GÂNDIREA ANUL XXII Nr. 4 APRILIE 1943 U M R U L: TRANSFIGURAREA ROMÂNISMULUI NICHIFOR CRAINIC: Transfigurarea românismului 177 RADU GYR: Parângul.............................186 PETRU P. IONESCU : Visul alb, visul pur........188 VICTOR PAPILIAN: Păgânul.......................189 DONAR MUNTEANU : Sonete........................201 LUCIA MIHNEA: Meditaţii........................203 ION VEDEA: Geneza ateismului şi aspectele lui . . 208 LUCIAN VALEA: Gravuri..........................214 AUREL CHIRESCU: Poesii.........................216 ŞTEFANIA STANCA : Dăruire lângă vis............217 EUGENIA BRATEŞ : Dualism.......................218 FLORIAN CREŢEANU: Poesii.......................219 IOAN COMAN: Plethon şi aurora platonismului tn renaşterea italiană ........................221 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞTEFAN ZISSULESCU : Iconografia şi arta bizantină 227 GIOVANNI VILLA: Cronici filosofice italiene: Sciacca, Abbagnano, Rensl.................229 CRONICA LITERARĂ CONSTANTIN STELLAN: Ion Petrovici : Fulguraţii filosofice şi literare........................231 MARIELLA COANDA : Un discipol al lui D’Aimunzio: Tito Lori; Emesto Trucchi.....................233 CRONICA PLASTICĂ V. BENEŞ : Sala de expoziţii a Ministerului Propagandei : Romulus Ladea, Aurel Ciupe, Catul Bogdan; Fundaţia Dalles: Nicolae Brana..................235 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC: Gh. A. Cuza sonetist; Donai-Munteanu poet religios; Al. Gregorian poet al războiului . ...............................238 EXEMPL ARUL 50 L E I © BCU de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate ; femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, că* rui se închinau poemele* era întotdeauna acelaş: „nec-tarul41 Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă... Astăzi numai există ,,nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles s NECTAR MOTT MOTT M O T D RĂGÂ MONOPOL T O N E L Ş A N l MOTT MOTT 1914 DEMI-SEC MOTT EXTRA-DRV MOTT NATURI £ © BCU Cluj CAM) I RE A TRANSFIGURAREA ROMÂNISMULUI ' DE NICHIFOR CRAINIC . . Transfigurarea românismului e o temă grea, de care cugetul se apropie cu sfiala de a nu rosti afirmaţii nepotrivite cu realitatea istorică sau de a nu săvârşi exagerări legate de orgoliul naţional. Prin transfigurarea românismului /vrem să înţelegem schimbarea la faţă a poporului nostru sub puterea luminii dumnezeeşti a creştinismului. Dar tocmai aci stă greutatea temei, pe care ne-am propus-o. Căci transfigurarea presupune un moment anterior, când aspectul românismului ar fi fost altul decât cel creştin cu oare să-l putem compara. Există popoare a căror istorie are amândouă aiceslte (înfăţişări, ceea ce îţi dă putinţa să cântăreşti starea lor de barbarie naturală eu transformarea lor după intrarea în creştinism şi să lămureşti cu oarecare precizie sporul de bine lucrat în personalitatea lor de puterea credinţei în Iisus Hristos. Există deasemenea popoare decăzute din creştinism, la care se poalte vorbi de o schimbare la faţă în sensul unei desfigurări sau a unei caricaturizări a ceeace erau ele mai înainte. Aşa a fost poporul francez în revoluţia dela 1789 şi aşa e încă poporul rus sub teroarea comunismului ateu. In ce priveşte poporul român, el nu e nici în cazul dintâiu şi nici în cel din urmă. Istoria lui nu ne oferă vreun moment de barbarie păgână anterior în-creştinării, cu oare l-am putea compara după intrarea în Biserică, precum nu ne oferă, — slavă Domnului ! — nici un moment de decădere categorică din creştinism. Dacă se manifestă în literatura recentă o anumită năzuinţă de a evoca păgânismul spiritual al străbunilor noştri Daci, elementele documentare sunt prea insuficiente ca să ne putem da seama de adevărata lui fisionomie religioasă. Afară de aceasta, poporul dac nu însemnează o identitate istorică cu poporul român, iar năzuinţa literară de care vorbim, romantică şi vaporoasă, se măguleşte să vadă în spiritualitatea dacică mai mult o afinitate nativă sau o anticipare a creştinismului românesc. Nimic din toate acestea nu ne dă dreptul măcar să imaginăm o faţă a poporului nostru anterioară şi opusă creştinismului său. Modul nostru de a ne manifesta în istorie e totdeodată românesc şi creştin. Numai ipotetic am putea să facem o deosebire între ceeace e românesc şi ceeace e creştin, de vreme ce realitatea istorică, una singură, ni se înfăţişează ca o fuziune organică între românism şi [creştinism. Pentru noi credinţa creştină iftu e o disciplină însuşită din afară sau aplicată ca un corset de ghips pe un trup bolnav, ca să4 vindece fracturile; pentru noi credinţa creştină e singurul mod. spiritual' de a fi, în afară de care un altul n’arn cunoscut şi nici n’am voit să cunoaştem. Toate momelile făcute în curgerea veacurilor ide a ne despărţi fiinţa etnică .de modul ei ereştin-răsăriltean s’au izbit de refuzul aceleeaişi conştiinţe puternice, pentru oare lucrul acesta nu se înfăţişează ca două părţi deosebite, ce s’ar putea separa una de cealaltă. Refuzul îndelung încercat al poporului nostru de a-şi lepăda credinţa pare tot una cu refuzul de a-şi lepăda românismul. Şi dacă toată existenţa lui istorică e o dramă încordată în apărarea religiei, el a înţeles că în acest bun suprem e absorbită toată fiinţa lui etnică. In rarile cazuri când vreun domnitor slab de înger a fost nevoit să treacă la mahomedanism, poporul nostru l-a înfierat cu porecla de „turcitul", socotindud decăzut nu numai din biserică, dar şi din naţionalitate. Dimpotrivă, un Constantin Brâncoveanu, decapitat împreună cu mândrii săi coconi, dacă n’a fost încă sanctificat, e venerat cel puţin ca un martir naţional. Cuvântul Lege în graiul românesc însemnează etnicitate îşi creştinism, contopite în aceeaşi concepţie şi disciplină de viaţă. Termenul acesta de lege, ,aşa cum îl folosim noi, concentrând în el fuziunea existenţială a spiritualului cu naţionalul, are un înţeles dogmatic întrucât se referă la credinţa ortodoxă, un înţeles etnic întrucât Românul se identitică în această credinţă, şi un înţeles moral întrucât reprezintă disciplina tradiţională a vieţii noastre. Nici o stavilă nu ne împiedică să vedem în el corespondentul popular al termenului teologic de teantropie. Ce ne îndreptăţeşte pe noi, din punct de vedere doctrinal, să vorbim de o teantropie realizată şi realizabilă în existenţa românească ? Ne îndreptăţeşte mai întâiu analogia cu personalitatea Mântuitorului şi apoi convingerea că harul dumnezeesc participă activ la viaţa omului încreştinat. In persoana Mântuitorului, Dumnezeu se în-omeneşlte ca să îndumnezeiască pe om. Iisus Hristos e misterul unic al teantropiei depline, întrucât natura divină şi natura umană fuzionează într’însul şi realizează o singură persoană, istorică pe pământ şi veşnică în ceruri. Iisus Hristos nu seamănă cu nicio altă existenţă pământească sau cerească. Intre ele şi omul îndumnezeit prin creştinism nu e nici o identitate, ci numai o analogie, pentru «că în om nu fuzionează cele două naturi, ci «natura umană e ridicată în veşnicie prin lucrarea sfinţiitoare a harului. Precum anumite balsamuri dau corpului o rezistenţă, care le fereşte de putreziciune, tot astfel harul «dumnezeesc îmbălsămează natura umană pentru a io salva din putreziciunea păcatului şi a o «asimila vieţii cereşti pe cât îi e «cu putinţă «creaturii. Dar comparaţia «noastră e «cu totul insuficientă, «pentrucă natura umană sub acţiunea harului nu e .un cadavru pasiv, ci «o putere vie, mişcată de voinţa omului «de a trăi realmente în Duh. O comparaţie mai potrivită e aceea clasică a luminii solare, «care aijută vieţuitoarelor să crească şi să se desvolte până la împlinirea arhetipului prescris fiecărei specii de existenţe. Harul, adică energia luminoasă, ce emană din fiinţa lui Dumnezeu, stimulează şi sporeşte puterile spirituale din om, încordate în aspiraţia la desăvârşire, sau în asaltul împărăţiei cerurilor, după cuvântul sfintei Evanghelii. Intre om şi har există, prin urmare, o colaborare «condiţionată reciproc de «voinţa noastră şi d«e dragostea lui Dumnezeu spre îndumnezeirea naturii «create, «colaborare pe care teologia o numeşte teandrică. . Se poate extinde această idee de teantropie, care în insul singuratec alcătueşte esenţa specifică a vieţii creştine, la colectivitatea unui popor, ca să putem iămuri din existenţa lui istorică semnele unei conlucrări teandrice? Pentru a răspunde mai puţin greşit la această întrebare, trebuie să amintim că, în «concepţia ortodoxă, popoarele sau naţiunile sunt «considerate ca «unităţi naturale ale făpturii omeneşti, unităţi care, deosebite după sânge şi graiu, se armonizează pe planul spiritual în pretutindinitatea suprafirească a Bisericii lui Hristos. Nu e lucru lipsit de interes să reţinem că naţiunile apar ca şi cum ar fi consacrate ca unităţi naturale 178 © BCU atât iîn momentul când Mântuitorul trimite pe apostoli să predice neamurilor, cât şi în momentul ooborîrii Duhului Sfânt, la sărbătoarea Cincizecimii. După însăşi învăţătura Domnului, cel care va varfbi neamurilor prin apostoli e Duhul Sfânt. Prin această consacrare ca unităţi naturale, nu înţelegem că Iisus Hristos ar recunoaşte egoismul naţional îin luptă ou celelalte egoisme naţionale, dar că naţiunile sunt chemate cu particularităţile lor de sânge şi graiu să participe la viaţa în Dumnezeu. In doctrina creştină există o idee, astăzi rămasă oarecum în umbră, aceea a paralelismului şi siimul-tanietăţii dintre viaţa cerească şi viaţa pământească, şi anume : ideea asistenţei oamenilor şi a popoarelor de către îngeri şi arhangheli. Fiecare ins are un înger ocrotitor şi fiecare neam un arhanghel păzitor. Acest paralelism durează dela începutul lumii şi încredinţarea pe care o putem trage din existenţa lui, e că viaţa în familia naţională nu-i displace lui Dumnezeu. Adevărul că Duhul Sfânt lucrează nu numai prin inşii, singurateci, dar şi prin colectivitatea naţională, îl putem verifica istoriceşte în numeroasele cazuri de convertire, în masse etnice, a popoarelor păgâne la creştinism. Istoria omenească e, de fapt, o înlănţuire de miracole ale Providenţei şi numai o anumită mentalitate modernă, în seăzământ cu fineţea spirituală, o vede pipernicită şi redusă la întâmplări oarbe sau determinate exclusiv de interese mărunte. Concluzia la care vrem să ajungerq amintind aceste câteva elemente doctrinale, ce se pot îmbogăţi după voie, este că nu greşim dacă îndrăznim să vorbim de o colaborare teandrică atunci când considerăm colectivitatea naţională în ansamblul istoric al existenţei sale. De altfel, credinţa, că ele îndeplinesc adesea misiuni divine în istorie e familiară popoarelor creştine. Din evul mediu, când omul .era profund convins că el trăeşte işu luptă în veac după ordinea suprafirească, vine frumosul cuvânt : Gesta Dei per Francos, caire nu e decât o mărturisire a ideii de colaborare teandrică. Dumnezeu se araită oamenilor prin oameni. Se releveiază prin profeţi, cari sunt oameni; străluceşte în sfinţi, cari sunt oameni. Dece să nu credem din toată inima şi din tot cugetul că marile fapte, care aduc un spor de bine omenirii, sunt respiraţii ale harului dumnezeesc prin plămânii popoarelor, aşa cum fluxul oceanului e un impuls al puterii ce emană din lună ? Principiul acesta al îngemănării tainice a puterii cereşti eu virtutea omenească e cel oare culminează în viaţa statului nostru, proclamat în formula „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României11 Prin aceste cuvinte mărturisim oficial existenţa celor doi factori, cari se împreună în conlucrare ia statornicirea supremei ordini ierarhice în viaţa naţiunii. Vechiul nostru voievod era un autocrat după modelul basileului bizantin. Bizanţul se socotea împărăţia lui Hristos pe pământ, iar basileul său unsul Domnului în scaun de episcop politic al statului. Legea Bisericii era în acelaş timp legea imperiului şi toate faptele mari, îin iartă şi în poeisie, în teologie şi în filosofie, în mănăstire şi în tabăra militară, se săvârşeau suib scutul Mântuitorului şi spre slava lui. Ceva din structura acestui regim teocratic a trecut şi în organizaţia noastră de stat, unde voievodul era unsul Domnului şi nu odată se credea el însuşi moştenitorul împăratului bizantin. Ţările Româneşti n’au avut, fireşte, proporţiile şi gloria Bizanţului ca să se proclame împărăţii ale lui Hristos pe pământ. Dar cu modestia, care stă aşa de bine firii noastre, cei mai de seamă voievozi români au domnit şi s’au zbuciumat cu convingerea că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în fruntea poporului lor. Aşa de puternic respiră această convingere din vorba şi din fapta lor încât, dacă .am căuta o imagine plastică pentru a o figura, nu s’air ivi una mai potrivită decât aceea a ctitorilor de lăcaşuri sfinte. Precum ctitorul ridică în palmă chivotul bisericii ofrandă către nevăzutul Dumnezeu, aşa aim putea zugrăvi pe voievod oferindu-şi poporul, adică puterea statului, spre slava Mântuitorului. Am rostit nu 179 © BCU odată convingerea că istoria noastră veche rămâne ca o carte eu şapte peceţi, dacă n’o considerăm sub unghiul adevărat, care e>cel creştin ortodox. Se poate vorbi de o istorie politică sau diplomatică, de o istorie militară, de una economică sau culturală, dar nu se poate vorbi aparte de o istorie religioasă a Românilor, penbrucă toată viaţa veacurilor strămoşeşti e străbătută de suflul ideii ortodoxe. Dacă există popoare care ştiu să folosească ou abilitate religia în slujba naţiunii sau a statului, Românii nu fac parte din această categorie. In concepţia noastră voievodală, nu religia e pusă în slujba naţiunii sau a statului, ei statul şi naţiunea sunt puse în serviciul credinţei religioase. Fireşte, ne dăm seama că nu e uşor să înţelegem acest adevăr esenţial al istoriei româneşti cu mentalitatea, pe care o avem azi. Strămoşii noştri nu judecau naţionalismul la fel ou noi. Pentru ei, — să spunem cuvântul potrivit, — naţionalismul era o funcţiune a Bisericii ecumenice, adică a în-tregei lumi ortodoxe. Să nu uităm că ţările româneşti s’au ridicat în amurgul tragic al imperiului bizantin, care murea sub loviturile violente ale forţei mahomedane. Prăbuşirea lui a zguduit până în temelii toată suflarea răsăriteană şi nimeni nu voia să creadă că această tristeţe n’avea să aibă cât de curând un sfârşit. La Ierusalim, Sfântul Mormânt zăcea sub stăpânire musulmană; la Constantinopol, Sfânta Sofia, fala artistică a creştinătăţii, era pângărită şi prefăcută în moschee. Pentru sensibilitatea ortodoxă a epocei, aceste orori pricinuiau suferinţi morale de neîndural. In acest timp, forţa mahomedană ameninţa ca o furtună cerul Europei. Primejdia păgână aţâţa mereu amintirea cruciadelor în inimile oamenilor. Lupta necesară împotriva Semilunii însemna totdeodată solidaritatea spirituală cu Bizanţul ecumenic. In această atmosferă s’au ridicat ţările româneşti şi ea îşi 'imprimă pentru veacuri pecetea caracteristică asupra istoriei noastre. Nu e simplu capriciu de modă faptul că întâiul mare voievod al Românilor ne-a rămas pe zidul dela Cozia în chip de cruciat. Ilnsuşi duhul iniţial al istoriei noastre se afirmă pe Câmpia Mierlei în Serbia şi la Nicopole în Bulgaria ca un duh cruciat, în slujba idealurilor ecumenice. Astfel se va repercuta din veac în veac. Bulgaria şi Serbia au avut soarta Bizanţului, iar noi am rămas câteva secole singura nădejde şi singurul refugiu al lumii ortodoxe, cotropite de păgâni. Ce sublimă conştiinţă creştină a dovedit în acea vreme neamul acesta în frunte cu voievozii şi ierarhii lui. Pământ bogat încât să hrănească singur câteva popoare şi suflet generos ca însuşi duhul sfintei Evanghelii. Misiunea, pe care ne-a dat-o Dumnezeu în istorie a fost aceea de a ne dărui unor cauze, ce depăşeau orice egoism naţional, fie el oricât de îndreptăţit. La curtea Domnilor noştri, ierarhi înalţi din tot Răsăritul, teologi învăţaţi, artişti şi călugări veneau nu numai pentru a culege imensa milostenie românească, ce s’a răspândit pe trei continente, — în Europa sudestică, în Africa şi în Asia Minoră, — dar întreţineau, viu necontenit, spiritul ecumenic şi mijloceau apropieri diplomatice în vederea cruciadelor, idee la care niciodată nu s’a renunţat. Rusia s’a ridicat ca protectoare a ortodoxiei abia la sfârşitul veacului al XVIII-lea, dar noi încă din cel al XlV-lea am fost azilul şi pavăza năzuinţelor ecumenice. Se poate spune că în toaltă această vreme ţările noastre au fost pentru ortodoxie pământul făgăduinţei. Acesta a fost modul de a gândi şi de a lucra specific românesc. N’a existat voievod vrednic de numele său, care să nu-şi fi desfăşurat strădaniile pe planul spiritual al Bisericii răsăritene. Pomelnicul acestor fapte de milostenie, de cultură duhovnicească şi de arme e nenumărat şi e ceva care nu seamănă cu contribuţia niciunei alte ţări din Europa. Ceeace ne interesează acum însă e .spiritul din care au izvorît aceste fapte, ce ne par astăzi de necrezut. 180 © BCU Cluj. Se poate ca unii dintre voievozi să fi aspirat la cucerirea Constantinopolului şi Ia titlul personal de bazileu, după iouni năzuiseră mai înainte ţarii bulgari sau despoţii sârbi. E cazul lui Şerban Cantacuzino, al lui Vasile Lupu şi-al altora. Dar e incontestabil că întreaga creştinătate căzută sub Turci voi să vadă în voievozii români basilei în perspectiva speranţei. Şi dacă lucrul nu s’a întâmplat, se datoreşte numai disproporţiei de forţă dintre noi şi imperiul otoman. Oricum însă, dincolo de orice ambiţie deşartă, gândul că ei moştenesc Bizanţul în sarcinile grele faţă de creştinătate defineşte mentalitatea voievodală şi determină marile fapte ale istoriei noastre. Românii se simţeau parte integrantă din lumea răsăriteană şi, pentru ajutorarea ei cu spada, nu căutau la deosebirile confesionale dintre creştini, când era vorba de închegat o alianţă împotriva Turcilor. Apelurile la puterile catolice sunt frecvente. Dar aici e o mare deosebire între voievozii noştri şi ultimii împăraţi bizantini. Pe când aceia cereau ajutorul papal oferind în schimb unirea cu Roma, voievozii noştri propun alianţe pe temeiuri cu totul altele şi cu respectul dela sine înţeles al credinţei fiecăruia. In faţa păgânătăţii musulmane suntem cu toţii creştini şi avem datoria Să apărăm ceeace ne este sacru în comun. Această atitudine o reprezintă ca nimeni altul Ştefan cel Mare, pe care contimporanii îl numesc „eroul secolului1' şi despre care cronicarul polon Dlugosz spune: „După părerea mea el este cel mai vrednic să i. se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător împotriva Turcilor11. Ştefan, care ştia că numai o cruciadă europeană ar fi putuit să zdrobească definitiv pe Turci, apelează la toţi principii creştini în acest sens, cu care prilej el defineşte misiunea Moldovei ca „poartă a creştinătăţii11. Ajutorul catolic, fireşte, nu vine. Papa el însuşi îl felicită pentru victoriile ce i-au dus faima în toată Europa, dar Vaticanul nu va uita să-şi contimde propaganda printre Români. Fără niciun fel de 'trufie .trebuie subliniat că adevărata înţelegere superioară, desinteresată, a cauzei creştine o găsim aici, în înţelepciunea românească, în această blândă îngăduială a oricărui chip de a se închina lui Hristos, cu condiţia ca felul nostru propriu să fie respectat de ceilalţi. Poate şi mai reprezentativ decât Ştefan cel Mare e, în această privinţă, Mihai Viteazul. El, care era spaima Turcilor, izbuteşte să realizeze o alianţă cu catolicii, care avea să-i fie fatală, dar o alianţă nu pentru a-şi sluji ambiţiile personale, ci marea cauză ecumenică. In apelul către Poloni ni se descopere gândul său întreg: „Sunteţi datori pentru numele Domnului nostru Iisus Hristois, — le scrie, — să ne ajutaţi şi să veniţi pentru mântuirea creştinătăţii11. El singur cu ţara lui ştia mai bine ca oricine să ,se descurce faţă de Turci, dar ideea pentru care se înflăcăra giganticul atlet al lui Hristos depăşea eu mult marginile românismului Funcţiunea creştină a acestui românism prezentă în mintea tuturor voievozilor, de nicăieri nu iese mai limpede, mai categorică şi mai impunătoare decât din această sublimă mărturisire a lui Mihai Vodă: „Eu n’am avut dela Turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceeace am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu oe se întâmplă în fiecare zi cu bieţii creştini. M’am .apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregei lumi creştine11. Rare ori a răsunat în auzul veacurilor un cuvânt mai lipsit de orice emfază şi mai greu de hotărârea sacrificiului. E în această mărturisire o adâncă şi nobilă durere, o compătimire frăţească pentru creştinii Orientului, martirizaţi de păgâni; e un . impuls de a-i ajuta eu orice preţ; e o lipsă de ambiţie personală şi un desinteres naţional absolut; e o modestie exemplară în cântărirea disproporţiei de forţe dintre săraca lui ţară mică şi imperiul otoman; şi e totuşi o deriziune de sacrificiu eroică şi o încredere neclintită că din această puţinătate românească va face scutul întregei creştinătăţi. De unde oare această putere supraomenească în atitudinea voievodului? De unde acest flux spiritual ce se ridică în el şi-d dilată voinţa pentru fapte, despre care ştia limpede şi sigur că-i depăşesc mijloacele? Căci nu e vorba aici de o atitudine platonică, de o dorinţă evaporată ,în zona ideală a posibilităţilor. Cel care ise rosteşte e Mihai Viteazul, în personalitatea căruia ideea şi acţiunea sunt ea focul şi lumina lui. E oare o simplă floare retorică să spunem că această uriaşă creştere sufletească a eroului nu e altceva decât vântul harului divin, care suflă şi lucrează în credinţa şi în evlavia lui, care întăreşte pe cei islabi şi înnalţă pe cei smeriţi ? Noi îndrăznim să vedem în mărturisirea lui Mihai Vodă însăşi esenţa istoriei româneşti. Nu e nevoie să aducem faptele şi cuvintele marilor noştri voievozi ca să demonstrăm evidenţa că au gândit şi au acţionat la fel cu dânsul, fiecare în domeniul ce i-a stat la îndemână, dar toţi stăpâniţi de ideea că ţara lor e o funcţiune a comunităţii ecumenice. Românismul nu s’a închircit în egoism şi pofta sălbatică de stăpânire nu i-a crispat faţa către vecini. El s’a desvoltat dela început pe planul unei idei universale şi a crescut ca un capac, a cărui tulpină ocupă numai o palmă de pământ, dar a cărui coroană ide ramuri se resfiră pe o mare întindere în văzduh. Puţini am fost la număr şi afară de aceasta, fărâmiţaţi în state deosebite, dar când privim contribuţiile no.asitre ,1a viaţa istorică, răspândite pe largi suprafeţe ide lume şi pe lungi durate de timp, ele ne ipar inexplicabile din pundt ide vedere pur omenesc. Căci nu e lucru pur ommesc isă te jertfeşti necontenit pentru o cauză care nu e numai a ta, şi nu e în ordinea egoismului naţional să împărţi averile ţării cu nemiluita pentru a sprijini nenorociţi, chiar când aceştia suinlt de o credinţă cu tine. In ansamblul ei, istoria, românească ne înfăţişează un mare spor de fapte, ce se revarsă generos peste orice margini ale intereselor existenţei proprii. Dacă am compara-o cu viaţa altor popoare, oare nu-ţi oferă măcar o floare fără plată, relieful acestei contribuţii gratuite is’air adânci şi mai izbitor. .Metoda comparaţiei ne-ar sluji să înfirângem acea dificultate, de care vorbiaim la început, de a descifra semnele unei transfigurări de ordin spiritual în existenţa românească. Dar faptele, la care ne referim, le socotim prezente în memoria tuturor şi e un lucru evident că natura lor e în contradicţie cu aspra lege a egoismului naţional. Personalitatea neamului nostru se arată .astfel ca un fenomen de revărsare din sine însăşi, ica o expansiune dincolo de limitele obişnuite, ca o dilatare de proporţii bogate în semnificaţie morală. Acest fenomen de generositate, rămasă proverbială în lumea Răsăritului, nu se poate lămuri decât prin .aluatul creştin care a dospit fiinţa românească încă din albia copilăriei sale. Desvoltarea istorică a acestei personalităţi sporeşte sub imperiul conştiinţei ecumenice, care .încadrează românismul prin toate contribuţiile lui culminante şi caracteristice Moralmente o personalitate creşte pe măsura idealului de viaţă pe care şi l-a pus înainte. Miracolul istoriei noastre e că noi am crescut şi ne-am definit ca Români Itocmai prin ceeace is’ar părea că am pierdut în beneficiul semenilor noştri. Trecând peste scăzămintele şi peste cruzimile inerente oricărei vieţi politice, când citim paginile trecutului, >avem ide cale mai multe ori impresia că istoria noastră e o Evanghelie trăită în sacrificiu, în martiragii şi în dăruiri. Dar ce lucru e mai bun pe pământul acesta al crimelor fratricide decât a trăi eu toată existenţa unui neam Evanghelia, întrupând cuvântul Domnului în fapte, care să poarte virgula de foc ia slavei sâle ? Ca flacăra pâlpâind pe comorile ascunse în adânc, din sufletul istoriei noastre străbate rumeneala unui har ceresc ce înfrumuseţează faţa românismului. Revărsarea lui în eroism şi milostenie depăşind măsura umanului, tocmai în politică unde de regulă omul ,se arată mai crâncen şi mai hain, 182 © BCU Cluj nu poate fi decât efectul acelei colaborări teandriee, prin care se transfigurează na-ttura existenţei pământeşti. * * * Doctrina creştină e una şi aceeaşi din veac şi până în veac. Dar popoarele, care se apropie de ea, se desvoltă în chip deosebit după dominanta temperamentului etnic al fiecăruia. In lumina soarelui grâul creşte ca grâu, iar strugurii ca struguri. Sunt popoare cu temperament apostolic, care realizează creştinismul convertind pe alţii. Sunt popoare cu temperament mistic, care îl realizează în contemplaţiile marilor singuratici. Sunt popoare cu spirit critic, care îl cugetă filosofic, alterându-1 de multe ori. Sunt popoare cu geniu artistic, care îl preamăresc în strălucitoarele minuni ale frumuseţii. Noi Românii suntem un popor, care am trăit creştinismul în generosi-tatea eroismului şi a milosteniei. Creştinismul e universal în revelaţie, dar devine naţional după modul dominant al temperamentului etnic, care îl realizează. Acest adevăr atestat de realitatea istorică, concordă pe de o parte cu legea naturală a varietăţilor făpturii, iar pe de alta cu doctrina revelată a harului, care lucrează în chipuri nesfârşite, corespunzător modurilor naturale, dela făptură la făptură. Legea constantă a perfecţiunii creştine e să te realizezi în Hristos potrivit posibilităţilor maxime, sădite în natura-<ţi proprie. Filosofii, cari privesc lucrurile acestea din afară şi schematizează în conceptele deşarte ale antinomiei universalul creştin şi particularul etnic, ignoră această minunată plasticitate harică, rânduită de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de dragostea lui pentru fiecare făptură în parte. Lucian Blaga, care, cu 'toaită strălucirea inteligenţii sale, ,a trecut prin teologie ca mantaua impermialbilă prin ploaie, cade şi el victimă acestei schematizări filosofice când încearcă să excludă ortodoxia din specificul existenţei româneşti. Ortodoxia e dată pentru toată lumea, dar poporul nostru s’a realizat în lumina ei, cu conlucrarea Celui de Sus, specificându-se faţă de alte popoare, chiar de aceeaşi credinţă, prin desvoltarea maximă a acelei trăsături fundamentale a naturii sale etnice, care e generositatea eroismului şi a milosteniei. Nu ştim şi nici nu am putea să ştim vreodată ce-a fost şi ce-ar fi putut isă fie această calitate a sufletului românesc în fără de creştinism, pentru simplul motiv că n’o cunoaştem decât în forma transfigurată de flacăra evlaviei ortodoxe. In realitatea dată a existenţei româneşti, a deosebi etnicul de elementul religios nu e decât o operaţie presumţioasă şi artificială a imaginaţiei filosofice, fără corespondent în viaţă. Sunt astăzi o sumă de doctrinari germani cari, în năzuinţa de a-şi lămuri rasa ca atare, îi caută însuşirile originare cu veacuri în urmă, la triburile drudidioe dinainte de creştinism şi, pentru a obţine un ispecifie rasial „pur“, definesc aceste însuşiri în opoziţie cu creştinismul. Oare filosof al nostru are la îndemână o epocă de păgânism românesc, pe baza căreia să ne poată vorbi serios şi verosimil de un specific etnic separat de ortodoxie? Cum o asemenea epocă nu există, ne rămâne doar să vagabondăm în utopia unor concepte filosofice, pentru a ne croi cu orice preţ o atitudine bizară, cu iluzia că gândim nemaipomenit de original! Strămoşii noştri, e adevărat, n’au gândit creştinismul, ci l-au trăit, căci în ochii lor creştinismul e principiu de viaţă, iar nu cadavru filosofic .pentru disecţiile judecăţii critice. Iar a trăi creştinismul e eeeace primează peste toate elucubraţiile cugetării omeneşti. Din trecutul nostru nu cunoaştem niciun caz când un Român să se fi simţit nenorocit că l-ar fi sufocat metafizica ortodoxă şi l-ar fi stăvilit să cugete personal. Dar închipuiţi-vă că diavolul l-ar fi împuns pe vreunul în ereer să plăsmuiască 183 © BCU el o metafizică superioară celei ortodoxe. Inohipuiţi-vă că acesta ar fi venit şi ar fi zis: Dumnezeul părinţilor noştri nu e bun; să vă fac eu alt Dumnezeu după chipul şi asemănarea mea. închipui ţi-vă că genialul filosof ar fi proiectat în tărie o caricatură de Dumnezeu care, eăindu-se prea târziu că a zidit oameni rivali ou dânsul, ar pândi din poarta cerului cu bâta censurii transcendente în mână, gata să pocnească la mir pe oricine s’ar încumeta să-i ia locul. Chiar dacă metafizicianul nostru ar fi fost convins că această caricatură e o filosofic specific etnică, fiindcă e originală ca o trăsnaie şi e gândită ide un Român, ce virtuţi nobile, mă rog, s’ar fi putut desvolta în sufletul acestui neam din exemplul acelui monstru transcendent? Numai imaginân-du-ne posibilitatea unei astfel de metafizici, ne declarăm fericiţi că poporul nostru a avut bunul simţ să îmbrăţişeze total concepţia ortodoxă despre lume şi viaţă, fără trufia naivă de-a face concurenţă filosofică !lui Dumnezeu. Dacă pe vremuri cugetarea omenească se străduia să descopere principiile de temelie ale existenţii, în virtutea cărora să formuleze înţelepciunea practică a vieţii, astăzi filosofia decade la rolul unui costum individual, croit cu atât mai bizar cu cât posesorul lui ţine să pară mai original. Pentru onoarea poporului nostru, catedrala dela Argeş sau Trei Ierarhi dela Iaşi, ■în'a căror armonie se răsfrânge prea înalta frumuseţe cerească, valorează de mii de ori mai mult decât duzini de astfel de sisteme filosofice, din care nobleţea cugetării şi generositatea spirituală lipsesc, distruse de stârpiciunea individualismului orgolios. \ Ne trebuie neapărat o filosofic românească? Dece? Numai ca să ne luăm la întrecere cu alte neamuri, care poartă într’adevăr cununa geniului speculativ? Există la noi eonvingerea că suntem rămaşi în urmă faţă de anumite forme de cultură, create de alţii. Dar uităm prea uşor că sunt neamuri, pe care le invidiem pentru cultura lor, ’ şi care nîau creat nici pe dqparte formele de spiritualitate de care a dat dovadă românismul. Nu suntem înnapoiaţi, cum ne credem, şi nu ştiu dacă suntem prin ceva superiori altora, dar ceeace trebuie să înţelegem e că suntem altceva decât ceilalţi, judecând după natura suif latului nostru şi după contribuţia lui în lume. Lucian Blaga preconizează o metafizică românească elaborată din superstiţiile folkloristice, din mi-'turile indiene şi din ereziile creştine, toate elemente antiortodoxe. Dar aceasta n’ar fi decât o metafizică a babelor vrăjitoare sau un galimatias crişnamurtic, cum e teo-sofia. Criteriul, pe care îl stabileşte dânsul pentru o filosofie românească, e prea simplu şi prea insuficient. Căci nu ajunge să ai o identitate etnică şi să emiţi o năsbâtie, pentru a face filosofie autohtonă. O filosofie românească trebuie să fie cât de cât reprezentativă măcar pentru o lăture a sufletului românesc. Negel e filosof reprezentativ german prin idealismul său absolut; Kani e filosof reprezentativ german prin formula imperativului categoric al datoriei morale, idee ce corespunde disciplinei native a poporului german ; Nietzsche e filosof reprezentativ german nu prin anti-efeştinismul său. ci prin teoria voinţei de putere, în care se recunosc conaţionalii săi. Aşa sunt văzuţi doară aceşti cugetători în propria lor ţară ! Ideea originală rămâne o simplă euriositate intelectuală dacă nu proiectează o rază de lumină asupra unor însuşiri fundamentale din sufletul naţional. Cu adâncă părere de rău treibuie să spunem că nu vedem nicio afinitate între metafizica poporului român şi ideea aşa de originală a Marelui Anonim, biet satrap al cerului speculativ, îngrozit că pigmeii din lume ar putea să-i usurpe tronul! Cei câţiva snobi din viaţa intelectuală se pot entusiasma de asemenea idei originale, dar snobul e un izolat1, osândit să dispară în marea moartă a sterilităţii Până când geniului românesc îi va fi dat să se ridice pe culmile speculaţiei pentru a făuri o imagine a transcendenţei cu aderenţe în spiritul nostru, ne mulţumim cu munca rodnică ,a noii pleiade de istorici cari, încăl- 184 ........... ..................BCU ziţi de viziunea largă a trecutului, ridică in-lumină din ce în ce mai clară spiritualitatea creştină a poporului nostru. Istoria e viaţa conştientă a neamului şi fenomenele ei de eroisnî şi milostenie, în care sufletul colectiv se umflă ea oceanul în flux, peste marginile obişnuite, ne vorbesc numai de aderenţe ortodoxe, care au înnobilat faţa românismului; Ce putere are metafizica Bisericii, această metafizică ortodoxă, condamnată la moarte de filosofii cari râvnesc o faimă de anticrişti, ne-o apune noua încordare a poporului român, ridicat iarăşi să-şi apere fiinţa în numele lud Dumnezeu. In jurul nostru .s’a desfiinţat Cehoslovacia. In jurul nostru s’a dărâmat Jugoslavia. Avem interese naţionale şi într’o parte şi în cealaltă Şi totuşi, cavalerismul, stânjeneala morală şi compătimirea rne-au impus o rezervă, ce nu seamănă cu a niciunui alt popor, izvorâtă din adâncul inimii noastre creştine. Noi Românii nu adulmecăm beneficiile, ce n’au fost îmihroibanate de sudoarea sângelui, dar ne găsim totdeauna unde sacrificiile cele mai grele s’aduc pentru un pic de dreptate in această lume, Precum odinioară ne-am ivit în largul ecumenic cu Mircea cel Bătrân, în cruciada contra mahomedanismului, tot aşa luptăm azi încordaţi în cruciada europeană împotriva păgânismului sovietic. E destinul nostru dela Dumnezeu ca dreptatea, după care însetează acest popor, să n’o cucerim în numele egoismului şi al orgoliului naţional, ci în numele jertfelor aduse pentru sfintele idealuri ale lumii creştine. Ne-am regăsit ca Români, pierzându-ne din toată inima în marea cauză a tuturor. Ne-am înnălţat ca Români, încovoindu-ne sub povara isemenilor noştri. Această săracă ţară mică, după cum o mumia cu mişcătoare gingăşie giganticul atlet al lui Hristos, Mihai Vodă, in’a pierit, ci s’a ridicat din veac în veac, ca din treaptă în treaptă, fiindcă a ştiut să facă din voinţa ei săgeată în arcul voinţei lui Dumnezeu. " , 185 © BCU Cluj L A R Â N G U DE RADU GYR Sborul sur de vultur şi de gae dă târcoale numai prin zănoage. Muchiile — linse de burhae — duc pe ceafă bolţile oloage. Silexul şi-a’ntins grumajii ţepeni, pândă încordată peste zile. Spâni, fără tulee verzi de jnepeni, tac pereţii asprelor coştile. Stânci şi râpe, muchii şi gurgue, aprige şi neclintite-s toate. Dintre gresii nici-un duh nu sue, nici-un svâcnet în eternitate. Dincolo de geamăt şi de viaţă, piscul nu vibrează, nu tresare, crâncen în tăcerea lui semeaţă, sterp în minerala nepăsare. Lespezile crestelor, cu nituri şi le-a prins de veşnicia cruntă, şi’ncleştat în gresii şi garnituri dârz, dumnezeirea o înfruntă... 186 Dar când prind furtunile să fiarbă, vântul părângean din neguri groase muşcă şi izbeşte piatra oarbă cu berbeci de fier şi cu baroase. Ploile rup cremenea în ghiare şi scobesc, cu pliscuri lungi, în stană. Cresc puhoaele — flămânde fiare — hălci de stânci înfulecând din goană. Fulgerul în gresii răni despică şi, din văi, în clocotul urgiei, crunt, sălbatec, vaet se ridică, scârţâe ţâţânele veciei. Muntele se clatină. Pătrunsă, piatra se descheie’ndurerată. O imensă inimă ascunsă în granit purcede greu să bată. Şi trufaşul care’nghite anii şi cu Dumnezeu stă faţă’n faţă, din adânc icnindu-şi bolovanii, sângeră şi geme ca o viaţă. VISUL ALB, VISUL PUR DE . PETRU 10NESCU Vis iailb, vis pur, înfiorată şoapta sfâşiind tăcerea, Flacără fără astâmpăr, fără pace, . Vas în care ai picurat dulcele şi fierea, Gură de rai şi de iad ! Auzi cum tace Adâncul cerurilor noastre, fără murmur ? M’am suit pe stânci, spre stele .... Să te iau vis alb, să te fur Alături de mine, cu mine, în zări, în azur, Sub cer de ismoală, în hore de iele. Vis alb, vis pur !' Prăpastie ţi-erau ochii şi cer. Zâmbetul, pleoapă peste veşnicie, Pasul tău, cântec prin lume, stingher, Nimănui cunoscut, doar mie. Mâinile tale, cuiburi mici de lumină, Dăruiau sorb însetatului, iară. Gura, sălbatecă floare senină, Tremura, oarbă flacără A. pară. Zâmbetul tău, lacrimă tristă, târzie, Sălbatecă fărâmă de viaţa fu. Cântul ochilor — sfinx — murmurul gurii, Minciună scrâşnită în iureşul urii., Ia-le cu tine’n uitare, le du. Doar visul pur, prag alb, neatins, de rai, Nimănui, nimănui să nu-1 dai. ■ Beznă, acum, peste visul alb, visul pur... Arcuşul durerii a iscat plânsul. Coardele au ţipat, rupte, aspru şi dur... Visul alb, visul pur, stânsul! 188 © BCU Cluj P Ă G Â NUL DE VICTOR PAPILIAN ; ^ Când isprăvnicelul deschise uşa, boierul Udrişte nunşi clinti privirea nici cât vârful acului. -Căta cu ochi sclipiţi şi faţa turbată la o caute mare întinsă pe masa-i de brad, carte aibă, scrisă -neagră, cu slove mărunte, încâlcite şi încălecate ea melcii, dar încheiată domneşte eu patru p-ecetii de culoarea cârmâzului. Isprăvnicelul. rămase ’ lângă uşă, drept ea sfoara zidarului. Doar îşi cunoştea (stăpânul! Anevoie să-i fii pe plac! Trebuia să-i prinzi gândul din s-bor ea eretele, eând poruncea o vorbă, tu să înţelegi două, iar la -mânie nu-i păsa nici de lege. nici -de păcat şi deodată i se năzărea că nu ştiu cum, dar gâtul Rumânului s’a înălţat prea sus din umeri. Şi cum îl războia pe isprăvmicel râvna cea peste ifire! Nu-1 răbda pământul de câtă grabă îi alerga prin picioare, în piept sufletul şi-l simţea întors ca arcul şi se zdrobea şi se frământa stând locului, mai rău decât l-ai fi muncit la coasă. Afară aştepta ştafeta dela Crai-ova şi dacă nu nimerea să-şi vestească stăpânul la timp de potrivă, Udrişte iar se scula asupră-i eu mare gâlceavă şi puteai tu să fii curat la suflet Ca -cerul nevinovat, -că nu scăpai de necinste, ba şi mai rău, poate te punea la pământ să te umfle cu pumnii s-au să te joace cu cizmele şi Doamne, Doamne... avea -braţul ci-o-c-an şi piciorul butuc. — Ispravnioe, aflat-ai -ceva de cartea asta -domnească? Din obişnuinţă -omul ridică privirea spre colţarul din dreapt-a. Acolo pe vremuri şe găsea ştergar sfinţit cu icoane -şi candele. Dar de când Udrişte înapoiat din bătaie das-e foc bisericii, alungase din casă toate sfintele scule. — Ce-i ispravniee, ţi s’au prăsit gărgăunii în urechi, de n’auzi? Atunci omul rupse vorba din greu, parcă zmulgân-d-o cu dinţii. ' — Părintele Răd-ueu... Boierul Udrişte nu se înfurie, cum s’ar fi -cuvenit la aşa arătare, ci prinse a râde pitulat -dintr’un ochiu şi o mustaţă. Inima slugii, gata să plesnească în piept-, se desumflă -ca foalele fierarului. Doar pe el îl nimerise părintele Răducu cu înscrisul, lui îi spusese viclean omul sfânt: „pune, ispravniee, cârtea asta pe masa boierului11... i$9 © BCU şi el de, ea omul fără ştiinţa slovei, dar icuviincios la cele bisericeşti, îl .ascultase, cu credinţa bună că a ifosit învrednicit 1a mână fie ide ;o jalbă, ifie de un zapis de ispaşă şi nu de o poruncă domnească. Diar acum boerul prinse a râde mai făţiş. — Va ,să zică părintele Răduou e unealta domniei... Şi dintr’odată rotindu-şi glasul: —• Ştii /tu, mă Bărbiile, ce scrie aici? Abia acum logofătul îşi slobozi picioarele mai în voie şi obrazul şi-l simţi mai mângâiat. — Nu ştiu, mărite stăpâne, că nu cunosc nici slovă, nici lăţime... — Ascultă, mă, şi te cruceşte. Isprâvnicelul nu se dumirea! Oare întâmplarea ce venea asupră-le, va să fi fost atât de pricinoaisă încât să schimbe orânduiala de datină a casei. Boierul părea să scoată zăbalele din gura slugii. îşi făcea milostenie într’atât lincât isă-1 împărtăşească de cuprinsul cărţii domneşti? Şi isprâvnicelul îşi plecă urechea, parcă tsă nu piardă un cuvinţel din cele auzite. — „Intraceea Domnia mea am cercetat despre lege şi am judecat după dreptate şi am găsit Domnia mea de adevărat, că Udrişte Jitianu căpitanul, fără cale şi omenie au împresurat pământul moşnenilor cireşeni, l-au încutrupit şi i-au rumânit pre ei...“ Boierul se opri din cetit şi ochii lui erau numai ţepi, ea .dinţii sitrâpeziţi. Atunci logofătul găsi de bine să îndrăznească: — Vai, înălţate stăpâne... Dar boierul îi curmă vorba, Acum ântregu-i chip surâdea a bazmă. — Auzi, mă Bairbuile, mă şi blestemă... Şi purcese a ceti la fel, fără a căuta să-şi înfrângă bazna. — Blestem pe cel ce va nesocoti această carte a mea... ca Domnul Dumnezeu să-i sdrobească trupul cu toată bătaia bubii ale .rele, şi sufletul să-i fie .afurisit în veacul ce va să vină, de cei 318 părinţi din Nichela şi să aibă petrecere veşnică numai cu Iuda şi cu Arie... Boierul se ridică din scaun şi înfigânduHse bine lin picioare ica în scări, îşi înălţă trupul şi deodată toată odaia se puse ;în cutremur. Era îmbrăcat .ca de bătaie, în abaie turcească de mătase roşie, cu ciucuri şi galoane de fir aurit în pantaloni de piele şi cizme ungureşti. — Domn .e ăsta, care blestemă ca muierile...? Ilşprăvnicelul Iii răspunse ca în ison, cum ştia că-i face pe plac. - — Ehe! Unu .a fost Domnul Mihai... Unu într’o .mie... Udrişte ridică de pe masă cartea domnească, se uită la ea câtva timp cu dispreţ şi iute, ea într’o încăerare de războiu, o sfârtecă bucăţi, bucăţele, iar rămăşiţele le aruncă la pământ. — Na, ia cartea idomnească şi duo popii... Isprâvnicelul se .aplecă pe jos şi ridică toate bucăţelele. Acum găsi prilej potrivit să dea drumul şi ofului său. Afară a venit ştafeta dela Graiova... a născut, uite luna deatunci, jupâneasa Marina, cumnata Măriei Tale. ’ Dar Udrişte nu se zăticni. 190 © BCU — Să-uni fie roibul da scară... Plec la Cireşeni. — Roibul e înşeuat. — Şi acuim du-te... * * * Când Udrişte dete să încalece, văzu ştafeta la scara culei. In timp ce săria peste şea, el întrebă peste umăr: — Ce-a făcut oumnată-mea? — O fată. Udrişte strânse uşurel din pulpe. Semn de plecare. Calul >se înfieră din tot trupul, îşi lungi gâtul, apoi îşi înălţă capul, gata să-şi ia sborul, dar Udrişte îl ţinu locului, tot idin pulpe şi nu din zăbală. — Şi frate-meu ce zice? — Râde de bucurie toată ziua — Milogul, făcu Udrişte... Calul era nerăbdător. Sforăia, se învârtea locului cu coarna fâlfăind şi nările adulmecând în vânt. — Nici de aista nu fu bun.., să facă un copil... Pentru astă ispravă, nu trebuia să-şi ia muiere din ţara ungurească. Şi slobozi frâul. Calul se întinse ea iepurele şi iepureşte o luă la goană. . * * — Mă frate-meu, cumplit om şi stăpânu tău, se minună ştafeta, privind la negura de fum răscolită de fuga calului în drumul Cireşenilor. — Asta aşa e... parcă l-ar fi făcut mumă-sa cu un haiduc .. — Al nostru e dimpotrivă blajin... pânea lui Dumnezeu. — De aia Udrişte n’are ochi să-l vadă... Şi schimbând vorba: * — Dar vin cu mine în odaie. Om cinsti câte-o gură ide rachiu... Amândoi oamenii ocoliră curtea cea mare, o luară pe lângă metereze şi ajungând la poarta de fier, o cârmiră, către cunie şi se băgară în odaia isprăvniceluilui. Aci gazda scoase din laviţă plosca cu rachiu şi desprinse (din grinda podului o talpă de slănină. — Şi cum vei auzi, mă frate-meu, începu isprăvnicelul, în timip ce cu briceagul tăia felii de slănină pe capacul laviţei, toată lumea îi zice pe la noi „păgânul", de când a dat foc bisericii... — Ce spui, ise sperie omul Craiovei, a dat foc bisericii? — Aşa e! Cum îţi auziră urechile... A dat foc el cu mâna lui. Şi ştergând cu mâneca sumanului plosca la gât, o întinse musafirului. Aista se închină de trei ori, cum se cuvine, apoi trase un gât plin. Bainbu, iisprăvniceM, la rândul lui se închină şi el, măcar că sluj ia la un aşa necredincios şi inu se lăsă imai prejos la lungimea înghiţiturii. După ce ţuica le drese gândul şi le aţâţă foamea, începură a îmbuca pe îndelete şi a se da în taină. — Şi cum s’a petrecut nelegiuirea? — Să vezi frate-meu... Când s’a înapoiat din ţara ungurească... Ştafeta îi tăie vorba. — îmi pare c’a fost cu oastea lui Miihai... i9t © BCU —Asta-i partea lui... că e viteaz Cum nu se mai află... şi eu zic — Doamne iair-tă-mă de păcat — e’a greşit mumă-sa cu un haiduc... — Şi a fost căpitanul lui Mihai? — Căpitanul şi prietenul lui... Isprăvnicelul îşi opri vorba. De afară se pornise scârţăit de care. Omul curţii deschise uşa. Soarele înălţat de o suliţă peste coama munţilor, ridica parcă şi mireaz-ma florilor din straturi şi o gonea ca pe o boare uşoară către casa cuniei. Pe costişe, nişte Rumâni plecau la moara apei, s’aducă piatră din stâncă, să întărească meterezele 'dinspre miazăzi. Ce patimă la boerul ăsta: flori şi piatră! Se închidea în cula lui în piatră, ca într’o cetate domnească! Şi unde era un loc de pripas, iute cu florile! Isprăvnicelul după oe-şi îndeplinise- treaba lui de supraveghere, se întoarse la musafir. — Şi cum îţi spun... întors din ţara ungurească după moartea lui Mihai, pribeag şi călător a căzut aci, la moşia lui, a treia zi de Paşte... Şi erau oamenii, de, ea creştinii,cu toţii în biserică... Şi biserica era umplută, că stau muierile afară... vezi bine, biserica mică; lume potop... Şi când a văzut el asta, pasă-mi-te l-a cuprins nebunia: „Tâlharilor, Domnul Mihai în pământ şi voi umpleţi bisericile ca milogii!... de nu’neap muierile ide .răul vast!.”. Afar’ cu voi, ticăloşilor,.. La luptă, 'nu la milogeală..." Ştafeta îşi opri dumicatul în gură, de înfricoşare. Aşa ceva i se părea d'.n ce,a lume. • ....... ... — Şi popa? Ce-a făcut popa? — Papa isăracul, a încercat să-l potolească: „înălţate stăpâne, să ne temem de Dumnezeu". — Mă popo, eu nu mă tem nici de oameni, nici de dracu, nici de Dumnezeu. Şi luând lumânarea a mare, a pus foc perdelei de pe iconostas... de a fugit popa şi oamenii... Şi el eu sabia în mână, păzea singur focul... până s’a mistuit biserica de tot, de tot... Ştafeta se lovi cu palma când pe un obraz, când pe celălalt, apoi se cruci: — Şi au rămas Rumânii fără biserică? — După.cum vezi! Omul Craiovei rămase câtva timp gânditor. Aşa păgân doar în munţii ăştia întunecaţi ai Gorjului, putea să se mai afle. La ei în Craiova era lumină, voie bună şi veselie, Intr’un târziu, îşi dete eu .părerea. . . — D’aiia nu se lovesc fraţii la fire... - - — N’are ochi să-l vadă pe frate-său! Din milog nu-1 mai scoate... Fiindcă n’a vrut să purceadă în oastea lui Mihai şi a stat ascuns... — Şi ce om bun este... — Şi fiindcă şi-a luat muiere din ţara ungurească. Ştafeta se găsi dator isă facă tocmeală dreaptă. . — E tot creştină de a noastră... nu e liftă străină. , — Da, zice Udrişte, la războiu înapoi, la muiere înainte... Cum vine asta logo- fete?... Iţi iei muierea cu cerşitul, ca milogii... ,— Dar el cum ar vrea? — Nu ştiu... că el n’are muiere cu cununie, ci numai ibovnice... — Ibovnice sau ibovnică, făcu ştafeta închizând şiret un ochiu. Dar isprăvnicelului nu-i era a baznă, când vorbea de stăpânu său. — Mă vere, în fiecare sat are câte două, trei... Şi nu pe ascumselea, ci aşa pe faţă..., în jos, către şes până la Ţânţăreni şi Fratoştiţa, iar în sus până’n stânele mun- l92 • © BCU ţilor. Ştie satu, ştiu bărbaţii, s’au şi pornit icopiii... Are o vorbă: Mă milogilor, să vă fac eu capii, că mă tem cât sunteţi de păcătoşi, aţi da naştere la icăţed... — Mă, ce Rumân... — Da, frate-meu... iîn fiece sat, câte două, trei! Eu tot zic, că mumă-sa a greşit cu un haiduc. * * * iCânid Udrişte ajunse la hotarul Frăsinetului, calul se opri diin a isa oglăsuire. Inainlte se pornea o pantă pripită, apoi locul se întindea prin două culmi de stejăriş, după care lin irotire măreaţă se înălţa hrâul munţilor săltând stâncile goale deasupra brădetului mohorât. Boierul rămase gânditor. Unde avea să meargă? La ora asta îl aştepta şi Oniţa lui Petru Murgu din Cireşeni şi Păuna lui Qheorghe Bobocea din Şoimani. Grea cumpănă! Zadarnic chibzueşti cu creierii, când doru'l nu trage mai mult îhtr’o parte ca’n cealaltă şi nu-i impas mai anevoios decât al gândului care nu poate să te povăţuiască şi nu ştie să temintă. Şi apoi îl ispiteau culmile adunate iîmpotrivă-i Şi ţinutul munţilor, cu luminişuri de cer între piscurile călcate de nori şi zăriştile odihnitoare de [pe podişuri. Galul îşi mişcă gâtul, apoi începu a se frământa pe loc. Semn de nerăhdare. Boierul era însă cu gândul la cele două femei. Amândouă erau de-o-potrivă de frumoase, măcar că Oniţa era bălaie şi firavă cai sulfina din fâneaţă, iar Păuna oacheşă şi tare ca pruna popească. Pe amândouă la fel le îndrăgise eu patimă de vultur şi de piatră. Dar iată că dincolo de curmătura pădurii simţea apa Jiului în-colăeindu-se şi sbătându-se parc’ar fi fost un trup de femeie între braţele ,de piatră ale cheilor stâncoase. Acum la dreaptia ca şi la stânga îl chema dor de vatră mue-rească iar înainte în piept se alese alt dor; :îl cerea prispa munţilor. Dar deodată calul, fără s’asculte de vreo poruncă, se porni singur la drum. Călăreţul slolbozi hăţurile. Calul îi alesese din cele trei pricini, dorul adevărat. Roibul lui nu era nici dobitoc de muncă, nici vită de tăvăleală, ci tovarăş şi prieten! Descălecat îl înţelegea din clipirea ochilor, călare din fiorul pulpelor. Când îi vorbea, şi adesea îi plăcea mai mult să se dea în ,taină cu el decât cu oamenii, calul îşi ascuţea urechile, sau le pleca în .jos parcă să-i prindă şi simţirea de dincolo ide vorbe. Iată că lîl purta acum către ţara dorului lui, către cheile eu iapă, cu piatră şi cu flori, îl purta legănat, să simtă vântuleţul adiind mireasma poienilor şi să audă cântecul sturzului gătit de nuntă. . Ce făptură minunată roibul ăsta! Cuminte la drum, viteaz ia luptă, îmbietor la .dragoste! De aia, pe oameni Udrişte Jitianu îi înfrunta doar eu voilbe de necinste sau se năpustea asupră-le cu pumnul, căci erau milogi, netrebnici şi păcătoşi şi n’avea ochi să-i vadă, dar pe iubitul ilui roib nu-1 vătăma nici cu vârful unghiei, îl povăţuia eu glas de miere şi-l linguşea cu podul palmei, binişor şi mângâiat. Fiindcă în amândoi acelaşi sânge fierbea ide când s’aleseseră fraţi de cruce, în lupta dela Mirăslău. Aceeaşi spadă îi crestase lui fruntea şi roibului creştetul şi când a dat în brânci, a sorbit fără să vrea cu buzele lui sânge de cal şi a văzut calul plin /pe bolti şi pe gură de sânge de voinic. Pe urmă la Turda, când s’a trezit din căzătură, roibul era întins lângă el. Pornise să răzibune pe Domnul răpus, dar la un ipintene de deal, a căzut în dosadă şi a fost tăiat.Poate o fi fost mai bine isă fi murit, să nu mai trăiască o. clipă peste viaţa lui Mihai. Soarta hotărâse altcum. Şi când a prins a mişca, ,a auzit gemete şi suspine de copil. Calul trântit lângă el, plângea ea oamenii. Şi Udriştle a înţeles. Jelea calul nu pe dl, ici :pe măreţul Mihai, şi atunci l’a îmbrăţişat cum se îmbrăţişează un frate şi © BCU laolaltă au plâns... au plâns pe acel fără de care, pe pământ, omul nu se mal teme de Dumnezeu din cer... Udrişte se trezi în vadul Jiului. Cum il purtase de legănat şi cât de iute roibul, nu ca vântul, care, nebun, bate când dela răsărit, când dela miazănoapte, ci ca gândul mai lunecos ca sticla şi mai dulce ca sărutul femeii. — Murgule, Murguţule... numai tu mă crezi, fiindcă numai tu-mi auzi sufletul... Calul se scutură din tot trupul de mulţărnire. Se găseau ei doi în marea singurătate. Şi câtă bogăţie nu se dovedea la fiece clipă! Tremura sufletul ea şi frunza plopilor, spumegau între maluri apele Jiului ea şi năvala dorurilor în piept, îşi înălţau brânduşile gura ea şi femeile, la îmbrăţişarea unei raze strecurate prin sita de piatră şi verdeaţă. Da! Apa, piatra şi floarea... Iată podoabele adevărate... dar podoabele viteazului, nu ale pământului. Mergea calul în voie pe drumul râului şi Udrişte se juca din priviri cu meterezele stâncoase, care când se depărtau lăsând drum larg luncilor, când se strângeau, mai să se închee. Nici ţipenie de om, nici urmă de vită prin pustietatea asta bogată. Satele rămăseseră departe, de stâne nici pomină şi poate doar vreun tâlhar, dar nu să tâlhărească, ci fugărit de poteră să-şi fi făcut pe undeva sălaş. Deodată calul se opri.Inaintea-i dintr’o spărtură de munte se prăvălea sgomotos şuvoiul de apă căruia îi zicea Moara. Se zicea că dracul măcina acolo stânci şi încărca spinările urieşilor. Aci, de partea cealaltă a drumului, gonind alvia râului, se înălţa pe trepte de piatră un dâmb lung şi înalt, ca un scaun domnesc. E scaunul de domnie al diavolului. Aci drumul e îngust să-l propteşti c’o poartă de fier sau cu o dărâmătură de piatră. Pe aci se .porneau la bănie şi apoi la judecata divanului pârâţii cireşeni, pe aci se înapoiau ştafetele viclenite in dosadă. —■ O să le popresc drumul, murgule. Şi dintrodată întoarse hăţurile şi murgul o luă înapoi în mare goană. ♦ ’ * Soarele era la amiaz când boierul ajunse în hotarul Cireşenilor. Şi cârmind binişor, începu să coboare culmea din apus până’n gura ogaşului, apoi tot mai jos, pe drumul olacului din muchea Drăgaicei, .până la fântâna Robotei. Acum dacă ţinea în-grădişul viei, ajungea în păduricea crâng şi apoi numai decât cădea în bătătura casei. Dar când să iese din pădure, boierului îi încremeni sufletul în piept. Pe costişa dina-poia casei, fânul cosit şi făcut porşor. Prin urmare tâlharii de moşneni îşi făcuseră de cap. Boierul intră posomorit în bătătură. Femeia îl Aştepta cu toate că trecuse zăbavă bună de timp, de când fii era obiceiul să vină, îl aştepta cum ştia că-i place stăpânului, rumenită la faţă cu zeamă de rujă şi pe buze cu frunză de corn. Purta o că-măşcioară ide borangic cu înflorături negre şi (la poale cătrinţă de lastră roşie. Boerul intră posomorit în tindă. 11 aştepta femeia cu busuioc şi muşcată la urechi, cum se aşteaptă ibovnicii dragi. La timpul ăsta îl aşteptau poate încă vreo patruzeci de femei, care mai de care, una te săgeta ou privirea, alta te sorbea cu glasul, alta te dobora cu vorba şi nu era una care să nu aibă mreaja ei, care în ochi, care în igând, care în trup... Dar parcă Gniţa le bătea pe toate, avea faţa albă şi rumenită ca aripa lebedei în bătaia soarelui ţi ochii de coloarea stânjenie, de parc’ar fi fost scăldaţi în zeamă de viorele. — Sâru’ mâna stăpâne. Bine că te-ai îndurat... E timp lung de când n’ai descălecat la prispa mea. Şi nu e of mai amarnic decât dorul... El îţi slăbeşte trupul mai rău decât lingoarea, şi sufletul ţi-1 topeşte ca lumânarea ceara... Boierul intră în casă şi se aşeză pe laviţă. Femeia ca sluga cinstită, aştepta în picioare în faţă-i. Se vedea că nu era în voie. O umbră neaigră îi acoperea faţa şi fruntea sta încrestată între sprâncene. — Mă, Oniţo, cine a cosit fânul? - — Ia, oamenii... Şi numai decât femeia schimbă vorba. — Stăpâne oi fi obosit... ţi-o fi foame... Dar Udrişte avea gândul tot la claia ide fân — Cum au îndrăznit ei, fără învoire? Iar femeia găsi răspuns, uite aşa femeieşte: — Ia, oameni nărozi... — Nărozi, nărozi..* dar şi răzvrătiţi... Şi amintindu-şi de cartea domnească: — Tu ştii c’au fost cu jalba la divan... Femeii nu-i era gândul la câmp şi la fân. Cât era de mândru şi de frumos boierul ibovnic ! Să-l deosebeşti dinlttr’o mie de iboeri, ca rânduneaua albă din pâlcul de rân-dunele. Avea la chip piele de jupâniţă, iar în cap ochii îi erau de balaur. Mustaţa îi era scurtă şi răsucită cu vârfuri aşa de subţiri, de parcă îţi gâdilau inima de-a-dreptul şi măcar că purta urmă de rană pe tâmpla dreaptă, fruntea era întinsă ca pe gherghef. — Stăpâne, lasă gândurile potrivnice. Boerul răspunse răstit: — Isprava asta îmi strică tihna dragostei... Femeia se sperie. — Lasă-le focului de clăi, stăpâne... Udrişte parcă se deşteptă. . — Da ! Bine ai zis... Să le las focului,.. Şi înălţându-se în picioare : — Măi Oniţă,- vrei tu să-mvi tihnească -dragostea ? — Vreau stăpâne. — Atunci porunci Uidrişte, ia jăratec -din vatră şi pune foc... Femeia se codi puţin. — Ascultă... Vrei să-mi tihnească dragostea ? Oniţa îşi pironi privirea în -crucea ochilor lui. Nasul îi era -drept, -dar adâncit sub frunte şi acolo se aduna, când era -plin de nerăbdare, o pecetie de întuneric. — Ascultă ce-ţi spun... Du-te şi pune foc porşorului. Şi pecetia întunecată dela rădăcina nasului se strânse şi mai mult. Atunci femeia nu mai stătu la îndoială. Scoase -de după laviţă ghemotoc de trenţe şi-l băgă în vatră. Apoi începu să -sufle ca să-i dea flacără. Boerului >îi creştea inima de bucurie vâzând-o cât e de harnică şi de supusă. Când focul se înteţi, atunci femeia luă cu cleştele şi jăratec aprins şi trenţele în văpaie şi umplu ulcica de pământ, apoi tot din fugă alergă în curte. Initoarsă, -boerul o primi pe pat. Era înegrită de fum şi mirosea a paie încinse. —■ Vino Oniţă. Tu îmi eşti mai dragă -decât toate. Să le spui milogilor de moşneni, că eu i-am pus foc clăii. Şi prinzând-o în braţe : — Vino, acum... Asta-i iubirea care-mi place... Iubirea în tihnă... . * * * Udrişte s’a î-nitors acasă cu alt cuget, fiindcă se cunoaşte cugetul omului după inima lui. Isprăvnicelul şi cu ştafeta îl aşteptau la scară şi cum descălecă, boierul începu a băzni cu ştafeta. 195 © BCU — Mă stăpân-tău îşi mai pierde vremea încrestând furci pentru muieri... — (Ii place, înălţate Doamne, cum i-a plăcut ide copil să lucreze cruciuliţe şi pristene. Nu-i meşter mai iscusit ca Măria sa, să încondeieze ouăle pentru paşti şi să înfloreze colţane pentru icoane... şi acuim lucrează jupânesei Marina o laviţă, cum nu se mai află, pentru adiata copilei. Udrişte îi răspunse cu dispreţ : — Iscusinţă de rudar sau Rumân clăcaş... şi treabă pentru muieri bătrâne.... Aşa să-i spui din parte-mi. • ■ Şi de-te să urce pe scară. . Atunci ştafeta îşi luă inima în dinţi. . înălţate Doamne, ce răspuns să duc la Craiova... Că de Sfântu Ilie se face botezul... ■ Udrişte -cătă la el cu de-a-măruntul, apoi făcu în batjocură : — Ce să cault acolo, în adunătura aia de nevolnici şi de muiero-şi ? Ştafeta crezu că-1 momeşte : . — Vine şi Vodă dela- Bucureşti. . — Vine şi Vodă ? rnârăi boierul. — Da, înălţate Stăpâne. — Atunci o să viu... Şi urcă scara în casă. II. Blestem să fi fost, izd-at sau deochi ? Doar nu era copil sau Rumân prost, să creadă iîn gura ibabel-or sau în plămădirea inimii. Şi itdtluşi Udrişte parc’ar fi băut din apa uitării, aşa i se luase puterea judecăţii. Plecase pe o cale şi nimerise pe alta, gândind isă se arate mai falnic decât era, se vedea rătăcind prin cămările culei din Craiova, sau năuc prin grădina de pe marginea Jiului. El se ştia lup şi se dovedea a fi oaie. Venise să înfrunte pe Domnul ţării, să-i spună făţiş că e nevolnic Domnul ce poate răbda fără pedepsire, moartea viteazului între viteji, Mihai, domnul cel de-a-pururi a;l ţării româneşti şi nu numai că nu i se împotrivise, dar îi vorbise smerit, supus, şi la masă se văzuse ridicând paharul în cinstea şi pentru -sănătatea lui. Se simţea nu numai abătut din calea lui cea dreaptă, dar căzut! Mai căzuse el cândva o dată la Miră-slău, altă dată pe câmpia Turzii... dar -căzut voiniceşte, nu ca acum în faţa unei femei ! Căci dorul care-i -ofticase sufletul, îi otrăvise sângele şi îi insuliţa -făptura până’n dinţi şi sgâr-ciurile urechilor, dela' nevasta frăţâne-său, se t-răge-a ! Zadarnic se mustiră ! Nu-i era de -supărarea bărbatului, fiindcă era milog ! Cu -aşa muiere, tu să-mi stai toată ziua lângă strung, asta-i faptă de rudar, nu de boer. Ii era însă de păcat şi. nu de păcatul popilor, ci de păcatul boieresc, -căci şi păcatul îşi are tacâmul lui, îl faci numai cu unul de seama t-a ! Şi frate-său măcar că folosea -cuţitul şi dalta nu pentru luptă, ci pentru scobirea de scule imuiereşti, se chema că tot are în vinele 1-ui sânge boieresc. Şi mai îi era şi de el! :Cum căzuse într’atât încât să se perpelească de dragul unei muieri ! Pe el îl aşteaptau cu credinţă acasă patruzeci -şi patr-u de ibovnice ! Dar nu era una ca Marina cumnata sa, nici Oniţa, nici Păuna! Pasă-mi-te ursitoarele o plămădiseră din lamura bunătăţilor pământeşti, din piatră, din flori şi din raza soarelui. Era -sora soarelui la păr, fiica muntelui la trup şi oglinda florilor la chip. Şi făcea boierul Udrişte f-apte de om -căzut. Inc-epuse să iscodească. Toată ziua e-r-a în cămara fetiţei, lângă doică. Ufîtă patimă, patimă de -care se ruşina ! Ce-i păsa lui, înainte, de gura lumii! Şi acum voi-a să ştie ce '-crede jupâneaisa Marina deisp-re el. Pe vremuri 196 © BCU simţea cum goneau ochii femc lor după el şi iată că acum -gomia el, ca şi cum ochii şi sufletul său ar fi fost numai aripi şi copite. Şi eeeaoe alflă, nu-i fu pe plac ! Jupâneasa Marina îşi iubea bărbatul şi îi era credincioasă. Şi noaptea îl bântuiau visuri groaznice, se făoea că-şî sugrumă fratele. Apoi se cutremura trezindu-ise. Nu-i era -de fapta frăţească, dar un lucru sfânt avea în suflet, să nu ucidă decât în luptă dreaptă şi de asta nu se putea lepăda nici în vis. Mai bine să-şi taie mâna dreapă din -cot, decât să ucidă fără ilupită ! Milog era frate-său ! Auzi, să ai aşa muiere şi tu să te porţi ca rudarii, meşteşugind eu dalta şi cu briceagul la cruciuliţe -şi mătănii pentru babe. Milog... Dar de ucis, nu-1 pu-tea ucide, fiindcă n’-avea să-l întâmpine vreodată voiniceşte, cu spada în mână. * sfc & Trecuse săptămâna şi Udrişte se găsea tot la Craiova, în cula -de pe malul Jiului. In fiecare seară chibzuia -cu sine, se hotăra după dreptate, iar a doua zi în zo-ri îşi da -seama -că se pripise. Şi Duminecă seara, se hotărî altcum, să chibzuiască şi -c-u tovarăşul său, cu murgul. " Deci -când soarele -coborî către apus, el porunci să i se s-co-ată din grajd -calul. II uitase ibietul de el ! Fiindcă îşi uitase de tot ce-i era drag, d-e voinici-e, de munţi, de florile -căţărate pe stânci, de -când -spârnel de fus se tot învârtea locului în jurul unei femei. Şi când s’a văzut în şea, parcă dintr’o dată s’a simţit alt om. I s’au curăţit ochii de vifor şi s’au luminat până în vârful genel-o-r, iar din faţ-a obrazului a pierit brânca îndoielii. începu să prindă faina nopţii, ca la el în munţi. Inserarea cobora uşor pe cer ca o mângâiere de mână şi altele plesneau ca buzele când sărută. Apele Jiului atât d-e moi, aci la şes, i -se sbăteau ân suflet pline şi zgomotoase ca la el acasă între stâncile dela moara dracului. Şi o boare ţesută din miresme şi din -cântecul grearil-or îi tot* curăţa ochii -atât -d-e împăienjeniţi. Şi deodată un dor nou a 'tresărit.... parcă deopotrivă ş;i în acela-ş timp 'în -cer, în trupul -calului şi în inima lui. D-a ! Ochii nu-1 înşelau. înaintea lui de-a-lungul râului, cumnata sa, ju- ■e cari le impune omului lupta pentru viaţă, voinţa necurmată de a trăi, înnălţarea lui prin credinţa religioasă capătă nimlbul unui act recreativ care-1 face mai bun, mai iubitor şi mai idealist. Omul fiind o fiinţă metafizică (teză confirmată la noi mai ales de d. Profesor I. Petrovici care i-a dat putere de axiomă) şi nevoia lud de a se depărta de concretul banal şi de convenţionalismul cotidian având perzistenţa unui act reflex, urmează că credinţa religioasă este una din cele mai naturale însuşiri ale sufletului omenesc. Ca atare ateismul trebue socotit mai degrabă ca o deviaţie dela mersul normal al vieţii. 209 * © BCU Cluj Mulţi dintre denigratorii religiei au văzut în sentimentul religios o stare morbidă pe care au numit-o teomanie ;sau teopatie. Acestora li se poate .apune raţionamentul ce derivă în mod logic din cele spuse mai sus: ateismul fiind o derogare maladivă dela sensul natural al vieţii sufleteşti, este o anomalie, o stare de psihoză, o demenţă placidă sau furioasă pe care o putem numi foarte bine ateopatie. Prin ateism nu trebuie să înţelegem numai refuzul de a admite existenţa lui Dumnezeu căci în acest caz ar trebui să convenim că un Epicur, un Voltaire, şi alţii cari au combătut şi criticat cu înverşunare Biserica şi slujitorii ei au fost credincioşi numai pentrucă nu au negat existenţa lui Dumnezeu. Aşa dar sfera noţiunii de ateism sie cere adaptată la o cât mai largă varietate a faptelor, văzându-ne siliţi în acest mod să integrăm în definiţie toate aspectele ateismului, începând cu cel radical, când distrugerea a tot ce ţine de credinţă, religie şi biserică este violentă şi complectă, şi sfârşind cu ateismul tangenţial, care e forma lui iniţială. La jumătatea distanţei dintre aceste două grade am avea ateismul diluant care constă într’o alterare gravă a credinţei. Cum .am spus, considerăm ateismul radical sau politic ca cel mai înnalt grad de înrăire şi denaturare a sufletului omenesc. Ravagiile acestei demenţe, pe care am putea-o numi delir de ateopatie, sunt atât de imense şi de nimicitoare încât ele prind pe ateopat în furia distrugerii a tot ce e bisericesc. După modurile lui de manifestare, se prezintă sub două aspecte: anarhic .şi injurios. Numim ateism anarhic sau substituant acţiunea materială care duce la distrugerea cultului religios şi înlocuirea lui prin cultul politic. Revoluţia franceză din 1879 şi cea rusă din 1917 sunt tipice în această privinţă. Atunci bisericile s’au distrus, s’au prădat ori ;s’au transformat în localuri politice sau de petrecere şi s’au împuşcat ou zecile de mii preoţi şi episcop!. Cea mai furibundă manifestare ca prin efect satanic pe care l-a realizat revoluţia roşie este oeeace d. Profesor Niehifor Crainic numeşte leninolatrie şi pe care în Nostalgia Paradisului ne-o înfăţişează astfel: „...Negativismul caricatural în Rusia este reprezentat prin cultul mistic al lui Lenin. îmbălsămat ea uin faraon, corpul marelui revoluţionar materialist serveşte la interminabile ceremonii spectaculare. Opera lui ţine loc de biblie. S’a creat un institut de Leni-nologie pentru a-1 interpreta. S’a creat un mit al infailibilităţii lui Lenin, iar cultul lui e un delir în care fariseismul se amestecă cu elanul natural. Elanul religios este transformat în fetişismul acesta derizoriu...“ (pag. 153). Ateismul injurios adaogă la violenţa distrugerii, plăcerea satanică ide a batjocori tot ce ţine de biserică. Cel mai reprezentativ în această privinţă este cazul cinicului Fouohe, care venit la Lyon să şteargă diin ordinul Convenţiei .acest oraş, pentru trădare, de pe faţa pământului, în timp ce din ordinul său ghiliotina ţăcănea, tunurile dărâmau oase îşi apele Ronului se făcuseră roşii de sânge, cu o plăcere de nedescris ia Evanghelia o atârnă de coada unui măgar şi dă acestuia să bea apă din Sf. Potir. Ateismul diluant sau teoretic prezintă faţă de cel radical circumstanţa atenuantă că atacă numai în parte şi teoretic elementele fundamentale ale religiei. El denunţă cu alte cuvinte nu o dispariţie totală a credinţei şi sentimentului religios, .ci numai alterarea lor. El nu vizează fundamentul religiei (existenţa lui Dumnezeu) ci formalismul său teoretic (dogmele, doctrinele) şi mai ales formalismul său practic .(cultul, organizarea Bisericii, slujitorii ei). La rândul său, el se prezintă suib trei aspecte de gravitate deosebită: vehement, ostentativ şi raţionalist. Ateismul vehement se caracterizează prin violenţe verbale la adresa Religiei şi slujitorilor ei. Prin iaceasta el capătă aspectul unui act de propagandă subversivă. Binet Sangle, de ex .în La folie de Jesus, pentru a discredita religia creştină, după ce îşi .propune să supună unei cât miai minuţioase analize freudiene personalitatea Mântuitorului nostru, examenul chimico patologic fiind făcut după îndreptarea tendenţioasă a unor texte alese anume din evanghelişti, ajunge la o concluzie ce pare 210 V ■ . - • ' ............. ... © BCU că face parte integrantă din campania iudaică vast organizată şi care se duce de veacuri dela Farisei şi Bssenieni încoace. Nu mai puţin înverşunate sunt invectivele lui Nietzsche idin Antiohrist şi Aşa grăit-a Z-axatustra. Ateismul ostentativ este o stare de ostilitate faţă de unele elemente ale credinţei religioase. Cazul cel mai necesar de citat în această privinţă este acela al doctorului Boissari care exercitând funcţiunea de Director al Biroului de Constatări dela Lourdes refuza, pretextând fireşte scepticismul său profesional, să recunoască vreo vindecare miraculoasă. Iată ce ne spune Andrea Majochi, celebrul chirurg italian, în cartea sa Viaţă de chirurg (traducere Santan-gella): ...,,Un caz de tuberculoză pulmonară şi altul de plăgi canceroase se vindecară. D-rul Boissari pretinde certificate medicale că declaranţii au fost îmtr’adevăr bolnavi, (pag. 178). După procesiunea dela sanctuar la grotă, o f-emee paralitică se scoală de pe ■targa şi aleargă la Biroul Constatărilor, unde prezintă certificate medicale că era paralitică de 10 ani. Boissari pretinde însă o foae clinică şi fotografii (pag. 182, ed. Fund. reg. 1939). Ateismul iraţionalist rezultă dintr’un proces de intoxicare a sensibilităţii printr’o cuiră exagerată de raţionalism. Voltaire este tipul ateului raţionalist. El refuză să recunoască naşterea Mântuitorului, conitestă religiei şi Bisericii opera morală şi socoate că creştinismul a fost ,,une entrave â la civilisation". La toate acestea are grijă să adaoge că chiar dacă Dumnezeu n’ar exista, el ar trebui inventat. Mulţi au mers până acolo încât au susţinut că Voltaire nu a fost un ateu, ci un. deist raţionalist. Tot atei raţionalişti au fost Riibat. (destituit pare-se din învăţământ pentru acţiune an-tireligioasă), Felix le Dantec care a scris cartea L’atheisme mai mult cu intenţia de a ne informa că excesul de raţionalism şi cultul experimentului 1-tau făcut să devină ateu. Lia aceştia tirebue să adăogăm şi toată pleiada de liber cugetători (La Mettrie, Pierre OBayle, Fontenelle etc.) din sec. 18, epoca celui mai abuziv raţionalism cartezian. Cea -dintâi manifestare ide ateism raţionalist pare să fie produsă îin sec. III înainte de era creştină. Ea s’,a practicat de adepţii şcoalei din Cirena fondată de Antistene şi cari -considerau zeii drept nişte născociri menite să sperie femeile şi -copiii. Evemer, unul -diin principalii cinici, face să circule teoria că zeii nu erau decât -eroii morţi şi divinizaţi de p-op-o-r. Ceva mai târziu sofiştii, speculând iideea lui Piaton că totul est-e aparenţă şi -că ideea -este singura realitate, -cultivară paradoxul -că tot aparenţă era şi idee,a despre zei. Ateismul tangenţial sau empiric este determinat -de fapte concrete, empirice, banale chiar, cari nemulţumesc pe credincioşi şi îi impun un fel de rezervă sau de scepticism faţă de religie. El poate fi reacţionar şi exogen. Ateismul reacţionar se manifestă printr’un sentiment de repulsie faţă de unele forme de practică ale religiei. Reacţiunea afectivă poate fi accidentală (cazuri Ghateaubriand, I. Petrovi-ci) sau continuă -şi acest din urmă caz se cuvine să ne preocupe în special, -căci pe când cel accidental e ca un fel de paranteză, ide variaţie -peiorativă -în viaţa sufletească a credinciosului, şi se manifestă ca o sincopă a sentimentului religios, cel continuu este, ca durată cel puţin, cel mai autentic atei-sm. Astfel s’a petrecut cu Epicur, -celebru filozof din antichitate. Tatăl său voind să întemeeze o şco-ală, -după cu-m ne informează Marcel Renault, biograful său, a trebuit să-şi însoţească mama care mergea din casă în casă pentru a strânge bani şi ajutoare. Pentru ia înduioşa, pe credincioşi, ea -citea din cărţile sfinte, -cânta cântece bisericeşti, spunea poezii religioase. A-ceste forme l-.au des-gustat până într’atât pe Epicur încât el a rămas necredincios toată viaţa. In esenţă teza lui antireligioasâ se sprijine pe următoarele idei: zeii există, însă sunt prea fericiţi în maestate-a lor pentru -a-işi mai pierde vremea să asculte rugăciunile oamenilor; ei nu se amestecă in mersul lumii şi nu pot fi de niciun folos oamenilor căci nu se pot ajuta nici pe ei de vreme ce, când li se dărâmă statuele, nu pot să facă nimic pentru a împiedica aceasta, iar cei cari fac asemenea lucruri nu sunt pedepsiţi de zei; nu pot fi contestate binefacerile religiei şi nici opera sa morală, însă binele pe care ni-1 face religia este prea scump plătit cu nelinişte şi dureri, fiindcă la fiecare pas omului îi este teamă să nu isupere pe zei. (Extras din Marcel Renault, Epicur ed. Alean). Oricine poate observa că ateismul lui Epicur este mai mult un fel de deism desfigurat, de credinţă religioasă corectată şi restrânsă în cadrul unor anumite condiţiuni. Ateismul exogen este acela a cărui cauză este şi exterioară voinţei omeneşti şi, mai ales, este de ordine publică, fiind un eveniment grav sau un pericol ce ameninţă sau loveşte toată lumea sau un grup mai mare ori mai mic de oameni. Tipic în această privinţă este cazul ou ciuma dela Florenţa din 1348, despre care Dr. Cabanes (Moeurs intimes du passe, V-a serie, pag. 29) ne dă următoarele detalii: „Ciuma a alungat călugăriţele din mănăstiri cari se lăsară prinse în delirul desfrâului. Mamele îşi părăseau capiii. Nu mai era dragoste, nici prietenie şi nici credinţă'1. Boccaocio care a fost martor ocular al evenimentelor ne spune -între altele: „Bisericile şi mănăstirile erau mereu goale, nimeni nu se mai ruga lui Dumnezeu, legile şi autorităţile nu mai aveau nicio putere, toţi îşi făceau de cap. Flagelul era atât de îngrozitor încât lumea nu găsea alintare şi uitare idecât :în petreceri şi desfrâu. Nu mai exislta milă şi nimic omenesc. (II Decameron, Piroemio, pag. 19—22, ed. Heitz, Strassburg). Dacă air fi să considerăm ateismul un delict sau o crimă şi astfel să evaluăm gradul lui de gravitate duipă doza intenţiei de a face rău sau al voinţei cu care faptul se răsvrăteşte, ar trebui să considerăm ateismul exogen ca relativ cea mai nevinovată dintre manifestările antireligioase. Acestea sunt, în linii sumare, aspectele mai importante şi mai caracteristice sub care se poate înfăţişa ateismul. Nuanţele pot fi desigur infinite. Fiecare se poate însă încadra în categoria potrivită caracterelor sale, urmând a fi după aceea afiliată aspectului cel mai adevărat. Un exemplu ne va lămuri mai bine: o elevă din cursul superior dela un liceu de fete oarecare, spovedimdu-se confesorului şcoalei, i-a mărturisit că nu crede lin Dumnezeu din cauză că tmamă-sa căutând să-i facă o cât mai temeinică educaţie religioasă a supus-o la un regim de strictă respectare şi îndeplinire a tuturor formelor de practică religioasă. Imediat: am înţeles că avem de a face cu un caz asemănător cu acel al iui Epicur. Să luăm acuma un caz despre care ne vorbeşte istoria şi anume ■acela al lui Tailleyrand. Fost preot, abate de Perigord şi episcop (doar cu numele, căci nu ştia nici măcar să facă o slujbă) el vine în Parlament, proferează ofense şi insulte la adresa preoţilor, şi, împreună ou alţi tovarăşi începe prigoana contra Bisericii. Până în clipa când să moară el a refuzat cu o perseverenţă satanică reconcilierea eu religia. Infirm, cinic, şi, ca şi sinistrul său prieten şi duşman Fouche, intrigant, el nu a urmărit Itoată 'viaţa decât să facă averi, să stăpânească şi să parvină cu orice mijloace ca şi hidosul său coleg. Nu ne e greu să înţelegem că ateismul lui Tallevrând este de natură politică. In eeeaoe priveşte aspectul şi nuanţa, el oscilează între ateopatia lui Fouche şi echivalentul leninolatriei. Desigur că între ateismul iniţial şi credinţa în gradul pozitiv limitele sunt flotante. Un principiu însă e de necontestat: din moment ce credinţa religioasă a devenit redusă sau condiţionată de norme exterioare religiei, ea face loc ateismului. Se pune acum întrebarea: de ce ateismul radical e forma cea mai gravă şi itotâlă de ateism şi de ce se cuvine să considerăm ateismul diluant ca prezentând un stadiu de o mai pronunţată acuitate decât ateismul tangenţial? Pentru aceasta trelbue să demonstrăm că evoluţia graduală -a ateismului urmează traectoria progresivă a sentimentului religios. Socotim ca punct de plecare deci ca premiză evidentă ideea că credinţa religioasă, fiind un produs al sensibilităţii noastre, este de natură afectivă. Pentru a se consolida, credinţa religioasă îşi capătă confirmarea dela comandamentele raţiunii (credinţa chiar dacă nu e un bine, în niiciun caz nu e un rău ea face pe om mai moral şi, cum spunea Voltaire, chiar dacă n’ar exista un Dumnezeu, 212 © BCU Cluj iar trebui inventat, etc). Şi astfel credinţa flancată de argumente raţionale, s’a consolidat şi ise află în faza intelectuală. Inteligenţa adaogă la fortificarea credinţei, însă nu o desăvârşeşte. Până aci 'Credinţa solid cimentată se prezintă ca o simplă interiorizare, ca o entitate metafizică sau mai bine zis ca o posibilitate. Ceeace îi dă forţă şi îi justifică mai presus de toate existenţa este coeficientul său ide acţiune. Se ştie că voinţa este facultatea sufletească a omului care transformă ideile în fapte. Dat fiind suflul sensibilităţii autorizat la faptă de justificările raţiunii, credinţa religioasă ca orice idee-forţă se 'cere realizată, tradusă în acţiune practică. (Poţi crede oricât de mult, dacă nu te duci la biserică, dacă nu respecţi datinele şi orânduirile religioase, dacă, fără miciun temeiu dai semne de lolerofdbie, credinţa ta se află într’o fază platonică fiind lipsită de manifestări efective). Şi astfel, şi numai aşa, credinţa religioasă s’a exteriorizat prin practica orânduită de datini şi nu s’a desăvârşit decât prin probele pe cari le-a trecut în faza volitivă. După cum (lucru uşor de înţeles jcredinţa care staţionează în faza afectivă este cea mai lipsită de stabilitate, tot astfel şi ateismul 'empiric (de natură afectivă şi el) este cel mai uşor de remediat. (Dovadă despre aceasta e că mulţi atei din această categorie mai curând sau mai târziu au revenit la credinţă). Mai este iarăşi de observat că credinţa care s’a pierdut pe cale afectivă revine pe aoeaişi oale: Când Chateaubriand a sosit din Anglia în Franţa (chemat urgent) mama şi sora lui muriseră. In clipa aceea el a rostit 'Cuvintele cari au rămas celebre: J’ai pleure et j.’ai cru. Cititorul ne-ar putea obiecta poate cazul d-lui profesor I. Pe-trovici pe care, după propriile domnieisale mărturisiri, numai metafizica l-a readus la credinţă. Dar această metafizică după cum am spus la început nu este decât sensibilitatea noastră meditativă care se avântă spre absolut, spre ideal. Procesul metafizic nu este credem o funcţiune teoretică a gândirii noastre pure, ci din contră o nevoie ide a ne înnălţa spre ideal. După cum credinţa religioasă se fortifică prin procesul intelectual de argumentare şi justificare, tot astfel şi ateismul teoretic care îşi găseşte temeinicia în argumente ide ordin raţionalist şi-a făcut prin aceasta o mai puternică bază de subzistenţă şi de apărare, devenind astfel mult mai rezistent decât cel afectiv, căci pe când ateismul acesta din urmă îşi găseşte justificareai în raţiunea sensibilităţii („le coeur a des raisons que la raison ne comprend pas“, Pascal) ateismul intelectual sau teoretic după ce a parcurs tot câmpul sensibilităţii noastre a cuprins şi domină toate facultăţile intelectuale. Pe un astfel de ateu nu vre-o nenorocire mare sau vre-o durere de nedescris l-7). Isvoare importante şi sunătoare la prima vedere, dar de valoare modestă şi ou efecte şi mai modeste. Platonismul gândirii patristice latine este, şi cantitativ şi calitativ, cu mult inferior platonismului gândirii patristice greoeşiti. Platonismul patristic este, apoi, de multe ori aşa de diluat şi de deformat, încât nu poate fi socotit, în niciun caz, drept platonism autentic ; avem de aface, mai de grabă, cu un platonism bastardizat, pe care Platon şi membrii celor două Academii nu l’ar fi recunoscut niciodată. Un asemenea platonism frământat în aluatul creştin până :1a desicarnare şi neutralizare nu mai era platonism. Era numai un vag ecou al unui material de construcţie. Umanismul italian avea sdrenţe din Platon,, mu-1 avea pe Platon. Rămân traducerile unora din dialogurile lui Platon. Aceste traduceri, începute încă din secolul XII, nu reprezintă nici ele totdeauna uri platonism pur, autentic. Insuficienţa cunoaşterii limbii greceşti se resimţea de multe oii penibil în aceste traduceri uneori confuze, alte ori inexacte. Pe urmă un manuscris bun platonic era lucru rar. Biserica romană, aristotelizată la maximum, nu era bucuroasă de reînvierea platonismului, care avea s’o stingherească prin provocarea de controverse în sânul propriei sale doctrini. E bine ^cunoscută intervenţia arhiepiscopului Antonino Pierozzi al Florenţei pe lângă marele platonizant Marsilio Ficino. In tot cazul, platonismul italian al quattrooentuiui era firav, itimid, o luminiţă 3) Marsilio Ficino, Prefaţa la trad. Enneadelor lui Flotin, Florenţa, 1492, la Migne, P. G. GLX, coti. 799, nota 1. ’ ’ 4) Boivin le Jeune, în Mem. de l’Acad. des Inscript., t. II, p. 776, la C. Alexandre, Preface la opera lui Plethon: Despre Legi, în Notitia altera, la Migne, P. G. OLX, coi. 801—802 şi nota 3. 5) Eugenio Gar.in, Aristot ehsrno e Platonismo dei Rinas,cimenta, în La Rinascita anno se-condo, numeri 8—9, agdsto-ottolbre, 1939,, p. 648. 6) Eugenio Garin, Filosofi Italiani del Quattracento (Istituto Naziomale di Studi ®ul Rina-scimento), Firenze, Le Monnier editore, 1942. Introduzione, p. 49. 7) Idem, Ibidem, p. 48, nota 3; P. P. Negulesiou, Academia platonică din Florenţa, p. 57. 224 © BCU Clu deabea pâlpâind şi deabia tolerată de lumina puternică a soarelui aristotelic care răsărea şi apunea măreţ peste spiritualitatea catolică a Italiei. Grecii cari vin şi circulă în Italia şi în deosebi la Florenţa, ca Bessarion, Georgios de Trapezunt, loan Argyropulos şi mulţi alţii, aduc cu ei manuscrise multe şi bune, o cunoaştere exactă a limbii lui Platan şi a evoluţiei întregii gândiri greceşti şi entuziasmul fierbinte faţă de cel mai glorios compatriot al lor. Din această echipă a umaniştilor bizantini veniţi să semene şi să înflorească frumuseţile spiritului autentic al Eladei pe pământ italian, Gemistos Plethon se desprinde ou un prestigiu şi ou un rol aparte. Formidabila lui cultură îl impuse în chip deosebit Italienilor. Unul dintre necrologiştii săi, Ieronym Charitonym, ni-1 înfăţişează astfel la şedinţele sinodului dela Florenţa : „In acea admirabilă adunare de acolo de bărbaţi înţelepţi şi elocvenţi şi în acea măreaţă luptă de discursuri în examinarea dogmelor bisericii, cine ar putea spune icum iî:l admirau pe Plethon pentru înţelepciunea, pentru virtutea şi penitru puterea cuvântului său? El strălucea între ei mai tare ca soarele şi-l socoteau unii dascăl obştesc, binefăcător obştesc, podoabă obştească a firii; alţii îl numeau Platon şi Socrat. Intr’adevăr el nu era cu nimic mai prejos de înţelepciunea acelora” 8). Lăsând la o parte ce e ditiramb în această apreciere, trebue să recunoaştem că, în esenţă, bizantinul Charitonym este în acord deplin cu italianul Marsilio Fi tino asupra însuşirilor intelectuale excepţionale ale lui Plethon şi asupra farmecului deosebit al cuvântului său. Dar ei mai sunt de acord şi asupra faptului că Plethon era un platonizant înflăcărat, un platonizant nu numai teoretic, ci şi unul real, aievea, care-şi făcuse din platonism o religie, un atdl ide vieaţă integral, sensul însuşi al existenţei sale. Nu era el, oare, autorul unui tratat Despre Legi, o adevărată constituţie politică, concepută pe baze exclusiv platonice şi .neoplatonice, şi prin care spera să reînchege un stat ideal al Grecilor ? Dar această propagandă pentru Platon întâlnea, la Florenţa şi în toată Italia, prezenţa oficială, hieratică şi orgolioasă a aristotelismului catolicizat. Umaniştii italieni, cei mai mulţi clerici, nu puteau rămâne indiferenţi faţă de învolburarea platonică. Fie prin luare de po-ziţie pentru Aristotel, fie printro sinceră .dorinţă de a cunoaşte exact doctrina platonică, ei se văzură angajaţi de Plethon în studiul asiduu, comparativ, al gândirii celor doi mari filosofi greci ai antichităţii. E drept că aceşti umanişti nu erau toţi indicaţi pentru sesizarea şi adâncirea paralelismului platonico-aristotelic. Plethon însuşi precizează că ei nu puteau fi arbitri reali între cei doi filosofi pentrucă dacă pe Aristotel deabia îl înţelegeau, de Platon nu aveau absolut nicio idee 9). Gennadie Scholarul, Patriarhul Constantinopolului, merge, desigur, prea departe, când spune că partizanii cercului gemisteean la Florenţa se pricepeau în filosof ie ca Plethon la dans 10 11). Adevărul este că umaniştii italieni care cunoşteau pe Aristotel mai mult prin interpretările averoismuiui şi prin adaptarea lui la dogma catolică, iar pe Platon fragmentar, se găseau dezorientaţi în faţa conferinţelor exuberante ale lui Plethon despre deosebirile dintre filosoful atenian şi cel stagirit. Pentru a spulbera această dezorientare şi pentru a-şi preciza propriile sale gânduri asupra deosebirilor dintre cei doi filosofi, Plethon compune la Florenţa tratatul Despre diferenţele dintre Aristotel şi Platon u). Autorul precizează în prefaţă că el vrea să resta- 8) Ieronym Charitonym, Laudă pentru prea înţeleptul Dascăl Domn Georgios Gemistos, Migne, P. G, CLX, col. 807 D. . 9) Georgios Gemistos, Contra apărării lui Aristotel de către Georgios Scholarul, Migne, P. G. CLX, col. 982 C. a 10; Georgios Scholarul, numit şi Gennadie: Contra aporiilor ridicate de Plethon împotriva lui Aristotel, ed. de Minoidos Mynas, Paris, H. Bosange et Fiils,. 1858. 11) Georgios Gemistos Plethon. Despre diferenţele dintre Aristotel şi Platon, Migne P. G. CLX, col. 889—931, . 225 * © BCU bilească valoarea reală, istorică, a celor doi filosofi. Grecii şi Romanii vechi, ziice el, cinsteau pe Platon mai mult ca pe Aristotel; în vremea noastră, un număr de oameni, în deosebi occidentali, crezându-se mai înţelepţi decât cei vechi, admiră pe Aristotel mai mult ca pe Platan, luându-se după Arabul Averoes care pretinde că singur Aristotel a îmbrăţişat, în lucrările sale, întreaga înţelepciune a naturii. Că Aristotel a fost un om activ şi mare în alte privinţe, n’aş putea spune aşa de repede12). Plethon vrea ca şi contemporanii lui să aprecieze pe Platon şi pe Aristotel aşa cum i-a apreciat antichitatea greco-latină. Era şi este părerea contemporanilor un criteriu solid în aprecierea operilor unui autor? Pleuhon credea eu tărie în acest principiu. Dar noi ne putem întreba: Plethon propunea acest criteriu pentrucă îl admitea principial, adică îi acorda o valoare universală, sau pentrucă, numai accidental, preferinţa sa coincidea cu criteriul susţinut? Dată fiind dragostea sa neştirbită pentru valorile şi frumuseţile permanente ale antichităţii clasice, credem că menţionatul criteriu avea, pentru Plethon, o valoare de principiu. Unii învăţaţi moderni susţin că tratatul „Despre diferenţele dintre Aristotel şi Platcn“ n’a avut răsunet decât între Bizantini. In adevăr el a provocat replici mai mult sau mai puţin savante din partea lui Gennadie Scholarul, învăţatul Patriarh ai Constantinopolului, din partea lui Georgios de Trapezunt şi a lui Bessarion, arhiepiscopul Niceei, una dintre minţile cele mai învăţate şi mai măsurate ale secolului XV. Umanismul italian n’ar fi reţinut nimic din problemele acestei opere nici din controversele iscate între autor şi compatrioţii lui13). Arnaldo deila Torre notează „tăcerea care domneşte înlăuntrul umanismului italian" în legătură cu tratatul lui Plethon14). S’a -emis ipoteza că tonul ei polemic, uneori chiar violent, a anulaţi ori ce influenţă a acestei cărţi asupra mediului italian în care ea fusese compusă 15). Noi credem că opera în chestiune a învăţatului bizantin n’a avut realmente ecou printre umaniştii italieni contemporani pentru simplul motiv >că aceştia n’au înţeles mare lucru din temele desbătute într’ânsa. Cu pregătirea lor insuficientă pe care le-am văzut-o, ei nu erau în măsură să sesizeze nici jniezul problemelor, nici importanţa culturală a faptului în sine. Că opusculul lui Plethon era de o importanţă considerabilă şi cu efecte revoluţionare ne-o arată reacţiunea subită şi vehementă a celor trei învăţaţi bizantini pomeniţi mai sus. Dar ne-o arată Italia însăşi lîn momentul când umaniştii ei ştiu bine greceşte şi-l cunosc la perfecţie pe Platon: înfiinţarea Academiei pla-ionice din Florenţa de către Cosimo de Medici şi organizarea şi conducerea ei de către primul şi adevăratul mare umanist italian Marsilio Ficino se datoresc aproape exclusiv geniului inspirator al lui Plethon care, deşi plecase în ţara lui, continua să obsedeze pe câţiva mari Italieni ai veacului XV. Opera lui scrisă Despre diferenţele dintre Aristotel şi Platon a jucat un mare rol în intensificarea atmosferei platonizante din Italia. Ea a fost tipărită de mai multe ori în secolul XVI, ceeace arată interesul ce i se purta16). Ea a dat semnalul faimoaselor controverse dintre cele două şcoli ale renaşterii şi a orientat pe drumuri noi gândirea secolelor viitoare17). (Fragment din lucrarea: Georgios Gemistos Plethon despre diferenţele filosofice dintre Platon şi Aristotel, -care va apare în cursul acestui an). 12) Idem, op. cit., Mi-gne, P. G. CLX, coi. 889 A. 13) Eugenio Garin, Filosofi Imlkmi dei Quattrocento, p. 52. 14) Arnaldo della Torre, Storia dell’Academia platonica ăi Firenze p 456 la P P Neeu- lescu, op. cit., p. 59. i ' ' 15) P. P. Neguilescu, op. cit., p. 59. 16) C. Alexandre, Preface ,1a Despre Legi, în Mignie, P. G. -C5LX, col. 799 n 2 17) Idem, Ibvdem, Migne, P. G. CLX, col. 799—800. ’ ’ . 226' © BCU Cluj c R O ■:N I C I I D E l O A M E N I, FAPTE ICONOGRAFIA ŞI ARTA BIZANTINĂ Este fapt cunoscut că, fără a fi epuizat, domeniul artei bizantine a fost totuşi suficient răscolit de cercetători de mâna întâia, care au reuşit s’q plaseze într’o lumină cu totul nouă şi să stabilească numeroase filiere de inspiraţie ulterioară. Căci Bizanţul n’a reprezentat în istorie numai o impunătoare putere politică, ci s’a manifestat şi ca o eminentă forţă creatoare, în special pe domeniul artei creştine, dominând veacuri dearândul nu numai Orientul, ci şi Occidentul. Era deci firesc ca un imperiu şi o epocă de talia Bizanţului să atragă atenţia cercetătorilor încă de timpuriu, dându-le ocazia să stabilească felurite sinteze, care să cuprindă şi să discute ideile fundamentale ale epoeei în chestiune. In recenta sa lucrare „Ikonographie und by zantinische Kunst”, d. Andrei Proiici, un bun cunoscător bulgar al acestui domeniu, prezintă concepţiile câtorva dintre cei mai tipici cercetători ai artei bizantine, deschizând cu acest prilej şi problema universalităţii iconografice a lui Ioan Botezătorul. Astfel sunt înfăţişaţi, pe rând, iconografii Emil Mâle şi Gabriel Millet, istoricii artei bizantine Charles Diehl şi Oskar Wulff la care mai adaugă pe August Schmar-sow şi Henri Fociilon. Emil Mâle, în lucrările sale asupra artei religioase în Franţa medievală, e înfăţişat ca re-reprezentând o concepţie pur bisericească, preferând astfel tradiţia, evoluţiei. Arta medievală a Franţei este, după el, un produs al vieţii spirituale teologice, precum şi a activităţii organizatoare a bisericii, care o patronează în cel mai înalt grad. Stabili»1 d începuturile artei religioase în Franţa sec. Xll-lea, îi urmăreşte îmbogăţirea prin tipuri religioase şi compozită noui, împrumutate din Bizanţ şi Orient, din Spania şi Italia sau create de către sfinţii naţionali francezi, scoţând apoi în relief dependenţa iconografiei de curentele teologice, lite- rare şi sociale, de organizaţiile bisericeşti, pe-lerinagii şi conciliul din Trient, dar mai ales de nivelul ştiinţei de atunci, cuprinsă în opera enciclopedică „Speculum universale” a lui Vin-cent de Beauvais (1190—1264), de reprezentarea misterelor, ceremoniile de înmormântare, mode etc. Lăsând la o parte problemele stilului, el examinează o operă de artă după conţinutul ei material şi-i prescrie iconografiei ca obiect numai ceeace crede că i-ar aparţine. Ascnnzându-şi ochiul pentru descoperirile iconografice, ria putut pătrunde acea forţă creatoare artistică ce dă naştere unei opere, independent de tutelă şi modele, fapt care l-a condus la o subpreţuire a pictorilor francezi, faţă de primii pictori creştini, greci şi sirieni. Gabriel Millet reprezintă principiul: „Rien ne sort du neant, Ies plus grands ont eu des maî-tres. Si Ies Serbes ont regu, ils ont cree”. Limitând şi mai mult decât Mâle domeniul iconogru • fiei, el nu admite ideca acestuia referitoare ia influenţa reprezentării misterelor în biserici şi pe scene sub cerul liber asupra evoluţiei icono grafiei franceze. La naşterea unei opere de artă bizantină el admite numai împrumuturile. Conţinutul conceptului de iconografie nu corespunde la Millet în niiciun fel cu cei pe oare i-1 dă arta Astfel, admiţând, ca toată lumea, o formă şi un conţinut, nu înţelege prin ultimul, sentimentele, pasiunile şi dispoziţiile artistului, ei, ca şi vechii arheologi şi istorici ai artei, conţinutul material, subiectul, motivul, ideea, iar forma e concepută ca o chestiune de meşteşug care nu-1 interesează decât pe practician. Desigur că nu are dreptate, susţine d. Pro-tici, nici în privinţa fondului, nici a formei, deoarece pentru cel ce gustă opera de artă nu este totdeauna necesar să ştie oe afirmă ideea înfăţişată, ci să simtă prezenţa sentimentului ce se degajă de aci. Mai întâiu vine sentimentul şi 227 © BCU apoi ideea, fapt înţeles în acest mod atât de părinţii bisericeşti cât şi de alţi reprezentanţi ai bisericii, printre care şi Thoma de Aquino, care pretindea operei de artă claritate, unitate armonică şi desăvârşire. Forma, deasemenea, nu interesează numai pe practician, ci şi pe cel ce gustă opera de artă, în special o artă căreia biserica îi acordă o însemnătate didactică. Noţiunea fundamentală de care se leagă în special cercetările lui Millet este compoziţia despre care se exprimă : „La composition est affaire de eonseience et touche le peupie”. Prin compoziţie el înţelege o asemenea dispunere a persoanelor, a naturiii, a animalelor, a obiectelor neînsufleţite' a ati tudinilor şi poziţiei figurilor precum şi a părţilor lor, încât credinciosul cunoscător, dar mai ales cel necunoscător să poată înţelege şi gusta mai uşor scenele, persoanele sau evenimentele înfăţişate. Spre a căpăta un sens, compoziţia stă în strân să legătură cu economia tabloului, în lungime şi lărgine. Ea e compusă prin sensul unităţii, pe când tabloul prin cele două mijloace de expre sie stilistică, linia şi culoarea (în pictura bizantină în special linia). O schimbare a compoziţiei nu poate avea loc fără o modificare a tipului, deoarece şi el este supus înoirilor stilistice. Din acest punct de vedere se poate spune că nicio operă de artă bizantină nu este o copie în regulă. Unul dintre cei mai adânci cunoscători ai vie ţii bizantine, în toate aspectele ei nebănuit, de variate, a fost Charles Diehl, care, pe baza vastelor sale cercetări, a putut lua poziţie şi faţă de iconografie, de stilul şi şcoalele ei, După Diehl portretul a jucat unul dintre cele mai decisive roluri în formarea stilului artei renaşterii bizantine din sec. VI, IX şi XIV. Cu ajutorul acestei concepţii portretistice individua-lizante, picturii sec. V au transformat simbolas -mul picturii catacombelor primelor secole creş tine în stilul istorico-monumental al primei renaşteri bizantine, în sec. IX în stilul pictural realist al celei de a doua renaşteri bizantine, iar în sec. XIV (a treia renaştere bizantină) într’o pictură a cărei iconografie, stil şi şcoale, prin adevărul marilor subiecte, prin complexitatea pitorească a compoziţiilor, prin noutatea pateticului şi prin calităţile stilului manifestă o parte de invenţie şi originalitate ce nu s’ar putea trece uşor cu vederea. In timpul perioadei iconoclaste, el găseşte în arta bizantină două tendinţe care au trezit-o din toropeala în care căzuse şi care i-au dat un proaspăt impuls de vieaţă. Astfel, pe de o parte, cearta imaginilor determină naşterea unei arte mai profane, mai independentă, mai doritoare de a reveni la modelele antice, mai atentă la. observaţie îşi adevăr, iar pe de altă parte, arta religioasă, în pasiunea luptei, s’a regăsit crea toâre, suferind totuşi influenţa artelor oficiale nou create. ■ împotriva lui Millet, el aooentuiază, la pre zentarea istoriei artei, considerarea geniului creator al artistului. „Rien ne sort du neant, c’est entendu, et Ies plus grands artistes ont ei. des maîtres; mais il y a une part d’invention et d’originalite que l’on ne peut supprimer, Et alons mame qu’on imite, qu’on interprete d’an-clens models, cette part d’invention et d’originalite demeure tout puisisant et, alors que l’artis te semble copier un prototype ancien, par elîe il le transforme au gout du jour”. . Oskar Wulff stă foarte aproape de concepţia lui Diehl asupra esenţei şi desvoltării artei b’-bantine şi este un adversar al principiilor lui Schmarisow, contribuind în Germania, într’un mod puţin obişnuit, la înţelegerea şi preţuirea acestei arte. Succesul -operei sale se datoreşte, în mare măsură, şi împrejurării că în timpul său a apărut arta expresionistă, care a fost puternic influenţată de arta bizantină. Meritul său deosebit constă în faptul de a mai fi câştigat pentru portretistica bizantină ^ nouă latură cu ajutorul căreia s’a lămurit mai clar geneza interioară a acestor arte. Trăsătu rile esenţiale ale portretisticei egiptene şi execuţia ei plină de vieaţă trebue găsite, după ei, fie îin. icoanele de ceară dela Sinai, fie în mozaicurile ce figurează la Ravenna şi la Sinai în-tr’o serie de portrete — medalioane de călugări sau abaţi. Această idee aruncată la 1900 de Ai-nalow a fost acceptată şi de Diehl, care spune „C’ast elle (la tradition hellenistique du portrait) qui aux ismiages saintas mele ces portraits de vi~ vantis, princes-, higuments, qui donnent â la mo-saique byzantine un si puisisant accent de vâri te”. August Schmarsow, a cărui operă are carac ter polemist, discută în mod critic aproape toate conceptele fundamentale ale artei, atingând şi arta creştină. După el tipul se naşte sau prin transpunerea abstracţiei simbolice asupra redării artistice a individului sau prin apropierea de către general, în redarea individului, adecă subsumarea lui unei specii ce cuprinde numeroşi indivizi, ca în arta romană orientală. Ve- ' ehea artă creştină se strădueşte însă în zadai după un Crist ideal, cum reuşiseră să prindă ' elenii omul ideal, redând un tip de Crist care mulţumeşte numai în parte, căci acesta e repre' zentat ca un băeţandru fără barbă, dar destul ' de sdravăn oa înfăţişare fizică. 22$ © BCU Iconografia, după Fodllon, e concepută fie ca variaţie a formelor asupra aceluiaş sens, fie ea variaţie a sensurilor asupra aceleiaşi forme. Ş: o metodă şi alta pun deopotrivă în evidenţă independenţa celor doi termeni. Căci găsim când forma exercitând un fel de emanaţie asupra linei diversităţi de sensuri, când fixitatea obsedantă a aceluiaş sens, dominând experienţele formale pe care nu le-a provocat. In fine d. A. Protid aruncă şi problema universalităţii iconografice a Sf. Ioan Botezătorul, a cărui figură severă a constituit în multe secole şi pentru mulţi artişti o adâncă şi inepui zabilă sursă de inspiraţie. Stabilit mai de vreme decât tipul lui Hristos şi al altor sfinţi (în sec V şi VI, pe icând al Mântuitorului în sec. IV), Botezătorul ia influenţat, prin înfăţişarea sa ascetică şi prin expresia sa aspră şi sobră, ce trădează o adâncă şi nepătrunsă concentrare, nu numai reprezentarea lui Iisus, ci şi a altor sfinţi. Deşi în decursul isecolelor tipul ascetic al Botezătorului a fost supus unor înnoiri, mai mult sau mai puţin importante, condiţionate de curentele stilistice ale timpului, totuşi ele nu s’au îndepărtat prea mult de stilul baroc şi clasicist In baroc; care esite mai capabil de vieaţă şi evoluţie, figura lui este reprezentată fie după modelul tipului său originar dela Sinai, fie într’o formă cu totul nouă. Tendinţa clasicistă a putut lua o poziţie proprie numai până în sec. XIV, de aci înainte tipul ascetic al Botezătorului fixân-du-se într’un calapod rigid. Acest tip rigid a influenţat, cum am amintit mai sus în cele două direcţii, numeroase tipuri de sfinţi şi nesfinţi, printre care Adam , Cain, Avram, profeţi, preoţi, evanghelişti, apastoli, războinici, demnitari, regi din evul mediu şi chiar figura lui Hristos. începând din sec. X chipul Sfântului loan Botezătorul influenţează chipul profetului Isaia, care aminteşte imaginea dela Sinai precum şi figurile apostolilor şi a diferiţi răsboinici sfinţi ce aparţin stilului clasicizant dela Constantino-pol. Din ;sec. XI imaginea sa, concepută serios, cu grijă şi moderat, influenţează figura profetu- lui Ieremia, a lui Adam, a regilor, a lui Moise, a apostolilor şi chiar a Mântuitorului. In sec. XII, când tendinţa clasicizantă a stilului dela Oonstantinopol a început să se îndepărteze de limba formelor aşa de scumpă vechilor greci, figura Botezătorului şi a celor influenţaţi de ol, capătă forme noui: barbă lungă, coip larg, expresie bărbătească. începând din sec. XIV avem figuri de ale Botezătorului care stau pe de o parte isub direcţia stilului clasicizant, pe de alta sub tradiţia dela Sinai ori înfăţişând un tip nou. Influenţa acestui tip s’a extins, cum am mai afirmat, şi asupra câtorva figuri de domnitori, ea de ex.: Regele Roger II (sec. XII), voevodul român Riadu Negru (sec. XIV), prinţul rus Roman Ugliciki (sec. XVI), etc. Lucrarea d-lui A. Protid e concepută cu multă seriozitate, obiectivitate, spirit critic şi gust. Orice afirmaţie este riguros verificată şi exemplificată cu numeroase şi variate figuri, dând prin aceasta cetitorului o imagină fidelă a problemelor prezentate. Dealtfel obiectivitatea este o trăsătură ce-i caracterizează întreaga şi bogata sa operă de emerit cunoscător al Bizanţului în general şi al bizantismuilui bulgar în special. Spre deosebire de mulţi cercetători de aiurea care simt un puternic şoc inhibitiv atunci când e vorba să afirme influenţe suferite de propriul popor, d-sa nu este preocupat decât de stabilirea purului adevăr. Lucrări ca: Fine art în Bulgaria (1907), Forma arhitectonică a Bisericii Sf. Sofia (1912, bulgăreşte), Guide â travers la Bulgarie (1923), L’architecture relî-gieuse bulgare (1925), Arta, teatrul şi literatura (1926, bulgăreşte) şi Desnaţionalizarea şi renaş • terea artei bulgare în timpul sclaviei turce (1934, bulgăreşte) sunt expresia nobilă a celei mai severe obiectivităţi ştiinţifice. Lucrarea de faţă, departe de a fi o discuţie seacă şi lipsită de seva vieţii, are un puternic caracter intiuitiv prin moduil plastic în care în-ţişează problemele. Ii face încă odată cinste. ŞTEFAN ZISSULESCU CRONICI FILOSOFICE ITALIENE SCIACCA, ABBAGNANO, RENSI Acest© cronici închinate filosofici italiene privesc mai cu seamă producţia ştiinţifică a anului 1942. Totuş, când va fi oportun vom extinde cercetarea noastră la producţia mai recentă şi, vorbind despre diferitei© personalităţi. italiene ale lumii filosofice, nu ne vom abţine de a aminti lucrările lor mai de seamă, chiar dacă nu sunt recente, contribuind astfel la cunoaşterea gân-direi şi gânditorilor italieni contemporani. începem cercetarea noastră pornind dela cei ce se ocupă cu problemele istoriei filosofiei. E cu neputinţă, mai ales în zilele noastre şi ou atât mai mult în Italia, să tragi o linie de demarca, ţie între filosofie şi istoria filosofiei. Istoria filosofiei nu poate fi înţeleasă ca o disciplină pur 229 © BCU şi simplu filologică şi, de aceea, trebue înţeleasă ca filosofie cu adevărat, supusă unei riguroase discipline filologice. Dat fiind că o gândire filosofică originală se alimentează în totdeauna, in chip mai mult sau mai puţin conştient, din elemente provenite dela alte gândiri filosofice, cercetarea gânditorilor cari, la un moment dat interesează spiritualitatea unei ţări, şi, mai departe, modul în care aceşti gânditori sunt studiaţi, ni se pare de cel mai înalt interes. Abia se cade să amintim că, Italia fiind patria lui Benedetto Croce şi a lui Giovanni Gen • tile, studiile istorice sunt cultivate ca un interes cu totul particular şi o speculaţie originală care nu se referă la gânditorii precedenţi, care nu se înserează conştient în devenirea istorică a gândirii, aproape nu este de conceput. Valoarea unei gândiri originale este astăzi în general preţuită în Italia la lumina acestei conştiinţe istorice mai mare sau mai mică, care singură permite să se măsoare realele contribuţii aduse de o gândire originală. Această exigenţă a istoricităţii, pe tărâmul gingaş al filosofiei contemporane, a fost satisfăcută de o puternică unealtă de studiu (1031 pp) datorite unui tânăr studios (născut în 1908 la Giare, Cătănie), Michele Federico Sciacca, profesor titular de istoria filosofiei la Universitatea din Pavia. Această operă intitulată „II Secolo XX“ caută să dovedească bogăţia speculaţiei italiene în această primă jumătate a secolului actual, în ce constau contribuţiile iudeilor şi care este şirul de gânditori pe care-1 posedă Italia de astăzi, în afară de figurile foarte cunoscute, a căror faimă s’a impus atenţiei lumii. Asupra acestei lucrări ne-a mai fost dat să referim analitic în Revista Fundaţiilor Regale şi de aceea nu ne vom repeta; ne vom li • mita să o fixăm în luarea aminte a cercetătorilor ca o unealtă indispensabilă pentru cunoaşterea Italiei filosofice de astăzi, şi ne îngăduim doar să repetăm în această revistă vestea că această operă va fi publicată într’o ediţie redusă în limba română, prin îngrijirea Societăţii române de filosofie. De oarece va trebui simultan să apară în Italia tradus în limba italiană ds redactorul a. cestor note, volumul Istoria filosofiei româneşti a lui Ni-colae Bagdaisar, acest schimb de mijloace de informaţie şi de studiu între România şi Italia nu va putea să nu reprezinte o contribuţie însemnată pentru o cât mai profundă cunoaştere reciprocă. Vorbind despre opera lui Sciacca, dorim să adăugăm că acest volum este al 23-lea dintr’o colecţie proectată de editura Bocea din Milano şi închinată filosofiei italiene. In această colecţie, afară de sus-citatul volum al lui Sciacca, a şi apărut în 1941 al 8-lea volum „Bemardino Telesio”, datorit lui Niccola Abbagnano (născut la Salemo în 1901), profesor titujar de istoria filosofiei la Universitatea din Torino. Din activitatea sa de cercetător de studii istorice se cade să amintim „II nuovo L dealismo inglese ed americano” Napoli, Perel-la, 1927); „La filosof ia di E. Meyerson e la lo. gica dell’identitâ (Napoli, Perrella, 1929); „Gu-glielmo Ockham” (Lanciano, Carabba, 1931) în timp ce activitatea sade gânditor ieşit din şcoala napolitană a lui Alliotta se desfăşura dela „Le sorgenti irmzionali del Pensiero” (NapoiJ, Perrella, 1923), la „II problema ăelVArte• (Na-pod, Perrella, 1925), la „La fisica nuova. Fon. demenţi di una teoria detta Scienza (Napoli, Gurda, 1934) la „II principio della Metafisica” (Napoli, Morono, 1936). In aceşti ultimi ani, gândirea sa s’a orientat spre o interpretare cu totul italiană a existenţialismului. Această orien • tare, consacrată în volumul său „La struttura dell’esistenza” (Torino, Paravia, 1939), nu numai că apere ca desvoltarea logică a făgăduinţelor „iraţionaliste şi relativiste” dela care pornise tânărul gânditor, ci luminează concepţia de „is_ toricitate” pe care el o profesează. Fiinţa nu este îh afara şi înaintea filosofiei ci, dimpotrivă, filosofia este felul de a fi al fiinţei (în acest nou sens filosofia este ontologie). Fiinţa este deci posibilitate pură, problematicitate, istoriei-tate, umanitate. A exista înseamnă a-şi pune ca problemă, ca necesitate, de a transcende limitele în cari, din punct de vedere istoric, individul se realizează. Asupra acestui existenţialism italian, care ţinteşte să elimine oaracterul negativ al lui Heidegger şl să descătuşeze existenţa din „şahul” lui Jaspers şi, în general, de „strânsoarea” kierkegaardiană, ne propunem să revenim mai pe urmă. Se cuvine să amintim aci o altă mare iniţiativă a aceleiaşi case editoare Bocea, iniţiativă datorită, ca şi cea precedentă, lui F. M. Sciacca şi anume proectata colecţie de Istoria Filosofiei Universale prevăzută în 90 volume. Dintre volumele apărute până acum, trebue amintit, şi din consideraţiune pentru autorul său Giuseppe Rensi, volumul îngrijit postum d6 R. Vassallini şi G. Vidoni şi închinat lui Spinoza. Poate fi sugestiv de a gândi că ultima lucrare şi cea din urmă trudă a lui Giuseppe Rensi. (născut la Viliafranca Veronese în 1871 şi mort ia Genova în 1941) a fost îndreptată către un 23° © BCU gânditor atât de diferit prin temperament şi prin orientare de spiritul său chinuit ş: neliniştit. Rensi a avut mare faimă în Italia şi proble matica sa implacabilă, dureroasă şi curagioasă, a învoluburat nu numai apele adânci ale speculaţiei pure, ci mai mult chiar acelea ale culturii în genere, operând ca o forţă de maro însemnătate în desbaterea tuturor problemelor spirituale ale Ita'iei contemporane. Cercetătorul lui Sixt Empiricul se recunoscuse în „Unea-mentidi una Filosofici scettica”, care trebuia să-1 ducă la răsturnarea poziţiilor clasice ale idealismului. „Tot ceeace este real este iraţional şi tot ceace este raţional este ireal”. Scapă din acest C R O N ION PETROVICI : FULGURAŢII FILOSOFICE ŞI LITERARE. — Definiţia eseului apare uha dintre cele mai gingaşe tocmai dm natura acestui gen literar care, în sine, aparţine în mod egal şi literaturii propriu zise şi filosofiei, dar, concomitent şi artei şi oratoriei poate; în sensul conferinţei didactice, căci dela părintele său iniţial, Montaigne, şi până în zilele noastre, eseul a cules în matca sa substanţială atâtea elemente de fond şi formăj mai ales, în secolul XIX — criticist prin excelenţă, — încât un studiu asupra evoluţiei, esenţei şi structurii lui ar fi nu numai instructiv, ci şi plin de revelaţii, de surprize şi consecinţe. înţelesul eseului a ajuns atât de plastic încât sub eticheta acestui cuvânt se poate cuprinde şi iStudiul amplu de largi proporţii, şi articolul succint, de sugestive şi concentrate idei, şi des-voltarea artistică sau critică, scrisă sau orală, întreprinsă asupra unei probleme sau personalităţi în domeniul literar, filosofic, ştiinţific sau al culturii generale. Iată pentru ce, atunci, când; concomitent cu opera de filosofic pură sau memorialistică a d-lui Ion Petrovici, se vorbeşte global de celelalte scrieri ale ilustrului nostru academician, aceasta este catalogată ca opera unui eseist prin excelenţă. Iată pentru ce — şi mai mult — unul din tinerii noştri cărturari a şi consacrat un studiu special lui Ion Petrovici, eseist. Nu vom rămâne astfel surprinşi că după volume ca: Arte şi Artişti, Figuri şi Concepte filosofice, Rotocoale de lumină, Evocări de mari filosofi, Deasupra sbuciumului, etc., — care conţin, în marea lor majoritate, numai eseuri, d-1 Ion Petrovici ne oferă acum un nou volum cu un conţinut similar: Fulguraţii filosofice şi literare. Sunt înmănunchiate aici în peste trei sute naufragiu metafisic „credinţele” ce se pun în afara unui adevăr absolut şi obiectiv. Trebue, după Rensi, să tragem concluzia că raţiunea nu este universală ci pluriversală. Nu există consecinţă pe care să fi refuzat de a o trage cu onestitate şi curaj, acest spirit frământat care şi când neagă pe Dumnezeu, afirmă oă-1 poartă în sine; şi, în acelaş timp, când constată triumful răului, afirmă eterna exigesţă iluzorie a binelui. Prin unele aspecte, Rensi, pe plan filosofic, ne aminteşte poziţia lui Pirandello pe plan ar tistic. GIOVANNI VILLA I T E R A R Ă cincizeci de pagini douăzeci şi două de piese, fie eseuri propriu zise, fie comunicări academice; fie conferinţe, fie simple amintiri. In urma lecturii făcute, căutând o grupare a lor — nu după genuri, ci după natura conţinutului — vom constata, în genere, aceeaşi posesiune sigură a subiectului, aceeaşi doctă pregătire, aceeaşi vervă primăvăratică atât de caracteristică autorului — însuşiri ce fac, în acelaşi timp, din d-1 Ion Petrovici emeritul vulgarizator al celor mai dificile probleme de cultură atât în ţară, cât şi peste hotare. Dar, mai mult decât oricând în această carte, d-1 Ion Petrovici se înfăţişează cu cea mai largă comprehensiune psihologică pentru unele lucruri de o gingăşie dincolo de înţelegerea comună. Intr’adevăr, este surprinzător până la uluire să constaţi cu câtă pătrundere şi lepădare de tot ceeace este didactic se apleacă autorul Teoriei Noţiunilor asupra Diletantismului în creaţie, acela care el însuşi are o pregătire atât de strict ştiinţifică, pregătire pe care o fructifică şi o împărtăşeşte dela catedră, ca atare, de atâtea decenii. Ni se relevă, astfel; încă odată mai mult nu numai fineţea de spirit a filosofului — în largul înţeles al cuvântului — dar, în deosebi, unghiul de vedere şi dimensiunea perspectivelor ce animă un asemenea spirit. Câtă înţelegere pentru un Deseartes, Leibniz, Goethe sau Wagner, sau pentru filosoful şi literatul din. Vasile Conta al nostru. Vorbind Despre originalitate, d-1 Ion Petrovici desprinde cu mult fler această noţiune de ceeace este simplă noutate sau pur şi simplu excentrism. D-sa găseşte explicaţia acestei „instinctive, apriorice preţuiri” a originalităţii în primul rând, în următoarele motive: 1) „Originalitatea este necontestat o forţă I C A L © BCU spirituală superioară imitaţiei, unde, oricare ar fi meşteşugul — invenţiunea se reduce la zero ; 2) Convingerea că progresul este întotdeauna în funcţiune de ceva nou, 3; Acolo unde nu e înoire, este inerţie^ iar aceasta este o proprietate a materiei, care face să treacă spiritul de spaimă ca nu cumva să se scufunde în încremenirea fizică; 4) Spiritul nostru iubeşte identitatea şi identificarea în abstract (sub formă de noţiuni generale), dar, totodată, nu-i place în concret, unde preferă diversitatea fără limită". Aceeaşi scânteetoare ascuţime de spirit se evidenţiază din partea autorului şi când — fie în Prejudecată şi adevăr, fie în Temeiu şi Tradiţie — d l Ion Petrovici desprinde tradiţia de prejudecată şi anchiloză: Opinie nsfundată sau cu un fundament contestabil, prejudecata „se găseşte oricum în afară de criteriile adevărului valabil, înrădădnându-se de obicei în-tr’o veche tradiţie moştenită şi împărtăşită de o colectivitate mai mult sau mai puţin numeroasă, ceeace îi procură în aparenţă, dreptul de a fi dispensată de orice examen individual şi acela de a i se atribui puterea unei axiome care înlătură orice îndoială". De o sinceritate profundă şi mereu vecină adevărurilor naturii în Valorile desinteresatc ale sufletului, autorul, după ce ne arată legile conducătoare ale conservatismului individual, ne evidenţiază nobleţea psihicului uman, ajuns în decursul vremilor a se îndumnezei prin altruismul sacrificiului de sine în cadrul apărării patriei. Este tocmai ceeace îl face pe d-1 Ion Petrovici să afirme — după ce, în Consideraţii de filosofia istoriei, a constatat că • „în spiritul nostru, al tuturora, se produce o oonfuzie involuntară prin aceea că se amestecă maturitatea din evoluţia individuală (atunci când o posedă) cu o presupusă maturitate în evoluţia speţei, şi se trece nemijlocit dela una la alta” — spunem să afirme : „toată -convingerea în realitatea progresului şi în transformarea evolutivă a sufletului omenesc'" — fie că această transformare evolutivă „merge extrem de încet". „Viteza evoluţiei viitoare atârnă în bună parte de măsura în care exemplarele de elită ale popoarelor vor putea fi cruţate de distrugere, vor avea răgazul necesar să tragă brazde de lumină şi să croiască drumuri noi pe care omenirea va putea să-şi recâştige timpul pierdut". Paginile cuprinse în Puterea şi limitele tradiţiei, ca şi acelea cuprinse în Creştinism şi naţionalism oglindesc parcă şi mai mult confesiunea de credinţă a autorului. Fără nici un 232 ton polemic şi fără nici a pomeni măcar de -aşa zisa geto sau tracomanie acreditată şi exagerată uneori de unii cărturari ai noştri d-1 Ion Petrovici pledează pentru întoarcerea „la tradiţia romană, şi în -ceeace' priveşte ideea de justiţie, şi în ceeace priveşte ideea de ordine"... Aceasta cu atât mai mult, cu cât acum în sufletul nostru, sălăşlueşte — nu „zeii născociţi de om, care au fost egalaţi şi depăşiţi'^ ci — Dumnezeul -creştin, care nu este inventat, ci, găsit" şi care „nu putea şi nu poate să fie egalat”. Pe temeiul unei atari convingeri d-1 Ion Petrovici înlătură părerea unora care afirmă că: „Creştinismul aparţine trecutului" — ,,-când — după opinia autorului — nu a • parţin-e nici prezentului, ci, cu foarte puţine excepţii, aparţine mai de grabă viitorului, şi unui viitor care nu se va consuma la repezeală, ci unuia -care nu pote să se istovească niciodată. Că unii au putut să-i vadă unele sbâr-cituri aparentej aceasta e posibil, dar ele seamănă mai de grabă cu acele picturi greoaie şi afumate care se aflau în interiorul unor biserici, dar care atunci, când au fost rase, nu s’a ajuns prin aceasta la scheletul zidului, ci s’a descoperit dedesupt o altă pictură, lumi noasă, fragedă şi de o tinereţe uimitoare". In angrenajul aceloraşi idei, nietzscheanismul primeşte şi el o replică tot pe atât de întemeiată. „Trecând la o nouă ordine de idei vom spune că ideea creştină — eminamente umanitară — nu absoarbe totalitatea funcţiunilor noastre sufleteşti; ideea creştină n’a reuşit şi poate că nici n’a vrut să stârpească întreg mărăcinişul pornirilor noastre egoiste, care sunt indisolubile de natura omenească". In Fulguraţii literare, şi de această dată, a-. Ion Petrovici vădeşte odată cu aceeaşi v-eivă o cultură de literat încercat, fie că poposeşte in marginea vreunei probleme de pură specialitate — Teatru în versuri — fie că atacă în miezul ei vreo operă ca atare, sau conturează personalitatea vreunui scriitor de talia lui Va-sile Alecsandri, Eminescu, Teodor Şerbănescu sau Liviu Rebreanu. Analizând Poezia filosofică a lui Eminescu, autorul face unele preciziuni caracteristice foarte semnificative pentru opera genialului cântăreţ al Luceafărului, dintre care nu ne putem abţine să reţinem rânduri ca acestea, demne