„Ţara Făgăduinţîi", gravuri din secolul al XVI-lea. priit selecţionări repetate, prin îngrijirile cele mai minuţioase de fiece zi, se obţine un produs de calitate excepţională, de calitatea Vinurilor MOTT NECTAR MOTT MOTTONEL MOTT MONOPOL u MOTT 1914 DEMI-SEC MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE SAl*^ © BCU Cluj GÂNDIRE A ANUL XXII Nr. 7 7 AUGUST-SEPTEMBRIB 1943 U M A R U L: R E V. V o 1 C ULES C U MCHIFOR CRAINIC: V. Voicuilescu poet al spiritului. 381 V. VOICULESCU: Poezii...........................371 ION PILLAT: V. Voiculescu poet al ţării şi al sufletului ei 375 PETRU P. IONESCU: Cântecul lebedei .............378 N. I. HERESCU: V. Voiculescu şi poezia pură .... 380 VIRGIL ZABOROVSCHI: Credinţă slabă..............388 OVIDIU PAPADIMA: Peisajul interior din poezia lui V. Voiculescu................................390 DON APOSTOL POPESCU: Satu-şL nalţă către cer . . 399 PAN M. VIZIRESCU: Poetul V. Voiculescu..........400 vŢJgj-v • IDEI, OAMENI, FAPTE , v * r X^¥ EMLLIAN VASILESCU: Tradiţionalism ortodox şi ra- ' .0 ţionalism disolvant......................... 404 " ' MĂRIRIJ/A COANDA: Literatura italiană contemporană 407 MARIANA IONESCU: Spre o apologetică românească. 409 CRONICA LITERARĂ NI COLA E ROŞU: Ladmiss Andreesou: Ochiul din neguri; Victor Papilian: Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iuibire............................412 CRONICA MUZICALĂ ®. BREAZUL: Sub zodia lui „Deşteaptă-te, Române1*; „Poveşti din Grul“, suită românească în patru părţi pentru ochestră, de Marţian Negrea...........418 CRONICA MĂRUNTĂ MLCHIFOR CRAINIC: E. Lovinescu; Ion Şiugariu; Hmil Vora; Al Raicu; D. Iov; D. C. Amzăr . . . 421 EXEMPLARUL bO L E J © BCU Cluj V. VOICULESCU POET AL SPIRITULUI DE NICHIFOR CRAINIC A.m crezut dela început în darul poetic al lui V. Voiculescu. Sunt de atunci 27 de ani. Acelaş în esenţa artei lui, el nu era încă cel de azi în expresia ei strălucitoare. Bolovănos şi prozaic uneori, contestat pentru aceasta cu învierşunare, i-a trebuit o jumătate de viaţă mistuită în patimă plăsmuitoare până să dăltuiască într’un material barbar rotunzimile de marmură ale versurilor din urmă, care fac din el un mare poet. A fost prezent în toate înjghebările literare pe care le-am pus la cale, aducând, dincolo de partea omenească a unei prietenii, aderenţa la flacăra înnaltă, pe care o întrezăriam cu aceiaşi ochi. Azi, când lucirile ei se răsfrâng în cele şapte volume de versuri ale poetului, se cuvine să facem un popas de bucurie la umbra biruinţelor lui. In ascuţita răutate a zilei, e poate un refugiu şi o mângâiere să actualizăm tovărăşia cuiva, care e mai presus de toate cântăreţul spiritului şi al preponderenţei lui în lume. Rândurile ce urmează tocmai această lăture vor s’o evidenţieze din personalitatea complexă şi adâncă a lui V. Voiculescu. După o lectură integrală a operei lui, ceeace izbeşte atenţia e mulţimea poe-siilor în care cântă sufletul. Sufletul ca esenţă metafizică de origine cerească. Scriitorul e totuşi un doctor a cărui cultură ştiinţifică de temelie o alcătueşte antropologia medicală. Acelaş fenomen se observă la Victor Papilian, originalul prozator ridicat tot din lumea medicală, ale cărui nuvele sunt, cu toate acestea, emoţionante demonstraţii artistice ale prezenţei spiritului. Ştiinţa mai nouă a depăşit de mult ipoteza grosolană după care faptele psihice nu păreau decât rezultate ale funcţiunilor fiziologice. Studiul analitic al corpului, mult mai aprofundat şi mai subtil astăzi decât pe vremea materialismului, arată că această bucată de carne minunat organizată e cu totul insuficientă pentru a umple noţiunea de om, dacă ignorăm puterea spirituală, care o transcende şi o însufleţeşte în acelaş timp. Creerul nu produce inteligenţă, nervii nu produc sentimente, muişchii nu produc voinţă; ci toate aceste imateriale modalităţi ale sufletului se rostuiesc şi se exprimă prin organele carnale atâta vreme cât corpul e plin de prezenţa nevăzută a puterii spirituale. Viaţa omenească, cu toate măreţiile şi josniciile ei, nu e decât rezultanta colaborării dintre suflet şi corp, a căror întrepătrundere şi influenţă reciprocă apare cu atât mai misterioasă cu cât analiza cercetării e mai fină şi mai adâncă. Noua antropologie medicală sesizează cu tot mai multă certitudine infinitezimalele acestei întrepătrunderi şi concluziile ei simt în favoarea dualităţii corp-suflet, singura realitate în care se rotunjeşte noţiunea de om. Fireşte, 361 © BCU chiar unui medic scriitor îi vine mai Ia îndemână1 să exprime asemenea certitudini în simboluri literare decât în termenii disciplinei ştiinţifice. Pentru V. Voiculescu, deci, sufletul e o esenţă metafizică, ce transcende corpul şi îşi are originea dincolo de materialitatea cosmică. In insistenţa cu care îl cântă poetul de peste douăzeci de ori, neobişnuită la nici un alt scriitor român afară de Victor Papilian, e parcă satisfacţia omului de ştiinţă, fericit că o poate proclama în simboluri literare. îndelung familiarizat cu Biblia, V. Voiculescu aseamănă sufletul coborît în lume cu porumbelul care, negăsind reazim peste apele potopului, e dornic să se întoarcă la cuibul de unde a plecat. Vechea idee teologică, nu fără o reminiscenţă gnostică, a inaderenţei sufletului la materialitatea lumii din pricina originii lui spiritual-divine, revine în acest simbol pătruns de sentimentul străinătăţii cosmice, al „tristului surghiun" în „lumi de hoituri pline" : Sânt porumbelul Tău, ursit de soartă Să nu-şi mai uite cuibul niciodată: Ascuns, instinctul nesmintit U poartă. Cât de târziu, la cuib, prin lumea toată! Concluzia lirică a poesiei capătă un accent de rugăciune : îngăduie să mă întorc la Tine... Ideea reapare simbolizată în Mărgăritarul bolnav, poemă de strălucitoare vir-tuositate parnasiană, unde perla scoasă la lumină din fundul mării tânjeşte visând la „cuibul de scoică bătut pe o creangă de mărgean". Alte ori sufletul e un Ostrov încins de ape, repezit la suprafaţa sbuciumată de muntele gigantic, ce stă scufundat în adâncul Oceanului. Sau o corabie încărcată cu patimile trupului, spintecând furtunile spre limanul veşniciei, fiindcă are dela Domnul cârmaci iscusiţi cari sunt „cugetele". Cugetele, adică spiritul, partea cea mai înnaltă şi mai nobilă a sufletului, ochiul lui ceresc, aşa cum îl concepe însăşi teologia. Aceste moduri de a-1 contempla ca entitate în sine se găsesc în volumul Pome cu îngeri. Cântăreţul reia tema în volumele Urcuş şi întrezăriri, de data aceasta e sub semnul unei obscurităţi fără contur şi fără prea multă izbândă. Ceeace trebuie să reţinem totuşi din aceste ultime imnuri, înălţate cu persistenţa unei întregi cariere literare e „locul" unde sufletul se doreşte întors acasă: . Pe culmi de chin cunună de zăpezi. Cuvântul „zăpadă" şi cuvântul „alb" se întâlnesc statornic ori de câte ori V. Voiculescu vrea să ne sugereze puritatea primordială, orginară, de unde vine şi încotro se doreşte sufletul. Această puritate însă, în viziunea poetului, e transcendentă corpului. In virtutea ei sufletul e, cu o admirabilă expresie, „soi neîmpământenit". Fuziunea lui cu carnea corpului însemnează nu numai o limitare, nu numai o încarcerare, dar şi o întinare. Clasica opoziţie ascetică dintre suflet şi corp reapare puternică la poetul nostru, care e înzestrat cu un adevărat instinct teologic al înţelegerii acestor componente contrare ale vieţii. Drama omului creştin stă în conflictul dintre aspiraţiile sufletului către puritatea de omăt a veşniciei şi înclinările corpului către deliciile lumii vremelnice. „Duhul e vrăjmaşul trupului şi trupul e vrăjmaşul Duhului". Dualitatea psihofizică din om îşi are, pe plan spiritual, corespondentul în duplicitatea de ordin etic. Omul e pentru V. Voiculesccu Când aprig ctitor de ruine _ . . . ' - Când ziditor de frumuseţi. 362 © BCU iVorbind de opoziţia ascetică atunci când e în joc concepţia raportului dintre suflet şi corp, nu vom face greşeala, pe care au săvârşit-o mulţi, de a considera pe V. Voiculescu un poet ascet. Sensibilitatea lui e cu totul departe de austeritatea severă a nevoinţelor pustniceşti. E vorba de un om capabil să facă poesie din orice aspect al vieţii, lăsându-se îmbătat de toate voluptăţile ei. dar având mereu conştiinţa dualităţii structurii noastre interne şi a duplicităţii etice. Dacă între carne şi suflet există un antagonism fără leac, poetul preamăreşte carnea cu o pasiune tot aşa de arzătoare cum a preamărit sufletul. Versuri ca Bacantă dansând, Crăiasa de zăpadă, sau Fericitul gâde, ca să nu cităm decât câteva, sunt de un sensualism carnal a cărui îndrăzneală vecină cu decandetismul abia dacă o salvează vălul luminii artistice, care o acopere. Poesia erotică a lui V. Voiculescu nu cunoaşte nicio reticenţă şi e străbătută de cea mai păgână adorare a corpului ca atare. Precum cântă sufletul contemplat la extremitatea transcendentă a ideii, tot astfel cântă carnea văzută în imediata ei realitate concretă. Uneori această frenezie păgână e atât de intensă încât în flacăra ei dualitatea suflet-corp dispare contopită in aceeaşi monadă : „Carnea ta e suflet îngheţat", sau Came a ţi-e de■ suflet, sufletul de carne. Alteori dualitatea îşi restabileşte drepturile: Simt megieş cu carnea un ţărm de suflet.. • Cum vii din carne şi eternitate, întreagă miez de adevăruri dulci... . E în această zbatere între furia voluptăţii şi sorbul spiritual un dramatism profund omenesc, pe care îl primeşti pe temeiul unei desăvârşite sincerităţi. Poesia lui V. Voiculescu poartă pecetia unei mărturisiri integrale a străfundului fiinţei noastre, mărturisire salvată şi întărită de setea neostoită a culmilor pure: Avem carne ce de prea mult sânge crapă Dar carnea şi sângele nu ni se fac duh se tângue poetul în Plângere către heruvim, cuprins de nostalgia unui paradis pierdut. In lumina lui, desfătările încântătoare ale lutului din noi apar cu preţul lor real: „Tăunii voluptăţii şi viespile plăcerii", — vers care conţine un sunet de osândă. Şi e un accent de Eclesiast în desamăgirea care urmează : Privesc femeia: carne şi uitare, • Suavă urnă cu cenuşă de plăceri! . In poesia Vraja, întrepătrunderea sufletului cu trupul e înfăţişată ca un neajuns pentru cel dintâiu. Carnea vrăjită e o „capcană" care îl prăvăleşte în „prihană". Carnea vrăjită îl încleiază ...... cu mierea ce lâncedă ziaice . ■ In cele cinci simţuri schimbate ’n prisace ' şi-l adoarme ca într’o „dulce raclă" a morţii. S’ar părea că încarnarea sufletului şi absorbirea lui în deliciile vremelnice ale lumii prin tentaculele simţurilor e cel mai mare rău al existenţii pământeşti. Poetul nu merge însă până la această negaţie pesimistă. Trăirea după trup, ca să vorbim în graiu ascetic, îl reţine în ritmul alternant: voluptate — saţiu — desgust şi recunoaşterea funcţiunilor simţurilor în degradarea sufletului e un act care vine din conştiinţa deşertăciunii acestei lumi: suavă urnă cu cenuşă de plăceri. Unui ascet, care urmăreşte desprinderea totală din mreaja lumii îi e uşor să osândească simţurile care absorb sufletul asemenea plantelor carnivore, ce prind insectele în cursa frunzelor ca să le devoreze; dar unui poet îi cade nespus de greu, dacă nu cu neputinţă, fiindcă atunci ar trebui să osândească poesia însăşi, al cărei izvor principal e contemplaţia sensibilă. Intre setea de saţiu şi saţiul desgustului, V. Voiculescu dă expresie părerii de rău că suntem alcătuiţi aşa şi nu altfel în structura noastră cea mai intimă ; Tăcere, suflete, tăcere... De-a cărnii neagră mângâiere Împodobită cu durere, Cum aş putea să te desbăr ? Cu acest regret însă nu suntem departe de conştiinţa păcatului, care la un poet frământat de drama interioară a omului nu putea să nu apară. In poesia O brad frumos, în trunchiul căruia vede cosciugul viitor, V. Voiculescu rânduieşte păcatul în pragul lumii celeilalte. Ce luăm cu noi dincolo din tot ce-a fost viaţa pământească ? Nimic, absolut nimic din toate desfătările ce ne-au încântat simţurile ! Un singur lucru ne rămâne pe urma plăcerilor trăite : Găteşte-te, fii tare, luăm cu noi Cea mai puternică din amintiri: păcatul! Versurile acestea conţin, sub aparenţa lor de îmbărbătare, cea mai cruntă ironie, o ironie postumă i-am putea zice, la adresa vieţii trăite după trup. Nimic mai groaznic în faţa morţii decât să vezi, prea târziu, că amintirea cea mai puternică cu care intri în responsabilitatea veşnică e păcatul! Gândind la ceea ce va să fie dincolo de mormânt. nimic nu înspăimântă şi nu cutremură o conştiinţă creştină ca sentimentul sfâşietor al ireparabilului. Cel care a cântat cu atâta frenezie deslănţuită beţia cărnii, văzând acum deşertăciunea ei, dă drumul celui mai profund creştin strigăt de spaimă din toată literatura noastră. Insuş artistul dintr’însul, care a plăsmuit frumuseţea ca un prototip ideal al formelor pătimaşe din această lume, constată că lucrarea lui n’a fost decât o sublimare a păcatului: Ca să ies din vama trupului Ila 1&ne, ' Până la visare subţiez păcatul. , Există un demonism al artei precum există un demonism al cărnii. Trebuie să adăugăm însă că poetul nostru exagerează când îl atrbuie întregei sale arte. Căci arta lui V. Voiculescu, dacă are unele rădăcini în inspiraţia ce s’ar putea numi demonică, se desvoltă în cea mai mare parte, cum vom vedea, pe marele orizont al purităţilor spirituale. In psihologia asceţilor, dominată de conştiinţa păctului, e prea cunoscută această înclinare către exagerările negaţiei de sine, pricinuită fie de scrupule excesive, fie de spaima sacră, fie de sentimentul umilinţei. Iar poetul nostru, fără să fie un ascet, e supravegheat în lucrurile sale, bune sau rele, de un puternic cuget creştin. Numai din asemenea resurse spirituale a putut să izvorască un vers cum e acesta, ce se potriveşte şi omului şi artistului în avântul depăşirii : Ce greu să treci din carne iar în eternitate ' Depărtarea dela carne la eternitate e cu alte cuvinte deosebirea fundamentală dintre „omul din afară" şi „omul lăuntric" sau dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc. Simt două feluri de a concepe desăvârşirea sau fericirea. Unul e felul de rând pentru care a fi fericit e a trăi cu tot sufletul coborît în tentaculele nesăţioase ale simţurilor sau în satisfacţia mereu repetată a instinctelor carnale. Cellalt e felul superior al spi- 364 © B. ritualităţii creştine de a trăi cu trupul întreg, cu „simţurile întoarse" în bucuriile cereşti ale sufletului. Unul presupune predarea totală seducţiilor pământului; cellalt răpirea în negrăitul farmec al luminii veşnice. Experiimentându-le pe amândouă, poetul se decide pentru perfecţiunea spirituală, culme la care se poate ajunge numai prin anularea instinctelor carnale. Cu o putere într’adevăr de mare poet, el plăsmuieşte în poesia Androginul, a cărei unică însemnătate am căutat s’o subliniem în cartea Nostalgia Paradisului, mitul literar al perfecţiunii spirituale. Conceptul androgin presupune neutralizarea conflictului dintre forţele erotice contrare şi, odată cu aceasta, neutralizarea antagonismului dintre carne şi suflet în favoarea celui din urmă. Sufleul eliberat prin spiritualizarea cărnii, se poate ridica din nou în „alba întâietate", în principiul purităţii veşnice din care se trage. .Mitul androginului, care nu corespunde niciunei existenţe din această lume, sugerează fiinţa pur spirituală a îngerilor, făpturi intermediare între nedesăvârşirea omenească şi perfecţiunea divină. V. Voiculescu îi evocă adesea în poemele lui, dar cheia înţelesului, pe care el îl pune în ideea de înger, ne-o dă acest mit androgin, sublimă monstruositate supraomenească, şi în acelaş timp prototipul perfecţiunii creaturale. Omul, care e făptură, adică existenţă din graţia divină, nu poate ajunge niciodată desăvârşit ca Dumnezeu, dar se poate ridica până la măsura fericirii îngereşti, adică până la treapta ierarhică cea m!ai apropiată de strălucirea divină.,E lucru rar ca un poet, care nu e sfânt, să ne ridice vultureşte până în acest prag al cerului. Un capitol aparte în opera lirică a lui V. Voiculescu îl alcătuesc poesiile închinate Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de George Coşbuc, care se apropie de această dumnezeiască figură pe calea legendei populare, e scriitorul cel mai preocupat de atracţia tainică a Domnului. Pentru noi această preocupare e un semn de siguranţă în calificarea spiritualităţii poetului. Căci religiositatea unui scriitor poate să fie mai vagă sau mai precisă după- atitudinea sa generală faţă de misterul în care se moaie marginile acestei lumi sau după atitudinea sa faţă de Iisus Hristos. Numai o aderenţă prin credinţă ne îngăduie să calificăm drept creştină o religiositate exprimată literar. Din poesiile lui Lucian Blaga, bunăoară, se desface o spiritualitate de o calitate foarte subţire, dar în afară de categoria creştină întrucât e vorba numai de o aderenţă la misterul transcendent şi fără nume al existenţii. E o spiritualitate filosofică îmbrăcată în formă lirică, pe care am putea s’o numim cel mult pre-creştină. Pe de altă parte, nu orice atitudine faţă de figura Mântuitorului intră în categoria creştină, chiar dacă această atitudine e pătrunsă de simpatie. P. Cerna, de pildă, cântă pe Iisus cu căldura unei dragosti incontestabile şi cu toate acestea poesia lui nu e creştină fiindcă tăgăduieşte tocmai ceeace constituie suprafirescul personalităţii Mântuitorului: dumnezeirea lui. Atitudinea lui Cerna e atitudinea lui Ernest Renan, care acceptă pe Fiul Omului, dar îl contestă ca Fiu al lui Dumnezeu. Analizând ideile fundamentale de până acum ale liricei lui V. Voiculescu, se poate observa fără greutate că ele ne conduc către o spiritualitate creştină. Certitudinea deplină a concluziei acesteia ne-o întăreşte însă aderenţa evlavioasă a poetului la personalitatea Mântuitorului. Pentru V. Voiculescu, Iisus Hristos nu e o temă problematică aşa cum e pentru P. Cerna, ci o personalitate supranatural istorică, aşa cum ne-o transmit Evangheliile şi cum o îmbrăţişează credinţa creştină. In poesii ca Iisus pe ape, Pregătire de cină, Mântuirea lui Hur, Orbul, Iisus din copilărie, Hristos apare în strălucirea dumnezeiască a minunilor săvârşite. Poetul îl vede în nimbul miracolelor, cu alte cuvinte în supranaturalitatea sa de Fiu al Iui 365 © BCU Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. E o credinţă care se apropie cu ochiul curat al copilăriei şi o dragoste care găseşte accentul pătrunzător al emoţiei sacre : , . Mângâietorule încununat de spini, Oricâte-amărăciuni am înghiţit pe cale Mi-s încă stupii sufletului plini . . De itoată mierea amintirii tale. . Poesiile pomenite ne înfăţişează un Iisus exterior şi obiectiv, evocat în timpul şi în spaţiul evanghelic al istoricităţii sale. Prin aceasta, ele nu pierd nimic din valoarea de documente ale unei mişcări sufleteşti de credinţă şi de evlavie care, după cum se poate vedea din strofa citată, leagă pe poet de evenimentele şi de episoadele evocate. Dacă evenimente şi episoade de felul acesta se pot trata rece şi parnasian în stilul lui Leconte de Lisle bunăoară, la V. Voiculescu ele apar ca testimonii proiectate în afară ale unui fapt de credinţă şi de aderenţă lăuntrică. Dar pentru adevărata spiritualitate creştină, Iisus nu este numai personalitatea istorică, văzută exterior şi obiectiv cu ajutorul contemplaţiei imaginative, ci o covârşitoare prezenţă permanentă şi reală, de natură mistică, în sufletul credinciosului. Viaţa creştină e o fuziune în dragoste a lui Iisus cu întregul eu credincios, o identificare a noastră cu el, de natură sacramentală cel puţin, dacă nu de natură pur mistică. Botezul ne îmbracă în Hristos; Euharistia ne asimilează trupului său celui de taină. Orice creştin adevărat e un Hristos în miniatură din moment ce fiinţa lui se formează, haric, în Duhul Mântuitorului. Eckart, marele mistic german, spriiinindu-se pe doctrina apostolului Pavel, numeşte acest fenomen de încreştinare lăuntrică totală'„naşterea lui Iisus în suflet", iar discipolul său de mai târziu, poetul Angelus Silesius, aseamănă a relaş fenomen cu concepţia supranaturală a Fecioarei Maria. Sunt cu deosebire două poesii ale lui V. Voiculescu, în care Iisus apare ca o prezenţă lăuntrică în fuziune misterioasă cu sufletul credincios. In cea d'ntâ'. m+itulată Botezul, sufletul e simbolizat, pe cât de ingenios pe atât de simplu, printr’un râu ce curge în adâncul fiinţei noastre, un Iordan spiritual cu alte cuvinte, în care Mântuitorul şi-a ales scalda sacramentală : ' Dar, suflete, tu azi eşti râul, în care-un Fiu de Dumnezeu . . Va coborî să se boteze şi, gol, sălăşlui-va’n ape! _ ■ . . In cea de a doua, Cina cea de taină, sufletul e cămara umilă şi săracă, în care intră Iisus ca oaspete să cineze. Şi cum poetul n’are măcar „o dramură de pâine", Mântuitorul îi preface însăşi inima în împărtăşanie sacră : . ■ , Ai rupt-o, lesne ea pe-o roadă ce coaptă spânzura de tom ■ . $i n’inat de şcoala anatomică din Bucureşti cu atacuri vehemente care răzbiseră până în presa cotidiană. Nu ştiam încă de partea cui era dreptatea, dar polemica dintre rainerişti şi d. Victor Papilian ne-a relevat nouă, tinerilor de atunci, cu veleităţi critice şi literare, talentul unui adevărat scriitor. Răspunsurile d-lui Victor Papilian erau incisive, ironice, savuroase, şi polemica începută pe terenul erudit al ştiinţelor s’a strămutat în literatură. Am râs cu plăcere, cu bucurie şi ou sinceritate tinerească de necazurile adversarilor. Intre farsă şi ingeniozitate, nu era o distanţă prea mare, pe care să nu o poată prinde mintea noastră iscoditoare şi de aceia, unul dintre noi, pe atunci student, şi astăzi scriitor, Dr. Ion Biberi, a pus mâna pe condei şi a schiţat, în Biletele de papagal ale d-lui Tudor Arghezi, replica bunului simţ. In cercul nostru, al celor câţiva, care pe lângă medicină ne încercam şi în literatură, a fost o rumoare zgomotoasă, să vezi cum patimile înveninate erau întâmpinate cu îrâsul binefăcător al ironiei care spulbera fardul îngâmfării savante. Se înţelege cred, câ eram alăturea de d. Victor Papilian, adică, alăturea de literatură, împotriva ştiinţei găunoase şi pretenţioase. Din aceste întâmplări, trăite de noi, căci ne împărţiserăm în două tabere, luând apărarea unuia sau a altuia dintre profesorii polemişti, am rămas cu impresia care de atunci s’a confirmat, că d. Victor Papilian este înzestrat şi cu darul de scriitor, pe lângă acela de an aton» şi om de ştiinţă. Un roman de mari dimensiuni, publicat în anul 1934, ne-a pus în faţa unui scriitor deplin format, cu mari resurse epice, cu o artă bogată şi erudită în tratarea problemelor religioase din Transilvania transpuse în literatură. Autorul se dovedea un analist desăvârşit, care putea să arunce sonde în străfundurile misterioase ale sufletului omenesc, şi rezultatele erau surprinzătoare prin preciziunea anatomică a disecţiei sufleteşti. Nimeni nu va putea fura dreptul unui medic de a fi literat, deşi în starea comună a inteli- genţei noastre există convingerea -că medicul trebue să se ferească de orice investigaţie fantezistă şi de orice ficţiune care l-ar îndepărta de terenul pozitiv al ştiinţei. Problema este pusă greşit, căci nu vedem de unde ar răsări o incompatibilitate între medicină şi literatură. Un medic, fără să abdice dela prerogativele pragmatice ale artei hippokratice, poate fi dedublat de un estet, de o personalitate critică, fără ca -una să dăuneze celeilalte. îndrăznim a crede chiar că medicul care a pătruns in armonia misterioasă a biologiei, fiind stăpân pe arta de a cunoaşte viaţa în minunatele ei transfigurări -şi transmutaţiuni, devine prin firea lucrurilor un estet. Funcţia mea medicală, — la care nu am renunţat şi nici nu voi renunţa cândva, — dar m’am ferit de a face din ea o negustorie, — mă ţine într’o strânsă legătură cu medicii, după cum literatura imi încredinţează prietenia multor scriitori. Cunoscând deopotrivă şi pe unii şi pe alţii pot spune că între medici am găsit foarte adesea ori oameni de gust, spirite pasionate de artă şi literatură, dar am regretat că între scriitori simt prea puţini cunoscători ai medicinii, deşi literatura, prin funcţia ei biologică, şi adesea ori şi patologică, este mai apropiată de medicină decât de ori care altă ştiinţă. Despre cunoştinţele medicale ale lui Shakes-peare s’au scris studii savante; cercetările lui Goethe în domeniul biologiei ne confirmă ingeniozitatea unor intuiţii de care ştiinţa s’a slujit multă vreme. U11 literat oare face son-dagii în zonele inponderabile ale sufletului omenesc, îşi poate întemeia lucrarea lui pe amănuntele observaţiunilor personale, dar când la aceasta se adaogă şi pregătirea medicală, procesul devine mai spornic, şi desigur mai real. Este cazul lui E. A. Poe, căruia i se pun în sarcină cunoştinţe temeinice de medicină legală. Este pe de altă parte cazul medicilor literaţi Paul Bourget, Anton Cehov, Leon Daudet, G. Duhamel, Axei Munthe etc., -oare au ilustrat literatura cu interesantele lor cunoştinţe medicale. Cititorul neprevenit ar fi ispitit să vadă in cartea d-lui Victor Papilian expresia unor în -vesigaţiuni personale, transpuse în literatură, mal ales că autorul vorbeşte întotdeauna ia persoana întâi, se situiază în centrul acţiunii dramatice, împrătăşindu-ne date aparent biografice, şi făcând uz de fapte trăite ne obligă să intrăm în capcana unei realităţi foarte ingenios construite. Acest procedeu este numai un 414 © BCU artificiu de tehnică, pe cât de turburător în realitatea crudă şi bruaiă a faptelor, pe atac de halucinant pentru structura cerebrală a unul om neobişnuit cu literatura fantastică. Fantasticul transeende limitele raţionamentului logic, frânge luciditatea şi discernământul critic, pentru a ne prăbuşi desorientaţi în inponde-i abilul unei substanţe pe care nu o putem percepe cu simţurile noastre. ■Mărturisesc cinstit că dibăcia d-lui Victor Papilian, de a prezenta Manechinul lui Igor, m’a pus pe gânduri. Toţi credem că există o limită între normalitate şi nebunie, dar când nebunia se manifestă prin ingenioase ipoteze ştiinţifice, care sunt sau vor fi cu putinţă de realizat, atunci numai lămurirea autorului ne poate scoate din încurcătură. Şi într’adevâr, cazul lui Igor Iarotzki Voroniuc, cu teoria lui asupra memoriei încarcerată în organele cie simţ, cu macabrul scoaterii ochilor în momentul morţii pentru a surprinde imaginea cea mai iubită a victimei, este o închipuire patologică, dar poate fi şi încercarea de verificare a unei ipoteze ştiinţifice. Cursul povestirii se complică şi mai mult, când ipoteza zămislită de un nebun începe să rodească altă ipoteză, a transplantării ochilor dela un animal la altul, pentru a dovedi că fiecare vede lumea în chip deosebit. Când experienţa de transplantare fusese terminată, alăturea de laborator, ochii Tatianei Alexandrovna erau enucleaţi de geniul misterios şi fantast al nebuniei. Cum? Ce fel? întrebările sunt de prisos. Logica nu intră m acest domeniu, dar efectul este obţinut cu maximum de emoţie, de înfricoşare, care face să vibreze fibrele sistemului nostru nervos. Răzbunarea lui Igor era complectă: într'un pachet se aflau ocihii lui Serghie Semenoff (asistentul lui Igor) eu fotografia Tatianei alaturea, şi ochii Tatianei cu fotografia autorului; iar la câtva timp, într’un alt pachet, ochii lui Igor cu fotografia Tatianei alăturea. Nebunia imaginativă şi halucinantă a lui Igor declanşează groaza şi gelozia, sentimente patologice, dar profund umane, susceptibile de a provoca la distanţă efecte macapre. D. Victor Papilian a lăsat să cadă accentut asupra unui fenomen dovedit ştiinţific: puterea personalităţii omeneşti de a se difuza pe o rază de mii de kilometri, anulând voinţe şi sfărâmând lucidităţi într’un câmp magnetic de o extraordinară forţă de acaparare. In aceste condiţii, fantasticul pur face concesii spiritului critic capabil de a disocia elementele patolo- gice de cele normale într’un proces sinistru. Manechinul lui Igor este o poveste bine construită, cu intriga desfăşurată progresiv şi metodic, condensată la expresia strict necesară a faptelor, acţionând direct asupra fanteziei sus • ceptibilă de a lega firele nevăzute ale groazei. In cea de a doua povestire, — Sânge străin, — cădem iarăşi pe un teren şubrezit de neurastenia sufletului slav. Faptele relatate de d. Victor Papilian nu se pot petrece decât în infernul sufletesc al Rusiei; acolo femeile au o frumuseţe crispată în nebunie, fiecare sentiment luând infăţişarea unor halucinaţii răzvră tite de sângele blestemat al rasei. Olenka, Xenia, sunt femei din această categorie, ince» ■ tuoase, adultere, dramele sufleteşti degenerează în nebunie sau se rezolvă prin sinucidere. Enigma sufletului slav nu poate fi încadrată decât într’un tratat de patologie mintală, şi de aceia îmi explic de ce d. Victor Papilian, fiind medic, şi-a oprit preferinţa în acest domeniu. Chiar echilibratul şi scepticul fiziolog Modest Serghie, este din această categorie: un om care încearcă să-şi prelungească iluzia în realitate, grefându-şi o pupilă pentru a avea două la fie care ochi. Cu pupilele grefate, vedea iluzia prelungită în infinit a femeii iubite: Sâtnzeana Lambrior. Şi urmarea: „A urmat apoi groaznica tragedie, provocată în bună parte şi de refuzul meu. Intr’adevăr, ca morfinomanii lipsiţi de excitant ,prietenul meu încerca singur să-şi procure otrava râvnită. In oglindă, cu un ac fin, a vrut să-şi cicatrizeze pupila cea adevărată, dar lipsit de abilitate şi-a perforat ochiul şi întreg conţinutul s’a scurs. Nu s’a lăsat bătut. Aceeaşi încercare şi de cealaltă parte. Asta am constatat-o la autopsie, căci glonţul şi l-a tras doar pnntr’un singur ochi, iar celălalt a rămas ea piesă demonstrativă1 (pag. 57). Şi totuşi Serghie caută în nebunia lui numai iluzia, iluzia care minte, a femeii care nu te iubeşte, a femeii cu pupilele prea mari, a Sânzanei Lambrior, care, atunci când se în drăgosteşte de un locotenent aviator, ar vrea şi ea să-şi facă pupilele impermeabile altor impresii venite din afară pentru a se dărui exclusiv iubitului.. . Fantastă şi cinică este povestirea In nopţi de Mai, în care toxina dragostei macerează putinţa de a cuceri o femee. Inhibiţie psihică, cerebralitate exagerată (cazul lui Remy de Gourimont), sau disjuncţie între simţuri şi sentimente rezolvate într’un extaz erotic. Femeia din întuneric, femeia care se dâ- 4*5- © BCU meşte primului întâlnit în stradă, pentru a se răzbuna astfel pe soţul infidel. Temă banală, vulgară chiar, — dar sub condeiul d-lui Victor Papilian intriga se complică în misterioasele presimţiri ale fatalităţii, în obsesia unei prezenţe turburătoare care obnubilează mintea şi o fac să rătăcească.pe urmele fantomei. Stilul d-lui Victor Papilian, în această povestire, mai mult decât în altele, este geometric, un joc pur cerebral, cu suprapuneri de imagini caleidosco-pice, cu introspecţii şi analize amănunţite în zona intoxicaţiilor erotice. Pentru a întări şi mai mult aceste afirmaţii ne vom sluji de ultima povestire din volum, de Lacrima. Acţiunea se petrece în sufletul unui om de ştiinţă care lucrează într’un laborator. Am zis că acţiunea se petrece în suflet, şi nu în viaţă, pentru a învedera încă dela început că este vorba de o lume aparte, a Închipuirilor şi a senzaţiilor personale, ale unui univers personal, construit după anumite legi psihice care şi ele se pot desagrega sub influenţa unui toxic nervos, pe care omul şi-l poate procura prin obsesii, idei fixe sau halucinaţii, venite pe calea unei auto-intoxicări erotice. Când femeia iubită îţi lasă pe masa de lucru în laborator un atlas de istoria artelor, nimic mai firesc decât căutarea obsedantă a chipului ei, pe care îl identifici îh diferte frumuseţi celebre. Adăogaţi la aceasta turburările psihice consecutive unei intoxicaţiuni tabagice, şi vom avea în faţă cazul tipic al unui psihopat, în mintea căruia amintirile şi imaginile se învârt ca într’un cerc viţios. Chipul reginei Nefert Iti, soţia lui Amenonfis IV, simbolizează chipul iubitei, a Mărgăritei Damian. Nici refulare şi nici substituire, ci numai o simplă deri- CRONICA SUB ZODIA LUI „DEŞTEAPTA-TE, ROMÂNE". — Expresie muzicală proprie şi-au descoperit vremurile momi şi înnoitoare pe care le trăim, în „Deşteaptă-te, Române“. De mai bine de un veac, melodia acestui cântec este notată şi păstrată într’un manuscris (din 1838, aflat în biblioteca mea), In notaţie neumatică neobizantină, îngemănată elegiacelor versuri ale poetului - filosof Grigore Alexan-drescu {apărute în „Curierul rumănesc” nr. 52, Anul IV, Joi 4 August 1832, p. 195, în poezia „Adio”): , , ' , : i vare pe axa imaginaţiei care amplifică şi caută asemănări ideale. Fetişul, căci Nefert Iti devenise un fetiş, îşi însuşeşte atributele fiinţei iubite, şi tot acel pasagiu, de dragoste cu o fotografie, este rodit de această perversiune cerebrală. Dar ciudat: peste imagina reginei Nefert Iti se suprapune chipul Crăiţei Mitan, fiinţă reală, palpabilă, prezentă în laborator. Apoi a început goana gândului după iluzii, după evocări turburătoare, prin timp şi spaţiu, în depărtări fără stăvilare, pe care numai viziunea unui amorezat le poate cuprinde. O Stare de amok, delirantă, o vrăjitorie a gândului care se întruchipează în visări paradisiace. Totul pare nefiresc şi bizar, ca şi lacrima din ochiul reginei, măsurată de Mărgărita. Sunt întrebări şi coincidenţe, la care nu găsim răspunsuri, atâta vreme cât nu se rezolvă problema nedeterminismului şi a discontinuului. Cititorul care, citind aceste povestiri, va zăbovi pe marginea unor meditaţiuni personale, desigur că va rămâne impresionat de darul d^lui Victor Papilian de a exploata tainele sufletului omenesc. Dragostea este motorul vieţii, şi femeia obiectivul fascinant e al existenţii noastre. Femeia, adică misterul. Pogorând din fantastic în lumea reală, ele definesc, prin prezenţa lor, substanţa misterului : Tatiana Alexandrovna (din Manechinul lui Igor); Olenka şi Xenia (din Sânge străin); Sânzeana Lambrior (din Ochiul cu două pupile); Raluca Turbure (In nopţi de mai); Alina (Pedeapsă); Femeia din întunerec (fără nume); Mărgărita Damian, Crăiţa Mitan şi Nefert Iti (din Lacrima) sunt zămislite de furorile delirului erotic. NIOOLAE ROŞU MUZICALĂ ..Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri, Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrămi m'am (hrănit11.... La 1850, Anton Pann popularul cântăreţ, fol-ktorist şi tipograf, publică melodia, eu aceleaşi versuri triste, tot cu note psaltiee, în colecţia sa de cântece populare „Spitalul amorului sau căn-tătarul dorului” (Broşura Ii-a, p. 144), Dar în acelaş an, melodia apare sub titlul „Ballade tran-sylvaine”, în culegerea lui Henri (Ehlich), „Airs nationaux roumains, transcrits pour piano“ (Vien-ne, 1850). încă dela 1848, G. Ucenescu, dascăl do 416 © strană şi profesor de cântări diin Braşov, fost elev ai iui Anton Pann, aoaptase această melodie irnnuiui revoluţionar „Răsunet” al poetului transilvănean „a(ndrei)-m(.uxeşian)...ii“ (apărut în „f oaie pentru minte, mima şi literatură”, nr. Z5, Aum, 21 lume 1844J, p. Zoo;: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte In care te adânciră barbarii de tirani’*... Cu acest spirit eroic, caracterizat prin versurile lui Mureşianu, „Deşteaptă-te, Române” devine imn reprezentativ al redeşteptării naţionale pretutimdenea pe unde trăesc Români. Mult timp, după războiul mondial, în vechea ţară, ea în ţinuturile româneşti aflate vremelnic sub supuşenie străină, cântecul fusese interzis. Acum a devenit simbolul freamătului de viaţă nouă. Ecourile lui is’au desmoriţit sfios, ca din adâncuri de veac, s’au desprins din hăuri şi s’au înălţat în auroră. Apoi liber şi impetuos, -cântecul a despicat depărtările. Şi întreg -orizontul de viaţă românească şi -creştinească a răsunat de glasul -chemării vremurilor noui şi permanente ale spiritualităţii autohtone. Cu sonorităţi de bucium, aspru, în -cadenţă gravă şi hotărâtă, cântecul clamează în cele patru -unghiuri ale suflării româneşti, porunca izbăvitoare „Deşteaptă-te, Române“ : svon de cântec nou. -Sub zodia s-vo-nului de cântec nou, muzica românească se întoarce înfiorată asupră-şi. Se priveşte, se -cercetează, caută la cele trecătoare ale slujitorilor săi şi la cele nepieritoare ale firii şi artei româneşti, îşi verifică temeiurile de viaţă. De sub greutatea celor ce au fost, mai ales muzica, expresie proprie şi preferată a sensibilităţii obşteşti, se vrea părtaşe la viaţa cea nouă. Şi astfel se desmorţesc, se descătuşează şi-şi dobândesc mai deplină libertate de manifestare şi elan puterile ancestrale ale spiritului muzical autohton. Cântecul popular, în starea lui primară sau prelucrat î-n formele muzi-cii culte precum şi ca obiect de cercetări ştiinţifice, se impune mai sigur şi h-otărîtor -ca factor esenţi-al în nouile orientări de viaţă muzicală. Pe uliţele satelor, la „Radio”, pe străzile luminate ale oraşelor, în -casa ţărănească şi în palatul regal răsună colinda străbună, ducând odată cu urarea tradiţională -şi perpetuarea datinelor, dovada minunată a înzestrării muzi-cale a poporului. In sala de concert şi în palat, societatea- corală „Carmen” a dus mărturia strălucită a -art-ei create în spiritul melodiei şi ritmului popular. Repertoriul Operelor de Stat din Bucureşti şi Cluj — acum la Timişoara -în Banat —, al orchestrei simfonice „Filarmonica” şi a s-oc. de „Radiodifuziune”, al concertelor vocale şi instrumentale, solo şi ans-amb-lu, se primeneşte şi se îmbogăţeşte, înscriindu-se în programe, alături de lucrările clasice, compoziţii caracteristice româneşti. „La seceriş”, icoana dela ţară a compo-zi torului Tiberiu Brediceanu, „Năpasta”, puternica dramă muzicală a lui Sabin V. Drăgoi, „Nunta în Carpaţi”, baletul talentatului Paul Constantinescu, alături de drama istorică „Alexandru Lăpuşneanu” de Alexandru Zirra şi de scânteietorul balet „Demoazela Măriuţa” precum şi de puternica „Săptămână luminată” de Nicolae Brânzeu, lucrări de scenă, în care motive melodice şi ritmice populare s-unt utilizate şi valorificate artistic în chip magistral, iată, de pildă, în domeniul teatrului muzical, piesele care au căpătat relief şi au obţinut mai răsunătoare succese pe -scena Operei române din Bucureşti, ' aflată sub direcţia generală a celui dintâi reprezentativ compozitor român, maestrul Tiberiu Brediceanu. Iar în programele „Eiiarmonicii’' capătă -loc definitiv -lucrările maestrului Enescu, Jora, Andricu, încântătorul divertisment rustic” de Sabin V. Drăgoi, -caracteristica „Rapsodie Română” de Marţian Negrea, caldă efuzie de dor, doină şi ritm de danis, ia-r estimp se execută ca prime audiţii, vigurosul „Concert pentru plano şi orchestră” de Sabin V. Drăgoi şi sub-tilde „Poveşti din Grăi” de Marţian Negrea Un concert simfonic jubi-lar ai „Societăţii Compozitorilor Români” înmănunichia, acum doi ani în program, nume de tineri şi foarte tineri corn-pozitori — C. Silvestri, Zeno Vanceă, Nicolae Brânzeu, Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu„ C. Bugeanu, G. Dumitrescu şi Dinu Lipatti — dovedind în ce mâini vânjoase şi hotărîte trece steagul noului curent de creaţie muzicală românească. In atmosfera limpezită de ecourile lui „Deşteaptă-te, Române”, îşi află cuvenita semnificaţie atât noua producţie arti-stică a -compozitorilor, cât şi cunoscutele şi răspânditele cântece, „Pe.al nostru steag e scris unire“ şi. „Tricolorul”, scrise de bucovineanul Ciprian Porumbescu, desigur sub impresia muzicii cunoscute din anii studiilor -sale dieta Vi-en-a. Iar -când a venit vremea şi a fost dat ordinul, chemarea la luptă a izbucnit din milioane de piepturi. Cântecele uitate, -care preamăresc eroismul şi gloria' străbună, dobândesc o vibrantă actualitate, deslăn-ţu-e elanuri şi incită energii războinice. Vechiul „Marş regal” ai basarabeanului Gavriil Musi-cescu, ...... 4*7 © BCU „Trompetele răsună Prin munţi şi prin câmpii, Românii toţi s’adună Cu sutele de mii”... preouim şi „La arme”, marşul scris de Alfonso Qastaldi cu prilejul intrării României în războiul balcanic din 1913, mai ales aceste doua marşuri vitejeşti prind în puternicii e lor accente războinice năvalnicul iureş spre câmpurile de bătaie a celor mai bravi fii ai Patriei, zarea întreagă răsunând de cântecul celor ice merg „Să cucerim ce-avem de cucerit”, pe frontul comun, alături de gloriosul soldat german, pentru o lume nouă, pentru dreptatea noastră. Un nou lirism, înfiripat din spiritul ostaşului care luptă pe front, o nouă epopeie trăită aevea în experienţa de foc a războiului, un suflu eroic care răscoleşte, înviorează şi transfigurează adâncuri de tradiţii şi conştiinţă românească, creează spiritualitatea proprie întruchipării stilului de viaţă muzicală autentic românească. „POVEŞTI DIN GRUP, suită românească în patru părţi pentru orchestră, de MARŢIAN NEGREA. — In alcătuirea programelor Ultimelor simfonice dirijate de maestrul George Enescu, s’au impus atenţiei sale trei lucrăn româneşti „Tablourile sim~ fonic e“ de Mihail Andricu, ,,Divertismentul rustic” de Sabin V. Drăgoi şi „Poveşti din Grai” de Marţian Negrea. Piesa din urmă s’a cântat pentru prima oară. Execuţia ei, înălţată de autoritatea şefiei de orchestră a maestrului Enescu, a însemnat Un nou prilej de afirmare a esteticii lui Negrea şi de verificare a originalelor forme de expresie pe oare creaţia muzicală românească se mândreşte a şi le plăsmui. De altfel, în ceiace priveşte evoluţia artei compozitorului, ea nu este decât desvoltarea firească şi fericită a liniei progresive care îşi află punctul de plecare în lucrările pentru pian, în deosebi, în caracteristicele „Impresii dela ţară” şi în „Sonatină”, spre a ajunge la „Rapsodia Română” pentru orchestră, — cântată cu mare succes în turneul de concerte făcut de „Filarmonica” în Germania — şi, în fine, la „Poveşti din Grui”. „Suită românească în patru părţi pentru orchestră”, îşi intitulează compozitorul această lucrare. Ideia de „suită” este însă folosită de el şi aplicată ca noţiune de formă muzicală, într’un sens propriu, care izvorăşte din necesitatea de invenţie a unor noui cadre arhitectonice pentru realizarea şi revărsarea în tipare proprii a melosului autohton. De aceia, faţă de forma clasică a Suitei, care îşi are originea în contrastele de mişcare ale dansurilor — mişcări lente (ca în ,ypavane“, „pass'e mezzo”) contrastând cu vioaie, repezi (ca în „gailiarde”, „saltarello”) —, „suita românească” a compozitorului Negrea se diferenţiază categoric. Ea nu urmăreşte şi nici nu vrea să aibă caracterul succesiunilor de dansuri, ci se situiază pe un plan de concepţie -creatoare care depăşeşte şi spiritualizează în genul propriu firii şi cântecului românesc vechea ideie de suită. Cele patr-u părţi ale suitei „Poveşti din Grui” nu sunt nici expuneri descriptive a unor episoade epice, nici succesiune de dansuri. I) Gruiul, II) Crăciun trist - 1916, III) Cântec şi IV) Încheiere — acestea sunt titlurile suitei — nu pot fi în niciun chip considerate c-a având vreo analogie cu dansurile consacrate din forma suitei; oricât de relative ar apărea noţi-uniH* muzicale de allemande, -courante, sarabande, gigue, stăruie în ele trăsătura esenţială a factorului coregrafic, de -care au fost desprinse şi prelucrate în arta pură. „Suita” compozitorului nostru provine din mediul de viaţă autentic românească şi în el se întruchipează o formă de expresie muzicală proprie. Nici partea introductivă a compoziţiei nu -corespunde decât aproximativ ideii de -preludiu sau uvertură din forma clasică a suitei. Pe de altă parte, cele pat-ru părţi componente ale suitei „Poveşti din Grui” nu vor să corespundă nici celor patru părţi ale simfoniei, -căci nu se supun nici contrastului de mişcări şi logicii tonale, nici -obligaţiei de des-voltare şi prelucrare tematică proprii genului. Ele formează totuşi o unitate organică particulară, în oare cel-e trei părţi prime îşi păstrează independenţa, sunt de sine stătătoare, dar încheiere-a şi -concluzia firească şi-o a-u în partea a patra, finală. Explicaţia formei artistice a acestei -piese nu p-oate fi aflată deci, prin -comparaţia sau analogia -cu tipurile cunoscute, ci în însăşi originalitatea concepţiei ei. Un autentic şi viu suflu de viaţă străbate dela primul până la ultimul acord lucrarea, imprimân-âu-i caracterul spiritualităţii româneşti şi creştineşti şi asigurându-i unitatea stilistică. Înfăţişarea motivelor muzicale care stau la baza compoziţiei suitei, lămuresc îndeajuns natura inspiraţiei -creatorului, -concepţiile sale artistice şi mai a-les darurile sale personale de a absorbi în individualitatea -sa caracteristicile psihice ale melodiei şi ritmului popular şi a le 418 © BCU reda în forma eternă a artei, punând la centri-* buţie procedeie de expresie r.oui, originale. Partea I, în mişcarea „allegro moderato", expune „Gruiuil", o moviliţă, „acel mic deal unde se adună ţăranii în zi de sărbătoare, să-şi povestească bucuriile sau necazurile" — cum descrie comentatorul piesei (poate fi chiar autorul ei) în programul concertului. Menită să schiţeze cadrul în care au a se desfăşura „Poveştile", tema dă imaginea aspră a locului, a costişei, care suie repede în vârf, poticnindu-se într’o sincopă, de unde coboară mai întâi abrupt, apoi lin, cadru viu şi evocativ al sburdălniiciei mieilor, dar şi al grijilor purtate de bietul român. Prea mult nu stăruie compozitorul în determinarea condiţiilor exterioare ale gruiului, pentru ca să facă loc, să aducă în scenă însăşi dreptatea omenească, cu particularităţile ei sufleteşti, reprezentate icum nu se putea mai potrivit, printr’un motiv de doină, care formează a doua temă a părţii întâi: şEa corespunde întocmai făpturii psihologice a ţăranului român, care dă grai articulat sbuciu-mului său sufletesc, dorurilor şi năzuinţelor, grijilor şi bucuriilor, în forma cântecului. Peisajul îşi capătă astfel conţinutul sufletesc şi se întregeşte în natura românească prin pătrunzătorul flux melodic al doinei,, învolburate în avântate tendinţe de urcuş, stăvilite de rigoarea unui specific „la minor" (cu soi natural, si bemol şi re diez). Mai întâi prin fragmente care acompaniază doina, apoi din ce în ce mai proeminent, fie îngemânându-se la idei din doină, reapare tema gruiului, pentru ca să se impună din nou strălucitor, să definească recapitulativ înc’odată atmosfera şi să se piardă descrescând în pianissimo. A doua parte a suitei este întitulată „Crăciun trist" — Programul o tălmăceşte asctel. „descrie Crăciunul din anul 1916 cu toace tristeţile lui, pricinuite de marele dezastru cunoscut de aoe^a care, din cauza iui, au trebuit să ia drumul pribeg.ei şi să îndure întregul cortegiu de neajunsuri". Ea evocă un moment de proprie şi dureroasă experienţă a autorului, silit de împrejurări să pribegească, în calitate de ofiţer în armata austro-ungară, prin ţinuturile de peste Carpaţi tocmai în „seara mare" a colindeior şi a vestirii naşterii Mântuitorului. — Printr’o scurtă introducere (în „andante", tonalitatea si minor) se fixează caracterul sărbătoresc al clipelor, fiorul misterului fiind redat prin tremolo la vioiine şi viole; motivul melodic şi straniile armonii sunt sprijinite pe o gravă pedală a contrabaşilor şi violoncelelor. Abia aceste in strumente încep a articula un fragment melo dic, că la clarinete şi viole, apoi, la oboi şi ia viorile secunde, apare începutul troparului Naşterii Domnului, pe care o tromba surdina ta („tromba sorda") îl enunţă într’o mişcare ceva mai vie: ® * »-,, , r. ^ 2 A -K.-,-. LUj LLJJ1- ---f----- Atmosfera nu se înseninează. Dimpotrivă, ecourile troparului trezesc în conştiinţă acorduri triste, armonii sombre şi în loc de spirit jubi-lar, amintirile divinei cântări înstăpânesc în suflet o întunecată umbră de turburare psihică, de mâhnire şi întristare care n’ar putea fi rezolvată decât, fie printr’o bruscă acţiune de smulgere şi revoltă, fie printr’un bocet. Autorul alege calea unei copleşitoare jeliră molcome, resemnate, redate prin bocetul: l_Un al treilea motiv principal, o colindă, abate gândul dela jalea lamentaţiei bocetului şi-J mână spre aluzia fericitoare a viersului colindătorilor. Dar, ca şi troparul misterului nati vităţii, colinda este tristă, aşa de triistă, că se contopeşte în valul melodic al bocetului, doar 419 © BCU bătaia ritmului definind-o ca gem de 'caracter psihic deosebit . -y fli m -m-1---f---7---^ ITT ...... . J. . . W. W . ..." w M. .. . ~ 9 ^ L !i 1 J~ r---]ţ- Cu desăvârşită abilitate contrapamoticâ, motivul de icolinidâ este împletit de compozitor in minunate realizări canonice. Fragmente din tropar, apoi liniile melodice şi armoniile iniţiale festive încheie adânc expresivul „Crăciun trist 1916“. „Cântecul", a treia parte a suitei, începe prin-tr’un aliegnetto, un scurt preludiu intonat de clarinet, 'înfăţişând o melodie zisă din fluer, după care, precedat de o serie de acorduri ş: desene melodiioe introductive, violinele prime clamează tema principală a cântecului: Acompaniamentul instrumentai susţine calda elevaţie lirică a melodiei, în rostirea căreia se alătură apoi şi flautul, celelalte Instruments creindu-i o apropriată ţesătură polifonică pentru o cât mai vie expansiune a ei. Acestui cântec, prototip de cântec românesc, îi urmează o a doua ternă, mai 'săltăreaţă, jucăuşe, formată din două părţi distincte, ca un interludiu instrumental sau ca un refren de cântec, întro mişcare mai vioaie. Potrivit clasicei forme de lied ABA, după tema jucăuşe revine cea iniţială principală a cântecului, trecută apoi şi la alte instrumente, iar acompaniamentul (îmibogăţin-du-şi ţesătura, elemente componente din A şi B suprapunându-se şi coatrapunctându-se, ansamblul îşi înteţeşte elanul până la fortissme, întro somptuoasă hlamidă instrumentală. Preludiul instrumental dela începutul acestei a treia părţi, reluat de clarinet, trecut apoi la oboi, închide cuceritorul „cântec". Ultima parte, întitulată „încheiere'1, strânge laolaltă întreg materialul tematic expus în cele trei părţi precedente. Astfel putem urmări cum, după tema „Graiului", tratată la început în formă de fugă, se perindă colinda, elemente din atmosfera crăciunului trist, iarăşi colinda, cântecul, troparul Naşterii, din nou elemente dela începutul crăcinului trist, bocetul şi în fine „Gruine". Magistrala tehnică a compozitorului se manifestă aci în largul ei, recapitularea momentelor principale ale materialului ideilor muzicale, oferindu-i prilej de ample prelucrări simfonice, minunatele pagini încheimdu-se ou un impetuos „allegro eon brio". . ■. Geiace se impune, din analizarea şi ascultarea suitei lui Negrea, ceiace trezeşte şi susţine in teresul artistic şi se lămureşte clar în spirit, este autenticul ei caracter psihologic. (Rar o compoziţie muzicală a putut reda sau sugera suficient de desluşit particularităţi psihice ale firii româneşti. Suita „Poveşti din Grui", în afară de valoarea ei estetică formală, este de privit şi înţeles sub acest raport al determinării şi redării eu precizie şi puternică expresivitate a acestor particularităţi psihologice. Motivele■ muzicale, cele dintâi senzaţii auditive provocate de ele, nu deşteaptă numai imagini noui, specifice, reprezentări sonore proprii, ci densă viaţă sufletească original românească. S’a abuzat, în creaţia noastră muzicală, de eu-lorituă local, de peisaj, de pitorescul senzaţional, în genere .al grupurilor de ţigani, care, ca psihologie, evident, nu au nimic comun cu firea românească. Negrea nu este preocupat de imagini vizuale, de aspectul pictural al peisajului românesc, ci de inferioritatea psihică, de viaţa sufletească, de substanţa caracteristică a naturii ei, de sentimente, emoţii şi efecte, care formează elementele distinctive ale psihologiei poporului, a ţăranului român. De acest gen este elanul de specifică spiritualitate românească, de adâncime şi iconcentrare psihică neaoşe, care tălăzueşte între ţărmurile celor patru părţi ale suitei. Din ceiace este exprimare .sufletească a poporului în muzică, a fost .preferat aspectul mai luminos, de voie bună, dispoziţia de joc, de exuberanţă obştească, tonul stărilor psihice fiind dat de ambianţa muzicii lăutăreşti. Nu au fost descoperite, decât arareori motivele de viaţă sufletească determinante ale cântecului românesc. Şi nici n’au fost făcute încercări de tălmăcire muzicală a lor în arta cultă; nici măcar a „dorului", care este trăsătura cea mai originală a psihologiei muzicale româneşti, hotărâtoare în creaţia „doinei". Cu atât mai puţin a celorlalte motive psihologice care formează fondul deosebit al genurilor de muzică populară! In compoziţia lui Negrea tocmai exprimarea oaracteris-ticelor trăsături de psihos .românesc este urmărită în realizarea operei de artă; Iată, spre pildă, partea a doua a isuitei: „Crăciun trist 420 © BCU 1916“. Contrar obişnuitei veselii de sărbătorile . .creştineşti ale - Naşterii Mântuitorului prin stră-luminarea cărora scânteiază raze încă vii ale unor rituri magice străvechi, compozitorul defineşte un dens şi impresionant torent de tristeţe românească, de suferinţă fără revoltă, de împăcare cu lipsa şi obida, nu de paisivă cufundare în disperare, ci de mereu activă tendinţă spre înseninare. Din expunerea şi împletirea temelor de tropar, bocet şi colindă oontopite în cadrul festiv, sever şi sobru al ideii de sărbătoare, teme tratate cu magistrală tehnică oon-trapunctică, genial valorificate de paleta orchestrală a unui temeinic cunoscător al dozării timbrelor instrumentale şi înnobilate de distincţia unor delicate desvoltări dialectice, Negrea realizează acest original, unic, autentic suflu de tristeţe românească, infirmat în adierea misterioaselor simboluri ale artei muzicale. Nu mai puţin originală şi din punct de vedere psihologic este ..Cântecul", partea a III-a din suită care, după indicaţiile programului — în care, după cum e spus mai sus, credem a desluşi .însăşi .gândul compozitorului, — „evocă atâtea duioşii de care abundă sufletul românesc". Un .alt aspect de viată sufletească formează fondul psihic al muzicii acestei părţi: duioşia. Concludent, pentru această analiză psihologică pe care o încercăm aci, este faptul că şi autorul, în lămuririle des* tinate auditorului operei, se opreşte stăruitor de asemenea asupra factorului psihologic obiectivat în forma muzicală «a compoziţiei. Duioşia, tot aşa de caracteristică trăsătură a psihologiei poporului nostru, este şi ea la fel de proprie pentru a fi redată în forma muzicii, ca şi dorul şi tristeţea. Iar dacă în partea a doua, compozitorul recurge la material folkloric (colinda, CRONICA E. LOVTNESCU s’a sfârşit înainte de vreme. însoţit de adâncile păreri de rău ale noastre., ale tuturor. Ne-a fost adversar un sfert de veac şi am ţinut .să ne rămână adversar. Dar pentru noi adversitatea literară sau ideologică nu se confundă cu duşmănia personală. Omul, dedicat cu totul cultului literar aşa cum îl înţelegea dlâpsul, ne era simpatic şi păstrăm plăcute amintiri din vremea mai depărtată a unor relaţii personale. Suferinţa lui grea ne-a îndurerat, moartea lui ne mâhneşte adânc. Ne mâhneşte fiindcă omul ar mai fi putut trăi .şi lucra; ne troparul bisericesc ajuns în repertoriul muzical ■ai poporului), apoi în creaţia cântecului menit să redea, să sensibilizeze în forma artistică cea mai expresivă duioşia românească, el inventează însăşi unduirea melodică şi pulsul ritmic, muzica cea mai autentică şi proprie, care poate încorpora în transfigurarea simbolicei sonore, concepţia sa, viziunea sa asupra psihologiei şi artei muzicale a poporului român. In ambele aceste părţi centrale, puţin diferite ca tempo, se păstrează respectul cuvenit caracterului psihic al celor două tipice forme de viaţă sufletească românească: tristeţea şi duioşia. Autorul se fereşte de amploarea intensităţilor, de precipitaţii agogice, de forusce creşteri şi descreşteri dinamice, menţinându-se într’o nobilă distincţie spi rituală, de subtil şi evocator lirism, de contemplaţie şi tremur genuin al fiinţei psihice româneşti. Nu am căutat să adâncim analiza structurii tehnice a textului muzical al „Suitei româneşti" a lui Negrea. Preocuparea de căpetenie, care a format obiectul însemnărilor de-aci1, s’a concentrat în jurul ideii de a descoperi şi identifica izvoarele sufleteşti şi autenticitatea lor românească, fondul psihic din care se urzeşte originala lucrare a compozitorului. Să sperăm ca aplauzele cu care a fost întâmpinată, marele succes de public obţinut, să contribue alături de marea valoare a piesei, la înscrierea ei din nou şi cât de curând în programele concertelor simfonice. Să fim recunoscători maestrulu Eneseu pentrucă a prevăzut-o în .programul ultimului simfonic al orchestrei „Filarmonica" dirijat cu puternica sa artă. G. BREAZUL MĂRUNTĂ mâhneşte fiindcă o singură dată ne este dăruită lumina soarelui pe acest pământ, pe care paşii lui E. Lovinescu niciodată nu-1 vor mai călca. Cunoaştem, în scrisul românesc, bestii umane care sunt capabile .să se bucure sălbatic de moartea unui adversar şi mulţumim Iul Dumnezeu că nu ne-a îngăduit să ne degradăm până în-tr’atâta. Dincolo de dispariţia omului, în care plângem neputincioşi soarta noastră, a tuturor, ne mâhneşte dispariţia unui distins adversar. Căci într’o luptă literară adversarul e o necesitate; , un adversar e .un stimulent în piu®. Dispa- 4 21 © BCU riţia lui e dispariţia unui stimulent. Mărturisim sincer că am pierdut şi noi ceva prin moartea lui E. Lovinescu. iA 'fost o vreme. în 1919, când E. Lovinescu a ţinut să ne cunoască şi să ne împrietenim. Am primit fiindcă avusese o atitudine foarte românească în războiul de-atunci. Am colaborat chiar, o singură dată, la revista lui Lectura pentru toţi. Când a scos Sburătorul, ne trecuse, fără autorizaţie, printre colaboratori. L-am rugat să ne şteargă de pe copertă, fiindcă observasem că nu ne-am fi putut înţelege niciodată. El începuse opera de denigrare a lui George Coşibuc, iar pe de altă parte Evreii răsăreau unul după altul în paginile revistei lui. l-am spus atunci că, în locul .prieteniei, îl preferim adversar. Restul se cunoaşte. N’am putut admite niciuna din aşa zisele idei ale lui E. Lovinescu. Toate sunt contrare convingerilor noastre şi nefaste culturii româneşti în plina desvoltare. Ca să-şi poată contura o ţinută, e:l s’a aşezat conştient şi calculat la antipodul Gândirii, făcându-şi un punct de program din combaterea ei. Toate mucurile de idei „euro-peniste", pe care le denunţam, se găsesc strânse cu grijă de colecţionar de vechituri în cărţile lui Eugen Lovinescu. Pentru aceste merite, scriitorul, care avusese o atitudme atât de românească în războiul reîntregirii, a fost îmbrăţişat cu o şiretenie, pe care el n’o vedea, de către evreimesi publicistică. Omul, care n’avea convingeri precise, care făcea „paşi pe nisip" şi se „revizuia” mereu, a căzut victima unui cerc iudaic şi ajunsese un fel de megafon literar al acestui cerc. La moartea lui, prietenii i-su găsit merite extraordinare în descoperirea câtorva talente, care nu însemnează nimic deosebit în mişcarea literară, afară de Doamna Papadat-Bengescu, scriitoare consacrată de Viaţa românească cu mult înainte de a veni la Sbvrătorul. Dar aceşti zeloşi s’au făcut că uită adevăratele „valori" în care credea E. Lovinescu şi pentru care a militat să le impună. Aceste „valori" se numiau: F Aderca, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, B. Pun-rîoiamu, Virgi] Moscovioi, Ury Benador, Evrei neaoşi, cari sunt tot atâtea nulităţi în literatura noastră. Criticul din strada Câmpineanu pavea uiciun soiiu de discernământ literar. Judecăţile saie erau amabilităţi de .cenaclu şi maliiţiosităţi dincolo de cenaclu. Pe urma lui nu rămâne absolut mici un studiu de caracterizare a unui scriitor român -contimporan. In anii din urmă i se născocise privilegiul nu ştiu cărui estetism pur în judecăţile critice, care n’ar trebui să ţină seamă nici de etnic, nici de etic, ci numai de artă ca atare. Formula venea într’o epocă de triumf al ideii româneşti în politică şi în cultură. Ea nu era în realitate decât» camuflarea curentului iudaizant în literatura noastră, singurul pe care l-a susţinut cu bravură răposatul. Nu se poate ceva mai ridicul decât manifestul celor câteva iscălituri civile ardeleneşti de raliere la orezul .literar al iui E. Lovinescu, adică la estetismul pur, care nu însemnează altceva decât F. Aderca, Camil Baltazar, Ilarie Voronca şi ceilalţi jidănaşi, care de care mai esteţi şi mai .pornografi. Cu o rea credinţă uluitoare ciracii regretatului scriitor se fac a dispreţui etnicul şi eticul ca şi cum aceste elemente constitutive ale artei ar tăgădui valoarea estetică. E dela sine înţeles că opera de artă implică neapărat o formă estetică; dar forma estetică nu e suficientă pentru caracterizarea unei opere. Forma e viabilă prin fond precum fondul e viabil prin formă. Cei cari preconizăm elementul etnic şi etic în literatură o facem cu condiţia formei lui artistice. Şi nu există niciun caz, absolut niciunul, în care noi să fi susţinut un scriitor numai fiindcă e român sau numai fiindcă e moral. Un singur nume nu se poate cita de fals scriitor, pe care noi să-l fi remarcat numai în baza principiului etnic sau etic. Pe câtă vreme inversul e, din nenorocire, perfect adevărat. In numele estetismului pur au fost susţinuţi scribii pornografi, fără scuza artei măcar, cari nu lasă nicio altă urmă în literatură decât o dâră de murdărie sufletească. Aceasta e deoisebirea fundamentală, care ne-a ţinut departe de E. Lovinescu şi ne-a determinat să-i negăm activitatea critică în orice împrejurare şi fără niciun fel de regret. In faţa mormântului scriitorului, pe care îl deplângem, nu simţim niciun fel de remuişeare că ne-am făcut pe deplin datoria apărând puritatea sufletului românesc în artă. Simţindu-şi probabil slăbiciunea poziţiei sale critice în contrast ou atmosfera dominantă a românismului, E. Lovinescu se dedicase în ultimii ani studiilor maiorescieme: o încercare de a se pune sub protecţia unui .prestigiu din trecut. Aceste studii păcătuiesc prin hipertrofierea ma-iorescianismului, episod perimat de mult în cultura noastră, şi prin exagerarea peste măsură a aşa zisei şooale maioresciene, o colecţie de comentatori mediocri ai faptului literar, cari mâine nu vor figura în analele culturii noastre. Citindu-i cărţile, lectorul naiv rămâne cu impresia că mai presus de forţele creatoare domină aceşti bieţi comentatori, incapabili în realitate să dea o directivă ori să impună un talent. 412 © BCU Oeeaee preţuim sincer în scrisul răposatului e talentul său de stilist livresc, manifestat în genul minor al portretelor sau al „figurinelor”, cum le zicea dânsul şi în memorialistică. Cel ce nu putea vedea în mare, cum năzuise, vedea interesant şi amuzant în mic, cizelând defectele oamenilor cu o adevărată plăcere de om curios de nimicurile intime. Aplicând această înclinare organică vieţii romanţate a lui Eminescu, inspiraţia scriitorului căpăta aripi de muscă, ce se plimbă cu satisfacţie prin încheieturile de marmură ale statuii zeului, fără să-i vadă măreţia. Pentru ziua de mâine, E. Lovinescu rămâne un scriitor cu reale însuşiri, care s’a încumetat să ia în răspăr marea strădanie spirituală a neamului său de-a fi el însuş în plăsmuirile superioare ale culturii. Judecate nu va fi aspră fiindcă scriitorul, care s’a incinerat după ritualul ideologiei îmbrăţişate, nu lasă o operă de forţa şi de amploarea care să vatăme realmente. ION ŞIUGARIU, tânărul poet care semnează dfela o vreme interesanta cronică a liricei în Revista Fundaţiilor Regale, a tipărit în broşură balada simbolică Ţara de foc, închinată memoriei .prozatorului Laurenţiu Fulga, dispărut pe cât se pare departe, în luptă. E un act de mişcătoare pietate, dar nu e numai atât. Scrisă în stil eoşbueian, dar de o naraţiune transpusă în abur de vis, balada aceasta, îngânată între epic şi liric, cu reveniri de leit-motiv .ciclic şi oui un refren ce aminteşte rezonanţele arhaice ale genului, e unul dintre cele mai frumoase lucruri apărute în vremea din urmă. Ceeace e regretabil în poesia tânără e cu deosebire des-lânarea persistentă a versului, care difuzează ideea şi diiuiază sentimentul. Tinerii noştri versificatori nu înţeleg că numai naturile excesiv de puternice ise pot exprima cu succes în vers liber. Forma strânsă şi simetrică, dimpotrivă, adaugă intensitate chiar unui talent de proporţii mai modeste, cu atât mai mult unui poet de mare .suflu. Inchipuiţi-vă cât ar pierde Luceafărul dacă autorul lui l-ar fi scris în vers destrămat. Tinerii versificatori au parcă frică de forma simetrică. Ea e într’adevăr o piatră de încercare. Numai cine poate să scoată scântei din ea trece în adevărata poesie, în poesia care cântă în suflet şi se impregnează în memorie fără să vrei. Versuil liber e o intersecţie între proză şi poesie, oare poartă tara hibridităţii ca orice lucru amestecat şi impur. Farmecul baladei lui Ion Şiugariu rezultă în bună parte din folosirea unei forme clasice, făcută translucidă şi fragedă de o inspiraţie nouă. EMIL VORA, în culegerea sa înalte vânturi, urmează calea dimpotrivă, renunţând la versul regulat pentru- unul de timidă libertate. Citin-du-1, îţi pare rău de o reală substanţă lirică prefirată ca printre degete. Dincolo de acest neajuns, e o calitate deosebită ce trebuie remarcată la acest poet, care scrie din toiul războiului : puterea, delicată de a transforma realitatea aspră într’un paiainjeniş de vis şi de suspin. In- atmosfera de unde vin aceste versuri şi unde moartea e o prezenţă permanentă, sentimentul e numai melancolie pentru trecerea repede şi fatală. Suntem „vânt” şi ,pământ”. Melancolia nu cade însă în pesimism, ci se moaie într’o duioşie, -care nu e lipsită de distincţie: Acolo, unde s’au risipit atâţia ani Vor mai zbura pe sub stele cocorii visului; Acolo, unde au rămas : Motru şi Ana E cântecul, leagănul şi mormântul mamei. Departe peste ape, departe peste timp Vor creşte pe sub stele : Motru şi Ana; Nimeni în urma mea, nimeni nu va şti Dacă mi-au fost dragi, dacă i-am cântat, dacă [i-am iubit. AL. RAICTJ, în Carnet de soldat, e tocmai opusul lui Emil Vora. Versurile sale, corespunzătoare titlului, sunt notaţii zilnice pe marginea acţiunii unei unităţi militare: A căţea oară mergem pe brânci ? Lopeţile atârnă greu, dar săpăm Spre ziuă, avem adăposturi adânci. TJn fruntaş şopteşte: Acu să fumăm... Am citit nu de mult un volum de reportagii al d-lui Al. Raieu, scris vioiu, colorat şi interesant. Dacă autorul şi-ar fi turnat acest Carnet în proză, sunt sigur că ne-ar fi dat o bună carte. D. IOV şi-a tipărit într’o ediţie monumentală cântecele închinate Basarabiei. Un titlu fericit: Covor basarabean, după întâia poesie, care a atras atenţia maestrului Brătescu-Voineşti. A fost un moment frumos când autorul lui Nicu-lăiţă .Minciună a .citit această poesie într’o şedinţă intimă a Academiei Române. Faptul l-a 423 © BCU încurajat pe D. Iov să scrie mai departe aceste elegii întretăiate de bucuriile victoriei. Volumul seamănă într’adevăr cu covorul basarabean: fond negru ca de jale, înflorat de colorile stilizate ale înseninării. ÎBuioata cea mai izbutită mi se pare Virgilica Ola.ru, în care poetul a găsit un duios simbol al epacei de refugiu dincoace de Prut. D. Iov, cunoscut până ieri ca. un povestitor într’o moldovenească personală, îşi îngăduie în vers un belşug de licenţe de limbă şi de ritm, încât pare că puţin i-ar păsa de forma literară când e vorba să-şi cânte provincia adaptivă, durerile şi bucuriile ei. Sinceritatea însă domină şi ea rămâne un document al acestei vremi, când drama Basarabiei nu s’a învrednicit de prea multă luare-aminte în scrisul artistic. Volumuil, de dimensiuni extraordinare, e ilustrat cu 58 de gravuri în linoleum, tăiate viguros de mâna meşteră a pictorului basarabean Th. Kiriacoff-Sumceanu. * * * D. C. AMZAR, reprezentantul nostru de presă la Berlin, desfăşoară o activitate culturală, ce trebuie notată elogios. Oolaboratoir la numeroase ziare şi reviste din Reidh, scrisul lui se distinge printr’o documentare serioasă şi printr’o su- perioară ţinută intelectuală. Tema ce l-a preocupat în -ultimul timp a fost aceea a liricei româneşti de războiu. Intr’o admirabilă conferinţă, semnalată călduros de presa germană, a înfăţişat poesia noastră populară din actualul războiu. A doua! faţă, aceea a liricei culte, s’a tipărit sub formă de esseu în marele cotidian berlinez Deutsche Allgemeine Zeitung. Ou exemplificări îngrijit traduse, D. C. Amzăr vorbeşte de contribuţia lirică a d-lor: Mihu Dra-gomir, George Putneanu, Matei Alexandreiscu, Alexandru -Gregorian, Virgil Carianopol, Aurel Marin, Radu Gyr şi Theodor Munteanu. Autorul îşi încheie frumosul esseu cu următoarea consideraţie: „De sigur, experienţele acestei lupte îşi vor lăsa urmele în literatura română încă mult timp după ce ea se va fi sfârşit, putem spune însă chiar de pe-acum că lirica românească de războiu se caracterizează prin trăirea cea mai intensă, o trăire -ce cuprinde nu numai pe om în întregul lui, ci însăşi totalitatea universului. Efortul împotriva barbariei bolşevice, împotriva voinţei de nimicire din Răsărit, cu care România se găseşte de veacuri în luptă, înseamnă pentru sufletul românesc nu numai un eveniment istoric, ci şi un eveniment de proporţii cosmice11. , , NICHIFOR CRAINIC ANUL XXII Nr. 7 424 AUGUST-SEPTEMBRIE 1943 © Cluj,