GÂNDIREA ANUL XXII Nr. 2 FEBRUARIE 1943 SUMARUL: SPIRITUL GERMAN CONTIMPORAN N1CHIFOR CRAINIC : Spiritul german contimporan 57 V. VOICULESCU : Alba iarnă dunăreană..... 65 JOSEF WEINHEBER: Celor căzuţi (In româneşte de Lucia Mihnea)........................... 67 N. CREVEDIA : Slove................ 70 GHER£HINESCU-VANIA: Poesii................ 71 ION VEDEA: Hipertrofia purismului estet e .... 73 GH. TULEŞ: Poesii . ...................... 80 I. GR. PERIEŢEANU : Testament.............. 82 ROMEO DASCALESCU : Tatăl nostru ........... 83 PETRU P. TONESCU: Adevăr şi cunoaştere ... 85 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞTEFAN ZISSULESCU: Etnicul românesc ..... 95 FILOMELA BRATIANU : Colaborare europeană prin literatură.................................. 98 CRONICA LITERARA NICOLAE ROŞU : Octavian Goga : Discursuri ; Se- bastian Popovici: Iarba fiarelor ....... 101 CRONICA PLASTICA V. BBNEŞ : Dimitrie Berea ; Asociaţia „Arta" ... 105 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC : N. Cartojan istoric literar ; Bu-karester Tageblatt; Rumănien von Heute; Antologie bănăţeană; De ce la Maiorescu ? ...... 111 EXEMPLARUL 50 LEI © BCU Cluj au cântat de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui ee închinau poemele* era întotdeauna acelaş: „nee* tarul“ Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaîeţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă... Astăzi numai exista ,,nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles n f ■ NECTAR MOTT MOTT M O T DRAGA MONOPOL T O N E t Ş A N I MOTT MOTT 1914 DEMI-SEC MOTT EXTR A-D R V MOTT NATURE ^Rl SA*'* z © BCU Cluj SPIRITUL GERMAN CONTIMPORAN DE . NICHIFOR CRAINIC Spiritul german contimporan e întrupat în marea revoluţie naţional-socialistă care, împreună cu revoluţia lui Musis-olini, constituie două fluvii revărsate din mătcile lor pentru a-şi uni apele şi pentru a f ertiliza întregul câmp al vieţii europene. Fenomenul acesta de proporţii epocale, în care ne simţim şi noi angajaţi cu toată fiinţa noastră, e în curs de desfăşurare; ide aceea judecăţile noastre asupra lui sunt aproximative şi colorate de impresiile momentului istoric. Suntem în situaţia omului care înnoată în valuri şi poate să spună dacă ele sunt reci sau calde, dar nu are încă punctul de unde să poată stăpâni întregul orizont al apelor. Această imensă revărsare de spirit nou e cu totul altceva decât ceeace a fost mai înnainte, precum temperatura de pe ţărmul bătut de arşiţă e alta decât aceea pe care o simţim după ce am intrat în valuri. Prin forma sau prin tipul lor, revoluţia fascistă şi cea naţional-socialistă se deosebesc total de revoluţiile consacrate în istorie; prin conţinutul lor se opun cu desăvârşire regimului împotriva căruia s’au ridicat. lin ce priveşte forma, îmi aduc aminte de obiecţiile caracteristice, formulate de presa evreească: Acestea nu sunt revoluţii adevărate,—zgâriau -apăsat penele de gâscă talmudice,—pentrucă nu s’a vărsat ni-cio picătură -de sânge! Intr’adevăr, revoluţiile consacrate ca atare, după tipicul -celei franceze, izbucnesc în masacre uriaşe şi au ghiarele pline de sânge omenesc. Sunt aşa zisele revoluţii de Clasă, în care ura oamenilor împotriva oamenilor ia chipul fiarei apocaliptice năpustite în oarbă exterminare. Sălbatica voluptate a omorului stă la temelia revoluţiei kemaliste, a revoluţiei -spaniole, dar excelează în revoluţia bolşevică, a cărei faimă de sinistru cataclism cosmic o formează giganticele mormane de victime omeneşti. Nimic din acest aspect -cadaveric nu există în fenomenul fascist -sau în cel naţional-socialist. Revoluţia lui Benito Musisolini şi revoluţia lui Adolf Hitler -apar în istorie cu obrazul şi -cu mâinile nepătate de nicio picătură de isânge. Evreii aveau dreptate : 'aceste revoluţii nu seamănă cu cele născute din ura de clasă; ele -s’au ridicat tocmai împotriva urii -de clasă. Şi au un caracter ce merită -să fie subliniat spre cinstea spiritului omenesc : pe când adversarii bolşevismului au fost exterminaţi până la imul, adversarii fascismului -şi ai naţional-socialismului, oricât de învierşunaţi vor fi fost odinioară, îi vedem azi în came şi oase luptând în rândurile spiritului nou, care a triumfat. Ce însemnează oare acest fenomen cu totul necunoscut în istoria insurgenţelor decât o nouă- metodă revoluţionară, care în locul urii - 57 © BCU Cluj faţă de adversari e mişcată de iubirea pentru cei rătăciţi, care evită moartea pentru a salva viaţa, care respinge silnicia pentru a converti pe duşmani ? Revoluţiile totalitare din vremea noastră, care sunt înainte de toate reacţiuni împotriva revoluţiilor de clasă, poartă prestigiul superior al nobleţei de spirit. însufleţite de entusiasmul ziditor în locul 'bestialităţii care devastează, ele cred în transformarea omului prin convertire, iar nu în purificarea lumii prin nimicire. Omul nou, expresie atât de caracteristică a vremii noastre, nu e o vorbă goală, pentrucă omul nou nu e criminalul care a izbutit să-şi ucidă semenul, ci om nou presupune un om învechit în rătăcire şi convertit la o nouă concepţie de viaţă. Epoca noastră e plină de zeci de milioane de oameni convertiţi la solidaritatea naţională; şi aceasta e opera spirituală a revoluţiilor totalitare. Dar nu numai prin forma şi metoda cu care au apărut în istorie se deosebesc aceste revoluţii, ci mai cu seamă prin conţinutul lor naţional-totalitar. Acest conţinut e în opoziţie cu toate doctrinele şi practicele dominante ale vremii, împotriva cărora au luptat ca să-l impună. Fiindcă lucrurile, care definesc regimul prerevoluţionar, sunt cunoscute, voiu sohiţa numai un restrâns tablou al lor. Suntem sub dominaţia Societăţii Naţiunilor, aventuroasa utopie în care a culminat întâiul războiu mondial. O clipă a fluturat împrejurul Planetei cu popoarele obosite de luptă iluzia păcii universale. Geneva părea că deţine leacul împotriva măcelurilor şi al conflictelor dintre naţiuni. In realitate însă, Geneva nu era decât o negaţie a naţiunilor şi o negaţie a Europei. O negaţie a naţiunilor, fiindcă spiritul ei se hrănea din principiile abstracte şi goale de sens ale Drepturilor omului, ca entitate metafizică fără coloare şi fără conţinut concret. Deşertul acestei metafizici a fost foarte abil populat cu toate ideologiile şi acţiunile, ce tindeau la dizolvarea conceptului de rasă şd de conştiinţă naţională. Francmasoneria fără rasă şi fără religie devenise religia nemărturisită, dar practicată subteran a Genevei. Idealul marxist al proletariatului mondial se reglementase în Biuroul Internaţional al Muncii. Alianţa israelită îşi crease din oraşul depe malul Lemanului un al doilea Ierusalim, grefându-şi parasitismul planetar pe substratul acestor ideologii. Pen-truoa popoarele să fie mai stringent obligate să execute cuvântul de ordine al Genevei, se inventase metoda diabolică a împrumuturilor prin Societatea Naţiunilor, ceeace aducea în fiecare stat căzut victimă un sever control internaţional adâncit până în măruntaiele gospodăriei lud. Pentru a-şi inocula spiritul dizolvant, Geneva supraveghea până şi manualele de şcoală, impunând suprimarea tuturor elementelor care cimentează o conştiinţă naţională şi propagând în locul ei sentimentul vag al umanitarismului. Cât despre organizaţiile de stat, ea născocise formula spiritualizării graniţilor şi în fiecare ţară nu agreia decât guverne de stânga, anexate programului internaţional. Toate curentele care alimentau lupta de clasă şi deci destrămarea corpului'naţional, în frunte cu comunismul, erau susţinute, şi toate curentele care alimentau sentimentul de mândrie naţională, în frunte cu naţionalismul, erau înăbuşite. Morfina francmasonică trebuia să adoarmă instinctul naţional pentrucă virusul iudaic să-l poată distruge pe nesimţite. Văzută din perspectiva zilei de azi, Geneva nu ne apare decât ca o cloacă imensă !în care se colectaseră toate insanităţile ideologice ale veacului al XlX-lea. Departe de a organiza naţiunile în armonia păcii, ea nu isbutise să organizeze decât puterile haosului pentru a le împinge la o acţiune mai repede de negaţie a naţiunilor. . Unei înjosiri egale a fost supus 'continentul european. Europa e patria rasei arice şi vatra culturii omeneşti. A o pune în rând cu celelalte rase şi a supune problemele ei la judecata Parguayului şi Australiei şi a o face să fie prezidată de un negustor de co- 5®- ■- • . © BCU voare din Orient este a o înjosi. De fapt, această politică planetară, care nimicea suveranitatea naţională şi suveranitatea spiritului european, nu slujea, în afară de iudaism, decât interesele imperiului intercontinental al Angliei. Franţa, burduşită de multă v.reme de curentele ide stânga, o isecunda cu docilitate, în iluzia că astfel îşi poate asigura hegemonia europeană de altădată. Parisul mai ales furniza ideologiile dizolvante de care am pomenit, iar Londra le folosea cu abilitate în interesul uriaşului ei imperiu. Societatea Naţiunilor n’a fast decât instrumentul dominaţiei iudaice şi al dominaţiei engleze în lume. Acum, ce însemnează reacţiunea revoluţionară a fascismului şi a naţional-socia-lismului? însemnează ruperea din utopia mondialistă a Genevei şi întoarcerea pasionată la realitatea îşi la problemele vieţii naţionale, prinsă între două focuri: al iudaismului multiform şi al comunismului unilateral. Căci în această vreme, Internaţionala comunistă, oare nu era decât ultima etapă logică în evoluţia spiritului genevez, profitând de căile pe care i le deschidea larg Societatea Naţiunilor, îşi organizase în fiecare ţară centrele inflamabile ale revoluţiei proletare. Franţa în deosebi are o imensă parte de vină în această situaţie, fiindcă socotind ică astfel îşi menţine hegemonia pe continent, a cultivat şi a sprijinit pretutindeni curentele de stânga, fără isăişi dea seama că, prin aceasta, pregăteşte stăpânirea bolşevismului asupra Europei. Cel dintâi care a luat în piept haosul.ce venea şi s’a pus deacurmezişul groaznicei primejdii a fost Benito Mus-solini. Fiindcă tema (noastră e Concentrată asupra fenomenului german, vom asculta numai ce spune despre Ducele italian Adolf Hitler însuş în Mein Kampţ (pag. 774): „■In această vreme, — o mărturisesc deschis, — m’a cuprins cea mai adâncă admiraţie faţă de marele om din sudul Alpilor, care în (dragostea înflăcărată de poporul său n’a pactizat cu duşmanii din lăuntru ai Italiei, ei a căutat pe toate căile şi icu toate mijloacele să-i nimicească. Ceeiace va rândui pe MussdLini între mărimile acestui pământ e hotărârea de a nu împărţi Italia cu marxismul, ci de-a o salva cu preţul distrugerii internaţionalismului'1. In acest omagiu adus de Adolf Hitler vâjâie totdeodată propria sa hotărâre de a salva Germania. Nu e locul isă povestim faptele şi evenimentele, fiindcă ele sunt încă vii în memoria noastră. E nevoie să reliefăm puterea spirituală a naţional-socialismului, care a fost în stare să zdrobească mentalitatea mondialistă şi să creieze o Germanie nouă. Această putere spirituală e formulată lapidar în două cuviinţe: sânge şi pământ, adică r§să şi spaţiu vital. Doctrina naţional-socialistă împovărează aceste două cuvinte cu cel mai concret conţinut, viu şi identificabil în timp şi în spaţiu. Ea osândeşte cu vajnică energie abstracţiunile ideologiei geneveze, pentru care popoarele sunt reduse la conceptul vag şi stors de viaţă: umanitate, iar graniţele reale trabuesc spiritualizate până la evaporare. Dacă asemenea idei alr fi .realizabile, atunci popoarele desrădăcinate din pământul lor ar deveni nomade şi lumea s’ar prăbuşi într’un haotic amestec cosmopolit. Aceasta ar însemna sfârşitul culturii şi al civilizaţiei. Pentru Adolf Hitler, popoarele şi rasele, (diferite unele ide altele, inegale între ele şi locuind pe bucăţi de pământ consfinţite de spada şi de munca lor, constituie ordinea naturală a lucrurilor din această lume. Tentativa amestecului babilonic e înfierată ide el ica o bastardizare, ca un păcat împotriva naturii, ca un sacrilegiu faţă de Dumnezeu, fiindcă bastardizare,a e desfigurarea chipurilor omeneşti creiate ide cel Atotputernic. Există un acord unanim al tdootrinarilor naţianal-isocialişti că ceea ce constituie piatra unghiulară a statului şi focarul de undei trebuie să iradieze orice acţiune de regenerare e rasa. Dacă Reiclml medieval se bizuia pe unitatea spirituală a Occidentului, dacă cel de-al doilea plutea în apele liberalismului, temelia celui de-al treilea Reich e rasa, e credinţa mistică în rasă şi în puterile ei misterioase. La întrebarea care din două primează: rasa sau statul, Adolf Hitler nu pregetă ,să răspundă: rasa! Nu rasa e în slujba statului, ei statul în slujba rasei. Statul nu e un scop în sine, ci un mijloc de ridicare a rasei. Rasa e învestită cu atributul unic de a creia cultura. Statul nu poate plăsmui valori, şi din acest moment el nu 'este decât un instrument organizat pentru a înlesni rasei condiţiile optime ea spiritul ei creator să se poată manifesta. Precum vedem, acest fel de a concepe raportul dintre rasă şi stat, precum şi rolul acestuia în regenerarea rasei, — concepţie deosebită de cea mussoliniană, — e la o distanţă siderală de acuzaţia ce s’a adus naţional-socialismului că ar voi îodumnezeirea statului. E adevărat că la unii dintre doctrinarii furaţi de entusiasmul primăverii na-ţional-isocialiiste s’ar putea vorbi de o divinizare a rasei, nu a statului, dar idincoio de aceste exagerări personale, adevărul primordial, pe care l-a pus în lumină noua Germanie, într’o epocă de uluitoare confuzie în domeniul cultural, este că adevărata creaţie de cultură, care distinge pe om dintre celelalte făpturi ale pământului, îşi are rădăcinile înfipte în adâncimile misterioase ale rasei. Sufletul unei culturi e sufletul rasei care a creat-o. Şi imaginea vieţii ideale, pe care o plăsmuieşte cultura, e imaginea transfigurată a rasei respective. Pentru naţional-socialism, prin urmare, cultul rasei, prin toate mijloacele de care dispune statul, îşi găseşte justificarea superioară în atribuţia cu care e învestită rasa de a creia cultura. Cultura însă, în accepţia culminantă a cuvântului, nu e produsul oricărei rase, ci e produsul rasei ariene. Ea e aceea care a împodobit viaţa pământească cu plăsmuirile strălucitoare ale geniului. Rasa ariană e rasa regală a lumii. Centrul de gravitate al ei, de maximă densitate şi vigoare vitală, e germanismul nordic, întrupat în tipul blond-auriu cu ochi albaştri, în tipul oare a devenit idealul de frumuseţe al tuturor popoarelor. Insuş Apollo, Făt-Frumosul ceresc al Eladei, avea bucle de aur şi ochi albaştri. Reprezentanţii a două mari popoare străine, francezul Gobineau şi englezul H. St. Chaimberlain, au demonstrat în studii de mare răsunet superioritatea rasei germanice din Nord, stimulând astfel un puternic curent de cercetări antropologice, ale căror rezultate au devenit astăzi credinţa rasistă a celui de-al treilea Reich. Naţional-soeialismul, prin urmare, n’a inventat dintr’un orgoliu nejustificat dogma rasistă, ei a folosit concluziile unei foarte bogate ştiinţe anterioare, popularizându-le, proelamându-le principii de stat şi transformându-le într’o fierbinte ,stare sufletească, generalizată la întregul popor german. Această conştiinţă unanimă a nobleţei neamului constituie fundamentul mişcării de regenerare, deslănţuită de Adolf Hitler. Fireşte, se pot găsi exagerări în această doctrină şi i se pot aduce, după cum i s’au adus, sute de obiecţiuni. Dair un lucru este de necontestat: că în starea de prăbuşire politică, psihologică şi materială, în care se găsea Germania după războiu, pradă învingătorilor, pradă iudaismului şi comunismului, numai o asemenea doctrină, care răbufnea în haosul prezentului cu uriaşele rezervorii de mândrie strămoşească, era în stare, cum a şi fost, să zguduie instinctul naţional din amorţire şi să rădice poporul la o nouă misiune în istorie. In faţa primejdiilor, solidaritatea neamului; împotriva umilinţii, orgoliul de purtători ai celei mai nobile rase de pe faţa pământului! Iată taina prin care Adolf Hitler a strâns în jurul său zecile de milioane de germani de pretutindeni! E locul să .spunem că dintre multele atribute, prin care e idealizată rasa germanică, sunt cu deosebire două asupra cărora pune un accent puternic doctrina naţional-şocialistă: onoarea şi libertatea. Onoarea şi libertatea sunt socotite atât de Adolf Hitler cât şi de Alfred Rosenberg ca virtuţi specifice ale spiritului german. Sunt semnele aristocratice ale rasei. Onoarea implică demnitatea, caracterul şi eroismul. Consecinţa ei e spiritul de datorie şi de jertfă. Când zicem onoare germană, înţelegem cavalerismul medieval în armură războinică, dar totdeodată şi acea putere morală, ce respiră respect şi inspiră încredere, pe când poporul o indică prin zicala: Ein Marin ein Wort. Onoarea e cimentul legământului şi garanţia obligaţiei. Ea încorporează pe individ în comunitatea patriei, pentrucă se onorează numai cel care pune mai presus de orice onoarea patriei şi a rasei, şi luptă pentru apărarea ei până la sacrificiu. In acest cuvânt, care rezumă întreaga umanitate germană, s’adună parcă din risipa veacurilor ecourile ma-rei legende eroice a acestui popor de cavaleri şi de războinici. Ceeace deosebeşte pe Germani de celelalte mari popoare ale Europei e teribilul simţ de răspundere nu numai în viaţa de toate zilele, dar cu prisosinţă în momentul când îşi arogă o misiune istorică. Englezii ştiu să-şi asume obligaţii şi să împartă garanţii parcă pentru a dovedi înnadins că nu se ţin de ele, iar misiunile şi le îndeplinesc prin sacrificiile altora. E un lucru în afară de orice eleganţă morală şi tocmai contrariu de ceeace înţelege Germanul prin onoare. Onoarea germană în asumarea unei misiuni istorice implică, fără discuţie, sacrificiul întregului popor, cu toate consecinţele bune sau rele, ce decurg dintr’o asemenea situaţie extremă. Cât de profund legată e această noţiune aristocratică de conştiinţa rasei o vedem, prin negativul ei, într’o ţară ca Franţa, unde ideologiile de stânga (devastând conştiinţa rasei au dus nu numai la o catastrofă militară, dar, ceeace e şi mai .dureros, la catastrofa morală a onoarei naţionale. Nimic nu impresionează mai adânc în istoria unui popor decât asemenea eclipse .de (demnitate, ce lasă o urmă de amurg tragic pe scena lumii. In cartea sa celebră, Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg defineşte foarte pe larg ideea de onoare germană, îmbrăcată în asprime spartană, în opoziţie .cu iubirea creştină. Una ar exclude pe cealaltă. Nu e, fireşte, locul să discutăm aici de partea cui e dreptatea. Să reamintim numai în treacăt că onoarea germană a cavalerilor cruciaţi a stat în desăvârşită armonie eu iubirea creştină în aceleaşi piepturi strămoşeşti, care înfruntau marile necunoscuturi păgâne pentru cauza Europei, tot astfel cum fac măreţii lor strănepoţi de azi în 'stepele demonice ale Rusiei. De simţul onoarei e strâns legat .simţul libertăţii. E dela sine înţeles că nu e vorba numai de independenţa politică a celui mai numeros şi mai viguros popor, care ocupă 'Centrul Europei şi care a avut de îndurat încercuiri şi blocade sistematice. Adolf Hitler înţelege prin libertate asigurarea întregului complex ide condiţii prielnice pen-truca rasa să se poată nu numai conserva, dar mai ales să se poată desvoAta în tipuri superioare de umanitate; cu alte cuvinte, condiţii prielnice pentrucă puterile ei creatoare să se poată manifesta ou toată amploarea în noi plăsmuiri de (cultură şi de civilizaţie. Intre aceste condiţii intră şi spaţiul vital sau pământul. N'am găsit în doctrina germană o mistică a pământului cum o are naţionalismul românesc, care, la rândul lui, n’are o mistică a sângelui, cum o are cel german. La un popor numeros, care se sufocă în .spaţiul patriei, prea îngust pentru el, pământul are o semnificaţie economică mai presus de semnificaţia spirituală. Ca un vin spumos într’un pahar prea plin, poporul german dă pe răscoale «dincolo de marginile patriei, nu din voluptatea invaziei, ci din necesitatea vitală a spaţiului. In doctrina naţionalisocialistă, direcţia acestei revărsări e categoric indicată spre .stepele fertile din Răsărit, adică unde se poartă azi războiul pe viaţă şi pe moarte. Nu uitaţi niciodată, .spune Adolf Hitler cu graiu de testament .politic, că dreptul cel mai sfânt din lume e dreptul la pământul, pe care tu însuţi eşti hotărit să-l munceşti, şi jertfa cea mai sfântă e sângele pe care îl verşi pentru acest pământ!" (Pag. 755). Pământul, pe care îl posedă Reichul, a fost germanizat cu spada şi cu plugul. In legătură eu aceasta, Adolf Hitler desvoltă o teorie pe atât de interesantă pe cât de nouă a germanizării. Se poate germaniza foarte bine un pământ, zice dânsul, dar nu se poate şi nici nu trebue germanizat un popor străin. Dacă prin germanizare înţelegem însuşirea limbii germane, aceasta nu însemnează asimilarea poporului străin în organismul germanic, pentrucă esenţa rasei nu e în limbă, ci în sânge. Dar dacă prin germanizare înţelegem încrucişarea sângelui, aceasta e o primejdie pentru rasa germană însăşi, pentrucă se ştie: amestecul de sânge produce cor-cirea sau bastardizarea, care e o scădere de nivel a rasei superioare. Asemenea ger-maniizări ar însemna de fapt desgermanizarea Reichului, zice Adolf Hitler. Exemplul cel mai tipic de bastardizare, pe care îl dau naţional-isocialiştii, e Franţa, al cărui mare popor sinucigându-se lent prin refuzul naşterilor, a crezut că o soluţie de salvare e libera năvală a veneticilor în sângele francez. Expansiunea, prin urmare, priveşte numai pământul necesar în proporţia numărului populaţiei, iar pământul acesta hrănitor e un postulat al libertăţii spirituale, fără care rasa n’ar putea zămisli mai departe valori culturale. Spre deosebire de Adolf Hitler, Alfred Rosenberg atinge problema libertăţii şi în legătură cu lucrurile ultime ale sufletului şi ale destinului omenesc. Atitudinea sa faţă de creştinism, .şi mai ales faţă de catolicism, e cunoscută în lumea întreagă şi, .cu toată atmosfera de prietenie ce ne însufleţeşte, facem rezervele noastre asupra ei. Pasionatul doctrinar, care stăpâneşte un verb tot aşa de arzător şi profetic ca Adolf Hitler, găseşte că, precum onoarea germană ar fi incompatibilă cu iubirea creştină, libertatea germană ar fi incompatibilă cu .dogma catolică. De aci .ar urma necesitatea unei religii libere a spiritului creator, neistingherită de autoritatea eclesiastică interpusă între om şi Obiectul transcendent al credinţei. Nu e vorba, fireşte, .de o întoarcere la vechea mitologie germanică, după cum a crezut un pâlc de oameni romantici, ei de o problemă extrem de dificilă, care rămâne .deschisă pe seama viitorului. Poporul german, aşa cum iese din ameţitoarea metafizică, din muzica sublimă şi din măreţele plăsmuiri, pe care .le-a dăruit culturii omeneşti, e un popor adânc religios, nimbaţ de o superioară spiritualitate, eu vaste oglindiri cereşti. Firea lui ,se răsfrânge în gigantica personalitate a lui Adolf Hitler, care, fie când sicrie, fie când vorbeşte, are totdeauna accente pătrunzătoare de apostol al Providenţii .divine. Cu larga sa înţelpciune politică, îşi dă seama perfect că punctul vulnerabil al problemei religioase în Reioh îl formează existenţa celor două confesiuni, catolică şi protestantă, care sfâşie în două jumătăţi unitatea spirituală a poporului. Ceeaice le pretinde el încă din Mein Kampf e încetarea luptelor confesionale şi concentrarea acţiunii în opera salvării .germane. Pentru noi Românii, cari avem aproape toţi modul nostru ortodox de a ne închina, poporul german, dincolo de interesul oe-1 stârneşte desbaterea problemelor sale religioase, e singura forţă uriaşă din Europa, care s’a ridicat să doboare fiara demonică a bolşevismului ateist. Lucrul acesta e de aijuns ca să vedem 'în gestul său eroic semnul puterii dumne-zeeşti ce lucrează în istorie. înfruntând vrăjmăşia sălbatică .a Evreilor, încă de acum zece ani am văzut în Adolf Hitler „braţul Europei” împotriva calamităţii comuniste şi „atletul lui Hristos" împotriva ateismului. Astăzi, ca o satisfacţie imensă, .citim în rapoartele de presă, care vin din teritoriile cucerite în Răsărit, .că însuş Alfred Rosenberg, Ţarul german al acestor teritorii, ajută personal restaurarea vieţii ortodoxe, iar epis- © BCU copii ruşi reveniţi în fruntea bisericii trimit omagii publice de recunoştinţă Fuhrerului liberator. In schiţa pe oare am făcut-o se cuprind numai câteva elemente esenţiale ale dogmei rasiste, pe care revoluţia naţiomal-socialistă a prăvălit-o ca un bloc de granit, în forfota haotică a curentelor de stânga, zdrobindu-le în puzderii. Dar e suficient, cred, ca să ne putem da seama de sâmburele spiritual din care s’aiu dasvoltat uimitor de repede reformele radicale ale regimului totalitar. Detaşând Germania din atmosfera înşelătoare a mondialismului, sarcina primă a naţional^socialiştilor a fast să evacuieze stihiile duhului rău din organismul naţional. A fost evacuat liberalismul democratic, care fărâmiţa viaţa de stat în partide. A fost evacuat sistemul plutocratic, care robia finanţe! internaţionale vlaga productivă a ţării. A fost evacuat marxismul, care nimicea societatea naţională în incendiul luptelor de clasă. A fost evacuată francmasoneria care, din subterane, adarmia elitele intelectuale eu otrava umanitarismului. Au fost evacuate din instituţiile publice toţi factorii prin cari ar fi putut să dureze vechea mentalitate. A fost evacuat iudaismul proteic, care, sub toate aceste forme, lucra la ruinarea unui mare popor pentru a-1 stăpâni. In politică, în economic, în cultură, a răbufnit puternică furtuna purficatoare a naţional-socialismului. Sub imperiul batalioanelor lui, s’a clădit unitatea sufletească a Germaniei cu toate straturile sociale înfrăţite în aoelaş crez. Ca şi în Italia, s’a realizat lucrul ce părea cel mai greu (dintre toate : dislocarea masivă a proletariatului din obsesia internaţională şi reintegrarea lui în viaţa patriei printr’o politică de profundă solicitudine demofilă. Noul stat, care pentru Adolf Hitler trebuia să fie vasul ce cuprinde conţinutul rasei, a ideverait într’adevăr marele instrument de regenerare a neamului. Toate reformele, care dau titlul de glorie al revoluţiei naţional-socialiste, sunt închinate rasei şi stimulării puterilor ei creatoare, — după cum are să se vadă, sunt sigur, din conferinţele ce vor urma. . Fenomenul acesta, care se poate simboliza printr’o erupţie vulcanică a cărei lavă a îngropat regimul democratic, sau printr’o inundaţie peste deşertul steril al vieţii spirituale, fertilizându-1 pentru o nouă credinţă şi pentru o nouă încredere în viaţă, se da-toreşte mai presus de toate unui om ide geniu. Precum în artă omul de geniu trăieşte în spirit visul de frumuseţe al unui neam întreg şi-l plăsmuieşte în opere ce rămân veacurilor ca o icoană ideală a neamului, tot astfel în politică nu e om de geniu decât acela care rezumă în personalitatea lui voinţa de viaţă a unui popor şi izbuteşte s’o întrupeze în carnea vie a unei mari realităţi istorice. Benito Mussolini, fiul fierarului, e fiul unui neam de făurari fără asemănare cari, ca în basme, orice lucru îl ating cu mâna ştiu să-l înnobileze cu suflul frumuseţii divine. Opera sa politică, sistemul corporatist, pe care l-a impus haosului democratic, e o genială arhitectură socială, ce rivalizează în armonie cu domul florentin. Dar personalitatea lui Adolf Hitler apare mult mai complexă, după cum mult mai complexă e în manifestările lui geniul german. Dacă socotim ea limite extreme ale posibilităţilor (spiritului omenesc metafizica ide o parte şi eroismul militar de cealaltă, geniul german se afirmă în această imensă paranteză, cu egală proeminenţă în filosofie, în arte, în ştiinţe, în tehnică, ,în organizarea vieţii, în disciplina morală şi în arta militară. In personalitatea lui Adolf Hitler, vizionarul e desăvârşit de înţelept, doctrinarul de organizator şi animatorul de strateg. Personalizând aceste însuşiri venite din sângele rasei, el a isbutit să le imprime unui popor întreg, modelându-I după chipul şi asemănarea sa. Astăzi fenomenul naţional-socialist nu se mărgineşte numai la Germania, el a devenit, vrând nevrând, un bun al Europei. E un lucru de netăgăduit că, dacă din centrul Europei nu s’ar fi ridicat vulcanic revoluţia totalitară a naţional-socia-lismului, nici o altă putere n’ar fi fost în stare să înfrunte sălbăticia comunistă, ce s:a.r fi întins dela Urali până la Gibraltar. Popoarele Europei, în fiinţa cărora nu s’a distrus instinctul naţional înăbuşit ide democraţie, îi d-ataresc lui Adoif Hitler curajul de-aşi purifica organismul şi de-a întrona ordinea etnică în viaţa lor. Puterile ce se sbă-teau în noi, interzise să iasă la lumină, au triumfat mulţumită fenomenului german. A murit o lume veche în Europa şi dacă o alta nouă e pe cale să se nască, ea se va face sub semnul lui Adoif Hitler, erou european al veacului al XX-lea. Pe seama acestui veac, Alfred Rosenberg a visat un mit nou şi, mai mult decât un mit, a ieşit o epopee militară eu misiunea de a apăra Europa, patria rasei ariene şi vatra culturii omeneşti, de primejdia asiatismului (din Răsărit şi a iudeo-americanismului din Apus. Proporţiile acestei epopei chiamă în amintire epopeia similară a lui Napoleon cel Mare. Cum pe vremea lui Napoleon lumea europeană nu era încă suficient de coaptă să înţeleagă ‘primejdiile ce o ameninţau, campania lui a rămas în istorie ca o splendidă aventură de arme. Văzut -de -azi, Napoleon cel Mare ne apare -ca o schiţă eroică a lud Adoif Hitler. E cel mai mare omagiu, oe-1 putem aduce acestui bărbat, -oare scrie cu sp-ada, -dela Apus la Răsărit şi dela Miază-Noapte la Miază-Zi, lozinca destinului nostru. Eurqpa a europenilor! 64 © BCU, ALBA IARNĂ DUNĂREANĂ DE V. VOICULESCU Alba iarnă dunăreană Cu zăpezi până la brâu, Culcă’n sarica bălană ■ Bărăganeie de grâu. Năpădind sbătăi şi rosturi Neaua urcă reci minuni : Mistuiţi în adăposturi Oameni şi sălbăticiuni. Peste sate fără vaduri îşi asvârle din duium Uriaşele plooaduri Găurite rar de-un fum. Nimeni liniştea nu sfarmă. Doar ca’n somn nedesluşit îşi descarcă’n gol o armă Chiotul înăbuşit. Curge viscol ca pe vrană.. Nevăzută s’a Închis , Ţara fără de prihană In omăt ca într’un vis Iar la guri de văi, pe laturi, Intr'o noapte s’au durat Strălucite ’nvoalte caturi Pentru Crivăţ împărat. 6S © BCU Cluj Fulger alb, întreaga zare Intră’n ochi un junghi tăios. Albul e atât de tare Că ajunge veninos. Şi'n cumplita lor albeţe Dorm adânci pustietăţi... Pun troienii vămi răsleţe Intre mari singurătăţi. ...Românească iarnă veche, Albe lumi, fără drumeţi... ...Trece-un lup într’o ureche Pe gorgane de nămeţi. JOSEF WEINHEBER CELOR CĂZUŢI IN ROMÂNEŞTE DE LUCIA MIHNEA V Oh, poate că in ochii voştri tot mai licărea : un negru cer spuzit de stele, . ori lumânarea pâlpâind în cort, . tranşeea umedă şi rece, când ca un foc, năpraznic, arhanghelul se sparse de fruntea voastră. Uriaş se prăvăli, iar psalmul aripilor lui . vâjâi măreţ, in timp ce din gură lua şi ducea . când 'dealul de-acasă era aşa de-aproape şi îngerul il purtă sipre înălţimi . : . ca un potir cu odoare, cu grijă mare, . . ■ ■ . să nu se verse nimic. ; . Vă stinse fruntea în nimbul visului despre tot ce rămânea departe în viaţă : Despre iubita în înserare, eu luna deasupra portiţei, când dealul de-acasâ era aşa de-aproape : şi se înălţa părinteşte ; despre un sfat de-odinioară, cu vecinul, , ori cum vă vedeaţi şezând, iama la ţară, ; f, . în odăiţa caldă şi luminoasă ca obrazul, de mult ne mai privit, ■ bun, mângâetor al mamei. . , . . .. , Acum, că v’aţi dus, iar sângele vostru ,, a adăpat atâta ţărână, a noastră şi străină, atâta sânge: i 67 ah, cât v'aţi înălţat din clipa aceea, şd aşa să rămâneţi pentru vecie! N'aţi fost vod odinioară oameni ca noi, noi, de cari şi Dumnezeu e aşa de departe? Deodată însă, transfigurajţi şi sfinţi, în jurul jertfei voastre umbreşte mare taina, taina seminţei pe care un semănător întunecat . s’a dus s'o semene cu milioanele peste greaua, plina de durere brazdă a omului Că voi încă trăiţi în mame, asta nu înseamnă nimic. Unde-ar putea dăinui amintirea, sfântă, decât la mame? Şi asta încă e prea puţin că fiii voştri sunt de-acuma bărbaţi, juruiţi lucrului pe care voi l-aţi lăsat, plug, condedu ord şurub, ei, cu acelaşi păr şi aceiaşi paşi şi cu privirea . care-acum seamănă cu a voastră de te cutremuri. Ba nici asta nu-i de ajuns că ei, cari au scăpat, cari au trăit cu voi la marginea mormântului, la poarta morţii voastre duc în sângele lor spaimele voastre şi vorbesc cu vod în somn şi trag în piept suflarea voastră. Asta abia va fi o răsplată, — nici o altă mângâiere pentru noi sau pentru voi nu oferă prea înaltul înger — decât că în vecinicul suflet al neamului sunteţi cuprinşi pentru veci de veci. In milioane de inimi sună sângele vostru, răsună măreţ suferinţa voastră, sună nemurirea voastră Orice came e ca iarba, şi gloria celor aleşi e scurta fulgerare a unui nume Gloria „voastră" e credinţa neamului către neam. Pentrucă mormintele unui neam nu sunt numai doliul lua, Căzuţii unui neam sunt a unui neam mândrie, şi din mândria unui neam, această supremă mândrie naşte iarăşi o lume i Linişte şi pace vouăi Noi toţi ne gândim la voi Purtaţi falnic laurii! Noi toţi ne gândim la voi. Plutiţi cu noi spre creste ! 68 © Nod toţi ne gândim la voi. Fiţi pilda noastră ! Nod toţi ne gândim la voi. Cum să vă mulţumim noi vouă oare v’aţi ridicat atât de sus şi din cairi noi vedem atât de puţin ? De-ale Jor, de ale celorlalţi, pe cari i-a luat din mijlocul: nostru usn înger mai blând, cari au murit în colibe, cot la cot cu viaţa noastră, de-ale lor morminte sumbre ne apropiem . ca să le luminăm cu rugăciunile, cu florile, cu făcliile noastre. Departe sunt mormintele voastre, iar crucile lor dispărute au putrezit, ori poate plugul trece din nou peste locul durerii. In acela unul, care a căzut sol necunoscut al neamului, ne legăm f aţă de vod toţi ! • Pe dânsul dragostea celor vii l-a ’nveşnicit în piatră Mai mare — acum, şi fără tina vieţii, zace înmormântat. Coiful lui de piatră — straja gloriei voastre. Chipul lui de piatră — nobleţea îndatoririlor voastre Mantaua lui de piatră — chezăşia dăinuirii voastre. Pentru voi, coroanele noastre în jurul soclului său de marmură! Parfumul lor de suferinţă să umple pământul sfânt în oare odihniţi! Primiţi-ne flacăra, — inima noastră arde în ea. Primdţi-ne tăcerea — ea cinsteşte măreţia voastră Primiţi prinosul mut al celor vii, Voi, nobili morţi! Linişte şi pace vouă ! Nod toţi ne gândim la voi Purtaţi falnic laurii! Nod toţi ne gândim la voi. Plutiţi cu noi spre creste ! Noi toţi ne gândim la voi. Duceţi-ne spre libertate! Noi toţi ne gândim la voi. 69 S L O V Lăsând în glie dalta, fiţi băgători de seamă, Nu-i turburaţi cu slove, prelung-voita noapte — Căci. doarme Uriaşul, de veacuri şapte-ori-şapte ' Şi ’n vis, grădina sfântă, sulb groase porţi de-aramă. Ciclop, Fierar, Jupiter, Voivod, Oştean, Sihastru ? Sprânceana, cât pădurea, grumazul cât un munte, —■ încins cu funii — fluvii — o stepă, ca o frunte Şi stelele, pe ghebă, îi \in, ca nişte nasturi. , , Se ’ntoarce când pe-o parte, când pe-alta, mormăind. De când îl ştim, de-apururi, lăcaşul lui e-afară — Surâde ’n somn, adesea — obraji, ca primăvara. , Şi-alăturea, desaga şi-o cracă de argint. E El, Nemăsuratul, Atot-Poruncitorul — Nu doarme. Se preface. Şi ’n vecii slavei voastre, Sub perna lui de nouri şi-al lunii blând ulciorul, Dorm grelele osânde, ca nişte bice-albastre. Cel-Greu, Total şi Vecinie — iar noi, cei nevăzuţii, Mişei ce-atraşi, adesea, de larg şi floarea izmei, Mai cutezăm să-i mergem, semeţi, pe botull cizmei Călăuziţi de Venus şi stelele căruţii. DE N. CREVEDIA © BCU P O E S I I DE GHERGHINESCU-VANIA PRIMĂVARĂ Din tot hotarul- privighetorile s’au adunat în grădină. Sub bolta ’nserării, fieciane e — când o salcie plângătoare. Când o fântână arteziană de cântece dogoritoare. Când o inimă îndrăgostită, oare suspină. Văzduhul e, parcă, o vastă partitură Pe care îngerii au coborît, să cânte... Melodiile picurate, prelungite, sau frânte, ■ ■ . . ,-\ Pun pe buzele sufletului otrăvitoare băutură. , ; Satul întreg, ameţit, se scufundă în noapte . . Ca într'un vis binecuvântat şi greu... Mi se pare că n raza de lună tremură umbra lui Dumnezeu Şi ’n cântecul privighetorilor. însăşi sfintele şoapte, , PASĂREA AURORII Ciocârliile risipite dimineaţa în slavă ■ Par nişte bulgări însufleţiţi de pământ, Ori grăunţe duse de un «vârtej de vânt Din mâna semănătorului, către sfânta dumbravă. Prin horbota de flori a aurarii Cântecul s’avântă în tril repetat, - Mai depărtat, tot mai depărtat, Spre zările 'n care se ’nvolbură zorii. ' 71 ' " © BCU Cluj Sbor sfânt, sbcxr drept în sus — înălţare de inimă în rugăciune, Sborul ciocârliilor — proaspătă minune, Chiot de izbândă, după noaptea care s'a dus... La Dumnezeu în poală, ca pe arătură, Ciocârlii se lasă prin cerul deschis... Şi stolul înapoi va fi trimis, Ca o cerească rodnică semănătură. IN CIMITIR Fiecare sat, aşa e făcut: De o parte oamenii vii — de cealaltă morţii Şi peste toţi, aripa sorţii Fluturând semnul necunoscut. Clocoteşte de cântec, vara, în amurg Satul oamenilor vii; ■ Legănându-se între stihii Pe uliţele morţilor umbrele curg. Unul e vremelnic şi cald, Celălalt etern şi plin de răcoare ; Intr’unul e trudă şi soare, In celălalt pace şi mări de smarald... Am ajuns acum, iată, în satul meu Căruia i se miai zice şi cimitir... Mă uit... socotesc... şi mă mir... In partea aceasta casele au sporit mereu... S’au mutat aici şi ai med : Bunicii, părinţii — pe rând ; Ii chem cu dragoste, în gând, Şi mă simt aşa de aproape de ei. Tata are încă proaspătă urma în iarbă... Bunicul — doar, în mormânt cenuşea... * Mama era frumoasă... Pe bunica o chema Brânduşea., In juru-mi, familia, încet se închiarbă... Zări din trecut clipesc şi se sting... Multe s’au dus — toate s’or duce... Cu fruntea rezemată în mâini pe o cruce. Mi se pare că încep să plâng... HIPERTROFIA PURISMULUI ESTETIC DE ION VEDEA 1. Acum câtăva vreme a apărut pe pagina a doua a unui mare cotidian din capitală un articol în caire autorul îşi propusese să facă o recenzie a „romanului” Lina de Arghezi. Autorul a vorbit eu elogii despre marele maestru şi romanul său. Când a trecut la partea scăderilor „romanului”, verva care până aci fusese foarte vivace i s’a făcut deodată greoae. Cum se ştie că nu există efect fără cauză, firesc e să ne întrebăm: cărui fapt se datoreşte sfiala de care reeemzorul nostru s’a simţit cuprins când a fost vorba să ne arate scăderile aşa zisului roman, după ce cu siguranţă expansivă, aproape eroică, vorbise despre calităţile lui? Explicaţia nu .poate fi găsită decât în aceea că, pentru panegiristul nostru ea de altfel pentru toţi semenii săi, duhul marelui maestru pluteşte în aer, stăpâneşte văzduhurile literaturii noastre, domină voinţele, vrăjeşte credinţele. Nu am pomenit numele autorului acelui articolaş pentrucă în conduita lui de umilă gingăşie, faţă de prestigiul vestitului saliroman al literaturii române, noi nu vedem numai o atitudine semnificativă de servilism individual ci un fapt colectiv, închinarea unei anumite secte de cititori, critici şi literaţi în faţa unui idol care scuipă icoanele din biserici şi credinţa strămoşească. Actul acesta de nelegiuită prosternare ce se săvârşeşte în timp ce ostaşii noştri luptă pentru izbânda crucii este unul din semnele cele mai evidente ale hipertrofiei purismului estetic. Nu e locul aci să stăruim mai mult asupra acestei psihoze. Despre complexul arghezian vom vorbi pe larg în unul din articolele viitoare. Scopul rândurilor de faţă, inspirate din fenomenul suis citat, e să arăte cât de inflamată în aroganţa ei a fost în ultimul timp concepţia artei pentru artă predicată cu atâta emfază şi refuz de replică de către partizanii ei. Pentru a se vedea până la ce grad o doctrină cum e cea a estetismului pur poate fi lovită de rdicol, vom înfăţişa mai jos punctul culminant .al fantasmagoriei mintale şi anume Estetica suprarealistă publicată în editura Du Sagitaire, Paris 1924, de Andre Breton în opusculul său Manifeste du sur realism. Suprarealismul este, fireşte, ca orice concepţie, o reacţiune. El îşi propune să favorizeze până într’atât spon- 7? taneitatea creatoare încât opera de artă să fie o transcriere fidelă a gândirii pure. înainte de a trece la enunţarea principiilor fundamentale ce călăuzesc această doctrină cum şi funcţiunile .diverse pe cari ea îşi propune să le îndeplinească, se cuvine să arătăm cari sunt principiile premergătoare ce au făcut să se ajungă la această teorie bizară şi lipsită cu desăvârşire .de posibilitatea unei realizări. Vom pleca dela consi-deraţiunea de netăgăduit că Franţa prezintă cea mai bogată succesiune de variaţii literare şi artistice. Deaeeea în literatura franceză mai mult ca în oricare alta vom putea urmări mersul ideilor despre artă. Dacă Germania prezintă, şi calitativ şi cantitativ, cea mai bogată falangă de teoreticieni ai artei, Franţa prezintă în schimb cea mai bogată succesiune de realizări. Toată literatura franceză o putem socoti împărţită în trei mari faze: prima dominată de raţiune, a doua de sentiment şi a treia de subconştient. Fiecare din aceste etape îşi are subdiviziunile ei variind ca durată şi norme dela una la alta. 2. Clasicismul francez e literatura de raţiune, de ordine şi de seriozitate morală animată de .spirit religios. Regele Soare exercită dictatura militară şi politică, Boileau pe cea literară. Gustul e oficial şi libertăţile sunt reglementate. Suntem în epoca de aur a literaturii franceze. Dar, cum abuzul este soarta oricărui fapt social ce evoluiază, s’a ajuns la o utilizare aşa de copioasă a comandamentelor raţiunii încât literatura deveni în jumătatea secolului următor seacă, prozaică, didactică. Raţiunea îşi arogă drepturi de cumplită suveranitate. Ea filtrează şi califică toate faptele şi toate manifestările. De aici libertinajul moral şi cel religios. Reaeţiunea nu se lasă mult aşteptată. Lumea care până aci raţionase şi răsese prea. mult, devine deodată sentimentală, visătoare, melancolică. Acesta e romantismul „le mal du siâcle“ căruia îi urmează o generaţie care, desgustată de ridicolul plângăcioşilor ee-şi petreceau vremea izolaţi sau făcând plimbări cu lacrimi din senin pe nopţi cu lună, găseşte că în-nantaşii prea s’au spovedit şi s’au jeluit mult în romanele şi poeziile lor. Realismul este şcoala chemării la ordine. Observarea realităţii, economia mărturisirilor, descrierea obiectivă, aproape fotografică şi însfârşit preocuparea de formă şi amoralitate sunt noile imperative literare. Suntem pela 1850. Acum începe să se formeze curentul artei pentru artă. Dar realismul .cu pretenţii de obiectivism şi perfecţiunea formei şi cu excesul lui de precizare nu ţine prea mult sub atracţie gustul public. O nouă serie de tineri îşi propun să aducă ceva nou. Dar ce? Să se întoarcă iarăşi la raţionalism? La romantism? Nu! Au găsit: în primul rând, ca punct de plecare pentru un program de revoluţionare a artei, ei se indignează că de trei veacuri şi mai bine arta şi-a făcut prostul obicedu de a spune totul şi precis. Aceasta e partea negativă. Partea pozitivă: stabilit fiind că în artă cine .spune totul nu spune nimic, aceşti scriitori flamanzi, fascinaţi de efectele muzicii wagneriene, fondează simbolismul, şcoală menită să rupă cu tradiţia şi să revoluţioneze concepţia despre artă. Verlaiine formulează canoanele noului crez: poezia (ca şi arta în genere) nu trebue să .spună nimic precis. Ea trebue să sugereze. In loc de precisă şi clară, arta trebue să fie sugestivă, fraza melodioasă „Prends l’eloquence et tords lui le eou“. Pe această cărare nouă încep să treacă toate concepţiile fanteziste cari vor veni: unanimismul lui Jules Romains care îşi propune să prindă în instantanee psihologia mulţimii (Ode â la foule qui est ici, tipul); simultaneismul lui Femand Divoire cu sentimente şi impresii etajate şi dublate de ecouri. Suntem în 1890. Odată cu progresele imense ale industrialismului modern, inspiraţia poetului se deplasează şi îşi ia ca obiect oraşul cu fumul de fabrici, cu viaţa de uzină şi de nevroză... Iată-ne deci ajunşi la paroxismul lui Emile Verhaeren... Intr’un cuvânt pe linia sim- © BCU holismului circulă numai ce e vaporaş şi fugitiv, tehnic şi mecanic, cum şi tot ce cdtt-stitue starea numită „Vaigue â l’âme“. La capătul acestei linii se află suprarealismul (cu nuanţele lui ca nunismu.1 lui Albert Birot şi dadaismul lui Tristan Tzara) care îşi propune să intensifice vagul exagerândiu-1 şi să utilizeze spontaneitatea până ce arta va putea să smulgă gândirii esenţa ei cea mai pură. 3. După însăşi definiţia dată de Andre Breton, suprarealismul este automatismul psihic prin care ne propunem să exprimăm fie verbal, fie în scris funcţiunea reală a gândirii, dicteul ei fără niciun control din partea raţiunii şi în afară de orice preocupare estetică sau morală. Aşa fiind, după această premiză, artistul nu face decât să copieze un text pe care i-1 oferă gândirea lui (adică perindarea de impresii şi imagini). Pentru a ne dovedi că acest automatism este foarte posibil, autorul manifestului citează ca argumente fapte pe cari le socoteşte suficient de probatorii şi anume: viteza _ gândirii nu este superioară vitezei vorbirii; gândirea este infailibilă în mersul ei liber, căci ceeace o face să greşească sunt sugestiile lumii din afară. Teza aceasta descinde oarecum din teoria visului formulată de Freud. La ideea de libertate absolută a spiritului, Andre Breton se exaltează până într’atâta încât socoteşte că gândirea nu poate fi isurprinsă în mecanismul ei intim şi firesc decât în timpul somnului. Visul este forma normală a gândirii. De altfel, pentru el, omul este un „reveur definitif". Nu numai atât: visul ar putea fi foarte bine aplicat la rezolvarea chestiunilor fundamentale ale vieţii. Insfârşit, ca să ne dovedească şi mai sigur că suprarealismul nu e o simplă teorie irealizabilă, el ne dă şi câteva sfaturi practice. Ne învaţă anume să ne luăm un creion şi un carneţel şi să ne izolăm de lume, de sgomote şi de tot ce ne poate distrage. După aceea să ne vidăm conştiinţa de orice preocupări străine de intenţia noastră şi, asistând pasiv la tot ce elaborează gândirea noastră .«lastingherită de nimic, să copiem repede tot ce ne trece prin minte. Că acest lucru este foarte cu putinţă nici nu mai încape îndoială de vreme ce St. Paul Roux (alt suprarealist) când se culca, punea un bilet la uşă pe care scria: „le poete travaille!" şi de vreme ce el, Andre Breton, împreună cu Philippe Soupault (alt camarad de concepţie şi de experienţă) a experimentat invenţia şi au reuşit să scrie astfel fiecare câte un poem. Andre Breton nu se sfieşte să ne spună că, utilizând acest procedeu, a scris poemul Foret noire în şase luni, zi la zi.(!) Pentru suprarealism imaginea este o „diferenţă de potenţial între doi conductori". Exemplu: „Surveillez le feu qui oouve la priere du beau temtps". Suprarealismul lucrează asupra spiritului în felul stupefiantelor. Dar el nu se mărgineşte numai să facă figură de procedeu miraculos. Misiunea lui e mult mai vastă decât şi-ar putea cineva închipui. Ca funcţiune socială suprarealismul este menit să asigure omului o cât mai largă şi mai necondiţionată libertate de acţiune. In ceeace priveşte morala şi religia suprarealismul lasă la aprecierea gândirii pure, adică, dacă fără nicio sugestie din partea raţiunii sau voinţei gândirea arată indiferenţă sau ostilitate faţă de morală sau religie, atunci dictatul ei e normă pentru pacientul suprarealist. O atitudine de neutralitate, de pasivitate nu stă bine suprarealismului; el trebue să activeze. De aceea el are dreptul să corecteze justiţia represivă statuând în cazul când individul suprarealist comite o crimă, un atentat la bunele moravuri în scrierile sau în faptele lui, el nu poate fi făcut răspunzător, şi cu atât mai mult pedepsit, de vreme ce el nu â făcut decât să-şi asculte gândirea şi să execute, conform canoanelor suprarealiste, şoaptele Şi îndemnurile ei. In rezumat, suprarealismul este aşa dar o concepţie care aserveşte' pe om gândirii sale afective. Cel ce se supune din convingere acestui orez nu are- de.' ales decât o singură cale: să urmeze fără nicio şovăire şi întocmai panta pe care î-o oferă instinctul său. In seria doctrinelor cari proclamă autonomia operei de artă estetica suprarealistă nu consititue numai punctul culminant al exclusivismului dar şi cea mai fidelă reprezentare a caracterului său esenţial. Şi acum, după ce am văzut care e nuanţa superlativă a purismului estetic, să-l vedem cum se prezintă el în gradul pozitiv, care e cu alte cuvinte aspectul său normal. 4. Funcţiunea esenţială a spiritului ieste cunoaşterea care când este obiectivă, cu caracter ide logică şi generalitate, produs al inteligenţei şi gândirii reflexive, avem conceptul. Conceptele sunt elementele ştiinţei. Când cunoaşterea este subiectivă, cu caracter ide individualizare şi e produs al imaginaţiei, avem intuiţia. Elementele fundamentale ale producerii operei de artă sunt: materia (impresiile neformulate, emoţio-nalitatea) şi forma (impresiile formulate, expresiile). Aceasta e aproximativ teoria lui Croce care se deosibeşte foarte puţin de majoritatea teoriilor similare. Faţă de lumea din afară spiritul se poate afla în una din aceste trei stări: o stare indiferentă, exterioară acestor impresii, când subiectul nu înregistrează nimic din ce se petrece în jurul său şi în acest caz prezenţa lui este fizică, organică; o stare pasivă când spiritul, prezenţă sensorială, asistă numai vizual şi auditiv şi când impresiile ce-i vin din afară îi trec pe lângă gânduri; în sfârşit o stare conştientă, contemplativă când conştiinţa se concentrează asupra acestor impresii cari, dată fiind tensiunea spiritului, se formulează, se organizează, se elaborează şi astfel se produce opera 'de arta. Fiedler şi Croce susţin că starea estetică nu este o predispoziţie specială şi că din contră fiecare poartă în el germenul geniului—dar ică realizarea acestei prerogative recunoscută tuturor muritorilor, fără deosebire de sex, de vârstă şi de 'condiţie socială, ar atârna numai de gradul de concentrare al conştiinţei ca să devină fapt împlinit. Tot aşa de interesant este şi argumentul cu care Croce proclamă estetismul pur: „Nu se poate, spune el, ca o operă de artă să aibă un .scop moral întrucât, o alegere, într’un anumit scop a impresiilor şi senzaţiilor ar presupune că ele sunt deja expresii". In acest sens Alain în Propos sur resthetique (ed. Stock, 1923) merge mai departe: el socoteşte că e o impietate să presupunem, cum fac unii, că în Valsurile şi Polonezele sale, Chopin a cântat suferinţele patriei sale, pentruică creatorul (el spune compozitorul) operei de artă trebue să aibă conştiinţa purificată de orice intenţii şi reminiscenţe afective. Asupra acestor idei voim reveni mai jos. Meier, esteticianul german dela care Kant a împrumutat unele idei, ne asigură că pentru suflul creator este necesară o dispoziţie sufletească pe care el o numeşte facultate apetitivă. Cert ieste că opera de artă este produsul unor funcţiuni afective; de aceea mulţi esteticieni refuză artei altă preocupare decât aceea de a înfăţişa ideile sale sub o formă sensibilă şi plăcută .şi aceasta este eeeace noi numim frumosul. Şi la noi s’a produs cândva o invazie de acest fel de idei urmând linia de import Soho-pemhauer—Vischer—Maiorescu ş. a. Acesta din urmă, plagiind pe alacurea ideile şi exemplele lui Vischer, .acreditează teoria că arta fiind un repaos al gândirii nu se poate ocupa decât de sentimente şi pasiuni. Postulatul lui Maiorescu care proclamă independenţa absolută a operei de artă, este atât de intransigent încât nu admite nici măcar patriotismul printre preocupările artistului. Dintre cei cari au susţinut cu mai multă originalitate, ©ompetinţă şi argumentare acest .dogmatism estetic trebue să cităm pe Schopenhauer (rostul operei de artă e .să ne sustragă voinţei oarbe de a trăi), pe Her-bart (numai conţinutul este tranzitoriu şi supus legilor imorale) pe Schiller (materia se pierde în formă) pe Lotze (arta închide lumea valorilor în lumea formelor) şi în sfârşit pe Kant care ca de obiceiu ţine calea de mijloc. El concepe frumosul sub două aspecte: aderent când presupune un concept şi liber. Dintre susţinătorii concepţiei hedonice 7* © BCU (că arta e o plăcere, o distracţie) trebuiesc reliefaţi: Platou (arta e beţia simţurilor), Descartes (imaginaţia rezultă din agitaţia spiritului şi arta e slăbiciunea lui) şi Du Bos (arta e un „abandon du sentiment". Plăcerea pe care o procură arta trebue să facă ca plăcerea pe care o procură spectacolul gladiatorilor). Tot aici e locul să cităm şi categoria puriştilor cari vorbesc despre geneza operii de artă: Vico {cu teoria spiritului copilăriei în opera de artă, prima sursă a teoriei Blaga) afirmă că operele de artă se produc în epoci de barbarie şi nu de reflexie. Allen (fonidatorul şcoalei fiziologice) că opera de artă este produsul organelor terminale, Hartmann (materialismul estetic) că geneza operei de artă — a frumosului — este un mister pentrucă se ascunde în zonele întunecate ale inconştientului, Lombroso (naturalismul estetic) că opera de artă se naşte în spiritul desechilAbraţilor şi constituţiilor psihopatice. Această din urmă teorie s’a dovedit a fi foarte scumpă unora. 5. Alături de concepţia purismului estetic şi oarecum contra ei se ridică concepţia finalităţii operei de artă la care se afiliază în primul rând doctrina fmalismului mistic a lui PJotin cu vestita teorie a purificării (fiinţa absorbită de extazul contemplării). „Nostalgia paradisului“, strălucită apologie a sentimentului religios şi care este în acelaş timp şi un viguros rechizitoriu contra saliromaniei argheziene, stabileşte o minunată apropiere între procesul oreaţiutnii sau contemplării operei de artă şi elanul mistic. Teoria care atribue operei de artă influenţă educativă şi îi impune această misiune (concepţia pedagogică cum i se mai spune) a fost susţinută de' cei vechi, ide Lu-cretius, apoi de Castelvetro şi Tassomi în epoca renaşterii, şi în timpul din urmă de Lassing care susţine că scopul operei de artă fiind agrementul, legiuitorul trebue să intervină, ide Proudhnn {arta să fie subordonată scopului juridic), de Guyau (scopul artei este ide a produce fenomenul de inducţie adică simpatia socială) şi în sfârşit de Tolstoi (nu poate să existe artă pentru artă idin moment ce nu există ştiinţă pentru ştiinţă). Dar deasupra tuturor aderenţilor acestei categorii se ridică Hegel pe care-1 putem socoti drept cel mai mare filosof german şi poate mondial (Kant are în filo-sofia lui două erori fundamentale: formele apriorice şi fanatismul moral). Hegel socoteşte că cea mai înaaltă manifestare a spiritului omenesc este religia al cărei rost social este cultivarea spiritului după cum psihologia este un produs presocial. După religie ea ocupă rangul imediat următor în scara valorilor morale. După definiţia dată de Hegel, arta este manifestarea sensibilă a ideii. Ea trebue să adeverească neapărat existenţa unui conţinut ideal care să-i spiritualizeze forma. Creatorul operei de artă, mai spune Hegel, trebue să mediteze esenţialul. Reflexia trelbue să fie mai presus de intuiţie. Aşa dar, finalismul estetic atribue operei de artă un rol, o misiune, un scop moral sau social şi îi impune obligaţia de a fi în primul rând un factor educativ. 6. Argumentele cele mai puternice pe cari le citează puriştii în sprijinul tezei lor par să fie următoarele două: definiţia artei exclude ideea de soop imoral. Condiţia sincerităţii la fel. Să le examinăm pe rând. Argumentul dictat de însăşi definiţia operei de 'artă s’ar putea formula cam aşa: întrucât, pe de o parte, procesul creator de artă nu este raţional nici volitiv, ci numai spontan şi întrucât, pe de altă parte, morala nu este o creaţie superioară, ci un ansamblu de norme şi de principii {concepte etice) dictate deci de raţiune şi impuse voinţei de anumite reglementări şi convenţinni ide ordin social, opera de artă nu poate fi silită isă urmeze orientarea unor directive ce nu fac parte din domeniul său de producţie. Dacă argumentul aşa cum l-am formulat aci este- cel adevărat se cuvine să ne întrebăm : din moment ce preocuparea morală, fiind de ordin raţional» nu se poate însera printre elementele ce concurează la elaborarea operei de artă, cum se face că unele dintre 'capodoperele mondiale învederează acest soiu de preocupări ? S’ar putea răspunde că acolo unde opera de artă se dovedeşte a fi operă perfect morală este vorba de o simplă coincidenţă. Cum se face însă că toate capodoperele literaturii clasice franceze de ex. vădesc prioritatea precupârii morale ? Refuzăm să credem că la toate operele ce s’au scris vreme de o sută de ani preocupările morale şi 'religioase au fost o simplă coincidenţă. Toate capodoperile din această lungă perioadă poartă semnătura şi girul raţiunii. Toate s’au elaborat cu evidenta ei participare, după indicaţiile ei şi numai în sfera ei ide acţiune. Cât priveşte argumentul sincerităţii, .acesta ar fi cam următorul: din moment ce opera s’a conceput şi elaborat în spiritul creatorului ea nu se mai poate obiectiva decât aşa cum s’a plăsmuit în cugetul său. E lucru ştiut însă că opera ide artă după ce s’a conceput, pentru a se concretiza dându-i-tse forma exterioară, se lucrează. Exemplele se pot cita la infinit culminând cu cazul lui Andre Breton care, după cum am văzut, şi-a propus să realizeze identitatea dintre forma operei şi mersul mecanic al gândirii (cel mai înalt grad de sinceritate ce se poate imagina) şi care totuşi a scris (adică a lucrat) poemul Foret Noire în şase luni. Dar întrebarea dacă opera de artă este produsul sincerităţii se mai pune şi în alt sens. A fi sincer nu însemnează numai a spune tot ce gândeşti, ci şi .a te arăta altora aşa cum eşti. Nu este vorba aci de sinceritatea brutală şi oarecum agresivă cum e aceea a eroilor lui Bemard Schaw sau a esteticianului modern Alain „qui adune la verite surtout quand elle est dangereuse”, nici de sinceritatea cinică a unui Andre Gide sau a sinistrului său semen Panait Istrati. E vorba de sinceritatea caldă, prietenească, romantică şi inofensivă prin care poetul fie prin procedeu (direct, autobiografic, fie prin .procedeu indirect, travestit în naraţiune de ex., (prin poet înţelegem creatorul) ne informează despre persoana lui. Această sinceritate informativă, cu caracter de confidenţă, în puţinele cazuri în oare există, e redusă şi des-figură; prea adesea ea e inexistentă şi de cele mai multe ori e interzisă (dela realişti încoace).. Cititorul cunoaşte sau va putea cu uşurinţă găsi exemplele convingătoare pentru fiecare -din cazurile de mai sus şi astfel va ajunge să vadă că şi acest al doilea argument este tot aşa de puţin valabil ca primul. Aşa dar, toate preceptele purismului estetic, cari pentru mulţi fac figuri de axiome, nu au rezistenţa unor argumente temeinic susţinute, tlipotezele fundamentale ale concepţiei finaliste numai prin faptul că resping teorema autonomiei operei de artă, prezintă mai mult caracter de evidenţă prin siguranţa şi tăria argumentării şi, în orice caz, mai multă seriozitate .ptrin calitatea tezei care pretinde operei ide artă o tendinţă morală şi creştină alături de o influenţă socială şi un rol educativ, teză lipsită de atracţia unor surse iudeo-masone ori alte similare .menite să-i asigure perspectiva unei cât mai întinse (difuzări în toate ţările cu ajutorul presei şi editurilor, care în ultimele două -decenii au (deţinut momopolul propagandei 'de tot felul. Hipertrofia purismului estetic, la noi ca şi în .alte ţări, a mers mână în mână cu dominaţia descendenţilor lui Iuda ce ni s’a arătat nouă în chip de democraţie anglo-americană. Şi totuşi, deşi această hegemo-■ nie iţigocratică coboară astăzi spre vecinicul sfârşit, purismul estetic, cel mai adorat vlăstar al ei şi cel mai periculos focar de (distrugere şi corupţie, nu se îndură să o urmeze. S’ar putea spune că gustul public care l-a înălţat la glorie îl aclamă şi i se închină şi că în această venerare el îşi găseşte raţiunea de a subzista. Să nu ne facem însă iluzii despre eeeace însemnează gustul public şi să nu-i atribuim puteri pe cari nu le are. In materie ide artă gust nu însemnează judecată fie ea chiar estetică. ; Gustul însemnează, credem, o adeziune spontană şi afectivă la noile forme de .-78 © BCU artă şi ia cefe existente. Bl nu se formează nici prin raţionament ndlci prin intuiţie, ci prin familiarizare. Dovadă despre aceasta este că aproape toate capodoperele care vădesc o superioritate nouă sunt primite cu scepticism şi chiar cu ostilitate. Altă dovadă ar fi următoarea experienţă pe care o propun cititorilor acestor rânduri: să ia fiecare de ex. un volum de poezii de Jean Cocteau (cubist) şi să citească la întâmplare o poezie pe care n’a mai citit-o. Nu-i va plăcea şi deci nu o va gusta. .Să ia însă cu chibzuială volumul dela început şi să citească la rând fiecare poezie una după alta. Va vedea că la început va fi gata să arunce cartea şi că după ce va mai citi o poezie va fi dispus să mai încerce, că însfârşit, după ce va mai citi altele şi apoi altele, va începe să guste forma operei de artă a lui Jean Cocteau. Această experienţă se poate face eu orice poet sau scriitor care aduce în artă o formă nouă. Experienţa va dovedi eu siguranţă punctul nostru de vedere: gustul nu se formează nici pe cale de judecată nici prin intuiţie; el nu e (spontan nici volitiv, el este achizitiv adică în esenţă el nu e decât adaptarea preferinţelor noastre la ceva nou, inedit, care de sigur trebue să prezinte o valoare, o notă de superioritate obiect al procesului de familiarizare. Dacă estetica finalistă (care pretinde artei pe lângă realitatea formei şi o demnitate morală) s’ar impune ca directiva unică şi dacă operele de artă s’ar supune întocmai normelor prescrise de ea, un nou gust, o nouă adeziune s’ar forma şi atunci purismul estetic, monopol al artei comercializate şi al .operelor băloase şi excitante, ar fi cu siguranţă .pus în umbră de noua orientare a preferinţelor şi steaua lui ar apune şi s’ar pierde lăsând în urmă (doar amintirea unor vremuri de ruşinoasa decadenţă şi durerea pe veci neniângâiată a adoratorilor săi cari m numele sau au proslăvit pe cei ce timp de mai bine ide doua decenii pângăriră în voe tot ce noi avem mai sfânt şi mai preţios. . 79 © BCU P O E S I I DE GH. TULEŞ ACELEI SERI Pădurea străbătută de tainici paşi de morţi, Pădurea îmblânzită de-un vechi odinioară, Amurgul o ’nchisese cu ’nflăcăra'te porţi Şi înăuntru, singur, un cântec de vioară. Era un bail ori poate un barbar carnaval: Prea dureroase toate acele măşti ucise, Dar seara era caldă şi moale ca un şal Şi aerul prinsese să fulgue de vise. Şi, braţ la braţ, atâtea perechi se ’ncrucdşau Prin praful fin, de parcă pluteau uşor spre lună, Strivind în pleoape lacrimi heruvice, cum au Privirile ce-aşteaptă să moară împreună. Nu eu voi plânge tâlcul acelei seri de-artuncl, (Eu însu-md eram una din umbrele acele) Dar prea simţiam pe umeri un zvon de aripi lunga Şi mâna mea pe lespezi plângea cu asfodeile. Şi tu, pe braţul cărei m'aim rezemat în mers, Ce mi-ai şoptit, plecându-ţi tristeţea pe-al meu umăr ? Amurgul se făcuse ca un covor prea şters, Cu flori pe care nu mai puteam să i le ’număr. Trecurăm o potecă şi încă una şi La capătul din urmă trecurăm printr’o poartă A cerului, spre facla sfârşitului de zi, Aprinsă pentru seara prea de cu vreme moartă. 80 © BCU Cluj1 IDEAL De prin grădini, albinele ar vrea Spre soare, floarea cerului, să urce; Dar din urzeala zilei, deasă, grea, Aripile nu pot să le descurce. Prin florile grădinii rătăcesc, Prin flori de catifea şi de mătase, Dar spre lumina crinului ceresc De-un dor necontenit se simt atrase. Ar vrea un stup să aibă colo. sus, Şi mierea raiului să o culeagă, Dar plopii torc lumina ca pe fus Şi toamna ’n ramuri auru-şi încheagă. Prin temniţa grădinilor zburând, Albinele strâng miere pentru faguri Căldura soarelui le-atinge blând -Şi zările muntoase 'nalţă praguri. TRISTEŢE Dece îmi pare toamna atât de grea de plâns? Nu-i încă moartă frunza, nici merele culese, Dar parcă simt otrava tristeţii cum s’a strâns In miezul de cenuşe ai florilor sumese. Mă uit şi parcă vara nu s’a schimbat de fel. V âlvoarea verde curge din sălcii peste apă. Cărarea e legată de-un fir de funigel, Ca numai suflet între pereţii deşi să ’ncapă. Dar în grădina verde s’a strecurat furiş Năluca despletită, cu fruntea ’ngândurată. Sămânţa aurie a florii de măcriş Se scutură şi apa o ’neacă, tulburată. Nici linu ’not de lebezi nu pare precum ieri, In dâra viorie a ’notului rămâne O umbră abătută din pleoapa tristei seri Şi iazul se ’mpresoară şi el cu negre brâne. Să fie-atât de-aproape funebrul ceas, Narcis ? Tu, ce priveşti în şipot şi nu vrei să iei seama, Intinde-mi un grăunte de vrajă şi de vis, Să nu mai simt fiorul din sufletul meu, teama. 8t © BCU Cluj I ESTAMENT DE I. GR. PERIEŢEANU Păstrează-mi amintirea ide ’ntanăciuni ferită. Când voi pleca, fii surdă la şoapta celorlalţi, Cât timp e îndoielnic că nu cazi, ci te 'nalţi Purtându-ţi sufleteasca comoară neştirbită Din gingaşa-ţi firidă eu vise daurită, S’asculţi doar liturghie, nu bâiguieli de ţpssalţi Şi numai la acorduri suave să tresalţi, Precum te destinase nădejdea-mi ne’mplinită. De nu, rămâi cu tine şi deapănă trecuit, Fă-ţi din singurătate .şi din credinţă scut, Intoarce-te stingheră sub vechile umbrare : Acolo, pe ’nseraite, te-or îmbia năluci, Cu 'ncetul deveni-vei mireasmă, duh, vibrare Şi n’ai să prinzi de veste, iubito, că te duci. ta TATĂL N OSTRU Părintelui D. Stăniloae DE ROMEO DĂSCALESCU Tatăl nostru cel de undeva, Cel din mine şi de pretutindeni, Mâna peste fruntea arsă 'ntinde-ml Şi-mi trixnite-un îngerel cu stea. Numele-ţi sfinţit ca untdelemnul Mama ni l-a spus întâia oară — Ii cânta pe buze ca ’n vioară Glasul bun ca tine şi ca ’ndemmul. Vie ’mpărăţia ta de dor Tu cobori în lanuri de porumb, ' Pân' la ea ne-am înălţa uşor Nu ca astăzi — pasăre de plumb. Vrerea ta cea pururi înţeleaptă Facă-se văzută ca un munte : Lângă ea putea-o-ar să înfrunte Sufletul osânda ee-1 aşteaptă. Fie cerul una cu pământul, Stelele din cer, din ape, una — Şi pe-acolo tremure-şi avântul Dragostea, la fel din totdeauna 83 © BCU Cluj . Pâinea noastră cea de mâine-zi Dă-ne-o ou belşugul trudei, azi — Bucuriei noi i-om împleti Semn, din cântul cetinei de brazi Celor rele ale noastre lasă Un cuvânt die înţeles : iertare ! Şi-om aprinde ’n fiecare casă Milei, rugăciuni şi lumânare. Celor ce ne-or arunoa’n obraz Hulă şi osândă, ca şi tine Le-om surâde fără de răgaz, Bunătatea noastră să-i lumine. Şi ne ţine totdeauna flori Şi câmpii cu verdele în plin, Cer sburat de păsări, nu de nori, Ţine-ne, Stăpâne, în veci, Amin. ADEVĂR ŞI CUNOAŞTERE DE PETRU P. IONESCU , A;m scris mai de mult în aceste pagini două „încercări" (nu iştiu ce limbaj pretenţios şi barbar le-ar numi „esseuri") despre vocaţia poetică şi universul poetic. Şi afirmam acolo (e aşa de uşor să afirmi!) că orice univers construit de mintea sau de simţirea omenească, este un univers poetic. Doritor să tai firul în patru, descoperisem până şi elementele definitoriii ale acestui univers poetic. In fond, toată problematica se învârtea în cerc, capricios cerc de foc, împrejurul acestei perspective: raportul idintre categoria posibilului şi categoria realului. Mintea omenească a scornit o seamă de universuri. Pe unele le-a realizat concret, pe altele le-a creat numai aşa, din plăcerea de a creia, inutil şi fastidios joc al fărâmei :în faţa imensităţii, al clipei înfruntând eternitatea. Universul etic, orice ar spune moraliştii, nu este înfăptuit. Eticul nu e încă o realitate, ei un deziderat, adică o posibilitate. Universul estetic este domeniul, prin excelenţă, al posibilului. Nu orice posibil, ci posibilul scornit întru perfecţiune, în zodia frumosului, în eăucul viului. Poate ca cineva să-işi fi pus foarte serios întrebarea: ce este frumosul? Simt decis chiar să admit că mulţi şi-au pus întrebarea aceasta. Dar ceeace mi-e foarte greu să constat, este dacă au şi răspuns la întrebarea lor. Constatarea nu o fac cu gravitatea îngâmfată a celui ce are răspunsul gata pregătit, ci cu înfiorarea de spaimă a omului în faţa .misterului, în pragul bănuit al miracolului. Soicot totuşi că nu vom putea lămuri problema frumosului idacă nu îl vom pune în cadrul lui firesc, cadrul posibilului. Frumosul nu există real, concret, dat. Frumosul este făurit numai în perspec- «5 © BCU Cluj tiva posibiliuiui. De aceia, poate, aiu spus unii gânditori ică în natură, adică în realul dat, nu cel scornit tde mintea noastră, nici nu există frumosul. Dar duşi pe firul apei acesteia mintea îmbie o întrebare şi mai adâncită: Dece in natură nu ar exista frumosul? Pentrucă frumosul răspunde linei anumite intenţii, ripostează ghiduşul spirit critic. Poarte bine! In acest caz trebue să ne lămurim două lucruri. întâi: Ce intenţie stă la baza scornirii frumosului omenesc (adică drept faptă a omului) şi .apoi: Ce intenţie a stătut la baza creaţiei universului dat? Cu alte cuvinte: Cu ce intenţie face artă omul şi cu ce intenţie creiază lumea Dumnezeu? După cum se vede întrebarea nu e deloc nici modestă, nici circumspectă. Nu e modestă, pentrucă ne .amestecăm astfel în planurile Creatorului; nu este circumspectă, pentrucă ar putea ;să ne dea ide ruşine. Să încerc totuşi un răspuns, chiar aşa, aşezat între Scyla şi Qharibda. Arta, adică frumosul născocit de om, răspunde unei intenţii adânc înfiptă în condiţia creaturală a omului. Care este condiţia aceasta? Unii au susţinut ică arta este o formă, printre multiplele forme ale faptei omului, prin care realizăm o necesitate absolută a omului: Cunoaşterea. In faţa acestui răspuns, pe care l-am idiscutat, mai pe îndelete, aiurea, am fost prins de bănuali, ide nedumiriri. Să fie aceasta oare ultima, esenţiala, fundamentala nevoie a omului: Cunoaşterea? Să fie adică omul un căutător absolut al Adevărului sau el este ceva mai mult, poate Altceva! Neapărat, îmi dau bine seama că această alergare nebunească, chinuită, după esenţă, după fundamental, te poate rătăci. Omul nu e o realitate construită liniar, geometric. E, idimpotrivă, un mărăciniş, o junglă, un icaer de tendinţi, de dorinţi, de căutări, ide încercări. Şi totuşi au existat filosofii cuminţi care au catalogat totul, au orân duit totul, au lămurit totul. O tristă faimă şi-a făcut, pe vremuri, aşa numita filosofie eclectică cu asemenea formulări simple. Vă amintiţi de tripla expresie a unui Victor Cousin, pentru care toată activitatea omenească putea fi condensată, formulată şi redusă la trei aspecte: Binele, Adevărul, Frumosul! Ceeace corespunde firesc la Etică, la Ştiinţă şi Filosofie, la Artă. Bineînţeles, manualele de şcoală, sfintele manuale în care totul este limpede şi lămurit, s’au grăbit să adopte, cu entuziasm, formula. Că mai există şi o sete metafizică la care nu răspunde nici .arta, nici etica, nici ştiinţa şi nici chiar filosofia, că mai există şi altceva şi mai adânc, problema destinului însuşi, setea de perzistenţă, setea de fericire, dar mai cu seamă setea de fericire! Că omul nu trăeşte numaidecât în tihnite certitudini şi în simpliste tălmăciri a celor ce îl înconjoară ci şi în furtunateee căutări, în deznădăjduita sete ide împlinire, într’o cumplită obsesiune a căutării. Că înainte de adevăr, de bine, ide frumos, omul aspiră, prin tot destinul său, prin toată .setea lui, de nimic potolită, .spre Mântuire. Ciudată fiinţă, Omul! Mărginit, aspiră către nemărginire; parte becisnică, tânjeşte după tot, sortit morţii, visează nemurirea, clipă tremurată peste timp, îşi flutură aripa dorinţei în azurul teribil al eternităţii. Din această condiţie a lui, primordială şi fundamentală, iese nevoia de a-şi construi lumi posibile. M.ai mult încă. Posibilul este ultima resursă a omului, ,a răzvrătirii lui împotriva realului, adică împotriva condiţiei lui însuşi. Iar frumosul este un,a din feţele posibilului, aceia pe care o vrea înmărmurită, fixată, întru veşnicie. Nu. Nu aş putea spune cu conştiinţa împăcată pe deplin, că omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este făcut dar nu este. Un singur punct de contact se părea că există între el şi Creator: Iubirea. Dar e oare .asemănare absolută şi aci? Iubirea, eu toate înfăţişările ed, este semnul nedesăvârşirii sale. Pentru a iubi pe Creator, direct, în absolută comuniune, omul iubeşte creatura. Deabia prin această 86 . © BCU. formă a iubirii, omul încearcă şi calea către iubirea absolută. Pe care nu o află totdeauna. Doair 'sfântul ajunge, după înverşunată căutare, la această ultimă formă a iubirii. Omul obişnuit se opreşte la jumătate. Şi dieaceia suferă. Sfântul încearcă să meargă până la capăt. Şd de aceia suferă şi el. Creaţia omului stă deci sub semnul tiranie al condiţiei lui. Creaţia omului este umplerea golului, minciuna pe care şi-o şopteşte singur în spaima neîmpliniţii. Iubirea lui este semnul desnădejdii. Dumnezeu iubeşte din bucurie, ereiază din prea-plin, realizează din necesitatea internă a perfecţiunii. Tot ce aparţine lui Dumnezeu stă sub semnul desăvârşirii care este, tot ce aparţine omului, sub semnul desăvârşirii care ar putea să fie. Universul lui Dumnezeu este un univers real. Posibilul nu ieste cu putinţă Creatorului, pentrucă orice posibil in intenţia Divinului s’ar realiza imediat din însăşi actul gândirii a ceva posibil. Posibilul uman îşi mulţumeşte fiinţa în ficţiuni. De aci nevoia de a cunoaşte pe care Divinul nu o are. De aci setea lui după bine de care Divinul nu are nevoie, fiind El însuşi Binele. De aci, în fine, dorinţa .de a creia frumosul pe care Divinul nu o are, .creaţia lui fiind fructul prea-plinătăţii sale absolute. Concluzia nu mai poate fi deci înlăturată, 'Creaţia .omului este o lume posibilă. . -t: Dar dacă pentru artă, pentru etică, pentru metafizică, posibilul este un punct de ancorare, liman de certitudine, împlinire subiectivă, pentru cunoaştere, adică pentru ştiinţă îşi filosofie, concluzia de mai sus .este ideadreptul, dezastruoasă. Pentrucă numai prin cunoaştere omul se (depăşeşte, iese din .subiectivitate pentru a se afunda în păienjenişul de taine ale lumii din afară ide el. Etica nu este adevărată sau falsă ci este bună sau nu este bună. E făcută de .om, pentru om. Arta nu e nici bună, nici adevărată. Este vie sau nu este. Religia nu este nici bună, nici adevărată. Este o evidenţă, o comuniune, un contact. Certitudinea îi istă în sinceritate, în trăire. Religia nu este un iscop ci un mijloc. Credinciosul nu are nelinişti în privinţa .eficacităţii comportării • sale. In religie, credinciosul nu oonstrueşte nimic ci se conformează absolutului, încearcă să-,1 capteze, se realizează pe sine, în linia unor directive date. Credinciosul nu caută Adevărul — pe care îl are, ci Mântuirea — pe care o aşteaptă. In cunoaştere, dimpotrivă. Omul nu nădăjdueşte Mântuirea pe care o are, ci Adevărul pe care îl caută. Dar dacă toată creaţia omului este o .creaţie posibilă, atunci Adevărul sau este o creaţie a lui şi atunci e şi posibil, sau este posibil dar nu mai este o creaţie a lui. Şi atunci ştiinţa .este o .ficţiune, ca şi arta. Şi iată, pusă astfel, crud, răspicat dar sincer, marea problemă a adevărului. Eşim, prin adevăr, .din cercul strâmt al subiectivităţii sau rămânem tot în el? Nu vi se pare că acesta e sensul de totdeauna al adevărului? Aşa .cum l-a presimţit, de altfel, şi Aqumatul atunci când a formulat prima idefiniţie a adevărului: „adequatio intellectus ab intellectu". Corespondenţa gândirii cu sine însăşi. 'Corespondenţa rezultatului cu instrumentul care duce la rezultat. Sterp şi pretenţios, gândul nu cere decât să fie consecvent şi .conform .cu sine însuşi. Corespondenţa rezultatului cu instrumentul care .duce .la rezultat. Sterp şi pretenţios, gândul nu cere decât să fie consecvent şi conform .cu sine însuşi. întreaga .dialectică a Evului Mediu, toată cearta universalilor, toată transfigurarea Qrganon-ului aristotelician, sunt aci. Ca şi când ar fi presimţit găunoşia, vidul somptuos al formulării sale, Aquinatul tresare. Cine a .văzut în cele două formulări ale sale, unul şi acelaş .lucru sub .două .aspecte, amarnic s’a înşelat! Filosoful reuşeşte să facă .prodigiosul salt din .cercul strâmt în real, din subiectivitatea .primei formulări, în tragicul metafizic al unui real care coexistă, simultan, ignorat, dar concret, în afară. Şi astfel izbucneşte din clocotul geniului, formula .pe care secolele nu au .putut-o nici înlătura, nici depăşi. „Adevărul este acordul gândului cu realitatea". Dar deabia fu formulată definiţia şi îndoelile se iviră, puzderie. Şi prima mare îndoială a fost atunci când aceiaşi gândire omenească a construit, impresionant şi fastidios, >dar ineluctabil, doctrina idealismului. Că lumea este o reprezentare a mea, lucrul nu era de .mirare şi fusese de multă, multă vreme afirmat. Ceeaice aducea nou, revoluţionar şi teribil idealismul post-kantian era însă afirmarea absolută a unei lumi a cărei condiţie existenţială este. eul adică, în fond, gândirea mea. Nu eul este o .parte din lume, creaţie a lumii, ci lumea este în eu, creaţie a eului. Pentru o asemenea filosofic singura definiţie valabilă a adevărului rămânea cea .dintâi .dintre cele două variante tomiste: „Adequatio intellectus ab intellectu". Adică cea mai stearpă. De aci şi îndoiala imediată .dacă idealismul este valabil sau este, el însuşi, sterp şi neadecuat. De aci poziţia .diametrală în care se situează realismul când afirmă existenţa obiectivă, dincolo de gândire, .dincolo de eu, .dincolo de subiectivitate, a unui univers dat, a Fiinţei. De aci şi valabilitatea imediată a celeilalte definiţii a Aquinatului: Adecuarea dintre gând şi lucru. Drama cunoaşterii nu se întâmplă în simplul cerc închis al eului. Definiţia adevărului în această postură este poate valabilă gândirii divine, unde lumea este închisă şi dată în această Gândire, unde totul este lăuntric, unde nu .există nici „Altceva", nici un „In afară”. Dacă Dumnezeu ar avea nevoie ide adevăr şi .dacă ar trebui să-şi şi .definească adevărul său, ar da definiţia toimistă. Din fericire însă Divinul nu are nevoie nici de adevăr, nici de definiţia lui. De aceia „adecuarea gândirii cu sine însăşi” nu înseamnă decât un cerc viţios, o penibilă învârtire pe loic. Şi totuşi drama cunoaşterii există, perzistă. Pentrucă între gândul meu şi realul dat dăimue prăpastia îndoelii. Aquinatul a formulat definiţia adevărului în funcţie de o cunoscută (gândul meu) şi o necunoscută (realul dat). O ecuaţie simplă dar fără eşire. Poate că filosoful din Aquina va fi .dat, în numeroasele lui tomuri, definiţia gândirii însăşi. Deşi mă întreb la ce ne-ar folosi. Rămânea să fie dată şi definiţia realului. Pentru mine adevărul poate fi altceva. Fie că recurg la puncte de contact, la puncte de plecare din lumea sensibilului, mintea mea construieşte, ipotetic, sensibilul, realul. Aşa e mersul gândirii ştiinţifice, aşa e mersul gândirii filosofice. Dar aceia ce construesc eu — ipotetic — nu este ceva real — până la proba contrară. (De aci nevoia permanentă de verificare atât în ştiinţă cât şi în filosof ie). Este, cu alte cuvinte ceva POSIBIL. Orice ipoteză a .cunoaşterii, în calitatea ei de pură construcţie a minţii mele, este o construcţie posibilă. Şi totuşi eu ştiu, cred, am certitudinea absolută că dincolo de acest univers posibil, deasupra lui, pe un alt plan de fiinţare, stă universul real. De unde şi definiţia pe care o propun aci, a adevărului. Adevărul este coincidenţa, încrucişarea dintre posibil şi real. Dar cu atât nu pot fi încă mulţumit. Pentrucă nu ştiu încă nimic despre real. Ce este realul? El nu este nici numai gândirea mea pentrucă, experimental, gândirea mea nu construeşte realul, nici numai în gândirea mea, pentrucă din el gândirea mea nu captează decât o infimă parte. Dar el nu este nici numai gândirea 'divină, pentrucă această gândire tot îmi este cunoscută, parţial, într’.un mod sau în altuil. Mai mult 88 © BCU Cluj încă: mă fpaişte chiar bănuiala orgolioasă dacă mu cumva Creatorul a scornit realul acesta cu scopul de a-1 dărui cunoaşterii mele! lată-mă astfel obligat să dau o definiţie însăşi realului. Voi spune atunci: Realul ca dat ai cunoaşterii, este coincidenţa dintre gândirea mea şi gândirea divină. A lua contact icu realul înseamnă a lua contact cu gândirea divină; a lua contact cu gândirea divină înseamnă a lua contact cu realul. Originara neputinţă în care se shate gândirea omenească a stat tocmai în incongruenţa, în 'diversitatea fundamentală a termenilor ecuaţiei cunoaşterii. Gândirea tre-bue să capteze realul, realul trebuie să se toarne în formele gândirii. Şi lucrul s’a dovedit imposibil. Gândirea rămâne gândire şi nu poate deveni lucru; lucrul rămâne lucru şi nu poate deveni gândire. De aci încercările disperate ale tuturor filosofilor. Unele au vrut să reducă gândirea la lucru, altele, lucrul la gândire. Dar pe planul uman, pe planul cunoaşterii, această tentativă reciprocă de expropriere a fost totdeauna sortită eşecurilor. Şi totdeauna marea aventură a fost aceasta: săritura, dela mine în real, dela subiect la obiect. Aventură disperată pe care a încercat-o şi Des-cartes şi Kamt şi idealismul post-kamtiam şi, mi se pare, toate filosofiile care au căutat să rezolve problema cunoaşterii. In perspectiva pe care o propun aci, există un teren comun de identitate esenţială. Este identitatea dintre gândirea umană şi gândirea divină. Dar există această identitate, mă veţi întreba? Deocamdată nu o ştiu dar o bănuiesc. Ingăduiţi-mi deci să cercetăm împreună ambele forme de gândire. Ceeace ne izbeşte dela început este faptul acesta întristător că gândirea omenească întrebuinţează, iîn mersul ei, conceptul. Gândirea omenească este discursivă şi conceptuală. Analiza spectrală pe oare instrumentul metafizic ne-o poate permite în ceeace priveşte forma gândirii divine ne conduce însă la un rezultat îmbucurător pentru teza ce o urmăresc aci. Şi anume că gândirea divină, realizată însă, cretodu-şi obiectul în momentul în care îl gândeşte, este ea însăşi conceptuală. Conceptuală în 'sensul că poate cneia lucrurile, multiplicitatea, complexitatea. Iată astfel câştigat un punct comun de contact. S’a obiectat totuşi şi aci că pulverizarea realului în „corpuri” nu iar corespunde propriu zis realului ci tot modului nostru de cunoaştere care neputând prinde cursivul şi totalitatea, le subdivide, le fărâmiţează, le îmbracă în haina discursivităţii. Obiec-ţiunea nu este însă întemeiată pe simplul motiv că pluralitatea există. Evidenţa ei este atât de limpede tocat o anumită filosof ie engleză a afirmat chiar pluralitatea universurilor în vreme ce filosoful român Dl. Lucian Blaga, pornind dela această pluralitate, emite ipoteza diferenţialelor divine. Nu pot desigur să adâncesc aci întrebarea dece gândirea divină realizează o lume a pluralităţii şi nu un real fluent, indivizibil, total şi unitar? Cauza trebue desigur căutată în însăşi destinul gândirii divine. Gândirea divină realizată astfel constituie poate un act de renunţare a divinităţii la 'prerogativele sale, sau poate un gest de condescenţă faţă de posibilitatea de captare prin cunoaştere, a omului. Dar cercetarea aceasta ne-ar duce fatal prea departe decât a fost în intenţia mea aci. Rezultatul ide până acum poate fi consemnat în această constatare: Există o identitate formală între gândirea umană şi cea divină pe planul comun al conceptualităţii. Cu deosebirea aceasta că orice concept divin se realizează concret, aş spune carnal şi că gândirea 'divină se gândeşte pe sine,, în vreme ce gândirea umană gândeşte tocmai această realizare a gândirii divine. Gândirea umană are obiectul în 'afara ei, gândirea divină to ea însăşi, Dar gândirea idivină devine lucru. Şi gândul meu gândeşte acest lucru. Şi gân-jinidu-O. iface din el, eu el un concept. Să strâng mai adânc acest proces. Gândul divin devine lucru. Asupra acestui lucru se poartă gândirea mea şi face din el un concept. Sau mai limpede: gândul devine lucru, lucrul devine iarăşi gând. Astfel omul reface, în* sens invers, operaţiunea gândirii divine. Deosebirile se ivesc însă imediat. Gândul divin îşi are cauza în, sine însuşi. Conceptul meu ieste însă condiţionat de lucru. Primul este liber şi spontan, celălalt este dependent şi construit. Şi în fine, gândul idivin este o cursivitate liberă, fluentă, absolută, pe când gândul uman este discursivitate, condiţionat şi relativ. Ajunsă la acest punct, gândirea omenească a căutat remedierea cu putinţă a răului. Neputând realiza identitatea absolută, a fost inventată o metodă de a forţa gândul uman să se apropie de esenţa şi de forma gândului divin. Şi astfel a fost deseope-perită intuiţia. Intuiţia realizează captarea fluentă a gândirii divine. Dintre toate formele intuiţiei, două mi se par mai remarcabile. E vorba anume de intuiţia intelectuală şi de intuiţia mistică. Intuiţia, aşa cum a propus-o filosofia bergsoniană, nu este decât un caz special al intuiţiei intelectuale aplicată la un obiect, la o temă dată: durata. In fine, o altă formă specială intuiţiei intelectuale este ,intuiţia de esenţă“ adoptată de Jjj fenomenologia huserliană şi asupra căreia voiu reveni mai departe. jl Să presupunem însă că intuiţia şi-ar îndeplini conştiincios, rolul. Opera ei nu ar* fi deplină dacă nu ar reuşi să ne comunice, în limbaj logic, raţional, deci conceptual, 1 rezultatul contactului ei cu inefabilul. Şi iată-me ajunşi la o a doua dramă a gândirii a umane. Prima era prezenţa absolută a raportului fatal dintre gândirea mea şi lucru, i De aci rezulta incongruenţa. Gândirea nu poate capta lucrul, nefiind de esenţa lucru- J lui, lucrul nu poate fi adecuat gândirii, nefiind de esenţa gândirii. Am căutat atunci 1 punctul de contact comun şi am înlocuit în ecuaţia dată lucrul cu corespondentul lui 1 ontologic: gândirea divină. Am stabilit fluenţa cursivă a acestei gândiri şi comunitatea I ei de esenţă şi de formă cu intuiţia ca manifestare umană. Dar drama, evitată prin în- i locuirea ecuaţiională propusă, izbucneşte din nou, mai violentă, tocmai acum. Tragedia 1 gândirii intuiţionule stă tocmai în necesitatea ei de a fi tradusă în termeni conceptuali. J ' Să ne amintim numai de toate criticile, unele vehemente, altele sarcastice, al- 1 tele categorice pe care rând pe rând psihologi, filosofi, savanţi, şi mai cu seamă oamenii I de „bun simţ", teribilii ‘depozitari ai bunului simţ, le-au adresat intuiţiei. Şi toate ace- | ste critici terminau victorios cu refrenul: Spuneţi-ne ce aţi descoperit! J Nu mai amintesc modul cum au fost trataţi de o pseudo-ştiinţă, misticii ! Dacă ! am motive să-l înţeleg pe un Leuiba, care nu poate fi totuşi acuzat de semi-doctism, atitudinea raţionalistă şovăitoare, obiectivă pentrucă era circumspectă, circumspectă pentrucă era timorată, a unui Delacroix, spune mult acelui care vrea să citească printre rânduri. Delacroix nu îndrăzneşte. Nu îndrăzneşte nici să anatemizeze academic şi ştiinţific intuiţia mistică, nu îndrăzneşte nici să o proclame drept instrument al gândirii cu aceleaşi drepturi la captarea obiectului ca şi celelalte instrumente ale gândirii. Iar Ia întrebarea ironică şi insidioasă a savanţilor şi psihologilor: Ce aţi găsit ? Să întrebăm şi nod raţiunea, intelectul, conceptualismul ce au găsit ele ? De mii de ani de gândire omenească, la ce rezultat am ajuns? La idealism, adică la claustrarea frenetică şi disperată între zidurile eului. La realism, adică la afirmarea unul „lucru" despre care nu ştim nimic. La criticism adică la refuzul raţiunii de a putea spune vreodată ceva despre „lucrul în sine“; la falimentul pe care îl formula definitiv Du Bods Reymond în „Ignorabimus“, Falimentul real sau aparent al raţiunii nu este de azi sau y ŞO © BCU Cluj de eri. Presocraticii mu l-au presimţit numiai ci l-au formulat în forma lui definitivă. Sofiştii au tras de aci ultimele concluzăuni. Probabiliştii, criticiştii de după Platon, din Noua Academie, um Sextus-Empiricus, un Cameades, um Phyron, au decretat falimentul absolut. Toată cunoaşterea e o iluzie. Raţiunea nu ne dă decât umbra unei umbre pentru că, în fond, raţiunea pleacă şi ajunge la verificarea sensibilă care este ea însăşi o iluzie. Ca un val nesfârşit pe întinsul unei ape în furtună, raţiunea a avut clipele ei de ameţitoare ridicare sau de prăpăstioasâ scoborâre. Să ne înţelegem dela început. Nu încerc aci să apăr intuiţia, reînviind o doctrină care şi-a avut vâlva ei odinioară: bergsonismul. Am spus răspicat: intuiţia aşa cum o formulase Bergson, este un caz special şi ciudat. Obiectul ei era dat şi nu era dat. Obiectul ei era durata. Cine descoperise durata? Intuiţia, spunea Bergson. Dar durata, deşi descoperită trebuia totuşi mai departe intuită. Trebuia exprimată, explicitată, comunicată. Prin ce ? Prin concepte. Dacă nu prin concepte, măcar prin metafore. Prin simboluri. Dar atunci aceasta nu miai este treaba filosofilor ci a poeţilor! Pentrucă metafora e un instrument de luciu, poetic Filosofic se reduce atunci la poesic. Devine deci inutilă ea diseipiină-de sine stătătoare, cu un obiect al ei propriu. Nu deci despre cazul intuiţiei bergsoniene ne ocupăm aci ci de intuiţia ca metodă şi instrument valabil al oricărei gândiri. Şi mai ales al gândirii ştiinţifice. Şi mai curios; al gândirii matematice. Şi mai ciudat; al gândirii metodologice însăşi. Toate aceste forme de gândire lucrează cu intuiţia. Numai că intuiţiile acestea sunt favorizate, cu un regim proteeţionist. Verificarea lor se poate face uşor, experimental. Rămânea însă cazul intuiţiei metafizice. Rămânea, deasemeni, cazul şi mai impresionant al intuiţiei mistice. Primul avea ca obiect esenţa lucrului, a fiinţei, ontosul. Celălalt avea ca punct de sosire fiinţa 'divină. Acelaş „bun simţ“ care accepta, care tolera intuiţia poetului exprimată metaforic, declinându-şi răspunderea prin admiterea unui univers poetic în cadrul căruia intuiţia era acceptată, nu primea nici intuiţia metafizicianului, nici pe aceia a misticului. Sau le primea sub beneficiu de inventar, considerându-le drept creaţiuni de universuri poetice şi atât. - Puse în faţa tribunalului raţiunii, intuiţia metafizică şi intuiţia mistică erau somate să comunice conceptual, discursiv, logic, rezultatele inefabilelor contacturi cu lucrul în sine. Intuiţia trebuia tradusă în concepte. Dacă nu izbutea, şi nu va izbuti niciodată, pentrucă mereu conceptul va fi negarea, încremenirea, solidificarea substanţei fluente a spiritului, era ironizată, batjocorită şi alungată. Pentrucă omul gândeşte conceptual. E inutil să arătăm dece. Constatăm. Realitatea nu se discută ci se constată spre a (fi. acceptată ca atare. Acesta este stadiul actual al problemei. E inutil să căutăm traducerea intuiţiei prin concepte. Nu vom izbuti. Conceptul este congelare, sărăcire, trădare. ■ ... . 5je . * . . . Ne trebuia, ca să ieşim din cercul acesta dezastruos, un gest nebunesc.. Gesturile nebuneşti sunt câteodată semn al înţelepciunii. Şi atunci mi-am spus: Dacă nu putem conceptualiza intuiţia, să încercăm calea absolut contrară. Să intuim conceptul. Dacă conceptul este încremenire şi lest, mumificare şi sarcofag al viului intuiţiei din care s’a zămislit, să ne reîntoarcem la matca lui originară. Să vivificăm conceptul. In loc de a pleca dela intuiţie către concept, să plecăm, dimpotrivă, dela concept către intuiţie. Ceeaee propun, aci (şi îmi dau perfect de bine seama de imensitatea sar cinei şi 91 © BCU Cluj de 'caracterul ied de disperare, de revoluţie), presupune o revizuire totală, sinceră, definitivă a tuturor idolilor în care ana crezut, la care ne-am închinat cucernic şi cu care am lucrat până aicum. Ştiu că sarcina este nebunească. Ea presupune revizuirea totală a tuturor elementelor care constitueisc materialul nostru de investigaţie, de lucru, ide cercetare. Nu e nici măcar un program. Este deabia anunţarea timidă a unui program. Dar e singura noastră resursă. Să nu uităm lucrul acesta. Toate căile au fost bătute, toate încercările consumate în pana violentă a nevoii noastre de 'Certitudine. Iar certitudinea nu rezultă din formularea conceptuală, 'din verificarea silogistică sau experimentală. Certitudinea este un act ide trăire. A fost căutată certitudinea prin conceptualizarea intuiţiei. Să o căutăm acum, din nou, vivificând, intuind conceptul. îmi dau — am spus — perfect de bine seama de greutatea acestei întreprinderi după cum nu-mi sunt străine nici obiecţiunile ce ar putea isca. Se va spune mai întâi, că lucrul a fost demult încercat. Nu aştept producerea obiecţiei ci o pun sigur, cu bună ştiinţă. Voi lua pentru aceasta un singur caz, unul dintre cele mai impresionante însă: fenomenologia busiserliană. Aceasta îşi propunea să adâncească, să surprindă, să exprime esenţa fiecărui concept în parte, indiferent şi dincolo de orice gangă psihologică., Cu alte cuvinte fenomenologia, îmbătată de absolut, un absolut care nimicea, căuta şi avea pretenţia de a fi găsit esenţa pură, esenţa logică pură a fiecărui concept cu care operează intelectul uman. Există, spunea această filoeoifie, în fiecare element ultim al gândirii, trei aspecte, trei firi: o esenţă pură, o fiinţă pură, o noimă, un sens pur. (Wesen, Eidos, Noema). De unde, în limbajul rebarbativ al filosofului, trei adjective: esenţiali ta te (Wesenheit) eidetică şi normatică. Spusesem aiurea, într’o lucrare mai veche, că aceste trei aspecte ale structurii pure a conceptului pot răspunde la trei întrebări, mai pe înţelesul nostru: ce pune? ce cere? ce este? conceptul. Există deci o intenţie pură, un postulat pur şi o fiinţă pură în fiecare concept al intelectului. Când zicem ,,pură“ înţelegem însă, în limbaj fenomenologic, înlăturarea oricărui amestec psihologist. La vremea sa, această filosofie fusese poate binevenită pentru a astâmpăra excesul de psihologism care caracteriza epoca respectivă. Exces de psihologism care mergea mână în mână cu excesul de istorism .şi cu excesul, paralel, de ştienţism. (Termenii păstrează caracterul ce le-a fost atribuit în limbajul tehnic al filosofilor, de peiorativi zare). - • , , Dar, la rândul ei, fenomenologia, cu toate meritele incontestabile pe care şi le-a caştiigat în patrimoniul filosofic al gândirii umane, cădea şi ea într’un teribil exces: excesul de purism. Conceptele tindeau să devie un fel de fiinţe pure, absolute, independente, un fel de lume platonică a ideilor. Căpătau, ele înşile, o alură ontologică. Se desbrăcau cu încetul de tot ceeace le comstitue viul, sângele, destinul lor uman, rostul lor ide instrumente şi de făpturi afle spiritului. De teama de a nu fi infectate de balastul psihic, ele erau descărnate şi smulse chiar din alveola lor ontologică în matca spiritului. Dar dacă este adevărat că psihologismul împovăra puritatea planului logic, mânjind cunoaşterea cu ceeace nu face parte idin cunoaştere ci din viaţă, purismul logic, la rândul lui, expropria spiritul de tot ceeace îi aparţine firesc şi legal. Programul de lucru pe care îl propun aci are un scop cu totul diferit. Acela de a repune conceptul în vâlvătaia lui originară, de a-1 readuce la izvorul generos şi pasionat al primelor lui începuturi. Niu iîn puritatea ignorantă, nu în sărăcia de duh, deşi mă întreb dacă pentru copil sau pentru primitiv se poate vorbi de o sărăcie de duh în aurora vieţii conceptului? 92 . ri© BCU ■ Şi mai este ceva ce îmi se-,pane extrem .de important, ceva de care deabia de puţină vreme a început isă se vorbească mai stăruitor (ar trebui poate să dau indicaţiuni bibliografice dar nu-i aşa că le socotiţi inutile!); anume despre concept nedeslipit din ganga lui originară, larvară aş .spune, în care orice concept este de fapt mai mult decât o entitate logică aridă; o judecată. Privit din acest punct de vedere, conceptualismul îşi lărgeşte ameţitor marginile. Eil cuprinde astfel atât toate începuturile lui embrionare, cât şi destinul lui de mai târziu. .Susţin cu toată convingerea şi în urma a numeroase cercetări care nu îmi .aparţin (deşi printre ele sunt şi unele oare îmi aparţin) că în starea lui nativă conceptul izbucneşte din matca .spiritului, trăgând după ei dâră miraculoasă, o somptuoasă trenă de viaţă, de clocot, .de tumult, de vâltoare spirituală. Acolo şi atunci conceptul este lipit de lucru ca un fetus de placenta lui. Şi poate că s’ar putea vorbi de o vârstă de aur şi de nevinovăţie a conceptului, de apropiere şi comuniune organică între ©1 şi ilucrnri, după cum se .poate vorbi, cu toată seriozitatea, de o vârstă de aur a cunoaşterii, când (spiritul plutea încă la hotarul dintre cele două lumi: eul şi lucrurile. Cine a studiat folkîorul şi cine a adâncit mai atent studiile de mentalitate a primitivilor a putut măcar presimţi că în asemenea începuturi, contactul care realizează cunoaşterea este .aproape complet. Deabia aci se poate găsi aceia ce am încercat să arăt .în multe alte studii, .aiurea, acel fenomen de împrumut reciproc de esenţă. Se petrece în asemenea cazuri un fenomen de osmoză ontologică. Spiritul nu e încă des,lipit de lucru şi încă mai ţine lîn cutele, în faldurile lui, boarea pământului viu pe lângă oare a trecut în vreme ce, lucrul însuşi nu şi-a lepădat aiura lui originară de spiritualitate. Această osmoză metafizică realizează deci un înprumut reciproc de esenţe şi un amestec reciproc ide substanţe. Vivifiearea, (intuirea conceptului, despre care am vorbit, nu va avea alt rost decât să ne repue, sub o zodie nouă, în oondiţiunea aceasta originară, în vârsta aceasta de aur. Nu în nevinovăţia începuturilor necomunicabile şi obscure ci sub semnul complexităţii, bogăţiei, rafinamentului la care am ajuns până aci. Pentrucă, dacă lumea aceasta conceptuală a fost sărăcită într’,o privinţă, prin barbare şi necesare abstractizări, ea a fost, iîn schimb, îmbogăţită uluitor de semnificaţii. .Recunosc, munca este foarte grea, foarte migăloasă, foarte anevoioasă dar rezultatele la care am putea ajunge, supunând bagajul nostru de cunoaşteri conceptuale acestei dudate şi noui analize spectrale, acestor sondări ide esenţă, vor răsplăti în deajuns oboseala încercării. Deocamdată mi se pare că ne-,am apropiat de concluzia acestui studiu. Am vrut să stabilim raporturile posibile dintre adevăr şi cunoaştere. Am avut — cred — chiar intenţia de a da o definiţie nouă adevărului. Mi se pare că am dat-o, pe aci, p.e undeva. Năluca adevărului a ispitit întotdeauna mintea omului. Dar modul lui de a fi, fenomenologia lui însuşi, nu a interesat prea mult. Toţi s’au întrebat Ce este adevărul? Puţini şi-iau pus şi întrebarea: Cum este? Intr’o .serie de lucrări publicate disparent, mi-,am pus această întrebare mai modestă, dar poate mai rodnică. A sosit timpul să rezum toate rezultatele die până aci. Sunt trei viziuni mari în oare poate fi încadrată fenomenologia adevărului: Viziunea tangenţială, asimptotică şi crucială. Viziunea tangenţială presupune un adevăr fluctuant, instabil, un adevăr nălucă, un adevăr care piere exact în momentul în care se produce. Ca şi tangenta, el nu are decât un punct abstract, infinit de mic,7de contact cu realul respectiv. Atinge lucrul dar nu-1 atacă, nu-1 surprinde, nu-1 captează, nu-1 ghiceşte. Acolo unde ar trebui să fie sondă, el 'este doar tangentă. (Istoria culturii şi ai ştiinţei mişună de asemenea adevăruri-tangente. . . - Viziunea asimptotică, despre care am scris mai pe larg în altă parte, aparţine, în special, ştiinţei. Cunoaşterea tinde să se apropie, să se identifice, să se lipească de obiectul ei. Dealungul timpului, curba pe care o realizează graţie ©forturilor ştiinţei, poate fi reprezentată printr’o curbă asimptotică. Să se gândească cineva la 'evoluţia ideii atomice, dela Democrat până la Lavoisier şi de aci până la teoriile microfizioei actuale. Dar, ca şi curba asimptotică, lipirea aceasta nu se poate înfăptui. Linia ordinea ontologice şi linia ondinei epistemologice sunt, dela o vreme încolo, aproape paralele, întâlnirea sau încrucişarea simt amânate la indefinit. Repuezentarea aceasta poate fi aplicabilă oricărui adevăr ştiinţific. De aci o viziune nouă, viziune crucială. Ce înseamnă asta? Ordinea lucrului îşi păstrează, neclintită, direcţia. De altă parte, ordinea spiritului, adică, în cazul nostru, ordinea cunoaşterii, are şi ea o linie de forţă a ei, o linie neclintită, săgetătoare, pe care se înscriu eşecurile, greşelile, erorile şi falimentele Dar undeva, cândva, se vor! întâlni, se vor întretăia aceste două linii de forţe, linii oarbe, fiecare cu drumul şi cu destinul ei. Şi atunci ţâşneşte, orbitor, regesc, scânteia. Străfulgerarea s’a produs, amnarul a lovit cremenea şi a iscat scânteia. Şi această scânteie nu este de ordinul conceptului ci de acela al intuiţiei. Câteodată străfulgerarea este scurtă şi piere. Adeseori însă ea a rodit. Dar roadele ei au fost fixate, încercuite, încremenite, în formule conceptuale. Linia destinului gândirii este plină de asemenea interferenţe, de asemenea încrucişări. Lăsăm în urma noastră şirag lung de asemenea pietre funerare pe mormântul cunoaşterilor vii, fremătătoare printre care am trecut. Să ne reîntoarcem pe calea aceasta fastuoasă, solemnă şi mortuară. Să suflăm deasupra cu puterea duhului învietor şi să şoptim ca Christ: Talita, cumi! Şi atunci, în loc de mauzolee de ţintirim trist, vom avea un şirag strălucitor de lumini de opaiţe, de candelambre vii. Dar unde este, Doamne al 'cunoaşterii, acel care are puterea aceasta învietoare a duhului ? 94 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE ETNICUL ROMÂNESC Când acum aproape un an, găsindu-mă in biroul de lucru al d-iui prof. C. Rădulescu-Motru, îmi vorbea de nouile d-sale preocupări cu problemele etnopsihologiei, nu credeam câ aceste gânduri vor prinde aşa de repede fiinţa şi nici că vor vedea lumina tiparului într’un timp aşa de scurt. Intr’adevăr, dificultăţile nespus de mari pe care le închide această disciplină, nu puteau fi mai uşor înlăturate decât de un spirit ca al Domniei Sale, larg şi pătrunzător, care nu se pierde în fragmentarul de specialitate, ci îmbrăţişează largul câmp al viziune! filosofice. Căci etnopsihologia are raporturi strânse nu numai cu etnografia, geografia, antropogeogra-fia, literatura, etc., ci şi cu scioiogia, politica, pedagogia, etc. Pentru a ajunge la o exactă înţelegere a sufletului unui popor, D-sa porneşte dela o justă definiţie ce trebue dată omului. La definiţia omului trebue să se ţină seamă de toate caracterele lui esenţiale, atât corporale cât şi spirituale, el fiind o unitate care constă, în acela ş timp, din trup şi suflet. Acelaş lucru spunem şi despre definiţia românului ca tip etnic, ea trebuind a fi întemeiată atât pe ordinea condiţiilor materiale cât şi pe aceea a manifestărilor sufleteşti. Dintre condiţiile care întreţin existenţa etnicului, fundamentală este conştiinţa de comunitate. Această conştiinţă este supusă evoluţiei, Pornind dela o stare amorfă la popoarele primitive şi ajungând din ce în ce mai luminoasă şi mai structurată la popoarele contemporane. Trei sunt stările de evoluţie ale conştiinţei de comunitate: conştiinţa comunităţii de origi-. ne, conştiinţa comunităţii de limbă şi conştiinţa comunităţii de destin. Conştiinţa comunităţii de origine este prima, în ordinea istorică, pe ea fundându-se primele organizări sociale şi se referă mai ales la faptul ocrotirii decât la al d escen denţelor hi olo gice. Cu vremea societăţile evoluiază, iar conştiinţa comunităţii de origine se transformă în conştiinţa. comunităţii de limbă. Aspiraţiile de suveranitate ale popoarelor europene de azi se bazează pe comunitatea de limbă, nu pe cea de origine. „Naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stă. ruinţei cu care fiecare din aceste popoare şi-a cultivat limba”. Existenţa naţiunilor fiind ameninţată de războaie, acestea au căutat să-şi asigure viitorul printr’o nouă conştiinţă de oomunitate, aceea de destin. Pe primul plan vine acum voinţa de a trăi a naţiunii. Acest fapt produce o profundă schimbare în raporturile dintre popoare, alianţele făcându-se de aci înainte între popoarele apropiate de destin. ^Etnicul românesc trece în modul cel mai natural dela conştiinţa comunităţii de origine, care este foarte puternică la sate, la conştiinţa comunităţii de limbă, căci poezia şl arta populară începute' la sate, au fost transformate în cultură naţională, prin oamenii de vocaţie, e-duoaţi în instituţiile dela oraşe^j Conştiinţa comunităţii de orîgine ne-a fost întreţinută de obiceiurile satului, iar cea a comunităţii de limbă a fost luminată de către cărturari şi oamenii de vocaţie. Conştiinţa comunităţii de destin se va întrona în etnicul nostru prin eroismul celor ce duc războiul contra barbariei Trecând la definiţia etnicului, D-sa afirmă că este o comunitate de suflete, cu manifestări spirituale tipice, oare se repetă din generaţie în generaţie. In sens restrâns el are mărimea unui sat, iar în sens larg se identifică cu naţiunea. Diferenţa dintre ele constă. în faptul că pe când primul este mai bogat în manifestări 95 © BCU tipice, cel de al doilea este mai sărac, păstrând totuşi pe cele caracteristice. ^Etnicul este un complex de manifestări tipice care precedă individul, acesta găsindu-1 gata format la naşterea sa, el trebuind să se adapteze fără împotrivire. Cu o altă definiţie mai precisă, etnicul este „structura istorică pe care o ia vieaţa unui grup social, care se bucură de conştiinţa unui eu al său propriu”. a,i întoarce la altul prin care a trecut. Un popor ajuns la stadiul conştiinţei de destin nu se mai întoarce la cel al conştiinţei de limbă ori de origine. Realitatea ne arată însă lucrurile altfel, ele coexistând, dar cu predominanţa uneia sau alteia. Sunt epoci când e mai puternică conştiinţa de limbă, alteţele când domină conştiinţa de destin, etc., totul depinzând de împrejurările istorice. In timp de pace e predominantă conştiinţa de limbă sau cultură, în timp .de război cea de destin. Nimic nu me îndreptăţeşte a afirma apariţia conştiinţei de destin ca fiind ulti_ ma formă de acest fel, dupăcum iarăşi nimeni nu ne poate oferi certitudinea că puternica conştiinţă de destin de azi a poporului german nu va ceda cu timpul locuil unei alte forme de conştiinţă, fie din cele enumerate de d-sa, fie altele ce se vor putea ivi cu timpul. Totul depinde de circumstanţele' istorice prin care va trece poporul german. Dealtfel succesiunea acestor stadii este anulată .chiar de d-sa, când afirmă că conştiinţa comunităţii de origine o găsim la sate, cea de limbă lia intelectualii trecuţi prin instituţiile dela oraşe, iar cea de destin la conducători. Prin urmare e vorba nu de o succesiune, ci de o coexistenţă, c?um de altfel e şi părerea noastră. O altă obiecţie. Etnopsihologul este nevoit, după d-sa, să aprecieze întrucât condiţiile celor trei feluri de conştiinţă favorizează ori nu conştiinţa de comunitate, constrângându-1 chiar să propună măsuri de îndreptare. Cu aceasta et-nopsihologia devine o ştiinţă normativă, ceea ce © BCU nU corespunde cu realitatea. Fiind o psihologie diferenţială, ea nu face uz, ca orice psihologie, decât, de judecăţi existenţiale. Binele sau-răm, favorabilul ori defavorabilul nu intră în atri-buţiunile ei. Ea constată pur ş: simplu realitatea etnopsihologică şi o explică. Prin urmare rostul ei este explicativ, nu normativ. Nu et-nopsihologia îşi utilizează propriile rezultate în scopuri reformatoare, ci alte ştiinţe, de natură socială, cum este de exemplu politica. Căutând să facă, mai departe, deosebirea dintre etnopsiihologie pe de o parte şi sociologie şi istoria culturii pe de altă parte, d-sa găseşte că ceaace le separă este numai punctul de vedere din care consideră fiecare realitatea etnică. Astfel sociologia şi istoria culturii descriu şi explică şi ele aceleaşi condiţii, caşi etnopsi-hologia, dar din punct de vedere al instituţiilor politice, sociale şi culturale ale unul grup social, indiferent dacă membrii grupului au ori nu, între ei, conştiinţa de comunitate. Aci d-sa nu credem că are dreptate. E drept că sociologia descrie şi explică aceleaşi condiţii ale conştiinţei comunităţii de origine, de limbă şl destin, dar din punct de vedere al instituţiilor politice, sociale şi 'Culturale, însă nu-i este indiferent dacă membrii unui grup social au ori nu conştiinţa de oomunitate. Acest fapt ar fi exact dacă sociologia s’ar ocupa cu conglomerate de oameni, cu oameni alăturaţi spaţial, ca nişte păpuşi în rafturile unui magazin. Sociologia se ocupă însă cu diferitele societăţi omeneşti, iar o societate nu poate fi definitivă fără conştiinţa comunităţii sau conştiinţa socială, cum i se zice în sociologie. Aşa dar sociologiei nu-i este indiferentă conştiinţa comunităţii între membrii unei societăţi; ci ea o consideră ca un element integrant şi indispensabil la definirea conceptului de societate. Obiecţiile noastre nu micşorează cu nimic din valoarea lucrării d-lui prof. C. Rădulescu-Mo-tru. Mai clară şi mai îndrăzneaţă în concepţie decât toate celelalte lucrări ale d-sale, ea oferă un interesant şi atrăgător material de gândire pentru tânăra generaţie de azi, către care se şi ândeaptă în primul rând. ŞTEFAN ZISSULESCU COLABORARE EUROPEANĂ PRIN LITERATURĂ Aproape în toate vremile luptele şi cuceririle răsboiniice au fost secundate de sforţările şi cuceririle sipirituaie, fie că au pregătit terenul înainte sau că l-au nivelat mal târziu. Astfel, din lupta pentru unirea Europei, nu pot să lipsească poeţii, scriitorii şi cărturarii, cărora viitorul le va datora recunoştinţa pentru o nădăjduită înţelegere şi stimă dela popor la popor. Se pare că acest gând al unei apropieri şi Simpatii sufleteşti cu celelalte popoare europene stă la baza revistei germane „Europăische Literaturi’ care se află în primul an al existenţei sale. Vine ca o completare spirituală pe lângă efortul răsboinic, depus pentru unificarea continentului. Ea serveşte în primul rând interesele Germaniei, care a neglijat în epoca ma-terialilstă-capitalisită legăturile sufleteşti cu celeilalte popoare, preţuindu-le mai mult din punct de vedere al utilităţii economice. Noua situaţie a Germaniei în Europa îi impune alte atitudini spre o cunoaştere mai a-prafundată a popoarelor componente din noua realitate politică a continentului nostru. Iar acolo unde nici tunul şi nici măcar aşa de mult mărita propagandă nu deschid calea spre înţelegere dela naţiune la naţiune, cuvântul poetului cu putere magică desicleştează scoica sufletului celui mai închis, atingând coarda sensibilităţii comune şi împăcâmd particularităţile deosebirilor. In felul cum se prezintă noua revistă în primul ei an de viaţă perfecţionându-se dela număr la număr, vedem că e vorba de o „armă nouă” pentru consolidarea Europei. Spicuim câteva numere ale acestei reviste. O cunosc ,abia dela numărul 5 din Septembrie 1942. Acesta aduce mai întâi o dare de seamă asupra poeziei bulgare de Theodor Trajanov-Sofia. Urmează o poezie a lui Hermann Clau-diu9 închinată poetului islandez Gunnar Gun-narsson. Găsim un interesant articol semnat de Ursuila Carl-Raizlaff asupra poetei italiene Ada Negri, care din toamna anului 1940 e prima femee membră a Academiei regale italiene. Alăturat o poezie a acesteia „Notte di Capri” în original cât şi în traducerea germană, iar pe pagina următoare, ca într’o graţioasă revanşă, o poezie a lui Weinheber, de calitatea cea mai grea : „Hymnuis auf die deuische Sprache” în versiune italiană, ou o şi mai caldă accentuare parcă a elementului imndic de rugă. întâlnim în 'acelaş număr pe Friedrich Schnack, desvoltând un prea potrivit subiect pentru revistă sub titlul: „Frănkisdhe Heirnat und ferne Weit”. Mi-a fost dat să aud acum câţiva ani păreri foarte curioase despre poezia acestui poet din gura unor tinere studente germane. Li se părea enigmatic şi mai ales „exotic”. Ga şi aum poetului i-ar fi cunoscute aceste imputări tacite, dânsul însuşi atinge aici o problemă atât © BCU Cluj, (ie interesanta a sufletului său. „tensiunea între patrie şi lume” adâncită de altfel şi în'.r’una din .cărţile sale „Heimat und Welt”, care arată în sfârşit limpezirea după o luiptă interioară de aproape două decenii. După părerea poetului imboldul ispre depărtare este o (moştenire a sângelui frandon, al poporului de colonişti încercaţi. Iar tensiunile acestea şi-au făcut loc la mai mulţi poeţi de sânge franoon, în opera lor. Aşa a fost Şi Goethe cu a lui „Occident şi orient” din „West-ostliclher Divan”. Tot aşa Friedrich Riickert cu iubirea lui pentru Persia, Dauthendey cu extremul său Orient, iar Lud-wig Derleth cu ciudatul lui Coran francon. In această legătură de idei Friedrich Schnaick ne descopere cu frumosul lui stil de povestitor mal multe taine din evoluţia artistică. Aflăm aum i-a fost dat să trăiască farmecul ŞL specificul Orientului şi al mărilor depărtate prin-tr’o experienţă autentică jşi cum aceste impresii adânci i-au smuls, pe timpui răsboiului trecut, primele accente lirice. Reîntors în patrie, ţinuturile natale l-au aruncat într’o nouă trăire lirică, din care s’a cristalizat cartea „V-ogel Zei'vorbei”. Şi mai aflăm încă multe amănunte interesante biografice din tiimpui formării acestui scriitor care din dorurile depărtărilor s’a concentrat şi limpezit pe plaiurile băştinaşe. Revista mai prezintă şi probleme istorico-literare cum este: „Kriegsberichter Theodor Fontane” semnat de Hams Homberg, o pagină de informaţie din .literatura europeană şi o bogată cronică a cărţilor germane recente. Ilustraţii şi schiţe din viaţa scenei şi din plastica închinai ă poeţilor, fotografii ale scriitorilor de seamă, de naţionalităţi diferite, animă revista şi ochiul cititorului. Numărul din Noembrie stă sulb semnul întâlnirii poeţilor germani la Weimar, întâmplată la 8 şi 9 Octombrie. Odată cu aceasta a avut toc şi şedinţa societăţii iscriitorillor europeni, la care au luat parte 60 de scriitori străini. Punctul central al discuţiilor a fost tema „Râs-boiu şi poezie”. Discursul festiv l-a rostit Wil-helm Schăfer, (în lipsa preşedintelui Hans Ca-rossa), desvoilltând subiectul „Krieg und Dich-tung” publicat într’o formă prescurtată în coloanele revistei. O dare de seamă asupra acestei întâlniri a dat-o Paul HovdL Intrebându-se dacă în timpul celor mai înverşunate lupte se potriveşte o asemenea întâlnire paşnică, răspunde că tocmai la. Weimar s’a arătat cum odată cu noul tipar .al întregii vieţi ‘culturale europene, şi literatura europeană va primi o desvoltare care depinde de rezultatul acestei încrucişări de arme impusă de destin. Societatea ‘europeană a scriitorilor a luat fiinţă din conştiinţa că scriitorii Europei trehue să se arate demni de lup'.a şi hotărârea acestui secol. Sa continuat o discuţie începută în anul trecut asupra temeiurilor unei Europe noi. Nimeni nu-şi ascunde diferenţele dintre naţiunile europene, mal mare însă decât acestea este conştiinţa că peste acestea toate trebue clădită puntea spre un viitor fericit pentru întreaga Europă. Italia a avut cei mai numeroşi reprezentanţi în frunte cu profesorul Fari-nelli, măiestrul studiilor germanistica în Italia. Personalitatea acestuia a contribuit mult la atmosfera cordială a întâlnirii. Discursul fest.v al lui Wilhelm Schăfer, amintit mai sus, tratând despre „răsboiu şi poezie” a lavuit o temă mai grea decât se pare la prima impresie, iar scriitorul şi-a făcut-o şi mai grea prin obiectivitatea ou care a desvo-1-tat-o. Nici nu se putea ca în clasicul Weimar să neglijeze a-i aminti pe clasicii germani. Şi astfel a trebuit să explice atitudinea nerăsboi-nică a acestora. Căci cântece -de războiu se găsesc ou greu la clasici, iar cele mai populare cântece de acest fel -au fost compuse de Bauitf. Ne surprinde totuşi că nu a fost analizat Schiller cu opera lui dramatică atât de eroică. Oricum, Wilhelm Schăfer a urmărit o altă linie decât ar fi făcut-o un istoric literar, Cântecele eroice vechi îi oferă concluzia că poezia germană îşi are originea în poezia răsfoo-i-nioă» Mai târziu, în epoca burgheză, situaţia războinicului era să-şi apere familia, neamul, poporul /să-u. Ajungând la scriitorii Weimarului clasic, W. Schăfer nu poate să nu atingă cunoscuta problemă a atitudine! lui Goethe faţă de răsboiul de eliberare din 1814. Chiar la etatea de 81 de ani, Goethe trebuia să se apere contra învinuirilor ce i se aduceau că nu a luat parte ia răslboiu şi că nu l-a influenţat barem prin versuri, deşi în timpul acelor lupte era de 64 de ani. Deşi Goethe a răspuns că ar fi reacţionat altfel dacă era la vârsta de 20 de .ani, nu s’a sfiit s’o mărturisească pe faţă că scriind cântece războinice nu şi-ar fi pus decât o mască, el -nefiind răsboinic. Totuşi prin-tr’un citat din Hermann şi Dorothea, Wilhelm Schăfer dovedeşte că Goethe a dat un exemplu că şi burghezul paşnic trebue să fie răs-boimie -când o cer împrejurările. Dela noţiunea burgheziei, clasă din care se trag -clasicii germani, care s’au încununat cu ideea umanităţii, oratorul ajunge iar la un punct dificil, anume să analizeze cele două idei decăzute acuma : burghezie şi umanitate. De acord cu scara valorilor de astăzi, H. Schăfer arată drumul decadenţei unor valori înalte odată : din cultura burgheziei a crescut mân- 99 © BCU dră spiritualitatea idealismului german încu-.nunat de ideiia umanităţii. Umanitatea însă a decăzut în liberalism, când fiecare în parte . şi-a făcut din fericirea personală scopul vieţii ■slale, Urmaşii acelui secai nu mai1 pot accepta nedreptatea liberalismului nici semeţi®, exagerată a sporitului omenesc. Eiull nostru trebue să ispăşească truifi® de a se crede scopul creaţiei. Astăzi germanii nu mai sunt burghezi nici părtaşi ai unei jalte clase, ci chiar şi fără uniformă cu toţii soOidaiţi. Insă cu o nostalgie parcă după o operă splendidă a spiritului omenesc iremediabil trecută la sfârşitul discursului adaogă : „Totuşi nu putem să uiităm că idealismul german, când sa încununat cu i'deea umanităţii, a însemnat o cuhne a spiritualităţii apusene şi că pentru toate timpurile Ifigenia lui Goethe va constitui un sanctuar al umanităţii”. Cuvintele acestea nu înseamnă o retragere în faţa neînduplecatului pas istoric. Autorul aminteşte că atunci când clasicismul vrea să impună spiritului german o formă străină, romantismul îl readuce la matca formei autohtone. S’a născut poetul patriot care ca astăzi şi atuncea a ieşit din izolarea lud în mijlocul întâmplărilor răs-boinice. In răsboiu, pe cât de departe stă burghezul de soldat, pe atâit de aproape îi este poetul. Da front soldatul simte pentru poet o fraternă atracţiune şi1 se înviorează prin cuvântul poetului. Şi aceasta pentrucă fapta mare involuntară a poporului nu se arată nicăirea atât de mult ca în poezie. Este o funcţiune vitală a popoarelor oare se îndeplineşte prin poet, ca oxgian al creaţiei. Din demnitatea răs-boinicuiui întors acasă, va creşte odată pacea şi este un lucru atât de firesc ca poetul să salute frăţeşte pe răsbo'imie, el însuşi soldat ăi păcii. Deaceea es'.e lucru firesc ca şi emul depe front să caute şi să ceară poezia. In felul acesta şi cu aceste idei conducătoare Wiielm Sdhă-fer s’a achitat de misiunea încredinţată, împletind în aceslt discurs festiv conştiinţă politică şi istorică, erudiţie şi simţire poetică, dominând oarecum întreaga atmosferă a acestui număr. Celelalte articole consideră literatura finlandeză şi belgiană, mai bine zis flamandă. Demn de amintit este şi articolul închinat lui Adolf Bartels cu ocazia împlinirii a optzeci de ani. Numărul 18, din luna Decembrie, are ca subiect principal Dunărea şi în felul acesta revista ajunge însfârşit să ţină seama şi de elementul românesc al Europei. Din cele trei descrieri ale Dunării, semnate de un German, un Ungur şi un Român, aceea a lui Emanoil Bu-cuiţa, judecând cu toată obiectivitatea, este cea " IOO mai reuşită. Este poate şi meritul Dunării care se arată „în Baltă” mai împlinită, mai colcăind de viaţă, es'e mai mult însă meritul scriitorului dăruit cu totul subiectului său măreţ, ea în îndeplinirea unei slujbe sacre. Aici Dunărea, nu priveşte tot în sus, îndărăt la izvor, ca în articolul autorului ungur unde mai că nu vezi Dunărea din cauza vorbelor, şi nici nu se amestecă palpitaţia scriitorului german care înnoată şi se răcoreşte în valurile ei tinere. Dunărea românească este matură, cu ţelul ei ajuns, sigură şi conştientă de sine, apărând în amândouă aspectele ei la fel de neîntrecute, fie că e deschisă vara sau în măreaţa, încremenire a gerului de iarnă. Mai e în acelaş număr încă cm articol oare, chiar dacă nu priveşte direct România, o atinge totuşi în treacăt, apreciind-o mai mult prin trăire decât vorbe, din adâncul unui suflet care la vederea Bucureştilor, după mai mult timp petrecut în pustietatea rusească, simte atingerea cu patria culturală comună — Europa. Astfel într’o paralelă a contrastelor, HeinTich ZiUlicti suib titlul „Erlebnis des Ostens” trăieşte intens momentul revederii Bucureştilor la aterizarea avionului, careul aducea din întunericul rusesc. La vederea oamenilor cu faţa 'iluminată de (viaţă din capitala noastră, îşi dădu, seamă că în fizionomia oamenilor stă scrisă marea diferenţă sufletească între Rusia şi restul Europei, iar aspectul femeilor l-a făcut să-şi dea seama, că a păşit pe pământul unei ţări, unde trăieşte şi domneşte încă Erosul, care ,pe acolo a pierit de mult. Şi Heinrich Zillich termină, că pentru acela căruia îl este dăruită o asemenea întoarcere din întunerec, dispar deosebirile între popoarele europene, într’un fel pe oare nu-1 poate analiza intelectul ci numai trăirea sufletească, ajungând 1a- convingerea că tocmai în varietatea ei, Europa, oonstitue o unitate, o lume comună pe oare o simţi, întreagă abia în faţa haosului din Est. Pentru a treia, oiară mai găsim amintită România în acest număr de Decembrie în cronică, cu ocazia recenzării cărţilor lui Anton Knyp-bausen „Rumânische Palette” şi Korbinian Leohner: „Scummer in Rumănien”. Recensentul, Wilhelm Elser, citează o resemnată constatare a unui Român, făcută într’o discuţie între scriitorii germani1 şi români: „Wir Rumănen haben es schwer uns in Europa durchzusetzen”. Mai mult decât ne place să recunoaştem, este adevărat că Românii nu sunt cunoscuţi în Europa ca o realitate sufletească. Abia luptele de pe frontul de Est şi vitejia soldatului român, pe care o menţionează şi Elser, ne câştigă prin sânge interesul şi aprecierea de mult meritate, © BCU îmi amintesc că în toiul luptelor dela Sevas-topol mi se comunica din Germania mirarea şi admiraţia unui tânăr aviator german, oare de sus urmărea vitejia trupelor române şi mai ales tirul fără greş al artileriei româneşti. îmi scria că poate aceasta interesează şi lumea dela noi, şi că iar trebui să ne bucurăm totuşi că în tfine aceste lucruri se ştiu acolo unde nu se ştiau până a'ouim. Desigur că me-ar bucura o atenţie dreaptă în noua Europă. Iar părerea necunoscutului scriitor „că este greu să ne impunem în Europa”, OCT AVI AN GOGA: DISCURSURI (Editura CaHea Românească, 1942). — In măsura în care s’a vorlbit de poezia lui Octavian Goga, s’a trecut cu vederea, de unii intenţionat, de alţii cu rea credinţă, peste opera ziaristului şi a scriitorului. Şi ziaristul şi poetul sălăşluesc în acelaşi personalitate, fără nici o deosebire de sensibilitate şi de tonus vital, şi unui şi celălalt fiind un luptător neînduplecat pe baricadele ideii naţionale. Dar pentru că Octavian Goga a menţinut într’un perfect echilibru clasic cumpăna poeziei, — pentru că poezia lui nu s’a prefăcut niciodată în pamflet şi în diatribă, poetul a adunat mai multe sufragii critice decât ziaristul. Totuşi, nu acest fapt pune pecetea de consacrare pe opera lui Octavian Goiga. Fiind încă în viaţă, Octavian Goga şi-a adunat în volum articolele politice, coferinţele şi o parte din polemici, — iar cei cari i-au îmbrăţişat amintirea cu un pios devotament, au înmănunehiat într’un volum postum ceiace rămăsese tocă risipit sau republicat. Posteritatea va întări astfel şi mai mult valoarea scriitorului, făcându-i loc alăturea de poet. Cu atât mai miult stă în picioare afirmaţia noastră, deoarece, din sbuciumul sufletesc al lui Octavian Goga s’au desprins pagini de luptă cu forţele potrivnice neamului, şi prin aceasta prezenţa lud este mai mult decât literară şi rămâne deadreptul istorică. Octavian Goga se află printre cei aleşi, care, în epoca premergătoare războiului de întregire au avut conştiinţa lucidă şi dinamică a unităţii de rasă. Ceiace unii presimţeau instinctiv, ceiace alţii vedeau cu un odhiu politic pentru a trage anumite foloase, sau judecau la lumina unei conjoncturi diplomatice, la el se transforma to arzătoare pasiune de integrare to marile vuloanlsme subterane ale neamului1. deşi adevărată, nu trebuie să ne neliniştească prea mult. Căci suntem ce suntem, nu ce părem, iar faţă de duşmanii noştri avem o armă preţioasă că părem mai puţin decât suntem. Cred că aceia cari ne vor dibui totuşi firea 'şi fiinţa în realitatea ei neînsui£leţi!,ă şi neschimbată de imaginaţii greşite şi calcule aurii, vor fi poeţii şi cercetătorii şi de acolo, instinctiv, avem încredere într’o colaborare literară europeană şi î(n cei cari nu ne cer decât să ne cunoască. FILOMELA BRĂTIANU T E R A R Ă Octavian Goga avea anumite receptivităţi organice de o surprinzătoare simultaneitate, şi anumite judecăţi instinctive, dacă ni se îngăidue termenul, care îl duceau mult mai aproape de substanţa sufletească a neamului decât orice fel de deliberare politică. Lupta pentru unire este urmarea firească a acestor reflexe călite de memoria ereditară. Vehemenţa polemistului şi incisivitatea pamfletarului de ornai târziu, dela Ţara Noastiă, echivalează cu îndârjirea luptătorului eare-şi apără poziţia cucerită până la ultima răsuflare. Intr’un volum masiv, de aproape 400 pagini, întitulat Acelaşi luptă... Budapesta-Bucureşti (Ed. Universul) sunt adunate articolele lui împotriva corifeilor partidului naţional, şi nimeni, niciodată, nu va putea înlătura punctul de vedere al lui Octavian Goga, căci tot ce a spus acolo angajează dinamica unei convingeri care nu era numai a lui, dar şi a neamului răvăşit de patimi meschine de destrămare. Octavian Goga îşi trăeşte, tot prin vremea aceia, a doua tinereţe, alăturea de mişcările tineretului, începând din anul de răscruce al veacului 1922, şi cine ar mai putea contesta că multe din previziunile lui, din articolele adunate to volumul Mustul care fierbe, nu sunt astăzi decât înfăptuiri de durată. Acestei prezenţe de vizionar i se datorează faptul că Octavian Goga s’a putut ridica deasupra misiune! lui de gazetar. Şi desigur că, a avut dreptate, atunci când a spus că a tras o pagină de istorie pe care nimeni nu o va mai aduce înapoi. Discursuri, — proectează lumini noui asupra vieţii lui Octavian Goga. In primul rând acele Fragmente autobiografice, rostite cu prilejul deschiderii Institutului de istorie a literaturii române şi folclor, la Universitatea d'n Bucureşti, to Decembrie 1933. Aici se măturiseşte temperamentul şi lupta lui Octavian Goga ca CRONICA L I ioi © BCU un reflex al eredităţii şi al mediului natal. Urcând vârful Cindnelului, pentru a se aşeza pe „■coloana vertebrală a românismului" — expresia lui favorită, împrumutată dela Barbu De-lavrancea, — Octavian Goiga adună toate înţelesurile destinului său spiritual. Gravitatea perpetuă către axa politică a vechiului Regat, — fuziunea perfectă între rasa de dincolo şi cea de dincoace, oracol al unei simţiri colective, Octavian Goga izbuteşte să îngemăneze literatura şi politica, fără a dăuna nici uneia dintre ele. „In oe priveşte părinţii mei, mama era, după naştere şi de felul ei, de la munte; tata era de pe câmpie. Vedeţi deci' o îmbinare sufletească: muntele reprezintă prin psihologia lui mai mult contactul eu realitatea, mai mult tendinţa de a intra în afunzimi, mai mult acţiunea, câtă vreme câmpia reprezintă orizontul larg, tendinţa de nostalgie, de povestire. Aceste diouă elemente s’au transmis în sufletul meu şi sulbt povara lor se menţine această sbwciumare paralelă, care se traduce în cele două îndeletniciri ale mele: literatură şi politică" (pag. 11). La punctul de convergenţă a acestor năzuinţi se află mărturisirea: „Nu sunt decât continuatorul normal al simţirii generale, pe oare, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe” (pag. 13). Convingerea aceasta apare ea o lozincă militantă în discursul rostit la Universitatea din Cluj, la 14 Februarie 1932 (Honoris causa), ea fiind far de lumină în calea luptătorului care, ajuns la catedra universitară, nu-şi dezice programul şi 'ideile. Dar ceia ce ni se pare mai vrednic de reţinut este aducerea în discuţia Academiei Române, Ia 21 Aprilie 1937, a acestei poziţii iniţiale. , Infiltraţii strâiane în literatura 'română, titlul discursului lui Octavian Goga, nu este determinat de campania care atunci se afla în toi, ci de o atitudine îmbrăţişată cu mulţi ani în urmă, când. aceiaşi problemă, în aceiaşi termeni, învederând o îmbătrânire prematură, se punea la Budapesta, iln două articole publicate, primul în Românul din Arad, şi al doilea în Luceafărul dela Sibiu, — Octavian Goga se ridică împotriva gimnasticii intelectuale dela Budapesta, arătând care erau atunci, ravagiile semitismului în atmosfera de ghetou a culturii maghiare, desfoâ-tută critic, şi chiar zămislită în 'cabarete, cafenele, cluburi politice şi în parlamentul de adunătură a tuturor seminţiilor imperiului habs-burgic. Mai cu seamă articolul, Două suflete, două literaturi, apărut în Luceafărul, stârneşte vehemente polemici care se întind pe toată aria -intelectuală a ungurimii. Jidanii se vedeau atinşi în esenţa spirituală a acţiunii, lor de des-membrane; întreaga .şurubărie a publicităţii sgomotoaişe, angrenajul savant şi perfid prelucrat, dintre semitism şi pornografie, ideologia tendenţioasă cu împrumuturi frecvente din doctrina lui Karl Marx, toată această denaturare a spiritului maghiar, era demascată şi pusă La index. Ungurii bine orientaţi şi feriţi de a-timgerea cu microbul semit, cu sau fără voia lor, trebuiau să treacă de partea lui Octavian Goga. Implicit trebuiau să recunoască imposibilitatea ca, în astfel de condiţiuni, cultura maghiară să se poată impune celorlalte naţionalităţi. Blazonul hegemoniei budapestane era ruinat. O nouă cultură trebuia să înceapă din mediul patriarhal al fiecărei provincii, mergând dela sat către oraş. La sfârşitul acestei polemici, ungurii trebuiau să recunoască putregaiul] înjghebării lor culturale la adăpostul unei metropole semitizate şi semitizante, şi deci renunţarea la principiul politic al Budapestei. Plecând dela un fenomen cultural, sau mai puţin decât atât, dela o polemică literară, Octavian Goga izbutise să demonstreze apropiata ruinare a statului habsburgic. Când peste trei decenii, aceiaşi problemă se strămută cu polemicele şi concluziile ei pe cheiul Dâmboviţei, urmarea nu putea fi alta decât înlăturarea semitismului cultural care se face concomitent cu ruinarea statului democraţie. Volumul Discursuri mai aduce şi evocările lui Octavian Goga, un material portretistic de o puternică şi caldă vibraţie sufletească. Vorbind despre Regina Elisabeta, George Coşbuc, N. Fi-lipescu, I. €. Negruzzi, Vasile Goldiş, Ion Bianu, I. Gră'di'şteanu şi Brătescu Voineşti, — face să se perinde în faţa noastră oamenii cu ideile lor, dar mai mult decât atât, fiinţa lor, cu acel in-ponderabil şi inedit sufletesc, care caracterizează o personalitate. Despre o figură literară sau politică, se poate scrie în felurite chipuri. Octavian Goga este un portretist al realităţii sincere şi nediformate, un creion care desenează punând accente şi nuanţe, umbre şi pete de lumină, acolo unde obiectul înfăţişat vine în atingere cu dramele sociale şi cu ideile timpului. Foarte adesea ori, în aceste prezentări portretistice, intervin amintiri personale, evocări din vremea unui sbucium comun, şi atunci se stabileşte acel acord tainic între Octavian Goga şi prietenii de odinioară, mărturisind acea afinitate electivă care urzeşte misterioasele legături ale firii. Fuziunea dintre sufletele predestinate unei înţelegeri reciproce este perfectă. Despre Vasile Goldiş, profesorul dela liceul din Braşov al lui Octavian Goga, are pagini de evocare alăturea de cele de portret care fixează definitiv o figură în cadrul patetic al amintirii .„Mă văd acum treizeci şi trei de ani în colţul meu de 102 © BCU bancă la liceuil. din Braşov. Era atmosfera de tinereţe înfrigurată, era tensiune de nervi, şi revolta care svâcnea la tâmple. Adunaţi din toate părţile ,acest mănunehiu de băieţi, eram un tablou sufletesc real al românismului oropsit. Un singur profesor punea armonie în cugetele noastre chinuite şi ne strângea laolaltă pe aceiaşi platformă de abstracţiune fecundă : era Goldiş. Ea ora de istorie, trecutul se închega limpede din verbul lud întraripat, se făurea o conştiinţă, se prepara o solidaritate de luptă. Bărbat de patruzeci de ani, voinic şi frumos, cu o linişte mândră în atitudini,, cu restrângeri de patimi în ochii catifelaţi, el ne învia lumea greco-romană, desgropa figuri din mitologie, ne scanda versuri latineşti. Interpretările lui Horaţiu, eine-ar putea să le uite?.... -Vasile Goldiş mare meşter al cuvântului, îmbibat de cultură clasică, scriitor plin de neastâmpăr şi de nuanţe, îndrăzneţ răscolitor de mase, temperament viforos şi pasionat, bun să conducă o ţară, să stârnească o revoluţie sau să croiască legi pentru o viaţă nouă, a trebuit să se retragă frumuşel într’o chilie de secretar la Consistoriul din Arad, ca să-şi poată depăna deacolo lipsurile unui traiu deia o zi 'la alta. Cine a adâncit cât de cât rolul tiranic pe care-1 are societatea în mânuirea energiilor determinismul fatal ai împrejurărilor în plămădirea destinului nostru, îşi va da seama, desigur, cum au trebuit să-l doară obezile pe acest Prometeu înlănţuit” (paig. 127). Este în această pagină, ca şi în toate cele-lai te, ca şi în volumul Precursori, un cult al predecesorilor, un fir care se leagă de trecut şi viguros împleteşte personalitatea tributară a lui Octaviah Goga. Fără să se simtă depreciat, Octavian Goga se vede sporit în propria lui perspectivă de viaţă, atunci când cultivă sfânta trad'ţie a precursorilor. In marea luptă a viaţii, Octavian Goiga n’a fost niciodată singur; şl-a găsit un punct de plecare în familia sătească a Răşinarilor, şi un punct de sprijin în cei care l-au precedat sau au luptat, alături de dânsul, pentru aceleaşi idealuri. Tot atât de firesc ca gândul să zboare şi mai departe, în trecut, şi din istorie să se desprindă figura lui Horia, Avram Iancu şi M. Kogăinioeanu, pietre de temelie ale naţionalismului lui Octavian Goga. Mai mult decât ori care alt scriitor, Octavian Goga a avut viziunea forţelor coercitive şi a angajării lor în slujba ideii naţionale. Aşa se explică faptul că noua orientare politică de după războiul trecut îl sltuiază alăturea de generalul Averescu, ca mai târziu să îmbrăţişeze doctrina şi prietenia lui A. C. Cuza. Şi ceia ce mai avea de spus Octavian Goga, lămurind multe nelămuriri ,se va vedea atunci când, se vor publica pa-gjni de Memoriile lui. Deţin, chiar dela el împărtăşirea unor convingeri pe care timpul le va confirma. Istoria călcâihd pe urmele lui, — denunţând tot adevărul, — va &-răta unde ar fi mers Octavian Goga dacă c moarte prematură nu ar fi întrerupt brutal firul vieţii. SEBAST1AN POPOVICI: IARBA FIARELOR (Editura Universul, 1942). ^Cititorul neprevenit va fi ispitit să vadă în titlul acestei întruniri de. poeme, reminiscenţa, aluzia directă sau chiar încadrarea directă în folclor şi legendă. Nici una din aceste bănueli nu se adevereşte, şi Iarba Fiarelor rămâne pur şi simplu titlul unui. volum de poezii cu oauecari atingeri de mister şi descântec, dar prea şterse pentru a fixa dela început atenţia. ] De altfel, titlul acesta nu aparţine exclusiv d-lui Sebastian Popovici. El a fost întrebuinţat, mai înainte, de d. Zataaria Stancu, Oricine ar fi deschis atunci -culegerea de poezii a d-lui Zaharia Stancu ar fi descifrat dela primele rânduri sensurile şi motivele alegerii acestui titlu. Iarba fiarelor este cheia misterioasă a poeziei, vraja şi descântecul unei puteri bizare, învăluită într’o atmosferă de superstiţie şi fermecătoare atracţie. Sensul acesta apare foarte clar în poezia d-lud Zaharia Stanou: „Iarbă a fiarelor, poezie, Deschide-ml inima ei. Noaptea înaltă şi albăstrie Şi-a făcut din luceferi cercel”. ^Legenda poporului român ne spune că Iarba fiarelor, pe numele ei ştiinţific Vinceioxicun, officinale, are misterioasa proprietate de a deschide zăvoarele, şi din această pricină, boţii o poartă la brâu sau legată de degetul cel mile dela mâna stângă. Cu fumul degajat din arderea seminţelor se afumă de spaimă. Prin părţile Moldovei îi mai zice şi Pana sburătorului. La lumina superstiţiei populare, înţelegem şi dragostea poetului pentru această plantă. Poetul o poartă cu sine, simbolic, ea un talisman, cu nădejdea că îi va deschide tainiţele fermecătoare ale gândului şi stihurile lui vor căpăta noui şi nemaipomenite proprietăţi^ Intr’o frumoasă metaforă, d. Sebastian Popo-vidi lămureşte prooesiul acestei vraje poetice r „Trec prin strunga norilor Oiţele zorilor, Luceafărul rariştei Mulge tava pajişte! IOJ © BCU Din tărie, soarele, Poleind ponoarele, Umple iarăşi agerii Ca s’adape lujerii. Şi deodat’ cio'poarele Au albit răzoarele, . Păscând „iarba fiarelor — Cheia vrăjitoarelor". (Iarba fiarelor, pag. 5). Ou o sprinteneală poetică remarcabilă, d. Sebastian Popovici nu se lasă fermecat numai de legendă, dar înclină îşi către topica populară a versului. Este o facilitate in care se poate cădea atunci când nu se adânceşte şi nu se interiorizează suficient procesul liric.j Exemple se pot da destule ,mai miult sau mai puţin consistente, căci poetul, fiind încă la începutul carierei sale, nu is’a fixat la un anumit tipar, ba chiar dimpotrivă, mobilitatea lui formală este un pronostic optimist pentru evoluţia lui ulterioară. Cităm pentru susţinerea acestei idei poezia Lanul de grâu, bogată în imagini .variabilă oa tonalitate, elegantă şi sprintenă. „Dinspre malul râului Pe urzeala grâului, ■ ■ Bate spada vântului Covorul pământului. Val cu val învăluie Holda să o năruie, Flăcările spicului Ard coama colnicului. rSus, pe cerul Prutului, Nori în chipul scutului, Din soare de purpură Beau ca dintr’o ciutură. Iar lanul cu spicele Învârteşte bicele, S’alunge revoltele Ce-ameninţă boitele“ (pag. 37). Fără zăbavă, am putea spune că ne aflăm în faţa unei poezii populare evoluate, mai bogată în imagini şi în simboluri, care însumează perfecţiunea formală echivalentă unei mari vitalităţi lirice, j, Intr’adevăr, d. Sebastian Popovici are uşurinţa versificaţiei, care este o virtute a poetului, dar nu singura, şi nici î-ntr’un caz nu trebue să înlăture pe celelalte. Va putea foarte uşor intra în această capcană, şi atunci, în loc de poet va rămâne un versificator. Bunăoară poezia Recoltă nouă: „Craiul nou a secerai Tânără recoltă; Carul-Mare-a desjugat Nori ’n clin — pe boltă. Poate vrând să poposească Intr’un lan — cu florile, A lăsat boii să pască Pân’s’or sparge zorile (pag. 7) prin Înfăţişarea ei miniaturală, prin gingăşia şi graţiozitatea versului, prin bogăţia âmaginelor, mai cu seamă în ultimul vers ‘din strofă, ne reaminteşte stihurile săltăreţe şi uşoare ale lui G. Topârceanu. Ar fi cazul să vorbim şi de o influenţă a lui G. Topârceanu în poezia d-lui Sebastian Popoviid, dar ne-am prins în vorbă, mai ‘sus, cu afirmaţia ,că tânărul poet dispune dela natură de darul versificaţiei. Din această pricină rimele nu sunt căutate, ele sunt spontane şi fireşti, şi numai atmosfera ne reaminteşte ambianţa creată şi consacrată de marele rapsod dela Iaşi. Iată încă o pildă, pentru încredinţarea spuselor noastre: „Pom desfrunzit, cu viaţă stinsă In ramurile resfirate Ca nişte degete carbonizate De o mână neagră ’ntlnsă! Cum te privesc prin largu-mi geam Pe fond de toamnă cenuşie, Îmi pari ca un schelet uman ' Pe-o pagină de-anatomle. In creştet ţi s’a ’nfipt o cioară Şl cum stă leneşe, pustie Pe trunchiul gol şl ăesbrăcat, Pare o veche pălărie Pusă spre haz şi spre ocară Pe un cadavru desgropat". (pag. 59). îmbinare de grotesc şi umor, de caricatură şi realitate banală, poezia aceasta o â-propiem de Cioara lui G. Topârceanu, fără însă a pretinde că este o pastişă. De o extraordinară bogăţie de imagini, Cioara lui G. Topârceanu, caişi celelalte poezii ale lui, este susceptibilă de a fi parodiată eu multă uşurinţă, şi aşa se explică faptul că acest gen. în care nota umoristică predomină, este foarte preţuit în cronicile rmate. Tocmai de aceasta trebue să se ferească d. Sebastian Popovici, ca nu cumva căzând în manierism şi parodie să-şi sterilizeze talentul. Pe de altă parte, eliminarea naivităţilor $1 interiorizarea procesului liric, prn concentrarea substanţei, ar fi o dovadă de maturitate, pe care o dorim la acest confesional zămislit într’o atitudine spirituală nouă. 104 © BCU Cluj Neologismele lui . G. Topâreeanu, amuzante dar supărătoare, oontribue de bună seamă la deprecierea poeziei lui. Iată încă un fapt de care trebue să se ferească d. Sebastlan Popovici. Discursivitatea poeziei moderniste, acele repe-ţiri şi orgii verbale din stihurile lui Ion Minu-lesou. acele cascădări în gol din jocurile secunde ale lui Ion Barbu, înstfârşit acea goană desperată după îmbinări noui de cuvinte din strofele lui Tu'dior Arghezi, oare uneori au efecte muzicale, alteori sunt simple stridenţe într’un ansamblu simfonic, dar cele mai adesea ori ele descumpănesc versul făcând din el o frază ritmată, sau chiar rimată, dar nu o sinteză verbală şi o expresie poetică, trebue să dispară pentru a nu ne reîntoarce la anarhie. Plecând dela aceste libaţiuni, s’a vorbit cu o condamnabilă îngăduinţă de poema în proză, făcându-se o gravă confuzie a genurilor. Prin aceasta poe- C R O N I C A DIMITRIE BEREA. — In sala de expoziţii a „Căminului Artei“ din Galeriile Cretzulescu expune pictorul Dimitrie Berea. Eleganta sală de expoziţii cuprinde în mod fericit întreaga desfăşurare a picturii de salon a lui Dimitrie Berea. Căci acesta este caracterul dominant al lucrărilor acestui pictor. Un fel de patină convenţională a frumosului de interior te surprinde dela început, Dimitrie Berea aduce în picturile sale un fel de încântare pentru ochiul obişnuit cu, un anumit gen al convenţiunilor formale, al unui gust de rafinament în lumea snobă şi pretenţioasă, în lumea pentru care un tablou este în mod expres un obiect decorativ, unul însă care trebue să fie cât mai subtilizat, mai rafinat şi mai plăcut ochiului. Poate că acest caracter nu vine atât dintr’un voit sens acordat tuturor tendinţelor de realizare artistică, cât, mai mult dintr’o fatală înclinare către intimităţi plastice, către pedanterii de sensibilitate femenină. -Toată pictura lui Dimitrie Berea te lasă să vezi, pe lângă o nervozitate născută dintr’o prea mare sensibilitate a retinei, şi-o desfăşurare de preocupări emotive, însăilate toate în aceeaşi gamă de intenţie către unitate, bar alături de aceste caractere organice pictorului, te . mai reţine şi o anumită manieră care apare voit acceptată, aceea de a fi undeva alături de lumea de salon, galantă, predispusă la melancolii convenţ’onale şi la un comerţ intelectual rafinat, dar impersonal, comod ,şi mai- ales lipsit de dramatismul cunoaşterii , subtilităţilor de maladivă introspecţie. zia se emasculează, iar proza nu câştigă nimic. Acele creionări amuzante şi uşoare, mai mult jocuri de cuvinte şi imagini, care desigur că atestă o oarecare facilitate în alcătuirea, versurilor, o evidentă spontaneitate, dar lipsite de adâncime, de consistenţă şi emoţie, sunt predestinate unei dispariţii timpurii. Unui poet tânăr i se pun în cale atâtea piedici, de care trebue .să se ferească pentru a ajunge la el însuşi, neprefăcut şi inteligibil aşa după cum cer toate regulele poeziei. D. Sebastian Popovici este desigur vin poet, pândit de nada versificatorului, şi tocmai pentru aceasta nu trebue să se Lase amăgit de cuvinte şi rime uşoare. Mai mult decât un drum fecund, care i se deschide în cale, îi cerem substanţă lirică consistentă şi atitudini mai bărbăteşti. NICOLAE ROŞU P L A S T IC Ă S’ar putea într’adevăr acorda picturii prero-gativul fineţii', al sensibilităţii femenine şi mai ales al unei discursivităţi formale, dar aceasta mai mult în tehnică decât în concept. Robusteţea conceptului plastic a circulat nestânjenit de aproape un mileniu în istoria picturii şi de câte ori s’a ridicat la culmile de creaţie care au însemnat epoci sau cotituri în evoluţia sensurilor viziunii plastice a vieţii, de atâtea ori robusteţea a fost chiar structura intimă a picturii. Plutirea femenină peste forme şi colori, peste sensuri şi semnificaţii s’a găsit întotdeauna în momentele de decadenţă, de deso-rientare sau de câte ori pictura ieşea prea mult din laboratorul intim al creaţiilor şi se avânta în lumea de salon unde manierele elegante, vorba de spirit şi hazul convenţional, erau mediul de inspiraţie şi supremul atribut critic. Lipsa de bărbăţie din pictura lui Dimitrie Berea se plasează undeva între aceste qonside-raţiuni: este în ea şi răul secolului de desor rientare, este şl un spirit de galanterie, solemn şi snob, candid şi anacronic. Dar Dimitrie Berea este încă tânăr, este bogat în resurse, cauită cu îndărătnicie, priveşte adânc, dar rezumă în suprafaţă aşa cum te lasă vârsta să sintetizezi. O circulaţie poate prea mare în cosmopolit nu i-a dat încă ocazia să mediteze asupra condiţiunilor creaţiei, asupra conflictelor ce fatal se nasc în sinea oricărui creator. Şi, apoi, poate în aceşti ultimi ani de creaţie în care formaţia sa a cunoscut câteva puncţe cardinale bine definite, a fost prea de- 105 * © BCU parte de ţară. Căci, chiar dacă România nu-ţi dă avânturi de Renaştere şi nu te face să te poţi măsura cu monumentele plasticei din occident, ea îţi dă un echilibru şi-o seninătate care pentru începătorii în misterele artei este ca o mângâiere peste un obraz înfierbântat de boală. Căci, ori rămâi în streinătate până totul se filtrează în tine (şi cât de dramatic este acest proces), ori circuli pe acolo ca un călător cuminte care nu uită niciodată stema ţării pe care.o are imprimată pe paşaport. Personalitatea lui Dimitrie Berea se fixează deocamdată în poziţia de observator al naturii, din care ia efectul imediat, impresiunea care loveşte retina în primul moment. Această impresie este apoi supusă unei delimitări formale în cadrele compoziţiei pe care artistul o defineşte cu pricepere şi gust. Decuparea spaţiului destinat de-a fi transpuls piastilc este făcută >cu o subtilizară în care recunoaştem egal echilibrul Renaşterii italiene cât şi simţul compoziţional al impresioniştilor francezi. Peisajul şi portretul sunt prezentate într’o compoziţie care relevă spiritul de observaţie ascuţit ai artistului. Un singur lucru nu este încă definitiv rezolvat: planurile oare colaborează la aspectul total al peisajului în cadrul compoziţiei, nu sunt întotdeauna conjugate pentru a da o unitate formală în care toate planurile să aibă elocvenţa maxim posibilă, ca de exemplu în „Veneţia". Ceeace realizează însă sub raportul compoziţiei cât mai aproape de-o rezultantă formală împlinită, se evidenţiază în compoziţiile de inter-rior, în care totul este construit cu ’n evident simţ arhitectural. Natura moartă, vederile de interior, plasarea portretelor în mediul prielnic compoziţiei, sunt realizări, sub acest raport, definite ca problematică rezolvată. Ochiul subtil al artistului, simţul lui echilibrat surprinde în lucrările cu caracter de schiţă, momente caracteristice pe care le traduce apoi bogat, fără insistenţe şi mai ales fără reveniri cromatice care turbură armonia primelor impre-siuni. Temperamentul spontan al artistului se regăseşte în aceste quasi schiţe, atât de mult, încât prin prospeţimea lor şi prin lipsa evidentei intenţii de artă, ne descoperă adevăratele calităţi de colorist ale artistului. Felul în care înţelege Dimitrie Berea colaborarea este desigur interesant şi-l caracterizează. Punând accentul mai mult pe vibratili-tatea culorii decât pe funcţiunea ei decorativă văzută ca pată de culaore. Spontaneitatea de colorist apare mai ales în factură. Acolo artistul îţi face la început impresia că este în căutarea culorii, când în realitate el nu face decât să deseneze coloarea, spre a o întări ea ton mai mult prin insistenţă decât prin nuanţă. Co- loarea este dela început intuită just în toate t valenţele ei, artistul totuşi nu o indică ca atare . dela primele lovituri de penel, aşteptând parcă o desvoltare a ei, o creştere prin propriile virtuţi expresive. Această subtilizare a colorii dă o anumită nervozitate aparenţei finale şi uneori chiar confuzii locale cromatice. Coloarea lui Dimtrie Berea este o coloare sensibilă, emotivă, plină de contradicţii uneori, pornite mai mult dintr’un capriciu formal decât dintr’o necunoaştere a funcţiunii juste a fiecărui ton. Dar această emotivitate cromatică se potriveşte minunat cu spontaneitatea de factură, cu prospeţimea de inspiraţie şi cu ochiul său atent la descoperirea tuturor elementelor plastice din natură. Acest spirit îl duce pe pictorul Dimitrie Berea însă la o bogăţie prea mare de decoraţiune a tablourilor, unde insistă asupra elementului frumos construit, mai mult decât frumos în sine. De aici acea bogăţie de detalii cromatice, de elemente pur decorative ca intenţie, care inundă unele tablouri într’o adevărată vegetaţie dc pete de colori. Din a~ ceastă cauză forma propriu zisă, aceea care trebue să fie evidentă prin modelare, dând sugestia celei de-a treia dimensiuni, la lucrările de interior, apare neîndestul de tratată. Fuga peste formă este şi o consecinţă a faptului că artistul nu întrebuinţează la lucrările de interior lumina ca element de modelare- ci numai ca o indirectă calitate a colorii, un fel de lumină interioară a pastei, o reflectare din adâncuri, un fel de virbaţie cromatică. Portretele acestui pictor, luate ca, portrete în .sine, reţin. Sunt momente de intuiţie psihologică, de cunoaştere a caracterelor şi de justă comunicare a celor trăite în faţa modelelor. O inteligenţă vie tresaltă în portretele acestui pictor, ca o calitate specific omenească. Ele nu sunt numai o poză, o figură redată plastic. Aduc cu sine nostalgia de cunoaştere a unor oameni noi, a unor personalităţi, care fără descifrarea artistului, ar trece alături de atenţia privitorului. Expoziţia pictorului Dimtrie Berea este o manifestare care îndreptăţeşte la mari speranţe. Când toate vor trece însă de pe planul de exterior la cel de interiorizare, de reflecţiune şi de problematică, care să imprime lucrărilor urma dramatismului creaţiei umane, atunci pictura lui Dimitrie Berea va trece dincolo de intenţia de a fi plăcută şi va însemna o afirmare a unei personalităţi care nu vede decât simbolurile artei lui. . ■ ■ * * * .... ASOCIAŢIA „ARTA“, — Expoziţia de pîc: tură şi desen a Asociaţiei „Arta“, din sălile 106 © BCU Cluj Oalies, aduce şi în acest an o manifestare masivă, care intenţionează desigur să prezinte publicului d sumă de lucrări de calitate şi de un nivel artistic cât mai ridicat. Această asociaţie a grupat în jurul ei o seamă de artişti cunoscuţi, de renume, parte din ei fiind chiar dincolo de-o epocă de maturitate. De altfel această asociaţie este singura care în prezent reuşeşte de fiecare dată să aducă lucrări interesante, de un rafinament şi-o maturitate neîntâlnită în nici o altă grupare de iartă românească. Criteriul oare a stat la baza asocierii artiştilor expozanţi nu ne este cunoscut, apare însă ca un lucru evident, că a primat o anumită amiciţie dintre aceşti artişti şi cumva o afinitate de concepţie artistică. Faptul că alături de artiştii oare fac parte dintr’o generaţie trecută astăzi de cincizeci de ani, se găsesc şi tineri, însemnează că asociaţia n’a vrut să prezinte un manifest de castă şi s’a gândit şi la generaţia care mâine va trebui să dovedească o oarecare continuitate artistică în cadrul asociaţiei. Dar, cum acea aproximativă afinitate artistică a pictorilor expozanţi nu apare ca evidentă nici în concepţie şi nici în vreun spirit comun de şcoală sau de stil, manifestarea de acuma nu poate fi discutată în ansamblul ei, ci doar în cadrul fiecărei personalităţi expozante. Astfel, fiecare rămâne un izolat care expune sub o emblemă acceptată voit, fără ca în colectivitatea ei expoziţia să aducă pentru publicul românesc vreun punct de vedere unitar, menit să lămurească vreo problemă în cadrul marilor întrebări în jurul artei româneşti. Dificultatea de a vorbi despre pictorul E. Stoenescu cu ocazia acestei expoziţii nu vine atât din faptul că nu aduce nimica nou în lucrările expuse, cât şi din împrejurarea că acest pictor este de atât de mullt timp fixat asupra problematicii picturii, încât ai impresia că se expun tot mereu luiarări în retrospectivă. Pentru cine l-a cunoscut acuma zece ani pe pictorul Stoenescu expoziţia actuală aduce numai lucrări noi dar nicidecum preocupări noi. Faţă de acuma douăzeci de ani prezintă oare-can noutăţi, dar această perspectivă aparţine istoriei şi nicidecum criticii. Este evident că un artist care s’a fixat odată nu mai poate evolua decât în cercul restrâns al normelor şi stilului la care a ajuns. Dar pictorul Stoenescu a ajuns iun manierist nu prin monotonia stilului său, ci mai mult prin lipsa de varietate a subiectelor sale. Portretul pictorului Stoenescu nu este un portret de înţelegere psihologică, el aduce mereu un model nou văzut însă întotdeauna prin aceiaşi arabesc de pete de coloare, prin aceeaşi gamă cromatică şi prun a-ceaaşi monotonie a tonalităţii de coloare.' Atâta timp cât portretul nu este o viziune asupra omului, care să te curprindă prin noutatea înţelegerii psihologice, el rămâne aproape întotdeauna o figură cu variante de poză, o figură obositoare prin efectul de lumină întotdeauna acelaş, prin colorile mereu obsedant de monocrome şi printr’un fel de-a reduce la aceeaşi unitate orice figură omenească. Un peisaj de iarnă din această expoziţie scoate pe pictor din lumea lui preferată şi-l duce afară, unde ochiul fidel doar elementelor externe picturale, este mai receptiv, mai emotiv şi mai inedit. Ce-ar fi dacă pictorul Stoenescu ne-ar da odată o expoziţie numai cu peisaje ? Pictorul Ştefan Popescu expune o serie de peisaje concepute în acelaşi spirit de atentă aplecare asupra naturii, din care culege imagini formale, motive picturale şi momente idilice. Ce este interesant în pictura lui Ştefan Popescu, este făptui că astăzi, singurul pictor care se întâlneşte undeva cu moştenirea lui Grigorescu, este doar acesta. Nu are însă în pictura lui nici coloarea lui Grigorescu, nici emotivitatea lui formală. Considerat mai mult sub raportul unei moşteniri ideologice, în care peisajul românesc se ridică la rangul de dogmă picturală, ca un atribut căutat al specificului românesc, peisajul lui Ştefan Popescu aduce aceeaşi viziune de încântare faţă de natura din jurul nostru. Peisajul românesc cules cu dragoste şi redat cu emoţie, ca atunci când ofieiezi vreo sacră taină, este pentru Ştefan Popescu singurul lucru oare-i interesează. Pe această linie lucrează mereu, atent la a alege motive cât mai inedite, cât mai „frumoase11 şi trudnic în a le picta cât mai consecvent cu norma formală pe care şi-a însuşit-o. Ce trădează însă aceste peisaje pentru un atent privitor este actul de voinţă care stă la baza creaţiei, a alegerii motivelor şi la sensul expresiv imprimat lucrărilor, care toate trebue să fie frumoase. Acest proces desvăluie însă o altă latură. Sensibilitatea cromatică este îngrădită prea mult şi de aceea nu dă tot ceeace ar putea ea să dea. Coloarea este de multe ori convenţională ca şi motivul, scopul şi intenţia de artă. De aici răceală şi monotonie, inexpresi-vitate cromatică şi o individualizare prea mare a motivului pictat. Şi din toate aceste cauze, caracterul de frumos general valabil scade şi se adaogă în schimb o notă de atmosferă de cerc viţios al unei expresivităţi personale, poate prea personale, şi limitată la un limbaj sumar. 107 © BCU . Jean Steriadi expune tablouri bogate în aceeaşi melancolie de coloare şi de atmosferă cu care ne-a învăţat de atâta timp. Subtil în ^coloare, miniaturist în expresie, dozând-o parcă în particule care se leagă între ele prin-tr’un ce voit, ne dă peisaje nostalgice şi uneori insistente în accente puse pe-un anumit moment din natură, parcă rupte din timp. O frăgezime de sensual vizionar, .meticulos dozată, ne arată o latură din sinea artistului în care şi-a ucis elanuri şi şi-a sacrificat ambiţii. Un fel de timiditate în expresie ne forţează să ne oprim asupra laturii femenine din peisajele sale, asupra aicellei însăilări de nimicuri preţioase deseori pretexte de artă, de confesiune şi de melancolii. Dintre tablourile expuse de pictorul H. Ca-targi sunt câteva care reţin în deosebi prin surprinzătorul lor caracter de maturitate bogată şi generoasă. Urmărit din timp, acest pictor ne desvăluie de data aceasta o fază în evoluţia sa, care vine ca o încoronare a unor laborioase cercetări în problematica expresivităţii picturale. Păşind dincolo de scheme şi de schelete cromatice, adânceşte de data aceasta coloarea atât de mult încât îi obţine maximul de expresivitate. Şi acea imobilitate a peisajelor sale, acel aer stătut în care parcă şi colorile au prins ceva din misterul morţii şi al uitării, capătă acuma un sens, o explicaţie, o motivare dogmatică, revers major al unei conştiinţe artistice prezentă în tot timpul unei evoluţii. Ceeace părea până acum static în pictura lui H. Catargi, de data aceasta nu-i decât adâncime, maturitate, conştiinţă vie a dramatismului creaţiei, în care se pare că-i place să trăiască conştient, făcându-şi din ea nu un balast, .ci, din contră, o cale de purificare a con- CRONICA N. CARTOJAN ISTORIC LITERAR. Nu ştiu cum e azi, dar pe vremea când mi-am făcut eu studiile secundare, Seminarul Central din Bucureşti era o şcoală de elită, cu un corp profesoral foarte riguros selecţionat. Era un fel de ant-ecameră a Universităţii, fi:ndcă mulţi dintre dascălii noştri treceau pe rând în învăţământul superior. Pană şi pedagogii noştri ajungeau profesori universitari. As'fel, mult regretatul Cezar Papacostea, înnainte de-a fi elenistul universităţii ieşene, a profesat la seminarul nostru, iar Virgil Arion, fostul dascăl de psihologie, devenise sociolog -la aceeaşi Universitate. Latinistul Ion Dianu, oonferen- ceptului şi-dn mijloc de adâncire a problemelor. Picturile lui H. Catargi îţi dau satisfacţia ce-o ai faţă de un artist care nu s’a grăbit miciodată să fie cât mai sus. Momentul minor în care se află pictorul Lucian Grigorescu, atât în lucrările din această expoziţie cât şi din cele din recenta expoziţie dela Atheneul Român, pare a fi o clipă de odihnă, în mijlocul unei grele lupte pentru câş-garea unor noi lămuriri în arta plastică. Mai sumar, mai nervos, mai plin de contradicţii, mai bogat în atmosfera câştigată cu mijloace mai puţine de data aceasta, el rămâne acelaşi artist bogat în resurse. Chiar atunci când ridică din nou capul spre a scruta noi perspective, cum este cazul acuma el rămâne tot artistul care nu cunoaşte mulţumirea poziţiei câştigate şi mai ales, artistul care nu vrea şă simtă gustul -amar al unei înfrângeri. Lucian Grigorescu îţi desvăluie un spectacol reconfortant, pentru care marea artă este egală şi ’n biruinţă, şi ’n căutarea înfrigurată după noi lumini. N. Dârăscu expune compoziţii. Prin proporţiile problematicii de compoziţie pe care o abordează pictorul, învederează o răscolitoare întrebare care şi-a pus-o în faţa acestei noi cotituri. Toate compoziţiile aduc dovezi de e-chiilrlbru, de refilexţiume, de studiu adâncit, de întrebări care chiar dacă mai circulă fără răspuns, sunt totuşi prezente ca atare, deci ca o conştiinţă a ceeace trebue să fie arta compoziţiei. Singurul peisaj care-1 expune, o lucrare de limita a unor căutări încununate de succes, ne dă măsura realizărilor care vor să vină şi în materie de compoziţie. V. BENEŞ MĂRUNTĂ ţiar apoi la cea din -Bucureşti, d-easemenea. Matematicienii Victor Vâloovici -şi Gh. Nichi-for t-ot -aşa. Dintre foştii pedagogi, răiposatu-l C. Diculescu ajunsese profesor de istorie la Uni-versi’atea din Cluj, N. Ione-seu-Siseşti e profesor de neurologie la Medicina din Capitală, iar Gh. Ba-nu a ajuns de curând titularul catedrei -de medicină socială, — ca să nu mai pomenesc de oei dela Facultatea -de Teologie, mai toţi trecuţi prin aceeaşi şcoală. . . Când eram în -cursul superior, ne-a intrat pe uşă un nou profesor de limba română, care venea să înlocuiască pe admirabilul Ştefan Pop. Er,a foarte puţintel la trup -încât oaitalo- i servaţi-a se referă la toţi poeţii1 din această an-tolo-giie. Inspiraţie telurică, aerată uneori de evadări spre transcendentul religios, nostalgie familială, dragoste -de mamă şi -cântece pentru copil, —> ceeace e necesar în atmosfera morală a Banatului, — iată mediul acestei poesii, pe care o scrin Pav-el P. Belu, Gri-gore Bugarin, Romullus Fa-bian, Dorian Grozdan, Traian Ieremici, Oonst. Miu-Lerca, Mihai Novac, Grigore Popiţi, Petru Sfetoa, Ion Stoia-Uidrea (cu traduceri exotice) şi Tiberiu Vuia. , . ‘ DE CE LA MAIORESCU? Publiciştii cari întreţin în marea presă bucuresteană grija de puritatea limbii noas're, vântură dela c vreme „întoarcerea la Titu Madore-scu”. Articole numeroase, pline de amintiri înduioşetoare, se silesc să ne facă. să credem în neapărata trebuinţă a întoarcerii la spiritul maiorescian ? E un zgomot fără rost .şi o agitaţie în goL Spiritul maiorescian e ceva legat strâns de un anume stadiu al desvol tării noastre culturale. El s’a consumat într’o epocă, pe care n’o depăşeşte cu nimic. Ce ne-ar mai putea spune astăzi opera lui Titu Maior eseu ? Cultura noastră a intrat într’o fază de superioară spiritualitate, iar Titu Maiores-cu, admirator al lui Feuerbach, a profesat cu învie rşu-nare, ateismul, ţinând în acelaşi timp să fie ministru al Cultelor, -cum a şi fost. ■! Politica noastră de -stat e o politică naţionalistă, iar Titu Maiorescu, cu junini-smul său iin-ooherent, era francmason şi a profesat umanitarismul şi filosemitismul. Filosofia noastră, bogată prin atâtea crea,ţii originale, îl depăşeşte cu totul, pe el, care a fost un bun profesor de filosofi© pentru vremea sa. i rf © BCU . Estetica noastră, 'întemeiată pe principiile etnice ale autohtonismului, e cu totul alta decât impersonalismul său abstract, împrumutat dela Schopenhauer. însăşi limba română a evoluat faţă de indicaţiile sale, care a fost într’adevăr un admirabil dascăli de gramatică pentru vremea sa, — un dascăl, oare a urmărit toată viaţa desfiinţarea catedrei de literatură română dela Universitatea din Iaşi numai pentrucă titularul ei îi-era adversar politic! Regulile limbii române sunt azi în sarcina pricepută a Academiei Recunoscându-i şi, respectându-i meritele legate epocal de progresul scrisului, pentru noi, cei de azi, Titu Madorescu reprezintă un spirit, ce nu mai are nimic comun cu marile frământări ale vremii. Să lăsăm deci foştilor săi discipoli frumoasa iluzie că, depănându-şi amintirile bătrâneşti, ne orientează totdeodată în spiritul maiorescian! . NICHIFOR CRAINIC Către iubiţii noştri cititori 3 3 Condiţiile grele ale tiparului şi ale hârtiei ne silesc ca, începând cu luna Ianuarie 1943, să ridicăm abonamentul anual la 500 lei, iar preţul exemplarului la 50 lei. Rugăm pe cititorii noştri să ştie că, şi cu aceste majorări, „Găn-direa“ tot în deficit va apărea. Cei cari nu pot plăti noul abonament să binevoiască a ne vesti din vreme. ANUL XXII. — Nr. 2. FEBRUARIE 1943 112 © BCU