GÂNDIREA  
ANUL XXI Nr. 10                        DECEMBRIE 1942
     SUMARUL:
COLABORATORII LUI HRISTOS
             NICHIFOR CRAINIC: Colaboratorii Iul Hristos ... 537 V. VOICULESCU: Săpături la Eleuzis ...... 543
             D. OIUREZU: Mână’n mână cu părinţii...544
             VINTILA HORIA: Regăsire ...............545
             GEORGE DUMITRESCU: Sonete..............546
             OLGA CABA: La răscruce de vânturi......548
             LUCIAN VALEA: Poeţilor tineri ardeleni.554
             C. AMARASCU: Poesii...........’.... 556
             SERGIU CRISTIAN: O, frumoase elegii !. 560     .
             EMIL MÂNU: Poesii......................561
             IO AN COMAN : Erosul platonic..........563
                                      IDEI, OAMENI, FAPTE
              MARIELLA COANDĂ: Tradiţia ca element de cultură
                        in Italia contemporană............................572
                    CONST. C. PAVEL : Etica filosofică şi Morala creştină 574 I. CONST. VEDEA: literatură planificată...............577
                                           CRONICA LITERARĂ
                NICOLAE ROŞU: N. Davidescu: Renaşterea-Poem; Vintilă Horia: Cartea omului singur; Ion Th. Ilea: întoarcere ..................................580
                ST. ZISSULESCU: Aurel Cosmoiu: Geneza mitului . 584
                                            CRONICA POLITICA
                ALEX. CONSTANT    : Criza franceză ..........587
                                           CRONICA MĂRUNTĂ
                NICHIFOR CRAINIC : A. C. Cuza; Mişcarea dela Si-naxarul"; Noua generaţie basarabeană; Mihail Dra-g<xmireiscu .................................589
E X E M P L
ARUL
>**1 i
50 LEI
                                        © BCU Cluj
După o gravură din Secolul al XVI-lea lui Marcantonio Raimondi.
 de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nec-tarul“
 Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă...
 Astăzi numai există ,,nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles
NECTAR MOTT
© BCU Cluj
GÂNDIREA
      N e întoarcem iarăşi la studiile noastre sacre, într’al doilea an de xăzboiu. Pentru reculegerea lăuntrică, pentru încordarea atenţiei în urmărirea problemelor, pentru meditarea adevărurilor puse înainte, nimic nu e mai neprielnic decât această atmosferă cutremurată de spartul bombelor, fulgerată de veştile victoriei şi încruntată de duhul morţii. Ca sub năprăznicia grindinei ce ne surprinde în vraiştea câmpului, şi ne izbeşte de pretutindeni, e peste măsură de greu să ne sustragem acestei vremi, când e pusă în joc soarta neamului nostru, soarta statului, soarta Europei şi a culturii, în lumina căreia lumea noastră se desvoltă de două mii de ani încoace. Cu deosebire pentru voi, cei tineri, smulgerea din vălmăşag pentru a vă dedica studiului e grea, pentrucă războiul implică în chip fatal tinereţea, pentrucă iubiţii voştri camarazi de generaţie se găsesc încăieraţi departe, în vijelia eroică, pentrucă vă entusiasmează isprăvile unora şi vă sfâşie moartea altora, pentrucă voi înşivă aşteptaţi, ca mâine, să vă vină rândul. In asemenea stări sufleteşti, turburate de vuietul istoriei ce se face sub ochii noştri, când viaţa însăşi e aruncată în balanţa jucăuşă a fiinţei sau a nefiinţei, nimic nu pare mai străin şi mai idepărtat, mai superfluu şi mai anacronic decât cartea şi studiul ei. Urmăresc de câţiva ani o revistă italiană a tineretului universitar, întitulată Libro e Moschetto — Cartea şi puşca, redactată programatic în spiritul studiului şi al eroismului. De cum s’a început războiul, cuvântul Libro din titlul acestei reviste apare tăiat de o linie diagonală pentru a scoate în evidenţă numai cuvântul Moschetto, adică pentru a indica simbolic că eroismul trece acum pe planul întâiii, iar studiul rămâne deocamdată pe planul al doilea. Daică ne gândim la împrejurările amintite, neprielnice liniştei şi meditaţiei academice, sau dacă ne gândim la tinerii înrolaţi sub arme, pentru cari cartea nu mai poate fi o preocupare de moment, desigur că revista italiană pare îndreptăţită să-şi desfigureze titlul în chip simbolic.
       Dar această problemă mai are o lăture, ce trece dincolo de psihologia fiecăruia, turburată de evenimentele iîn curs. E în afară de orice discuţie că ţara în războiu se bizude mai ales pe voinicia tineretului. In vitejia şi în puterea lui de sacrificiu stă soarta <ei viitoare. Dar nu e mai puţin adevărat că, dacă e un tineret care pleacă, e un alt tineret care rămâne pe băncile studiului. Oricare ar fi destinaţia lui de mâine, acest tineret, care rămâne acasă, are pe umeri obligaţiile ce decurg din situaţia lui ca
- >
                      — CUVINTE CĂTRE STUDENŢI -
                                                DE
                                  NICHIFOR CRAINIC
537
© BCU
atare. In măsura în care undi au obligaţia armelor, ceştilalţi au obligaţia studiului. Pentru psihologia individuală, pusă în perspectiva eventuală de a schimba cartea cu arma, e oarecum de înţeles întrebarea: „Ce-mi foloseşte studiul dacă mâine voiu pleca la luptă şi, .poate, la moarte?" Dar falsitatea unei astfel de judecăţi iese la iveală dacă răsturnăm întrebarea pe seama celor de pe câmpul de bătaie, cari ar putea să spună: „Ce-mi foloseşte mie unuia chinul războiului şi, poate, moartea, când aş fi putut rămâne mai departe la studii?" E fără îndoială că o întrebare ca aceasta, insinuată în generaţia luptătoare, ar surpa sufletul războinic şi ar pricinui ţării şi neamului o adevărată catastrofă.
       Ei bine, un sâmbure de catastrofă se furişează şi în psihologia celor rămaşi la studiu, dacă ei s’ar lăsa înşelaţi ide sentimentul zădărniciei lui.
       Se spune că nu pentru şcoală învăţăm, ci pentru viaţă. In mod american aceasta s’ar tălmăci că învăţăm pentru o carieră de cât mai mare succes personal, însuşin-du-ne abilitatea de a-i trage pe sfoară pe ceilalţi în profitul nostru. E un fel de-a înţelege şcoala după tipicul individualismului democratic. Dar viaţa, pentru care ne pregătim, nu e un monopol individual, ci un bun comun. — cel mai mare bun comun, ce l-a dat Dumnezeu pe pământ. Intrând în viaţă, ai intrat în această comunitate, ca un fir de iarbă într’o fâneaţă imensă, ca o vietate între .milioane de făpturi, vii. Pregă-tindu-ne pentru viaţă ne pregătim să îndeplinim una din nenumăratele funcţiuni, din complexul armonizat al cărora rezultă sporul unei cât mai înalte trăiri comune. Dacă iluzionismul egocentric ne înclină să credem că viaţa e făcută pentru noi, realitatea imediată ne înduplecă să vedem că noi suntem făcuţi pentru viaţă, fiindcă viaţa rămâne veşnic, iar noi suntem vremelnici şi trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a îndeplini una 'din funcţiunile vieţii. Pentru omul egoist, care nu urmăreşte decât succesul individual, îndeplinirea acestei funcţiuni degenerează în ceeace se numeşte „carieră"; pentru omul adevărat însă, care a surprins înţelesul superior, înţelesul spiritual al existenţii, funcţiunea vieţii se ridică la rangul, de mare nobleţă, al unei misiuni. Dacă în imensa varietate cosmică a existenţii e un scop sau o finalitate, sub puterea căreia particularităţile individuale se întregesc unele pe altele şi se armonizează într’un tot superior, însemnează că fiecare făptură îndeplineşte o funcţiune precisă, prin care participă la bucuria de a exista, ca parte, a acestui întreg superior şi covârşitor. Dar ceeace deosebeşte pe om de toate celelalte făpturi, în îndeplinirea acestei funcţiuni, e capacitatea fără asemănare de a o transforma în misiune. Aceasta, mulţumită înzestrării lui cu inteligenţă şi voinţă cum celelalte făpturi nu o au, cu spirit liber şi conştiinţă morală, cum celelalte făpturi nu au. Astfel, putem spune fără greş că, pe când toate celelalte făpturi simt funcţiuni instinctive ale vieţii, singur omul poate fi misiune conştientă a ei.
       Adevărul acesta niciodată nu-1 putem pătrunde mai adânc şi mai limpede decât într’o vreme ca a noastră, de crâncen şi uriaş războiu, când suntem în situaţia să vedem că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii comune, fie că această viaţă comună se numeşte naţiune română, fie că se numeşte continent european sau creştinism. Dacă în timp de pace, spiritul istoriei se disimulează oarecum după culisele evenimentelor normale, lăsându-ne să credem că suntem stăpânii vieţii şi răsfăţaţii desfătărilor, el apare acum, îii bubuitul tunului, ca suveran al evenimentelor şi ne pretinde brutal să fim ceeace suntem .în realitate, adică misiuni vremelnice, dar hotărî-toare; ale istoriei şi ale vieţii. Iar dintre toate vârstele, cei cari se bucură de preferinţa lui severă şi fatală sunt tocmai cei învestiţi cu plinătatea vieţii, adică tineretul.
Marea misiune de a realiza istoria aparţine generaţiei tinere, iar spiritul istorie, care îi asvârle pe umeri această sarcină misionară, nu e altul decât Providenţa divină, despre care am vorbit în prelegerea inaugurală de anul trecut.
        Ce însemnează oare a trăi, în sensul .creştin al cuvântului? însemnează participarea conştientă la existenţa lui Dumnezeu. Din neant am fost chemaţi ca să ne împărtăşim de această bucurie. Suntem splendide nimicuri cosmice, luminate de raza veşnicei slăvi a lui Dumnezeu. Iar viaţa ea atare e Dumnezeu însuş, pentrucă Mântuitorul e ,.calea, adevărul şi viaţa11. Cu alte cuvinte, afirmând că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii, ne mărturisim prin aceasta părtaşi ai Domnului Iisus Hristos sau părtaşi ai lui Dumnezeu prin Hristos. Intr’un sens mai larg, întreaga făptură se bucură de această părtăşie divină, de vreme ce îşi are izvorul în bunătatea lui Dumnezeu prin Fiul său, prin Logos, fără care nimic nu s’a creat. Logosul e vistieria sfântă unde se păstrează arhetipurile desăvârşite ale acestei lumi. Şi dacă prin nemernicia noastră am căzut în străinătatea păcatului, prin Logosul întrupat, prin Iisus Hristos, ni s’a dat iarăşi darul de a ne ridica la modelul nostru din vistieria cerească sau la părtăşia divină. In fiinţa sa misterioasă şi neajunsă, Dumnezeu e transcendent lumii create, clar e imanent acestei lumi prin harul revărsat asupra ei, ca s’o scoată din neant şi ş’o mântuie. Prin urmare, viaţa la care suntem chemaţi fie prin creaţie sau naştere biologică, fie prin opera mântuirii în Iisus Hristos, e deopotrivă un dar al lui Dumnezeu, pe care îl stăpânim numai în măsura în care îl recunoaştem ca atare, adică numai în măsura participării noastre conştiente la modul divin de existenţă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, aşa cum e planta sau animalul, participarea lui la viaţa divină mar constitui nici o problemă, fiindcă ea s’ar desfăşura în chip firesc, după legile existenţii, infuzate în cosmos. Dar omul ca spirit liber, în a cărui libertate e dată atât nimicirea-i proprie cât şi propria-i desăvârşire, constituie o problemă spirituală, ce trebuie rezolvată cu fiecare existenţă individuală. Trăim între neantul din care am fost creaţi şi viaţa la care am fost chemaţi. Participarea noastră la viaţă nu e o funcţiune biologică aşa cum o îndeplineşte planta sau animalul, ci o misiune spirituală, acceptată printr’un act de credinţă şi printr’un act de voinţă continuă. Cine se hotă-1 răşte să trăiaşcOîL^irit creştin, se hotărăşte de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea proprie şi la fericirea lumii întregi. Am putea spune că lui Dumnezeu iru-i place singurătatea transcendentă a cerului, care e prea plină de fericirea-i proprie, şi această fericire se cere împărtăşită altora. îngerii, oamenii şi toate făpturile au fost scoase din neant pentru a se împărtăşi de fericirea cerească. Omul, care e chipul luj Dumnezeu, e chemat de El, căruia nimic nu-i lipseşte, să colaboreze la această descărcare de fericire din prea plinul bunătăţii dumnezeeşti. Catolicii învaţă că între Dumnezeu şi om există un .raport juridic, pe care omul păcătos l-a sfărâmat şi pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit să-l restabilească. E iun mod mai mult roman decât creştin, de a concepe o legătură teandrică. Dar dacă la sfârşitul lucrurilor, ne vom găsi în faţa Părintelui lumii, ca într’un tribunal suprem, unde se vor hotărî pentru veci vredniciile şi responsabilităţile noastre de fiinţe libere, prin Iisus Hristos am învăţat că Dumnezeu e iubirea şi din iubire ne-a creat şi din iubire s’a coborît între oameni pentru a-i mântui. înainte de a fi Judecător, e Tatăl ceresc al acestei lumi, cu dragoste fericită pentru frumuseţea ei şi cu dragoste mâhnită pentru rătăcirea omului. Dacă nu şi-ar iubi făptura, dacă n’ar voi-o părtaşă la viaţa divină, n’ar fi trimis pe Fiul său să se coboare între oameni, să se spânzure pe lemnul Golgotei pentru ei,, spre a-i face iarăşi părtaşi la boarea de azur a Paradisului.           ,
                                                           539
© BCU
        E un luciu misterios, a cărui adâncime n’o putem pătrunde bine, că sacrificiile expiatoare, care preînchipuiau drama Mântuitorului fie la mozaici, fie la păgâni, vizau de când lumea numai tinereţea. Cu cât victima era mai tânără şi mai frumoasă, cu atât preţul sacrificiului era crezut mai mare. A jertfi un bătrân nu mai era, jertfă deplină, fiindcă şi fără aceasta bătrânul e gata de dispariţie firească. A jertfi,;© făptură în floarea tinereţii şi a frumuseţii .era semnul supremei iubiri şi al supremei ofrande. Pentru răscumpărare se dă totdeauna ceeace e mai scump decât orice. Şi idacă Mântuitorul s’a jertfit în chip de tânăr, e pentruca noi să înţelegem cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru Fiul său şi pentru neamul omenesc. Există minţi care se smintesc în faţa acestei taine nepătrunse şi numesc iubirea lui Dumnezeu monstruozitate paternă. Dar oare, în lumea noastră pământească, nu întâlnim acelaş mod de a dubi, la părinţii cari îşi sacrifică propriii fii, atunci când e vorba de mântuirea patriei? Războaiele le fac tinerii, dar le hotărăsc bătrânii, cu bună ştiinţă că fiii lor vor merge la moarte. Există oare vreun războinic, care să creadă pe părinţii din neamul său drept monştri pentru faptul că el merge la sacrificiu pentru ţară? Sau, mai de grabă, tineri şi' bătrâni, uniţi în aceeaşi iubire supremă pentru neamul lor, găsesc că sacrificiul zace în natura profundă a vieţii, a acestui bun comun la icare au să participe, mai fericite, generaţiile ce vor veni?
        Mântuitorul însuşi a intrat în cosmos în chip de războinic tânăr împotriva Diavolului, prinţul acestei lumi, saerifdcându-ise pentru mântuirea omenirii din robia păcatului. Şi oricine se jertfeşte iîn Iiisus Hristos, pentru ca oamenii să se ridice mai aproape de Dumnezeu, devine colaboratorul Mântuitorului, şi fiu prin har al Tatălui ceresc. Nimic nu nfi~opreste*diulbiti studenţi, să vedem în camarazii voştri de ani şi de credinţă, cari poartă războiul împotriva Diavolului dela Răsărit, colaboratorii Demnului şi fiii săi adoptivi. Ei ştiu cum ştim şi noi că războiul pe care îl duc e un războiu sfânt, că duşmanul a pus în lucrare toate puterile demonice ca să despartă omenirea de Dumnezeu, s’o înstrăineze în păcatul de moarte al necredinţei şi s’o lipsească astfel de părtăşia vieţii divine. Ei ştiu că se crucifică asemenea lui Hristos spre biruinţa crucii sale. Ei îndură focul de iad al răsboiului cu credinţa că îşi păzesc ţara lor creştină şi cu nădejdea că, în urma lor, se va ridica o Europă închinată lui Dumnezeu, cum a fost odinioară. Ei mor liberând idin moartea duhovnicească a necredinţei pe înşişi duşmanii lor, botezându-i în numele Sfintei Treimi şi aprinzându-le din nou altarele profanate. Aceasta nu e o armată sub călcâiul căreia să crească, sinistră, urâciunea pustiirii, ci o armată care deschide pe unde trece, o lume nouă, în primăvară creştină. Avântul care o însufleţeşte e însuş duhul lui Hristos, care urăşte pe Diavol şi dă dovezile iubirii faţă de robii liberaţi din ghiara lui. „Suntem armata lui Hristos" strigă ţăranii şi cărturarii laolaltă, în mărturisirile ce vin de pe front, adică o armată ce lucrează în slurjfea-vieţii, iar-nu în slujba morţii. Dacă a existat în istorie o generaţie tânără, care să se creadă învestită cu poleiul unei misiuni dincolo de comun, generaţia acestui războiu apare ca o generaţie într’adevăr apostolică, însărcinată cu misiunea de-a împăca pe om cu Dumnezeu în Iisus Hristos.
        Ar fi un orgoliu nesocotit să credem că apariţia ei e unică în istorie. Oricând au fost împrejurări asemănătoare, războiul lui Hristos împotriva Diavolului şi-a găsit armatele care să-l poarte. Veacurile ortodoxiei vuiesc de şuvoaiele apostolilor în armură de fier. In cea mai mare parte, istoria Bizanţului, care străluceşte în adâncul credinţei şi al spiritualităţii noastre, e făcută de soldaţi ai crucii. O mie cinci sute de ani de viaţă bizantină însemnează o mie cinci: sute de ani de războaie împotriva Dia-,
© BCU
  voiului, care năvălea ide pretutindeni asupra cetăţii lui Hristos, cum se numia metropola ortodoxiei. Primejdii de moarte o pândeau, cel puţin egale cu cele care ne pândesc pe noi. Şi dacă Bizanţul le-a zdrobit şi le-a supravieţuit pe o lungime de timp cum n'a avut vreo altă împărăţie, acest miracol se datoreşte nu atât forţei numărului cât puterii vulcanice a credinţei 'în Dumnezeu, ce se revărsa ca o lavă peste vrăjmaşi. Caracteristica războinicilor bizantini, spre deosebire de armatele imperiului păgân al Romanilor, este aceea că, pe când unele subjugau popoarele vrăjmaşe şi apoi le transportau la Roma zeităţile, ceştîlalţi înfrângeau pe păgâni convertindu-i la creştinism rşMacându-i să recunoască în Iisus Hristos suveranul spiritual al imperiului şi al pământului întreg. împăratul Bizanţului era naşul tuturor acestor popoare cucerite la credinţa ortodoxă. Astfel, zeul apostolic al armatei noastre, ce înalţă crucea în Răsărit, se încadrează în marea tradiţie a Bizanţului, care s’a socotit împărăţia lui Hristos pe pământ. Nu numai prin puritatea credinţei noastre suntem moştenitorii Bizanţului, dar şi prin acest suflu eroic, văpaie din văpaia lui, de-a ne jertfi pentru împăcarea oamenilor certaţi cu Dumnezeu.
         Vouă, cari rămâneţi fie şi numai vremelnic la studii, pregătindu-vă pentru apostolatul păcii, ţin să vă reamintesc că cetatea Bizanţului, maica spirituală a neamului nostru, n’a fost numai războdnicie creştină..Tăria Bizanţului, spre deosebire de ■^JLăria Romei, stă în două lucruri, care trebuie să rotunjească orice viaţă creştină: stă în credinţă şi în faptă, în cugetare adoratoare şi în acţiune apostolică. In timp ce sbl-daţii luptau la marginile împărăţiei, în lăumtrul ei, retraşi în sihăstriile duhovniceşti, sute ide mii de călugări încremeneau în adorarea extatică a lui Dumnezeu, iar geniile, înflăcărate de Duhul sfânt, adânceau tainele credinţei şi făureau dogmele universale ale Bisericii. Contemplaţia şi acţiunea, adică lucrarea lăuntrică a spiritului şi revărsarea ei în fapte, constituie deopotrivă esenţa ortodoxă a vieţii bizantine. Cine afirmă că ortodoxia ar fi pasivitate hieratică, lipsită de acţiune, acela nu cunoaşte nimic din sfânta şi uriaşa epopee, desfăşurată neîntrerupt, un mileniu şi jumătate, în slujba triumfului lui Hristos. Precum norii, cari cutreeră văzduhul dela o margine la cealaltă, umbrind pământul împotriva arşiţei şi stropindu-1 cu ploaie, se ridică din apele în limpezimea cărora se oglindeşte cerul, tot astfel marea epopee a Bizanţului ortodox îşi sorbia tăria din iezerele singuratice ale contemplaţiei şi ale studiului sacru. Contemplaţia lămurită de studiu şi studiile încununate de contemplaţie constituie ceeace numim participarea conştientă la viaţa lui Dumnezeu. In istorie ca şi în existenţa particulară, faptele singure, oricât de uimitoare ar fi proporţiile lor, nu valorează nimic fără contactul divin al credinţei, care le dă sevă şi fecunditate; căci şi Diavolul, care nu poate adora pe Dumnezeu, e capabil de fapte uluitoare, dar faptele lui, sterile de sensul vieţii, samănă în lume urâciunea pustiirii, negaţia şi moartea. Prin contemplaţie, prin cugetarea adoratoare, cunoaştem şi pipăim misterul, ce stă dincolo de străfundul acestei lumi, şi prin pârghia faptelor revărsate din ea ridicăm din nou lumea să participe la acest mister, care e viaţa în Dumnezeu. Nimeni nu poate fi colaboratorul Domnului nostru Iisus Hristos la mântuirea şi la fericirea lumii decât m-in contemplaţia din care izvorăşte orice misiune apostolică. Apostolatul fără credinţă e un simulacru deşert şi fără viaţă, ea popândăul înfipt în ţarină, semuind pe cm, spre & speria corbii ce râvnesc la sămânţa holdelor. Corbii însă nu se sperie de simulacru şi nici Diavolul de un asemenea apostolat.
                              Ce sunteţi voi, tinerii, cari n’aţi fost chemaţi la luptă sau cari v’aţi întors din dogoarea ei? Sunteţi candidaţii la apostolatul adevărat, la demnitatea de colaboratori
 ai. lui Hristos spre mântuirm..ă amintesc că teologia nu este o academie de artă dramatică, unde aţi veni să învăţaţi cum să simulaţi mai bine pe Petra şi pe Pa-vel..Teologie înseamnă a vorbi lumii despre Dumnezeu; dar aceasta nu e cu put'nţă fără meditarea îndelungată a Scripturilor revelate, fără asimilarea dogmelor în substanţa convingerii personale şi fără contemplaţia slavei idumnezâeşti, ce trebuie să înfrumuseţeze obrazul acestei lumi. Teologie însemnează identificare cu Iisus Hristos. încât atunci când vei grăi despre viaţa în Dumnezeu, omului să i se pară că însuşi Iisus Hristos e cel care vorbeşte prin gura ta.
        Observam la începutul acestei prelegeri că vuietul vremii noastre, de răsturnări şi prefaceri epocale, stânjeneşte concentrarea spiritului in cămara singuratică a studiului. Stă totuşi în puterea spiritului să nu se lase victimă a evenimentelor din afară, ei să extragă din ele sensul către care svâcneşte uriaş istoria contimporană. Mergem, peste cetăţile Diavolului, spre aurora altei ere, pe care o voim înflorită după marele nostru vis creştin. Incleştaţi-vă inima în articulaţiile acestui crez, şi patima sacră pentru pregătirea apostolică va spori înmiit. Scumpii voştri camarazi de generaţie, departe de cămin şi de ţară, primesc botezul martiragiului şi al eroismului pentru România lui Iisus Hristos. Dar voi, cari rămâneţi, şi toţi cei cari vor rămâne, aveţi datoria să-i întovărăşiţi în studiu şi în rugăciunea, care fortifică sufletul patriei, şi să-i continuaţi în apostolatul de lume nouă. Istoria nu pune mai grele sarcini pe umerii lor decât pe umerii voştri. S’a vorbit în această ţară, cu modulaţii elegiace, despre o generaţie sacrificată; dar s’a uitat atunci că numai generaţiile, în făptura cărora valul vieţii urcă până la vecinătatea lui Dumnezeu, sunt capabile de sacrificiu şi de biruinţă.
542
                                                                                                © BCU Cluj'
                               SĂPĂTURI LA ELEUZIS
                                   DE
                            V. VOICULESCU
               Ascuns ca într’o criptă cu ’ntreg alaiul sfânt A stat milenii cerul Heladei sub pământ Dar sapele vrăjite ce taina i-au deschis Desmormântară cerul cu zeii lui de vis:
               Din marmora în lespezi cu miezul de amiază. Nălucitoare, piaţa de sine luminează Şi ’n slava împietrită frontoanele-aninate Destăinuiesc azurul din eare-au fost tăiate.
               Ce far de frumuseţe s’aprinde jos, acolo, înconjurat de Joe, de Marte şi Apollo?
               E Afrodita, goală, cu nimfele vasale,
               In toată frăgezimea eternităţii sale.
               Dumbrava de coloane de-odată s’a mişcat... Frunzişul nou al vieţii în sbor a fremătat Şi’n jocul veşniciei, sub ochii vremii grei, Columbe albe umblă pe umeri calzi de zei,
543
© BCU Cluj
      MÂNĂ’N MÂNĂ CU PĂRINŢII
                                                DE
                                           D. CIUREZU
                  Mână ’n mână cu părinţii, merg ’nainie.
                  — Unu ’n dreapta ca lumina Al tu ’n stânga ca pământul;
                  Unul cald ca miezul zilei Altul drept, ca jurământul
                  Le simt mâinile ’mpletite ’n lung de braţ
                  Ca şi vinele pădurii prin copaci;
                  Simt dogoarea lor în sânge cum mă arde Şi ’nfloreşte-adânc în trupu-mi, flori de maci.
                  Unul poartă ’n ochi seninuri şi dumbrăvi Altul pâcle de ’ntuneric şi ogoare;
                  Unul cat-un sbor de pasări către cer Altul stă robind cu ochii pe răzoare.
                  Şi cum merg cu ei alături, mână ’n mână Toţi ai noştri ’n cămăşi albe, vin la rând,
                  Ii aud trecând prin burniţi şi prin veacuri Şi ’n pământul meu gânduri, semănând.
                                                                    1
544
© BCU Cluj'
       REGĂSIRE
                           DE
                      VINTILĂ HORIA
               Să ne plimbăm pe marile lacuri cu cerul la fund,
               Să ascultăm în tăcere zvonul din valul rotund.
               Luna va trece încet către ţărmuri cu pânzele’n vânt,
               Dragostea noastră va trece în zbor ca un galben cuvânt
               In clarele-oglinzi ale apel vom întâlni
               Ca două umbre prelungi două trupuri
       .                 spre mdază-zi.
               Prea tremurânde, turburi de ani şi de prunduri
               Le-om urmări disperaţi până’n cerul din funduri.
               Să ne plimbăm pe marile lacuri unde s’ascund
               Vechile noastre nelinişti şi zvonul din valul rotund.
                                      545
© BCU Cluj
O N E T E
îşi pleacă salcia pleşuva frunte                                         |
In lungi mătănii, frânte şi stângace                                     1
Uitate cuiburi putrezesc, sărace,                                        S
La subsuoara ramurilor ciunte.                                           1
                                                                                                                 i
O frunză mi-a căzut pe mână, stinsă,                                     J
Tăcută ca o inimă învinsă,                                               |
Umilă ca o rândunică moartă.                                             J
Mă sorcoveşte toamna peste umăr Cu veşteda ei sorcovă. Şi număr Castanele ce cad 'pocnind la poartă.
TUFĂNELE
V’am smuls din toamnă, albe tufănele Şi galbene şi roşii şi albastre,
Ca să visaţi pe lugere în glastre:
Snop luminos şi svelt — ciorchini de stele.
Când vântul sgârie în cercevele Şi poartă mărăcini şi ciori sihaistre,
Voi priveghiaţi tăcerea casei noastre Şi umbra aţipită în perdele.
                 DE
       GEORGE DUMITRESCU CURG APELE
Curg apele mai turburi: plouă ’n munte. Grăbite, reci, ursuze şi opace, îşi poartă mâlul galben, fără pace Şi se isbesc, cu furie, la punte
546
© BCU Cluj
  Avid, aplec obrazul meu fierbinte Şi ochii grei şi încâlcita minte Pe bruma voastră: spumă de răcoare,
  — Vino şi tu, iubită şi surată,
  Şi-ţi răcoreşte fruntea Îngândurată, Ca să uităm de toamna care doare,..
  TOAMNĂ UDĂ
  Oraşul eade’n ceaţă. Noaptea rece S’amestecă cu negurile ude.
  Vitrinele au început s’asude,
  Un dric de smoală, ud, în goană trece.
  Copacii, uzi ca nişte paparude,
  Au prins, de fum şi pâclă, să se ’nnece.
  Un felinar s’aprinde, două, zece Şi clipocesc în besnă. Sec, s’aude
  O tuse ’n umbră. Ochiuri de lumină, Ferestrele — ca nişte feţe plânse —
  Privesc în noapte. Undeva, suspină
  Un ultim greer, sub o frunză moartă.
  La geamul orb, perdelele sunt strânse
  Şi — doliu alb — un steag se sbate ’n poartă.
  PĂDURE
  Ce faci, pădure, singură pe clină,
  Nălucă ’n ploaie, neagră, sdrenţuită?
  Corabie de pânze văduvită, înalţi catarge goale pe colină.
  Epavă măcinată de rugină,
  Scheletu-ţi vânăt, desfrunzit, palpită In şuer de sirenă răguşită,
  Sub vântul toamnei, umed, ce te ’nclină.
  Foi moarte, scorburi oarbe, corbi de smoală, Bureţii albi mustind de umezeală,
  Roşcate vulpi rânjind în vizuină
  Şi clănţănind la lună. Nori de ghiaţă Zadarnic sui schiloade braţe ’n ceaţă,
  Pădure, după stropul de lumină.
547
                          LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI
                                   DE
                              OLGA CABA
     O in autobuzul care sosise din Anglia la poalele orăşelului scoţian Jedburgh, coborî o tânără fată sau femee, de vre-o 24—25 de ani, blondă, de statură mijlocie, îmbrăcată cu un taior gris, trăgând după ea un rucksac de dimensiuni respectabile. Autobusul roşu coti dealungul râului tivit cu dealuri crescute cu păduri de fag şi tufe de răchită, trecu un pod cu arcuri de piatră şi se pierdu în orăşelul îngropat în verdeaţă, la poalele străvechei mănăstiri ruinate.                             j
      Era o dupămasă caldă de primăvară, ceas matur şi tihnit, depănat în murmurul | turnat in curbele capricioase ale văii şi zumzetul cascadelor depărtate, în mireasma proaspătă şi amărue a fagilor cu frunze tinere şi tămâia strecurată prin scoarţa brazilor. Crengile se înfundară în albastrul aburit al unui cer domol şi suav, cu azurul adormit în fundul bolţii, sub spuza subţire de ceaţă.
      Călătoarea se opri la poalele dealului şi îşi întoarse privirea în sus. O pădure întreagă atârna deasupra ei pe coastă. Dacă s’ar urni din loc dintrodată toţi copacii aceştia, la fel cu codrul din legendă ursit să pornească pe drumuri, dacă s’ar prăvăli toată pădurea peste ea, dacă ar năvăli toţi brazii în jurul ei şi ar răpi-o, ar ridica-o în braţe şi ar trece cu ea şapte dealuri în căutare de alt popas unde să-şi înfigă mai bine rădăcinile şi unde ar încorona-o pe ea de regină cu o cununiţă împletită din crengi de brad şi împodobită cu bobiţe de vâsc şi agrişă, în loc de perle?
      „Asemenea lucruri azi nu se mai întâmplă — căută să se decepţioneze — sau care ar fi rostul legendelor?"
      Se aşeză pe o piatră şi despătură pe genunchi o hartă cât toate zilele. Rămase adâncită un timp în studii profunde şi amănunţite, apoi se ridică şi îşi puse rucksacul în spate. ■                        ’    -      ' '  '   ' T;      ~ ’i ~
      Prin acest gest, toată ţara asta necunoscută, cu tentaculele sale împletite din poteci tăinuite şi singuratice, adăpostind turnuri şi castele în cotiturile lor, din gol-
                                  548
© BCU Cluj
  furi care aşteptau ceasul să-i iasă în cale pe neaşteptate, şi cărări neumblate cu capătul pierdut în legendă — o luară în posesie, ţesând în jurul ei o nevăzută pânză de păianjen. Crezându-se liberă însfârşit. tocmai acum când era cea mai captivată de vraje — o, fatală ironie a destinului comun! — se uită în jur să vadă dacă nu c observă nimeni şi scoase un chiot de bucurie care deslănţui o goană de epuri şi de veveriţe prm scorburile apropiate şi tufe.
        „Scoţia!“ iîşi spuse râzând, şi începu să urce dealul din faţa ei, aspirând adânc aerul binecuvântat cu plămânii umflaţi de o combinaţie ciudată, în nici-un caz chimică, de ozon, miros de fag, incantaţie şi neliniştea nostalgică a unui început de aventură, care nu se va putea termina în altă parte, decât într’o stea înfiptă în capătul diametral opus al cosmosului.
        (Unirea materiei, a luminii, a ceasului cosmic, cu substanţa umană, dă naştere unei combinaţii, sau vibraţii electrice, sau reverberaţii ale divinităţii, pe care nici savanţii, nici astrologii, nici esteţii şi nici teologii n’au putut să o definească până să se întrunească într’un comitet cu scopul şi denumirea de: întreprinderea Calculului de Precizie pentru Definirea Incommesurabilului, S. A.“, şi să scoată un buletin săptămânal în proză şi în versuri, care să fie transmis la Radio în loc de informaţii politice. Asta bineînţeles într’un viitor apropiat, când nu vor mai exista probleme politice de rezolvat şi tineretul va fi obligat la câte doi .ani de cercetări metafizice în loc de serviciul militar).
        Nu trebue să presupunem că aceste divagaţii reprezentau gândurile fetei care urca dealul în acel moment; ea se mulţumea să fie încântată şi să-şi umple plămânii cu indefinibila nostalgie a ceasului aceluia ide început de înserare. Personagiile noi le privim pe dinafară, printr’o conversaţie literară care durează de secole, îi lăsăm să reflecteze numai până la un anumit punct, unde presupunem că se termină capacităţile personalităţii lor şi începe, bineînţeles, a noastră, a autorilor, care ne felicităm că posedăm un dar de reflecţie mult mai profund şi mai autoeuprinzător, căci altfel, în ce ne-am deosebi de aceste creaţii ale noastre, aceste fiinţe inferioare, care au datoria şi destinul de a sta acolo unde îi punem noi, răzbunându-se în felul acesta pe propria noastră fatalitate.
        Fata urca dealul pe poteca ce şerpuia în sus în curbe blânde, având deoparte o vale prăpăstioasă şi verde unde păştea răsleţită, o turmă de oi şi de cealaltă, o pădurice de brazi care cernea aurul matur al asfinţitului cu crengile lui limpezite în susur molcolm şi moale, şi lumină. Deodată, fata se opri brusc şi scoase un ţipăt: ir-iaţa ei răsărise, ca din pământ, o capră.
        Se opriră faţă în faţă şi se priviră multă vreme, fascinate. Pupilele încercuite cu aur ale animalului arcadic ,încremeniră într’o contemplaţie din care nu părea că profită mult, totuş îşi susţinu privirea într’o atitudine de înmărmurire şi profundă seriozitate. Fata izbucni în râs, iar capra, înnebunită, o rupse la fugă, oprindu-se în a-dăpestul unei tufe de agrişă, de unde urmări cu mult interes înaintarea ei pe sprânceana dealului în sus.
        Ajungând aproape de vârf, crengile se răriră în faţa unui castel medieval, cu turnuri rotunjite şi portalul arcuit, piatra veche crescută cu muşchi se scăldă în lumina asfinţitului, încinse în luciri de flăcări purpurii, geamurile ardeau.
        După toate indicaţiile hărţii şi poveţele primite pe drum, acest castel nu putea fi altul decât faimosul Ferniehierst Castle, clădit de vechii baroni Kerr în secolul XIII, azi transformat în casă turistică. Fata, care venise aici să doarmă, înconjură, clădirea
                                                        549

© BCU Cluj
ca să găsească o poartă de intrare. Totul părea pustiu în jur, în curtea inundată de bălării şi muşchii strecuraţi în crăpăturile pavajului de piatră, nu scormonea nici-o găină. Pădurea care se oprise în pragul castelului se frământa cu un susur străvechi ca zidurile însăşi, şi totul respira o singurătate atât de sfâşietoare şi plină ide tânguială şi un atât de ciudat aer de sălbătăciune şi abandon, încât fata se gândea că ar fi poate mai bine să se întoarcă.
       Un moment îi păru că aude sunete de cimpoi din geamul deschis al unuia dintre turnuri. înconjura zidurile, bătând la fiecare poartă, dar în zadar. îşi scoase ruck-sacul şi se aşeză în iarbă în faţa castelului. Din vale, umbrele înserării se suiră până la picioarele brazilor din apropiere, cu coama înfiptă în amurgul încins.
       Din când în când, un behăit îndepărtat ajunse până aici dela turmele ce păşteau răsleţite în văile dimprejur, în apropiere, greerii începură să ţârâe printre frunze şi ierburi. Palidă, ca sticla verde, lucea bolta aburită de suflarea serii apropiate, ici şi colo, câte o stea nerăbdătoare, crăpa gene lungi de lumină. I se păru din nou că aude aceleaş sunete tânguitoare de cimpoi din apropiere şi îşi ridică privirea spre turnul părăsit. Un fior adânc îi mijea în trup — să fi fost doar răcoarea adierii care suia din văi dimpreună cu umbrele? îşi aduse aminte de toate legendele pe care le auzise vreodată în legătură cu ţara asta de basme pe care nu o cunoştea, dar îi simţea respiraţia atât de aproape, încât o năpădiră lacrimile. Cum stătea eu faţa îngropată între mâini, simţi că cineva se opreşte în apropierea ei şi tresări.
       In faţa ei stătea im tânăr înalt, brunet, cu faţa ovală, cu trăsături delicat desemnate, dar nu lipsite de energie. Purta un combinezon albastru închis, de mecani-cian, cu un şal tartan în culori vesele în jurul gâtului.
       Toate aceste amănunte se desluşiră încet. La început nu-şi dădea seama decât de frumuseţea lui, aproape neumană, pe care o purta cu nepăsare, fără să pară mai conştient de ea, decât de culorile vii ale tartanului de pe umeri, care scoteau atât de bine în evidenţă puritatea mată a tenului său neted şi creol. Avea ochi calzi, bruni, cu fire de soare ca rătăcite în barbă de chilimbar şi nasul uşor aquilin, cu linia delicat topită in ©valul de o puritate aproape femenină a figurii, bărbia dârză era însă a omului obişnuit să-şi facă sie-şi dreptate.
       Fata, care nu avea obiceiul să-şi tăinuiască sentimentele, îl privi drept în faţă cu o admiraţie deschisă şi îi zâmbi. Băiatul o salută răspunzându-i la zâmbetul pe care-1 considera adresat lui însuşi, nu frumuseţii sale.                      .
       „Este cineva în castel?" întrebă.
       „Nu este nimeni, şi eu aştept."
       Băiatul îşi trânti rueksacul în iarbă şi se aşeză lângă ea.
■ „Pe mine mă chiamă Robert Kennedy."
       „Pe mine mă chiamă Nora..." răspunse ea, cu o căldură ciudată, distantă, care nu-1 învăluia numai pe dânsul, ci şi castelul din spatele lor şi toate dealurile din jui şi amurgul târziu şi mireasma puternică a scoarţelor de brad, stoarsă de picurarea o aţii.
       „Nora te chiamă, — repetă băiatul îngândurat, ca pentru sine. — Şi nu eşti de aici."
       „Nu sunt de aici."
       „Ai venit de peste mări."
       „De peste mări."
       „Da, am venit de peste mări — se gândi fata. Ce frumoşi sunt brazii aceştia! 11 ştiu pe fiecare cum stă încuibat în umbră şi îl iubesc pe Siecare. Ei au. rădăcini şi
550
    n’au să plece niciodată de pe coasta asta de deal. Iar eu am venit de peste mări. Şi. mai sunt mări şi mai încolo şi odată am să le trec pe toate. Şi acolo vor fi brazi şi văi umbrite de amurg şi feţe frumoase şi am să le iubesc pe toate. Odată are să mi se rupă inima de câte am iubit.                                                        '
          Tresări brusc şi se întoarse către Robert.
          „Ai auzit?“
          „Ce?"
          „Cimpoiul din turn."
          Intretimp, întunerecul se lăsase împrejur şi jos cornul lunei se înfipse între crengi, alunecând uşor prin vale, barcă luminoasă pe apele nopţii.
          „Locul acesta este blestemat — răspunse Robert. — Aici s’a iubit pe vremuri Katherine Kerr cu un fecior de zână.“
          „Crezi în zâne?“
          „Toţi scoţienii cred în zâne“ — răspunse băiatul.
          „Şi ce s’a întâmplat cu Katherine Kerr?"
          „A dat naştere unui copil şi, de ruşine şi de frica părinţilor, l-a înnecat în ulei fierbinte. Aceste s’au întâmplat înainte cu multe sute de ani. De atunci umblă mereu pe la înserate în jurul castelului de îşi caută pruncul... E întovărăşită de un paj care cântă 'din cimpoi.'1                                             .
          Fata se trase mai aproape de băiat. Acesta îi luă mâinile între ale sale. In vârful degetelor simţea pulsaţia delicată, caldă, a sângelui său şi sub atingerea lui uşoară propriul ei sânge s’a desfăcut în mii şi mii de fluturi fâlfâind din aripi moi şi sbur-dând dealungul vinelor încălzite şi sub pleoape. închise ochii şi îşi lăsă capul pe umărul lui.
          „Ce bine este aici, aproape de dânsul — gândi. — Ce bine este aici şi ce frumos este omul acesta. Niciodată, n’are să-mi placă nimeni aşa de mult, ca el. Niciodată, n’am să fiu mai fericită decât în seara aceasta. Niciodată, n’am fost mai sigură de nimic decât de lucrul acesta. Şi totuş, am să-l părăsesc în curând.”
          „Unde pleci de aici? — întrebă Robert, parcă i-ar fi auzit gândurile.
          Ochii fetei se umplură de laerămi, dar vorbi brav.
          „Plec la Edinburgh. prin Abbotsford şi Dryburgh Abbey, pe «urmă cu trenul până la Glasgow şi de acolo o iau iarăş pe jos dealungul lacurilor."
          „Vrei să mergem împreună?"
   ,. „Nu mă întreba acum. Iţi spun peste un sfert de oră."                      .
          Dacă în Ioc de şapte mii de fluturi, i-ar fi sburdat în sânge şapte mii şi unul, tot n’ar fi putut da un răspuns mai precis. Timpul trecu în tăcere. Luna se ridică deasupra brazilor şi stelele se ascunseră din calea ei, netezindu-i drumul. Cine ştie câte sferturi de oră nu s’au scuturat din genele stelelor, fără ca ea să fi putut spune o vorbă. El nu mai întrebă nimic. Pe coasta dealului se apropiau paşi aducând cu ei voci con-fuse. Peste câteva minute, se va termina totul şi nici-unul dintre ei nu rostise un cuvânt. El îi trecu braţul în jurul mijlocului şi o sărută, pentru prima oară. Se încleştară unul în celălalt, cu disperare, doi oameni care ştiau că nu se vor avea şi nu se vor uita şi nu se vor mai întâlni niciodată. Viaţa era atât de tristă şi atât de sfâşietor de ifrumoasă şi ceasul atât de nemărginit sub pendula perpendiculară a lunei încât toate păsările amuţiră în crengi şi -cascadele se opriră din curs, peste prăpăstii. .
© BCU
            Administratorul castelului sosi cu o ceată gălăgioasă de copii îmbrăcaţi în „kilt” — acele fustuliţe plasate atât de dragi scoţienilor — întovărăşit de o mulţime de câini, cu zarvă mare, frânturi de cântece, veselie — numai o goană de vânătoare le mai lipsea şi un cerb mort, târât de coarne, pentru a justifica o invaziune atât de triumfătoare. Toţi fremătau de veselie, toţi miroseau a fân, a câmp, a soare, aveau bucheţele de flori şi crengi de ibrad în mâini şi iarbă în păr, erau oamenii zilei, rupţi din lumină, părând că au năvălit aici, în umbra castelului, în peisajul acesta ireal, lunar, dintr’o planetă uitată.
            „Şi aşteptaţi de mult aiei?“ întrebă administratorul, când toate cele de explicat au fost spuse. „Eu am lăsat vorbă păstorului de oi din vale să anunţe pe cei care ar putea sosi în absenţa mea, să se reîntoarcă pe la zece. Nu mai poţi avea nici-o încredere în bătrânul Doug.. Surd ca piatra, cu un picior în groapă şi cu celălalt în pragul cârciumii. Acum vă fac un ceai şi ceva de mâncare, am fructe şi unt dacă vreţi. Tre-bue să fiţi înfometaţi deabinelea la ora asta.“
            Obosiţi, pierduţi, îl urmară în imensa sufragerie boltită, cu colţurile învelite în umbră şi se aşezară în adâncitura unui geam, unde li se servi un ceai. Portretele dormeau în rame de aur vechiu, stinse şi tăcute, printre pavăzele şi armele atârnate în pereţi. Sfeşnice mari de bronz se înşirară dealungul meselor, între cele două căminuri gigantice, clădite în ziduri, căscâmd guri negre de umbră asupra tăcerii.
            Robert îi turnă ceaiul. O, plăcere intimă, delicată, de a primi o ceaşcă de băutură caldă din mâinile lui! I-a fost dat să o cunoască şi pe asta.
            „Te mai văd vreodată?1* o întrebă cu tristeţe şi supunere. Vocea lui o sfâşie. Ce o îndeamnă să fie atât de neumană cu sine însăşi şi cu dânsul? Ce uşor ar fi să se aşeze jos pe pământ, să-şi despletească părul şi să plângă, să-l lase pe el să o ridice şi să o ducă unde vrea. Ce uşor ar fi să-şi întindă mâna după el, acum, până când este atât de aproape. Uşi întoarse privirea în altă parte înainte de a-i răspunde:
            „Nu ne vom mai vedea, Rofoert. Mi-e frică, nu ştiu de ce mi-e frică. Nu vreau să mă pierd încă, nu vreau să mă risipesc. Ar fi prea uşor. Eu trebue să plec undeva, mă înţelegi? Trebue să fiu liberă.**
            „Nu înţeleg — spuse el — dar să fie aşa cum vrei tu.“
            „Eu nu ştiu de ce nu înţelegi când e atât de simplu — răspunse ea. — Eşti atât de aproape de mine, atât de frumos, încât mi-e frică de ceeace poate fi dincolo de tine. N’aş putea să fiu aşa de fericită cum mi-o promiţi tu, pentrucă simt că nu merit încă să fiu fericită. Ar fi prea uşor.**
            „Unde cauţi tu fericirea? Nu aici, acum, lângă tine?“
            „Lasă-mă să cred că am trecut odată pe lângă ea. In viaţă, nu avem nevoe decât de promisiuni.**
            Robert îşi aplecă faţa şi tăcu. Nu o înţelesese. De ce părea atât de tânăr, atât de neajutorat, de ce era atât de sfâşietor de frumos? Ii întinse mâna şi se zmulse de lângă el, în grabă. Fugi, fără să se mai uite înapoi, ca cel care a reuşit să scape cu viaţa dintr’o capcană primejdioasă. Urcă sute de trepte în spirală, până ajunse în dormitorul ei din turn. Adormi cu lampa aprinsă, de teama Katherined Kerr.
                                                          *
            Dimineaţa o trezi ciripitul de păsări pe creanga care bătea în geam. Era o dimineaţă cu soare şi salteaua mirosea a fân proaspăt, ca la ţară. Dincolo de dealuri, cărări neumblate se împleteau cu poteci, în casetele timpului dormeau lacuri profunde
                                                         552
© BCU
  legănând bărci uitate la mal, aşteptând-o pe dânsa. Odată, toate apele vor fi trecute şi toate cărările vor fi bătute şi toate dealurile albastre din fundul zărilor, vor fi învinse de paşii ei. Şi atunci? Atunci se va arunca la pământ şi va plânge şi va striga: „Doamne, acum arată-mi faţa ta adevărată!“
         Şi îngerul, trimisul Domnului, o va lua de mână şi o va duce mai departe.
         Ce contează visul aceluia care respiră aici în apropiere, sub acelaş acoperiş? Ce contează căldura animală şi tovărăşia faţă de drumul care i-a trimis o potecă până aici în prag, sub picioare?
         Se îmbrăcă în grabă, îşi încinse rucksacul şi se strecură jos pe scări, pe nesimţite, ca un fur.
         In vale, fluturii sburdau cu aripile înmuiate în lumină, şi încă odată, toate drumurile păreau dintru început. *
533
                                                                                   *
© BCU
                         POEŢILOR TINERI ARDELENI
                                        DE
                                 LUCIAN VALEA
                     Noi n’am avut răgazul să cântăm                           '
                     Minunile şi chiotul naturii,
                     Ci’n versuri pururea să frământăm Strunit în spume, armăsarul urii.
                     Noi n’am avut sub cerurile sure.
                     O stea să ne legăm de ea aleanul,
                     Ci sângerând pe drumuri de pădure.
                     In stele ne cătam icoană neamul.
                     N’am stat în umbra serilor înalte Să ni s’adape 'din azururi ochii Şi’n gândul nostru n’au lucit invoalte Mătăsuri şi nici foşnete de rochii.
                     Şi de ni s’au aprins ca jarul anii Şi patimi surde de-au vuit în sânge,
                     Simţeam cum se răscoală’n noi ţăranii Şi jalea neamului sortit a plânge.
                     Arar de ne-au zâmbit în vis Domniţe,
                     Ori din apuse veacuri, curtezane.                              |
                     In versul nostru mii de răzmeriţe                              I
                     Se frâng pe grele roate transilvane                            •
                     Noi n’am avut răgaz pentru popasuri Nici vreme să ne adunăm în cântec,
                     La fel ca sfinţii din iconostasuri                             .
                     Ne-am săvârşit într’un măreţ descântec.
                                        554                                         ;
                                                                                                     f,
                                                                                        © BCU Cluj
                  In grai n’sm pus dorinţele deşarte,
                  Ci veaeuiile’n el au cuvântat,
                  Sub cruce de ne-am prăbuşit în carte, In visul Ţării pur ne-am înălţat.
                  N!am rătăcit spre ţărmuri neumblate gorgane zări cu artă pentru artă,
                  Dar am ştiut că-i mai presus de toate Porunca neamului care nu iartă.
                  N’am ascultat la foşnetul de rochii Nici la minunea ta din veci Natură, Căci visul noi ni l-am sorbit cu ochii Şi l-am crescut din scrâşnete şi ură.....
p
I
                                   O E s I
                                                 DE
                                           C. AMĂRĂSCU
                            COLIND NOU
                            Colindăm colindă nouă,
                            Lerui Domnul Ler,
                            Peste şanţuri foc şi fier,
                            Plouă noaptea, ziua plouă. Colindăm colindă nouă.
                            Lerui Domnul Ler.
                            Boii dela carul mare,
                            Lerui Domnul Ler,
                            Prin rogoz de nouri pier.
                            Azi în iesle-au fân şi sare„
                            Boii dela carul mare,
                            Lerui Domnul Ler.
                            Grad din curte ’mpărătească Lerui Domnul Ler,
                            Viaţă nouă, giuvaer,
                            Lângă noi o să se nască • Crai din curte ’mpărătească, Lerui Domnul Ler,
                            A îmbobocit în slavă,
                            Lerui Domnul Ler,
                            Veacul nou, un nou boier, (Veacul vechi oftează lavă)
                            A îmbobocit în slavă,
                            Lerui Domnul Ler.
556
                    Visul, noaptea încondee Lerui Domnul Lear,
                    Crengi de măr şi flori de ger, Ţară ’n copci de curcubee Visul, noaptea încondee,
                    Lerui Domnul Ler,
                    Lângă staul sentinele Lerui Domnul Ler,
                    Intre stepă (şi ’nitre cer,
                    Grajd din foi de cort. Sub stele, Lângă staul sentinele,
                    Lerui Domnul Ler,
                   ACELAŞ CER...
                   Acelaş cer s’apleacă peste vise Când sori, la fel în hăuri ies să pască; Şi dinspre ţărm adie-aceleaşi brize, Care-adiau in ţara românească.
                   A sfinţilor, de foc catapeteasmă,
                   Am zugrăvit-o ’n carne sub pieptare.
                   La liturghia luptelor, drept asmă,
                   Ne dăruim spre jertfă fiecare.
                   Din sfintele cirilice voroave Psalmodiem cu veacul într’o strană Şi seara vin strămoşii, din ceasloave,
                   Să ne citească leacul pentru rană.
                   Loviţi de glonţ de ne-aplecăm spre glie Epitrahil de zări pe cap ne şade (Şi e văzduhul sfântă chinovie Pentru toţi' morţii noştri, camarade.
                   Căci de se naşte vr’unu ’n altă viaţă Ii stă la cap pe cruce — acelaş soare Şi îl tămâie ’n orice dimineaţă       ■
                   Toţi sfnţiii mucenici din sdnaxare.
                    ATÂTEA CRUCI, ATÂTEA CĂŞTI...
                    Prin pustele nogaice, năluci Gonim mereu spre munţii Caucaz, Vânând sălbăticiuni pela răscruci, Vânt ne aruncă muntele ’n obraz.
                            Pe calea sfinţitoârei răstigniri, învăluiţi în giulgiuri mari de fum, Rămân de veghe veacului , martiri înmormântaţi pe-o margine de drum.
                            Atâtea cruci, atâtea căşti adorm Sub straiul lunii', pe pridvor de zări; In peisagiul stepei, uniform,
                            Au însemnat spre Răsărit cărări.
                            Peregrinând pe drumul nimănui.
                            Un alt prieten n’ai dece s’adăşti:
                            Pe margine de albe cărărui,
                            Răsar atâtea crud, atâtea căşti—
MOARTEA SOLDATULUI MOŢ GHEORGHE DIN BUTENI
                            Cerul, spart sub coaste, geme. Nu mai plânge, nu te teme, Trup lovit fără de vreme;
                            Poate ’n sear’o să te cheme Lângă stoguri mari de lână Mână albă, zână bună.
                            Clopotul inimii sună
                            Rar, mai rar, bătut în dungă
                            Pentru drumeţie lungă.
                            Sângele culcat în iarbă        .
                            Nu-i de nouă fraţi, să-l fiarbă Nu ştiu care
                          , Vrăjitoare                     .
                            In descântec bun de leac Pentru orice om sărac.
                            Numai geme, nu mai plânge, Inimă muiată ’n sânge.
                            Vorbele îţi sunt nătânge,
                            Gându ’n patru ţi-se frânge. Ochii ’ncep în cap să joace, Degetele de răgace Caută ’ncolo şi ’ncoace Ce destin şi ce soroace Vrei s’apuci în pumnul strâns?... Pela prânz,
                            Plânsul n’o să fie plâns.
                            Cerul răspândit în trup,
                            Mâini de înger vin şi-l rup. Rana răsucită ’n os,
558
                           A rămas acolo, jos,
                           Şi nu îţi mai baie ’n dungă Inima a oale lungă.
                           Ochii trupului de ceară,
                           Stau deschişi mereu spre Ţară. Şi cum sufletu-şi ridică Aripi mari de curcubee,
                           Jos, mai jos, printre tranşee Stepa rusă-i tot mai mică.
                          CTITORUL...
                          Prins în zid de mănăstire, Lângă Theodor Tiron,
                          Puiul de boier, cocon, Tremură ’n giubea subţire Dup’un fir de isbăvire.
                          Ochi albaştri de vopsea, Nedormiţi dela sfinţire,
                          Stau d’un veac deschişi aşa Pironiţi spre-o giurgiuvea.
                          Din conac de fum, deseară, O să vină .la vecernie.
                          La picioare gând i-aşteme Lăicer de primăvară,
                          Floare de pelin amară, Flori pluşate de gutui,
                          Ca să nu fim de ocară.
                          Suie gând în calea lui Prin livada cerului...
                          O să stea în strana dreaptă Cum a stat acum un veac. (Mai în fund popor sărac Se închină şi aşteaptă...) Mâna lui neîntinată Peste gloat ’ngenunchiată.
                           Plânge ’n zid lângă Tiron Sub vopsele un cocon.....
                               O, FRUMOASE ELEGII!
                                                    DE
                                            SERGIU CRISTIAN
                     O, frumoase şi triste elegii Cu mâinile albe de floare,
                     Cum de nu sunteţi rupte din soare,
                     Voi, cu suflete vii, elegii!?
                     De ce nu purtaţi cerul cu voi Şi stelele toate sub frunte!?...
                     Ne-am face, noi înşine, punte,
                     Să fim lângă 'naltele creste şi nod.
                     O, elegii cofeorîte din munţi
                     Şi, voi, melancolice svonuri de mări,
                     Nu mai cunoaştem albe chemări,
                     Nici gânduri tăcute nu mai ştiu frunţi.
                     Din tulnicul Muntelui-Mare Daţi trâmbiţe zărilor mării,
                     Şi, slavă daţi, astăzi, viorilor zării,
                     Şi noului om, închinare!
560
© BCU Cluj
                                DE
                            EMIL MÂNU
                  CATRENUL MÂNILOR
                  Mânile sunt pentru mângâiat, Pentru scris poveşti şi pentru flori, Mânile sunt pentru rugăciuni Cum arcuşul e pentru viori.
                        PSALM
                        Dă Doamne florilor mai multă vieaţă
                        Şi creşti în fiecare gând.
                        Noi te'inţelegem, Doamne, tot plângând Subt ceruri mari de toamnă şi de ceaţă.
                        Culegem rouă lacrimilor tale,
                        In visul ce’încercăm să-l pătimim.
                        In florile pe care le iubim Iţi cântă Heruvimii osanale.
                        TRISTEŢE BIBLICĂ
                        Trist privea, cu taină la fântână Noaptea lungă-a ochilor femeii.
                        Vorba-i şoptea cu apa lină In amurgul smead al Galileii.
561
                       Lungi tăceri de seară cu măslini Ii urcau femeii pe sandale. Sufletul îi înflorea — lumini, Vorba lui îl desfăcea — petale
                    CĂLĂTORIE                           ’   ^
                    De câteocni plecăm spre Dumnezeu Ne curăţim în ape clare manile,
                    Apoi în trupul, prieten cu toiagul, încep să gângurească rugăciunile.
                    E-aşa de alb şi de adânc spre cer Şi Dumnezeu atâta de curat,
                    Căci ori de câteori ne’ntoarcem spre pământ Chiar sufletul ne pare un păcat.
     EROSUL PLATONIC
   LECŢIE DE ÎNCHIDERE A CURSURILOR LA FACULTATEA DE LITERE DIN
                           BUCUREŞTI, 27 V 1942.
                                    DE
                                IOAN COMAN
     T aibirea este vraja divină din care am ieşit şi în care intrăm după moarte. De mii de ani lumea o trăeşte, o cântă sau o visează după temperatura mai ridicată sau mai scăzută a focului nostru interior. Ea generează sau luminează cele mai multe din evenimentele cruciale ale istoriei, din creaţiile fundamentale ale culturii, din avânturile noastre spre soare, din dorurile noastre spre sublim, din încolonările noastre spre moarte pentru dulcea fericire a altora. Iubirea nu e un sentiment, un gând sau o atitudine, ci o nestăvilită şi infinită inundare a harului luminii supranaturale şi naturale, a oceanului desăvârşirii divine peste toţi şi peste toate din oinivers. Dela forma ei cea mai rudimentară şi instinctivă şi până la cea mai înaltă, iubirea e o flacără care încălzeşte, face să crească şi să se desvolte până la maximum atât universul fizic cât şi acela al sublimelor idei, frumuseţi şi jertfe. Natura e un caliciu al iubirii, iar omenirea un parfum al dragostei. In natura propriu zisă, iubirea îmbracă forme mai mult statice, ieşite din lucrarea uniformă a instinctului sau din aceea a legilor naturale. Iubirea omenească însă e nesfârşit de înflorită şi de dinamică. De la dragostea simplă a păstorului până la irizările metafizice ale iulbirii ideale e o scară lungă şi extrem de variată. Deşi toţi oamenii sunt încălziţi sau aprinşi de iubire, nu sunt măcar doi cari să resimtă la fel, cari să trăiască identic harul iubirii. Religiile divinizează iubirea, poeţii o preamăresc, gânditorii o fac atribut al supranaturalului, magicienii o captează în filtre, copiii o întrupează, efebii o respiră, tinerii o sorb, maturii o mângâie, bătrânii o doresc. Ea e pretutindeni prezentă, la toate vârstele, la toate sexele, în toate anotimpurile, în toate locurile.
      Cântecul iubirii e o melodie universală, dar nu toţi oamenii o întonează la fel Temperamentul rasial, condiţiile geografice şi istorice de desvoltare, legătura cu lumina şi cu marile posibilităţi de creaţie, gradări de cultoiră, somt tot atâtea moduri de trăire şi de poezie a iubirii.
      Revine geniului elen, ca nici unui altuia, gloria de a fi modulat până la cele mai subtile nuanţe imnul iubirii. De la cele mai hotărîtoare fapte istorice până la cele mai neînsemnate lucrări personale şi elemente de psihologie individuală, poporul elen
    clasic trăeşte din iubire şi prin iubire. Evenimentul cardinal prin care Grecii intră In istorie şi prin care ei se prezintă ca pcpor de sine stătător, războiul troian, este ieşit dintr’o poveste de iubire: aceea a frumoasei Elena, fiica liui Zeus, şi a tânărului Pa-ris-Alexandru, fiul lui Priam. Nu e oare semnificativ că cele două poeme naţionale elene, Iliada şi Odysseia, împletesc atâtea întâmplări şi atitudini greceşti şi general umane în jurul iubirii între amanţi, a iubirii de prieteni şi a iubirii de patrie? Şi nu e tot aşa de semnificativ că cele două poeme homerice care proslăvesc iubirea sunt cele mai desăvârşite creaţii ale poeziei elenice şi ale literaturii universale? Nu e, oare, povestea de iubire factorul hotărâtor al superiorităţii geniului poetic grec? Iubirea nu este, în poezia greacă, un simplu subiect accidental, ca în poezia altor popoare, ci este însuşi isvorui creaţiei poetice, substanţa însăşi a inspiraţiei, esenţa pură a Muzelor parnasiene. Poetul grec cântă iubirea aşa cum respiră, ca pe un destin al neamului, aşa cum privighetoarea nu poate să cânte decât sublim. Chiar atunci când poezia elenă tratează alte subiecte, acestea nu sunt decât fragmente mai apropiate sau mai îndepărtate din aceeaşi simfonie a iubirii. Este cazul majorităţii trilogiilor eschileene, a dramelor sofocleene şi euripideice, a poemelor lirice. Mitologia greacă este, în bună parte, o colecţie de istorii de iubire. Nicăiri ca în această mitologie, zeii, oamenii şi stihiile universale nu sunt determinaţi la acţiune, la apropiere sau la atitudini prin-tr’o aşa de frumoasă iubire. Toţi zeii iubesc, toţi oamenii iubesc; ura nu e decât o sincopă în pânza iubirii. Arta elenă, această desăvârşită tehnică a frumosului, este expresia plastică a iubirii nemuritoare. Tinereţea, graţia, energia încordată, optimismul sobru, privirea spre soare şi spre tot ce e frumos care se degajează din. statuarica sau din arhitectonica greacă sunt tot atâtea simboluri viguroase ale iubirii. Gândirea filosofică însăşi, ţâşnită din oceanul iubirii elenice, pune, deseori, iubirea ca principiu fundamental al cosmosului sau ca agent principal al diferitelor lui forme de manifestare. E cunoscut cazul lui Empedocle în această privinţă.
        Divinul Platon este cu adevărat un semizeu al gândirii greceşti şi umane. Nu întâmplarea face că el «este cel mai neîntrecut panegirist al iubirii. Din zenitul gândirii sale neatinse până astăzi, ei a putut contempla, acolo departe, !în împărăţia Ideilor, frumuseţea nemuritoare a iubirii. Binele suprem ca bază şi pisc âl realului platonic implica iubirea, aşa cum substanţa unui fruct implică sămânţa.
        Platon vorbeşte despre iubire în unele «din dialogurile sale; pune problema mai pe larg în Lysis şi în Phaidros; o tratează amplu şi definitiv în Symposion, sau Banchetul. întrucât această din urmă operă nu numai că rezumă, concentrează şi desăvârşeşte ce s’a spus în celelalte, dar aduce puncte noi de vedere, făcând din iubire o problemă de înaltă ţinută filosofică şi o realitate ideală spre care trebue ca necontenit să tindă eforturile noastre omeneşti, ne vom opri asupra ei şi vom încerca să desprindem elementele esenţiale şi caracteristice.
        Banchetul platonic este alcătuit idin şapte idiscursuri de elogiere a iubirii. Aceste discursuri sunt rostite în casa poetului Agathon din Athena, care a oferit prietenilor săi un banchet în urma premierii uneia idin dramele «sale în teatrul lui Ddonysos. Elogiul erosului se face între cupele pline şi într’o atmosferă de înalt «entuziasm erotic; nimeni nu va depăşi măsura şi nimeni nu va fi doborât de licoarea «bacchică. Alci-biade singur face excepţie, dar excesul său nu s’a produs între convivii lui Agathon, ci a venit cu el din altă parte. Invitaţii vorbesc în ordinea următoare: Phaidrois, Pau-sanias, Eryximach, Aristophan, Agathon, Socrat şi Alcibiade. Acesta din urmă face elogiul lui Socrat ca întrupare ideală a practicantului iubirii. Discursul lui Alcibiade nu ne interesează decât secundar. Primele cinci discursuri încearcă să prezinte zeul, no-
564
© BCU Cluj1
   ţiunea şi puterea iubirii sulb o seamă de aspecte parţiale, toate pregătitoare ale singurului şi adevăratului eros, ale eresului despre care va vorbi Socrat. De aceea după ce vom fi înfăţişat notele esenţiale ale iubirii aşa cum le prezintă primele cinci discursuri, ne vom opri mai îndelung asupra celui rostit de Socrat, care desfăşoară în toată amploarea ei gândirea platonică despre iubire.
       Erosul-iubirea e privit de Platon sub trei aspecte: ca divinitate, ca putere cosmică impersonală, ca stil de vie aţă spirituală. Primele cinci discursuri pun in scenă mai mult frumuseţile morale şi poetice ale eresului. Realitatea, sensul şi destinul filosofic al iubirii vor fi examinate de Socrat.
       Erosul este un zeu mare şi puternic, zice Phaidros în primul discurs *). El este nu numai mare, el este şi admirabil în faţa oamenilor şi a zeilor1 2). Este mare şi admirabil atât prin vârsta sa, ca unul care e mai vechiu decât toţi nemuritorii şi nu are părinţi 3), cât şi prin frumuseţea sa incomparabilă. „Erosul” izice Hesiod, „este cel mai frumos dintre toţi zeii nemuritori, el zdrobeşte membrele şi subjugă la toţi zeii şi la toţi oamenii inima şi înţeleaptă voinţă" 4). Pentru a justifica aceste atribute, unii poeţi dau crosului drept părinţi pe zeiţa Iris cea cu frumoase sandale, şi pe Zefirul cel cu bucle de aur 5). Platon însă susţine că adevăratul eros este fiul Afroditei Ourania, ea însăşi născută din tată, fără mamă; .este erosul care creiază dragostea (dintre oamenii maturi şi efebi 6). De origină populară sau pur speculativă 7), erosul phedric rămâne cea mai veche, cea mai cinstită şi cea mai augustă (divinitate 8), cel puţin în prima parte a Banchetului platonic.
       Erosul-iubirea este pricina celor mai mari bunuri ale oamenilor 9). „In momentul când pământul se împodobeşte cu flori de primăvară, Erosul părăseşte frumoasa insulă Cypru şi se duce la oameni pentru a răspândi fecunditatea pe pământ" 10 11).
       Erosul crează frumosul. El este tatăl vieţii frumoase, părintele frumuseţii vieţii. A trăi frumos dealungul întregei vieţi, zice Platon, nu înseamnă nici satisfacţia unei rudenii înalte, nici onorurile, nici bogăţia, nici nimic altceva, ci numai simpla prezenţă a iubirii n).
       Iubirea face din oiameni eroi. O cetate sau o armată alcătuită din oameni cari se iubesc sunt fericite în timp de pace, sunt invincibile în timp de războiu. Aceşti cetăţeni şi soldaţi-amanţi evită urâtul şi imoralul, sunt generoşi şi eleganţi unii faţă de alţii şi luptă până la moarte în şi pentru datoria lor12). Iubirea îi înalţă până la rangul de zei pentru, a-i face să strălucească în virtute. Ei sunt atunci floarea binelui suprem13).
       Erosul dă o putere neînchipuită de sacrificiu celor oe se iubesc. Iată pe Alkestis, fiica lui Belios, mergând cu drag la moarte pentru soţul ei Admet; iată pe Orfeu, fiul
         1)       Platon, Banchetul, 177 a—b. Utilizăm ediţia lui loannes Bumet, în Scriptorum Glasstco-rwm Bibliotheca Oxoniensis, Oxford, Clarendom, 1910. .
         2) Idem, Ibidern, 178 a.
         3) Idem, Ibidern, 178 b—>c.                                       .
         4) Hesiod, Theogonia, vv. 120 sqq., ed. P. Mazion, Paris. Les B-eEfes Lettres, 1928.
         5)      Mario Meimier, Platon, Le Banquet ou de l’Amour, Paris, Payot, 1926, icinquiieme tirage, p. 38, n. 3.
         6) Platon, Banchetul, 181 c.
         7) P. Decharme, Mythologie de la Grece antique, V-e 6ditio,n, Paris, Gamier Freres, 1384, p. 209.
         8) Platon, Banchetul, 180 b.
         9) Idem, Ibidern, 178 c.
         10) Theognis, I, 1275 sqq.
         11) Platon, Banchetul, 178 c—d.
         12) Ideim, Banchetul, 178 e—179 a.
         13) Idem, Ibidern, 179, a—b                                       .             .
565
© BCU
    iui Oiagros, coborând în împărăţia timbrelor pentru a readuce la vieaţă pe soţia-i adorată, Euridice; iată pe Achille dând iureş împotriva morţii pentru iubitul său prieten Patroclu u).
         Erosul singur generează /virtutea în vieaţă şi fericirea în moarte.
         Marele şi minunatul zeu al iubirii pătrunde în toate operile divine şi umane 14 15). Muzica, de exemplu, este ştiinţa iubirii în legătură icu armonia şi cu ritmul 16). Medicina, astronomia, muzica, sunt ştiinţe ale iubirii în domeniile respective.
         Erosul este cel mai filantrop dintre toţi zeii, el este protectorul oamenilor şi doctorul a tot ceeace împiedică umanitatea să aibă fericirea supremă17), El ieste, zice Aristophan în discursul său, dorinţa şi urmărirea vechei unităţi umane, a unităţii an-drogyne18). îndrăgostitul este mai divin decât cel iubit, pentrucă el este inspirat, pentrucă el este sălaşul divinităţii. Zeii cinstesc foarte mult această lucrare a iubirii ,o admiră şi sunt vrăjiţi de ea 19). Zeii fiind esenţa însăşi a frumosului, adevăratul eros e acela care ne îndeamnă a iubi în frumos. A iubi în frumos înseamnă a fi pios faţă de zei şi a ne restabili în vechea noastră natură şi fericire 20).
         Cea mai frumoasă poezie pe care a cântat-o cineva vreodată iubirii este discursul lui Agathon, amfitrionul panegiriştilor erosului.
         După acest personagiu, erosul este cel mai fericit dintre toţi zeii fericiţi, pentrucă el este cel mau frumos şi cel mai bun21). E cel mai frumos, pentrucă este cel mai tânăr dintre zei22). El este veşnic tânăr23). Această veşnicie a tinereţii erosului nu e numai pentru viitor, ci e şi pentru trecut, ea îmbrăţişează totalitatea timpului, pentrucă infinitatea vieţii şi a timpului implică eternitatea tinereţii. Fiecare din noi oamenii suntem tineri numai o clipă din veşnicie, dar succesiunea nesfârşită a generaţiilor menţine tinereţea continuu prezentă, şi nealterată. Eternitatea erosului este eternitatea svâcnirii de vieaţă universală. Relevând caracterul moral al erosului sub raport chro-nologic, Agathon lămureşte că, pe plan mitic, diferitele teomahii, titanomahii şi alte zdruncinări interdivine n’ar fi avut loc dacă Erosul ar fi fost atunci printre nemuritori; pacea şi prietenia singure ar fi domnit printre ei24). Certurile divine nu însemnau absenţa erosului în acea vreme, ci numai incapacitatea zeilor de a iubi în frumos, în acele timpuri depărtate ale protoistoriei panteonului elenic.
         Erosul este un zeu delicat, tandru 2S). El locueşte în inima şi în sufletul zeilor şi al oamenilor; dar nu în orice suflet, ci numai în cele dulci, tandre26). Fiind cel mai tânăr şi cel mai delicat dintre zei, erosul are înfăţişare fluidă. Dacă ar fi de structură solidă, n’ar putea să îmbrăţişeze şi să pătrundă aşa de uşor sufletul şi nici să rămână secret, atât la intrarea cât şi la ieşirea din inima oamenilor şi a zeilor 27).
         Vieaţa erosului se petrece numai printre flori. El nu se aşează niciodată pe ceeace nu-i înflorit, sau pe ceeace şi-a pierdut floarea, fie că e corp, fie că e suflet, fie că e
         14) Platon, Ibidem, 179, b—c—d—e—180 a
          15) Idem, Ibidem, 18G a—b.
          16) Idem, Ibidem, 187 c.
          17) Idem, Ibidem, 189 c—d.
          18) Idem, Ibidem, 192 e. —193 a
          19) Idem, Ibidem, 180 a—b.
          20) Idem, Ibidem, 193 d.
         21) Idem, Ibidem, 195 a.
         22) Idem, Ibidem, 195 a.
         23) Idem, Ibidem, *195 c.
         24) Idem, Ibidem, 195 c.
         25) Idem, Ibidem, 195 c. d.
         26) Idem, Ibidem, 195 ’e.
         27) Idem, Ibidem, 196 a.
566
© BCU Cluj'
  altceva. Eresul se aişează numai pe locuri încărcate de flori şi parfumate28). El nu face rău oamenilor, nici zeilor, dar nici aceştia nu-i pot face lui; el nu se impune prin violenţă, pentrueă nimic nu-i mai străin de natura eresului; cine se supune iubirii, o face de bună voie 29).
      Iubirea e cea mai mare plăcere umană. Depăşind toate plăcerile şi pasiunile omeneşti, ea le stăpâneşte, le temperează30).
      Puterea crasului este considerabilă. El este mai tare ca zeul războiului, pe care l-a subjugat în mrejile Afroditei 31). Ares reprezintă puterea cea mai mare, Eros însă puterea cea mai tare.
      Iubirea este creatoarea culturii. Monumentele nepieritoare de gândire, de artă, de literatură, de jertfă, sau de avânturi neistovite spre marea lumină, sunt opera iubirii. Iubirea este, iîn primul rând, plăsmuitoarea, creatoarea poeţilor. Oricât de străin ar fi cineva de Muze, el devine poet de îndată ce e atins de aripa eresului32). Erosul este descoperitorul artelor; graţie lui, Apollon a inventat tragerea cu arcul, medicina şi divinaţia, Muzele au descoperit muzica, Hephaistos făurăria, Athena ţesutul la războiu, Zeus .arta de a conduce pe oameni şi pe zei. Operele zeilor sunt ieşite din suflul iubirii, adică al frumuseţii. Naşterea eresului a urzit, prin iubirea de frumos, toate lucrurile bune la oameni şi la zei33 34).
      Cel mai mare titlu de glorie al Eresului este că prin înţelepciunea lui se nasc şi apar la lumină toate fiinţele vii şi elementele viabile din universPji). Toată splendoarea şi nemurirea gândirii platonice stau în acest principiu. Iubirea ca isvor metafizic al creaţiunii şi al desvoltării universale este cea mai înaltă culme a spiritualităţii antice precreştine. Iubirea ea autor al creaţiunii presupune nu numai o forţă divină infinită, o bunătate fără sfârşit şi dorinţa de a se perpetua prin multiplicarea fericirii, ci şi prezenţa constantă a fluidului erotic prin toate elementele creaţiunii. Ca operă a iubirii, lumea se cuvine să trăiască prin iubire şi pentru iubire. Sublime perspective puse umanităţii! Dar ce înseamnă a trăi în iubire şi pentru iubire? Acesta este modul divin al existenţii. Iubirea ca flacără a vieţii şi ţel al fiinţii înseamnă suişul firesc spre divinitate şi divinizare. Nicio filosofic şi nicio religie omenească n’âu găsit un principiu mai înalt şi mai definitiv al creaţiunii. Singur creştinismul s’a întâlnit în acest punct cu platonismul. S’au întâlnit, dar Hristos a depăşit pe Platan, aşa cum scarele depăşeşte luna; pe când Platan a avut numai intuiţia şi viziunea teoretică a iubirii, Hristos s’a întrupat realmente ca iubire a lui Dumnezeu însuşi şi a mers cu căldura dragostei sale pentru noi până la moartea pe cruce. Pentru aceasta însă, iu-birea-demiurg a lui Platon nu rămâne mai puţin o revelaţie genială peste milenii şi o profeţie luminoasă pentru iubirea creştină. Erosul demiurg nu este o idealizare şi o divinizare a puterii instinctului sexual. Acesta din urmă e o formă inferioară a iubirii creatoare din nimic. Lucrând în trup, adică în materie, e fatal ea el să se altereze şi adeseori să devieze dela scopul său firesc. Erosul-creator este însă un zeu nu numai pentrueă e capabil de creaţiune, ci şi pentrueă e înţelept35).
      Agathon împodobeşte iubirea cu un nesfârşit buchet de virtuţi. Ea este bogată în
       28) Platon, Ibidem, 196 a—b.
       29) Idem, Ibidem, 196 b—c.
       30) Idem, Ibidem, 196 c.
       31) Idem, Ibidem, 196 d.
       32) Idem, Ibidem, 196 e.
       33) Idem, Ibidem, 197 a—b.
       34) Idem, Ibidem, 197 a.
       35) Idem, Ibidem, 197 a.
                                                                                                                             567
© BCU
    blândeţe, dar sgârcită în cruzime, darnică în bimătate, dar avară în ură, miloasă, contemplată de înţelepţi, admirată de zei, dorită de cei cari nu o au, comoară pentru cei care o au, născătoare a rafinamentului, a prosperităţii, a delicateţii, a graţiilor, a doriţii. a plăcerii; ea se îngrijeşte de cei buni, nu ia în seamă pe cei răi36 37 38). Ce asemănătoare sunt unele din aceste virtuţi ale iubirii platonice cu acelea cu care Sf. Apostol Pavel defineşte divina iubire creştină! „Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate; dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă; nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le sufere, toate le crede, toate le nădăjdueşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată'1 37).
        Iubirea, încheie Agathon, e în munca noastră cârmaciu, în teama noastră luptător, în dorinţa noastră susţinător, în suferinţa noastră mântuitor desăvârşit, podoabă a zeilor şi a oamenilor 3S).
        După un asemenea imn înălţat iubirii, era de aşteptat ca invitaţii lui Agathon să se declare mulţumiţi şi să curme aci ditirambul panegiricului. Dar Platon nu revărsase încă frumuseţea adevărată a gândirii sale asupra acestui subiect divin. Până aci el a relevat mai mult trăsăturile populare şi poetice ale ©rosului, s’a întemeiat pe mituri cunoscute sau exotice, interpretându-le alegoric sau pozitiv, după cum cerea teza respectivă, a demonstrat mai mult sensul moral al iubirii şi a făcut uz în cea mai mare parte de metoda discursivă a oratorilor. Se cădea însă ca problema să fie desbătută şi filosofic, adâncită sub raportul ontologic şi epistemologic. Metoda dialectică trebuia să smulgă ultimele secrete ale subiectului. Concluziile lui Socrat nu sunt decât în aparenţă deosebite de acelea ale antevorbitorilor săi. Mai degrabă ele sunt o punere la punct sistematică a celor spuse înainte.
        Socrat afirmă dela început că ideile sale despre iubire nu-i sunt proprii, că el le deţine dela preoteasa Diotima din Mantăneea; cu alte cuvinte că întregul secret filosofic al eresului este în păstrarea şi în grija aceleea căreia natura şi Dumnezeu i-au rezervat misiunea divină a generării vieţii39). Dar această mărturisire iniţială a filo-sofolui trebue luată şi în sensul celebrei ignoranţe socratice. După metoda sa, Socrat trebuia să declare la început că el nu ştie nimic despre nimic, şl că numai prin meşteşugul moşitului dialectic putea să ajungă la un număr de date sigure.
        Erosul este, după Socrat, nu un zeu, ci un mare demon, un geniu, cu rangul între nemuritori şi muritori40). Umplând spaţiul dintre aceştia, demonii leagă întreg universul în părţile şi elementele lui -componente 41).
        Erosul s’a născut aşa: cu ocazia naşterii Afroditei, zeii au dat un -banchet la care a participat şi Poros-Belşugul, copilul zeiţei Metis, isvorul nesfârşitei înţelepciuni divine42). Era firesc ca la un banchet divin, şi încă la un banchet dat în onoarea Afroditei, să fie prezent Belşugul. In timpul banchetului veni şi Penia-Sărăcia, cerând să fie şi ea admisă la masă. Cum era de aşteptat, rugămintea ei nu fu luată în seamă. Se putea imagina Sărăcia la un banchet ceresc? Intre timp, Belşugul ameţindu-se de nectar — nu era vin pe atunci — se duse în grădinile lui Zeus şi adormi. Sărăcia dorind să aibă un copil dela Belşug — era doar aşa de săracă — se culcă lângă el şi zămisli
          36) Pla-ton, Ibidem, 197 d.
          37) Sf. Ap. Pavel, Scrisoarea I c. Corinteni, XIII, 4—S.
          38) Pla-ton, Banchetul, 197 d—e.
          39) Mario Meunier, op. cit. p. 123, n. 1.
          40) Platon, Banchetul, 202 d—e.
          41) Platon, Banchetul, 202 e.
          42) Idem, Ibidem, 203 b.
                                          568
© BCU Cluj1
  pe Eros 48). Erosul este, aşa dar, fiul Belşugului şi al Sărăciei. Zămislirea lui în ziua naşterii Afroditei şi naşterea lui din părinţi aşa de curioşi vor avea urmări considerabile pentru natura şi rolul lui în lumea sensibilă şi în cea suprasensibilă.
       Pentrucă Eros a fost zămislit în ziua naşterii Afroditei, pentrucă prin natura lui iubeşte frumosul şi pentrucă Afrodita însăşi este frumoasă, Eros a ajuns tovarăşul şi slujitorul acestei zeiţe44). Ca fiu al Sărăciei, Eros este mereu sărac şi cu totul departe de a fi delicat şi frumos, aşa cum cred cei mai mulţi; el este aspru şi murdar, desculţ şi fără sălaş, culcându-se fără aşternut pe pământul gol, dormind sub cerul liber pe la porţi şi pe drumuri. Cu un cuvânt, el este în continuă lipsă. Ca fiu .al Belşugului, mai exact ca fiu al spiritului de câştig aducător de belşug 45) — al lui Poros, — Eros e continuu în căutarea frumosului şi a binelui, e brav, e curajos, e perseverent, e vânător excepţional, totdeauna punând la cale anumite combinaţii abile, doritor de ştiinţă şi în stare să se descurce uşor, filosofând toată vieaţa, vrăjitor fără pereche, mag şi sofist40). Erosul ne e prezentat aci ca o sinteză de însuşiri contrarii. Cum poate o divinitate să unească în substanţa ei elemente aşa de deosebite? Mitologic lucrul e explicabil prin descendenţa Eresului din părinţi aşa de opuşi ea Belşugul şi Sărăcia. Esenţa Erosului alcătuită din elemente aşa de contradictorii în aparenţă — căci nu sunt contradictorii decât în aparenţă — se explică prin rolul şi funcţiunea lui de moderator şi conducător al stihiilor universale. Aceste stihii sunt în continuă mişcare şi luptă, ele trec alternativ prin stări foarte deosebite, de multetori total opuse. Asemeni stihiilor, se învolbură în flux şi reflux vieaţa însăşi a universului şi în deosebi vieaţa noastră omenească. Erosul circulă neobosit în această furtună a existenţii cu misiunea de a apropia şi a armoniza substanţele şi proprietăţile cele mai contrarii.
       Deaceea el nu e nici nemuritor, nici muritor, ci în aceeaşi zi el înfloreşte şi tră-eşte, dacă-i merge bine, dar şi poate muri. Moartea sa însă e de scurtă durată, căci el reînviază prin natura tatălui său. Erosul trăeşte, deci, într’o continuă alternanţă de sărăcie şi bogăţie 47).
       Dacă acum dela vieaţa, să-i zăcem materială a erosului, trecem la cea spirituală, constatăm că el deţine şi cultivă aceeaş stare de mijloc. In adevăr, el e situat între înţelepciune şi ignoranţă. Lucrul se explică astfel: erosul nu e un zeu, ci un demon. Nici-un zeu însă nu filosofează şi nu doreşte să fie înţelept, pentrucă zeii sunt filosofi şi înţelepţi prin natura lor. Cel care e înţelept n’are nevoie de înţelepciune sau de filo-sofie 48). La fel ignoranţii: aceştia nu filosofează şi nici nu doresc să fie înţelepţi, pentrucă ignoranţa este această pacoste care face pe ce urâţi, pe cei răi şi pe cei nătărăi să creadă şi să pretindă că ei sunt cei mai frumoşi, cei mai buni şi cei mai inteligenţi, cu un cuvânt că ei sunt suficienţi49). Filosofia este, aşa dar, apanajul celor ce se află la mijloc, între înţelepciune şi ignoranţă. Erosul fiind iubirea de frumos, e necesar ca el să fie iubitor de înţelepciune, adică să se ţină pe porţiunea dintre înţelepciune şi ignoranţă. Acest rang îi vine din naştere, ca unul care se trage dintr’un tată înţelept şi bogat, şi dintr’o mamă ignorantă şi săracă r‘°).
       43) Platon, Ibidem, 203 b.
       44) Idem, Ibidem, 203 c.
       45) Leon Robin, Theorie platonldmne de l'amowr, Nouveliîe âditaon, Paria, Librairle F&ix
  Alean, 1933, p. 13.                                                            '
       46) Platon, Banchetul, 203 d.
       47) Idem, Ibidem, 203 d—e.
       48) Idem, Ibidem, 203 e. —204 &.
       49) Idem, Ibidem, 204 a.                                                       .
       50) Idem, Ibidem, 204 b.
                                               5«9                                           *

                                                                                            © BCU
                                                                                            .L-i liX. J» li LI li,. .....
        Etimologic vorbind, zice Platan, eras înseamnă dorinţa universală de lucrurile bune şi ide fericire 51).                  -
        După aceste preliminarii parafilosofice, Sbcrat examinează principiile fundamentale ale filosofiei iubirii. Care sunt aceste principii? Am văzut mai înainte că erosul era iubirea de frumos. Acum Socrat precizează dând două definiţii: una pentru iubirea în genere, şi alta pentru iubirea propriu zisă. Iubirea în genere este dorinţa posesiunii binelui pentru eternitate52). Iubirea propriu zisă este creaţia în frumos trupească şi sufletească 53). Iubriea-creator este o idee pe care am găsit-a la Agathon deja. Dar pe când acesta din i mă s’a mulţumit numai s’o enunţe, Socrat o analizează până în ultimele ei elemente şi consecinţe.
        Toţi oamenii, zice filosoful, au în ei puterea de a naşte şi în trup şi în spirit. Această naştere nu poate însă avea loc în urât, ci numai în frumos54). Zămislirea şi naşterea simt lucruri divine, pentrucă ele transmit nemurirea unei fiinţe muritoare, prin perpetuitatea vieţii55). Dar lucrul acesta nu se poate petrece într’un element de-zarmonizat. Urâtul nu se acordă cu ce e divin, ci numai frumosul. Frumuseţea este zeiţa deslegătoare a naşterii56). O fiinţă pe punctul de a naşte o face cu plăcere şi bucurie, dacă se află în apropierea frumosului; dimpotrivă, se contractă, se întristează şi nu naşte, dacă se află în apropierea urâtului57). Erosul este, deci, iubirea nu de frumos, ci de naştere şi de creaţie în frumos58).
        Prin agitaţia şi frământarea tuturor fiinţelor — inclusiv a omului — pentru unire şi apoi pentru creşterea şi îngrijirea puilor, avem semnul că natura muritoare caută a se eterniza şi a deveni nemuritoare59). Naşterea dă eternitate şi nemurire muritorului. E necesar ca odată cu binele noi să dorim şi nemurirea, dacă e adevărat că iubirea este posesiunea eternă a binelui60 61 62).
        Nemurirea se obţine nu numai prin naşterea după trup, ci şi prin creaţia spirituală. Mai ales prin creaţia spirituală. Creaţia după spirit e mai mare şi mai durabilă decât creaţia corporală01). Două simt scuzele principale ale nemuririi creaţiilor spirituale, întâi, iubirea fierbinte pe care toţi oamenii o poartă nemuririi. Dorinţa de glorie care istoveşte pe cei mai mulţi muritori este expresia acestui elan, de multe ori inconştient, spre nemurire. Dacă Alkestis moare pentru Adrnet, Achille pentru Patroclu şi regele Codrus pentru fiii săi, este pentrucă ei doresc ca fapta strălucită a jertfelor lor să le perpetueze numele în veac °2). Această concepţie curioasă pune pe seama eroilor dorinţi ale urmaşilor şi apoteoze pe care le-a impus timpul, fiindcă, în definitiv, Alkestis, Achille şi Codrus s’aiu jertfit nu pentru glorie, ci din nesfârşita lor iubire pentru cei ce le erau scumpi. Nu dorinţa de glorie, ci bucuria, fericirea aceasta nespusă de a iubi este semnul şi realitatea nemuririi noastre. A doua cauză sau mai exact al doilea element care ne aduce nemurirea în creaţia spirituală este dorinţa noastră înnăscută de a descoperi frumosul şi de a ne. topi în el. Marii poeţi, artişti şi gânditori ai lumii din
        51) Platon, Ibiăem, 205 d.
         52) Idem, Ibiăem, 206 a.
        53) Idem, Ibiăem, 206 b.
        54) Idem, Ibiăem, 206 c.
        55) Idem, Ibiăem, 206 c.
         56) Idem, IMdem;r206 d. ’      •
        57) Idem, Ibiăem, 206 d.
        58) Idem, Ibiăem, 206 e.
        59) Idem, Ibiăem, 207 c—d.
        60) Idem, Ibiăem, 206 e.—207 a.
        61) Idem, Ibiăem, 209 a.
        62) Idem, Ibiăem, 208 c.—d.
© BCU Cluj1
  toate timpurile sunt profeţii frumuseţii eterne, întâi, desigur, pentrueă însuşi Dumnezeul frumosului vorbeşte prin ei, dar şi pentrueă e sădită în ei încă dela naştere dorinţa acestei frumuseţi. Operele lui Homer, Hesiod şi ale celorlalţi mari poeţi au imortalizat pe autorii lor, gustând ele înşile nemurirea, pentrueă au reuşit să vadă sau să întrupeze fragmente din frumuseţea eternă.                                     '
       Scopul final al iubirii este contemplarea frumuseţii absolute. Dar la această epop-tie fericită se ajunge pe etape. Trebue întâi a iubi corpurile frumoase tinereşti şi a vedea aceeaşi frumuseţe în toate aceste corpuri. Svelteţea, vioiciunea, eleganţa şi armonia corpurilor de fete sau efebi sunt doar reflexe vagi, alterate de materie, a acelei frumuseţi în sine, a frumuseţii absolute care rezidă în imperiul nematerial al ideilor. După iubirea corpurilor urmează aceea a sufletelor frumoase, pe urmă a acţiunilor frumoase, apoi a ştiinţelor, în fine a frumuseţii una şi singură 63). Dela frumuseţile sensibile şi particulare ajungem să contemplăm oceanul frumosului. Acest ocean produce abundente idei filosofice, până ce spiritul, întărit şi crescut, va contempla unica ştiinţă, aceea a frumosului64).
       Ce este acest frumos absolut spre care ne duce iubirea? Este acel frumos de o natură admirabilă, etern, necreat, nepieritor, care nici nu creşte nici nu descreşte, care nu e frumos într’o parte şi urât în altă parte, când frumos când urât, frumos sub un aspect şi urât sub altul, frumos într’un loc şi urât în alt loc, frumos pentru unii, urât pentru alţii. Acest frumos nu are chip, mâini sau altceva corporal. El nu e un cuvânt sau o ştiinţă, şi nu stă în ceva, ca de exemplu, într’o fiinţă, pe pământ, în cer sau în altceva, ci el subzistă prin el însuşi, cu el însuşi, totdeauna simplu. Toate celelalte frumuseţi participă la acest frumos, fără ca apariţia sau ofilirea altor frumuseţi să provoace o creştere sau o micşorare a frumosului în sine °5).
       Iată, în câteva trăsături simple şi imperfecte, natura şi funcţiunea iubirii platonice, aşa cum se desprind ele din Banchetul.
       Erosul e un zeu, o putere impersonală, o funcţiune, o metodă, un stil. El nu e, în gândirea platonică, o noţiune banală, o figură literară sau un mit simplist. Erosul este, de fapt, unul din piloanele centrale ale filosofiei lui Platon. Creator al universului, el este, pentru noi oamenii, nu numai iubirea de frumos, ci mai ales creaţia în frumos. Prin aceasta, erosul este autorul sau iniţiatorul celor mai nepieritoare monumente ale culturii şi spiritului omenesc.
       Erosul, apoi, ca dorinţă a posesiunii eterne a binelui, este conducătorul nostru spre nemurire. Iubirea, iubirea adevărată şi înaltă, iubirea creatoare ne aduce nemurirea! Minunată dogmă filosofică şi teologică pe care nici un gânditor şi nici un inspirat n’au depăşit-o de la Platon încoace, şi pe care creştinismul o confirmă şi o propagă. Nemurirea prin iubirea platonică este contemplarea frumuseţii absolute şi a trăirii în ea. Vieaţa, zice Platon, nu merită a fi trăită decât în vederea contemplării frumosului absolut 66 67); iar cea mai mare fericire este să contempli şi să te uneşti cu acest frumos suprem eT).              ....... _    ,    :      .
        63) Platon, Ibidem, 210 a. b. c. d.
         64) Idem, Ibidem, 210 d.
        65) Idem, Ibidem, 211 a—b.
        66) Idem, Ibidem, 211 d.
        67) Idem, Ibidem, 211 e.—212 a.
CRONICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
                   TRADIŢIA CA ELEMENT DE CULTURĂ IN ITALIA CONTEMPORANĂ
   Astăzi Italia îşi cinsteşte din nou trecutul său culturali. Accentuăm: „astăzi”, fiindcă „ieri” a fost altfel. Identificăm acest „ieri” cu perioada de frământare spirituală, ou acea netăgăduită forţă brutală care irupea doborând idolii^ ou acel nou-romantism de scurtă durată, oare q adus în suflete un spor de vitalitate, perioadă concre-tisată prin succedarea revistelor cu freamăt de flamuri, II Lionardo, La Voce, Lacerba, reprezentată mai desăvârşit printr’„un om: „Un uoino finito”, ce-şi striga biruinţa durerii: Giovanni Papini.
   Şi avântata mişcare striga prin glasul exponenţilor săi: eliberarea din temniţa academică, contactul gândului cu viaţa; îndreptarea numai spre viitor, trecutul fiind judecat sărac, nefolositor. Biografia clipei se află întipărită în car-tea-doeiument psihologic şi social: Un uomo finito.
   Acelaşi G'Ovanni papini, care se scutura de îngrădirile academice, azi el însuşi academician de frunte, rosteşte împăcat noul crez al Italiei: ea trebue să creadă în trecut. Prin trecut, ea îşi înţelege rostui şi îşi defineşte sensul cultural. Papini a intuit esenţa culturii italiene, lămurind-o sub formă de mesagiu la congresul dela 26 Martie a. e., ce s’a ţinut la Weirnar, ou ocazia în-temeerii Uniunii europene a scriitorilor. Alcătuirea lăuntrică a literaturii italiene se rezumă— după Giovanni Papini — în trei cuvinte: Realitate, Clasicitate, Universalitate
   Ceea ce înainte căuta în faptele prezente, scu-tulrându-se de fantomele trecutului, Fapilni află statornicit tocmai în acest trecut: puterea realităţii; o realitate, ce nu se confundă cu verismul crud, căi, încheie Papini cu un accent pirandei-iian: „un real mai real decât însăşi realitatea”. Clasicitatea — tot după academicianul italian— este adeseori în opoziţie cu clasicismul sau neo-
clasicismul. dar este echivalentă eu „armonia şi sinteza între furtuna romantică a patimilor şi disciplina formei şi legii”. Deasemeni. ca să întărească mai bine acest concept al echilibrului, care e clasicitatea, Papini a strecurat o comparaţie poetică, diferită cu totul de modul său anterior de exprimare : „Cel mai aromat şi înviorător vin provine din ţinuturi vulcanice, dar strugurii trebue să crească în calda linişte a unui cer limpede”.
   Ultimul caracter, mai puţin interesant pentru nod, observatorii obiectivi, universalitatea, sau „catolicitatea”, răsfrânge pe deoparte orgoliul patriotic, pe dealtă parte mândria scriitorului italian, câştigat la creştinism, de a fi un membru al bisericii catolice,
" Prin urmare, tradiţia şi-a recăpătat uin loc de onoare în cultura Italiei, dacă cel mai vehement denigrator al ei a devenit un apărător.
' •
   Tocmai de interesanta dualitate a scriitorului de ieri şi de azi, pe care o reprezintă Giovanni Papini, s’a ocupat de curând în Nuova Antologia, Luigi Persone. Preţuind judecata estetică a criticului florentin, care ne-a dat anul acesta un studiu evolutiv despre scriitorii italieni văzuţi prin prisma interesului lor aotual, expunem modul cum interpretează pe paradoxalul Papini.
   Onticul persone scoate în relief esenţa dramatică a spiritului lui Papini. Acea dramă, neînţeleasă de contemporani, reese astăzi mai puternic dan contrastul pecare-1 impune academicianul italian cu ultimele sale patru cărţi (Italia mia; Figure umane; La corona ă’argento; Mostra personale) faţă de scrierile sale anterioare. Admiratorii lut Papini preţuiau pe luptătorul eare gândea şi se exprima altfel decât ceilalţi : „il creatore della stronoatura”. Dar, în Papini
572
—explică Pereonâ — „era adunată îmtr’o puternică sinteză, drama : drama unei epoci, & urnei generaţii, a unei orânduiri sociale, a unei definiţii filosofice şi culturale: dramă politică, religioasă, economică, pedagogică, de morală curentă, literară: dramă a oamenilor, a mişcărilor psihologice, a tendinţelor ideologice înlăuntnul cărora erau Patria, Dumnezeu, Poezia, Arta”.
   La începutul secolului, era în Italia o confuziui-ne între valori, şi cine se ridica împotri-va acelei stări critice era socotit drept un om cu mintea sdruncinată. Personâ citează pe Oriiani, astăzi considerat ca unul dintre premergătorii! Italiei reînnoite. Şi Papini se alăturea lui Oriani, cu o deosebire, totuşi, care-1 făcea să aibă precădere în atenţia publicului, întreaga dramă socială şi spirituală a timpului, său el o răsfrângea înlăun-fcrufl său, o prefăcea în psihologia eului său. Şi adaugă Luigi. Persană: „Dar pentru cel ce ştie săil citească, în Un uomo finito, reuşeşte să găsească omul şi oglinda, victima şi răzbunătorul, umilinţa şi răscumpărarea: recunoaşte bestia care se frământă şi o privire ce caută cu îngrijorare lumina şi intueşte o nouă ordine a vieţii şi a lumii”. Acum Giovamni Papini a ajuns piscul apr® oare a năzuit cu atâta sbucium şi poate contempla, aurori şi amurguri cu seninătate. Ar trebui să fie împăcat cu sine şi totuşi... e mai trist. Deoarece^ drama şi-a schimbat aspectul, dar continuă să existe în fiinţa sa. Criticul Personă îşi ia deodată rolul de apărător al acestui nou Papini oare .nu1 mai poate fi înţeles de tineri. E firesc să-l privească aceştia, acum drept „un uomo finito”, pentrucă nu mai luptă. Personă desvălue .o interesantă lege în psihologia creaţiei: „...când vor fi mai puţin tineri, vor învăţa că drama cea mai profundă a omului şi mai ales a poetului începe chiar .atunci când privirea sa e liniştită, cuvântul potolit, gestul măsurat: drama, care se va încheia în moarte şi dincolo de moarte”. Criticul scoate în relief contribuţia acestui nou Papini pentru oare tristeţea — devenită răsfrângere a unei drame unice, care nu mai e a Italiei întregi, ci a unui singur om — a adus, în ultimele sale scrieri, o notă de pătrunzător omenesc şi un spor de poezie. Insă cere ultimului Papini ceva: să se desintereseze de acum de polemice de care drama sa nu mai e legată. Şi noi ne unim acestui deziderat.
                                                                 *
   In legătură cu importanţa tradiţiei în .cultura Italiei de astăzi, semnalăm două comemorări artistice.
   Sărbătorindu-se anul acesta centenarul corne-diografului padovan din Renaştere, Angelo Beolco, cunoscut sub numele de II Ruzzante, Academia regală & Italiei a luat iniţiativa de
a transpune în italiana curentă întreaga operă dramatică scrisă în dialect venet şi, deaceea, aproape necunoscută până în zilele noastre. Ruzzante trebue considerat ca deschizătorul acelui vestit gen dramatic, La commedia ăel-VArte şi, deci ca tui demn precursor al lui Goldani .prin acel rustic naturalism din care reese efectul comic şi care era atât de opus literaturii clasicizante imitative a Renaşterii. Silvio d’A-mico, .unul dintre cei mai autorizaţi critici de artă dramatică, recenzează o reprezentaţie teatrală cu totul deosebită. E vorba de .Comedia La Moschetta lui Ruzzante, jucată de actori talentaţi pe o scenă sub .cerul liber în grădina vilei Corsini din Roma, spre a da plăcuta iluzie a epocii Umanismului.
                                                              *
   Celălalt eveniment cultural, legat de cultul tradiţiei, este muzical. Antonio Bruers — uin studios al variatelor aspecte de cultură ; faptul că a. fost orânduitorul bibliotecii enciclopedice a lui Gabriele d’Annunzio şi faptul că e un adânc cercetător al marelui poet, sunt garanţii serioase— scrie în Nuova Antologia despre a patra săptămână sienesă muzicală. Aminteşte cum în 1938, contele Guido Chigi Saracini, întemeetorul şi .preşedintele Academiei muzicale chigiane din Viena — instituţie cu un rol de frunte în viaţa muzicală a Italiei — a organizat această săptămână festivă care trebue, în fiecare an, să încheie anul academic. In 1939 prima comemorare fu aceea a lui Vivaldi, adevăratul revelator al muzicii moderne.
   Anul acesta, alegerea s’a făcut asupra lui Pergolesi, nefericitul artist pe care o piatră mortuară l-a definit — Giovane e moribondo — şi căruia un maestru al dialecticei subtile, Massimo Bontempelli, îi desvălue zarea lui de creaţie: „o zonă de odihnă”. Iată sensul „odihnei”, lămurit de Bontempelli: „...înseamnă izolare, dar nu îndepărtare de oameni şi de lucruri ; reculegere în sine, dar nu o privire până în străfund; în acest mod, muzica Iul Pergolesi lîşi .caută propriile sale moduri, mişcarea, voluta melodică, în suflul copacilor dimineaţa, în mersul copilăros al izvoarelor. Făpturile acelei lumi nu se privesc în oglinzi prea lucii, preferă să se plece spre netezmea unei ape liniştite unde asemănările îndepărtează orice urmă de trupesc.
   „In acest punct naşte din odihnă melancolia”.
   iGu această pătrunzătoare analiză estetică, încheiem cronica închinată rolului răscolitor de forţe noi a tradiţiei în cultura actuală a Italiei-
                                                                                                       MARIELLA COANDĂ
573
© BCU
                       ETICA FILOSOFICĂ ŞI MORALA CREŞTINĂ
   Acum câţiva ani, a fost introdusă în programa liceelor teoretice Etica Filosofică, ca obiect de studiu în clasa 8-a, alături de Morala Creştină, care se preda în clasa 6-a.
   Scopul urmărit era da a familiariza pe elevi cu problemele de Etică, de a le întregi cunoştinţele cu ceea ce lipsea din predarea Moralei Creştine, fie din pricina cadrului restrâns al unei singure ore pe săptămână, care nu îngăduia profesorului de Religie să trateze nici materia sa măcar în elementele esenţiale, fie pentrucă puterea de înţelegere .şi nivelul de pregătire al elevilor de clasa 6-a nu permiteau încă abordarea problemelor de Etică Filosofică.
   Etica aceasta trebuia deci să fie complimentară şi întregitoare. Misiunea ei era de a consolida poziţiile Moralei Creştine, de a-i valorifica meritele, de a aduce un spor de argumente în stare de a întări convingerile în superioritatea Moralei Creştine.
   De altfel, lucrul acesta nu cerea nici eforturi prea mari. nici concesiuni din partea filosofului, cu atât mai puţin vreo abdicare dela drepturile suverane ale raţiunii. Ci, pentru un filosof adevărat şi onest, superioritatea Moralei Creştine se impune dela sine, atât prin înălţimea inegalabilă a principiilor, cât şi prin incomparabila ei forţă educativă.
   Serviciul pe care acest obiect de studiu l-ar fi putut aduce Moralei Creştine ar fi fost binevenit şi deosebit de preţios, tocmai într’o fază de criză intelectuală ca aceea pe care o străbate evoluţia sufletească a elevilor, când aceştia, fie prin lecturi particulare, fie chiar din predarea obiectelor filosofice, iau contact cu diferite sisteme ds morală, unele impunătoare, altele ademenitoare, fără a poseda încă un suficient spirit critic şi nicio îndrumare competentă.
   Confuzia şi îndoiala, pe care varietatea acestor sisteme le-o produce în suflete şi care con-tribue la zdruncinarea convingerilor căpătate din studiul Moralei Creştine, trebuiesc neapărat preîntâmpinate şi combătute la vreme. Nimeni nu pare mai autorizat să facă aceasta ca profesorul de Filosofie, care poate folosi atât pregătirea sa de specialitate, cât şi deosebitul prestigiu, de care se bucură în ochii elevilor.
   Contribuţia acestuia la cimentarea convingerilor creştine ar fi deosebit de eficace şi pentru cuvântul că vine ca o confirmare din afară şi încă dela o persoană socotită ,ca cea mai autorizată.
   Trebue să recunoaştem că mulţi profesori de Filosofie au corespuns în bună parte aşteptărilor noastre. De asemeni, unii autori de Elemente
de Etică au înţeles deplin rostui acestui studiu în liceu.
   Din nefericire, însă. nu toţi au convenit să facă la fel. Mai întâi, programa analitică nu impunea, în formularea ei generală, o concepţie morală oficial admisă pentru întreaga ţară, ci lăsa deplină libertate profesorilor. Şi astfel, fiecare autor şi fiecare profesor îşi putea îngădui să-şi manifeste aderenţa după preferinţe mai mult sau mai ipuţin întemeiate, chiar şi atunci nu fără anumite rezerve, la unul sau altul din sistemele de morală. Lacuna aceasta putea prilejui chiar cazuri, când profesorul să ambiţioneze a-şi impune un sistem propriu, care, ca să pară interesant, trebuia să poarte neapărat pecetea originalităţii, cu riscul de a ieşi din făgaşul logicei şi al bunului simţ şi de a nesocoti patrimoniul valorilor definitiv câştigate. Lucrurile ar fi putut merge până acolo, încât unii dintre profesori să-şi trădeze simpatia chiar pentru concepţii materialiste sau anticreştine, ceea ce constitue un atentat criminal, îndreptat spre inima oricărui fel de viaţă morală.
   Puşi în faţa atâtor sisteme, variate şi câteodată contradictorii şi în faţa unei atitudini diferite dela profesor la (profesor, elevii şi-ar pierde încrederea, pe deoparte. în posibilitatea unui citeriu filosofic obiectiv, iar pe de altă parte, — ceea ce este şi mai grav, — în existenţa şi îndreptăţirea unor idealuri, norme şi valori sigure pentru viaţă,
   In chipul acesta, toate convingerile, pe care profesorul de Religie ar izbuti să le zidească în sufletele elevilor în clasa 6-a, fiind în clasa 8-a supuse criticii, care poate fi tendenţioasă şi răuvoitoare, se clatină şi se prăbuşesc, adesea fără ca în locul lor să se ridice alte convingeri, care să susţină măcar bruma de moralitate rudimentară, pe care elevii o mai păstrează din altă parte. Şi astfel, elevul părăseşte liceul, poate cu un spirit critic mai ascuţit şi mai desvoltat, dar cu toate convingerile zdruncinate şi cu sentimentul moral mai slăbit decât atunci când a intrat.
   Dar o viaţă morală sănătoasă nu se poate ridica pe nisipul părerilor variate şi îndoelnice, ci pe temeliile de granit ale unei convingeri nestrămutate în superioritatea incontestabilă a unei singure concepţii morale. Iar scopul esenţial al predării Moralei în liceu este tocmai de a întări această convingere şi de a determina ridicarea nivelului de viaţă morală a păturii noastre intelectuale.
   Probabil că tocmai riscurile semnalate de noi aici au fost avute în vedere când d. Ion Fe-
574
© BCU Cluj'
trovici, ministrul Culturii Naţionale, luase de curând măsura de a scoate Etica Filosofică din programa liceelor teoretice şi a o înlocui cu o Antologie Filosofică.
   Fără a renunţa la părerea noastră că o Etică Filosofică, predată în condiţiunile arătate mai sus, ar putea aduce reale servicii în instrucţia şi educaţia morală a elevilor, convenim totuşi că, pentru înlăturarea neajunsurilor momentane şi până când va fi posibilă remedierea acestor lipsuri, măsura d-lui ministru Petrovici este îndreptăţită. Foarte nimerită ni se pare, de a_ semeni, alegerea obiectului înlocuitor.
   Intr’adevăr. nimic mai folositor şi mai fără risc, ca o Antologie Filosofică. Dacă nu orice sistem de gândire merită adeziunea noastră integrală, în orice caz, în fiecare avem de admirat ceva şi din fiecare putem scoate ceva bun. Cu atât mai mult atunci când este vorba de o Antologie, care va cuprinde numai pagini bune Cetirea acestor pagini va sluji elevilor drept model de felul cum trebue să pună şi să adâncească problemele, să înlănţuiască argumentele, să judece logic, să se ferească de anumite erori, ete.
   Elevii vor avea apoi mult de câştigat din contactul direct cu opera filosofilor. Aşa cum îl cunoşteau de obiceiu, fragmentar şi mutilaţi de rezumatele şi expunerile altora, le servea doar ca informaţie ; mintea nu le era excitată şi fecundată spre a dobândi şi ei deprinderea de a gândi.                               : ; ;     ■ :
   Sperăm că această Antologie nu va fi lipsită de paginile străluciţilor gânditori creştini, ca Dionisie Areopagitul, Clement Alexandrinul, Au-gustin> Descartes, Malebranche, Pascal, L.eib-niz, etc.
   De bună seamă, că aceste fragmente alese vor fi însoţite de note informative şi de analize critice, pentru a deprinde pe şcolari cu spiritul critic şi spre a-i feri astfel de aderenţe pripite şi dăunătoare la teze neîntemeiate suficient, dar care pot seduce prin aparenţele amăgitoare ale unei strălucite construcţii logice sau stilistice.
   In felul acesta, tinerii vor dobândi o pregătire filosofică mai temeinică, fără riscul de a li se slăbi convingerile morale şi religioase.
   Cât despre pregătirea lor morală, aceasta ar rămânea mai departe pe seama profesorului de Religie, care predă o singură Morală, Morala Creştină, de factură superioară tuturor celorlalte sisteme şi care posedă nebănuite resurse în stare să formeze adevărate caractere morale.
   Nu este locul să înşirăm aici toate meritele, care aşează Morala Creştină deasupra tuturor celorlalte şi care-i asigură o forţă educativă Incomparabilă. Amintim doar în treacăt câteva
şi cu deosebire.. din acelea, pe care înşişi filosofii le recunosc.
  Astfel, chiar d. ministru Petrovici afirmă că Religia are asupra Metafizicii următoarele a-vantagil: a) afirmaţiile Religiei sunt categorice, pe când ale Metafizicii, problematice; b) Religia se înfăţişează ca o clădire terminată, pe când morala filosofică este veşnic în construcţie şi în fine, c) ritul şi tradiţia conferă Religiei o forţă educativă incontestabilă. (Introducere în Metafizică, Tip. Sportul, Buc., 1924. p. 77 sq.).
  D.    C. Rădulescu-Motru conchide de asemeni: „Adevărata perioadă de sănătate a început in istoria culturii omeneşti după creştinism". (Puterea sufletească, Casa Şc.. 1930, p. 59).
  Iar Paul Valâry recunoaşte creştinismului o neîntrecută putere educativă, când spune: „Creştinismul educă, excită, face să acţioneze şi să reacţioneze milioane de spirite- timp de secole". (Variete, I, Paris, Gallimard, 1924, p. 44).
  In sprijinul acestei teze, să mai amintim câteva din meritele Moralei Creştine.
  Astfel. în concepţia creştină, conştiinţa morală este „vocea lui Dumnezeu", iar datoriile morale nu sunt dictate de raţiunea umană, ci sunt revelate în Sf. Scriptură, ca porunci divine. Faptul acesta le conferă o demnitate divină şi o putere imperativă absolută.
  Binele, fiind identic cu Dumnezeu, iubirea binelui moral se întăreşte prin alianţa cu iubirea iui Dumnezeu, cu care coincide. Greşala, întrucât este privită drept păcat, adică nesocotire a voinţei divine, dobândeşte o gravitate neobişnuită şi produce o puternică repulsie. Motivele faptei morale sunt întărite prin forţa iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, iar solicitările răului îşi pierd din puterea lor de seducţie prin caracterul de gravitate şi urâţenie, sub care este înfăţişat păcatul în creştinism.
  Dumnezeu-Omul oferă, prin viaţa sa pământească, modelul desăvârşit al conduitei morale, înlesnind, prin simpla acţiune a imitaţiei, acel proces de convertire efectivă la o nouă viaţă morală, proces, care, în alte condiţiuni, devine extrem de greu, dacă nu chiar imposibil.
  Valoarea educativă a Moralei Creştine stă în aceea că ea singură are privilegiul de a corespunde tuturor exigenţelor psihice ale organismului moral, despre care vorbesc Delvolvâ şi Gillet.
  Ea satisface exigenţele intelectuale, întrucât învăţăturile creştine se prezintă sub forma precisă şi neschimbătoare a dogmelor şi prin aceasta sunt în stare să obţină adeziunea totală a omului, setos de absolut. Principiul explicativ al întregului univers este un adevăr speculativ, universal şi etern, care numai cu aceste carac-
575
© BCU
ter« poate funda temeinic acţiunea morală. Pentru adevăruri relative, omul nu este capabil de jertfă
  Dumnezeu este legislatorul şi judecătorul conduitei; prin aceasta, omul acţionează sub imperiul unei autorităţi supreme, care-i determină acţiunea cu o putere inegalabilă şi-i oferă certitudinea deplină a veracităţii şi eficacităţii acestui mod da a trăi vieaţa umană, Datoriile creştine sunt porunci divine, nu vagi reţete practice, consiliate de higienă sau de vreun interes oarecare (economic» social, etc.), nici măcar numai imperative categorice — după noi, încă relative — dictate de conştiinţa morală a individului, care s’ar considera pe sine legislator obiectiv şi universal, aşa cum gândea Kant.
  In acelaşi timp, Dumnezeu viază în însăşi inima conştiinţei morale, ca lege organică. Dumnezeu este, la obârşia faptelor noastre» cauză formală şi pilduitoare; trăeşte înlăuntrul nostru în chip de cauză eficientă, spre a ne ajuta să îndeplinim datoriile morale ; îl găsim şi la capăt, după îndeplinirea lor, ca o sancţiune supremă a purtării noastre. Dumnezeu ne este imanent şi transcendent în acelaşi timp.
  Nu un principiu abstract, ca în moralele laice, fără putere de atracţie sau convingere, ne solicită aici, ci o persoană vie şi perfectă ne cheamă, ne atrage irezistibil şi ne vrăjeşte cu iubirea sa ca să-i urmăm calea. Vieaţa lui lisus şi a Sfinţilor dovedeşte că idealul creştin este realizabil, vieţile lor nefiind, de altfel, decât nişte „tălmăciri umane ale vieţii divine”.
  Exigenţele afective ale organismului moral sunt satisfăcute în creştinism prin aceea că, la temelia vieţii morale, este pusă iubirea. Această virtute regină este inima şi motorul vieţii creştine. Ideia în sine n’are o valoare imperativă, ci numai una indicativă. Pentru ca o idee-îumină să devină o idee-forţă, trebue să se integreze tendinţelor psihice afective. Numai aliin-du-se cu un afect puternic, pe care-1 luminează şi dela care împrumută. în schimb, forţă, poate avea priză asupra voinţei. Iubirea creştină îndeplineşte de minune această funcţiune.
  Toate elementele reprezentative ale dogmelor, fiind grupate sistematic în jurul unei persoane vii şi concrete — Hristos —, provoacă în tendinţele noastre raţionale şi sensibile îmboldiri corespunzătoare, împingându-le la acţiune. Credinţa vie în lisus concentrează toate elementele afective într’o masă compactă de energii spirituale, care se revarsă ca un torent, împingând la acţiune.
  Persoana lui lisus, apoi» realizând într’o formă obiectivă şi vie unirea intimă a umanităţii
cu divinitatea, prin iubire, oferă un preţios mijloc de eficacitate, anume imitarea lui Dumnezeu. Prin imitaţie, vieaţa lui lisus şi a sfinţilor pun în mişcare puterile afective şi active ale creştinului.
   Incorporarea vitală a realităţii divine în tendinţele noastre afective ne îngădue de a o experimenta. Această încorporare nu este însă posibilă fără a poseda în noi virtuţi supranaturale de asimilare. Sunt opera harului divin, care acţionează prin Sf. Taine. Fără acţiunea divină şi efectele ei în noi, credinţa n’are forţă.
   Exigenţele voluntare sunt, de asemeni, din plin satisfăcute. Binele prezentat de Morala Creştină voinţei este destul de universal şi de concret, spre a corespunde tendinţei voluntare fundamentale, fiind astfel în stare să explice toate actele de voinţă ulterioare.
   Tendinţa fundamentală a voinţei vizează Fiinţa Absolută, sub aspectul Binelui. Nu putem pune limite voinţei, precum nici cunoaşterii. Dumnezeul creştin este tocmai acest absolut şi Bine suprem.
   Dar» obiectul voinţei trebue să fie, pe lângă universal, şi concret. Această condiţie este nu se poate mai bine împlinită în creştinism, în care morala este o vieaţa, al cărui ideal s’a întrupat în lisus, apostoli, sfinţi şi alte personalităţi creştine. Rolul creştinului se poate mărgini la acela de imitare. Această însuşire face Morala Creştină accesibilă tuturor oamenilor.
   Eficacitatea Moralei Creştine este asigurată în deosebi de harul divin, care se revarsă în suflet prin sf. taine. In ajutorul creştinului mai vin: cultul divin public, cu virtuţile lui de contagiune şi educaţie colectivă, tradiţiile creştine atât de numeroase, care umplu cea mai mare parte din vieaţa familială şi socială a creştinilor, acea atmosferă de pietate şi de bunăcuviinţă a societăţii creştine, precum şi influenţa binefăcătoare, pe care o exercită preotul, cu deosebire în funcţiunea sa de duhovnic.
   Toate aceste oondiţiuni întrunite oferă creştinului cele mai prielnice mijloace pentru desăvârşirea vieţii sale morale şi legitimează astfel pe deplin cultivarea Moralei Creştine în şcoa-lele secundare.
   Studiul unei Etice Filosofice n’ar mal putea adăuga mare lucru. Din punct de vedere educativ şi mai ales aşa cum s’a predat până acum, ar fi poate superflu, dacă nu chiar dăunător prin confuzia, pe care ar putea-o produce în suflete varietatea adesea contradictorie a atâtor sisteme şi prin îndoiala, pe care ar putea-o stre_ cura în minţile fragede, spiritul hipercritic şl
                                          57*5                            ■
                                ......© BCU Cluj
sceptic, care diroivă toate certitudinile dintr'un fel de pornire bolnăvicioasă a veacului nostru.
   Cât despre necesitatea — mai mult teoretică — de a cunoaşte şi sistemele de morală filosofică, aceasta ar putea fi satisfăcută chiar în cadrul Moralei Creştine, care le poate înfăţişa sumar şi critic, aşa cum merită. Pentru aceasta, însă, o singură oră pe săptămână, cât s’a acor-
dat până acum Religiei în cursul superior al liceului, este mult prea insuficientă.
  Prin reîntronarea Moralei Creştine la locul de cinste şi de comandă, s’ar răspunde la cea mai imperioasă nevoie a vremii noastre, căreia nu-i lipseşte atât inteligenţe sclipitoare, cât caractere morale puternice.
                                                                                                               CONST. C PAVEL
                             LITERATURĂ PLANIFICATĂ
   1. Prin literatură planificată trebue să înţelegem acea literatură ciare este subordonată unor anumite regule de ordin moral şi social. In acest caz norma fixată formează pentru scriitor limita libertăţii sale de manifestare: Zicem literatură şi nu artă, întrucât e deosebire de sferă şi de nuanţe între aceste două noţiuni O operă de artă este o creaţiune is-vorîtă dintr’o frământare ce cuprinde întreaga fiinţă sufletească prinsă în obsesia procesului creator. O operă literară este rezultatul unei îndeletniciri supusă cerinţelor momentului şi comercializată. Aşa fiind, putem considera de ex. Fraţii Karamazof drept o operă de artă, iar La garţonne o operă literară. Proporţia dintre literatură şi artă este aceea dintre fotografie şi pictură, dintr'e un vals de Strâns® şi un vals de Chopin. Pentru a scrie o operă literară e de ajuns ca cineva să aibă talent, adică îndemânare de formă care se capătă prin exerciţiu şi deprindere şi sie învaţă ca orice meşteşug. Pentru a scrie o operă de artă (o oapod’operă cum i se mai zice), autorul trebue să aibă acea însuşire rară, înăseuîă, de natură providenţială şi care se chiamă geniu. Geniul, cum foare bine spune d. profesor Nichifor Crainic, formează gustul publicului, talentul îl speculează. In articolul de faţă ne ocupăm d'e acele lucrări care, prin spiritul lor de senzaţional şi oportunism, dată fiind puterea lor de atracţie prin. libertinajul şi- superficialitate® cu care sunt scrise, pot constitui prin conţinutul lor imoral o primejdie pentru ordinea publică. Prin planificarea literaturii se cuvine să înţelegem un regim de reglementare şi disciplinare a libertăţii scriitorului, determinându-se pentru el o anumită zonă înlăuntrul căreia el să-şi poată exercita dreptul ’e liberă exprimare. Orice normă care fixează literaturii aceste dimensiuni, acest plafon juridic, este pentru scriitor o obligaţie, o datorie pe oare i-o impune, pe lângă conştiinţa lui (obligaţie facultativă, răspundere morală, quasi platonică) şi constrângerea societăţii prin legile sale (obligaţi’e legală, răspundere penală). Obligaţia morală fiind subiectivă, ordonată de con-
ştiinţă, are un caracter unilateral. Ea e o datorie pe care emul o are faţă de sine însuşi. Fiind de natură interioară (produs al conştiinţei) e.a e chestiune de intenţie şi de apreciere şi. se formează prin uz, prin imitaţie şi prin cultură. Obligaţia socială (juridică, legală) este de ordin obiectiv, adică exterioară conştiinţei noastre ca geneză şi imperativ, şi impusă de legiuitor care o formulează mai mult sau mai puţin precis. Aşa dar obligaţia morală interzice omului faptele şi manifestările care-i aduc vătămare numai lui, cea juridică pe cele cari aduc vătămare altuia decât făptuitorului. Literatura planificată este deci aceea care e supusă unor obligaţii juridice.
  2.    Chiar dacă nu am admite teza lui Taine că arta este un fenomen social (literatura de talent e un fel de artă minoră) nu putem tăgădui faptul că arta are o funcţiune socială ca şi literatura. Ceva mai mult, putem spune chiar că litertura este şi ea o instituţie socială ca şco'ala, armata, biserica. Rolul eii nu este numai acela de a fi o plăcere, un amuzament pentru marele public şi a-i produce o simplă desfătare a simţurilor ca orice diversiune recreativă. De când cu teoria artei pentru artă, denumită şl estetica pură, nu se mai ţine seamă într’o operă decât de calităţile ei exterioare, nesoeotindu-se cu desăvârşire fondul ei moral. Perfecţiunea formei constitue o seducţie adeseaori arbitrară şi sub această strălucire se ascunde veninul răului, sevb otrăvitoare ale cărei efecte capătă asupra cititorului proporţia unei inStigaţii lia desfrâu (Oorydon, L’amour qui n’ose pas1 dire son nom, L’âpoque tango...) sau char la anarhie (unele părţi din Romanele lui TolstOi). Tot îh astfel de opere ni se prezintă personagii care pot avea cea mai dezastroasă influenţă asupra formaţiunei sufleteşti a cuiva: Rascolnicof omoară ca să-şi verifice elanul vital, Lafcadio al lui Andrâ Gide omoară ea, să-şi ilustreze teoria actului gratuit, iar Grindor, personagiul surescitat al lui Louis Aragon, cuprins în delirul ruinării, se hotărăşte să omoare ca să se familiarizeze cu primejdia.             ,
577
© BCU
    3.    Dacă literatura este o instituţie socială, ea treime să 'aibă rolul şi misiunea unui factor de ordine, unui agent educativ. îndatoririle sale variază după felul de organizare al societăţii pe care o serveşte. Se cunosc în genere două forme de guvernare: democraţia şi autoritarismul (dictatura). Democraţia, cum foarte bine observă Platon, este forma de guvernământ potrivită pentru vreme de pace şi de siguranţă internă. Când însă siguranţă statului este periclitată (de războiu sau de grave turburări Interne), forma de guvernare cea mai bună este cea de mână forte. Literatura fiind, cum am spus, o instituţie socială, condiţiile sale de funcţionare vor fi acelea ale celorlalte instituţii. Democraţia, favorizând cu o generozitate uneori abuzivă şi primejdioasă, libertăţile omeneşti în toate domeniile, se îngrijeşte atât de puţin de planificarea literaturii, încât aceasta figurează în stat ca o instituţie autonomă. Şi astfel, după ce a părcurs în timpul din urmă toată gama bizareriilor dela simbolism până la gagaism (literatura silabelor amestecate) poezia, alături de teatru şi roman, a coborât în grabă toate treptele decadenţei. Sub regimul de dictatură însă, când toate manifestările sunt controlate şi triate, când literaturii la rând cu toate formele de viaţă i se impune o ţinută de perfectă aliniere socială, scriitorul începe să fie chemat la ordine şi nevoit să respecte un anumit consemn. Nu e prea comod pentru persoana lui, dar e foarte bine pentru ceilalţi. Sub astfel de regimuri s’a petrecut un fenomen inexplicabil pentru unii, dar recunoscut de toată lumea : atunci s’au produs în diferite ţări epocile de splendoare şi de apogeu ale literaturii mondiale ca epoca lui Perlele, a lui August, a Familiei de Medicis, a iui Ludovic XIV.
   4.   Norma capitală de planificarea literaturii este obligaţia juridică. Se impune cu alte cuvinte da opera literară să respecte credinţele, tradiţia şi ordinea în stat. Oricât de desăvârşită ar fi ea ca valoare artistică, o operă nu poate fi cu adevărat valabilă decât în gradul ei de utilitate publică. In această privinţă cel mai mare coeficient îl deţine teatrul. El poate foarte bine îndeplini rolul unui agent de propagandă. Când citeşti o carte o înţelegi cum vrei şi cum te pricepi. Când auzi însă, rostite pe scenă de un mare actor, replicele unor personagii celebre, prin însăşi intonaţia şi nuanţarea textului rostit, prin jocul admirabil de scenă, prin mecanica teatrală (decor, costume) se dă frazelor şi întregii opere o atracţie emotivă şi o fixează într’o anumită interpretare pentru spectator. Concretizată astfel, opera a căpătat un înţeles oarecum determinat. De a-
ceea socotim că literatura dramatică, având cea mai mare capacitate nocivă, trebue în pri-mult rând, ea cea dintâi, să fie planificată cu atât mai mult cu cât teatrul este un gen social, întrucât influenţa pe care el o exercită asupra spectatorilor se propagă foarte repede, graţie acelui fluid care se cheamă contagiune mintală. Culpa reprezintării unei piese de teatru rea este cu atât mai gravă cu cât acea piesă e şi proastă (ca valoare literară) şi imorală. In această privinţă se cuvine să ne oprim puţin asupra unui exemplu dintre acelea care s’au produs până acum cu miile. S’a reprezentat acum doi ani, într’o. admirabilă distribuţie pe scena Teatrului Studio Naţional, piesa „Intr’o vară la moşie”, de Lucia şi Aurel Şerbănescu, Acţiunea: Graziella vine după miezul nopţii, în lipsa soţului său de acasă, în camera lui Radu Deleanu şi face cu el o mică petrecere. Soseşte, neanunţat, Ricu Petrescu, soţul ei, şi înainte ca el să fi intrat în cameră, soţia adulteră fuge în bae şi se salvează sărind pe fereastră. Julieta, sora ei, sare şi ea pe fereastră, intră în camera de bae şi, ca să-şi salveze sora, se desbracă, apare pe scenă în cămaşa de noapte şi spune solemn lui Ricu : eu am fost aici în cameră ! După acest moment dramatic şi palpitant încep preparativele pentru desnodământ: Ricu Petrescu s’a convins că soţia îi e credincioasă şi o adoră ; Radu o iubeşte pe Julieta pentru sacrificiul ei. Dar Julieta nu crede. Vine o inundaţie şi eu această ocazie ea se convinge de dragostea lui Radu. Subiectul e desigur frumos pentru o operă cu siluetă bulevardieră. Pe deasupra, această podoabă a literaturii dramatice, mai conţine şi alte perle. Spicuim pe cele mai rare: Graziella s’a lovit rău la picior şi Radu Deleanu se declară specialist şi îi face masaj pe scenă ; intervine apoi între ei următorul dialog : — „Eşti rea—, Crezi ? — „Simt. — „Senzitivule — Mie şi ironiile tale îmi fac plăcere...” După aceea, când el îi spune să vină în camera lui după ora 12 noaptea, dialogul între ei se urmează tot aşa de suav: — „Eşti nebun ? — Sunt înnebunit de frumuseţea ta, de atracţia asta ciudată şi continuă pe care o radiază făptura ta {!).. Nu uita că şantajul a fost sentimental — „crezi că altfel aşi fi acceptat ? (pag. 65, ed. Socec). Şi când ea îi spune că e nefericită în căsnicie, el: — „Graziella, de ce nu vrei să incomodezi destinul ? (77) In sfârşit el o sărută şi ea „cedează drăguţ” (78) Când vine Ricu şi vede în camera lui Radu, noaptea, şalul soţiei sale, bănueşte imediat adevărul şi într’un moment de dramatică isbucnire îi spune lui Radu :     „Hoţule, mi-ai
furat nevasta!” (83) Ca elemente de decor a-
578

                                                                              ©        Cluj,
vem : pe Ştefăniţă Todirescu, tatăl, poet care se Scarpină mereu în cap, pe Coana Smaranda Todirescu care, vrând să fie cât mai energică, face gură mare. Când Riou îi spume că Radu s’a „amorezat” de Julietta (fata ei), ea, prinsă în delir de fericire, exclamă : „Păi de ce nu spuneai, deadreptul frate!?    (119) Cerem
iertare Comitetului de lectură al Teatrului Naţional dacă ne permitem să presupunem că această piesă nu constitue o alegere fericită. Pentruca să reprezinţi o piesă situată la periferia literaturii uşoare şi înfăţişând o atmosferă de ieftină frivolitate de varieteu, tre-bue ca acea piesă să aibă anumite calităţi vizibile numai pentru ochiul unui anumit fel de specialişti. Sau poate, mai de grabă înclinăm a crede că aprobând reprezentarea acestei piese, Comitetul s’a lăsat condus de Legea lui Pirandello, icare prin gura directorului de scenă, dr. Hinkfuss spune cam aşa: „Piesa nu contează. Ea e materie şi pretext. Creaţia dramatică este aceea pe care o scoate regizorul... Teatrul este gura căscată a unei maşinării căreia îi este foame, o foame pe care poeţii nu sunt în stare s’o astâmpere, pentrucă spectatorii după o zi de griji şi de supărări au dreptul să se distreze...” Cititorul cred că a înţeles imediat că Pirandello, spunând aceste lucruri, a glumit într’o comedie care s’a reprezentat şi pe scena Teatrului Nostru Naţionali.
   5.   Psihiatria a consacrat termenul de saliro-manie pentru patima pe care o au unii bolnavi de a stropi cu cerneală sau cu noroiu obiecte de preţ, rochii elegante şi haine albe. Un fapt asemănător este şi acela pe care l-am putea numi prin extensiune, saliromanie literară. Când acest atentat la bunele moravuri se produce nestingherit, el are toată libertatea să se organizeze insidios ca orice perversitate, adică cu discreţie şi travestit în aparenţe de mare atracţie. La procesul lui Flaubert pentru Madame Bovary, avocatul Sânard, în apărare, arată că romanul acesta este de neîntrecută valoare literară şi nu poate fi imoral, dat fiind că eroina îşi ispăşeşte vina printr’un sfârşit tragic. Reprezentantul ministerului public, substitutul Pinard, în replică, după ce arată că descrierile sunt execrabile din punct de vedere moral, adaogă că, în felul cum a procedat Flaubert, s’ar putea descrie toate orgiile şi turpitudinile unei femei, făcând-o să moară la spital. Şi, distinsul magistrat închee că misiunea literaturii este de a recrea purificând moravurile.
   Din pasiunea de multe ori ostentativă pentru exactitatea documentului, scriitorul (şi mai ales romancierul) înşiră fapte pe care le citeşti cu silă şi dispreţ. In acest sens, credem că nu
există un roman mai mocirlos şi mai plin de scene vomitive ca învierea lui Teistei. In numele acestui respect al exactităţii, vine falanga de batjocoritori ai credinţelor şi tradiţiei noastre. Ba încă unii simt un fel de voluptate să tăvălească în noroiul unor fapte de adunătură tot ce noi avem mai nepreţuit şi care formează cultul venerării noastre. Neamul nostru are pe lângă atâtea motive de mare mândrie şi pe nemuritorul Emineseu, care a fost pe atât de nefericit pe cât este de neîntrecut. Şi totuşi, dintr’o înverşunată pasiune pentru adevărul istoric pe care unii o afişează, el a fost atât de batjocorit. Nu cerem nimănui să respecte cu stricteţe consemnul moral al unor aşa zise minciuni convenţionale, dar socotim că, atunci când nicio obligaţie nu-ţi impune, e un sacrilegiu să încerci doborîrea unei statui a eternităţii, unui idol în care toată lumea crede. Când o astfel de ofensivă contra unui cult porneşte nedorită de nimeni şi nesilită de nimic, înclinăm a crede că ea provine şi se alimentează din altceva decât din pasiunea febrilă, agresivă şi incurabilă pentru adevăr. Pe formulare alcătuite din aceste consideraţiuni, se cuvine să eliberăm certificatele meritate pentru Bălăuca, Verlaine tel qu’il fut, şi mai cu seamă pentru prea tolerata Istorie a literaturii române de G. Călinescu.
   6.   Această scandaloasă derogare dela demnitatea şi misiunea literaturii, porneşte la scriitori de geniu din ambiţia de a crea o şcoală, un ritm care să nesocotească chiar şi cele mai elementare obligaţiuni de convenienţă socială şi de ordine. Geniul nu are în acest caz altă preocupare decât aceea de a fi un reformator sau fondatorul unei ere noi. La puzderia de scriitoraşi cari produc prin exerciţiu şi imitaţie, dată fiind anemia suflului creator, nepu-tându-şi face din opera lor un drum spre glorie şi nemurire, caută să-şi facă un drum spre câştig. De aici nevoia de comercializare. Opera literară devine astfel marfă şi scriitorul face comerţ cu produsele spiritului său cum face grădinarul cu produsele grădinii sale (Unii vând flori, alţii zarzavat). Scriitorul devenit negustor vede ce se cere mai mult pe piaţă. Febra îmbogăţirii îl inspiră şi începe să producă „opere” din acelea din care editura Herz transporta la gară cu camioanele. Cititorul nu va uita credem un lucru de oare şi el e convins: aproape toate capodoperele literaturii mondiale nu au în cuprinsul lor un pasagiu, o linie, o aluzie măcar la ceeace noi am numit saliromanie literară. Perfecţiunea formei şi în genere valoarea artistică, literară sau dramatică a operei, e o însuşire a cărei omisiune sau neso-
579
© BCU
cotare ţine de domeniul obligaţiunii morale. Existenţa în oţperă a unui fond imoral sau a posibilităţii unui efect primejdios pentru morala şi ordinea publică e um rău care, deşi poate aduce bine artei şi literaturii, aduce în
  N. DAVIDESCU:     RENAŞTEREA—POEM
(Ed. Fundaţia Regală, 1942).
  Sânguincios şi inspirat, d. N. Davidescu publică un nou ciclu de poezii din marea frescă a momentelor proeminente din cultura întregii epopei lirice. Renaşterea este un poem, fără & strictă unitate, dar cuprinzător în vasta lui alcătuire, încât izbuteşte a evoca icotane caracteristice şii variate din turburătorul Cinquecento. In faţa acestei ‘încercări temerare, d. N. Davidescu rămâne un poet de esenţă lirică, parnasiană, respectând forma îngrijită a versului, nu departe de o tehnică rutinară care lasă să se întrevadă unele facilităţi de rimă prea obişnuite, şi pe alocuri chiar abuzive. Poezia este mai mult descriptivă, corectă, limpede şi curgătoare, săracă în imagini, dar avântată şi bogată în simboluri.
  Materialul asupra căruia se opreşte d. N. Davidescu izvorăşte din cuprinsul multiplu al Renaşterii, — ou deosebire italiene, — fără a se limita perspectiva temelor poetice care se îndestulează până la saţietate din bogăţia acestui tezaur al umanităţii.
  Dacă reducem Renaşterea la expresia sufletească a omului, trebue să vedem în ea cea mai fecundă epocă a individualismului, consacrat prin vehemente acte de bravură, de eroism si de spirit aventurier, care pune într’o lumină orbitoare figurile reprezentative. Foarte explicabil deci, ica acest material omenesc să reţie atenţia poetului, şl momentele eroice, cu îndrăzneala şi cruzimea lor, să fie redate în reliefuri puternice. Cu individualismul Renaşterii suntem prea departe de sublimul eroismului antic, gratuit şi generos, fără încălecări de bestialitate şi de nelegiuită tiranie a viciului.
  Tot ceia ce ura şi răutatea omenească a putut născoci în luptele pentru orgoliu şi putere, tot ceia ce patima răzbunătoare a putut închipui, se aşează pe un piedestal de” glorie în vremea Renaşterii, Ar fi suficient să ne oprim la cei doi protectori ai Renaşterii italiene, la Papa Juliu II, a cărui energie inteligentă se crispează într’o sinistră voluptate, sau la Leon X, care a inspirat penelul lui Rafael, pentru a înţelege cum din cele mai stridente contraste se încheagă acest secol de mândrie şi de răzbătătoare voinţă.
mod sigur o nemăsurată vătămare marelui public. Prin aceasta, astfel de defecţiuni ţin de domeniul obligaţiei juridice,
                                                                                                           I. CONST. VEDEA
I T E R A R Â
  D. N. Davidescu este un observator obiectiv al epocii, şi viziunea lui nu denaturează şi nu idealizează ceia ce se impune ca şi conturul palpabil al unor realităţi evidente. Năprasnic în mândria lui, Ezzelin IV da Rumano este înfă. ţişat aşa cum ni-1 arată (istoria, prădând şi violând în statele papale, dar orgolios de cruzi-mea-i care se întoarce asupră-i, atunci când din închisoare trimite Papei o ultimă sfidare renunţând prim foame la viaţă şi la el
„Se ’ntinde-apoi pe spate cu dreapta căpătâi Ca să privească parcă pe Dumnezeu în faţă, Şi peste frunte stânga lui simte cum înghiaţă Ca un suspin, în iarnă, de floare de lămâi”.
                                                                                                                      (pag. 12)
  Din acelaş imaterial sufletesc este construit şi Tiranul din Pisa, ca şi Sforza, căruia îi consacră aceste versuri de cutremurătoare evocare:
„Casa părintească arsenal a fost De vendetă veşnic trează şi de luptă,
Şi le-a fost viaţa veghe ne ’ntreruptă In adâncu-acestui aspru adăpost.
Douăzeci la număr de surori şi fraţi Ascuţeau într’una săbii şi pumnale,
Preparau otrăvuri rare şi ’n furnale îşi turnau destinul lor de potentaţi.
Cotignola, astfel, a ajuns treptat Cetăţuia ’n care trebuia să piară Neamul Pasolini, duşman, ca o fiară In adâncul unui codru ’ntunecat.
A rămas în urmă Iacob şi cu-ai lui Singur pe ţinutul dimprejur, cu forţa,
Şi-a crescut din brazdă parcă neamul Sforza Intr’o ’nşiruire lungă de statui”,
                                                                                                                       pag. 381
  Poezia are mişcare, vibraţie de viaţă, dar descriptivă, şi expresia prea întunecată şi simplă, fotografiază mai mult decât transfigurează esenţa materialului.
CRONICA L
580
© BCU
   In această frescă, zugrăvită cu sânge şi venin figurile Renaşterii, evocate de d. N. Davidescu reînvie cu tot alaiul de blestemăţii şi vicii, cu acel îndemn nestăvilit al bravadei condotierilor care prefac arena publică într’un câmp de experienţe şi trăiri personale sub duhul protector al mândriei aristocratice. Neamul Borgia adună în jurul lui toată pacostea şi orgiaca răzbunare a spiritului demonic, care răspândeşte groază şi pune pecete de infern pe cupola Renaşterii. Cezar Borgia îi inspiră d-lui. N. Davidescu versuri de colorit neronian în care crima dă imbold pumnalului şi magnificenţa demenţială cuprinde circular înfricoşata întrupare a diavolului.
   Dar dacă în crimă, viol şi neruşinare, Renaş-tarea se scoboară până la cea mai de jos expresie a descompunerii omului în bestialitatea— în altă parte, artistică şi filosofică, — spiritul se avântă entuziast ân plăsmuiri de geniu. In. faţă cu Mormântul lui Dante, d. N. Davidescu are vibraţia credinţei creştine, după cum pe Lionardo da Vinci nu şi-1 poate închipui altfel decât alcătuind „Geomatria’n flăcări mari de poezie”.
   D. N. Davidescu nu este numai interpretul unei epoci, din care caută să desprindă şi să dea viaţă figurilor caracteristice, — ci pe alocuri şi un gânditor cu o concepţie filosofică susceptibilă de a limpezi ursita acestor existenţe turburătoare. In faţa clipei de apoi, gândul se înnalţă către credinţa creştină, singura în măsură să potolească răzvrătirile şi să aşeze într’o linişte consolatoare sbuciumul omului. Când clipa aceasta vine, totul pare zădărnicie, risupă de orgoliu, fără urmare, şi nu mai rămâne decât ceia ce credinţa prin binele înfăptuit în opere de artă poate aduna în potirul de slavă al iui Dumnezeu.
   Credinţa creştină folosită ca <un mijloc izbăvitor nu se potriveşte numai neastâmpăratului secol al Renaşterii, dar din ea îşi trage seva chiar viaţa poetului. Sunt câteva poezii în ciclul Renaşterea care adeveresc afirmarea noastră, — atât de mult încât, finalul acestui episod de epopee se pătrunde de căldura creştină singura în măsură să stigmatizeze în eternitate înfăptuirile noastre. înălţător şi apologetic în creştinism, d. N. Davidescu năzueşte către des-lănţuirea forţelor elementare ale naturii, ne-fiind prea departe de un panteism care înnoadă ispita păgâmsmului.
   Momentele eroice şi picturale ale Renaşterii constituesc un prim ciclu de poezii, rămânând tot pe atâta spaţiu pentru voluptatea şi splendoarea motivelor erotice. Sunt destule poezii în această carte care nu-şi găsesc locul, — deşi cu o valoare neindoelnică, — dar acest fapt se
explică prin greutatea alcătuirii unui' masiv volum de versuri numai cu motive din Renaş. tere. Puntea de trecere o găsim în poezia Urare (pag. 98), unde este vorba de o pânză a lui Ti-zian care nu poate fi alta decât Venus culcată, remarcabilă prin coloritul puternic, şi nu mal puţin acea Eglogă (pag. 53) de o sensualitate caldă, decentă, catifelată, viziune vaporoasă şi diafană arătare a Nimfei.
   Renaşterea este, într’o largă măsură, o revenire la mitologia şi la sensualitatea antică, şi ce ar putea fi oare mai doveditor decât Educaţia lui Pan, tabloul lui Signorelli ? Aici drumurile d-lui N. Davidescu se despart de Renaştere. Unele apucă spre felul său de a vedea şi de a simţi, dăruindu-se unui lirism propriu; altele se opresc ila stilul şi la sensibilitatea erotică a Renaşterii. In prima categorie ar intra cele două poezii, Primăvara (pag. 64) şi Primavera (pag. 84) care sunt construite din aceiaşi substanţă plastică, aromitoare, fluidă şi surâzătoare.
       „Primăvara cu zambile Proaspete-a sosit, în mână,
       Şi, de nostalgie ’ngânâ Schiţe noi şi vechi idile..
       Caută ca o stăpână Zile calde după zile Şi ’n însămânţări fertile îşi revarsă-a ei fântână.
       Mi-a bătut ieri în fereastră Cu o viorică-albastră.
       Dar rugatu-o-am să plece
       Prea era strălucitoare
       Pentru liniştea mea rece
       Şi ’n priviri cu prea mult soare”.
   Cealaltă, deşi se referă la pânza lui Botticelli, îmbrăţişează erotica femenină în cadrul naturii
Însufleţite de soare.
   Versurile tandre şi galante de madrigal vene-ţdan, canţonetele săltăreţe şi uşoare, sunt de asemeni caracteristice sensibilităţii d-lui N. Davidescu şi ele îşi au partea de cuviinţă în alcătuirea acestui volum. Fie că ne-am opri la poezia Romanţă, (pag. 13), cu stanţe sglobii şi fe-miinizante, cu piruete mătăsoase şi cochete, — fie că am prefera Canzonetă (pag. 105), căreia îi dăm urmare în rândurile de mai jos, ele confirmă sensualitatea frecventă şi uneori cu pâlpâiri crepusculare a d-lui N. Davidescu,
         „Sânii tăi sunt porumbei Aţipiţi cu capu'n ei,
         Şi-a lor suprafaţă albă Puf e cu miros de nalbă.
581
© BCU
         Sănii tăi de-Hrrpint sunt doi
         Mici şi jucăuşi pisoi Pe covorul de petale Calde ale cărnii tale.
         Sânii svelţi ai tăi şi plini Sunt potirele-a doi crini,
         Răsăriţi dintr’o câmpie Straniu de trandafirie,
         Mângâierea formei lor E turburător izvor In adâncurile noastre De ’nâlţări şi de dezastre’*
   O singură poezie, Siciliană (pag. 115) aduce
vechi reminiscenţe groteşti şi baudeLaireiene, ou zemuiri de ură, cu sărutări funeste şi pâini în ţeste, caqi tot ce are mai de valoare d. N. Da-videscu se încadrează în lumină, soare şi viguroasă sănătate meridională.
   Intr’o epopee lirică, fragmentară şd epizodieâ, clasică, descriptivă, fără prea multe imagini, adesea ori cu un colorit şters, d. N. Davidesou a izbutit să evoce momente şi chipuri care stărue încă in amintirea noastră şi ie purtăm ca pe un balsam al gândului ostenit de prea multa proză a poeziei moderne.            :
                                                                 • * *
   VINTILĂ HORIA : CARTEA OMULUI SIN-GUit. (C'otecfia Meşterul Manole, 1941). — Începuturile poetice sunt de obiceîu şovăelniee. Până când îşi găsesc matca, apele primăverii năvălesc zburdalnice, clocotesc în scocuri sau se preling ca o şuviţă iscoditoare pe sub umbra frunzelor de arini. Cu vremea, straturile şi rocile se macină, şi peste năruirea lor pulverizată, se aşează cursul, după toate regulele firii.
   Poezia ca şi natura îşi are meşteşugurile şi finalităţile ei, pe care poetul le descopere cu timpul, le orândueşte şi Ie foloseşte, dacă fireşte, aceiaşi natură, suverană, l-a înzestrat cu aptitudini potrivite artei. Adeseaori deschizi o carte de versuri şi priveşti în adâncurile ei ca şi într’o apă cristalină: vezi cum se leagănă algele în tremurări mătăsoase, cum vietăţile acvatice se ridică la suprafaţă şi scoboară în adâncuri, tăind diagonal cleştarul materiei lichide. Totul este clar, ingenios închipuit, misterios şi totuşi inteligibil. Mâna unui meşter genial a dat viaţă unui univers de forme, culori şi mişcări.
   Poezia este şi ea un cosmos personal de senzaţii şi idei, de imagini şi expresii, în care simţul artistic al poetului organizează după o viziune proprie. Poetul se concepe pe sine pe planul tuturor facultăţilor sale, şi este o greşeală atunci
când se crede că numai sensibilitatea este o modalitate de cunoaştere. De sigur că subconştientul, stările subliminare, ca şi textura senzorială, au o parte de contribuţie în creaţia poetică, dar procesul evoluiază spre luciditate, şi numai atunci atinge paroxismul.
   Se observă totuşi un exces de lirism, o cla-moare melancolică şi discursivă, jalnica palinodie a unei sensibilităţi feminizante şi obosite. Din cetini şi ceţuri, din nopţi tăcute şi adânci, dm viziunea îngheţatelor fiorduri se alcătueşte o poezie tristă, întunecată şi fantomatică, peste care adie glasul clopotelor de înmormântare. Această atmosferă este dominantă în poezia d. Ovid Calendoniu, şi până la un punct în aceia a d. Vintilă Horia. Cititorii care cunosc unul din cele două volume de versuri ale d. Ovid Caledoniu, — Endymion şi Vrăjitorul apelor, — vor înţelege sensul spuselor noastre. Cu acorduri jalnice, starea sufletească a poetului se împleteşte în urzeala pateticilor renunţări.
„Ce tristă va fi noaptea, iubita mea, azi,
Când iar voiu asculta cum clopotele sună, Departe, melancolice peste neguri de brazi Ca două frunze ,gemene, toamna în furtună".
                                         (pag. 16).
   Cartea omului singur, întitulată astfel semnificativ şi programatic, a d. Vintilă Horia, este o arie tristă, brăzdată de regrete şi reminiscenţe dureroase. Prin expresia ce se află în sufletul lucrurilor, mai mult decât printr’o viziune personală, poetul izbuteşte să se impue şi ou un stil personal. Poezia este rigidă, aspră, ferecată în noduri grele, înşurubată în materia calcinată de veşnicie. Este în poezia d. Vintilă Horia un sentiment cosmic, o îmbrăţişare cu misterele vieţii de dincolo şi de dincoace, o năzuinţă purificatoare care niciodată totuşi nu atinge profunzimile scăldate de iluzia transfigurării, d se opreşte Ia jumătatea drumului, zădărnidnd în vremelnicie. Dacă ţinem seamă de sentimentul religios care cerne nelămuririle poetului, atunci găsim şi măsura unor certitudini.
   Sunt poezii în care nota laică-epicttreică este dominantă; altele sunt străbătute de cm fior mistic, sau se opresc la simpla notaţie lirică după ce au invocat harul Mântuitorului. Laic şi creştin, d. Vintilă Horia nu s’a înălţat încă la revelaţia sublimă a credinţei.
   Cu aceste aprederi critice ne apropiem de poezia de atmosferă. Aid, d. Vintilă Horia izbuteşte să dea contur concret şi clar lucrurilor, şi nu mai rămâne nici o îndoailă, că acest dar plastic se ajută nu numai de ludditato, dar şi de adecvarea expresiei, rotundă, precisă, dafi-nitiv fixată în vers, fără nici o ambiguitate şi
582
© BCU
ispită de înlocuire. Prin aceasta nu vrem' să spunem că d. Vintilă Horia este un peisagist. l-ar li trebuit pentru aceasta mai multă obiectivitate şi desprindere de sine. Dar rămâne un liric puternic, care plecând dela stări personale, izbuteşte să zugrăvească şi cadrul portretului sufletesc. Ca şi în pânzele lui Rembrandt, unde jocul de nuanţe al întunerecului, din fondul tabloului, adânceşte misterele obiectului, în poe» zia d. Vintilă Horia este totdeauna o întrepătrundere între cadrul pictural şi mărturisirea lirică a poetului. Trisia şi Psalm medieval sunt printre aceste podoabe de pinacotecă; preferinţele noastre, dacă este să alegem, pentru nevoia economiei de spaţiu oprindu-se la cea de a doua.
„Din razele goale ce flutură ’n geam,
Albind printre gratii urcatele bolţi,
Dă-mi chipul tău Doamne şi pune-l balsam De pieptul meu palid zdrobit intre colţi.
Din cuiele aspre vreau sângele ud Să-l văd pe podele cum picură cald Şi-n besnă cum cade ritmat să-l aud Ca timpul în ceasul dm turnul înalt.
Adâncul din mine ce picură ’ntr'una Adună-l în cupa iertărilor Tale,
Ca ultimul ţipăt, când tremură luna,
In raiu să rodească belşug de petale“
                                       {pag. 33).
   Expresia conţine în ea substanţa şi simbolul ideii; expresia are un suflu de viaţă care ne încredinţează că poezia, în relieful ei exterior, tot prin expresie se valorifică. Forma corectă (uneori perfectă), lineară, echilibrată, lucidă; imagini plastice, vizuale, conturate palpabil, într’o atmosferă de omenească pocăinţă, pogoară de pe cruce darul Mântuitorului.
   Poezia d. Vintilă Horia, mai stenică decât a d Ovin Caiedoniu, are uneori retractări ale sentimentelor melancolice, şi atunci, poetul, în-tr’o clamoare lirică, devine entusiast şi robust cum este în poezia Vasul fantomă. De acelaş sentiment tineresc este străbătută şi poezia Palinodie, una dintre cele mai substanţiale şi care vădeşte maturitatea poetului. Iar finalul, aoel Cântec de sfârşit cartea, este iarăşi o revenire la inutilele şi feminizantele sentimente depresive,
                       * * * '
   ION TH. ILEA : ÎNTOARCERE. (Ed. Contemporană, 1942). — Departe de oraşele tentaculare, rătăcind prin târgurile de provincie ca ziarist, d Ion Th. Ilea este un taciturn cu faţa brăzdată de şanţurile unei vieţi trudnice, şi când îşi desleagă baerile gândului, din glasul lui se desprind nevoile şi năzuinţele gloatelor ano-
nime. N’are nici o afinitate pentru deliciile estetice ale utopiilor lirice, nu-şi recunoaşte vreo datorie de conştiinţă faţă de bisericuţele literare, — şi singur ei cu Europa, pe care o vede de departe ou telescopul, şi pare că vrea să-ii împotrivească peisagiul pitoresc al cosmosului etnic, nu este totuşi un singuratic, ci mai mult oracolul unei simţiri colective. Poeziile itu sunt scrise pentru cei din marea urna a vieţii naţionale, pentru muncitorii pământului şi lucrătorii uzinelor, pentru cei ce ostenesc în uzine şi în galerile subterane ale nunelor. Poetul exaltă valoarea muncii şi face să sporească cinstea celora ce 1 se dâruesc. Cu entuisiasm şi vehemenţă el se ridică până la stele, şi în popasul de răscruce al leatului ctitoreşte icoana ţârn nemuritoare.
       „Cu fiecare plop mă ’nalţ în vânt şi frunzelor le dau cuvânt.
       Lupt printre flăcări ca un smeu, trupul ţării-i trupul meu.
       Cu cei ce sufăr, zări străbat, — în fiecare m’am aflat.
       Vâltori ţâşnesc din văgăuni, strădanii împletesc cununi, şi pentru frunţi turnate ’n fier, şi pentru clipe ce nu pier...“
                              (Strădanie, pag. 3)
   In acest elan liric Sânzienele prind contuir concret; umbra lui Horia se desprinde de sub gorunul dela Ţebea şi se întinde protectoare până în piscurile românismului. Anii sunt plini de întâmplări istorice; la răscrucea vremilor ce vor veni pieptarul însângerat al ţării este chezăşia izbândii dincolo de munţi. Poezia capătă un caracter eonjenctural, articulat actualităţii, dar cine ar putea afirma că tocmai această actualitate nu are profunzimi de nemurire şi o amplitudine vrednică de a-şi găsi ecoul în versuri? Poezia de azi, acea inspirată de marea dramă a neamului, intră în patrimoniul colectiv; O vor citi nu numai iubitorii de stihuri robuste, dar cu deosebire oamenii din categoriile muncitoare, ea fiind o poezie predestinată unei circulaţiuni populare. Cei din prima categorie îşi vor reface filtrele intelectuale putrezite de rafinamente urbane, cei din a doua categorie se vor încredinţa că darurile poetului sunt şi pentru îndestularea lor sufletească. Poezia d. Ion Th. Ilea mai are şi un sens educativ. Tinerele generaţii vor găsi în ea ecoul strădaniilor celor de odinioară, a premergătorilor, şi cânid afirmăm aceasta, nu ne gândim la d. Ion Th. Ilea, ci la figurile istorice care se perindă în aceste versuri.
   Pe de altă parte, este foarte semnificativ fap-
583
© BCU
tul că această poezie nu este Înţeleasă de critica literară de astăzi, şi criticaştrii noştri, care trebăiuesc ţâfnoşi în teorii estetice n’au nici un fel de receptivitate pentru ea. Trăim in tr’o vreme de culturalism, cu egala îndreptăţire a fiecăruia de a se împărtăşi din tezaurul spiritual al poeţilor. Poetul are o misiune care depăşeşte miciie lui delicii şi orgolii lirice. Rezonanţele epice vibrează pretutindeni. Poetul scoboară din turnul de fildeş şi se dărueşte sufletului colectiv. Aceasta este porunca momentului istoric, pe care nu o numim „trădare", după vicleana expresie a evreului Julien Benda ,ci prezenţă dinamică la postul de comandă. Amploarea istorică a războiului de independenţă s’a răsfrânt în poezia patriotică a lui Vasile Alecsandri; războiul întregirii ne-a dat poezia lui St. O. îosif şi Octaviaa Goga. Cruciada contra bolşevismului adună mai multe sufragii poetice dat fiind fecunditatea generaţiei de astăzi. Să ne înţelegem: nu este vorba de un militantism politic, de un program ideologic pus în versuri ,ci de tălmăcirea unui elan colectiv, rasa având dreptul să-şi oglindească faţa în stanţele poetului. Au trecut vremurile când poezia era scrisă de salonarzi vieioşi, şi citită in saloane pentru a zgândări nervii ■obosiţi; vremurile acestea vor reveni, când va reapare pe orizont tipul poetului decadent şi blazat, a intelectualului speculativ şi abstract şi a criticului metafizic. Dar oricine înţelege că morţii nu mai învie.
   Poezia d. Ion Tb. Ilea este aspră şi rudimentară, dar bogată în imagini şi armonii rustice, invoacă viaţa obştiilor anonime, lăsând accentul să cadă asupra unei înţelegeri umanitare. Se prea poate ca optimismul şi robusteţea rurală a temperamentului său poetic să nu se potrivească vieţii aspre a minerilor, dar plină de Înţeles este această încheiere de imn închinat muncii:
„Şi printre apocaliptice genuni, în pauze de cântec, se pierd vagonetele cu cărbuni Aici e ’npărăţia muncii în care duhul aspru românesc nu moare.
După lucru, când ies minerii din mină, icoanei Maicii Domnului se ’nchinâ“.
                 (Minerii din Anina, pag. 77)
   D. Ion Th. Ilea vorbeşte în mumele „neamului de opincari“, este „frate cu glia şi cu Ardealul lăsat", se regăseşte în mediul natal cu mustrări de conştiinţă. Dar struetura-i sufletească, încă ne alterată de înstrăinare, îşi desvălue toată vi-gurozitatea în poezia In sat (pag. 26). întoarcere la obârşie, acesta este sensul titlului pe oare d. Ion Th. Ilea l-a dat volumului său de versuri.
Şi de aceia, mai elocvent decât orice comentariu critic, las cititarului libertatea de a pătrunde esenţele acestei ultime poez-i :
     „Au rodit pomii grădinilor din vis şi fructele ascund sub coajă dulceaţa anilor cu cer deschis din primăveri trecute ’n vrajă.
     Pe lunca părerilor de rău macii în câmp coboară soarele.
     Un greer cheamă pe Dumnezeu să stropească cu mir hotarele.
     Din belşug descântat roadele ridicării pe culmi azurate, sânt cuminicate în izvoarele simţirii, de zările încrucişate.
     *ln satul meu, carele încărcate cu rod, stau la vorbă ţărăneşte despre prescura zilei aşteptate şt întoarcerea ce se iveşte”.
     ^             (Roadele visului, pag. 37;
                                                                                                                NICOLAE ROŞU
                                                              * * *
   AUREL COSMOI U : GENEZA MITULUI (1342). Una dintre cel mai răscolite probleme ale istoriei religiilor este fără îndoială şi a genezii mitului, pentru lămurirea căreia s’au omis cele mai diverse şi mai ingenioase soluţii. Fiind strâns legat de adâncurile metafizice ale fiinţei umane, mitul a rămas nepătruns în esenţa lui, ca şi aceste ameţitoare abisuri, în jurul cărora s’au croit şi se vor croi cele mai varii ipoteze; căci întunecimea şi fiorul produs de nepătrunsul firii a constituit totdeauna element de iscoadă pentru mintea umană.
   Pus în faţa măreţiilor cerului şi pământului, omul nu s’a mulţumit numai cu ridicarea umerilor, ci a încercat o scuturare a nedumeririlor, afundându-se cât mai mult în sinuosul labirint al cosmosului.
   Mânat de pasiunea cercetătoare a acestei probleme, d. Aurel Cosmoiu a înfăţişat în lucrarea sa „Geneza mitului“ (Cartea Românească, 1942) sumar, dar sugestiv, aproape toate problemele în legătură cu mitul D-sa îşi dă dela început seama că mitul reprezintă o primă formă de lămurire a nedumeririlor primare ale omului. „Mitul este o formulă învestită eu misiunea de a răspunde plastic şi intuitiv nedumeririlor primare şi încă nebuloase ale omului care trăeşte viaţa concretă şi sufletească în sorbul unei singure emoţii".
   Născut nu din puterea raţiunii, ci din suflet, luat ca întreg, funcţiunea lui iniţială a fost una
5*4
© BCU ■
globală, asemenea isvorului din care i-a pulsat prunul val de vieaţă. Pe măsură însă ce starea sufletească primară se va ramifica şi se va descompune în elementele sale, mitul va pierde treptat din multiplele sale funcţii, rămânând până la urmă ou rolul „de a înfăşură în faldurile sale măduva adâncă a misterului care rămâne acoperit44.
   Nimeni nu se poate plânge că mitul n'a fost cercetat, ci dimpotrivă el a constituit obiectul unei atenţii de primul rang încă din antichitate. După perioada de colecţionare prin Homei şi Hesiod, urmează perioada fnosof-câ a mitologiei, o perioadă de studiu, în care se discuta problema veracităţii sau falsităţii mitului. In cuprinsul acestei perioade d. Cosmoiu desprinde patru direcţiuni de interpretare a mitului şi anume: o direcţie de interpretare naturalistă, care vedea în zei personificări ale forţelor naturale, direcţia etico-alegorică, după care per-sonagiile mitice sunt întrupări ale unor atribute morale, a treia este interpretarea istorică, care caută să identifice printre zei anumiţi bărbaţi de seamă, care au trăit realmente şi pe care posteritatea i-a ridicat ulterior pe scara preţuirii, având ea reprezentant pe Evhemeros şi în fine a patra direcţie, a interpretării mistice, cu Plutarh, care afirma unicitatea divinităţii, considerând zeii ca nişte forţe reale, dar subordonate acestei divinităţi supreme. Tot aci putem cita epicureismul, care tăgăduia veracitatea mitului şi stoicismul care căuta în mituri alegorii fizice, psihologice sau morale.
   Trecând mai departe, la renaştere şi epoca modernă, d-sa surprinde două metode care-şi dispută întâietatea:   metoda alegorică şi cea
istorică.
   Epoca contemporană pune bazele reale ale ştiinţei miturilor, adoptând o metodă critică. In genere teoriile care se emit acum asupra miturilor au ca obiect fie originea miturilor, fie interpretarea lor, fie ambele probleme. începând cu şcoala simbolică a lui Fr Creuzer, care considera că rostul ştiinţei miturilor este descoperirea ideii filosofice ce stă la baza fiecărui mit şi trecând la celelalte şcoale ca : şcoala neo-evhemeristă, reactualizată de H. Spencer, şcoala filologică a lui Kuhn şi Max Muller, care vede în mituri rezultatul unei epoci de maladie a limbajului, şcoala antropologică, reprezentată de Lubbok, Tylor, Frazer, Andew Lang şi Rei-naeh, după care mitul îşi are originea în omul însuşi, şcoala pan-babilonistă a lui Winkler, şcoala lui Wundt, şcoala sociologică,, psihanalitică şi cea istorică, peste tot întâlnim aceeaşi preocupare de a se atribui tuturor miturilor o singură origină şi a se găsi o singură explicare.
   Tuturor acestor şcoale <L Cosmoiu le impută
marea greşalâ de a ignora contextul social şi moral, al mitului „pe baza câte unui principiu scorţos, socotit apriori ca necesar şi suficient41, dar mai ales faptul că fiind dominaţi de spirit antireligios, cercetătorii miturilor nu au studiat mecanismul însuşi de naştere a mitului, preju-diciindu-se astfel concluziile;
    Credem că imputându-se cercetătorilor de mai sus spiritul antireligios, d. Cosmoiu face o mare greşaiă. Aceşti cercetători, pornind ia studiul mitului, n’au fost călăuziţi decât de faptul obiectiv şi concret întâlnit în realitate. Obiectivitatea lor nu trebuie considerată spirit antireligios, ci ţinută ştiinţifică, fiindcă dacă ar fi pornit dela început cu o idee preconcepută, subjugaţi acelor faunoşi idoli de care vorbea Ba-con, ar ii comis o mare imprudenţă metodologică. Că unii dintre ei au avut alte convingeri decât cele creştine, pe care ie împărtâş-m noi, ’ este cu totul altceva, pentrucă în ştiinţă se lucrează desbrăcaţi de orice haină ce îmbracă convingeri prea intime. Spencer, Frazer etc. erau oameni de fapte concrete, obiective, iar convingerile lor personale în materie religioasă nu au avut nimic de a face cu concluziile cercetărilor, concluzii trase numai din studiul obiectiv al faptelor.
    O inconsecvenţă a d-sale este că imputând mitologiştilor explicarea diversităţii miturilor pe baza „unui principiu scorţos44, cade la rândul său în aceeaşi eroare, deoarece caută să explice miturile tot pe baza „unui principiu scorţos44 şi anume: nevoia sufletească din care isvorăsc ele. Impută mitologiştilor ignorarea punctului de vedere sociologic (contextul social, cum îi zice d-sa) în explicarea diversului mitologic, dar adoptă punctul de vedere psihologic (nevoia sufletească din care isvorăsc ele). Inconsecvenţa este clară.
    Trecând mai departe la analiza genezii mitului, d-sa opinează că „operaţiunea esenţială în procesul genetic al mitului constă din punerea în contact a dateloi revelaţiunii naturale interne cu datele revelaţiunii naturale externe, adică a sufletului cu natura”. Mitul se naşte numai în sufletul popoarelor păgâne. Sufletul omului natural se află într’o continuă tensiune şi agitare către divin. Cu cât misterul acestuia este mai adânc şi mai de nepătruns, cu atât sufletul se încordează mai mult să-l ajungă. Cum însă cunoaşterea reală este imposibilă, imaginaţia intră aci în joc, suplinind şi completând toate lipsurile. Deaceea imaginaţia este funcţia cea mai importantă care participă la crearea mitului, brodând asupra vieţii şi faptelor personagiilor, cele mai extravagante amănunte. Aceste personagii mitice sunt supuse însă vestitelor tipare ale raţiunii cunoscute sub nu-
inele de categorii. Dintre cele trei categorii principale : cauzalitate, timp şi spaţiu, prima este aceea de care mitul sa degajat într’o loarte largă măsură, pe când celelalte două apar ca mai nedespărţite de soarta lui.
   Punctul de plecare al oricărei mitologii este credinţa într’o forţă impersonală. Omul nu adoră, la început, obiectul sau fenomenul natural în sine, ci el a avut ideea despre o putere divină abstractă, pe care ulterior a concretizat-o. Prin urmare forţa impersonală începe a fi personificată. Un prim început de personificare pare a fi forţa mana din totemism, care se introduce în anumite animale sau vegetale, acţionând de aci „cu o eficienţă multiplicată şi pe o arie geografică variabilă11.
   O fază de personificare superioară totemis-mului o constituie fiziolatria, adorarea elementelor naturii:      arbori, râuri, munţi etc.,
între care un loc de mare importanţă îl ocupă focul.
   Urmează personificarea divinităţii în unităţi fizice mai impunătoare ca : astrele, cerul, pădurile, tunetul etc., pentruca în cele din urmă forţa divină să fie personificată în chip omenesc. Cea mai perfectă mitologie este aceea în care mişună zeităţile cu chip de om. In cuprinsul acestei ultime faze a antropomorfismului se constată deasemenea o scară progresivă, trecând u-se dela zeul „cu apucăturile omului sim-ţual“, concretizate în cruzime, voluptate etc., la zeul cu atribute morale, animat de sentimente nobile şi maniere civilizate. Atribuţiile lor nu mai sunt acum în funcţie de zonele geografice, ci de specialităţile morale. S’a ajuns astfel la ideea de zeitate în chip omenesc, împodobită cu atribute morale.
   Mai departe autorul în discuţie se ridică, şi pe bună dreptate, împotriva acelora care consideră mitologia ea un câmp de manifestare a zeilor cu formă exclusiv omenească, epoca zeilor antropomorfi nefiind de cât o simplă fază a mitologiei. Epoca mitului se înscrie pe traectul evoluţiei religiilor ca un fragment ascendent, ducând gândirea religioasă dela impersonal la personal, dela forţe anonime la zei antropomorfi, cu sentimente morale, ridicându-se până la ideea zeului unic.
   Un punct extrem de nevralgic în argumentarea d.sale, îl constituie afirmarea că mai toate popoarele primitive de azi au trăit cândva vremuri de bună aşezare istorică şi culturală, fiind acum în plin regres (pag 119). Nu ştim ce înţelege d. Cosmoiu prin „popoarele primitive de azi“, dar credem de prisos a mai aminti cercetările sociologilor contemporani care infirmă afirmaţiile d-sale.
■ La întrebarea dacă mitul este creaţia unui
singur individ sau a colectivităţii, d-sa ia o atitudine mediană. Intr’adevăr, făcând parte din ereaţiuniie literatura populare, mitul rămâne, ca şi acesta, opera unui individ anonim. Cu toate acestea societatea îşi are şi ea partea ei de contribuţie, care la mit capătă o mai mare importanţă decât individul, deoarece vederile personale ale mitopoetului nu sunt permise decât numai dacă nu impietează asupra credinţelor societăţii. Sursa ultimă a oricărei creaţii mitice rămâne însă tot imaginaţia individuală, cu adaosul că aceasta rezumă de fapt o stare sufletească comună.
   Afirmaţia lui Creuzer că preoţii au fost autorii cei mai obişnuiţi ai mitului nu poate fi susţinută, deoarece rolul preoţimii a fost nu de a inova, ci de a conserva datinile şi credinţele societăţii. Dealtfel acest fapt iese la iveală şi de acolo că unde religiile au fost mai b.ne organizate (romani, gali) mitologia n’a cunoscut înflorirea pe care a avut-o la popoarele cu preoţie mai puţin organizată (greci). Rolul preoţiei a fost mai activ în primele timpuri ale mitologiei, dar numai până în momentul când s’a consolidat mai bine, căci de aci înainte a devenit ponderatoare.
   La popoarele primitive de astăzi mitul este într’o stare foarte rudimentară, din cauza grelelor condiţii în care-şi duc vieaţa triburile.
   Aşa dar mitul este o operă colectivă, reprezentând credinţele şi aspiraţiile unei colectivităţi, însă prinderea lui într’o formă concretă o face un individ mai bine dotat decât ceilalţi, reuşind să-l pună în circulaţie.
   Orice mit prezintă două grupe de elemente: unele permanente, ce constau din complexul de năzuinţe sufleteşti ce se află la baza oricărui act mitogenetic, altele tranzitorii formate din materialul sensibil ce alcătueşte condiţia lui externă.
   Din imensul material mitic, etnografia comparată caută să identifice tipurile mitice, pentru a căror lămurire s’au propus două soluţii mai importante şi anume: una concretizată în teoria identităţii de structură a spiritului uman, alta în teoria împrumutului reciproc de teme, care a avut loc în cursul istoriei între popoare sau prin moştenirea acestor teme dintr’o epocă în care popoarele trăiau nedespărţite.
   Autorul adoptă prima teorie, sprijinit pe afirmaţiile lui Frazer, Malinowski, Raoul Allier, Leon Marillier şi L. Blaga.
   Trecând mai departe, d-sa constată că la structurarea mitului contribue 3 factori: mediul cosmic, care oferă materialul brut; mediul uman, cu evenimentele istorice şi starea culturală şi în al treilea rând tonalitatea sufletească, specifică fiecărui popor în parte. -
586
                                                                                                        X Cluj.
  Discutând raportul dintre mit şi artă, constată o înrudire foarte apropiată, asemănările dintre ele fiind mult mai numeroase decât deosebirile. Manifestând desinteres faţă de logic, ambele au caracter „araţional". In crearea şi contemplarea lor, ambele presupun un suflet global, necompartimentat pe zone, intelectul fiind funcţia care participă cel mai puţin aci,. Ambele tind către o lume ideală, ce devine realitate metafizică, '
  In fine în privinţa credinţei în veracitatea mitului d-sa ia o poziţie mediană. Insuficienta cercetare a sentimentului de credinţă în mituri a dus pe unii mitologişti la afirmarea că omul nu s’a gândit niciodată să creadă în născocirile mitice, iar pe alţii la concluzia că omul natural crede în mit tot aşa de tare cum crede creştinul în Scriptură. Ca de obiceiu, adevărul stă la mijloc, omul religiunilor naturale compor-tându-se, în ceeace priveşte credinţa în mituri, în mod variabil. Popoarele primitive acordă mitului o credinţă categorică, dar pe măsură ce mitologia evoluiază, pe aceeaşi măsură credinţa primară în mituri slăbeşte.
  Lectura lucrării d-lui Cosmoiu mu-ţi lasă totdeauna o impresie clară asupra tuturor problemelor atacate. Afirmaţiile sale iniţiale sufăr o continuă corectare până să ajungă la o idee aproximativ stabilă. Această continuă corectare îngreuiază aşa de mult lectura, încât dobândeşti uşor impresia că autorul nu a frământat suficient problema, din care cauză nici n’a putut-o înfăţişa eu toată claritatea pe care o
comportă o asemenea temă, deşi, recunoaştem, e foarte grea şi primejdioasă.
   Aşa de ex. vorbind de geneza mitului, o socoteşte ca rezidând într’o nevoie sufletească a omului. Deci punct de vedere psihologic. Mai departe însă afirmă că procesul genetic al mitului constă din punerea în contact a datelor revelaţiunii naturale interne cu datele revela-ţiunii naturale externe, a sufletului cu natura. In chipul acesta punctul de vedere psihologic i se mai adaogă cel naturalist. Autorul dându-şi seama de importanţa „contextului social", îi recunoaşte valoarea, adoptând în cele din urmă o atitudine de împăcare între individ şi societate. Iată deci o serie de continui corectări (nu completări) care în loc să limpezească problema, o complică în mod inutil.
   In afară de aceasta, lucrarea nu e scrisă peste tot într’un limbaj ştiinţific, adecvat temei, ci pe ici şi colo întâlnim expresii gazetăreşti sau de altă natură, care izbesc neplăcut aci. Exemplu :  „principiu scorţos" (p. 46), „cleioase in-
fluenţe” (p. 48), etc.
   Aceste observaţii nu scad însă eu nimic din seriozitatea cu care autorul îndrăzneşte să atace o asemenea temă şi nici din modul inteligent cum pune problema Totuşi scăderile trebuesc relevate, mai ales când e vorba de un autor tânăr şi lipsit de experienţa ştiinţifică, pentrucă altfel, ele sunt dăunătoare atât cercetătorului cât şi lectorului. D-l Cosmoiu rămâne cu toate acestea un element de bun augur.
                             ŞT, ZISSULESCU
CRONICA POLITICĂ
                              CRIZA FRANCEZĂ
  In panorama vieţii mondiale contemporane, Franţa oferă un spectacol dintre cele mai interesante. Dacă n’ar fi prezenţa celor 40 milioane Francezi, ai spune că în spaţiul occidental european agonizează o cultură şi un popor; şi dacă n’ar stârni pentru Europa necesitatea organică a unei Franţe sănătoase, am avea toate motivele să vorbim despre sfârşitul unui Stat.
  Deaceea ne place să credem că Franţa actuală este numai bolnavă şi că pentru Europa, pentru forţele formative ale unităţii continentale, această ţară constituie numai o problemă de vindecare. „Pentrucă, după cum scriam aiurea, unitatea definitivă a Europei viitoare ar suferi fără prezenţa activă a Franţei, de care nu se poate dispensa, aşa cum, la rigoare, o poate face cu Anglia" („Duminica" din 15 Nov. 1942).
  Criza franceză actuală nu este accidentală ; ea nu apare ca efectul unei întâmplătoare catastrofe militare.
  M’am întrebat adesea ce interes avea Franţa să provoace şi să intre în acest războlu şi am ajuns la convingerea că singurul stat european care n’avea ce câştiga dintr’un eventual conflict, dar avea enorm de pierdut, era Franţa. Şi evenimentele stau mărturie acestui punct de vedere.                                        :
  Şi totuş Franţa s’a angajat într’un conflict, care i-a desvăluit tare fundamentale, o nepre-gătire militară şi morală surprinzătoare, o ‘lipsă de coheziune şi orientare naţională, care i-au fost fatale. Războn'eie au reprezentat totdeauna examene decisive, verificări aspre ale popoare-
5*7
©
lor. Franţa nu era pregătită pentru un «ture examen.
   Şi totuş s’a înoumetat să-l provoace şi să-l înfrunte...
   Criza franceză nu este efectul războiului, ci războiul, cu toate consecinţele lui catastrofale, este efectul crizei franceze.
   Franţa trăeşte astăzi numai forma acută a unei vechi crize latente. Ea este victima vlăguită a iluziei democratice. Acest popor vechi a crezut că-şi poate îngădui luxul unei democraţii libertare, care i-a măcinat toate resorturile istorice, 'culturale şi politice, fărămiţând-o într’o epocă de regrupare naţională şi promovarea solidarităţii etnice la toate celelalte popoare europene. S’a identificat perfect pentru conştiinţa contimporanilor acţiunea nefastă a democraţiei: prăbuşirea statului după desagre-garea naţiunii. Nicăiri nu s’a desfăşurat mai ilustrativ acest proces ca în Franţa.
   Democraţia proclamând principial „autonomia conştiinţei şi voinţei individuale", ajunge la decretarea individului ca singură realitate şi singur scop. „Ce n’est pas simplement que l’in-dividu est moi, scria S. de Madariaga în „Anar-chie ou Hierarchie", p. 96, c’est qu’il est seul et unique". Individul ca realitate unică, devine şi scop unic, iar instituţiile statate sunt subordonate acestui scop suprem.
   „La fin supreme (al statului) est 1’indivMu et Ies institutions collectives ne peuvent avo'r de prise sur lui que pour autant qu’elles s’averent ir.dispensables â son propre enrichissement in-dividuel“. (S. de Madariaga, op. cit., p. 91). In acest sistem filosofico-politic, naţiunea nu are nici un loc. Statul nu există decât prin voinţa contractuală a indivizilor şi pentru a servi scopurile lor... Acest stat împrumută caracterele bazei sale: incertitudinea, efemeritatea, lipsa de coheziunea organică... El devine statul unei generaţii şi mai mult, al unui partid, al partidelor rând pe rând. Nu are nici consistenţa, pe care i-o da blocul naţional, nici durata, istori-citatea pe care i-o împrumuta permanenţa naţiunii, ca entitate organică, întinzându-şi existenţa pe spaţii milenare.
   Analizând. în 1937, aeelaş proces distructiv a1 democraţiei, arătam ră „lupta nolitică. altădată apanagiul unei nv'rtorităţi, s’a adâncit şi are tendinţa de a se adânci până la ultimul membru al colectivităţii naţionale. Procesul democratic, spuneam atunci, urmează un drum precis : sfărâmă blocul naţional, pulverizându-l în indivizi, pe cari îi asvârlă în câmpul electoral al vieţii politice, unde se regrupează exterior, programatic, ideologic uneori, pe interese trecătoare, personale de cele mai multe ori, în partide.
  In locul stâncii naţionale se instalează dunele eratice de nisip, în urma acţiunii distructive a democraţiei. Prin pulverizarea blocului naţional singura temelie reală a statului infrastructural, se distruge fundamentul acestuia. Pe dunele mişcătoare, nu se poate construi nimic solid, permanent. Statul fundamental se mişcă, trosneşte, se rupe în bucăţi, se prăvăleşte...". (Iconar, 1 Martie 1937).
  Statul francez a parcurs toate aceste faze ale infecţiei democratice. încercarea Mareşalului Pâtain de a-1 reorganiza pe ideea de autoritare, a eşuat, cum am văzut. Imperiul francez s'a rupt în numeroase bucăţi, iar lumea franceză, pulverizată, nu este capabilă de nici o reaoţi-une unitară, hotărîtă, pentru că şi-a pierdut cârma instinctului naţional. Tit Iiviu, în introducerea la Istoria Republicei romane, a caracterizat admirabil situaţia poporului roman Ia apariţia simptomelor de desagregare: „Noi, scria acest istoric, nu ne putem suferi viţiile, dar nici remediile lor“. Deci o stare de paralizie, incapabilă de o reacţiune spontană, care anunţa totdeauna semnul unei grave maladii. Franţa timpului nostru a intrat, mai de mult, în această fază. Nimeni n’a îniţeles-o mai lund decât Jacques Bainville, în „La Troisieme R<5-publique". Vorbind de Franţa din ajunul actualului războiu, academicianul francez făcea următoarea remarcă : „Totuş nevoia de a remedia abuzurile se resimte pretutindeni, exact ca înainte de 1789. Ca şi atunci, toate reformele care sunt suggerate întâlnesc opoziţie şi nu există două grupuri în naţiune, care să dorească aceleaşi reforme. Toată lumea le vrea ; nimeni nu accep+ă vreuna. Căci nu există reformă care să nu atinpă vreo situaţie câştigată şi nici o situaţie câştigată nu consimte să se sacrifice(p. 316).                          < "     '
  Cu atât mai puţin putea consimţi francezul să-şi sacrifice viaţa pentru o realitate, neamul, care în conştiinţa lui democratică devenise o abstracţie fără conţinut \
  Era deci firesc ca Franţa să alungă în situaţia de astăzi: o naţiune dezagregată în indivizi, în Interese proprii exclusive, nu poate leal’za acel minimum de disciplină colectivă în spaţiu şi în fcmo, care este statul.
  Criza Franţei actuale este criza democraţiei. Oricât s’ar părea de inoportună si tardivă această remarcă, eâ nu este mai puţin necesară pentru a înţelege absurd’tatea unei reluări a vechilor experienţe si retrăiri a îngropatelor moravuri. Exemplul Franţei este cu atât mal instructiv pentru popoarele tinere, -care acum îşi încep istoria în plan european,
                                                                                                        ALEX. CONSTANT
-588
©
CRONICA MĂRUNTĂ
   A. C. CUZA e omagiat de revista ieşană, Cetatea Moldovei, la vârsta patriarhală de 85 de ani. Un omagiu de proporţii discrete faţă de reverberaţia întregului neam românesc, ce ar fi putut să-l învăluie în această clipă. Vremea de încordare războinică, în care trăim, nu e tocmai prielnică unor astfel de manifestaţii unanime. Totuşi suntem datori să ne alipim discretului omagiu ieşean, când e vorba de un om, oare e în mare parte părintele spiritual al startului naţional de azi. Dacă organismul românesc a eliminat şi elimină mereu microbul iudaic din sate şi oraşe, A. C. Cuza e autorul moral al acestui fenomen epocal, de care va beneficia existenţa noastră etnică. Dacă în golurile rămase se naşte sub ochii noştri o forţă economică autohtonă, o „clasă mijlocie”, A. C. Cuza a voit-o şi a predicat-o ceil dintâiu după Emi-nesicu. Dacă în domeniul culturii nu mai scârţâie penele de gâscă talmudică, A. C. Cuza ne-a demonstrat primejdia de falsificare a acestei colturi. Dacă ţara se găseşte încleştată în alianţa de fier a Germaniei, A. C. Cuza e între cei dintâi cari au preconizat această orientare. In omagiul, pe care îl aducem, sărbătorim o sumă de birudnţi capitale pentru neamul nostru întreg. Sunt foarte puţini bărbaţi ai românişi muiui, cari au trăit să vadă cu ochii întruparea în viaţa naţională a atâtor idei proprii. Şi dacă ideile lui A. C. Cuza au trebuit să devină fapte politice, economice şi culturale de dimensiuni epocale, este fiindcă ele se ridicau şi strigau din însăşi profunzimea convulsionată a existenţii româneşti.
   Incontestabili, aceste mari realizări', de care se leagă numele Mareşalului, vin într’un perfect sincronism cu giganticul fenomen de primenire, generalizat, prin iniţiativa naţional-so-ciali'stă, în toată Europa. Dar prin doctrina Iul A. C. Cuza şi prin lupta lui de o jumătate de secol, noi nu apărem ca. simpli imitatori, ci ca autentici premergători ai vremii. Spiritul patriarhului delia Iaşi dă un titlu de proprietate autohtonă marilor reforme de purificare a statului etnic, ce vor alcătui în istoria naţională mândria contimporanilor de azi.
   In domeniul culturii, care ne interesează aici cu deosebire, îi suntem datori lui A. C. Cuza (şi nu mai puţin lui Nicolae Iorga) adevărul că numai Românii pot crea o cultură pentru Români. Lucrul acesta pare azi o banalitate. Dar acum vreo 40 de ani, când trona în critică evreul C. Dobrcgeanu-Gherea, identificat de A. C. Cuza ca Solomcn Soîomonoviei Katz, când editurile şi tipografiile şi presa erau în mâini
evreeşti, şi când circula superstiţia că singuri Evreii ştiu să facă ziaristică, a apărut acea splendidă operă .a orezului naţionalist în cultură, Naţionalitatea în artă, care demonstra cu o logică impecabilă şi cu o limpezime suverană imposibilitatea Evreilor de a-şi asimila limba şi spiritul creator al unui popor străin şi, oa urmare, pericolul de falsificare a culturii respective prin invazia iudaică. „Naţionalitatea e puterea creatoare a culturii, cultura e puterea creatoare a naţionalităţii” — astfel schematiza A. C. Cuza adevărul, devenit azi evidenţă, documentat cu o nesfârşită serie de „anexe la Jidanii în presă” şi în literatură. Cartea, care i'-<a adus lui A. C. Cuza onoarea foarte târzie de academician, rămâne permanent valabilă ca un îndreptar al creaţiei româneşti.
   Această idee, ca .şi celelalte din domeniul politic şl economic, se clasifică în sfera rasismului şi se înrudesc cu prestigioasa doctrină a rasismului german, formulată de englezul germanizat H. St. Chamberlain, în voluminoasa lucrare, Bazele secolului al XlX-lea. Chamberlain, care ţinea să rămână creştin, nu putea admite, în antisemitismul său, filiaţia iudaică » Mântuitorului şi filiaţia mozaică a creştinismului. Pentru aceasta, el e unul dintre inventatori* mituiţii convenţional al originei ariene a creş tinismului, mit care nu era necesar, de vreme ce Evreii înşişi nu se recunosc în Ii.sus Hristos şi în creştinism. A. C. Cuza. si după dânsul Aurel C. Popovici, a îmbrăţişat această teză neor-todoxă şi aceasta constituie singura pată, pe care i-o reproşăm noi teologii. Dar afară de aceasta, A. C. Cuza a fost unul dintre rarii şi vajnicii apărători ai credinţei ortodoxe împotriva unor semidocţi universitari, cari profesau ateismul în numele ştiinţei, cu sprijinul puternic al evreimii.
   Va veni un timp când toate aceste merit* covârşitoare ale lui A. C. Cuza pentru neamul românesc vor fi studiate şi repuse în circulaţie. Le-am amintit sumar pentru a arăta, dacă mai era nevoie, că omul, care a luptat eroic împotriva unei epoci de destrămare şi pentru o epocă nouă de reconstrucţie etnică şi creştină, merită cel mai înalt omagiu, oe-î poate da inima românească.
   MIŞCAREA DELA „SINAXARUL”. Apare în Bucureşti de doi ani o foaie cu aparenţă modestă, Sinaxarul, scrisă de un grup de preoţi tineri, în fruntea cărora stă colaboratorul no-
580
    .  ,© *,v. vBCC^<Uiii Cluj
stru, părintele Niţă Mihsai. Ea se distinge dintre celelalte foii şi reviste bisericeşti. Nu prin arta scrisului se distinge, deşi condeiele care o redactează ar putea excela în orice publicaţie literară pretenţioasă ; şi, ®foră de aceasta, aproape toate revistele noastre bisericeşti, foarte numeroase, sunt frumos scrise şi ating de multe ori probleme subtile, interesante şi de o ţinută intelectuală minunată. Sinaxarul însă vrea mai mult decât atât, vrea o revoluţionare a spiritului preoţesc în el însuş. Este preoţia o funcţiune organică a Bisericii ? Toată lumea e de acord 'în această privinţă. Dar unii o înţeleg ca o acţiune culturală, alţii ca o ceremonie duminicală şi atâta tot. Sub influenţa marelui Nioo-lae Iorga, care nu vedea rolul bisericii decât pe plian cultural, s’au manifestat o serie de preoţi cu descoperiri de documente şi mici monografii despre lăcaşurile sfinte. Sub influenţa celuilalt fel de a înţelege, alţii s’au îndepărtat deopotrivă dela adevăratul rost al preoţiei, căzând în anumite practice magice, care n’au nimic aface cu spiritul slujbelor bisericeşti.
   Grupul delia Sinaxarul combate, nu fără vehemenţă, amândouă aceste feluri de a vedea. Ei cheamă pe preoţi să se întoarcă la preoţia adevărată, care e o taină dumnezeiască. Slujitorul altarului e trimis în lume ca om al vieţii îin Dumnezeu. Pentru aceasta, el e deosebit de lume prin harul sacerdotal. Harul e o prezenţă divină, reală în suflet şi implică din partea purtătorului un act de recunoaştere al conştiinţei personale. Numai în măsura în care eşti cbnştiient de prezenţa şi de puterea harului în tine te poţi socoti preot adevărat, deţinător al focului sacru, prin care eşti trimis să incendiezi spiritul lumii, purificându-1 de păcate şi ridi-cându-1 la viaţa în Dumnezeu. Conştiinţa harului face din preot un organ al voinţei şi al dragostei lui Hristos în lume. Grupul dela Sinaxarul ştie că această misiune e legată de împotriviri şi ostilităţi; tocmai de aceea pretinde un sacerdoţiu de sacrificii până la preţul vieţii. „Vreim să fim făuritorii unui ev nou după imaginea lui Dumnezeu atât de profanată şi falsificată până ieri. Avem pentru asta de biruit obstacole, pe care poate nu le-a cunoscut niciodată până azi Biserica lui Hristos. Cum le vom birui şi cum vom izbuti? Cu luminile Duhului Sfânt şi nu cu cele ale ştiinţei noastre teologice uneori. Cu curajul pe care ţi-1 dă harul Duhului ca să mărturiseşti adevărul Evangheliei întreg şi curat, chiar de ar trebui să mori pentru asta, şi nu cu dibăcia de a strecura adevărul creştin camuflat, printre rătăcirile şi slăbiciunile oamenilor. In sfârşit, vom birui lumea şi obstacolele din calea mi-
siunii . noastre, dacă vom şti birui întâi duhul lumesc şi obstacolele, pe care le întâmpină în fiinţa noastră puterea harului din noi’’.
   Un singur lucru nu înţelegem din acest citat, care conţine o admirabilă concepţie a preoţiei harice: bagatelizarea oarecum a ştiinţei teologice, lucru pe care l-am întâlnit şi în alte articole din foaia semnalată. E adevărat că ştiinţa teologică singură, fără credinţă . şi fără conştiinţa harică, nu întemeiază totul. Avem mulţi ştiutori de carte teologică şi puţini apostoli. Mai mult încă, am văzut în ultimul deceniu preoţi înstăriţi, angajaţi în acţiuni politice şi cari foloseau toată ştiinţa lor teologică pentru a îndreptăţi crimele. Suntem de acord că fără credinţă profundă ştiinţa teologică nu însemnează decât ştiinţă. Dar trebuie să ni se con-ceadă că nici 'Credinţa nu poate fi dreaptă fără un minimum de ştiinţă teologică, iar în ce priveşte apostolatul preoţesc, el e de neoonceput fără cunoaşterea ştiinţifică a adevărurilor mântuitoarei. însăşi conştiinţa harului din noi implică un studiu profund. Toate acestea le ştiu tinerii preoţi dela Sinaxarul, cari sunt dintre cei mai bine pregătiţi pentru misiunea lor. Dar pentru a evidenţi® pasiunea harică, lucru care într’adevăr caracterizează preoţia autentică, ei scapă uneori, în toiul luptei, cuvinte nepotrivite faţă de ştiinţa teologică, prin care ei înşişi, au ajuns la înalta conştiinţă despre rolul preoţiei. Fără această măruntă deficienţă însă, mişcarea lor, puţin înţeleasă azi, preţu-eşte cât o revoluţie duhovnicească.
  NOUA GENERAŢIE BASARABEANA e cea
formată la şcoala românească şi integrată desăvârşit în sufletul patriei. Ea se deosebeşte considerabil de generaţia anterioară, cade a votat ruperea de imperiul moscovit şi întoarcerea la România mamă. Oamenii de-atuncl cari, deşi trăiesc, aparţin unui trecut stins pentru totdeauna, n’avuseseră prilejul să se familiarizeze cu spiritul nostru naţional. Veneau din atmosfera culturii ruseşti, mai mult sau mai puţin asimilate. Reprezentanţi ai unui popor oprimat, era firesc pentru ci să se alipească mişcărilor de stânga, democrate, socialiste, anarhiste, centrifugale faţă de ţarism. Au votat unirea cu România ca revoluţionari, mai mult revoluţionari sociali decât naţionali. Şi astfel au rămas ca apariţii în viaţa românească. Pe cât de sinceri mulţi dintre ei, pe atât de in-coheren.ţi în convingeri. Erau partizani ai ridicării ţăranilor, dar în acelaş timp înfocaţi filo-semiţi şi apărători ai Evreilor, fără să poată
590
© iiB j ClUJ 1
  înţelege că într o Basarabie copleşită de iudaism niciodată n’ar ii iest cu putinţă ridic&rtea ţărănimii. Noi, naţionaliştii, cu mare durere a trebuit să constatăm că întreaga generaţie basarabeană deia 1917 ,era hotărît duşmană mişcării naţionaliste, cu excepţia unuia singur: Ion Poli van. In prigoana împotriva naţionalismului a excelat Ion Inculeţ, ajuns prin iraudă academician şi prin simpla calitate de basarabean, ministru aproape permanent în România. Spirit nihilist şi profitor, absolut nicio faptă nu se leagă de numele lui pentru propăşirea românismului în provincia de peste Prut. JRînsura luiii zestre adusă în politica ţării a fost aplicarea metodelor poliţiste ruseşti împotriva naţionaliştilor, pentru a fi pe placul Evreilor, pe cari i-a apărat fervent depe banca ministerială. El e prototipul generaţiei dela 1917, care purta nostalgia rusismului în suflet şi din care mulţi au rămas să pactizeze cu bolşevicii năvălitori din anul de groază 1940.
    Oricine poate să priceapă uşor dece Mareşalul Antonescu, după cucerirea Basarabiei, n’a apelat la niciunul din aceste elemente, care într’un sfert de veac de viaţă românească nu şi-au dat osteneala să şteargă tara unor di-formări istorice din fiinţa lor.
    Noua generaţie, modelată în spiritul patriei, s’a încorporat instinctiv în concepţia naţionalistă. E integral românească. A visalt şi a suferit împreună cu cei de seama ei din România toată. A cunoscut vagabondajul tragic al pribegiei după căderea Basarabiei sub bolşe-• viei. A cunoscut atunci cât de adânc vibrează ţara mamă pentru provincia vremelnic pierdută. Suferinţa fără nume a călit-o' în cre-dinţăv-Când războiul isfânt a isbucnit, a fost în primele rânduri, să-şi recucerească pământul strămoşesc. Ofiţeri şi soldaţi, cărturari şi ţărani, această generaţie numără eroi şi martiri p'entxu eliberare. Dacă unirea se făcuse prin vot, recucerirea s’a pecetluit deapururi cu sânge basarabean, care angajează total sufletul acestei generaţii în destinul românesc. O. numai dintre tinerii, pe cari i-am cunoscut eu, câţi zac azi în pământ pentru Basarabia României !
    Conştiinţa acestei generaţii noi, în care bate întreagă fiinţa românismului, se rosteşte în scris prin gazata Raza, care apare în Chişinău. Scriitorii adunaţi în jurul ei mărturisesc crtezul naţionalist şi creştin, la fel cum se mărturiseşte îta, ţara întreagă, fireşte cu aplicaţie la problemele vieţii basarabene. Nicio idee nu-i separă de ideologia noului stat. Nieiun corp străin nu-ţ ţine departe de inima noastră. Ii simţi ai noştri până la ultimul rând pe care îl scriu. Din ■ articolele lor respiră o nemărgi-
nită dragoste pentru pământul mănos al Basarabiei, o durere mângâiată de nădejde pentru rănile încă deschise, o recunoştinţă fierbinte faţă d'e patria liberatoare, o sete voinicească de puritate în viaţa naţională. Scrisul unui Vasile Ţepordet, cel dintâiu gazetar al noii generaţii, scrisul poetului Sergiu Matei Niea, al lui Sergiu Roşea şi al tuturor celorlalţi colaboratori sunt imnuri ţâşnite din inimă către ziua de mâine, către veacul de mâine al Basarabiei româneşti. Ei trăiesc şi gândesc între ruinele uriaş căscate spre cer ale Ohi-şinăului, dar aceasta nu-î împiedică, ci îi înflăcărează să creadă în mărirea viitoare a ţării. E oa un simbol al întregului suflet basarabean, ridicat peste d’ezastre în avânt spre viaţa ce trebuie reclădită.
    MIHAIL DRAGOMIRESCU, profesorul de literatură al Universităţii din Bucureşti, a închis ochii pentru veşnicie. Toate morţile ne afectează, dar aceasta ne-a încărcat de tristeţe grea. Ou ani în urmă, cu mulţi ani în urmă, noi, întâia falangă a „gândiriştilor”, l-am atacat pe Mibail Dragomirescu mai mult decât s’ar fi cuvenit şi în termeni cari nu se refereau numai la ideile sale estetice. Am fost, e drept, nevoiţi să-l atacăm, fiindcă dânsul nu înţelegea ce voim să facem la această revistă şi, neînţelegând, ne cataloga în faimoasele sale „egzerne literare”. Dar atacurile noastre oricât de exagerate, carie voiau să-i ridiculizeze ţinutai literară, nu porneau din nici un resentiment. Profesorul cu bonomia lui caldă, cu voioşia lud plebeiană, ne-a fost totdeauna simpatiile,. II socoteam un adversar inofensiv şi-l sgâriam cu condeiul mai mult ca să ne amuzăm în focul tinereţii năvălitoare de-a-tuncii. Fără să vrem, poate, ,am contribuit la diminuarea succesului doctrinei sale estetice, ce ar fi meritat o vază mai înaltă decât a avut.
    Mihiail Dragomirescu e, de fapt, întâiul critic literar român, care a căutat să-şi întemeieze judecăţile şi interpretările pe o teorie estetică personală, amplificată până la dimensiunile unui sistem. Discipol al lui Titu Maio-rescu, dispunea, de o cugetare mult . mai ingenioasă şi mai fecundă decât maestrul său şi, dacă ar fi avut u>n talent literar mai îngrijit şi un mai redus abuz de terminologie ştiinţifică, fără îndoială că ideile sale ar fi constituit o mare epocă în critica şi în estetica românească,...Teoria capodoperei, formulată de el, cu puternice influenţe diln estetica germană, nu e ddLoc un lucru de dispreţuit
5 9*
© BCU
în/tr’o lume literară ca a noastră, unde judecăţile critice nu se ridică peste nivelul impresiilor arbitrare. Iar Teoria poeziei, care va rămâne, poate, cartea cea mai bună, pe care ne-a lăsat-o. — alta mai bună nici n’a apărut, — e o lucrare admirabilă de iniţiere în tainele frumuseţii lirice.
   I-am fost student într’o vreme când tinerii teologi erau obligaţi să-şi completeze cunoştinţele fLa cursurile de literatură şi de fi-losofie ale Universităţii. Şi am fost printre membrii fondatori ai „Institutului” său. Şedinţele se ţineau ia Facultatea de Litere, într’o atmosferă de libertate şi de familiaritate neobişnuite în lumea universitară. In dragostea Sa. nemărginită pentru literatură, profesorul nu ştia totuişi să păstreze distanţa necesară faţă de turbulenţii tineri, cari se întreceau să speculeze la maximum această slăbiciune, transformând uneori ora academică în petrecere de zurbagii intelectuali. Dascălul se'înfuria pe rând şi se potolea, ca» un părinte satu ca un camarad prea, îngăduitor, căutând până la urmă, cu o tenacitate îngerească, să ne facă să gustăm farmecul, real sau imaginar, al vreunei poezii analiBate. Dar dincolo de turbulenţa şedinţelor acestora, unde fiecare putea spune orice voiai, rămânea un lucru în sufletul tineretului universitar: dragostea caldă şi interesul viu pentru faptul literar. Poate nici un alt dascăl n’a izbutit să stârnească o atmosferă mai pasionată pentru obiectul său ca Mibiail Dragomircscu.
   Tot pe vremea aceea, pe la 1916, i-am cunoscut .şi cenaclul literar din strada Niifcn, nu departe de parcul Carol. Când a apărut Şesuri Natale, m’a invitat la o şedinţă şl toată
Către iubiţii
noaptea a cetit întregul volum, amalizându-1
şi reliefând ce i se părea nou. Era încântat de un sonet, Copacul, şi vedea în el o simbolizare a elanului vital al lui Bergson, a cărui Mosofiie era la modă pe-atunci.
   Daîcă, după afirmarea revistei Gândirea, ne-a trecut pe toţi la „egzema literară”, a făcut-o pentrucă ideile noastre erau altceva decât simplă ţinută estetică. Ne-a combătut ani de zile, virulent, pentru „misticism”. Dar în lumea literară a fost o mare surpriză în ziua când Gândirea a tipărit un eseu de Mihail Dragomirescu, în dare se demonstrează, foarte ingenios, supranaturalitatea cuvântului lui Iiisuis Hristos, ieşind ca o concluzie din comparaţia textului evanghelic cu teoria capodoperei. Cuvântul lui lisus fiind mai presus de 'orice capodoperă, deci mai presus de geniul Omenesc, el nu poate fi decât de origine divină. Această minunată pagină apologetică, Siorisă de fapt după metoda IUI Chateaubriand, nu e decât un capitol dintr’o carte închinată lui lisus. Dascălul mi-a spus că o are în manuscris, dar îi lipsesc fondurile necesare tiparului. Dacă există aicOst manuscris, el ne va arăta o faţă nouă a ^personalităţii lui Mihail Dragcmiresicu, ciare a fcet nu numai estetician şi critic, dar şi romancier şi fabulist, sub pseudonimul de Riadiu Bucov.
   Dacă a murit sărac -şi a fost îngropat din danii, e pentrucă toată viaţa a închinat-o exclusiv literaturii şi-a ccnsumat-o în cultul pasionat şi unic al frumuseţii literare, Facă-i bunul Dumnezeu parte de strălucita bucurie a veşniciei!
                                                                                                         NICHIFOR CRAINIC
noştri cititori
            Condiţiile grele ale tiparului şi ale hârtiei ne silesc ca, începând cu luna Ianuarie 1943, sa ridicăm abonamentul anual la 500 lei, iar preţul exemplarului la 50 lei.
            Rugam pe cititorii noştri să ştie că, şi cu aceste majorări, „Gândirea“ tot în deficit va apărea. Cei cari nu pot plăti noul abonament să binevoiască a ne Vesti din vreme.
ANUL XXI. — Nr. io.                          DECEMBRIE 1942
59*