GÂNDIREA ANUL XXI Nr. 9 NOEMBRIE 1942 SUMARUL: CONSIDERAŢII ACTUALE NICHIFOR CRAINIC : Consideraţii actuale . ... 481 RADU GYR : Poeme de pe front ............. 486 VICTOR PAPI LI AN : Gelozie ? . . . '.......481 ION POTOPIN: Dumnezeu...................... 500- O VID CALEDONIU: Zi de toamnă 'n Caucaz .... 501 DRAGOŞ PROTOPOPESCU : Teatrul lui Lucian Blaga 502 ŞTEFANIA STÂNCĂ : Ruga de noapte............509 MARIELLA COANDÂ: Schiţe din Italia........511 VLADIMIR GHIDIONESCU,: Ceaţa.............515 OVIDIU PAPADIMA : Poezia — cunoaştere etnică • .518 IDEI, OAMENI. FAPTE ALEXANDRU CONSTANT: Paralelisme istorice . . 521 MIRCEA BOGDAN ; Esenţa poeziei lui Gherghinescu Vania.................................... . 523 CRONICA LITERARA NICOLAE ROŞU : Radu D. Rosetti : Odinioară...; Iarăşi cazul G. Călinescu; Qctav Sargeţiu: Cântece în singurătate ...................... 527 CRONICA DRAMATICA DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Teatrul Muncă şi Lumină: ,J2u şi tu“; Studio Teatrul Naţional: „Nos-tra Dea"....................................531 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: f Ootavian C. Tăzlăuanu; Poetul G. Tutoveamu; „Prezenţa divină"; Lucian Valea; Revista Bucovinei......................533 EXEMPLARUL 40 LEI © BCU CONSIDERAŢII ACTUALE .......... DE ' NICIIIFOR CRAINIC Ce ÎNSEMNEAZĂ ANGLOFIIL. Anglofil în timp de pace nu însemnează nimic altceva decât admiraţie pentru poporul englez, cu precădere fie controlată, fie mai ales necontrolată, faţă de celelalte popoare. Personal, n’am înţeles niciodată această admiraţie ditn partea unor Români ai noştri, cari nu sunt nici nobili în sensul ierarhiei medievale, nici profund cunoscători ai spiritului englez, — chestiune în care strălucesc printr’o splendidă ignoranţă, — şi mei măcar invidioşi că fericirea fiecărui ahglo-saxon e făcută din broboanele de trudă a câte 50 de robi de diferite rase. Dar indiferent de acest anglofilism, care, e drept, se manifestă foarte puţin în timp de pace, a fi. anglofil în timpul războiului în care suntem încleştaţi, însemnează cu totul altceva. Anglia e adversarul României. Anglia a fost adversarul României chiar atunci când, oferlndu-şi garanţiile necerute şi determinând democraţia română să se culce pe-o ureche, n’a mişcat un singur deget la pierderea fulgerătoare a trei provincii româneşti. Dimpotrivă, sfatul ei a fost să cedăm fiindcă altfel n’avem ce face. Aceasta, după ce, în politica internă,, silise aceeaşi democraţie română să ucidă instinctul de conservare al neamului, manifestat în mişcarea naţionalistă, şi să lase ţara pradă jidovimii. Astăzi suntem în răziboiu cu Anglia. Soldaţii noştri sângeră în Caucaz, pe Volga şi pe Don împotriva bolşevicilor, dar şi împotriva Angliei. De soarta acestui războiu atârnă soarta României. înfrângerea noastră ar însemna distrugerea statului român. Biruinţa noastră va însemna gloria şi durabilitatea acestui stat. E o încleştare pe viaţă şi pe moarte. E ceasul cel mai hotărîtor pentru destinul neamului nostru. Şi tocmai de aceea, el cere sugrumarea oricăror divergenţe şi contopirea tuturor în voinţa de viaţă şi de biruinţă a întregului popor. A fi anglofil înseamnă a fi cu desăvârşire inconştient de semnificaţia decisivă a momentului istoric pe care îl trăim. . , . ' , A fi anglofil înseamnă a-ţi însuşi politica engleză, prin care am pierdut provinciile în anul tragic 1940. A fi anglofil înseamnă a fi iudeofil, pentnueă Anglia, ca şi America, urmăreşte între altele restabilirea dominaţiei evreeşti. . A fi anglofil înseamnă a fi nemulţumit că Basarabia şi Bucovina au fost eliberate. A fi anglofil însemnează a dori biruinţa Rusiei bolşevice. : 481 © BCU Cluj A fi anglofil însemnează, odată cu aceasta, a dori desfiinţarea statului romanesc. Pentrucă un triumf rusesc ar aduce eu sine înglobarea întregului Balcan îm imperiul moscovit şi desfiinţarea nu numai a statelor naţionale, dar şi a (popoarelor noastre, după sistemul asasinatului şi al deportării, practicat de Stalin în Basarabia şi în Bucovina. A fi anglofil însemnează, sub aspectul psihologic, a creia o spărtură în blocul sufletesc ce stă şi trebuie să stea în spatele frontului. A fi anglofil înseamnă astfel a diminua energia spirituală a poporului românesc încordat în marele războiu. A fi anglofil înseamnă a desconsidera şi a ofensa imensele jertfe de sânge pe temeiul cărora s’a clădit în scurtă vreme renumele european al României. A fi anglofil înseamnă tentativa criminală de a zădărnici scopul sfânt al acestui războiu. A fi anglofil înseamnă a dezerta din comunitatea morală a poporului românesc. A fi anglofil înseamnă a voi izbânda ateismului împotriva Bisericii strămoşeşti. A fi anglofil însemnează o totală absenţă de judecată politică. Pentrucă, admiţând prin absurfd norocul, care nu se vede, al armelor engleze’, numai debilii mintali îşi pot imagina că Anglia ar fi în stare să răsplătească un popor oare a luptat împotriva ei. Nu există în toată istoria lumii un asemenea caz de generositate şi el se poate spera cu atât mai puţin dela Englezi, a căror faimă este aceea de a stăpâni sute de milioane de oameni prin cătuşe. De fapt, anglofilii sunt o (mână de politicaştri, rămăşiţe sinistre ale democraţiei, care a ruinat România de ieri, şi cari nu se pot obişnui cu o moarte politică definitivă. Peste cadavrele lor încă vii, poporul românesc, regăsindu-se în articulaţiile sale istorice, îşi urmează marşul însângerat, dar eroic, spre slava hotărîtă de Cel de Sus. CAPITALA EUROPEI. Am vizitat în ultimul timp Berlinul. Mulţimea feluritelor delegaţii şi misiuni, care sosesc necontenit din toarte ţările continentului, îi dau încă de pe acum aspectul de capitală a Europei. Berlinul e un vast furnal, unde se făuresc nu numai armele de luptă, dar totdeodată destinul de mâine al popoarelor. Lumea vine aici ca la un centru firesc, în care converg tendinţele de unitate politică şi de unde pornesc directivele de acţiune. Acordurile, care se încheie dela stat la stat, se fac în vederea viitorului comun şi se încadrează într’una şi aceeaşi concepţie, ce se voieşte valabilă dela Gibraitar până la Volga. Lumea vine la Berlin ca la un tribunal al dreptăţii, pe bazele căreia va trebui să fie aşezată întreaga viaţă europeană. Forţa militară fără asemănare, geniul organizatoric, vastitatea concepţiei şi munca gigantică dau Capitalei Reichului un prestigiu cum n’a avut în istorie decât Roma Cezarilor sau Bizanţul imperial. Totul îţi lasă impresia unor pregătiri epocale, menite să răstoarne cursul strâmb al vieţii şi să schimbe faţa lumii. Berlinul e sinteza a zeci de milioane de voinţă încordate în acelaş scop: victoria Germaniei şi victoria continentului. Berlinul şi-a luat asupră-şi misiunea să elibereze Europa de .amestecul anglo-american, de parazitismul iudaic şi de infecţia carmmisto-asiatică. Poporul german până la ultimul om e conştient de aiceastă sarcină. Există, fără îndoială, un mare orgoliu în psihologia germană, dar un orgoliu întemeiat pe un principiu moral. Şi anume: strădaniile şi jertfele oricât de nemărginite pentru îndeplinirea acestei misiuni sunt luate mai întâiu pe umerii germani. Cine dintre străini vine alături să ia o parte din aceste sarcini e privit cu o tandră camaraderie. Dar psihologia germanului nu e aceea de profitor calculat, care vrea să guste castanele scoase din foc cu mâna altuia, ci aceea de salahor eroic, care vrea să cucerească prin propria sa trudă, exemplară şi pentru ceilalţi, din această trăsătură specifică de ordin moral, cred că stă, mai ales, superioritatea rasei germane, mai mult decât în sângele pur, pe care îl caută biologii şi antropologii. Numai cedând fiecare din fiinţa lui şi din înlesnirile obişnuite ale vieţii, se poate naşte acea formidabilă voinţă de victorie, care dinamizează întregul popor german. Există restricţiumi mari în viaţa de toate zilele a Reiehului, aşa cum nu le-ar putea îndura un popor nedisciplinat şi cu structură morală nesigură. Dar în Germania res-tricţiunile nu se suportă, ci se acceptă prin acel neasemănat geniu ai disciplinei interioare, al convingerii unitare şi mai pre sus de toate al exemplului de viaţă pe care îl dă însuşi Fuhrerul, care duce viaţa aspră şi necrezut de simplă a soldatului de rând. Germania, obişnuită să trăiască bine, e în momentul de faţă un popor de asceţi. Un ascetism purtat cu voioşie, aşa cum îl poartă Adolf Hitler, şi susţinut de credinţa neclintită în victorie. Se ştie bine la Berlin şi în toată Germania că războiul acesta e pe viaţă şi pe moarte şi că în afară de biruinţă, nu există altă posibilitate de existenţă naţională. Efortul uriaş depe fronturi, susţinut de unul egal din lăuntnu, din acest isvor porneşte. Forţa militară a Germaniei e în substanţă forţă morală, pe care nimeni n’o poate înfrânge, fiindcă nici un alt popor nu e dotat ou această imensă capacitate. Americanii nu cunosc noţiunea de jertfă, iar Englezii cunosc numai jertfa altora pentru ei. Cei cari, la noi, se înfurie de orice nimic ce stă în calea poftelor lor neostoite, dacă ar cunoaşte eroica restricţiune germană, ar şti ce va să zică o atitudine morală în timp de războiu şi ar înţelege în ce stă puterea de nebiruit a Reiehului. ,Am spus că, mai ales azi, la Berlin, nimic nu e mai preţuit decât aliatul care, împărtăşind acelaş mare scop politic, ia asupra-şi măcar o mică parte din sarcinile luptei. Trebuie să mărturisesc în legătură cu aceasta că, în ce ne priveşte pe noi Românii, am găsit la Berlin o atmosferă prietenoasă cum n’am avut niciodată. Germanii se laudă că, în politică, sunt realişti şi nu ţin socoteală de inimă. Dar asta o spun tocmai fiindcă sunt sentimentali. Francezii, dimpotrivă, nu vorbesc de realism fiindcă sunt realişti şi reci; sentimentul are o parte minimă în relaţiile lor politice. Din acest punct de vedere, Românii n’au avut niciodată în Franţa atmosfera caldă pe care o au astăzi în Germania. In tren, pe stradă, la hotel sau la restaurant, de cum ţi se află identitatea, inimile se deschid şi cuvintele devin aproape afectuoase. Te simţi între prieteni. E cu desăvârşire altă atmosferă decât aceea pe oare o cunoşteam cu ani mai înainte. Această schimbare totală se datoreşte armatei noastre, scumpei şi sfintei noastre armate, icare şi-a înscris numele în istoria Europei cu bărbăţia risipită ideia Prut până la Caucaz şi Volga. „Armată de ţărani" — zic mereu Germanii. Să nu-şi închipuie cineva vreo nuanţă de ironie în această calificaţie. Numele de ţăran în doctrina na-ţional-socialistă e învestit cu cele mai nobile însuşiri. Ţăranul e purtătorul autentic al rasei şi izvorul principal al regenerării naţionale. „Armată de ţărani" pe buzele germane sună ca un elogiu, ca o mărturie de admiraţie pentru cât pot să îndure şi să răzbată aceşti oameni ai naturii, cari sunt soldaţii noştri, obişnuiţi cu fulgerele şi cu trăsnetele, fie că vin din cer, fie că vin dela duşman. Ei sunt prezenţi în toate comunicatele Fuhrerului, în toate ziarele, în toate jurnalele cinematografice germane, ei sunt prezenţi în Europa întreagă fiindcă sunt prezenţi în marele pârjol, care va mistui fiara comunistă. Spiritul lor de vitejie, de jertfă, de camaraderie şi de omenie e purtat din gură în gură în Reich de către marii soldaţi ai Fuhrerului, întorşi acasă din lupte, unde au fost cot la cot cu ai noştri. Mi is’a spus la Berlin, din locuri foarte îmnalte, că frecvenţa recunoaşterei vredniciei noastre militare se datoreşte unui ordin special al Fuhrerului. E cea imai mare onoare ce ni se face. Jertfele noastre sunt înţelese comparativ şi calitativ. Nu odată am auzit: „Afară de Finlandezi, sunteţi poporul care aduce sacrificiile cele mai mari în acest războiul" Astfel ţăranul român, care se înţelege pe front cu camaradul său german însuşin-du-şi câteva cuvinte şi subliniind restul prin gesturi, ţăranul acesta care nu cunoaşte nimic din artificiile tactice ale propagandei, ne-a introdus dintr’odată în atenţia şi în simpatia poporului german prin cuceririle lui care pot sta alături de marile victorii ale istoriei. Dacă până ieri România înfăţişa pentru Germania mai mult un interes de ordin economic, pe urma lui creşte în Reich şi un altfel de interes pentru noi. Marile edituri germane au şi început să dea la iveală cărţi româneşti şi numeroase altele sunt puse la cale. Revistele cer colaborări din România, iar oamenii noştri de ştiinţă şi de cugetare sunt chemaţi să conferenţieze în centrele celebre ale culturii germane. Creşte odată cu preţuirea virtuţilor noastre militare şi aceea pentru virtuţile noastre spirituale. Dar totdeodată se modifică pe nesimţite şi o anumită atitudine faţă de dreptul la viaţă al acestui popor, care sângeră eroic în Răsărit pentru existenţa statului integral românesc. Dacă în concepţia germană onoarea şi eroismul justifică dreptul la existenţa naţională, Românii şi-au recucerit onoarea prin eroism şi din aceasta decurge, ca o consecinţă logică, dreptul lor la viaţă naţională integrală. Germanii Înşişi, cari sunt prin excelenţă poporul eroic, nu pot îndura, pe sfânta dreptate, ca o parte cât de neînsemnată din neamul lor să sufere jicniri nesăbuite dela străini. Ofensa unui german din afară ofensează întregul Reich în superba lui demnitate naţională. MAREŞALUL. Noi Românii nu ştim să respectăm autoritatea. E adevărat că nici autoritatea n’a ştiut să se facă totdeauna respectată. Prestigiul autorităţii decurge din fapte, iar nu din funcţiune; din calitatea de autor al unor contribuţii la sporirea patrimoniul obştesc. Criteriul moralei creştine de a valorifica omul după fapte e acelaş în politică, dincolo de orice ierarhie formală. Cum să respecţi o autoritate, care nimiceşte sau diminuiază patrimoniul strămoşesc? In acest caz, instinctul de conservare al neamului preponderează faţă de orice idee de respect formal. Mareşalul şi-ia cucerit prestigiul etic al autorităţii prin fapte: e autorul real al ridicării Patriei. Cum a găsit-o, ştim. Unde a ridicat-o, vedem. Autoritatea sa, în ochii fiecărui Român adevărat, se razimă pe un bloc de fapte uriaşe, care se numesc Basarabia, Bucovina, Transnistria. Demnitatea formală de Conducător e împlinită de realitatea unei personalităţi creatoare ca o păstae ce crapă de boabe. Două cutremure politice devastaseră integritatea pământului românesc. Printr’o intuiţie fulgerătoare, sincronizând directivele întârziate ale României cu noile directive eurqpene, Mareşalul a isbutit, într’o vreme scurtă, oare a depăşit cea mai îndrăzneaţă speranţă, să rezidească ruinele dela Răsărit ale ţării. Faptul e atât de neobişnuit, încât nu-şi găseşte pereche în istoria naţională; şi atât de mare, încât (burtă-verzimea .anglofilă mu-1 poate încă vedea. Sunt incapabil să pricep imposibilitatea în care se găsesc anumiţi oameni de-a ieşi din nimicnicia ideşartei lor ambiţii rănite sau nesatisfăcute, când e vorba să recunoască un interes naţional în triumf. Omul, care ne-a ridicat până în vârful acestui triumf, e astăzi popular in Germania. După cât am putut constata în diferitele straturi sociale. Mareşalul României se bucură de o vază, pe care ar invidia-o mulţi conducători străini. In cercuri supe- 484 1 bc Cu u rioare berlineze, aim auzit astfel de cuvinte şi credinţe, în ce priveşte autoritatea sa peste hotare, încât îmi pare rău că nu e oportun să le dau pe faţă. Dar e o datorie să subliniez că omul, care ţine în mâini comanda militară şi frâna politică a ţării, e socotit ca atare la Berlin. Mareşalul rezumă România. România nouă şi eroică de azi. A juca drept, cu toate puterile ţării, pe o singură carte a destinului, alături de cei cari respiră duhul de primenire şi de libertate a Europei, a intra în cauză nu ca un miluit care aşteaptă pomană, ci ca un cavaler care vine îmbrăcat în armura-i proprie, a face în aşa de scurtă vreme dintr’un popor doiborît de toate cataclismele o forţă contribu-tivă, determinantă, la victoria europeană, — iată motive ale prestigiului cu totul deosebit de care se bucură Mareşalul în Germania. Onoarea şi eroismul său comglăsuiesc cu onoarea şi eroismul german. Avem o rană adâncă de vindecat, care sângeră încă în trupul naţiei, avem o poziţie de cucerit în noua rânduială a Europei, o poziţie vrednică de însuşirile noastre probate. Acestor nevoi elementare de viaţă ale neamului nostru nimeni altul decât Mareşalul nu le poate da un glas mai autorizat şi mai ascultat şi mai direct, în Capitala continentului, la momentul istoric decisiv. Mă simt dator ca Român să atrag atenţia asupra acestui lucru de însemnătate covârşitoare pentru noi. Şi oricine e în măsură s’o facă, e dator să informeze şi să orienteze. In momentul de faţă, obligaţia noastră, a tuturor celor cari simţim în nod pulsaţia voinţei unanime a ţării, e să clădim zid în jurul omului care rezumă România, chiar dacă ar fi s’o faleem fără voia domniei sale. E singurul comandament cu adevărat românesc al vremii. Mă gândesc în deosebi la tinerii cari au crezut că în conducerea unui stat tot ce zboară se mănâncă şi cari, în urma greşelilor proprii, se socotesc oropsiţi. Poate aş avea şi eu motive personale să stau în ungherul îmbufnării şi să clocesc răzbunări. Dar asta e oare misiunea unui naţionalist când ţara lui şi-a pus întreaga soartă în cumpăna vieţii şi a morţii? Cine-ar avea motive mai personale decât soldatul care îndură grozăvia războiului, decât orfanul de tată sau decât părintele rămas fără fecior? Aceştia însă, mii şi sute de mii, îşi poartă cu resemnare, dacă nu cu mândrie, propriile tragedii, fiindcă ştiu că durerile lor sunt jertfe fără care România n’ar putea străluci. Iar România acestui moment decisiv o reprezintă Mareşalul. 485 © BCU Cluj POEME DE PE FRONT DE RADU GYR NOROIUL Muniţii, cai şi oameni, svâcinim în lungi coloane, cu mucegaiul ploaiei şi somnul -în ciolane. Omizi lichefiate ne curg pe sulb cămaşe, când burniţa cleioasă pe pleoape ni se’ngroaşe. Hârâitoir, oftatul îşi sparge’n piept coptura, între gingii rămâne sleită’njiurătura. Şi oameni, cai, muniţii, călcăm, băloşi de ploaie, prin Rusia diformă eu pântec de noroaie. Bocancii sparţi, prin pâlnii şi guşi de iaduri, calcă, şi pasul cară smârcul tot, halcă după halcă. Mocirle despuiate, eu sburda desmăţată, sar goale şi ne muşcă, rânjind, de beregată. Băltoacele se urcă pe noi şi ni se-agaţă, vălvoaie şi ţepoase, de umeri şi de viaţă... Şi noi călcăm ’nainte, muniţii, oameni, vite, dormind, în mers, prin zeama mocirlei nărăvite, • Pe când noroiul cască şi, plescăind, s-e scoală, pleznindu-ne obrajii cu drojdie de smoală. Sbârlit, îşi umflă’n drumul trulditelor companii spinările puhave şi negre de jigănii. Flămând, holbat la pândă, ca o ciudată fiară, ne’nhaţă şi ne trage în putreda lui ighiară. 486 Ne chiamă, ne momeşte, se gudură, ne suge, ne linge şi ne leagă cu lanţuri şi ibelciuge. Cu duhnet, ne sărută, ne seuiipă, ne despoaie, icnind, ne tencueşte cu lespezi de noroaie... Toţi suntem o mocirlă, din frunte la obiele, parc'auzim noroiul cum clefăe sub piele, cum plescăe în came, cum fâşie în oase, şi, fleşcăit, ne iese prin pleoapele vâscoase. Şi oameni, cai, muniţii, svâcnim în lungi coloane... Se’nfundă cauciucuri şi roţi de camioane, şi caii până’n oişti, şi „trupa" până’n şale, şi sufletul şi viaţa, in mâzga asta mloale... Şi noi călcăm’nainte, prin mlaştinile oarbe, şi, hohotind, nămolul ne suge şi ne soarbe, ne bea şi ne scufundă, adânc şi leşiatec, în leagănul lui muced, şi vânăt, şi sălbatec. Colonia Manheim, Octombrie 1941 PESTE POLIJOVA... Peste Polijova luna a căzut, de un ţărm de lut sfărâmându-şi prova. Toată viaţa ni-i suptă de noroae. Vântu-şi mână barca neagră de postav, pâlpâe, bolnav, -cerul spre Tătarca. Unu ’njură. Altul geme printre dinţi, tâmplele-s fierbinţi, noaptea ca asfaltul. Cresc în noapte ghiare. Mari sălbăteciuni scuipă’n zări cărbuni, rumegă dogoare. Uid până la piele, tot sunt străbătut de un duh stătut de hoit şi de stele... Şanţul anticar rupt de proectile — Ai, bă, o ţigară? Vreau s’o trag adânc, s’o beau, s’o mănânc, adânc să mă doară. putredele zile ni le surpă iar. In neagra tăcere nici-un dor n’adun, Stăm ca’n muşuroae. îngropaţi de vii... doar tutun, tutun, amar ca o fiere... Gniliacowo, Septembrie 1941 SAT IN STEPA Trezit, începe praful. nălucile să-şi scoale: asvârle’n sus turibane sau fâlfâe din poale şi după noi şi-asmute dulăii lui de ceaţă, în lânceda lumină de toamnă mălăeaţă. Intrăm trudiţi şi vineţi, duhnind a mucegae, în satul sterp cu case de băligar şi pae. Căruţele trag toate prin curţile posace. Cu nări umflate, caii adulmecă băltoace. Vânăm şi noi o cloacă de mlaştină răsleaţă să ne spălăm mormântul ce ne-a rămas pe faţă Pe pietre sau pe praguri tocite, în tăcere ne râcâim bocancii, sucim moletiere. . De prin gârlici de beciuri, de după uşi igreoae, tresar ţepoase eiufuri şi ochi care ne tac: în ei svâcneşte încă, cu spaimele-i sbătute, bomlbardamentul crâncen din nopţile trecute... lin sat, de pretutindeni se’ncheagă valuri groase şi straturi năclăite de muşte somnoroase. Se ţin, cu bâzâitul vâscos, de noi, grămadă, de-a pururi, după stârvuri şi moarte, în iscoadă. Cotrobăim prin case şi scotocim unghere. Miroase a leşie, a foame, a zăcere. Pe câte-o ladă, —o umbră, vârâtă în obiele şi’n isdrenţe, bomibăneşte din buze de surcele. Odăi cu băligarul şi frigu ’n căptuşală ne’mping afar’ sub cerul rămas în pielea goală. Rar, vântu-aduce tunul: un geamăt grav de orgă. Sfioşi, ies ţânei din pivniţă şi ne cerşesc mahorcă. Treptat, prin curţi se-arată rusnacele murdare, bătrânii, pe sub şapcă, ascut priviri ele fiare. Acoperişuri strâmbe, vâlvoae şi ursuze cască spărturi rânjite şi găuri de obuze. Muiat în praf, cu smocuri de foi la subsuoară, câte-un salcâm mai sare şoseaua, dup’o cioară, şi cade’n şanţul unde-i pun piedecă scaeţiL. încet, se faice seară, la marginile vieţii, şi’n zări învineţeşte un maldăr de corole... Vin pâinile, pe urmă, şi zeama de f asole şi’nfulecăm, cu pleaiscăt, înconjuraţi de ţânid care ne fură pâinea în ochii lor adânci. 488 Târziu, pe sub căruţe, prin gropi, sub camioane, simţim, în somn, cum stele ne intră prin vestoane, şi’n timp ce luna-şi află pe-un nor de pâslă jilţul, prin satul putred moartea ne caută cu şbilţul... ZĂCEM AICI... Nu mai luptăm, nu ne mai bombardează.. Zăcem aici de Joi de la amiază O sete grea ca arşiţa ne arde, stăm, găuriţi de schije, pe brancande. In ghiare roşii febra ne înhaţă, dăm dracului şi brandturi şi viaţă. Ne sună încă în urechi explozii, ne vin în gând nevestele şi plozii. Cerem un gât de apă, o ţigară, privim ciosvârte care trag să moară, sau ^dinţii i’ncleştăm când ne pansează... Zăcem aici de Joi de la amiază. Zăcem de patru zile încheiate. E un spital cu ziduri afumate, pereţii-s ciuruiţi şi uşa spartă. Dar a rămas, pe zidul ras, o hartă, în colţ, o tablă veche stă uitată, lângă o masă cu siringi şi vată, şi, vezi, în aer parcă tot tresare lumina moale-a claselor primare. A fost aici o şcoală-odinioară, în sala asta tristă şi amară... Priveşti şi tu ca mine, camarade, talbla din colţ, lumina care scade, şi-aşa cum, sfârtecat, te stingi pe targa, în sala tristă, lâncedă şi largă, cu mâna’ncerci să tremuri o mişcare, de panc’ai prinde-o stea fâlfâeioare... Vezi tu, — aici unde zăcem pe spate, unde scrâşnim, cu oasele crăpate, veniau, râzând, copiii, în ghiozdane cu cerul ştrengăresc de pe maidane. Veniau icopiii, mirosind a soare, a iarlbă, a cireşe, a iisvoare... 489 ' x>unkM~'.., . ILli-i.Jj .A ...«<. J. 1.... .u.t: Veniau copiii... s Mâna, grea, îţi cade pe tangă, lângă nană, camarade. Oftezi, şi fruntea-ţi pâlpâe’n văpae... Erai şi tu copil ca ei, aşa e? Ţi-era ghiozdanul plin de teme scrise şi doldora de zarzăre şi vise. Mergeai, râzând, la şcoală, măi băiete, cu stelele presate în caiete, în buzunar cu praştii de lumină, în piept cu toţi mierloii din grădină, şi’ntr’un penar păstrând, printre peniţe, ochii de cer ai unei şcolăriţe... Erai şi tu copil, odinioară. Râdeai, cu primăvara ’n călimară, aşa cum, hăulind, veniau, odată, cqpiii ’n sala asta ’nsângerată... In sala asta, unde, pe brancarde, noi aiurăm sub f elbna ce ne arde, în sala unde-o talblă stă uitată printre gangrene şi siringi şi vată, iar tu, schilod, cu faţa asudată, întorci, spre zid, priviri de lacrimi pline, şi igerni murind pe tangă, lângă mine. " Nicolaev, Aprilie, 1942 490 © BCU Cluj . 14 »ui >iraa,iitl.kîa .11. GELOZIE? DE . ' VICTOR PAPILIAN llf ste o îndrăzneală, ba chiar o necuviinţă să-ţi baţi toba în piept, spunând : „Eu sunt un om fericit'-'. îngâmfare, urît păcat! îngâmfare, ucigător păcat! îngâmfare, tu ai trântit pe îngeri din cer în iad! Oare nu ştii, nebune, că omul cuminte îşi ascunde fericirea ea bogatul comoara? Sau poate ţi s’a strâmbat cârma (minţii? Fiindcă im am cu cheie la cap nu încearcă să sfideze pravila destinului. Ei bine, eu am avut acest curaj. Din capul lacului m’arn hotărît isă merg nu la coadă, ei în fruntea soârtei, adică să fiu căpitanul propriului meu noroc. Deci semeţ şi chiar trufaş, sprijinit pe atâtea izbânzi, aruncam în dreapta şi în stânga, provocator, mulţiinei timorate de mizerii şi nenorociri, strigătul meu de triumf: „Eu sunt un om fericit”. Vezi bine! Atâtea succese la expoziţiile din ţară, atâta preţuire la cele din străinătate ! Dar nu numai atât! Mă socoteam fericit fiind învrednicit cu cel mai de preţ dar pentru un artist: simţul culorii. Stăpânesc culoarea cu sobrietate de înţelept şi cu lăcomie de tiran. Pentru culoare am preciziunea fizicianului îşi încântarea amantului ; eu obţin culoarea strădalnic, cu o mână muncitoare de meşteşugar şi o redau pânzei generos, cu accente pătimaşe de poet; ca s’o născocesc folosesc răbdarea căutătorului de comori, dar odată în posesiunea mea, o ridic pe schele înalte în (construcţii de arhitect. Adevărul e ăsta : pentru culoare încerc voluptatea posesiunii. Mă simt adesea ca un (director (de circ, care prezintă în arenă caii săi dresaţi în libertate ! Sau -— iertaţi-mî vulgaritatea imaginilor — ca un padişah stăpân absolut peste haremul său! Dar ăsta-i adevărul! (Nu sunt un posedat al culorii, ci dimpotrivă o strunesc ca un stăpân tiran. La cântarul culorilor am descoperit ochii Agatei şi din reflexele lor mi-asm punctat febra iubirii! Fiindcă apogeul triumfului mi-e iubirea. Şi când spun iubire, spun Agata... * * * E grea ;arta ide a fi pictor, dar mai grea e arta de a fi femeie. Iată un cuvânt drept la cumpănă, dar strâmb la (drum. Femeia adevărată e zid (din coasta tai! Deci, loc de odihnă şi cămară de desfătare va să fie, candelă de taină şi felinar de siguranţă ! 491 © BCU Cluj O femeie adevărată va să aibă har de ia Dumnezeu şi inteligenţă de la natură ! Intr’o femeie ca şi intr’o floare puterea fecundităţii să nu depăşească vraja dorinţei! Rămânând umană, profund umană, să-ţi transforme vieaţa alături de stele şi de licurici, într’o feerie aeriană. Prin ea ;să te apese plumbul furtunii, prin ea să adulmeci briza căii lactee! -Numai femeia poate să-ţi însemne pe răbojul sufletului fiecare clipă, pentru ca apoi fiecare clipă să devină răboj de fericire. Depozitară de frumuseţe veşnică, ea va să radieze mereu fără să se sleiască vreodată. Adevărul s’o facă mai gravă, îşi minciuna mai frumoasă ! Credinţa să-i dea puritate... păcatul însă dorinţa! Cinstea să-i stoarcă lacrimile, dar înşelarea zâmbetul! E grea arta de a fi femeie... Când Demostene Procopiu intră în atelier, eu tocmai lucram. Lucram, iar Agata poza. Fiindcă indiferent de lucrare — schiţe, studii, portret sau compoziţie — Agata trebuia să fie de faţă. Prezenţa ei decorează odaia! O ! Dar asta-i puţin spus i Loc comun pentru o amantă ! Adevărul e mai luminos ! Agata subtilizează decorul. Sub vraja ei obiectele devin mai puţin reale, mai îndepărtate de cruda lor imagine concretă. Intr’un interior stăpânit de amanta mea, nu lujerii florilor urcă în. volute elegante către femeie, ci nobleţă atitudinii ei se descompune în linii de graţie, coborând în zveltele mlădiţe. Şi nici petalele florilor nu traduc culoarea lor naturală şi nici ţesătura covoarelor nu mărturiseşte frumoasele lor mozaicuri, ci cu toatele devin prada jocului de lumină şi căldură pornit din carnaţia şi din ochii ei ! Fiindcă Agata are o frăgezime a pielei dusă până la „tuşa“ paletei şi nişte ochi — cei mai frumoşi ochi din lume — ochi cenuşii ca aripa porumbelului sălbatec, punctaţi de picuri fluorescenţi. Procopiu mi-a confirmat supremaţia legii frumosului femenin. Procopiu nu mă cunoaştea, era proaspăt sosit idin Paris. Zadarnic am discutat artă, zadarnic i-am expus principiile mele asupra importanţei culomi în pictură, zadarnic i-aim demonstrat iluzia desenului. Poate venise cu cele mai bune intenţii. Dar acum gândul şi sufletul lui. erau la Agata. Şi când m’am dus alături în cămara atelierului să aduc nişte studii, i-am surprins următoarea vorbă : — Ce păcat Doamnă, că aveţi ochii cenuşii... La părul Dumneavoastră negru şi la această faţă palidă ca o elegie, ochii pe potrivă ar fi fost ochii verzi. Ochi verzi? Râdeam în mine, punându-mi smocul pentru a merge la masa lui Procopiu. Asta-i critic de artă ? Dar tocmai la părul ei negru cu reflexe albăstrui ca ardesia şi la pielea ei moale ca perla, se potriveau acei ochi mari, umplând întreaga faţă, ochi cenuşii uneori lini ca vinul, alteori aşprii ca dinamita, în care nu odată, privind adânc pe sub umbra genelor lungi, am descoperit picuri strălucitori şi mobili ca de pirită, ochi cenuşii ducând, legănat, albul marmorean al gâtului până’n cununa buclelor. Când a apărut înaintea mea, gata de serată, am rămas înmărmurit! Sunt un om obişnuit să mă minunez ! Asta intră în secretul artei mele. Eu trebue să găsesc aspect nou şi sens nou la fiece mişcare! Dar frumuseţea Agatei era inumană! Simţeam că-i mai mult decât o femeie! îmbrăcată toată în verde, îrutr’un costum nou de pluş lipit ide trup, cu mâneci bufante regeşti şi decolteu mare icare-i lăsa descoperită linia gâtului până’n umeri, Agata continua să emoţioneze! Fiindcă în clipa aceea chipul ei 492 © BCU Cluj atingea misterul! Aşi fi vrut să-i aleg, pentru bucuria mea, profilul, părul, gura, când repede îşi trase o capă peste umeri şi oarecum agitat îmi spuse : — Să mergem — suntem în întârziere. Tot drumul până la Procopiu am tăcut. Eram emoţionat şi turburat! Niciodată ca în astă seară nu mi se descoperise alta ! De trei -ani -era iubita mea, ide trei ani îi desemnam chipul, profilul, părul, ţinuta. Şi iată că la o cotitură a drumului viaţii, îmi apărea o fiinţă nouă! Sau, orbit de frumuseţe, judecam strâmb, nu cu ochii, ci eu închipuirea. In orice caz lîn astă seară Agata ţinea de vis şi de legendă mai mult ca de realitate! i ; i : ‘ Intrarea noastră a făcut senzaţie. La doamne semne de invidie, las domni priviri aţâţate. Inti’adevăr, în toaleta ei nouă, trupul câştiga în majestate şi nobleţe. Eram mândru, fericit, dar şi foarte îngrijorat. Siguranţa ime-a avea un lapsus. Tremura mărunt ca un vârf de ac inima iîn mine. De ce, n’aşi fi putut spune ! Salonul, strălucirea seratei, lumea poate, îmi produceau oarecare lameţeală. Ou timpul sentimentul de nelinişte s’a precizat.. Agata prea insistent vorbea cu Procopiu. Pe urmă a urmat dineul. Acum tremurai din suflet a trecut în fiecare fibră a trapului. Agata era aşezată chiar în faţa lui. Chipul iubitei mele radia. O nouă lumină iii strălucea pe faţă. In suflet simţeam cum ,îmi germinează un gând întunecat şi deodată avui impresia că mi se ridică o legătură de pe ochi. Chipul Agatei se răsfăţa într’un desmăţ de lumină şi culoare. închisei ochii parcă să-i feresc de atâta batjocură, apoi plin de hotărâre privii stăpânit, îmi dădui seama că nu era nici o greşală: ochii Agatei erau verzi... verzi strident ca solzii de primăvară ai bradului. .. * * . ■ * * Sufletul se întunecă în mine. Nu sunt un om gelos şi nici nu cred în nefiresc ! Dar mă simţeam turburat şi emoţionat. Poate mă înşela-u ochii ! Puţin probabil! Ochii mei atât de dârzi ;în siguranţa lor ! Privirea mea cu unghiul vizual deschis ca la erete. Cristalinul meu precis ca un obiectiv fotografic... Puţin probabil... ' Şi totuşi aşi fi vrut să fie o părere. Îmi ziceam că lumina becurilor va fi aruncând praf de smarald în ochii femeii sau lumina prea tare le va fi alterat culoarea... Doar şi soarele când e mai plin de lumină se schimbă într’o pată ide umbră... Dar două doamne, prietene de ale casei, luându-mă la braţ între ele să mă conducă în salon, nu găsiră altceva mai bun, decât să răscolească şi mai tare dezordinea întunecată şi -chinuită din sufletul meu. — Ce ochi verzi are Agata dumitale... verzi ca ardeiul! — Nu, râse cealaltă, verzi ca arsenicul. In salon s-e discuta bineînţeles artă. Eu tăceam muncit de acelaşi gând întor-tochiat: Nu sunt un om gelos... simţeam însă o curiozitate, dar nu o curiozitate firească de artist, ci o sfredelire icu smucituri înfundate... nu ştiu bine unde, în tâmple, în inimă sau lîn suflet. : Mă trezi idin gânduri vorba -consilierului Maxim. Consilierului Maxim îi mergea faima de cunoscător. Multe din pânzele mele se găseau în colecţia lui. Se vorbea de culori preferate. Ce dobitocie! Ca şi când ar exista culori simpatice şi altele antipatice. Dar diletanţilor le este permisă orice gugumănie sub pretextul artei. — Albastrul este culoarea iubirii, spuse Maxim... fiindcă este culoarea feeriei... Numai regisorii de prost gust îşi luminează scenele în roşu, violet sau verde. O! Albastrul este culoarea iubirii, culoarea acelui celebru „coup de fouidre”... . 4n ... © BCU Spunea proistii, dar Agata îl asculta cu interes. Agata care îşi trăia viaţa în artă şi in sufletul meu.! II asculta şi ochii ei ritmau parcă strălucire nouă. Era în privirea ei un joc alternant de praf colorat... * ' * — Deseară mâncăm la Continental, îmi spuse Agata şi niciodată ochii ei nu râdeau mai cenuşii, decât în alintarea eu care se răsfăţa în juru-mi. — Cu dragă inimă, făcui eu, sărutând-o ou patimă. — E atâta timp de când n’am fost în lume. — Ai dreptate. Intr’adevăr, dela masa lui Procopiu trecuse poare o săptămână, o săptămână petrecută numai în casă şi’n atelier. încetul cu încetul sufletul înoepu să se cureţe de incidentul din seara aceea, mai întâi din ochi, apoi din minte şi la urmă din simţire. Fusese un acces prostesc de bănuială ! Acum râdeam de mine însumi. Puteam, să privesc înapoi fără frică! Doar nu sunt un om gelos! Sufletul meu e prea ridicat peste atari meschinării şi apoi are ţel precis : gloria. Gloria nesocoteşte gelozia. Şi această siguranţă parcă înnoită îmi da o voie bună la .lucru, o dragoste pentru întreaga umanitate, o nădejde fără margini. Inima îmi clocotea în abundenţă, imaginaţia sbura parcă pe tărâmul celălalt... . La ora şapte. Agata îmi spuse : — iSă ne îmbrăcăm. Drept răspuns, am prins’o în braţe, am privit-o adânc în ochi, parcă să-i fixez pe vieaţa întreagă. Da! Agata are ochii cei mai frumoşi din lume, ochi cenuşii ca azurul irizat de după apus ! Am sărutat-o cu patimă, buzele ei aveau aroma cenuşii şi i-arn dat voie să plece! O cunosc! La îmibrăeare e o pedantă! Iar eu, de bună seamă, n'aşi fi artist dacă n’aşi aprecia acest gust excesiv pentru toaletă! Am continuat să lucrez până ce a scoborît, .apoi am alergat de mi-am schimbat hainele şi am pornit amândoi pe jos. . ■ i . ' .... ; : . : ■ ■■■■, Era o noapte ca de basm ! Cu o privire limpede măsurăm văzduhul. Şi parcă, la braţul Agatei rătăciam printre cărările firmamentului. Pe urmă cerul s’a strâns ca o jucărie. Parcă şi constelaţiile priveau, râdeau şi se îmbrăţişau la roata unei ma-niveli. Iubirea ne făcea copii. Abia în piaţa Teatrului ne-am dat seama că suntem pe pământ şi că suntem oameni în toată firea ! Totuşi la lumina strălucitoare a unui bec electric m’am oprit. — Agata, stai o clipă, să te privesc... să te privesc adânc în ochi, să-mi potolesc setea privirii din cenuşiul ăstor ochi, tare ca metalul aeiroliţilor şi dulce ca unda mustului. Şi ochii iei râzând reflectau numai lumină, întorceau parcă cenuşiul lor adânc la locul de origină pe drumul bolizilor şi al stelelor căzătoare! Ne-am liniştit şi apoi, ca cei mai cuminţi oameni din lume, ne-am făcut apariţia în restaurant. Dar de bună seamă urmele fericirii vernisau încă ochii şi buzele noaistre. Căci toate privirile erau aţintite asupră-ne. E un legitim orgoliu să simţi asupra iubitei tale privirile de invidie şi de dorinţă ale unei societăţi strălucite! Localul era plin. Abia am găsit o masă de patru persoane şi deşi oricum ne-am fi aşezat eram totuşi prea departe unul de altul, din lipsă de loc a trebuit s’o luăm. Apoi, în timp ce dictam lista, o voce mă întrerupse : — îmi penmiţi să iau loc lângă dumneata ? . 494 © BCU Ridicai ochii şi o vagă nemulţumire îmi încercă sufletul. Consilierul Maxim se înfiinţase la masa noastră. L’aui poftit eu voce dulceagă, dar cu sufletul în răspăr. — Nu se găseşte niciun loc liber... Asta era adevărat. Pe urmă m’am învoit cu mine, consilierul era un ora foarte amuzant. Nu se pricepea de loc în pictură, dar în schimb era un almanah ilustrat, de snoave, anecdote şi quiproquo-uri. Călătorise mult şi ştia să redea ou interes cele văzute. Povestind despre talia, vorba lui devenise molatică şi se risipea într’un vocabular de imagini de flori exotice, trecând la Spania, glasul lui era arzător şi gălăgios, evocând luptele de tauri şi bravura toreadorilor. Dar cu Italia devenise magnific .şi trist, grav şi reţinut. ; — Cerul Italiei ieste... ' Şi dintr’odată mă cutremurai până’n adâncul sufletului: Agata era îmbrăcată in albastru... rochia ei mătăsoasă amintea cerul albastru senin al Italiei. Mânecile erau de voal ca spuma de sineală şi de fiecare ureche îi atârna o piatră grea şi rotundă ca guşa de guşteriţă. Imediat eaşicând ar fi sărit pe un resort, ochii mei fură în ochii ei. Ea surâdea lui Maxim... surâdea eu cei mai albaştri ochi din lume. Acum se porniră din nou în sufletu-mi muncile grele ale îndoelii. Poate mă înşelam! Din nou îmi ziceam, poate lumina, poate oboseala. Când o mizerabilă de florăreasă mă lovi parcă în creştet. — Cumpăraţi albăstrele de munte. Se „lasortează" cu ochii coniţei. Nu mai era nici o îndoială ! Pentru orice privire normală, ochii Agatei erau albaştri... albaştri ca rochia ei... albaştri ca albăstrelele de munte... albaştri ca cerul Italiei, albaştri ca guşa de guşteriţă. ■ ■ ■ * * * După întâmplarea de la Continental, mi-am schimbat vădit caracterul. Aşi fi vrut să-i fac scandal, să-i ţip, să o lovesc. Era absurd! îmi lipsea temeiul. Nu sunt un om geloşi Sensibilitatea mea e prea cumpănită. Şi totuşi un vierme rodea rădăcina făpturii mele. Nu ştiam ce să cred! Fără îndoială, se petrecea ceva cu iubita mea, dar pricina depăşea parcă putinţa mea, izvodea parcă din alte pravili ale firii! Sufletul însă îşi striga suferinţa şi o striga doar în urechile mele, fiindcă închisesem bine ca sub oblon orice mişcare lăuntrică. Bănuiala mă făcuse mai iscoditor. Mi-am zis că înainte de a lua vreo hotărtîre, să mă conving. Şi confirmarea a venit mai repede decât aşi fi crezut, a venit idin partea prietenului meu Isaia Vladimir, poetul. Isaia Vladimir este supranumit cântăreţul violet. Pentru el vieaţa se reflectează într’o oglindă violetă. Imaginile lui sunt violete, vorba este violetă. Reflexele luminii, surâsul copiilor, plânsul mamelor, se colorează în violet! Chiar şi zăpada are nuanţe violete ! Verdele pădurii împrumută ceva din violetul azurului, iar lacul se odihneşte în violetul munţilor. Hoaţe poemele lui preţioase şi complicate îţi dau impresia unui caleidoscop cu praf de ametist. Palatul de marmoră e violet sub bătaia razelor solare, şi urma lebedelor pe luciul lacului, o draperie violetă! Mai mult, chiar tristeţea e violetă, lacrimile aşijderea, surâsul, cântul, filoanele de aur... A venit de ziua mea să mă felicite... şi bun înţeles c’a adus Agatei un (buchet de violete. L-am oprit la masă. Azi cred că l-am oprit înadins, pentru experienţă şi control. Agata auzind (de musafir, a improvizat cu graţia ei obişnuită o masă intimă chiar în atelier. Eu însă eram la pândă. Acum, nici lumină artificială, nici oboseală! Totul se petrecea la lumina zilei şi ochii mei odihniţi erau ca niciodată de limpezi 495 «v.tVAtfji/sî w. •■Viiv.l.'. © BCU şi de precişi. Adevărat că inima în piept se torsiona dureros. Adevărat că respiraţia gâlâia !în igât, adevărat că simţeam un tremur uşor iîn mâni şi genunchi. Dar astea erau simptomele aşteptării şi ale emoţiei. Scoborând din iatac, Agata era îmbrăcată toată în violet. Şi când Isaia i^a dat buchetul, eu imi-arn repezit privirea ‘între privirile lor. Pot să jur pe ce am mai scump, pe însăşi ochii Agatei, că în clipa aceea ochii ei erau violeţi. M’am hotărît atunci să mă adresez doctorului Purcherea, oculistul. Doctorul este un om sobru şi grav. Faţă de iun om supus preciziei ştiinţifice, n’am mai alergat la ocolişuri, n’am vrut să-d rătăcesc făţarnic spiritul ide observaţie şi i-am expus pe şleau fenomenul, invocând frica de o boală. L-am rugat însă să fie potrivit meşteşugului medical, cu menajamente faţă de iubita mea şi să-i examineze ochii ca din întâmplare, făcându-mi o vizită în atelier. Zis şi făcut! A doua zi omul de ştiinţă s’a prezentat la mine. Agata care privea în stradă, cum l’a văzut o strigat: Doctorul Purcherea. Doctorul a început să privească lucrările mele şi să discute artă. El mă asigură, că aşa e bine. Agata s’a scoborît lîmtr’io minunată rochie neagră. In cap avea o diademă de pietre negre, la gât colier negru, în urechi cercei negri. Ea ne-a zâmbit şi apoi a trecut în grupul nostru examinând alături de noi, tablou după tablou., La plecare, doctorul mi-a strâns mâna. — Prietena ta n’are nimic la ochi... Are însă cei mai frumoşi ochi negri din lume ! ■ Cum a plecat m’am repezit iîn iatac, la femeie, işi schimbase rochia şi era îmbrăcată într’un peignoir cenuşiu. Prinzând-o de umeri, am sgâlţâit-o icu putere. — Agată, tu mă înşeli. Ea mă privea uimită. Mă privea ca cei mai inocenţi oameni, cu ochii ei cenuşii şi nevinovaţi. Din toate timpurile cenuşiul a fost culoarea nevinovăţiei. II Omul de ştiinţă! Ce batjocură! îmi venea să zâmbesc gândind la doctorul Purcherea ! Sensibilitatea lui intelectuală faţă de marile probleme ale vieţii, interesul lui speculativ pentru fenomenele biologice, voinţa de a depăşi materia vie, ce batjocură, se soldaseră în priviri dulcege de motan îndrăgostit. Pentru el Agata n’avea nimic... decât cei mai frumoşi ochi negri din lume. Atunci m’am hotărît să cercetez singur fenomenul, şi gândind, gândind mereu, iam avut impresia că mă apropii singur, fără ajutorul nimănui de adevăr. Mă adânceam ca un scafandru, în adâncimile sufletului omenesc, unde se agită în valuri nesfârşite toate posibilităţile de bucurie, de durere, dar şi de „fiinţare** -ale făpturii umane. Doctorul se pierduse ‘în detalii de suprafaţă şi se lăsase păcălit de propria sa dorinţă, un atare om nu e -în stare să prindă esenţialul. Eu din capul locului am folosit intuiţia artistului în loc de erudiţia omului de ştiinţă. Am îndepărtat frumuseţea femeii, ca să privesc numai frumuseţea .'universului, am nesocotit emoţiunea clipei' pentru emoţiiunea veşnicului. 496 © BCU Şi am izbutit! Descoperirea miea a fost un strigăt de suferinţă şi de triumf. Ca şi cum m’-aşi fi băgat mai adânc în mâl printre şerpi, sicorpii, meduze şi alte lighioane infame ca să găseac o perlă de preţ. Dar descoperisem un fapt nou, un fapt inedit prin -care se manifesta universul nostru imens, formidabil şi tainic. Ochii Agatei aveau darul mimetismului. Dar unic la o femeie unică ! Ascultau de culoarea rochiei. Asta spre frumuseţea ei! Spre gloria ei! De bună seamă Agata ea orice femeie era roaba cochetăriei: voia să placă. Dar ce ajutor din partea naturii! Ţiganca florăreasa nimerise bine: îşi asorta ochii, cum o femeie de rând îşi asortează ciorapii sau pantofii. O ! Dar ia ea această potrivire atingea cosmosul! Era un aspect sensibil al unei tăinuite f-orţe universale, se dovedea a fi un -acord între om şi frumuseţea mereu în -devenire. Cât fususem de nedrept! Cât fusesem de rău ! Şi fericit, acum d-espirins din tumultul sentimentului şi preocupat parcă numai de grija adevărului, infam hotărât -să fac o -demonstraţie. Nu bănuiam că în -firea mea de artist se ascunde -atâta -curiozitate şi atâta precizie ştiinţifică, nu credeam a fi în stare să-tmi deposedez sufletul de orice sentiment şi de orice pasiune, în vederea unei cercetări obiective. Puteam deveni -un manechin ştiinţific alcătuit numai din aparate de înregistrat. Deci, duminecă, am invitat* 'la -Continental, pe toţi adoratorii Agatei. Şi am rugat-o, de dragul meu să îmbrace rochi-a cea roşie-bordo. Culoarea asta îi -dădea multă răceală, prin ea liniile trupului -căpătau oarecare rigiditate, sub puterea ei ochii priveau liniştiţi... cenuşiul lor sta fix-ait ca pe o- paletă. Şi mă bucuram ştiinţificeşte de succesul demonstraţiei mele, şi -râde,am pungăşeşte de ingeniozitatea trucului meu. La masă am găsit pe Procopi-u aşteptând. La sosirea noastră is’a ridicat politicos, a sărutat mâna Agatei şi apoi La -oferit un buchet, cel mai ciudat şi neobişnuit buchet, tot alcătuit din trdfoiu -ou patru foi... Nu după multă vreme a sosit consilierul. El avea în mână un buchet de centaure albastre .Am observat numaidecât intenţiile şi am zâmbit ea omul care ştie cev-a. Confirmarea mi-a dat-o doctorul Purcherea şi -cu poetul Iisaia, primul veminld — d-e unde le-o fi găsit — eu nişte lalele negre, iar celălalt cu un buchet mare de cam-panule violete. Zâmbeam d-e stratagema lor şi mă ţineam tare. Nu faţă de ei, ci faţă de mine. Pentru demonstrarea mea ştiinţiifi-că aveam lipsă de răceală stăpânită a simţirei. Dar mărturisesc că în adâncul sufletului se agitau o mulţime de sentimente variate şi f-o-arte nelămurite. Aveam impresia că printr’-o lucarnă se grămădesc mii d-e ochi să privească. începusem să comandăm. Masa, devenise foarte veselă. Agata era într’o dispoziţie strălucitoare, ca niciodată. întreţinea buna -dispoziţie la toată masa. P-ot să zi-c chiar, că în tot restaurantul suna ecoul veseliei noastre. Eu eram însă la pândă ! Eu ? Nu numai eu ! Ci miile de- priviri cari din întuneric -cătau prin lucarnă. Cine râdea ? Eu ? Oamenii din sală, sau -demonii din întunenec ? Nu beam de loc, numai şi numai ca să-ani păstrez luciditatea minţii şi precizia văzului. Şi deodată o văzui zâmbind lui Procopiu. Ii vorbea resfirând buchetul de trifioiu -ou patru foi. Şi’n acea clipă, pot să jur -că ochii ei deveniseră verzi ca foile de trifoiu. A izbucnit cineva ? A fost un spasm ,al sufletului ? Sau -din întuneric s’a pornit hohotirea demonilor ? Nu ştiu bine! Căci mi-am stăpânit pornirea, hotărât să fiu calm —de un -calm ştiinţific — până la sfârşit. Şi rezultatul a fost dezastros ! Râdea consilierului Maxim -cu un iris albastru, asculta grava disertaţie a doctorului Purcherea c-u ochi negri şi se adâncea în ochii poetului Isaia, cu -cei mai violeţi ochi din lume... m Nu sunt un om gelos, idar înşelătoria Agatei era eividemtă. Fără nici o strădanie sufletească şi ocolind orice probă imaterială, da îşi -descoperise darul ăsta... mincinos şi perfid... doar prin firea ei de monere vicleană. Şi acum îl folosea şi îl provoca. II provoca... Nu ochii îi erau vinovaţi, ar fi putut rămâne mereu cenuşii, ci ea eu sufletul ei de vrăjitoare şi cu trupul ei nesăţios de găteală! Ea folosise ca unealtă de vrajă rochiile imai întâi şi aicuim florile. Şi atunci m’am hotărât să intervin energic, cu toată dârzenia mea de mascul, ce nu .înţelege să fie Obiect de râs! I-am interzis forma] să îmbrace alte culori decât roşu... şi i-am interzis să mai primească flori... , , Ea m’a sărutat - . — Cum vrei tu, iubitule! Şi .ochii ei râdeau cenuşiu ca om bulgăr de sare. , i . Mă liniştisem, când, într’o zi, am fost invitaţi la consilierul Maxim. Era lume multă. Agata era îmbrăcată idiupă dorinţa imeia în roşu, cu cercei roşii, colier de ruibin şi în păr, singura floare permisă, o garoafă roşie... Potrivit ordinului, avea să refuze cu graţie orice floare. Dar la serată lucrurile s’au petrecut altcum. — Scumpă prietenă, nu vrei să ne cânţi ceva la pian, o rugă Procopiu. Agata e o minunată pianistă. — Cu plăcere, făcu ea, privindu-1 în ochi ţintă. Eu am surprins privirea. Era semnificativă,—dar ce buooxrie — ochii îşi menţineau cenuşiul lor de acasă. Am râs atunci satisfăcut în mine. Eram mai tare decât rivalii mei, eram mai tare decât Agata! — O să cânt sodta în re major de Seiarlatti, spuse ea şoptit, cu o voce de spuză. Dar când începu să atingă clapele, o nelinişte se pomi în adâncul sufletului meu. Cunoşteam prea bine sonata şi totuşi azi sunetele pianului vibrau şi răsunau ca zgomotele întunecate de tunet. Doctorul care era lângă mine îmi şopti într’o doară. — Muzica asta îmi evocă nu ştiu dece culoarea verde. Inima mi se lovi în piept ca o minge într’un zid. — De altfel, este o mare corespondenţă între sunet şi culoare, continuă doctorul. Există o gamă a culorilor... Verdele corespunde notei re. Suita Agatei era în re major... Atunci deschisei obiectivul privirei mele la maximum. Procopiu aplecat asupra pianului, în faţa ei, o asculta. O asculta, dar o şi privea ! Şi Agata, privea... privea ca în extazul suprem, o lume de dincolo de simţiri, o lume inumană... şi în clipa aceea ochii ei străluceau de un verde intens, ca al penei de papagal. Nu sunt un om gelos, domnule Procuror... dar întors acasă, m’am gândit o clipă să scot ochii amantei mele, nu dintr’odată cu furculiţa, sau cu dalta, ci încetul cu încetul, pe îndelete cu coada pensulei! Fiindcă pentru consilierul Maxim a cântat fuga de Bach, în ido major şi ochii ei deveniseră albaştri, iar când după insistenţa poetului Isaia a început sonata în la major de Beethoven, ochii i se făcuseră violeţi. 498 © BCU Cluj Doctorul Pureherea fusese chemat .urgent, lipsea deci, dar cu siguranţa că pentru el... Nu sunt un om gelos, dar totuşi m’am gândit să-i scot ochii, nu dintr’odată cu furculiţa, sau cu dalta, ci 'încetul cu încetul, pe îndelete cu coada pensulei Intre timp Agata se făcea tot mai frumoasă. Vezi bine! îmi confirma teoria! Păcatul o înfrumuseţa. Şi pe măsură ce frumuseţea ei câştiga, gândul mutilării se preciza în mine. .Nici cu furculiţa, nici icu dalta, ci cu coada pensulei. Dar m’am stăpânit. Pentru Dumnezeu, nu sunt .un om gelos ! Concluzia: am oprit-o să cânte la pian. Ea mi-a răspuns ou nişte ochi visători ca ai fumului de ţigare. — Bine, iubitule, dacă îţi face plăcere.. * , * s(s In fine mă liniştisem, când nu mult după aceea vine în atelierul meu criticul Procopiu, sub ,pretexit că vrea să facă .un studiu al lucrărilor mele. Agata era cu noi. O ţineam strâns... Cred că n’a existat un tiran sentimental mai îndârjit ca mine! Drept omagiu Procopiu i-a adus o sticlă de parfum... — Parfum de ferigă, bătu ea din palme, parfumul meu favorit. Şi imediat îşi turnă în palme, îşi muie tâmplele, se frecă după urechi, îşi stropi hainele. Noi începurăm — Procopiu şi cu mine — să examinăm pânzele. Aigata ne urmărea. Ne urmărea învăluită într’o atmosferă de parfum. Dar senzaţia ferigei nu era. numai fizică ! Avea un dar de a emoţiona şi mai ales de a evoca. Din nou simţeam !în sufletul meu acea turburare stranie, acea nelinişte întunecată. Şi deodată întorsei ochii, parcă s’o surprind în flagrant delict. Şi într’adevăr ochii ei erau verzi! Ochii pentru Procopiu... . * * Am scris acest memoriu, domnule Procuror, dacă de pe urma întâmplării mele s’o alege vre-o nenorocire! Sunt nebun sau sunt prea cuminte ? Când am aflat că şi parfumurile pot evoca anumite culori, mi-am dat seama că nu există mijloc prin care să te fereşti de trădarea femeii. Cu neputinţă să mai duc lupta, când femeia asta şi-a aliat de partea ei toate puterile frumosului: florile, muzica, parfumul. E grea arta de a fi femeie? Nu! E uşoară, fiindcă în sufletul ei sălăşluesc cele două mari puteri ale întunericului: crima şi viclenia! Femeia asta m’a înşelat, dar femeia asta a comis o crimă şi mai mare, cea mai mare crimă cu putinţă: a făcut să mă înşele culoarea... ; 499 © BCU DUMNEZEU DE ION POTOPIN O, Doamne, aici prezentă mila Ta e... O simt din brazdele acestui lut ■ de vântul asupririlor bătut urcându-şi, diafana ’n cer, văpae! — Mari, rănile din trup nu m’au durut Şi nu m’a jefuit vicleana ploae... O stea simţeam că ’n mine se desfoae şi harul ei albastru l-am avut. Te risipeşti în toate —• rod sublim Iar când încep nădejdi să se usuce Tu chemi să plângă’n. noii un serafim. Iar de ne ’mcearcă răsvrătiri ihaiduce, ridici în noi a luptei nouă cruce, şi’n braţele-i, simfonic, Te găsim. 500 ■ fi,,. ■ .1. J. ... © BCU Cluj ZI DE TOAMNĂ’N CAUCAZ DE OVID CALEDONIU O frunză cade şi altele se-alungă, încet, pe-un drum la Răsărit ce creşte. O, spune-mi inimă, cine să ne-ajungă, Nu peste toate luna, azi, străluceşte? întind, sfios, o mână. O, ce grădini cereşti De-o nesfârşdtă-aromă sufletul mi-1 umple Ca o răcoare, calmă, în care simţi că eşti Singurătate, clară, ce urcă pân’ la tâmple. Printre copaci poetul îşi duce ’ncet povara întoarce vremi cu faţa spre apele mirării. Ca ’ntr’o oglindă-şi vede iubita, lanul, ţara Şi steaua ce ’ntârzie şi umbra înserării. KamensJc, Septembrie, 1942 TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA DE DRAGOŞ PROTOPOPESCU în literatura noastră Lucian Blaga joacă rolul unei înălţimi. Treci pe lângă esl, te uiţi, şi spui munte! Ţi-aduci aminte că ai mai văzut, şi treci mai departe. Un munte are toate avantajele din lume, afară de acela de a putea fi uşor îmbrăţişat. lucian Blaga pioate fi iulbit, şi chiar citit. Dar — egal poate numai cu Nichifor Crainic în această favoare a zeilor — e cel mai puţin îmbrăţişat din marii exponenţi ai .scrisului nostru. . * ' s ; In regiunile în care păşesc, la altitudinile neobişnuite ale scrisului lor, ei strâng nori reci şi rarefiază aerul necesar muritorilor. Aceştia sunt veseli să fie admişi în pridvoarele lor, dar mai veseli să scape de ei, şi să sburde mai departe pe maidanurile vieţii. Ediţia definitivă pe care o suferă Lucian Blaga în ceasul da fiaţă — împreună cu o mare risipă de scris pe socoteala ei, din partea unor amiabili, care în cea mai mare parte îl proslăvesc, dar nu şi citesc; ediţie căreia eu mai de grabă i-aş spune „completă", sau oricum, numai , definitivă" nu, fiindcă nimic nu e — şi ferească Dumnezeu să fie — definitiv în literatură, are privilegiul de a ne arunca muntele în braţe. Ii îndurăm atunci pe Lucian B'laiga şi adăstăm vrînd nevrînld la izvoarele lui; izvoare pe care le duoern la gură, şi numai când să ne atingă (buzele, observăm că sunt filoane de aur. : ' Acest ne-potalbil Blaga, dar care cu atât mai mult te însetează de el, apare mai ales în cele opt piese pe care ni le oferă sectorul dramatic al ediţiei sale complete. Dintre acestea (să o spui dela ’nceput cu acea nestăvilire de entuziasm pe care totdeauna o practic, când e locul, şi de care mă consolează o frază veche din Vauvenar-gues: „E totdeauna un mare semn de mediocritate să lauzi moderat") nu e niciuna piesă de rând, toate stau pe culmile scrisului, iar două cel puţin sunt capodopere ale teatrului universal. Mai mult decât orice alt scriitor, autorul dramatic îşi are lumea lui. Lume nu numai ca viziune cosmică, dar ca oameni de toate zilele, teatrul, miai mult ca orice altă artă fiind experienţa directă a poetului cu vieaţa. E tocmai ceiiace face această artă atât de grea şi de particulară; fiindcă, vai, ce 502 © BCU Cluj greu e să trăaşti aoeeaoe e tocmai făcut să fie trăit: vieaţa; şi cât de uşor, dar şi ineficace e, să te sustragi ei în scris. Lucian Blaga ne aduce acest ţprdm dar de dramaturg, o lume a lui nefrecventată de nimeni până la dânsul—■ cu excepţia poate, şi numai în anume măsură, a nobilului poet V. Vtoiculesicu,sau Adrian Maniu. E aspectul cel mai îndrăzneţ şi original al creaţiei sale, pe care vizitându-1, străbatem în înălţime, daică nu în adîncime, opera lui dramatică, Cu Lucian Blaga apare în teatrul românesc un nou regn: regnul omului solitar. Să ne oprim puţin, fiindcă e omul care ne va duce de mână în labirintul uman al dramei sale. Omul dramatic e prin excelenţă un animal social. După Greci şi imitatorii lor, mai precis: dela Elisabetanii obsedaţi de un tita-nism beat de sânge şi vorbe, teatrul lumesc —- cu abaterea vreunui Goethe, sau Shelley cu al său Prometeu Deslănţuit, devine tot mai mult un apostolat burghez, o obsesie !a ternei sociale. Zadarnic spune Ifosen că teatrul ieste ,,o odae ou al patrulea perete lipsă”. Peretele 'în oestiune — care dealtfel lin definiţia sa priveşte scena — îi este pururea prezent în operă, neexistând mai setos ca dânsul nimeni în punerea sub bisturiu a tarelor sociale şi familiale, — oricât de mult Brand sau iSolness l-ar îmbia spre culmi reci sau turnuri de fildeş. Şi trebue să lăsăm unor poeţi mai puri ca Maeterlinck /(a cărui operă a fost numită „la Vulgate de rineonnaissable”) sau Olandei, grija de a se sustrage partipriu-lui social moştenit dela tânăra fiziologie şi biologie a veacului i(cu toate legile eredităţii şi materiei, recent descoperite); şi a ne da în loc de drama sângelui, o dramă a sufletului. Dar la niciun poet european teatrul poetic n’a atins culmile ajunse de poetul irlandez William Butler Ydats, cel mai sublimat dintre moderni, care duce drama până la confiniile muzicii şi dansului, ca mijloc ide sugerare a misterului din noi. Autorul Pieselor pentru Dansatori (1920) şi a mult mai vechei Countess Cathleen (1892) ne mai dă lîn Plays and Controversiets publicată la Macmillan în 1923 şi o teorie a teatrului nou, în care purcede la o reformă chiar a actorului 'în funcţie de poezie. Yeats merge până la a cere actorului să facă ibline să repete cu corpul vârît într’o pâlnie, pentru a ajunge la extirparea gestului şi la înlolouirea figurilor zgomotoase şi agitate de pe scenă cu „figuri hieratice“, — într’un cuvânt la „înlocuirea fizionomiei cu masca’*. Acest cuvânt — antipodiic, cum vedem, formulei lui Gordon Craig care vede în actor o supra-marionetă — ne duce direct în vecinătatea lui Blaga, poet ce se aşează categoric alături de marii poeţi ai lumii în realizarea teatrului poetic în locul teatrului social, şi ,în aducerea pe scenă a omului singuratec în locul omului gregar, a omului implicat în veac în locul omului implicat în zi. Eroul favorit al lui Blaga, omul pe care-J. scaldă în toată baia imaginaţiei lui fertile, este omul cu un Sinai în suflet, omul care trăieşte pe acea geană de lumină unde omenescul se îngână cu 'divinul: iluminatul. A fi găsit acest om în legenda şi istoria neamului, a-1 fi realizat la temperatura înaltă a celor mai frumoase transfigurări, şi introdus ou astfel de vestminte în literatura universală, este marea faptă de poezie a unui teatru care tranşează asupra tot ce s’a scris la noi până la dânsul. Iată din străfunduri dace pe Zamolxe, propovăduind un nou dumnezeu pioporu- 503 © BCU lui sau; iată pe Meşterul Mamele, posedat al visului dumnezeic al creaţiei; iată pe Avram Iancu, sublim vizionar al dreptăţii. Ldc îmblânzit de zile fără vânt sunt eu, Şi-s singur... spune Zamolxe, pe care numai „visul vine harnic să-l desmierde”, în peştera pe care o va schimba în zbucium al plecărei lui” 'din nou în lume, din nou la Dacii dela care a fost izgonit, dar care nu pot să-l uite. Părăsiţi*mă, râmîn eu. Varul mi-l vor stinge ploile. Soarele îmi va aprinde cuptoarele. Lutul îl voi frămînta cu copitele. Biserica voi ridica-o singur. Biserica din care cerul se va apăra de pământ ca-o singur în amară singurătate, spune Manele zidarilor săi; iar Avram Iancu, pasăre prefăcută om după legendă, fiu al pădurilor, crainic al munţilor, e aşa făcut că poartă pe el o stea şi „trebue s’o tot mute de pe un umăr pe altul”, „conducând poporul său, de pe munte”. Nimic mai frumos ca aceste figuri, a căror vieaţă din lăuntru atinge sublimul, sublimul iluminării, în redarea căruia, Lucian Blaga nu mai e autor dramatic, e maestru. De aceiaş pară lăuntrică, cu vâlvătăi de cer şi iaid, sunt consumate, deşi pe un plan mai ide jos, celelalte figuri de posedaţi ai ideii, popa din cunoscuta Tulburarea apelor, pictorul Luca, din frumoasa Ivanca, şi mai ales copilul Radu, din atât de originala şi captivanta Cruciada Copiilor. ' Nimic mai frumos ca mistuirea copilului în visul de eliberare a ilerusalemului; nirric mai tulburător, cu toată nota uneori factice, ca zbuciumul între două lumi al preotului in căutarea unui lisus iaevea, sau chinul ide obsedaţi patologici, al pictorului în conflict cu părintele, sau femeii refulate în conflict numai cu soţul. Cu aceştia, în linie descendentă, şi după felul cum i-arn enumerat, se epuizează omul singuratec, iluminatul din Blaga. Şi descreşterea personajului e caracteristică. Dela proporţiile semizeului, eroii ajung neurastenice neveste de provincie; din discipoli ai cerului, sărmani corigenţi ai clasei lui Freud... Sincer cu sine, teatrul lui Blaga scapătă pe linia acestui amurg al zeilor, şi din pur poetic condescinde să devie aproape social. La acest capitol nu mai găsim însă pe Blaga; şi pe cât de unic şi mare e în capodopere ea Meşterul Manole şi Avram Iancu, sau! Cruciada Copiilor şi Zamolxe, jla care vom adăoga şi frumoasa pamto-mimă a Invierei — creatoarea genului la noi — pe atât ide obişnuit devine în Daria sau Ivanca, — în aceasta din urmă păstrând încă o tulburătoare, agonizantă notă de straniu şi mister. Dacă spunem că Lucian Blaga e un maestru al supra-omului, inegalabil la noi şi egalabil numai eu mari poeţi ai Apusului iîn trasarea, cu toate luminile cerului a iluminatului, n’am rezolvat decât jumătate din problema teatrului său. Aş putea spune că în speţă problema abia acum se pune, şi anume: E (în stare Lucian Blaga să facă dramă (teatru, dacă vreţi) eu iluminaţii săi ? Şi dacă da, cum o face ? Din ce materii impalpabile icreiază conflictele, pe ce vămi ale văzduhului aşează catastrofele, — mai precis, şi mai primejdios: cum pune el pe două picioare omul (fiindcă se întâmplă ca şi iluminaţii să fie oameni) în insondabilul acesta al misterului? Un mod obişnuit de a face dramă cu omul mare în genere, cu omul care pleacă 504 © BCU in vieaţă cu eenuil pe el, ca în cazul eroilor lui Blaga, e pe scara din dos a poeziei: punîrud pe acest om în conflict eu colectivitatea. El se dă jos de pe muntele Sinai şi îşi ceartă poporul, eventual aruncând iîn capul .lui cu tablele legei! Aşa fac toţi scriitorii prozaica, chiar când sânt geniali ca Bernard Shaw; care — vrednic urmaş al lui Iibsen — rămâne ia isocial, chiar dacă are ca axă a întregei sale creaţii dramatice obsesia supra-omului. Mai este acesta şi resortul comediei, şi de aceia modul se găseşte fără excepţie şi cu predilecţie la autorii comici sau satirici. . Mai există însă un mod de ta face dramă cu iluminaţii: pe diagonala cerului. Nu pe pământ, ci între pământ şi cer. Din toate timpurile, cea mai mare ,dramă a omului rămâne căderea îngerilor. A fost una mare la obîilşia omului, e âin fiecare zi căderea unui înger în. noi. E drama, dacă vreţi, poetică a omullui, dar şi cea mai umană dintre drame. Drama ou ecouri cosmice, în care cerul şi pământul se bat în noi. E drama ide predilecţie a iluminatului. 'Vai de cel ce~o trăeşte ; fericit scriitorul eare-i aude sfâşierile, în el sau în alţii. Lucian Blaga e dintre aceşti favoriţi, aş spune religioşi, ai scrisului (fiindcă aci poezia se îngână cu religia) care pot fi admişi la orice oră din zi şi noapte în intimitatea misterului, să deschidă uşi, să bată la porţi nevăzute în peretele lipisă al vieţii. Aici teatrul lui Blaga îşi pierde fundalul, şi drama lui se adânceşte tot atât de mult pe cât se înălţase în iluminaţii săi. Aceştia atingeau cerul ou fruntea până acum; dar când prind să trăiască, îi vedem bătând cu călcâele la porţile nimicniciei. Uneori nimicnicia e în jos, şi atunci se cheamă iad... Pornirea în lume e la Blaga o pornire în beznă. „Trecerea cum s’a făcut” ? — pune el pe Meşterul Manole să se întrebe. Şi aflăm că această trecere e o permanentă rupere de tine. E drama transfigurărei, şi Blaga e poetul ei. S’o urmărim puţin, fiind laturea vie a operei sale. Nu înseamnă că la dînsul nu găsim şi drama orizontală a omului: dela supraom, la semenii lui, pe câmpul plat şi precis al vieţii. E, aş spune, drama lucidităţii, care porneşte mai mult dela omul de toate zilele către omul excepţional, cel dintâi fiind prea lămurit asupra puţinului vieţei, ca să urmeze tribulaţiilor tribunului. Aoeasoă dramă obişnuită, şi, cum am spus, în genere de savoare mai mult comică, a lomului, o găsim şi la Blaga. Cea mai frumoasă expresie a ei ise găseşte în Zamolxe; unde pentru a nărui pe .marele profet, Magul împreună cu Vrăjitorul pun la cale un plan diabolic : să dea pe Zaimolxe drept zeu, lîn faţa poporului dac; să-i creeze şi lui o religie, cum au ceilalţi zei păgâni. Ce pierdem ? Avem un zeu mai mult în primitorul nostru templu, dar astfel mîntuim întreg soborul zeilor. Oamenii divinizînd pe Zamolxe îi vor uita învăţătura... Prin urmare: Să aşezăm statuia lui Zamolxe ’n templu, între ceilalţi zei, cum se cuvine. 5°5 © BCU Cînd nu mai e nicio putere să ’nfrîngă ’nvăţătura unui nou profet, un singur lucru e mai tare ca profetul: statuia lui. . Şi — la cerere — Vrăjitorul, care „ştie vrăji poveştile să se prefacă’n adevăr" dă „mâna lui şi prietenia gândurilor lui“ Magului 'diabolic. Pe această ironie a destinului de profet, care a furnizat autorilor dramatici francezi teme de comedie; lui George Moare, în frumosul său roman Brook Kerith o sardonică confruntare a lui Iisus cu creştinismul Sfîntului Paul, în care el nu-şi mai recunoaşte propovăduirea; iar lui D. H. Lawrence, în The Plumed Serpent o glorioasă şarje la adresa dictaturilor spaniole întemeiate pe specularea superstiţiilor religioase ale Pieilor Roşii, —Lucian Blaga îşi întemeiază misterul său păgân. Şi oricît de descărnată — prin necesităţile ide mit şi vreme — apare aci ideia, forţa ei dramatică e incontestabilă, poemul palpită viu în punctul cel mai vulnerabil al naturei umane. ' ; - ' . ! La fel de interesant e conflictul dintre Manele şi zidarii lui, care nu mai vor să lucreze, descurajaţi; dar care tocmai atunci cînd se revoltă se apropie mai mult de el, şi sfârşesc prin a-d jura mai departe credinţă. Scena e una din cele mai frumoase şi adînci idin câte sie pot concepe. Manole (carie în căutarea pricinei pentru care mănăstirea ise surpă, ştie un lucru: că „ştiinţa noastră nu ajunge până unde se întinde vina noastră” şi care, rămas cu ai lui „în tinda înfăptuirei”, îi întreabă „cum vor să plece cu ruşine cînd încă nimic n’a stat“) e implorat de tovarăşi : „fă să uităm, fă să uităm"! — „Nimeni nu e stăpîn pe amintiri", răspunde el; „isîntem bolnavi de Ca”, adică de biserică, de creaţie, constată un altul. Şi la ameninţarea hieratică a lui Manole, că va zidi „singur, în amară singurătate”, ei se simt contaminaţi de extaz şi fac jurământul jertfei izbăvitoare. Intre ei, printre nori, soarele trimete lumină. O urnlbră de biserică „bine hotărnicită” Cade între ei. Visul se va împlini. Atras parcă de el, şi zidarul plecat se întoarce, şi jură alături de ceilalţi, în aiurări (de clopot prin văzduh. Frumos de asemeni conflictul dintre băiat şi mamă în Cruciada Copiilor; minunat, conflictul dintre lancu şi toată lumea, românească, ungurească sau împărătească din juru-i. (Scena finală, mai ales, scena audienţei, e apogeică de frumuseţe bravă şi adîrxă ironie omenească). Şi totuşi nu în ele se .consumă geniul dramatic al lui Lucian Blaga. Ele sînt, cum mi-atm îngăduit să formulez, conflicte din drama orizontală a omului, conflicte dela om la om, sau supra-om. Lucian Blaga se depăşeşte însă în drama care se petrece în chiar sufletul supraomului, în acea cădere de înger pe care el o suferă din înălţimile visului de dumnezeire, spre văile negre ale îndoelei. In această dramă verticală a omului, drama transfigurârei, cum i-am spus, Lucian Blaga e neîntrecut. Zbuciumul lui Mianole, dela şovăeli şi alunecări, la blestemele cared apucă, şi de aci la iluminările care-1 străfulgera şi toată acea beţie a creaţiei care-1 cuprinde după facerea jertfei; cînd, muşcat de suferinţă, dar ameţit de apropierile visului, ca un vânăt arhanghel înteţeşte cu biciul lucrul imânilor alor lui, e cea mai frumoasă dramă a zămislirei din câte cunosc, vrednică de cei mai mari poeţi ai luimei. 506 © BCU Dar covîrşitoarea prăbuşire din Avram Iancu, după ultima lui experienţă cu oamenii, întoarcerea iui din nou în pădure şi poate prefacerea lui din nou în pasăre, imensa singurătate care te cuprinde cu sfîrşitul acestei minunate piese, ou sfârşitul acestui om, cu oare dreptatea parecâ încetează pe pământ, şi o nouă lume îţi năzare, undeva poate în ceruri, unde cumpăna Inimei să se dreagă şi cântăririle să se facă din nou ! Ca şi în Regele Lear (capodopera genului şi, după mine cea mai mare piesă a lumei) unde Lear şi Cordelia se prăbuşesc aşa de gratuit, mor aşa de superfluu, tocmai cînd aşteptai restaurarea lor în drepturi, stfîrşeşti pe Avram Iancu cu un fel de sentiment religios: şi ca (în Dostoievski descoperi, pe Dumnezeu în fundul prăpastiei umane, la un fel de capăt al experienţei eu lumea. Pe planuri mai joase, preotul don Tulburarea Apelor, pictorul din Ivanca, dar mai ales copilul din Cruciada Copiilor, trăese, ou toate ruperile interioare, aoeiaş dramă a iluminărei, care eclipsează drama lumească, dela am la om, şi ridică pe erou ca un stâlp de foc peste pustiul vieţei. N’aş putea spune că dramele lui Lucian Blaga sînt drame cu un singur erou; dar e o poveste prometeică în tot dealungul lor; şi e farmecul şi măreţia lor inedită; e o altă scară a omului pe care poetul ardelean oredază o nouă valoare 'dramatică în literatura noastră. Ar fi interesant să urmărim cum fabrică Lucian Blaga pe prometeul lui. La orice poet fără instinct dramatic, drama prometeică ar fi. devenit o dramă a ideii. Dar prometeii lui Blaga sînt: întâmplător: un profet; restul: un zidar, un avocat, un popă, un copil... Vreau să spun, (drama lor nu e (în idee, e în chinul lăuntric al facerei. Un fel de dumnezeire care încearcă să nască e plafonul acestei trăiri, sub el: omul cu slăbiciunile, iadul cu toate arderile lui. Toţi prometeii lui Blaga sîint înlănţuiţi: de o femee, de pămiînt. Uneori pământul ia forma uşor simbolică a lui Găman, Greul-Pămîntului din Meşterul Mtmo9 © BCU Cluj Numai ruga lor scânceşte (blând — Foşnet mic de frunze scuturate — ...iGum te văd din leagănele toate înflorind şi binecuvântând... II Când la ceas de noapte zăboveşti Doamne, Lună, lângă ruga mea Şi sobor de buchii slavoneşti, Nu e vorbă limpede şi grea. Să-ţi sărute urma de lumină. Busuiocul Te-a crescut înnalt.. Toate Evangheliile din lume Şi de pe tărâmul celălalt, Te-au chemat şi Te-au gemut pe nume, Doamne, ctitor vecinie de vieaţă! Lângă ciotul inimii surpat, Pune, sfeşnic, Luna ’n cimitire, Doar un puiu de flacără subţire Viselor care Te-au căutat Reazem şi nădejde întru toate. Vorbe, repezite de veac nou Către alte puncte (cardinale, Se trudesc să mi te ţină ’n cale. De prin Bihlii cuvios ecou Pentru strana sufletului —■ goală.. 510 ..............................© BCU Cluj S CHIT E DIN ITALIA DE MARIELLA OOANDĂ In seara aceasta, norii s’au risipit ca prin farmec. Te îndrepţi cu amica ta spre una dintre cele mai minunate înfăptuiri ale geniului fascist: Forul Muissolini. Ajungi târziu, când razele lunii se răsfrâng peste întreg stadionul. O viziune de putere fizică şi seninătate imorală îţi apare, idesprimzâmldu-ise din trupurile mândru încordate ale gladiatorilor Italiei reînnoite. Fireşte că ziua, marmorele albe, în omenescul lor contur, înălţate deasupra treptelor amfiteatrului, treibue să dea ritmul cel nou al armoniei tinere şi voioase. Dar noaptea, statura lor uriaşă, profilată în verdele întunecat al naturii, capătă un sens deosebit de sentinelă supraumană, la marginea cetăţii veci-nlce... Tăcerea este adâncă în noapte. E tulburată, doar, de fiorul vântului. O forţă nevăzută a fixat mişcarea gladiatorilor. Sunt în repaos. Vor începe jocurile îndată. Clipa se prelungeşte. Nemişcarea devine apăsătoare. Prefăcătoria domneşte în Cosmos. Un demiurg îşi bate joc. Tăcerea mai adâncă se face sub loviturile paşilor ce trec pe stadionul amfiteatrului. Prietena ta nu spune nimic şi se alătură de tine. O simţi înfiorată ca şi vântul, în rochia subţire albastră, întunecată ca şi cerul, de umbră. Stadionul a întipărit în mozaic pe pardosea figurile gladiatorilor depe socluri cu reliefuri aparente de umbră. ...în marmora neagră, doi voinici se încleştează în trântă. Deasupra lor, pe socluri, ceilalţi viteji în alb neprihănit privesc pe cei doi înverşunaţi, în olimpiană nepăsare. Şi ţi se pare că doar cei negri au duhuri în 'trupurile lor musculare. Trânta neprevăzută ţi-a speriat amica. Grupul negru formează punctul viu al nopţii. Poate că ziua, celelalte trupuri, prea albe sub lucirea lunii, se bronzează sub soare şi sângele zorilor, dăruitorul cu viaţă al zilei, colorează cu freamăt marmorele întrupate. Şi îţi închipui, în soarele dimineţii, ostaşii cu „tinereţea" în piepturi şi pe buze înaintând şi salutând pe Duce, care a dat nume forului celui nou. Cântecul le flutură. întind braţul, schiţând salutul roman. Prin aceşti tineri cu privirile aprinse către aurora viitorului, un suflet străvechi reînvie... II regăseşti, rătăcind cu prietena de mână într’un amurg, printre ruinele celorlalte foruri. Castor şi Pollux, masculinele amintiri ale unui templu, 'îţi vorbesc despre un tratat al lui (Cicero. Şi mai priveşti, înlănţuindu-ţi cu braţul amica, hora nemişcată a feciorelnicelor coloane din jurul unui altar păzit odinioară de vestale. O pisică trece fulger printre ruine. Soarele a-rumcă un reflex roşiatic peste templul rotund al Vestalelor. Un mozaic antic stă as- 5“ J © BCU Cluj Cums sub pulbere. Daca paznicul, binevoitor în aşteptarea răsplăţii, nu ar fi curăţat stratul acoperitor, nu a.i tfi aflat pătratul de podea mozaicată atât de desăvârşită în execuţie. Aşa ţâşnesc din neguri crâmpee de viaţă din alte vremuri... Cuim va fi fost înainte ca forurile să se prefacă în ruine, când Golosseul uriaş plin de statui gemea de lume, căci împăratul Titius patrona din „podium" măcelurile de gladiatori şi fiare? Iar, mai târziu, aoelaş amfiteatru, printr’o dialectică a istoriei, servea drept teatru pentru desfăşurarea Patimilor lui lisus. Din lojă, atunci, privea Papa Benadict XIV... Dar, cum va fi fost în vremea îndepărtată când nu existau nici palate, nici arcuri de triumf, nici temple? Colinele în sălbăticia lor firească, aveau culmile împădurite. Un tânăr isteţ privea dincolo de vârfurile pinilor la zborul păsărilor. Deodată a înţeles. Porunca zeilor era lămurită. Romulus a ales muntele Palatin. Tovarăşii săi aprinseră un mic foc pentru ca fiecare să-l poată sări. Cât de mult a fost stăpânită lumea veche de cultul focului. Flacăra, prin materialitatea sa atât de spiritualizată, a făcut adesea puntea de legătură între cer şi pământ. Flacăra a însemnat suflet în credinţele naive. Căci focul a fost socotit printre cele patru elemente constitutive ale Cosmosului. In miturile orfico-pythagoreice era purificare, caitharsis. Vestalele erau sfintele lui păzitoare. Iar flacăra, ce nu se stinge la mormântul Eroului necunoscut al fiecărei ţări, nu vădeşte până astăzi exprimarea simbolică a respectului perpetuat focului?... O imagine fusese însăelată. Trebuia lărgită, întregită. Acel tânăr a adâncit un mic şanţ circular, în care a aruncat un bulgăre ide pământ, adus din cetatea lui natală, Alba. Tovarăşii lui au făcut la fel aruncând pământ al ţinuturilor din care veneau. Erau legaţi atavic de sol, întocmai ca o plantă care, transpusă ântr’o ţarină străină, are nevoie de puţin pământ din cel vechi, im jurul rădăcinii sale. Căci, în .lutul adus, era întipărită întreaga tradiţie a străbunilor, era „terra patrum", era „patria". Străbunii vegheau din adânc, din temelie. In şanţul primitiv, în „mundus", Romulus a aşezat un altar. Din nou, elementul purificator a strălucit: focul. Aşa cum satul românesc, formă simplă de aşezare socială, are întocmite gospodăriile în jurul bisericuţei cu cimitir împrejmuitor, tot astfel, la fundarea Romei — un sat la început — un punct sacru avea menirea de a înmămunehia pe oameni: altarul, căminul cetăţii... Ceva mai târziu, o altă imagine: celelalte coline şi Capitoliul şi Quirinalul fuseseră adăugate Palatinului sub aceeaş conducere, iar căminul primitiv, transformat în templul Vestei fusese aşezat într’o regiune neutră de încrucişare. Romulus, întemeetorul, adâncea o brazdă drept hotar al cetăţii. Un întreg ritual întovărăşea brăzdarea. Cuţitul plugului era de aramă. Un taur alb şi o vacă albă trăgeau la jug. Romulus, învestmântat ca sacerdot, ţinea el însuş coamele plugului, cântând rugăciuni. Ceilalţi îl urmau în tăcere. Domnea cultul „sacrului". Nimic nu trebuia isă piară. Pământul ales de zei era sfânt şi bulgării, pe care plugul îi arunca în şanţ, trebuiau trecuţi cu grije în partea cetăţii. Nimeni nu mai putea să treacă peste şanţ fără să înfăptuiască o nelegiuire. Cel ce intra sau ieşea doar prin „porţi" avea voie. Pe urma sacră însemnată, se ridicară, apoi, zidurile cetăţii... Te scuturi 'din visarea vremurilor prisicolatine. Te afli pe marginala Via Appia Antica ce înconjoară Roma. Ea e tăinuitoarea catacombelor care au închis, odată ou saroofagiile creştine, imaginea unor ,suferinţe pricinuite oamenilor din pragul a două lumi opuse. Catacombele sunt fioroase. Sunt temniţe voite. Şi călugărul franciscan care vă întovărăşeşte, pe tine şi pe amica ta, prin galeriile subterane, îţi apare straniu. O procesiune cu lumânări. Te strecori pe lângă zidurile reci. Te cuprind temeri ciudate. Dacă s’ar stinge luminiţele firave, ce s’ar întâmpla? Dar dacă Descartes are dreptate şi trimite un geniu rău care astupă intrarea? Ai fi (îngropat de viu cu prietenia ta lângă tine. O binecuvântare a unei soarte comune. O unire a trupurilor calde încă de viaţa zmulsă cu osemintele reci şi sfinte. Prietene, risipeşte-ţi gândurile romantice. Nu te crede un poet al morţii. Dacă amica tremură puţin, strân-ge-i mâna bărbăteşte. Aşa vei putea ceti inscripţiile primilor creştini la pâlpâirea lumânării. Grafitele vorbesc de sfinţii Petru şi Pavel. In catacombele San Sebastiano s’au descoperit sub biserică mărturii dintr’o casă romană din primul secol. Va fi fost creştină şi ea? Nu, desigur, deoarece există un Cubieulum închinat zeului Hermes, după cum te informează ciudatul călugăr. Pe boltă admiri fineţea elenistică a unor delicate siluete de păsărele şi vrejuri cu struguri. Aceeaş gingaşe formă o mai întâlneşti doar la Pompei... Părăseşti catacombele şi soarele îţi răsare odată cu zâmbetul. Te îndrepţi spre un colţ sublim din Roma. El singur face ea cetatea eternă să fie unică pe faţa pământului. Credinţă şi frumos simt topite acolo. Ca şi la Florenţa, complexul Renaşterii a prefăcut în artă religiozitatea, care este un nimb întotdeauna prezent în jurul religiei şi din care izvoreşte extazul mistic ce simte nevoia de a se exterioriza înlăuntrul conceptului de Frumos. Papii mecenaţi din epoca umanismului au stimulat această îmbinare de valori, estetică şi religioasă .Efectele vestitei otrave a familiei Borgia au pierit. Suflul de încurajare pentru artă al acestei familii va rămânea viu mereu... In piaţa cu colonadă, lângă treptele catedralei Sfântul Petru. Admiri, din mijlocul pieţei, lărgimea ei şi armonia din încadrarea circulară prin colonadă a impunătoarei faţade de catedrală cu minunata cupolă perfecţionată de Michel-angelo. Formele rotunde sau dreptunghiulare, desfăşurate în spaţiul lateral, ţi se par contra ponderate, în centrul pieţei, pe punctul înălţat şi ascuţit al obeliscului. Acesta a fost adus din circul lui Caligula şi Neron şi îşi are rostul său structural în armonia pieţei sfântului Petru. Din cupola domului poţi intui şi mai bine armonia rotundului din care se deschide drept în faţă linia dreaptă a unei străzi. In fund străluceşte Ti-brul, peste care trece podul Sant’Angelo ce duce spre castelul fortăreaţă... Şi pătrunzi în catedrală. Toate acele capele laterale, cu monumente de papi şi cardinali, cu sculpturi de îngeri plutitori, de pelerine fluturând şi femei alegorice în marmoră nu-ţi deşteaptă în suflet o emoţie adâncă. Lângă intr-are, însă, te opreşti. Şi ţi se pare că toată religiozitatea locaşului sfânt se află proectată peste un grup statuar. Este acea „Pi-etâ“ vestită, o sculptură a lui Michelangelo idin tinereţe. Rămâi impresionat de durerea senină, resemnată pe care o restrânge. El, Michelangelo, iniţiatorul Barocului, a cărui forţă uriaşă, „la terribilitâ“, era zăgăzuită de o altă putere de potolire a propriilor impulsii, el însuşi a putut arăta în acest grup al durerii mute, că sentimentul static al liniştii este acela care indică perfecţiunea. Firescul a devenit suprafiresc prin taina suprapunerii tăcute în faţa destinului. Durerea, doar ea substrat dinamic, e şi mai puternică. Fecioara susţine pe poale şi cu un braţ trupul fără viaţă al lui Iisus. Poziţia lui Christos, cu capul care alunecă spre spate şi cu braţul odihnit între cutele vestmântului Mamei Sale, constitue în partea dreaptă a grupului o delimitare blândă în semicerc, faţă de mediul înconjurător, Dimpotrivă, latura stângă e formată din linii întrerupte fără impetuozitate, însă. Expresia Fecioarei, o copilă, parcă, e calmă, dar capul gingaş se apleacă mâhnit spre Fiul său şi mâna liberă vorbeşte neputincioasă: de ce? înlăuntrul grupului armonic, durerea presimţită pe laturi devine mai evidentă prin existenţa diagonalei frânte—trupul Mântuitorului — care tae în două registre acest grup statuar, ca o indicare totuşi a celor două elemente contradictorii din a căror ciocnire izvoreşte întotdeauna durere: pământeanul, întâlnit o clipă în unire cu suprapământeanul, prin dubla Persoană. Cele două naturi ale lui Iisus trebuiau să m © BCU Cluj se despartă prin moarte. De aci începe durerea sfântă a Mamei. Prin menirea Ei, tre-bue, înainte de toate, să fie a pământului, deci să sufere şi, în al doilea plan, supu-nându-se cu seninătate, să înţeleagă ea făptură supraterestră. Ce să înţeleagă? Destinul dualităţii rupte. Artistul care în zugrăvirea „Judecăţii de Apoi“ a pus accentul pe prima alternativă ide zbucium uman, indicând o zi anumită, ziua judecăţii o singură zi, un timp limitat, dimpotrivă în „Pietâ“ a accentuat înţelegerea divină ce domină durerea terestră în armonia tăcerii, în suspendarea timpului, cum numai în corn cepţia elină clasică se mai putea găsi... Cât de deosebit faţă de această unică manieră a artistului îţi apare acel „Moise“, tot atât de vestit. II priveşti în biserica San Pietro in Vincoli, străjuind mormântul papei Iuliu II, umanistul. Toată armonia în actul de depăşire prin care Michelangelo a reprezentat grupul Pietăţii, se transformă atunci când înfăţişează pe vajnicul bătrân, Moise, în expresia Barocului. Elementele figurative sunt concentrate în jurul unei forţe interioare de greutate. Proorocul stă masiv pe un bloc’ de piatră. Din ochi îi scapără fulgere. Barba împletită în fâşii seamănă cu tridentul lui Neptun. Pe un picior o urmă violentă de daltă a lăsat o mică scobitură. Paznicul îţi povesteşte că artistul înfuriat într’o zi a asvârlit cu unealta în opera sa. Ea nu a suferit, căci va rămânea deapururi imaginea puterii nesdruncinate... Spre a întregi înţelegerea artistului Buonarroti, te întorci în piaţa sfântului Petru şi pătrunzi în galeriile vaticane. In capela sixtină, te aşezi pe bancheta din fund. înclini capul spre spate. închizi ochii, apoi îi deschizi. Plafonul a pierit. Cartea Bibliei stă deschisă sus pe cer şi primii oameni îşi povestesc viaţa. Dumnezeu, în creaţia lumii, este ajutat de atotputernicul artist suit pe scara lui Iacob spre cer. îngerii nu-i întovărăşesc. Nu au nevoe de calfe. Pe când Dumnezeu dă suflu vieţii, artistul plăsmueşte un spaţiu îngrădit pentru fiinţe cu despărţiri de coloane aşa ca oamenii să-şi anine speranţele de ele!... . . ; j ; ; ' : . I La Roma, fântânele cu tritoni şi naiade picură cascade de surâs muzical. Prin pinii depe Gianicolo trec adieri de cântec. Respighi a auzit acele şoapte ale Romei. îngerii lui Melozo da Forli au purtat accentele pe coardele viorilor şi le-au transformat în picături de nimb aurit. Iar tu eşti fericit în soarele dimineţii. Urci treptele settecen-teşti ce duc spre biserica Trinitâ dei Monti. Dar te opreşti. Te atrag două puncte roşii pe treptele albe. Sunt două gherete cu flori. Şi iată un florar, păstrând tradiţia secolului galant, dăruind prietenei sale, din mulţimea mănunchiului, un trandafir roşu. Pentru a te ademeni ca tu însuţi să fii prevenitor faţă de amica ta. Şi astfel, fără să vrei, pătrunzi în atmosfera rafinată şi voluptoasă a celui dintâi roman dannunzian... Roma va răscoli întotdeauna în tine, pelerin al ei, întreaga evoluţie a omenirii, ce se oglindeşte diferit în fiecare ungher al ei. Iar Tibrul te va legăna mereu în ritmul Eternităţii. . . , 514 © BCU C E A Ţ A DE VLADIMIR GHIDIONESCU Stă ceaţa ca o mare nesfârşită, Şi taie ’n două părţi întreaga zare. Jos, valea ’n neguri reci de sus ne-apare, Sus, culmi de munţi prin ceaţa neclintită Străbat ades, ca insulele 'n mart Şi sus, de soare firea e ’ncălzită, Dar jos, rămâne tot nebănuită A lui lumină, făr’ de-asemănare.,, Aşa-i şi biata minte omenească , Misterul lumii vrând să-l desluşească, Ea-i ceaţa ce-1 întunecă mereu; — Sunt munţi de cugetări asupra vieţii. Dar nu despică valurile ceţii Spre-al sufletului soare: Dumnezeu! 5*5 © BCU Cluj POEZIA — CUNOAŞTERE ETNICĂ DE OVIDIU PAPADIMA .A.cel mare poet al iluminismului românesc dela începutul secolului XIX, Iancu Văcărescu, a închis în câteva versuri lapidare, cari au rămas gravate adânc în conştiinţa noastră artistică, adevărul că orice neam începe întâi prin poezie fiinţa a-şi pricepe... Chiar dacă în dramaticele desbateri de conştiinţă cari au urmat în România, ca şi în atâtea alte din ţările Europei, războiului mondial din 1914 -18, asupra rolului conştiinţei etnice în destinul unui neam, nu i s’ar putea acorda poeziei româneşti a timpului rostul primordial pe care i-1 vede Iancu Văcărescu, nu se poate contesta că în această poezie s’au frământat mai mult sau mai puţin lucid toate problemele esenţiale ale acestui destin. In cultura românească, deslipirea şi luarea de atitudine faţă de atât de multiplele consecinţe spirituale ale pozitivismului european al sfârşitului sec. XIX nu s’au făcut întâi nici în filosofie — ceea ce ar fi foarte firesc — nici în ştiinţă — ceea ce evident era mult mai greu şi de aceea pe acest tărâm procesul e la noi încă în curs — ci în poezie, care e totdeauna mai aproape de rădăcinile multe şi încărcate ale vieţii decât orice altă frământare spirituală. De aceea nu e de mirare că imul din patriarhii naţionalismului românesc, Prof. A. C. Cttza, a fost imul din închinătorii cei mai credincioşi ai acelui titan al conştiinţei şi poeziei româneşti dela sfârşitul secolului XIX, care a fost Eminescu. I-a dat o ediţie a operelor lui complete, care a fost până de curând cea mai bună, şi s’a pătruns atâta de această poezie a lui încât propriile sale începuturi lirice nu se pot deslipi deloc de ea. Contemporanul şi atâta timp alăturimergătorul său în această luptă, Nicolae 7orga, a pornit, şi în doctrina lui politică şi în creaţia lui poetică, dela acelaşi izvor, al gândirii şi versului lui Eminescu. La fel, cei mai mulţi din gânditorii cari au contribuit mai hotărît la acea întorsătură spirituală românească de după războiul mondial, de care am vorbit: un Nichifor Crainic, cu tot accentul pe care l-a pus pe politic, a fost mai întâi de toate şi a rămas un poet, iar un Lucian Blaga, cu toată amploarea pe care a luat-o în 516 © BCU Cluj urmă creaţia sa filosofică, nu poate fi înţeles dacă se face abstracţie de începuturile sale lirice ca şi de împletirea de neseparat a gândirii sale cu poezia. , Dar nu aceasta ne interesează pe noi în primul rând, ci însăşi desbaterea fundamentală asupra destinului culturii şi neamului românesc, care pretindem că a avut loc mai întâi de toate în poezia noastră din urmă. De puţine ori se poate verifica mai frumos ca în această poezie convingerea că a crea în artă, tot atât de imperativ ca şi în celelalte domenii ale creativităţii omeneşti, înseamnă în primul rând a lua atitudine, a mărturisi o anumită viziune a lumii şi a te încadra în ea. Prin poezia sa înainte de toate, neamul românesc a luat în secolul XX atitudine împotriva moştenirii spirituale nefaste cu care voia să-l copleşească secolul al XIX. In poezia sa ca şi în celelalte arte,— mai ales cele plastice — a avut loc lupta dramatică între această ereditate apăsătoare ce tindea să cutropească gândurile tuturor şi înţelegerea nouă a vieţii şi a lumii. Cea de a doua jumătate a secolului XIX european se caracterizase în adevăr prin triumful pozitivismului. Aceiaşi realitate spirituală se ascundea sub multiplele lui aspecte: empirism în filosofie, sensualism în psihologie, impresionism în artă, determinism în etică, democratism în politică. Această unică realitate era un anumit mod de a gândi, în speţă acela mulat nu pe organic ci pe mecanic. Acest anume mod de a gândi nu putea să ducă decât la o anumită atitudine în faţa lumii, la o anumită viziune a ei. Universul întreg, cel de piatră ca şi de carne, era văzut doar ca o imensă maşină; omul în el, ca un simplu sector de maşină. Acest sector — omul — nu poate funcţiona decât aşa cum l-au născut părinţii, aşa cum îl determină viaţa materiei din jurul lui, clima, pământul etc. Fiind doar un sector în maşină, e perfect egal cu toate celelalte. Oamenii se pot aduna, împărţi şi scădea în viaţa socială, ca şi în cea de stat, ea simple unităţi matematice. Viaţa lor trupească nu e decât desfăşurarea mecanismelor cari alcătuiesc făptura om; viaţa sufletească nu e decât iluzia pe care o dă desfăşurarea unora din aceste mecanisme, cari încă nu sunt cunoscute bine. Antenele acestor mecanisme, prin care omul ia contact cu lumea, sunt simţurile. Singurele date ale lor perfect valabile sunt percepţiile. Ca să nu fie o iluzie sau o primejdioasă falsificare, ca atâtea din procesele aşa zisei vieţi spirituale, arta trebue să fie doar impresie: mii de puncte de lumină şi coloare sunt de ajuns ca să facă un tablou; câteva zeci de imagini ajung pentru o poezie, iar un mănunchiu de aforisme (mai mult vorbe de spirit) pentru o etică. Astfel impresionismul culminând în podntilism, în plastică, imagismul culminând în suprarealism în poezie, aforismul culminând în paradox în filosofie, individualismul ducând împreună cu determinismul la marxism şi de aici la comunism în politică — au fost toate puncte-terminus în secolul XX ale unor linii de gândire ce şi-au găsit înmănunchierea şi cel mai puternic tipar în pozitivismul secolului XIX. In faţa realităţii masive şi cotropitoare a acestei viziuni a lumii, neamul românesc a avut ca prezenţă tare o altă viziune, eu totul opusă: cea a lumii sale folclorice. Viziunea aceasta folclorică — în organicismul căreia sufletul are un rost tot atât de adânc uman ca şi trupul, piatra unul tot atât de transcendent ca şi duhul — e încă foarte puternică în spiritul românesc, spre deosebire de cel al Occidentului. Nu fiindcă am fi un neam de ţărani. Ci pentrucă cultura românească n’a cunoscut acea intensitate şi întindere ea sguduire şi răsturnare de perspective spirituale pe care a adus-o Renaşterea în apusul şi mijlocul Europei. 5*7 © BCU - In sensul acesta, deosebirea de gândire între pătura ţărănească şi cea conducătoare e minimă, faţă de diferenţele de standard de viaţă dintre ele. ' ^ Nu trebue să se creadă însă că gândirea românească şi-a dat dela început itn întregime seama de această situaţie oarecum mai deosebită a ei. La început s’a lămurit convingerea că această opusă viziune a lumii persistă acolo unde viaţa folclorică e încă extrem de tare şi deplină: la sate. Oraşul, dimpotrivă, a fost văzut ca vândut -Occidentului, câştigat cu totul de felul lui de a gândi, ba chiar o creaţie a lui. Occidentul identificându-se de mult, ca viziune a lumii, cu pozitivismul, şi oraşul fiind considerat ca reprezentant al lui — s’a ajuns în cultura şi deci în poezia românească încă de mult la plasticizarea puternică ia antitezei sat — oraş. Atât de mult s’a închegat conştiinţa acestei antiteze spirituale şi atât de puternic a fost întotdeauna termenul ei dintâi, încât în cultura românească luată în întregimea ei eu greu s’ar putea găsi un moment în care să se poată vorbi de triumful pozitivismului. Atât de puternic trăeşte modul organicist al folclorului în cultura românească încât ea a putut da un gânditor de mari proporţii pentru vremea lui, pe linia de umanism nedeslipit de literatura populară prelungită a Evului-mediu: Dimitrie Cantemir, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin la sfârşitul secolului 17; un gânditor pe linia misticei pe care a accentuat-o preromantismul: Heliade Rădulescu, la începutul secolului 19; un gânditor pe linia organicismului hegelian: Eminescu, la sfârşitul sec. 19, şi adevăraţi filosofi abia în timpul din urmă, după ce procesul de eliberare a gândirii europene de pozitivism s’a desăvârşit. N’a dat însă niciun filosof al materialismului. Alt fapt extrem de semnificativ pentru viziunea lumii fundamentală pentru cultura românească este acela că tocmai în timpul de triumf al pozitivismului pe toate planurile spiritului european, pe la 1870—90, neamul românesc dă pe cel mai mare poet al său, în acelaşi timp un profund gânditor, Eminescu, un romantic ca aspiraţii şi un organicist ca mod de a gândi; un om de uriaşă cultură europeană şi un adânc vizionar poetic al esenţelor patriarhale ale spiritului românesc. Poezia şi gândirea lui sintetizează şi clarifică desbaterea interioară nesigură a culturii româneşti de până la el şi pun neîndurător datele antitezei în care se va sbuciuma cultura şi arta românească de după el; opoziţia între stilul mecanic al apusului şi stilul organic şi patriarhal al neamului românesc. Preconizând ca gânditor politic necesitatea unei forme de stat patriarhală şi organicistă, Eminescu înfăţişează în poezia sa, în minunate linii de baladă şi eu o adâncă putere de vrajă, existenţa acestor forme de viaţă în trecutul neamului său. r Urmaşii săi întru poezie — mult mai puţin gânditori politici — au văzut şi au recreat artistic antiteza aceasta sub un aspect mai aproape de sufletul şi viaţa lor: acel al opoziţiei sat-oraş. Astfel, în primul deceniu al secolului XIX, creşte vijelios în arta românească un curent în primul rând poetic — căci până şi proza sa e esenţial lirică — ce opune violent vieţii străine şi mecanice a satului viaţa plină de forţe -clocotitoare, dela cele mai pure: ale sentimentului şi idilei, până la cele mai tulburi: ale instinctului şi biologicului, deslănţuite demonic. Curentul s’a numit Semănăto-rism, dela imaginea simbolică a celui care rodeşte nouă viaţă în brazdele rurale, imagine eu care a ieşit pe frontispiciu. In poezia Semănătorului însă oraşul românesc apare doar ea un termen negativ, ca un distrugător de valori de creaţie. Poetul nu poate crea în el decât aducând cu sine în suflet lumea lui de la ţară, ţinând mereu legătura fizică cu satul; în momentul când această lume dispare în sufletul lui şi această legătură se rupe — poetul are sentimentul că se prăbuşeşte, adesea mu numai ea creator dar şi ca'om. O poezie de sentiment al desrădăeimării, de blestem al oraşului, cum e adesea cea a lui St. O. Icsif, se naşte astfel după cea a exaltării străvechilor puteri biologice .şi spirituale ale satului ca izvor al rasei, de către versul lui George Coşbuc. Lupta pentru deplina lămurire de sine a poeziei româneşti faţă de destinul şi sufletul neamului se va da astfel ceva mai târziu, şi anume când oraşul va căuta să devină un factor creator în gândire şi poezie. Luând de juste blestemele Semănăto-riştilor, oraşul românesc, ide după războiul mondial mai ales, şi-a închipuit că nu poate fi el însuşi şi nu poate crea de sine stătător decât dacă îşi însuşeşte modul de a gândi, acea viziune a lumii, a pozitivismului occidental, care am văzut că se apropiase în acel timp, sub toate aspectele, de termenul ei ultim. Astfel, oraşul românesc, pentru a fi el însuşi, n’a crezut că e necesar să creeze sisteme filosofice materialiste, nici să aplaude masiv ideologia marxistă, dar a fost convins că trebue să fie impresionist în plastică, şi imagist în proză şi în poezie. Alături ide aceste paralelisme artistice ale sensualismului sec. 19 apăreau şi cele mecaniciste: cubismul, constructivismul etc. în plastică, dadaismul, suprarealismul etc. în poezie. Cu toate însă că era gata să se creadă astfel, oraşul românesc totuşi n’a putut să se identifice şi să creeze total în această viziune a lumii. Au înflorit sgomotos în ea doar o mulţime de ciuperci străine, mai ales iudaice. Moderniştii poeţi au reuşit, uzând de abilitatea specific iudaică în reclamă, să se agite şi să agite în primii zece ani de după război, ca pretutindeni în Europa. Poeziile lor, grămezi de imagini, material amorf, la fel cum considerau ei toată lumea, erau proclamate drept revoluţionare. Viziunea lor despre lume căuta să fie impusă ca singura valabilă, pentru ca neamul românesc să iasă din presupusul lui ţărănism primitiv şi să se integreze în sfârşit Europei. Se părea că au succes, că timpul îi confirmă. In adevăr, o poezie adevărată şi mare nu poate trăi numai din amintiri melancolice dela ţară sau din blestem faţă de oraş. Totuşi opoziţia faţă de ei continuă puternică, ireductibilă. Ceva spunea că e totuşi un truc de logică în convingerile ce căutau să le impună. Şi acel ceva era origina străină a celor mai mulţi dintre noii apostoli gălăgioşi. Stătea mai mult sau mai puţin făţişă în faţa lor întrebarea: cum pot să priceapă aceştia mai bine destinul neamului nostru şi al culturii sale, când sunt străini de sângele şi trecutul lui? Din toate domeniile culturii şi artei româneşti întrebarea aceasta instinctivă a stăruit mai puternică în anii primi de după războiul mondial în poezie. Aici s’a dat şi asaltul şi lupta cea mai mare. încet încet, rezistenţele îndărătnice au crescut în lucidităţi, în calme înţelegeri şi de aici în creaţii mari, pline. Pe de o parte s’a înţeles treptat că viaţa folclorică a satelor nu e numai instinctuală şi primitivă ci că are şi mari rafinamente etice şi estetice, cari pot da artei neamului forme din cele mai pure şi grandioase. Pe de altă parte, că oraşul românesc nu e deloc atât de străin de viaţa spirituală a neamului, — şi nici cultura lui! In viaţa lui se prelungeşte latentă dar extrem de puternică, viaţa folclorică a gândirii săteşti. Astfel, în forme date de viaţa folclorică se pot turna în artă cele mai rafinate sbuciume spirituale orăşeneşti şi în forme de gândire occidentale intră la noi nespus de mult idin şuvoiul de viaţă spirituală adesea extrem de înaltă a folclorului românesc. Ceea ce ştiinţa folclorică occidentală consideră ca una din cele mai preţioase cu- * ce rin ale ed în ultimul timp: convingerea că şi oraşul participă, în felul lui dar foarte adânc, la viaţa folclorică, şi că nu se pot înţelege deplin formele acestei vieţi folclorice în ţărănime dacă nu se cercetează paralel şi pe cele din oraş — poezia românească a învăţat din propriul ei sbucium încă ide mult. Prin certitudinile astfel câştigate, prin creaţiile majore izvorîte din aceste certitudini, poezia românească a contribuit decisiv, cum am spus la început — prin desbaterea care a avut loc în sânul ei mai dramatic ca oriunde — la eliminarea tiraniei pozitivismului din viaţa spirituală a naţiunii româneşti şi la impunerea unei viziuni de viaţă româneşti care e în acelaşi timp şi a Noii Europe. De aceea, după cum am spus la început, poeţii mari ai ultimei epoci sunt în acelaşi timp şi ideologii ei de seamă, cei cari au ,văzut .dinainte schimbarea spirituală ce se face în întreaga Europă ce mai trăieşte viu — şi au crezut în ea. Opera de carton a falşilor poeţi cari voiau să se impună ca profeţi autentici a ajuns, încă destul de demult, în muzeul de curiozităţi al istoriei noastre literare. Pornind, prin Nichifor Crainic dela „Şesurile natale" dunărene, prin Lucian Blaga din „Poemele luminii", prin V. Voiculescu dela peisajul arhaic al „Ţării Zimbrului" şi din sentimentul de graţie şi plenitudine a rodniciei gliei strămoşeşti în „Pârgă", prin Adrian Maniu de „Lângă pământ", prin Tudor Arghezi dela „Testamentul străbunilor", prin Ion Pilat dela „Satul meu" — poezia românească s’a ridicat din anii de după 1920 până azi la creaţii de puternic suc etnic dar şi de mare rafinament artistic. Sucul etnic, rodnica legătură eu natura, bucuria vieţii cosmice, se pot intui din titlurile de poezii şi de volume reprezentative, pe care le-am dat în semnele citării. Rafinamentul artistic al creaţiilor pe cari le denumesc ele e mult mai greu, ca să nu zic imposibil, de înfăţişat în cadrul restrâns al unei discuţii ca aceasta. Din puţinul din rândurile noastre atât am vrea să reiasă clar: că drama poeziei — şi deci a sufletului românesc — din ultimele decenii, e foarte aproape de cea a sufletului nou european în sbuciumul lui. Dar în acelaşi timp şi adânc deosebită prin împrejurările, prin nuanţele ei proprii, ca şi prin substratul rasial şi folcloric al structurilor ei de temelie. Cunoscând această poezie în fiinţa ei intimă, cineva din alt neam are prilejul nu numai al unor înalte şi rafinate încântări artistice dar şi putinţa de a-şi întregi cunoştinţele sale despre drama spiritului european şi despre înnoirea lui victorioasă din urmă. 520 © BCU Cluj CRONIC I IDEI, OAMENI, FAPTE PARALELISME ISTORICE Efortul omenesc de înţelegere este constrâns uneori la anumite procedee, pe cari nimic nu le recomandă ca instrumente perfecte pentru cunoaşterea adevărului. Dincolo de domeniul ştiinţelor experimentale unde laboratorul realizează climatul obiectiv, ştiinţific de înţelegere, prin posibilitatea de reproducere ad nutum a fenomenelor, sustrase astfel necesităţii timpului şi spaţiului, dincolo de cercul ştiinţelor matematice, ştiinţa formelor necesare de gândire a omului, în câmpul vast al fenomenelor istorice, cari se desfăşoară pe linia ireversibilă a timpului, posibilităţile noastre de înţelegere şi previziune sunt constrânse la procedeul analogiei şi intuiţiei. Cum însă curgerea istorică reprezintă o continuă îmbogăţire a realităţii cu elemente noui, fără corespondent în trecut, şi cum analogia se sprijină pe materialul cristalizat al trecutului, înţelegerea fenomenelor istorice contemporane prin analogie riscă să fie incompletă, eronată, prin excluderea sau insuficienta valorificare a aportului elementelor noui. Analogiismul poate degenera în mecanicism, poate adică înclina să considere fenomenele istorice ca fenomene repetabile după anumite legi imuabile. Inteligenţa comună lunecă uşor în această eroare, atât din cauza inerţiei, cât şi din cauza incapacităţii de a sesiza şi integra raţional elementele noui. Există, este drept, alături de analogie, un corectiv al înţelegerii istorice, intuiţia, care implică o concepţie organicistă a vieţii istorice, o creştere organică a ei. deci şi o înţelegere prin unităţi organice, fulgurant surprinse în totalitatea lor de anumite spirite. In aceste cazuri se procedează după metoda lui Cuvier, Toate-s vechi şi nouă toate. care, în zoologie, reuşia să reconstituie un întreg anatomic, pornind de la o simplă piesă prezentă. Deosebirea între metoda lui Cuvier, întemeiată pe anumite corelaţii anatomice şi fiziologice necesare, şi metoda intuiţionistă în istorie constă în aceea că intuiţia întregului în primul caz corespunde unei realităţi trecute, care oferea posibilitatea verificării, pe când intuiţia istorică, fără corespondent în trecut, n’ar putea fi verificată decât în viitor, după împlinirea întregului organic al unui grup de fenomene. Deaceea şi intuiţia ca metodă de înţelegere a istoriei contemporane şi de previziune a celei imediat următoare nu constituie, aşa cum arătam la începutul acestor rânduii introductive, un instrument perfect de cunoaştere a adevărului. Istoricul, spre deosebire de cronicar, înregistrează un fenomen numai după ce a câştigat perspectiva necesară, după ce s’a consumat; el are răgazul de a-1 putea surprinde în totalitatea organică a grupului respectiv. Cu totul alta este situaţia omului politic: acesta, fiind silit de evenimente să ia o atitudine, să activeze înainte de a fi aşteptat împlinirea unui ciclu organic de fenomene istorice, trebuie să recurgă deseori la anologie şi intuiţie, atunci când nu se lasă în voia valului istoric. Şi deaceea uneori greşesc şi ei, ca şi marea massă eu posibilităţi de înţelegere reduse. In ale sale „Idei şi forme istorice", V. Pârvan a exprimat în forma perfectă a frazei elasice aceste idei. Ne feeem o plăcere a le reda, cu atât mai mult eu cât vor contribui la limpezirea punctului nostru teoretic de plecare: „Real-dstoric, un fenomen al vieţii omeneşti 521 © BCU la aspectul care să-l facă valorabil ca devenire numai atunci când i se poate găsi linia ritmică din care face parte: fenomenul în sine încetează de a fi istoric în clipa în care rămâne izolat de devenirea supraordonată lui, din care el e un singur fragment. Ca atare, atitudinea şi mentalitatea istorică nu poate vedea fenomene, ci deveniri: vieţi întregi. Odată avută viziunea unei deveniri, diferitele fenomene izolate, din care se compune, real, iar nu aparent, se ordonează dela sine în ondularea lor vibratorie“ (p. 64—65). Intuiţia întregului, de care vorbiam, devine la Pârvan „găsire a liniei ritmice", integrarea fenomenului izolat, nou în devenire, care este ,,viaţa întreagă". Această intuiţie istorică, — în terminologia pârvaniană „apercepţia istorică" — este „prinderea dintr’o aruncare a privirei spirituale în adâncimea timpului, a unor deveniri întregi. Este, de altă parte, facultatea reflexiv-constructivă de a pătrunde intuitiv conţinutul şi forma istorică a infinit de variatelor fenomene de viaţă omenească, spre a le supune valorificării istorice şi a le găsi locul exact în linia devenirilor spe_ cifice din cari fac parte", (p. 70). Insfârşit, şi pentru Pârvan, esenţa istorică a unui fenomen nu poate fi surprinsă decât dacă îl privim dntr’o „perspectivă mai adâncă“. In înţelegera fenomenelor de istorie contemporană (şi astăzi trăim o epocă intens istorică), suntem aşa dar înclinaţi spre analogii facile sau integrări fanteziste, cari, dacă pentru un particular n’au consecinţe grave, pentru un politic sau pentru un neam pot avea urmări fatale. Paralelismele istorice, dacă sunt pasionante prin satisfacerea unor dorinţi nemărturisite, şi frumoase printr’o simetrie quasi-per-fectă, nu pot fundamenta totdeauna atitudinile politice. Războiul actual, trebue să recunoaştem, a trecut în înţelegerea contemporanilor, în cei trei ani de durată, printr’o gamă întreagă de aprecieri. Puţină lume putea bănui, în 1939, turnura ce avea s’o ia în 1942 diferendul Danzi-gului şi Coridorului. S’a pornit dela un conflict local, teritorial, pentru a se ajunge la un al doilea războiu mondial, ou un viguros caracter ideologic. S’a plecat dela un războiu al Germaniei, pentru a se păşi la un războiu al Europei şi, mai departe, la un războiu deschizător de ev nou în istoria umanităţii. Mulţi au înţeles, probabil, acest războiu la început ca un conflict asemănător celui pentru Schleswig-Holstein, o rectificare armată a graniţei răsăritene germane. Puţin după aceea, considerân-du-se amploarea lui continentală, a fost privit ca reeditarea războiului din 1914—1918, mai ales că principalii parteneri erau aceeaşi. N’au lipsit apoi nici analogii mai îndrăzneţe, cari au văzut în războiul actual continuarea unui conflict structural germano-anglo-saxon, un al doilea război punic pentru supremaţia continentală între Anglia şi Germania, aşa cum odini. oară Roma şi Cartagina şi-au disputat supremaţia Mediteranei într’un ciclu de trei războaie. In această concepţie, războiul din 1914—1918 ar fi primul moment al crâncenului conflict, actualul războiu ar reprezenta momentul al doilea, iar un viitor războiu ar încheia ciclul. S’a mai spus, fără a se părăsi termenul de 'comparaţie din antichitate, că războiul actual ar urmări eliberarea Atlanticului de puterea hege-monică a Anglo-Saxonilor, aşa cum războaiele Romei au eliberat Mediterana de Cartaginezi. Insfârşit, ţinând seama de caracterul pronunţat ideologic, căpătat în urma intervenţiei Rusiei, comuniste şi anti-ereştine, acest războiu a fost considerat ca o nouă cruciadă a popoarelor creştine pentru restabilirea supremaţiei spirituale a lui Hr stos. Aceste paralelisme istorice, împinse până la ultimele consecinţe, determină, în plan politic, anumite atitudini, cari pot constitui erori grave. Intr’adevăr, dacă în 1939 conflictul germano-polon reprezenta un simplu diferend teritorial, de interes şi întindere locală, ca cel cunoscut în istorie sub numele de războiul pentru Schles-wig-Holstein, Franţa, de pildă, stăpânită de iluzia acestui paralelism, n’avea de ce se teme, ca şi Austria în momentul conflictului pruso-da-nez. Acest mod facil de a raţiona cucereşte inteligenţele simpliste şi sensibilităţile cu nostalgii occidentale nestinse, pentru că nu întâlneşte nici un efort intelectual critic, nici o preocupare de a percepe aspectele noui ale momentului actual istoric, care schimbă şi rezultatele finale. Nu stăruim asupra erorii de raţionament în cazul acestei analogii. Dacă privim însă, cu aceeaş îndreptăţire metodologică, războiul actual ca un al doilea moment al războiului punic germano-englez, atunci şi datele finale se schimbă. Germania va trebui să scoată continentul european sau Atlanticul de sub hegemonia anglo-saxonă şi, probabil, un nou Africanus va distruge Cartagina de pe Tamisa printr’un ultim şi definitiv asalt. Să nu uităm, această analogie are mai multe puncte de suprapunere decât precedenta: Londra, ca şi Cartagina, este o cetate maritimă şi comercială, pe când Germanii, ca şi Romanii, un popor continental şi industrial; Englezii au o civilizaţie decadentă ca şi Cartaginezii, pe când Germanii sunt în plină ascensiune ca şi Romanii; Englezii luptă, ca şi Cartaginezii, cu 522 © BCU mercenari, pe când Germanii cu propria substanţă etnică, aşa cum odinioară au luptat Romanii; primii întreprind războiul ca pe o afacere comercială sau de bursă, animaţi numai de interesele materiale, ultimii jac războiul din-tr’o necesitate vitală, animaţi de o credinţă puternică, etc. Insfârşit, dacă privim războiul acesta ca pe o nouă cruciadă creştină, urmărind indicaţiile trecutului, am ajunge la concluzia că, după primele succese ale cruciaţilor, cari au desăvârşit unificarea spirituală a Europei, vom avea să trăim o revărsare a păgânilor, ca şi a Turcilor de altă dată, până în inima Europei... Comparaison n’est pas raison! învăţămintele trecutului, determinismul istoriei, reprezintă în efortul de înţelegere şi plăsmuire al prezentului şi viitorului apropiat, un factor important, dar nu decisiv. Istoria este viaţă, iar viaţa nu poate fi turnată în formule matematice şi nici reprodusă în creuzotul laboratoarelor. Prezentul şi viitorul se plăsmuiesc prin confluenţa trecutului cu nesecatele isvoare proaspete ale vieţii. Trăim astăzi un început nou de istorie; pentru a-1 înţelege, pentru a crede în el, pentru a-1 desăvârşi, nu-i suficientă numai lecţia trecu, tutui, dialectica paralelismelor istorice. Trebuie să ştim vedea cu prospeţimea unei inteligenţe deschisă spre viaţa nouă şi să putem participa cu credinţa marilor ctitori de istorie. ALEXANDRU CONSTANT ESENŢA POEZIEI LUI GHERGHINESCU VANIA Se observă în poezia lirică contimporană existenţa unui domeniu în care poezia depărtân-du-se de viaţa practică, se înalţă către sferele nezărite, către esenţele intime, ce nu pot fi pătrunse decât de magia intuiţiei şi a inteligenţei. Aşa numită regiune a poeziei pure, quinte-senţa lirismului, zămislită din incantaţiile muzicii şi în care obiectul e misterul magic, e eterizat, sugerat. E poezia imagistică, mai puţin romantică sau parnasiană care coboară din izvoarele cuvântului închis în melodie, a lui Mal-larme. „A numi un obiect, spunea el în 1891, înseamnă a suprima trei sferturi din farmecul poemului; să sugerezi obiectul, iată visul“. „Arta personală, completa Remy de Gour-mont, este totdeauna aproape incomprehensibilă. înţeleasă, ea încetează de a mai fi artă pură şi devine un motiv pentru noui expresii de artă“. Aşa dară în poezia lirică actuală există pretutindeni această regiune de debarasare a lestului pământesc, şi care prin muzică ajunge la dumnezeire. Şi cu toate că superioritatea acestui suprapământenism e cu totul evidentă, se consideră îndreptăţite ambele zone de poezie, şi cea a lui Ronsard şi cea a lui Mallarmâ şi Edgar Poe. Şi atunci când ne amintim definiţia lui Paul Valery, „lirismul este desfăşurarea unei escla-maţii“, indiscutabil ne revin în auz şi ultimele acorduri ale versurilor lui Gherghinescu Va-nia. Strofe în care preţiozitatea dă imaginilor un aer de introducere, de fragment. Şi dacă există o evoluţie naturală a lirismului, proprie fiecărui popor, desigur că pentru noi, până în zilele de azi, armonia eminesoiană reprezintă culmea încă nedepăşită. Amintim însă de virtuozitatea versurilor d-lui Tudor Ar-ghezi; o facem tocmai pentru a arăta două ver-santuri opuse, pentru a deosebi şi cealaltă zonă a liricei melodice, cerebrale, reprezentată de d. Ion Barbu. „O poezie în care se percep magiile de cristal, cum constată d. Perpessicius, ale versului şi se întrevăd luminile iscoditoare ale gânditorului, umblând prin cerurile geometrilor şi filosofilor elenici11. E poezia idealistă, individualistă, redusă la lecţiunile unui Edgar Poe, cum o definea Charles Baudelaire: „Este ceva adânc şi plin de lumini ca visul, misterios şi perfect ea şi cristalul11. Iar dacă întocmai ca Paul Valery, am face distincţia, delimitând precis aceste două zone, cea sădită pe tulpina baudelairo-eminescianâ şi cea, a simbolurilor, a sugestiilor lui Mallar-me, la baza tuturor însă, şi a lui Mallarmâ şi a lui Rimbaud ca şi a lui Verlaine, se află acel tributarism baudlairian al literaturii contimporane. Şi astfel versanturile comunică între ele nu numai prin baza comună, ci urmând pe Claudel, prin „metafizica legătură dintre cei trei poeţi: Baudelaire-Poe-Mallarmâ“. Poezia lui Gherghinescu Vania, direct sau prin intermediuri străine, îşi înfige rădăcinile adânc în această treime de pelerini ai nopţilor transpământene. Armonia poeziei sale este de aceeaşi natură cu cea văzută de Berlioz în „Simfonia Pastorală11. El percepe în acordurile beethoveniene nu numai hora şi veselia muncitorilor, pe care furtuna în curând îi va n sipi, dar şi „părul femeilor cum se resfiră pe umeri11. Interpretarea este cea mai complexă gamă de sentimente pe o întreagă claviatură de acorturi. Unicitatea poemei „Audiţie din Saint-Saens" dovedeşte precis ingeniozitatea şi pu* 523 © BCU terea de evocare a întregului armonic muzical şi transpunerea sa în armonia de „dans macabru" a versurilor. Desigur că aceste antecedente nu sunt decât premisele unui panteism extasiat, care inevitabil se contopeşte în creştinismul ilimitat al poetului. In ce măsură această nouă atitudine a reuşit să aducă în casa Domnului poezia lui Gherghi-nescu Vania nu reclamă o actuală cerinţă literară; limitându-ne la capitolul poeziei religioase trebue să constatăm însă, ca esenţial, derivarea directă a acesteia din panteismul mal-larmeian. Desigur că faptul acesta a făcut pe poet să se apropie mult de spiritul creştin al ţăranului şi cum spunea d. Nichifor Crainic: „arta noastră nu poate să rămână izolată de sufletul poporului, de religiozitatea lui“, Gherghinescu Vania a ajuns atât de aproape de miezul lui, încât întreaga sa sevă conceptuală rămâne încărcată de rezidurile solide ale unei credinţi din strămoşi. Faptul îl apropie mult de poezia d-lor Ion Pillat şi Nichifor Crainic. Insă între panteismul ermetic al d-lui Tudor Arghezi şi între ortodoxismul naţional al d-lui Nichifor Crainic sau creştinismul transcendental, mioritic, al d-lui Lucian Blaga, năzuinţa spre Dumnezeire a poetului Gherghinescu Vania se aşează ca o operă de sintetizare, de împăciuire a extremismelor. Şi dacă o vreme, această poezie religioasă a fost aproape inexistentă în analele cronicarilor, reîntoarcerea spre răsadul credinţei, a artei şi poeziei, însemnează pentru aceasta mai mult decât înşişi amvoanele. Căci chiar şi în textele religioase, indiferent de latura teologică, ceea-ce impresionează şi rămâne mai mult este tot mireasma aceasta literară atât de pătrunzătoare încât nici cea mai puternică aromă de tămâie nu o poate îndepărta din percepţia cititorilor. James George Frazer spunea: „Lectura acestei cărţi (Biblia) rupe cercul monoton al zilelor ca un fulger de lumină într’un copac acoperit de nori, ca nişte note de muzică solemne într’o stradă sordită. Ea pare că ne ridică pentru câtva timp deasupra noastră înşine, deasupra micilor nelinişti şi a micilor noastre necazuri şi ne pune în comuniune cu acele forţe superioare, ori care ar fi, care au existat înainte ca omul să fi început să existe şi oare vor dăinui când toată rasa umană, aşa cum ne-o amintesc zilnic cataclismele şi convulsiunile naturii, se va fi cufundat în totala distrugere. Ea întăreşte în noi, convingerea oarbă sau firavă, speranţa, că undeva dincolo de umbrele pământene, se află o lume de vecinică lumină unde întrebările îndărătnice ale spiritului îşi vor avea răspunsurile, unde inima îşi va afla odihna". Un astfel de tărâm e „Ţara de peste veac" a d-lui Nichifor Crainic şi parţial, „Amvonul de azur" al poetului Gherghinescu Vania. Ca element primordial, — uneori chiar şi la d. I. Pillat şi V. Voiculescu, — aflăm acel proces caracteristic de autohtonizare a ideilor şi episoadelor din Istoria Sfântă. Şi paralel cu aceasta s’a desvoltat pe o treaptă tot atât de variată şi pastelul, destul de sumar şi puţin analitic, şi tematica indispensabilă a parabolelor cărţilor bisericeşti. Deşi simplitatea tonului şi e-movitatea stăpânită sunt esenţiale în versurile lui, poetul redă deosebit acea armonie universală, poetică, singura muzicală. Creştinismul lui Gherghinescu Vania nu e dogmă, e însăşi experienţa tărâmurilor pe care trăeşte. Natura intervine aproape totdeauna în poezia sa religioasă doar ca un cadru strict necesar desvoltării sensaţiilor şi intuiţiilor. ŞL deşi la prima vedere poezia sa ar fi uşor tangibilă pesimismului eminescean, totuşi ea respiră cel mai pur optimism întruchipat în însăşi dragostea de pământ şi cer şi în legătura pe oare o interpune acestora prin iubire, devenită la el nu simbol, ci motiv. Poezia sa cunoaşte şi impresionismul exterior, limitat la o imagine de ordin fizic, dar se coboară şi în suflet pentru a-i fixa atitudinea momentană; valoarea ei depinde de natura impresiei. Oprindu-se în domeniul sensaţiei pure, nu poate oferi decât un material poetic necristalizat; trecând în suflet, se face intepretul unei stări sufleteşti cinestezice, elementare. Pe calea regresivă a efortului intelectual se poate ajunge şi mai departe deci, până la simpla transcripţie a senzaţiei. Este evident aşadar că modernismul lui Gherghinescu Vania nu constă nici în extragerea emoţiei din domenii rezervate speculaţiei cerebrale, nici în exprimarea ei prin procedee intelectuale, ci în reducerea la factorul elementar al senzaţiei. Valoarea imaginii în fraza poetică e neindo'oasă; semnificativă însă este întrebuinţarea ei nu ca element util, ci ca scop în sine. De aceea Dumnezeu e tratat dialectic, deşi numai din intuiţie poate ieşi poezia religioasă. Deductiv, sentimentul religios al poetului este produsul unui conflict dintre ilogismele vieţii ce împing la negarea divinităţii şi splendoarea spectacolului naturii ce presupune o fiinţă armonizatoare. De natură intelectuală, optimismul său religios, are paloarea lucrurilor trecute prin raţionament, obiect de argumentare şi de dialectică. 524 © BCU Optimist şi plin de elan spre pacea sublimă a naturii în cele mai frumoase creaţii ale sale, el devine mărunt, pesimist, nemulţumit şi amar în primele încercări de versificaţie. Atracţia telurică pe care poetul o sufere prin această permanentă vieţuire şi atingere cu pământul din care a fost plămădit, se manifestă la Gherghinescu Vania prin pretutindeneasca prezenţă a naturii în versurile sale şi numai rar prin izbucniri patriotice. Aşa dară natura continuă a fi pentru poet, când cadru, când obiect: cadru larg pentru inspiraţii şi rezervoriu nesecat de imagini, sau obieot al poeziei. Dar ea apare uneori mai mult decât atât, ca o mare entitate vizibilă, marele tot cu care el se simte înfrăţit, în care, ca un Leconte de Lisle, ar voi să se absoarbă până la completa contopire. Pământ şi cer: eterna antiteză, cei doi poli între care pendulează viaţa omenească, alcă-tuesc transpunerea într’o formă foarte subiectivă, contrastul devenit aproape banal: întune-recul şi lumina, binele îşi rău, adevărul şi eroarea, aceeaşi antiteză împrospătată prin vestmântul nou, diafan, al imaginei. Ne naştem din pământ; purtăm în vine greutatea. şi urâtul humii, dar ridicăm fruntea şi privim spre soare, spre cer. Pe aripile gândului, înpintenat de dor, pornim spre tărâmul acela de peste veacuri; pornim şi azi, ca şi ieri, ca şi trogloditul ancestral, care căţărat pe cea mai înaltă creangă a codrului, s’a avântat în gol... spre soare. Şi după ce am luat cunoştinţă despre interpretarea pe care poezia lui Gherghinescu Vania a dat-o celor două primordiale elemente, cer şi pământ, rămâne să vedem cum înţelege poetul să facă trecerea dela una la cealaltă. Intermediul, cum am mai afirmat, este iubirea. Deşi aceasta pare pentru poet uneori o a doua dumnezeire, deci pe plan egal cu „Cerul“, alteori ajunge destul de aproape de omenescul teluric, deci pe acelaşi plan eu „pământul". O mare parte dintre versurile sale se limitează la această emoţie erotică: forţă uriaşă ce poate incendia şi cuceri tot universul prin expansiune biruitoare, sau îl poate reduce la un punct tenace şi invizibil ce nu vrea să moară. Plăcerea iubirii devine, aproape mereu, lâncezeală şi blândeţe, cu toate că ea cunoaşte şi frenezia (expansiunii până la distrucţie. Obscură din pudoare şi din delicateţea artei, poezia sa erotică e o forţă concentrată şi tragică, în care simţi un freamăt surd, o putere ce nu vrea să iasă, ce se consumă în interior, un izvor fecund ce se zbate în matcă. In clar-obscurrul unei atmosfere de ceaţă, ca într’o pânză de Carriere, versurile poetului cântă litania unui amor patetic prin accentul lui profund. „Gherghinescu Vania este un maestru al cântecului de iubire", afirmă pe drept cuvânt d. V. Gionea. „Poezia sa reprezintă tot ceeace iubirea poate oferi, dela carne la vis, dela lacrimi la surâs, şi ajungând până la comuniuni spirituale şi-a găsit ecou în acest înflămânzit şi însetoşat de dragoste". In iubire poetul şi-a realizat un mare vis: Domniţa lui e o realitate. Şi aici intervine elementul interesant, poezia sa erotică se bazează pe realităţi, care chiar dacă sunt dureroase sau prilejuri de fericire, alcătuesc miezul cugetărilor poetului. Simbolul iubirii cade prin intervenţia acelei reale „Domniţe". „Domniţă frumoasă şi bună Ca o mireasă de voevod, Tu ai pus în gândul meu rod, Dupăae l-ai nins cu floare de lună. „Elegie" (Priveghetoare Oarbă) „Domniţa1 d-lui Gherghinescu Vania, poate fi mândră", scria în 1928 d. Perpessicius. Şi în legătură cu erotismul său trebue să relevăm o formă nouă, completa în acelaşi an d. Al. Dima, divinizarea fiinţei iubite transfigurată ca in sonetele danteşti sau petrarchieşti". „Dar m’a oprit minunea ce pasul tău purta Mi s’a părut voalul, pe umeri, fluturând, Că e o coborâre din cer, deasupra ta... Ş,i am păşit alături, cu ochii lăcrimând“. „Ai fost mâhnită" {Drum Lung) Izvorâtă şi controlată de atmosfera intelectuală a revistelor „Datina" şi „Gândirea", poezia lui Gherghinescu Vania trebuia să fie neapărat străbătută de firul roşu al tradiţionalismului. „In dânsul tradiţionalismul poetic are un sărguincios ucenic‘“, afirma d. Pompiliu Cons* tantinescu în preajma anului 1933. Pământule, prietenul meu drag, Mă plec spre tine în genunchi mă plec, îmbrăţişez ţărâna ta pe prag Şi aştept, umil, să te deschizi să trec. (Amvonul de azur). „O poezie care nu căută revoluţii, nici în vers nici în gânduri, ci apare simplă sublimare liniştită a unor frământări, a unei suferinţe chiar, ce îşi cereau sfioase expresia. Uneori această simplitate de vestmânt a simţirii e .excesivă : „Codrii se liniştesc şi apele tac, Păsările au adormit de mult Pitite prin scorburi de copac". 5*5 © BCU Dar de cele mai multe ori, continuă d. Ovi-diu Papaditna stihul acesta simplu se mlădiază potrivit cu unda clară a simţirii acestui poet care îşi găseşte cea mai curată expresie a sa într’o apropiere fără niciun cutremur, — calmă ca a fiului de tatăl cel bun — de fiinţa plină de pace a dumnezeirii": „Doamne — sufletu-mi de Tine-i plin Cum e o dumbravă de răcoare, Cum îi plină de parfum o floare, Ori un bob de strugure cu vin“. (Amvonul de azur) Şi dacă primul volum, Drum Lung, al lui Gherghinescu Vania, constituia cea mai justă expresie a artei, a unei imediate sensibilităţi poetice, Amvonul de Azur, e mai ales cartea exerciţiului technic, a noilor forme de expresie însuşite de poet! „Chiar şi marile întrebări asupra lumii, ori cât de triste — scria nu de mult d. Vintilă Ho-într’un număr al revistei „Meşterul Ma- nole“, ---- sfârşesc în suprema consolare care e drept sau nedrept, logic sau ilogic, nu pentru înţelegerea noastră, ci numai pentru a aceluia „carele toate le-a făcut“. „Ultima răscruce Va fi descătuşarea grea, Ori numai întoarcere — moartea mea? Unde mă va duce? Dacă în fie ce clipă mor Câte puţin şi uşor, Unde mă adun Din nou şi mai bun? Cine conduce pământul nomad? Cine culege stelele care cad? Toate minunile din câmp ăe-afar, Unde ajung — după ce dispar? Pentru linişte şi pentru chin, Pentru vieţile care pleacă şi vin, Pentru zvonul din suflet şi din porumbişti Trebue, Doamne, să exişti!“ „Pentru linişte" (Privighetoare oarbă) „Gherghinescu Vania, care a început prin a fi tradiţionalist, adică scriind o poezie clară şi elasiGă, în fond şi formă, înnotând chiar în clişeele mult uzate ale romantismului postemi-nescian şi în banalităţi verbale, are o sens bi-litate modernă totuşi, care a ştiut să-şi făurească o formă personală în cadre moderne. Fără a fi accentuat modernist, pentrueă nu e nici hermetic, nici suprarealist, stilul poeziei lui a evoluat cu Amvonul de azur şi a devenit cu Priveghetoarea oarbă, un tradiţionalism evoluat, modern putem spune, fără teama de a părea contradictoriu, fapt ce-1 înrudeşte pe linii mari cu acel tradiţionalism superior şi fructuos reprezentat în poezia mai veche de Mchifor Crainic şi' V. Voiculescu, în cea mai nouă de N. Milcu ,şi Radu Gyr, fără .ca poetul nostru însă să fie inspirat de aceştia. Dacă în Drum Lung poetul era cam unilateral, trăirea sa lirică învârtindu-se aproape exclusiv în jurul iubirii ca temă unică, toate icoanele realităţii nefiind văzute decât prin prisma acesteia, încă din Amvonul de azur orizontul lui se lărgeşte, personalitatea sa îmbrăţişează teme noui, care se înmulţesc încă mai mult în Privighetoare oarbă". (Octav Şu-luţiu). Şi cu toate că la acest rând nu am făcui altceva decât să demonstrăm sensul, esenţa poeziei lui Gherghinescu Vania, credem că ar fi o eroare fundamentală, străduinţa de a încerca să desprindem din pozia sa acea „conştiinţă metafizică" ce uşor s’ar i~utea preta la orice contradicţii teoretice. Cum scria în Septembrie a anului 1940 în „Gândirea" d. Sep-timiu Bucur, „poezia sa nu e nici cugetare nici raţionament transfigurat, pe care să-l descifrezi cu dicţionarul filosofic în mână, pentru a ajunge la concluzii fantastice". Pentru a gusta în adevăratul sens al cuvântului arta realizărilor sale, pentru a judeca valoarea ei reală, n’avem nevoie de acel inter-venţionism enciclopedic, ci e deajuns şi totodată necesară luarea de contact direct cu poeziile acestuia. Şi dacă se pare că în Franţa o operă se oferă mai mult înţelegerii decât desfătării, — „ne place mai mult să o discutăm decât să o gustăm", — afirma Paul Va-lery în ultimul său interview acordat lui „Les nouvelles litteraires", această meteahnă a pătruns şi la noi prin părerea că o operă artistică e totdeauna un prilej de vivisecţie raţio-nalistă, e un material de satisfacere a predilecţiilor unor şcoli critice. Cine nu cunoaşte opera direct, pe calea resurselor sale intelectuale proprii, nici într’um caz nu poate înţelege versuri .ca acelea ale lui Gherghinescu Vania. Gherghinescu Vania a contopit atât de intim fondul autohton cu cel general omenesc şi a concentrat într’o sinteză atât de indisolubilă munca poetică anterioară, încât cu versurile sale, literatura noastră contimporană este tot pe atât de adânc naţională, pe cât este şi de larg universală. ■ . ■ . ... 526 © BCU Poetul a fost pe lângă aceasta mereu pre- răsunet în stilul lui, care este sentimental fără ocupat de o stilizare a ;asă, pe care a căutat-o nici 0 afectare, plin de fineţe necăutată şi de atât în distincţiunea expresiilor, cât şi în ar- 0 graţie fireascăj izvorâtă ontan. monizarea frazei, silindu-se să păstreze lima . clasică a expresiei.. Delicateţea simţirii sale a avut un puternic MIRCEA BOGDAN CRONICA LITERARĂ RADU D. ROSETTI: Odinioară... (Ed. Cugetarea, 1942). — Viaţa de turmă a scriitorilor noştri, care trăiesc în clanuri şi îşi fac reciproc complimente, socotindu-se fiecare obligat să aducă celuilalt o laudă dela înălţimea unei priceperi critice, care este mai mult o solidaritate de gaşcă, îi izolează într’o nostalgie searbădă atunci când a dispărut mirajul existenţei de odinioară. Intr’un tremolo de romanţă sirupoasă, ei provoacă durerea unei răni sângerânde — rană pricinuită de nepăsarea şi chiar de neînţelegerea actualităţii, refugiindu-se în domeniul prăfuit al amintirilor. Dintr’o vreme ţintuită în uitare, de sub pecetea de taină a unui scrin mâncat de cari, apar fantome şi umbre tutelare, care dau menopauzei un parfum de tinereţe nefirească şi anacronică. Apelpisit şi ratat, — scriitorul suspină jalnic după o lume inutilă care nu mai înseamnă nimic, nu pentrucă şi-a trăit traiul, şi din belşug şi-a mâncat mălaiul, ci pentrucă prin toată existenţa ei s’a făcut vrednică de compătimire. Este cazul d-lui Radu D. Rosetti, noctambul de anvergură salonardă, — trezit brusc din somnul bătrâneţelor, pentru a publica o carte de evocări patetice. Vezi parcă cum se deschid sicriile, şi într’un spectacol grotesc păşesc pe marginea ţintirimului crinoleinele şi malacoa-vele scheletelor, perucele hârcelor, mumiile unei protipendade, într’o kermessă macabră psalmodiată de romanţa: „Colo ’n grădiniţă, sub umbra de viţă, tu cu altul mi te-ai sărutat". Motivul de preferinţă al d-lui Radu D. Rosetti, se încadrează perfect între jocul de cărţi (stos sau preferans) al cneazului Moruzi cu Beizadea Mitică, zis Viţelul, şi furorile galante ale Maicii Smara. Apologetul acestei mondenităţi frivole şi desfrânate era un oarecare claymoor, un ga-zetâraş dela L’Independence Roumaine, — caricatură ilariantă cu perucă şi maniere franţuzite, care trăia, ca şi Clarnet, din firimiturile banchetelor şi cumetriilor din lumea mare. Un exemplar reprezentativ şi inevitabil, pentru care d. Radu D. Rosetti are toată admiraţia, (pag. 169). Cu o pană aromată cu naftalină, cronicarul vremilor de odinioară scutură garderoba Cazinoului dela Sinaia în oftaturi prelungi de catirincă. Simţitor la rezonanţele muzeului de antichităţi bastarde, d. Radu D. Rosetti se co-coşează cu sfială în faţa spectacolului. Iată o probă: „Ah I parterul select, în care puteai să vezi plim:bându-se pe alei, încoace şi ’n-colo, — în locul mulţimii amestecate de mai târziu — pe Ionel Brătianu cu principesa Ghica, pe Alexandru Marghiloman cu doamna Li li Cerchez, pe Jaek Lahovary cu Didina Tătăranu, pe Take Ionescu cu Simca Lahovary, pe Alexandru Djuvara cu doamna Triandafil, pe Cos-tică Arion cu doamna Cantacuzino, pe Nicolae Filipescu cu Elena Catargi, şi aşa mai încolo. (D. Radu D. Rosetti a uitat s’o adaoge pe Miţa Biciclista şi pe Lili Gheorghiadis, eu... cu... ejus-dem farinae). „Ce eleganţă ! ce bună creştere! ........ Un mic Verssailles românesc. ...Şi viaţa curgea lină, desigur mult mai bună şi mai liniştită decât cea de azi, şi pentru cei care, nefiind admişi în cercul acesta intim, trăiau în lumea lor modestă. Avuzul din faţă-mi cântă mereu, şi ’n susurul lui parc’am auzit o voce cu... A fost odată ca nici odată" (pag. 165). Aceasta era viaţa, aceştia erau oamenii de care d. Radu D. Rosetti se simte legat sufleteşte şi în lipsa lor murmură necurmat balada amintirilor. Cercetaţi starea civilă a acestor ipochi-mene şi veţi descoperi adulterul şi concubinajul ; aruncaţi o privire indiscretă în bilanţul huzurelilor mondene şi veţi afla milioanele de robi ai pământului care trudeau în obidă, cu sânge şi sudoare, pentru a acoperi luxuria nababilor. Iată pentru ce nu există punte de trecere între generaţia d-lui Radu D. Rosetti şi cea de astăzi; iată pentru ce, această carte fără ecou, este predestinată câtorva fosile care au supravieţuit marilor deplasări sociale. Pentru a cristaliza amintirea unei epoci, căreia îi adulmeci parfumul, nu-i nevoie să te scobori îy alcovuri şi în saloane, în cazinouri şi în serate dansante, — unde vei găsi desmăţul şi neruşinata afirmare a viciilor, — d. Radu D. Rosetti putea să aleagă altă cale, mai pitorească şi mai bogată în amintiri. Dar pentru ca din amintiri să poţi construi o pagină de literatură, trebuie să fi trăit cu intensitate viaţa, să o fi pătruns 527 © BCU în esenţele ei; — şi mai presus de toate să ai darul evocării, acea putere de observare şi de redare plastică şi colorată care reînvie oamenii şi provoacă mişcarea. D. Radu D. Rosetti este peste tot superficial şi gelatinos, — convenţional şi binevoitor, de o elocinţă discretă şi de o a-maibilitate înmănuşată, cu oamenii pe care îi evocă în cele mai banale şi mai nesemnificative împrejurări. Ca această carte să fie un memorial, ar fi trebuit ca autorul să dispue de o mare putere analitică, făcând sondagii în adâncurile sufleteşti şi astfel, în faţa noastră ar fi defilat personagii reale, caracterizate prin ticurile, mâniile şi gesturile lor, — cu o căldură care însufleţeşte, într’un cadru bogat în culori şi în pete de lumină. Când bunăoară vorbeşte despre Alexandru Macedonski, reeditează pasagii din Literatorul, de unde cel mult ,se poate deduce că acest poet era un reclamagiu halucinat de propriul lui crgoliu. Din acelaş material, Ilarie Chendi a alcătuit un pamflet savuros şi vehement, în' care portretul psihologic este amănunţit prin simţul nuanţelor şi ai preţiozităţii anal.tice. A-celaş subiect, sub condeiul d-lui Radu D. Rosetti, este redus la câteva date informative care nu izbutesc să evoce şi nici să dea relief tipului. Tot un subiect ratat este şi Maiorescu avocat. Compilând şi comentând pasagii din însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, — d. Radu D. Rosetti nici nu încearcă să ni-1 prezinte pe orator cu dialectica juridică în faţa barei, fie că nu l-a cunoscut deaproape, fie că nu l-a impresionat îndeajuns ca să-i poată reţine imaginea. Şi nota bene: d. Radu D. Rosetti este advocat, şl încă un advocat mare, un penalist, de unde se presupune că oratoria este acea involburare de sonorităţi verbale, acea beţie de imagini, de epitete şi de invective, acea magie scânteietoare a cuvântului, capabilă de a înduioşa inimile împietrite sau de a declanşa şuvoae de ură. Nimic din toate acestea la Titu Maiorescu. Oare advocatul din el a rămas la poza marţială şi scrobită dela Junimea sau avea flexibilităţi de o rară eleganţă de cugetare care angajau vibraţiile unor suflete ? D. Radu D. Rosetti nu-şi lămureşte cititorii, care desigur că ar fi dorit ceva mai mult. Nota caracteristică a portretului se desprinde din câteva citate de unde se vede că lui Titu Maiorescu îi lipsea „bucuria vieţii", revenind stereotip asupra „des-gustului de viaţă", asupra „bucuriei de viaţă care s’a dus", ca şi cum tocmai atunci când făcea advocatura, această profesiune nu-i aducea nicio satisfacţie. Mai înţelegător cu Al. Bog-. dan-Piteşti, — de oarece aici amintirile se o- presc ia interiorul domestic, ia relaţiile curente cu oamenii, fără a intra în disecţia sufletească a tipului; un exemplar de Mecena excroc (bună caracterizare), care ar fi putut reţine atenţia prin complexul de paradoxe şi de farse ale acestui impostor genial. Toate amintirile d-lui Radu D. Rosetti despre generalul Averescu se reduc la dedicaţiile pe două fotografii. Ne întrebăm de ce nu reproduce d. Radu D. Rosetti şi dedicaţiile autograf de pe cărţile primite dela diferiţi scriitori, căci şi acestea pot fi documente memorialistice sau chiar certificate de calificare în lipsă de altele ? Cât am citit şi am cunoscut pe scriitori, n’am văzut măcar unul reproducând dedicaţiile de pe fotografii. O singură dată, îmi aduc aminte, de un fost director de ziar, care a făcut menţiune, în gazeta lui, că a înapoiat cutărui om politic fotografia ce o primise cu un autograf, pentrucă nu mai erau în bune relaţii. In muzeul domestic al d-lui Radu D. Rosetti is’or fi găsind dedicaţii dela Maica Smara, sau dela Candiano-Popesou, sau dela Miţa Baston, de ce nu le publică în volum ? Ele aduc d.e sigur mireasma trecutului când tramvaiul Nr. 6 era tras de cai, şi muscalii birjari se angajau nu ca bărbaţi, ei ca vizitii, la Miţa Boambă (pag. 202). Vai, cât este de pudic d. Radu D. Rosetti când vine vremea să lămurească de ce Muscalii cu cauciuc sunt scopiţi. Atunci recurge la o parafrază : „Pentrucă... Cum naiba să dau lămuririle necesare ? Ştii ce, dudue dragă ? Roagă pe mămiţica să te descurce la ureche în chestia asta, când ţi-o servi la masă supă de clapon", (pag. 201). Mehenchi mai este şi d. Radu D. Rosetti când umblă cu şolticării afrodisiace pentru a stârni curiozitatea nevinovatelor nobile. Şi totuşi există şi evocări patetice în cartea d-lui Radu D. Rosetti, de pe vremea când cânta ceasul cu icuc şi pechinezul Ţuţuruguţă („al unui văr al meu") îşi reclama porţia de dulceaţă. Necunoscând firea animalelor, d. Radu D. Rosetti caută explicaţia acestui fenomen. Să i-o dăm noi. Dacă Ţuţuruguţă primea chisaua cu dulceaţă când ceasul cu cuc vestea ora 10 fix, înseamnă că la el s’a stabilit un reflex condiţionat. Cucu, auditiv, înseamnă reflex gastric, adică dulceaţă. Explicaţia stă astfel, în toate tratatele de fiziologie, dela Pavlov încoace. Mai amuzant este d. Radu D. Rosetti atunci când îşi caută homonimii. De aici, o plăcere când eşti confundat cu un scriitor de talent, după cum singur mărturiseşte la pag. 250, şi o firească supărare, când eşti confundat ou un excroc. (pag. 251). Nu ştim la cine face aluzie, căci Rosetteştii au fost, unii francmasoni, alţii demagogi, chiar oameni foarte de treabă şi 528 © BCU scriitori de mare talent, ea vechiul boier moldovean Radu Rosetti. Acesta este homonimul care i-a complicat existenţa d-lui Radu D. Rosetti. Confuzia a tăcut-o mai întâi G. Panu în ale sale Amintiri (lela Junimea, punând! în sarcina preopinentului nostru de astăzi, otareeari scrieri istorice de care d--sa habar n’avea. Confuzia a spulberat-o Ilairie Chendi, într’um foileton cam trist pentru d. Radu D. Rosetti. A-tunlci d-sa semna fără D. îintre Radu şi Rosetti. Şi totuşi, acest D. intermediar, nu pretează la Confuzii, de oarece, — Radii Rosetti, boerul moldovean, este un scriitor de mare talent, autorul a două volume de Poveşti moldoveneşti, şi a atâtor alte -scrieri sociale şi istorice, ■— ceeace nu ste cazul -cu) d. Radu D. Rosetti; şi în al doilea rând Radu Rosetti era naţionalist, iar d. Radu D. Ro-setti este Cavaler de Malta, adică francmason. IARĂŞI CAZUL G. CALINESCU. Istoria literaturii române a d-lui G. Căli-nesou, — tipărită de Fundaţia pentru literatură şi artă, — este încă • subiect de -discuţie. Pole-micile stârnesc curiozitatea. Cei care nu cunosc imunda secreţie a unui creier anormal, o caută la librării, şi negăisind-o, o cercetează în biblioteci. Subiect de scandal şi de controverse; motiv suficient ca popularitatea d-lui G. Căli-nescu să -crească, vulgară şi neruşinată, ca şi gloria -scandaloasă a unui şarlatan de iartmaroc, care din fal-şuxi şi jonglerii abile provoacă triumfătoare efecte în faţa vulgului nepriceput şi neprevăzut. Nimeni n-u poate oalduila efectele unei porniri demenţiale. Tolerat de unii, încurajat de alţii, discutat în lungi articole de ziare, d. G. Călineiscu îşi ridică pe umerii de hamal un cap impertinent şi agresiv, provocând ©1 însuşi scandaluri publice. Istoria tribulaţiilor critice a d-lui G. -Călinescu s’a tipărit lîntr’o mie de exemplare, şi după -cum -se ştie, cartea s’a epuizat. Făcând şi o afacere negustorească, — d. G. Călinescu a intentat proces Fundaţiei pentru literatură şi artă, în vederea ti-păririi celei de a doua ediţii. Nerăspunzându-i-se la somaţie, autorul s’a adresat justiţiei, cerând daune materiale pentru desconsiderarea intereselor pecuniare, şi mora-le pentru feştelir-ea blazonului-D. G. Călinescu -îşi aruncă dispreţul cu o biruitoare insolenţă. Rentrucă nu s’a dat încă o sancţiune oficială, procesul este -în curs şi cei vizaţi au primit citaţii. ■Iată unde am ajuns: din bazarul Târgul Cucuiul s’a ridcat procur,arul semitismului literar, — şi întinzându-şi marfa pe -tarabă îşi validează câştigurile. Se poate presupune încă de pe acum, că dacă nu se va preîntâmpina înfăţişarea iîn justiţie cu o sancţiune -oficială, — d. G. Călinescu să obţie -câştig de cauză înea-sându-şi daunele. Atunci va fi prea târziu, după -cum neîngăduinţa şi acum -este discuţia ce se face în jurul cazului Călinescu. Intr’un mare cotidian din Bucureşti, cu data de 27 August se aduc laude, proslăvindu-se extraordinara impertinenţă a tipului. Aceasta venind după polemica pro-Călinesico de anul trecut, înseamnă că încă mai sunt -condee disponibile care să-l apere isusţinându-i punctele de vedere. Vina care i se impută d-lui G. Călinesdu- îl , stigmatizează ca pe Un trădător. A publicat o l carte făcând apologia jidanilor din literatură \ care au fugit în U. R. S. S. şi de acolo ne-au j împroşcat ou veninul propagandei comunista--^ Cartea aceasta apărea, ,ca o sfidare, -tocmai în vremea când armatele noastre erau angajate în războiul împotriva bolşevismului. tD. G. Călinescu nu ©ste un oarecare „critic", — un autodidact care se angajează personal prin eei-ace scrie, ci conferenţiar la -Universitatea din Iaşi, iar cartea lui chiar cursul predat în faţa studenţilor. Unii dintre profesorii Universităţii din Iaşi au reacţionat cerând sancţiuni. Procesul lu-i -G. Căilenlscu s’a deschis de conştiinţele ultragiate, ale noastre ale tuturor, — căci orice român, citind acest document al trădării, va smulge din sufletul lui un aiocent de indignare, cerând ca vinovatul să fie pedepsit. începutul s’a făcut: Fundaţiile regale nu vor -retipări cartea d-lui G. Călinescu. Ea rămâne pusă la index. Aceasta este însă prea puţin. Nu este suficient -da delicventului să i se ia -corpul delict din mână, -căci el poate găsi o altă aţrmă vulnerabilă ; -ceia ce nu poate retipări ia Editura Fundaţiilor, se poate retipări pe cont propriu sau profesa oricând în faţa studenţilor. Firesc ajungem la concluzia că d. G. Călinescu trebue dat afară din învăţământ. Cine va mal îngădui ca d. G. Călinescu să predea în faţa studenţilor ceiace a spus în Istoria literaturii române ? Aceasta este şi concluzia dare se desprinde din cartea d-lui M. Gr. Con-stantinesc-u, Prefaţă la istoria literaturii române de G. Călinescu, (Ed. Albina Româniească, Iaşi,' 1042). I se spune inculpatului: să plece ! Aceasta este starea de spirit a intelectualităţii ieşene. D. M. Gr. Constantinescu analizează -cartea d-lui G. Călinescu, î-1 arată ca pe -un bârfitor şi ca pe un impostor, îi demască tendinţa semitiaantă, exemplificată în fiecare pagină, îl denunţă ca pe un „om bolnav, extravagant, obsedat şi maniac), -care în momentele de posesiune maladivă * 529 © BCU a devenit prolex (pag. 68), — îl străpunge cu propriile lui cuvinte, de unide se vede că avem în faţă un caz patologic. Dar mai este încă ceva, care s‘a trecut cu vederea, în cartea d-lui G. Călinesicu. Acea în-vălmăişire dezordonată şi necontrdlată de fişe, date şi informaţii incomplacte isau false. Tipăritura nu are nici o metodă. Nu poate sluiji nici ca izvor bio-toibliografic, căci dacă, la unii scriitori se dau date biografice, la alţii (v. Ilarie Chendi), nu se pomeneşte nimic ; dacă la unii se insistă ou o făţarnică arătare asupra unor amănunte senzaţionale (v. B. P. Hasdeu), la alţii nu se pomeneşte nici măcar origina etnică, totul fiind învăluit de o confuzie premeditată. Criticul literar N. lorga, care a însufleţit mişcarea Sămăn&orului, promovând atâtea polemici împotriva zăpăcelei moderniste, este minimalizat, în vreme ,ce C. Dobrogeanu-Gherea şi D. Fundoianu aşezaţi pe soclul consacrării. D. A. C. Cuza este redus la proporţiile unei fotografii de pe când îşi făcea armata ca sergent, dar în schimb F. Aderca (Froite Adelstein) este citat în pasagiile în care insultă oştirea română şi face apologia bolşevismului. Totul este redat cu tendinţa de a promova ispiritul semit, jăsându-se valorile autohtone pe al doilea plan. S’a afirmat de unii că d. G. Călineseu are o mare capacitate de muncă. Dar şi boul munceşte când trage la jug, şi totuşi acesta nu este un motiv pentru a-i lăuda erudiţia. D. G. Călineseu îşi copleşeşte cititorii eu mai bine de o mie de pagini tipărite, — dar nu aduce nici o metodă, nici o sistematizare, nici chiar contribuţia .unui compilator conştiincios, care a adunat de ici de colo, făcând o operă de informaţie. Unele capitole dau date fără însemnătate, altele sunt lipsite de orice indicaţie privind viaţa scriitorilor. Din această pricină, cartea este lipsită de valoarea ştiinţifică. Cerbicea intelectuală a d-lui G. Călineseu este neîncăpătoare pentru astfel de preocupări. Gaşca judaizantă dela Fundaţiile de odinioară, cuprinsă de panică, a ţinut cu tot dinadinsul, ca înainte de trecerea în anonimat, să-şi încheie bilanţul cu o lucrare de apologie a spiritului semit. Opera d-lui G. 'Călineseu este pe de o parte elaborarea unui caracter pervers, iar pe de alta mărturisirea unei încurajări bine retribuită. Cât priveşte faimoasele stampe şi fotografii ele aduc dovada trudei de arhivar. Şi în această direcţie, alţii i-au slujit osteneala. Colecţionar de cărţi poştale ilustrate şi de clişee bahice, — d. G. Călinesicu alcătueşte şi un album amuzant. Dar aceste năzdrăvănii istorico-lite-rare se explică printrio perversiune de caracter care îşi are origina în dezechilibrul celulei ner- voase. Deci, prindeţi nebunul, puneţi-1 în cămaşă de forţă, ţineţi-1 la popreală şi terminaţi mascarada. Altă soluţie nu există. Acum sau mai târziu, d. G. Călineseu va fi dat afară dela Universitate, căci boala nu are tămăduire. Vinovaţi au fost şi acei care i-au dat titlul de conferenţiar universitar, când ştiut este că în Opera lui M. Eminescu şi în Viaţa lui Ion Creangă, — două studii ale d-lui G. 'Călineseu, — n’a făcut altceva decât să anuleze geniul şi să ponegrească creaţia acestor scriitori. Vinovaţi au fost şi acei cari, dintr’un băiat de prăvălie, dela Adevărul lui Kalman Blumenfeld, au improvizat un conferenţiar universitar. Toate greşelile trecutului îşi au scadenţa lor, şi în cazul d-lui G. Călineseu, scadenţa vine ca o ispăşire a păcatelor regimului judeo-democratic. GCTAV 'SARGEŢIU : CÂNTECE IN SINGURĂTATE {Ed. Rev. Viaţa Basarabiei, 1942). D. Octav Sargeţiu nu este tocmai un debutant. Acei care mai nădăjduesc îmtr’o regăsire sufletească, în atingere cu poezia, desigur că l-au întâlnit în paginile revistelor literare. Chiar în cursul acestei veri, căzându-ne iîn mână ziarul de educaţie ostăşească Sentinela, ne-am oprit la poezia Regăsire, semnată de d-sa. Paginile Gândirii l-au găzduit mai de mult, şi acum, litera tiparului vine să mângâie într’o caldă îmbrăţişare, primul d-s:ale volum de versuri, împărtăşim această (bucurie a tinereţii cu nădejdea că drumul va fi spornic şi rodul bogat. D. Octav Sargeţiu se mărturiseşte dela început ca un poet al nostalgiilor basarabcnc. Frue_ tul lui1 sufletesc s’a pârguit în livezile şd podgoriile de pe dealurile mănoase ale ţării de dincolo de Prut, şi în aceaistă geografie lirică îşi fixează de preferinţă inspiraţia. Spaţiul basarabean cu tot decorul naturii îmbelşugate este prezent in imaginea poetului. E aer şi lumină, şi miresme tari de stepă, şi revărsări de raze fim aceste pasteluri zugrăvite icu un penel delicat şi molatec. Fragede şi crude, versurile se prind într’un ritm leneş, cu respectarea formelor elastice, din care lipseşte totuşi armonia desăvârşită. Poetul se află încă la începuturile sale lirice când ideia şi imaginile îşi caută tiparul şi .cadenţele. Cu toate acestea, stanţele d-lui Octav Sargeţiu simt izvorâte dintr’un sentiment sincer, conturând în amsaiblu fizionomia sufletească a unui poet care îşi încredinţează gândul cu siguranţa trăirii autentice. Străbătută de un flux şerpuitor, poezia d-lui Octav Sargeţiu adulmecă răsuflarea caldă a tinereţii. Desprindem 53° © BCU Cluj' din, poezia Chişinău (pag. 10) aceste două strofe de prelungi acorduri juvenile: „Vom admira pe-acelaş Bulevard O jlegendară armie de smei ; Pe ceru-ţi, azi, nvai mulţi luceferi cură Ca să-ţi îngâni privirile cu ei- C’an Heidelberg, studenţii Primăvara — Şi eu pierzându-mi anii printre ei — Var trece unul, altuia ghitara Pe unde-mcuma plâng luceferi grei..,.’’ Poetul de bună seamă că a sălăşluit cândva pe -aiicâ, şi acum, revenit de departe, din marea călătorie a refugiului, se întoarcă de mulţălmire într’un 'car prăfuit care-i răscoleşte amintirile. Poezia Frumoşii, anii mei basarabeni (pag. 12) este de un pitoresc senin, luminat de nostalgia zilelor ce trec. „Plutim prin anii dulci, basarabeni, Miresmele de stepă ne-ameţesc, E limpede tot traiul câmpenesc Şi luna adormită prin poeni Mă tot visez în car cu moldoveni Şi codrii mi se sbuciumă în piept, Din sanctuar toţi anii mi-i deştept, Frumoşii, anii mei basarabeni....” Regăsirea peisajgiuliui basarabean îi stimulează anumite acorduri lirice oare fac să răsune veselia primăverii. Astfel este poezia Glas de holdă basarabeană (pag. 16) unul dintre cele mai izbutite pasteluri în care poetul se foloseşte de tot coloritul paletei sale. Flori de toamnă’n codrii Orheiului şi Adio la Orhei au un calm pătrunzător şi adânc ca într’o atmosferă de visare melancolică. Poezia d-lui Octav Sargeţiu 'se caracterizează prim naturismul ei colorat, prin imagini bogate şi crepusculare, peste care adie un sentiment de turburătoare nostalgie. Cele câteva poezii adunate în volum, izbutesc totuşi1, prin puţină" tatea lor cantitativă, să deschidă drumul unui poet care se va putea -îndestula din darurile muzelor. Poezia d-lui Octav Sargeţiu, departe de a fi iicoana unei actualităţi trecătoare, prinde aspectele neşterse şi permanente ale unei provincii şi se menţine peste leat şi zodii. A nu cădea în banalitatea radomontadelor zilnice' potrivite înţelegerii mulţimilor, a te ridica în stima contemporanilor priratr’o năzuinţă de autonomie lirică, este tot ce se cere unui poet afirmat în acest gen şi d. Octav Sargeţiu merge pe acest drum, fără a deveni strident şi pretenţios. In scurtă vreme se va putea vorbi de o antologie a nouei lirici basarabene, reîmprospătată de drama anului 1941, şi desigur că, alăturea de alţi poeţi, d. Octav Sargeţiu îşi va găsi: locul de cuviinţă. NICOLAE ROŞU CRONICA DRAMATICĂ TEATRUL MUNCĂ ŞI LUMINĂ: „EU ŞI TU“ STUDIO TEATRUL NAŢIONAL: „NOSTRA DEA“ Intr’o cronică recentă vorbeam de succesul teatrului italian la noi. Ceiace pot spune azi e că acest succes continuă, două din teatrele noastre oficiale marcâradu-şi stagiunea de toamnă, cu două comedii italiene, iar altele fiind pe drum către aceiaşi destinaţie. Eu şi Tu a înregistrat o serie productivă la nobilul teatru al lui Victor Ion Popa, Teatrul „Muncă şi Lumină”. Spun nobil, fiindcă deşi aoesit teatru e de cartier, hărăzit oarecum muncitorimea, din el emană un suflet de rară distincţie artistică, sufletul Directorului însuşi, acest mic iluminat al rampei care a izbutit în trei ani de zile numai, să cheme la el 1,532.076 de spectatori, în 2799 de reprezentaţii, ale câ- torva duzini de piese din tot ce are repertoriul mondial mai caracteristic. Victor Ion Popa a izbutit astfel să facă — precum spuneam şi altădată — un teatru-ate-lier, teatru-templu, dacă vreţi, unde într’o comunicativitate exemplară între actor şi spectator, nu se joacă, ci se oficiază în numele bunului gust şi al frumosului. Cu Eu şi Tu, comedia Paolei Riccorra — nume absolut necunoscut la noi — dânsul abordează terenul dificil al comediei italiene, de o umanitate care adesea scapă (tocmai prin obişnuitul ei) publicului nostru setos de senza. ţie şi devergondaj. Ne găsim eu această piesă timp de trei acte în acei aş încăpere burgheză a soţilor Andrea şi Clara, numai că la trei epoci diferite ale vie-ţei, distanţate cu douăzeci sau douăzeci şi ciraci de ani, adică atât cât trebue unui menaj ica să străbată spaţiul de timp cu1 ingratitudine scurs 531 © BCU dela nuntă la căsătoria de argint, şi dela aceasta (La 'căsătoria de diamant. O iubire profundă şi un trai dintre 'cele mai fericite, fac pe tinerii căsătoriţi să se resimtă de intruziunea rudelor, dela mamă la cumnaţi şi dela aceştia la prietenii inoportuni. Ei încep să-şi plângă soarta; egoismul îi face să se simtă deranjaţi chiar de actele de atenţie ale celor din preajmă; dar aceasta nu-i nimic pe lângă nenorocirea de a avea copii! Ei dau buzna peste ei tocmai când vor să se sărute, băiatul — un „derbedeu" în chiar amabila frază a părintelui — îşi asumă păpuşa mecanică pe care acesta o adusese de ziua soţiei, cântă tapa,jos la pianul făcut cadou tot acesteia, şi nu găseşte pentru înfăşurat colierul pe care l-a cumpărat, din banii familiei, flirtului său minor — o fată de şcoală — altă hârtie decât chiar scrisoarea de dragoste a lui Andrea către Clara. Un şir întreg de astfel de profanări iscă certuri des în familie, menajul însuşi e periclitat, — ah, dacă n’ar fi copii pe lumea asta ! Dar iată că odraslele au crescut mari; se căsătoresc; au la rândul -lor-copii; bătrânii îşi serbează 'căsătoria de diamant. Dar ce sărbătoare mai e şi asta, când ei singuri uită să rupă foaia din calendar! Da, findlcă cei doi copii îişi anunţă sosirea, din felurite depărtări unde viaţa i-a aruncat şi toată problema e acum: vor veni la timp, să-i tulbure cu tapajul lor de altădată ? Şi dacă vor veni, cât timp vor sta ? Şi dacă pleacă, ce tristă, e vai:, casa fără ei! E o -comedie casnică, de sentiment familial, plină de omenie şi naturaleţe, — aproape îţi face impresia că n’a fost scrisă. ■ Iar sub bagheta lui Victor Ion Popa tot aşa de natural şi direct a fost jucată. D-na Maria Mohor are, dela Soţul Ideal, al doilea -rol al său bun de compoziţie, trecând ou uşurinţă artistă dela tânăra cochetă la soţia vârstei periculoase, şi de aci la bătrânica albită d-e griji şi: vremuri. D-na Elena Body are o -altă bătrână bună în piesă, şi tot ansamblul lucrează bine 'orchestrat, în încăperea peste care anii trec numai cu vreo nouă mobilă în plus. Nostra Dea, piesa dela Studio nu vine să justifice preia mult nădejdile pe- oare noi le-am pus în comedia italiană. Când am enumerat pricinile succesului acestei comedii la noi am socotit -suprefuu să citez pe F-ernando de Cruciaţi, regi-sorul italian de and de zile stabilit la noi, şi de ani de zile lucrând cu admirabila patriotă pasiune la încetăţenirea acestei comedii pe sol valah; după cum n’am mai socotit necesar să citez pe Alexandru Marcu, traducăto- rul neobosit şi (luoru ceva mai greu) bun, al acestui teatru în1 româneşte. Că Femando de Cruciaţi, pe care -l-am preţuit la punerea în scenă a lui Alfieri, cum şi atâtor comedii moderne, vine azi cu piesa cu titlu ingrat a lui Massimo Bontempelli, nu e decât naturâL Bontempelli e un mare nume a:l scoale: italiene moderne, -aproape necunoscut la noi. Dar Nostra Dea nu l-a surprins chiar în momentele cele mai fericite ale vieţei sale 5 Idei-a, recunoaştem, e seducătoare. Femeia e o marionetă care se schimbă ou toaletele de pe dânsa. Noi avem un proverb despre haina oare face pe om, Polonius ne spune că Francezii încă de acum câteva veacuri îl au, iar Carlyle a scris una din cele mai frumoase satire ale omului în jurul valorilor noastre sartoriale. Omiu-l, după „ce bar-bouille de Carlyle" e un animal care se îmbracă; -civilizaţia e o chestiune de garderobă. Da, dar civilizaţia! Se pot urmări festele pe care vestmântul le joacă societăţii, vieţi; de salon, vieţii politice. Dar să pui pe subretă să-şi îmbrace rând pe rând — şi uneori din senin — stăpâna teu fel de fel de -toalete, ea ea să -devină pe loc rea ca o cobră — şi chiar să şuere — ddlce ca o madonă, obidită ca o cerşetoare, senzuală ca o vampă, şi aceasta de cele mai multe ori fără legătură cu acţiunea, înseamnă a înlocui fondul omenesc eu forma socială -şi a face dramă -cu manechinele unei case de- mode. Aceste manechine, când le vedem exifoându-şi toaletele, expun graţii şi atitudini, nu caractere omeneşti. A le atribui astfel de caractere înseamnă a face o confuzie de planuri; şi a face o moralitate modernă în loc de piesă vie. -Şi dacă această moralitate ar avea humor, singurul lucru care souză orice pe scenă (şi, mi se pare, şi în viaţă)! Dar humorul nu mijeşte decât înltr’un admirabil dec-or molieresc, care ascultă pulsul scaunelor şi pretinde ică nu-i nevoe să vezi bolnavul ca săjl vindeci; şi într’-o frumoasă tiradă a fustelor -căreia i-ar trebui numai cev-a mai mult pigment. Piesa a dat priflej artistei de clasă care e D-na Marieta Anca să ne dăruiască — în proteica fenice— cu un rar joc de compoziţie; ter-ţetului Marieta Sado-va, Cella Dima, Fifi M -hail-ovici, să ne mulţumească; iar tânărul Al. Clonaru, cu un fizic apropiat şi caldă volubilitate, să ne facă să spunem (căci piesa e foarte ingrată) că prima noastră scenă are un nou actor. Traducerea bună, minuis câteva intruziuni 532 © BCU Cluj probabil actoriceşti („mâ întorc înapoi“, „prefer mai bine“, etc). P. S. Fiindcă vine vorba de greşelile altora în materie de traduceri, mă întrebam în cronica trecută dacă atâtea inversiuni şi vetustăţi CRONICA t OCTAVIAN C. TĂZLĂUANU a murit în vârstă de 66 de ani şi a fost înmormântat la 25 Octombrie în Bucureşti, unde se stabilise după unirea cea mare. A fost una dintre cele mai triste vieţi ale epocei noastre. Numele tinereţii sale va rămâne legat de revista Luceafărul din Sibiu, al cărei administrator, redactor responsabil şi animator a fost cât timp această revistă a însemnat un strălucitor moment în literatura ardeleană. Ca scriitor, Octavian Tăzlăuanu dispunea de un talent robust şi cald, pus în des-baterea problemelor de cultură ale provinciei de peste munte. Uneori felul său de a judeca indispunea şi stârnea discuţ i aprinse şi polemici fără capăt. Dar nu e mai puţin adevărat că viaţa literară se înviora şi se îmbogăţia prin asemenea discuţii. Din scrisul acesta, mai mult fărâmiţat în cronici redacţionale, care dau, număr de număr, interes unei reviste, n’a rămas lucru mare pentru vremea de azi; dar el e un interesant document pentru refacerea fizionomiei culturale de acum 30—40 de ani. Meritul cu totul deosebit al celui dus e însuş faptul că a gospodărit cea mai frumoasă revistă literară a epocei anterioare unirii. Luceafărul era o fericită îmbinare de revistă literară şi revistă de artă. Reproducerile sale, uneori în colori, după pânzele artiştilor noştri plastici rămân până azi exemple de execuţie tehnică. Cei cari, pela 1910, urmăream cu patimă revista si-biană, ne-am făcut întâia educaţie artistică din paginile ei. Din ele am cunoscut pe pictorii şi pe sculptorii noştri, înainte de a le vedea operele în expoziţiile bucureştene. Căci precum colaboratorii literari erau deopotrivă ardeleni şi regăţeni, tot aşa şi artiştii plastici. In Sibiul de sub stăpânirea ungurească de-atunici, îşi dădeau întâlnire cele mai distinse talente de pretutindeni, cu condiţia ca ele să concorde în su's-ţ'nerea ideii româneşti. Evident, în fruntea revistei strălucea marea atracţie a vremii, care era Octavian Goga, dar cel care stimula şi organiza era Tăzlăuanu. Când desehideai Luceafărul, intrai în comunitate cu cel mai curat spirit românesc. Incontestabil, nu el da tonul şi din traducerea lui Don Carlos sânt ale lui Coş-buc, sau ale adaptatorilor. Azi pot spune — după adecuată informare — . © BCU de putere să lupte spre a se reabilita, cum ar fi meritat. Sărac lipit pământului, a trăit ca o umbră a celui ce a fost, peste douăzeci de ani. A publicat în această vreme câteva volume de economie, probabil cu gândul de a demonstra, târziu, o competinţă, pe care nimeni nu ma; voia să i-o recunoască. Totul a fost în zadar. Umbra lui am întâlnit-o într’o zi în pragul casei lui Octavian Goga. După ce a plecat, Goga m’a lămurit cu un accent de compătimire foarte distantă, de parcă nimic n’ar fi fost pe vremuri între dânşii: — Moare de foame. A venit după ajutor! E groaznic, când te gândeşti, ca un om, care a însemnat ceva în m'şcarea literară a ţării, să ajungă să-şi târască zilele în acest c’hip! O altă neîndemânare a lui Tăzlăuanu e publicarea volumului de acum un an, Octavian Goga. Sunt în această carte de amintiri, date la iveală nişte intimităţi din viaţa lor care, chiar dacă ar fi fast adevărate, nu meritau tiparul. Tăzlăuanu, cu o copilărească lipsă de critică, se descrie pe sine cuceritor de femei superior lui Goga; şi asta, pe zeci de pagini. Şi apoi ne povesteşte eu o senitătate neturburată de nimic, nici măcar de amintirea mormântului marelui cântăreţ, că dânsul, Tăzlăuanu, a fost mentorul literar al lui Goga, îndrumându-1 cum să devină poet naţional! Desigur, sunt aserţiuni, făcute de un om în starea dureroasă în care se găsea, comiparându-şi cariera zdrobită cu aceea a lui Octavian Goga. Ecoul acestei cărţi n’a fost de natură să scoată pe autor din uitarea şi din izolarea tristă, în care şi-a măcinat zilele până la cea din urmă. A murit cu sufletul doborît şi fără prieteni. Dar lângă mormântul lui, care închide o tragedie omenească, să ne aducem aminte de frumosul capitol de tinereţe, pe care l-a lăsat mişcării noastre literare şi să ne rugăm pentru un zâmbet în veşnicie al celui care a fost umbră mâhnită pe acest pământ. POETUL G. TUTOVEANU e sărbătorit de prietenii săi pentrucă a împlinit 70 de ani, adică o vârstă fabuloasă într’o ţară unde poeţii mor la 30. Tutoveanu e cu deosebire o figură frumoasă în literatura noastră o apariţie rară. Ne-despărţindu-se de Bârladul unde a muncit ca institutor, el a închinat o viaţă întreagă, până la bătrâneţele de azi, numai poesiei şi n’a trăit decât pentru acest lucru. Trăeşte pentru a cânta şi cântă pentru a trăi. Frumuseţea e pentru el ce era ambrozia pentru zei. Se bucură că scrie versuri, dar e tot aşa de fericit să guste versurile altora. Nimeni în ţara asta nu mai are cultul prieteniilor literare cum îl are Tutoveanu, Fiindcă viaţa, ca să nu zic altfel, a sfărâmat o prietenie ce mă lega de un om încă dela începuturile noastre publicistice, şi fiindcă şi eu ş'. cellalt eram prieteni cu Tutoveanu, bătrânelul acesta cu suflet tânăr ca o mlădiţă a venit dela Bârlad la Bucureşti numai ca să ne împace. Iubind cu patimă armonia literară, inima lui nu sufere desarmonia în v'aţă. Ceeaee însemnează că pentru unul ca el viaţa trebuie să se modeleze după legile superioare ale poesiei. Nu e oare nespus de rară în vremea noastră o figură ca a lui G. Tutoveanu? Cine nu-1 cunoaşte ar putea spune: estetism, fiindcă estetism însemnează absolutizarea valorii artistice faţă de toate celelalte valon. Dar aceasta presupune fie o atitudine filosofică, fie un exhibiţionism de cenaclu literar. Nimic din toate acestea la sfiosul înţelept dela Bârlad. El e aşa dintr’o spontană cerinţă a sufletului său. A mai fost unul ca dânsul, unul care îl iubia şi pentru care Tutoveanu are o evlavie aproape religioasă: Alexandru Vlahuţă, omul de cea mai înaltă eleganţă morală din câţi au trecut prin literatura şi prin cultura României. Ridicaţi din straturile populare, tocmai pentru aceasta aduc în fiinţa lor un reflex din străfundurile de nobleţă ale rasei. G. Tutoveanu a tipărit câteva volume de versuri. Sunt, probabil, unul dintre puţinii scriitori, cari le-au citit pe toate, şi sunt în măsură să afirm că, dacă s’ar lua pe ales din cântecele, sonetele şi mai cu seamă baladele sale, s’ar alcătui un remarcabil volum, pentru care Tutoveanu merită într’adevăr titlul de poet, deşi ha primit până astăzi, mi se pare, nicio distincţie oficială. A avut pe vremuri admiratori bătăioşi, cari căutau să-l aşeze mai presus de inegalabilul George Coşbuc, ceeaee, sunt sigur, modestia lui Tutoveanu l-a împiedicat s’o creadă cumva. Oamenii cu1 distinsa lui patimă ar fi o binecuvântare să-i avem în cât mai multe oraşe: focare de însufleţire şi aluaturi care dospesc sufletele in dogoarea frumuseţii. Colaborând asiduu la revistele din Capitală şi în special la Floare-albastră, Sămănătorul şi Convorbiri Literare, G. Tutoveanu a rămas în Bârladul său animatorul unei serii întregi de publicaţii, începând cu Făt-jrumos, Paloda literară, Florile dalbe şi atâtea altele care au urmat. Casa lui a fost deschisă tuturor oamenilor curaţi, dar mai cu seamă îndrăgostiţilor de literatură. Un cenaclu permanent, unde, spre deosebire de cele 534 © BCU bucureştene, nu se bârfeşte, ci se admiră, se oficiază binefăcătoare liturghii întru poesie. Câteva pleiade de poeţi şi publicişti s’au format astfel numai datorită atingerii cu sufletul său vibrând la puterea miraculoasă a cuvântului şi a ideii. N’am uitat şi nu voiu uita niciodată zilele negre ale răsboiului din 1916—17, când Alexandru Vlahuţă poposise, venind în car cu boi, la Bârladul copilăriei. Casa lui Tutoveanu şi a părintelui Torna Chiricuţă, vestitul paroh de azi al bisericii Zlătari din Bucureşti, ajunseseră aziluri pline până la imposibil ale refug'a-ţilor. Mizeria prăbuşirii naţionale era imensă. Şi în mijlocul ei, mulţumită acestor spirite de elită, s’a zămislit pe nesimţite o oază luminoasă a gândului, a mângâierii şi a nădejdii. Alergam fiecare depe unde ne îngăduiau îndatoririle către ţară să poposim o Clipă acolo la Bârlad, unde reculegerea se închega mai repede şi unde credinţa în neamul nostru sporea din inima prieteniei. Venea doctorul V. Voiculeseu, venea Pamfil Şeicaru, veneau Victor Ion Popa, D. Tomescu, C. Ş. Făgeţel şi atâţia alţii, să ne întărim schimbându-ne gândurile şi să ne lăsăm fermecaţi de magia cuvântului lui Alexandru Vlahuţă, cel mai impresionant causeur, care s’a auzilt vreodată în România. Când bătrânul obosia, târziu în noapte, taifasurile şi proectele se prelungeau pe uliţele târgului împreună cu Tutoveanu, care era în stare să nu doarmă nopţi întregi de dragul prieteniei româneşti. In amintirea acelor întâlniri, continuând reuniunile în anii cari au urmat, Tutoveanu le-a numit ,,Academia bâr-lădeană". Din sânul ei au răsărit cicluri de conferinţe, reviste şi condeie noi. Nu vorbesc aici de valoarea talentelor, ci de o stare de spirit, hrănită şi întreţinută cu. entusiasm şi puritate, pentru poesie şi pentru sacra tradiţie românească. Omul acesta, care a ştiut să rămână poet pe viaţă e vrednic de sărbătoare măcar în clipa când şaptezeci de flori albe îi încunună fruntea. „PREZENŢA DIVINĂ". Grigore Popa, cântăreţul eflorescenţelor entusiaste, desfăşură în ultimul timp o vie activitate eseistică în ziarul Ţara, pe care îl conduce. S’a cristalizat din această activitate o carte de Invitaţii, de îndemnuri fierbinţi şi luminoase către tineret spre a urca treptele superioare ale spiritului; apoi o broşură în limba franceză despre ^Ar- mând Godoy, poet latin şi creştin", în cate autorul îşi dăruie mai mult sufletul propriu în admiraţia nelimitată faţă de acest poet cu frumoasă ţinută, dar de puţină adâncime; şi în sfârşit, o altă broşură, Prezenţa divină în filosofia contimporană. E un eseu filosofic, scris cu mare limpezime şi cu acea cuceritoare căldură a inimii, care rumeneşte de obiceiu fraza lui Grigore Popa. Scriitorul acesta nu se apropie decât de lucrurile pe care le iubeşte şi cărora li se dă în întregime cu entusiasmul constructiv, ce vrea să exalte pe alţii prin înflăcărarea lui proprie. E un mod de a scrie, care se potriveşte de minune acestei epoci de naştere a unei alte lumi, când spiritul are nevoie de aripi mari, nes-tin-gherite de purecii criticismului. In acest sens e gândită broşura ultimă, care ne vorbeşte despre întoarcerea filosofiei contimporane cu faţa spre cerul lui Dumnezeu. Dacă gândirea anterioară se orienta ca spre un scop în sine spre cunoaştere, ajungând prin excesul critic, la un fel de autodevorare, filosofia mai nouă, cu premergători în Fericitul Augustin, în Pascal sau în Nietzsebe, după Grigore Popa, vrea să se exercite nu în jocul gratuit al inteligenţii critice, ci în căutarea destinului veşnic al omului. Reprezentată de un Kierkegaard, de Heidegger, de Jaspers şi Hart-mann, de Louis Lavelle, Blondei şi Rene Le Senne, de Berdiaiew şi Cestow, de Gabriel Marcel, ea îmbracă din ce în ce mai mult caracterul soteriologic, după care cugetăm niu numai pentru a cunoaşte, ci pentru a cunoaşte cum să ne mântuim. Prin aceasta, filosofia se apropie din nou de religie, acceptând cerul transcendenţei divine şi căutându-i prezenţa în Imanenţa umană. După pozitivismul ştiinţific pentru care omul îşi era sieşi suficient, şi după criticismul care a destrămat fără să vrea această dogmă falsă, filosofia nouă pleacă dela constatarea insuficienţei şi limitelor omeneşti pentruca, pe această bază antropologică, să găsească articulaţiile spiritului şi împlinirea lui în prezenţa divină. E un pas uriaş de eliberare din antropocentrismul pozitivist şi din carcera kantiană a criticismului, pentru a găsi formula soteriologică a polarizării dintre transcendent şl imanent, dintre vremelnic şi etern sau dintre om şi Dumnezeu. Cu eseul său, care dă o imagine succintă şi aproape completă a gândirii contimporane, Grigore Popa face un real serviciu cetitorilor tineri, cari trebuiesc îndrumaţi şi reconfortaţi în noua spiritualitate a vremii. Căci glumea 535 © BCU nouă“, pentru care sângeră azi milioane de v.eţi tinere, n’o vom putea clădi decât pe fundamentele eterne ale principiului divin. LUCIAN VALEA, foarte tânărul poet ardelean, a scos a doua culegere de versuri, întoarcerea lângă pământ. întoarcere faţă de prima culegere nu este, ci numai o continuare mai amplă şi mai adâncită a unui remarcabil talent în desvoltare. E vorba totuşi de o altă întoarcere, diorită din rărunchi şi strigată cu uimitoare virtuositate de acest pui de năsău-dean cu aiere de maturitate lirică. Năsăudul e pentru el Arcadia depărtată sau Paradisul pierdut. Dar sentimentul covârşitor nu e vreo nostalgie suspinată, ci o revoltă al cărei clocot se umflă până la cer împotriva nedreptăţii. Strofe cum sunt cele din ,,împlinire" sau din „Revoltă nouă", de-o îndrăzneală neaşteptată şi de expresie robustă, violentă fără vulgaritate, rare ori s’au scris în lirica noastră contimporană. Cel care dă glas astfel durerii româneşti e un poet în toată puterea cuvântului. Tot volumul e o confesiune pentru pământ şi pentru strămoşi. Cu o mândrie fără ifos se autodefineşte cântăreţul ca purtător de moşteniri ancestrale, mocăneşti, spre ziua de mâine. Poesia tradiţionalistă îşi trimite multe ecouri în versurile lui, dar aceasta nu supără, ci numai integrează într’un patrimoniu comun v'gbarea personală şi proprietatea noului venit. E multă expresie nouă şi accent original. Dar e şi o virtuositate, ce poate ajunge primejdioasă dacă Lucian Valea va înţelege să facă abuz de ea. Pentru viitor e necesară o primenire a temelor şi a ritmurilor. Dincoace de ce va fi însă, putem scrie închizând volumul: Ardealul ne-a mai dăruit un poet! REVISTA BUCOVINEI, apărută după descătuşare, vine eu mijloace locale să restaureze viaţa intelectuală şi literară a „grădinei" lui Alecsandri, după anul tragic al devastării bolşevice. O răsfoiesc, — e al 9-lea număr, — cu un sentiment ee vine de departe, din răgăliile veacurilor româneşti. A fost o viaţă literară tinerească în Bucovina, un început de afirmare nouă; şi a venit peste ea; vălul barbar. Tinerii scriitori s’au retras din faţa lui ca odinioară strămoşii prin codri şi prin munţi. Astăzi s’au întors iarăşi la matca lor, cu gestul celor de demult, -cari coborau la câmpiile părăsite, să facă din ruine sate noi şi din pârjoluri holde verzi. Regăsesc în Revista Bucovinei aproape aceleaşi nume care, ieri, cu nă2uinţi mai nă-praznice decât puterile lor, luaseră în piept zările gloriei. Azi scrisul lor apare mai potolit, poate prea potolit pentru un reînceput de viaţă literară, ce cată să aibă o legătură cu elanul dintâiu. E parcă o timiditate de oameni cari abia s’au regăsit după durerea fără nume, ce i-a torturat. Mai multă încredere, dacă nu clo-ootul turbulent de altădată ! S’a deschis o epocă nouă şi cere aripi desfăcute până în orizonturile ei nemărginite. Din acest punct de vedere, revista mi se pare încă prea puţin actuală. Iar o revistă literară actuală însemnează una gândită şi scrisă pentru mâine, nu pentru ieri. Tineretului mu-i stă bine să aţipească în arhive, ci să se uite în fântâni pentru a vedea cerul de sus, dacă nu vrea să-şi înfigă ochii direct în e;l! NICHIFOR CRAINIC ANUL XXI. — Nr. 9. 536 NOEMBRIE 1942 © BCU.