CÂNTAREA ROMÂNIEI
                  RADU GYR : Literatura împotriva Neamului ... 425 GEORGE GREGORIAN : Pr.etena de-o viaţă ... 430
                  VINTILĂ HORIA: Cântarea României..................432
                  GHERGHINESCU VANIA: Poesii........................441
                  OLGA CABA: După închiderea muzeului..............443
                  PETRE PAULESCU: In Crimeea........................449
                  EUGENIA BRATEŞ : Logodna umbrelor.................450
                  OCTAV SARGEŢIU : Cântec nostalgic ...............451
                  PETRU P. IONESCU: Universul' poetic...............452
                                    IDEI, OAMENI, FAPTE
                   ALEXANDRU CONSTANT: Diplomaţia în războiu . . 464 EMILIAN VASILESCU : Pentru ce tomismul nu este
                         „filosofia creştină"..........................465
                              CRONICA LITERARA
                                     1
               NICOLAE ROŞU: I. L. Caragiale : Opere, VII, Corespondenţa; T. M. Welther: Soldat 1941 ... . 470
               MARIELLA COANDA : Vintilă Horia : Aoolo şi stelele
                    ard ..................................475
                             CRONICA DRAMATICĂ
               DRAGOŞ PROTOPOPESCU :    Teatrul Naţional: Don
                    Carlos ...............................476
                                 CRONICA MĂRUNTA
                 NICHIFOR CRAINIC : Ion Agârbioeanu ; Evocarea lui
                       N. Iorga; Orhestra filarmonică.............478

r
                                                                                                                                                                                                                                                       /
EXEMPLARUL 40 LEI
© BCU Cluj
au căp^*+
de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nec-
Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă...
Astăzi numai există „nectaruri^, există în schimb Nectar, dar bineînţeles
NECTAR MOTT
tarul44
MOTT M O N O P <      >TT 1914 DEMI-SEC
M O T T O N E         3 T T EXTRA-DRY
DRĂGĂŞANIMO           OTT NATURE
© BCU Cluj
GÂNDIREA
....... ■. > •
  LITERATURA ÎMPOTRIVA NEAMULUI
                                                  DE
                                             RADU GYR
      în zilele tragice ale capitulării Franţei, bătrânul mareşal Petain spunea: „Dezastrul nostru se datoneşte nu atât lipsei de pregătire militară, cât, mai ales, gravei deficienţe sufleteşti a societăţii franceze de după marele război".
      Intr’adevăr, Franţa, ca şi alte ţări ieşite victorioase acum douăzeci şi patru de ani, s’a cufundat într’un climlat de dulce lâncezeală, într’o somnolenţă morală ce elimina energiile majore şi spiritul dinamic, disciplinat, colectiv, dar care cultiva, în schimb, superficialitatea, divertismentul frivol, pasivitatea, toleranţa vinovată faţă de orice acţiune dizolvantă.
      Pe un astfel de teren sufletesc bolnav, ros, lent, de ape subterane, nu se putea ivi decât o vegetaţie impură: negativismul, -anarhia, defetismul.           ■
    La pregătirea catastrofei franceze — căci, în realitate, a fost o satanică organizare negativă, an de an, zi de zi, ceas de ceas, de la sfârşitul războiului trecut şi până în vara anului 1940 — n’au lucrat, sub trândava privire tolerantă a societăţii, numai vermina politicianistă, numai elementele dizolvante lanti-imorale, anti-naţionale sau anti-militairiete, Paralel eu toate acestea, s’a desfăşurat una din cele mai primejdioase ofensive, cu .invazii rapide, cu efecte precise. Ofensiva unea. literaturi asasine,, care şi-a strecurat virusul în celulele sufleteşti ale societăţii franceze, atât de anemiată şi atât de susceptibilă de contaminare.
      O literatură, care, fie că s’a adăpostit sub etichete sociale, simulând spiritul larg, generos, şi s’a întitulat: pacifistă, umanitaristă, internaţională, — fie că s’a ascuns sub elegante formule estetice: suprarealism, constructivism, hermetism, — fie că a arborat panaşul frondar şi s’a numit, ostentativ, avangardism, — n’a fost, în fond, decât o literatură negativă, defetistă, distructivă, o literatură care a hipnotizat sufletele palide, a îmbolnăvit o societate şi a otrăvit înseşi rădăcinile existenţei unui Stat.
      Acestei literaturi nu i se poate aduce, cei puţin, scuza unei valori estetice durabile. Dela Baaibusse la Amdre Breton, la Louis Aragon, la eseistica socială a lui L6on Blum sau la obsesiile sexuale ale unui J. Kessel, totul n’a fost decât mediocritate sub raport artistic, în timp ce, pe plan social şi naţional, evolua unul din cele mai grave procese toxice.
      începuturile unei astfel de literaturi negative şi dizolvante pot fi identificate încă din 1916, când Franţa se afla în plin război şi când spiritul defetist se întâlnea, prin cafenelele şi saloanele pariziene, cu dialectica pacifistă şi umanitaristă.
      Deprimantul „Le Feu“ âl lui Henri Barbusse apăruse, de curând, cu o forţă de contagiune uluitoare, stârnind, după el, o serie de publicaţii unde, în prada unui ilu-
ziomism facil, scriitori mediocri halucdnau republici internaţionale şi paradisuri pacifiste. Temperamente clorotice, ameţite de haşişul tuituror ideologiilor artificiale, mistificau o literatură în care iideea ide patrie era anulată, iar valorile morale şi etnice erau negate. In vecinătatea lui Banbusise umanitariza, cu perfide flexiuni melodice ivite (de isub peniţă, Romain Rolland şi însuşi faimosul Anatole France se clătina, momit, cu uşurinţă, de aburul roz al ralurilor cu înveninată vegetaţie.
        Henri Guiibeaux (călătorea, ca propagandist al aoeludaş paradis, la Geneva, în timp ce, la Paris, pe mesele unei cafenele periferice, Trotzki, fugit din Rusia, îşi vocifera discursurile anarhice, acoperite de admiraţia evreilor pripăşiţi în capitala Franţei şi de aplauzele boemilor rataţi sau ale imberbilor cu aspiraţii literare.
        La rândul lor, (mai multe „cercuri" şi „saloane" artistice alimentau, cu şedinţele lor, opera de disoluţie, făcând din (defetism un nou ileal estetic şi 'din negativism o nouă teohnică poetică. Vom, cita, în treacăt, salonul d-nei Menard-Dorian, — unde frenezia (maladivă a unui grup de iudei exitropiaţi sufleteşte, de ruşi revoluţionari şi de scriitori, hrăniţi cu stupefiante, închega „Liga drepturilor omului", — salonul „pacifist" al contesei Greffulhe — unde triumfau ideile lui Painleve — şi salonul „exotic" al americanei Nathalie Clifford-Bairney, naufragiată la Paris, salon ce se vroia reprezentant al unei supreme eleganţe (estetice şi cultiva, deopotrivă, discuţiile antirăzboinice, icubismul artiştilor plastici şi dialectica minoră a discipolilor lui Baribusse şi a sateliţilor lui Romain Rolland.
        Campania literaturii pacifiste, umanitariste şi anti-naţionale a înregistrat un ritm şi mai viu în primii ani cari au urmat războiului. (De sub teascuri au apărut, printre altele, „Civilisation" a lui Duhamel şi „Les croix de ibois", romanul amar al lui Dorgeles, înrudite, oarecum, ca structură, eu (dizolvantele cărţi ale unor Ludwig, Renn, Enrich Maria Remarque şi E. Glăser, defefciştiii scrisului german.
        In aceiaşi cpoică, subliniem un alt aspect al literaturii anarhice: avangardismul, venit să se stabilească în Franţa cu dadaismul şi atingând maxima lui erupţie odată cu suprarealismul. După ce isbucnise, în 1916, la Zurich, în Elveţia, ca produs al spiritului deşănţat şi .agresiv al unui mănunchi de evrei, fugari şi de „artişti insurecţi" având în frunte pe Tristan Tzara, — şcoala „dada" a părăsit, după război, „cabaretul Voltaire", din Zurich, transferându-şi centrala la Paris, unde se mutau, simultan, şi atitudinile de umanitarism şi internaţionalism ale unei anumite Europe.
        La 12 Ianuarie 1921, „revoluţia Dada" (îşi publică ultimul manifest „Dada souleve tout", care idivulgă, el însuşi, adevărata substanţă a mişcării insurecte: „revoltă totală până la anarhie, fără degetul pe buze ai mioralei. Dada ştie tot, Dada scuipă tot". Mişcarea dadaistă, condusă la Paris de Tristan Tzara (evreul S. Samyro, pripăşit, cândva, şi (în România) şi Paul Eluarld, aşa cum a fost violent tincturată cu toate atitudinile de .ostilitate, negare şi frondă, rămâne cea mai fidelă reprezentantă a spiritului judaic în literatură. Prin manifestele, cât şi prin perioldicele sale „Can-nibales" şi „Litterature", dadaismul .a provocat, în literatura franceză, dezordinea şi anarhia, răsturnarea sensurilor artistice şi Imorale, refuzul oricăror norme estetice şi instaurarea „inconştientului pur" ca unic regim în poezie şi plastică. Tot dadaismul a lexcitat şi apariţia celorlalte curente insurecte, în cap icu „suprarealismul" lui Andre Breton.
        La 1 Decembrie 1924, apărea în vitrinele librăriilor din cartierul latin primul număr idin revista „La revolution surrealisite", purtând, pe coperta roşie, fraza-ma-nifest a unei „noui declarări a drepturilor lomului".
        Conducătorii nouei „(revoluţii literare erau Andre Breton, Philippe Soupault
                                                          426
© BCU
şi Paul Eluard, fostul dadaist... In jurul acestora şi în orbitele cercului ©reiat, gravitau Louiis Aragon, Aintoniu Artaud, Joseph Delteil, Max Ernst, Max Morisse, Marcel Moli, Pablo Picasso, Benjamin Penet şi alţii. Pe plan artistic, suprarealismul încerca să se definească drept o „eliberare a subconştientului", sau, .după cum se străduia să-l înfăţişeze A. Breton drept un „automatism psihic pur prin câine se propune a exprima fie verbal, fie prin orice altfel, funcţiunea reală a gândirii". Aşa dar, o (dictare spontană a gândirii, fără controlul raţiunii şi fără nici o barieră estetică sau morală, o strictă limitare la seismografierea stărilor onirice (de vis lucid), o simplă înregistrare a dezordinii din sensibilitatea răvăşită şi gândirea lipsită de control...                                                   ,           ,    ,        . ;
       Dar oricâtă dezordine va fi produs în mişcarea literară a vremii şi oricâtă confuzie va fi stârnit în rândurile lectorilor, anulând orice valori literare, falsificând emoţia, dislocând gândirea poetică şi răsturnând adevăratul sens al creaţiei, — suprarealismuL nu poate fi reductibil numai la aceste tendinţe de anarhizare artistică. In afară de ravagiile provocate în spiritul tinerelor generaţii de lectori, cărora le injecta gustul dezordinii în artă în locul prudentului gust estetic, suprarealismul a avut încă o misiune, — şi aceasta mult mai _ primejdioasă decât aceia a idisoluţiei literare. El a urmărit, direct, disoluţia socială şi naţională, în folosul comunismului, ai cărui lapiendioe literar a fost.
       Operând, printr’o subtilă şi elegantă propagandă, rafinat dozată şi 'difuzată intelectualilor şi cititorilor, gruparea suprarealistă — după o serie de camuflări şi eschive — a sfârşit prin a se recunoaşte sucursală „artistică" a marxismului. Mai abil şi mai prudent, Andre Breton a căutat să ferească atât gruparea cât şi publicaţia ei oficială de o pigmentaţie comunistă prea vie, menţinând — echivoc şi strategic — numai formula unei „dialectice poetice a materialismului istoric". Dincolo, însă, de această amabilă şi reţinută confesiune a unui suprarealistul ce se voia numai „dialectică poetică a marxismului", — idolii ideologici ai grupării erau Lenin şi Trotzki, iar cele trei vedete suprarealiste, Louis Aragon, P. Naville şi Geoirges Sadoul, militau pe faţă pentru aşezarea „literatum" şi „gândirii" nouei şcoli sub suzeranitatea comunismului.
       In vreme ce Breton încerca un joc de supleţe, Louis Aragon — temperament mai impulsiv şi mai puţin 'ipocrit — se înscria, demonstrativ, în partidul comunişti la invitaţia lui Henri Barbusse.
       Curând, „stările onirice", speculate în poezie, erau depăşite de atitudini politice din ice în ce mai violente.
       In 1925, suprarealiştii franceză semnau un manifest-protest împotriva războiului. Strigătul lor 'era : „La revolutiion d’abord et toujours !“ Umbra lui Trotzki şi setea lui de „revoluţie permanentă" păreau a se proiecta în acest manifest, care demasca, odată mai mult, realele aspiraţii ale „visătorilor lucizi". Atitudinile „antirăzboinice" şi „revoluţionare" s’au complectat, treptat, prin atitudini anti-fasciste, gruparea suprarealistă fiind una 'din genezele „Ligii anti-fasciste" de mai târziu. Ori unde şi-a întemeiat sucursale şi anexe, suprarealismul s’a caracterizat prin grupări ide extrema stângă, aşa cum au fost, în Belgia, cunoscutul „Front lititeraire gaucbe" şi cercul dizident „Rupture", ambele creaţii suprarealiste, ori cum a fost nu mai puţin cunoscutul „Bulletin internaţional du surrealisme", apărut, succesiv, în Cehoslovacia şi Belgia.
       Iată cum, la adăpostul poeziei şi al artei, unul din cele mai puternice curente insurecte din literatura franceză post-belică nu s’a mulţumit să ia poziţie numai
                                                           427
© BCU Cluj
 împotriva oricărei ordine estetice şi spirituale, dar a pregătit însăşi desarticularea Statului şi a naţiunii franceze.
        Dacă înisă toată aicea producţie pacifistă, umanitaristă şi an ti-naţională, gen Baxibusse şi Henri Guilbeaux, alăturea de ofensiva judadcă-dadaistă şi de tentativele comuniizante ale suprarealismului pot fi, astăzi, privite de toată lumea în funesta lor campanie de ddsoluţie şi subminare, iar tragicele lor roade arată acum tuturora toxinele pe care le purtau sub ooaje, — ne mai rămân încă unele producţii literare, din epoca de după război, care, la rândul lor, şi-au adus vinovata contribuţie la opera ide dazagregare morală şi socială a Franţei.
        Aşa, vom aminti seria de esseuri negative, apărute în cele mai mari publicaţii franceze şi datorite unor scriitori cu nume sonore, esseuri în care, permanent, se luxau valorile morale şi se provocau fisuri adânci în organizarea naţională şi socială. Reprezentativă pentru acest fel de speculaţie eseistică este, desigur, monstruoasa carte a lui Leon Blum asupra lichidării familiei şi a oricăror dogme morale, carte de concepţie integral judaică, pledând pentru incest şi pentru totala ibertate erotică. („Du Mariage“, ed. Albin Midiei. 1926).
        Pe .un drum paralel, identificăm, iarăş, marşul victorios al acelei literaturi mediocre, obsedată, pagină eu pagină, de sexualiism şi de reproducere, cât mai fidelă, a scenelor de alcov. Exhibiţii de delir sexual, netămâiate de nici-un strop de artă, trivialităţi inutile, obsesii patologice ide simplu seatolog, au invadat literatura, glorificând obscenitatea nu numai în domeniul romanului — unde recordul îl deţineau scriitori de structura unor Ndeoîas Segur, Kessel şi Jean de Letraz — dar chiar şi în lirică (în cea suprarealistă, în deosebi) unde câţiva priapi secunzi degeneraţi febricitau sexual şi-şi expectorau originalitatea în pornografie.
        Zeci de puibicaţii scatologice — de la revistele pretins 'umoristice, care rivalizau în desene excitante, şi până la revistele eu circulaţie printre „intelectuali" — sute de romane-standard, construite toate iîn aceiaşi teichinică a minuţioasei analize a delirului sexual, au pervertit, ani de-a rândul, sufletul tineretului şi au ţinut sub hipnoză erotică o societate lâncedă şi deschisă spre f rivolităţi şi lubricitate.
        In toată această literatură, înfăţişată până aici, nu pâlpâia ndici-un reflex al sufletului etnic francez. Nimic din sensurile şi valorile permanente ale unui neam, nimic din luminile unei specificităţi naţionale creatoare, ndci-o umbră de aspiraţie înaltă, de autentic ideal .al unui popor, nu veneau să fecundeze o astfel de literatură, la fel de artificială şi degenerată ca şi stratul social unde era acceptată şi preţuită. O literatură falsificată, orientată dinadins eu totul spre alte puncte cardinale decât ale rassei; o literatură împotriva neamului, o literatură piezişă şi perfidă, duşmană spiritului etnic însuşi.
       Dincolo de o asemenea artă, în care nu-şi întâlnea decât o imagină diformată, schingiuită, falsificată, sau — şi mai bine spus —■ substituită, adevăratul suflet francez rămânea izolat, în mari şi dramatice tristeţi de singurătate.
       Chiar şi acolo unde arta se menţinea la o apenină altitudine de nobleţe, ou steme albastre deasupra, ferită de diformări şi tendinţe ostentative se cultiva, din nefericire, recea voluptate a refugiului în turnul de fildeş, claustrarea artei, henmeti-zarea scriitorului, .excesul de individualism şi de refuz de participare la viaţa neamului. Aşa a fost, de pildă, întreaga succesiune de romane de pură introspecţie, unde totul se reducea la un simplu cosmos interior, vizitat, cu eleganţă şi rafinament, de scriitor în cele mai mărunte nebuloase, dar străin întru totul de realităţile vii ale unui neam şi ale unei ţări întregi; aşa a fost, iarăş, lirica hermetiică, unde stalactitele
428
© BCU Cluj
dominau, cu voluptuoisul lor frig, virtuozităţile şi speculaţiile technice, dar uinide nu răsbeau nici-un fior din inima Ţării şi nici-o cadenţă din marşul vr’unui ideal naţional...
       Scriitorul frigid şi însingurat, conservând ostroavele elaustr-e şi anulând, în arta lui, orice semnificaţie a patriei...
       Şi, ca să conchidem : în epoca artistică franceză, cuprinsă între războiul mondial şi recentul dezastru, primatul nu a fost acela al unei literaturi ţâşnită din esenţele superioare ale rassei, ci acela al unei literaturi dizolvante, ridicată împiotriva neamului.
       Printr’o astfel de literatură — oricum a fost să se prezinte ea: de-a-dreptul anti-naţională prin aspectele iei de pretins pacifism, umanitarism sau internaţionalism, comunizantă prin tendinţele unor -anumite sucursale de „-dialectică poetică a materialismului istoric", -deşănţată prin produsele ei scatologice şi patologice, insu-rectă -şi judaică, — dislocând valorile spirituale, provocând -confuzia şi derutând gustul artistic prin curentele de avangardă, — sa-u numai hermetică, prin izolarea scriitorului lipsit de orice comprehensiune pentru -frământările şi -năzuinţele etnice, — e’a ajuns la cele mai funeste consecinţe.
       Fenomenului de alterare a simţului -artistic i-au urmat -fenomenele de jud-ai-zare şi -degeneresoenţă -a literaturii, -d-e corupere şi intoxicare a sufletelor şi moravurilor, complectate de gravul proces de desnaţionalizare în care luneca spiritul negativist, ostil -recunoaşterii oricărui sens naţional.         ■
       Ar tfi inutil să încercăm -să vedem sau să interpretăm altfel. Lucrurile sunt prea limpezi pentru ca o anumită critică să mai cuteze a le escamota, a le nega sau a le împrumuta -alte semnificaţii, -culese din diverse planete. V-a trebui să recunoaştem -cu toţii -că societatea franceză s’a găsit în faţa unei literaturi dizolvante, maceratoar-e.
       Această literatură a întronat, în -conştiinţe, scepticismul; a s-fărâmat încrederea în valorile naţionale şi spirituale -ale patriei. A adâncit lipsa de aderenţă la ! un ideal colectiv etnic şi a întărit concepţia >că orice valoare sau ordine naţională e perimată şi ridiculă. A sădit, în suflet, jena de-a se simţi patriot, teama de-a nu fi socotit anacronic pentru credinţa în destinul şi în adevărul -permanent al neamului.
A agravat spiritul de singularizare şi, părăsind orice ancoră înfiptă în realităţile etnice, ia stimulat ‘individualismul şi bolnava voluptate de-a se simţi simplu locuitor în spaţiul interplanetar, întemeind, astfel -o categorie de cetăţeni castraţi şi incolori ai unei vagi republici aeriene...
       A imprimat, -unei întregi societăţi;, sentimentul descompunerii, al oboselii, al deprimării, călăuzind-o, fatal, spre unicul refugiu al plăcerilor, al viciului şi al recei beţii a stupefiantelor (literatura lui Codeau).
       A îmbolnăvit şi a -îmbătrânit, prematur, tineretul, dându-i impresia de-a avea suflete prea complexe, prea -rafinate, prea obosite, prea blazate pentru a mai hrăni un ideal, şi ţinându-1, în continuu, sub -sugestia desfrânărilor -sexuale.
       Rezumând : a ,minat şi a otrăvit patria. Astăzi -când Franţa sănătoasă a mareşalului P-etai-n trăieşte dureros, în suflete toate greşelile -şi răspunderile unui trecut cancerat, condamnându-le vehement — -această literatură toxică, având partea ei de colaborare la sfâşietoarea -catastrofă a un-ei naţiuni scapă sancţiunilor şi rămâne zâmbitoare şi senină...
       Nu poate, însă, nkn-eni -să tăgăduiască temdnida unui rechizitoriu împotriva ei.
                            PRIETENA DE-O VIATĂ
                                                 DE
                            GEORGE GREGORIAN
                     Din câţi amici şi rude’n anii mei
                     Eu sunt în vizită de-apraape, doar ou Luna.
                     Otri eu, cu pânze lucii, urc laguna In spre palatul ei,
                     Ori vine ea în mantia-i spumoasă,
                     Iirni bate icu mânuşa aibă’n igeatm
                     Şi-mi intră’n casă
                     C’un stol de stele ca o’impărăteasă,
                     Cu-atâtea stele, scaune că n’am.
                     Şi stăm aşa lîn nopţile acele — Eu, Ea şi siluetele subţiri —
                     Grăind în licăriri,
                     Lumina lor cu gândurile mele
                     Câteodată, mica mea haihue întârzie de sue
                     Şi vine galbenă de prin dumbrave.
                     (Ga toţi şi ea îşi are Furtunile făpturii ei fugare).
                     Atunci îi -spun la snoave Şi chestii mici .din lumea parfumată C’o fac să râdă pentru-o săptămână Şi nu o las să plece până Nu se-argintează toată !
                     Şi astfel, ne’ntâlnim în trei sezoane...
                     Şi numai iama, din pustia sură
                                                 43°
© BCU Cluj
                           Ea pleaeă’n Africa, în vilegiatură,
                           Ou tot azurul nostru’n geamantane ! Şi ia cu dâusia stelele ea să le plimbe Pe valea Nilului, pe lacuri noui,
                           Prin insulele ce lucesc de foi, Printre piticii parcă scoşi din timbre Şi peste tot nisipul dus alene Ca un ocean, în coame de balene.
                           Şi până se lîntoarce’n primăvară Gătită’n flori şi’n licărirea cetei,
                           Stau singur într’o matngine-a planetei Bolnav de’ncenuşeirile de seară. Departe de vecinii mei din veac Ce’noadă’n clipă ifel de fel de zor, Stau nezărit sub larma tuturor, Mi’ndur în mine boala şi mi-o tac,
                           Că mi-e ruşine să le-o spun şi lor !
431
© BCU Cluj
               QÂNTAREA ROMÂNIEI
                             DE                       .
                                 VENTILĂ HORIA
                                Unchiului Alexandru, căzut la Turtucaia ■          pentru împlinirea celei mai mari Românii.
                                 CANTUL ÎN'TAl
    In faţa veacurilor tale mă închin, sfântă ţară Românie. Sfântă ţară Românie, în faţa mileniilor tale înclin, ca pe un steag sfâşiat de bătăliile vieţii, sufletul meu. Şi îţi implor fruntea munţilor tăi, ochii apelor tale, trupul câmpurilor şi al colinelor tale: dă rod frunţii mele şi mâinii acesteea care se apleacă spre cunoaşterea ta, ca spre o limpede apă de seară. Eu n’am alt zeu, ca poetul de demult; eu te am pe tine, sfântă ţară Românie şi cred în tine mai mult decât Iuliu Cezar în zeul Marte, mai mult decât Dante în imaginea Beatricei, mai mult decât lînţeleptul în noaptea adâncă şi grea de înţelesuri din ochii bufniţei. Apleacă-te peste zăpada hârtiei şi îndreaptă prin ea paşii subţiri ai condeiului. Mângâie-mi fruntea când, obosită, va voi să-şi întoarcă faţa spre stele: căci aici mi-e dragostea şi credinţa, în pământul tău încins de Mare, de Rug şi de Tisa, iar cerul de de-asupra mi-e numai vis, numai îndemn versurilor şi ispitelor fără sfârşit.
     O Clipă! Ascult bătaia ceasornicului din mine; simt cum se va arunca în curând într’o fugă nebună, la capătul căreea cântarea aceasta va lua sfârşit şi condeiul, ea un penel obosit de prea multă culoare, va cădea peste foile ’mprăştiate. ilată, o ceaţă ciudată mă cuprinde, nu cenuşie şi nici întunecată, ci albă ca o lumină prea tare care nu mă lasă să văd, nu vrea să mă lase să văd, decât curgerea din adânc a veacurilor tale care au fost şi a celor ce vor să vină. Ce zgomote urcă din valurile albe din jur? E fiorul din vremi al bătăliilor taie? E cutremurul de peste milenii al clipei uriaşe în care pământul ţi-a zămislit fiinţa perfectă, ca Marea trupul Venerei? E, poate, bătaia tunului dela răsărit, ţipătul fraţilor dela miază-noapte? Sau cântă poate, ou voci ruginite de vreme, isufletele eroilor şi ale miartirilor şi ale sfinţilor care ţi-au plouat ţărâna ou lacrimi şi sânge, mamă, soră şi soţie, îndurerată şi sublimă Românie?
     Aplec urechea peste pământ până ating firele de iarbă. Miroase numai a tine, pretutindeni, se aud numai vocile tale subpământene, pretutindeni; oriunde mi-aş întoarce ochii şi mi-aş apleca urechea, numai eu obrazul tău mă întâlnesc, numai par-
432
© BCU Cluj
fumul tău de primăvară îmbătată de îmbrăţişarea florilor şi a albinelor îl simt, Românie îndurerată şi sublimă, răstignită şi înviată ea azima în bobul brazdelor, ca vinul în soarele de toamnă al strugurelui, ea trupul lui Hristos pe crucea Golgotei. Trupul tău viu va fi şi întreg şi puternic ca viaţa fără de sfârşit a lumii de dincolo Românie.
       Intr’o dimineaţă ide vară, întins peste umbra unui stejar, am auzit pasările ros-tindu-ţi din pliscuri numele fermecat. Şi într’o iarnă, rătăcit pe pământuri străine, sub ceruri întunecate şi triste că n’au fost menite să oglindească cristalul apelor tale, am auzit un cântec de pasăre ciripindu-ţi numele, Românie. Un cântec de pasăre îngheţată şi desnâdăjduită de porunca destinului care o ţinea departe de ramurile copacilor româneşti şi da grăunţele ţarinei tale, prea curată patrie a bunilor, a vitejilor şi a înţelepţilor. Şi o icoană de sfânt, într’o catedrală a apusului, a lăcrimat uşor când m’am apropiat de ea şi buzele arse au şoptit parcă durerea lor de a nu fi fost zugrăvite la Su-ceviţa sau la Cozia, acolo unde văzduhul e dulce ca miezul merelor domneşti căzute de toamnă în iarba umedă de rouă. Şi un vârf ide munte, dintr’o ţară cu brazi imulţi şi cu masteacăni feciorelnici, cumplit s’a clătinat când iama pus piciorul pe creasta lui şi rău m’a certat, ca şi cum aş fi fost vinovat că soarele nu răsare peste România de după piscul lui, undeva în Carpaţii neamului meu. Şi toate pasările şi toate icoanele şi toţi munţii pământului sunt mai trişti, mai fără culoare, mai obosiţi de aripa timpului şi mai dezolaţi că n’au văzut lumina între hotarele tale, ţară rotundă şi limpede ca ochiul Tatălui nostru.
       Şi într’un vis, odată, într’o noapte de furtună, ţi-arn văzut soldaţii trecând fluviile din margini şi cuprinzând sub lanţurile tancurilor şi sub zborul pasărilor de oţel tot ce Dumnezeu a însemnat cu semn românesc atunci cânid a dat drumul pământului pe cărările nevăzute şi lungi ale necuprinsului. Şi am mai văzut corăbiile tale spintecând valurile de noapte ale Mării Negre şi cuprinzându-i ţărmurile cu fâlfâirea steagului în trei culori. Şi toate seminţiile lumii se aplecau în faţa soldatului cu chip ars de soare şi cu legile dreptăţii şi ale omeniei sorise pe tabla de marmoră a frunţii. Şi un glas mare suna din cele patru unghiuri cadenţele blânde şi moi, cristaline şi sonore, ale limbii tale, dulce ţară Românie. Iar din trupul tău, ca suibt un vânt de geniu, creşteau biserici şi palate, tăiate 'în piatră albă şi cenuşie, sprijinite pe braţele coloanelor, alintate de dangătul clopotelor şi de glasul acela de pretutindeni care scanda gloria trecutului, a prezentului şi a viitorului românesc.
       Când m’am trezit, bateau într’adevăr clopotele şi glasuri de aramă cutremurau lina aşezare a perdelelor. In dimineaţa aceea o voce de oţel spintecase văzduhul suferind al Ţării: „Treceţi Prutul! Treceţi Prutul!" Şi mulţimile româneşti răspuinseseră, ca un ecou. ale cărei aripi crescuseră din stâncă în stâncă şi din suflet în suflet: „Nu numai Prutul! Nu numai Prutul!" In dimineaţa aoeea am crezut pentru prima oară în profeţiile viselor şi am tras abia condeiul pentru lupta numelui tău de floare.
  - O clipă, numai o clipă, opriţi-vă umbletul, bătăi ale inimii. O clipă, numai o clipă. Caii gândului sunt în spume, pasările închipuirii le-au ostenit aripile şi în seara aceasta străină care mă ’nconjoară, s’au deslegat rănile dorului şi ale nostalgiei. Aici e Apusul. Trebue să privesc acolo, o clipă numai, către apa vie a Răsăritului, ca să-mi trag sufletul scrisului. Aici au murit arhitecţii înaltelor coloane, iar maeştii turnurilor gotice s’au spintecat în prea ascuţitele vârfuri de piatră. Aici dalele de marmoră s*au
                                                          433
© BCU Cluj
ros de (paşi şi sufletele credincioşilor de prea multă rugă s’au tocit. Aici nimeni nu mai crede în troheii inspiraţiei şi nimeni nu mai dăltueşte iamibii suitori. In ţările amurgului totul se ’niclină spre amintire îşi moarte, căci prea lungi şi încărcate de grele glorii sunt veaicurile care au trecut. Mesteacănii şi pinii, fagii sau chiparoşii, leandrii din Sud şi braţele idisperte ale sălciilor, nu şi-au pierdut înică frunza, dar nu cer decât o singură fluturare ide vânt. Dece tac clopotele aici? Dece glasul oamenilor e ca luciul stins al catifelelor? Dece paşii nu mai răsună? Dece ochii nu mai au scântei? Dece femeile nu mai ştiu să iubească, nici bărbaţii să urască? Dece amurgul e un anotimp fără ’n-eheere şi nu o calmă şi grăbită trecere, aşa cum e la nod? Priviţi numai sfeşnicul de granit al acestui turn smălţuit de mâinile evlavnice ale Evului Mediu. Ce ciudat îl mângâie apele soarelui de pe deal! Ce îndelung îi ţine piatra în braţele luminii crepusculare! (Iar noaptea, parcă un 'duh roşu, aproape stins, ca un jăratec uitat, arde domol, stingher şi îngheţat, în toate clădirile omeneşti1 ale Apusului.
       Iar dincolo, dincolo de scutul rotund al României, minţile oamenilor au sărit în ţăndări şi stihiile nebuniei şi-iau sunat trompetele sparte. Lumea aceea s’a prăbuşit prea devreme, copleşită de vrerile sale, beată de vise fără căpătâiu şi de sânge, ameţită de păcatele încrucişate al strămoşilor.
       Intre amurgul Apusului şi agonia ide fiară a Răsăritului, stai tu: zarzăr de suflete, pavăză dură, dangăt de viaţă, trup de coarde şi de vreri, Românie! Deslegaţi-vă gânduri, alergaţi paste tundrele paginii, acordaţi arcuşurile degetelor şi faceţi să cânte lira îndrăgostită a inimii. Iată lumina! Iată aurul răsăritului curgând către rubinele trdlste ale ©oarelui-apune şi oprindu-se peste catapeteasma altarului tău, sfântă ţară Românie. Au început să plouă peste holdele tale toate minunile lulmii şi trupul (tău s’a ridicat lîn picioare şi a cuprins mărul prea mic al globului pământesc. Pe braţele tale, prin ochii tăi proaspeţi şi clari, va işti ce înseamnă puterea şi mărirea şi va vedea grădinile paraldisuluii. Căci a lipsit lumii numai voinţa ta ca să se împace din nou cu ea însaş.
       In faţa veacurilor tale mă închin, crucificată Românie, căci suferinţa ta e mântuirea neamului omenesc.
                                             CANTUL AL DOILEA
       Pământ încins între ape şi ocrotit de granitul piscurilor carpatine, tu eşti cetatea de pază a Europei, poartă de netrecut între stepă şi colină, între fiară şi om, între urlet şi poesie, cu saibie de foc ai păzit aici comorile Apusului, ou dârzenie de oţel ai stăvilit valurile pustei răsăritene şi le-ai oprit aici, pe malurile Nistrului, lângă poarta lumii dintre Dunăre şi Carpaţi.
       Simţiţi voi turle de catedrale, rafturi de (biblioteci, icoane de pe ziduri1 maestre, cântece pure ale statorniciei şi nestatorniciei umane, simţiţi voi încă suflul fierbinte al istoriei care v’a lăsat să vă naşteţi? Umbră suferindă a lui Dante Alighieri, siluetă de fum şi de chin a lui Michelangelo Buonarroti, stafie neliniştită şi pribeagă a lui Mi-guel Cenvantes şi tu, duh de viki şi de zâmbet al lui Fraingois Rabelais, dacă aţi auzit în viaţă un zgomot îndepărtat de săbii ciocnite lîn crâncenă bătălie, de pale de foc mistuind acoperişuri de trestie şi cule de şendirilă, de vdci mâniate şi de albe suflete de viteji fâlfâind către cer, să vă aduceţi ajminte, în lumea drepţilor şi la juidecata din urmă, că zgomotul îndepărtat venea dela hotarul ibinelui şi al frumosului, de acolo d:e unde sabia Românilor v’a îngăduit să creaţi. Iar tu, călăreţ neprihănit şi ridicul, trist cavaler al tristului chip, Don Quiijotte dela Mamcha şi tu Madonă sixtină cu ochi
                                                       434
© BCU Cluj
pământeşti şi tai Daviid de marmoră de subt umbra «Signorei florentine, opriţi-vă o clipă -mersul prin lume îşi îngenunchiaţi lângă zăngăuitul de arme care clocoteşte încă, pentru măreţia voastră, la porţile de fier ale Europei! Ingenunohiaţi şi rugaţi-vă pentru morţii necunoscuţi cari -v’au dăruit viaţa prin sacrificiul vieţilor lor! Rugaţi-vă pentru sufletele copiilor înjunghiaţi, pentru pântecele mamelor călcate în tropotul armăsarilor, pentru mâinile bătrânilor răstigniţi de barbari, pentru toţi bărbaţii tineri care s’au luptat pentru voi! Şi cântaţi din culori şi cuvinte, din marmoră şi ritmuri de dans, gloria anonimă a neamului din răsărit, frumuseţea stâncilor şi tăria apelor noastre, puternicia piepturilor şi a inimilor care au veghiat aici atelierele şi schelele voastre, tiparniţele şi bibliotecile voastre, ca să vă puteţi da lumii miracolul acesta ce se chiamă Europa! Inchină-te o clipă, minune de spirit şi crini, lângă criptele cu oseminte ale Românilor carpatini.
        De-apururi glorie vouă, rege Boerebista şi Deceneu, mare pireot al Dacilor, primii stâlpi de sprijin «ai neamului meu. In veci cânta-se-vor faptele voastre de vitejie şi sfinţenie, în veci rugile noastre vor aprinde pe altarul aducerii aminte focuri de slavă. Căci voi «aţi tras cele -dintâi hotare ale Ţării şi voi aţi urcat în istorie primele nume şi primele steaguri ale acestor ţinuturi. (Iar ţie, rege Deoebal, înjunghiat la Sar-misegetuza de propria ta mână care n’a cunoscut lanţurile «înfrângerii, ţi se roagă «încă voinicii spaţiului mioritilc pe care i-ai învăţat ce e «moartea vitează şi beţia războiului pentru libertatea şi mărirea Patriei.
        Priviţi Români, «într’-un ceas de -răgaz, răsăritul soarelui în codrii Carpaţilor. Surprindeţi isbucdumul ide sânge al cerului, ochii căprioarelor cari se deschid în lumină,. pasul ursului dincolo de gura peşterii, lumina pâraelor cari adună în valuri de cristal «lumina înaltă a cerului, ciripitul înviorat ial pasărilor, primul slbor al acvilei peste vârful -«Negoţului işti prima «raiză a soarelui spărgând besna văgăunilor îngheţate de întunerec. Aşa s’a născut -neamul tău, aprigă şi clară Românie: ca ochii căprioarelor, ca «primul sbor al acvilei, ca prima undă de lumină răsfrântă în iezerul fără fund, ,ca zorile zilei (încununând -crestele Carpaţilor. Şi tot ca un soare a descălecat de peste munţi neamul voevoziilo-r tăi cairi iau ridicat primul scut românesc, nimicind la Posada hoardele insulei asiatice strecurate noaptea între valurile câmpiei europene. Trei mari veacuri s’au umplut «atunci de istorie românească: veacul «lui Mircea Basa-rab, Domn «al Munteniei, tSeverinului, Amlaşului, Făgăraşului şi stăpân peste undele Mării celei mari; veacul lui Ştefan, atletul lui Hristos, biruitor -al S-e'milunei, al Tătarilor nogai: şi tal trufiei de peste munţi; -şi veacul lui Mihai, întregitorul de Ţară, în-temeetorul -simbolului românesc dela Alba Iulia, ucis de mişei «sub cortul din câmpia Turdei. Şi iată iar, ţâşnind Ide sub -cronici, în această oră a «amintirii, «cuşma lui Matei Voevod, bătrânul «cu braţ de fier, fruntea -înaltă -a lui Nea-goe Bafsarab, înţeleptul şi ziditorul, ochii ageri ai lud Brâ-ncoveanu Constantin, boer v-echiu şi domn creştin, carele a împrăştiat mândrul nume de Român si .lumina literei scrise peste ţinuturile de ■dincolo «de Mair-e. până -în. fundul Orientului.                               '
        Cine poate -să vă -cuprindă în statuile prea miici «ale «slovei? Cine să cioplească aşa cum trebuie -chipurile voastre, domnitori încoronaţi şi neîn«coronaţi! ai sufletului românesc? Căci ndlciun graiu nu-i prea isteţ «şi ni ci o pană prea «măiastră pentru a vă măsura staturile, uriaşe -cât vremea -cunoscută a neamului şi pentru a vă zugrăvi faptele, inimile, dorinţele, făclii -de văbae ale acestei, de nimeni înţelese. Românii.
                                                              435
© BCU Cluj
        Cum se pot prinde oare literele acestea de albul hârtiei? Cum se poate apleca mâna aceasta peste baladele neamului, când atâtea umbre de cronicari vin din urmă, grele de învăţătură latinească şi de ani? întâi şi întâi, lui Grigore Ureche cere iertare condeiul acesta şi apoi marelui vornic Miron Gostiln, al cărui cap, prea greu de gânduri, s’a rostogolit într’o seară din vel-eat, ca să întărească vorbirea hrisovului „...ci bietul om sub vremi“. Iar lui Ion Neeulloe filele acestea îi sărută dreapta măiastră şi fină, 'de slovar neîntrecut, ca şi lui Dimitrie Cantemir, Domnul Moldavei, cel ce a dăruit făclia cunoaşterii şi limpezimea 'europeană a vieţii, curţii barbare şi nepricepute în gesturi alese, a ţarului rusesc. Lângă Petru Movilă, mitropolit al Kievului şi lângă nasul ciuntit şi fruntea fără astâmpăr a spătarului Ndcolae Milescu, pana 'cronicarului ide azi se 'îndoae ca suflată de vânturi prea tari şi nu ştie icum să dăltuiască mai departe în grunzul pergiamentului. Căci ei au spart zidurile sălbatice ale Asiei şi au dus acolo (lumină ortodoxă şi ochi cercetători, purtând dincolo ide apa Donului, de Volga şi de Urali, până sub crenelurile de porţelan ale împăraţilor galbeni, numele tău de bătălie şi de virtute, de cântec şi de iasomie, împărătească de totdeauna, Românie.
        Şi când luna uneşte cerul eu pământul printr’o punte de argint, vezi încă, te-mătorule pelerin al plaiurilor -argeşene, o mândră siluetă coborând din înalturi. I-s umerii ’ndoiţi de suferinţă, (Ls ochii ascunşi de noaptea pletelor şi de perdeaua lacrimilor, i-s manile neliniştite şi’nnodate ca nişte gânduri fără deslegare, iar paşii cată nesiguri către un loc ia(l lor, risipit de viscolul vremii. Lângă zidurile albe ale mănăstirii domneşti, unde odihnesc oasele Regilor şi ale Crăiţelor României, pasul -umbrei se opreşte iar urechea ei se lipeşte de zidul vechiu şi ascultă un vaer cunoscut, din adânc. Cuvintele sunt abia auzite, ritmul lor sue mai mult ide pe buzele trecutului decât din aerul nopţii sau decât din sufletul cărămizii, însă uneori, călătorule pelerin, le vei putea auzi şi tu lângă marea umbră aplecată să le soarbă vaerul. „Manole, Ma-nole, Meştere Manole, zidul rău mă strânge, trupuşoru-mi frânge.Şi parcă o aripă de jale ‘datină colţurile întunerecului şi umerii Meşterului se sbuiciumă în plânset amar, lângă zidirea albă, înaltă şi curată, care ascunde în splendoarea contururilor ei tinereţea Anei şi viaţa pământeană a lui Manole. Zidirea aceasta, pelerinule călător, e simbolul desăvârşit al frumosului împlinit prin sbucium, -sacrificiu şi suferinţă, dar e şi simbolul cuprinzător şi limpede al întregei zidiri: româneşti. Taina frumuseţilor mănăstirii stă în jertfa Anei şi în lacrimile Meşterului Manole. Taina stăruinţei şi a dăinuirii româneşti -peste veacuri stă în moartea şi în lacrimile oştenilor, ale femeilor şi copiilor jertfiţi de Meşterul lumii pentru viaţa fără de sfârşit a Ţării româneşti. (Intre cele două creaţii stau numai aripile de şindrilă ale zidarului Manole şi fântâna care povesteşte şi -azi despre căderea în moarte -a unei vieţi împlinite.
*   '  •                                                                             i •
. Sunt Leşii, Tătarii sau Cazacii, -cei c-e au dat foc m-arg-imei cerurilor? Căci arde acolo ceva în flăcări nemişcate, o pădure, un sat, un ţinut. Iar -aici e pace şi linişte. Copacii -adorm pe lângă drumuri, care cu fân duc rămăşiţele zilei -către alte răsărituri, glasuri de oameni aleargă prin aerul serii, ca nişte fluturi netemători în căutarea unei flori de ureche pe -care să se aşeze. Şii acolo ard munţii şi codrii de fag şi călăreţi a-leairgă parcă pe uliţele cerului, eu lăneiile întinse, cu pletele iîn vântul goanei, fugăriţi de alţi călăreţi, ţâşniţi de subt umbra -de smirnă a Putnei.
        Aşa sunt cerurile Bucovinei în amurg: flăcări de prăpăduri şi zvonuri de luptă. Şi pretutindeni, de sub clopotniţele Sucevei, până sub zugrăvelile Suceviţei şi ale Vo-roneţului, de lângă pâra-ele şi luncile Şiretului, până sub poalele coidrilor dflttx munţi,
                                                           436

© BCU Cluj
pluteşte ea un aer mai tare, ea o cuprinzătoare boltă de biserică şi ca o «albie, amintirea lui Ştefan icel Mare, cel mai mare ou adevărat dintre stăpânii destinelor tale, nepreţuită piatră de hotar, sfântă ţară Românie, crescută ca un turn de cetate, la porţile lumii.
                                            CÂNTUL AL TREILEA
        Odată ou sunetul zurgălăilor s’a oprit şi trăsura în faţa iscărilor boereşti pe cari coboară în grabă fusta cu malacov a mamei şi cişmele bătrâne ale tatălui. In trăsură e zâmbetul fiului, rătăcitor de ani pe meleaguri străine. După îmbrăţişări şi lacrimi, urma povestea: „Acolo, spunea fiul, acolo unde se oglindesc în Sena turnurile dela Notre-Dame şi silueta Hui Lam-artine, acolo se nasc toate ideile noui şi mari, acolo minţile luminate pregătesc omenirii un viitor fericit, acolo viaţa are culoare şi merită să fie trăită, acolo e Apusul. Puteţi voi bănui puterea şi mărirea cuvântului acestuia? Puteţi voi măsura ce se cuprinde în înţelesurile lui, voi care nu credeţi decât în Dumnezeul holdelor de grâu şi în ritmul hodorogit al romanţelor? Frumos, bun, înţelept, uman, acesta e APUSUL. Iar gândurile şi faptele noastre nu trebue să râvnească altceva decât să oglindească în ciobul acesta moldo-vaiah o rază din soarele lui".
        Bătrânii dădeau din cap, a mirare. Mai credeau, mai nu credeau. Fiul rătăcitor venea din locuri necunoscute şi îndepărtate ou vorbe cunoscute şi apropiate: frumos, bun, înţelept, omenesc...
        Iată, după aproape o sută de ani, pe nepotul tânărului de demult, coborând în gaia cea mare a Bucureştilor, urcând ou amintirea Calea Victoriei şi Bulevardele, şoseaua, lacurile, castanii dela Cotrooeni, odloanele domneşti ale Ateneului. Chipul lui e vesel şi ochii râd în soarele auriu care scaldă zidurile înalte şi albe ale caselor. In copaci a năvălit toamna ca o oaste de aramă, toamna bogată şi grea de simboluri, anotimpul muncii sintetice, al efortului spiritual închis între zidurile iernii care va veni, anotimpul belşugului, al holdelor concentrate în hambare, al seminţelor aruncate în -brazdă ca să facă să ’noolţească verdele miraculos ial primăverii viitoare, anotimpul -împlinit al mănoaselor plaiuri: toamna unică a României. Şi tânărul, desamăgit de anii petrecuţi departe, va spune bunicului -ostenit de aduceri aminte: „Aici e viaţ-a adevărată, aicai e tinereţea lumii, încordată în luptă cu adevărurile noui, aici belşugul, mărinimia şi înţelepciunea. Sub cerul acesta, rotund, întreg şi albastru, au trăit şi s’au spovedit hârtiei şi culorilor, Emi-nescu, Delavrancea, Goşbuc, Odobescu, Grigoresou, Pârvan, Andreescu -şi Iorga. Aici cântă încă vioara fără seamăn a -lui George Enescu şi aici poesia a rămas poesie, tinereţea tinereţe, omul om, satul sat şi oraşul oraş. Acolo lumea a început să dea îndărăt, -către adăpostul pădurilor şi către libertatea -câmpiilor, -căci civilizaţia oraşelor a ajuns o spaimă -de moarte. Aici însă progresul şi-a păstrat greutatea şi o aşezare nouă se va naşte din mersul înainte al satului -către cetate. Acolo, -când cade seara, oamenii fug de -pe străzi, îngroziţi -de întu-nerec ca -de -o- moarte, poeţii: nu mai ştiu să cânte, înţelepţii să gândească, tinerii «să cânte şi -să râdă. Iar ideile, bietele idei, cad de pe cer ca nişte pasări obosite de p-rea lungi drumuri, se sba-t o clipă între ziduri neprietene şi mor prin colţuri, uitate şi triste -că nu mai găs-esc unde să-şi facă cuib. Ac-esta -e Apusul. Acesta -e trecutul. Iar viaţa -adevărată -e aici, -între -hotarele rotunde ale -unui nume pe care abia acum îl înţeleg: România!"
Şi, rânduiri -după rânduri, se întorc din Apus tinerii încărcaţi de dorurile patriei lor, ou umerii încovoiaţi de desamăgiri, dar «cu frunţile pline de lumina unei ne-
                                                        437
© BCU Cluj
naşteri pe care minţile lor vor gândi-o, braţele lor vor urca-o şi vor întinde-o peste toate marginile lumii. Căci învierea în glorie a bătrânului continent, secătuit de prea mult efort şi obosit die prea multă (frumuseţe, aici se va întâmpla, pe discul acestui soare pur, .din fundurile căruia stă să isbucnească secolul de aur al României.
        Peste reliefurile .mişcătoare ale Columnei lui Traian cade seara. Granitul pâlpâie cenuşiu, isbucnit din pământul Romei ea o flacără (decolorată de vreme. Şi pe suprafeţele sibuiciuimiate curge istoria cuceririi Daciei, această ultimă ţară care va fi latină şi care va duce mai departe, după ce gloriile (surorilor ei vor fi ostenit, moştenirea sacră a insignelor imperiale.
        Un moşneag a răsărit lângă mine. Din luminile slabe ale crepusculul? Diin piatra cenuşie a columnei? Sau e numai o întruchipare omenească a clipelor, a anilor, a veacurilor cari au trecut prin colţul acela ide Univers ca prin faţa unui judecător al istoriei? Glasul moşneagului e aproape stins, ca o candelă în care uleiul e pe sfârşite, însă simt încă tăria grea a silabelor care icad în amurgul din jur, ca picăturile stoarse din stânca sfărâmată a adevărului.
        —         Dacă te urci în vârful coloanei împărăteşti, spunea moşneagul, vezi împrejur zidurile de marmoră ale Romei. Iar dincolo de ele, cât nu poţi cuprinde cu ochii, sunt marginile lumii, mai departe decât munţii (din zare şi decât marea din care soarele soarbe alcum ultimele culori. Iată, în faţă, Capitoliul şi, mai la stânga, Colosseumul. In umbra lor a 'crescut antichitatea, iar soarele care i-a dat viaţă s’a chemat Roma. Iată mai spre dreapta palatul Veneţia. Simţi, cum înfioară încă apele mării numele acesta de val rostogolit în spumă şi vânt ? (Căci soarele care a dat viaţă ne’nfrânatelor corăbii s’a chemat Roma. Şi mai departe, peste acoperişurile acestea fâlfâe în vânt .palmierii din Piazza 'di Spagna, acolo unde străluceşte încă palatul ambasadorilor spanioli. Iată-le elegantele caravele, umblând în cele patru vânturi, lărgind spaţiul cunoscut al lumii, zdrobind păgânătatea în apele Mediteranei, împrăştiind peste suflete grâul bogat al credinţei creştine, ocolind promontoriu necunoscute şi dăruind Europei, alături de galioanele luzitane, numele de stăpână care o încoronează azi. Soarele, peste întinsul stăpânirilor spaniole, nu apunea niciodată, icăci globul întreg era o apă şi un pământ peste care fâifâia stindardul creştin al regilor din Madrid. Şi peste toate faptele eroilor, peste toate suferinţele sfinţilor, peste toate temerităţile descoperitorilor ide pământuri, stăteau cele trei coroane (a.le Papii dela Roma.
        Glasul moşneagului tăcu o clipă, ochii lui priviră către soarele care căzuse printre case, ca o pasăre însângerată şi parcă sorbiră din flăcările murinde o ultimă scântee de viaţă pentru cuvintele ce aveau să urmeze.
        —         Vezi biserica aceasta, (aşezată la marginea antică a Romei, cuprinzând parcă în rotunjimea cupolei toată graţia împrăştiată a ruinelor din jur? A ieşit din mintea şi din mâna lui Michelaingelo, omul care adună în el toate semnele caracteristice ale celei mai turburătoare dintre epocile de strălucire ale Europei: 'epoca Renaşterii şi a descoperirii omului. De-asupra ei a stat puterea fără capăt a soarelui Romei, din razele căruia au luat apoi lumină regii Luteţiei de pe pământurile armonioase ale Ga-liei străvechi. Şi acum, în toate (frământările ide înnoire care cutremură omenirea, se simte ca un duh viu, pulsul veşnic al Romei readuse la viaţă de fruntea fiului de fierar. Pretutindeni, peste toate timpurile, peste toate întâmplările, peste toate revoluţiile şi aşezările icontinenului, a curs sângele Ramei ca un vin fermecat care a preschimbat totul, a topit urâtul, a cizelat chipurile naturii, a schimbat faţetele sufletelor
şi a dat Europei numele şi faima ei nepieritoare. Tu oare vii idin Sarmisegetuza, tu eşti tânăr ca şi neamul care te-a născut, ca şi forţele ascunse care stau să răzbată -de sub schija de oţel a pieptului ţării tale şi nimeni, ca tine şi ca neamul tău, nu poate înţelege lucrurile acestea. Căci stă scris undeva, pe una din paginile pe care Dumnezeu caligrafiază mersul istoriei, că toate neamurile desprinse din trupul Romei sortite sunt să tae drumuri noui şi să stăpânească, în duh şi în faptă, contururile lumii.
        Am privit ameţit către bătrânul care-mi vorbea, însă umbra lui nu mai era acolo. Pe cortina largă a apusului rămăsese numai o pâlpâire roşiatecă, amintind locul unde trecuse soarele, iar din răsărit urca pe cer sticlirea de argint a lui Hyiperion. In jur frsmătau chiparoşii. Ruinele se ridicau din somn către 'înţelesurile ascunse ale nopţii. Peste fruntea împăratului Traian cădea o lumină curată de sus, iar mâna lui, parcă, se întindea în piatră şi’n timp către mâna cumplită a regelui Deeefoal. M’am aplecat cu smerenie şi am sărutat, ca prin vis, temelia ide granit a columnei. Piatra frigea încă de căldura zilei care apusese dincolo de Capitoliu.                     .
                                           CÂNTUL AL PATRULEA
       Slavă ţie oţel copt în foc, bătut de ciocan, lustruit ca o flacără albă, pumnal, sabie, suliţă, săgeată! Slavă ţie pentru sângele regelui Decebal, pentru rănile lui Ştefan cel Mare, pentru moartea lui Mihai Vodă, pentru căderea capului brâncovenesc, pentru uciderea lui Miron Costin, pentru ciopârţirea lui Tudor din Vladimir. Căci din fulgerul tău care a spintecat aerul înainte de a spinteca aşezările cărnii', s’a născut nimbul care încunună azi creştetul României.
       Slavă ţie oţel al bătăliilor pentru libertate, zăngănit şi scântee, slavă ţie pentru toate victoriile neamului, pentru toate zorile de nădejde pe care le-ai dăruit de-a-lungul cumplitelor sale bejenii şi suferinţi. Pe cerurile sângerii ale Ţării au rămas încă, proectate pe glorii şi cronici, vijelia de suliţi a lui Mircea la Rovine, semnul săbiei lui Ştefan luminând oştile la Podul înalt şi la Baia, barda lui Mihai clătinând semiluna la Călugăreni, zâmbetul de paloş domnesc al lui Petru Raireş la Feldioara, zbor al săgeţii .din şuerul căreea s’a născut altarul dela Putna.
     Oţel din tunurile şi baionetele neatârnării şi ale întregirii, oţel al dreptăţilor cari se împlinesc azi dincolo de malurile Nistrului şi ale Bugului, slăvit fie luciul tău tăios şi aripa ta dătătoare de moarte căci din ele se nasc puterile veşnice ale Patriei, pretutindeni unde bate sufletul sufletului românesc.
       Lăudat fii bubuit de tun pentru istoria pe care o scrii cu răscolirile tale cumplite. Lăudat fie gestul tunarului eare^ţi descarcă norii de pulbere peste ogoarele duşmanului şi vindecă ’n piepturi setea de dreptate.
       Lăudată fii crupă subţire de mitralieră, răpăind ca o ploae de vară, mângâind aerul cu jerbele tale de plumb, făcând să izvorască în lumina soarelui picurii ascunşi ai sângelui, iln faţa ta îngheaţă timpul ca subt o aripă de spaimă şi muşcăturile tale sapă adânc în pământul trupurilor.
       Lăudată fii sora noastră Moartea, care^ai învăţat să trăiască şi să se bată şirurile lungi de flăcăi viteji cari te-au sărutat şi te-aiu iubit, pentrucă din îmbrăţişarea voastră pătimaşă s’a născut cântecul României şi cartea de glorie a neamului. Lăudată fii pentru florile de suflete scuturate de demult şi acum şi în vecii vecilor, căci viaţă eşti şi aripa ta, când trece, face să cânte coardele prelungi ale eternităţii din care cobori.
439
© BCU Cluj
         Lăudat fii omule tânăr, care porţi în ochi steaua României. Lăudat Iii omule tânăr pentru strămoşii din râurile sângelui, pentru cerurile curate din priviri, pentru arma pe care o porţi în mână spre mântuirea Patriei, pentru condeiul pe oare-1 ţii între degete întru glorificarea faptelor de viteji şi întru descifrarea viselor tale, pentru coamele plugului cu care răscoleşti brazda neagră a ţarinei şi pentru tot ce mintea şi braţul tău vor gândi şi vor face întru mărirea României.
         Lăudat fii Tu, Dumnezeu al spaţiului românesc, pentru limpezimea apelor şi a sufletelor, pentru frumuseţea plaiurilor, pentru bogăţia holdelor şi pentru liniştea împăcată din ceasul morţii. Lăudat fii Doamne pentru omenia pe care ne-aa dat-o odată cu numele de Român.
         Căci nimic nu e mai înalt, mad clar, mai împărătesc şi mai sfânt, dela un cap la altul al întinsului pământ, decât numele tău Românie, lăudată fii pentru toate îndurările tale trecute şl pentru slava ta viitoare, ţară cu trup de oţel şl cu nume de floare
                                                                                         Vieri*, 26 Februarie — 5 Martie 1942.
440
© BCU
I
p
E
S
I
                      DE
          GHERGHINESCU-VANIA
IN POD
Cu salcul amăgirilor în spate Uric scările, sfielnic, în poid;
La fielcarie treaptă îmi simt în gât un nod Şi inima cum porţile pieptului bate. .
O, scara asta-mi pare că duce ’n paradis, Că mă întorc asemeni unui Adarn iertat, Un raiul meu din care am fost îndepărtat Pe oare îndurarea idin nou mi l-a deschis.
Ştiam acolo poze, sfârleze, cutii goale,
Foiţe colorate, cu miros de pelin,
Cărţi multe, — şi ’ntr’un scrin
Un mic cântar de-alamă... doi pinteni... şi pistoale.,,
Ajunge pân’ la mine mirosul de gutuie,
De struguri şi de carte eu file ’ngălbemite ;
Când în penumbră intru, pe scânduri, prăfuite, Copilăria toată cu mine-alături suie.
Mirosul ăsta, sigur, ide mult s’a risipit,
Dar eu îl simt şi-acuma, :1a fel ca altădată,
Acelaşi ca ’n poveste un suflet trist de fată Spre care se întoarce, viteazul, biruit.
Am răscolit prim colţuri stârnind în fiecare Aducerile-aminte ca mişte porumbei...
Şi seara mă aipucă, plângând fără temei Pe câteva caiete din clasele primare.
LA ŞCOALA PRIMARĂ
Ca şi isvorul cu apă vie,
Trebuia să fie undeva departe Casa în care am învăţat carte,
Uitând câte puţin de copilărie.
Şi era până în satul vecin,
Ca până peste nouă hotare Pentru sufletul care şi-acum mai are Coarde bolnave, de clavecin,
M’am oprit, ca odinioară, pe drum In aceleaşi locuri câte o clipă ;
Timpul fâlfâia din aripă. Limpezindu-mi trecutul din fum
Am intrat în clasă prin vestiar Şi-am trecut la locul meu, în bancă ;
Din uşe, cu mătura ’n mână, mă privea o ţărancă, Pe oare, de emoţie, nici n’o văzusem, măcar.
In pereţi, aceleaşi tablouri colorate,
Dar alte hărţi şi alte desene...
Prin ceaţa adunată pe igene,
Foştii mei colegi prindeau isă s’arate.
Am ieşit apoi la taiblă, timid,
Aproape ca pe vremea când eram şcolar ;
In suflet se lăsa întuneric amar
Şi ’n minte, ca uneori la lecţie, se făcuse vid.
Când mi s’a părut că ascultarea e gata Aşteptam, neliniştit, un cuvânt Al învăţătorului sever, ca un sfânt...
Şi m’am mirat că nu-i acolo, tata.
Auzind, prin vreme, clopoţelul sunând,
Ca dintr’un vis am tresărit...
In viaţă, încordat spre un nou răsărit,
Nu mai avusesem recreaţie, — de când ?
442
         DUPĂ ÎNCHIDEREA muzeului
                .                           DE
                                                   OLGA CABA
       Cjiocanda îşi deschise .ochii şi se întinse idin toate încheieturile.
        „Cât poate fi ceasui ?“ întrebă clipind somnoroasă.
   ~ Garai I Stuart se închină reverenţios, apăsându-şi pe inimă pălăria cu pene fluturătoare.
        „Douăsprezece trecut eu cinci minute. Coborîţi, Mona Lisa ?“
        „Vai ice zi plicticoasă — oftă Gioiconda, strângându-şi vălurile. Ce de stupidităţi a trebuit să ascult şi asătzi. Mă duc puţin până la Venera 'din Milo să văd ce
““ face“-                              ;      . ; L.: . ! J ,,u.:j .
        Ragele sări înaintea ei şi o ajută să coboare pe parchet. Giooonda îi mulţumi
din cap şi trecu înajinte maiestuoasă, salutând în dreapta şi stânga figurile care se plimbau în foşnete de mătăsuri, făşâit de dantele şi zăngănit de armuri. Era cea mai populară femee din muzeu deşi era considerată prea mândră pentru rangul ei. Nu stătea de vorbă decât cu regi şi împăraţi iar pe cei moderni îi ignora cu un dispreţ suevran. De Venera o lega un sentiment de duioşie tandră din cauza infirmităţii acesteia şi apoi, fusese crescută în admiraţia anticilor şi nu putea trece peste faptul că la urma urmei, Venera era o zeiţă.
        Trecând înainte, se împiedecă de infantele lui Velasquez care se jucau cu un dulău de al lui Snyders. Erau nepieptănate şi gălăgioase şi se găseau mereu în calea tuturor. Tatăl 'lor le angajase o doică [flamandă dintr’o pictură de Terboroh, dar a-oeasta nu ştia spanioleşte şi nu avea nicio .autoritate asupra lor.
        Se mulţumea să ie pieptene lîn fiecare 'dimineaţă Înainte de venirea vizitatorilor şi le cosea la iloc dantelele pantalonaşilor.
        „Trebue să vorbesc cu Alfons despre creşterea copiilor săi — îşi spuse Gio-eonda — n’au maniere de loc, nici nu ştiu să salute măcar“.
        Se opri în faţa păstoriţei goale a lui Buvis de Ghavannes.
        „Nu eşi în seara asta, Phyllis?“
- Fetiţa stătea pe iarbă, în interiorul tabloului, şi îşi croşeta un pullovăr verde.
        „Nu mai ies, Mona Lisa, până nu-mi fac şi eu haine. Toată lumea spune că -e impudic pentru o fetiţă de vârsta mea să umble goală. Dacă eşti un nud matur şi serios ca Venera de Velasquez sau Tizian, probabil îţi este îngăduit să inspiri şi gânduri rele şi să ai .orice fel de reputaţie. Eu sunt .prea tânără pentru asta. Şi apoi faunii nu mă laisă în pace“.
        „'Copiii de azi“ oftă Gioconda, trecând înainte. Un galant al lui W-atteau îi aruncă ochi dulci în treacăt şi îi şopti io obrăznicie. Era beat turtă. Ea lînaintă fără să-l ia în seamă.
                                                        443
© BCU Cluj
        „Ai să maă mai chemi tu, femee ingrată, isă Idocrm lla tine în peşteră — strigă junele crispat şi roşu la faţă, printre dantelele sale scrobite — 'dar va :fi prea târziu. Peşte de ceară!"
        Un amiral englez cu faţa roză :sub peruca (buclată îi udminiistră un pumn în falcă. Lovitura fusese aplicată cu ştiinţă şi precizie. Junele se prăbuşi ca o marionetă umplută cu tărâţe şi fu transportat în leşin de câţiva arbaleteieid care făceau rondul cu făclia, .într’un tablou care reprezenta o închisoare.                 •
        „Mona Lisa — ise oferi un (domn solid, icu ,înfăţişare de marinar de elită — da-ţi-mi voe să vă întovărăşeşte ca să vă scutesc ide acest fel de incidente".
        „Mulţumesc, duce ide Mairilboraugh, dar .am lajuns deja, nu am nevoe" răspunse Gioiconda, închinându-şi capul cu un zâmbet ceva mai măsurat decât cel cunoscut de toată lumea.
        Venera istătea înconjurată de admiratori de toate rangurile. In fiecare seară primea omagii deşi nu avea braţe şi era lipsită şi de (temperament, şi de conversaţie, aşa de mare era reputaţia frumuseţii sale. Cei care o admirau la lumina zilei, nu cunoşteau farmecele sale nocturne. Era într’-adevăr incomparabilă. Marmloria caldă a trupului ei ardea în luciri moi, domolite, cu,-jăratecul sub spuză, de culoarea mierei coapte şi a soarelui înfundat într’un pahar de vin auriu, ochii ei mari, albaştri şi reci, cu privirile absente, păreau adâncite în isine ca apele de isafiruri — era o frumuseţe pură, supralumească, ice umplea inimile cu plâns şi >cu teamă, cu conştiinţa propriei micimi, ou sbucium. Nimeni nu o dorea — era într’adevăr prea sublimă, şi apoi era cea mai înaltă femee idin muzeu îşi (greu Işi-ar fi găsit aici un bărbat de talia şi rangul ei.
        „Omagiile mele zeiţă", zâmbi Gioconda închinându-se.
        ,Imi pare bine ică te văd, Mona Lăsa", răspunse Zeiţa. Avea o vece tăios de clară şi cristalină, ide o muzicalitate metalică. Nu era o voce umană, avea mai de grabă timbrul unui instrument de aramă sau de sticlă şi răsuna în jur în unde puternice ,-în proporţie cu mărimea ei. Când vorbea Venera, se putea arizi în tot muzeul.
        Acum îşi părăsi atitudinea-i obişnuită şi se aşeză pe piedestal, ca să poată fi mai aproape de Gioiconda. Se mişca încet, in atitudini, cu gesturi leneşe ca înfundate într’o iapă. Gioconda se rezemă cu coatele de piedestal.
        „Ce mai -este nou?" întrebă zeiţa.
        Gioconda avea vocea (moale şi joasă, când o -auzeai vorbind, ţi se părea că mănânci o pierseică mare, coaptă, cu sucul aromat şi abundent.
        „Ce plictiseală draga mea... Nu mai vin turişti istreini. Mereu aceiaşi oameni, aceleaşi aprecieri fade şi obligatorii... Ai auzit ce i s’a întâmplajt lui Erasmus?"
        „Nu".
        „-Servitorul a ţinut sala în -curent dimineaţa şi savantul a răcit şi a strănutat în faţa unui vizitator care a .leşinat şi a fost transportat la un sanatoriu de boli mintale".
        „Şi femeile care au venit?"
        „O, moda de acum! -Se poartă nişte pălării îngrozitoare, mici, încărcate cu panglici şi trase pe un ochi care (acoperă fruntea şi strică simetria întregei figuri. Nu mai vorbesc de pantofii care transformă piciorul în copite şi de poşetele unde ar încăpea un arsenal întreg. Ce lipsă de proporţii, de naturaleţe! Dela Napoleon încoace n’am văzut o femee îmbrăcată cu -gust şi în mod respectabil".
        „Iar eu — zise Venera gânditoare — de isute de ani n’am miai văzut o femee".
        „Acum nu mai există femei — răspunse Gioconda — lumea mişună numai de dactilografe, midinete şi giris-uri lipsite de orice personalitate. Nu ştiu să taică, să
444
© BCU
V
tăinuiasică, isă aştepte şi în micile lor căderi nu mai. au nimic din farmecul şi. maiestatea păcatului. Sunt 'cinstite idin calcul, nu din convingere, şi desfrânate tot din calcul — şi în afară de asta, sunt obraznice şi superficiale. Săracii bărbaţi! In epoca asta de sbucdum ei singuri se aseamănă cu zeii şi nu găsesc femei care să li se potrivească!"
       Venera nu apucă să-i răspundă, când în apropiere izbucniră ţipete sfâşietoare şi desnădăjiduite care îngheţară sângele în toţi cei de faţă.
       „Deschideţi plafonul! Spărgeţi acoperişul! Vreau, să isiboir, vreau să sibor, vreau să iSbor".                      '
       Se auzi apoi sgomotul înfundat al unui corp greu lovit de perete, fâlfâiri de aripi şi foşnete de pânzeturi peste lagitaţia unei mulţimi care fugea încoace şi încolo, cu murmur de groază şi minunare şi exclamaţii .prelungi:
       „Gpriţi-o — opriţi-o, pentru numele lui Dumnezeu, că se sparge!"
       „Ce s’.a întâmplat?" întrebă Venera.
       „Nike de Samotrake are iarăşi o criză".
       Urmărită de mulţimea care năvăli încoace, Nike sbură în sală ca o flacără a-iprinsă, din icuitele hainelor eii fâlfâitoare izvora un foc roşu şi dogoritor, ardeau aripile fluturând în tremur ide agonie. Sbură oarbă, fără ţintă, lovindu-se greu de pereţi şi strigând într’una:
     ■ „Spărgeţi acoperişul! Spărgeţi acoperişul! Vreau isă sboir, vreau să isbor, vreau să sibor!"
     ' Dispăru, prin alte săli cu aceiaş strigăt prelung de furie şi neputinţă, până căzu greu pe podea, cu. un sgomot răbufnit de prăbuşire. Se făcu tăcere.
       „;Femee fără cap" — şopti Gioconda strângându-şi vălurile cu înfrigurare.
   ■ Nu este ea de vină — zise Venera — este sculptorul ei care i~a dospit preia mult dinamism în forme. Nu e greu să înnebuneşti după ce stai mii de ani încordată, visând eu aripile întinse spaţii albastre, nemărginite împrejur, în şueratul vânturilor slobozite, pe culmi, pentru ca isă găseşti, mereu un tavan deasupra ta, culcat peste pieptul tău ca un bolovan. Deacieia e mai ibine ca sculptorul să te reducă ,1a armonie şi atitudini calme, de linişte şi odihnă dela început, definindu-ţi pentru tot restul vieţii o serie de gesturi izvorâte din aceeiaiş concepţie de ansamblu. Nu ştiu icum isă le mulţumesc zeilor nemuritori, că sculptorul care m’a scos din marmoră, era cu desăvârşire lipsit de orice element demonic, idin care cauză de miai bine de două mii de ani, nu am suferit nici măcar de o uşoară durere ide cap".
       In momentul acesta, un om gol, cu pielea de culoare cafenie şi şoldurile .înfăşurate cu o năframă albă, apăru în prag, conducându-,şi calul, un roiib greoi şi stacojiu. Ilnainita cu paşii apăsaţi, cu capul aplecat, tăcut şi întunecat, cu luciri primejdioase ,în albul ochilor. Nu ise ştie ,să :f;i 'dat vre-odată bineţe cuiva, dar era lăsat în pace ca o fiară periculoasă.
       „Iată şii sălbaticul lui Gauguin ducându-şi calul la păşune", zise Gioconda mă-su;rându-l ou dispreţ rece. Ar trebui să aflu în ce peisaj îl conduce ca să-t pot evita".
       „Irntr’o câmpie ide-ale lui Courbet are obiceiu să-l mâne în fiecare seară", răspunse cardinalul Richelieu, amestecat şi ei printre admiratori, apoi, adăogă ou gesturi aloquente, adresându-ise tuturor celor de faţă: „Iată ce Societate ne vine idela muzeul Luxembourg, o adunătură de 'estropiaţi şi de sălbatici care ne sfidează graţiile şi ascendenţa, ne parodiază tradiţiile şi îşitfând de toate valorile stabilite. Aţi văzut-o pe femeea lui Picasso, plimbându-ise cu trupul în şapte bucăţi şi o chitară? înainte vine fesa, apoi o parte din ficat şi două degete dela mâna stângă isburând în aer, ţinând un ochi şi o lorgnetă, în urmă pluteşte părul pe isunet de chitară în ritm de jazz".
                                                         44Ş
© BCU Cluj
         „Nu uitaţi că omul modern e descompus" zise -bustul luii Yoltaire.
         „Nu vreau isă te supăr iîn sentimentele d-tale patriotice" — zise Gioconda — şi îi cer iertare Maestăţii Sale Regelui Ludovic XIV care se găseşte in mijlocul nostru — dar plastica franceză ide azi nu poate reprezenta spiritualitatea întregei Europe. Fragmentarea individului care a condus la fragmentarea formei de Stat în Franţa, proces urmat de recenta sa prăbuşire, a dat ocazie unei reveniri deplin conştiente la un totalitarianism radical şi sănătos, care se găseşte în expresia Iui plastică, tot atât de departe de Picasso, ca şi eu însămi. Picasso era o criză prin oare Europa a trecut neştirbită, găsindu-se azi într’o fază virgină de pură -acţiune şi voliţiune, premergătoare chiar şi legendei".
         „Dumneata eşti o idealistă şi ţii cu Mussolini, cum e şi natural — răspunse Vol-taire cu o ironie abia perceptibilă — dar eu cred că confunzi potenţialele a două -epoci foarte diferite în aspectul lor cultural. Admit că timpurile de azi -sunt, după definiţia d-tale, -epoci de pură acţiune -şi voliţiune, c-a şi răstimpurile marilor năvăliri din antichitate şi -evul mediu, ca perioadele cruciadelor sau ale luptelor cu maurii de exemplu, care -au -dat naştere unor cicluri de epopei colective de mare suflu. Dar poetul de azi mai seamănă oare cu barzii şi trubadurii de altădată? Mai există candoarea şi naivitatea de atunci?
         Arta a extenuat toate formele, absolut toate cele imaginabile. Uite-te la plastică de exemplu. Meşteşugul a -epuizat orice efect de perspectivă -şi de lumină, anatomia -a încetat de mult de a mai fi o problemă, cum era încă pentru B-ottâoelli. Tot -astfel sufletul, scrutat şi studiat în toate amănuntele sale, a încetat ide a mai fi un. miracol, cum erau sufletele lui Triistan şi -don Rodrigu-e. Ou -un material atât de cunoscut, controlat, justificat şi redus la elementele sale de bază, -cine ar mai putea face artă?"
         „Dacă iei un om sănătos şi-i -analizezi reacţiile la infinit" — răspunse Giocon-dla, care era o fem.ee -înţeleaptă — ai toate şansele să faci din el un om bolnav. Orice -om sănătos are în germen posibilitatea tuturor slăbiciunilor şi bolilor din lume, tot aşa ea şi toate latenţele de putere şi el-am im-agdniabile.
         Dela d-t-a -încoace, domnule Voltaire, oare eşti un mare sceptic şi probabil un ipohondru incurabil, toată literatura Secolului XIX nu făcea -altceva decât să inoculeze în omul sănătos toţi germenii slăbiciunilor, aplaudându-i înclinaţiile mediocre şi maladive, până când a reuşit să producă la înlceputul alcestui secol un om bolnav deabinelea, un estropiat, un laş complicat şi savant. Norocul Europei era că nu toate rasele -au căzut definitiv victime alcestei lepidemid. Personalitatea miagică a dictatorilor a vindecat individul cultivându-i numai înclinaţiile vitale, ridicând potenţialele sale de misticism şi elan până la limita extremă pe oare au atins-o pe timpul cruciadelor. Omul -crede iarăş lîn puterile sale, şi dincolo de ele, mai cred-e în absurd, ştii ce însemnează asta? însemnează că ne găsim din nou în pragul naivităţii generatoare de orice elan creator. Sufletul este iarăşi un mister, pentru că s’a dovedit încăodată susceptibil de realizări pe care cărţile de psichologi-e le-ar găsi inc-lalsifieabile. Omul este mai mult, omul este cu totul altceva decât totalul componentelor psihologice cunoscute. Are acel plus magic pe care nu-1 cunoştea -domnul Freud. Omenirea devenită odată conştientă de existenţa acestui plus magic, -credinţa în erou odată renăscută, nu trebu-e -să mai tremurăm pentru viitorul artei. Şi ce daCă toate formele sunt cunoscute? Leonardo cunoştea legile perspectivei şi efectele de lumină, anatomia, la fel de bine ea orice modern. Tocmai exemplul lui ne dovedeşte că poţi să uneşti culmea ştiinţei cu -aceea a artei, atunci când artistul creator posedă simţul divinităţii şi
se -apropie de tainele vieţii ou emoţie religioasă şi cu dragoste. Anta n’a decăzut din cauza epuizării formelor ei din pricina epuizării credinţei.
        Contrar d-tale, domnule Voltaire, eu susţinu că cunoaşterea perfectă a meşteşugului în artă, departe de a fi un impediment pentru desvoltarea artei viitorului, va semnala un avanis incalculabil asupra celor câni, trecând prin alte epoci asemănătoare de elan eroic şi mistic, n’au avut mijloacele necesare ca să le realizeze. Iar faţă de pictura savantă şi sceptică a şcoaled moderne ei vor avea în plus indestructibila naivitate a omului cane -a văzut minuni. Eu cred că urmează o epocă de strălucire incomparabilă pentru arta Europeană".
        Când ajunse la această afirmaţie, se strecură în mijlocul lor autoportretul lui Rembrandt, în papuci şi halat de casă, cu prdivirile rătăcite sub turbanul alb care îi înfăşură capul.
        „Vorbiţi de artă şi de artişti, frumoase doamne?" întrebă, închiinându-se profund. „Cine a putut oare convinge pe frumoasele doamne să vorbească despre artişti? Aflaţi că eu, când am fost sultan, am spânzurat pe toţi artiştii de picioare pe cea mai joasă cracă a copacului de Eucalipt, cu capetele înfundate din râul Tiajo. Şi Dumnezeu este un artist şi ca atare, a făcut marea Eigee de exemplu — dar câte portrete hidoase, câte schiţe nereuşite pe lângă toate aceste! Noi artiştii distrugem tot ce nu este bun, dar îin Creaţie au rămas toate împreună, şi tot ce este bun, şi tot ce este de lepădat. Noi lucrăm cu o metodă mai severă, mai autocritică. In lumea mea, nu ar fi fost posibil să se nască un Rembrandt cu atât de atroce junghiuri în tâmple, şi care a înnebunit".
        „Sărmanul Rembrandt", murmură Richelieu, „iarăşi l-au apucat durerile de cap".
        „Pune-ţi la cap o compresă cu apă rece", îl sfătui Gioconda, ,,ute că vin bunele •menajere ale lui Van dier Welden să te ducă la culcare".
        „Noapte bună, doamnele mele, noapte bună, domnii mei", se închină Rembrandt plimb ându-şi în jur privirile rătăcite, „şi nu uitaţi vă rojg că trifoiul cu cinci frunze mirosit în noaptea ide 5 Iunie de o pisică vărgată beteagă de ochiul stâng şi bearcă de coadă, este cel mai bun leac în contra vaporilor albi scurşi din lună, care ţi ise încolăcesc în ciroumvohiţâuniile urechilor şi te fac să înţelegi ceeaoe spun alţii. Mai presus de toate, nu uitaţi că pisica trebue să fie năzdrăvană".
        „Eu totdeauna v’am spus că Rembrandt este un modern", zise Venera.
        „Nebuni au existat în totdeauna, mai ales între pictori — răspunse Gioconda —■ şi asta nu scade nimic din valoarea lor. Dumnezeu să ne ferească însă de autoportrete. Ele seamănă mult mai puţin cu ceeaoe ne interesează într’un artist, decât orice floare sau stâncă pe care Ie pictează".
        O ceată gălăgioasă de tineri excursionişti intră în sală.
        „Ne daţi voe să ne aştemem masa în colţul acesta?" întrebă un domn brunet, cu barbă rueagtră şi joben.
        „Banda lui Manet din „Le dejeuner sur l’herbe", spuse Gioconda". Umblă în toate părţile cu mâncarea după ei. Oamenii aceştia nu ştiu decât să mănânce". .
        „Eşti pornită să fii injustă cu iei", zise Voltaire. „Uite de exemplu blondina aceea aire o pată drăguţă de soare pe nas".
        „Când voi vedea această pată de lumină pe fruntea unui erou, atunci voi spune că Manet este justificat în faţa posterităţii", răspunse Gioconda.
        „Bine ai vorbit, Mona Lisa", zise Ludovic XIV, „ai nimerit cuiul tocmai în cap".
.. In momentul acesta, trompetele anunţară o intrare triumfală şi în pragul uşii
                                                          447
© BCU
apăru Napoleon călare pe un 'armăsar alb, urmat de un regiment de gardieni. Când ajunse în 'apropierea lor, sări jos, lăsându-şi roibul în grija unui ofiţer din suita sa. Se descoperi şi se închină în faţa Vanerei şi sărută mâna Giooonded. Ou Ludovic XIV se salutară ou multă răceală şi acesta din urmă se şi retrăsese într’o sală depărtată cu cardinalul Riohelieu.
       „Aş avea îndrăzneala să vă invit la o mică plimbare, stimată doamnă", se adresă împăratul Giocondei, „V’aş recomanda să intrăm într’un peisaj de primăvară din secolul XIX".
       Ochii Giocondei se încălziră pe dinlăuntru ca două boabe de chihlimbar scăldate în soare şi îşi strecură delicat braţul în acela al împăratului. Se închinară în faţa mulţimii şi dispărură cu pasul lent, neştiutori, ca într’o vrajă. Sute de ochi îi urmăreau, curioşi, plini de admiraţie şi invidie.
       „De cânid se plimbă eroismul la braţ cu înţelepciunea,?" întrebă Violtaire cu fnalţie.
       „De când Germanii au declarat război Rusiei".
       încremeniră. Pentru prima dată s’a întâmplat ea arhanghelul Gabriel să se amestece !în conversaţia lor.
       Gioconda îşi strânse friguros vălurile. Treceau tocmai prin sala impresiouiş-tilor, unde erau foarte multe peisaje de iarnă. Ajungând în faţa lui „Castelgandolfo" de Corot, un aer primăvăratec de 'amurg italian se strecură în jurul lor, dintre chiparoşi.                                                                           .
       Intrară în tablou. Mişcările lor daveniră moi, încete, ca scufundate în somn, ca ierburile mlădiate într’un străfund de ape. Un aer luminos de adieri şi arome sub un cer albastru argintiu de dulce melancolie, un sunet de dopate străvezii de înserare plutind în văzduhul aburit de ceaţă uşoară.
       In depărtare se ghicea oraşul împărătesc cu vestigiile sale de glorie apusă. Dar toate păreau că s’au întâmplat foarte demult şi Roma era departe, doar luna era atât de aproape încât o puteai mângâia cu mâna, şi mireasmia florilor albe încuibate în umbră.
       „Curios — şopti împăratul — când plecam, demult, la bătălii..."
       „Când plecai ila bătăii, eăutai această pace supraomenească, această adâncă împăcare, această frumuseţe. Ele au fost promise eroului dela început, de când a pornit dela capătul cărărilor şi a călcat orbeşte şi fără teamă prin flăcări şi sânge şi moarte. Toate s’au terminat dealcum, Napoleon. Se începe doar somnul".
       Paşii lor se rătăciră, se scufundară în această lume de tainică nostalgie, se pierdură ca pasărea în deliciul propriului ei sbor.
       Ii învinse, alături, frumuseţea.                            -       .
448
© B j
A
                      I N C R I M E E
                                           DE
                                 PETRE PAULESCU
                      Sosiră rândun,ele şi pe-aici Cu soarele işi primăvara ’in isbor; .
                      Şi cuibul li-i zidit ca şi la noi Sub straşinile caisei, la pridvor.
                      Şi pe aici sânt flori şi toporaişi Şi murmură pădurea pe’inidelete;
                      Şi cât priveşti în suis către azur Se 'nalţă stânlci ca nişte mari egrete.
                      Şi-aicea sânt nevestele frumoase Ce ’mipodoibesc căminele şi satul;
                      Sânt vrednice şi tare credincioase Şi-şi torc pe fusul basmelor, veleatul.
                      Şi pe aici sânt case cu olane...
                      Au bătături, şi curţi cât nişte stepe Şi ţarina-i mănoasă fără margini Că nici nu ştii de unde se începe.
                      Şi totuşi nu-i ca pe la noi în ţară.
                      Când vine primăvara în pădure Răsună văi şi culmile de păsări Şi laşi baladic, visul să te fure.
                      Şi freamătă zăvoiul de1 lumină Când soarele e’n luna lui Prier;
                      Şi munţii noştri sânt ica nişte sfinţi Cu piscuri — tâmple — răzimaţi de cer.
                      Şi uite-aşa o isipun fără tăgadă Că nu vreau Doamne a mă .lăuda;
                      Dar cât am mers prin Rusia într ’una Nu e nevastă, ca nevasta mea.
                      Şi satul noistru-i strâns lângă altar Iair casele âiu margini de zăbrele;
                      La noi, eu sunt bogat şi sunt stăpân Şi am avutul sărăciei mele.
                                                       Baecisarai, 5 Aprilie 1942
449
                LOGODNA UMBRELOR
                                    DE
                     '      EUGENIA BRATEŞ
                    Când depărtările ne-or prinde iar In oarbele genuni seulptate’n zare, .
                    Vom strânge doru’n fiecare Ca tpe-un copil lăsat de mult hoinar.
                    Lumina, care azi ne-a ameţit Va plânge trist în nopţile de vară In sunet cristalin ca de vioară Pe care un suspin a Încremenit.
                    Şi braţele lunatice de vis
                    Le vom întinde’n spaţiu ca o plasă
                    Din fire albe de mătasă,
                    Logodnă suspendată pe abis.
                    Când depărtările cu haina lor Umbri-vor zilele în giulgi de brumă,
                    Vom frânge corpul prins în humă Ca pe un vas netrebnic şi uşor.
                    Descătuşaţi de lanţurile sumbre Ce ne momeau cu vraje pe-amândoi,
                    Mai tare visul decât noi
                    Ne va purta prin spaţiu, două umbre.
45°
                 CÂNTEC NOSTALGIC
                                       DE
                               OCTAV SARGEŢIU
                           Mi-a trecut şi vara asta Ca o urnibră peste mirişti,
                           Ca un vis topit în linişti Mi-a trecut şi vara asta...
                           Niu-i podgoria de-atuncea Şi nici freamătul din ea,
                           Luna ee se despletea,        •
                           Nu-d podgoria de-atuncea.
                           Ainii noştri de lumină —
                           Aburiţi de-atâta dor,
                           In zadar îi mai măsor Anii noştri de lumină. -
                           Ramuri grele de tristeţe Peste viaţă, peste moarte,
                           Suvenirul ne împarte Ramuri grele de tristeţe.
                           Mi-a trecut şi vara asta .        Ca o umbră peiste mirişti,
                           Ca un vis topit în linişti,  •
                           Mi-a trecut şi vara asta...
                                                 xTcu*i •S/>x
© BCU Cluj
          UNIVERSUL P O ETIC
                                 DE
                          PETRU P. lONESiCU
                                         Fecemi la divina potestate La somma sapienzia et il primo amore Dinanzi a me nan fwr cose create.
                                         Si non etern’ sed io etemo ăuro...
                                               (Dante. La divina Comedia).
      Imtr’um articol precedent din „Gândirea11 de pe luna Maiu („A fi sau a nu fi... poet!11), pornind de,la întrebarea ce înseamnă a fi poet, ce înseamnă a creia în mod autentic o lume deosebită de lumea asta mizeră în care ne zbatem icum dă Dumnezeu, ajunsesem la o naţiune ce mi se părea, în naivitatea mea (iremediabilă naivitate!) esenţială; aceia a „universului poetic11.
      iDar se întâmpla un lulcru ciudat. Acela că un prieten ail meu, poet, revendica numai pentru poeţi dreptul şi privilegiul de a construi .universuri poetice. Şi nu pentru oricare poet. Ci pentru acela despre oare s’ar putea spune: Iată poetul autentic ! Iar mie îmi reproşase prietenul (de aceia avem doar prieteni pe lumea asta!) că eu ide pildă sunt cel mult un, făuritor 'de rime dar nu un poet. Aşa fusesem. îndrumat pe nesimţite să mă întreb ce înseamnă a fi poet autentic ! Şi afirmasem că poetul autentic eiste acel ce poate creia, indiferent prin ce mijloace şi pe ce cale, un univers poetic. Un univers adică în care intenţia creatoare să fie de ordin estetic şi etic. Dece şi una şi alta ? Iacă, nu aş putea să vă lămuresc aci prea mult. Dar mii se pare că este timpul să înţelegem un adevăr destul de banal: frumosul 'este şi bun, bunul înfloreşte în petalele frumosului. Reţeta, recunosc, inu e faimoasă mai cu seamă că spiţerii absolutului o foloseau încă de pe vremea lui Platan şi mai înainte. Dar în care suntem constrânşi să credem tocmai pentru venerabila ei perenitate.
      Dar oricât încercam să constmesc castele pe nisip, mă urmărea cuvântul poetului, vanitatea lui de a fi singurul creator de universuri poetiice. Se impunea deci să storc tot ce se putea stoarce din noţiunea de poetic; ăsta e doar rostul filosofului! Şi atunci mi-am spus: Esenţa poeticului este creaţia. Creaţia absolută, creaţia pură, creaţia fără nici o intenţie, nici estetică, milei etică, nici aleteică. O să vedem (împreună dece totuşi orice creaţie, fără a porni din nici o intenţie ca cele de mai sus, îmbracă
■i
|
452
© BCU Cluj'
*
această triplă haină împărătească. Şi atunci, dacă esenţa poeticului este creaţia, creaţia aceasta care apoi, privită de noi, profanii ide rânid, joacă î:n apele frumosului, pluteşte peste ea iboareia binelui şi musteşte din ea seva tainică a adevărului, oriunde este operă de creaţie există în germene, în desfăşurare şi în înflorire, un ■univers poetic.
Atunci universul fastuos al matematicianului, universul riguros al fizicianului, universul melodios al muzicantului, universul vibrând în culoare şi lumină al pictorului, universul în care se .afundă extaticul mistic, universul sitematizat al filosofului sunt toate forme, feţe, ipostaze, întruchipări, dibuiri, zidiri ale aoeluiaş univers poetic.
       Şi am strigat atunci ca .şi psalmistul, fericit şi hotărât: — Bucură-te, filosofule fiindcă şi tu eşti creator al unui univers poetic; Bucură-te credinciosule, misticule, căci şi tu eşti un făuritor de univers poetic; bucur ante pictorule, tu eşti deasemeni un plăsmuitor de univers poetic; bulcură-te mânuitorul© de sunete pentruică şi tu eşti u:n ziditor de univers poetic, bucură-te anonim făuritor de bazime, de doine, de folklor, fiindcă tu zideşti un univers poetic, hucuraţi-vă, fizicieni, chimişti, matematicieni; voi creaţi universuri poetice tot aşa de misterioase, tot aşa de minunate, tot aşa de absurde ca şi poetul autentic. Buouraţi-vă cu toţii, sunteţi cu toţii poeţi! E . nevoie isă vă mărturisesc oare dace am ajuns aci! Bentriucă vroiam, isă fiu un poet.
Şi fiindcă nu pot fi poet prin versurile pe care, de bine, de rău, le stihuesc din când în când, mîaim orânduit poet într’o viziune grandioasă a lumii. Prilej de bucurie pentru acei ce voiesc să explice creaţia prin om!
       Am vrut să privesc fenomenul ,,artă“ în puritatea lui esenţială, în „fenomenologia" lui. Dar m’am izbit totdeauna de interpretări filosofice, metafizice, sociologice, psihologice, istorice, religioase, etc. Să recapitulăm pe scurt. Prima momeală în care a crezut fenomenologul .estetician a foist momeala metafizică. Arta nu stă în sine, pentru sine („an sich“ şi fur s:ich“, cum .ar spume Hegel) ci. are o anumită funcţiune, îndeplineşte un anumit rost. Un rost de .cunoaştere, de revelare. Şi la noi ca şi în .alte părţi, a stăruit şi stăruie această concepţie. Arta e un adjuvant a.1 cunoaşterii. Un contrafort la şubrezenia epistemologică. Am căutat să lupt împotriva acestei concepţii. Bine! Minam spus şi eu, dar dece e aşa! Şi atunci am scris un articol în Revista Fundaţiilor Regale, în care arătam, cu destulă documentare şi argumentare logică, că nu este deloc aşa. Arta nu are o funcţie de cunoaştere ci o funcţie de mântuire. Oeeaoe este, mi se paire ceva eu totul diferit.                  .
       Spusese marele nostru Luchian că artistul cunoaşte pentrucă lucrează aşa cum natura lucrează. Ar fi deci, dacă afirmaţia lui Luchian poate fi valabilă, o cunoaştere prin acit, prin creaţie. Cunoşti în măsura în oare creezi. D.ar a crieia implică o cunoaştere în prealabil. Orice aict se realizează numai dacă la baza .lui stă o finalitate concretă, o imagină mentală, o idee motoare, u:n plan în reprezentare, în fine, o structură ideală de natură intelectuală. Pictorul care îş:i joacă, fără nici un gând, urma pensulei ipe pânză,nu poate oreia nimic dacă nu vrea să creeze anume ceva, ceva ce              /
se încheagă mental cu imagine, ca reprezentare, ca plan.
       In pictură deci nu putem avea aceia ce s’ar putea numi, la rigoare, „pictura pură“. Poate cel mult dacă pictorul nu ar realiza nimic din oeeaoe îl turbură lăuntric ci ar urmări numai invitaţia lumii exterioare, în peisagiu sau în natură moartă. Muzicantul nu are totdeauna nevoie .de o reprezentare prealabilă. La el, legătura sunetelor între ele, vorbind de ceeace .se creiază în inspiraţia pură, se face oarecum dela sine, oarecum în virtutea unor legi inerente lumii sonore în oare a pătruns şi pe care o fixează în cadrul .strâmt ol celor cinci linii ale portativului. Metafizica, a surprins această misterioasă posibilitate şi a strigat ou glas tare că muzica revelează desigur
                                          453
© BCU Cluj
   misterul lumii, dacă esenţa liuimii este de natură temporală, pentrncă muzica este realizarea ireversibilului ipuir, etc., etc. Dacă... lumea e de ©seanţă temporală, de esenţa duratei de care se îndrăgostise Bengsotn 1 Dar dacă nu e! Şi mai cu seamă dacă esenţa timpului nu este nici măcar reversibilitatea! Iată icurn problema aceasta de simplă nedumerire estetică, m’a aruncat din plin în îndoiala asupra naturii timpului şi spa-ţLuluii. Şi am arătat apoi în alte articole că timpul este 'departe de a fi ceace am crezut şi credem noi despre el. Şi idalcă natura lui este supusă iîndioelii, atunci nici filosofemele unui Schopenhauer nu mai pot avea siguranţa pe care le-o conferisem mai înainte când am. crezut alături ide el că muzica este un instrument de cunoaştere a esenţei lumii, esenţă bănuită a ifi de natura duratei. Am fi poate înclinaţi să afirmăm că sculptura serveşte scopuri epistemologice, că poate încerca aventura revelării unor mistere ce se ascund sub aparenţele lumii sensibile.
          Aşa dar, dacă sculptura este artă, ea va încerca revelarea unui mister. Perfect. Ce mister! din ce direcţie căutat? In care dimensiune a lumii 'dibuit? E drept. Nu ştim anisterul. Dar îi bănuim corespondenţele sale sdmbolizante, liniile pe care merge forţa lui nevăzută. Care sunt mijloacele concrete ale sculpturii? Să nu le căutăm unde nu sunt. Formă, volum, spaţiu, categoria staticului. Iată-le. Formă înseamnă însă suprafaţă, exterioritate; volumul are înrudiri cu cantitatea, cu maasa pură. De aci referinţe imediate la extensiune, la spaţial, la impenetrabilitate, la concretul material. Dar sculptura om încearcă oriei pe departe o explorare a misterului sub aspectul concretului static, spaţial, material, impenetrabil, etc. Dinpotrivă. Ca o sfrun-tare, ca un blestem, ca o revoltă, sculptura este o continuă renegare a ceeace pare şi este dat. Formă şi exterioritate, ea pretinde totuşi să sugere esenţă şi interiootitate. Spaţială şi statică, ea îndrăzneşte să realizeze iluzia mişcării adică a timpului oare înfrânge şi stăpâneşte spaţiul. Materie, volum, impenetrabilitate, ea visează evocarea subtilităţii spirituale, a intensităţii interioare, a transparenţelor, a interpătrunderii planurilor. Fiecare artă vrea şi .altceva decât este sau vrea altceva decât poate. Muzica, strict şi dumnezeeşte temporală, încearcă să evoce şi spaţiul. Sculptura, strict spaţială,, încearcă să rezolve problema mişcării. Pictura, mărginită la bidimensionalitate, nu are astâmpăr în haiina unui spaţiu cu 2 dimensiuni, ci încearcă realizarea adâncimii. Mărginită, tehmiceşte, la culoare şi psihologioeş te la imagină adică la suprafaţialitate, pictura tinde către iluzia adâncirilor în substanţă.
          Şi toate aceste chinuri dăimuesc exact de când metafizica a invadat arta. In locul emoţiei pure, artistul înlooueşte geniul pe care mu-l are, cu probleme! Vai ! O nesfârşită serie de probleme! Probleme de mioare, de volum, de spaţiu, de timp, de valoare, de sugestibilitate. Muzica vrea să fie descriptivă adică spaţială; pictura vrea să fie narativă adică temporală; sculptura vrea să fie realizare a dinamicului. Sau e nebunie sau e ceva mai adânc! Să urmărim. Discobolul, Niobe, Venus Anadyo-mene, Nyke, Apollo, sunt realizări ale geniului grec de cea mai pură esenţă. Unele sunt profund şi solemn statice cum e Zevs al lui Phidias de pildă, altele sunt dinamice cum e — caz ilustru, — Discobolul. Aci, cel puţin, nu mai poate fi vorba de probleme metafizice. Şi totuşi e o quintesenţă de artă. Pus în faţa acestor realităţi ce nu se lasă escamotate, filosoful nostru ar mai putea susţine teza sa atât de celebră despre funcţia cognitivă şi revelatorie a artei! Eu cel puţin, am crunte îndoieli. Şi am îndoeli
   pentrucă.... le am şi sunt, idin cauza asta, într’o situaţie mai avantajată decât aceia
   care din momentul în care şi-a scris cartea, şina expus ideile, nu mai are îndoeli, dar nu mai are nici drumul deschis spre întrebări. Fiindcă a rezolvi, într’un fel sau altul, o întrebare, e tot una cu a-ţi închide singur anumite drumuri, a-ţi pune apărători ca
                                                           454
© BCU Cluj
   la caii de trăsură, ca să nu vezi, să mu m,ai vezi decât drumul pe care ţinai propus să mergi, Iată dece eu nu mai îndrăznesc nici să mai aplic chiar propria mea soluţie a problemei deşi mi separe (inevitabil!) că e mai aproape de bătaia de inimă a adevărului.                                                                                 ■
          Dar mai sunt şi alte perspective pe oare nu le putem admite. Vă amintiţi de pildă de celebra teorie sociologică a artei, care avea cel puţin meritul de a pleca delâ anumite fapte şi de a lămuri anumite alte fapte. Teoria sociologică nu era metafizică, era ştiinţă adică avea la bază un număr de fapte observabile. Iar constatarea ei fundamentală nu putea fi evitată. Arta e un fenomen social. Ce poţi face împotriva unei atari constatări! îngrozitor! Nimic. Dar ce poţi face ou o asemenea constatare. Dezolant ! Tot nimic. Ceeaioe nu a împiedicat să se scrie volume groase despre această constatare fundamentală. Lucrul devine însă trist când din asemenea constatări! de fapt se trece la anumite hotărâri şi atitudini de drept. Când din ştiinţa explicativă, teoretică, trecem deici la ştiinţa normativă, practică. Când decretăm delci: Arta e funcţie socială; societatea tinde la prezervarea ei; arta va trebui să folosească pnezer-vărei sociale; prezervarea însemnând înlăturarea răului, arta va fi adevărată în măsura în care va înlătura răul, atât prin. puterea ei educativă cât şi în structura ei. Iată deci artă bună, cinstită, morală, educativă, peldeoparte, şi artă blestemată, rea, coruptă, pe de altă parte. Şi nimeni nu a văzut că ceea ce e corupt, damnat, rău nu este esenţial artă, iar dacă e artă nu e nici rău, nici damnat, nici corupt. De aci concluzia la care ajunsesem că e necesar să legăm iarăşi punţile rupte între frumos şi bine, punţi durate odinioară de înţelepciunea celor vechi şi dărâmate de stupiditatea noastră modernă.
          Şi totuşi .asta nu e totul. Vreau să mai amintesc aci două doctrine ce mi se par la fel de greşite, la fel de departe de adevărul căutat de noi, aceştia care, cum spuneam, obişnuim să tăiem mereu firul în patru. E vorba mai întâi despre doctrina estetică nici prea nouă, nici prea veche, care caută condiţiile fenomenului estetic în substratul său psihologic. Qu două variante destul de serioase: condiţionarea pisihologică individuală ;şi condiţionarea psihologică colectivă, rasială sau etnică. De aceia .a putut o minte .schematică aridă şi sintetizatoare ca aceia a lui H. Taine să elaboreze legea celor trei elemente: mediul, rasa, momentul. Condiţionarea psihologică individuală este desigur un factor precis, sau cum am mai spus: inevitabil. Dar ea are valoarea unei simple constatări inoperante. Da! Simfonia a IX ar spune iritat Beethowen, e opera mea, e o urmare firească a strulcturei mele proprii. Ce urmează de aci mai mult decât atât? Nimic, va riposta intimidat, psihologul. Ceiaace ieste ciudat .este că perspectiva aceasta a condiţionării individuale este aplicată pretutindeni. Dece a descoperit Newton legea .gravitaţiei? Pientrucă... .(urmează aci câteva volume de specialitate!). Dece a scris Kant „Critica Raţiunii Pure? Pentrucă... (urmează aci, ide pildă cartea foarte bună a profesorului imeu, P. P. Neguleisou). Dece a scris Emilnescu „Moirtua iest“? Pen-tnucă... (etc.) Dalcă nevoia firească a omului de a-şi explica, de a se mulţumi cu o explicare, este satisfăcută, (doctrina şi-a făcut datoria. Dar diacă explicaţia nu mă mulţumeşte? Dalcă o găsesc prea simplă sau poate chiar prea com|plexă? Dacă nu îmi spune nimic? Dalcă nu înseamnă .altceva decât un cerc viţios? Qm-opară. dată totul. Dacă pentru mine, om-aperă nu face decât un singur lucru (Kant înseamnă „Critica", Platan înseamnă „lumea ideilor", Emesicu înseamnă „Rapsodia română", Eminescu înseamnă „Luceafărul") atunci rămâne c.a opera-olmul să fie explicate sau prin perspectiva momentului sau prin aceia a rasei. De aici deci interpretarea istorică sau interpretarea prin „matca stilistică" de care vorbeşte, eu bună dreptate, Lucian Rlaga.
Dar ambele perspective mu expilică propriu zis nimic ici doar (amână explicarea. Avem deafaee cu isimiple constatări care nu spun mai mult decât ceeace spun. Neapărat sunt foarte mulţumit de aflu că în opera lui Eminescu de pildă palpită categorii,le abisale sau elementele care formează matca stilistică a rasei româneşti. Diar icu asta nu mă declar satisfăcut. Ce fac însă cu nevoia mea adâncă, nu acea nevoie de a-mi lămuri, nu condiţiile exterioare care explică opera, ci modul cum opera adânceşte penumbra misterului. Pemtnucă, pe de o parte, mi se oferă o explicare a artei ca manifestare în sine diar pe.de ailtă parte mi sie spune că însăşi această manifestare — arta -— are şi ea un scop, acela de a isugera misterul din care derivă sau către care tinde. Că nu e vorba aci de revelarea propriei condiţii e clar. Bentruică arta face vizibile elementele caracteristice ale mătcei stilistic .din care apare, dar rostul ei nu este să explice nici să reveleze aceste măitci ci altceva. Iar despre modul istraniu, cum se face această .operaţie revelatorie nu mi se spune nimic. Nici inu ştiu ce se revelează, dacă se revelează, cât se revelează, de ce se revelează, etc. etc.? Este şi aci un mister. Este, mai precis un mister al misterului. Francezul iar spune ironic cam aşa: „L’ombire d’une brasse brassant T ambre d’une carosse !“
        In fine mai rămâne explicaţia artei lîn funcţie de condiţia ei religioasă. Cum însă problema aceasta (nu este centrifugală artei ici oentripetală, nu o voi discuta aci. Zic centrifugală adică: pornind dela iartă să ne lămurim funcţia ei; eentripetală, adică: pornind dela altceva decât arta (psihologia, societatea, religia) să lămurim arta, Şi am văzut că .arta refuză să fie explicată şi centrifugal şi centripetal. Nu putem adică nici să afirmăm dece facem şi consumăm artă, nu putem nici isă explicăm cum apare manifestaţia de artă. De unde nu înseamnă că explicările psihologice, istorice, sociologice, stilistice, ,nu sunt bune. Sunt admirabile, dimpotrivă, dar sunt inutile. Nu în sensul celui sărac ou idiuhul care nu le are, ici iîn sensul celui icare le-a avut şi treibue să treacă peste ele
        Bruma constatare dela care plecam oa dela un dat foarte sigur era aceia că omul, spre deosebire de toate lighioanele ou care bunul Dumnezeu s’a complăcut să umple pământul, apele şi .cerul, are proprietatea de a creia noutatea. Am, ziis: a cireia noutatea şi nu „a icreia“ pur şi simplu, B'emtirucă şi animalele creiază. Dar nu în climatul metafizic .al noutăţii. Omul creiază însă întru noutate. Iar noutatea este realizarea posibilului. Animalul nu realizează posibilul; la el este numai posibilă realizarea. Animalul inu ştie ce înseamnă posibilul. De fapt posibilul este mai mult decât misterul. Misterul este, dar dezvăluirea lui nu este posibilă. Misterul este o treaptă mai joasă. Bentru a ajunge la Bosibil este nevoie să treci prin anticamera misterului. De aceia oriunde .este atmosfera posibilului este ;şi miracolul. Bentruică miracolul este simbolul misterului oare îşi aruncă unul din văluri. Misterele sunt categoriale. Sunt încercuiri ale structurii ontosului. Miracolul înseamnă o depăşire a unei încercuiri. Biserica are Tainele, dar viaţa Mântuitorului, cel care .a întemeiat Tainele, este o serie de Miracole. Adică o serie de realizări ale Boisibilului. Categoria Bosibilului este deci categoria Tainei. Bosibilul absolut este matca Tainei absolute. Totalitatea posibilului ieste totalitatea Tainelor. O filosof ie care vorbeşte despre prezenţa .absolută, definitorie ia Misterului, este binevenită desigur dar nu este totală. îmi permit să o completez deci cu această lărgire de orizont. Omul nu este o fiinţă care poate fi definită prin aceia ce s’ia numit „orizont al misterului". Omul nu este un contemplativ ci şi un activ. Omul inu caută numai cunoaşterea ci şi .acţiunea. Este un .ahtiat după adevăr dar şi un posedat .al Faptei. Omul creiază. Realizează. Greiaiză însă noutatea.
456
                                                                                                © v, bCU Cluj'
   Noutatea este condiţia sa metafizică fundamentală. Fără posibil, fără mister, fără miracol omul ar fi brută. Dar nu este. Dumnezeu ştie de ce nu este! Dar nu este.       ,
         Ce ©reiiază omul! Văgăuni, unelte, locuinţă, hrană, industrie, artă! Poate! Nimeni nu poate nega lista aceasta arhicunoscută. Nu! Omul nu creiază numai asta! Nu ştiu dacă furnicile nu au o artă a lor. Ştiu sigur că există o industrie animală. Omul ereiază însă universuri noui. Pretenţie modestă. Omul este un făuritor de univers poetic. Sub nenumărate şi precise forme.
         Ajuns la acest punct al argumentării mele — vorbeam cu prietenul meu filologul — am fost întrerupt.
         — Dace spui „Univers poetic". Nu e vorba aci de univers, ci de cosmos. Dacă, spui „cosmos" e inutil să mai spui şi „poetic". Cosmosul este prin sine ordonat, echilibrat, format, perfect, absolut, rotunjit, imuabil.            .
         Da, desigur, ştiam de mult ce este, cum este Cosmosul. Ştiam că este armonie şi plenitudine, dar mai ştiam că este şi perfecţie fără mişcare.....
            .... Je hăis le mouvement qui deplace Ies lignes
                    Et jamais je ne pleure, et jamais je ne ris.
         Niciodată nu a avut mai multă dreptate subtilul Baudelaire când a determinat natura absolută a Frumosului. Este ciudat cum |J.opcp7j care în greceşte înseamnă materie încremenită, somn, dispariţie a mişcării şi a turburării, devine „forma" din care apoi latinul face „âormosus" adică frumosul limitat prin graniţe nemişcate, precise, stabile, încremenite. Şi atunci, vedeţi, m’am întrebat dacă Universul Poetic, creat de om, pentru uzul omului, din adâncimile miraculoase ale omului, poate fi asemănat unui Cosmos de absolută şi încremenită măreţie, de precisă, rigidă şi rotunjită întruchipare. Şi a trebuit să-mi răspund, cu obidă: Nu. Universul poetic este minunat şi superb, sublim şi blestemat tocmai pentrucă nu e un Cosmos. Un Cosmos este absolut şi imuabil tocmai pentrucă este oreiat ide Dumnezeu. Şi mă întreb, eu spaimă, dacă însuşi Cosmosul Domnului este un Cosmos sau un Univers, un Univers poetic în felul său, frământat de veşnica mişcare, tinzând spre totala liniştire, spre duminicalul repaos.           ,
         Treime deci să nemulţumesc şi pe prietenul meu, filolog, şi să afirm că între Cosmos şi Univers Poetic sunt obligat să aleg pe cel din urmă. Pentrucă noţiunea de Univers, indiferent dacă trezeşte imagina unei configuraţii ştiinţifice, mecanicistă, matematică, newtoniană, kepleriană, coperniciană, ete., lasă imaginea cealaltă, mai pregnantă, caracteristică, de mişcare de frământare de tendinţă, de dinamism, de colcăire creatoare, nu o colcăire dezordonată, multiplă, nebunească, ci o mişcare către un scop precis, eu o finalitate proprie, necesară fatală, o desfăşurare unitară, ceeace îmi pare că reprezintă însăşi cuvântul latin „universus“.
         Dar să ne reîntoarcem de acolo de unde am plecat.
         Dece am pus ca „motto" versurile lui Dante? Ce rost are poarta Infernului cu Universul Poetic? Are. Zice Dante, adică zice Infernul:... Dar nu e Infernul! E poarta infernului. Şi poarta infernului nu e infernul. Poarta este o condiţie, o justificare a infernului. (Infernul este necesar. Prin (poartă el devine real. Posibilitatea infernului este poarta. Ca să fii în Infern, treci prin poartă. Dar poarta nu face parte din Infern. Poarta reprezintă condiţia anterioară Infernului. Or, condiţia anterioară Infernului,, care este răsplata, nu poate fi decât fapta. Iar fapta este viaţa, kunea. Dar o luma supusă contingenţei şi păcatului, o lume pentru care trebuia prevăzută o răsplată
   drastică. Aşa (iar când ni se afirmă: „Făcuitu-m’a puterea cea divină", este desigur aed vorba de Dumnezeu, dar fără de precizare dacă e o creaţie directă sau indirectă. Şi iarăşi nu ştim dacă e vor,ba de Iad sau de Poarta Iadului, ceaace nu e tot una. Iar un Univers Poetic nu este Iadul ci o poartă prin care intrăm în el. Un univers cneiat indirect de spiritul divin care sălăşlueşte în fiecare. Sau măsluit poate chiar sub suflarea Duhului Sfânt ca în universurile creiate de viziunea sfinţilor şi a misticilor. „Suprema 'înţelepciune şi idragostea dintâi“. Vreţi condiţie mai esenţială, mai direct necesară pentru orice univers poetic! Universul poetic nu este opera linei inspiraţii elementare, naive, imediate. Este elaborarea chinuită, muncită, gândită, ddeie şi sudoare a frunţii în acelaş timp; supremă înţelepciune. Şi dragostea dintâi. Desigur. Dragostea dintâi, dragostea care nu s’a dăruit niciodată de două ori, dragostea dintâi prin care fiecare mare creator nu a creiat decât o singură dată, în clocotul unei cumplite şi unice pasiuni pentru lumea sa din văgăunile închipuirii, universul ordonat şi limpede, perfect dar neîmplinit, absolut dar ros de îndoiala perfecţiunii însăşi. „înaintea mea mu mai fură lucruri create, Chiar de nu’s veşnic, durez în veşnicie'1. Cuvintele sunt ciocnite in lespede dură. Nu e oare condiţie fundamentală această totală şi nemaipomenit de uluitoare orbie a creatorului care nu mai vede nimic, care e anu-iat, răpit, înebunit de noutatea absolută a universului său poetic! Nu exclamă oare fiecare creator: Până la mine nu a existat aşa ceva! Mai mult. Nu sunt unii care şocat că odată cu ei începe lumea! Nu credea oare uriaşul Hegel că el este expresdunea absolută a Spiritului Absolut? Nu afirma oare Comite că el este Pontifex Maximus al unei lumi viitoare, a unei religii a naţiunii ! Nu cerea oare Netzsche dărâmarea tuturor valorilor pentru a se ridica peste ele aceia ce nu mai fusese: Supraomul!
         Extraordinara măreţie a Creatorului-Poet este aceasta! De a se simţi Unic în începuturi de lume; Singur, faţă de Singurătatea Celuilalt; absolut în faţa Absolutului. Din aceste trei elemente: unicitate, singurătate, absolut se creiază universul poetic. Şi’n fine: „Chiar de nu sunt etern, durez în veşnicie" nu vrea oare să arate cutremurătoarea dramă a fiecărui creator de univers-poetic, aceia de a se proecta în veşnic, de a nu fi pieritor, de a încremeni eternitatea iîn clipă. Şi mi se pare că lucrul acesta nu îl spun aci pentru prima oară.
         Universul Poetic este deci o realitate. Iată o constatare care nu poate inpor-turna pe nimeni. Dar universul poetic are diverse modalităţi. Iar dificultăţile nu vin niciodată dela principiile generale ci dela detalii, dela asemenea nepoftite modalităţi. Am -arătat care sunt modalităţile. Există un univers-poetic estetic, unul etic, altul metafizic. Universul estetic se subdivide (iată-uiă căzut — fatal — în didacticism) în: poetic propriuzis, muzical, pictural, sculptural. Universul etic îmbrăţişează şi lumea creaţiilor etice şi cea a creaţiilor religioase în măsura în care religia are punctele ei de contact precis cu imorala. Universul metafizic este universul ştiinţific (matematic, fizic, chimic, astronomic) şi universul filosofic propriu zis sub înfăţişările nenumărate ale tuturor marilor sisteme filosofice.
         Să ne mărginim la aceste trei modalităţi obiective. Pentrucă alături de ele se află — nesfârşite — modalităţile subiective ale universurilor poetice. Ceeace cred că ne-ar interesa aci ar fi să dăm, definitoriu, sensul şi expresia fiecăruia în parte.
         1.        Universul estetic reprezintă categoria posibilului. Lumea sa este o lume posibilă. De aci şi legătura organică idintre universul poetic de modalitate estetică şi mister pe de o parte, miracol pe de altă parte. Este singurul univers obiectiv în oare miracolul nu este numai acceptat sau tolerat, dar necesar, intrând în structura şi în mecanismul lumii însăşi.
                                                           458
© BCU Cluj
           Universal poetic nu este real. Hamlet, Grandet, Pere Goriot, Nieulăiţă Minciună, Ion, Nae ipingescu nu au existat realmente. Dar acest realmente înseamnă că nu le-au corespuns obiectiv o anumită cantitate de materie. Realitatea lor a fost o realitate ideală. Şi atunci îmi daţi voie să vă întreb următorul lucru: Shakespeare, Bal-zac, Caragiale nu mai sunt. E posibil ca nici o urmă materială să nu mai fi rămas din oeeace au fost realmente. Şi totuşi ei există. Există mai vii ca mulţi din noi, există în noi, prin noi, prin perzistenţa lor în noi, prin ceeace au lăsat în noi şi în cei ce ne vor urma. Oeeace înseamnă că realitatea lor concretă trece pe plan secundar. Nici măcar personalitatea concretă nu mai contează pentnucă nu ştim cine a fost Shakespeare nici dacă a ifost cândva cineva icu numele de Homer.
           Dar lumea aceasta estetică dacă nu este reală este posibilă adică poate trece la realitate. Oeeace este mai ciudat ieste că dacă am întâlni un om oare să se afle în situaţia lui Hamlet şi să acţioneze oa Hamlet, nu vom spune: Harnlet seamănă ou X ci X seamănă ou Hamlet. Pentnucă Hamlet nu mai este o posibilitate unică ci un prototip ide realităţi posibile asemănătoare. Asitfel funcţia universului estetic este de a realiza, de a garanta şi de a permite trecerea dela posibil la real. Adică, de a realiza noutatea. Sau, cu cuvintele dinainte, de a permite miracolul. De a realiza noutatea, pentrucă 'nimic din ceeace este posibil nu ESTE ci va fi. Iar ce nu este şi va fi este tocmai noutatea.
           2.         Universul etic reprezintă categoria condiţionalului. Universul estetic se con-stitue dela sine prin legi intrinsece. E suficient ca Hamlet să fie viu pentru a fi real esteticeşte, pentru a constitui un element al unui univers poetic. Universul poetic creat de sistematizatorii postulatelor etice nu subsistă în sine ici în virtutea unui ideal anterior. Idealul determină universul poetic. Acesta se organizează ulterior în funcţie de acest ideal şi în măsura în care îl realizează concret. In universul estetic nu era nevoie ide o realizare concretă; aceasta nici nu era posibilă. Puţin ne importă dacă cineva vrea să realizeze concret pe Hamlet, în afara condiţiilor sale estetice, adică scena; adică în viaţă. De,multe ori o asemenea realizare ar fi deplorabilă. Nimeni nu-1 doreşte nici pe Duncan, nici pe Lear, nici pe Trahanache, nici pe Rascolnieov. Dimpotrivă. Măsura valorii unui univers etic este realizarea unui ideal. Universul etic creştin nu stă în tipul de sfinţenie ei în sfinţii care au realizat în ei şi prin ei sfinţenia. Universul etic este deci, conform unei vechi şi admirabile formule : realizarea unei lumi care ar trebui să fie. O lume necesară atât teoretic cât mai cu seamă practic. Universul estetic nu are iniei o valabilitate practică. Arta este o valoare gratuită. De unde rezultă deasemeni că şi universul etic nu înseamnă decât realizarea noutăţii.
          3.         Universul metafizic reprezintă categoria finalităţii. Este poziţia cea mari critică, cea mai dificilă, cea mai plină de 'capcane perfide. Txebue să o recunosc. Pentrucă sau admit universul metafizic drept o realizare posibilă şi atunci realitatea lui este ideală, sau neg putinţa unui univers poetic care să fie metafizic. Şi: nu pot pentrucă un asemenea univers există. Şi atunci, pentru a mă salva de idealism nu-mi rămâne decât să afirm că spiritul meu creiază din nou, cu puteri dela sine, cu o viziune a sa proprie, eondiţiunile obiective ale lumii fizice, chimice, matematice, etc. Dar în acest caz sunt nevoit să renunţ la vechia şi clasica definiţie tomistă a adevărului şi să construiesc o 'altă definiţie a adevărului care să satisfacă noile eon-diţiuni ce mi le-am trasat singur. Poziţia aceasta ciudată pune dela sine o problemă veche întrio lumină nouă. In ce măsură ştiinţa este artă? In manualele clasice de
                                                             459
© BCU Cluj
  logică, acele manuale şcolare cu care adormim (Curiozităţile şi morfinizăm îndoelile creatoare, transformându-le în certitudini îngheţate, stă scris ceva cam aşa:
          Ştiinţa este artă în măsura lîn care savantul ştie şi poate organiza într’o finalitate de cunoaştere, condiţiunile reale ale cercetării sale. In acest sens ştiinţa nu are şi nu poate avea canoane. Canoanele, organoanele (cum ar spune Bacon) nu sunt făcute decât pentru nediocrităţile ştiinţei. Când Pasteur a voit să dovedească inutilitatea şi primejdia teoriei generaţiei spontanee, a organizat condiţiunile proprii ale verificării şi mai cu seamă ale dovedirii, printr’o experienţă care nu mai fusese făcută niciodată. O asemenea experienţă constituia deci, pentru patrimoniul ştiinţei, o noutate. Pasteur realiza deci, prin propriile sale mijloace, un univers poetic în sensul că el creia, idin nou, cu dela sine putere, o lume menită să se verifice şi să se impue, să fie acceptată de celelalte spirite umane.
          Care este atunci poziţia finalităţii în perspectiva aceasta? Universul ştiinţei nu este un univers de finalitate ci un univers de existenţă reală, dat, condiţionat doar de sistemul cunoaşterii noastre. Universul metafizic este însă un univers de finalitate pentrucă aci se caută o explicare finală. Fie că afirmăm că lumea există prin opera lui ^Dumnezeu, fie că afirmăm creaţia lui prin sine însuşi, realitatea lui este justificată totdeauna printr’o perspectivă explicatoare într’un cadru intenţional, deci un cadru finalist. Trebue să ne răspundem deci nouă înşine dacă un univers fdnaiist, adică privit prin prizma metafizică a scopurilor şi a cauzelor finale, poate fi un univers poetic? Şi răspunsul nostru este în acest caz afirmativ. Universul metafizic este un univers poetic pentrucă 1) explică propria lui esenţă printr’o condiţie în afară de el, ca pe o operă construită de o inteligenţă superioară în vederea unui scop. 2) O atare explicaţie nu este implicită lumii (dovadă că poate exista şi o metafizică a unei lumi care nu este creată ci dată pur şi simplu) ci (explicită în sensul că finalitatea lumii este pusă, nu este dedusă, şi deci comstitue, faţă de lume, ceva nou. Explicaţia, oricare explicaţie a lumii date este deci o afirmare care se încadrează în categoria noutăţii. 3) Orice explicare, fie ea finalistă, fie strict cauzală sau deterministă acceptă, dela sine, prezenţa miracolului. Pentrucă este miracol atât în creaţia lumii prin voia lui Dumnezeu pe cât este miracol şi poate mai adâncit, în explicarea lumii prin legile ei deterministHmeoaniste. Aşadar descoperim şi aci cele trei condiţiuni fundamentale pentru acceptarea unui univers poetic în categoria finalităţii metafizice: prezenţa unui principiu creator, noutatea şi miracolul.
         4)        Universul ştiinţific reprezintă categoria inteligibilităţii. Dacă în universul etic lumea ne ieste dată lîn categoria lui „cum ar trebui să fie, dacă în cel estetic ea ne este înfăţişată în categoria posibilităţii, dacă în cel metafizic ne este prezentată sub specia finalităţii, în universul ştiinţific urmărim însă afirmarea unei lumi aşa cum am putea-o noi înţelege, adică a unei lumi inteligibile. Adică raţionale. In acest sens este ştiinţa raţională şi pentru aceste motive respinge ştiinţa tot ce este iraţional. Această înclinare merge atât de departe încât când ştiinţa se izbeşte — amarnică şi răsunătoare izbitură — de orice formă ireductibilă la raţional, sau trece peste eai, sau o încorporează, indiferent prin ce mijloace, în categoria raţionalului. E suficient să ne gândim la scandalul iraţionalului matematic şi geometric, ultimul cunoscut chiar geometrilor greci, pentru a ne convinge de adevărul acestei afirmaţiuni. Va trebui însă, dintru început, să fac o deosebire între universul ştiinţific propriu zis unde voi lua ca prototip microfizica modernă şi universul matematic. Microfizica despre care amintesc aci este, în fond — şi mai cu seamă în lumina ultimelor cercetări — o pepinieră de iraţionali.
            Numai acest fapt notoriu că fenomenele microfizice pot fi egal de bine explicate prin teorii diametral opuse dar pe care anumite spirite le împreună — cum e cazul cu teoria complementarităţii lui Bohr, — e o dovadă peremtorie în sprijinul afirmaţiei dela început. In matematică cel puţin iraţionalul nu mai prezintă nici un inconvenient el fiind un element pozitiv de calcul. Ne rămâne doar deschisă poarta întrebării dacă universul ştiinţific ieste şi un univers poetic. O privire mai atentă ne va convinge că el cuprinde toate caracterele care definesc prezenţa universului poetic. Pentrucă el este în primul rând o creaţie a mea, a spiritului meu (şi nicăeri nu e mai vie această creaţie pură decât în domeniul de chimere al matematicilor), pentrucă această creaţie 'este pusă sub semnul împărătesc al noutăţii, pentrucă, în fine, ea acceptă, mlai mult, lucrează şi explică, prin lumina miracolului. Şi ou asta, fără a mal «tărui, pot considera demonstraţia mea ca încheiată. Este adevărat, cu rezerva de a lămuri perspectiva unei noui definiţii a adevărului, perspectivă care se cere imperios revăzută. Dar asta este o altă poveste iar frumuseţea basmului este tocmai aceea de a nu admite niciodată nici limită, nici: sfârşit. Rămân deci dator cititorului cu această nouă înfăţişare a unei vechi nelămuriri.
                    . . * ’ ' ■
                          ' ■ # # .. _
           Şi totuşi se afirmă că forma absolută a universului poetic aparţine artei. Dar dacă atribuim artei această misiune de a creia universul poetic, în vreme ce universul metafizic sau religios nu oreiază ci descoperă, cunoaşte, se înţelege dela sine că funcţia artei nu poate fi o funcţie de cunoaştere ei o funcţie de creaţie. Dacă totuşi arta poate servi şi scopurile cunoaşterii aceasta se întâmplă indirect, prin similitudinea actului de creaţie, prin acel gest de răzbunare al omului când creatura se răzbună împotriva creatorului, răzbunare care are ca efect apariţia artei, cum încearcă să ne-o arate Hendrik von Loon.
           Dimpotrivă, un Pierre Guâguen va spune că esenţa artei este, să atingă şi să extindă, recreind-o, realitatea prin iubire — acel „primo atnore" al lui Dante. Iar noi am văzut că era încă necesar să adăugăm actului acestuia încă două perspective: setea noutăţii şi1 acceptarea nediscutată a miracolului. Vă rog numai să vă amintiţi de versurile lui Baudelaire:
                       Enfer ou Ciel, qu’importe !
                       Au fond de Vinconnu pour trouver du nouveau.
                             Ce caută religia ? Ce scormoneşte metafizica ? Ce imploră necunoscutului acestuia ştiinţa? Pentru ce ni se frământă sufletul în tensiunea lui dureroasă către un pisc al eticului absolut ? Religia tinde /către revelaţie, ştiinţa tinde către cunoaştere. Dar ce este altceva revelaţia decât descoperirea intenţiei creatoare. Universul este o creaţie pe bază de intenţie. Creatorul nu şi-a acceptat pasiv creaţia ci a spus după ce a creat-o: Este bine. A fost mulţumit. I-a plăcut creaţia. Căutaţi aceste subînţelesuri subtile în Geneză. Cu siguranţă că le veţi găsi uşor. Aşadar există din partea creatorului o intenţie cu dublă înfăţişare: etică şi estetică. Eticul şi esteticul ne apar deci drept atitudini absolute. Ştiinţa urmăreşte şi ea, în fond, descoperirea acestor intenţii. Sau mai de grabă, descoperirea mijloacelor, a tehnicei prin care creaţia şi-a realizat intenţia fundamentală. Fie că afirmăm creaţia drept act de emanaţie, fie că o interpretăm ca pe o revărsare a unui prea-plin virtual în act — eusm ne-a spus-o un Plotin sau un Aristotel, fie că socotim creaţia drept o mişcare
                                                           461
© BCU Cluj
   continuă spre perfecţiune printr’o operaţie de absorbire spre ideal, ide împingere către ideal sau de organizare mecanistă oarbă şi care totuşi, prin nu ştim ce miracol realizează totuşi perfecţiunea, pretutindeni se caută intenţia creatoare. Aceasta este sau era poziţia quasi-oficială a filosofici. Mi se pare că ne găsim acum în situaţia ciudată următoare: sau admitem că acesta e rostul cunoaşterii de a descoperi intenţia creatoare sau cunoaşterea este o creaţie pură ca şi arta, arta o cunoaştere pură în categoria creaţiei. Şi atunci artă şi cunoaştere coincid în esenţa lor iar această esenţă este creaţia, noutatea, miracolul, iubirea.
          Dece totuşi cunoaşterea coincide cu realul, dece arta coincide cu intenţia creaturală pură? Un singur răspuns mi se pare posibil. Înlăturăm dela început teoria leibniziană a oricărei armonii prestabilite. Totuşi constatăm .această armonie. Nu ca atare ci <oa o coincidenţă între real, pe de o parte, şi ştiinţă sau artă pe de altă parte. Iar coincidenţa apare firească dacă admitem că orice act de creaţie, fie că vine din partea Creatorului, fie că vine din partea creaiturei, are aceleaşi rezultate. Iar rezultatul este apariţia unui univers.
          Ou o fundamentală deosebire numai. Realitatea este aşa cum este, fie că o accept, fie că nu o accept. Realitatea se primeşte, nu se idiscută. Dacă o discut fac, cel mult, metafizică sau ştiinţă. In artă însă nu e suficient să relatez sau să realizez din nou realul. In artă trebuie să fac aşa încât să se accepte ceeaice dau. A accepta înseamnă însă a justifica. A justifica înseamnă a condiţiona, a creia silstetmul cauzal oare ar putea, verosimil, să dea faptul cu pricina. Numai prin simpla afirmaţie însă nu se impune şi acceptarea iei. Se impune numai când justificarea, condiţionarea şi acceptarea sunt cuprinse virtual în afirmaţia mea. Afirmaţia1 de iartă ca şi aceia a metafizicei şi a ştiinţei, mprinde virtual condiţiile, cadrele şi sistemul unui fapt. Este o lume organizată complect oare se revelează. O lume închisă, perfectă, absolută, eternă în artă, o lume deschisă, perfectibilă, în ştiinţă. Adică, şi într’un caz şi în celălalt, un univers poetic. Nu un univers real ca cel al creaţiei divine ci unul virtual, posibil. Graniţele posibilului sunt mai strânse decât graniţele realului în dimensiunea suprafeţei dar sunt indefinite în dimensiunea profunzimei. Am putea spune că graniţele pasabilului sunt transfinite faţă de cele ale realului. Corolar imediat : Orice poate fi obiect de artă. Arta nu are regiuni preferenţiale. Nu există nici limbaj exclusiv artistic sau neartistic, mei forme artistice sau neartistice. Van Gogh face d.intr’un scaun Sau o pereche de bocanci o realizare de uluitoare artă, Creangă sau Caragiale, întrebuinţând limbaj popular sau mlahalagesc, la fel. Cezanne pictează nişte simple cosnite sau castraveţi, Utrillo nişte pereţi stricaţi, Pieasso nişte personaigm fanteziste, Th. Rousseau nişte peisagii ireale, fantasmlagorice. Si totuşi toate acestea sunt. Universul poetic este un univers posibil. Universul metafizic este tot un univers posibil. Universul matematic este. prin execelenţă. un univers posibil, universul etic este şi el un univers posibil. In fine, universul ştiinţific, cu toată părerea ancorată în obişnuinţe vechi, este tot un univers posibil. Toată creaţia umană pluteşte în boarea fantomatică a posibilului.
          Dar universul real nu este un univers poetic pentrucă etefe nu unul posibil ci unul real. Corolar iustificabil imediat: copierea naturii nu poate fi artă, cunoaşterea imediată, intuitională, perceptivă, nu poate fi ştiinţă.
          Universul real ar putea fi un univers poetic numai dacă .am identifica ac+ul lui de creaţie cu actul creaţiei umane. Dar Dumnezeu nu ereiază din necesitate, nici din mizerie ontologică, cum creiază omul. Omul oreiază întru mântuire prin revoluţie, prin cunoaştere, prin identificare de esenţă, în iubire, cu Creatorul. Divinitatea
                                                            462
© BCU Cluj
    creiază dintr’o impulsie absolută, dintr’un prea plin, dintr’o constrângere autonomă. Constrângerea umană este hetaronomă însă. Aşadar universul real comportă o creaţie specifică posibilă numai Divinului. Universul poetic este însă în funcţie de om. Chiar dacă am putea argumenta, în cele din urmă că universul real este şi unul poetic, el ar fi poetic numai pentru autorul său, nu şi în perspectiva noastră. El nu poate fi definit în cadrele exprimate până aci. Nu stă sub semnul noutăţii, nici al miracolului. Stă cel mult sub semnul iubirii. Dar Divinul prin iubirea creaţiei se iubeşte pe sine în vreme ce noi prin iubire iubim pe altcineva, în speţă, pe Creator. Totuşi orice univers, şi în special cel real, poate fi inteipretat prin prizma universului poetic prin contemplaţie. Corolar: aci e motivul iniţial pentru care natura este estetică, intrând în categoriile frumosului, sublimului, etc. Dace? Pentrucă actul contemplării corespunde, în fond, unei creiări din nou. De unde un alt corolar: Nu există deosebire de esenţă ci de grad între contemplator şi creator. In această simplă afirmaţie e, poate, cuprins sâmburele idealismului metafizic, drama lucifexică şi aventura filosofici care, pentru a scăpa de marele impas, imaginează un Dumnezeu egoist şi înspăimântat de propria lui creaţie.
          In esenţă, şi pentru a rezuma această lungă discuţie, esenţa universului poetic este aceiaşi în toate modalităţile sale. Universul ştiinţei se reduce la un univers posibil în categoria raţionalităţii; universul metafizic este un univers posibil în categoria finalităţii, universul religed este posibil în categoria mântuirii, universul etic este posibil în categoria condiţionalului. Toate acestea sunt reductibile şi cuprind în definiţia lor, elementele esenţiale care până aci erau atribuite numai universului estetic. Cu alte cuvinte, toate aceste lumi scornite din mizeria ontologică a condiţiei umane sunt lumi poetice.
          Iar adevărul, în perspectiva pe care o supun opiniei cugetătorilor şi celor chinuiţi de imboldul întrebărilor de eihin şi de îndoială, nu mai este adecuarea dintre lume şi ideia mea, ci o concretă intersecţie intenţională între posibil şi real. Dacă afirmaţia mea se cere demonstrată, şi poate că se va cere, rămân dator cu această ultimă demonstraţie.
CRONICI
 IDEI, OAMENI, FAPTE
           DIPLOMAŢIA IN EĂZBOIU —- Pe marginea clauzelor secrete — .
   Făcând o paralelă între diplomaţie şi jurnalism, Stâphane Lauzanne scria în „Sa Majestâ la Presse":    ,
   „Diplomaţia este arta de a aranja dificultăţile, pe când jurnalismul este arta de a le expune". Diplomaţia este, într’adevăr, arta dificultăţilor politice internaţionale, al cărei scop suprem, în timp de pace, pare a -fi provocarea războiului, iar în timp de războiu, câştigarea păcii. Diplomaţia nu este însă propagandă, oricât de abil ar fi condusă aceasta. A pregăti atmosfera unei alianţe, a discuta clauzele ei, a interpreta sensul lor, a determina punerea lor în. mişcare, tot acest proces implică ceva mai mult decât noţiunea megafonului, inerentă propagandei.
   Totuşi diplomaţia are atingeri cu propaganda, deoarece, într’o măsură, practică şi ea cultul aparenţelor şl uneori chiar arta trucajului. De câte ori anumite aparenţe, magistral regizate, n’au condus, în plan politic internaţional, la coaliţii şi .chiar conflicte, care n’ar fi fost cu puitinţă în cazul unei cunoaşteri exacte a realităţilor ! O ţară se poate lăsa prinsă într’un angrenaj internaţional dacă are, de pildă, convingerea că în aeelaş sistem ar mai intra şi altele sau ar fi chiar angajate. Şi aci stă arta diplomatului, să dea caracter de certitudine prezumţiilor şi substanţă aparenţelor.
   Acest gen de diplomaţie .pare astăzi perimat, însuşi Talleyrand, geniul diplomatic al veacului trecut, înlătură vechea concepţie despre diplomaţie. In faimosul lui „discurs funebru", rostit la Academia de Ştiinţe Morale şi OPalitice din Paris în memoria lui Rginhard, Talleyrand a exprimat categoric noul punct de vedere : „Trebuie să amintesc asta aci, pentru a distruge o prejudecată destul de răspândită. INu, diplomata nu «ste o ţtiinţă a vicleniei şi duplicităţii.
Dacă buna credinţă e necesară undeva, e mai cu seamă în afacerile publice, căci ea este aceea care le face trainice şi durabile".
   Vechea diplomaţie, „ştiinţă a vicleniei şi duplicităţii", a rămas arma statelor slabe şi a situaţiilor critice. Pentru un stat puternic, ■ conştient de forţa şi dreptul lui, diplomaţia nu are secrete şi nu poate provoca surprize. Acţiunea lui diplomatică nu cunoaşte viclenia şi duplicitatea. Mai ales după declanşarea războiului când jocul aparenţelor este chemat să-şi verifice consistenţa pe linia de foc a frontului. Diplomaţia în războiu devine ştiinţa realităţilor evidente şi cunoaşte o logică stringentă, în faţa căreia .cad şi viclenia şi duplicitatea. Fiindcă războiul, ca afirmare masivă a forţei, se pretează mai puţin jocului de nuanţe al artei. Anticii pretindeau chiar, lărgind câmpul de influenţă al războiului, că „inter arma silent rnusae!"
   Dacă în acest războiu diplomaţia de sti-l vechia n’a fost trimisă încă în vacanţă, deşi propaganda pare dispusă a o suplini, este din cauza puternicei inerţii şi situaţiei critice a Angliei. O ţară, care, prin tradiţii şi poziţie geografică, a putut practica intriga, lîn politica internaţională, realizând beneficii considerabile, nici nu putea ,să aibă despre diplomaţie o ailtă concepţie. Acestei împrejurări .se adaogă situaţia ei militară, critică, şi poziţia morală contradictorie. Anglia pretinde, într’adevăr, că luptă pentru libertatea popoarelor şi numai sub semnul acestei generoase misiuni îşi desfăşoară întreaga propagandă şi acţiunea diplomatică vizibilă. Fe de altă parte, precara .situaţie militară o împinge în braţele Sovietelor, a căror linie de politică externă reprezintă tocmai negaţia lozincii arborate de Englezi. Spre a salva şi capra şi varza, oamenii politici britanici au recurs la
464
© BCU
diplomaţia clauzelor secrete. Astfel s’a ajuns la pactul anglo-sovietic, girat de Statele-U-nite, şi la senzaţionalele clauze secrete complimentare. Pentru Europa, pentru libertate, pactul; pentru Soviete, clauzele secrete.
   Statele limitrofe ale UjR.S.S-ului n’au nevoie să se refere la trad.ţia diplomaţiei engleze pentru a 'căpăta certitudinea existenţei clauzelor secrete, nici n’aui a întemeia certitudinea lor pe evoluţia acestui răziboi, net defavorabil Angliei. Ele cunosc liniile istorice ale politicei ruseşti europene, 'oare operează cu necesitatea unor forţe naturale. Direcţia acestor forţe spre Strâlm-tori, Mediterana şi Baltica, mirajul multimilenar al Europei civilizate pentru vitalitatea primară asiatică sunt certitudini, care nu-işi vor dasminţi niciodată fatalitatea! Şi aci este cazul să subliniem un adevăr elementar, care luminează indiscret sectorul diplomaţiei europene : politic a internaţională a unui popor este subordonată, într’o măsură ho^ărîtoare, geografiei lui. Poziţia geografică în ansamblul celorlalte popoare îi determină şi strategia şi diplomaţia. Există, în această privinţă, legi fatale, adică o -ştiinţă atât a strategiei cât ,şi a diplomaţiei fiecărui popor. I.hering a numit geografia o condensare a istoriei, preocupat cum era -să descifreze aspectele necunoscute -ale istoriei unui popor prin studiul permanenţelor lui geografice. Prin aceasta recunoştea determinismul inexorabil al geografiei asupr-a destinului popoarelor. întemeiaţi pe acest adevăr şi cunoscând stilul diplomaţiei britanice, noi credem în existenţa clauzelor se-crete ale recentului pact anglo-sovietic.
   Se ştie că supoziţiile, determinate prin deducţii logice diu premizele enunţate mai sus, au fost confirmate de indiscreţia ziarului suedez „Goteborgs -Morgonpost", -care, la 23 Iunie 1942, a publicat clauzele secrete ale tratatului dintre Anglia şi Soviete. Iată, după ziarul citat, aceste clauze deloc surprinzătoare:
   1. „Se recunosc în prin-cipiu pretanţiuinile Uniunii Sovietice la siguranţă îşi la frontiere strategice faţă de Finlanda, ţările baltice, Polonia şi Român-'a.
   2.   „Cele mai multe teritorii, care sunt limitrofe cU Rusia sau sunt situate în apropierea ei, printre acestea Finlanda, anumite părţi din Scandinavia de Nord, precum şi Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Jugoislavia sunt recunoscute ca sfere de interese ruseşti.
   3.  „Ca protecţie contra atacurilor viitoare dini partea puterilor Axei, se recunoaşte Uniunii Sovietice dreptul de a abţine puncte de sprijin şi de a înfiinţa garnizoane prin „tratate de arendare“. In afară de aceasta-, Uniunii Sovietice i se garantează trecerea liberă din Marea Baltică în Marea Nordului şi din Marea Neagră în Marea Mediterană.
   4.   „Iotr’o anexă la articolul 3 (b din pactul publicat, oare îndreptăţeşte pe Aliaţi ca, după terminarea războiului, să ia măsuri speciale de siguranţă contra unui nou atac, i se recunoaşte Uniunii .Sovietice dreptul de a exercita un control militar şi politic, de acord cu Marea Bri-tanie, asupra Finlandei, Germaniei, Ungariei, României şi Bulgariei.
   5.   „Cele două părţi semnatare -se obligă să înlăture definitiv regimul naţional-isdcialist şi fascist şi sistemele de guvernământ asemănătoare din Europa întreagă.
   Diplomaţia engleză într’um războia nefericit, cultivând cu virtuozitate ancestrală duplicitatea, pregăteşte Europei o nouă invazie asiatică. Istoria — oricât ar fi de exasperant — îşi are permanenţele nezdruncinate : totdeauna marile dăriîmări s’au pus la cale cu complicitatea dinăuntru. Astăzi Anglia europeană oferă această complicitate, în timp- ce diplomaţia ei se stră-dule să amăgească pe europeni ou mirajul libertăţii. Din fericire uni factor mare s’a ivit în arena istoriei continentale: conştiinţa comunităţii de cultură şi de interese a europenilor. Este ■barajul luminos, caro nu poate ifi trecut nici prin abilităţile diplomatice ale Londrei, nici prin furia nivelatoare a bolşevismului.
                                                                                                     ALEXANDRU CONSTANT
                  PENTRU CE TOMISMUL NU ESTE „FILOSOFIA CREŞTINĂ"
  Am făgăduit în numărul -precedent al Gândirii să arăt că tomismul este cel mult „filoso-îie creştină" — atât cât se poate vorbi de o filosofie creştină — dar nu este „filosofia creştină", nu este adică „singura" şi „-adevărata" filosofie creştină, cum pretinde profesorul de filosofie tomistăi dela .seminarul greco-oatolic din Blaj, d. I. Miclea, care urmează de -sigur în
această privinţă pe corifeii nedscolasticei contemporane.
   Ţin însă să se ştie dela ’nceput, că nu este vorba de o -simplă logomahie, nepotrivită eu Vremurile in care trăim. Problema pe care înţeleg să o discut — chiar şi sub forma aceasta polemică — mi se pare foarte însemnată. In fond, e vorba d« o nouă şi ingenioasă încărcare
4^5
© BCU
romano-catolică de a ne atrage pe noi ortodocşii spre catolicism. Pe calea filosof iei tomiste de data aceasta. Şi iată cum. Tânărul profesor de filosofie tomistă dela Blaj va fi observat — poate ou satisfacţie — că în şcolile noastre teologice, iseminarii şi facultăţi de teologie, nu există filosofia creştină ca obiect special de predare, iar disciplinele filosofice : logica, psihologia, pedagogia şi sociologia, precum şi cele ştiinţifice şi teologice, nu sunt controlate, coordonate, unificate în lumina unei filo sofii creştine, cum se întâmplă în şcolile romano-ca toii ce, unde tronează în chip oificial filosofia tomistă. In al doilea rând, profesorul de filosofie tomistă dela Blaj va fi observat că, drept urmare a acestei stări de lucruri, teologii români sunt împărţiţi în ce priveşte preferinţele lor filosofice, undi îndreptându-şi simpatiile spre filosofii creştini ruşi, alţii spre curentele spiritualiste occidentale, alţii spre intuiţionism, existenţialism, filosofia valorilor, teoria ideilor forţe etc. Concluzia: Unde se poate arunca mai bine sămânţa filosofie! tomiste decât aici în România ? Ce fel de roade se vor culege mai târziu, se va vedea. Deocamdată, la lucru. Şi astfel s’a făcut că d. I. Miciea a început a publica în revista Cultura creştină dela Blaj o serie de articole-,studii, scoţâhdu-le apoi în volume aparte şi răspândindu-le prin librării. In-tr’o serie de astfel de articole făcea prezentarea filosofiei tomiste, într’alta înfăţişa viaţa şi opera lui Jacques Maritain — cel mai cunoscut filosof neotomist francez — iar în alta îşi dădea osteneala să arate că în filosofia şi cultura românească sunt numeroase „tangente" la filoso-fia tomistă şi destul de mulţi „prieteni români ai tomismului", Dar totdeauna „reflexiunile concluzive" la care ajungea d. I. Mideai erau cam următoarele: Românii trebue să îmbrăţişeze filosofia tomistă, oare este singura filo-sofie adevărată şi singura filosofie creştină. Dacă până acum ortodocşii au avut rezerve faţă de această filosofie, de teamă ca nu cumva primind-o să fie nevoiţi a primi şi catolicismul, a fost o mare greşeală. „Credem, spune d. I. Miciea, că a sosit timpul ca această greşeală, cu privire la filosofia tomistă, să fie îndreptată, fiindcă nu catolicismul este tomist, ci tomismul este catolic; iar ca filosofie este şi ortodox, chiar foarte ortodox... Tomismiul este o filosofie şi nu o căciulă care să se potrivească numai pe capetele monseniorilor romani; ea poate totatât» de bine împodobi şi capetele arhimandriţilor bizantini" (Tangente româneşti la filosofia creştină, p. 90—91).
Această frază exprimă limpede „motivele mai ponderoase" care l-au determinat pe d. I. Mi-
ciea să caute cu atâta stăruinţă „tangente româneşti Ia filosofia creştină" (înţelegeţi „filosofia tomistă") şi ,prieteni români ai tomismu-iui“. Din rândurile care urmează şi poate din articolele ce vor urma se va vedea dacă am avut dreptate să caut a pune lucrurile la punct. Nu ştiu însă cum va continua discuţia, deoarece din răspunsul — mai mult batjocoritor decât convingător şi creştinesc — pe care mi l-a dat d. I. Miciea în revista unită Cultura creştină (Ianuarie-Martie 1942), se vede că nu prea a sesizat sensul obieoţiuniilor mele. Eu spuneam că pentru d-sa, care confundă filosofia creştină în general cu tomismul, nu mai există altă filosofie creştină decât aristo teii smul „rectificat”' de Toma din Aquino şi prin urmare nu există nici cugetarea filosofică a Sfinţilor Părinţi răsăriteni, care nu este mai deloc aristotelică şi, fireşte, nicidecum tomistă. La aceasta, d. I. Miciea s’a pornit pe un haz nereţinut, pe jocuri de cuvinte şi răutăţi, la oare nu face să mă opresc. N’avea rost, spune d-sa, să mă ocup în cartea mea de Sfinţii Părinţi răsăriteni, pentru-că nu acesta era scopul cărţii mele. Parcă despre aceasta era vorba. Barcă i-a cerut cineva d-lui I. Miciea' să vorbească în cartea d-sale despre Sfinţii Părinţi răsăriteni ? Totuşi, bănuind că obiecţiunea mea viza mai adânc, îşi dă osteneala să-mi arate că „spiritualitatea raţională*’ a Sfinţilor Părinţi răsăriteni a trecut în Summa theologica a lui Toma din Aquino şi , că acesta a folosit din abundenţă în deosebi pe Dio-nisie pseudo-Areopagituî.
  Dar, ce dovedeşte aceasta ? Nu ştiam noi ce şi cât a folosit creştinismul occidental din cugetarea Sfinţilor Părinţi răsăriteni ? Nu ştie d. I. Midlea că noi, răsăritenii, ne facem un titlu de glorie din faptul că Sfinţii Părinţi răsăriteni sunt izvorul principal al cugetării creştine medievale apusene ? Aş putea chiar să-i precizez d-lui I. Miciea că Toma din Aquino citează de 1700 ori .pe Dionisie Areopagitul. Cu toate acestea, poate cineva să confunde tomismul cu areopagitismul ? Faptul că Toma din Aquino citează pe Dionisie Areopagitul nu este o dovadă că „Doctoral angelic" şi-a însuşit miezul cugetării acestuia. „Occidentul latin, spune o persoană cunoscătoare, n’a adoptat pe Dionisie decât ou oarecare rezerve, ea fiind' turburat de strania intensitate a acestei ameţeli metafizice. Căci nu totdeauna citându-1 mult s’a şi inspirat din el, dovadă glosa prudentă a Sf-tufliui Toma" (Lot-Borodine, La doctrine de la „d6ifioation“ dans l’Eglise grecque fusqu'au Xl-e silele, în Revue de l’Histoire des religions, t. CV, 1932, p. 15). In sincretismul său. Toma din Aquino a ales elementele care conveneau mtelectualismu»-
466
© BCU
lui aristotelic. Şi plătiţi, de pildă, este un filosof sincretist. Fiind ultimul dintre mardi filosofi greci, el şi-a încorporat în sistemul ;său filosofic elemente platonice, aristotelice şi chiar stoice. Cu toate acestea, cine spune plotinism nu se gândeşte la Aristotel sau la Zenon, ci mintea îi fuge imediat la Platon. Nu este suficient ca Toma din Aquino isă fi încorporat în sinteza sa multe elemente, chiar foarte multe elemente din cugetarea Sfinţilor Părinţi răsăriteni, ci tre-bue văzut întrulcât structura însăşi şi principiile fundamentale ale filosofiei tomiste coincid cu gâhdirea filosofică a Părinţilor bisericeşti răsăriteni. D. I. Miclea nu ignorează, cred, definiţia ■dată de cel mai respectabil dintre neotomiştii francezi, profesorul Etienne Gilsorn: „O filosofie nu trebue să se definească prin elementele ce le împrumută, ci prin spiritul care o însufleţeşte" (Le Thomisme, Vl-e ed., Paris, J. Vrin, 1927, p. 311). Potrivit acestei definiţii, tomismul nu numai că mu se confundă cu areopagitismul, dar nu se confundă nici cu augustinismul, din care d. I. Miclea ştie destul de bine cât de mult a împrumutat Toma din Aquino. Pentru corifeii neotomismului francez, augustismul este o simplă „înţelepciune" (Jacques Maritain, Les degrâs du sa/voir, Paris, De Brouwer, 1932, chap. VTI, „De la sagesse augustinienne"), iar filosofia bonaventuriană este „,ca şi când n’ar exista" fEtienne Gilson, La philosophie de Saint Bona veniture, p. 462; citat după I. Didilescu, „Neotomismul francez", în Istoria Filosofiei moderne, t. IV, p. 455).
   Domnule Miclea, să ne lămurim. Există o mare şi frumoasă tradiţie de cugetare filosofică creştină, căreia Toma din Aquino în secolul XIII i-a întors spatele şi căreia neotomiştii din ziua de azi îi fac de asemenea. Această mare tradiţie filosofică creştină îşi urcă începuturile în Sf. Scriptură şi se continuă pe linia platoni-ciană nu numai în Răsăritul creştin — patria sa de origină — ci şi în Apusul invadat în secolul XIII de filosofia aristotelică. In Răsărit, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Athenagora, Clement Alexandrinul, Origen, marii Cappadioci-eni, Eusebiu de Cezareea, Dionisie Areojpagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, în parte Sf. Ioan Damasohin, Mihail Psellos şi mai de curând toţi marii gânditori ruşi creştini: Kireievski, Kho-miakov, Vladimir Soloview, Serghie şi Euigeniu Trulbetzkoi, Lossky, Pavel Florensky, N. Ber-diaev, S. Bulgakov, Simon Frank, precum şi întreaga mistică răsăriteană şi prin ea şi cea apuseană, sunt pe lina tradiţională a cugetării creştine inspirată din filosofia platonică. In Apusul creştin, pivotul filosofiei tradiţionale creştine îl formează Fericitul Augustin, iar oon-
tinuarea se face în deosebi prin Ioan ScOtus Eriugena, Anselm de Canterbury, Bemard de Ciervaux, Şcoala din Chartres, Hugo şi Richard de Saint Victor, Bonaventura, Nikolaus Cusanus, Pascal şi Şcoala dela Port Royal, Malebranche, Ollb-Laprune, Maurice Blondei, Laberthon-niere etc.
   Ce făcea pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca, dintre toţi filosofii antichităţii să-şi îndrepte, privirile de preferinţă spre Platon ? Ar fi multe de spus. Fapt este că toţi socoteau cugetarea lui Platon mai apropiată de spiritualismul creştin decât de pildă filosofia naturalistă a lui Aristotel. Pentru ei Platon era „filosoful", „cel mai teolog dintre toţi Grecii", pe când Aristotel era „fizicianul", ba chiar şi „ateul". Platonismul avea într’adevăr cu ce să atragă pe gânditorii creştini. Teoria platoniciană a ideilor, care sunt adevărata realitate, simbolizată prin lucrurile din lume, teoria că tot ce este inteligibil participă la fiinţă, la ordine, la frumuseţe, la Dumnezeu, teoria că filosofia, vizând scopul ultim al omului, este activitatea cea mai înaltă a spiritului şi că spre adevăr trebue să alergi cu tot sufletul, purificând u-te necontenit, înălţându-te necontenit, aceste teorii platonice şi altele asemănătoare conveneau de minune Sfinţilor Părinţi ai Bisericii creştine. Cu ajutorul lor în deosebi au izbutit ei să înfiripeze de vreme o gnoseologie creştină, o teodicee creştină, o antropologie creştină, o filosofie morală şi socială creştină. E de prisos să mai arăt dacă Sfinţii Părinţi au folosit platonismul pur sau sub forma în care se găsea pe vremea lor, sub forma de neoplatonism. Fapt este că epoca patristică a fost dominată, sub raport filosofic, de înrâurirea platonică. Lucrul acesta îl recunoaşte şi romano-catolicul Arnou, într’un remarcabil studiu din Dicţionarul de Teologie catolică. „Rămâne adevărat, spune acesta, că în epoca patristică „platonismul" a fost în deosebită cinste". (Dict. thâol. de la foi cath., t. XII, 2, col. 2287).
   începând din secolul V însă, occidentul creştin este cotropit de barbari, iar legăturile cu Răsăritul, cu izvoarele cugetării creştine, sunt rupte. Apusenii, după mărturia Fericitului Ie-ronim, nu ştiau deloc greceşte, iar traducerile, foiarte puţine, nu ajungeau să iniţieze pe apuseni în filosofia grecească. Până în secolul XIII nu se tradusese din Platon decât Phaidon şi Timeu. Toma din Aquino şi maestrul său Al-bert cel Mare cunoşteau atât dă rău pe Platon încât se încurcau la fiecare pas. De pildă, Al-bert cel Mare făcea din Platon şeful stoicilor, iar Toma din Aquino, în Comentarul său asupra Sentinţelor, opunea Sfântului Vasile cel
467
© BCU
Mare şi Fericitului Augustin pe Dionisie Areo-pagitul ca fiind un discipol credincios al lui... AristoteL De asemenea, în lucrarea sa De unitate intellectus, Tema din Aqulno considera pe Ploti-n ca unul (dintre marii comentatori ai lui... Aristotel. In fine, în Comentarul său asupra Numelor divine, Toma din Aquino arăta că Dionisie Areopagitul este obscur din Cauză că vorbeşte cel mai adesea ca platonicienii, fiind astfel .greu de înţeles de cel moderni, adică de oamenii de pe vremea în care trăia Toma din Aquino. (Vezi: Arnou, loc. cit., col. 2290).
   Dar iată că în aoeastă vreme de aproape completă necunoaştere a platonismului, sunt descoperite şi traduse în latineşte — nu mai arăt pe ce cale — operele lui Aristotel. Ce revelaţie ! Un filosof atât de mare la îndemâna teologilor medievali! Ce nu se putea face din el 1 Şi în-tr’adevăr, Albert cel Mare şi mai ales Toma din Aquino au făcut din „fizicianul“ păgân, „filosoful" prin excelenţă al scolasticei apusene. Dar cu câtă greutate, cu câtă dialectică şi cu câte salturi! Platon, cel .puţin, deşi păgân, avea o concepţie despre Dumnezeu, lume şi viaţă care nu vexa conştiinţa (Creştină. In schimb Aristotel avea o concepţie ou totul incompatibilă cu aceea pe care o implică doctrina creştină. Pentru Aristotel, lumea este veşnică şi necreată, Dumnezeu este un (simplu motor care pune lumea în mişcare, providenţa acestui Dumnezeu şi chiar 'Cunoaşterea lui nu se coboară la lucrurile din lumea sublunară, sufletul este pur şi simplu forma corpului organizat, născând şi dispărând odată cu corpul etic. Câtă ingeniozitate i-a trebuit lui Toma din Aquino ca să „rectifice" aristoteilismiul, o ştie probabil d. I. Miclea mai bine decât moi. Dar cât de creştină a fost şi a rămas filosdfia tomistă faţă de augustinism şi faţă de filosofia creştină răsăriteană, aceasta este o mare, o imensă problemă, pentru care vor trebui studii întregi, nu articolaşe de revistă. Chiar şi în sânul propriului său ordin călugăresc, al dominicanilor, speculaţiile lui Tomia din Aquino au întâmpinat rezistenţă, încât Robert Kilw.a'rdiby, dominican, fiind arhiepiscop de Canterbury, a făcut să fie condamnate anumite propoziţiuni tomiste. (E. Brăhier, Histoire de la Pthilosophie, t. I, p. 644). Ce să mai vorbim despre profesorii franciscani Ioan Peckham, Olivi, Roger Marston, despre călugări ca Petrus de Tarantiaise sau despre reprezentanţi ai clerului de mir, ca Enric de Gent şi arhiepiscopul Parisului Ştefan Tempier ! Aceştia toţi s’au ridicat împotriva lui Toma din Aquino. Arhiepiscopul Tempier a obţinut condamnarea anumitor propoziţiuni tomiste, iar în anul 1282 «*» interzis citirea Summei lui Toma
din Aquino fără Correctorium-ul lui Wilheim de la Mare. (E, Gilson u. Ph. Bfihmer, Die Ge-schichte ăer christlichen Philosophie von ihren Anfăngen bis Nikolaus von Cues, Paderbom. F. Schonimgh, 1837, p. 512). Ce învinuiri aduceau lui Toma din Aquino reprezentanţii filosofiei creştine tradiţionale ? Să auzim ce spune unul dintre aceştia : In anul 1284, franciscanul Ioan Peckham, arhiepiscop de Canterbury, scria curiei romane: „Sfânta Biserică romană să bine-voiasoă a ţine seamă că doctrina celor două ordine (franciscan şi dominican) este în momentul de faţă în opunere aproape completă asupra tuturor (Chestiunilor despre care este îngăduit să se discute ; doctrina unuia dintre aceste două ordine, neglijând şi, într’o Oarecare măsură, dispreţuind învăţăturile Părinţilor, se întemeiază aproape în mod exclusiv numai pe învăţăturile filosofilor". Şi, într’o scrisoare din 1285, (Către episcopul de Lincoln, preciza: „Ştiţi că noi nu respingem nicidecum studiile filosofice în măsura în care ele servesc dogmelor teologice; dar noi respingem aceste noutăţi profane care, împotriva adevărului filosofic şi în paguba Părinţilor, s’au introdus acum douăzeci de (ani în străfundurile teologiei, atrăgând înlăturarea şi dispreţul vădit faţă de doctrina Părinţilor...". (E. Brâhier, Histoire de la Philosophie, t. I, p. 643—644).
  Fireşte, nu voiu urmări mai departe dealun-gul istoriei luptele uneori crâncene dintre dominicani şi franciscani pe tărâmul filosofiei creştine, până în 'secolul XIX când, în anul 1879, papa Leon XIII a decretat filosofia lui Toma din Aquino ca doctrină oficială a Bisericii catolice. Vreau însă să atrag atenţia d-lui I. Mi-elea asupra faptului că obiecţiunile de pe vremuri ale franciscanilor şi obiecţiunile de mai târziu ale lui Maleforanche, car© acuza pe Toma din Aquino de păgânizarea cugetării creştine, sună cam la fel cu obieeţiunea mea ; dbiec-ţiune oare pe d-sa l-a amuzat, în loc să observe cât de .serioasă era.
  Şi dacă d. I. Miclea tot nu s’a convins că am dreptate, îi voiu aduce şi mărturia cuiva care a cunoscut tomismul la el acasă, a unui licenţiat în filosofie dela o universitate tomistă, care mărturiseşte că nu are „nicio prejudecată împotriva filosofiei tomiste", ci „dimpotrivă, este însufleţit de cea mai vie recunoştinţă faţă de toţi cei cari, în Şcoală, au contribuit la pregătirea sa“. E vorba .de OElie iDeni'ssoff, rus de origină, oare într’un mic volum întitulat L’Eglise russe devant le thomisme. (Paris, J. Vrin, 1936), militează pentru apropierea între Oatolioismi şi ortodoxie pe tărâmul filosofiei creştine — adică tot cam aşa cum ar dori d. I. Miclea, dar în eu
468
© BCU
totul alt spirit. Denissoff propune ca bază de plecare pentru această apropiere opera Sfântului Ioan Damaschin, „părintele scolasticei", care ou este nici platonician nici aristotelician, în sensul oă a împrumutat şi dela tuiul şi dela celălalt tot ce se armoniza eu învăţătura creştină, fără să se subordoneze unuia dintre aceşti doi mari filosofi ai antichităţii. Dar, spune E. Denissoff, „pentru ca această apropiere să se poată efectua, este de ajuns ca tomismul să fie reintegrat în cea mai largă mişcare care este tradiţia filosofică creştină. Se va merge apoi în sus, la izvoarele sale cele mai îndepărtate, scrierile Sf. Iustin, ale Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Hrisos-tom şi în deosebi la acelea ale Sf. Ioan Da-maschin. Astfel ramura latină va trebui să introducă .în învăţământul său filosofic lucrările perioadei patristice greceşti, atât de neglijată în universităţile sale". (E. Denissoff, op. cit., p. 65).
   Ce mai are de spus d1. 3. Mioleai ? Poate d-sa să nege că 3£. Denissoff are dreptate ? Să răsfoiască oricine o carte de filosofie tomistă. Va întâlni peste tot numai pe Aristotel, pe Tema din Aquino şi, pentru partea mistică, pe Juan de la Cruz, de parcă filosotfia creştină la aceştia se reduce. Unilateralitatea aceasta a fost de altfel pe bună dreptate veştejită de d. Profesor Nichifor Crainic, care regretă „tendinţa tot mai acuzată (a romano-catolieismului) de a face abstracţie de autorii ecumenici şi de a se întemeia numai pe Toma din Aquino şi pe Juan de la Cruz, lăsând impresia că filosofia creştină dela ei porneşte. Mal mult chiar decât în dogmele prin care catolicii s’au separat de noi, trebue să vedem, cu durere, în această tendinţă a Bisericii apusene de a-şi întemeia doctrina numai pe autori romano-eatoliici, o înstrăinare progresivă de fondul comun, al cugetării ecumenice, singurul izvor .la care întorcându-ne, am putea găsi .posibilităţile de apropiere între Răsărit şi Apus“. (Nostalgia Paradisului, p. 99).
   Mă opresc deocamdată aici şi rog pe d- I. Mi-clea ca din cele de mai sus. să tragă concluzia firească : Tomismul nu este „filosofia creştină". Sau: Tomismul este „filosofia creştină" niumai pentru tomişti şi pentru cei care nu cunosc fi-losofia creştină în ansamblul ei.
   Şi mai rog pe d. I. Midea s’o lase mai încet cu invitaţiile la filosofia tomistă. Să ştie d-sa că experienţa aceasta s’a mai făcut odată în-tr’o ţară ortodoxă şi n’a izbutit. In. secolul XVII, mitropolitul Petru Movilă a introdus filosofia tomistă în Academia teologică din Kiev, dar s’a văzut imediat cât. de străină era gândirea tomistă de duhul răsăritean şi însuşi Petru Movilă şi-a îndreptat atenţia spre Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a Sfântului
Ioan Damaschin, publicând un comentar al acestei opere, primit cu entusiasm de ortodocşi.
  Nouă, dacă vrea să ştie d. I. Midea, nu ne trebue deocamdată şl poate că nu ne va trebui ni codată o filosofie oficială a Bisericii ortodtoxe. Iar dacă va trebui să avem cândva una, apoi sunt convins că aceea nu va fi tomismul. Tomismul a fost oficializat în Apus din motive speciale : Din cauza frământărilor din afara şi din lăuntrul Bisericii romano-catolice. Lovit din toate părţile, de autorităţile de stat, de oamenii ştiinţei, ai filosofiei şi ai presei în general, răscolit de curentul hermesian, de ontologism şl mai ales de mişcarea modernistă, catolicismul a trebuit să facă un efort pentru a pune ordine în gândire şi, de unde până la Enciclica Aetemi PatHs (1879) augustinismul şi tomismul trăiau de bine de rău împreună, după această dată tomismul devine atotstăpânitor şi — iartă-mi-se expresia — intransigent. La noi nu s’au întâmplat astfel d® lucruri şi n’a fost nevoie să se recurgă la condamnări răsunătoare ca cele din Apus. (Loisy, Turmei, Ehrhard, Sohelâ, Tyrell etc.). Nouă ne este suficient să facem vie printre noi tradiţia cugetării patristice şi să încercăm a vedea în lumina acestei tradiţii filosofia mai nouă şi contemporană.
  'De aceea, d. I. Midea să nu mai plângă pe teologii ortodocşi cari, spune d-sa, rămân cu mâinile goale dacă nu recurg la „arsenalul" lui Aristotel şi al lui Toma din Aquino ca să găsească acolo argumente pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Psalmistul nu s’a folosit de acest arsenal când a exclamat: „Cerurile spun .slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Iui o vesteşte -tăria". Teologii ortodocşi pot să găsească argumente pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi la Platon, care în cărţile din ultima parte a vieţii sale (Sofistul, Phileb, Ti-meu, Legile) s’a extins destul de mult asupra acestor argumente şi asupra Providenţei divine. Şi mai pot găsi astfel de argumente şi la. Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Numai să le caute. Inisuşi Toma din Aquino a împrumutat dela Sf. Ioan Damaschin unul -dintre argumentele pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Teologii orto-do.cşi nu rămân deci eu mâinile goale dacă nu recurg la filosofia lui Toma din Aquino. Cumintele eclectism, care caracterizează întreg trecutul ortodoxiei,. va face şi de acum înainte pe teologii ortodocşi să împrumute de peste tot, din filosofie, din ştiinţă şi .chiar din tomisrn, fără ca prin aceasta să se depărteze de. învăţătura Bisericii ortodoxe saiu de tradiţia cugetării creştine răsăritene.
                                                                                                     EMILI AN VASILESCU
#9
© BCU
CRONICA LITERARĂ
   I. L. CARAGIALE:   OPERE, VIII CORES-
PONDENŢA. Ediţie îngrijită de Şerban ciocu-lescu. (Ed. Fund. Regale, 1942). — Publicarea operei complete a lui I. L. Caragiale, începută de Paul Zarifopol, a fost continuată, după moartea acestuia, de d. Şerban Cioculescu. Pregătirea în materie a d-lul Şerban Cioculescu, care devenea executor testamentar într’o misiune de mare răspundere critică şi morală, — a fost sorocită de relaţiile eu d-na Ştefania P. Zarifopol, folosite cu oportunitate şi precădere. Obţinând dela numita doamnă autorizaţia de a publica o parte din corespondenţa berlineză a lui I. L. Caragiale cu Paul Zarifopol, d. Şerban Cioculescu îşi asuma dreptul de exclusivitate intrusa domeniu în care principiul hotărâtor este : En fait de meubles possession vaut titre. Am apreciat la vremea ei, într’un foileton critic, valoarea acestei corespondenţe, publicată într’o broşură aparte. Spuneam atunci, că din punctul de vedere al evoluţiei literare a lui I. L. Caragiale, corespondenţa ou Paul Zarifopol este lipsită de semnificaţie. Mai mult bileţele, cu preocupări de tablie-tie; o exagerată sensibilitate meteorologică grefată pe un fond reumatic; şi nu mai puţin meloimania, dădeau acestei corespondenţe un caracter domestic, de viaţă tihnită şi fără proiecte literare. Dintr’un P. S., la o scrisoare dela 24 Oct. 1906, aflăm că I. L. Caragiale lucra la o piesă de teatru intitulată „Titircă, Sotirescu Et C-ie“; în alta, din 1908, expediază o Cronica de Crăciun; însfârşit, în Ianuarie 1909, „Kir Eanulea’i isprăvit"; un articol despre Apus de Soare de Delavrancea şi broşura „1907, din primăvară până’n toamnăAltceva nimic. Creaţia literară a lui I. L. Caragiale intrase în faza crepusculară. Plecase din ţară amărît şi plictisit de anumite eşecuri politice, personale sau ale prietenilor. Găsise la Berlin, în exilul voluntar, o atmosferă caldă, familială şi prieten nească, unde spiritul lui, odihnit şi încă robust, putea să emane efluvii de umor. Liniştea sufletească o avea, mediul interior era prielnic, dar îl lipsea lumea mahalalelor, clasa III-a caracudei daco-romane, de unde îşi puiza subiectele. In aceste împrejurări, corespondenţa devine un refugiu literar, în care reminiscenţele vremii de odinioară, nostalgiile, amintirile, ipohondriile personale sunt atâtea motive de facilitate stilistică. Preocupat ou deosebire de parodierea dialectului şi foneticei moldoveneşti, corespondenţa cuprinde momente de cel mai pur şi mal autentic umor caragialesc. De multe ori
misivele sunt simple joduri de cuvinte, catrene, rime sprintene şi uşoare sau parodii ale dialectului ardelenesc. Toate însă simt scrise cu multă îngrijire fonetică şi cu o vădită preocupare de punctuaţie care, la I. L. Caragiale, avea o însemnătate covârşitoare. Iată un exemplu, poate cefl mai reuşit:
         „Di ieri seara, dila novă,
         Plouă, Ccoanl, plouă, plouă..
         Şi eu sângur, săngurel,
         Tot mă lupt e’un păârel.
         Duşmană şi-i soarta mă,
         Că nu am cu şini bă;
         Că mai vremi di băut Di băut şi pitrecut,
         De cându-s n’am mai vădzut,
                           Al matale
                                                                                                                          Caragiale'-.
   Acesta este conţinutul scrisorii dela 10 Iunie 1906. I. L. Caragiale mai avea obiceiul ca, citind gazetele, să facă tăeturi, şi pe marginea unor întâmplări ridicole, sau a unor farse din târgurile de provincie, să facă anumite reflexii pline de duh, batjocoritoare, sau chiar simple improvizări poetice. Acestea erau semnalate prietenilor, căci corespondenţa lui I. L. Caragiale era literatură, scrisă cu mare grijă de formă. Alteori muza inspiratoare era barometrul, şi între două halbe cu bere, eane-i ţineau hangul, condeiul aluneca pe hârtie în >stihuri bahice.
         „Barometrul se tot lasă —■
         Vezi numa cum vremueaşke..
         Ş’apoi ? Par’că mie-mi pasă ? încă un pocal! — Noroc!
         Să se lase cât pofteaşke,
         Că eu nu mă las ghe loc! ‘
   Urmează a doua zi, altă scrisoare;
         „Şi ghe-i vorba pe lăsake,
         Apoi lasă-ke pe mine 1
         Să se lese el cât poate,              .
         Eu tot ştiu că l-am râma».
         Că, să nu dau ghe ruşine,
         Până ’n pimniţă mă las!”
   Şi ultima:
         „La el consecvenţă nu e,
         Că’z, cum vremea i s’atrată,
         Când se lasă, când se suie ;
         Pe când eu, mă rog frumos,
         Dacă m’am lăsat odată,
         Singur nu mă scol ghe jos /”
                                  ((Pag. 56—57).
   Este partea cea mai savuroasă a corespondenţei, unde I. L. Caragiale, ou .spiritul de imi-
470
© BCU
taţie, cu înclinaţi® spontană şi naturală către parodie şi şarjă umoristică, cihiair cu ironie împotriva lui însuşi, era imbatabil. Amfitrion sincer şi devotat prieteniei, cu aperitivul lui verbal deschidea pofta de vorbă, şi cu măestrite evocări gastronomice le deschidea pofta de mâncare poftindu-i la ospeţe bogate şi bine a-eezonate. Şi pentrucă suntem la masă, iată un pasagiu dintr’o scrisoare către dr. Alecu Urechia:
   „Vremea aista mă face să-mi fie şi mai dor de voi. Pe aşa vreme, să stăm noi colea, şase persoane cuminţi, la căldură, cu lumină dulce, cu o zupuişoară de galinacee, mă rog frumos, cu o marinată de heringi prima, cu un curcă-noiu rumen pe varză acră ştraspurhi, cu mere creţeşti de California (o bunătate !) şi ananas de Kamerun (o frumuseţe!), cu vinişor uşurel de Morel, cu berici-că proaspătă ca chihlibarul; şi pe turnă, după masă, cafeluţă cu caimac făcută de Madame Margot, şi un păhărel de licoare cordială ; şi cucoanele, sub lumina lămpii, să şoptească lucruri bune despre amicele şi cunoştinţele dumnealor, şi să facă bagadele; şi eu să trag ţigărica mea, şi maestrul să tragă ţigărica lui şi pe urmă să tragă la clavir ce-o vrea dumnealui şi dumneata să tragi la aghioase”. (Pag. 454);
   Corespondenţa nd-1 arată pe I. L. Caragiale în intimitate. Mult mai apropiat sufleteşte de dr. Alecu Urechia şi de Petre Th. Missir, faţă de care nu avea nici o reticenţă, I. L. Caragiale în relaţiile eu Paul Zarifopol este mai rezervat, i se adresează întotdeauna cu „Stimate domnule Doctor”, încheindu-şi totuşi scrisorile frăţeşte, ceiace denotă că între ei era o distanţă, pe care o pune sufletul, şi tot sufletul sensibil la singurătate al lui L L. Caragiale caută să o îndepărteze, dar de câte ori pune mâna pe condei pentru a seri o nouă misivă, niciodată nu ajunge la intimitatea perfectă a unei adevărate prietenii. Convieţuind în aceiaşi ţară sau în acelaş oraş, amândoi izolaţi de pământul de baştină, se explică relaţiile prieteneşti dintre cei doi corespondenţi, — dar de aici nici pe departe nu se poate deduce că cel mai apropiat contemporan de sufletul lui I. iL. Caragiale ar fi fost Paul Zarifopol.
   Vorbind despre o ediţie completă, rânduită după anumite criterii critice, suntem nevoiţi ca în, subsidiar să amintim şi de d. Şerban Ciocu-lescu. Prima întrebare oare se pune: cărui fapt se datoreşte publicarea corespondenţei cu Paul Zarifopol în primele pagini ale acestui volum, când logica şi cronologia pe care d-sa le des-preţueşte l-ar fi obligat dimpotrivă, să înceapă cu Petre Th. Missir, Iacdb C. Nagruzzi, Titu Maiorescu, Dr. Alecu Urechia, etc. Este mai
  întâi o anarhie şi o 'grabă neîngăduită în pur blicarea acestui volum de Corespondenţă. Anarhie pentru că succesiunea corespondenţilor nu urmează nici o regulă, — cititorul dornic să cunoască din scrisori începuturile literare ale lui I. L. Caragiale, fiind astfel obligat să fugă dela un capitol la altul, — ba chiar să ia cartea dela coadă, când româneşte, şi critic, şi logic, şi cronologic ar fi fost, să înceapă lectura ei dela capăt. Acest procedeu jidovesc d. Şerban Cioculescu îl păstrează de pe când era cronicar literar la Adevărul, şi nu s’a tămăduit nici astăzi. Grabă, căci neavând la timp toată corespondenţa, — după cum spune, — s’a precipitat în publicarea unei opere incomplete, iar pe unele scrisori le-a intercalat întâmplător, când cartea se afla sub tipar. Cititorul ar fi avut nevoie de o lămurire complimentară, relativă la corespondenţa aşa zisă „apocrifă", căci nu toţi cunosc polemica d-lui Şerban Cioculescu cu d. Oetav Minar.
   Cât priveşte corespondenţa „masivă" cu Paul Zarifopol, ea are numai o valoare literară, şi mai puţin sufletească şi istorică.
   Cititorul neinformat, — deşi în ultimul timp lucrurile s’au pus la punct, — trebue să afle că Paul Zarifopol, acest estet cosmopolit şi cu evidente afinităţi judaice, era ginerele îmi C. Dobrogeanu-Gherea, — adică al lui Solomon-Solomonovici-Katz. Pe doamne le excludem din această discuţie penibilă pentru ele. Dar rămâne fapt confirmat că jidanii luaseră în comision gloria lui I. L. Caragiale şi exploatau slăbiciunile lui prieteneşti în exilul dela Berlin. 11 avea în gazdă .pe Luki, băiatul lui Ronetti Roman. 1-1 dăduse pe cap, cine anume, nu se ştie. Dintr’o scrisoare dela 24 Decembrie 1907, adresată lui Paul Zarifopol, reiese foarte clar că lui I. L. Caragiale i s’a telegrafiat că Ronetti Roman „e tare bolnav şi că trebue să expediez urgent pe băiatul lui acasă". (Pag. 85).
   De cine i s’a trimis aoeasită telegramă, de Dr. A. Steurman-Rodion, sau de familia muribundului, nu se clarifică. Ronetti Roman moare. 1. L. Caragiale îşi vaită prietenul în două scrisori, foarte scurte, una către Paul Zarifapoi şi alta către Bubi Brănişteanu (alt jidan). Nu cumva sunt apocrife ? Căci ne întrebăm: ce fel de veche şi bună prietenie ou Ronetti Roman, pe al cărui băiat îl ţinea în gazdă, — când între el nu există nici o coresepondenţă. Cine va intra în cutia Pandorei ?
   Anumite interese editoriale îl obligaseră pe I. ;L. Caragiale să intre în reiaţii cu jidanii dela Adevărul. Aşa se explică .corespondenţa1 cu Emil D. Fagure. Cât priveşte prietenia cu C. Dofaro-geamu-Gherea, ea era un fapt de familie, oriti-
471
© BCU
 eul fiind socru- mare Jn caisa, iui Paul Zarifopol. Corespondenţa ou el este tardivă, începând din anul 1905, — când C. Dobrogeana-Gher ea îşi angajase condeiul faţă de opera lui I. L. Ca-ragiale, şi cum acesta era foarte sensibil la laude, îl îngăduise în cercul dela Bedlini. Ii simte lipsa prieteniei, lulcru explicabil în singurătatea exilului, fie că i se adresează direct, fie că îi scrie lui. Paul Zarifopol despre „prietenul Costică“, — nu pierde din vedere să-i ironizeze sau chiar să-i combată principiile, cane sunt nu numai socialiste dar şi de ridicolă mar-tirologie. Uneori îl compătimeşte, invitândUri să facă o cură, alte ori îi mulţumeşte, pentru, serviciile, pe cât se pare, de ordin pecuniar.
  Foarte prudent a procedat d. Şerban Cioou-lescu când nu s’a angajat în comentarii susceptibile să adultereze personalitatea lui I. L. iCa-ragiale. Deocamdată rămâne numai cu un proces de intenţie în aranjarea materialului. A vrut să fie corect numai pe jumătate atunci când a recunoscut că „corespondenţa cu Petre Th. Missir aduce (în schimb) cele mai interesante informaţii asupra carierei dramatice a autorului comediilor O scrisoare pierdută şi D’ale Carna-valului“ (pag. X-XII), şi foarte ne la locul lor când .găseşte nimerit să ne împărtăşească părerile lui I. D. Gherea despre I L. Caragiale. In privinţa tipăririi literaturii românilor sunt tot atât de democrat ca şi d-sa, dar mă întreb cum pot îngădui Fundaţiile Regale, cu prin pana d-Iui Şerban Cioculescu, de antreprenor al unor concepţii defuncte, jidani (I D. Gheirea) să dea certificate critice lui I. L. Caragiale ?
  După cum ar spume I. L. Caragiale: „asta însamnă a îmbla pe după ichersâc". Dacă jidanii nu pot scrie, din pricina rigorilor legale, — s’a angajat d. Şerban Cioculescu să scrie şi să vorbească iîn numele tar. Opera lui I. OL. Caragiale nu se îmbogăţeşte cu scrisorile -către C. Dobrogeaniu-Gherea, Emil D. Fagure şi 33. Brănişteanu, cad dacă e altminteri, atunci procesul ide intenţie este o vădită provocare.  ,
  Şi acuim isă procedăm more judaico, după cum ne obligă oiânduiala semită a d-l.ui Şerban Cio-cutoscu,. Corespondenţa cu Petre Th. Misisir duce pâlnă la ultima limită un grad de intimitate care desvălue ascunzişurile sufleteşti ale iui I. L. Caragiale. Aici nu mai are nici o rezervă : prietenia este -sinoeră, afectuoasă, caldă-, mergând până la declaraţii de dragoste şi reproşuri patetice. Lui i se încredinţează atunci când este îndrăgostit de Leopoldina- Reineke, — alintată cu numele de Bridolin-a. înflăcărat de o dragoste romantică, I. L. Caragiale îşi pierde cumpătul cugetului şi scrie : „Nu te uita că nu
pot să-ţi spun cât sufer; nu pretinde retorică şi stil dela mine; crede-mă numai eă niciodată în viaţă n’am fost în starea asta. Sunt dureri de moarte, omule, fie-ţi milă de anine, că poate s’o păţi şi tu“ (pag. 523). Parcă ,îl auzi vorbind pe Rică Venturiano. Apoi trece la cochetărie şi. orgoliu. „Scrie-mi ce zic femeile de mine; se mai interesează de mine cumva ; se mărginesc ia o indiferentă compătimire de cuviinţă, sau, curat şi simplu, râd de mine?... Sărută mâini în dreapta şi în stânga pentru mine“ (pag. 524). Când primăvara e pe sfârşite, I. L. Caragiale îşi potoleşte, zelul amoros, şi îl roagă pe Petre Th. Missir sări ţie în rezervă, păstrând o totală discreţie. O a-ltă scrisoare relevă conflictul cu Titu Maiorescu, preocupat de calcule politice în relaţiile -cu prietenii şi aruncând totdeauna in cumpănă monopolul Convorbirilor Literare unde junimiştii erau obligaţi să publice. Titu Maiorescu este distant, rece, solemn şi nu sprijină cererea iui I. L. Caragiale de a ocupa uin loc vacant în comitetul teatral. Tot la fel s’a purtat Titu T/Eaioirescu şi, .cu Ion Creangă. .
  Reţinem din amintirile lui Ar tur Gorovei, (Alte vremuri, Folticeni, 1930) -că pe când Ion Creangă se afla în zile grele s’a dus Ia Titu Maiorescu să-i ceară un sprijin, — „la fereastra casei sale din strada Mercur, l-a zărit pe Maiorescu, d-ar când s’a anunţat, feciorul i-a adu® răspuns că nu-i stăpânul acasă". (Pag. 64). Corespondenţa cu Pete Th. Missir ne lămureşte şi ca-racteruil fără mască al lui Titu Maiorescu, şi chiar conflictul ou junimiştii, de unde se vede că I. L. Caragiale -se simţea -stânjenit în-tr’o societate cu prea multe principii politice, când el, pasionat numai de literatură, -le imputa uitarea şi chiar purtarea neomenoasă. Povestea -cu Scrisoarea pierdută are şi ai-c-i un -codicil de şantaj pe oa-re I. L. Caragiale îl încearcă asupra lui Petre Th. Missir. Totuşi Petre Th. Missir rămâne prietenul lui -de zile irele, singurul care primeşte încredinţarea unui suflet turmentat de duşmani; îl înţelege şi îl sprijină, ba la nevoie, şi aceasta este de multe ori, îi dă şi bani.
  Lui îi va vorbi I. L. Caragiale despre „amiciţie şi amor, — două patrimonii sublime ale umanităţii" (pag. Ti38), — cu -acelaş ton de umoare patetică pe -care -îl va întrebuinţa în corespondenţa cu Barbu Delavrancea. Scrisoarea din Octombrie 1907, adresată lui Delavrancea, este o mărturisire -de valoarea unui document literar. Corespondenţa cu Dr. Alacu Uradhia este când gastronomică şi savuroasă, când literară şi plină de duh, — totdeauna intimă, caldă, familială, fără să ascundă -sentimentele de admiraţie şi dovada unei înţelegeri perfecte. Patetica paternă şi conjugală irumpe fierbinte
472
© BCU
în misivele adresate d-nei Alexandrina- I. L. Oaragiale. Momente înduioşătoare pentru I. L. Caragiale care a avut norocul să întâlnească o lsoţie devotată şi în sâlnuil familiei liniştea, echilibrul sufletesc şi înţelegerea trebuincioasă creaţiei literare.
   Literat mai presus de ori-ce altă preocupare, Corespondenţa se aşează alăturea de celelalte opere, cu avantajele pe oare de data aceasta le aduce confesiunea la cunoaşterea unui suflet.
   . T. M. WELTHER : Soldat 1941 (Ed. Cugetarea 1942). — du-pă cum era- de aşteptat, literatura de războiu trebuia să vadă lumina tiparului. încleştarea dramatică a actualităţii este un subiect care preocupă pe toată lumea. Unii au trăit fenomenul în crisparea supraomenească de pe câmpul de bătălie ; alţii iau secundat armatele în expediţia războinică în Traosnistria şi Crimei-a ; alţii, cuprinşi în această atmosferă, care se întinde şi dincoace de linia frontului, au construit din imaginaţie episoade veridice din marea şi spornică epopee. Am avut astfel, după situaţia fiecăruia, de simplu spectator, sau de participant efectiv, un reportaj de războiu în cărţile, publicate până acum de d. Const.-Virgil Gheorghiu; un roman de războiu, Stavilare, al d-lui C. D. Barnovski şi un jurnal de campanie al d-lui T. M. Welther: Soldat 1941. Jurnalul de războiu este genul -cel mai potrivit, întrucât fiind o transcriere directă şi sinceră a unor evenimente trăite, se suprapune realităţii.
   Avem aşa dar icoana adevărată a unor episoade autentice, — mărturii preţioase pentru încadrarea unui fenomen psihologic de mare cuprindere.
   Cartea d-lui T. M. Welther este străbătută de fiorii primelor scene din lunile Iunie şi Iulie 1941, când în sectorul Ţiganca, din faţa târgului Fălciu, a avut loc acea încercare eroică de a străpunge barajele trupelor comuniste de pe malul stâng al Prutului, protejate de configuraţia terenului şi flancate de -cazematele, înfipte ca nişte blocuri de granit, aproape inexpugnabile. Autorul ne poartă prin toate fazele unei acţiuni ofensive, dela marşul de apropiere de inamic, luarea -contactului, consolidarea poziţiei de atac, tatonarea terenului, incursiunea şi în cele din urmă atacul şi înaintarea, — expresii consacrate de ştiinţa armelor. Un mănunchi-u de mitralieri, dintr’un regiment de vânători, întruniţi din elemente disparate, din două judeţe ale ţării, — îşi denunţă psihologia regională, cu amintiri, ironii şi gasconade, care cimentează armonia sufletească şi frăţietatea de arme.
Trăind în adăposturi -camuflate, în şanţuri adăpostite, după tufe şi copaci, — între ei şi mediul înconjurător se svoneşte un sentiment de solidaritate care consolidează această trăire pământească. Autorul acestei cărţi şi-a dat seama dela început de această stare specifică luptătorului, — şi expunând-o amănunţit, o întovărăşeşte de anumite interpretări.
   De aici acel -caracter de ‘Spovedanie, dar şi de meditaţie- filosofică, pe oare î.1 împrumută -cartea.
   „Căci eram una, una, una, în fiinţa multiplă a -sectorului nostru. Şi în această minunată coexistenţă, nu ne micşoraserăm pe noi decât în măsura în care crescuseră lighioanele şi iarba şi pământul.
   S’air părea -că aici rezidă eroismul, în această înfrăţire cu mediul înconjurător, sub cuvântul de foc al luptei.
   Căci procesul de nivelare ou împrejurările fireşti şi -care se fa-ce întotdeauna în dauna omului, este un fapt de eroică -renunţare, care te aduce în stare a înfrunta nevoile cele mari şi moartea.
   Iar -cel oe-ar încerca să se desprindă şi să zică „pământ" sau „iarbă11 şi să simtă altceva decât pe sine însuşi, ar graşi -şi ar trăda minunata noastră -contopire. Şi n’ar înţelege nici dragostea noastră camaraderească îşi nici îndreptăţirile luptei11 (pag. 14). Este nu numai o direcţie a un-o-r stări -sufleteşti, da-r şi o justificare a unui fenomen profund şi eter-n omenesc, căci parafrazând ceiace spune d. T. M. Welther, — războiul este în noi, întotdeauna, în fie-care clipă a existenţei noastre, iar -pacea- nu -este altceva decât o „eclipsă a acţiunii -colective11. Din această pricină, dârzenia luptei şi eroismul anulează noţiunea de „ură11, — pentru a edifica -apoteoza etică, şi totodată de mare valoare artistică, a virtuţilor ostăşeşti.
   Cel mai măreţ -spect-a-col, de ansamblu, îl -con-stitue de bunăseamă, lupta aeriană. Aici tehnica, măestria, -curajul, eleganţa şi moartea se întrunesc într’o ciudată şi fascinantă armonie.
   Din -adăposturile dela Cârja, mitralierii privesc acest spectacol de necuprins, — aici este lecţia cea mai demonstrativă a războiului, şi când crepusculul pune epilog de zodii -siderale peste -culmi, — gândurile prin-d să doinească o vaporoasă şi melancolică legendă de funigei, — pentru a se săvârşi marea contopire în extazul pe care-1 pr-o-cură desăvârşitele tristeţi. Fireşte, valoarea -unei experienţe este în funcţie de intensitatea trăirii, — şi numai această trăire care angajează toate fibrele existenţei este în stare să o amplifice şi -să o adâncească în propria ei substanţă, revelând conştiinţa -cosmosului în grăuntele unei vieţi autentice. Trebue să cedez
                                               *
473
© BCU
ispitei de a transcrie această mărturisire reprezentativă pentru relieful sufletesc al omului de totdeauna.
   „Acolo, în adăpostul nostru dela Cârja, s’au depănat poveştile cele mai duioase din câte cunoaşte pământul. In adăpostul nostru, omul care nu se adeverise încă realităţii, venea de undeva din străfundurile viitorului şi plângea la ferăstruia omului real.
   De dincolo de marginea conştiinţei, omul divin, omul făgăduelilor lui Dumnezeu, venea să plângă la tristeţea unor soldaţi ai veacului acesta.
   Tristeţele mari nu mai dor. Ele copleşesc şi stăpânesc pe om. Există, într’a-devăr, o voluptate a desăvârşitelor tristeţi. De aceia, în procesul de interiorizare pe care umbra adăpostului îl producea în sufletele noastre, era restrişte multă, dar nu era durere.
   Iar pe cal care plângea în colţul de întunecime, nu aveam pentru ce îl deplânge la rândul nostru. Pentrucă el nu suferea, ci doar se îm~ părătşea din vinul cel tare a străfundurilor din suflet...
   Dar greutatea plânsului său depăşeşte înţelegerea inimilor noastre şi de aceia el nu îndurerează.
   Nu este durere — aceea — ci este extaz“. (Pag. 57—58).
   Durerea :în astfel de împrejurări este o stare emotivă, — care nu presupune suferinţa organică, — durerea fizică, — ci vibraţia fascicolelor de nervi, extazul unei voluptăţi de contopire în marile procese de interiorizare. Plânsul de durere este ceva animalic, material; plânsul stărilor emotive, depresive sau expansive, este un fenomen oare transcende fiinţa organică pentru a se lega ou fibre nevăzute de marele proces al speciei şi al cosmosului. Atunci omul este el însuşi, pairticolă componentă, în câmpul liniilor de forţă a universului. Prea adesea ori stările de melancolie, — acea durere spirituală care interiorizează, — sunt susceptibile de a produce adevărate revelaţiuni.
   Din tot ce am spus până aici, reiese foarte clar că d. T. M. Welther s’a ridicat deasupra unui memorial de campanie, căutând să-şi explice anumite stări sufleteşti, nu atâit prin analiza, cât mai de grabă prin intuiţia lor. De aceia cele ce urmează sunt mai uşor de înţeles, au o semnificaţie mult mai limpede, întrucât se luminează prin ineditul resurselor sufleteşti. înfioratele aşteptări înaintea unei incursiuni pe teritoriul inamicului, precedate de treoerea râului în taină, în grabă şi în mare prudenţă, leagă oamenii întjr’o urzeală misterioasă oare face să
nu slăbească o clipă fluxul nervos transmis dela unul la altul. Ostaşii se înţeleg prin gesturi, prin semne, prin comenzi scurte, un limbaj convenţional, respectat cu multă docilitate. In timpul unui intermezzo, pe lângă ostaşi se pripăşeşte un câine. Cartuş, are neînţelegerile şi re-acţiunile lui ciudate de mică bestie, dar eu timpul ajunge să se acomodeze, — cunoaşte regu-lele luptei, respectă disciplina, ascultă de ordine.
   Participând la o incursiune, şi eu blana lui albă putând fi un punct de reper, a fost uns cu ulei şi tăvălit prin noroi, ca astfel camuflat, prezenţa lui să mu mai îngrijoreze. La început, când nu era vreme de asta, Cartuş a fost camuflat cu frunze şi cu ramuri, stând liniştit în adăpostul lui până când trecea pericolul. Cu timpul, singur a înţeleg foloasele camuflajului, — şi desigur instinctele sădite în el de o nesfârşită serie de strămoşi, care au întovărăşit omul în atâtea războaie, au reînviat, devenind un luptător alăturea de ceilalţi bipezi. — „Câinele înfăţişează pentru fiecare dintre noi, consolarea neştiinţei‘,) — spune d. T. M. Welther. Câinele soldatului, oare ne obsedează ou prezenţa lui din cărţile de citire ale -clas-elor primare, este un erou pe câmpul de luptă, — şi desigur că ar merita şi decoraţii şi un ordin la raport pentru bravurile lor, dacă ar înţelege valoarea acestei distincţii. In astfel de împrejurări, Cartuş este un personagiu, umanizat şi solidar în marea dramă a războiului. Din privirile lor expresive desprindem gândurile ce nu se pot mărturisi, şi ajungem la convingerea -că a-re un suflet pe care firea lui îl ahinue dorind să-l facă înţeles.
   La trecerea Prutului, -Cartuş a rămas cuminte în barcă, în vreme ce mitraliorii cuprinşi de ■focul inamicului, instalează mitraliera în a-pă şi însumează spornic benzeie de gloanţe. Dar iată-i că au ajuns pe mal. După o zi de luptă, încep chinurile setei şi a foamei; altă expediţie după apă, şi sichijile lovesc direct în bidoane. A doua zi s’au întors de unde plecaseră; misiunea era terminată. Cartuş şi-a adus -şi el tovarăşi. Acum erau patru. Şi viaţa se continuă laolaltă, cu u-mezeal-a din tranşee, cu puri-cii -dar şi cu buna dispoziţie, până în ziua- când începe atacul cel mare la dealul Ţigăncii. 'Câinii au rămas la grăniceri. Mi-traliorii au Itrecut valea mlăştinoasă dela Bogdăneşti şi au pus pi-ciorul, de data aceasta definitiv, pe malul celălalt. Toate amănuntele luptei s-unt redate concret şi pitoresc. Aici autorul a fost -rănit la un picior şl evaouat la spitalele din spatele frontului. Dar atâtea destine -s’au împlinit eroic -în valea dintre Eălciu şi Ţiganca, în a doua jumătate a lui Iulie 1941. Cartea se încheie patetic şi totuşi reconfortant, -cu -durerea unui părinte carie îm-
474
© BCU
brăţişează patul gol, al unui spital und'e murise feciorul 'său.
  Desigur că autorul, fiind german, după cât se pare, (cineva mi-a spus că este şi magistrat), — are anumite stângăcii de stil, dar limba este foarte bogată şi colorată, naraţia riguros susţinută, -ceiace denotă un efort de conştiinţă literară, la o carte carie este mai mult decât un jurnal de campanie.
                                                                                                           NIOOLAE ROŞU
   VENTILA HORI A: Aco£o şi Stelele ard. (Bucureşti, Gorjan, 1942). — De câţiva ani, urmăream cu interes pe Vintilă Horia prin reviste, în eseuri, în cronici dramatice şi, uneori, în poezii vibrând de muzicalitate. Intuisem trei însuşiri temeinice ale tânărului scrit-or: o putere de judecată care-şi verifica originalitatea prin căutarea de probleme la care aducea soluţii proprii, o atracţie pentru 'frumos, pentru arta lin genere şi pentru manifestările spirituale artistice ale Italiei, în particular; iar ca un corolar faţă de această preocupare permanentă a conţinutului literar, o năzuinţă din ce în ce mai actualizată în câştigarea unei forme stilistice cât mai armonioase.
   Dar, deodată, în primăvara anului trecut, luarea aminte ne-a fost surprinsă în chip deosebit de o nuvelă stranie. Purta, sub semnătura lui Vintilă Horia, titlul, poate banal. Aventură sub lună. Nu se cade să analizăm aci interesanta plăsmuire epico-lirică, atât de îndepărtată de banal. Deoarece cititorii cari au urmărit atuncii întâmplările verosimil umane ale unor siluete strecurate din cărţi şi reînsufleţite cu o nouă viaţă sunt aceiaşi cari au deschis şi paginile acestei reviste:  sunt cetitorii Gândirii.
Am asociat în gând atunci — fără nici o susţinere a unei descendenţe tematice riguroase — nuvela aceea de eo alta în care ciudatul scriitor italian, Massdmo Bontempelii, de altfel mult admirat de tânărul scriitor român, a dăruit suflul vieţii unui joc de şah.
   Acum, însă, ne aflăm cu uimire în faţa unei scrieri epice având un orizont mult mai larg. Vintilă Horia a dat tiparului, prin tânăra şi inteligenta editură Gorjan din Bucureşti, un roman Are un titlu care conturează o zare nelămurită şi care fixează atenţia îndată : Acolo şi stelele ard. Autorul a voit — şi titlul amintit atestă aceasta — să replăsmuiască Iubirea eternă sub simbolul aparent a două personagii închipuiţi în cadrul învăpăiat de patimă al Italiei : fie sub cerul irizat de umbre mistice al Perugiiei umbriene, fie sub bolta Florenţei stăpânită de măreţia Renaşterii, fie subt înaltul
nopţii cu luna de veghe în oraşul care măsoară ritmul veciniei ei. Roma,
   La pagina 158 a cărţii sale, autorul a rostit prin vorbele îndrăgostitului erou tema şi titlul romanului: „Aici şi stelele ard“. Unde aici ? In Italia. Şi iată tema : Italia, în existenţa sa creatoare, Italia împrăştiind iubire şi poezie vieţii. Şi ca să facă şi mai unic acest cadru pasionat, autorul a situat doi tineri într’un cadru contradictoriu : în zăpezile neprihănite aie Car-paţilor noştri, în Poiana Braşovului. Deşi ace-iaş lună lumina o privelişte feerică, armonia dintre cele două fiinţe, în acea atmosferă de vecanică iarnă, nu există. Iubirea nu e reciprocă, nu e o victorie ci o luptă şi o cumplită suferinţă. Deci, viaţa eroilor nu există decât în virtutea cadrului. Deaceea elementul descriptiv predomină şi răspândeşte o adevărată vrajă peste fiecare pagină. Dar acest element descriptiv este complex, fiind continuu o exteriorizare a unei trăiri lăuntrice a autorului, a unei identificări aproape romantice eu natura înconjurătoare. Alegem la- întâmplare o singură pildă, cetind:
   „Când mi-a apărut prima oară chiparosul, izbucnit după creasta unui zid, ca o flacără verde, am avut sensaţia unei dedublări, a unei singurătăţi perfecte care-mi semăna într’atât, încât mă înspăimânta. Sunt convins că nu există moment de groază mai stăpână pe simţuri, mai adânc înfiptă în carne, ca acela în care te trezeşti pe neaşteptapte cu tine însuţi dinainte, sau cu cineva care să-ţi reproducă prin simpla lui prezenţă propriul tău chip. Mi-am închipuit uneori scena aceasta într’un cadru fantastic, între ruine prin care să urce ceaţa ca o simfonie lugubră a nopţii şi acolo, în mijlocul unui început de spaimă şi de presimţire să te întâlneşti cu tine însuţi. Sentimentul groazei ar fi atât de sincer realizat încât ar fi urmat de nebunie sau de moarte. Şi totuşi sentimentul acesta l-am avut ziua în plină lumină italiană, în faţa chiparosului care era propria mea metaforă”, (p. 11).
   Un astfel de element al naturii poate sdrun-cina echilibrul sufletesc, poate să-d aştearnă înainte cele două realităţi şi întrebări ale minţii omeneşti: viaţa şi moartea.
   Legate de cadru ca un mit însufleţitor, viaţa şi moartea sunt reflexe puternice ale experienţei romantice căreia omul de astăzi nu poate şi nu trebuie să i se mai sustragă. Integrarea lor sub formă de roman, în cadrul Italiei, ne aminteşte alt roman: Sparkenbroke al lui Charles Morgan. Insă acest cadru saturat de metafizică empirică nu este numai peisagist. E mult mai complex cuprinzând şi note suge-
475
© BCU
rate de literatura contemporană. Cartea este plină de reflexii culturale, de artă, istorie, estetică. Minunile plastice ale Italiei sunt descrise cu emoţie artistică şi cu simţ critic. Sau cât de subtil este, de pildă, sufletul nordic res-frânt în nostalgicul Vals trist al lui Sibelius. Un crâmpei de Istoria Renaşterii la Florenţa, o frântură din Istoria lumii la Roma. Numeroasele popasuri contemplative ne amintesc primul roman dannunzian, II Piacere.
  Fragmentarismul şi simbolismul contemporan se pot întâlni deaisemeni în această carte. Romanul nu se desfăşoară lent printro logică firească a unei evoluţia în acţiune. Faptele sunt precipitate de un destin exprimat simbolic prin imagini statice: o figură de Madonă de trei ori întâlnită, în trei momente hotărîtoare ori pronunţarea ca o ameninţare a soartei a unei propoziţiuni latine „Hic sunt leones’’, legată în aparenţă de o observaţie de cadru: săpăturile recente dela Colosseum care scoseseră la iveala bestiariile antice.
  Se evidenţiază astfel în arta lui Vintilă Hor ia un estetism simbolic care înlocueşte dinamismul real al acţiunii, absent, cu o mişcare lăuntrică ce nu este proprie romanului, o mişcare lirică şi dramatică, în linia epicului! de roman.
  Dar, pentru că am pronunţat această noţiune — epic — ni se iveşte o întrebare la care trebuie să răspundem: structura personagiilor şi firul acţiunii însuşi sunt la înălţimea acelui cadru complex pe care am căutat să-l analizăm dânau-i întâietate? Răspunsul este acesta: in miezul epicului, adică în analiza eroilor plăsmuiţi şi în evoluţia valeţii lor, aflăm un crez lirico-dramatic. Autorul a explicat dealtfel natura personagiilor create de el Redăm autocritica luli Vintilă Horia din paginele acestui roman:
  „....sunt nişte oameni ciudaţi, desprinşi din altă lume, sau mai precis, concentrând în ei prea multe din esenţele genului uman pentru a fi oameni simpli. Ei bine, fiinţele acestea deosebite trăiesc totuşi în viaţa obişnuită. Pute-
CRONICA
                                TEATRUL NAŢIONAL: DON CARLOS.
  Teatrul Naţional — printr’o bună inspiraţie — a pornit la drum pentru noul an cu o săptămână românească.
  Despre Apus de Soare cu greu s’ar putea spune ceva nou, ori cel puţin interesant, — decât că
rea mea nu poate trece peste o astfel de limită, căci ar însemna să creez un univers nou pentru oamenii aceştia. Ceeace-i frânge pe toţi este tocmai desacordul dintre complexitatea lor neobişnuită şi curgerea obişnuită a vieţii” (p. 29). Din literatura universală, tânărul romancier a ales un prototip căruia i-a dat un rol în nuvela de care aminteam la început. Don Quijotte. Şi iată lămurirea apropierii eroilor săi de prototipul ales: „Tragedia lui stă tot în discordanţa dintre închipuire şi lealitate. Iar moartea tristului hidalgo e mai puţin înduioşătoare decât viaţa lui, cădii venea să restabilească un echilibru a cărui sdrunci-nare nu o iartă niciodată sensul comun al omenirii. Ca şi Don Quijotte, eroii mei tentează destinul şi încearcă să-l frângă, apoi în mod fatal cad înfrânţi de destin. Tragedia lor nu e în moarte, ci în viaţă”, (p. 29—30). Prin această concepţie trebuie înţeleşi cedi trei eroi ai cărţii, Valentin, Ana-Maria şi Andreii O putere a soartei frânge în viaţa amândurora iubirea lui Valentin şi a Anei-Maria, chiar In momentul când această iubire părea mai ne-sdruncinată. Este o concepţie interesantă asemănătoare cu aceea pe care a promovat-o şi d’Annunzio, atât în romane cât şi în drame Totuş, este ascunsă, umbrită de interesul pe care-1 ocupă cadrul complex, care face din această carte altceva decât un roman: o carte de reflexii şi vibraţii cu arta şi natura Italiei în deosebi.
  In faţa lui Vintilă Horia stau deschise două zări. Una constituită din simbolism în maniera lui Poe, aşa cum arată nuvela ce completează cartea de care vorbim — Moartea morţii mele •— şi care provine poate dintre exagerare estetică a concepţiei pe care am amintit-o. Cealaltă zare spirituală începe pe linia însăşi a acestui pseudo-roman în care gânduri proprii şi descrieri minunat de expresive se îmbină cu un crez superior estetic. Ne va părea rău dacă Vintilă Horia va părăsi această lume spirituală din care s’a plămădit primul său roman.
                                                                                            MARIELLA COANDĂ
D
   anii trec peste ea, şi nu fără să lase urme. Despre Caraigiale îmi rezerv plăcerea să vorbesc la reluarea lui integrală, după cum o vedem anunţată. Despre Avram Iancu, capod’operă a teatrului poetic, şi a doua piesă a noastră istorică după Vlaicu Vodă, am prilejul să vorbesc iei alt loc al revistei.            ;
DRAMATICĂ
476
© BCU
   De fapt noua stagiune a Naţionalului s’a deschis cu Don Carlos, drama în cinci acte (19 tablouri) a lui Fre-d-aric v>on Schiller.
   Doin Carlos a fost pentru mine, dela piesă la joc- şi de aci la montare, decor şi costum, o revelaţie.
   Nu se poate spune că Schiller ca autor dramatic nu e puţin uitat. In Germania aureola lui va fi pâlpâind de aceleaşi flăcări ; dar în restul lumii... Hoţii mai frecventează arar afişul ; Intrigă şi Amor, Wilhelm Teii n-e-au părăsit. De Wallenstein, consacrarea lui Schiller, nu se mai aude. Iar Don Carlos pare azi o mare îndrăzneală...
   Şi e o piesă mare în toată accepţiunea cuvântului.                ’
   Schiller n’are -curajul să meargă în această piesă pe linia engleză a teatrului, indicată recent de Lessing, şi urmată de el şi mai recent în acea „tragedie a vieţei obişnuite'*, apărută întâi sub numele de Luise Millerin ca să devină apoi Kabale und Liebe. Traducătorul de mai târziu al lui Racine se va emancipa de metoda psaudo-clasică i(deşi nici acolo complet) (albia în Wallenstein. Până atunci Don Carlos, eu tot versul lui alb, şi gustul de Shakespeare oare va duce pe autor -la adaptarea lui Maebeth, va servi idealului de diramă francez; de unde unitatea de linie, puţin obositoare a acţiunii, şi un întreg aspect de rigiditate, eu câteva inconsistenţe (episodul Ebboli, sau cele ale marelui Inchizitor) în oare parecă libertarismul autorului se odihneşte de severitatea canonului clasic.
   O rigiditate oare trebue pusă în seama aceluiaşi canon se trădează şi în trasarea caracterului principal, al Regelui, dus până la monstruozitate de dragul ideii, atunci când e obligat să-şi pună cu mâna lui copilul în ghiairele Inchizitorului şi să comită prin urmare infanti-cid, numai spre a rămâne consecvent cu principiile lui şi a-şi consuma tirania până la capăt.
   Astfel de gratuite exagerări au loc de predilecţie în teatrul clasic, unde se iese din prescripţiile naturii ca să se rămână în cele, mult mai uşoare dar adesea fatale, ale regulei, — cum e cazul aci.
   Fatale, spun. Şi lucrul se adevereşte mai ales cu finalul piesei, pe dea’ntregul ruinat din grija neobosită — şi era momentul ca Schiller să obosească — de a rotunji logic şi simetric şii caracterele şi acţiunea. Piesa efectiv sfârşeşte cu moartea Marchizului de Pasa. In închisoarea în care neîntinatul -cavaler primeşte plumbul ucigător, şi-şi lasă sufletul zălog viitorului monarh, lumile s’au separat, zorii libertăţii popoa-
relor s’au desprins din apele tulburi ale tiraniei, feudul Don Garlos-Don Filip s’a consumat.
   Nu de geaba torţele revoltei aleargă pe afară.
   Semnalul lor era suficient.
   Schiller însă ne mai ţine încă un act ca să aflăm -că idealul tânăr care e Don Garlos va face pe stafia, „binevoind" — -chiar acesta e textul — să îmbrace un simulacru de strae -asemănătoare cu cele în care obişnueşte să apară din când în când stafia bunicului -pe esplanada castelului, şi aşa să se facă scăpat în Flandra, unde să aprindă revoluţia.
   Scăpare însă -care nici măcar nu se întâimplă. Fiindcă îl vedem pe bietul prinţ, în scena următoare, prins de propriul lui tată, -şi dat pe mâna Inchizitorului, spre a fi executat.
   E o notă de macabru şi carnaval, care frânge linia de epică grandoare a piesei, şi supără cu atât mai mult cu cât e gratuită.
   Şi e singurul defect de esenţă al unei piese scrise în vecinătatea genialităţii. In oare găsim seducătorul geniu al răului incarnat sub forma tiraniei în măreţul Fi-ii-p II, în faţa lui ideală făptură a fragedului -deschizător de lume nouă care e Don Carlos (creaţie proprie a lui Sdhil-ler, fiindcă istoria îl ren-ea-gă) iar între ei Marchizul de Poza, adevăratul erou ăl piesei: iluminatul.
   Adevăratul erou în idee, fiindcă linear până la abstracţie, idealizat ca într’o tragedie clasică, până ia simbol, ceea ce trăieşte în Marchiz e ac'»» retorică schilleriană -care va atinge apogeul în Fecioara din Orleans.
   In sichimb Schiller a grămădit shakespearian umanitate pe umerii cuceritorului rege — devenit cel mai simpatic din cel mai negativ personaj al piesei tocmai prin această umanizare ; şi în pieptul arzătorului, nefericit prinţ de Coroană.
   Aceasta până la final, cum am spus, unde
avem plăcerea să vedem un geniu (fiindcă Schiller era) sărind peste cal, de dragul lui Racine et Co.
   Piesa te mai ulueşte şi prin vigoarea cu care discipolul lui Rousseau pune în scenă idei, fiindcă Don Carlos va fi ea o -piesă istorică, ce va fi dus pe autor — nu fără recomandaţia lui Goethe — la catedra de Istorie dela lena: dar rămâne, să nu uităm, o piesă de idei. Care prin aceasta face pe Schiller tot aşa de tipic -pentru vremea lui de mari avânturi, cât a fost Ibsen pentru vremea noastră ; Shakespeare pentru aceea a Renaşterii şi Cavalerilor-Firaţi; sau clasicii pentru secolul lui Peri-ole.
   Piesa a avut o montare tot aşa de grandioasă ca şi textul. Pe câţiva pilaştri, cu ingenioase, dar sobre panouri şi fundaluri, Ion Şahighian
477
Lli'H- .l'fi|UL1^hU J,A,’lj'LLJ. .
 © BCU Cluj
fte-a plimbat prin 19 tablouri dela Aranjouez la Madrid, o curte densă de vieaţă cât o omenire întreagă. E un succes vrednic de Schiller, care face cinste primei noastre scene, şi consacră pe linia mare a lui Paul Gusty (bagheta registrului.
  Laudă neprecupeţită deasemenaa pictorului T. Cornescu pentru „Gobelinuri" şi decoruri de un gust şi măreţie ce ne-au făcut să ne întrebăm ce se va face Teatrul Naţional fără acest ctitor scenograf al lui; cum şi doamnei Florioa Geor-gescu-Scârţan şi d-rei Veturia Oaneea dela care ştim că vom avea cel puţin costume rare ea cele din seara aceasta.
  Dar mai ales lui N. (Bălţăţeanu, centrul acestui spectacol, neuitat în regele, a cărui natură dublă a făcut apel la toată gama lui de sedue-ţiuni negative; N. Critico, cald şi vibrant în
CRONICA
  ION AGARiBICEANU, fecundul scriitor ardelean, a ifost elogiat călduros, cu prilejul vârstei sale de 60 de ani, pe cari îi poartă cu o binecuvântată tinereţe fizică şi spirituală. Alăturân-du-ne tuturor acestor elogii festive pe deplin meritate, trebuie să mărturisim că ne găsim în oarecare jenă faţă de Ion Agâribiceanu, al cărui scris n’a fost suficient reliefat în paginile revistei noastre. Cazul său e al multora de aceeaşi mărime. Jinduim de ani după un critic care, dedicându-se cu pasiune studiului literar, să ridice în lumină dreaptă adevăratele valori româneşti ale artei contimporane. Criticul acesta n’a apărut încă, afară de cazul când uri Ovidiu Papadima, un Nicolae Roşu sau Al. Dima s’ar închina eu tot dinadinsul acestei sarcini atât de necesare pentru orientarea spiritului nou
  Ion Agârbiceanu a scris mult, poate prea mult ca să nu fie nevoie de o selecţionare a operei sale de până acum. La bogăţia de resurse a acestui om, care are totdeauna ceva de spus, n’ar fi stricat o disciplină mai strânsă a formei, un poleiu artistic mai strălucitor şi o strună în faţa năvalnicei sale spontaneităţi. E mult minereu în această producţie, din care aurul nu s’a lămurit în întregime. Dar e şi aur a cărui frumuseţe încântă gustul cel mai pretenţios. Dincolo de exigenţele formei însă, proza lui Ion Agârbiceanu are o profunzime umană aproape neatinsă de vreun alt înaintaş al său. Are acea omenie, pe care o cerem oricărui scriitor pentru a fi reprezentativ românesc sau cel puţin documentar românesc. Prozatorii noştri povestesc evenimente sau impresii; şi unii le povestesc cu rafinamentul unei arte într’adevăr orientale. Dar dincolo de evenimente se simte prea puţin
rolul titular; A. Pop Marţian, plin de patos în Marchiz ; Marieta Anca, la dânsa acasă într'o princesă-curtezană.
  Traducerea, destul de bună şi dramatică. De ce însă atâtea inversiuni ? Ce uşoară ar fi o traducere în versuri dacă fiecare traducător şi-ar îngădui să spună la infinit: „slăbită de al ei leşin"; „al prieteniei legat sfânt“; „te vede azi aci pe-al Spaniei tron" (când „pe tronul Spaniei" era aşa de simplu şi frumos) ; „şi-ascunde a sa iubire"; „stă pe al său tron" etc. etc.
  Am mai prins cuvântul „creştinească" în fia-, grant delict de cacofonie. Şi altele. Şi n’ar fi nimic, dacă un gând nu te-ar tot chinui: sânt ele dela Coşbuc citire, sau numai dela adap-taborii lui ?... •
 :         DRAGOŞ PROTOPOPESCU
MĂRUNTĂ
sufletul, iar în suflet aproape deloc spiritul. Dacă în scrisul lui Ion Agârbiceanu rareori întâlnim iscusitul rafinament oriental de a povesti, în schimb abundă sufletul şi licăre în adâncuri spiritul. El e punctul terminus al tunel arte oare vrea să fie nu numai o fermecătoare flecăreală, dar şi o revelaţie a omului.
  Vreau să spun totdeodată că e ceva solid ardelenesc în această mişcare greoaie şi masivă a cuvintelor, ca o urnire de lespezi neşlefuite, gravitatea e specifică Ardealului. Scriitorii lui nu sunt comici; pictorii lui nu sunt caricaturişti. Nu s’a născut ardeleanul care să scrie comedii şi nici nu cred că se va naşte. Gândiţi-vă: Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu sau Coşbuc, Goga, Blaga ! Singur Coşbuc e uneori vesel, dar. nu diformează niciodată. Veselia lui e un surâs dumnezeesc, răspândit peste gravitatea vieţii. Şi mai e un lucru ce sare în ochi: absenţa satirei din plăsmuirile acestor scriitori. In luptă milenară eu un neam adversar, al cărui temperament umflat se oferă singur victimă caricaturii şi satirei, scriitorul ardelean parcă nici nu-1 vede, deşi e 'conştient de antinomia dintre noi şi el. Ungurul e obiect de umor şi de satiră numai pentru regăţeni. Dar spiritul artistic al Ardealului se vede numai pe sine însuş, preocupat cum este de afirmarea masivă a omului autohton, prezenţă eu rădăcini în toată istoria acestui pământ însângerat. In fond, literatura ardeleană nu e decât altă faţă a acelei înverşunate şi sublime porniri de afirmare autohtonă, pe care o moşteneşte dela pleiada istoriografilor şi a filologilor. Acest element, oare nu e decât un răspuns de mimă servitute la o provocare milenară, dă unitatea de stâncă a scri-
478
© BCU
.sului ardelenesc. E o anume măreţie tăcută în scrisul acesta izvorît din conştiinţa perenităţii şi a evidenţei istorice. Evidenţă magnifică şi înaltă ca piscurile Oarpaţilor dominând văile de sub ele.
   Pe Ion Agârbiceanu nu-1 putem izola de această constelaţie de scriitori. El e parte întregitoare. Ceea ce aduce î:n plus faţă de ceilalţi e adâncirea sentimentului creştin, pe care îl consideră fie în omenia poporului, fie în despică-tura dramatică dintre el şi principiile protiv-nice. Cu austeritatea sa etică, rezultată din viaţa trăită, -ce-i slujeşte de material artistic, e poate -cel mai creştin dintre prozatorii noştri, fără să uităm pe Gala Galaetion, al -cărui creştinism amabil ne îmbie de sub mantia pitorească a fabulosului şi a miraculosului. In creaţia lui Agârbiceanu, creştinismul respiră firesc din suflete, mai ales dând e -vorba de ţărani. Scriitorul e un om -convins, a -cărui -gândire unitară aruncă reflexe până în cea- mai depărtată povestire. Cine îl întâlneşte pe stradă, chip frumos şi senin, schimbând cuvinte fără nici-o însemnătate, nici nu bănueşte puterea-i de reflecţie filosofică. In revista Cultura Creştină dela Blaj, -care ar putea fi o publicaţie catolică foarte valoroasă dacă n’ar avea stupida inspiraţie să ne numească „rătăciţi” pe noi, ortodocşii, Ion Agârbiceanu is-căleşte de câtva timp o serie de admirabile Meditaţii, pe cele mai variate teme creştine, dar teme pe -care nu le scoate din -cărţi pentru a le vârî iarăşi în cărţi, ci teme -care, trăite fierbinte de un suflet viu, poartă în desvoltarea lor pecetia unei personalităţi -cugetătoare. Subtilitatea reflecţiei te uimeşte -precum te încântă frumuseţea stilulu-i.
   La 20 de ani Agârbiceanu scria ca un povestitor; la 60 de ani scrie ca un filosof. Dar între o vârstă -şi alta n-u există nicio discontinuitate, ci o intuiţie artistică devenită astăzi foarte conştientă de natura ei. Scriitorul e dintre cei cari îşi garantează moralmente opera în faţa neamului lor.
                                                                * * »
   -EVOCAREA LTJ-I N. IORGA. Revista ieşeană Cetatea Moldovei, ca-re îşi lămureşte un drum din. ce în ce mai sigur, publică în numărul de August—Septembrie câteva studii istorice asupra unor personalităţi naţionaliste -ca romancierul Dimitri-e Moruzi -(prezentat de -G. Bezvi-coni), Episcopul Melchisedee şi Transnistria (D. Furtună), Mitropolitul Varlaam şi ideia naţională (Con-st. Non-ea), A. D. Xenop-o-1 naţionalist antisemit (N. Gri-goraş). In- aceeaşi serie d. Gh. A. Cuza, directorul revistei, tipăreşte o largă şi foarte interesantă evocare a lui Nicolae Iorga.
E un eseu în care apar pentru întâia oară în lumină adevărată relaţiile lui Nicolae I-orga cu A. C. Cuza, văzute pe fondul amintirilor din copilărie a-le autorului. D. Gheo-rghe -Cu-za, care s'a. relevat în ultimii ani -ca un remarcabil so-netist, găseşte fraze pline de vervă şi de flacără pentru a da rost impresiei profunde, pe care i-a lâcut-o apariţia neobişnuită a lui Nicolae Ior>ga in -casa părintească deia Iaşi. E un fel de cruditate amestecată cu o mare admiraţie pentru omul de geniu, -cu temperament neprevăzut şi extraordinară putere de înrâurire. Relaţiile cu A. C. Cuza s-unt extrem de capricioase şi variate şi. dacă ele au -durat mai bine de un deceniu. înt-r’o fecundă şi salutară colaborare publicistică şi politică, faptu-l se datoreşte, cum era de aşteptat, naturii egale şi îngăduitoare a doctrinarului dela Iaşi. N. Iorga şi A. C. Cuza, personalităţi de structură antinomică, au putut să stea alături numai -câtă vreme i-au unit aceleaşi convingeri şi i-a însufleţit a-celaş ideal românesc. Când acestea au dispărut, au rămas unul faţă de celălalt ca doi străini,
   îmi aduc'aminte de vremea când nu-şi m-ai vorbiau. In casa dela Vălenii de Munte atâ-ma o mare fotografie reprezentând alături pe cei doi apostoli ai naţionalismului, fotografie care n fost i-co-ana sfântă a celei mai entusiaste mai generoase pleiade naţionaliste1: -cea dela '910. N. Iorga, sorbonizat după întâiul răzlboiu mondial, o acoperise- pe jumătate cu un văl negru de sub care nu se mai vedea chipul lui A. C. -Cuza. Ţinea s’o arăte fiecărui vizitator, însoţind această ispravă bizară de cele mai caustice -comentarii. Dacă unii vizitatori îi ţineau hangul, erau alţii pentru cari -strania privelişte pricinuia lacrimi de sânge pe urma unei lupte ucise de simple -capricii spre paguba imensă a cauzei naţionaliste. Fără să-şi dea seama, N. I-orga îngropase în zăbranic de doliu nu atât chipul lui A. C. Cuza -cât propriile sale credinţe de odinioară, .pe care le -călcase în picioare. Astăzi, după toate tragediile urmate, e absolut sigur că, dacă a-ceastă prietenie ar fi durat, cursul mişcării naţionaliste în -România ar fi fost -cu- totul altul. Dogmatismul -stati-c al lui A. C. Cuz-a -avea nevoie de vijelia incendiară a lui N. Iorga pentru a birui. In golul rămas, alţii au luat steagul luptei, pentru s-l muia 'în sânge zadarnic.
   In eseul său, d. Gheorghe Ouz-a evocă nu numai amintirea unui om, dar şi strădania spinoasă a celor doi apostoli de a înfi-ri-pa partidul naţionalist-democrat, -ce avea -să fie speranţa deşartă a luptătorilor ca-ri au zidit România Mare.
   Paginile din Cetatea Moldovei, cu toată verva
479

© BCU
lor sprinţară, îţi lasă in suflet o dâră de amărăciune.
   ORHESTRA FILARMONICĂ din Bucureşti, cu un an mai tânără decât revista noastră, şi-a sărbătorit 20 de ani de existenţă în fortma de azi, adică decâmd a reorganizat-o şi o conduce maestrul George Georgescu. E, fără îndoială, cea mai de seamă instituţie muzicală a ţării. Opera e un gen amestecat, de teatru şi muzică, al cărei repertoriu foarte redus, sporeşte şi se înnoieşte greu, ceeace o constrânge la reluări insistente de piese demodate şi uneori insuportabil de banalizate. Talentele româneşti n’au is-butit încă să îmbogăţească acest repertoriu, — acelaş în lumea întreagă, — decât cu contribuţiile unui Sabin Drăgoi sau Alexandru Zirra Afară de aceasta, tehnica scenică prin care vechiturile răsuflate mai pot căpăta un lustru de vmiprimăvărare a rămas, cu toate progresele sensibile, sub nivelul celei de peste hotare; iar în ce priveşte arta cântului, forţele noastre vocale n’au ajuns la un stil sau la o şcoală românească. Singurul cântăreţ de mare şi subtil stil autohton, George Folescu, s’a stins prea de .vreme, fără să lase în urma-i moştenitori ai acelor fermecătoare modulaţii de glas, în care se întipărea însuş felul românesc de a cânta. Şi să nu uităm că, pe lângă toate aceste’ neajunsuri, nu avem un teatru de operă propriu ziis, unde multe din insuficienţele actual© să se poată corecta.                               ' ; •;;
   Filarmonica, deşi tânără, s’a impus din primii ani ca o instituţie de nivel european. Va fi contribuit la aceasta faptul că, prin natura ei, simfonia e un gen mult mai simplificat decât acela al operei. întrucât e vorba numai de instrumentişti, fără să fie nevoie de scenariu teatral, de '•ântăreti şi de balet. Dar mai presus de toate orhestra filarmonică datoreşte unitatea de organism pus la punct în mod excelent unui om de excepţionale însuşiri muzicale, care t George Georgescu. Filarmonica noastră a atins un nivel european fiindcă şeful ei a ridieat-o la nivelul său. Am văzut mulţi dirijori de faimă, aproape toate celebrităţile timpului. Ceea-ce îl deosebeşte pe George Georgescu e o muzicalitate care izvorăşte dintr’un instinct artistic fundamental. Şcoala n’a făcut decât să-l şlefuiască, dar şcoala joacă în arta lui un rol atât de secundar încât ea dispare isub erupţia de muzicalitate naturală cu care e înzestrată această personalitate binecuvântată de muze. La George Georgescu, mu-
zica e deopotrivă în spirit şi în corp, — ceeace e un’ lucru pe cât de excepţional pe atât de necesar la un şef de orhestră, în ale cărui mişcări fizice se concretizează însăşi interpretarea piesei muzicale de executat. Faţă de orhestră şi faţă d« public, dirijorul e singurul actor al simfoniei, actor care o joacă în toate ritmurile şi nuanţele ei de timp, plasticizândiu-i astfel abstracţiunile sonore. O simfonie trăeşte în măsura în care o mimează, ca să zicem aşa, dirijorul. Din acest punct de vedere, George Georgescu e un mim conatural al tuturor geniilor simfonice. Dacă un surd ar asista la interpretările sale, ar prinde sensul muzicii executate numai din acele mişcări ou desăvârşire adecuate la nuanţele textului, mişcări care evoluiază eu o eleganţă olimpică şi fac din baghetă, o grafică aeriană atât de bogată şi de variată cum e însăşi imensa creaţie simfonică. De douăzeci de ani acest actor de geniu al simfoniei joacă în faţa noastră, cu aceiaşi nervi şi cu aceiaşi muşchi de o elasticitate uimitor de tânără, toate creaţiile orihestrale ce constituie muzica pură, muzica supremă. Căci niciun alt gen de muzică nu se ridică până la culmile cereşti ale simfoniei.
   Cu prilejul acestei aniversări, George Georgescu a fost decorat de ministrul Germaniei la Bucureşti. E o recunoaştere pentru tot ceeace a făcut el ca să popularizeze muzica germană la noi. Mai presus de orice, simfonia, ca şi metafizica, e o creaţie eminamente germană. Dacă drama lirică e proprietate italiană, muzica or-hestrală e proprietate germană, Francezii având câte ceva din fiecare, fără să le putem atribui un gen cu exclusivitate. Francezii cântă mai mult când vorbesc inegalata lor limbă şi parcă vorbesc’ atunci când vor să cânte.
   Muzica simfonică germană a găsit în George Georgescu un interpret unic la noi. El ştie să fie rând pe rând Baeh, Mozart, Beethoven, Wag-ner, Brahms, Bruokner sau Richard Straus, reclădind pe undele aerului castelele invizibile şi catedralele somptuoase, de sonorităţi, ale acestor arhitecţi fără pereche ai sunetului. In Germania, unde l-am văzut deasemenea dirijând în aplauzele frenetice ale publicului, ar fi putut face aceeaşi glorioasă carieră artistică, pe care a realizat-o la noi. Dar George Georgescu e atât de român încât şi-a preferat ţara de baştină, ridicându-şi cariera la rangul unei misiuni, care i-a dat toate satisfacţiile şi pe care nimeni altul, în locul lui, n’ar fi putut s’o îndepli-neasică
       ’            ■ NICHIFQR CRAINIC
ANUL XXL—Nr. 8.
480
OCTOMBRIE 1942