştiat la toate popoarele europene, cum susţineau fraţii Grimm, ori — după Benfey — în India, iar după Lang şi Taylor în sufletul celor dintâi oameni. O diversitate de probleme şi discuţii, ce au preocupat secolul trecut atât în Apus cât şi la noi. Astfeljjoriintre teoreticienii mitidlogizanţi, adepţi ai fraţilor Grimm, a fost Al. I. Odoibeseu. Acesta, în aifara celor sorise în prefaţa la „Poveştile unchiului sfătos", el însuşi compune „Zece basme mitologice", în care cunoştinţele sale de antichitate se îmbină minunat cu un mare talent de povestitor. Şi deşi Haşdau era pătruns de aceleaşi idei ca şi de cele indianiste ale prietenului său Benfey, isbuteşte să se sustragă de sub imperiul lor, pentru a proclama că „basmul nu s’a născut într’o epocă sau într’o ţară oarecare, ci pretutindenea, s’a născut odată cu naşterea omenirii". O concluzie pur modernă ce se impunea ca o rezultantă firească a unei concepţii proprii despre basm şi folclor în genere. Influenţat de Sahiopenhauer, Haişdeu isusţinea că omul are două organisme: un organism al vieţii în stare de veghere şi altul al visului; că „răsfrângerea somnului în veghere este basmul, oare constitue pentru om literatura visului, o literatură întemeiată şi ea, ca şi aceia a vegherii pe observaţiuni, dar prin observaţiuni nu pe organe corporale ci prin celălalt organism, prin „Traum-organismus" al lui Schop-penhauer" (Cuvinte din Bătrâni I, p. 34). De toate aceste teorii se pare că Petre Ispi-rescu a rămas străin, chiar când admiratori ca Odobescu i-au dat imbold să scrie o literatură mitologică^ Rolul lui a fost cu totul altul şi mult mai simplu: de tipograf trăit în lumea cărţilor şi într’o atmosferă aparte, ce-1 punea în contact cu un cerc de prieteni aleşi; de aici s’a născut interesul lui de a scrie şi de a publica. De a ţscrie într’un fel foarte personal, al unui povestitor anonim de mare talent, ca atâţia alţii ce trăesc şi mor cunoscuţi doar de massa largă a poporului şi într’un ton ce păstrează cu cea mai mare stricteţe legile tradiţiei orale. In aceasta stă deosebirea esenţială între Ispirescu şi Eminescu sau Creangă. Căci pe când cei dintâi ridică un material în sfera artei culte, în dosul căruia au toată grija de a păstra aroma povestirii populare, la Ispirescu se păstrează esenţa tradiţiei orale, a basmului povestit de aducere aminte, din memorie într’un stil propriu .unui astfel de gen. . Se ştie că Petre Ispirescu a scris cele mai frumoase şi caracteristice basme româneşti din aducere aminte, aşa cum le-a auzit în copilărie, poate de nenumărate ori dela tatăl şi mama sa, ori dela alţii. Un fapt preţios, pe care el însuşi ni-1 relatează în repetate rânduri. De întrebăm astăzi pe un bun povestitor de basme de unde şi de când le ştie, ne va răspunde că aşa le-a auzit „în copilărie" dela bunul sau străbunul său. Şi aceasta altădată cu atât mai mult cu cât viaţa era mai legată de comunitate, când fiecare îşi ritma existenţa într’un acelaş cerc tradiţional de întâmplări şi trăiri repetate obsedant. Un acelaş basm se poate ca Ispirescu să-l fi auzit de nenumărate ori, în-tipărindu-i-se în memorie ca pe o placă de ebonit, astfel că reproducerea lud devenea aproape mecanică. Din atenţia noastră tocmai această viaţă comunitară trăită de Ispirescu nu trebue pierdută din vedere. Ea aduce o factură tipică artei Lbasmului său popular. închegat pe o formă stilistică de gen rememorativ, cea care determină structura povestirii este memoria. O memorie mai puternică sau mai slabă, mai impresionată de anumite întâmplări şi expresii metaforice, iar în acelaş timp descătuşată de anumite forme rigide de metrică, ritm sau rimă — ca la cântecul popular. Susţinută îndeosebi de fantezie, o lacună de aducere aminte în desfăşurarea continuă a povestirii, un gol creat în memorie, este umplut de nesfârşita gamă de motive şi variante, pe care povestitorul le are în depozitul său la în- 473 © BCU demână, sau sunt create momentan de însăşi pura sa fantezie. Un joc din care se încheagă ca din plasma sa proprie basmul, joc facilitat de o logică specifică a povestirii populare^ In epoca romantică a fraţilor Grimm, iar la Români a lui Ispirescu, acest fenomen era mult accentuat de o imaginaţie bogată şi sentimentalitate puternică. In virtutea acestor dispoziţii sufleteşti, s’a impiuis o proiză poetică prelucrată şi recreată, bine şlefuită prin procedee cunoscute şi de Alecsandri. ; Căci Petre Ispirescu a fost pentru basmul românesc ceeace fusese bardul dela Mirceşti pentru versul popular al baladelor şi doinelor. El a fost cel care i-a definit un stil al său. începând cu o precizare de pură ortografie, continuând cu stabilirea de flexiuni normale, de alegere şi creare chiar în ton popular de cuvinte proprii acestui gen^ aducând modificări la un text pe oare când nu-1 avea comunicat de cineva, îl avea în minte, introducând părţi noui sau omiţând altele, — procedee ce toate aveau o ţintă: să realizeze un epic cât mai gâlgâitor. De s’ar avea manuscrisele sale, desigur că s’ar putea identifica întregul atelier de făurire a basmului românesc. Acestea llpsiindu-ne, ne stau totuşi la dispoziţie, ca simplu indiciu, redacţiile diferitelor ediţii, publicate de însuşi Ispirescu. Aşa, spre exemplu, între „Tinereţe fără bătrâneţe şi vieaţă fără moarte", publicat în „Ţăranul Român" din 1882, şi redacţia ultimă este o simţitoare deosebire. In cea din urmă se vede cum Ispirescu a introdus noui adjective, cuvinte mai alese şi forme populare adecvate, cum a adus o concordanţă a timpurilor, — în deosebi înlocuirea perfectului compus prin perfectul simplu, a Impus o nouă turnură frazei mai sigură şi mai armonioasă, cu o aromă mai populară, înlocuind peste tot vorbirea indirectă prin cea directă. Şi toate acestea pentru a da mai multă rigurozitate stilistică. In altă parte, am urmărit cu deamănuntul întreagă această prelucrare şi definitivare a formei de basm la P. Ispirescu. * In ziarele şi revistele în care au fost publicate basmele române, Petre Ispirescu le însoţeşte cu câteva note cu indicaţia izvorului avut. Ele au fost reproduse şi în ediţiile ce au urmat. Să transcriem câteva după ediţia Cartojan şi Iorgu Iordan. La primul său basm găsim: „Povestit de tata, şezător în Bucureşti, mahalaua Udricani, între 1838—1844. Publicat pentru prima oară în „Ţăranul Român" din 1862. Povestită de d-na Jeorjean, din Bucureşti, str. Clopotari, 1877"; „povestit de mama între 1838— 1847. Publicat pentru prima oară în „Ţăranul Român" 1862. „Comunicat de fratele meu George şi cules dintr’uin sat din Vlaşca". „Aicest basm l-am auzit dela o calfă de bărbier în copilăria mea. Publicat pentru întâia oară în „Legendele sau basmele Românilor" 1872". „Povestit de un soldat din satul Bulbucata, judeţul Vlaşca, la 1864 şi comunicat de fratele meu G. Ispirescu". „Povestit de mama". Publicat pentru întâia oară în „Ţăranul Român" în 1862. „Povestit de un oborean din Bucureşti, muncitor la presa mecanică de tipografie". Din aceste note se pot reţine două date: o diversitate de persoane ce i-au povestit sau comunicat basmele, persoane foarte diferite ca funcţie şi straturi sociale; în al doilea rând, că le-a auzit în copilărie, în deosebi dela părinţii săi, un fapt dela sine înţeles că în icea mai mare măsură basmele acestei culegeri sunt reproduceri mai mult sau mai puţin fidele memoriei lui Petre Ispirescu ori sunt simple recreaţii ale acestuia în formă şi stil popular. Ceeace trebue accentuat este că ele, fie scrise după propria-i amintire sau comunicate, fie recreaţii în tonul fanteziei populare, rămân străine de un element cărturăresc. Niciunul nu este o transpunere directă sau o prelucrare după o culegere tipărită, franceză sau germană, ci totdeauna cum se găsea în gura poporului sau cum ar fi trebuit să se găsească, basmele reprezentând o structură şi un stadiu al caracterului povestirii ce circula în gura mulţimei. Când Ispirescu a vrut să scrie la îndemnul unui admirator al său — al lui Al. I. Odobescu — o serie de povestiri, după izvoare cărturăreşti, mitologice, atunci le-a grupat în: „Din poveştile unchiaşului sfătos, basme păgâneşti". Acestea, cum preciza şi Odobescu în prefaţă' încercau „să împrospăteze anticele povestiri păgâneşti ale elinilor, sub formă populară", pentru care scop povestitorul nostru „s’a apucat cu mare răbdare să citească seara acasă, cărţile învăţaţilor, câte nu avusese prilej a răsfoi în copilărie; apoi dintr’însele trase, scoase şi stoarse cu meşteşug tot ce trebuia ca să desluşească pe cei neînvăţaţi". încolo, „Legendele sau basmele Românilor" sunt adunate — cum mărturiseşte — din gura poporului. Ele redau structura fanteziei şi stilul poporan, purtând în miezul lor o aceeaşi pecete caracteristică a basmului în genere, fie el german, slav ori francez. De aici trebue să se pornească în consideraţiile ce se fac pe marginea contribuţiei lui P. Ispirescu. Că felul său de a povesti se întâlneşte cu al lui Creangă, — cunoscuta formulă „ce e Creangă pentru Moldova, este Ispirescu pentru Muntenia", — aceasta numai ca 474 © BCU trăsătură comună romantică a veacului său, de subordonare la creaţiunea populară. Altfel, basmul lui Ispirescu e cu totul deosebit de al celorlalţi. In timp ce la cei dintâi se observă cum materialul poporan, ca stil şi substanţă este in-chingat în logica tare a procedeului artistic cult, la Petre Ispirescu se păstrează structura stilului şi fabulaţiei poporane. * ^Cuprinsul tipic al povestirii şi poziţia ei de transmitere orală, îi creiază şi o structură formală, stilistică, deosebită de a 'Celorlalte specii literare. Plecând dela premiza că basmul este povestit în faţa unui auditor, oare vrea să ui-mărească cu interes cuprinsul întâmplător, să fie antrenat de şirul anumitor evenimente şi să i se creeze o stare de efuziune optimistă, povestitorul trebue să facă uz de toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie pentru a da acestuia o formă cât mai impresionabilă. De aceea vom găsi la asemenea specii ca predominantă stilistică convorbirea, dialogul. Eroii, fie ei oameni ori creaţii mitice, fie un condur sau o oglindă, vorbesc între ei, dialoghiază Acest procedeu este tipic, fără el nici nu s’ar putea concepe un basm. Cu cât dialogul este mai întrebuinţat, cu atât se poate trage concluzia că povestirea a fost gustată de auditor, fiind vie. Dialogul aduce până şi o anumită formă sintactică. In basmul lui Ispirescu de exemplu, predomină cu precădere persoana întâia verbală şi un timp al prezentului, combinat cu pcrfectul.j In prima redacţie a unor povestiri predomina perfectul compus, care apoi a fost înlocuit. Aibert Wes-selski în a sa „Versuch einer Theorie des Măr-ehens“ susţine printre altele că în anumite regiuni germane, suib influenţa scrisului, a icărţii şi a ziarului;, unele din poveştile frăţiilor Gnimm sunt redate în forma de imperfect, în loc de perfect. Argumentul poate să fie just, deşi el pare a se subsuma unei concepţii proprii, de derivare a povestei din «literatura cultă. Cred că o anumită formă verbală îşi găseşte explicaţia mai mult într’o tradiţie linguistică a re-giunei,' într’o î-ndlinare specifică lacului d!e a vorbi. Aşa de ex. Ispirescu ca muntean, face uz pe lângă prezentul povestirii de perfectul simplu, ca formă caracteristică munteană, pe când un Creangă de perfectul compus, ca tipică Moldovei. ^Concomitent cu aceste legi sintactice ale basmului vine în mod firesc şi un ton fa-bulativ al său propriu. Povestitorul poporan în susţinerea cu succes a artei sale nu se împiedică într’o redare complicată a peisajului sau portretului Pregnant în formularea sa, exprimă metaforic în simplitatea lui toată bogăţia 475 de simţire şi fantezie colectivă. Portretistic, pe ton popular, Ispirescu descrie„Ea zicea fiului său că nu se poate să fie bărbat, fiindcă vorba curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa de gingaş, încât îţi venea s’o bei într’o bărbăcuţă de apă, perişorul subţire şi stufos îi cădea pe umeri în unde, faţa-i are pe vino’ncoace, ochii ăia mari, frumoşi şi vioi, ce te bagă în boale, mânuşiţa aia micuţă şi piciorul de zână, şi, însfârşit totul nu putea să fie decât de fată, măcar că se ascundea sub ţoale băeţeşti“. Prin descriere se observă cum elementul narativ este prezent, într’o aceeaşi formă îl găsim şi in prezentarea pur descriptivă, de alb pe negru: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dar când fu de trecut peste hotarele Geonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pârlită". ^Repetiţia ca şi la cântecul poporan este departe de a fi supărătoare, din contră susţine şi are rezonanţă metaforică.^ Exemplele stilistice ar putea fi înmulţite. Ele n’ar argumenta decât că basmul lui Ispirescu păstrează toate elementele formale şi psihice ale vorbirii populare. * • Un acelaş nesfârşit şir de motive şi variante ce se găsesc răspândite pe întreg globul pământesc, o artă proprie povestirei orale ce trebue să-şi fixeze limitele la psihologia celora care ascultă şi în acelaş timp să accepte ca firesc limba populară, — toate sunt elementele constitutive ale povestirii populare. Geeace o-rânduieşte însă aceste elemente ca o baghetă magică este genialitatea celui care povesteşte. ^Povestitorul este cel care dă tonalitate proprie povestirei.j .Pietre Ispirescu ţinânid seamă instinctiv de toate aceste elemente ale tradiţiei orale, dl este cel care imprimă basmului românesc un caracter propriu. Iar acest caracter poartă pecetea sufletului şi genialităţii sale numai în măsura în care a ştiut să rămână în ambianţa tradiţiei orale, să-i organizeze aceste elemente şi să le topească în şi din însăşi genialitatea neamului. In această simbioză sublimă stă desigur şi caracterul de etnicitate a basmului. Căci închegat din elemente atât de eterogene, există totuşi un basm specific german, un altul francez sau românesc. (Este o putere miraculoasă ce trece dincolo de marginile fireşti ale înţelegerii noastre, în virtutea căreia elemente atât de disparate se etnicizează, capătă o coloratură a locului şi a ncamului.jUn prinţ indian sau o formă mitologică germană se schimbă ca © BCU prin farmec, ca „în poveste1*, într’un Făt Fru- la Till Eulenspiegel, care se orientalizează, se mos românesc sau într’un balaur al pădurilor schimbă ca prin farmec în Nastratin Hogea, tracice. Este un acelaş fenomen ce se întâlneşte, spre exemplu, şi la un cunoscut erou apusean, GH. VRABIE CRONICA CQNSTANTIN-STELIAN: AUR UE (ÎNTUNERIC. Versuri. Bucureşti, 1943. — Aur de întuneric îşi întitulează d. Constantin -Stelian volumul de poezii petrolifere, — după cum d. Cezar -Petrescu în 1934 publicase un roman cu titlul Awrul negru. Asemănarea titlurilor este evidentă, dar sensul lor ou totul deosebit. Aurul negru al d-lui Cezar Petresicu este bogăţia sub-pământeană, puturosul smârc cătrănit care se preface în 'comoară nepreţuită, ghiftui-nd oasele de bani ale capitaliştilor. Aurul de întuneric al d-lui Constantin Stelian vrea să fie bogăţie poetică, izvor de inspiraţie,, motive şi temă pentru o alcătuire desin-teresată, şi fireşte, desprinsă de sensurile şi aspectele sociale ale exploatării industriale. Cum a -ajuns d. Constantin Stelian la aceste motive poetice, -cu totul inedite în lirida noastră ? Trăindu-şd copilăria la Câmpina, cunoscând această urbe sub îndoitul ei aspect, — de s-alaş patriarhal pentr-u refugiul voluntar al lui B. P. Hasdeu şi N. Grigo-resou, — dar şi de rapidă şi uluitoare industrializare, -când sondele petrolifere au schimbat aspectul târgului şi viaţa locahiicifar, — d-sa printr’o fatală influenţă a mediului s’a oprit la -acest din urmă aspect. -Când după scurgerea anilor, rezervo-riile subterane au fost secăt-uit-e de bogăţia lor, — d. Constantin Stelian reîntorcândiu-se la Câmpina, -cu amintirea trecutului, n’a mai aflat decât -un dezolant cimitir, cu sonde părăsite în Iote de cruci, ou ava-tarele -unei prăbuşi-ri inevitabile în structura blestemată a tocului. înainte de a ne pune întrebarea dacă materia industrializată poate constitui sau nu un motiv poetic, — trebue să recunoaştem că d. Oonstantin-St-elian a avut emoţia trăirii contemplative a acestui mediu-, şi că senzaţiile de odinioară l-au urmărit multă vreme, până când s’au prefăcut în vers. Taţi poeţii s’au inspirat din mediul existenţii lor, oprindu-se l-a oate-goria impresiilor oare- le erau specifice, şi este de mirare că înt-r’o ţară cu forţă ale curentului respectiv şi judecata ei se mărginea să -constate d-a-că o oţperă literară -diată este sau nu în -ritmul şi în pasul curentului respectiv, valoarea -ei fiind po-ziitivă sau negativă î-n mă-jura în care s-e -constata aparenţa s-au îndepărtarea operei date de centrul de gravitate al ideologiei curentului la modă! De aceia toată greutatea, imensa greutate, pentru u-n critic era ş-i va rămâne elabora r-ea undi criteriu -care isă poată a-vea obiectivitatea necesară de a depăşi toate -aceste isme şi de a constitui totuşi -u-n instrument de cunoaştere critică şi de surprindere a valonilor -oonsitu-tive ale operei -de a-rt-ă -cercetate. -Dar nilci -aci nu se poate opri criticul. Constatarea valonii estetice nu poate fi -organizată, aşa icuim m-uită vreme s’a crezut, pe um plan indiferent de universalitate, el în anumite cadre mai restrânse, -oadre pe care le.-costituia-u două fenomene fundaim-enitail-e pentru -opera literară î-n special: expresia li-nguistică proprie şi -fundalul etni-c -corespunzător. Pe de altă parte, surprinderea valorii estetice nu însemna numai o simplă consemnare a prezenţei fenomenale a operei, ci pretindea şi o valorificare In sensul viitorului, în sensul luli -cum ar trebui să tfie, Ifără a î-nlsemna, prin aceasta că se transforma operaţia critică într’un manual de artă practică cu reguli, canoane, rubricări şi îndrumări. Precum ise vede -sarcina devenii®, în felul acesta foarte delicată şi foarte subtilă îmbrăţişând, tematic câteva momente caracteristice: a cunoaşte, a discerne, a valorifica, a determina ambianţa expres-ivă şi în generalitate şi în specificul ed, şi par ticul ar ui -şi -universalul. Să nu vi se pară introducerea a-ceaSta prea lungă pentrucă nu ne-aim depărtat de lo-c de subiectul nostru. E vorba mereu (de Dl. Ca-ra-co-stea şii de ultimul său vol-um. il-ntr-adevăr d'-lui Caratoostea 1 s’-au impus, del-a început to-a-te a-ee-sle imperative. -Iar volumul acesta de „Critici” fixează -tematic şi definitiv poziţia- d-sale critică to-cmad în sensul -celor ide mai sus. Opera literară trabu-e privită -ea un fenomen, -deci analizată sistematic în ultimele ei elemente, în acest sens. Rezultatele analizei vor trebui apoi regrupate întf’.o sinteză^ unificatoare şi intuitivă pentru ia permite stabilirea valorii estetice. Această valoare va trebui însă raportată constant la fundalul permanent al operei: expresie lingui-st-ică sub oare este însă realitatea noastră etnică. Şl în fine valorificarea critică va trebui să con- ducă la putinţa surprinderii evoluţiei în viitor pe de o parte a artistului luat ca personalitate creatoare iar pe de altă parte să fixeze poziţia acestuia în marea familie etnică specificând atât contribuţia pentru prezent cât şi perspectivele pentru viitor. D-sa este oohvinls că până î,n prezent literatura noastră a prezentat un a-nume caracter aa.re va -ceda locul în -viitor unui caracter nou. Cu alte cuvinte ştiinţa critică îşi poate asuma rolul nu numai de a constata prezentul, ci şi -de a prevedea- evoluţi-a viitoare. Rămâne numai să fie găsit criteriul intrinsec de judecare a operei literare. Şi d'-sa -crede a-1 afl-a în descoperirea -unei dualităţi, a unei po-jarităţi între care se constitue o anumită tensiune -a-vând drept finalitate -creaţia estetică. Dualitatea aceasta nu este însă numai specifică fenomenului estetic luat separat adică operei de -artă, -oreaţiuinie-i, ci ea -se află-, ulterior, -determinantă cauzală chiar lîn creator, chiar în destinul! artistului. Nu înseamnă înisă de aci -că ar fi vorba de vechea concepţie -a -explicării operei prin om, -ci de cu totul altceva. Tensiunea pe care o descoperim în creaţie nu -aparţine n-ulmiai creaţiei, ci şi creativităţii. Prin noţiunea aceasta nouă -de -creativitate -autorul îniţ-eleg-e -prezenţa unea corespondenţe precise între creato-r şi opera lui. Tensiunea -creatorului -constituind destinul a-oest-uiia îşi află un. -corespondent în tensiunea polarizată a operei de artă respectivă. Rămânea de văzut -numai dacă -acest criteriu este (universal -adică dacă poa-te fi -aplicat oricărei opere literare -autentice. Nu trebue bineînţeles -să confundăm tensiunea -aceasta polarizată dualist -cu vechea m-etioidă literară a contrastului atât de -dragă romantismului, de pildă. In vreme ce pentru romantism contrastul e-s-le o -simplă tehnică artiffirilală, Căutată, voită, î-n concepţia d-lui . -Garaco-stea contrastul care rezultă -din. -tensiunea polarizării dualiste face parte atât di-n destinul creatorului (constituind astfel -momentul creativiăiţiii) -cât şi dm structura absolută a operei respective (constituind — prin corespondenţă — structura creaţiei propriu zise). -Criteriul rămâne numai să fie aplicat acum operitor literare şi autorilor ei. D-aci o dublă sarcină -analitică: s-ă se determine prezenţa ten-siunei dualiste mai întâi în procesul -creativităţii ş-i apoi în creaţie. începând -cu siine însuşi, autorul constată p-ersonal -că tensiunea aceasta esie prezentă -la el însuşi tocmai Kni -dimensiunea a-oestor poli: -creativitate Şi -creaţie. iRrimul autor la care se aplică procedeul este însuşi domnul Carscostea deci. Restul volumulu-i $1 -oo-nistitue trei studii -compacte, neegale ca întindere, dar î-oa-rte -cumpănite ca -adâncime analitică şi verificare -sintetică intuitivă- -G-alactioni, B-rătescu-• 479 © BCU Volmeşti şi Cervantes, In toţi aceşti samiitori procesul tensorial :ail ‘dualităţii apare evident din studiul întreprins de autor. Dualitatea cer şi pământ constitue diamantul de tensiune care va detennra tragicul din opena Hui ‘Galaction. Acie-laiş proces de dualitate şi de tenlsiune corespunzătoare înl operia lui Brătesou-Voimeşti se cristalizează în eroii acestuia, în eeiiaoe ar merita şi ceaace au, dreptate şi nedreptate, mediul şi neputinţa de adaptare la mediu, evidente în toţi eroii acestui scriitor. Dacă pentru Galacticn autorul a stăruit mai mult asupra aspectului creaţie, în Schimb studiul închinat lui Brătesou-Voineşti este o echilibrare perfectă între analiza, prodesului de ‘creativitate şi a structurii interi-osre a creaţiei. In fine, în ceeace priveşte studiul întreprins asupra lui Cervantes ‘descoperă atât tenlsiunea duală din viaţa scriitorului cât şi în opera lui, polarizarea tensiune! evidenţiindu-se în figurile iui Don Quichotte şi Sandho iFamisa, adică visul idealul, iluzia şi realitatea. Rămâne de văzut dacă şi în studiile ce vor urma criteriul d-luii Garaoostea îşi va menţine valabilitatea. Dată fiind însă generalitatea lui nu CRONICA „DEMOAZELA MĂRIUŢA“, Balet în 3 tablouri, Scenariul de Apriliana Medianu, Muzica de Mhhail Jom. — In stagiunea trecută „Opera română", din Bucureşti şi-a înscris în repertoriu, ou un răsunător succes, baletul „Demoazela Măriuţa“, care, în domeniul creaţiei şi în istoria culturii româneşti, este unul din evenimentele cele mai importante pe care muzica de scenă le-a putut produce în vremea din urmă. Atât prin substratul ideiic, prin substanţa muzicală şi prin planul scenic, bâletifl „Demoazela Măriuţa" este o impresionantă întruchipare artistică a unui moment de istorie şi spirit românesc, magistral realizat prin graiul muzicii şi al coregrafiei. Germenii provenienţei scenice a lucrării, sunt de aflat în activitatea literară şi critică, puţin cunoscută şi apreciată, a lui Alexandru Antemireanu, din care, pentru dovedirea asouţimiii şi pătrunderii simţului critic al autorului, este de reamintit volumaşul de „încercări" întitulat „Junimea şi roadele ei". Constatând, între altele, lipsa unor informaţii sigure şi îndestulătoare cu privire la desvolta-rea literaturii române între 1830 şi 1870 •— el scria în jurul anului 1900 — Antemireanu se adânceşte în studiul evenimentelor care stau mă înldoiesc că vom putea descoperi aceiaşi tensiune dlramatieă şi în Faust (iar paralel în destinul uriaşului Goethe) şi în Mizerabilii lui V. Hugo, şi poate chiar în opera uluitorului rânjet de genială ironie a lui VOltatire, şi în dramele lui Shaikespeare şi Sra teatrul Iui Caldetnon, şi La Bernard Shaw, şi la Ibsenl în IBrand mai tu seamă şi în opera lui Emineseu. Noi aşteptăm cu legitimă curiozitate viitoarele verificări. Sunt în deosebi ouriois să aflu aplicarea acestui criteriu la un Cezar Petrescu, la un Rehreanu, la un Camil Petrescu, în opera lui Nichiifor Crainic, Lucian Blaga, Oetaviun Goga, Canagiiale, C'oşbuc şi atâţia alţii. Rămâne ca deabia după aceea să încerc strecurarea unei întrebări asupra valorii determinative şi explicative a însuşi acestui criteriu. Opera fiind încă în curs de elaborare, orice judecată aisuipra ei ar apare şi nefondată şi pripită. Până în prezent înisă, ea este extrem de interesantă şi merită chiar şi până acum un examen mai adâncit Lucru pe eaire îil voi înloerca însă cu o altă ocazie. PETRU P. IONE3CU MUZICALĂ în pragul formaţiei actualului stat modern român, ajungând la concluzia că „revoluţia, unirea şi aducerea unui domn strein au fost cele trei mari1 puncte în juriul cărora s’a produs o serie de neîntrerupte agitaţii în spirite, cele trei focuri care dogoreau toate sufletele, făcând să clocotească întrânsele atâtea nobile năzuinţe". Atmosfera spirituală în care ia fiinţă ideia baletului „Demoazela Măriuţa" este formată din o astfel de „agitaţie în spirit", iz-vorîtă în preia jma revoluţiei dela 1848 şi provocată de mişcarea bonjuriştilor. Ea este înfăţişată într’o amplă şi sugestivă frescă, în romanul istoric „Din vremea lui Căpitan Costa,che“, în care Antemireanu Concentrează evenimentele din 11 Iunie 1848, veridicul faptelor şi precizia datelor fiind, ele însăşi, de mai mare valoare, de cât pretextul literar al unei iubiri nenorocite. Ceiace a fost ales, din acest roman, pentru alcătuirea scenariului baletului, este cuprins, în bună parte, chiar în ‘capitolul prim al lui. Apriliaina Medianu is’a oprit stăruitor la acest capital introductiv, în care sunt expuse ideile fundamentale ale romanului, la oare a adăoigat întrunirea tainică la o cârciumă dintr’o mahala şi „soareaua" oare se în- 480 © BCU cheie eu isbucnirea revoluţiei. Schiţa scenariului se iformează deci, pe temei de fapte istorice din sbuciumatele lupte care au fost diuse pontau ereiareia României de azi. In curentele die viaţă, de credinţe şi aspiraţii ale vremii, influenţele venite din lumea orientului greco-tuirc se eioaneaui ou ideile revoluţionare ale Apusului biruitor, având însă a se impune încetul cu încetul spiritul poporului, ale cărui isibânzi, din ‘ce lin ce mai însemnate, se măresc şi înmulţesc necontenit, cucerind progresiv şi definitiv toate poziţiile necesare triumfului Românismului. Alături însă de aceste înflăcărate s-bateri pentru, succesul ideilor de eliberare şi afirmare, poate chiar în dramaticul vălmăşag al luptelor, în toiul lor, în -gravitatea şi solemnitatea lor, pândea rtdiculul. Pune una lângă alta numai apariţiile vestimentare ale „foianijiuriilşti;lor“ şi „pantatonarilor" cu ale purtătorilor de -antireie, pentru ca isă presimţi cum, din contrastul tor, răsare germenul comicului. Spiritul care agită atâtea personagii se arată în aceleaşi 'contrastante reiali/t'ăţi, care provoacă la orice clipă, apariţia comicului, a volei bune, a umorului şi râsului. Oeiace Atemireamu scoate în evidenţă, oeiaice Observă şi descoperă eu aceiaşi agerime ca şi Fiilimon şi Ion Ghica, sunt lăutarii, muzica şi jocul. E zi de Paşti. -Maidanul din Dealul Spirei „gemea de lumea înghesuită împrejurul celor patru dulapuri mari. în oare se învârteau flăcăii, fetele mari şi copiii. împrejurul tor mişuna mulţimea celor carii nui-şi găsiseră sau nu aveau de gând să-şi găsească un locşor de stat jos. Mai încolo hore întinse alcătuite din tineri cu haine nemţeşti negre sau pestriţe, din femei şi fete mari, se mişcau vesele după viersul lin al cobzelor şi lăutelor. Iar pe sub umbrarele de lângă dulapuri, bătrâni şi, tineri, femei şi copii în (grupuri, se veseleau da glasul altor cobze, altor lăute şi alto* voci ale acelor trubaduri naţionali. Românul. pe • atunci, ca şi acum, nu făcea nici un chef fără lăutari şi, de lăutari, n’aveai unde să te mişei în zitua aceea, pe maidanul din D daltă Spirei”. Pentru compozitor, motive de sulgentii şi îndemnuri .stăruitoare de a surprinde şi rada atmosfera muzicală, astfel prezentată de romancier. Acţiunea (însăşi constă din conspiraţia bonjuriştilor, care se hotărăsc să aducă pe maidan şi să joace „Geamala”, prohibită prmtr’un afiş al cârmuirii, poate toiCmai pentru motivul că, faţă de stăpânirea rusească şi de reprezentantul ei, Zbirul Agiai (ân roman, Căpitan Costaidhe Chiorul), ea evoca orientul turco-arab, de unde fusese adusă 3ia noi pe vremea lui Cairagea, din caire pricină se şi numea „giamala iui Cara- gea“. Descrierile lui Papazoglu, I6n Ghica şi Olăneiscu ne informează că „Giamala era o momâe de femee mare, de 6 metri înălţime, ou 2 feţe, iîn faţă sus şi în dos era câte o oglindă pătrată, peste care atârnau pangliee de şic ce servi au în loc de cap; trupul ei era gros cât o butie. Ea era ţesută pe dinăuntru ou cercuri şi pe dinafară lipite cu hârtii colorate ; cămaşa îi era de coloare albă, faţa din spate şi şorţul din faţă de autoare roşie garnisită cu flori; în faţă avea două mâini împreunate la piept, ţiind un buchet de flori, tot asemenea şi în spate avea diouă mâini iarăşi împreunate (la piept, însă fără buchet. Această giiamailă avea uin om înăuntru, care o ţinea de belciuge, căci nu era grea, şi juca la cântecul lăutarilor: jocul ei era foarte domol, plimbându-se... Giamala juca pe strade şi la Moşi cu începere din ziua de Paşte până după Moşi, o chema toţi în curţile lor precum chi-amă astăzi (căluşarii" (Papazoglu). Astfel o descrie şi Antemireanu. Măr iuta, shţjmică în cârciuma în care bonjuriştii îşi ţin subversiva lor întrunire — altfel este tratată în romanul lui, Antemireanu., — intervine ca element de diversiune şi liniştire pentru Zbirul Agiei, care surprinsesie conspiraţia. In tabloul al doilea, care formează miezul acţiunii scenice şi oare, din (cauza importanţei lui muzicale şi (coregrafice, ar fi putut da numele piesei, Geamala este adusă pe maidan şi joacă în faţa bulcureştend-tor — geamala ca şi întreg cortegiul, — primită după cuviinţă, ®u jocuri, neastâmpăr şi voie bună, de întreaga asistenţă, formată din mahalagii, bonjurişti şi alte „obraze" amestecate prin mulţime. dŞi de astădată Măriuţa intervine pentru liniştirea Zbirului, care urmăreşte să aresteze pe bonjurişti, lovind -cu cnutul poporul strâns la petrecere, calcă în picioare Geamala şi întrerupe astfel veselia [generală. Punga unui grec bogat este pusă la contribuţie pentru ca Măriuţa (să meargă între timp la „Marşanda de mode" şi ,să devină „Demoazelă" elegantă,, formă în care va apărea la soiareaua din tabloul a.1 treilea, dându-se, faţă de Zbirul Agiei, drept dansatoarea trupei de operetă străină, tocmai, -sosită în ajun la Bucureşti. In momentul când — iîn acest -al treilea tablou — Barbu (Lăutarul cânta - - (cântec veritabil, nu numai mimare, — când soareaua era în to-i, iar „Demoazela Măriuţa" încerca zadarnic să facă „poante" şi să dovedească zbirului că este dansatoare de operă, şeful bonjuriştilor apare iîn s-cenă şi anunţă că Regulamentul organic a fost ars şi mişcarea revoluţionară, în -sunetele răguşite ale lui „Deş-teaptă-te, Române", se desllănţue. Zbilrul „aderă" 481 © BCU Cluj la mişcare, bine’nţeles, după ce poporul îşi astâmpără faiţă de el, setea de -răzbunare. Se conturează deci, din mulţimea variată a participanţilor ia adţiune, cele trei personagii centrale, „Demoazela Mânuţa", Zbirul Agiei şi Şeful bonjuriştilor, care fac să se întrevadă distribuţia motivelor muzicale principale. In concepţia lui Jena, caracterizarea muzicală a personajelor este însă mimai o parte a operei. Rol tot aşa de însemnat, dacă nu chiar de mai mare importanţă, revine caracterizării psihologice a masselor, a grupurilor. Mai mult, eeiace nimeni n’a avut intuiţia genială de a exprima o epocă, o mişcare, sun curent de idei, printr’o imagine 'cunoscută, a izbutit să realizeze J-o-ra prin ecourile, slabe la început şi de-alungui partiturii, puternice şi biruitoare la ânldheiierea ei, a fragmentelor de „Deşteaptâ-te, Române", care se impun ca un minunat mijloc de strângere, coordonare şi unificare a ideilor lîn jurul acestei ildei centrale, revoluţionare, fireşte, prin prisma umorului şi a comicului, văzute şi tratate. Elemente melodice din „Deşteaptă-te, Ro-mâne“ exercită asupra spiritului muzical al compozitorului Jora, atracţie deosebită. In deosebi, este utilizat de el, şirul ascendent al primelor cinci trepte succesive din gama minoră, care -formează începutul cântecului nostru patriotic. Fragmentul se află întrebuilnţat la Jora şi în baletul său „La piaţă", el constituind partea, finală- a lucrării. Dar şi mai ingenios folosit şi aplicat este acel pentadolrd, în muzica nolului. său balet,. „Demoazela . Măriiuţa", • el. sugerând năzuinţele .şi încercările de definire şi constituire a imnului revoluţionar şi, printr’a-ceasta, a ideii: de revoluţie însăşi. Abia .în tabloul ultim, oldată ou vestea izbucnirii revoluţiei, răzbate în orchestră şi şe. imprimă în spirite imaginea muzicală a immilui, şarjată, deformată de viziunea comică a situaţiilor şi de umorul compozitorului. Sensibilitatea patrioţilor rigorişti nu :are motiv s'ă fie neliniştită. Istoriceşte, la data când se întâmplă Icele înfăţişate în (scenariul 'Schiţat de Apriliana Medianu, „Deşteaptă-te, Române" nu exista. Melodia, da! Dar adaptată unor vremuri ale lui Grigor.e Alec-sand'rescul. Aceiaşi savuroasă aplicare comică îşi găseşte în .spiritul compozitorului, melodia ..Mar-siliezei", cântată la noi, -mai ales în vremea anterioară evenimentelor expuse în scenariul din „Demoazela IMăriuţa", sub denumirea de „Marşul lui Napoleon". Ea este întrebuinţată în muzica baletului, la începutul tabloului al doilea? ca marş al alaiului „Geamalei". , -Insă^soimptUoasia' arhitectură a muzicii lui Jora, nu se clădeşte mici pe motivele lui „Deşteaptă-te, Române", nici pe ale „Marsiliezei", ci pe viguroasele, năvalnicele ritmuri de jocuri româneşti. Fie împrumutând elemente 'tematice din folklorul nostru muzical, fie parodiind sau imitând altele, fie ereind motive originale, Jioira tratează partea muzicală a coregrafiei cu impresionante mijloace personale, neîntrebuinţate şi nevaloriificate până azi în muzica româneascăj Astfel este realizată 'întreaga latură de joc a baletului, a eăreii culminaţie este atinsă în cele cinci dansuri din tabloul al doilea, fără a se putea trece cu vederea însă şi „Poloa", „Valsul" şi „Genmparalele“ din ultimul tablou. Ingenioasele inspiraţii melodice şii impulsivele, irezistibilele încordări şi tensiuni de succesiuni ritmice ale dansurilor, un adevărat delir ritmic, au fost redate în scânteietoare sonorităţi orchestrale. Sunt în dansurile lui Jora deslănţuiri de vioiciune şi -creşteri dramatice, care formează paigini de muzică din cele mai originale şi mai reuşite pe care vremea noastră le poate înisiemma în istoria -artei, şi nu nuimai a celei româneşti. — Deşi în această operă a comicului’, -grotescul şi burlescul stau mereu lia pândă şi ameninţă valoarea -operei de artă, totul în lucrarea maestrului J-or-a se prezintă în forma desăvârşită a echilibrului clasic, -a măsurii, ordine! şi simetriei, a rotuiizimei, proporţiei şi unităţii stilistice. Chiar frecventele dizonanţe ale armoniilor sale, sunt topite în integritatea facturii, acidulând, piperând ansamblul, pentru ca nota -umorului, a volei bune, a comicului, să fie mereu prezentă şi -vie. Veridicul dă prilej compozitorului să plăsmuiască pagini de pictură muzicală, uneori de brutal realism; aparentele asprimi -ale (teatrului se păstrează tofiulşi în raza expresivă proprie şi în- . găduită artei Sonorilor. Credem că unele din cale mai reuşite'momente de acest fel, sunt cele în -oare, spre' sfârşitul ultimului tablou, se dansează în jurul Zbirului Agiei, care, „buşit" -până la exasperare, ascultă de sfatul Măriuţei ca să devină revoluţionar. Această convertire dă -naştere explozibilelor adcente, răguşite şi d-ogite, sub avalanşa trepidantă -a iureşului final, ale părţii a doula din melodia lui „Deşteaptă-te, • Române", soenă oare, în realismul ei’, aminteşte pe cea similară de„Frugeteii“ din „M-eistersin-g-er". Iar Măriuţa, -copilă din popor la început, fată de serviciu în cârciuma în care bonjuriştii se -adună pentru conspiraţia... aducerii Geamlalei, pune în vibraţie coarda lirică a compozitorului ,-oare-i -consacră ca temă, o graţioasă, delicată şi senină linie melodică. Această linie se modifică apoi, potrivit evoluţiei., sociale şi montate a eroinei, iiar odată cu des-voltarea „Măriuţei" în „Demoazelă", de sigur, 482 © BCU mai ales în spiritul lui Jora, nu putea rămâne neexploatată şi tratată conform situaţiei şi necesităţilor logice ale comicului muzical, ce zburdă sprinten şi sprinţar sau se revarsă în torente de voie bună sănătoasă şi românească, dând relieful şi coloratura proprie, originală, caracteristică a muzicii fericitului ei creator, Mihail Jora. La fel este tratată şi valorificată expresiv tema Zbirului Agiei; pătrunzătoare, autoritară şi sigură ca un semnal de trompetă, la apariţie, caricaturizată apoi, pe măsură ce autoritatea ei scade şi se afundă în ridicul, personajul pe oare ea îl reprezintă fiind legat burduf, bătut şi „iConvins“ să renunţe la... ceiace fusese şi însemnase. La soareaua din tabloul ultim, alături de vals, geampanale — toate autentic (? !) româneşti —, pentru a da pe deplin imaginea muzica, lă a vremii, Jora aduce pe scenă şi pe ,,Bar-bu Lăutarul", care cântă, acompaniat de vestita lui cobză, o romanţă de inimă albastră, care-şi află mai greu voita rezonanţă în spiritul auditorilor de azi, dar care consună de minune ou atmosfera particulară a Bucureştilor lui Vodă Bibesou. Pentru o muzică atât de finită, definitivă în ţelurile ei. expresive, ideia scenică şi realizarea gestică şi coregrafică devin probleme, care au de dat răspunsul, 'în primul rând, la întrebarea despre necesitatea însăşi a colaborării muzicii cu alte forme de expresie. Independent de imaginile optice pe care teatrul le pune la dispoziţie pentru realizarea scenică a operei, muzica conţine şi redă — prin mijloacele proprii ei, fireşte — ideile călăuzitoare carie alcătuesc laolaltă acţiunea. Este riisdat a adăqga elemente eterogene unei unităţi artistice, unei opere de artă, în care chibzuinţă estetică a creatorului pare a fi folosit cu strictă iconomie de mijloace şi icu magistrală stăpânire a tehnicei, toate resursele necesare pentru ca opera să fie definitivă, desăvârşită. Cine a ascultat în sala de concert cea mai mare parte a muzicii simfonice din „Demoazela Măriuţa1*, şi-a putut da seama cât de completă, definitivă, este opera. Adaosul scenic, comentarul gestie şi coregrafic şi complementul teatral, nu şi-au făcut simţită lipsa. Muzica ia răsunat în deplina ei unitate şi integritate, în toată impetuozitatea şi verva ei, eloquentă şi convingătoare, plină de duh şi voie bună. Răspunderea realizării scenice a baletului „Demoazela Măriuţa“, — înţelegem mai, întâi a planului de acţiune schiţat de Apriliaina Medianii, apoi transpunerea în mişcări corporale. atitudini, gesturi şi schirne, tălmăcirea coregrafică a muzicii lui Jora, şi-a luiat-o Floria Capsali. Decorurile şi direcţia tehnică a scenei a revenit pictorului Victor Feodorof, iar costumele, acestuia şi Elenei-Ţuchi Dinu. Pe cât de sigur a conceput Jora, şi a realizat muzica şi pe cât de unitar, pe atât de numeroase, disparate şi greu de coordonat îşi de contopit întrto unitate perfectă • - între ele şi împreună în marea unitate a efluviului sonor şi vizual care formează laolaltă opera —, sunt elementele plastice care intervin în înfăptuirea scenică. Dacă' în concepţia realizării scenice, autenticitatea istorică a locurilor, a costumelor, a mişcărilor şi a dansurilor intră fin calcul ca factor hotărâtor, se icere din partea celor ce poartă răspunderea înscenării, a acţiunii, a montării şi a întreg ansamblului de reconstrucţie ja realităţii din vremurile sugerate de scenariu, o informaţie ştiinţifică bogată şi temeinică. Alta este situaţia, când fantezia îşi ia asUpră-şi rolul de întruchipare a unui mediu de viaţă, aşa cum ar putea fi întrezărit sau inspirat ide capriciosul, dar logicul jde al plăsmuirilor muzicale. Evident, iîn cazul dintâi, realitatea istorică ar fi să însemneze numai materia primă, asupra căreia urmează să se săvârşească prelucrarea artistică, stilizarea necesară ! Nu si’ar putea afirma, cărei concepţii aparţine realizarea scenică a „Operei române" din Bucureşti. Puţinele idaite cunoscute asupra Bucureştiuliui de altădată îşi arată vag urmele în montarea tabloului al doilea. Cârciuma din primul tablou, mai puţin Chiar de cât salonul din ultimul, este mai convenţională, mai generală — poate fi îşi o Kneipe nemţească —, are prea reduse elemente asemănătoare >cu ceiiaoe putea fi un local public de periferie buicureşteană, oare a-dăposteşite conspiraţia bonjuriştilor. Pitorescul costumelor, varietatea îşi împestriţarea lor este în natura subiectului. Modelul lor este găsit în stampa de pe acea vreme (aflată în Biblioteca Academiei Române), dată în facsimil şi în romanul lui Antemireanu. Rolul de căpetenie al baletului rezidă însă în mişcările corporale, în realizarea coregrafică,’ în atitudini, gesturi şi mimică. Floria Capsaţi a făcut eforturi considerabile, pentru, ca, atât personal, în rolul Mânuţei, cât şi o:n calitate de conducătoare a întregului ansamblu al mişcărilor, mâi mult, ca izvoditoare a planului! Coregrafic complet, realizarea să fie la înălţimea muzicii. Rezultatele nu sunt de ignorat. Ele confirmă o serioasă preocupare de tetaildană, care, încântată de valoarea expresivă a propriei sale arte, uită aldeseaori că aceasta se realizează drept corespondent igestic al muzicii.. Nu s’ar putea spune că latura Coregrafică 483 © BCU este covârşitoare faţă de muzică. Dar firele (de legătură dintre cele două arte gemene, şi aşa — din pricina preponderenţei factorului muzical, finit în sine — destul de slabe, ameninţă a fi rupte şi a (învedera autonomia muzicii. Intr’un vioi ritm este redată scena iconspiratorilor, poate cea mai izbutită din întreg complexul mişcărilor corpului de balet. Rămâne încă de revizuit, de stilizat şi unificat, aproape întreg tabloul al doilea. Grupurile trebuiesc mai bine conturate şi delimitate, oricare ar fi concepţia de realism saiu verosimilitate istorică, de .,ve-rismo“. Arta vede realitatea prin prisma legilor sale de selecţie, ierarhizare şi valorificare a elementelor. Apoi, în acelaşi tablou, jocul coregrafic şi dramatic are momente de intermitenţă, ceialce stânjeneşte diesvoltarea elanului, tensiunea progresivă, creşterile spre punctele CRONICA MOARTEA REGELUI BOR1S III al Bulgariei, cu totul neaşteptată, a cutremurat adânc întregul popor de peste Dunăre şi a impresionat în dhip deosebit lumea europeană. Ordinea nouă, pentru care se dau luptele dramatice pe toate fronturile continentului, îşi asigurase într’înisul un puternic stâlp de susţinere aici în sud-est Regele Boris era un om prea inteligent ca să nu-şi fi dat seama din prima clipă de calamitatea bolşevismului şi prea înţelept ica să nu fi luptat un sfert de veac cât a domnit, cu un tact şi cu o răbdare extraordinară, împotriva acestei calamităţi, încadrându-şi silinţele prudente în atitudinea eroică inaugurată de puterile axei şi ale pactului tripartit. Pentru ţara sa, roadele acestei politici sunt vizibile în estomparea continuă a curentelor anarhice din lăuntru şi in creşterea statului pe măsura visului de unire a tuturor Bulgarilor din Balcani. In Regele Boris, Bulgaria pierde pe adevăratul ctitor al ei în forma pe care o are azi. A fost un monarh ideal, aşa cum şi l-ar închipui orice popor. Dacă persoana regală nu coincide totdeauna prin calităţile sale cu înnădită chemare a unei domnii ereditare, în făptura lui Boris (III forma regală se împlinea peste măsură cu personalitatea excepţională a omului. Pe chipul lui, pe care, asemenea celui al Regelui nostru Ferdinand, imaginea fotografică nu-1 reda decât sumar şi aproximativ, o adâncă viaţă interioară modela subţirimi şi nuanţe de nobilă distincţie spirituală, (Numai când îl priviai de-aproape, aveai revelaţia aristocraţiei intelectuale ce-1 împodobia. Conversaţia îţi întregea îndată de iculminaţie exprimate de muzică. In vălmăşagul din jurul Geamalei, oare trebuie să des-volte neîncetat încordarea dramatică, amplificând continuu intereslul spre a ajunge la culme în momentul apariţiei Zbirului Agiei, se produce o asemenea intermitenţă, care dă impresia unei slăbiri bruisce sau a unei desorieniări momentane, după care jocul este reluat; creşterea dramatică este astfel întreruptă. Este totuşi, credem, întâia oară, când asemenea probleme de artă (coregrafică şi pantomimă -sunt puse şi se (încearcă o soluţionare a lor. Soluţia dată de Floria (Capsali are meritul de a da la iveală neajunsurile, insuficienţele, şi a lăsa să se întrevadă posibilităţi numeroase de realizare a muzicii lui Jora -şi, în general, a baletului românesc G. BREAZUL MĂRUNTĂ această impresie primă. Era simplu în vorbă şi în gest fiindcă poseda o imensă bogăţie de suflet Ştia din studii şi din observaţie necontenită nespus de multe lucruri. Era botanist şi zoolog pasionat. Au rămas pe urma lui o serie de institute ştiinţifice pentru studierea florei şi faunei Bulgariei. îndeletnicirile naturaliste, prin oare îşi împrospăta spiritul pentru aspra sarcină de conducător regal, îi adusese titlul de doctor ho-noris causa al multor Universităţi străine. Pasiunea lui ştiinţifică:, departe de a fi un diletantism, îi slujea la cunoaşterea temeinică a pământului şi a poporului bulgar şi rezultatele ei se valorificau pe planul economiei naţionale şi al operei de luminare şi îndrumare a poporului. Nu ştiu în ce măsură era democrat, dar era un demofil exemplar, identificat ea nioiun alt monarh cu durerile şi aspiraţiile păturilor de jos, în folosul cărora a creat aşezăminte model. Com -baterea bolşevismului nu se face numai prin măsuri autoritare, ci mai ales prin opere de construcţie socială, oare să absoarbă în ordinai statului elementele destinate altfel să fie prada anarhiei revoluţionare. Regele Boris avea în plus pasiune pentru tehnică şi mecanică, era un des toinic conducător de locomotive îşi lumea lucrătorilor, care îl vedea adesea în costumul lor, îl simţea mai aphoape. Aşa se explică deloe, la moartea lui, doliul naţional n’a fost o formalitate oficială, ci o jelanie pornită din inima întregului popor, ţărani, lucrători şi cărturari. La mănăstirea Rila, sanctuarul Bulgariei din splendida singurătate a munţilor, trupul lui a foist aşezat lângă racla cu moaştele sfântului Ioan, 484 © BCU Sentimentul popular înconjură eu un nimb de sfinţenie pe marele monarh, care lasă în urmă o minunată pildă de sobrietate în viaţă, de mun că şi de evlavie, de înţelepciune care a ştiut, să ridice un neam până la superioritatea augustă a însuşirilor regale. Nu voiu uita niciodată momentul câncţ, în lun.t Mai 1941, mi-a fost dat să-l cunosc mai de-aproape. Urcam treptele sobrului palat din Sofia cu solia unei prietenii, pe care o oferea Bucu-reştiul în nulmele unor veacuri de comunitate spirituală şi a unor interese identice în perspectiva zilei de mâine. I-am vorbit fără ocoluri, simplu şi răspicat, şi am avut un răspuns substanţial, descojit de orice formulă diplomatică. Reînnoirea prieteniei româno-bulgare era pentru dânsul o necesitate politică adânc gândită şi dovada acestei convingeri o făcuse încă din anul 1934, când a vizitat în acest scop capitala României. Mi-a comunicat amănunţit observaţiile şi consideraţiile sale asupra regimului nostru politic de-atunci şi pricinile pentru oare lucrurile n’au ieşit aşa cum ar fi dorit. Situaţia era acum, în 1941, schimbată şi drumurile mult mai netezite. Impulsul ulterior, ce s’a dat în Bulgaria ideii de apropiere româno-bulgară, dela Rege pornea, dela această excepţională personalitate, care a fost iniţiatoarea şi îndemnul tuturor acţiunilor constructive de peste Dunăre, timp de un sfert de veac. Moştenirea glorioasă, acumulată totuşi în împrejurări dramatice, care în locul lui Boris ar fi doboriît nu un rege, ci un şir întreg, alunecă pe umerii de copil ai fiului său Simion II. Mai bine de un deceniu1 de-aoum încolo, prin urmare, ordinea monarhică a statului va fi garantată de regenţa ce s’a instituit. Ea s’a legat să respecte linia politică a Regelui Boris. Lucrul acesta interesează, fireşte,, în primul rând Bulgaria, dar, ca stat vecin şi prieten, nici nouă nu ne poate fi indiferent. Sud-estul Europei aparţine popoarelor ortodoxe şi forma de stat consacrată de istorie a acestor popoare e monarhia. România regală are tot interesul să ştie că peste Dunăre sunt vecini cari se guvernează după acelaş principiu suprem ca şi ea. Valurile primejdiilor comune se pot sfărâma mult mai uşor dacă se is-besc de cetăţile solide ale monarhiilor ortodoxe din această parte de lume. Există deci o solidaritate de principiu guvernamental, care ne determină să dorim Bulgariei hotărîre voinică pe linia marelui Rege Boris III. Cel care s’a dus era un bărbat convins de necesitatea acestui principiu, 'oare cântărea greu în sentimentele sale faţă de România. Fie ca memoria lui să însufle- ţească pe amândouă malurile Dunării binefacerile multiple ale prieteniei româno-bulgare ! ORTODOXIA ROŞIE. O mare nedumerire a s.ârnit în lumea întreagă vestea că regimul sovietic dela Moscova s’a hotărît să restabilească religia ortodioxă, numind chiar un Patriarh care să reorganizeze biserica. Faţă de prigoana criminală împotriva creştinismului, purtată un sfert de veac cu o cruzime cum n’a cunoscut istoria cea mai sângeroasă, această răsturnare de atitudine are aparenţa unei apostasii dela dogma ateistă a statului roşu. Presa europeană a rememorat cu acest prilej masacrele anti-creştine fără număr şi toate ororile săvârşite până azi, pentru nimicirea totală a legăturilor spirituale dintre om şi cer. Contrastul dintre ieri şi azi e prea uluitor ca să putem crede în sinceritatea unei convertiri a bolşevismului. In realitate nu e vorba de aceasta, ci de un act politic, făcut din calcule de circumstanţă. Dacă ar fi fost vorba de o abjuraţie sau de o convertire, Stalin ar fi dizolvat totdeodată organizaţia bezbojnicilor, rămasă totuşi în vigoare, conform doctrinei marxiste şi practicei de până acum. Motivele lui sunt altele şi natura lor e constrângătoare, iar nu convingătoare. Mai întâiu, experienţa anticreştină, oricât de fioroase i-au fost proporţiile, n’a dus la rezultatele urmărite. Au fost ucişi 42.000 de preoţi şi episcopi, restul putrezind în temniţă, au fost exectuaţl milioane de credincioşi, repetăm: milioane, s’a interzis învăţământul religios, s’a interzis cultul, s’au desfiinţat bisericile, s”a .făcut cea mai uriaşă propagandă anticreştină, şi totuşi religia n’a putut fi desrădăcinată din sufletul omului. Statul ateist, am scris-o de nenumărate ori, n’a putut dura niciodată în istorie. însăşi mărturisirile oficiale ale bolşevicilor auc la această concluzie. In teritoriile cucerite de armatele axei, populaţia rusească revenea, fără multă propagandă, la credinţă. Al doilea, bolşevicii recucerind o parte 'din aceste teritorii, populaţia respectivă, care se bucurase de libertatea religioasă sub ocupanţi şi de largul lor concurs în treburile bisericeşti, era acum în măsură să compare cele două regimuri adversare şi să facă astfel o propagandă în defavoarea Sovietelor. Innăbuşirea religiei era un act mai uşor câtă vreme această nenorocită populaţie n’avea încă un termen de comparaţie. Astfel, regimul religios al ocupanţilor a cons-> trâns pe Stalin să cedeze. Al treilea motiv e presiunea anglo-americanâ 485 © BCU asupra Moscovei. Lumea creştina din Anglia şi America, contrariată de monstruoasa mesalianţă cu ateismul moscovit, avea nevoie de o satisfacţie morală. Aparenţele ortodoxe, pe care le îmbracă Sovietele, au de scop, îm această privinţă, să potolească opinia publică din ţările democratice aliate. Al patrulea motiv, în sfârşit, e în legătură cu perspectivele ce i se par Moscovei că se deschid asupra Balcanilor. Cele câteva succese ale ofensivei ruseşti dau iluzia că Stalin se apropie de visul secular al Ţarilor: stăpânirea Bosforului. Lumea [balcanică însă, slavă sau nu, care ar urma să intre în gura căpcăunului asiatic, e mult mai sensibilă la ideea ortodoxă decât la ideea comunistă. Moscovei sovietice i se pare că ea ar putea fi mai uşor dominată în numele lo-zincei pravoslavnice de oare s’a făcut atâta caz în istorie şi care o bună vreme a poleit cu puternice seducţii lăcomia imperialismului ţarist. Toate aceste motive, repetăm: de natură constrângătoare, au determinat această întorsătură abilă, prin care călăul cel mai sângeros al creştinismului se preface că bate metanii în faţa icoanelor pângărite. Ce sorţi de liberă desvoltare va avea. orto doxia sub Soviete e o 'Chestiune de văzut. Condiţiile interne nu-i sunt prielnice. Statul rămâne ateist de vreme ce continuă să fie marxist. Organizaţia anticreştină, condusă de Evreii, stă în picioare şi va fi, probabil, mai activă decât până acum. Constituţia sovietică garantează ateismul deopotrivă cu credinţa. Dar conducătorii statului sunt atei militanţi şi ierarhia N. K. V. D., adică a poliţiei, e în majoritate în mâinile Evreilor. însuşi Patriarhul şi cei câţiva episcopi de azi auint oameni infectaţi de bolşevism şi simple instrumente ale lui Stalin. Scriind acestea, fireşte, nu noi ne vom indigna dacă, date fiind condiţiile interne, ortodoxia va putea totuşi să reînvie din cimitirul spiritual al Sovietelor. Deocamdată e o rară satisfacţie să constatăm câ, indiferent de motivele ce l-au determinat pe Stalin să revină, noua lui atitudine e o înfrângere a celei de până acum. Dacă singur fanatismul, iudaic, incorigibil, rămâne să creadă mai departe în posibilitatea de nimicire a creştinismului, realitatea ne arată că Iisus Hristos nu moare niciodată din simpla voinţă a omului. Adevărul acesta e valabil in Rusia şi în oricare altă parte. * ELIBERAREA LUI MUSSOLINI din captivitatea unde îl aruncaseră trădătorii fascismului şi ai Italiei, e un eveniment de însemnătate poli- tică şi morală extraordinară. Fascismul n’a murit, creatorul lui a fost salvat. Dincolo de graniţele ţării de origine, fascismul ia ţinut în viaţa europeanăi, timp de douăzeci de ani, locul armatei germane. Până isă vină Reiidhul eu armele, fascismul a garantat o relativă linişte în Europa prin simpla lui prezenţă prestigioasă în Italia. Intr’o epocă în care se credea că potopul comunist avea să înghită totul, corporatismul musso-linian a fost singura, formulă nouă şi salvatoare, pe care Europa i-a opus-o. Realizările constructive din Italia, prin dimensiunile lor colosale, şi prin frumuseţea lor morală, constituiau farul de orientare şi îndemnul curentelor de ordine naţională din toate ţările. In Occident, virulenţa eomunismului a pălit în faţa strălucirii fenomenului fascist. In eventualitatea anarhiilor viitoare, formula corporatistă rămâne, prin organicitatea ei, prin aderenţa ei profundă la simetria multiplei vieţi colective, tot singura valoare constructivă în care ne putem încrede. De aceea, eliberarea lui Mussolini, a omului de geniu care a fost centrul de gravitate al echilibrului vieţii interne europene, constituie o garanţie în plus pentru neliniştita zi de mâine. Cei cari nu-şi văd decât lungul nasului coroiat al democraţiei e greu să înţeleagă lucrul acesta. Dar eliberarea Ducelui mai are o faţă, aceasta de o splendoare morală fără asemănare. E gestul lui Adolf Hitler. Când fostele lui creaturi, fără să aibă ceva din măreţia zeilor cari l-au înlănţuit pe Prometeu, îşi ţintuiseră salvatorul pe piscul Gran-Sasso, au apărut ca din cer vitejii lui Addlf Hitler. Faptul e cu totul în afară de etica modernă. Hitler e în momentul de faţă bărbatul care concentrează iîn spirit miile de griji ce se numesc cu un cuvânt: destinul Europei. Şi totuşi când prietenii şi conaţionalii Ducelui l-au trădat unii, l-au făcut prizonier alţii, îl târguiau cu duşmanul câţiva, iar cei mai mulţi îl uitaseră timoraţi ei înşişi, singur el, Fuhrerul, şi-a adus aminte de obligaţiile prieteniei şi ale recunoştinţii. Acum câţiva ani, în-tr’un moment când Ducele deţinea situaţia de arbitru internaţional, Hitler, mişcat de lealitatea lui, îi telegrafia: „'Nu voiu uita niciodată, Mussolini!“ Acum, cu o zi înainte de eliberare, peste adâncul restriştei italiene, răsuna în glasul Germaniei elogiul cel mai fierbinte ce s’a făcut vreodată Ducelui ea „omul cel mai mare pe care l-a dat Italia din antichitate până .a