GÂNDIREA ANUL XXII Nr. 3 MARTIE 1943 U M R U L: avram I A N C U NICHIFOR CRAINIC: Avram Iancu..................113 ION PTT.T.AT • Zeu marin.......................120 VENTILA HORIA: Pan cei tânăr...................121 PETRU P IONESCU : Vino şi vezi ................124 VTRG1L CARIANOPOL: Poesii:.....................129 YVONNE ROSSIGNON: In căutarea poetului Giu- seppe Ungaretti............................132 GIUSEPPE UNGARETTI: Poesii (In româneşte de Yvonne Rossignon) .........................135 GEORGE DUMITRESCU: Sonete......................140 LUCIAN VALEA: Gravuri......................142 TADEUSZ GOSTYNSKI: Rolul şi frumuseţea aşa numitelor cărţi pojpulare.......................143 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞT. ZISSULESCU: Ion Zamfireseu: Destinul personalităţii .!.................................. 157 VLAD7MIR DOGARU: Destinul ilui Lohengrin ... 158 MARIELLA COANDĂ: DAnnunzio şi Dante . . . 161 CRONICA LITERARĂ NICOLAE ROŞU: Georgescu Delafras: Omul de mâine; George Dumitrescu: Amiaza; Ion Agârbl- ceanu: Licean,... odinioară................163 PETRU P. IONESCU: OvAdiu Papadima : Neam, sat şi oraş în poezia lud Octavian Goga........168 CRONICA PLASTICĂ V. BENEŞ : Fundaţia Dalles: Sorin Ionescu, Elena Anton, Ecaterina Delighioz-Cristescu, Dan Băjenaru; Căminul artei: Ionesou-Sin, Nuty Rayovici-Dră-gănescu...................................... 170 CRONICA MĂRUNTĂ NICHLFOR CRAINIC : Iulian Apostatul; A murit D. Nanu; Tineretul constructiv; învăţăturile lui Nea-goe Basarab...................................173 \ -r» 9 EXEM PL ARUL 50 L E I © BCU 3n curând/ Seva redeschide cea mai grandioasă , safâ de CINEMA fi LUX n FAST, RECREAŢIE B-DUL TACHE IONESCU, 12 TELEFON: 222/25 © BCU Cluj AVRAM IANCU DE NICHIFOR CRAINIC In istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene dela 1848, reprezintă un moment din oare putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia desilănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin. A doua e simnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Această din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi îl venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice. Acest fel de a judeca ni-1 impune însăşi fizionomia istoriei noastre anterioare României Mari, când această istorie se.înfăţişa în forma unui paradox dramatic de-a fi una numai în spirit şi fragmentară în dureroasa realitate politică. Blestemul, oare a strivit secole dearândull existenţa noastră ca neam, a fost vecinătatea celor trei maia imperii, a căror poftă căpcăună de stăpânire ne-a ţinut sfâşiaţi şi ne-a împiedicat să ne strângem laolaltă, într’un singur stat românesc: imperiul otoman, imperiul habus-burgic şi imperiul rusesc. Pentru conştiinţa neamului nostru, monştrii de cari vorbeşte mitologia au trăit aievea în chipul hidos şi în labele hrăpăreţe ale acestor trei mari puteri, care înghiţeau pe rând câteo halcă din trupul sacru al pământului naţional. Am fost siliţi să trăim în fragmente despărţite unele de altele, sub regimuri străine, oe n’aveau comună între ele decât tirania cu care am fost asupriţi. Dreptul de a face istorie proprie ni s’a interzis, iar istoria ce s’a făcut în jurul nostru s’a făcut totdeauna împotriva noastră. Sub raportul politic neputând lucra sincronic şi concentric, fiecare fragment al marei familii româneşti a fost nevoit să lupte în parte, potrivit împrejurărilor impuse din afară. Dacă naşterea poporului nostru e un miracol subistoric, fiindcă nu se poate preciza într’un timp anumit, rezistenţa împotriva încercărilor de desfiinţare şi supravieţuirea peste cele tr ei imperii duşmane, câte trele defuncte astăzi, apare ca un miracol şi mai uimitor, când ne gândim că forţe uriaşe am purtat pe grumazi cu o tărie de îndurare într'adevăr supraomenească. Ceeaoe trebuie să afirmăm, înnainte de toate, pe socoteala tuturor fragmentelor împrăştiate ale neamului, e simţul adânc al legăturii cu pământul strămoşesc. Românul, în orice timp şi în orice colţ al acestui pământ, a trăit, faţă de orice duşman venetic, sentimentul străvechimii, al întâietăţii, al autoh-toniei şi al stăpânirii asupra lui, chiar atunci când istoria l-a făcut robul altora. Ca zeii telurici, iei is’a, ivit din adâncimile acestui pământ şi, călcat ca ţărâna lui în copitele iureşurilor avane, le-a îndurat pentru a înverzi lîn urma lor ica iarba şi ca frunza codrilor. Pământul acesta de care ne leagă dragostea uned filiaţii organice, pământul acesta care avea să fie temelia geografică a României Mari, a fost stihia principală a omogenităţii noastre în spaţiu. Câtă vreme n’aim avut un stat unitar, chipul şi duhul lui, amintindu-ne mereu de rotunzi mea Daciei, i-au ţinut locul faţă de veneticii.,' cari şi-au aşezat pe el construcţiile politice asemenea unor cantonamente în corturi, fără rădăcini înfipte în adânc. Nu .ne-arn putut impune adversarilor, disproporţionat ide puternici, printr’o forţă militară unitară, dar nici ei nu ne-au putut impune nimicirea simţului organic al autohtoniei. Această lege telurică e valabilă pentru orice fragment al neamului nostru, fie că iera vorba de Basarabia subjugată de Ruşi, de Bucovina răpită de Austrieci sau de Ardeal. Elementul viu al acestui pământ, transpus în vitalitatea românească, e sângele rasei. Orice fragment al naţiei noastre, în lunga epocă a fărâmiţării politice, a fost şi a rămas purtătorul sângelui rasei. Sângele care svâcneşte în tâmplele noastre are o putere de asimilare, care a '.desfiinţat pe rând aproape toate neamurile suprapuse în aşezarea veacurilor. Asemenea apelor mării, ;în care, oricâte gunoaie ai arunca, le descompun şi rămân până la urmă în aceeaşi limpede puritate vrednică să răsfrângă al-băs'triimea cerului, sângele rasei noastre a descompus viaţa a zeci. de popoare aduse de vânt, pentru a triumfa ca o mare în milioane de feţe, al cărei fund e pământul strămoşesc şi ale cărei ţărmuri sunt marginile etnice ale neamului românesc. Sângele e a doua stihie, identică în fiecare fragment al naţiei noastre, care a lucrat Ia fel în toate, cbemându-le unele către altele, până la formarea unei conştiinţe spirituale general româneşti şi până la suspinul unanim după unitatea politică a tuturor Românilor. Nucleul în jurul căruia s’a organizat conştiinţa noastră politică e vechea Ţară Românească, Muntenia. Muntenia ne-a dat întâiul stat naţional; Muntenia ne-a dat întâia viaţă religioasă organizată; în Muntenia s’au clădit întâile mănăstiri, ca focare de cultură; Muntenia a adus întâile tipografii; din Muntenia avem întâiul document al limbii româneşti scrise; din Muntenia întâiul cad de legi tipărit; din Muntenia s’a ridicat Mihai, întâiul voevo(d al tuturor Românilor şi tot din Muntenia tâlmaciul inspirat al marei lui fapte şi proorocul României Mari, Nicolae Bălcescu. Muntenia însă, faţă de toate celelalte provincii româneşti, păstrează o discreţie desăvârşită asupra întâietăţilor ei, fiindcă n’a lucrat niciodată pentru a domina, ci totdeauna pentru a uni. Fapta mumteană, fie în cultură fie în politică, a fost pusă în slujba românismului întreg şi exemplul ei tăcut şi lipsit de orgoliu a fost înţeles rând pe rând de toate fragmentele risipite ale neamului nostru, în frunte cu Moldova. Pentru conştiinţa moldo-valahă, revoluţia lui .Avram lancu are o semnificaţie locală, determinată de (împrejurările istorice ale Ardealului, şi o semnificaţie general românească, fiindcă e o superbă afirmaţie eroică a sângelui nostru în confruntare cu duşmanul milenar. Pentru noi, oricine e duşmanul Ardealului e duşmanul nostru, precum orice duşman al unei părţi de ţară e duşmanul întregului .românism. iSunten azi cu veacuri departe de vremea fragmentarismului tragic, când Ştefan-Vodă se bătea cu Radu cel Frumos isau Matei Baisaralb cu Vasile Dupu. Suntem un singur trup şi suflet. Oriunde mai sângeră o parte din neamul nostru, durerea ei e durerea întregului corp naţional. * * * ; Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru "4 © BCU Cluj libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic învestea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntnu. După exemplul Parisului, de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. In Moldova revoluţia se veştejise încă în mugure, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brusisa turcească. In principatul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într’o învălmăşeală greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul eu trei naţiuni recunoscute ica atare, Ungurii, Secuii şi Saşii, cu o nobilime încărcată de privilegii şi o ţărănime încătuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiunilor şi al privilegiilor. Ideea libertăţii naţionale însă şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele principatului, fiecare înţele-gând-o în felul lui, dar toate voind io egală îndreptăţire în viaţa ide stat, afară de Unguri, bine înţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Ungaria propriu zisă, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, eu sacrificarea celorlalte popoare conlocuitoare, dar mai ales a Românilor, cari alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. In fruntea mişcării se agita marele demagog paşoptist Ludovic Kossuth, slovac maghiarizat care, ca orice renegat, covârşea în zel şovin pe orice Ungur de baştină. Problema revoluţiei maghiare era următoarea: fiindcă popoarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungurimea, oare se menţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită; se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transilvaniei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai departe a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit. Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Caisa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară devenea totdeodată un războiu contra Austriei. Judecând după ideologia europeană a revoluţiei dela 1848, Ungurii erau pe linia ei luptând împotriva tiraniei habsburgdoe şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european refuzând celorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea socială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi n’avea să fie nici ultima oară când acest neam, înfipt în inima Europei din necunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre. La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul. E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu. Procedeul maghiar obişnuit, de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechiu popor al Ardealului fără ca el să fie întrebat, şi aceasta într’o vreme când ideea de libertate umplea văzduhul Europei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri cari se aflau la Târgul Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o primă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti legendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii. Poporul român ide peste munte, mai mult decât alte frânturi din neamul nostru, n’ia avut istorie. Faptele care se aşează în rafturile timpului istoric s’au petrecut fără participarea lui, peste el şi împotriva lui. Dacă am asemăna timpul eu o mare, am putea spune că Ardelenii au trăit în anonimatul dela fund ca delfinii sub luciul luminos al apelor. Cercetătorul nud vede, nu-i bănuieşte, dar din când (în când giganticele făpturi ale mării saltă brusc la suprafaţă, roistogolindmse eu valurile stârnite, mugind în soare şi îngrozind cârdurile de peşti şi de păsări. Salturile în istorie ale Ardelenilor sunt destul de rare, dar atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Hori,a sau revoluţia lui Avram Iancu. Soarta a făcut ca poporul acesta să zacă la fun- ciul timpului istoric o mie de ani, lipit de pământul strămoşesc, de care nicdo suferinţă, oricât de grozavă, nu l-a putut despărţi, şi primind din adânc acel sânge, ce vine din izvoarele Sarmisegetuzei şi ale Romei, pentru a-1 transmite din generaţie în generaţie, ferit de orice amestec, şi pentru a forma cea mai falnică şi mai viguroasă ramură a rasei noastre. In ziua Libertăţii, dela Blaj, el apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei patruzeci de mii, iviţi din anonimatul suferinţii milenare, erau rezumatul întregului Ardeal românesc. Doi bărbaţi s’au impus atunci mulţimii în fierbere. Si-mdon Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de student tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul poporului ardelean de-a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse semnalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi hotărîrea Ardealului de-a face istorie românească. Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt .şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă riar fi fost oarecum înnăsprită de .grava .seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente juridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbia rar, dar când deschidea gura, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care totuşi ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, 'în işeolile ungureşti, ,se remarcase printr’o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina: frumuseţe de Făt-frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi’n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, cum fusese dincoace de munte Domnul Tuidor din Vladimiri, nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se .supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voiraţi superioare să facă din ei oriee-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Janeu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut de veacuri în subteranele pline de casnă ale istoriei. Ungurul, în trufia lui sălbatică, ria avut niciodată înţelegere sau omenie pentru poporul român. Suib masca orgoliului, un complex de inferioritate l-a ţinut la distanţă. Frica de noi, cari suntem cei mai numeroşi pe pământul Ardealului, l-a dus la metodele împilării. Conştiinţa că e venetic şi setea dominaţiei oarbe l-a împins la maghiarizarea cu forţa. Ludovic Kossuth, căpetenia revoluţiei maghiare, întrupa ca nimeni altul această atitudine. Revoluţionar în spiritul vremii, el călca în picioare principiile revoluţiei, asumându-le pentru Unguri şi refuzându-le celorlalte naţionalităţi. Punctul lui de vedere era: „Intre noi şi ei sabia va decide!" Avram Iancu nu se înşela. Duşmanul din faţă nu putea fi tratat decât cu gloanţe. L-a lăsat pe" Şaguna diplomatul şi pe Lemenyi maghiarofilul să trateze prin petiţii şi deputaţiuni hotărî -rile adunării dela Blaj, iar el ou poporul, care îl urma fascinat, s’a retras în munţi pentru a deslănţui focul. Munţii moţilor, cu stanele lor de piatră detunate de trăsnete, vuiau încă de legenda revoluţiei lui Horia. Iancu şi-a organizat luptătorii cu prefecţi, cu tribuni şi ou nume dela Traian împăratul, căci aşa cerea povestea de aur a latiniştilor; dar gestul de-a face din munte cetatea românismului e o reeditare a strămoşului Decabal, retras între stâncile Haţegului ca să se apere de Romani. Dintre munţii noştri, cei cari au un prestigiu eroic sunt munţii moţilor. Visarea moldovenească a împodobit Ceahlăul cu faimă de idilă literară. In munţii Olteniei respiri un aer de sfinţenie. Cu Bucegii intri în basmul titanilor. Dar Munţii Apuseni sunt munţii eroici ai Românilor. In măruntaiele lor licăre aurul boierilor; sus, pe chelia stâncilor, 116 ............,.© BCU veghează dela începutul neamului cel mai dârz, mai sărac şi mai curat popor românesc. Ni-cio hoardă năvălitoare n’a cutezat să se uree până la acest foişor de granit al Daciei. Acolo şi-a pus Iancu tabăra. Dacă Blajul a formulat principiile libertăţii naţionale, românizarea istoriei Ardealului începe dela Câmpeni. Două neamuri s’au înfruntat sângeros acolo la gurile văilor, unul cu ifosul împăunat al ţânţarului care vrea să fie armăsar, cellalt cu răzbunarea imemorabil dospită a băştinaşilor împilaţi. Rareori în decursul veacurilor Românii au avut prilejul să se măsoare cu acest duşman fără leac. De obiceiu, el ne apare ascuns sub pulpana vreunei puteri străine. Dar când l-am avut singur în faţă, biruinţa a fost a lui Basarab-Vodă la Posada, a lui Ştefan-eel-Mare la Baia, a lui Ferdinawd la 1919. Câtă vreme Avram Iancu a fost sufletul eroic al Munţilor Apuseni, asalturile vrăjmaşului s’au zdrobit la poalele cetăţii de piatră. Iancu ^ dat lovitura de moarte revoluţiei lui Kos-suth care, încolţit de altă parte de Austrieci şi de Ruşii, pe cari Vdena îi chemase în ajutor, a tr-ebuit să se prăbuşească. Atât Ruşii cât şi Viena habshurgi-că recunosc greutatea cu care lupta lui Avram Iancu a căzut în balanţa victoriei. Sufletul ardelean a crescut de atunci pe măsura eroului. Bărbăţia s’a ridicat în oameni până la înălţimea munţilor şi poporul a înţeles că numai lupta crâncenă hotărăşte de soarta liberă a ţării. N.u e un cuvânt hiperbolic să spunem că, mai mult decât Şirncad şi Maior, mai mult decât filologii Blajului, Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. Ideile acestora erau înţelese de o elită restrânsă, dair fapta lui eroică străpungea cu fiorul mândriei inima oricărui ţăran simplu, făcându-1 să ridice capul până la legenda reînviată a strămoşilor stăpâni de ţară. întreg neamul nostru de dincolo participă la adorarea eroului cu sentimentul că el e „Regele Munţilor", capul încoronat în spirit al naţiunii. O umbră cade .însă grea peste această pagină de lumină din cartea dramei ardelene. Pentru noi mai ales, cari judecăm şi simţim concentric lucrurile românismului, pare de neînţeles devotamentul nemărginit al lud Avram Iancu faţă de Casa Habsburgilor. El a crezut că această Casă, găsindu-se la o mare strâmtorare, e peste putinţă să uite lovitura hotărîtoare, pe care răscoala Românilor o aplică duşmanilor ei, şi peste putinţă să nu răsplătească cu libertatea dorită cinstita şi devotata -naţie română. Unor contimporani, cari îl mustraseră că se face instrumentul camarilei vie-n-eze, el le răspundea că, între ameninţările cu -desfiinţarea ale dictatorului maghiar Ludovic Kossuth şi între promisiunile Vienei de a îndeplini doleanţele formulate pe Câmpia Blajului, nu stă să aleagă. „Noi suntem oamenii libertăţii! Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărîţi -a n-e vărs-a sângele până la ultimul Român". In această încredere nemărginită, fără nicio reticenţă, în onoarea, în simţul de dreptate şi în cuvântul Casei habsburgice, Ian-cu se dovedea încă odată erou, iar nu om politic. Firea eroului e dintr’o bucată şi refuză să înţeleagă altfel -relaţiile şi obligaţiile decât pe principiul cavalerismului şi al o-noa-rei. Din aceeaşi stofă nobilă era tăiat Mihai-Vodă, care a sfârşit decapitat la Turda şi Tudor Vladimirescu, ucis lângă Târgovişte. Dacă asemenea exemplare n'-ar exista, istoria ar fi goală d-e eroi şi plină de diplomaţi. Tragedia eroilor dă însă nimbul de frumuseţe şi de măreţie istoriei omeneşti. Toată tragedia lui Avram Iancu stă în faptul că, fiind regele neîn-co-ronat al Ardealului, a ţinut să rămână cavalerul fără pată al Casei de Habsburg. El nu-şi -putea imagina politica de duplicitate a împărăţiei vieneze. In -realitate, nici Austriei nu-i -convenea un regim d-e libertate -pentru Românii ardeleni, precum nu-i con- 117 © BCU Cluj venea nici Ungariei. Românii ardeleni, poporul cel mai numeros al Transilvaniei, erau despărţiţi numai prin trecătorile Carpaţilor de Munteni şi Moldoveni, cari proclamau prin toţi reprezentanţii lor ide elită necesitatea unirii tuturor într’un singur stat naţional. A da libertate Ardelenilor însemna a-i împinge cu încă un pas către fraţii lor din Sudul şi din Răsăritul Carpaţilor. Imputarea de andin politic, ce se poate face marelui erou, este că el a jujdecat numai în funcţie de un fragment eltniic, izolat în împrejurări speciale, el nu şi-a aşezat fapta eroică în consensul panromânismului. Revoluţionarii munteni şi moldoveni, cutreierând la vremea aceea Ardealul, voiau să vadă în Avram Iancu eroul mişcării de libertate panramâneşti. In deosebi profeticul vizionar Nioolae Bălcescu a mistuit o stăruinţă supraomenească să-l determine în această direcţie. Minte înfierbântată de epopeea lui Mihai Viteazul, la care tocmai luiora în acea vreme, el plănuia o armată revoluţionară condusă, de Iancu, care urma să treacă în Principate, să zdrobească pe ocupanţii ruşi şi să realizeze unitatea politică românească. Dar dacă Regele Munţilor îşi atârnase toate nădejdile de Viena habsburgică, Bălcescu nu se dovedea mai puţin naiv când credea cu putinţă o împăcare între Iancu şi Kossuth, şi un concurs al aoestuia pentru nimicirea Ruşilor, cari intraseră şi în Ardeal ca să înnăbuşe revoluţia maghiară. Luni de zale Bălcescu a dus tratativele de împăcare între Iancu şi Kossuth, dictatorul ungur înţelegând marele lui gând abia când era gata să se prăbuşească. De fapt planul lud Nioolae Bălcescu nu era aşa de naiv cum cred unii istorici ardeleni, cari juldecă încă pe linia laneului. Ruşii ca şi Austriecii, erau deopotrivă duşmanii revoluţiei maghiare şi ai revoluţiei româneşti. Duşmanul comun impunea forţele unite ale celor două naţiuni. In logica politică, Bălcescu era cel care vedea just. In realitate, ura milenară dintre Unguri şi Români zădărnicea orice idee de colaborare. Ludovic Kossuth s’a prăbuşit; Avram Iancu a biruit. Groaznică şi doborîtoare biruinţă! Căci odată ce furtuna revoluţiei a trecut, tânărul împărat dela Viena, Prânz losef, a uitat cu totul de sacrificiul şi drepturile Românilor din Ardeal. Eroul, oare nu cunoştea delcât dreptatea neamului său şi onoarea împărătească, nu putea înţelege că există altă 'modalitate decât răsplata şi alt tratament decât ţinerea făgăduielilor date. In primăvara lui 1850, primit în audienţă la burgul vienez împreună cu Şaguna şi Laurian, Iancu salută pe împărat în limba latină, iar Franz losef declară : Iancu hat sehr viei geleistet şi vrea să-l decoreze ca pe un curtean oarecare. A fost poate întâia lui prăbuşire sufletească. Adică pentru o tinichea spânzurată de suman ridicase el poporul în slujba împăratului? Sacrificase atâtea vieţi tinere pentru libertatea naţiei sale, iar împăratul voia să-l facă unicul beneficiar al acestor sacrificii. Distincţia ce i se oferea era mai dureroasă ca un glonte, care l-ar fi. străpuns (în toiul luptei. Cu doi ani mai târziu, în vara lui 1852, Franz losef vizita Ardealul. La Sibiu, popoarele erau rânduite protocolar, după însemnătatea fiecăruia, ca isă-;l primească triumfal. Ascultaţi ordinea: veneau întâiu cele trei naţii ce se bucurau de privilegiul libertăţii, Ungurii, Saşii şi Secuii, în al patrulea rânld veneau Ţiganii, iar după ei Românii, bravul popor de altădată al devotamentului imperial! Iancu, vulturul munţilor, fu arestat la Alba lulia şi pălmuit de slujbaşii împăratului. Pentru monstruositatea înjosirii şi a dispreţului, să amintim cuvintele eroului, care îi rezumă înţelesul luptei: „Viaţa mea o am expus de mai multe ori primejdiei, în anii 1848 şi 1849, pentru iubita mea naţiune ,şi pentru credinţa către împărat!” Tragedia începuse. Şi ea a fost mult mad sfâşietoare decât o imaginaseră Eschyl şi Sofdole pentru eroii lor. Mândrul suflet, care se ridicase ca un pisc până la nouri, s’a dărîmat în smioala întunecată a melancoliei nesfârşite. Ideea obsedantă Ii8 © BCU Cluj a zădărniciei şi a deşertăciunii tuturor isprăvilor măreţe de altădată îl devastase. Dacă te-ai ‘fi iputut uita în el, ar ifi arătat ca în imiuinte stanele de piatră detunate şi pustiite de trăsnetele uraganului. Timp de 23 ide ani, a rătăcit ipe icoclauri şi pe malurile Arie-şului ‘fantoma celui care a fost Regele Munţilor. In locul pistoalelor purta în chimir un fluer. Cerceta locurile pe unde poruncise ca un zeu frumos al răzbunării şi pe unde căzuseră vitejii lui. Umbla din stană în stană şi din poartă lîn poartă; se oprea între copii, îi legăna pe genunchi şi le mângâia părul Din adâncul întuneric al melancoliei, izvora jalea fără leac a fluerului. Poporul, care nu uitase cine a fost, îl înconjura cu respect înfiorat ca pe o (relicvă sfântă şi-d sporea cu închipuirea legenda de supraom. A fost înmormântat la Ţebea, sub gorunul lui Horia, cellalt mare înşelat de minciuna imperială -a Habsburgilor. Dar în inima unui neam întreg fluierul lui tot mai sună de jalea înşelăciunea celui puţin de către cel mult. a celui oinstit de către cel viclean şi mi se pare că ecourile lui vin acum de departe, pe vântul amar, dinspre Munţii Rodnei, dela Năsăud şi Maramureş. * * * Pentru conştiinţa noastră integral românească, pentru judecata noastră concentrică, în duhul tuturor fragmentelor contopite în patria politică, Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal. Viaţa lui, despărţită de accidentul înşelăciunii în ‘contrastul tragic al luminii eroice şi al tristeţii rătăcitoare, o evocăm ca un simbol al ţării de peste Gaipaţi, cu un obraz în strălucirea zilei şi cu cellalt încă în umlbra nopţii. Sufletul românesc a depăşit însă de mult epoca fragmentarismului tragic, când ifiecare ramură a neamului nostru, gemând sub altă stăpânire străină, căuta potriveli parţiale şi felurite, pentru a-şi salva sângele şi graiul. Nu mai suntem numai un sânge şi un graiu ca pe vremea lui Avram Iancu, iar ceeace pentru un Nicolae Bălce-scu era un vis de prooroc e pentru noi un stat puternic, cu prestigiu (între neamurile Europei. Statul acesta este şi trebue să fie expresia politică a întregei ţarini dace, iar în organismul lui trebuie să pulseze tot sângele viu al naţiei. Pentru raţiunea lui de a fi, neamul nostru ,nu e răspândit în cele două emisfere ale pământului încât atunci când pentru unii e zi, pentru ceilalţi să fie noapte. Neamul nostru e (înfipt în aceeaşi roată strămoşească, peste care ori ziua e zi pentru toţi, ori noaptea e noapte pentru toţi. Ştim bine că vicisitudinile istorice ne pot sili să (distingem două feluri de hotare: hotarul sângelui etnic şi hotarul statului politic. Dar principiul oricărui stat naţional şi voinţa de viaţă a neamului cer imperios identitatea dintre hotarul sângelui şi hotarul statului. Hotarul sângelui e o lege a naturii şi a vieţii, pe care nimeni n’o poate distruge în mod arbitrar. Istoria noastră veche, mişcându-ise în duhul autohtoniei, a mistuit silinţi de veacuri penltru a pune în lumina (conştiinţei naţionale acest adevăr elementar. Avram Iancu, dacă nu e direct un erou al statului, e cu deosebire eroul sângelui românesc, pare, prin el, îşi sărbătoreşte unul (din cele mai mari triumfuri. Pentru mentalitatea modernă, singure hotarele sângelui, care există după legea permanentă a naturii şi a vieţii, pot justifica hotarele politice, care altfel rămân vulnerabile ca orice lucru arbitrar şi artificial. Neam creştin, care n’aim asuprit pe nimeni cu tirania, noi nu vedem posibilă armonia între popoare deicât punând la temelia statului principiul identităţii dintre hotarele politice şi hotarele sângelui. Nimănui nu-i tăgăduim dreptul sângelui, pe care ni-,1 recunoaştem nouă înşine; dar tăgăduim oricui ibunul plac ide a călca, prin artificii cartografice, legea naturală a hotarelor, înscrise în sângele nostru. Cei vechi credeau că prin susurul frunzelor stejarului sacru se rosteşte voinţa zeilor. Voi, oameni ai României de azi, ascultaţi în freamătul gorunului lui Horia oracolul dela Ţebea, unde odihneşte zeul Ardealului! ZEU MARIN DE ION PILLAT La lumina lunii vreau la noapte Să-ţi arunci năvodul de pe ţărmul Insulei, de unde marea poartă Argint viu pe tava peste care Licăresc în jocuri de sidefuri Solzii apelor ca o mătase : Unduindu-şi moale foşnitura. Şi de tragi de plasa grea, s’aducă Pe nisipul ud ‘de spuma lunii, Străveziu de vis, un straniu peşte, Zeu marin născut din îndrăgirea Valului.ou raza într’o scoică Ce-şi deschide miezul roz pe prundul De mărgean al peşterilor mării. Cu ochi turburi încă de vedenii Şi smuls lor, la tine să se uite Ca prin ceaţa altor lumi — cu ochii Incleiţi de sarea nemuririi. Tu să-l ierţi de moarte, dându-i drumul Şi de-atunci în fiecare noapte, De e lună, să cobori pe plajă Şi scoţând din sân nostalgic fluer Să-l rechemi la ţărm — şi El să vină. Desfăcânidu-se de ape, să răsară, Chipu-i proaspăt rupt din veşnicie, Ochii turburi încă de vedenii — Şi să stea sub scânteierea lunii 'împietrit de viersu-ţj. până’n zori 120 © BCU Cluj PAN CEL TÂNĂR DE VENTILĂ HORIA Printre frunzele de măslin Marea e mai albastră, Glasul depărtării mai lin, Umbra zilei, sihastră, Creşte din ochii de ţaip Şi din boaba de vin. Om nu-i încă între albele stânci, Doar gândul despre el Sperie iezii în somnul amiezii Şi face să plângă cu lacrimi adânci Inima albă din sânul zăpezii. Zeii păşesc fără oprelişti Răsăritul, apusul, laptele caprei, Mersul stelelor, culorile apei, Rânduiala de peste privelişti Şi cu patimi ce vor rodi în timp Se iubesc şi se urăsc prin Olimp. Astăzi e o lumină ciudată pe cer, Marea albastră ca um alcov Obosită de ritmuri aşteaptă cocorii Să-i scrie povestea pe ape ca pe-un hrisov. Parcă a stat un vânt peste lume, Parcă apa s’a făcut de smarald, Fără val, fără spume. Totul e de tăcere sub soarele cald. 121 Numai sub viţa grea de ciorchini A căscat un om şi s’a mişcat un ţap. Om dela brîu pân’la cap, Ţap dela bnîu până’n mărăcini. E tânăr şi svelt ca un ram de răchită, N’are încă pe buze zâmbetul raiului Nici în ochi zvon de ispită, E tânăr şi svelt ca un ram de răchită. După somnul lui Pan marea nu clinteşte, _ Pasările par stele negre pe cer, Chiparoşii pândesc împlinirea unui mister Ca să-şi plece săbiile, milităreşte. Iar vrejii de viţă cu braţele’n opt Strâng boaba de viţă curmând-o din copt. In zâmbetul nimfei stă prinsă o floare, In pulpele-i goale rodeşte lumina Din glesne la buze o blândă dogoare Sclipeşte de toamnă ca’n fructe rugina. In ochi toată marea vorbeşte ca’n vis Şi’n părul de aur e soare de seară Iar arcul de buze în Pan a trimis întâia săgeată... O frunză de viţă spre şolduri coboară... Pan creşte de jos ca iarba sub ploae. In ochi neguri grele din funduri s’arată, Piciorul îi tremură, obrajii’n văpae Par rodii strivite. Din adânc o poruncă Spre frunza de viţă-1 aruncă. In iarbă trupul alb a căzut ca o stea, Cu întunerecul, Pan, .după ea. * * * Poate din ritmul ierbii marea A învăţat să cânte pe’n,serate Şi pe nisip, în suluri destrămate, Să-şi lase ostenită sarea. Iar săbiile chiparoşilor din deal Uscate’n aşteptare, lângă viţă, Pătrund de jos cu verdea lor mlădiţă Azurul moale şi orizontal. 122 Şi boabele de strugur sub strânsoarea Incolăcitului, de mijloc, vrej colan Clipesc încet sub farmecul lui Pan Şi-şi plâng în iarba crudă deşteptarea Şi pasări cântă în cununi de-aripe Peste’nfrăţirea zeului cu viaţa. _ Din valuri urcă’n alte valuri ceaţa Şi seara vine din păduri de clipe. E bună-acum şi marea prin măslin E ca o veche placă de cristal, Albastrul a fugit din val în val Spre dimineaţa altui Euxin. Iar Pan eu nimfa’n liniştea sihastră Aleargă’n salturi către vremea noastră. 123 © BCU Cluj VINO ŞI VEZI DE PETRU P. IOiNESCU „Veni et viâe ‘ IVîânăsti-rea aceasta este minunată. O enormă pustietate mă înconjoară. Cerul este 'de un albastru permanent în care atârnă adeseori draperii somptuoase de nouri albi sau cenuşii.. Cerul e brăzdat câteodată de fulgerul zborului vreunui vultur. Sfpre nord se întind poalele -munţilor. Terenul este pleşuv. Adeseori din pământ răsar masive blocuri de calcar şi granit. Departe, spre apus este o pădure. Iar .încoace spre răsărit curge un -râ-u mărunt de -munte, cu sclipiri de cei- şi c-u umibre de piatră verzu-e. In faţa mea privesc piscurile ciudate ale munţilor. Pirimeii ! Da. Aci e lo-c-ul cel mai potrivit. Pentru a ajunge la schit fac o zi întreagă de mers. Niciodată nu am simţit mai adânc, mai deplin, măreţia dumnezeească a naturii ca aci în acest decor sălbatec şi unic. Pietrele sunt lucioase. Piciorul încălţat alunecă. Dar piciorul gol prinde, apucă cu aceiaşi aviditate ca şi mâna. Ce voluptate mersul în picioarele goale ! Legătura cu pământul este permanentă, precisă, caldă. Pentrucă aceste pietre sunt calde. Sorb în ele toate razele soarelui şi le păstrează multă vreme. Deabia carnea le poate sorbi puţin. Talpa se aşează hotărâtă, ca o mângâiere, peste ascuţişuri ca şi peste goluri molatice, lucioase. Orice atingere este completă. Nici o reticenţă Nici o sfiiciune .Şi piatra primeşte prinosul. Mângâie şi muşcă această carne pe care şi-o recunoaşte apropiată, rudă. Nică-eri nimic, nici o urmă de oameni. Un singur sat basc în tot drumul acesta de o zi încheiată spre schit. Oamenii au ajuns să mă cunoască. Bătrânul Etehepare îmi of-eră regulat oala ou lapte proaspăt când trec prin dreptul stânei lui. Tânărul Melchodeic, brutarul, îmi vâră în traistă o pâine mare, albă. Copiii mă petrec în d-rum. Le aduc în schimb şopârle verzi, bijuterii vii, nemaipomenit de frumoase, pe care le iau de pe stânci, uşor. Da. Uşor. ilmtind mâna, pod. Şi fluer încet, un cântec de vrajă şi de leagăn. Animalul nu fuge. Mă priveşte cu micii lui ochi ficşi, de smaragd, şi încet, încrezător, se aşează pe mână. Când mă întorc spre mănăstire dela schit, aceste bijuterii, joc capricios al creaţiei, stau cuminţi pe umăr, pe mâneca sutanei Şerpii îmi sunt cei mai dragi. Vin, încolăcind coada, în mişcări ritmice perfecte. Se strâng uşor pe braţ şi capul lor turtit, cu ochii ce par nişte bucăţele de rubin, şlef-uit de un neasemuit meşter, se ridică spre mine, cu un şuer al 'limbilor despicate. Am întâlnit un lup şi-am făcut asupra lui semnul crucii. Şi lupul m’a privit, stând pe picioarele dinapoi, cu gâtul întins spre mine. L-am chemat şi a venit ferit, nesigur dacă nu-i întind cumva o cursă. I-am mângâiat blana şi a mers lângă mine o bucată de drum. Apoi n-e-am despărţit. Am de aci înainte un prieten nou în paraginile astea. După ce trec satul, începe pădurea de pini. Este catedrala desăvârşită a crea-ţiunii. Când am intrat; prima dată, -atât de solemnă a fost tăcerea, atât. de fioroasă umbra, încât m’am aşezat îngenunohi şi m’am rugat. O rugă fără cuvinte, o exaltare, o in- 124 © BCU Cluj teriorizaxe a gândului, odihnit de toate drumurile prin noroiul vieţii, prin smârcul în-doelilor. Am pipăit trunchiurile copacilor şi i-am auzit şoptindu-mi fiecare : Frate ! Da ! Sunt frate, frate cu minunile, cu tainele lumii, frate cu viaţa vegetală, cu seva ce gâl-gâe in fiecare trunehiu, ou cântecul de slavă ai braţelor de frunze ridicate sacerdotal, spre cerul de azur. Şi muşchiul, şi iarba! Aţi ştiut vreodată, stupizi 'locuitori ai oraşelor, ce înseamnă mângâerea reavănă şi crudă a unui pat de muşchi şi iarbă! Niciodată nu am crezut că voi putea să stau de vorbă cu copacii. Şi iată că acum vorbesc cu ei, în limba lor. Ei nu cunosc spaima cruzimii timpului. Conştiinţa lor este conştiinţa eternităţii. Am învăţat dela ei să gândesc la fel, să fug din timp, să mă ridic pe creaista aspră a veşniciei Prima dată când am văzut veveriţele rriam întristat. Fugeau ! Ca o sclipire de râs argintiu, săreau din creangă în creangă. Tot mai sus. Şi la fiecare săritură se opreau, se întorceau, mă priveau speriate, mirate. Mi-a fost silă de ele şi de mine. De ce teamă! Nu suntem fraţi ! Intr’o zi am adormit pe iarbă, pe uscăturile pădurii. Mă gândeam la ele. Le chemam. Una mai eu seamă, era neînchipuit de vie şi de frumoasă. Blana ei era un cântec de nuanţe. Îşi mişca stufoasa coadă cu o eleganţă pe care nu o învăţase nicăeri ,î-n nici un salon, în nici un pension. Ii dădusem un nume. Emanuela. Am deschis ochii. Era pe ultima creangă a copacului de care îmi sprijinisem capul. Am ohemat-o : Emanuela ! Vino aci. Sunt fratele tău ! Mica vietate m’a privit cu zâmbetul în ochii mici, de ametist. Am întins mâna, cu palma în sus. Şi animalul a sărit. Drept in palma mea. Am scoborît încet mâna şi am aşezat-o pe piept. Nu s’a împotrivit. A venit încet, atentă şi mi-a atins bărbia cu beţişorul rece. De atunci suntem prieteni. Şi-a mutat locuinţa în coliba mea. Stă în colţ, pe un ibăţ pus între cei doi pereţi. îmi aduce alune. Ca să-i fac plăcere i le sparg eu însumi şi le dau între ddnţişori. Şi e atât de mulţumită, Emanuela! Apoi am avut o bucurie şi mai mare. Intr’o zi am găsit în colibă şi pe Romeo. Făcuseră nuntă fără să mă întrebe şi acum erau amândoi aci, puţin stingheriţi, ca şi când mi-ar fi cerut încuviinţarea de a duce menajul aci. Le-am dat-o bucuros, luându-i pe amândoi pe braţul stâng şi făcând deasupra lor semnul crucii mele. In 'amurg, când ziua îşi amestecă braţele subţiri cu boarea întunecată a nopţii, îmi chem jivinele toate şi le hrănesc. Şarpele a învăţat gustul laptelui. Bătrânul Etehepare s’a minunat şi nu a crezut. L-am invitat să vie să vadă. Să vină şi să vadă aşa cum eu, neoredinieiosul, am venit şi am văzut. Şi bătrânul Etehepare a venit cu o ploscă de lapte şi a văzut. Şedea lângă mine şi fuma încet, grav, din pipa lui neagră. Emanuel* i-a sărit pe umăr, a strâmbat din .botişar şi a sărit apoi pe umărul meu. — Nu-ţi place, nu-i aşa, Emanuela, fumul pipei lui Etehepare? — Nu, a făcut beţişorul ei. ■ — Dar laptele dulce din plosca ;lui Etehepare, îţi place? — Da ! a făcut mulţumit beţişorul pe care se vedea încă urma micei orgii nevinovate. — Şterge-ţi botul, Emanuela. Şi nu mânca singură. Unde e Romeo ? Romeo era alături, aşteptând nerăbdător să-i vină rândul. Am făcut mâna cupă, i-am turnat puţin lapte în cauoul ei şi a băut şi el. Apoi am chemat şarpele. A venit încet, în unduiri elegante. Bătrânul Etehepare privea încremenit. —■ Cum îl chemi ? Dece vine la tine ? Ce putere ai tu, strei nule ciudat ? — Dragostea, bătrâne. Nimic decât dragostea. Ţi-am spus. Vino şi vezi. Vino şi vezi şarpele bând lapte din mâna omului Vino şi vezi lupul stând de veghe la aşa colibii omului. Vino şi vezi omul vorbind eu jivinele, cu copacii, cu pomii. 125 © BCU De atunci la fiecare două zile, bătrânul sue vesel poteca de o zi de drum până aci, în indana pădurii şi a munţilor. A idoua zi pleacă fericit. Şi satul întreg Ştie acum minunea de aci, dela schit. Bieţii ide ei ! Nu e nici o minune. Nu e decât marele adevăr al Facerii ! Atât. Iubirea oare apropie şi înfrăţeşte totul, oare schimbă fiara în om, şi planta în vietate ou gând şi simţire. Atât. Asta e tot, bătrâne Etehepare ! Coliba mea e construită în gura unei peşteri. O peşteră din care gâlgâe un fir de izvor icu apă limpede. Cu apă vie cum spun basmele. (Niciodată nu ştiusem ce înseamnă apa vie .Acum o ştiu. Este aceia care iese din adâncuri, nepătată de mâinile oamenilor, nemurdărită de murdăria lor, neatinsă nici chiar de lumină. Este contactul sensibil dintre lumină şi besnă, transformat în lichid. Şi mă întreb dacă nu cumva apa nu este tocmai rezultatul acestei alchimii dintre alb şi negru, dintre beznă şi zare !) In coliba mea a fost un fel de pat. L-am dat afară. Am pus pe jos frunzele pinilor şi la capăt am aşternut imângâerea muşchiului moale. Noaptea, urechea mea ascultă înfiorată şoapta pământului. Iincolo nu am nevoie de nimic. Icoana mea este natura. In ea văd chipul lui Dumnezeu Făcătorul. Candela mea este luna sau sunt stelele. Sub ele mă închin. Sub ele se apleacă genunchii mei tineri. La miezul nopţii cântă cocoşul sălbatic al munţilor. Cocoşul sălbatic pe care nici un vânător nu l-a atins viu. Cocoşul acesta ani-e prieten. Mănâncă acum seminţe din palma mea. Mă întreb unde e lumea ! Unde am lăsa t-o! De unde vine şi încotro se duce acel care a fost Alexandru Ronda? Am privit în adâncul ochilor mei şi nu m’am găsit. Tu eşti eu ? m’am întrebat. Şi nimeni nu a răspuns. Am scormonit adânc în sufletul meu ,chinuit sub patimi grele. Şi nimeni nu mi-a răspuns când am întrebat despre mine. Şi atunci am înţeles că eu nu sunt nicăeri dacă nu voi înceta să mă caut numai în mine. Că eu aş putea fi-undeva deabia atunci când nu mă voi mai căuta undeva şi cândva. Şi acum eu sunt în totul fără a fi în nimic, şi totul este în mine, fără a fi în ceva. Veţi sări în sus, logicieni ai iluziei ! Puţin îmi pasă. Când veţi ajunge ca şi mine, aci, unde am ajuns eu, nici nu va mai fi nevoie să-mi daţi dreptate. Atunci veţi fi trecut dincolo de voi înşivă. Atunci toate coroanele voastre vă vor părea seci şi ridicole. Cu măsura voastră nu veţi putea măsura niciodată aceia ce nu are măsură pentru că îşi este sie înseşi unica, inefabilă măsură. Coliba mea nu are uşă. Nu are cine intra în ea decât Daniel. Nu are uşă pentru furi. Prietenii mei nu pot deschide uşile oamenilor. Veveriţele mele mă scoală dimineaţa odată cu prima înfiorare a crestelor. Emanuela îmi sare uşurel pe piept şi-mi sărută bărbia. Atunci ştiu că e timpul. Romeo stă pe degetele picioarelor şi se joacă cu unghiile. Nu poate crede că nu sunt alune, deşi i-am spus asta de atâtea ori. Şarpele se încolăceşte alături de mine, să se încălzească. Când deschid ochii, întâlnesc ochii lui mici, ficşi care ştiu să privească eu iubire. Ultimul meu prieten, afară de lup este căprioara. Vine câteodată să mă viziteze. Nu-i pot da nimic, nu-mi poate da nimic decât frumuseţea vederii ei. A venit odată lovită de glontele unui nebun. Oamenii îi numesc pe aceşti diavoli, vânători. Neputându-se omorî între ei, în voie, oamenii au inventat vânătoarea. Căprioara a venit Ia mine. Era în a şasea lună a şederii mele aci. Mi-aim rupt ultima cămaşă, de care nu mai am nevoie şi am făcut fâşii. Am pus pe rană frunze de plante al căror nume nu-1 cunosc dar pe care mi le-a recomandat Etehepare. Am udat fâşiile în aipa vie a râuleţului. Căprioara a stat lungită în coliba mea o săptămână. Avea ochii trişti şi buni. Ştia că-i sunt prieiton şi vraciu. îmi lingea mâna. Era supremul ei omagiu, singurul mijloc de răsplată pentru mine oare nu am nevoe de răsplată. Am făcut rugăciuni pentru ea şi s’a vindecat surprinzător de repede. Apoi a fost rândul lupului meu. A venit şi el Ia mine. Şi el fusese atins de trei alice mari. Nu-1 pot dezbăra de obiceiul de a mânca oiţe. Şi asta îmi dă 126 © BCU de gândit mult despre planurile Domnului. Dar am, învăţat să nu mai discut. O alice intrase în ipieţpt, în muşchii care prind piciorul din faţă. Alta intrase în crupă şi '*47 © BCU simt arătate relaţiunile dintre ţărani şi slujitorii [bisericii înitr’o interesantă lumină. Interesul acestei scene, în afară de cuprins, mai constă în monologul atât de vioiu şi de bine condus, precum şi în fermecătorul 'tablou al grădinii şi al pomilor, încărcaţii de fructe coapte. Fără îndoială, această scenă din „Păcală” este cel puţin egală, dacă nu superioară, motivului prim idin „Halima". Mai există şi o a treia versiune, rezultată din încrucişarea primelor două, adică a acelora a lui Pann şi Dulfu. In această a treia versiune, eroul nu e Păcală, ici fratele său Nătăfleţ, prost, însă, 'în acelaş timp, şiret şi cu noroc. Când el l-a omorît pe preot, i-a atârnat cadavrul într’o cârciumă, de-o coardă. Spre ziuă a făcut înţelegere cu câr-ciumarull, că-,1 va scăpa de această grijă, lîn schimbul unei sume de bani. Şi într’adevăr, el a ascuns cadavrul în căruţa cu peşte a unui ţăran, dela care iarăşi a luat bani spre a-1 scăpa de mortul, pe care, de data aceasta, iii ascunse într’o lunltre; când vânătorii de raţe sălbatice au tras lîn el, dânsul şi-a tras căciula pe ochi şi a plecat acasă, lăsând cadavrul să se înece. Cum se vede, aci e introdus încă un element — banii — cari aruncă o lumină nouă asupra psihologiei complicate a lui Nătăfleţ. Iată cum dintr’un motiv ce se prezintă în „Halima” fără alt scop decât acela de a distra pe cititor, opera s’a îmbogăţit prin prelucrarea autorului, cu introducerea motivului nou al elementului psihologic. Datorită acestor schimbări, eroul principal devine el, Nătăfleţ, nu mortul, cum era până acuma. Să ne întoarcem încă odată la problema originalităţii. Aci avem un exemplu de subiect împrumutat, însă îmbrăcat într’o haină complect nouă. Lucruri asemănătoare sunt bine cunoscute din istoria artei şi literaturii. In Grecia antică, de exemplu, Apollo era prelucrat, aproape în aceiaşi poziţie, de sute, dacă nu de mii de artişti. Şi în aceasta consta continuitatea şi progresul artei greceşti. Iar de căutăm un exemplu în domeniul literaturii, se poate cita ,,-Ciid”, „Don Juan” şi „Maria Stuart”, subiecte care au fost reluate de nenumărate ori. iCriteriul este unul: dacă opera rezultată din prelucrare e superioară sau inferioară originalului. Dacă e superioară, atunci, fără îndoială, autorul este achitat; daică prelucrarea e inferioară, atunci ea nu e decât un plagiat. Aceleaşi criterii trebuie să le aplicăm şi aci. Prelucrarea, în multe cazuri, chiar în majoritatea lor, e departe de a ajunge la valoarea originalului, dar putem arăta şi dintre cele care, dacă nu sunt superioare, sunt cel puţin egale. Din examinarea de mai sus a poemului „Păcală" se vede cum subiectul împrumutat a fost prelucrat de popor; din confruntarea lucrării „Măria sa Puiul Pădurii”, a lui Sadoveanu, putem vedea cum subiectul reluat din legenda „Gemoveva de Braibamt” a fost prelucrat de un romancier; şi din versurile pline de farmecul simplicităţii al lui Ion Pillat, ca de pildă „Mreaja”, se vede cum legendele despre Maica Domnului au inspirat pe un poet. j Insă chiar în cazul, când prelucrătorul n’a ajuns la nivelul originalului, totuşi se pot iconstata două lucruri interesante: primul, că aceste opere streine erau primite pe pământul românesc cu mult simţ pentru frumuseţea lor şi al doilea, că cititorul român mu rămânea pasiv în faţa operei citite.J Am examinat aci un exemplu de cum au fost primite şi înţelese aceste opere şi ce valori au fost apreciate în ele. Să luăm şi alte exemple, spre a vedea înţelegerea şi mai adâncă şi preţuirea şi a altor valori. Dimitrie Cantemir, îmtr’uma din operele sale scrie :”... aşa eu, urmele lui Ilio-dor, scriitorului istoriei ethiopiceşti călcând, mijlocul istoriei la început şi începutul la mijloc;... să şte am făcut”, Pin această lămurire -se vede că Dimitrie Cantemir nu citea 148 __............................BCU această literatură într’un mod superficial şi nu se mulţumea numai să afle dasnodă-mântul, ci şi cugeta asupra neobişnuitei construaţiuini ia romanului şi, fără risicul de a ne înşela, putem bănui că reflecta şi asupra altor valori ale lui. In aceste cuvinte se mai simte ceva: delectarea ce i-o producea măestria acestei opere literare. Să luăm acuma un nou exemplu. Una idintre fiicele lui Ieremia Movilă scria către soţul său, care era în închisoare turcească, că ei suportă acuma o soartă asemănătoare eroilor din povestirea „Aethiopica” — Theagen şi Hariclea. Era oare aceasta numai o simplă mânigâere, prin care femeia îndurerată încuraja pe soţul său, amintindu-i ide finalul fericit al eroilor după ce îndurase atâtea suferinţe, sau în dosul acestor cuvinte se mai ascunde şi altceva ?! Mi se pare că este aci o vie retrăire a aventurilor prin care au trecut eroii romanului, visul că şi ea—o nobilă, ce trăeşte într’un colţ uitat de Dumnezeu din Podolia — este asemenea Charicleei, care a suferit despărţirea de iubitul său. Aci se vede influenţa literaturii asemănătoare cu romantismul ide mai târziu. Şi această fiică a lui Movilă aminteşte mult pe fata din prima parte a poemului „Dziady” (Strămoşii) al lui Adam Miekiewiez, care invidiază soarta şi dragostea nenorocită a 'eroinei 'din romanul baronesei Krudener: „Valeria”. „Să dea Dumnezeu ca să ai, după atâtea peripeţii şi suferinţe, tot atâta mulţumire câtă a avut la sfârşitul romanului „Teagen”, care nu numai că a fost eliberat din închisoare, ci şi rodat iubitei şi virtuoasei sale Chariclea şi unit cu ea prin căsătorie, penltnu a petrece, ca şi ei, restul zilelor noastre în unire şi bucuria plăcerilor, pe care soţii credincioşi ştiu să le găsască în căsnicia lor paşnică şi gingaşă”. Această fiică ia lui Movilă era de fapt căsătorită cu un polonez, Horecki, a locuit în Podolia şi fusese crescută în Polonia; dar, fără 'îndoială, şi în patria ei erau multe femei ce-i semănau. Mai ales că în acea epocă, mulţi copii de boari români făceau studii ;în şcolile polone şi erau influenţaţi de mediul cultural polon. • Se pot găsi şi alte exemple de astfel de îndurare a influenţei literaturii despre care e vorba. E ilucru cunoscut că oamenii au tendinţa ide a se .asemăna cu eroii preferaţi de iei 'din istorie şi literatură. In ‘timpul Renaşterii, savanţii italieni îşi luau nume clasice şi greceşti, pentru a se asemăna cu vestiţii învăţaţi antici. Lucruri .asemănătoare se pot găsi şi în Ţările române. Cine îşi schimbă aici numele ? Numai, acei cari intrau în mănăstiri. Căutând exemple printre călugări, într’adevăr găsim acolo destule dovezi. Câţi călugări cu numele de Varlaam nu întâlnim între zidurile mănăstirilor şi chiar pe scaunele episcopale? Nu încape îndoială, că acest lucru este rezultatul unei fervente lecturi a romanului „Varlaam şi loasaf”. Exemple de astfel de apropiere de eroii din roman se pot găsi şi printre mireni. Mult regretatul profesor N. Iorga a dedicat acestei chestiuni un studiu întreg 10), în carie arată că Alexandru Macedom ia fost pentru bravii boari din timpul lui Mihai Viteazul nu numai un erou iubit, ci chiar mai mult: „uri. model de viaţă“. Să luăm acum un grup de cititori, cari căutau în aceste opere valori pedagogice. Printre aceştia va fi şi eminentul mecena şi scriitor, voevodul Neagoe Basarab, autorul vestitei „învăţături" către fiul său Theodosie, precum şi învăţatul iboar Udrişte Năsturel, ca şi alt meritois răspânditor al culturii, scriitorul şi editorul Antim Ivireanul, şi mitropolitul Varlaam, care scoteau din aceste romane exemple edificatoare, sau se îngrijeau de răspândirea acestor cărţi ide îndrumare sufletească. In acelaş grup de cititori se pot socoti şi aceşti preoţi ,eari prin exemplele instructive atât din viaţa sfinţilor, _ 10. N. Iorga, Faze sufleteşti şi cărţile reprezentative la Români, ,cu specială privire la legăturile „Alexandriei” cu Mihai Viteazul. Analele Aoad. Rom., Senila I.I, Voi. XXXVII, 1914—15, Bucureşti 1915, p. 546, precum şi IN. Cartojan, ,Alexandria în literatura' românească”. 149 © BCU Cluj cât şi a mirenilor, căutau să ridice pietatea şi moralitatea maselor largi ale poporului şi porunceau să se zugrăvească pe zidurile bisericilor anumite scene, întovărăşite de inscripţii explicative. Să mai luăm un grup : cititorii sau ascultătorii dela ţară. Reacţiunea ţăranului faţă de frumuseţea operei am văzut-o mai sus, în povestirea eu privire la cel „ucis de câteva ori“. Acum trebue să vorbim de reacţiunea ţăranului faţă de conţinutul operei. Am arătat mai sus că lectura favorită a evlaviosului călugăr din mănăstire era cartea „Varlaam şi Ioasaif11; că o avea şi viteazul boter,, şi aceasta era „Alexandria”; ţăranul, şi el avea o lectură a sa preferată, care se potrivea mai bine eu concepţia lui simplă despre viaţă. Dar care era aceasta ? ^Cercetând materialul cules de folklortişti şi oonfruntându-1 cu literatura despre care vorbim, descoperim uşor că această „lectură” preferată erau legendele.j Care este urzeala acestor legende ? Intr’una din ele e vorba de cum Satana a voit să creeze pe om; i-a plăsmuit corpul, dar nu a putut să-i dea viaţă. Atunci Dumnezeu, după rugămintea sa, i-a dat sufletul, şi deaeeia omul este atât sub stăpânirea lui Dumnezeu, cât şi a dracului, fiind creaţia amândarora. O altă legendă povesteşte cum odată Dumnezeu, obosit de munca creării lumii, s’a aşezat pe un petec de pământ, ce se ridica din apă, şi a închis ochii să se odihnească puţin. Iar Satana crezând că tovarăşul, atât de mult urît de el, doarme, l-a împins spre a-1 prăvăli în apă. Dar atentatul n’a reuşit, căci pe măsură ce Dumnezeu se rostogolea, uscatul se tot întindea sub el. In altă legendă găsim istoria despre crearea lupului prin cooperarea lui Dumnezeu şi a Satanei; Satana voind să se scape de tovarăşul său, a strigat lupului: „Mănâncă-l pe Dumnezeu1'. Dar atentatul din nou n’a xsbutit, fiindcă Creatorul a oprit fiara printr’o contra-poruncă: „Mănâncă mai bine pe stăpânul tău” u). [Toate aceste legende, născute cu sute şi sute ide ani în urmă, sunt expresia concepţiei dualiste, perpetuată din timpuri străvechi: existenţa celor două forţe, bună şi rea, şi eterna luptă dintre ele. Răul care stăpâneşte lumea nu provine idela om, căci este mai vechiu decât el. Mai întâi a existat forţa răului, apoi a fost creat omul. Şi chiar omul a luat fiinţă din ciocnirea acestor două forţe. In lume clocoteşte lupta «dintre aceste două puteri, şi chiar Dumnezeu .însuşi este expus pericolului, cum clar o dovedesc cele două atentate neisbutite: încercarea Satanei de a-L înneca şi apoi, de a-L nimici cu ocazia cre-erii lupului. După cum arată povestirile culese de folklorişti de prin satele româneşti, ţă-ramul român nu numai că a observat bine care, este esenţa acestor legende, dar mai mult: a scos-o în evidenţă şi a accentuat-o puternic.) N. larga subliniază eu drept cuvânt că aceste idei, cu care era hrănit poporul înainte eu sute de ani, întipăresc puternice urme în psihicul generaţiilor de mai târziu 12). Şi într’adevăr, ideile idin aceste legende s’au înrădăcinat adânc în sufletul ţăranului român. Se poate spune că în fundul .sufletului său de creştin a rămas un strat păgân din dualismul venit aci din Asia Mică. Romanul „Varlaam şi Ioasaf” deştepta în cititorii săi călugări dispreţuirea lucrurilor trecătoare a acestei lumi, şi îi împingea să caute scopul vieţii în valorile ei eterne; romanul „Alexandria” aprindea dorinţa faptelor cavalereşti şi setea de glorie 11) Se noat.e vedea aceasta din cercetarea colecţiilor de folklor, v., de pildă, Voronca, Datinile .şi credinţele poporului român. 12. N. larga, Faze sufleteşti, p. 545. în inimile boarilor. Dar ce reacţiune a trezit în sufletul ţăranului român obişnuinţa îndelungată cu aceste legende? Idealurile înalte ale învăţăturii creştine nu întotdeauna pot fi realizate ou uşurinţă în viaţa de toate zilele, unde, pe lângă forţele bune, stăpânesc alături şi cele rele. Ţăranul român a rămas mult timp sub jugul stăpânirii streine, eare-il storcea, şi a gustat ce este violenţa şi nedreptatea, şi dacă ar fi voit isă urmeze preceptele moralei creştine, ar fi fost lipsit, poate, de ultimul pumn ide mălaiu. Viaţa l-a învăţat să lupte, dacă voia să reziste, să adopte înţelepciunea şarpelui şi să se îmbrace în blana lupului. Din aceste legende, care se povesteau pe la şezători, ei aflau că există în lume forţe rele, ou care trebue să lupte şi faţă de care -întotdeauna 'trebue să fii vigilent. Ţăranul a simţit un fel de paralelism între oeeace învăţau legendele şi oeeace întâlnea în viaţa de toate zilele. Şi tocmai -de aceia această „lectură” era pentru el potrivită şi instructivă. Ea îl obişnuia cu ideea existenţei inevitabile a puterilor răului, care puteau să-l ameninţe în fiaoe clipă, ilntr’un cuvânlfc, ea menţinea în ţăran forţa înăscută de rezistenţă, şi acesta a fost rolul ei. Să examinăm acum încă un lucru, căci se pare, că şi acolo găsim influenţa legendelor noastre, adică concepţia despre Dumnezeu şi sfinţi. Ţăranul, ca orice om simplu, are mintea puţin obişnuită cu gândirea lucrurilor abstracte, şi când le întâlneşte, el îşi uşurează modul de gândire, atribuind lucrurilor abstracte formele lucrurilor concrete. j Biserica îl prezintă pe Dumnezeu în făptură omenească. Ţăranul merge şi mai departe, şi cum se vede din povestirile populare, atribue lui Dumnezeu modul omenesc de a gândi şi simţi. In acest fel Dumnezeu devine în concepţia ţăranului asemănător zeilor greci, creaţi de om după chipul şi asemănarea sa. Şi tocmai această concepţie despre Dumnezeu, o găseşte ţăranul în legendele ce au ajuns până la el. In cele mai sus examinate, Dumnezeu şi Satana sunt prezentaţi cu totul după chipul şi asemănarea omului, cu deosebirea că Dumnezeu e închipuit ca un ţăran bun, dar puţin naiv, iar Satana ca un ţăran gelos, şiret şi viclean. Şi aici ţăranul a găsit idei care se potriveau bine cu concepţia sa, deaceea şi influenţa lor era aşa de puternică atunci când Ie asculta. Pe de altă parte, atunci când Ie povestea, la rândul său, el atribuia lui Dumnezeu trăsăturile caracteristice ce le observa la semenii săi zi de zi. Lucrul cu totul asemănător se poate observa în legătură şi cu sfinţii. Şi ei sunt prezentaţi în legende în mod realist, şi aşa i-a înţeles ţăranul. E interesant că Dumnezeu şi unii sfinţi, în ochii ţăranului, au, pe lângă calităţile -înalte, şi unele scăderi pur omeneşti. Dumnezeu trebuie să se odihnească după ce a creat lumea, fiind obosit, ca orice om; e crezut de naiv, încât Satana încearcă să-L înşele şi să-L piardă, presu-punându-L muritor şi pieritor, ca totul în lume. Unii -sfinţi au trăsături complect defavorabile, -de pildă, sfântul Sisine, care alergând după dracul ce furase copiii surorii sal-e, blestemă copacii şi tufişul pe e-are-1 întâlneşte-. Sfânta Vineri se răsbună puternic pentru o greşaiă faţă de ea, cu tot necazul, asupra vinovaţilor. Iată exemple, că şi sfinţii pot urî şi se pot răsbuna eu totul omeneşte. Un artist din popor care zugrăveşte ichipul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului sau al sfinţilor, îi reprezintă iîn conformitate cu această concepţie populară, cu totul omeneşte. Aceasta se vede clar din compoziţia icoanelor făcute de meşterii români, cu totul deosebite de arta religioasă hieratică bizantină. Aci se poate vedea influenţa'"concepţiilor din legendele noastre -asupra concepţiei scriitorilor şi meşterilor -din popor„ V Din lectura acestor texte, generaţiile trecute şi-au făcut o idee despre ce este o operă literară, cum trebue să fie construită şi pe ce tse bazează frumuseţea ei; cu alte cuvinte Românii, datorită lor, au învăţat a înţelege şi simţi literatura, precum şi arta de a scrie. Şi de aceea se cade să adăogăm la iceeace am spus până acuma ancă vreo câteva observaţiuni, pentru a ne da mai bine seama care a fost 'hrana spirituală a înaintaşilor. Nu era mare 'dif erenţă lîntre roman şi legenda, despre care vorbim aici. lin unele legende, spre pildă, în aceea despre Sfânta Vineri, Iosif şi Asineta, există chiar interesante acţiuni de dragoste. Şi poa'te singura diferenţă între aceste două grupuri este că prima se termină cu răsplata cerurilor, iar cealaltă prin unirea iubiţilor. In momente sensaţionale erau bogate nu numai romanele, ci şi aceste legende, care deseori le întreceau în această privinţă. Ele izbeau puternic imaginaţia prin tablouri îngrozitoare, cum sunt cele din „Călătoria maicii Domnului în iad”, sau provocau neliniştea, ca nu cumva sfântul Sisine sau sfânta Vineri să se răsbune pentru oarecare incorectitudini faţă de ei, sau 'descoperirea unor fapte necunoscute şi uimitoare din 'viaţa strămoşilor noştri, Adam şi Eva, a Precistei, a lui Hristos şi a sfinţilor. Compoziţia unor legende este extrem ide interesantă, prin faptul că acţiunea trebuia să fie acomodată la unele împrejurări lăturalnice. Uneori o acţiune este suspendată şi se desvoltă o alta, în timp ce curiozitatea cititorului sau ascultătorului e pusă la încercare. Iar câteodată suntem introduşi în mijlocul acţiunii, şi pentru lămurirea unor lucruri, ne întoarcem îndărăt. In legenda despre Melhisedec, povestirea se începe cu faptul că într’o zi Abraam a auzit vocea lui Dumnezeu, care i-a poruncit să pună şeaua pe asinul său, să ia încălţăminte şi îmbrăcăminte, să se ducă la Măgura Tămariei, şi când va ajunge acolo, să strige de 'trei ori: „omul lui Dumnezeu prea înalt”. Abraam aşa a făcut, şi la chemarea lui a apărut un om sălbatec. Acum acţiunea sare înapoi, ca să ne desvălue cine era acest misterios pustnic, de care Dumnezeu s’a îngrijit în mod atât de neobişnuit. Mai departe acţiunea se desvoltă normal, şi ajunge la punctul, unde se leagă cu evenimentele dela început. In legenda despre Eustatie Plachida, acţiunea e condusă cu multă măestrie. La început e zugrăvit timpul şi mediul în care txăeşbe eroul, apoi mai târziu se leagă nodul intrigei: Plachida urmărind un cerb, pătrunde adânc în desişul pădurii şi acolo deodată se înfăptueşte miracolul; printre coarnele fiarei urmărite apare o lumină şi crucea, şi glasul lui Christos întreabă ipe vânător, dacă cu preţul suferinţelor pământeşti să-şi cumpere fericirea veşnică. Plachida acceptă suferinţele aci pe pământ, şi nenorocirile încep isă curgă potop asupra lui. La început, ca un preludiu, îi mor sclavii, îi pier vitele şi boţii îi jafuesc averea. Din acest moment încordarea creşte şi ne cuprinde neliniştea, ce va fi mai departe cu Plachida? El nu este singur: are soţie şi doi fii, dar soarta îi (împrăştie pe toţi, aşa că nu ştim dacă mai trăesc sau nu, şi, de sunt în viaţă, ce se petrece cu ei. Acţiunea privitoare la persoana lui Plachida se desvoltă şi celelalte acţiuni sunt suspendate; mai târziu se suspendă mersul acţiunii referitoare la Plachida, şi aflăm ce se petrece cu ceilalţi. In cele din urmă, prin îndemânatice împletiri, (finele se apropie şi datorită a trei neaşteptate şi fericite întâlniri, povestitorul linişteşte plăcut pe cititorul enervat şi-l conduce repede la desnodământul dorit. OOn legenda „Moartea lui Abraam" este introdus un motiv extrem de interesant: 152 - © BCU Cluj' ji V*mrLeZeU pe arhanghelul Mihail, «sa să ia sufletul bătrânului patriarh. Abraam 1 :in^lneşte pe Mihail în idirum şi-l invită cu 'braţele deschise acasă. Acum se crează o situaţie ciudată, iîn care cititorul ştie ice îl aşteaptă pe Abraam, pe când el însuşi şi a sa 11111 ştiu nimic. Situaţia devine aproape macabră, când privim pe omul cu orele vieţii numărate şi nu o .bănueşte de loc, şi de aceea nu profită cum ar trebui de meie sale clipe. S’ar putea cita multe exemple, ide cât 'de interesantă e construcţia acestor opere. . „ . L^ără îndoială, ţăranul acorda mai puţină atenţie construcţiei operelor altora, căci şi el însuşi) când povesteşte, desvoltă spontan naraţiunea cum îi vine inspiraţia, ara un plan dinainte. Insă de faptul, cum reacţionează cititorul cult faţă de construcţia operei, am putut-o constata din exemplul lui Diimitrie Cantemir şi romanul Ethio-peanca. datorită faptului că acţiunea acestei opere se petrece în diferite locuri, vedem peisagii foarte 'diferite. Abraam merge eu Arhanghelul Mihail prin pădure, Melhisedec 1 ş e intr o frumoasă regiune, acoperită cu pomi de măslini; sfântul Sisine aleargă prin deşertum deasupra mării, şi numai idin când în când întâlneşte câte un copac sau un tufiş. Unul din cei şapte tineri din Efes ne iconduoe prin străzile străvechiului oraş, mc°njurat de ziduri şi cu porţi solide, păzite de turnuri înalte. Ultimul tablou e cu atât tăm m^eresaitlh lClu cât vedem acelaş oraş, ia interval de câteva sute de ani, şi consta-am S:Chimbarile oe s’au produs în acest răstimp. In -istoria lui Plachida avem cea mai mare varietate de peisagii. Odată vedem o pădure numai rareori călcată de oameni în ^ pui vanairii cerbului, altă dată satul şi câmpul, sau marea şi ţărmurile ei. Iar în ria Maicii Domnului în iad, vedem scenele diferitelor suferinţe ale păcătoşilor, mira pline de putere şi groază, cari iau inspirat pe Dante să scrie Divina Comedie. . . i-^na (hn cele mai importante podoabe ale acestor opere ieste laturea lor umoristică. In primul rând, acest umor se bazează pe (dispoziţia senină şi întotdeauna gata e a ShiaxLi, chiar pe socoteala lucrurilor celor mai venerabile şi serioase, a acelora cari au redactat aceste opereg Acest fel ide umor l-am văzut în legendele creaţiei lumii, ^®spre care am vorbit mai sus.(Un alt element ide umor — în acest caz neintenţionat — e aPropierea -extrem de realistă şi naivă de subiect. Al treilea element este inversarea situaţiei, când de pildă, cineva, care de obiceiu ieste bun, înşeală pe un lacom şi vxolean.j Un exemplu de acest fel de umor este sf. lllie, care a condus pe Satana la hae, a. mShetat apa şi l-a lăsat în rîu prins în ghiaţă, furând în acest timp zapdsul -lui Adam Ş1 fugind. | Felul al treilea de umor este acela ce provine din exagerare.,. Ca exemplu poate servi pilda făţarnicului din „Cărţile ide pictură bisericească” 1S). Iată cum auto-y. ^ sfătueşte să fie prezentată această pildă pe zidul bisericii: Pilda Făţarnicului. „ n stând, având într’un oohiu al lui un mic lemnişor şi înaintea lui un fariseu, având xntr un ochiu al lui ,un lemn mare şi grăind către celălalt: „Frate lasă ea să scot ţăpuşa . ^ ochiul tău” şi deasupra Hiristos uitându-se cu chipul groaznic către fariseu şi zicandu-î: „Făţarnicule, scoate-o întâi bârna din ochiul tău!“ Vom găsi, în fine, gluma atenţionată, oridecâteori autorul va avea prilejul is’o spună, -de pildă, când îng-e-a arătat lui Avraam poarta îngustă -care -ducea în raiu, Avraam se sperie şi striga. „Doamne, eu am trup gros şi nu voiu putea să intru pe acea poartă”, la care Ar-anghelul răspunse: „Avraam, -îţi va fi poarta largă”. Fireşte, că au existat, afară de âstea, şi -opere care aveau scopul numai de a idistra pe cititor, -cum «le pildă „întrebări Şi răspunsuri”. • Trebue să pomenim şi despre limba acestor opere. Trecând în revistă, în ordine 13. V. Qreau, o. c., Cernăuţi, 1936, p. 190. *53 © BCU cronologică, toate aceste opere, şi întâlnind difei ite slavisme şi grecisme, cari apăreaţi In .unele perioade, se putea observa istoria limbii române şi a influenţelor culturale suferite. . Vorbind în genere, limba acestor legende şi romane, ce erau destinate cititorilor simpli era plastică, bogată şi frumoasă.j Şi datorită acestui fapt, legendele şi romanele noastre, în perioadele când limba suferea diferite deformări, în legătură cu influenţa modei, de pildă, când în timpul Fanarioţilor răsuna în saloane limba greacă, au devenit adevărată comoară a limbii române, la care s’a adăpat Eminesou şi alţi mari scriitori. VI Printre aceste legende şi romane găsim opere de provenienţă foarte diferită. Viaţa lui Esop şi Ethiopeanca au fost plăsmuite în lumee bizantină, „Varlaam şi Ioasaf s’au născut în orientul depărtat; istoria lui Alexandru Macedoneanul, Sindipa şi Halima s’au născut în orientul apropiat, iar legendele au luat naştere sau pe ţărmul me-diteranian ai Asiei Mici, sau în Africa de Nord. Intr’un cuvânt, toate aceste lucruri mai vechi proveneau din Răsărit. Abia printre romanele cari au venit în Ţările române în sec. XVIII găsim opere apusene, ca de pildă „Imfoerie şi Margarona” (Pierre de Pro-vence et la belle Maguelonne) şi Erotocritul (Paris et Vierme), sau italiene, ca Bertoldo. Dar e interesant că<_ aproape toate aceste lucruri, atât cele mai vechi, cât şi cele mai recente, au venit prin intermediul lumed greceşti sau sud-slave. 5 Chiar şi romanele de origine occidentală şi italiană au venit prin tălmăcirile greceşti. Din Italia direct a venit, precum se pare, numai „Floarea Darurilor”, iar din limba polonă „Evanghelia lui Pseudo-Nicodim” şi „Istorii pentru cele multe fapte şi minuni ale Domnului nostru Idsus Hristos”. Deaisemenea, (puţine au fost acelea tălmăcite din limba rusă. Este, mai ales, de mirare lipsa operelor din Polonia, afară de aceste doiuă lucrări mărunte, tocmai în perioada când existau relaţii foarte vii între cele două ţări, atât politice, cât şi comerciale şi culturale, şi când unii dintre cei mai mari cărturari români cunoşteau limba polonă, şi chiar scriau opere (în această limbă 14). Lucrul se poate explica prin faptul că Dosoftei, Ureche, Costin, cari cunoşteau polona şi latina, scriau opere originale, cronici şi versuri religioase, cari ajveau un scop practic: fala ţării lor şi ridicarea culturii religioase. Iar de „literatura frumoasă” se îngrijeau oameni mai mărunţi, cari se recrutau, în primul rând, dintre clerici, cunoscători ai limbilor Slavilor de sud şi Grecilor. _ / Din faptul ce 1-aim pomenit, se vede că Ţările române erau aproape separate de lumea apuseană şi făceau .cunoştinţă cu cultura restului Europei prin intermediul vecinilor, şi nu a tuturor, ici numai a acelora din Sud şi Nord. Se înţelege, că lipsa contactului .direct cu .cultura europeană de atunci, a trebuit să influenţeze literatura română în mod .special. In primul rând, când exista cerinţa de cărţi, ise lua ceeace se găsea la îndemână, făcând astfel foarte .grea o selec-ţiune. Astfel intrau în mâna cetitorului lucruri de o valoare m.ai mică, în timp ce capod’operele literaturilor europene, toată producţia acelui timp, rămânea necunoscută. Al doilea fenomen .era că aceste opere veneau icu mare întârziere, şi unele din ele'ajungeau în Principate atunci când erau complect demodate, ca de pildă romanele încă medievale^ Troada şi Imberie şi Margarona, care ajunseseră aci abia în secolul al XVIII-lea. Faţă de această literatură, cetitorii români luau diverse atitudini, făcând în 14. Din Polonia n’ai venit nid ..Aetfaioptica”, la .răspândirea căreia în literatura europeană a contribuit mult umanistul polon St. Warszewicki, v. Cartojan, o. c., p. 270, voi. II. - 154 © BCU Cluj mod spontan o kelecţiune. Unele dintre opere, ca Alexandria şi Aethiopica, se bucurau de mare popularitate, pe când altele erau primite aproape cu indiferenţă. Acest lucru se vede îndată după numărul manuscriselor păstrate şi astfel se poate constata, că de cea mai largă răspândire se bucurau romanele: din veacul al XVII-lea „Alexandria”, „Varlaam şd Iosaf” şi „Archirie şi Anadan” ; iar dintre cele traduse în secolul al XVIII-lea: „Esop”, „Aethiopeanca”, „B-ertoldo”, „Erotocraitul” „Halima” iar de un succes mult mai modest s’au bucurat romanul „Troadei” şi „Margarona”.15). Nu încape îndoială că cititorul român a făcut o selecţie fericită şi a dat dovadă de un bun gust. Am pomenit mai sus, cu diferite ocazii, care a fost reacţia acestor legende şi romane asupra cărturarilor noştri de atunci : Neagoe Basarab, Antim Ivireanul şi Di-mitrie Cantemir; dair cum se prezintă lucrurile în epoca mai recentă ? In prima jumătate a sec. XIX, cultura românească trece prin acea cunoscută gravă criză, provocată de situaţia interioară şi de slabul contact cu civilizaţia apuseană. Prin Balcani abia câte ceva din producţia apusului se strecură ou mare greutate, ajungând aci într’o formă mult schimbată. Polonia, care făcea legătură cu cultura apuseană, şi în şcolile căreia şi-au făcut studiile cei mai mari scriitori, români ai sec. XVII, trecea ea însăşi printr’o grea criză politică, şi focarul culturii polone se mutase departe în apus 16). In perioada aceasta atât de grea, aceste texte — „slovă vechie şi înţeleaptă” — au căpătat o deosebită valoare, şi au jucat un mare rol. iln secolul XVIII când învăţământul grecesc era puternic în ţările române şi cărturarii erau influenţaţi ide limba grecească, limba curată românească s’a păstrat mai bine în aceste cărţi care se servea maselor populare. Aceste opere, icu toată vechimea lor şi-au păstrat valoarea, şi pentru scriitorii României ce renăştea. Urmele lecturii lor le găsim aproape la toţi scriitorii secolului XIX. Din aceste opere împrumutau subiecte : Anton Pann, Gh. Asachi, Enăchiţă Vă-cărescu, C. Negruzzi şi Gr. Alexandrescu, şi în amintirile lor pomenesc cu duioşie de aceste texte, ca lectură 'din tinereţe, M. Kogălniceanu, El. Răduleseu, Gr. Alexandrescu. Dintre scriitorii contemporani, cari preţuesc iîn mod deosebit aceste texte, se pot cita M. Sadoveanu şi I. Pillat. VII. Pentru a verifica, din cine s’au recrutat cititorii operelor noastre, am citat mai sus însemnările găsite pe marginea manuscriselor Aethiopioei. Aci vreau să mă întorc încă pentru o clipă la .aceste note marginale, căci el aruncă o lumină interesantă şi asupra altor lucruri. In Ţările române existau de mult timp tipografii, însă întotdeauna, până la sfârşitul secolului XVIII, şi .chiar în secolul XIX, operele de acest fel sunt multiplicate prin copiere, şi sunt .citite în manuscrise. Se arată, deci, că -tipografiile nu erau în stare să satisfacă toate nevoile culturale .ale societăţii româneşti. Cum s’a putut observa, multe din romane au rămas în manuscris timp de 200 de ani, şi multe din .ele au rămas 15. Câteva cifre pentru.' ilustrare: Printre m-isele descrise de profesorul N. Cartojan în „Cărţile populare” sunt: 15 m-se ale romanului >, Varlaam şi Iosaf”; printre aceste-sunt din secolul XVII-lea 2; din sec. XVIII-lea 8; din sec. XIX 5; Romanul a fost tipărit abia în 1904. Din „Aettu-opiea” sunt: din sec. XVIII 11; din sec. XlX-lea 2. Din „Sindipa'1 sunt d;.n sec. XVIII-lea 7; din sec. XlX-lea 7. Din „Hal:ma”, sec. XVIII-lea 5, din sec. XlX-lea 1. Ultima cifră, atât de mică, se explică prin faptul, că din 1836, când romanul a ajuns sub teascurile tiparului pentru prima dată, a fost reeditat de mai multe ori. V. N. Cartojan o. c , descrierea manuscriselor, voi. 1, pp. 229, 248, 260; voi. II pp. 266, 281, 295, 317, 332, 342, 358, 363, 381 16. Asupra acestui fapt atrage atenţia prof. P. P. Panaitescu în Cursul său despre Istoria Poloniei, ţinut în anul academic 1936—37 la Universitatea din Bucureşti. V. cursul şapirogra-fiat p. 453: „Marea perioadă culturală oare a dat roade în Moldova, se opreşte şi ea acum. De aci înainte nu vom mai avea oameni învăiţaţi, formaţi la cultura polonă, în Moldova”. *55 © BCU fără să ajungă vreodată să fie tipărite, şi sunt cunoscute numai datorită copiştilor. Aci se vede că oraşele nu mergeau în pas icu cerinţele culturale ale societăţii de atunci, şi în lipsa sprijinului «cârmuirii, sacrificiile băneşti şi sforţările particularilor nu erau îndestulătoare. Când o operă era scrisă „cu toată cheltuiala” unui !boer, nu trebue înţeles prin aceasta, că era vorba de protecţia şi sprijinul vreunui bogătaş acordate literaturii, ci pur şi simplu, cineva voia să obţină o copie, un exemplar pentru sine, după un roman. Putem deduce, deci, idin aceasta, că înafară de bibliotecile din mănăstiri, trebuie să fi existat şi alte colecţii de cărţi, fără îndoială, mult mai modeste din punct de vedere al cantităţii, prin casele iboereşti. Aceste note marginale ne mai introduc într’o lume, puţin cunoscută, a acestor mărunţi, harnici şi atât ide merituoşi cărturari pentru îmbogăţirea şi răspândirea culturii, cari, e adevărat, nu creau opere proprii originale, 'dar uşurau compatrioţilor cunoaşterea bunurilor iculturale străine, încercând isă le adapteze la nivelul interesului cititorilor români, tăind unele părţi, complectând după gustul lor altele, localizând acţiunea şi lucrând cu simţul răspunderii17) şi importanţei pentru roadele muncii lor, şi cu adevărată dragoste, ce erau pentru ei fermecătoare. Din munca lor migăloasă de furnici s’au grămădit mii de manuscrise. Cu unii dintre aceşti cărturari mărunţi ne întâlnim numai odată, pe alţii îi vom vedea de mai multe ori, ca de pildă, pe această neobosită „mică şi plecată slugă11 Ion Românul, popă lîn satul Sânpetru, care a alcătuit un minunat calendar astrologie, şi care copia textele „Alexandriei” şi „Floarei Darurilor”. VIII. Să încercăna acuma să recapitulăm în câteva cuvinte cele de mai sus şi să tragem unele concluzii. Datorită acestor legende şi romane, cetitorii români au făcut cunoştinţă cu splendidele ereaţiuni literare ale orientului. Printre lucrurile venite de acolo există o mare varietate, căci ialături de literatura religioasă (legende), erau şi diferite romane, de aventură, de idragoste, ide călătorie, etc. Se înţelege că alături de lucrurile de mare valoare, era firesc isă pătrundă şi lucruri mai slabe, însă aci şi-a, arătat gustul cititorul român, care a ştiut să aleagă grăuntele bun de cel rău. Aceste producţii n’au fost primite în mod pasiv şi n’au rămas fără urmă în literatură. Cititorul cugeta asupra valorii lor, atât morale, cât şi artistice. Ele au lăsat o peceete vizibilă asupra creaţiunii literare atât a păturii de sus, cât şi a ţăranului, precum şi în pictura depe zidurile bisericilor 18) şi de pe icoane, ca şi în pictura populară pe sticlă şi în gravura pe lemn 19). Ilncă mai importante sunt urmele ce le^au lăsat aceste opere în sufletul poporului. Rolul lor minunat l-a descris profesorul N. larga20): „Condamnate cu asprime de erudiţi şi afurisite de clerici 21), ele au totuşi o nemăsurată însemnătate, egală cu a cărţilor sfinte, superioare acestora uneori, prin aceea că au fost un îndemn spre ideal, un corector al greşelilor, şi mai ales, un model de viaţă pentru atâţia dintre ai noştri11. 17. II dovodesc, spre exemplu, interpelările copiştilor „Alexandriei”, făcute cu scopul de a ridilda mândria naţională şi a împodobi trecutul ţării. 18. Vezi, de pildă, N. Cartojan, „Zapisul lui Adiam”, Bucureşti, sau, de aeelaş, „Colinde cu steaua”, (Bucureşti, 1938, sau de aeelaş, „Iconografie populară” Bucureşti, 1937. 19. Pe zidul bisericii dela Mănăstirea Neamţului sunt pictate toate scenele mai importante din romanul „Varlaam şi Ioasaf”. Vezi N. Clartojan op. cit. 242 îşi I. D. Ştefănescu revista Byzan-tion, t. IiII fax. 2. .1932. ’ 20. N. Iorga, Faze sufleteşti pag. 546. 21. Legendele apocrife. CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE ION ZAMFIRESCU: DESTINUL PERSONALITĂŢII » Ultima lucrare a d-lui Ion Zamfirescu, ca dealtfel şi celelalte, nu aduce nimic nou în problematica filosofiei româneşti. Cuprinzând cuvântări ţinute la radio ori congrese didactice, scurte articole cu pretenţii de studii, insuficient frământate, pentru care cere continuu scuze cetitorului „din lipsă de spaţiu", ea nu corespunde aşteptărilor sugerate de titlu. In primul moment am fost ispitiţi a crede că însfârşit a apărut şi în literatura noastră filosofică o lucrare în care să se discute pe larg şi, probabil, temeinic problema personalităţii. Mare ne-a fost însă desamăgirea când am deschis cartea şi am constatat cum banaliza o problemă aşa de importantă, într’un studiu de numai 19 pagini (9—28), care poartă însuşi titlul lucrării, pe un ton umflat şi gazetăresc, contrar oricărei ţinute ştiinţifice. Noi înţelegem că atunci când iei pana în mână şi vrei să scrii ceva, porneşti cu intenţia să aduci în discuţie un punct de vedere nou care are drept scop lămurirea integrală sau parţială a unei probleme. Insă a scrie numai doar să te afli în treabă, banalizând ceeace au mai banalizat şi alţii până la desgust, nu este un procedeu fericit al unui om cu pretenţii culturale. In ansamblul lui, studiul de faţă nu reuşeşte să se ridice peste nivelul ştiinţific al unui manual de psihologie elementară. Intr’adevăr, unde este acest „nou", din care să se întrevadă cei puţin o licărire de lămurire a problemei ? Repetă, ca orice manual, că personalitatea „nu reprezintă un fapt primar, ci exprimă rezultatul unui lung şir de diferenţieri", procesul decurgând dela „simplu la complex" şi „incluzând în el (nu ştiu în cine o fi vrând să închidă, poate în altul) toată seria posibilă de manifestări sufleteşti, începând dela psihismele elementare şi terminând cu voinţa raţională". Adaogă apoi (tot fapt de psihologie elemen- tară) că drumul personalităţii este deschis odată cu apariţia conştiinţei, dar că pentru a se ridica în mod complet la nivelul personalităţii, omul va avea să urmeze de aci înainte „diferenţieri de formă şi intensităţi de grad". Vorbe goale, bune pentru foileton, d. I. Zamfirescu fiind, după părerea noastră, cel mai autentic reprezentant al acestui mod de a concepe şi scrie filosofic, dacă bine înţeles aceasta poate fi numită filosofie. Dar, să mergem mai departe spre a ne edifica şi mai bine. La pag. 19 d-sa afirmă sentenţios : „...personalitatea nu se capătă, ci se cucereşte. Ea nu este un dar pe care natura sau societatea îl face omului, ci dimpotrivă apare ca rezultatul unei lupte continui"... Deschid manualul de psihologie pentru cl. VI secundară al d-lor I. Petrovici şi N. Bagdasar, ed. V şi găsesc la pagina 289 o izbitoare similitudine de cugetare : „Personalitatea nu este însă un dar pe care individul l-ar primi de-a-gata, trimis de cineva din altă lume, ci este o cucerire a individului, o creaţie a eforturilor lui continui"... (Sublinierile sunt ale noastre). Iată dar modul original în care lucrează d. I. Zamfirescu. Trecând apoi în revistă câteva trăsături ale personalităţii îşi rezumă singur rodul muncii cuprins în cele 19 pagini, conchizând lapidar şi fără modestie : „Vrem un rezumat al tuturor acestor desvoltări ? (Intr’adevăr numeroase şi lungi au mai fost!) Iată-1: înobilarea condiţiei omeneşti prin cultură şi prin simţul viu al sacrificiului, acesta a fost şi va fi, întotdeauna, destinul personalităţii" (p. 28). Ce punct de vedere nou socoteşte autorul nostru că a adus prin aceasta, nu ştim, dar ideile acestea sunt aşa de curente şi banale, încât ne miră că d-sa nu se jenează să le formuleze ca un rezultat „al tututor acestor desvoltări". Ştiinţa culturii, un alt studiu din lucrarea de 157 © BCU faţă, cu o „desvoltare" de 6 pagini, rostit şi la microfon în ziua de 31 Aug. 1942, este o capodoperă de superficialitate, constând numai din vorbe goale şi umflate. Exemplu: „De aici, deci, (ţinem să precizăm că nu dăm decât citate care să reprezinte un rezultat al străduinţelor d-sale) această ştiinţă nouă, ştiinţa culturii, al cărei statut (fericită imagină) într’adevăr nu este încă definitiv precizat, dar la a cărei precizare o seamă de gânditori contemporani lucrează cu toată râvna pe care le-o poate inspira conştiinţa lor de pioneri, poate ai unei noui renaşteri spirituale” (p. 33). Parcă se bat calicii la gura unui copil care se luptă cu pisicii pe aceeaş strachină de lapte. Sau mai departe când ne previne: „Să nu pierdem din vedere că domeniul culturii e vast (într’adevăr adâncă şi originală idee) că el rezumă de fapt umanita-tea“... etc. Şi înfine quod demonstrandum erat, că profesorul D. Guşti ar fi cel mai tipic reprezentant al conceptului de ştiinţa culturii, la noi. Vedeţi d-voastră, numai la microfon nu-1 linguşise pe d. Guşti, căci în particular s’o fi săturat şi d-sa. In studiul „Intre misticism şi religie” descoperim o nouă metodă de lucru şi anume a informaţiei după dicţionarele filosofice. Intr’adevăr, ca să definească noţiunea de religie, porneşte nici mai mult nici mai puţin dela Romani, pentruea imediat să treacă la Tonnies, apoi la canonicul Amss şi Durkheim, se înapoiază la Guyau, sare la Schleiermacher, Feuerbach, Tiele şi Camp-belle, o ia înapoi la Kant, vine la Adler (nici nu se putea fără perciunaţi) şi Hoffding, se înapoiază iarăşi la Ed. von Hartmann, vine la A. N. Whitehead, o ia înapoi la Spencer, trece la He-gel, ajunge la Bradley, J. Royce, M. Blondei şi termină cu Lucian Blaga, regretând că „această trecere în revistă de definiţii este departe de a fi completă şi, cu atât mai mult, de a ne elucida complet problema existenţială a reli -giei”. Intr’adevăr suntem de acord, căci în dicţionarul lui Eisler numărul lor este cu mult mai mare şi a le înşira pe toate ar fi fost prea bătător la ochi. Participăm de asemenea cu toată sinceritatea la durerea d-sale metafizică de a nu putea elucida cu ajutorul definiţiilor „problema existenţială a religiei”. Ingenioasă metodă de lucru! In şirul de tragedii umane, nefericirea geniului, care trece inadaptabilă, prin viaţă, asumă, pe plan metafizic, maximum de dureri. Suferinţe, uneori chiar profunde, au şi oamenii de rând. Insă la ei durerea e de scurtă durată şi In „Omul modernvorbind de criza vitală post romantică, ale cărei urme se fac simţite dela 1850 încoace (dată dela care porneşte fără să justifice motivul) şi despre care vorbesc o serie întreagă de gânditori, socoteşte drept cauze următoarele manifestări: rivalităţi naţionale, imperialisme, revoluţii, războaie civile, conflicte diplomatice, lupte şi frământări duse pe tema separaţiei între biserică şi stat, greve şi agitaţii sociale, războaie cu caracter local sau cu caracter mondial.... etc. „o imagine, aproape, de apocalips". Mai întâi că această concepţie spengleriană nu e împărtăşită de toţi gânditorii şi filosofii culturii, pretinsa d-sale imagine apocaliptică fiind prezentă în toate secolele, fiecare veac a-vându-şi problemele lui grave, de rezolvat, pentru care se agită şi se bate. Istoria ne stă ca o mărturie destul de vie. Să ne gândim numai la frumoasele cuvinte ale cronicarului Miron Costin care rezuma nu numai starea de lucruri din Moldova timpului său, ci din întreaga Europă: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisoare, ce de griji şi suspinuri”. In al doilea rând cauzele înşirate de d-sa nu sunt decât efecte, deci elemente vizibile prin care se manifestă criza de care vorbeşte, căci ele nu sunt decât aspectul fenomenal al conţi -nuiei stări de nemulţumire a omului cu ceeace posedă, veşnicul joc anitetic hegelian, din oare apoi va răsări o nouă sinteză. Cauza trebuie căutată în însăşi tendinţa de evoluţie, adânc înfiptă în sufletul omului, nevoie ce are drept efect ruperea barierelor prezentului, manifestată sub forma revoluţiilor, războaelor, etc. Ne oprim aci, orice discuţie în plus fiind de prisos. Aşa scrie d. Ion Zamfirescu: superficial, dar umflat şi grav, cu „implicaţii”, „semnificaţii”, „intensităţi” şi mai ales, adăogăm noi, banalităţi. Idei curente, locuri comune, edictate sentenţios şi cu emfază, pe care le scoate drept rezultate ale unor „ample desvoltări”. Cu drept cuvânt ai impresia că acest mod de a scrie constitue şi el un simptom de mâna întâia a marei crize vitale post-romantice, pomenită de d-sa în „desvoltările” de mai sus. ŞT. ZISSULESCU LOHENGRIN nu le provoacă niciodată stări de iluminare. Ceeace e permanent şi esenţial la oamenii de geniu, e accidental şi particular la oamenii de rând. Atât de mare e deosebirea dintre ei, încât, cei dintâi suferă şi pentru cei de al doi- DESTINUL LUI 158 © BCU lea.Schopenhauer explică undeva structura geniului ca alcătuită exclusiv din milă, provenită dintr’o înţelegere sui generis a destinului uman. Desprins din alte lumi, geniul e pe deasupra ..inimilor seci şi strâmte". El suferă pentru toţi fiindcă, minte aplecată peste veacuri, înţelege şi se dărue pentru toţi. Ceeace măreşte şi dă unicitate în desfăşurarea dramei lăuntrice a geniului, e că titanica lui suferinţă începe şi sfârşeşte totdeauna în chip lucid. De n’ar fi aşa, nefericirea geniului nu s’ar deosebi prin nimic de tristeţea omului de rând. F. tragic să suferi, dar mai tragic e să ştii că suferi. Când din suferinţă lipseşte conştientul, leacul e prezent. Deaceea, omul de rând îşi alină durerile fără prea multă greutate. Pentru el, lumea are atâtea plăceri câte laturi şi feţe prezintă în alcătuirea sa. Nefericirea omului de geniu e însă fără leac. Pe el, o singură fericire îl aşteaptă : a resemnării. Dintre numeroasele opere, clădite pe motivul nefericirii geniului, Lohengrin a lui Wagner se impune ca una dintre cele mai izbutite realizări. Cavaler al Sfântului Graal. Lohengrin întruchipează puterea imconvertibilă a cerescului. Neconvertirea lui Lohengrin e de natură absolută. El nu cedează nici unei tentaţii de pe pământ. Wagner se deosebeşte profund de Emi-nescu când îl concepe pe Lohengrin petrificat în nemurire. Deaceea, s’a si zis despre eroul său că este stăpânit de prea multă răceală. Lo-^hengrin nu are nimic din maleabilitatea, temporară e drept, a lui Hyperion. El aparţine mat mult sferei divine şi mai puţin celei lumeşti. Om nu este decât în măsura în care o iubeşte pe Elsa. Când însă îi cere să desvălue misterul originii sale. Lohengrin pleacă, dus de lebedă. O notă distinctă a dramei lui Wagner o formează idealismul erotic, de care este stăpânit atât Lohengrin cât şi Elsa. E interesant de remarcat că si Cătălina din Luceafărul e însufleţită de acelas pur amor ■ Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe — O. de luceafărul din cer M’a prins un dor de moarte... Elsa nu doreşte nici ea altceva decât îndeplinirea idealului visurilor sale • Să-l văd sosind cum l-