GÂNDIRE A ORTODOXIA TRANSILVANIEI D. STANILOAE: Biserica ortodoxă a Transilvaniei . 241 GEORGE GREGORIAN : Regele....................249 PETRU P. IONESCU : Plecare ..................250 TEOFIL LdANU: Aureole........................251 SABIN VELICAN: Frumoasele....................253 GEORG TRAKL: Toamna singuratecului (In româneşte de Vintilă Horia).......................263 ION FOTOPIN: Poesii..........................264 RADU BRATEŞ : Uite, bate ploaia............266 CONSTANTIN CAMPEANU : Poesii.................267 NICHIFOR CRAINIC: Filmul german..............269 IDEI, OAMENI, FAPTE EMILI AN VASILESCU: Filosolia creştină . ... 273 MARIELLA COANDĂ : Rlccardo Bacchelli, romancier şd nuvelist.........................................281 G. BREAZUL: Ion Popescu-Pasărea.......................282 GIOVANNI VILLA: Cronici filosofice italiene . . 285 CRONICA LITERARĂ N1COLAE ROŞU : Cezar Petrescu: Ochii strigoiului 237 PETRU P. IONESCU : Anişoara Odeanu : Moartea în cetate ; Grigore Popa : Itinerar spiritual . . . 292 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Tony Bulandra; Salonul oficial ; Pasc oii în româneşte; Aspecte din civilizaţia clasică ............................................294 EXEMPLARUL 50 LEI © BCU Cluj au căr de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, că* rui se închinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nec- Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligentă si artă... Astăzi numai există ,,nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles NECTAR MOTT tarul44 MOTT MONOPOL M O T T O N E L DRĂGĂŞANI MOTT MOTT 1914 D EM l-S E C MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE © BCU BISERICA ORTODOXĂ A TRANSILVANIEI DE D. STĂNILOAE . IVI ar ele Eminescu a definit pregnant rolul Bisericii ortodoxe la Români prin caracterizarea ei ca „Maică a neamului”. Atributul acesta şi-l merită însă Biserica ortodoxă cu deosebire în legătură cu ramura ardeleană a poporului nostru. Românismul ardelean îşi datoreşte atât de mult menţinerea sa Bisericii ortodoxe, încât fără aceasta el şi-ar fi pierdut demult existenţa sub presiunea popoarelor înconjurătoare, favorizate de împrejurările istorice să aibă un rol de dominaţie. După sfărâmarea voevodatelor române ardelene prin năvălirea barbarilor şi aşezarea Ungurilor în partea dela vest de Transilvania, singura instituţie ocrotitoare pe seama Românlior a rămas Biserica ortodoxă. Prin unitatea ei de credinţă şi de organizaţie a păstrat în unitate satele aşezate pe diferitele văi şi în diferitele regiuni ale Transilvaniei, cu toate infiltrările de elemente străine câri urmăreau fărâmiţarea blocului etnic românesc şi ruperea legăturilor dintre diferitele părţi. Intinzându-şi grija şi atenţiunea ei peste toate aşezările româneşti încăpute sub o stăpânire străină, Biserica ortodoxă a fost factorul care a păzit acest întreg etnic de orice amestecare cu naţiile înconjurătoare, accentuând tot ce-1 deosebea de acelea, tot ce-1 detaşa ca pe o unitate de sine stătătoare şi opusă acelora. In deosebirea de credinţă faţă de stăpânitori şi în conştiinţa mândră şi neclintită că numai el posedă ere-, dinţa cea adevărată a lui Hristos, conştiinţă ce i-a ştiut-o cultiva Biserica ortodoxă, neamul românesc din Ardeal a avut forţa cea mai puternică a menţinerii sale ca entitate distinctă, abisul de netrecut al oricărei influenţe desnaţionalizatoare. S’o fi simţit el acest neam în multe alte privinţe un oropsit al sorţii, profund umilit în raport cu celelalte naţii. Când cugeta însă asupra credinţei sale, nu mai avea nici o îndoială că este un privilegiat al Tatălui ceresc, care i-a hărăzit lui credinţa cea adevărată şi singură mântuitoare şi îndată conştiinţa superiorităţii sale îi umplea mângăitor sufletul şi gândul îndreptat spre cei de alte naţii nu mai putea fi unul de umilinţă, ci de compătimire. Credinţa îi era astfel singura dar uriaşa valoare care îl ţintuia de naţionalitatea sa când îl învăluia mulţimea ispitelor de-a trece în rândul celor de alt neam. Marele merit al Bisericii ortodoxe stă în puterea spirituală uimitoare cu care a ştiut sădi şi întreţine în poporul român această forţă a unei credinţe proprii, ca factor de detaşare a lui faţa de celelalte neamuri. De unde a luat această putere o Biserică smerită, lipsită de organizaţie impunătoare, de aparatul misionar şi teologic, de latifundiile fără de sfârşit, pe care le-au avut alte Biserici ? La întrebarea aceasta, vom răspunde mai la vale. Acum, continuând înfăţişarea diferitelor chipuri în cari Biserica ortodoxa a ocrotit fiinţa românismului transilvănean, trebuie să âdăugăm că acest rol şi l-a împlinit Biserica încă şi prin faptul că era aceeaşi în Transilvania şi aceeaşi în Sudul şi Răsăritul Carpaţilor. Prin aceasta ea era un factor puternic de legătură între Românii de pe cele două versante ale Carpaţilor. Ierarhii ardeleni veniau din mănăstirile Moldovei şi Munteniei, fiind hirotoniţi de mitropolitul Ungrovlahiei. Biserica ortodoxă se înfăţişa, nu numai prin faptul că-şi împletea soarta cu obijduitul neam românesc şi cu nici un altul din Transilvania, ci şi prin aceea că ierarhia şi preoţimea ei păstra legăturile cu Biserica din Principate, ca o Biserică a neamului, ca o solie a fraţilor dela Sud şi Răsărit, ca o mână de ajutor şi de binecuvântare întinsă dela ei. Biserica ortodoxă din Transilvania trăia cu privirile spre Răsărit obişnuind întreg poporul să privească într’acolo cu toate nădejdile lui. Nimic nu atrăgea atenţiunea acestei Biserici spre vre-o cetate, sau spre vre-un potentat din Apus. Pentru ea Apusul nu însemna altceva decât motiv de nelinişte şi de îndoită priveghere. Prin Biserica ortodoxă inima Ardealului românesc era orientată întreagă spre Răsărit. Centrul de gravitate pentru Ardeal era la Sudul Carpaţilor. Ardealul se arcuia într’o totală nădăjduire şi aşteptare spre Sud. Biserica ortodoxă a dat întregului neam o tensiune centripetală, ferind fiecare parte a lui de gravitaţia periculoasă spre centre exterioare. Ea are dealtfel această virtute de-a face neamurile să se concentreze în ele înşile prin însăşi fiinţa ei. Cu toată unitatea ei dogmatică, Biserica ortodoxă s’a adaptat fiinţei etnice a fiecărui popor în aşa măsură încât a devenit pentru fiecare o Biserică naţională. Rămânând în unitate dogmatică, Bisericile ortodoxe s’au organizat în cadrul diferitelor naţiuni după principiul autocefaliei care le permite să-şi desfăşoare întreaga activitate fără imixtiuni din extern şi fără necesitatea de-a asculta porunci din afară, potrivit cu împrejurările de viaţă ale fiecărui popor. Ne având un centru geografic, centrul fiecărei Biserici ortodoxe este acolo unde se află inima neamului, puterea şi vitalitatea lui maximă. Ea este astfel factorul esenţial al concentrării neamului in sine însuşi, al conservării unităţii, integralităţii, originalităţii şi independenţii lui. In Transilvania ea a avut însă motive în plus să se identifice cu românismul şi împreună cu el să privească spre Răsărit, întrucât numai poporul român era ortodox şi toate celelalte neamuri erau de altă credinţă, persecutând-o şi pe ea în rând cu poporul românesc. Biserica ortodoxă din Ardeal, stând cu privirile aţintite spre Biserica neamului din Sudul şi Răsăritul Carpaţilor, n’a trăit cu toate acestea numai din iniţiativele aceleia. Nu în sensul acesta trebuie înţeleasă orientarea ei spre Soare-Răsare. In multe privinţe Biserica ortodoxă din Ardeal a fost înainte mergătoare. Dar impulsurile ei luau deasemenea calea peste crestele Carpaţilor şi întreg neamul se împărtăşea ca din acelaş potir din rodul faptelor Bisericii ortodoxe. Textele dela Măhaci, tipăriturile lui Coresi, ne arată Biserica ortodoxă din Ardeal însufleţită de o voinţă de cultură românească, chiar înainte de ce-a putut în-drăsni aşa ceva Biserica din Sudul şi Răsăritul Carpaţilor. La asemenea fapte Biserica din Ardeal era îndemnată şi de împrejurările de aici. Protestantismul şi Calvinismul aprinseseră sufletul naţiilor conlocuitoare de marea pasiune a unor noui trăiri şi interpretări ale credinţii creştine. E de mirare cum Biserica ortodoxă a fost în stare să apere sufletul românesc de râvna cuceritoare a acestei izbucniri de viaţă religioasă şi cum au ştiut ierarhii şi preoţii să se strecoare 242 © BCU pe sub poruncile de calvinizare ce li le impunea autoritatea de stat. Mai făcându-se la suprafaţă că primesc unele din reformele dictate de potentaţii zilei, în fond ei au ştiut să primească în viaţa bisericească a poporului lor o singură reformă, care nu schimba întru nimic credinţa veche, dar care în schimb era menită să dea românismului o mare forţă tocmai împotriva acestor stăpânitori. Din toate ideile care băteau pasionat şi imperios la uşa Bisericii şi a sufletului românesc, în timpul reformei, această Biserică a ştiut până la urmă să le respingă pe toate, dând drumul larg numai limbii naţionale. Comuniunea Bisericii ortodoxe ardelene cu Biserica din Principate a ajutat-o la oprirea acestor valuri, dar aceeaşi comuniune a făcut ca limba naţională, cu care s a aies din această confruntare, să devină bun obştesc ai vieţii bisericeşti a Românilor ae pretutindeni. Principatele au ajutat Ardealului să-şi păstreze credinţa, iar acesta a comunicat Principatelor curajul limbii naţionale tipărite. , Principii ardeleni erau purtaţi în voinţa lor de calvinizare a poporului român nu numai de pasiunea apostolică, ci şi de interese politice. Ei voiau să înăbuşe tocmai acea tensiune cetripetai-românească, susţinută de credinţa ortodoxă în Ardeal. Dar silinţa lor n’a reuşit. încercarea lor au reluat-o Habsburgii în numele catolicismului la 1700. Ajutaţi de iezuiţi, aceştia, lucrând cu mai multă isteţime decât principii calvini, în sensul că n’au ţinut să impuie făţiş o altă credinţă poporului, au reuşit să spargă unitatea bisericească a Românilor ardeleni şi să întoarcă din punct de vedere religios privirile unei părţi din ei dinspre sudul Carpaţilor spre un centru exterior, punând capăt minunatului centripetalism unanim şi total al românismului. Din fericire cea mai mare parte a poporului refuzând această desfacere a lui din legăturile cu românismul din Sudul Carpaţilor, Ardealul a rămas prin această parte în comuniunea integrală cu fraţii de pretutindeni. Un noroc este pentru noi şi faptul că şi partea care a ieşit juridic din legăturile bisericeşti ale panromânismului, în credinţă şi organic a rămas în comuniune cu tot neamul. In adâncurile de suflet nu s’a produs nici o separaţie între cele două părţi ale românismului ardelean şi nici o modificare a orientării religioase centripetale a tuturor Românilor. Voim să răspundem acum la întrebarea ce ne-am pus-o înainte : prin ce putere uimitoare a reuşit Biserica ortodoxă să menţină în sufletul poporului ardelean credinţa răsăriteană ca factor principal de conservare a lui ca entitate distinctă ? Răspunsul nu poate fi decât unul: Biserica aceasta a fost în sensul deplin şi sincer al cuvântului o Biserică a poporului. A fost în general o caracteristică a Bisericii ortodoxe să fie o Biserică a poporului. Năvălirea turcească a aruncat popoarele ortodoxe în situaţii de suferinţă. Pătura superioară a fugit în ţări străine, pierzân-du-şi credinţa şi identitatea, sau chiar dacă a rămas, s’a asimilat în massa stăpâni-torilor, ispitită de avantagiile ce i se ofereau. Singur poporul a rămas locului, fidel fiinţei şi credinţei sale. Biserica a rămas şi ea fidelă poporului, împărtăşind soarta lui grea. In Ardeal împrejurările de îndelungată stăpânire străină au făcut ca Biserica să devină poate mai mult ca oriunde o Biserică a poporului. Boierii şi puţinii intelectuali ce s’au ridicat din când în când s’au maghiarizat, pierzând deodată credinţa şi naţionalitatea. Biserica s’a îmbrăţişat cu poporul, purtându-şi împreună jalea şi durerea. Poporul având în Biserică singura mângâietoare şi sprijinitoare, s’a ataşat ei cu toată fiinţa lui, nemai fiind în stare să o părăsească pentru nici o altă credinţă. Biserica trăind lângă sufletul poporului, a dobândit o înţelegere şi o iubire nemărginită pentru comorile lui şi pentru durerea celor obidiţi şi împovăraţi. 243 © BCU întrucât poporul e naţiunea în autenticitatea ei nefalsificată, Biserica ortodoxă ardeleană a primit din strânsa comuniune cu el, un cuprins şi o înfăţişare de pitoresc duh românesc. Iar întrucât poporul reprezintă pătura celor nedreptăţiţi şi împovăraţi, ea şi-a păstrat proaspătă acea trăsătură socială, de umană simpatie şi de hotărâtă voinţă de ajutorare pentru clasele de jos, ce e atât de intim legată de fiinţa creştinismului şi care face ca Biserica Ardealului să fie un fel de premergătoare a vremurilor de azi, categoric opuse distanţelor şi inegalităţilor sociale. Nicolae Iorga, cu intuiţia lui de vizionar, a surprins atât caracterul pitoresc naţional, cât şi pe cel uman-social al Bisericii Ardealului, când a numit-o Biserică de sate şi preoţi. N’a fost o Biserică de prelaţi strălucind de vestmintele roşii şi violete şi zeloşi pe titulaturi cu gradaţiuni precise, ci o biserică de părinţi ai satelor, îmbră-câţi în cămaşă albă de in, peste care se revărsau pletele şi barba căruntă. Când apăreau în uşa altarului cu sfântul potir ridicat de mâinile lor bătătorite de muncă şi în odăjdiile împodobite cu motive româneşti peste albul nedeplin acoperit al cămăşii de in, poporul vedea, pe Tatăl ceresc, sau pe lisus Hristos dacă era mai tânăr, dar pe un Tată ceresc sau pe un lisus Hristos familiar, coborât jos între ei şi înţelegând şi vibraţiile etnicităţii, dar şi năcazurile obidei lor. Preotul acesta da o autoritate de lucru sacru portului românesc, ferind poporul de imitarea inesteticelor vestminte străine. Prin Biserică se sfinţeau, se transfigurau şi se conservau toate ale poporului. Dar şi Biserica se umplea de cuprinsul creaţiei populare româneşti. Arta poporului devenea artă a, Bisericii în bisericuţele de lemn cu uşi sculptate după motive româneşti şi răsunând de troparele înduioşate de modulaţiile doinei noastre. Intre ortodoxie şi românism s’a operat astfel o continuă comunicare de însuşiri şi de spirit ca între dumnezeirea şi omenirea lui lisus Hristos. Câtă vreme în Apus revoltele iobăgimii împotriva feudalilor erau în acelaş timp schisme, pentrucă feudalii erau episcopi şi Biserica pornea războiu sfânt împotriva răsculaţilor, în Ardeal preoţii, fără să fie nişte svăpăiaţi, binecuvântau cu gesturi pline de răspundere, ridicarea poporului împotriva împilărilor străine. Ar fi greşit să ne închipuim că Biserica ortodoxă din Ardeal, fiind o Biserică a poporului în sens naţional şi social, nu mai punea nici un preţ pe credinţă. Din scrupulozitatea cu care preoţii de atunci săvârşeau sfintele slujbe în toate amănuntele lor, convinşi de puterea sfântă ce este în ele, din neclintirea cu care păzeau canoanele, practicau posturile, spuneau rugăciunile şi stăteau pe lângă dogmele Bisericii, învăţând şi poporul să facă asemenea, s’ar putea lua pildă şi azi. Contactul uşor cu toată intelectualitatea teologică a celor 4 patriarhate şi cu monahii Athosului şi ai tuturor mănăstirilor din Răsărit, aflători prin Ţările româneşti, susţinea în conştiinţa Bisericii ortodoxe a Ardealului, pe lângă tot caracterul ei popular, trează şi neclintită ortodoxia dogmatică. Dealtfel am văzut că numai în această nerelativizare a credinţii răsăritene şi a deosebirilor ei de celelalte, stătea puterea românismului de-a rezista tuturor încercărilor de asimilare. Desigur, Biserica Ardealului a avut şi episcopi. Ei erau punctul de convergenţă, scaunul lor era culmea de unde se îmbrăţişa şi se strângea obştea satelor într’o unitate. Ierarhii aceştia au avut chiar, în Ardeal, un rol mai însemnat ca oriunde în Biserica creştină, fiind nu numai căpetenii bisericeşti, ci conducători ai poporului în toate privinţele. Dar erau conducători ai unei Biserici poporale, ei înşişi fiind nişte bătrâni „atât de simpli după vorbă, după port“ şi totuşi atât de respectaţi, atât de impunători. Vlădicii, în tradiţia Ardealului, n’au fost numai proveduitorii şi supraveghetorii credinţii evanghelice, deşi n’au neglijat-o pe aceasta câtuşi de puţin, apărând-o 244 © BCU cu grele jertfe. Ei au fost însă şi ocârmuitorii poporului pe linia destinului nostru naţional. Pe meleagurile noastre unde existenţa neamului a fost o isbândă obţinută în fiecare zi cu lupte grele şi sacrificii, Mitropoliţii au fost nu numai păstorii sufleteşti, ci în general singurii lui ocrotitori şi apărători în faţa asprimilor sorţii. Ei au fost etnarhii românismului, bucurându-se de încrederea şi iubirea totală a obştei, dar atrăgând în acelaş timp asupra persoanei lor toate fulgerele vremilor tari. In ei s’a centrat atât înţelepciunea, cât şi puterea de răsbatere şi de rezistenţă a neamului întreg. Hirotoniţi de Dumnezeu, ei au fost totdeauna exponenţii sufletului unui popor ce a voit să trăiască. Ei au fost principii poporului într’un sens cu mult superior celui ce-1 are acest titlu la ierarhii din Apus. Principi nu în înţelesul autocrat şi fastuos pe care l-a lăsat ca pe o ereditate nesimpatică evul-mediu, ci în înţelesul de exponenţi totali ai sufletului poporal în virtutea faptului că erau expresia organică a acestui suflet şi poporul le acorda o nemărginită cinstire şi ascultare. Erau principi prin înrudirea supremă cu poporul, prin intimitatea în duh cu el şi prin faptul că Biserica era şi Statul acestui popor. Ei au fost conducătorii poporului întrucât au adunat în sufletul lor toate durerile, toate aspiraţiunile, toată capacitatea de mucenicie a neamului, fiind neamul însuşi în rezumat şi în maximă potenţare. Ilie Iorest, Simion Ştefan, Sava Brancovici, Andrei Şaguna au fost culmile de nădejde, au fost înălţările supreme ale neamului cari au înfruntat şi au biruit potrivniciile timpurilor, ca tot atâtea concentrări de cremene şi de lumină ale substanţei noastre etnice, pe cari în-crucişerile de fulgere şi de tunete, printre îngrămădirile de nouri, n’au făcut decât să le arate şi mai masive, şi mai grandioase. ■ Cu astfel de orientări şi de puteri, Biserica ortodoxă din Ardeal a contribuit în-tr’o măsură incomensurabilă la păstrarea neamului, la împodobirea lui cu cele mai alese virtuţi şi la înfăptuirea întregirii naţionale dela 1918. Mitropolitul Andrei Şaguna în special făcuse cu ajutorul tradiţiilor sănătoase ale Bisericii ardelene din poporul românesc un bloc luminat şi puternic căruia nimic nu-i mai putea sta în cale în pornirea spre libertate si unire politică. El reluase tradiţia culturală a Bisericii ardelene, oprită de aspra prigoană venită asupra ei din partea habsburgilor catolici după 1700 şi îi adunase toate puterile slăbite în urma desfiinţării organizaţiei sale ierarhice. In urma întregirii naţionale, punându-se vieţii româneşti noui probleme, Biserica ortodoxă a Ardealului a ştiut să se ridice deasemenea la înălţimea lor. Intrarea poporului nostru în era de viaţă ce se deschidea cu sfârşitul răsboiu-lui şi cu unirea politică a tuturor Românilor, a adus o clătinare profundă a formelor lui de viată anterioară, o lărgire de orizonturi, o mutare pe un plan spiritual expus unor complexe încrucişeri de vânturi ideologice. începea o epocă nouă în viaţa poporului nostru. Si ca deobiceiu în astfel de momente de răscruce, toate coordonatele vieţii naţionale de până atunci erau aduse sub un semn de întrebare înaintea unei conştiinţe pătrunsă de noui timpuri. în fata căreia aveau să-si probeze viabilitatea, în nouile condiţii de viată, şi să-şi. pună pasul de acord cu noul ritm de viaţă. Atâtea preocupări cari nu aveau decât un rol modest în viaţa poporului nostru dinainte de 1918, căoătară o mare amploare, solicitând atenţiunea şi sufletul poporului într’o măsură vecină cu exclusivitatea. Statul cu tot vastul lui registru de probleme politice, economice, culturale începea să capteze până la copleşire interesul poporului. Ridicaţi pe podişul unei vieţi istorice ample, intrati în curentul mondial de idei, de influenţe o mulţime de doctrine filosofice, sociologice şi religioase şi-au făcut apariţia, bătându-şi toba reclamei, angajând cu arme ce luceau de prestigiul Apusului o luptă 241 © BCU pe viaţă şi pe moarte cu temeiurile spiritualităţii româneşti, masive dar lipsite de sprinteneala mişcărilor dialectice şi de-o armură potrivită cu nouii adversari. In faţa noilor preocupări de viaţă naţională, ce se înălţau ca munţii, ameninţând să ascundă orizontul şi putinţa de respiraţie pentru laturea religioasă, trebuia să se înalţe şi aceasta la nivelul lor, pentru a salva armonia sufletului românesc, pentru a vărsa lumina spiritualului peste amplificatele preocupări politice şi economice ale unui neam ajuns la libertate. Iar pentru frângerea elanului agresiv al concepţiilor străine şi disolvante, trebuia să se învioreze duhul de luptă, de propagandă, de cucerire al Bisericii şi să se făurească armătura adecvată a credinţii strămoşeşti. Trebuia cu alte cuvinte ca preocuparea religioasă a sufletului românesc să fie amplificată cel puţin la măsura în care se amplificaseră celelalte preocupări, să fie . înviorată, să se pună ca o problemă deosebită şi importantă, să fie scoasă din starea ei de indistincţie în care trăise până atunci la un loc cu tot complexul, dealtfel destul de simplu, de neproblematic al vieţii naţionale. De datoria aceasta Biserica ortodoxă a Ardealului s’a achitat cu vrednicie sub conducerea I. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan. Ea a urmărit cu ardoare înoirea sufletească a poporului prin religie, desfăşurând uriaşele forţe latente ce se găsesc în sânul ei şi în Evanghelia lui Hristos, trezind şi dilatând dorul de viaţă în comuniune cu Dumnezeu, ce se găseşte strâmtorat în sufletul fiecărui om. Ea a făcut să se reverse asupra tuturor păturilor sociale vibraţia puternică a credinţei religioase. ■ * * * Suntem în pragul unor vremuri noui. Ce poate oferi o Biserică poporală şi naţională, cum am văzut că a fost în trecut Biserica ardeleană şi cu ea Biserica românismului întreg, neamului nostru, ca forţă prin care să facă faţă epocii noui ce se deschide în istorie ? S’au ridicat sporadic trei feluri de obiecţiuni referitor la ajutorul ce l-ar putea oferi ortodoxia neamului nostru în noile împrejurări de viaţă : 1. S’a sugerai dela o anumită tribună de gazetă că ortodoxia nu-şi va mai putea împlini în viitor tot atât de efectiv funcţia de apărătoare a neamului, deoarece tendinţele panslaviste ale Rusiei îşi vor lua în sprijinul lor tocmai ortodoxia. Neamul românesc ar trebui deci să se înarmeze şi din punct de vedere al credinţii cu o notă de diferenţiere faţă de slavi. O asemenea judecată nu ţine seama de faptul că deocamdată panslavismul rusesc nu e purtat de ideea ortodoxă, ci de internaţionalismul ateu. Deocamdată între el şi spiritualitatea ortodoxă, atât de favorabilă ideei naţionale, e o mai mare prăpastie decât între el şi alte feluri de concepţii internaţionale. Deocamdată constatăm că în lupta împotriva necredinţei internaţionale, cea mai mare fervoare o arată, dintre toate ramurile creştinismului, ortodoxia românească, alăturea de poporul german. Nici haosul internaţional, nici o altă confesiune creştină, mai puţin interesată la ideea naţională, nu putea să ne facă azi atât de imuni împotriva internaţionalismului ateu al Rusiei. Şi în orice caz e o lipsă suspectă de tact să se slăbească prin agitaţii gazetăreşti tocmai azi singura forţă spirituală, prin care neamul românesc îşi apără vatra strămoşească. Că în viitor Rusia va redeveni pravoslavnică ? Până la reîntronarea unei ortodoxii totale în Rusia, cum a fost înainte de bolşevism ,va mai trece timp, şi cine ştie de se va mai ajunge peste tot vreodată la o asemenea stare. In orice caz până atunci pot să treacă zeci sau sute de ani în care răstimp împrejurările se pot schimba total, încât nu putem părăsi bunurile noastre spirituale pe care le avem pe baza unor probabilităţi viitoare. Dar chiar dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţii etnice : ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noui de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţinea etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s’ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelor internaţionale de orice fel. Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului cari, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pacteze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici. 2. La obiecţia de ordin gazetăresc, împotriva simbiozei viitoare între ortodoxie şi românism, s’a adăugat şi o obiecţie de ordin aşa zis filosofic. S’a spus că gândirea filosofică românească ar fi împiedecată în creaţia ei liberă de afirmarea unei prea mari împletiri între românism şi ortodoxie. Filosoful ar trebui să gândească pe o anumită linie şi aceea precizată, întrucât ortodoxia e un sistem închis, definit. Astfel filosofului nu i-ar mai sta deschise înainte toate posibilităţile. Urmărind o cât mai accentuată originalitate, dar doritor totodată de-a fi în originalitatea lui un exponent al neamului, filosoful român s’ar putea inspira cu egală preferinţă din trei isvoare : blocul indic, filosofia occidentală şi spiritualitatea ortodoxă. Ca să luăm aceste afirmaţii dela sfârşit, evident că e o ciudăţenie să se afirme că blocul indic e tot aşa de aproape sau tot aşa de departe de sufletul românesc ca şi o spiritualitate în care acesta a trăit de două mii de ani. In al doilea rând firesc e sau să umble cineva după o originalitate fără nici o matcă, dar atunci să nu se mai pretindă exponent al unei spiritualităţi etnice, sau să admită că un neam este o realitate spirituală, oricum precizată în anumite caractere şi deci originalitatea filosofică ce vrea să fie o expresie a acelui neam trebuie să ţină seamă de caracterele respectivului neam. In legătură cu aceasta trebuie să accentuăm cu toată puterea necesitatea unei continuităţi în creaţia spirituală, ca şi în viaţa istorică generală a neamului. Continuitatea isvorăşte din cunoaşterea de sine a neamului, a fiinţei sale şi a misiunii cu care l-a încredinţat Dumnezeu. Această continuitate se numeşte trăire pe linia destinului. Şi precum un ins singuratic, care sare dela o atitudine la alta, dovedeşte că nu s’a concentrat încă în cunoaşterea de sine şi a destinului său şi trezeşte numai compătimirea, aşa şi un neam care nu trăieşte în continuitatea destinului său prin care mereu îşi adânceşte fiinţa, e un neam lipsit de demnitate. Aş putea cita aci nenumărate sentinţe de acest fel din marii filosofi ai omenirii. Dar continuitatea în creaţia spirituală la un popor care a trăit două mii de ani în ortodoxie, înseamnă eo ipso o desvoltare din isvoarele pe cari şi ea le-a săpat în sufletul acelui popor. Trăirea - 247 © BCU pe linia destinului e definită de Heidegger de pildă, ca o reluare continuă a intimităţii proprii, ca o repetare în forme mereu corespunzătoare cu noile situaţii, a fondului propriu, precizat în cursul istoriei. In trăirea pe linia destinului, un neam, mai mult chiar decât un ins, îşi transmite continuu fiinţa sa prezentă, încărcată de experienţele trecutului. Dar trecutul nostru a curs în albia ortodoxiei. Desigur filosofia românească viitoare nu e obligată să facă teologie ortodoxă. Câmpul ei e imens şi perspectivele ei adânci cât sufletul românesc. Dar acesta stă în legătură cu infinitul datorită şi credinţii ortodoxe în care s’a format. 3. Dacă primele două obiecţiuni faţă de ortodoxia românească s’au ridicat din punct de vedere naţional, a treia se simte venind din laturea socială şi vizând întreg creştinismul. Ea spune : timpurile viitoare vor fi timpuri de mai adâncă înfrăţire socială, de apropiere între clase, de egalizare în drepturi şi în muncă. Creştinismul vine din timpuri de organizare învechită pe bază de inegalităţi şi distanţe sociale. Acestei obiecţiuni îi opunem caracterul popular al ortodoxiei noastre. Poate va fi greu altor ramuri creştine să se afle la largul lor în timpurile ce vin. Ortodoxia însă se află mai acasă ca oricând. Ea nu trebuie să coboare din saloane, căci totdeauna a fost în bătaia ploilor şi în arşiţa soarelui, de mână cu plugarul pe brazdă şi la vatra iobagului obidit. Vocilor sporadice cari ar declara sentenţios şi naiv că timpurile ortodoxiei au trecut, le răspundem convinşi că vremurile ne vor confirma : timpurile adevărate ale ortodoxiei de-abia acum încep. Ortodoxia cuprinde în germenii ei anticiparea sintetică a timpurilor viitoare. - Lupta pentru apărarea naţiilor, în special a celor mici, pentru înfrăţirea socială, pentru adevărata spiritualizare, de-abia acum intră în faza ei serioasă şi aprigă. Un neam care se întemeiază pe ortodoxia naţională, social-populară şi atât de caldă şi de matură în spiritualitatea ei, nu se teme însă, deşi se află în punctul de răspântie a tuturor furtunilor. 248 © BCU REGELE DE • GEORGE GREGORIAN Pe-aici pe unde au arat Strămoşii noştri roadă pentru noi, Din văile, din câmpu’nsămânţat Cu fulgere şi ropot de eroi, Din apele ,ce'n goană ’ngenunchiară, Din munţii ce-tau rămas cu fruntea’n sus Din duhurile celor ce s’au dus S’a împlinit o ţară, S’a rotunjit o inimă din toate, O inimă cât zările, ce bate In prospeţimea ei de primăvară. Şi’n ţar aceasta ce şi-a tras temei Ou sapa şi cu paloşul domnesc, Stă azi în jeţul mantiilor ei — Lumină din pridvorul strămoşesc Şi os din cremene de regi — Monarhul biruinţelor întregi! Priviţi-L îin umbri meta Lui de brazi.. Plecat pe toţi din roşiea genună Şi dincolo de toţi acei de azi, E văz de şoim ce-adâncurile-adună, E ochi în care gândurie tac, E inimă trăită’n veac Ce strângeri ea şi’noadă în păstrare Mai greu îngenunchiata depărtare. E minte în răspântie de nori, E frunte rifrăgezită de-aiurori! Detunetele de pe creasta Sa L’nchiagă în lumini şi în oţel Şi nu-i departe ziua când se va ’nălţa Tot Uriaşul care creşte’n El. 249 © BCU Cluj p L E C A R E DE PETRU P. IONESCU Lui Nichifor Crainic • Şi când va fi plecarea, voi coborî în fund. In jurul mieu doar bezna îşi va bolti tăcerea Şi îngeri de ’nituimerec, în smoala mea de gând Imii vor aşterne 'n cale toţi spinii: mângâere'a. Pe apele din neguri îmi voi conduce barca Şi 'n loc de vâsle, spaima imensului pustiu. Să cad tot în adâncuri pe lângă sori ce par ca Op&iţe-mărunte sub care slova-mi scriu. Nici nouri de (lumină, nici vaste spaţii goale. Arhanghelii nădejdii nu-mi vor deschide porţii Pământul va să-mi fie culcuş tăcut şi moale Şi’n loc de cor de îngeri, suspinul celor morţi. Voi încerca — nălucă — să mă ridic spre vise, Pământ cu braţe ’ntinse ,ce mă cuprinzi avar. Iar când va fi ,să vie răscrucea ’ntre abise Voi arde ‘ntreg pe rugul dorinţelor de jar. Sub fruntea liniştită nu vor mai roade carii încrâncenatei lupte spre culmile senine, Oi potoliţi şi singuri vor hodini pândarii Când cerul cu ţărâna s’o*- logodi în mine i 250 © BCU Cluj AUREOLE DE TEOFIL LIANU Mi-e sufletul lină plecare Spre ţara rămasă în vis ; Prea multă tristeţe-am închis In cântec, în albă’nserare. Ce drumuri de singurătate In vale de somn se ascund ! Doar ape de murmură’n prund Sub lună, sub sălcii plecate. Leagănă-mă vântule Ca pe frunză, ca pe floare, Lângă flacăra de soare Lasă-mă pământule Cântec nu-s şi aripi n’am, Nu ştiu drumul mai departe ; Suflet întristat de moarte Mi-1 umbreşte fraged ram... Noapte lină, liliacu’n floare, Rouă luminoasă pe cărare. Unde duce drumul alb de stele Pe deasupra ţarinilor grele ? Sufletul mi-1 zăboveşte Domnul, Paşii mi-i înceţoşează somnul, Serile duc anii mai departe Fără drumeţie, fără moarte. © BCU Cluj Sub mărul umbros din livadă Lumina se cerne spre sară, Bunica pe fus înfăşoară Fuior de argint, de zăpadă. Mai toarce şi iarăşi se’nchină Şi fructele-atârnă aproape, ' O umbră de vis peste pleoape l-aduce înalta sulfină... Cât eşti plopule de ’nalt Umbra ta tremurătoare Nu ajunge pân’la soare, Pân’la malul celălalt. Numai când după ’nserat Tace valea fumurie, Doar o stea îţi întârzie In frunzişul rourat... Mi-s mânele prea omeneşti Şi sufletul prea lângă mine ; Alerg printre nalte tulpine De linişti, de arbori cereşti. O singură galbenă stea îmi pâlpâie ’n ore brumate. Vânt moale, de singurătate, Mă leagănă ca pe-o nuia. Deşertăciune toate câte scrim De cugetăm prin grai sau lină liră; O stea ş’aceeaşi din înalt se miră De-atâta vis ş’atâta ţintirim. Ca iarba ne petrecem pe pământ Şi gând cu gând ne scuturăm într’una ; De ne-om lega cu soarele, cu luna, Ţărână suntem, batere de vânt. 252 © BCU Cluj FRUMOASELE DE SABIN VELICAN Dintre foile cărţii vechi, negre, sbucneşte miros de stătut. Mucegaiul verde pe la colţuri, e tuciuriu între file, acoperind pe unele locuri scrisul chirilicelor încâlcite. Băeţandrul întoarce frunză cu frunză şi citeşte fără se se mişte. Fruntea lată e umbrită de o cută nefirească frăgezimii anilor săi. In camera cu pereţii albi şi rafturi de cărţi răscolite, e o linişte ciudată. Se aud numai foile în trecere dintr’o parte în alta a jumătăţilor de carte. Cititorul se apleacă mai tare asupra unei pagini. O ia dela început. îşi reazămă a încordare capul în mâna stângă. Liniştea devine apăsătoare. Un şoarece se strecoară spre cartea din care tânărul desnoadă cuvânt cu cuvânt: „Orânduit-la Atoatestăpânitorul ca şi copacii să poarte din vreme în vreme ca omul blesteme ori ponoase. Aşa cum fuge lumea de voinicul cetluit cu fierul ruşinii, fie el vinovat ori ba, aşa se depărtează şi de adăpostul frunzelor pomului păcătos. „Aşa cum duhurile trag în hornul casei unde stăpânul şi-a vândut sufletul, aşa sub ramurile arborilor însemnaţi se aciuesc umbrele pustiului, vine suflarea neagră a nopţii tăcute. „Şi dacă vreun nefericit străin nu cunoaşte povestea copacului şi, alungat de furtună, intră sub roata de umbră a crengilor cu vaete omeneşti, e găsit mort cu totul, sau ţeapăn pe jumătate". Tânărul închide cartea isbind-o cu sgomot. Şoarecele, care se apropiase de |tot, sare speriat dincolo de masă. — Camâne ! — s’aude un strigăt. ' ' : 253 © BCU Cluj — Tata, — gândeşte băiatul, ieşind afară. Nimeni. Ceardacul e pustiu; sluga la lucru; bătrânul la treier peste vale. Coman se înfioară. A auzit doar bine. Frunzele viţei din jurul balconului se freacă între ele şi susurul lor e ciudat. Soarele pătrunde printre frunze şi arde podeaua veche, tăciunie şi deschizătura uşii. Pânzele razelor se clatină argintii în umbră. Toate îi par schimbate, înstrăinate. Cine l-a îndemnat să citească acele rânduri ? Ochii îi fug fără voie spre nucul bătrân din coastă. Şi pomul ia parcă fiinţă omenească în ochii săi: gârbov, sdrenţăros, cu faţa stâlcită, groaznic de strâmbă, fără dinţi, cu braţele, — multe braţe, — rupte, lipite la încheieturi, cioturoase, cu sgrunţuri, — un moşneag de basm. Acolo au găsit mort pe Costache Vădean. N’avea altă urmă pe trup de cât semnele abia zărite ale unor înţepături lângă bărbie, ca o muşcătură de dinţi omeneşti. Pecetea unei guri. O gură de şarpe. Lumea nici n’a vrut să audă de asta. Lumea are socotelile şi cântarul ei. “ Sub nucul lui Bancu, — aşa-i spune de când,lumea, — au găsit fetiţa Mireştilor amuţită, surdă şi cu o bucată din trup moale, după o noapte petrecută din rătăcire pe piatra rece a povârnişului, în bătaia unui vânt de toamnă, în ţipetele huhurezilor de numai Dumnezeu ştie cum de-a ajuns cu viaţă în zori. Şi câţi morţi, câţi ologi n’au fost culeşi, traşi de departe cu cârligele de sub crecile scalâmbe ale nucului sădit acolo de cine ştie ce rătăcit, ani fără număr în urmă. Oamenii cred că toţi pier sau rămân schilozi din pricina nucului unde trage nenorocul. Nimeni nu poate spune când a răsărit acolo. Fiecare l-a găsit aşa cum este şi azi: bătrân, găunos, adus parcă şi înfipt acolo într’o noapte de furii sub cer, deodată cu stafiile şi bătrâneţea. , - .> *, ‘S;v.... . - Copiii ocolesc umbra lui rară. . Nucul a ajuns ceva vieţuitor, omenesc, mai mult ca omenesc. Femeile îşi fac cruci şi-şi întorc privirile. Bărbaţii au ciudă şi se înfioară de neputinţă : Băsneşte lumea că securile nu prind în lemnul nucului. Ş’apoi cine s’ar încumenta să-l atingă ? - Toţi sunt încredinţaţi că fierul s’ar întoarce de lângă tulpină şi ar isbi în ţeasta cutezătorului. Puţinile nuci pipernicite cad şi rămân pe jos. Nimeni nu le culege. In jurul pomului e gol, stânca, iarbă săracă ici - colea, tufiţe ca nişte smocuri de păr. Nici burueni nu cresc. Blestemul ucide totul. 1 t Noaptea însă învie roata umbrii nucului din coastă. De mult, când oamenii erau mai tari, îndrăsneau să privească văpaia de sub poalele pomului osândit. Şi se spune că în nopţile de furtună, când geme firea sub biciul răsvrătirii sub cer, se aud cântece nespus de dulci venind dinspre nucul lui Bancu. Aripile vântului aduc din cele patru colţuri ale lumii fiinţe ciudate care seamănă în frumuseţea lor cu cele mai alese fecioare. „Frumoasele" petrec sub ramurile copacului ales. Ele n’au casă. Sboară, se mută eu noaptea de sub umbră sub umbră, ocolind mereu mărul pământului. Şi în fiecare loc chiamă sufletele oamenilor, ademenesc auzul în noapte, amăgesc privirea în besnă, turbură mintea sub vălul întunericului, până ating trupul celui prins. 254 © BCU In urma îmbrăţişării lor e numai jale, numai durere. Pe cât sunt de frumoase, pe atât de fără inimă. Nu iartă. Se bucură de schilodirea oamenilor, de uscarea unei părţi din trup, de înţepenirea picioarelor, de înebunirea celor prinşi în mrejele cântecului şi frumuseţii amăgitoare. — Frumoasele... Frumoasele... Frumoasele... Coman rosteşte fără voe la sfârşitul depănării amintirii celor auzite în sat despre nucul lui Bancu. Ani de-a-rândul fugise ca toţi copiii, de umbra din coastă. La început nu înţelegea nimic şi se ferea de nuc, îngrozit ca de un pârjol sau o revărsare de ape. Mai apoi, socotise că e vorba de credinţele păgâne moştenite de oameni odată cu vatra satului cu poveştile şi legile sale străvechi, — şi ocolea nucul numai din obişnuinţă. Acum, în preajma celor şaptesprezece ani, rândurile turburătoare din cartea roasă de vremi îl înconjoară de o ciudată nedumerire. •— Aşa dar Frumoasele sunt cu adevărat ? El întreabă tare. Nu-şi aude glasul. Ochii, inima sa tânără, învălue locul de sub nucul lui Bancu, văzând ca într’o carte ceeace mintea deapănă cu vârtelniţa închipuirii. — Da, Frumoasele pot fi cunoscute, — aude băiatul o voce plină, în spate. Tresare speriat şi se răsuceşte tremurând, galben la faţă. E tatăl său, ţăranul sdravăn ca un munte : Pătru Vultan. — Tu-mi spui asta, tată ? —■ Eu. Ţi-e frică poate ? — Frică ? ! M’ai văzut trâcnind şi o poţi crede. Luat pe gânduri, deodată nu ţi-am cunoscut glasul. Acum mă mir doar. Tu m’ai învăţat să nu cred în basme. —Câte odată trebue totuşi să crezi. , — Să cred în fiinţarea acelor umbre răufăcătoare ? Să cred că Frumoasele vin într’adevăr sub nucul lui Bancu ? - — Să crezi. —Să mă las dus cu mintea atunci, că sunt duhuri mai tari ca oamenii, că suflări răzbunătoare plutesc în jurul nostru ? — Să afli că lumea din jur e pentru fiecare om, aşa cum e în stare sufletul lui s’o vadă. Frumoasele nu sunt pentru toţi oamenii la fel. Nu ucid voinicii cu inima curată, ci mântue lumea de nevolnici doar. Frumoasele n’au fost văzute de nimeni. Cred toţi în ele şi se tem de glasul lor neauzit, de umbra lor neprinsă de pământ, numai cei care au multe socoteli de dat lumii şi mai cu seamă lor însăşi. Vezi tu, copile, omul e o vieţuitoare ciudată. I-a dat Firea de toate, şi mai presus, l-a înzestrat cu suflet deosebit. Acest suflet îi poate aduce înălţarea sau căderea, după cum îl poate stăpâni în mersul vieţii,şerpuind pe cărarea liniştei, a păcii, a dreptăţii, a omeniei, sau a răutăţilor fără număr. ■ Şi când omul greşeşte, întâi începe a se teme de sine. Vrea să uite. Ii e ruşine c’a păşit razna. închide ochii. Se face noapte înaintea lor. Omul mai are o pereche de ochi însă, în lăuntrul său. Acei ochi văd şi în negură, văd oriunde şi oricând păcatul. II văd în vis, în somn chiar. Dacă omul e tare şi poate să învălue păcatul în binele nou al fiecărei zi nouă, uită, birue; dacă e slab, greşala îl mustră la nesfârşit şi de ciudă mai avan se înrăeşte, păcătuind mai adânc. Ajunge mai pierdut, mai de temut în lume, dar în sine mai slab : o frunză bolnavă ce tremură mereu pe creanga unde se vede singură. 255 © BCU Omul acesta copile, are frică de nucul lui Bancu, unde se lasă din sbor credinţele, judecătorii săi, Frumoasele. El nu îndrăzneşte să treacă pe sub crengile pomului noduros. El nu cutează a cere adăpost nucului bătrân, fiindcă se ştie vinovat. El n’a văzut niciodată Frumoasele sub roata din coastă. Le vede însă mereu cu inima sa străpunsă de teamă, aşa cum fu-rul aude într’una răsplătitorii la uşă. . Odată vei înţelege totul. Tac. Apune soarele. Razele din urmă se joacă în chitele sărace de iarbă de sub nucul lui Bancu. Ramurile groase par ostenite. Incovoieturile lor ating pământul în partea de sus a coastei. Muntele din dos îşi înalţă coama neagră spre cer ca o flamură mohorâtă în spatele pomului înfricoşetor. Coman stă cu ochii pironiţi sub aceste crengi cănite, ca scoase din foc. Şi ochii lui ard cercetând golul dintre frunze şi pământ. Pătru Vultan se uită cu milă şi teamă la copil. Ce se petrece oare în capul acela cu păr mătăsos, cu fruntea prea albă pentru soarele şi vijeliile munţilor ? De ce a dat el la şcoală acest copil ? Ca să asculte cuvântul femeii pe moarte ? I.a câteva săptămâni după naştere, tovarăşa i s’a stins, şi în pragul trecerii dintr’o lume în alta, i-a strecurat încercuindu-1 cu privirile ochilor de mort : — Petre, copilul o să fie cuminte. Am dorit atât de mult să-l ştiu că poate vedea şi înţelege peste ce am prins şi priceput noi. Trimite-1 în lumea largă, deschide-i porţile gândului... Dă-1 la şcolile cele înalte !... O s’o faci ?... — Da, da ! A făgăduit pe necugetate, şi degetele femeii s’au strâns mulţumind, răcindu-se chircite în mâna sa. A ascultat-o, l-a dat pe Coman la învăţătură. Se îndoeşte însă de luminile oamenilor din târg. Ce pot şti nişte boeri cari nu văd cum creşte firul ierbii, înţolind glia sgrunţu-roasă; cari nu ştiu asculta cum se trage aţa isvoarelor în murmur pe sub munte, în bulbuci de nisip de aur şi argint peste care săracii calcă nepăsători; cari nu dorm pe pala de fân proaspăt, să simtă sufletul florilor tăiate de coasă plutind în jur, în plâns picurat în văzduh ca pulberea înmiresmată cu aromă de apă vie; cari n’au cum prinde svoana sgribulirii, înfrigurării, foamei de făpturi atât de mici, — încât mulţi cred că durerea ar trece străină pe lângă ele, — a păsăruicilor ce îngheaţă prin pădurile cu huet de lupi în iarnă; cari n’au vreme să se întrebe de unde vin şi un’ se duc stelele ce cad în fiecare noapte, de pe bolta aşternută peste oameni şi pământ. Oare învăţaţii aceia din oraş, cari văcuesc între ziduri moarte şi se tem de razele sfântului soare, nu-i vor strica băiatul ? De ce, de ce trebue numaidecât o hârtie mâzgălită, ca un om să însemne ceva ? Nu-i de ajuns că acest om se naşte cineva ? Iată de ce acum aşteaptă cu înfrigurare să prindă drumul cugetului crud, să-l îndrepte, să-l stăvilească sau să-i dea vânt sub aripi. Coman întrebă într’un târziu : — Dar dacă aş vrea şi eu să văd Frumoasele ? . — Se poate. Le vezi chiar. — Unde ? — Acolo în lumina tânără a sufletului tău. Pentru tine frumoasele sunt frumoase. Oamenii de rând ca noi nu pot vedea nemurirea decât numai în colţul lor nemuritor. , 256 © BCU Prin inima băeţandrului trece un şuvoi de căldură nouă, ca şi cum i s’ar deschide porţile unei lumi de vis. ❖ Vecinul lui Pătru Vultan e Mihnea Obadă. Mic şi iute, cu ochi şireţi de veveriţă ascunsă după coadă, pândeşte fiecare trecător, fiecare şoaptă a satului, veşnic pre-puelnic, nemulţumit, fierbând într’una în aşteptarea unui fapt mare : Vrea să fie mai bogat, jindueşte la mai multă avere. Livezile altcuiva, vitele străine, fânaţurile megieşe, casele, copiii satului, totul îl roade ,fiindcă nu e al său. De câte ori dă ochii cu Vultan, stau faţă în faţă ca doi oameni din ţări osebite. Unul, înalt, vânjos, senin, drept ca o făclie aprinşă, — cu mâna înfiptă în şold, privind peste crestele munţilor ca un stăpân de veacuri al plaiurilor; celălalt, sperios, viclean, cu obrazul crestat, jupuit, cu spatele adus a fereală, cu capul crescut din piept parcă, ghemuit în sine să cuprindă mai puţin loc în calea oamenilor, să nu trezească bănueli prin dârzenia creştetului înfipt în cer, cum îl poartă de obiceiu Oltenii munţilor. Oricât s’ar feri, îl ştie toată lumea cine e. E om bogat şi fiecare darab de pământ l-a smuls celor slabi prin amăgeli. Nimeni nu-1 respectă ca pe un fruntaş. Pentru toţi e acelaş calic de acum cincisprezece ani, când acoperea brânza din farfurie cu un ochiu de sticlă scos din fereastră şi întindea cu mămăligă de-asupra, săturându-se numai cu ochii. Intr’o zi, Vultan l-a prins măsurându-i cu priviri lacome ogorul din coastă şi iazul cu păstrăvi de lângă moara de lemn ce sbârnăe sub năvala apei gata, gata s’o ia la vale. — Mihnea, băete, n’ai să ai saţ niciodată. Vai de tine ! Poţi să apuci şi locurile mele şi ale tuturor. O să fii mereu flămând, chiar de ai avea întreg pământul în palmă. Sunt încredinţat că atunci ai dori şi soarele şi luna şi stelele, poate chiar şi împărăţia lui Dumnezeu. ( : N’ai s’o termini bine, omule ! Dacă s’ar fi uitat în urmă, poate săgeţile veninoase, pornite sub fruntea vecinului, i-ar fi dat de gândit. Dar Pătru Vultan, moşnean din viţă de ţărani boeri, care n’au robit niciodată, se simţea prea curat, prea departe de omul făcut din bucăţele, ca să-şi mai dea osteneala a-1 bănui. — Om vedea cine o s’o sfârşească mai rău, — a şoptit ca pentru sine Mihnea Obadă şi de atunci se ţine ca o suflare în jurul vecinului. II urmăreşte în toate părţile cu gând de fur, iar serile vine ostenit acasă, departe de isbândă, ocărăşte pe Burdun, servitorul cel chior, îşi ghioneşte nevasta ajunsă numai pielea şi osu de câte îndură, şi chiamă din grădină ori de lângă apa unde priveşte cum se scaldă soarele în apus, fetiţa venită în vacanţă dela şcoala din târg. Ce, era să fie mai pre jos de Pătru Vultan sau alţii din sat ? Dar fudulia învăţăturii îl costă o groază de bănet, şi fata asta, pe care n’o pune, nici la sapă, nici la tors, când vine dela şcoală şi dă de flori, de isvoare, de câini şi păsări, nici gând să mai deschidă cartea. Aşa nu merge. Apucă o hârţoagă de pe masă şi o trânteşte dinaintea copilei speriate : —■ Citeşte, învaţă ! Dar, tată, ştiu... — Nu crâcni ! Socotit-ai cât mă ţine şcoala ta ? Râvneşti să te întorci la tigae ? — Vreau ! ■— stă gata să răspundă fata, dar n’are curajul. Se aşează pe prispă, deschide cartea pe genunchi, deschide ochii pe negura cărţii, 257 * © BCU şi rândurile iau forma şirurilor de munţi, a pârâiaşelor cu peşti scânteietori, ce ies spre seară cu ochii la mal şi petrec soarele ce-şi face culcuşul în vata aprinsă dincolo de Piatra Cloşanului şi cu ultimele raze poleeşte cu aur înmărmurirea unui copil, c’o carte străină pe o prispă de casă de ţară, unde mucegaiul înfloreşte la icoane. * — A omorît un om, a omorît un om ! — trece pe drumul larg al satului şi răcneşte cât îl ţin puterile, Burdan, sluga lui Mihnea Obadă, alergând spre primărie. — Ce bâigui, nebunule ? — îl scutură oamenii. — Pătru Vultan a tăiat pe Calinic Smeu. I-a înfipt cuţitul în coastă. — Pătru Vultan ? ! Poate n’ai văzut bine ? ! Când oamenii Stăpânirii se urcă aproape de fântâna părăsită de lângă varniţă, dau de leşul lui Calinic Smeu, mânjit tot de sânge de cât s’a tăvălit până să moară între bălăriile de ferigă şi păducel pitic, din făget. — Unde-i Pătru Vultan ? — întreabă jandarmul. — A fugit, — tremură Burdan. — Pe unde a luat-o ? — încoace. Şi sluga lui Mihnea Obadă îi călăuzeşte printr’o cărăruşă ce coboară la iazul moşneanului. Se văd la început şi câteva picături de sânge svântate pe frunzele de alun. — Cred că l-a prins la păstrăvi, — vorbeşte primarul. Ca omul fără căpătâi pe lume, o fi vrut să fure. ■— Dintr’acolo veniau. Calinic, ţipa şi se ruga, — aruncă de grabă, parcă s’ar teme să nu uite, martorul omorului. — Dar cum de te-ai nimerit tu pe aici ? Cu ce rost ? — se încruntă jandarmul neîncrezător. Prea îl ştie om cu rost pe Pătru Vultan. — Eu ? Eu veniam dela târlă. Am dus făină şi grumpeni ciobanilor şi câinilor. Puteţi întreba. , Vorbele ies ca o uruială de moară, ca o lecţie cântată fără greşală. Rămâne un paznic la mort şi ceilalţi toţi se întorc spre saţ, îndreptându-se către casa unde un tată îşi învaţă copilul să citească zodiile oamenilor şi în sufletul stelelor. Din tufişul unui stejar gros, unde a stat urcat, coboară şi o ia tiptil, ca şi cum ar sbura, Mihnea Obadă, şerpuind printre pietre colţuroase, ca să fie înaintea lor acasă. Când trece prin dreptul nucului din coastă, simte o adiere ciudată, cu sunete triste şi miros de mort, învăluindu-i fiinţa, împiedecându-1 din mers. Se uită o clipă fără voe spre ramurile groase şi-i pare că ceva grozav îl trage, îl târâe spre pustiul din jurul pomului osândit. Pe om îl apucă frica, o teamă sălbatică. E ziua şi-i soare. Ce va face noaptea ? De ce a apucat drumul acesta ? Cum îl soarbe golul, îl înhaţă cineva de păr, îl smuceşte către umbra nucului! Ah ! Ce durere de cap ! I se desfac oasele, o mână cu ghiare îl pipăe pe creier, îl sgârâie în ochi. Se lasă în brânci, cu faţa la pământ, şi se dă de-a-buşelea peste iarba uscată ce pârâie, peste pietrele găurite şi pământul roşu, stârneşte colacul unui şarpe care îl atinge cu coada solzoasă pe obraz, şi când e destul de departe de nucul lui Bancu, se ridică şi fuge cât poate acasă prin umbra aninilor pe malul apei scuturându-şi hainele din mers. Şi aşa a lipsit prea mult. Are lucrători la făcut şiţă. A fost toată ziua între dânşii. Toţi trebue să spue că n’a lipsit deloc de acasă, — Ha, ha, ha, averea lui Pătru Vultan !,., 258 © BCU — Ai fost azi la iaz ? — iscodeşte jandarmul aspru. — Fost, — răspunde vecinul lui Mihnea Obadă, mirat pe felul de purtare al oamenilor ce se uită când poncis, când în altă parte, oridecâteori îi vorbesc, silindu-se parcă a se sburli la el. — Pela ce vreme ? — Era soarele mai sus cu două suliţi de cât acum. — N’ai întâlnit pe nimeni ? — Nu. — Dar pe Calinic Smeu ? — Eu nu înţeleg ce vreţi dumneavoastră. - — Petre Vultan, ţi se pune în sarcină omorul lui Calinic Smeu, — o rupe sdru-micându-şi ciuda în măsele, primarul. — Omor ? ! — Burdan, sluga vecinului dumneatale, mărturiseşte că te-a văzut împlântându-i custura în inimă. — Pătru Vultan rămâne ca lipit de perete. Lupta s’a încins. Păcătosul de Mihneâ a ucis un om nevinovat şi vrea să vâre pe altul în închisoare, numai pentru câteva curele de humă bună de cărămidă. Toţi se uită cu grijă la dânsul şi îi aşteaptă cuvântul. întârzierea răspunsului e in paguba lui. — Ticălosul! — aud cei strânşi împrejur în sfârşit. — Cine ? — Ucigaşul — Şi noi zicem la fel. Numai nu te mişca până nu cotrobăim casa ! — aruncă şeful, mulţumit că până la descoperirea altuia, are în mână „un” ucigaş. — Nu-i trebue mult ca să se întoarcă aducând un cuţit, şters în fugă se vede, de boiala ruginie a sângelui. — II cunoşti. — E cuţitul meu. — Cu el a fost străpuns Calinic Smeu. — Se poate, dar nu cu mâna mea. Mai mult Pătru Vultan nu răspunde şi nici nu cată cu ochii după Burdan, ce se ascunde mereu după alţi oameni, strângând fălcile să nu tremure — Pătru Vultan stă ţeapăn ca o turlă între ruine peste care nu vrea să se dărâme. — Oamenii se grămădesc mereu. Chipurile cunoscute sunt străine însă. In toate colcăe ura. 11 cred ucigaş. Toţi au aşteptat să-l audă urlând că nu e vinovat, să-i prindă blestemele împotriva vrăjmaşului care îl împinge la ocnă, să nu se lase prins ca un vinovat, să apuce pe jandarm de gât, să muşte, să scuipe, să scapere sânge. El tace. Cunoaşte oamenii. A avut de îndurat cu legile. Ştie că atunci când toate se împreună într’un punct împotriva cuiva, e zadarnică împotrivirea. Şi mila semenilor, n’o vrea. De acurp încolo, orice ar face, e pierdut. Ca să scape de întunericul unde se tae sarej, ar trebui să-şi risipească averea cu avocaţii şi judecăţile încâlcite, şi la urmă, chiar de ar rămâne slobod, mai este el curat pentru lume ? Nu. E şi el om care a svârlit cu pietre în oameni şi cunoaşte. Atunci ? Cei câţiva ani cari i-ar mai trăi, ar fi un chin, mai ales că ar rupe averea copilului şi nu l-ar mai putea ţine la şcoală. . 259 © BCU Şi Mihnea s’ar bucura. L-ar şti ori la închisoare, ori acasă lipit pământului ca orice clăcaş sărac, ce paşte caprele pe râpi, ori coboară vălătuci pentru şindrilă şi trăeşte cu burueni opărite. Averea tot în mâinile vecinului ar ajunge şi aşa, şi aşa, fiindcă altul n’are bani s’o cumpere. Cu singura deosebire, că dacă se judecă şi pierde ori câştigă, averea n’o să mai vie la matca de unde s’a rupt. Pe când aşa... aşa cum gândeşte el, va fi altfel. îşi face cruce, ţinându-şi firea şi roagă pe primar şi jandarm să-l lase puţin între patru ochi cu fiul său, care stă rezemat de un stâlp, palid la faţă, ca răstignit sub straşină. • — Comane, ai auzit totul. Plec. Poate nu ne-om mai vedea niciodată. Viaţa are asprimile ei. Să nu te încovoi. Soarta hotărăşte să ne luăm rămas bun. După ani eşti un copil ; după minte te ştiu bărbat. Ţine socoteala ce-ţi vorbesc ! Termină-ţi învăţătura şi întoarce-te în sat, să-i înveţi pe oameni să fie mai buni. După ce plec, să chemi pe cumnatul Nicolae Stavăr şi să-i spui dela mine, că puteţi vinde tot, afară de casă, numai să-ţi duci până la capăt şcoala. Averea toată o să vie înapoi, fii încredinţat. Adevărul nu rugineşte, nu piere niciodată. — Tată !.. încleştează băiatul pumnii, gata să se arunce asupra unei fiinţe nevăzute din văzduh. — Stăpâneşte-te, copile ! Numai aşa voiu putea îndura mai uşor anii ce-i mai am de dus. Inţelege-mă ! Când nu-i punem noi vieţii piciorul pe grumaji, ni-1 pune ea nouă. Adânceşte cuvântul! Coman se îndreaptă ca o floare stropită şi faţa copilărească se ciopleşte în dungi aspre, amare, de trecere ca printr’un foc ce-i pârleşte rotunzimile. Tatăl urmează mai încet: — Urcă în fiecare an măcar odată la nucul lui Bancu. Să vii noaptea şi să asculţi. O să afli multe despre viaţă şi moarte, despre oameni şi viermi. Şi acum o întrebare. Răspunde-mi fără şovăire. Crezi că eu l-am ucis pe Calinic Smeu ? 1 ' Trupul băetanului se cutremură ca înţepat în inimă ori în ochi, şi glasul ţâşneşte ca svârlirea unei săbii, din teacă : — Nu ! — Atunci tatăl tău nu va merge la ocnă. Cu bine, Comane ! Să pui câte o floare în fiecare primăvară pe mormântul mamei tale, să faci şi pentru mine o cruce alături şi să ai neclintită credinţă că Dumnezeu nu doarme ! • . ' * Când nu mai e nimeni în casă, băiatul stă încă pironit pe locul unde l-a lăsat tatăl său şi prvieşte pe uliţa cu răcnete de copii şi pete de înserare. Oare nu i-au dus părintele la groapă ? Şi de ce s’a lăsat smuls când e nevinovat? A făcut-o numai pentru el. Coman înţelege. Ah ! Dar lui nu-i trebuia nici şcoală, nici învăţătură. 11 năpădesc furiile. Cum, asta e dreptatea lumii ? ! Aşa se lucrează între oameni ? Să împingi la pierzanie un suflet curat ? Să-l mânjeşti ca pe un ucigaş adevărat şi să-l svârli sub scuipatul omenesc, ori în negura ocnei ? Doamne, Dumnezeule, dar Tu, Tu Mare Stă-pânitor al lumii, ce faci ? , O sfâşiere, o sfârşeală de moarte îşi încropeşte cosciugul în jurul tinereţii sale. 260 © BCU Ca dintr’o frântură de vis, îşi aduce aminte ca un. răspuns, cuvântul din urmă al tatălui: „Dumnezeu nu doarme”. Şi totuşi lui îi vine să iasă în drum şi să cheme oamenii în ajutor, să alerge în urma lui Pătru Vultan şi să-l smulgă din mâinile soldaţilor. Ii vine să se urce sus, acolo unde-i nucul lui Bancu, mai sus, pe creasta muntelui, unde dorm vulturii negri, cu căngi de oţel înfipte în stânca lunecoasă, acolo aproape de Cer, — şi să întindă braţele, să tragă perdelele la ferestrele casei dumnezeieşti, să se facă lumină pe pământ. Biet copil care n’a avut vreme nici să-i vadă pe oameni, nici să întâlnească pe Dumnezeu. Afară s’a înnoptat de mult şi satul s’a liniştit sub ţolul ostenelii. Ochii lui Coman cată mereu spre coasta nucului şi aşteaptă, întreabă, nădăjduesc şi cred. Dela o vreme, pata întunecată a pomului începe a prinde viaţă. Ramurile se învălue în lumină caldă, parcă ar fi un arbore de jăratec spuzat, presărat cu flori albe şi roze de flăcări ca nişte stele. Şi în culcuşul crengilor netede se mişcă valuri de mătase liliachie peste braţe cari plutesc şi fâlfâie între cer şi pământ. Nucul lui Bancu e o fărâmă din cerul coborât cu îngeri cu tot în tina oamenilor. Frumoasele... ... ■" ■ -■ Coman se apropie cu mâinile întinse, cu toată faţă deschisă, sorbind chemarea cântecului ciudat ce se revarsă peste rănile inimii sale fragede ca un balsam nespus de alinător : Omul e rodia scuturată din pom : Cade unde vrea întâmplarea. Nu crede şi nu blestema pe nimeni. Fiecare rod are un destin... Viaţa e o călătorie. ... Nu te încărca de fapte fără rost. Mergi sprinten ca o zi luminoasă : Călătoria va fi scurtă şi plină de frumuseţi... Inima e o cupă de cleştar N’o umple cu venin. Păstrează loc pentru nectarul florilor din cale ; Altfel, vei crede că drumul ţi-e spinos... Dumnezeu e nimicul şi totul. Nimiceşte o lume ca să clădească alta. In luptă e statornic doar cugetul senin. Şi seninul e Dumnezeu... * Aceiaşi noapte. Casa lui Mihnea Obadă. Totul doarme sub negură. Intr’o singură odae e lumină. Mihnea se plimbă neliniştit dela un colţ la altul. Petele juliturilor îi ies straşnic la iveală sub clipoceala lămpii. Ochii săi întunecaţi şi adânci scapără. Crâmpeie de vorbă îi ies fără voe dintre buzele arse : — L-am ucis. Şi ce ? Tot era calic. I-am făcut un bine. Pe altă lume mămăliga e fără bani... Şi celălalt s’a dus după obloane şi gratii, să nu-1 mai ardă soarele... Ha ? ce-i ? Se opreşte speriat, privind spre uşi. Nu-i nimic. Afară s’a iscat vântul. Craca unui salcâm scârţâie în grădină şi acele brazilor de sub fereastră se joacă pe sticla 261 © BCU geamului. Dintr’un ungher, un glas potolit, de femeie răbdătoare, îl mângăe încetişor : — Ostae-te Mihneo. Culcă-te ! Ii târziu. Auzi, cântă cocoşii de miezul nopţii. O cucuvea sboară pe deasupra casei, ţipând ascuţit, înfiorător. — Miezul nopţii ? răcneşte bărbatul, punând pumnii la gură, să nu trezească fata de dincolo. De ce vorbeşti de miezul nopţii ? — Ogoae-te Mihneo ! — se roagă femeia, părăduită. Şi glasul ei parcă vine din perete, aşa-i de stins şi moale. — Pleacă ! Lasă-mă numai cu mine ! — şueră el la umbra ce piere ca o prelin-gere de oftat printre uşorii uşii. Rămas singur pare buimac. . Se întoarce. In spate nu e nimeni. Simte însă o suflare străină, pânditoare în jur. Suflă în lampă. Negura dă năvală, copleşindu-1. Tremură. Besna e deasă şi-l pipăe prea apăsat, parcă s’ar umple încăperea cu păcură. Ferestrele deschid două guri de lumină sfioasă întâi, mai lămurite apoi, sticloase la sfârşit. Doi ochi duşmănoşi, colturaţi, care îl pironesc a iscodire. O ciocănitură. Un cap sburlit la una din spărturile în perete. Pe Mihnea îl sgâlţâe fiorii de groază. Părul i se înfoae. — Domnule Mihnea ! — scânceşte cineva la fereastră. E Burdan, sluga... Abia acum îşi simte bătăile inimii. Se apropie desluşind ochii aprinşi ai ţicni-tului din care a făcut un rob. 11 priveşte mai cu luare aminte, mirat: Burdan are umbre noui şi ciudate pe faţă. Pare alt om, o sperietoare cu chip de mânătărcă putredă. — Ce facem dacă învie ? — scuipă la stăpân toată greutatea de pe inimă. — Cine să învie ? — scârţâie Mihnea vorbele, parcă l-ar pălmui pentru o prostie. — Calinic Smeu. " — Du-te la dracu de pocitanie ! Şi trage fereastra la loc. Sluga se îndoae de şale şi se răsuceşte pierind. Ochii, care au cules ultima rămăşiţă din viaţa lui Calinic Smeu, se întorc fără vrere spre coasta albă unde străjueşte nucul lui Bancu. Şi ochii se deschid largi peste măsură, se holbează ca traşi cu cleştele de gene, nişte cercuri de albeaţă rotundă: ochii înnebunirii Nucul arde. Flăcările din inima omului încolăcesc ramurile bătrâne într’o învăpăiere cât un colţ de munte, de ar trebui să trezească tot satul. Nimeni nu se scoală însă. Numai el singur se vânzoleşte prea aproape de pară şi ascultă toate vaetele din lume, stânse, grămădite lângă tulpina de tăciune viu. Fărâme de scrum aprins îi vin pe buze, îl pişcă de ochi. Stropii de scuipat al dogoarei îl ating pe frunte. Foc şi plâns. Scrum alb şi gemete pătrunzătoare. Chemare spre sfârşit. Mihnea îşi îndeasă fruntea şi ochii în mâinile sgârcite, strânse ca nişte ghiare, îşi apucă ţeasta ţuguiată, o apasă din toate părţile, o încercueşte cu toate cele zece degete aspre, o ţine strâns să nu se descleie din îmbucăturile dinţate ale oaselor. Aşa se prăvăleşte cu sgomot peste scaune, bolborosind : — Frumoasele !... Frumoasele !... (Sfârşitul în numărul viitor) 262 © BCU GEORG TRAKL TOAMNA SINGURATECULUI IN ROMÂNEŞTE DE VINTILĂ HORIA Se’ntoarce toamna plină de roade înapoi, îngălbenite zile din vara care-a fost. Un vânăt trist coboară cu frunzele în roiu Şi zbor de pasări cântă povestea din trecut. E rece vinul, liniştea din noi Răspunde ’ncet la tonul cunoscut. Ici, colo, câte-o cruce pe goalele coline ; Sub poalele pădurii se pierde câte-o turmă, Nori grei trec peste lacul cu undele senine, Iar gesturile noastre nu lasă nici-o urmă. Albastre aripi zboară din ruine Şi seara ’n glie ca un cariu scurmă. Ies stele din cenuşa obosită, In vechi odăi pustii vin linişti iară Şi îngeri albi cu aripa rănită Din ochii ’ndrăgostiţilor coboară. Foşneşte stuful, ceaţa-i neclintită Când lacul negru tremură în seară. 263 P O E s I I DE ION POTOPIN Camarazilor căzuţi pe front NOI TOTI VOM ÎNVIA 9 Noi toţi vom învia, Când clopotul luminii va arde în primăvară, Mormintele îşi vor deschide în soare uşile Şi, noi, toţi cei căzuţi în luptă pentru ţară . Vom învia odată cu brânduşile. Vom fi atunci mult mai frumoşi ca azi, Vom fi mai plini de viaţă, zâmbitori, Când ne vom ridica din brazde camarazi, Luceferii istoriei mântuitori. Vom fi, cum niciodată nu am fost în vis, Cu sufletul mai limpede ca iezerul de munte Şi niciodată ochiul nu va fi închis. Singurătăţi nu vor mai ninge reci pe frunte. Veni-vor ploi subţiri să ne desmerde, Şi vânturi, să ne legene îşi vor întinde braţele peste hotare. Privirile, atunci, ca nişte muguri pe lăstare Vor străluci prin diamantul înfrunzirii, verde. Toţi cei căzuţi pe câmpul luptelor vor învia atunci. Neînduplecate lângă noi veni-or mamele, îşi vor desface depe chipul străveziu maramele Şi vor culege îngerii adormiţi în lunci. Se vor opri, arzând, miresele, de dor Cu anotimpul trupului în floare Şi vor simţi alintul proaspăt de răcoare Al dedeţeilor, ca un sărut de stea pe mâini uşor. Şi lăcrămând domol se vor opri surorile ; Ne vor cunoaşte ori cât ne-am ascunde, Sângele nostru, vesel, va răspunde • Aromitor din toate florile. Noi toţi vom învia, 264 Ne poartă doar al umbrelor sicriu Prin adieri din leaturi de minuni Să nc ajungem sufletul cel viu Ce doarme somnul aurului vechiu în piepturi de străbuni. Vom învia cu primăvara care vine buciumând Şi despicând tuspatru zările ca un şuvoi, Topind zăpezile pământului din noi, Să fim doar flacără de cuget tremurând Noi toţi vom învia, Sporim mereu în sânge albastra miere Şi, zi de zi, din trupuri moartea scade, Iar de pe umeri putredă ne cade Armura de întunerec şi tăcere. Prin volburi noui de zodii vom renaşte, In piept va bate inima atunci mai tare, Că suntem aprigul temeiu de moaşte Şi veşnicia îşi împlântă în noi hotare. Noi toţi vom învia, Dar şi atunci cum stăm în glie azi, Tot după apele din ochi ne vom cunoaşte Din care soarbe soarta cu sete camarazi. TOT MAI SEMEŢI Ne-am împletit cu sângele mileniilor Odată cu luminile din sânii feciorelnici ai legendei; Eram dintâi şi lacrimă şi steiu de piatră. Şi ne prindea în mâini acelaş duh A cărui frunte scapără ’n văzduh. Spoream cu toată slava noastră ’n vreme Şi parcă vulturi ne purtau pe creste. Aflam pe fruntea zimbrului culcuş Şi nu ne-a frânt năprasnicul urcuş, Nici fulgerele ce isbeau cu spade In scuturile noastre de balade. Am prăbuşit în calea de argint Temeiuri de ’ntuneric năzuind Cu braţul trudelor în cer Să apărăm hotarele lui Let, Nu ne oprim, In piept mocnim O patrie întreagă de vulcani ; Din strămoşeasca lor fierbinte lavă, Ca o pleiadă nouă peste ani, Tot mai semeţi ne vom urca în slavă. 265 UITE, BATE PLOAIA... DE RADU BRATEŞ Uite, bate ploaia dinspre miază-noapte Şi aduce neguri din adânc de zare. Sunt sătul de viaţă şi străin de toate, ! Ca un cer de stele într'un fund de mare... Hei, nu credeţi, oamleni, că sunt rău din fire, Nu sunt rău, dar lumea m'a ’nvăţat să plâng ! Câte-odată ’n artă caut o ieşire, Dar pe înălţime paşii mei se frâng. Mă îndrept atuncia către crâşma veche, Unde ştiu că lumea uită de necazuri. Beau şi ’ndes căciula tare pe-o ureche: 1 Gândurile-s parcă apele din iazuri... , Altă dată caut în păduri scăpare, Vreau să fiu jivină ori sălbăticiune... Cu cât sunt mai singur, chinul mi-e mai mare, Şi pădurea parcă tot mai multe-mi spune. Hei, şi căutat-am liniştea ’n iubire, Dar şi azi mă sbucium taina s’o desleg : Când eram mai sigur c’am aflat ieşire, Dulcea ei miireazmă m’a cuprins întreg. In zadar mai caut, prieteni, o scăpare : Poate fug de mine, când mă las de toate... De mă sibucium singur, chinul mi-e mai mare, De mă dau vâltorii, inima nu poate. Uite, bate ploaia dinspre miază noapte Şi aduce neguri dintr’un .fund de zare. Bine-ar fi să ’ngroape sufletu-mi în moarte, Că-s sătul de sbucium şi de alergare... 266 © BCU Cluj I P O E S I DE CONSTANTIN CÂMPEANU T A L I S M A N Atacul se sfârşise într’un vacarm de iad ; In pocnete de arme, în scrâşnete de fiare; Câteva proectile mugind sinistru, cad, Şi fu apoi tăcere grea şi apăsătoare. Plutea în atmosferă un fum gros şi opac, Mai pâlpăiau în vale monştrii de-oţel aprinşi. In urma umbra serii căzând ca un capac învălui deolaltă pe ’nvmgători şi ’nvinşi. Ascunşi în adăposturi, puţini câţi au rămas, Asvârl priviri ciudate, de ciute speriate, Au capul gol de gânduri, şi gura fără glas, Şi sângele le curge din rănile crăpate. Noaptea se scurge tainic şi ’ncet ca un calvar, Iar ziua îi găseşte, în frigul ce se lasă, Cu degete pripite cătând prin buzunar Poze, scrisori zgârcite, primite de acasă. Cu câtă voluptate privesc ei chipul şters, Sau literele strâmbe, pe-alocuri spălăcite!.., Aceste mici nimicuri închid un univers: E lumea lor din Ţarăp fiinţele iubite, E pâinea care foamea ades le-a potolit Când după marşuri grele merinzile-s gătate, E apa, e isvorul din care au sorbit In crâncene atacuri, cu buzele crăpate. 267 E leacul, e balsamul ce-alină ’n mod egal Şi rănile din luptă şi dorurile crunte, E forţa care mână ’nainte, ca un val, Puterea care creşte în suflet, ca un munte. E viaţa ce palpită, e chiar al luptei rost, E flacăra cea vie din candela nădejdii, Pe care cei de-acasă — în rugăciuni şi post O ard ca să-i ferească de rele şi primejdii. E cuminecătura pe care-o sorb smeriţi Cu capete plecate, în prag de bătălie. E crucea lângă care cei foarte obosiţi, Cu gândurile-acasă, adorm pe veşnicie. RĂSTIGNIREA Era o noapte rece şi neagră de catran. O ploaie se pornise să biciue copacii, Ca ’n noaptea când pe cruce, ca hoţii şi săracii, Iisus fu prins în cuie de ura lui Satan. Eu I-am văzut figura blajină de martir Pe picurii de ploaie ce împungeau pământul, — Nesocotind durerea — I-am auzit cuvântul Cerând de sus iertare pentru jude şi zbir. Ca firele de apă căzându-mi pe obraz, I-am simţit calzi în suflet, toţi picurii de sânge, Picând din coastă-I ritmic, sub lancea grea ce-I frânge Viaţa, în privirea Lui plină de extaz. L-au mai zărit şi pruncii ţipând fără motiv, Şi vitele din staul, mugind neliniştite, Şi fiarele din codri, răcnind ca încolţite, Şi ursul din bârlog, uscat şi costeliv. Iluminat de-un fulger, pe globul adormit Cu răni şi fără viaţă I-am văzut trupu ’n ploaie, Apoi în besna nopţii, pe câmpuri, prin noroaie, Ca fulgerul de-o clipă şi El s’a risipit. Tu cel pe care rana Lui nu te-a fost durut 1 Şi tu ce-ţi porţi păcatul ca pe un crin în plete! Cu ulei pentru rană şi apă pentru sete Să-L aşteptaţi în taină, la ceasul cunoscut. 268 FILMUL GERMAN DE NICHIFOR CRAINIC .Arta cinematografică a căpătat în viaţa contimporană o însemnătate, pe care nimeni n’o mai poate tăgădui, indiferent dacă îi atribuim o valoare superioară sau una inferioară. Din clipa când geniul tehnic a izbutit să unească imaginea cu sunetul, sincronizate în acelaş ritm al acţiunii de pasiuni şi de idei, multiplicabilă la nesfârşit, omenirea a dobândit mijlocul cel mai îndemânatic de comunicare a gândurilor şi a sentimentelor. Comparaţia cu radiodifuziunea nu e în paguba cinematografiei, pentrucă cea dintâi foloseşte numai un mijloc de comunicare, de natură mai abstractă, care e sunetul, pe când cea din urmă e plastică şi concretă, angajând deodată cele două simţuri principale, văzul şi auzul, pe care nu numai estetica, dar viaţa însăşi le preţueşte ca pe nişte uşi împărăteşti ale spiritului, deschise spre lume. Fără îndoială, şi teatrul se adresează aceloraşi simţuri ca şi cinematograful, dar teatrul e un loc limitat cu un public limitat, fără putinţa de expansiune generalizată. Teatrul lucrează cu persoanele actorilor în funcţie de ficţiuni dramatice, iar persoanele sunt unice, nu se pot multiplica; pe câtă vreme cinematograful lucrează cu imaginile acestor persoane, multipli-cabile la nesfârşit; şi din acest punct de vedere, filmul eliberează teatrul de determinismul spaţiului şi-l poate generaliza pe tot pământul, la toate popoarele. însemnătatea artei cinematografice pentru viaţa contimporană, prin urmare, comparată cu toate celelalte mijloace de comunicare a unui conţinut sufletesc, stă în faptul că ea se adresează simţurilor noastre principale şi în posibilitatea de a populariza ideile şi sentimentele, pe care voim să le aruncăm în circulaţie. Nu discutăm valoarea estetică a cinematografului, ci numai valoarea lui circulatorie. In România bunăoară, radiodifuziunea are câteva sute de mii de abonaţi, pe când cinematograful are milioane şi milioane de spectatori. Tocmai de aceea Mussolini, care e un mare pedagog politic, l-a numit „cea mai puternică armă spirituală a naţiunii". Cinematograful însă e o armă cu două tăişuri. El poate ridica precum poate doborî sufletul unui popor, după calitatea ideilor şi a pasiunilor, pe care le răspândeşte. Puterea lui de a influenţa în rău impresionabilitatea publicului s’a discutat în deajuns, plecând dela atâtea cazuri, când crimele expuse pe ecran s’au repetat aidoma în viaţa de toate zilele. Dar acestea sunt, ca să zicem aşa, cazuri ce se numără pe degete. înrâurirea imensă în bine sau în rău e aceea care se exercită pe nesimţite asupra maselor de 269 © BCU Cluj spectatori, modificând lent felul de a gândi şi de a simţi, trivializând manierele sau subţiindu-le, înveninând moravurile sau îndulcindu-le. Sub acest aspect moral însă, problema cinematografului nu mai e aşa de acută ca altă dată. Regimurile autoritare, luând în mână marile mijloace de comunicare cu colectivitatea naţională, au subordonat şi cinematografia controlului de stat, — control asupra producţiei naţionale şi călăuzire stimulentă a ei, control asupra filmelor străine importate, — căutând astfel să facă din arta ecranului un vehicul al ideilor de stat şi o puternică armă spirituală a sufletului naţional. Un regim autoritar, care îşi ia misiunea în serios, simte pe umeri marea şi greaua responsabilitate a întregului suflet naţional. Precum trupul nu se hrăneşte cu leşuri intrate în putrefacţie, ce l-ar otrăvi, tot astfel sufletul unui popor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, să se îndestuleze cu turpitudinile bolnăvicioase ale unei arte degenerate, ci cu elixirul şi ambrozia a tot ce e mai nobil în producţia spirituală a geniului omenesc. Dacă există, cum există, de o parte o elită creatoare de bunuri ideale, iar de altă parte o mulţime cu legitime aspiraţii sufleteşti către culmi, principiul oricărei pedagogii de stat e ridicarea treptată a maselor populare către nivelul spiritul, creat de genii. Muntele e, poate, în stare naturală, inaccesibil celor cari vor să urce, dar organizaţiile turistice deschid cărări şi calculează popasuri pentru a înlesni ascensiunea către piscurile vecine cu albastrul cerului. Cum un regim autoritar îşi pune problema ridicării maselor mult mai hotărît decât regimurile democratice, re-zolvirea ei atârnă în mare parte de putinţa de a face producţiile geniului cât mai accesibile mulţimii. N’am putea spune că cinematograful e mijlocul cel mai nimerit al acestui scop, dar e unul din multele mijloace folosite, şi anume cel mai la îndemână. O operă de geniu filmată e mai puţin decât reproducerea în culori a unui tablou celebru, dar reprezentarea ei pe ecran poate stârni interes pentru contactul direct cu originalul, ce pluteşte în lumea superioară a artei. Ce-ar mai rămâne din Faust al lui Goethe prezentat în film decât un schelet al nemuritorului poem, descărnat tocmai de textul literar în care zace adevărata lui valoare filosofic-poetică ? Şi totuşi un astfel de film ar aminti spectatorului că există un Faust şi i-ar aţâţa, poate, dorinţa să-l citească. Cinematograful îndeplineşte în acest caz o operă de popularizare şi de propagandă, în sensul larg al cuvântului. Dacă el apleacă vârfurile creaţiilor umane până la nivelul de gust şi de înţelegere al marei mulţimi, nu e mai puţin adevărat că poate stârni în spiritul ei şi năzuinţa urcuşului spre vârfuri. * * * Era natural deci ca naţional-socialismul să înţeleagă din ceasul întâiu însemnătatea cinematografului şi să-l încadreze în funcţiunile statului de ridicare şi regenerare a rasei. Prima operaţie la care a fost supus, la fel cu presa, cu radiodifuziunea, cu literatura, cu teatrul şi cu toate artele, a fost să-l purifice de elementele iudaice, care vedeau în el aproape numai laturea de speculă, fabricând filme de gâdilare a instinctelor inferioare. Aceeaşi radicală curăţire s’a produs şi în rândurile exploatatorilor de săli de spectacole. Atât producţia de filme cât şi exploatarea lor, intrate în mâini germane, au fost reorganizate după principiile corporatismului, unităţile industriale şi comerciale ierarhizându-se sub conducerea politică a „Camerei naţionale a filmului'* — Reichsjilmkammer. Etnicizarea în domeniul culturii e, după convingerea noastră, mai importantă chiar de cât cea politică sau economică. Ceeace primează e spiritul unui neam, iar spiritul se modelează după cultura cu care e hrănit. Experienţele trecutului apropiat, mai mult decât demonstraţiile teoretice, ne învaţă că, pentru un popor care 270 © BCU Cluj se respectă, străinii şi în special Evreii nu pot fi furnizori de cultură naţională. Dintre toate manifestările unei rase, cultura în sensul superior al plăsmuirilor spirituale, e forma cea mai specifică a ei. E portretul sau icoana ei proiectată în cerul idealurilor. Când căutăm chipul după care voim să modelăm viaţa naţională, nicăeri nu-1 găsim mai autentic decât în această imagine de ansamblu a culturii, plăsmuită peste timp şi peste spaţiu de soborul geniilor creatoare, ridicate din neamul respectiv. In cultură, neamul se zugrăveşte pe sine însuşi prin gestul geniilor lui. Cum e admisibil să credem că un Evreu, fie el chiar superior, ar fi în stare să zămislească în locul nostru propria noastră imagine pe cât de ideală, pe atât de specifică ? Potrivit legilor rasei şi ale creaţiei artistice, un Evreu nu poate produce cultură decât după chipul şi asemănarea lui însuş. Aceasta e, de altfel, credinţa întregului iudaism, care şi-a râs întotdeauna de ceeace creştinii numiau cu naivitate „asimilarea Evreilor". Şi atunci, a-1 accepta disimulat în furnizor de cultură pentru alt neam, înseamnă a sili acest neam să se modeleze după idealul spiritual, specific iudaic. Infiltraţia Evreilor în creaţia artistică a unui popor are ca efect desfigurarea lui sufletească sau contrafacerea lui.Iată motivul adânc, pornit din grija de puritatea rasei, pentru care naţional-socialismul a impus ger-manizarea tuturor ramurilor de cultură şi totdeodată germanizarea cinematografiei. Oricine a urmărit evoluţia filmului german a putut să observe, dela triumful naţional- socialismului încoace, o profundă transformare. Pentru publicul nostru românesc, care caută la cinematograf mai mult motive agreabile de destindere nervoasă, se poate întâmpla ca această schimbare să nu pară tocmai bine venită. Dar dacă izbutim să ne eliberăm de clişeele comode ale ecranului de ieri, transformarea filmului german ne apare ca o mare operă de aşezare a cinematografiei în adevărata ei funcţiune naţională. Această transformare constă din reorganizarea şi călăuzirea întregei producţii cinematografice în acord intim cu noile idealuri ale statului naţional-so-£ialist .Astfel au apărut marile filme istorice, marile filme biografice, marile filme de propagandă politică, marile filme de probleme sociale, marile filme de apoteozare a energiei ţărăneşti. Toate aceste cicluri sunt fenomene noi în cinematografia germană şi poartă pecetia concepţiei de stat, adică a doctrinei hitleriste. Această afirmaţie nu trebue' să ne alarmeze, fiindcă nu e vorba de lucruri forţate pentru a stoarce din ele avantagii propagandiste pentru o politică de partid, ci e vorba de realizări artistice grandioase, din care răsar pe nesimţite largi semnificaţii simbolice, menite să fecundeze sufletul naţional. In ce priveşte filmul istoric, cinematografia germană e mult mai sobră decât cea italiană bunăoară. Uluitoarea istorie a Renaşterii, cu figurile ei de mare stil aventuros şi acţiune pitorească, ispiteşte în aşa măsură studiourile romane, încât filmul istoric a trecut limita şi s’a coborât la confecţiunea după şablon, pe care publicul cu greu o mai poate suporta. Filmul german, cel puţin până acum, se mărgineşte la câteva momente culminante din trecut, de preferinţă cele care întrupează faze din evoluţia marelui Reich. Intre aceste filme, excelează Bismark, dar mai ales Frideric cel Mare. Imaginaţi-vă că noi am avea un film de factură tehnică suverană, care să ne desfăşoare înnaintea ochilor viaţa reprezentativă a lui Ştefan cel Mare sau a lui Mihai Viteazul, pentru a înţelege mai bine ce însemnează pentru psihologia şi pentru educaţia eroică a poporului german de azi evocarea lui Frideric cel Mare, luminatul, scăpărătorul, mizantropul, austerul şi nebiruitul rege al Prusiei! Filmul reprezintă campaniile lui războinice, având în faţă şi în coaste aproape toate puterile europene, coalizate să-l distrugă. Eroul calcă parcă pe fire de păianjen întinse peste prăpăstii: în fiece clipă e lângă catastrofă. Dar geniul său strategic şi politic, suplu şi dur în acelaş 271 © BCU timp, ştie să domine adversităţile în aşa chip încât victoriile sale apar cu atât mai strălucitoare cu cât împotrivirile au fost mai strivitoare. Frideric cel Mare e simbolul omului singuratic mai tare decât soarta însăşi, dar totdeodată simbolul singurătăţii germane în Europa : singurătatea unui popor înconjurat de vrăjmăşii ce vor să-l su-. grume, şi care le înfruntă bizuit numai pe forţele sale proprii. Publicul imens al acestui film într’adevăr grandios îşi solidarizează instinctiv restriştile de azi cu restriştile eroului, dar şi voinţa de victorie cu oţelul triumfurilor lui militare. Istoria naţională, reîncarnată în prezent prin asemenea simboluri, aureolate de o severă măreţie, devine un tonic eroic, în clipe ca acestea, când soarta îşi aruncă din nou zarurile. Alături de filmele istorice, ciclul marilor biografii proectează pe pânză viaţa neînchipuit de zbuciumată a oamenilor de geniu, pe care se reazimă cultura şi civilizaţia neamului. Amintim din această familie pe Robert Koch, descoperitorul baccilului tuberculozei, pe Frideric Schiller, poetul libertăţii, pe Rembrandt, care nu ştie să trăiască omeneşte din plăsmuirile miraculoase ale pensulei sale, pe Andreas Schliiter, sculptorul şi arhitectul, pe Diesel, inventatorul motorului ce-i poartă numele. Emi-nescu spune că geniul e o nefericire. O nefericire pentru omul care îl poartă, dar o fericire pentru posteritatea, care beneficiază de sporul de bine, pe care geniul îl aduce în omenire. Această concepţie domină, fără abatere, ciclul biografiilor germane. Descoperitorul, inventatorul, creatorul de frumuseţi noi, apar între contimporani ca nişte monştri din cauza puterii neobişnuite a spiritului lor. Ei presimt lucruri faţă de care ceilalţi rămân de piatră ; ei văd ceeace mulţimea nu poate vedea ; ei aud armonii superioare faţă de care lumea e încă surdă. Şi atunci aceşti blestemaţi ghicitori ai viitorului, cari îşi mistuie viaţa, cu patimă obsedantă şi exclusivă, pentru triumful adevărului lor întrezărit, devin martirii propriului lor geniu. Lumea, care trăieşte captată în conformismul obişnuinţei, nu-i înţelege decât târziu, când adevărul lor a triumfat şi când memoria prigoniţilor de ieri e ridicată în osanale pe soclul veneraţiei publice. Filmele biografice germane înfăţişează de regulă această zbuciumată şi răscolitoare drama a personalităţii creatoare, în care cade zdrobit, numai ca să-şi poată dărui omenirii geniul din el. Dincolo de desfăşurarea acestor drame însă, poporul care participă ca spectator creşte necontenit, înzdrăvenit şi mândru, în conştiinţa generală a rasei lui, capabilă să ridice în lumină asemenea piscuri de gând, în care fugeră veşnicia spiritului. Cea mai bună creştere sufletească a naţiunii e cultul eroilor săi, pentrucă ei dau indiscutabila dovadă a măsurilor supreme până unde se pot ridica posibilităţile ce zac necunoscute încă în rezervoriul fiinţei etnice. O altă categorie de filme o alcătuiesc cele de propagandă în legătură cu actualitatea politică. Germania e angajată în războiu pe viaţă şi pe moarte. Şi atunci când milioanele sale de soldaţi fac brâu de fier împrejurul Europei ameninţate din toate părţile, sufletul ţării trebuie să fie bloc solidar cu marea idee pentru care se varsă sângele. Propaganda cu toate mijloacele ei are ca ţintă participarea totală a întregului popor la soarta războiului. Filmele constructive în acest sens urmăresc demascarea duşmanului şi justificarea faptelor de arme germane. Cuceririi Poloniei bunăoară i se dă o justificare prin filmul Nostalgie, care înfăţişează în tablouri zguduitoare şi halucinante chinurile grupului etnic german din ţara vecină, îndurate sub ura prigoanei politice. Egoismul englez, brutalitatea rafinată şi rapacitatea, pe care se întemeiază marele imperiu colonial, sunt demascate în monumentalul film Ohm Kriiger, frescă înfiorătoare din războiul necruţător împotriva Burilor. E tragedia unui mic şi harnic popor, a cărui mare şi singură vină o constituie bogăţiile pământului, ce trebuiesc să intre neapărat în sipetele lorzilor englezi. Filmul nu e numai un episod istoric, ci ilu- 272 © BCU strarea magistrală a unui banditism imperialist, de proporţii planetare, pentru care nimic sfânt nu mai există pe pământul acesta, locuit totuşi de oameni ca şi Englezii. Dar culminaţia filmului de propagandă o atinge Evreul Siiss, capodopera de artă a genului, în care metoda infiltrării iudaice în sânul altei naţiuni, prin captarea savantă a conducătorilor ei, e desvăluită în scene, pe care greu le-ai mai putea uita. Umilinţa prefăcută şi orgoliul încăpăţânat al rasei, habotnicia talmudică şi voluptatea degenerată a cărnii şi-a aurului, sadismul posesiunii şi al profanării a tot ceeace e goim, se adună din fiecare vorbă şi din fiecare gest, pentru a construi tipul rasei parazitare, cu o putere pătrunzătoare cum nicio altă operă de artă n’a redat-o până acum. Filmul e astfel realizat încât spectatorul evreu se poate vedea în el cu satisfacţie, ca într’o oglindă ideală, pe când spectatorul arian asistă ca la o descoperire totală, în care se concentrează, obiectiv şi documentar, toate fundamentalele motive ale antisemitismului. Evreul Siiss e modelul filmului de propagandă, care delectează prin superioritatea artei, instruieşte prin fapte şi convinge prin sensul oribil ce emană din ele ca otrava din floarea de mătrăgună. Sub altă înfăţişare, genul acesta atacă probleme sociale caracteristice vieţii de azi, ca în filmul Frivolitate—Das andere Ich, — unde, în atmosfera voioasă a organizaţiei Kraft durch Freude, şi într’un cadru de fabrică sau de peisagiu duminical, se încheagă o idilă de dragoste, cu o tânără lucrătoare, care ştie să se dedubleze muncind ziua şi noaptea în aceeaşi uzină. E o apologie a muncii istovitoare, în care elementul tendenţios se disimulează în fineţea unei psihologii şi în umorul duios al unor situaţii, de rară distincţie. Filmul Frivolitate e, poate, cea mai specifică înfăptuire cinematografică a duhului nou ce suflă peste Germania contimporană, a hărniciei pasionate şi a optimismului naţional-socialist. Tot în această rubrică am putea vorbi de jurnalul săptămânal UFA, care ţine poporul în curent cu evenimentele politice, culturale, dar mai ales cu mersul războiului, ale cărui greutăţi şi ale cărui victorii apar deopotrivă în documentele vizuale. Un cuvânt de caldă recunoştinţă se cuvine din partea noastră, a Românilor, celor cari alcătuiesc acest jurnal cinematografic. Eram astă vară la Berlin, în toiul marşului nostru în Caucaz. In fiecare săptămână, isprăvile vitejeşti ale soldaţilor, noştri apăreau în faţa mulţimii de spectatori, însoţite de aprecierile superlative ale comentatorului. Alături de comunicatul Fiihrerului şi de cuvintele calde ale presei, jurnalul UFA a contribuit enorm la cunoaşterea calităţilor noastre de către publicul marelui Reich. In sfârşit, o ultimă categorie de filme ce trebuiesc remarcate din producţia germană sunt cele ţărăneşti, jucate uneori chiar de actori ţărani cu mari însuşiri dramatice. Ciclul acesta corespunde concepţiei naţional-socialiste, care vede în pătura rurală un element aristocratic al rasei şi păstrătoarea celor mai pure atribute ale ei. Temele sunt alese de obiceiu din literatura spiritului autohton, adică din romanele şi piesele de teatru, ce reprezintă viaţa dela ţară. La noi aceste filme sunt aproape necunoscute, deşi ca valoare artistică ele sunt o glorie a cinematografiei germane. Dintre ele, Sperjurul, rulat astă vară în Bucureşti fără succes deosebit, e capul de listă al bs b» quiBa^s genului, — o istorie din munţii Tirolului cu un ţăran chiabur, care jură răpească pământul unor copii orfani. Dreptatea imanentă, care e parcă un duh ce se ridică neîndurat din inima lucrurilor, îl isbeşte pentru acest grav păcat: peste ţăranul înnebunit, lavina de stâncă a muntelui se prăvăleşte nimicindu-1. Un suflu amarnic de fatalitate antică bate peste această tragedie, care te cutremură. De o tonalitate opusă e remarcabila comedie Satul cu păcate, o biciuire usturătoare a adulterului atât de răspândit în viaţa satului încât tinerii nu se mai pot căsători între ei, fiindcă se descopere rând pe rând că sunt fraţi naturali. Cu filmele Muntele mişcător şi Răzbunarea fluviului intrăm într’o atmosferă energică, de luptă gigantică a omului cu elementele naturii. Aici e muntele care ameninţă să se dărâme peste sat, din pricină că înlăuntrul lui e închisă apa, ce nu şi-a găsit încă o ieşire printre stânci. Meşteri iscusiţi dibăcesc fenomenul şi, ajutaţi de sute de braţe, eliberează apa şi salvează satul. Dincoace e fluviul ce inundă în fiecare'primăvară şi ameninţă cu înnecul. Un inginer, care nu şi-a uitat satul de unde s’a ridicat, luptă, ajutat de întreaga obşte, să-l îndiguiască. Aceste din urmă filme şi altele similare sunt determinate de ideia că forţele naturii, duşmane prin masivitatea lor, pot fi înfruntate şi captate prin puterea inteligenţei şi prin solidarizarea morală a tuturor. Ciclul ţărănesc, care e o contribuţie de elită a cinematografiei germane, e străbătut de o etică bărbătească, fără intenţie didactică vădită, de un elan energetic, de o vigoare creatoare şi, în fond, de o nobilă pasiune pentru regenerarea şi ridicarea păturei rurale. In această privinţă, noua politică a regimului totalitar se opune acelui fenomen îngrijorător de părăsire a câmpurilor şi evadare a ţărănimii la oraş. Orăşenizarea şi proletarizarea ţăranului înseamnă un mare scăzământ în vitalitatea rasei, fără să mai punem la socoteală că ogoarele părăsite sunt totuşi izvoarele primordiale de existenţă a naţiunii. Cuvântul de ordine al acestei politici e întoarcerea la pământ şi înrădăcinarea ţărănimii în rânduiala dragostei rodnice de brazda strămoşească. Seducţia, pe care oraşul o exercită asupra omului dela ţară, se poate înlătura numai aducând la sat cu chibzuială avantagiile civilizaţiei urbane. Atât Italia cât şi Germania au făcut enorme favoruri vieţii rurale prin bonificarea terenurilor sterpe sau mlăştinoase şi prin acele colonizări model, care au schimbat cocioabele în adevărate vile încântătoare. Acesta e gândul care inspiră ciclul filmelor ţărăneşti. Dela grandioasele evocări istorice, de care am vorbit, şi până aici e o întreagă gamă de preocupări, care ne arată că cinematografia germană îmbrăţişează toate aspectele şi problemele vieţii naţionale, năzuind să stimuleze, prin vraja artei, sufletul poporului spre idealul naţional-socialist. Acum, câteva cuvinte relative la valoarea artistică a filmului german. Opreliştile impuse de războiu şi de politica devizelor fac ca piaţa cinematografică românească să fie alimentată aproape numai de filme italiene şi germane. Filmele italiene s’au încetăţenit mult mai uşor în gustul publicului nostru decât cele germane. Două mi se par cauzele acestui fenomen. Una e, fără îndoială, afinitatea de rasă şi deci de gust. A doua e estetica generală a filmului italian, deosebită oarecum de cea germană. Filmul italian e totdeauna agreabil sau frumos. Aproape nu există film italian urât. Pentru a obţine aceste efecte, Italienii pun la contribuţie peisagiul ţării lor, arhitectura lor celebră şi frumuseţea actriţelor. Când se desfăşoară în cadru exterior, acţiunea capătă un farmec deosebit prin exotismul şi nobleţea naturală a peisagiului meridional, în care lumina soarelui cântă parcă prin frunzişurile vegetaţiei luxuriante şi stârneşte în sufletul spectatorului nostalgii de evadare romantică. Iar când acţiunea se petrece în interior, ea apare încadrată în infinita horbotă de marmură a arhitecturii palatelor, ceeace dă pe nesimţite pasiunilor etalate o distincţie şi o ritmică melodioasă. Acţiunea lunecă peste acest fundal arhitectural ca o canţonetă pe clapele pianului. Să adăugăm la acestea frumuseţea fizică a actriţelor, atât de familiară gustului românesc. Filmul german foloseşte un peisagiu ce n’are nimic exotic, fiindcă e foarte asemănător cu al nostru. Iar în ce priveşte cadrul interior, acţiunea e plasată de cele mai multe ori în camere banale, al căror aspect nu furnizează nicio sugestie deosebită. Actriţele germane, fără îndoială, nu sunt cele mai frumoase tipuri ale rasei; criteriul 274 © BCU Cluj, alegerii lor îl constituie aproape numai însuşirile dramatice. Sunt filme de valoare, cum e Frivolitate, unde eroina s’ar putea zice că e chiar urâtă. Filmul german are altceva în schimb. Dacă estetica are o ierarhie de valori, agreabilul şi frumosul, pe care îl realizează filmul italian, sunt trepte în această ierarhie, dar nu cele mai înnalte. Scara estetică sfârşeşte cu valoarea supremă a sublimului. E ceeace caută să realizeze în culminaţiile ei cinematografia germană. Nu sunt tehnician de studio, şi poate de aceea îmi închipui că obţinerea unor astfel de efecte necesită un meşteşug greu şi subtil. Problema sublimului în film constă din realizarea vizuală a ideii de disproporţie dintre anume forţe superioare şi eroul angajat în acţiune, forţe ce covârşesc şi strivesc prin masivitatea, prin adversitatea sau prin măreţia lor. In filmul Frideric cel Mare, aceste forţe le întrupează armatele prusiacă şi austriacă, încăierate în atac. Dispoziţia lor în nesfârşite şiruri paralele, ce taie în diagonală ecranul, curgând pe un plan înclinat, dă o impresie de măreţie, un fior ca în faţa oricărui conflict uriaş şi o teamă de dezastrul care se apropie. Momentul acesta e unul din cele mai izbutite întrupări vizuale ale sublimului. In filmul Răzbunarea fluviului, forţele adversare sunt simbolizate prin masivitatea apelor în revărsare, ce vin din fundul ecranului ca un monstru elementar şi inconştient, insensibil la marea nenorocire a oamenilor, cari se zbat zadarnic să-i limiteze furia calmă. In tragedia rustică a Sperjurului, forţele răzbunătoare sunt concretizate în făptura de piatră, gigantică, a muntelui, care, ca o fiinţă mitologică, prăbuşeşte bucăţi de stâncă peste bietul om, zdrobindu-1 sub propriul lui păcat. Omul, o nimica toată în proporţie cu uriaşul acesta al naturii, a fostinimicit. Deasupra marţii lui, piscul ameţitor de înnalt cu stane detunate şi copaci prăbuşiţi de trăsnet, se mai învârte lent de câteva ori într’o linişte încremenită şi pustie. Spectacolul e măreţ şi înfiorător sub imperiul ideii de dreptate supranaturală, tragic satisfăcută. De altfel, după cum s’a putut observa din expunerea noastră, ideea de înfruntare dintre voinţa omului şi forţele vrăjmaşe, superioare lui, o întâlnim nu numai în filmele ce realizează propriu zis sublimul estetic ; ci, în genere vorbind, e un semn distinctiv al filmului german. Adversităţile colosale ridicate în faţa omului sunt necesare, prin contrast, pentru a reliefa mai puternic vigoarea luptătoare şi energia creatoare a bărbăţiei naţionale. Pentru atingerea acestui scop, filmul german se despoaie bucuros de zorzoanele pitoreşti şi agreabile, urmărind în construcţia lui con-turele simplificate şi linia sobră până la severitate. E o formă adecvată calculat la fondul grav pe care vrea să-l exprime. Vorbim, bine înţeles, numai de filmele reprezentative, sgârcite în concesiuni faţă de public, dar ambiţionând să-i ceară un efort de atenţie pentru a fi înţelese şi gustate. Am putea chema în ajutor caracteristica idee de „soartă”, atât de familiară cugetării şi limbii germane, ca să acoperim cu înţelesul ei aceste forţe fără nume, ridicate împotriva omului. Deşi uneori ecranul e umbrit de norii tragediei, „soarta” în acest înţeles nu trebuie confundată cu noţiunea de fatalitate antică, pentrucă ea nu vine să strivească neapărat pe om, ci mai degrabă să-l aţâţe şi să-l îndârjească pentru a-şi da maximum de capacitate. Filmul german e sobru şi dinamic, monumental şi tonic, pe gustul rasei. Alături de celelalte feluri de manifestare artistică, el este expresia militantă a marei încordări naţional-socialiste, împlinind în viaţa statului o largă funcţiune publică, determinată de natura acestei arte. * * * Consideraţiile noastre, înseilate pe tema filmului german, năzuiesc să ne informeze şi totdeodată să ne provoace la o comparaţie cu lucrurile dela noi. Cu ce am 275 © BCU putea noi însă compara puternica cinematografie germană, când suntem abia la începutul extrem de modest al unei arte proptii ? In cazul acesta, ceeace ne trebuie sunt sugestiile şi orientările culese din experienţa altora. Cinematografia, care e un lucru de o complexitate extraordinară, constă din două mari capitole: producţia cu studiourile ei şi exploatarea cu sălile ei de spectacole. Producţia e condiţionată de o sumă de elemente contributive : regisori şi artişti, tehnicieni de variate specialităţi, maşinării şi materiale ca într’un bazar, instalaţii anumite şi, mai presus de toate, fonduri enorme care să întreţină tot acest univers de lume pestriţă. Admiţând că le-ai avea pe toate la îndemână, o problemă nouă se ridică. Filmul e o industrie şi un comerţ, ce nu pot trăi dacă nu rentează. In medie, producţia unui film costă 30 de milioane lei. Comercializarea lui ar trebui să aducă înapoi cel puţin costul. Germania are o considerabilă capacitate de consumaţie, care singură ar putea susţine producţia proprie. Dar prestigiul internaţional al culturii, al limbii şi al filmelor ei îi deschide calea exportului, ceeace sporeşte volumul veniturilor. In România însă posibilitatea de-a creia filme e anulată de disproporţia dintre costul producţiei şi capacitatea de consumaţie. Căci dacă un film costă 30.000.000, exploatarea lui în toată ţara nu aduce un venit mai mare de 6—7 milioane în cazurile fericite. Iată sumar în ce constă insolubilitatea problemei unei producţii naţionale de filme. Şi totuşi lucrul acesta se impune ca un comandament al vieţii contimporane. Cum în asemenea condiţii, capitalul particular nu e ispitit de perspectiva sacrificiilor, rolul unei producţii naţionale îi revine Statului, adică Ministerului Propagandei. Oficiul cinematografic al acestui Minister realizează continuu un lucru ce stă la nivelul celor străine şi anume jurnalul. Jurnalul fiind un film documentar, care nu necesită cheltuieli mari, se susţine din veniturile exploatării. In ce priveşte producţia artistică, pentru a o înlesni cât de cât, s’a alcătuit în anul 1941 o lege specială, care ridică Oficiul cinematografic la rangul de administraţie autonomă, cu posibilitatea de a creia acorduri de producţie cu străinătatea. Această lege e legată de numele meu caşi aceea după care funcţionează radiodifuziunea. Acordurile cu intreprinderile străine constituie o jumătate de soluţie a problemei de care vorbim. S’a încheiat până acum unul cu Italia, pe baza căruia sunt pe cale de împlinire filmele Odesa în flăcări şi Escadrila albă Sunt avantagii şi desavantagii în acest soiu de colaborare. Desavantagiul principal e că aceste filme sunt create de un personal artistic mixt, român şi italian ; avan-tagiul e că filmele, sincronizate nu numai în limba română, dar şi în cea italiană, au posibilitatea să fie exploatate şi peste hotare, aducând astfel un spor de susţinere materială şi un plus moral de propagandă românească în străinătate. Cu toate dificultăţile, trebuie totuşi găsită posibilitatea unei producţii naţionale. E o problemă de necesitate a vieţii artistice româneşti, dar şi o chestiune de onoare a ţării, când te gândeşti că vecinul nostru cel mai învierşunat se împăunează cu o producţie proprie de peste 30 de filme pe an, din care multe strecoară o propagandă ostilă cauzei româneşti de peste Carpaţi. Dacă impozitele asupra spectacolelor n’ar fi enorme cum sunt, ar exista soluţia următoare : punerea la contribuţie anuală. în proporţie cu venitul, a tuturor sălilor de cinematograf din România. S’ar putea înlesni în acest chip crearea a cel puţin câtorva filme româneşti.pe an, indiferent dacă ele ar putea trece sau nu peste hotare. Chiar în condiţiile fiscale de-acum, destul de grele, societatea cinematografică Filmul românesc, pe care o conduc, întreprindere exclusiv românească, s’a declarat gata de colaborare cu Oficiul ministerial printr’o contribuţie anuală, care înseamnă aproape jumătate din câştigul ei net. E o durere să ne simţim inferiori sub acest raport, în marea întrecere de afirmare a popoarelor Europei. Gândurile factorilor oficiali, pe care le cunoaştem, sunt mai mari decât mijloacele materiale. Tocmai de acea suntem aatori să contribuim cu voioşie ia sprijinirea filmului naţional, a filmului ca funcţiune artistică şi morală a sufletului acestui popor, aşa cum concepe lucrurile Germania naţional-socialistă. O altă problemă în deslegarea căreia Germania ne poate sluji ca exemplu e introducerea limbei româneşti în filmele de import ce rulează în ţara noastră. Să adăugăm că nu numai Germania, dar şi Italia, Franţa, Spania şi alte ţări interzic limbile străine în filmele aduse de peste hotare. E un motiv estetic, care vine în sprijinul acestei măsuri: marele public nu înţelege vorba străină, inscripţiile româneşti explicative desfigurează scenele şi chipurile peste care se suprapun, iar lectura lor ia mare parte din atenţia cuvenită filmului. Şi afară de aceasta, e un motiv de educaţie şi demnitate naţională. . , Cum toate filmele ce rulează în România sunt străine şi rostite în toate limbile ţărilor de unde vin, şi cum sunt cercetate de milioane de spectatori, sonorităţile neînţelese ale acestor limbi enervează auzul pe de o parte, iar pe de alta frecvenţa lor alimentează o .stare de treptată înstrăinare de ceeace e al nostru şi o atmosferă sufletească de vag cosmopolitism, foarte neprielnică culturii noastre româneşti. In comparaţie cu publicul altor ţăn, noi Românn ştim prea multe lucruri din lumea largă şi prea puţine despre noi înşine. O carte mediocră, scrisă într’o limbă străină, e mult mai citită decât o carte incomparabil mai bună, scrisă de un Român, dar care n are girul străinătăţii. Oricine cunoaşte însă ţările occidentale a putut constata că acolo publicul e perfect orientat în lucrurile lui naţionale şi numai în rândul al doilea se interesează de ceeace există peste hotare. Măsurile luate de statele înnaintaţe, pe care le-am pomenit, de-a naţionaliza limba filmelor străine, năzuiesc tocmai la ocrotirea aderenţelor publicului la cultura proprie şi la micşorarea atmosferei prea cosmopolite, ce ;s’iar crea iprin frecventarea lor. Este, încăodată, o chestiune şi de educaţie şi de demnitate naţională. Neavând încă filme proprii, să căutăm cel puţin ca prin mijlocirea celor importate să ne cultivăm limba, care e vehiculul principal al sufletului şi al culturii româneşti. Nu ne îndoim că această problemă a sincronizării filmelor în limba română va face în curând obiectul politicei noastre de stat. Animată de acest gând, societatea Filmul Românesc, care e cea mai mare întreprindere cinematografică din România şi care urmăreşte scopuri culturale, a încheiat un acord de colaborare cu o mare casă de sincronizare din Roma, unde actualmente se pregătesc cu actori români primele filme străine traduse în româneşte. România e ca şi Germania ţară unde principiul etnic, după mari frământări şi jertfe interne, a triumfat la conducerea statului. Triumful acesta e la noi de dată prea recentă ca să fi avut răspasul să tragem din ele toate consecinţele unei românizări practice în toate domeniile de activitate. Să recunoaştem că e un noroc faptul că marele şi puternicul Reich naţional-socialist, începând cu un deceniu mai de vreme această operă, a germanizat de sus până jos organismul naţional, creind astfel pentru toate popoarele modelul de stat al Europei ce va să vie. Exemplul lui ne va da curajul să mergem fără şovăire până la capăt. Imensele jertfe, pe care le aducem pe câmpurile de bătaie alături de poporul german, n’au numai scopul de a rotunji statul naţional pe măsura pământului strămoşesc, dar şi afirmarea dreptului sacru de-a trăi ca Români în ţara noastră. 277 © BCU i CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE FILOSOFIA CREŞTINĂ Spre sfârşitul anului trecut, am purtat în paginile „Gândirii11 o discuţie cu privire la filo-sofia creştină, pe care cineva o confunda cu filosofi a tomistă- Ar fi fost bine ca discuţia aceasta să nu se limiteze la doi parteneri, ci să ia înfăţişarea unei largi încercări de precizare a raporturilor dintre cugetarea creştină răsăriteană şi filosofi© neotomistă occidentală. Dar se vede că n’a sosit încă momentul unei astfel de precizări. In schimb, cu voia sau fără voia noastră, a sosit momentul precizării raporturilor dintre orţodoxia românească şi filosofie în general. Căci, orice s’ar spune, numai cine nu vrea să vadă nu observă că parcurgem o epocă de tensiune teologico-filosofică, al cărei rezultat nu-1 putem întrevede deocamdată. Şi iată în ce constă în ultimă analiză conflictul de care vorbim. Filosofii, în frunte cu d-nii profesori C Bădulesou-Motru şi Lucian Blaga, cer, fiecare în felul său, libertăţi nelimitate pe seama fito sofiei, în vreme ce teologii, în frunte cu d. profesor Nichifor Crainic şi părintele profesor D Stăniloae, nu acceptă ca filosofia românească să se desvolte alăturea sau împotriva ortodoxiei, care conţine cea mai înaltă concepţie despre lume şi viaţă. De sigur, un astfel de proces nu apare pentru întâia oară în istoria culturii omeneşti şi cu siguranţă că nu va fi cel din urmă. In toate ţările şi în toate timpurile s’a. întâmplat ca avânturile filosofice să vie în conflict cu teologia. In năzuinţa sa de a pătrunde toate tainele absolutului numai ou mijloacele minţii omeneşti, filosofia s’a crezut adesea stânjenită de adevărurile religiei, iar aceasta, mai ales în fazele ei de constituire şi adâncire, a luat nu odată atitudine împotriva filosofiei, combătând-o total sau în parte. Şi astfel întreaga istorie a filosofiei este punctată de conflictele dintre filo- sofie şi teologie, dar şi de încercările magnifice de armonizare a datelor credinţei cu cele ale raţiunii- Pe linia vastelor sinteze filosofico-teologice întreprinse da personalităţi ca Platon, Aristotel, Plotin, Origen, fericitul Augulstin, sfântul Ioan Damasehin, Toma din Aquino, se situiază puternicele eforturi de armonizare întreprinse în vremurile mai noui de un Descar-tes, de un Malebranche, de un Spinoza, de un Leibniz şi de atâţia alţi mari filosofi moderni şi contemporani. Conflictul teologico-filosofic izbucnit de curând la noi în ţară nu trebue deci să ne îngrijoreze prea mult. Noi nu facem decât să repetăm pe cont propriu istoria raporturilor dintre teologie şi filosofie. Şi încă putem aştepta să iasă ceva bun de aici. încordările teologico-filosofice au foist aproape totdeauna fecunde. După cum ereziile religioase au provocat adâncirea, sistematizarea şi apărarea a-devăruriilor de credinţă, tot asemenea atacurile filosofilor vor avea probabil ca rezultat că v;oir face să iasă la1 lumină comorile cugetării creştine, pe care prea multă vreme le-am ignorat. Atunci se va putea vorbi nu numai de o atitudine a teologiei româneşti în faţa filosofiei în general, ci chiar de o întreagă filosofie creştină de nuanţă ortodoxă, diferită de neotomismul occidental şi seoborîtoare directă din cuge -tarea patristică, pe linia ortodoxiei medievale. Ţinând seamă de cele de mai sus, oricine îşi poate închipui bucuria pe care am încercat-o acum câteva zile, descoperind în vitrinele librăriilor un solid volum de 347 pagini, intitulat FILOSOFIA CREŞTINĂ, Contribuţie la înţelegerea filosofiei, semnat d© d. profesor Marin Ştefănescu. Cunoaştem cu toţii activitatea acestui zelos apostol laic al ortodoxiei româneşti şi ştim că tot ce scrie şi vorbeşte el izvorăşte dintr’un 278 © BCU Cluj, gând bun, dintr’o imensă iubire de oameni şi din năzuinţa de apropiere intre filosof ie şi religie- Ca puţini alţii la nod în ţară, d. profesor Marin Ştefănescu şi-a pus toată strădania: vieţii .sale în slujba Bisericii şi neamului românesc. Şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, ou d'ntr’un. mizerabil oportunism, ci încă de pe vremea susţinerii tezelor d~»a,le de doctorat în filoso-fie, la Sorbona, când unul dintre membrii comisiei examinatoare, profesorul Victor Delbos, un eminent istoric al filosofiei, vorbea deişpre „elanul divin" care îl poartă p© candidat pe aripile credinţei spre culmile speculaţiei filosofice. Acelaşi elan divin, aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi în destinul superior al patriei l-au nutrit pe d. profesor Marin Ştetfănescu şi ca ■autorul primei — şi, fireşte, imperfectei — încercări de Istoria filosofiei româneşti (Bucureşti 1922). Cu toate scăzălmintele ce i-au fost prea adesea remarcate şi cu toate că nu ega-leagă în temeinicie recenta Istorie a filosofiei româneşti a d-lui profesor N. Bagdasiar, lucrarea d-lui profesor Marin Ştefănescu şi-a dat la timp roadele sale, aprinzâmd în sufletele noastre dragostea pentru cugetătorii români şi pentru neamul care i-a dat. Şi nu este puţin acest lucru, trebue s’o recunoască oricine. La fel putem vorbi şi despre o altă lucrare a d-lui profesor Marin Ştefănescu, Le probleme de la methode, apărută nu de mult (1938, 8°, 360 p.) în editura filosofică pariziană Alean-La apariţia acestei cărţi, s’an înfiorat de mânie filosofii străini şi români, socotind-o ca un scandal în câmpul filosofiei. Căci, vezi, Doamne, îşi ziceau ei, cum îşi poate cineva îngădui în veacul al XX-lea să cugete creştineşte! Auziţi, un profesor universitar de filosofi© să aibă curajul a propune ca nesfârşita diversitate a metodelor ce se observă în filosofie să fie redusă la unitatea de metodă a credinţei, creştine! Un astfel de profesor de filosofie trebuia pus la stâlpul infamiei- Şi a fost pus. In presa românească, în afară de criticile aspre delia Revista de Filosofie, doar o mică notă apărută într’un ziar arăta că lucrarea d-lui profesor Marin Ştefănescu este folositoare studenţilor, deoarece cuprinde un bun rezumat al istoriei filosofiei. S’ar fi aşteptat oricine ca publicaţiile bisericeşti să facă acestei -cărţi o primire mai bună. Dar nu s’a întâmplat aşa. Singur scriitorul acestor rânduri a arătat — cu unele rezerve de ordin dogmatic — serviciile pe care ea le aducea Bisericii. (Vel.: Biserica Ortodoxă Română, an. LVII, 1939, p. 78—80) Noua lucrare a d-lui profesor Marin Ştefă -neiscu, Filosofia creştină, este ieşită din acelaşi izvor de dragoste de Dumnezeu şi d© aproapele, din -care au ieşit şi- celelalte lucrări ale d-sal-e, şi .probabil că va stârni aceleaşi nemulţumiri printre reprezentanţii filosofiei. Sunt încredinţat însă că, cel puţin de data aceasta, teologii nu vor mai rămâne indiferenţi. Şi totuşi, trebue :să mărturisim din capul locului, teologii nu vor afla în noua lucrare a d-lui profesor Marin Ştefănescu o armă hotă-rîtoare în. ilupita ce s’a deschis cu filosofia, nici un studiu documentar cu privire la trecutul şi prezentul filosofiei creştine, oi mai degrabă concepţia autorului cu privire la filosofia creştină şi o încercare de înţelegere a filosofiei cu ajutorul doctrinei creştine- Nu vreau să spun .prin aceasta că este vorba de o lucrare lipsită de calităţi sau că autorul ar fi un necunoscător în ale filosofiei. Dimpotrivă, d. profesor Marin Ştefănescu stăpâneşte istoria filosofi ed ca puţini alţii la noi în ţară şi mânuaşte Noul Testament mai bine decât mulţi dintre clericii şi teologii români. Apoi, rezumatul de istoria filosofiei cuprins !în partea primă a cărţii poate fi recomandat cu căldură studenţilor şi intelectualilor dornici să se instruiască în această direcţie, iar redarea esenţialului doctrinei .creştine în partea a doua a cărţii, pe bază de Sfântă Scriptură şi speculaţie personală, încă are o seamă de calităţi. Dar, oricum, pentru o lucrare de proporţiile acesteia şi cu un astfel de subiect, era nevoie de mai multă concentrare, de o logică mai constrângătoare şi de o cunoaştere mai adâncită a dogmaticii Bisericii creştine şi a cugetării creştine patristice şi medievale. Din punct de vedere teologic, am avea chiar de- obiaatat că erorii© pe care le-am semnalat în revista Biserica Ortodoxă Română, când am recenzat cartea Le probleme de la methode, sunt numai atenuate în noua lucrare, dar nu îndepărtate cu totul. De asemenea, autorul este credincios, filosofiei platonice când afirmă crearea din eternitate a tuturor sufletelor — greşeală pentru car© Origen a avut aitât de mult -de ispăşit—; afirmă că materia este spirit degradat, dovedindu-se astfel adept al ema-naiţionismului neoplatonic; face din Dumnezeu autorul răului din lume, deşi încearcă să atenueze gravitatea acestei afirmaţii (p. 215, 216, 293). Şi multe, foarte multe obiecţii de felul acesta s’ar putea aduce lucrării d-lui profesor Marin Ştefănesicu, dar cred că am fi nedrepţi cu un om care nu este teolog şi; nu vorbeşte 279 © BCU în calitate de mandatar al Bisericii creştine, ci-şi. dă osteneala, pe cât îi este cu putinţă, să cugete cât mai aproape de învăţătura creştină, pe care o consideră drept adevărul însuşi. In afară însă de scăzămintele semnalate —■ şi de cele oare ar mai putea fi semnalate — ce înaltă concepţie despre lume şi viaţă, -câtă generozitate, ce suflet caldj! Există oare ceva mai frumos decât ideea că totul porneşte din Dumnezeu, îşi împlineşte destinul hărăzit da Dumnezeu şi se înapoiază la Dumnezeu? Omul, spune d. profesor Marin Ştefăneseu, vrând să^şi dea seama de sensul lucrurilor cet-1 înconjoară, de originea, rostul şi destinul lumii, recurge fireşte la serviciile filosofiei şi ale ştiinţei, dar mai ales la cele ale filosofiei, care făgădueşte o explicare de ansamblu. Rămâne însă uimit de extraordinara diversitate pe care o descopere peste tot, adevărurile minţii omeneşti toătându-se cap în cap, eon-trazicându-se la fiecare pas, pe toate chestiunile- Zicala quat caphta tot sensus este mai ales îndreptăţită în ce priveşte filosofia, unde diversitatea este la culme, în toate privinţele: in epistemologie, în ontologie, în cosmologie, in filosofia valorilor, peste tot. Cercetătorul — respectiv autorul .cărţii de care ne ocupăm — nu se poate opri însă la această dascurajantă diversitate, oi simte nevoia să caute mai departe, cu stăruinţă, cu sinceritate, ajungând la convingerea că este bine să privească lucrurile şi din punctul de vedere al învăţăturii creştine. Pentru aceasta se adresează Sfintei Scripturi şi descoperă că, potrivit învăţăturii creştine, Dumnezeu este unitatea, perfectă în diversitatea perfectă. Dumnezeu a creat lumea spiritelor la jumătatea distanţei dintre perfecţiune şi imperfecţiune, dar ou destinaţia de a ajunge la perfecţiune, la îndumnezeira, prin spiritualizare necontenită. In alţi termeni, din unitatea perfectă care este Dumnezeu, a ieşit diversitatea imperfectă car© este lumea, iar destinul acesteia este să se întoarcă la unitatea perfectă primordială, la Dumnezeu,. Universul evoluiază deci pe liniile gândite de Dumnezeu din veşnicie şi, tocmai ca în sistemul plotinian, proverteiiunii primordiale îi va urma retroversiunea finală : un fel de apocatastasă, ea aceea a lui Oriigen, care constă în îndumnezeirea lumii. De pe culmea unei astfel de concepţii, se luminează toate încurcatele probleme ale lumii şi ale vieţii. Cercetătorul, urmărindu-şi mai departe studiul său, îşi aruncă din nou privirea asupra filosofiei, dar de data aceasta ţi- nând seamă şi de învăţătura creştină. Acum observă ou plăcută surpriză cum mult dorita unitate începe să-şi facă apariţia chiar în cea mai cumplită diversitate. Contrariile ajung să se unească, întocmai ca în doctrina lui Nico-lae de Cusa. La lumina învăţăturii creştine despre Dumnezeu şi isufo dogoarea dragostei creştine de aproapele, cercetătorul îşi dă seama că străduinţele filosofilor, oricât de disparate,, oricât de contradictorii şi greşite, desfăşurân-du-se pe linia destinului fiecărui filosof în parte, izvorăsc toate din dorinţa unică a găsirii adevărului şi a realizării binelui. In a ceasta năzuinţă a lor, sistemele filosofice se apropie de învăţătura creştină, iar în măsura. în care se apropia de învăţătura creştină ele sunt valabile, sunt binefăcătoare, folositoare. Dar chiar altiunici când sunt cu totul străine de duhul Evangheliei, sistemele filosofice nu merită să fie lepădate fără discuţie, fără încercarea de a le înţelege şi de a vedea dacă nu e chip să fie înmlădiate spre duhul Evangheliei; ispre acel dumnezeiesc duh de iubire, de sinceritate, de armonie şi de jertfelnicie întru realizarea binelui. Chiar şi materialismul şi ateismul trebuiesc înţelese, explicate şi făcut tot ice este ou putinţă pentru a fi întoarse la Dumnezeu. Dacă, de pildă, cugetarea d-lor profesori P. P. Negulescu şi Lucian Blaga se dovedeşte a fi cu totul diferită şi chiar opusă învăţăturii creştine, trebue să căutăm a o înţelege, a o explica şi să nădăjduim ică, până la urmă, poate lucrurile se vor schimba. Prin urmare, învăţătura creştină ne îndeamnă la un eclectism luminat de raza iubirii, cu scopul de a realiza unitatea în diversitate, de a contribui la spiritualizarea şi îndumnezeirea lumii, care este ţinta ultimă a tot ce există. Aceasta înseamnă „filosofie creştină" în concepţia d-Iui profesor Marin Ştefăneiscu: un vast „cdlaborism", un „perfecţionism”, un „explicaţionism", cu un cuvânt, un nesfârşit val de generozitate, care se revarsă prin toate ungherele cugetării omeneşti, prinzând toate svâcnirile spre mai bine. Este aceasta filosofia creştină? Este, de sigur, dar mai aste şi altceva. Mai este şi o închegare armonică de idei asupra lumii şi a vieţii, care îşi are pivotul în revelaţia divină, în Sfânta Scriptură — la care se opreşte d. profesor Marin ,Ştefăneseu — dar a prins formei© de înfăţişare ale minţii omeneşti prin cugetarea Sfinţilor Părinţi, a scriitorilor bisericeşti şi a gânditorilor creştini mai noui. De aceea se poate vorbi despre o gnoseologie creş- 280 © BCU tină, despre o ontologie creştină, despre o cosmologie creştină, despre o antropologie creştină, despre o filosofie morală şi socială creştină, ba cihilar şi despre o estetică creştină tradiţională- Aşa că cine vorbeşte astăzi despre filosofia creştină, poate de sigur să-i dea şi înţelesul larg pe care iul dă d. profesor Marin Ştefănescu, dar nu trebue să piardă din vedere că înapoia acestui cuvânt există o realitate de care trebue să se ţină seamă. Altfel, ce mai poate fi o filosofie creştină fără sfântul Atanasie cel Mare, fără marii Cappadoeieni, fără Dionisie Areqpagitui, fără sinteza sfântului Maxim Mărturisitorul şi a altor cugetători creştini pe care d. profesor Marin Ştefănescu nici măcar nu-i aminteşte? Şi ne mai întrebăm, ce poate fi o filosofie creştină de nuanţă ortodoxă fără cercetarea evului mediu ortodox şi a cugetării ortodoxe moderne şi- contemporane? Dacă scopul principal al cărţii de care ne-am ocupat nu era acela de a ne înfăţişa FILOSOFIA CREŞTINĂ, ci acela de a aduce o Contribuţie la înţelegerea filosofiei, atunci d© ce acest titlu ? Am spus însă că nu avem dreptul să judecăm prea aspru opera unui om mistuit de atâta iubire de Biserică şi neam, ci treibue să observăm mai degrabă ce este bun în ea. De aceea îi vom aplica însuşi principiul de care se călăuzeşte şi vom spune căi, dacă prin ..filosofie creştină se înţelege orice filoso-fie sinceră şi bine intenţionată, apoi cugetarea d-lui profesor Marin Ştefănescu este fito-sofie creştină în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului. EMILIAN VAS1LESOU RICCARDO BACCHELLI, ROMANCIER ŞI NUVELIST Un mare scriitor epic poate folosi unele exageraţii ale realităţii pe care o înfăţişează. Acestea, mijloace voit oratorice -care ispitesc pa cei ce nu posedă adevăratul suflu epic, devin însuşiri pozitive atunci când însoţesc artistic o povestire. Elementul -tragic intensificat, imaginaţia deviată în neverosimil şi humorul împins până ia grotesc sunt procedee oare dau realităţii un relief mai puternic, aruncând umbre şi lumini tari peste făpturile şi lacurile descrise. Mânuind cu îndemânare asemenea procedee primejdioase, Riocardo Bacchelli rămâne un artist în câmpul epicei. Ultimul ciclu de nuvele al scriitorului învederează această aserţiune. De altfel, în unanimitate, critica îl consideră astăzi drept unul dintre cei mai reprezentativi prozatori ai Italiei contemporanei, S’a născut la Bologna, în 189,1- A colaborat la revista literară La Voce, condusă de Prezzo-lini şi De Robertis şi apoi la revista car© a deschis o nouă zare spirituală literaturii italiene ce stăruia epigonic în umbra celor trei mari poeţi, Carducei, Pascali şi d’Annunzio şi a prozatorului Verga. Bacchelli se alătură lui Cardarelli, Ceochi şi Baldini în căutarea wo. nitâţii, a acelei umanităţi, pe oare „rondiştii" o voiau scrisă în chip nobil, cu litera iniţială h ca pe vremea lui Machiavellli şi având drep‘ numen tutelar pe Leopardi, cel din Lo Zibal' done şi Le operette morali. 'In adevăr, Bacchelli a păstrat o admiraţie iui Leopardi, ale cărui opere, mai târziu, în 1935, le-a îngrijit într’o ediţie definitivă. Totuşi, în faţa pesimismului leopardian, întemeiat pe convingerea că făpturile vii se aşează între două abisuri de moarte eterne, el reacţionează. In spiritul lui Flaubert şi al „admirabilului Verga“, el susţine că lumea e formată, atât din vieţuitori cât şi din cei ce au murit. Astfel ne lămurim dece Bacchelli a fost atras de panorama largă a Istoriei în care intuieşte ouim viaţa îşi urmează năzuinţa din generaţie în generaţie. Romanele sale mărturisesc această estetică a sa, care se aşează ou hotărâre la antipodul artei pentru artă, sau artei pure, estetică promovată de curentul dannunzian. Realitatea în timp şi spaţiu e viaţă, deci materie plastică pentru făurirea artei. II dia-volo di Pontelungo şi Cittă degli amanţi sunt romane care precizează concepţia istorică şi culturală a lui Bacchelli, depăşind cu mult prima expresie a romanului său, datând din 1910. Ca un fluviu care îşi croieşte matca, să-pând în rocile întâlnite până le lustrueşte şi le nivelează, tot astfel scriitorul, aflându-şi această cale de urmat în literatură, romanul istoric, şi-a lăsat limbajul să alunece firesc, în periodări condensate, precise, fără momente premeditate de efect, ci luminate din lăuntru, din intensitatea epică. In ultimul timp, însă, între 1938—1940, Bacchelli a înfăţişat cititorilor desăvârşirea genului de roman istoric prin ciclul „II molino del Po“- Cele trei părţi ale acestui roman închid un răstimp de o sută de ani, de când Italienii lui Napoleon luptau în Rusia, până la vestita bătălie de la Vittorio Veneto. Personalitatea scriitorului s’a relevat în deosebi în această operă, în care elementul 281 © BCU imaginativ al romanului şi elementul istoric se înlănţuesc armonios. Drept încununare a unei asemenea trude artistice, i s’a conferit Iul Bacchelli titlul de academician al Italiei Şi totuşi, proza de mari proporţii a romanului este numai o formă a expresivităţii ar. tistioe pe care a promovat-o Bacchelli. Căci scriitorul italian rămâne acelaş plăsmuitor cu puternic ecou în sensibilitatea cititorilor, în proza concisă a nuvelei. De altfel el însuşi şi-a dat seama de însemnătatea acestui gen literar, deoarece a mărturisit chiar la începutul unei nuvele: „Arta nuvelistului e filosofie pentrucă arată, în lucruri mărunte, regulele faptelor mari“. Iată deci, că, în spaţiul micşorat al nuvelei, Riccardo Bacchelli a înţeles misiunea sa moralistă de a înfăţişa aspecte de viaţă din care cititorii .să poată desprind© îndată o concluzie folositoare pentru propria lor viaţă şi un sens generic al binelui şi răului. In acest gen al nuvelei, Bacchelli foloseşte cele trei procedee pe care le-am amintit la începutul cronicei. Elementul straniu de fantezi© fabuloasă s’a găsit, din primele timpuri ale carierei literare, împlântat în spiritul unui volum datând din 1923 : Lo sa il tonno ossia gli esemplari marini. Anterioare recentului ciclu de nuvele, pe care voim să-l relevăm, sunt cele două cărţi, La Ruota del Tempo şi Bella Italia, alcătuită din nuvele, fabule, povestiri, ambele din 1928. In-tr’un asemănător climat artistic, se aşează şi ultimul ciclu de nuvele apărut în 1942, la Gar-zanti, compus din trei volume, fiecare purtând un subtitlu cu tâlc: II Brigante di Tacca del Lupo — „povestiri disperate1'; La fine d’Atlantide — „fabule lunatice' şi L’Elmo di Tancredi — „nuvele voioase". Aceste subtitluri lămuresc folosirea procedeelor — de care vorbeam la început — pentru întărirea realităţii înfăţişate de autor- Căci, chiar în tragismul exagerat -al unor nuvele sau în neverosimilul fantastic, colorat adesea cu o nuanţă de humor, realitatea domină, întărită tocmai de asemenea procedee. Aproape pretutindeni fantezia scriitorului se desfăşoară în jurul unei teme luată din istoria trecută ori prezentă a popoarelor Cele mai izbutite nuvele sunt însă cele legate de viaţa şi obiceiurile Italienilor din popor, strâns uniţi cu natura în car© stau născut şi au crescut. Se desprind femei voinice, voluptoase, care ascultă de imperiul instinctului, bărbaţi, purtând o viclenie specific ţărănească, adeseori suibt impulsul unei răzbunări. Cel© nai puternice nuvele se găsesc în volumul II Bri-gante di Tacca del Lupo. Ţărani munteni, cu duhul ager, unii răzvrătiţi în faţa legilor în munţii Garganului, înfăptuind fărădelegi, dar roşi apoi de căinţă, arătată în superstiţii, sate din inima munţilor în car© pitorescul naturii se îmbină cu ritualul datinelor, iată lumea cea mai interesantă oare trăieşte mai viu în conştiinţa scriitorului. Intr’o poezie din 1929, Bacchelli a mărturisit: „Iau aminte că voiu muri fără a fi crezut în altceva, fără a fi nădăjduit decât în faptele timpului; a fi iubit timpul care distruge ceea ce eu iubesc'". In adevăr, ca de pe un fuior al abstractului timip, Riccardo Bacchelli deapănă cu pasiune istoria concretă, istoria cea mare a popoarelor, sau cea măruntă a oamenilor în parte. Şi totuşi, subt acest fir depănat, a cărui trecere neîncetată e hotărâtă de însăşi soarta vieţii, Bacchelli păstrează sentimentul unei permanenţe, care dă şi tărie celor povestite: realitatea naturii. Dar aceasta doar aparent se transformă, rămânând în fond aceeaşi. Asemenea intuiţie împrumută uneori stilul epic al povestitorului, accente calde de lirism. Cititorii simt pe autor străbătând Bosoo Umbra, împădurită culm© a Garganului- 11 aud spunând că mai mândru codru niu poate exista. Ii văd privind frânturi de cer printre ramuri de făget. Aceeaşi intuiţie mai făureşte lui Riccardo Bacchelli o convingere empiric filosofică: oricât ar fi de dibace /iclania omului, este o putere mai mare care izvorăşte din străfundul naturii sau de dincolo de natură, putere care subjugă pe om. Deaceea omul trăieşte în istorie, pe când natura rămâne în eternitatea realităţii. Şi astfel, romanul istoric conceput de Riccardo Bacchelli îşi găseşte un punct de sprijin în viaţa fragmentată a nuvelelor. MARIELLA COANDA ION POPESCU-PASĂREA Ceeace defineşte făptura fizică şi sufletească nun,chiu de calităţi estetice : era frumos, avea â lui Ion Popescu-Pasărea, de curând adormit glas frumos, vorbia frumos, scria frumos, cânta întru Domnul, se conturează într’un bogat mă- fruimos, şi din gură şi din vioară. Temeiiriica sa 282 © BCU cultură generală şi de specialitate muzicală — era licenţiat în drept, absolvent al Facultăţii de litere Şi al Conservatorului de muzică —, adaogă înzestrărilor native o înaltă ţinută intelectuală şi artistică, unificându-le într’o splendidă armonie spirituală. Aceste minunate daruri şi întreaga sa putere de muncă şi jertfă le consacră marele nostru învăţător, cultului psaltichiei. Renunţă stoic la orice ademenire de rapidă ascensiune socială, pentru a se dărui muzicii bisericeşti. Astfel primeşte el patrimoniul de cântări statorit în grai şi duh românesc de cei trei mari dascăli de psaltichie ai veacului trecut, Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi Dimitriţă Suceveanu, patrimoniu sporit prin contribuţia lui Ştefanache Popescu, profesorul şi predecesorul său la cele două catedre dela Seminariiile clericale din Capitală-Mulţumită agerului său spirit critic, tânărul profesor de muzichie îşi dă seama de situaţia precară în care se prăvălia comoara de artă creştină căreia se consacrase. Nu era străin nici de trista soartă a reprezentanţilor stranei, el însuşi dascăl de strană. Intr’adevăr, încă de pe vremea ocupaţiei ruseşti, se strecurase în biserică o formă de cântare, al cărei stil nu-avea niclo afinitate, nici cu firea românească, nici cu muzica transmisă prin osârdia lui Ma-oarie şi Anton Pann- Trăia deci, Anton Pann, când — cum stă scris în raportul şefului departamentului credinţei către domnitorul Gheorghe Bibescu — „atât pentru folosul ce s'ar putea aştepta la înlesnirea seminariilor, cât şi pentru bisericeasca podoabă", se înfiinţează un corp de cântăreţi pentru muzica vocală pe lângă biserica domnească a Curţii vechi. Este prima lovitură oficială care avea să ola-tine prestigiul cântării psaltice şi al slujitorilor ei. Consecinţele ajung până în programele de învăţământ ale pregătirii preoţilor, ba chiar „aşezământul horai“ — cum s’a numit mai apoi corpul de cântăreţi pentru muzica vocală — se contopeşte în Seminarul Central, provocând grave confuzii în ordinea artistică a bisericii româneşti. Decretul Domnitorului Cuza pentru înlocuirea psaltichiei cu muzica europeană, „cu o muzică vocală sistematică" — cum zice Ion Cartu, cel care primeşte sarcina acestei înlocuiri — măreşte desorientarea şi înlesneşte introducerea unei epoci de declin şi de criză, de slăbire a interesului public, oficial, pentru muzica psaltică. înfloritoarei desvoltări realizate prin opera lui Macarie şi Anton Pann îi urmează acest răstimp de decadenţă şi regres. Se desfiinţează cele patru şcoli de cântăreţi din Bucureşti şi se organizează conservatorul de muzică, în care Ion Cartu „începe a instrui în cunoştinţa principiilor muzicii sistematice". Pentru psaltirie nu este loc. Dar poporul nu-şi schimbă cu atâta uşurinţă, nici firea, nici credinţa, nici muzica creştinătăţii lui. Nu va fi corespuns, de sigur, nici psaltichia lui Macarie, decât parţial, instinctului muzical şi simţirei religioase a poporului român, concretizate în cântarea bisericilor săteşti. De aceasta era oricum mult mai apropiată psaltichia orientală a începutului veacului al XlX-lea, de cât muzica rusească introdusă de arhimandritul Vîsariion, directorul aşezământului horal, a lui Ion Cartu ş. a- încercările de „europenizare” rămân deci, zadarnice, cum rămân de altfel şi ale tuturor celor ce au socotit că pot înstrăina sufletul românesc de valorile de simţire şi credinţă cuprinse în cântarea bisericească. Aceasta nu însemnează însă că muzica psaltică nu suferă, mai ales că şcolile speciale de cultivare a ei desifiinţânidu-se,singură tradiţia păstrată între zidurile bisericii era chemată să conserve patrimoniul de artă creştină al cântărilor ei. Din lipsă de cunoştinţe tehnice, preoţii şi cântăreţii nu mai pot descifra cu uşurinţă vechile scrieri şi se dedau la numeroase improvizaţii, care primejduesc autenticitatea muzichiei transmise prin cei trei dascăli ai veacului trecut. Ştefanache Popescu, înfocat şi priceput psaltichist, nu poate stăvili criza. „Prin şcoale este pusă muzica şi se predă ipe la multei din ele, însă de cântarea bisericească nu se aude nimic nicăirea, pentrucă nimeni dintrei profesori nu cunoaşte semnele psaltichiei" — constata episcopul Melchisedek în 1882. In şedinţa din 25 Mai 1899 a sfântului Sinod, în urma intervenţiei lui Gavriil Musicasou, se discută înlocuirea semnelor de scriere ale psaltichiei cu notaţia apuseană. Această grea moştenire revine lui Ion Po-pescu-Pasărea: arta iluştrilor săi înaintaşi ameninţată de uitare şi degenerare. In el se'ridică atunci viziunea unei sacr© misiuni istorice. In conştiinţa sa se clarifică şi se impune răspunderea soartei psaltichiei şi ise formulează dramatica poruncă a ridicării ei şi a slujitorilor ei din decadenţa spre oare, era prăvălită. Cu mintea şi cu inima, punând la contribuţie strălucitele însuşiri ale personalităţii sale, el îmbrăţişează cauza psaltichiei, se consacră definitiv misiunii istorice pentru restatornicirea şi revalorificarea ei ca element esenţial de cult divin şi cultură românească, se identifică 283 © BCU rosturilor ei spirituale. Suflul tainic, ce poruncea în conştiinţa lui şi a ortodoxiei româneşti, îl desparte de toate îndeletnicirile sociale şi intelectuale pentru care era deplin format şi-l mână ca să prindă în mâinile sale, cu nestrămutate convingeri şi voinţă tare, soarta muzicii bisericeşti- Pentru asemenea misiune istorică, el era providenţial predestinat. Puternica sa conştiinţă religioasă, creştinească şi românească, este izvorul de inspiraţie artistică şi de idei călăuzitoare în creaţia sa muzicală şi a întregei sale activităţi de regenerare, restaurare şi îndreptare a (tradiţiei şi a 'Cursului istoriei cântării noastre de biserică. Spre a reţpune în practica stranei vechile cântări, era necesară o vie acţiune editorială, de selectare şi retipărire a operelor maeştrilor veacului tăcut. Cărţile lui Macarie — minunatele tipărituri în negru şi roşu dela Viena — ale lui Bimitriţă Suceveanu, nu mai existau decât ca relicve prin podurile bisericilor sau rafturile anticarilor. Pasărea le strânge, le aprofundează cuprinsul, alege şi ierarhizează după necesităţi pe cele mai de seamă şi începe seria de publicaţii: Podobiile, Cântările Triodu-lui, ale sf. Paşti,' Caitavasierufl, Prohodul, Cântările dela Tedeum, Sfeştanie, Cununie şi înmormântare, Cântările sf. Liturghii, Idiomela-rul, Penticostalul, etc. In calitate de profesor la ambele seminarii din Bucureşti, introduce în primul rând aci, ca manuale de învăţământ, această literatură muzicală, oare, prin conţinutul ei, depăşeşte considerabil rolul didactic ce-i era atribuit. O înviorătoare atmosferă de renaştere însufleţeşte vechile cântări, căzute în umbra uitării şi a părăsirii. Ca executant, cântăreţ de strană la Biserica „Ka!linderu“, Pasărea însuşi oficiază ou sacerdotal prestigiu, demonstrând şi ilustrând în practica artistică, concepţiile sale de muzică sacră. In latura pur teoretică, el publică substanţialul tratat de „Principii de muzică bisericească orientală", în care caută să sintetizeze, să unifice, şi să sistematizeze noţiunile transpuse din greceşte în româneşte de către Macarie („Teo-reticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti după aşezământul siistemii eeii noao, tălmăcită 'din greceşte pre limba romanească11, Viena, 1823) şi Anton Pann („Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti11, Buiaureşti, 1846, şi „Presentare din bazul muzicii bisericeşti”, Bucureşti, 1847)- Ceea ce, în afară de altele, constitue contribuţia originală a lui Popescu-Pasiărea la studiul structurii psaltichiei veacului al XIX- lea, este problema formulelor de cadenţe, oare condiţionează hotărîtor, lalături de scara ehului .şi tact (păpădie, stihiraric şi irmalogic), stilul cântărilor, lărgind la accepţiunea oare se atribuie în ştiinţa de azi ideii de „mod”. Natură eminamente propulsivă şi acivă, Pasărea nu se opreşte la examinarea provenienţei etnice şi istorice a melodiilor bisericeşti încorporate cultului nostru ■ divin prin lucrările lui Macarie, Anton Pann şi Suceveanu. Ceeace i se pare mai nepotrivit în ele, mat fără conformitate cu firea muzicală a poporului nostru, este acel „stil gorgonat”, excesivele încărcături ornamentale, de care literatura muzicii bisericeşti urma a fi curăţată. Aceasta este prima fază a operei de creaţie a lui Pasărea, în care el este continuatorul şl urmaşul direct al lui Ştefanache Popescu, fază în care se străvede eminentul său simţ artistic şi critic, cum şi cunoaşterea temeinică şi sigură care prezidează la simplificarea, înoi-rea, românizarea şi perfecţionarea vechilor concepţii de compoziţie muzicală bisericească. Renumitul său axion pe glasul al V-lea poate fi citat ca exemplu de realizare în această direcţie creatoare. In dl, vălurirea şi eleganţa liniei nu simt întrecute decât de adâncimea religiozităţii conţinută în fraza muzicală de autentic geniu muzical românesc. Astfel simt prelucrate numeroase heruvice, axioane, răspunsuri şi toate cântările sfintei liturghii- încă de pe vremea ministeriatului lui Spiru Haret, cântările liturgice sunt armonizate de el şi tipărite cu cheltuiala statului, predate învăţăto -rilor de către autor şi răspândite în toată ţara. Asimilând în imaginaţia sa creatoare elementele muzicii psaltice, e'l le prelucrează în das-voltări polifonice, creind un nou stil de muzică bisericească, în oare etosul psaltichiei este mai expresiv şi mai puternic afirmat prin pro-cedeiele armonice şi ccntrapunctice apusene, fără a se altera originalitatea şi caracterul tradiţional al muzicii, deschizând prin aceasta noui orizonturi de creaţie muzicală religioasă românească. Pildă este acel măreţ psalm, „Fericit bărbatul11, în care motivele psaltice sunt tratate, potrivit -cuvânului lui Anton Pann, după „metodul tezelor sau al propoziţiunilor muzicale11, prin care însă înfloreşte tratarea polifonică a occidentului, într’o majestoasă şi puternică îngemănare expresivă, într’o caldă mărturisire de credinţi şi de idealism creştin. Lucrând în domeniul reeditării cântărilor şi al compoziţiei muzicale bisericeşti, Popescu-Pasărea nu pierde din vedere că opera sa ar 284 © BCU rămâne izolată fără o acţiune de retrezire a interesului general pentru muzica bisericească şi de reeducare artistică a factorilor meniţi a reprezenta psa'l'tichia în orânduirea noastră cultică. Preotul şi cântăreţul de strană sunt aceşti doi factori, pe care îşi propune a-i face obiectul neobositei sale munci de organizare şi propăşire culturală muzicală. Reformează învăţământul cântărilor bisericeşti în seminarii, întocmeşte o programă analitică proprie, înfiinţează societatea „Macarie", apoi „Asociaţia generală a cântăreţilor bisericeşti", organizează cursuri speciale pentru instruirea acestor slujitori ai bisericii, ţine numeroase congrese pentru afirmarea roiiului lor cultural şi pentru susţinerea revendicărilor morale şi materiale, dă cu ei concerte publice, redactează, încă din anul 1911, „Cultura", revista cântăreţilor bisericeşti din România, în care sun't desbătute numeroasele probleme ale muzicii româneşti de biserică şi ale slujitorilor ei. In faţa ucenicilor săi, marele maestru învăţător aduce puternicul suflu de misionar al artei psaltichiei. El nu era obişnuitul dascăl de. catedră. De altfel, imaginea statică a omului din faţa catalogului de clasă este cu totul nepotrivită eu marele nostru dascăl. Cu vibrantul arcuş în mână, ou înfocat zel, străbate cu paşi hotărâţi clasa în lung şi lat, cântă şi încântă, reînvie văpaia credinţei din uinduierea bunei viersuiri a notaţiei psaltice. Ştie pe din?: afară întreg repertoriul cântărilor bisericeşti; şi-l predă cu neostoită ardoare ucenicilor săi. Artis-. tul şi misionarul s© îngemănează în persoana pedagogului. Un fior de credinţă şi artă, de fascinaţie şi miister religios, se înstăpânea în sala de curs. învăţătorul slujea taina muzicii creştinătăţii noastre răsăritene. Era ceva ezoteric ce iradia din vraja învechitelor nume, la a căror descifrare eram purtaţi de răsunetul coardelor vioriii lui şi al pătrunzătorului, imperativului său glas. Seara la rugăciune, soborul sutelor de seminarişti înalţă în liniştea înlserăirii învolburarea melosului podobiilor, al prosomii-lor şi ai troparelor, chiliile de învăţătură, meditaţie şi trudă ucenicească prefădându-se în- tr’un somptuos templu al cântării bisericeşti. Clar văzător ăl rolului psaltichiei, el nu trece neluată în seamă importanţa cântecului popular şi, într’o vreme când a cânta „Frunză verde" era socotit cutezanţă sau ruşine, înţeleptul nostru maestru ne îndemna, cânta, cu noi, descifram împreună din 'Culegerile lui Anton Pann, transcriam pe semnele „sistimii noi“, podoaba muzicală a poporului nostru. El ştiuse a reuni şi contopi în spiritul elevilor săi, cele două forme da exprimare melodică a. creştinătăţii şi românităţii noastre. Ca şi în arta. sa, în tot ceiace era explicaţie, lămurire teoretică, expunere ştiinţifică şi revărsare lirică a credinţelor salla artistice, el era dominant, avea prestigiul, superioritatea celui învestit, cu o misiune istorică. Astfel s’«a întipărit în mintea şi inima numeroşilor săi ucenici, figura neuitatului lor maestru. Dincolo de zidurile şcolii, în. largul vieţii artistice şi culturale, ea se întregia în impresionanta personalitate de luptător, scriitor, organizator, compozitor, editor şi educator, care avea să schimbe definitiv situaţia psaltichiei şi a slujitorilor ei, oprind procesul de degradare şi introducând o fază nouă de înflorire şl propăşire a ei, Este meritul lui s Astăzi, când trupul lui se închide în pământ, cea mai înaltă instituţie de artă muzicală a ţării, «Conservatorul regal de muzică din Bucureşti, are în fine, o catedră de psalltichie, pentru care este «deschis co«n,curs. Unul din ţelurile luptei lui este atins: o biruinţă a lui. Şi, evident, nu singura- Marele dascăl d© psaltichie, marele nostru îndrumător şi animator, păşeşte acum împăcat ctu sine în luimea. drepţilor, prohodit ea un împărat bizantin, de pompa cântărilor, de viersul fierbinte al reprezentanţilor «altarului şi «stranei ortodoxiei româneşti şi ,se statorniceşte în pajiştele de lumină ale neuitării şi recunoştinţei obşteşti. Pomenirea lui în neam şi în neam, cât viers de rugă şi de mărire se va înălţa în sfintele lăcaşuri ale credinţei noastre creştine ! G. BREAZUL CRONICI FILOSOFICE ITALIENE Garin, Dai Pra, Giusso, Rossi lin colecţia de Istoria FUnsofiei Universale «a editurii Bocea, în 1941, Eugenio Garin a publicat' un volum închinat „Ihominismuilui englez Existenţialismul italian, Păci Garin este un cercetător bine cunoscut cititorilor revistei La Rimseita, «organul Institutului Naţional de Studii asupra Renaşterii, condus la Floiremţa «de Gidvanni Papi.nl. In 285 © BCU câmpul studiilor rinascimentale, poate fi considerat un specialist, atât prin cercetările asupra lui Marsilio Ficino şi asupra lui Giovanni Pico della Mirandola, cât şi ca editor de texte. Despre această îndoită şi savantă osteneală stă mărturie frumosul volum, editat de Institutul de Studii asupra Renaşterii la Florenţa în editura Le Monnier, în 1942, cu titlul „Filosofi del Quattrocento“. E vorba de o culegere de texte (552 pp.), aparţinând umaniştilor italieni, înfăţişate cu dări de seamă sobre şi îndestulătoare şi confruntate cu un aparat critic de prim ordin. Aceste texte, cel puţin greu de citit, extrase din ediţii vechi şi rare, îngădue cercetătorului să se apropie în mod direct de autori, stimulându-1 şi îndrumându-1 spre noi cercetări. Culegerea e precedată de un studiu solid, care conistitue o monografie concisă a problemei de 75 p. Să amintim, în legătură cu Garin, recentul său studiu „II Rmascimento italiano”, editat la Milano, în 1941, sub îngrijirea Institutului pentru Studii de politică internaţională, „Documente de istorie şi gândiri, politică”, colecţie condusă de Gioacchino Volpe. Tot în colecţia „Istoria universală a Filoso-fiei“, au apărut două monografii datorite lui Mario Dai Pra. Prima se intitulează „Scoto Eurigena e il N copiat onismo medioevale“, în 1941. Cealaltă este un mare şi greu volum (410 pp.) închinat lui „Conăillac”. Este bine să se atragă atenţia cercetătorilor asupra acestei lucrări a lui Dai Pra. Condillac este un filosof poate mai mult vestit decât cunoscut; şi examenul serios şi profund pe oare Dai Pra îl face asupra operei abatelui celebru poate să rezerve cititorilor mai mult decâi un singur lucru neaşteptat. Oricum ar fi judecate concluziile autorului, opera aceasta se recomandă pentru profunda cunoştinţă a textelor şi pentru literatura bogată, dacă nu întotdeauna cea mai bună asupra temei. In Italia, figura lui Condillac avusese recent studioşi de valoare, precum Carlini, Gentile, De Ruggero, Mon-dolfo, Capone-Braga; dar, o adevărată monografie închinată temei lipsea. Un alt volum din aceeaş colecţie este închinat lui Friederich Nietzsche. Autorul este Lorenzo Giusso (născut la Napoli în 1899), elevul lui Aliotta şi docent la Universitatea Regală din Cagliari. Au fost studiaţi de el Nietzsche, Spengler, Dilthey şi, în legătură cu aceste studii, el şi-a schiţat „istoricismul integral”, care este în contrast absolut cu istoricismul idealist al lui Croce- Filosofia se înfăţi-. şează ou lămurirea autocunoscătoare a unor anumite probleme istorice, care ise justifică numai prin faptul că s-e înfăţişează în chip istoric în câmpul cercetărilor asupra lui Vico, Giusso ne-a dat un studiu asupra raporturilor lui Vico cu umanismul şi ocazionalismul. Volumul despre Nietzsche a avut o călduroasă primire în Italia. In editura din Florenţa „La Nuova Ita-liia", în 1942, Mario Manlio Rossi a publicat un studiu „Intorno alle fonti del Deismo e del Materia-lismo moderno“. Prima parte : Originile Detalii ului ; a doua parte: Evoluţia gândirii lui Hob bes (pp. 186). Rossi este un gânditor (e născut la Reggio E milia în 1895 şi docent la Universitatea din Florenţa) care s’a format în mediul pragmatismului italian. Se inspiră dela Calderomi, care, împreună cu Vailati, a fost un însufleţitor al ace lei mişcări. Antipozitivist, antiidealist, şi dea ceea împotriva istoricismului de tipul acela, Rossi este atras cu putere de problema religiei înţeleasă într’un mod ce aminteşte pe Kierke-gaard: înlăturarea religiei dela orice formă de raţionalizare filosofică. Filosofia însăşi nu tre-bue să studieze pe om în abstract, ci persoana Nu sunt clase ci indivizi. Filosofia e ca o biografie. Totuşi această „biografie" e de natură „teoreticădeoarece ea trebue să rezolve probleme de natură teoretică, fără să se desfacă prin aceasta de termenii personalistici prin cari problema e pusă şi fără de cari s’ar anula. Filo-sofiei i se cere lumina pentru a înţelege structura persoanei şi nu călăuza pentru activitatea practică. Se poate spune într’adevăr că M- M Rossi evoluează pe un plan de filosofic a existenţei De când existenţialismul german şi francez a fost pus în discuţie în Italia şi mai toţi se ocu pară de el, dela Carlini ila Guzzo, la Chiavacci şi la Abbagnano ; dela Pastore la Stefanini şi la Bobbio, care i-a închinat o serie de articole pătrunzătoare şi atente, în diferite reviste şi mai ales în Rivista di Filosofia din Milano, se întâmplă că unii în Italia se descoperiră mai mult sau mai puţin lămurit existenţialişti. Ca aparţinând unei forme de existenţialism se arată, de către Luigi Peryson, filosofia lui Arman-d.o Carlini într’o serie de articole apărute anul trecut în Giornale critico della filosofia. Existenţialismul, prin varietatea inspiraţiei saile, a pricinuit un viu şi favorabil interes şi culturii filosofice catolic© cu orientare neotomistă şi, în mod deosebit, cercetătorilor Universităţii Catolice, cari văd în augustinism, într'o oarecare 286 © BCU formă, o filosof ie existenţialistă. Pentru ei existenţialismul are meritul d© a combate rigoarea idealismului, ori, în orice caz, de a se fi născut în afară de el, şi de a prezenta putinţa de a se armoniza într’un proces dialectic, dacă nu cu filosofia creştină neoscolas-tică sau neiotomi-stă, cel puţin cu teologia creştină şi cu exigenţele sale cele mai vii. Dela o poziţie a teologiei creştine, existenţialismul a început să se înfiripe. In această vâltoare de cercetări existenţialiste, casa de editură Sansoni din Florenţa a înfăţişat în 1942 din limba daneză, prin îngrijirea lui Meta Corssein: II ccmcetto ăella angoscia di Soren Kierkegaard. „Pensiero, esistenza e va- lore“ (Milano, Principato, 1940) este o carte cu inspiraţie existenţialistă în care Enzo Pacl, elevul lui Antonio Banfi şi scriitor la revista Studi filosofici din Milano, stabileşte -caracterele coti capţiei sale existenţialiste. In 1943, a apărut, ca al 3-lea volum din „Călăuze ale culturii contemporane” ale editurii Cedam din Padova, „L’esistenzialismo“, în care autorul, Enzo Păci, înfăţişează în mici profiluri pe Kierkegaard, Nietzsohe, Heidogger, Jaspers, Abbagnano. GIOVANNI VILLA (Traducere de Mariella Coanda). CRONICA LITERARĂ CEZAR PETRESCU : OCHII STRjIGOI UIJU1. Roman (3 volume) Ed. Cugetarea, 1942. — D. Cezar Petrescu a scris un roman voluminos, masiv şi concentrat, cuprinzând un univers de fapte şi de idei consumate eu o uluitoare iuţeală în cei douăzeci de ani oare au urmat dela prăbuşirea din 1917. Ochii strigoiului continuă şi amplifică, ■sub alte unghiuri şi în inedite incidente psihologice, dramele familiale şi sufleteşti ale lumii de după războiu. In acest sens, Ochii strigoiului sunt o continuare, între Războiu şi Pace, a romanelor precedente, Întunecare şi Plecat fără adresă. Această legătură se explică prin faptul că d. Cezar Petrescu are o amplă viziune epică, romanele sale fii-nd o reconstituire grandioasă, pe zone sociale şi conflicte psihologice, pe epoci caracterizate -simbolic, î-n secolul al douăzecilea. Această încercare temerară l-a pus în situaţia de a aduna toa-te resursele secolului, făcând totodată operă de cronicar al timpului său, documentat şi obiectiv, — op ară de analiză psihologică a destinelor în adâncurile subconştientului -şi ale eredităţii, — operă de stil în care se rezolvă problemele de limbă şi tehnică literară impuse de cultura şi orizontul timpului. Desigur, o experienţă de vaste proporţii, care -consacră epica românească; desigur, un destin literar împlinit printr’o mare capacitate de muncă şi de creaţie, prin organizarea metodică şi progresivă a materialului, putând contribui, sub un alt aspect, ia reconstituirea speciilor sociale şi psihologice după metoda corelaţiunilor lui Ouvier. Oeia oe va rămâne din opera d. Cezar Petrescu este tocmai marea viziune balzaciană transpusă pe planul epicei româneşti. Un fenomen arhitectonic, care este însuşi blazonul unei culturi spornice, de -unde decurge obligaţia istoriei şi -criticei literare mâine, — ori în ce parte va fi orientată, — de a se opri stăruitor la opera d-Iui Cezar Petrescu. Dacă ne reamintim deistinel-e esenţiale paralele din întunecare, înţelegem că deosebirea esenţială dintre cele două lumi, -— una călită de focul războiului, şi alta trăgând toate foloasele dintr’o viaţă lipsită de griji, în care nu se punea nici o problemă şi nu se rezolva nici un proces de conştiinţă, — trebuia să ducă la o luptă în continuare pe pianul eroic şi idealist al războiului. Radu C-om-şa, personajul central al acestei drame, întors de pe front, s-e izbeşte de forfota arivismului şi ambiţiilor meschine, — ş. neputându-se acomoda unei societăţi dezagregate de virusul imoralităţii şi al politicăriei, devine un refractar, apoi cu entuziasm se avântă în iluzia fermecătoare a dreptăţii, pentrUca, des-amăgit, neînţeles, trădat chiar, să se prăbuşească în el însuşi şi în cele din urmă is-ă se sinucidă. Specia inadaptaţilor, prezentă şi în alte romane ale d-lui Cezar Petr-escu, este caracteristică literaturii române, crescută în epocile de prefacem sociale. Rangurile sociale se democratizează, întârziaţii reformatori se mistue în stomacul nesăţios al mulţimii. O lume în plină prefacere, zorită de progres şi de arivism, selecţionează ,tipurile adaptabile şi face din ele exemplare proeminente. Concluzia este sceptică, dezolantă, dureroasă, şi oricât ar fi fost învinuh d. Cezar Petrescu de o viziune pesimistă a vieţii, realitatea -socială era aceasta şi nu alta Cronicar conştiincios, dar şi -interpret -care participă eu o optică şi o ideologie personală, d. Cezar Petrescu n’a depăşit realitatea, construind un erou dinamic şi solar, care luptă cu duşmăniile infernale ale unei societăţi degenerate 287 © BCU şi totuşi triumfă. Sunt şi oameni din această categorie, au fost mai bine zis, şi prezenţa lor, chiar după moarte, este uneori mai elocventă decât fermentaţia retorică a unui stomac indigest, care mistue fauna socială prefăcută în cadavre comestibile. Când citeşti întunecare rămâi eu o înveninată desamăgire, dar şi cu o revoltă pe oare singur încerci să o duca mai departe, nădăjduind într’o mântuire. Veni-va oare timpul când d. Cezar Petrescu va da contur viabil acestei revolte ideale şi constructive, izbândită chiar în âbsrud pe un plan social care, dacă nu există, noi cei cari gândim şi trăim altfel avem datoria să luptăm centru dânsa? întrebarea i se pune chiar d-lui Cezar Petrescu, oare, la vârsta de 51 ani, are robusteţea unei depline maturităţi şi conştiinţa unei răspunderi nu numai faţă de ecuaţia lui literară, dar şi în faţa cititorului, care, de mai bine de două decerni, consacră un succes de librărie întrecut numai de d. M. Sadoveanu. Ochii strigoiului se aşează pe aeelaş plan social oa şi întunecare, dar analiza psihologică, de o intensitate necunoscută până acum în -opera d-lui Cezar Petresou, merge până la ultima limită. Un ofiţer român, Bogdan Cernegură, rănit în campania din 1917, ajunge prizonier în Germania. Se tămădueşte de rănile ce le avea, şi în mintea lui -se înfiripă ideia evadării. Izbuteşte şi ajunge în ţară, — dar un alt accident declanşează drama sufletească şi cerebrală a omului care avea să fie ţinu-t-it într’un spital timp de douăzeci de ani. întâmplător fusese rănit la cap şi comoţia cerebrală îl duce la pierderea memoriei. Internat în spitalul profesorului Honoriu Farunga, este privit ca un fenomen medical din cele mai interesante, supus la diferite tratamente şi deodată începe să vorbească cu alt glas, al strunei de odinioară care vibra în sufletul său. Se regăseşte, nou născut, într’o lume pe -care n’o recunoaşte, pentrucă rămăsese ia cea înmormântată cu douăzeci de ani în urmă Evadează dii-n spital, travestit în hainele dr. Se-basti-an Raicu şi după oarecare peripeţii ajunge la casa conjugală, unde cu douăzeci de ani în urmă lăsase o soţie şi o fetiţă. Intre ceia ce lăsase, şi ceiace întâmpină, se cască o prăpastie. Aceiaşi oameni cu alte figuri şi alte moravuri, — o lume necunoscută lui, bizară, ostilă, batjocoritoare, căci el era un mort între cei vii, care merseseră în pasul timpului. Turburătoare şi dureroase nedumeriri; neînţelegeri care îl îndepărtează şi mai mult. îşi vede soţia şi fiica; nu este băgat în seamă şi nici nu-şi -spune numele. Fuge. Călătoreşte prin ţară dela un capăt la altul, cunoaşte oamenii şi locurile, obiceiurile, ideile, prefacerile fundamentale ale lumii mo • d-eme, care pentru el, timp de 20 de ani, fuseseră o enigmă. O singură fiinţă din familia lari îi înţelege dram-a sufletească: Hris-anta Murgu, o mătuşă avară, maniacă, şi hapsână, uitată de Dumnezeu în târgul laşului. Mioara Bratovice-scu, soţia lan, căsătorită şi divorţată, absentă la tot ce se petrece cu Bogdan Cernegură, este victima propriului destin, dar -şi a descompunerii sufleteşti în care o prăbuşiseră ispitele de neînfrânt ale loimi-i moderne. Drumurile vieţilor paralele pare că se ating uneori, se întretae şi apoi se separă pentru a se îndepărta definitiv. O clipă, o coincidenţă, străfulgerarea orn-ei vagi amintiri care devine obsesie, şi totul se surpă în gol, în înt-unerec, iremediabil ca -şi moartea. Tensiunea -dramatică a conflictului sufletesc, amănoinţirea analizei psihologice cu -sondagii până în zonele inponde-rabile ale subconştientului, ne pune în faţa ornui caz de psihiatrie pe cât de interesant pentru întrebările n-edeslegate ale medicinii pe atât de ispdtior pentru condelui unui mare romancier. Cazul lui Bogdan Gern-e-gură individualizat în alte cazuri asemenea, fiind până la om pomct verosimil, pune totuşi o stavilă între- fi-cţi-unea literară şi realitatea clinică, (v. Voi. I, pag. 35). Amnezia complectă este compatibilă un oarecare timp cu viaţa. Clinica psihiatrică citează cazuri asemănătoare (v Voi. I, pag. 57) aşa cum le redă condeiul, fireşte inspirat, al d. Cezar Petrescu. Dar pierderea complectă a memoriei de evocare şi de reţinere duce cu vremea la -o dezagre gare a personalităţii. Putem spoome că memoria -este funcţia primitivă şi fundamentală a materiei vii. Când această funcţie este absentă un timp îndelungat (20 ani) nu se maii poate vorbi de o revenire ad integrum, ci cel mult de o înmugurire greoae şi progresivă a vieţii cerebrale şi -de- relaţiune,. plecând dela reflexe şi prin instinct organizate, poate ajunge la restaoirarea individoialităţi-i şi târziu, de tot, dacă uzura şi -scleroza organică mai îngădue, la o copie falsă a personalităţii de odinioară. Douăzeci de ani de abolire a facultăţilor cerebrale provoacă decrepit'.udinca întragadui sistem netrvos, şi chiar a organismului, fără a mai reaminti organizarea în -sine a comoţiomii care devine leziune materială. Luând cazul aşa cum se află, d. Cezar Petres--cu l-a trecut prin labirintice analize, 1 a confruntat cu sine însuşi, şi din -anularea complectă a personalităţii lui Bogdan Cemegoiră a construit o personalitate- -lacunară, cu chezăşia unei reînvieri de freneti-că perspectivă dramatică. Recăpătându-şi memoria, Bodgan Cernegură devine numai aparent un tip volunt-ar. Fuga lui din spital i se pare. aidoma cu marea lui fugă 2 88 © BCU din lagărul german. Viaţa de odinioară o trăe-şte aevea, deşi oamenii şi lucrurile, înconjuri-mea geografică este alta. Un necunoscut, un fugar .înfricoşat de tot ce i se putea întâmpla. Mâniat de un instinct puternic, de imboldul fi • resc al sângelui, el retrăeşte clipele primei evadări cu intensitatea patetică a timpului îngropat cu 20 de ani în urmă. Iată-1 ajuns în Bucureşti. Prin negură se des ■ cifrează drumuri şi umbre, contururi concrete, ochi care sclipesc ciudat. Cosi fan tuHe, aria din Mozart pe care o fredona ceasul din casa lui la ore fixe. O obsesie, o amintire, care prinde viaţă şi deapănă tot trecutujJ. Ezitări, ocoliri, ne -hotărâri, şi în cele din urmă pasul hotărâtor peste pragul casei Interior schimbat, .aproape de necunoscut, extravagant, hidos, cu toate stigmatele sensibilităţii şi viziunii modeme, difor-mante, pornografice, etc. Vibraţiile sufleteşti, metamorfoza personalităţii, şocurile provocate de o nouă viaţă sunt urmărite cu • atenţia de microsoopist a d-lui Cezar Petrescu, fără să se scape nici un amănunt, nici chiar incoerenţa ilogică şi absurdă oare 'Complică în nelămurire rotiţele scârţâitoare ale destinului. Construită din contraste, viaţa este o trecere prin apa Styxului pentru cei înţelepţi şi scadenţa fatală a unei purificări; o băltoacă murdară -şi insalubră, cu fascinaţia ochilor demonici, pentru cei care îşi găsesc într’înisa mediul prielnic. Jim, fiul din a doua căsătorie a d-nei Magda Cernagură, alt paradox, allit produs hibrid al lumei noi: sportiv, îndrăzneţ peste măsură, cu o inteligenţă svăpăiată şi ingenioasă, educat în şcoala filmelor de cinematograf şi a .cutiei vorbitoare (Radio), — şi ce contrast între el şi Rioa, fata simplă, naturală, drăgălaşe, sensibilă, din casa lui Spirică Ignătescu care, cu o zi mai înainte, îl dusese cu o ma şină la Bucureşti. Aoelaş contrast ca între Ca trinel şi Luminiţa din întunecare. Structuraţi sufleteşte deosebit, mergând pe drumuri divergente, oamenii uneori se întâlnesc şi se încredinţează omeneşte unul altuia, dar rămân străini, străin rămâne unul în lumea celuilalt. Jim îi care să fie ascultat la geografie : Târnava Mare cu capitala Blaj, Mureş cu capitala Tg. Mureş. Cum, toate acestea au fost posibile ? S’a realizat un vis ? Aiu triumfat morţii din morminte ? Şi Bogdan Cernegură se spovedeşte la rândul lui, îi destăinue povestea războiului, a celor douăzeci de ani petre cuţi în peştera neagră a amneziei. Dar rămân străini, fiecare depănân-du-şi gândurile care îl preocupă. Mioara şi Magda au venit şi ele acasă, străine una de alta, ca două vipere cu ochii con- gestionaţi, privindu-se duşmănos, .aeuzându-se; o scenă penibilă, dezolantă, în faţa căreia Bogdan Cernegură, spectator anonim, rămâne încremenit, absent, tăcut, şi sfărâmând impulsul sângelui din inima de tată şi de soţ, dispare. Scena pare neverosimilă, nemotivată îndeajuns. Ne-am fi 'aşteptat poate la o confruntare dramatică a celor două lumi, a morţilor şi a viilor, sau la o năvală de remuşcări, de la-crămi, de imputări, peniruca iarăşi fiecare să apuce pe drumul destinului său Dar nu. Bogdan Cernegură fuge, uită, este îngrozit de cele ce vede şi se duce ,1a profesorul Honoriu Farun-ga căruia i se dăstăinue. Suntem în 1937. Leatul este bine ales. An de paroxism, de enigme şi înfiorătoare ameninţări. Cel puţin pentru noi, până atunci toate câte. s’au petrecut încă mai aveau o nădejde, — dar când a sunat ceasul împliniri' ,a 20 de ani dela cataclismul din 1917, drumurile iarăşi :s’au înpotmolit şi nici o zare de lumină nu mai orienta cărarea ursitei noastre. Când ajungem la finele volumului întâi, se pare că drama sufletească a lui Bogdan Cernegură se rezolvase. Prima parte a acestei ecuaţii psihologice putea să ,se termine aici. Dar d. Cezar Petrescu, cronicar pasionat al timpului său, a împins acţiunea mai departe, adânciind-o în procesele sociale şi politice ale epocii. Fără a-i imprima o ideologie politică sau morală, a. Cezar Petrescu, cu o obiectivitate desăvârşită îşi încredinţează eroul vrerilor soartei. Instalat într’un apartament dintr’un block din Capitală, Bodgan Cernegură îşi migăleşte cronicele cerute de ziaristul Ion Lenş pentru ziarul Dacia Felix. Şi astfel nelămuririle lui în • cep să' se limpezească şi să fie aşternute pe hârtie. Sunt icoanele adevărate, fotografice, ale ţării de după războiu, scoasă la mezat de partide, împărţită în tabere inamice, care se devorau în avalanşa gălăgioasă a ariviştilor şi nulităţilor. Şi totuşi societatea făcuse progrese remarcabile, se modernizase, se occidentadizase, sub porunca imperativă a civilizaţiei moderne. Dar sufletul ei era putred; isub decorul arhiteh-tonie, zugrăvit în culori atrăgătoare, colcăia vermina, jaful şi conrupţia. In (cărţile d-lui Cezar Petrescu se strecoară ceva din drama vieţilor sale trecute sau viitoare, căci sunt muiltifbrme şi fluide. D. Cezar Petrescu este un produs .al patriarhalităţii moldoveneşti, adulterate de modernitate. Cunoscând viaţa sub toate (aspectele ©i, trecând prin toate metamorfozele reale sau închipuite, scriiitoral a trăit fiecare ipostază cu o fulgurantă intensitate. Trăind deci viaţa altora, care uneori era a lui, proprie sau altoită, observând, călătorind, 289 © BCU cercetând, studiind, — d. Cezar Petrescu îşi-a organizat materialul cu răbdarea unui biolog, care înlănţue speciile şi genurile caraeterizân-du-le după stiigmaite specifice. Dar având des face eu un material uman care adesea ori este ostăl metodei folosite în biologie, a împins analiza mai departe, în zonele imponderabile .ale subconştientului şi ale eredităţii. Aici s’a isbilt de o configuraţie ciudată, nebuloasă, uneori inexplicabilă, — de contraste predestinate, de paradoxe şi desnodământuiri neaşteptate. Fiecare om pare că ascultă de o putere ocultă, binefăcătoare, haină sau vicleană, şi accentul cade greu asupra fatalităţii. Participând la viaţa eroilor săi, d. Cezar Pe-traseu ise apropia ou o vădită afecţiune de .unii şi îi învălue lîntr’o atmosfe'ră care se sublimează în idealitate, pe .câtă vreme faţă de alţii îşi manifestă ostilitatea, punâmdu-i prin contrast iîn situaţii degradante. E'ste firesc deci ca unii să ne fie simpatici şi alţii antipatici. Şi diin prima categorie faice parte Bogdan Gemegură. Cu putinţa de a se individualiza parţial în unii dintre eroii săi, d. Cezar Petrescu ne face să înţelegem .eficienţa unor afinităţi elective, — unele dintre aceste personagii colaborând cu viziunea .şi stilul de viaţă al autorului. Procedând astfel, .romanul are unele capitole auto biografice. Capitolul de patetică şi tinerească evocare a prieteniei dintre ziaristul ilon Lenş şi Gib Stegaru, în care identificăm pe scriitorul Gib Mihăascu (mont în 1935), ne readuce în Clujul anilor de după războiu. Desigur, sunt eele mai veridice pagini .care s’au scris despre Gib Mihăescu, de un prieten, .al lui, de acel oare l-a cunoscut într’o nedespărţită tovărăşie un şir de ani, de d. Cezar Petrescu. Şi ar trebui să mai adăogăm încă .ceva: turburătoarea evocare l-a oonf.run.tat pe scriitor .cu sine însuşi şl de .aici au izvonît acele pagini de mărturisire, care rămân pagini autobiografice (v.. voi. II, pag. 273). , Fire nevăzute, aţe de păianjen îl trag pe Bogdan Cerneigură la. Bucureşti. Plecând ou o lună mai înainte în marea lui fugă de dezintoxicare psihică, o clipă văzuse cum destinele se apropie iarăşi, sau poate că a fost o amă- « gire sau o aluzie, după oare fiecare a rămas silrăin unul faţă de altul. Bogdan Cernegură pleca, Mlioara Bratovicesou venea dela Sinlaia alungată de un amant. II văzuse şi ea, de departe, în forfota mulţimii din gară, — o stranie arătare, poate chiar ochii strigoiului, sclipitori, congestionaţi, transfiguraţi de halucinaţia ei de obsedată a unei mustrări de conştiinţă. Ii căutase acasă fotografia, dar nu o găsise. Bogdan Cernegură o luase cu el, o rupsese şi o aruncase în stradă. Fotografia lui. Singura relicvă. Apoi Mioara; Bratovicescu a murit subit, şi -tatăl, soţul de odinioară, se întoarce pentru a doua oară acasă. O sfâşâetoare tristeţe preludează această agonie sufletească. Tatăl şi fiica: Mado Vladima faţă în faţă cu ochii strigoiului,. Nu mint, nu sunt o halucinaţie, nu au înviat morţii. Bogdan Cernegură nu este niei dement, nici escroc, nici impostor.. Şi totuşi scena este inexplicabilă, inumană, căci inumană a fost şi viaţa unor familii de (după războiu, când ‘lipsa moralei a năruit criteriile afectivităţii. Vocea sângelui trebuia să vorbească şi totuşi doi oameni care se resping sunt puşi faţă în faţă. Fiica îl recunoaşte îşi îl acceptă : e tatăl ei. Nimic altceva. Este prima mare (îngenunchere a lui Bogdan Cerne-gură : înfrânt de lumea nouă, capitulează de bună voe, şi nesilit de nimeni îi cedează toată averea. Parcă ar vrea să spue .că un strigoii nu trebue să .‘turbure viaţa celor vii. Paşii- destinului îl duc pe Bogdan Cernegură în altă parte, spre lumea lui, spre ispăşirea unor datorii de (conştiinţă. Legămintele de .odinioară nu trebue isă-işi amâne scadenţa. Se crede justiţiarul celor morţi., oracolul lumii făurite de iluziile celor din tranşee,. Pe aceştia îi caută pretutindeni, pe sine ,se caută pe urmele lor şi uneori are impresia, că se regăseşte. Dar în sufle -ful lui roade ascuns şi sentimentul paternităţii ultragiate şi înfrânte. Işl creiazâ un derivat sentimental. Se duce 'încărcat .cu daruri la casa lui Spiriică Ignătescu, omul care în puterea nopţii, în noaptea de pomină, i-a făcut intrarea în Bucureşti,. Găseşte un om altfel, doborât şi el de politică. Scena dintre Bica şi el, fiica lui Spiriică, adoptată sufleteşte de Bogdan, este singura rază de lumină. Supravieţuitorii războiului au îmbătrânit, s’au adaptat cerinţelor vieţii, călăuzită de meschine îşi ibamaie pasiunii. Aşa îl găseşte pe colonelul pensionar Pleşea Gheorghe (fostul căpitan din întunecare) pe praf. Steliain Minea, şi el înfrânt de mimetismul unui oraş de provincie. Peste tot laşităţi., 'capitulări, renunţări., resemnări. Fuge şi de aici, din oraşul de .provincie şi caută să-şi îndeplinească în altă parte datoria de conştiinţă -către fiul lui Gabried Gbenaa. 'In tren, spre Cernăuţi, prmtr’o ciudată coincidenţă, este martor la dansul macabru al lui Mac Bra-tovicesou. Scenă desgustătoare, de un realism hâd şi brutal prin contrast .cu amintirile lui Bogdan despre Naiada şi Driada tinereţii sale. La Cernăuţi, întâmpină ;în casa Marei Doiices-cu (mama fiului natural al lui Ghenea) o altă lume: nu toţi cei vii au murit. Mai sunt şi excepţii. La Bucureşti, în casa ministrului Nicu- 290 A-. : © BCU Cluj, lae Valeu, aceiaşi atmosferă putfedă, vrednică de condeiul lui >N. Filimon, căci şi ailcd îl întâlnim pe Dinu Păturică alăturea de Postelnicul Andronache Tuzluc, cu prodigioasa ilar progenitură cultivată îşi răsfăţată de alcovul galant al partidelor politice. Sufletul lui Bogdan Cernegură ise macină progresiv, şi este devorat de demonul lumii de după răzlboiu. Toţi văd în el un strigoi, o ară tare fantomatică. Dar mai sunt tşi alţii care îl înţeleg : d-ra Mărie Anne Jacotă (Paprica), prin mijlocirea căreia o cunoaşte pe Dana Vidraşcu. Omul pe jumătate înmormântat de cei morţi încă mai are o fărâmă de suflet, care vibrează în tonul pasiunii erotice. Carenţa voinţii ratează şi acest capitol al vieţii lui Bogdan Cernegură. . Exiistă în personalitatea complexă a lui Bogdan Garnegură o disponibilitate sentimentală care ise preface, ise transfigurează, îşi caută o supapă de descărcare şi printr’o logică bizară se fixează asupra soţiei fostului camarad de tranşee, Vladimir Alexiuc. Iată-1 şi pe el ajuns acolo unde ise aflau toţi, poate mai jos decât unii dintre ei.. In zadar H-risanta Murgu încearcă să-l întărească sufleteşte. Bogdan Cerne-gură este lîn plină descompunere sufletească şi morală. Străini şi înstrăinaţi, priviţi cu duşmănie, ochii strigoiului rătăcesc în gol. Noapte şi ceaţă. O noapte polară de isfârşiit de leat. Şi în aoeastă noapte, J'im, copilul nimănui, este poa^ te suprema nădejde, marea regăsire. Dar ce păcat că aceasta se întâmplă numai în roman, şi nu în viaţa noastră a colora care scrim şi citim aceste romane ?... D. Cezar Petrescu a izbutit isă scrie un roman reprezentativ al epocii de duipă războiul trecut. Criza sufletească prin care trece Bogdan Cernegură, — urmărită în episoade simbolic con ■ struite din conflicte sociale şi morale, — relevă totuişi o ciudată predestinare. Bogdan Cer-neigură nu este un om ea toţi ceilalţi. Nu are un temperament voluntar, dinamic şi întreprinzător. Psihologia lui, — analizată eu o tehnică savantă, — se rezolvă în ea însăşi, în linia de mişcare a subconştientului. Se pare că în spatele lui vrăjeşte un demon, care îi călăuzeşte paşii. Numai aşa se explică faptul că nu-1 vedem niciodată reacţionând sub imperativul voinţei. Nu stărue în nici o hotărâre, este un abulic. O voinţă jugulată în starea iei embrionară râmâne numai o intenţie. Idealismul lui Bogdan Cernegură, călit de tranşee, viziunea optimistă şi constructivă se spulberă încetul cu încetul, îşi este devorat de pornirea materialistă şi mimetică a lumii de după războiu. Sfârşitul este deprimant, deizdlant, sfâşietor aş putea spune, dacă viaţa acestui erou în continuă devenire nu ne-ar lăsa ou iluzia unei transfigurări. Bogdan Cernegură este chemat de focurile războiului sau ale revoluţiei. Fuge în-■tr’acolo. Ce va urma ? Nu ştim. Procesul social şi politic amănunţit de d. Cezar Petrescu este ichiar imaginea ireală a societăţii româneşti de după războiul trecut, cui des-agregările şi prăbuşirile ei morale. Desigur, aşa a fost. Dar numai aşa ? întrebarea se referă mai mult la viziunea romancierului. Idealismul eroilor d-lui Cezar Petrescu este crepuscular, retrospectiv, nu merge în pasul timpului, nu depăşeşte timpul; rămâne la o stare nostalgică, ila o visare care dintru început preludează (dezagregarea şi înfrângerea). Bogdan Cernegură are în lăuntrul său germenele înfrângerii. Această viziune întunecată şi sceptică este specifică d-lui Cezar Petrescu. O societate decrepită, macerată de fermentul propriei ei distrugeri înăbuşă toate idealurile, mis-tue toate tendinţele de înviorare. Peripeţiile psihologice ale lui Bogdan Cernegură sunt verosimile, de aceia acest erou rămâne nu numai tipul dar şi tiparul reprezentativ al unei mari categorii umane. Deoarece încleştarea sufletească şi socială este caracteristică acestei lumi, trebue să recunoştem îşi posibilitatea altui des-nodământ. i Pe acest erou, care se luptă şi birue, îl aş teptăm deila d. Cezar Petrescu. Şi întrebarea care se pune: ne vom izbi de incapacitatea esenţială a d-lui Cezar Petrescu de a făuri sensul de durată al unei societăţi, care, trebue să recunoaştem, nu poate vieţuii numai prin des--agregare şi delitevescenţă morală ? Străinii oare vor citi romanul d lui Cezar Petrescu vor rămâne eu o părere foarte bună despre scriitor, dar şi cu imagina deprimantă a societăţii româneşti. Unui romancier i1 se cere şi o funcţie socială, întrucât este interpretul nu numai al unor destine, dar şi al unei istruc-turâ. Structura sufletească a d-llui Cezar Petre-sou îl împiedecă să vadă cealaltă structură, care există, oare este 'evidentă, căci altfel în treaga societate is’ar prăbuşi sub blestemul incapacităţii ei vitale. Desigur, d. Cezar Petrescu a respectat lîn cea mai largă măsură realitatea, a scris o cronică excelentă a timpului său, dar nu ne putem obişnui ou ideia că o societate se poate alcătui numai din înfrângeri şi din degradări. Dăinue încă în amintirea noastră acele vremuri de luptă, când o izbândă încă era posibilă. Chiar unii dintre eroii d-lui Ge-. zar Petrescu sunt nişte izbânditorl, pe un plasa , psihologic sau literar, dar nu pe o întinsă arie epică. 291 © BCU O societate eu orizonturile întunecate poate pretinde şi acest lucru dela geniul unui romancier. Şi cine poate afirma că d. Cezar Pe _ trescu mu cumulează posibilităţi foarte varia-iie? Ne gândim, fireşte, la arta romanului, la ■acea tehnică savantă şi măestrită, la documentarea riguroasă şi uneori erudită, la înfăţişarea realităţii proteice şi vii, într’un complex de fapte motivate psihologic şi de situaţii pe cât de veridice pe atât de semnificative. Un scriitor care © alcătuit un roman de aproape 1200 pagini, folosind toate resursele limbii româneşti, epuizând vocabularul, — ace] fluviu aii verbo • zităţii cezarpetriste, — 'într’un stil spontan, natural, bogat, curgă lor, fără să fie niciodată obositor sau confuz, înseamnă că a rezolvat toate problemele de compoziţie şi de tehnică, ajun gând la o maturitate, căreia nu i se pot pune stăviiare. Noi cred:m că Ochii strigoiului a de păşit romanul întunecare, că însfârşit, această ■carte, caracterizează şi desăvârşeşte opera d-iui Cezar Petrescu. Ceia ce nu putem spune este că aceaistă viziune sceptică şi desagregantă, validă pentru epoca celor 20 de ani, va fi valabilă şi pentru dăinuirea societăţii româneşti. O societate care se auto-devorează, — Katoblepas deci, — se prăbuşeşte. Acesta va fi oare sfârşitul ?... NICOLAE ROŞU * * * ANIŞOARA ODEANU. Moartea în cetate. (Versuri. Fundaţiile Regale- Buc. 1943). Am urmărit >cu plăcere şi curiozitate evoluţia d-rei Odeanu, dela primul său roman „Intr’un cămin de domnişoare", la „Călător în noaptea de ajuin“. E ciudat pentru evoluţia aceasta, trecerea dela roman, lucrare vastă deşi fără adâncimi, la versurile din „Fata lui Codru împărat” -sau la nuvelele din „Ciudata viaţă a poetului". Să fie oare aci încă o indicaţie că nuvela e un gen de maturitate artistică, în vreme ce romanul poate fi realizat chiar şi împrejurul unor suave naivităţi adolescente ca în „Căminul de domnişoare” sau în experienţele sentimentale din „Călător în noaptea de ajun”? Poate. In orice caz, în volumul de faţă,. Ani-şoara Odeanu ne dă o operă bine închegată, o mărturie nouă a unui strigăt orgolios de viaţă, de singurătate, de tăcere, aruncat lumii ca o descătuşare, ca o lămurire a propriilor incertitudini (sau poate covârşitoare! certitudini) îmbrăcând, tocmai prin marea sinceritate a expresiei, o haină de autobiografie. Dar înainte de a trece la migălirea ver surilor sale, să mă opresc o clipă asupra unui aspect impresionant, nu pentru acel care iscăleşte aceste rânduri, ci pentru orice bărbat în parte. E impresionant să afli prin gura luminată de zâmbetul frumuseţii feme-nine, mărturisirea constantă, îndelungă, a poia-tei pentru chipul şi înfăţişarea „Iubitului’, pentrucă aceasta face Anişoara Odeanu]! Mai cu seamă în romanul ei din 1936 şi mai cu seamă, afară de multe din nuvele, din versurile cărţii acesteia de azi. Literatura a cunoscut puţine cazuri când femeia-poet şi-a cântat iubirea şi iubitul In versuri. Am fost şi suntem obişnuiţi să ascultăm poetul cântându-şi iubita. Femeia era pentru noi muza sau ascultă-toarea fermecată de versul nostru, eternă Ro-xană sorbind ou orgoliu durerea sentimentală a unui Cirano! Anişoara Odeanu ne învaţă, în acest etern cadril al dragostei, partea a doua, inedită: acefla de a asculta noi, la rându-ne, cântecul femeii pentru iubitul ei. E poate semn nou al orgoliului nostru de a vedea, de a ne vedea în această postură nouă de primitori ai laudei versului! Pentrucă aproape toată cartea nu aste decât acest imn dureros, simplu, sincer, timid, orgolios, închinat iubitului, iubitul a-cesta imaginar şi totuşi viu pe care îl întrezărim în proză suib înfăţişarea unui Peter oarecare sau aci, în versurile acestea, într’o atmosferă de încordată incantaţie- Era să spun: incantaţie erotică. Dar m’arn oprit, slavă Domnului! Pentrucă poezia Anişoarei Odeanu nu este „poezie erotică". E ceva mai mult: poezie pur şi simplu. Sensul cărţii îl văd cuprins, distinct, între Preludiu şi Postludiu: O fată trecea peste câmpuri în asfinţit, Agale trecea. Şi cânta: Niciodată nu am iubit, niciodată nu am iubii (Cântecul celor două orgolii) ca să se încheie, desnădăjduit şi stoic în: O, în scurtul popas, cât de şterse ne-au fosi ■ [feţele întoarse una spre alta. Cât de reci ne-au fost mâinile ce nu s’au [întâlnit, Cât de întoarse, fiecare spre sine, vieţile Ce nu s’au iubit. Un copleşitor sentiment de tristeţă şi de însingurare se desprinde din fiecare vers. Şi mărturia nu întârzie: Sufletul meu îşi caută tainele Şi întunerecul mă întreabă: Cine îmi sfâşie [hainele? 292 © BCU Poeta îşi simte însă rotund, plin, violent, unicitatea,, prezenţa absolută într’o lume în care este o singură dată, nerepetabil, o uniică poveste, a fiecăruia în parte, de fiecare cunoscută, numai de el, pierind odată cu fiecare: O, nu e inimă care să nu poarte-o poveste, O veselă şi tristă poveste... Povestea unică, ţesută împrejurul acestei eterne şi dureroase căutări, oarbe căutări a dragostei, nu în sensul unei simple întâlniri de destin limitate, ci a unei plenitudini hotărîte dintru început, din bezna tuturor începuturilor; aşteptare dincolo de lumesc, dincolo de temporal: .-.Cu pasul nefiresc al basmului şi faţa [limpede-a minunii Cum te aştept, iubitul meu, dela începutul [lumii. - Ar trebui poate să stărui mai mult. Autorii sunt totdeauna doritori de aşa ceva. Cu atât mai mult autoarele. Dar e inutil. Cartea este sau nu este sinceritate. Este sau nu este expresie a celui ce a scris-o. Este sau nu este „poesis" adică viu, creaţie. Şi mi se pare că aci, este. Poate că această constatare: ar putea; fi o laudă. Cu atât mai bine- Ar mai trebui deasemeni să închei făcând caracterizări şi pieptănând, meticulos, concluzii. Am văzut că aşa se obişoueşte. Dar cum pot caracteriza şi trage concluzii din faptul acesta uman, viu, că o fată îşi cănită iubitul! Că la sfârşit, cu o logică impecabil şi duios femenină, găsim mărturia aceasta, nouă: De tot ce v’am spus că iubesc, nu iubesc. Iubesc lumina, zilele, florile,lcopiii şi poveştile... (Postludiu) Ceeace înseamnă că trebue să o aşteptăm pe autoare să-şi depene, pe alte file, în alte pagini de carte, cealaltă faţă a sufletului. Faţă care totuşi nu va fi decât realizarea unei unităţi. * * * GKIGORE POPA: Itinerar spiritual. (Ţara-Sibiu. 1943). — Este un an de când d. Grigore Popa a scris „Invitaţii1'. Invitaţii care se adresau multora şi pe care regret eâ mu am avut putinţa să 1© relev în paginile noastre, unde autorul este, aş spune, la el acasă. In paginile pe care le numeşte „Itinerar spiritual11 d-sa a strâns, mi sa pare, o serie de articole cu acest miez şi cu o unitate vădită de atitudine şi de concepţie. Iată dece d-sa a crezut nimerit sa le lege într’un volum care se citeşte uşor, ca o delectare de înalt rafinament şi de subtilă incantaţie spirituală. Din tot ceeace scrie, fie că ne evocă figura unui Paul Claudel sau inima vie a spiritualităţii franceze sau imagina duioasă a Cântecului Latin, fie că ne vorbeşte despre, prezenţa de miracol a lui Ştefan Geor-ge, a lui Damite sau a peiisagiului veneţiam, d-1 Grigore Popa nu este un om care scrie pur şi simplu lucruri văzute sau citite sau chiar trăite, ci un spirit care iubeşte. In fieoar© rând, în fiecare pagină, această iubire ţâşneşte violent şi muQodm, nu în expresivitatea lirică, ci în tensiune de adâncime, care dă verbului său relief surprinzător care, pe alocuri poate părea grandilocvent sau retoric dar care în fond nu este decât expresia unui temperament ce trăeşte fierbinte convingeri şi prezenţe. Ne-a izbit îndeosebi atenţia pe car© autorul o acordă spiritualităţii franceze. Acea spiritualitate franceză pe care am iubit-o cu toţii, care a constituit pâinea noastră spirituală, pe care am regretat-o amar în momentele de eclipsă ale unei Franţe bântuită de duhul rău al Iz-raelului şi al comunismului- Autorul n© vorbeşte despre acea Franţă eternă cu faţa întoarsă cucernic spre Dumnezeu şi spre valorile permanente ale naţiunii. Este, în fond, un imn ridicat cu pietate şi ardoare spiritualităţii permanente în care continuăm să credem şi să nădăjduim pentru binele şi salvarea latinităţii noastre comune. Nu sunt desigur studii aride şi vaste aci- Sunt notaţiuni şi prezentări esenţiale, mărturisiri şi atitudini pe care le simţim că ne aparţin, din care desprindem certitudinea luminoasă a unei întâlniri, a unei regăsiri. Dar cu aceiaşi puritate, cu aceiaşi căldură de prietenie şi înţelegere, d-1 Grigore Popa îmbrăţişează toate aspectele acestei Europe noui, bântuită de vântul violent şi- sublim al marilor prefaceri. Fie că ne vorbeşte de literaţi şi de estetică, fie că discută atitudini filosofice de recentă actualitate, d l Grigore Popa este un îndrăgostit care totuşi nu suferă de nici un fel de orbire critică. In loc să ne vorbească de pildă savant şi rece despre subtilitatea filosofiei unui Heidegger, d-,sa ne arată tocmai substanţa poetizantă din structura filosofici acestui teoretician al existenţei care a fost Heidegger. Iar despre Ştefan George d-sa are cuvinte de vibrantă înţelegere şi adâncime. „Nimeni, dela „Goethe şi Holderlin n’a ajuns la imaginea „cosmică a împăcării între artă şi viaţă ca „Ştefan George. Prin el poetul a fost reînălţat © BCU „l-a -demntatea de vates, iar poezia şi-a recâştigat drepturile de întâi născut. George, omul „în care conştiinţa cosmică s’a relevat pe de-„antregul, este eroul poetic al veacului nostru’”, (pag- 91). Iar despre Paul Claudel d-sa scrie: „Prezenţa lui Cleudel, ca a oricărui purtător de har „şi de desltim mare se .simte aa furtuna, ca lumina şi ca moartea. Mărimea lui umple noul „veac de simţire franceză. Geniul său desbră-„cat de orice artificiu relevează lumea cu adevărurile ei ca în prima zi după lumină.... La „eterna recreaţie a lumii, P. Claudel participă „cu toată fiinţa lui... Numai aşa omul, din ro-„bul lui Dumnezeu, devine colaboratorul Lui”, (pag- 77). Alături de oamenii vii, stau lucrurile, vii şi ele. Vorbind despre Veneţia de pildă, d-1 Gri-gorei Popa are notaţiuni de felul acesta: „Ve-„neţia este un cântec despre moarte şi despre „muzică.,. Durata Veneţiei este durata cântecului. Pentru Veneţia cântecul este c-ea mai indispensabilă categorie a existen|ţei“. (pag. 106). E frumos. Poate să nu fie adevărat, dar e frumos. Şi accepţi aceste definiţii. Şi pentrueă suntem întâmplător în Veneţia, am putea spune : „Si non e vero e ben trovato”. Frumos şi cald vorbeşte apoi d-1 Gr. Popa despre Nidhiifor Crainic şi Lucian Blaga în „O impresionantă întâlnire la Academie". Cu atât CRONICA TONY BULANDRA a părăsit scena teatrului şi scena lumii. Cu el intră în amurgul fără răsărit o mare eleganţă, care a strălucit câteva decenii în amiaza spectacolului românesc. Omul, ca mai toţi slujitorii frumuseţii ridicaţi din. neamul nostru, n’avea nici o ascendenţă aristocratică. Distincţia, pe care o inspira, venea brusc din .imensul anonimat şi era cu atât mai uimitoare. O statură de zeu al tinereţii, Pe care vârsta n’a ofensat-o cu semnele rui-ni.i; o sonoritate bărbătească în glas, catifelată -de melodiile unui lirism fără dulcegărie, un fel de-a fi în relaţiile cu oamenii, oe cobora parcă din Olimpul armoniei, făcea din omul oare s’a dus o capodoperă a naturii. Ghiar dacă Tony Bul-andra n’ar fi avut nici un ta lent dramatic, singură apariţia lui pe scenă ar fi -ridicat -rolul la. un nivel de artă superioară, fiindcă omul însuşi era o întrupare a el- Cariera dramatică a lui Tony Bul-andra a excelat în rolurile de simulant aii iubirii,. Sunt rolurile cele mai expus-e ridicolului, fiindcă sunt -cele mai grele. Iubirea divulgată pe mai frumos şi mai cald, cu cât azi gânditorul dela Sibiu şi poetul dela Bucureşti stau pe tărâmuri diferite, unul ancorat îin certitudinile milenare ale ortodoxiei, altul în puritatea de azur a metafizicei, tot atât de milenară. Iar despre Ni-chifor Crainic însuşi şi despre Gândirea, autorul are pagini de adâncă înţelegere, despre oare desprindem la întâmplare: „In „mare măsură spiritualitatea românească de „-astăzi, spiritualitatea prin caro suntem contemporani cu Europa, este creaţia Gândirii. „Aceasta din pun-c-t de vedere literar, ideologic, filosofic, religios, plasti-c şi politic, ce-eace „însemnează că mişcarea gândiristă se desfă-„şaa.ră î-n dimensiuni mari, în perspective „ample...". Ne oprim aci. Firesc, pentrueă -aci se termină şi -cartea. Autorul a încercat aci să ne înfăţişeze -câteva din -certitudinile -care sunt, în bună măsură, şi certitudinile sale. Un singur reproş, acela pe care aveam intenţia să-l facem şi cu privire l-a „Invitaţii": a-buzul unei terminologii prea pretenţioase în câteva din esseurile conţinute în carte- Să se resimtă oare aci influenţa gânditorului dela Sibiu al cărui prieten şi -discipol est-e autorul? Dar aceasta este puţin faţă de frumoasele pagini cari, le-a dăruit, strânse, -cu g-rije, în volumul de faţă d-1 Grigore Popa. PETRU P. IONESCU MĂRUNTĂ scenă obl-igă p© -actor să joace ea pe un tăiş de cuţit- Un singur ton miorlăit îl prăbuşeşte în sentimentalism vulgar; un singur g-e-st nepotrivit îl trivializează. Spiritul -critic al publicului e atât de necruţător faţă de modul de reprezentare ai acestui sentiment poate loc., mai fiindcă e cel mai experimentat dintre toate şi fiecărui spectator îi place să se recunoască în el cu distincţie. Abaterile actorului, stângăciile, exagerările, ce nu corespund conceptului, public de „iubire ideală", -contrariază şi stârnesc judecata aspră sau zeflemis-irea, Tony Bul-andra, ca nimeni altui, a ştiut să simuleze -acest sentiment -cu sobrietatea unei ele-ganţe pe -cât de fireşti pe atât de încântătoare. Farmecul fizic -al făpturii sale, distincţia spirituală şi recunoscutele sale calităţi dramatice i-au -ajutat -să ridice sentimentul iubirii la o strălucire -artistică de superioară valoare. In faţa unui public ca al nostru, care se simte la el acasă în vulgaritatea revuistică, dar -care- la teatru caută aristocraţia gestului, pe care ,n’o prea are, Tony Buiandra a fost însăşi întrupa- 294 © BCU rea eleganţei, precum Constantin Notttara a fost întruparea nobleţei. Va mai trece poate vreme multă până când teatrul românesc să recapete forţe de talia acestor mari actori. P,e lângă amintirea suavă a personalităţii lu!i, istoria dramaturgiei noastre, va înregistra fără lînidoMă considerabilul plus artistic, pe care compania Tooy Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Storin şi Maximilian l-a adus vieţii teatrale, modernizând-o în toată puterea cuvântului, săltând-o din rutină şi înnoind-o. Progresul realizat de această splendidă tovărăşie artistică e cu atât mai preţios cu cât e vorba de o înjghebare particulară care, alături de cele susţinute oficial, s’a răzimat în primul rând pe propriile ei puteri- SALONUL OFICIAL de primăvară înfăţişează un pas mai departe faţă de cele din trecut, printr’o alegere mai atentă şi printr'o rânduială mai, aerată. Şi totuşi, în aspectul general el seamănă cu toate celelalte prin prezenţa dominantă a peisagiului. Dacă punem la socoteală că expozanţii sunt în cea mai mare parte tineri, nicio perspectivă nu se deschide spre c 'schimbare care să elibereze pictura de obsesia peisagiului, care e tema cea mai uşoară dintre toate. Cele câteva încercări de portret expuse nu schimbă nimic din fizionomia obişnuită a acestei manifestări oficiale. Compoziţia lipseşte cu desăvârşire şi tocmai aceasta e direcţia 'spre care trebuiesc îndrumate tinerele talente. Ni se pare >că două sunt pricinile acestei în-naintări pe loc în peisagiu. Una poate fi mentalitatea maeştrilor din Academiile de nrte frumoase, artişti formaţi în epoca impresionismului, ei înşişi, prin urmare, străini de meşteşugul compoziţiei, la care nu se poate ajunge printr’o paletă impresionistă. A doua pricină palate fi facilitatea pe care o îmlbie peiisagluâ, oare nu are nicio ştiinţă deosebită a deisemnu-iui şi nici un efort susţinut pentru a-1 realiza. Peisagiu!, cum se face azi, rămâne la periferia marei picturi. Facem această observaţie cu credinţa că transformarea, pe oare o dorim, nu e de fel un lucru imposibil. In fiecare an răsar talente noi, pe care atât Salonul cât şi expoziţiile particulare le dau la iveală. E un minunat simţ al colorilor, ce vorbeşte prin aceste talente tinere, un simţ caro vine din marile însuşiri plastice ale poporului nostru, şi care, vafllarifieat serios prin disciplina iunei arte în- nalte, ne-ar putea aduce faima unei picturi româneşti, ce s’ar impune atenţiei europene. Dar artiştii noştri lucrează mai mult prin instinctul rasei decât prin ştiinţa şi disciplina dis-pare-ntă din Academii. Compoziţia de mare respiraţie, ocolită azi sistematic, e cununa picturii; ea sintetizează toate accesoriile meşteşugului şi cere un maximum de studiu şi de efort în realizare, lucruri ce nu «c văd în mişcarea actuală. Din acest punct de vedere, ea reprezintă un adânic scăzământ faţă de nivelul ia care o ridicase un Nicolae Grigorescu. Gân-dlţi-vă, bunăoară, la vastele viziuni de război din opera genialului maestru şi la inexistenţa lor în preocupările pictorilor de azi pentru a înţelege mai uşor această distanţă. Adăugaţi că în ţări ca Italia şi Germania, peisagisimul impresionist a fost depăşit de mult prin îmbrăţişarea compoziţiei de suflu larg eu năzuinţa de a prinde semnificaţia evenimentelor contimporane, pentru a înţelege şi mai bine că pictura noastră a întârziat în cultivarea unui gen anacronic. Salvarea ei va fi părăsirea exerciţiilor uşoare, care nu dovedesc decât existenţa unor admirabile talente coloristioe, şl ridicarea spre un neoclasicism de studiu şi construcţie solidă. E incontestabilă fecunditatea şl bogăţia cu care se manifestă talentele tinere. Ele dovedesc un elan creator în pofida greutăţiV>r vremii. Acest elan ordonat şi disciplinat pentru eforturi de durată va face adevărate minuni. * * * PASCOLI IN ROMÂNEŞTE. — D. Giuseppe Cifarelii, italian crescut în România, are o lăudabilă activitate de traducător al poesiei lirice italiene. A tipărit până acum două culegeri din Carducci şi una din Leopardi- Pregăteşte o antologie din lirica lui D’Annunzio şi o Divina Oomiedia. Recent a publicat la Sibiu o alegere din toate volumele poetului Giovanni Pascoli, însoţită do un substanţial şi frumos cuvânt introductiv, scris de Al. Dima. Giovanni Pascoli (1855—1912) a fost studentul şi apoi urmaşul lui Giosue Carducci la Universitatea din Bologna, dar poesia sa reprezintă un spirit cu totul altul decât aceaai a maestrului „Odelor barbare". Carducci e un neoclasic, care vede dincolo de stratul catolicismului o Italie strămoşească şi păgână, evocată cu vigoare în strofe pietroase, ce vin parcă din Ho-raţiu. Giovanni Pascoli e un intimist în care Italia creştină reapare cu aspecte de umilinţă şi durere reţinută.. Un studiu paralel al acestor doi poeţi ne-ar putea arăta ce diferenţă enormă 295 © BCU există între două sensibilităţi, formate la şcoale atât de deosebite, cum e antichitatea romană şi catolicismul. Duhul creştin al poesiei lui Pascali nu se desface din teme religioase propriu zise, ci din sentimentele pe care le exală înfăţişările minore ale vieţii de toate zilele, surprinse de un ochiu profund uman şi răsfrânte în versuri laconice, crescute parcă direct din realitate: un copil suferind, un cerşetor, un colţ cenuşiu de viaţă domestică. O astfel de poesie se dispensează de glasul trompetei şi nu se înstelează în strălucirea imaginilor; ea capătă coloarea discretă a lucrurilor cântate şi suspină împreună cu ele, — un suspin potolit şi aproape imperceptibili, parcă de teamă să mu le jicnească. Intimitatea sufletească cu acest univers poetic din cale-afară da mărunt dă poesiei pascoliene un timbru profund creştin. Ai putea spune: un sentiment de înfrăţire organică cu sărăcia lucrurilor de toate zilele. Nu cunosc în original opera lui Giovanm Pascoli, dar judecând după traducerile domnului Cifarellii, impresia pe care o lasă lectura e că am în faţă un poet pătruns până în vârful nervilor de spiritul franciscan, spirit despuiat de orice podoabe, ca însuşi sfântul din Assiisi, — celebrul logodnic al Sărăciei — care l-a adus pe lume, şi aprofundat în inima lucrurilor umiile. Franciscanismul domină mu numai temele şi atitudinea sufletească, dar însăşi forma intimă şi sobră a poesiei lui Giovamni Pascoli- Adevărul acesta triumfă cu deosebire în fermecătorul poem, Pavllo Ucello, frumos tălmăcit de d. 'Cifarelili, unde bătrânul pictor din Renaştere, sărac lipit pământului, dorind cu ardoare să aibă un piţigoiu, e mustrat frăţeşte de sfântul Frânase că vrea să devină bogat! E una din cele mai emoţionante pagini ale spiritului franciscan, atât de glorificat în arta şi în literatura italiană. ASPECTE DIN CIVILIZAŢIA CLASICA se numeşte carttea domnului profesor C. Gerota, publicată de editura foarte activă în ultimul timp a Caisei Şcoalellor. Autorul participă de multă vreme la mişcarea intelectuală cu articole de critică literară şi de probleme culturale şi e unul dintre cei mai distinşi dascăli, ai învăţământului secundar. Cartea sa se rânduieşte în seria lucrărilor care urmăresc popularizarea spiritului antic, pentru a ni-1 face apropiat şi familiar. Ea se alătură scrierilor semnate de N. I. Heresou, I. M. Marinescu, G. Popa-Liisseanu sau Cezar Papa-costea, Ion Coman şi Şt- Bezdechi, străbătute de miragiul clasicismului latin sau grec. Exiistă două fundamente solide ale oricărei cultivări superioare a spiritului : înţelepciunea umană a clasicismului şi înţelepciunea divină a creştinismului. Normele acestui sistem de educaţie le-a stabilit încă din veacul IV geniul sfântului Vasile cel Mare, dând creştinismului preicăderea de-a selecţiona din clasicism ceeaee concordă ini chip natural cu înţelepciunea Evangheliei. Potrivit acestui principiu, Biserica a cultivat „umanităiţile“ ca nici o altă instituţie de cultură. D. C. Gerota e preocupat continuu să găsească analogiile şi corespondenţele, ce există între diferitele aspecte ale civilizaţiei latine şi viaţa noastră românească. Metoda ce-1 călăuzeşte dă cărţii sale un farmec şi o vioiciune ispecială. Autorul ne introduce într’o mie de amănunte ale existenţei cotidiane a strămoşilor Romani, ac-tualizându-le prin apropieri de obiceiurile şi practicele vieţii modeme. Uneori poate insistenţa sa exagerează încât vrea să-ţi lase convingerea că nimic nu s’ar fi schimbat în decurs de două mii de ani şi că trăim azi cam la fel cu străbunii. Trebue să punem această exagerare pe seama pasiunii profesionale a autorului, ceeaee nu scade din valoarea şi din interesul cărţii. Pasiunea de care vorbim îl face chiar apărător al superstiţiilor populare, pe motiv că ele sunt zăcământul şi dovada permanentă a latinităţii noastre. Superstiţiile păgâne însă, multe din ele, dăunează vieţii spirituale de azi şi nu merită numai de dragul latinităţii să fie cultivate mai departe, pentrucă nu tot ceeaee era socotit bun de cei vechi are valabilitate pentru noi. Cu aceasta nu vreau să se creadă că d. C. Gerota ar lua poziţie ostilă faţă de creştinism, despre care vorbeşte respectuos. O scăpare din vedere face autorul când afirmă că descrierea paradisului primordial a lui Ovidiu ar fi anterioară celei din Vechiul Testament. Dar afară de aceste mici amănunte, cartea domnului C. Gerota e o atractivă introducere în viaţa cotidiană a Romanilor, scrisă vioiu şi fără erudiţie aparentă. Ea constitue o lectură recomandabilă mai ales tineretului, care ar© nevoie de iniţieri serioase. Casa Şcoalelor tipărind-o, a făicut un lucru folositor îmbogăţirii noastre cu-1- turale- NICHIFOR CRAINIC ANUL XXII Nr. 5 296 MAI 1943 © BCU Cluj,