GÂNDIREA ANUL XXI Nf. 7 AUGUST—SEPTEMBRIE 1942 V M R U L: CREDINŢĂ ŞI EROISM NICHIFOR CRAINIC : Sufletul r- RADU GYR: Poeme de pe front....................363 LADMISS ANDREESCU : Bombardament!................372 N. I. HERESCU: Testament.........................379 N. CREVEDIA : Te Deum..........................381 PAN M. VIZIRESCU : Primul soldat căzut peste Prut 382 IOAN COMAN : Eroismul elitelor patristice .... 383 JOSEF WEINHEBER: Vorbind în vis (In româneşte de VLntilă Horia).........................39 i LUCIA MIHNEA: Zori de zi.........................395 VALERIU ANANIA : Versuri pentru versul meu . . 396 PETRU P. IONESCU : Credinţă şi eroism..........397 IDEI, OAMENI, FAPTE ŞTEFAN IONESCU : Sensul eroismului românesc . . . MARIELLA COANDA : Piero Bargellini şi portretul psihologic................................ FILOMELA BRATIANU : Gânduri cu ocazia chemării lui Hans Pyritz la Universitatea din Berlin . . . EMILIAN VASILESCU : „Prietenii români ai tomis-mului"......................................... CRONICA LITERARA PAN M. VIZIRESCU : George Ionaşcu : Pustiul roşu ; Reporterii de războiu (Grigore Olimp Ioan : Noi dela bombardament; Iordache Răducu : 22 Iunie; Ion Băleanu : Ordin de misiune; Cpt. Comandor Mar iu s Verbiceanu şi Cristian Teodorescu : Echipaj la posturile de luptă ; Ladmiss Andreescu ; Sburăm spre Răsărit)......................412 PETRU P. IONESCU : Alex. Constant ; Odesa ; Prof. Dr. Johann von Leers; Germania ....... 416 CRONICA DRAMATICA » DItAGOŞ PROTOPOPESCU: Canicula, sau triumful comediei italiene... (Gherardi: Fiii marchizului; Bonelli: Omul care zâmbeşte)...................418 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Nicolae Colan academician; Rasă şi religiune; Scriitorii Sn acţiune; Adolescenţii eroi dc roman; Ion Buzdugan; O poetă nouă 421 EXEMPLARUL 40 LEI © BCU au căr^+ de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cănii se închinau poemele,, era întotdeauna acelaş: „nec- Dece Nectar? Pentru că acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă... Astăzi numai există „nectaruri“t există în schimb Nectar, dar bineînţeles NECTAR MOTT tarul44 MOTT MONOPOL MOTTO.NEL DRĂGĂŞANI MOTT MOTT 1914 D EM l-S E C MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE © BCU Cluj SUFLETUL ROMÂNESC DE . NICHIFOR CRAINIC Nu cunoaştem bine sufletul poporului nostru. L-am privit dela (distanţă, prin geamul colorat al unor ideologii străine. Şi dacă nu . l-am dispreţuit deadreptul, l-am subpreţuit totdeauna. Românul n’are orgoliul românismului şi înclină să se înjosească în faţa străinului pe sine şi pe consângeni, în credinţa că-i aduce un omagiu celuilalt. Generaţia care ne-a precedat dispunea de personalităţi cu vază, care mărturiseau public că au două patrii, Franţa şi România. „Decât să piară Franţa mai bine sacrificăm Ro-mânia!“ Nu era vorba de modestie în asemenea mărturisiri de un patetism uluitor, ci de o ieftină (bagatelizare a propriei noastre ţări. Modestia e o virtute bizuită pe cunoaşterea dreaptă a limitelor puterii noastre. Dar aid nu intra în joc cunoaşterea dreaptă, ci recea ignorare a eeeace esite românesc. Nici literatura epocei ide care vorbim nu ne dă o imagine credincioasă a sufletului naţional. Cu toată preocuparea scriitorilor de ţărănime, n’avem totuşi până azi o carte revelatorie a omeniei dela ţară, cu excepţia unică a lui George Coşbuc, marele vizionar al spiritului românesc. Nuveliştii şi romanderii n’au văzut în ţăran decât patima pentru pământ, precum cei mai tineri, în duzinele lor de cărţi, nu văd decât zbuciumul erotic al unor eroi lipsiţi de orice semnificaţie mai largă. In ce priveşte oraşul ca material artistic, scrisul nostru a rămas la Caragiale, inteligenţă lucidă şi levantină, care a diformat caricatural orice fiinţă de care şi-a atins condeiul. El înfăţişează prin excelenţă zeflemeaua cafenelei orientale, uşuratică şi superficială, care desfigurează un om pentru a stoarce din el efectul und glume. Nimeni nu mai vrea să cunoască viaţa de suburbie decât sub chipul lui Macke şi Lacfee, nişte caraghioşi pierde-vară lângă halba de bere, şi atâta tot. Literatura lui Caragiale n’a ridicat pe mahalagiu punându-i în faţă defectele, ci a diformat perspectiva intelectualului, cu netăgăduita d putere de seducţie, alimentându-i plăcut şi fără efort uşurătatea de spirit, trivializându-i mintea şi făcându-1 să vadă strâmb. N’am crezut şi nu voiu crede niciodată că acest scriitor lipsit de orice sentiment de omenie şi posedat ide sadism intelectual poate fi reprezentativ pentru sufletul românesc. El înfăţişează dimpotrivă, atmosfera levantină a porturilor dunărene şi a bodegilor bucureştiene de coloniale şi delicatese, ceaace convine de minune şi spiritului iudaic, înrudit prin aceleaşi trăsături caricaturale. Când am pornit prin această revistă lupta de adâncire a izvoarelor de inspiraţie pentru a descoperi sub pojghiţa zeflemelei marea omenie românească, am afirmat că până în aceste străfunduri nu se poate ajunge decât cu luminile ortodoxiei, care lipsea 361 © BCU Cluj aproape cu totul din preocupările scriitorilor noştri, dar care constituie însăşi substanţa sufletului românesc. Ne-a întâmpinat atunci opoziţia învienşunată a tuturor caragia-liştilor şi iuidaizanţilor, cari âu fabricat ad-hoic hilarianta teorie a „ateismului naţional”. Din fundul Răsăritului înfloreau pe-atiunci văpăile de putregaiu iudaic ale Moscovei comuniste, iar ei erau învăţaţi să privească poporul românesc prin ochelarii roşii ai marxismului. Teoria „ateismului naţional", pusă în sarcina neamului nostru atinge culmea dispreţului de sufletul românesc. Zeflemeaua diformantă, cu sentinţele ei pe cât de superficiale pe atât de apriorice, şi ignorarea indiferentă erau înlocuite acum cu sfidarea cea mai cinică a unei realităţi spirituale, ce constituie însuş modul românesc de existenţă istorică. De când există soarele şi pământul, ştiinţa n’a descoperit încă vreun popor ateu; el trebuia inventat la umbra Carpaţilor pentru a satisface neseriozitatea unor strâmbă-lemne, cari se joacă de-a paradoxele pe tema destinului acestui neam. ; Poporul român e altfel de cum l-a socotit generaţia trecută, crescută în mediul laicismului francez. Şi dacă înşişi scriitorii cari l-au iubit n’au ştiut să vadă dincolo de elementul pitoresc adâncurile lui spirituale, el singur ni le descopere când glasul istoriei îi deschide inima. D. Al. Lascarov-Moldovanu, romancier şi publicist de concepţie nouă, lucrând la oensura corespondenţei particulare a celor de pe front cu cei de-acasă, a dat la iveală în cartea Scrisori de războiu 1290 de epistole prin care sufletul românesc se arată aşa cum e într’adevăr. Cartea e cel mai de seamă document ce-1 avem până acum despre intimitatea acestui suflet. Scrisorile sunt alcătuite în ceasuri de mare cumpănă, sub imperiul sacrificiului şi al morţii, când unii altora cei ce se iubesc îşi mărturisesc fără ascunziş tot ce au pe inimă. Cine ştie dacă mâine se vor mai întâlni. Războiul nu cruţă. De aceea, fiecare cuvânt sicris are aerul unui cuvânt ultim despre lucrurile ultime, ce zac ca pietrele în fundul -fiinţei noastre. In totalitatea ei, cartea pare scrisă de acelaş om la o tensiune maximă şi lectura îţi cere o încordare la fel. Dacă Românul e deobiceiu discret şi sobru în gest şi în vorbă, fără patetismul teatral al Rusului, aici sufletul lui nu mai şopteşte şi nu mai murmură, ci clocoteşte torenţial într’o splendidă cascadă de revelaţii. Părinţi şi copii, fraţi şi surori, soţii şi bărbaţi, prieteni şi îndrăgostiţi, ofiţeri şi soldaţi, ţărani, meseriaşi şi cărturari, sunt conştienţi până la unul de însemnătatea hotărîtoare a războiului de care atârnă soarta României. Ţara e pentru ei o fiinţă sacră mai presus de orice şi de oricine, şi în faţa ei nu există decât o atitudine: datoria de a o spăla de ruşine, de a o reface, de a o glorifica în ochii lumii. Tragedia din anul 1940, când am fost siliţi să asistăm la smulgerea provinciilor cu braţul încremenit pe arme, a deslănţuit în fiecare o nemărginită dragoste de patrie şi un crâncen dor de revanşă. „De niciunde nu poţi căpăta mai multă viaţă, cum capeţi respirând cerul nostru din România”, scrie pe front o fată 'din mahalaua buoureşteană, a cărei inimă Caragiale nici n’a bănuit-o măcar. „Le vom arăta noi cine sunt Românii!” asigură ide pe front un soldat bucureştean. Războiul acesta e „o răsuflare a poporului nostru”, declară alt soldat, ţăran simplu din Gorj. Iar un altul, sergent ardelean ; „Dumnezeu ,a voit ca noi să fim aleşi, noi cari suntem aici şi ne-a dat putere să învingem pe duşmanul nostru şi al bisericii noastre creştine". Spiritul acestor soldaţi, toţi ea unul şi unul ea toţi, îl defineşte astfel un locotenent: „Eu am văzut în soldaţii noştri—şi prin aceasta am făcut experienţa pe care fiecare va fi făcut-o la vremea lui — expresia naţiunii în instinctul formidabil de luptă, de apărare, în tot oeeace înseamnă chintesenţa fiinţei omeneşti”. Un gând care circulă mereu în aceste scrisori e că părinţii au făurit o ţară mare, iar tinerii au părut la un moment dat nevrednici de ea. Războiul actual aşează generaţia 362 © BCU Cluj, nouă pe făgaşul strămoşesc al sacrificiului şi al bărbăţiei. „Curaj, carraj şi iar ciuraj, scrie iun caporal către fratele său ■— să fim mândri că în timpurile de faţă suntem ostaşi ai Ţării!’'. Tinerii cari n’au plecat înică sunt jenaţi şi nerăbdători, aşa cum eram noi în anul Domnului 1916. Iată ce scrie un caporal către comandantul său depe front; „Cu lacrimi în ochi vă rog să faceţi tot posibilul şi să mă chemaţi lângă dv. Aş fi fericit să pot veni lângă comandantul meu”. La fel simt nu numai camarazii, dar şi adolescenţii, iar f etele regretă că nu s’au născut şi ele ostaşi să împărtăşească soarta eroică a iubiţilor lor. Sfânta măreţie a acestui război îi face pe toţi să creadă că generaţia care îl poartă e aleasă şi însemnată de Dumnezeu cu solie istorică. „Pe tine ţara te-a ales ca împreună cu alţii să-i lărgiţi hotarele şi să sfărâmaţi balaurul roşu11, spune un plutonier fratelui său. „Această biruinţă nu va fi numai a noastră, ci a lumii întregi”, scrie un alt plutonier. A călca pe „sfântul pământ desrobit” e un noroc pe care luptătorii îl trăiesc cu frenezie, iar cei dela vatră îl invidiază. „Da, Petruţă, rămâi la datorie. E cel mai sublim cuvânt. Am arătat scrisoarea ta şi camarazilor. Ce crezi că au spus ? Cu toţii vrem să mergem acolo unde eşti tu. Dar vrem să venim mai repede”. „Nici măcar să-ţi spălăm picioarele nu suntem vrednici, pentru că tu eşti acolo unde nu suntem şi noi’ ’. Un elev din şcoala militară : „Stelică şi cu tine sunteţi pildele vii ale vieţii mele, după modelul cărora îmi voiu croi eu drumul viitorului. Voi ştiţi ce e datoria, ce e dragostea şi abnegaţia şi pentru asta vouă vă închin sufletul meu“. Un profesor: ,,Mi-e ruşine de mine că tu şi Aurel aţi trecut de atâtea uri prin fiorulmomentului suprem şi eu încurc ploile pe-aici”. O vorbă de frate: „iar dacă destinul va fi crud icu tine şi se va întâmpla să fii lovit de vreun glonţ duşman, să fii mândru ca, >cu sângele tău, cu sângele tău şi al camarazilor tăi, scăpăm ţara de urgia comunismului'1. „O viaţă are omul, scrie un alt frate, dar să ştii s’o valorifici. Şi voi, atleţii de pe zonă, o valorificaţi ân slujba neamului Şi asta e mult. Extraordinar de mult”. Altul: „Viaţa de epopee pe care o trăiţi acum e unică. N’ai să te mai întâlneşti niciodată cu ea”. Această existenţă la limita de sus a unei mari misiuni o caracterizează în chip inspirat o domnişoară din judeţul Dâmboviţa ; pentr-u ea neamul românesc în clipa ide faţă e „înger răzbunător al creştinătăţii contra bolşevismului barbar şi distrugător”. ' Un sentiment de totală 'depăşire a individului şi de contopire a tuturor în comunitatea patriei ridică aceste scrisori până la culmile clasice 'ale abnegaţiei. „Intâiu ţara şi pe urmă familia11, scrie un elev de liceu cu tată pe front. „Nu ne naştem pentru noi, ne naştem pentru patria noastră”, citează soţia unui colonel. Combatanţii iau pilda acestei abnegaţii dela părinţii lor, cari au făcut războaiele trecute. „Tată 'dragă, cred că tot îţi mai este în memorie bubuitul tunului şi şuieratul gloanţelor din 1916, când aţi făcut România Mare. Duşmanul ne-a ciuntit-o. Astăzi e datoria noastră să spăilăm ruşinea. Fii. mândru că ai trei feciori la .apărarea patriei! Iar un soldat ţăran către soţie : „Tu, dragă, să ştii că sunt pe drumul pe unde au fost tatu-to şi tata”. Aşa scriu absolut toţi câţi au avut părinţii în războiu, amintindu-şd de isprăvile ce le-au fost povestite în copilărie. Din partea părinţilor curge o îmbărbătare unanimă .pe temeiul pildei lor. „Tatăl tău, după cum ştii,—scrie un părinte,—-şi-a făcut datoria la 1913 şi la 1916—18. Bu-: nicul tău a fost erou la Plevna, la 1877, iar tatăl bunicului tău a luptat la 1848. Prin ur-■ mare, tu moştenind un sânge războinic, nostalgia nu trebuie să-ţi copleşească sufletul, .înainte cu Dumnezeu şi cu comandanţii tăi”. Iar altul adresează fiului său un cuvânt . teribil: „Luptă cu îndrăzneala şi, dacă va fi nevoie, sa mori pentru Patrie!”. : Mamele sunt pur şi simplu extraordinare. Grija duioasă pentru fiii lor nu le îm- piedică să trăiască mândria tare ca piatra că. au idat ţării apărători. „Ioane, feciorul mamei, născut în timpul războiului trecut, Ioane să u’ai grijă ide .noi că .suntem sănătoşi11, scrie o. ţărancă din Ilfov. Iar alta, tot dm Ilfov: „Să-ţi, faci datoria faţă de ţară şi de scumpul nostru Rege. A noastră să fie izbânda". „Ne bucurăm că ai fost şi tu printre . vitejii neamului nostru", spune o altă ţărancă. Iar o doamnă :idin Bucureşti : „Am cinci ostaşi. Vă închipuiţi cât sunt ide mândră că am avut cu ce să.ajut . ţara". Nimic nu e mai gata de. sacrificiu ca maternitatea ; dar dintre toate mamele e una singură care ne cere jertfă pentru tot ce ne-a dat: patria. Lucrul acesta îl înţeleg cu adâncul lor instinct toate femeile care scriu pe front. Un strigăt maiestos se ridică din fiece pagină; „Sunt mândră de tine, iubitule!" „Nu simt nevoia distracţiilor, scrie o nevastă. Mi-ar părea anormal să umblu după asta, când ţara e în războiu şi tu nu eşti acasă". „E mult prea frumos ce-ai făcut... şi 'eu stau aici cu doirul meu mare şi pâlpăiu ca o lumânare mică, gata să se stingă la cea mai mică mişcare", spune alta, „Multe sunt mamele, soţiile şi surorile, care şi-au trimis pe cei scumpi ai lor să-şi facă datoria. Mă simt mândră că şi eu mănumăr printre ele". Toate n’au decât • un singur îndemn : ai lor ,să nu se gândească la nimic decât la datorie şi să nu se întoarcă decât cu victoria. După cucerirea Odesei, în deosebi, scrisorile fetelor sunt un delir de bucurie. ■ ■ , ■ ■ . ■ ■ . ■ ■ •. „. , ■ O notă plină de semnificaţie pentru acest suflet matern, chiar când e vorba de o soţie sau de o fată, e că, în grija pentru cel scump al lor înglobează pe toţi camarazii şi toată oastea ţării. Adresându-se unuia, vorbesc tuturor şi rugându-se pentru unul, se roagă pentru toţi. Accente de nemărginită tandreţe găsesc aceste femei pentru viteji şi , pentru răniţi. Cele care lucrează în spitale, sunt foarte fericite că pot fi de folos. „Sunt ca o mamă printre ei, scrie o doamnă, şi îi îngrijesc parcă ar fi din familia noastră, ştiind totdeodată că mulţumită lor trăim noi". „Necazurile personale sunt nimic pe lângă ce îndură ei", mărturiseşte alta. „îmi sunt dragi pentrucă în ei simt sufletul adevărat, sufletul curat al poporului nostru ; ,îmi sunt dragi pentrucă îi văd suferind fără egoism şi-i simt aşa ide aproape de Dumnezeu". O doamnă, la vederea biruitorilor întorşi: „M’a cutremurat plânsul ce nu mi-1 puteam înfrâna şi aş fi fost în stare să sărut pe cel din urmă soldat într’o clipă de recunoştinţă supremă". Altele, scriind unuia singur, îşi rostesc recunoştinţa faţă de toţi, de parcă ele ar fi însăşi .patria românească. Admirabil sufletul acesta al femeilor noastre, pe care nu le ştim preţui îndeajuns, în care fabricanţii de romane nu văd decât amante, iar străinii aventuriere elegante. Şi când te gândeşti că scrisorile cele mai înflăcărate şi mai zguduitoare sunt tocmai ale bucureştencelor ; ale mahalagioaicelor şi ale doamnelor din societate ! Sub f ardul lor de rigoare, cu aspect de frivolitate neplăcută, bate însăşi inima României. Am lăsat înadins la urmă sentimentul religios al acestor scrisori. In realitate nu e una să nu vorbească de rugăciune, una ,să nu fie ea însăşi o rugăciune. Deslănţuind războiul, Mareşalul României l-a numit sfânt, în asentimentul poporului românesc. Orice om 'din această ţară ştie că e un război împotriva călăului dela Răsărit, dar şi un războiu creştin împotriva necredincioşilor. In multe scrisori Ruşii sunt socotiţi drept „nenorociţi" fiindcă s’au lepădat de credinţă şi luptă contra creştinismului. Bolşevismul e „fiară, balaur, hidră, monstru" şi aşa mai departe. Războiul acesta l-a voit „ţara şi Dumnezeu". De aceea „ne facem datoria de buni români şi buni creştini". „Luptăm pentru cauza sfântă a Mântuitorului Iisus". „Suntem armata Domnului Hristos". „Dacă întreabă cineva de mine, spune-le că sunt sănătos şi că mă găsesc în marea cruciadă a creştinismului". Sunt cuvinte de ofiţeri şi de soldaţi deopotrivă. Convingerea tuturor e că temeiul metafizic al acestui războiu stă în voinţa lui Dumnezeu de a sfărâma ateismul .bolşevic. „Am văzut cu ochii med, scrie un soldat vlăşcean, că sunt adevăraţi bolşevici 'Cari nu cred în Dumnezeu şi nu vom veni acasă până nu vom termina eu liftele acestea păgâne"'. 364 © BCU Cluj Dintr’o asemenea premisă decurge siguranţa neclintită, spiusă de nenumărate ori, că biruinţa e a noastră. înfrângerile Ruşilor sunt date pe seama necredinţei lor. Nti e posibil ca Dumnezeu să-şi părăsească oastea. „Fiţi fără nicio teamă că Dumnezeu e cu noi, Românii", scrie un soldat, dând astfel glas unei convingeri obşteşti. Cei de-acasă cred ,1a fel: „Dumnezeu apără armata noastră fiindcă aivem sfânta cruce în faţă, şi marea noastră dreptate", mărturiseşte o doamnă pentru toate. Iar un ţăran cuprinde întreaga suflare românească în această frază profund creştină : „Să avem credinţă unul la altul şi toţi la Tatăl sfânt, că el ne va mântui". Extraordinare îndemnuri la mai multă credinţă şi rugăciune se trimit pe front din sânul căminurilar. „Increde-te în Iisus şi te vei mântui. Numai la Iisus cel răstignit putem găsi mângâierea şi ajutorul în nevoi". „Să vă îndreptaţi inimile către Domnul Iisus, ca El să vă dea mângâierea pe care nimeni n’o poate da ca El". „Eu te-am încredinţat în paza lui şi cred că El te va păzi atât trupeşte cât şi sufleteşte. El e păstorul tău. El te va păzi de orice rău. Ascultă de El". „Noi strigăm cu putere la Domnul Iisus pentru armata română1', scrie o ţărancă bărbatului ei. Mai mult chiar decât Mântuitorul, Maica Domnului e implorată necontenit să-l ia sub acoperământul ceresc pe fiecare şi pe toţi laolaltă. De altfel scrisorile acestea fără excepţie trebuiesc socotite ca rugăciuni, adică aşa cum au fost simţite şi concepute de inima şi de spiritul românesc. Culegătorul lor, d. Al. Lascarov-Moldovainu, are dreptate să constate că, după lectura lor, rămâi cu impresia unei ţări întregi care se roagă luptând pentru biruinţa Crucii. Că aceste lucruri nu sunt niumlai Mei sau formule exterioare intimităţii sufleteşti se vede limpede din mărturisirile ofiţerilor mai ales. Un maior scrie soţiei sale la Bucureşti : „Sunt sănătos şi am ajuns victorios la Nistru. De câteori am intrat în luptă, m'am rugat lui Dumnezeu să mă ajute şi am sărutat icoana, — şi Dumnezeu mi-a ajutat". Icoane se trimit mereu de-acasă, iar cei de pe front, cari le poartă, vorbesc ades de ele. Nu lipsesc întoarcerile sufleteşti şi adâncirile spirituale, care sunt roadele experienţei religioase intime. Un locotenent scrie soţiei sale la Bucureşti: „Acum privesc chipul dragei mele, icoana Preacuratei şi pe Marna. E atâta purificare de suflet, volatilizare spre imaterial şi înălţare către sublim, că uneori îţi pare rău de clipele ce te urcă atât de sus, la apogeul simţirilor frumoase şi curate". Un sublocotenent către un general: „Am pregătit ceva mai bun — paginile jurnalului meu. Le-am scris în foc şi moarte. Atunci când nu mai aveam înaintea Ochilor decât aurora Neamului şi mângâietoarea privire a lui Hristos. Parcă-i un altul în mine. Da, s’a născut un alt om. 11 urmez. Şi acest om nou, sfinţit prin suferinţă şi bine, vă scrie azi şi vă îmbrăţişează frăţeşte". Un soldat bănăţean, care sigur n’avea prilejul să meargă la biserică, scrie tatălui său : „Duminica îmbracă-te cu ţoalele mele, du-te la biserică şi roagă-te în locul meu". Cine ar putea contesta că în asemenea mărturisiri e vorba de o adâncă trăire religioasă, care angajează însuş adâncul sufletului în acţiunea războiului-cruciadă ? Creştinismul acestor „îngeri răzbunători", al acestor „ostaşi ai lui Hristos'*, nu rămâne numai în ei, ci se revarsă asupra populaţiei desrobite de sub teroarea ateismului. Increştinarea Rusiei e un comandament religios, ce decurge din conştiinţa apostolică a armatei noastre. „ Facem operă de creştinătate, scrie un căpitan marnei sale la Bucureşti, şi niciodată un războiu dus în numele crucii n’a fost părăsit de Dumnezeu". Un alt căpitan iscrie părinţilor săi la Iaşi aceste rânduri de primăvară creştină: „Pe unde trecem, lăsăm semnele creştinismului şi ale dreptăţii sociale, mai bine împărţită decât predecesorii. Cu preotul în frunte, apostoli ai Neamului şi ai adevăratei credinţe trecem prin mijlocul celor obidiţi. Te impresionează întotdeauna faptul că primii dintre Ucrainieni, cari imediat dau zvonul de slujbă la biserică sunt bătrânii şi femeile în vârstă,^ caii şi-au păstrat credinţa. Şi după ei se adună toţi şi învaţă să facă sfânta Cruce. Urmează apoi zile întregi botezurile pentru toate vârstele". Nu mă pot opri să reproduc, ca încheiere, şi aceste rânduri ale unui sublocotenent apostol: „Pravoslavnica Rusie începe să iasă sfioasă la iveală. E o mândrie şi o cinste pentru noi. Cât daspre mine, — aceeaşi împlinire a datoriei de român şi avântean; de azi începe consolidarea morală, în spirit creştin. Port cu mine Biblia şi Icoana. Am găsit şi traducerea Cărţii Sfinte în ruseşte. Ii învăţ pe cei tineri „Tatăl nostru"... Mă privesc cu ochii înnecaţi în lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus ! Eu cred în reîntoarcerea lui". . E rareori în istorie ca o armată biruitoare să-şi asume cu asemenea conştiinţă o misiune apostolică. Acesta e sufletul românesc cel adevărat. Şi pe temelia lui trebue reclădit Statul şi cultura naţională. 366 © BCU SÂNTEM AI MÂNTUIRII... DE V. VOICULESCU Sântem ai mântuirii fauri Şi ’n ciuda roşului ucaz Avem un Dumnezeu viteaz Şi sfinţi care ucid balauri. Destinul nostru pururi treaz De v’a răbdat pan’ adineauri, Vă fugărim azi ca pe tauri Până ’n afund de Caucaz. Cu sângele ce risipim Pe fără margini de păcate Din nou pământul vi-1 sfinţim Scoţând norod după norod Către slăvită libertate Din uriaşul vostru glod. 367 POEME DE PE FRONT DE RADU GYR Mărşăluirii. Prin noaptea eu tăişuri strivim nămolul, blestemăm, scrâşnim. Călcăm mocirle, sfâşiem hăţişuri, mărşăluim, mărşăluim... Mărşăluim. Cresc alburi de sudoare din oameni, din căruţe şi din eai. A vizuine mirosim: şi-a fiare, şi’n gură 'gust simţim, de mucegai. ’ Bocancii sparţi înfig amare ţinte în glod, în smârc, în morţii-ascunşi sub lut, şi’n tot ce-a mai rămas din noi fierbinte: în lacrimi, în surâsuri, în sărut... Mărşăluim. Din noaptea clătinată, — ciobită, luna, cum luceşte-acum e-o cască 'de metal însângerată pe vârful unei crud. de fum... Petrowcka, Septembrie 1941. CRUCIAŢI Doamne, printre vâlvătăi suntem cruriaţii Tăi. Cu asprime şi eu vis crud de foc pe piept ne-ai scris. 368 © BCU Cluj Ne-ai tăiat prin porumbiştl raiul Tău cu îngeri trişti. Rai, în către brandturi bat, de chesoane spintecat... Ne potrţi marşul triumfal prin pucioasă şi metal, mucenici cu-dbraji de zinc în urgii oe nu se sting. Spre ce grav Ierusalim mergem să ne răstignim ? Urcăm Noul-TeStament sub un dur bombardament, şi ne .seceră din cer heruvimi sonori de fier... Doamne, printre vâlvătăi suntem cruciaţii Tăi. Ritmic, cum bocancii sună, sângerând intrăm în lună. In grenade şi’n ruksac ducem crâncenul Tău veac Şi purtăm la centiron Cerul Tău într’uin bidon. FRUNTAŞUL PRESURĂ MIHAI L-a betejit un brandlt, aseară ’n groapă.. Acum, lungit, aşteaptă pe brancardă. Un fir de vânt subţire ca o apă i-a curs în păr şi pleoapele-i desmiardă. Se face parc’aşa o fiară crudă că-i rupe hăld adânci din glesna spartă. Geme încet, fricos, — să nu-1 audă do’n doftor, că se supără şi-l ceartă. II năclăit de sânge pantalonul şi-l simte cheag pe oasele-i crăpate. Ar vrea să pipăe gamela, centironul, „ifectele", să vadă dacă-s toate... Când trece vr’un majur, ar vrea să sară şi să ia drepţi, — dar buturugi l-apasă... Ah, ceara şi lumina ei de fiară, că-1 sfârtecă, pe targa, şi nu-1 lasă ! In dinţi i-a Înţepenit o şoaptă seacă. Huma din şanţ i s’a ’ngroşat pe faţă. Obrajii stinşi se trag treptat şi pleacă, dar ochii ard — spărturi de dimineaţă. Vibrând, uscată, mâna îşi ridică, spre piept, cutremurarea ei amară. In buzunarul stâng de la tunică are-o scrisoare cu miros de ţară... Egorowcka, Septembrie 1941 ATAC Cu păru ’n vânt, trăsnete ies din largi spintecături de şes. Băltoace, smârcuri, eleştae sar din nămiol şi ţopăe vâltvoae, Ceru’ndârjit scuipă lavă, fontă lichidă, otravă. Crunt ne mai biciue cnutul Preasfântului. Sfârşitul pământului, sfârşitul pământului. Pământul crapă, zările crapă, apele crapă, văzduhul crapă, totul se spintecă şi ne îngroapă... Ură, ţâşnim din gropi şi din şanţuri, ciadul se smulge şi scapă din lanţuri, îngeri de fier ca nişte mari cruci plutesc prin amiaza de tuci şi varsă pe noi numai stânci şi butuci. Toate jivinele lumii spurcate făcutu-s’au tancuri şi cazemate Munţii s’au rupt din pripoane şi-aruncă în noi cu prăpăstii şi stane. Sar igiurgiuvelele lumii, sar toate zăvoarele humii, ' sare pământul, întreg, din ţâţâni.. ' ' 37° Scuip sânge, scuip bucăţi de plămâni, sunt tot pucioasă şi sgură. Moartea îmi intră —ţărână — în gură. Vin proectile, vin proectile, desfundă morţi îngropaţi de opt zile, îi smulg din noroi, cu ghiare haine, şi-i svârle în şanţ, peste mine... Doamne, nimic din prăpăd nu-Ţi mai scapă ! Totul se spintecă, totul se crapă, totul ne ’ngroapă. . Oh, urletu-acesta, de unde răsbate şi mă pătrunde ? Vine din ce zăcăminte ? Din care profunde tării ? Ieşiţi voi morţi din morminte, ca să intrăm noi, de vii... Karpowa, August 1941. 371 © BCU BOMBARDAMENT! DE LADMISS ANDREESCU Sergentul (Cântec Ioaohim, Înapoi, la mitraliera aceea care săgetase în două rânduri două păsări cenuşii sulb semn vrăjmaş, îşi potrivea banda de cartuşe în cutia mitralierei. Un glonţ nu era prins în bandă destul de precis, sau se deplasase acum când îl fixa din zale, peotrueă treaba nu mergea mulţumitor pentru Cântec devreme ce acesta, oarecum necăjit, se chinuia, cu capul mult înghesuit între umeri, cu braţele învârtoşate pe magazia armiei, cu degetele crispate pe căciula ide oţel a cartuşului, să îndrepte răul pe care de aci, de la postul de bombe, locotenentul Stroe Vasilesicu nud putea nici măcar bănui. Avea un cap frumos sergentul Cântec şi aşa, cum era acum, numai ochi şi încordare, şeful de bord gândi că poate afla sprijin de nădejde în el, oricât ar fi împrejurările de pidosniee. Mai trecură câteva clipe şi încordarea depe chipul sergentului mitralior se pierdu într’un zâmibet de satisfacţie care-i înflori ochii de copilandru ascultător şi bun. Un răpăit scurt şi Cântec aduse mâna dreaptă, în cerc repezit de câteva ori, semn că mitraliera merge strună... Stroe Vasiilescu îi trimise o bezea a caldă înţelegere. ^ In ispate, aproape de locotenent, puţin deasupra, încât şeful trebuia să înalţe capul peste umărul drept ca să-l vadă bine, adjutantul Aniţei, pilotul, mişca uşor manşa în sbar lin, aşternut deaîumgul pământului. Mişcările îi erau scurte şi uşoare, atât cât trebuia ca pasărea să ţină calea fără să se abată din arătările sigure ale acului tremurător dela compas. ' „Ce limpede e calea cerului cu aparatele astea!" gândi oarecum euforic locotenentul şi inima îi crescu de mulţumirea siguranţei ou care Aniţei strunea caii învolburaţi lîn sgomotele continui şi aspre ale elicelor... „Cu un asemenea pilot poţi să te duci şi’n iad Vasilescule şi eşti sigur că ai să nimereşti calea spre casă...“, i-1 prezentase pe Aniţei, comandantul escadrilei, acum vreo două luni. Şi Aniţei nu desmin-ţise cu o iotă spusa comandantului. Ba, dimpotrivă. 372 © BCU Cluj Purta pe piept crucea de aur a „Virtuţii Aeronautice" şi suib cruce, flacăra unei inimi care ştia ee-i camaraderia -cerului, dar nu voia nici în ruptul capului să ştie ce-i teama... s Chipul pilotului, cu trăsăturile aspre, de om căildt în nevoi şi lupte, cu ani grei în rândurile siburătorilor, nu tresărea: ochii nu-i clipeau, sprâncenele erau aproape orizontale, bărbia încordată instinctiv; ochii îi fulgerau întinderile senine şi însorite. „Barcă e capul de pe mărcile care se pun pe cărţile poştale", gândi mai departe Stro-e Vasileseu... Cercetă harta şi compasul. Privi prin plexiglas peste întinderile cenuşii ide jos. Pământul ise arăta nesfârşit, împărţit, după felul lin care era lucrat, în dreptunghiuri, trapeze sau pătrate mărginite de dungi negre sau verzui — mezuini de brazide răsturnate gros sau hotărnicii de copaci, în deobşte salcâmi. In zare, hăt în fund spre răsărit, se arăta o dungă şerpuind printre verdeaţa zăvoaielor. Mai cercetă odată harta şi mai privi odată dunga de argint. Sub ei un sat, repede identificat pe hartă... Nistrul... Făcu semn pilotului să cotească spre dreapta... Ţii apa şi ţărmul limanului..." Pirivi înapoi. Ceilalţi, doi pe dreapta, idol pe stânga, au cotit şi ei, după avionul cap... Sus, la vreo cinci sute de metri, dansau năbădăios şi tineri vânătorii... Ii numără: unu, doi, trei,... Cercetă cerul mai atent: patru, cinci... Unde sunt ceilalţi?: şase... încă unul... Nu-1 vedea. Desigur era în urmă... II descoperi şi pe acesta la un viraj scurt... Ii trecu pe dinainte, sglobiu şi sigur de el... Sigur de el se simţi din nou şi Stroe Vasileseu... O, ce bombardament o să-i tragă!... Privi instinctiv spre bombe... Agăţate în lansatoare, stau gata să pice, aliniate frumos, ca nişte ostaşi graşi, ,1a o paradă, într’un film... Dedesupt uşile trapelor care astupau gura ide lansare erau încă închise în canaturile lor cenuşii. Şi ea el, ceilalţi biomibardieri duceau cadouri încărcate cu moarte pentru duşmani, eu biruinţă pentru el şi ai lui... întrebă, în pâlnia telefonului de bord, pe maestrul Băilă: — Totul în regulă? — Păi se poate altfel don’...? răspunse oarecum jignit mecanicul... Apoi zâmbi şi făcu un gest ca şi când ar fi sfâşiat în dinţi pe cineva: „Ii mănânc!", a vrut, poate, să zică... Apoi Băilă se aşeză atent, la pândă... — De-,acu’ ochi şi urechi don’... Intr’adevăr, 'limanul Nistrului era dedesubt, imens şi alb-platină. In zare se bănuia ţărmul rusesc... „Pe aici o să ne întoarcem", gândi sergentul Cântec. Tăiem limanul la Beha-evko şi aci-i scăparea de tunul vrăjmaş..." -Socoteala lui era precisă şi veche: o mai făcuse de câteva ioni cu izbândă desăvârşită. Locotenentul Stroe Vasileseu gândi o clipă că n’ar fi rău să amintească -echipagiilor drumul de parcurs, ea să-l urmeze mai lesne. Privi -spre telegrafist, care încercuit în casca de metal, sta cu o mână pe trăgaciul mitralierei: de jos, icu alta pe butonul morsei.. Renunţă la gând şi privi peste liman. Era, apa aceasta întinsă, o risipă de argint aşa icum numai sburând peste ape poţi să vezi. Pământul rupea aspru hotarul bogat în lumini al apelor, şi ţâra întinderile cenuşii hotărnicite de brazde negre sau de tufişuri verzi, până acolo unde ochiul nu mai poate să -biruie adâncul zării. Deasupra, soarele puternic şi întremător, îmbla în lumină avioanele, cerul, pământul, apele. Ar fi fost imai bine dacă pe cer s’air fi aflat nişte nori răspândiţi -din loc în loc... Dar nici aşa nu are să se teamă... Sboară sus şi o să schimbe direcţia şi plafonul când 373 © BCU se va pomeni prea încbpciait... gândi în termeni sburătoreşti locotenentul. Are şi el şiretlicurile lui. Dedesupt, limanul s’a lăsat, pe nesimţite, gâtuit de două limbi de pământ pline cu bălţi şi nisip arzător... Aici ai noştri; dincolo ruşii... Au trecut peste limba nisipoasă de către ţărmul românesc. Acum alunecă nălucă peste luciul ciobuit cu argint al mării. Avioanele se înfig adânc peste apele fără sfârşit. Jocul de lumini al pâclei dela orizont l-a făcut pe locotenent să creadă că pluteşte într’un basm... Nu pare un duşman real... II aduc la adevăr sgomoiele aspre ale motoarelor... Astea mu-s din basm de bună seamă... Amiţei, pilotul, parcă e de stâncă... Nu clipeşte, nu mişcă trupul. S’ar părea că nici mu respiră... Curat marca de pe cărţile poştale!... Poate nici sufletul nu i se mişcă... Dacă n’ar împinge uşor bocancul în palonier, dacă n’ar aluneca din când în când mănuşa peste brăţara manşei, ai jura că e fără suflet... Maestrul Băilă face şi el chip aproximativ de stâncă... Doar ochii îi joacă în orbite, glumeţi şi plini de viaţă, colindând cerul doar va descoperi ceva păsări ruseşti. Casca îi strânge gâtul şi din când în când Băilă apasă bărbia peste cureluşa care-1 supără... In fund, sergentul Cântec, frumos ca un zeu, a lepădat casca... Vântul care pătrunde nelbun prin turelă, îi răvăşeşte neînduplecat părul uşor ondulat. Cântec a mai încercat odată mitraliera şi acum aşteaptă sportiv şi aprig. Tot vântul împinge în avion gunguritul unei melodii uitată acasă în zilele cu linişte şi soare: Atunci eu nu mai rătăceam, Pe-atâtea căi răzleţe, Şi-aveaţi şi dumneavoastră... Telegrafistul Petre Mircea idim când în când transmite dispoziţii doar cu mâna. Pe cealaltă nu ar ridica-o de pe brăţara mitralierei, să-l pici cu ceară... Se ştie mai sigur la simpla atingere a armei, pentirucă „îmi dă viaţă doar când o simt don’...“, a mărturisit el odată. Când nu are altă treabă, ţine isonul melodiei adusă de vânt din gura lui Cântec:,... mama pe ceaslov. Şi’n barbă plânge tata. Şi avioanele înaintează adânc în mare... Şi jocul de lumini al pâclei dela orizontul apelor nesfârşite, pare mai nefiresc, mai de basm, Locotenentul Stroe Vasilescu şi-a plimbat palmele mari peste obraz ca să alunge somnolenţa care parcă pune stăpânire pe el: Apoi din nou harta. A măsurat ceva cu rigla, a privit atent busola şi când potriveala cerului era una cu aceea a socotelilor lui, a dat ordin de virat puternic spre miazănoapte-răsărit... Coloana de foc pornită pe cer străin se îndreaptă cu tărie spre inima cetăţii duşmane. Acolo la miazănoapte-răsărit este Odesa... . Veneau din spre mare, răsăreau din pâcla mării, pentruca surprinderea duşmanului să fie desăvârşită. Altă dată au atacat direct... Acum ocoleau... A, cum o să sară în aer portul!... Apoi gara... Aopi arsenalul... Apoi aerodromul... Toate obiectivele fixate de comandament, toate ascunzişurile lor... O lumină de mulţumire umplu gândul şi chipul şefului de bond... In zare, hăt, dincolo de apele desfăşurate în trâmbe nesfârşit de mari, ca ’nitr’o povestire halucinantă, dunga pământului a prins să se arate... Se îngroaşe... se desluşeşte... Motoarele vuesc mai năprasnic. Mai năprasnic este avântul pasărei... Mai năprasnice sunt hotărârile lor... Ochii pilotului lucesc drăceşte... Ai mitraliorului Cântec sunt înrouraţi poate de emoţie, poate numai de năvala vântului care-1 plesneşte neo-goit peste chip... Intr’adevăr, sergentul are un cap demn de penelul celui mai celebîu pictor pe care l-ar zămisli veacurile. Acum nu mai murmură melodia. Nici radiotelegrafistul nu mai îngână isonul. Petre Mircea nu mai transmite, nu mai primeşte sem- 374 © BCU Cluj nalele lui miraculoase numai de el ştiute; s’a încordat tot peste mitraliera care şi ea parcă este de carne şi nervi. Portul este acum aproape. Locotenentul cercetează almetrul. Peste cinci mii de metri. Socoteşte depărtarea... Vor pica peste port, vor descărca o serie de bombe... Vor sbura drept în inima cetăţii duşmane, acolo — peste gară, peste aeroport, peste fabricile bine hotărnicite de calculele hărţii. Vor scuipa moartea isbăvitoare, neiertătoare. Iată-IL. Ce clar se desluşeşte obiectivul!... In clipa aceea au înflorit deodată nuferii uriaşi ai obuzelor artileriei duşmane... Amândoi, pe stânga, mult prea jos... Astea-s sonde pentru cercetarea înălţimii, socoteşte locotenentul. Face semn pilotului să păstreze înălţimea... Aniţei a înţeles, deşi se pare că nici nu le-a văzut... Tot echipajul este asemeni unei coarde de oţel îndoită la limită... Doar ochii mecanicului Băilă joacă în orbite vioi şi puşi pe ghiduşii, pândind totuşi cerul vrăjmaş... Parcă acum este vremea de ghiduşii!... Alte flori albe, mari, răsar pe seninul vast al cerului... Se apropie ameninţătoare, pipăind văzduhul, adulmecând pasările pornite a pedeapsă, peste ţara străină şi hrăpăreaţă... Stroe Vasilescu cercetează înapoi albastrul adânc de sus... Ceilalţi cinci s’au risipit în evantai şi se pregătesc de atac... Aşteaptă toţi semnalul lui... Deasupra, dedesubt, în dreapta, în stânga, înainte, vânătorii dansează în legănarea motoarelor care bat singure tactul celui mai frumos dans nescris încă, nearmonizat, neorchestrat decât în haosul întinderilor de sus... Toţi sunt la locurile lor... Când exploziile obuzelor duşmane s’au înmulţit atât încât să devină supărătoare, pasările erau deasupra portului... O legănare uşoară a aripelor şi cinci vulturi româneşti au picat câteva sute de metri... Nuferii albi şi duşmani au rămas sus, ridicoli şi mulţi... „Pânăce vor observa tunarii ruşi, o să le închidem ţăcănitoarea", reflectează satisfăcut de reuşita manevrei, locotenentul. ' Cercetează obiectivele prin vizor... încă puţin... încă... A deschis canaturile trapelor. Gura de sulb burta pasărei s’a căscat enormă, lacomă... In clipa următoare patru bombe s’au lăsat înghiţite de haosul albastru de jos... Le urmăreşte calea apocaliptică... Trec lungi şi grele clipe... Artileria duşmană şi-a schimbat însfârşit tirul... Ii caută... -Se apropie de ei... Avionul tremură uşor sub presiunea exploziilor de obuze... In clipa în care nişte clădiri enorme din port săreau în aer, locotenentului i-a murit în gât chiotul de bucurie... Alături, pe -dreapta, un obuz duşman a aruncat flăcări şi poate moartea într’una din păsările noastre... Toţi au aşteptat înmărmuriţi... Clipa următoare a venit uşurătoare... Pasărea lovită plutea... S-bura înainte sigură de ea ca -destinul... Şi ca destinul îşi împlinea rosturile. Dar nouraşii duşmani creşteau... Ce-are aface! Vor merge -înainte... Au trecut peste -port... Dedesubt, cu străzi largi şi obositor de lungi, cu case înalte şi aspre, oraşul se -aşterne întins şi minunat... Marea a rămas albă şi platinată în urmă... Cine mai are vreme de ea! Ochii încordaţi ai locotenentului aruncă săgeţi!... Iată, a descoperit al doilea obiectiv: gara centrală... Se înalţă masivă şi neagră ca un siloz într’un port apusean... Lângă ea păienjinişul -şinelor care gem sub povara unor trenuri lungi şi gata de cale grea. Face semn pilotului care pică din nou -câteva sute de metri... Iar au scăpat de barajul artileriei duşmane... Aniţei a pus avionul la orizontală... Trapele s’au deschis 375 © BCU din nou... Alte patru bombe s’au desprins şi au împuns năstruşnic hăul... Păienjinişul şinelor se încolăceşte apocaliptic, dedesubt. Artileria de jos s’a întărâtat... Din toate părţile pământului au prins să pornească suliţe uriaşe încărcate cu moarte, spre ei... Spre pilotul Aniţei, spre sergentul Cântec, spre mecanicul Băilă, spre Petre Mircea telegrafistul... A, dar nu se vor da .aşa, deagata... O ploaie de schije a pornit de undeva şi a ciuruit partea dinapoi a avionului... Cântec geme uşor... este roşu... L-au lovit păgânii... Cântec sângerează... El, tânărul, voinicul, bravul sergent Cântec... Locotenentul nu poate bănui unde este rănit... Nu poate crede că sergentul a fost ajuns de schija duşmană... — Ce-i Cântec! — Nimic don’... şi continuă să încleşteze mâna pe trăgaciul mitralierei, ca şi când într’adevăr nimic nu i s’ar fi întâmplat... Doar sângele stă mărturie a nefirescului în care trăesc minutul acesta!... Hhhim... aspru minut!... Câinesc minut!... Pe el, pe locotenentul Stroe Vasilescu La prins o ură de moarte împotriva celor ce au însângerat pe Cântec, pe flăcăul ăsta voinic şi bun ca un Făt-Frumos... Ordonă un picaj adânc. Aniţei l-a privit lung; i-au tresărit şi muşchii feţei o clipă; dar numai o clipă. Pentrucă, în clipa următoare, avionul a prins să coboare vertiginos, iar faţa pilotului a intrat în imobilitatea obişnuită... Sub ei pământul se resfiră înlături imens, dar casele cresc vertiginos... Obiectivul se apropie pe dreapta... Ce desluşit se vede!... Aniţei a îndreptat avionul sigur de el spre inima imensului oraş... Trandafirii albi ai obuzelor duşmane au rămas sus, sus de tot şi privesc miraţi şi neputincioşi la îndrăs-meala pasărei cu cruce tricoloră pe aripi... Dedesubt, panică... oameni cari fug îngroziţi în toate părţile... Case fumegâmde... Un avion duşman a încercat să se ridice de pe pământ, dar o rafală de gloanţe pornită din mitraliera lui Cântec l-a întors cu botul în pământ, ridicol şi cu aripile sfărâmate... De pe un acoperiş porneşte un snop de gloanţe spre ei... Unul l-a atins pe telegrafist în cap... Omul s’a sculat buimac dela locul lui, a dat să fugă un pas, dar s’a înfipt cu fruntea, ca un animal îndărătnic, în grinzile ide metal ale avionului. Geme uşor şi sângele se prelinge din rana căscată obscen pe cenuşiul deschis al .aluminiului... Trapele s’au deschis din nou şi de aci, de aproape, bombele au pornit neînduplecate val-vâirtej... S’au oprit într’un hangar care a sărit în aer desghiocat de armura lui de fier şi beton. — Straşnic!... s’a entuziasmat mecanicul Băilă... El, şeful a fugit spre telegrafist... l-a ridicat uşor şi cu batista îi şterge sudoarea şi sângele de pe chipul palid. Petre Mir-eea geme greu... Apă don’... nu mai pot... Glonţul l-a fulgerat pe lângă ochi, dinapoi înainte şi a împroşcat lichidul vâscos de sub retină până sub bărbie, pe salopeta albastră care, acum, pătată de acest amestec crud de sânge lichid galben-cleios, uleiu şi benzină, înfioară ochirii şi copleşeşte inima. — Stai aşa, isbuteşte să silabisească în ochi cu toată groaza din lume, locotenentul. — Nu pot... Nu mai pot... Apă!... Ii dă apă din bidonul pe care-1 are la îndemână. Aniţei, a cabrat şi alunecă acum peste case, în vălmăşagul de gloanţe de mitraliere, de arme, de revolvere, care-1 ciuruesc cu şuerături şi pocnete seci. De-ar scăpa odată de iadul acesta !... Culcat într’o parte, radiotelegrafistul geme înfundat, pierdut, vlăguit. 376 © BCU înapoi, sergentul Cântec, cu mitraliera înroşită de căldura focului şi de sânge, trage în cei de jos la întâmplare... P,e o stradă un bătrân trece cu greu. Mitraliorul a oprit focul. Un Dumnezeu mai mare ca toată lumea i-a strigat în momentul luptei: Nu trage! şi i-a încleştat degetul pe trăgaciu pentru o clipă. Bătrânul a scăpat... Câtec oftează uşurat parcă de o povară şi iarăşi varsă potop de foc pe străzile oraşului forfotind de soldaţi ruşi, de maşini, de trăsuri, tunuri, chesoane, căruţe. Spre nord-vest artileria duşmană trage cu nemiluita, doar, doar, vreun obuz s’o opri în pasărea care aleargă spre casă... Ploaia de schije cade inconiinu de sus; de jos. Snopurile de gloanţe nu se mai sfârşesc. — Doamne, Tu eşti mântuirea noastră, a gândit simplu şi omenesc locotenentul... Avionul a luat înălţime... A trecut peste case, peste oraşe. Dedesubt, câmp deschis... Gura roşie a unui tun se descoperă în clipa lansării obuzului... — Pe el, AniţeiL. se înflăcărează locotenentul care a uitat o clipă de răniţi. - — Pe el donlo’ent!... hotărăşte sfinxul dela manşe. Şi avionul, cu toate focurile dela bord, a picat spre tunul vrăjmaş... o clipă, două... trei... Totul se petrece fantastic de repede şi fantastic de greu. Au trecut înainte într’o clipă, vuind motoarele... Tunul amuţit pentru totdeauna, a rămas în urmă... — Lovitură de maestru, Aniţei... Ce zici ?.. . Aniţei nu mai zice nimic. Pilotează. Locotenentul cercetează cerul... Singuri... Ceilalţi unde or fi ? Unde sunt vânătorii ? îşi dă seama că s’a rupt de formaţie, că vânătorii au rămas să apere pe cei mulţi, că din zare se apropie cinci avioane uşoare, de luptă, cu steaua roşie pe aripa..,, Oh !... calvarul nu se sfârşeşte... Dar nu!.. Peste zece minunte vor fi la Nistru şi acolo, da, acolo, vor fi acasă, pe pământ prieten, între ai lor... Iacă zece minute... Odată cu o rafală repede strecurată printre aripile avionului lui, un sburător duşman i-a tăiat calea gros şi bont ca un deget de apaş. Altă raf ală... Cântec a căzut grămadă.. Altă 'încleştare, alt glonţ... iSe repede la mitraliera lui Cântec... Dincolo, mecanicul Băilă trage cu nădejde... O pasăre duşmană, cea imai îndrăzneaţă, cea mai prădalnică, cea mai aprigă, s’a prăbuşit scurt, arzând ca o coadă de cometă pornită să nimicească pământul. Mecanicul a tras un chiot, dar chiotul i s’a înecat într’un val de sânge... Iar sânge !... Doamne dece atâta sânge, în slava cerului Măririi Tale ? — Nu-i nimic don’ locotenent... a răcnit mecanicul... nu-i nimic. Dar locotenentul vede bine că e palid, că se clatină. — Ţin’te bine... mai avem puţin şi ajungem. înfuriat pe destin Băilă se îndârjeşte să stea drept... A tras din nou... Cu o precizie nebunească... Altă pasăre duşmană ia calea pământului neiertător... O, de s’ar sfârşi odată... Trage acum el... Este rănit la umăr... Nu-i nimic... Un glonţ i-a fulgerat urechea... Nu-i nimic... Un altul i s’a oprit în braţ... Nu-i nimic... — O să plătiţi voi... A, o să plătiţi... Răcneşte duşman şi trage cu înverşunare nebună... A mai căzut uniul... Aşa !... Să-i ştie de teamă uliul duşman... Aşa... Mecanicul s’a prăbuşit peste radiotelegrafist... L-o fi lovit un alt glonţ ? O fi leşinat ?... Cine ştie ?... Acum nu e vreme de el... A rămas singur în picioare... Trage continuu... 377 * © BCU In zare, Nistrul.,. Apa se apropie imensă.., Cei doi ruşi rămaşi iteferi continuă să atace... El trage cu neostenită înverşunare... încă puţin... Deasupra apei, avionul a picat vertiginos... Ce-i? Aniţei, ce-i ?... Pilotul, cu pieptul înflorit in roşu, geme... — Nu mai pot don’.,. Nu mai pot... — Şi tu Aniţei ? Şi tu ? Mama lor de cioloveci !... Se înfurie, suduie, aleargă neputincios 'în avionul strâmt... Ar ucide toşi ruşii. — Don’ locotenent... manşea.., — Ţine-o bine Aniţei... Cum treci apa, pui avionul pe pământ... Nici avionul nu mai poate. Geme şi el din toate încheetuirile, desarticulat, ca un om bătut crunt, ca un bătrân obosit după o viaţă de glorie. Aniţei s’a lăsat îndurerat pe manşe... Sângele se scurge pe haina de sbor, pe pârghiile de comandă, pe brăţările de oţel... Face sforţări aproape peste puterile lui ca să ţină avionul în stare de plutire... încă puţin... Doamne, fii bun... Şi milostiv... încă puţin... Pasărea, ascultătoare, a făcut o opintire şi într’un salt a cărui tărie locotenentul Stroe Vasileseu n’o va pricepe niciodată, s’a aşternut cuminte peste braţul malului înalt şi lutos. înapoi, jos, de tot, valurile Nistrului, cenuşii şi învolburate, se isbeau de mal, târând clisa în adâncuri. Bolşevici s’au dus... Avionul a amuţit... Dintr’un sat, de departe, aleargă oameni... Locotenentul Stroe Vasileseu priveşte năuc în jur... se şterge cu mâneca pe frunte... Sânge şi sudoare... Aniţei a înţepenit pe manşe... Cântec geme în delir... mecanicul oftează greu... Radiotelegrafistul a deschis un ochiu blând îşi a şoptit isurâzând : — Mamă, ce bună eşti !... Celălalt ochiu continuă să i se scurgă galben-cleios şi însângerat. 378 © BCU ESTAMENT DE ■ N. I. HERESCU De-o fi să plec cu visul sângerând, Copila mea, îţi cer cu glas de moarte Să mu laişi să mă ducă ’n altă parte Decât pe malul Bistriţii, — în rând ' Cu arborii, icu tainele, icu umbrele, Suib cerurile Transilvane, sumbrele... Tu, Ioana, ştii cât. am iubit Oltenia, Pe unde, tânăr, mi-au zâmbit copilele, Pe unde-am strâns dulceaţa şi dârzenia Pentru viaţa cea de toate zilele. Şi când imă voi usca, în toamna mea, Eu aş fi vrut să mă întorc la ea, ■ Să-i dau ’napoi avutul ce mi-a dat, Să mă desfac sub ierburi, împăcat, Aşa precum din veac toţi marţii mei, Că sunt ţărână din ţărâna ei. Dar de-o fi scris, fetiţa mea, să mor îmbătrânit de-alean, umbrit de dor, Cu ’ngenunchiată inima mea ruptă Şi-a neamului învins fără de luptă, Atunci nu vreau nici dincolo ’mpăeare, Nu vreau hodină, dincolo, nici verde, Vreau şi acolo jalea noastră mare, Cu visul care ’n moarte nu se pierde. 379 Fetiţa tatii, de-o fi scris aşa, Când ceasu !n poarta noastră va băteâ, Să mă aşezi în car şi să mă duci, Plătind la vameşii haini toţi banii, Spre zările ide sânge şi de tuci Ale ’ntristatei noastre Transilvanii. Şi-acolo să mă laşi, aşa mi-e vrerea: Vreau să inchid ochii singur cu durerea. Da, singur. Lângă apele-auru Ou capul pe pământ voi adormi, Şi-apoî, ca ’m basmul cu mioarele, Un giulgi de raze îmi va ţese soarele Şi lacrimile lunii au să mă spele Şi stelele vor fi lumânărele Şi frunzele îşi vor uni foşnirea Cu-a valului, să-mi zică prohodirea. Aşa va fi, să ştii, ca’n basmul scris Pentru păstori de turme sau de vis. Străin acolo voi dormi mereu, Tovarăş doar cu chinul nostru greu. Ci lângă Bistriţa n’oi fi pustiu... In nopţi cu lună valul va fi viu Şi va suna în mal, ca să recheme Din ţara morţii ritmul de poeme, Şi-un viers se va înfiripa încet, (Căci versul vine pururi la poet), Şi tainic îmi va spune la ureche O nouă doină şi cea jale veche... Şi doina va străbate mai departe, Că vântul printre frunze o s’o poarte Şi frunzele la păsări o vor vinde Şi dela păsări fetele-o vor prinde, Până ’ntr’o zi tot omul va’nvăţa O doină nouă de pe Bistriţa. . Ea va cânta la toţi şi ’n fiecare Plinirea iar a visului cel mare Pe care, Ioana, tu îl vei vedea, Sau, dacă soarta se va ’ntărâta, Pe care tu-1 vei duce mai departe Şi-l vei lăsa copiilor la moarte! 380 © BCU Cluj DE N. CREVEDIA E prea de tot netrebnic glasul meu Şi’s prea firave cântecele noastre —■ Căci pentru Cel etern şi-atoate-Greu, Cel necuprins în nesfârşiri albastre, Nici turlele nu-şi pot umplea cuvântul, Nici geamătul solemnei guri de tun — Căci prea frumos călătoreşte vântul. Sub stelele ca floarea de tutun. Deaceea, noi urmaşii Salaminei Şi-ai pasiunii Mediului-Ev, Să răsplătim drapelele luminei, La Austerlitz ne batem şi Kiev. Cetăţi şi vise — flacără şi zob Se ’ntunecă Atlanticul şi Nilul — . Iar mâine-acestui biet terestru glob l-om aşeza şi lui în miez fitilul — Şi încă, fără zări va fi orgia, Căci n’au curs lacrimi, cât se varsă vin — Tăcerea Ta de munte şi magia, In veci, nu le-om putea cânta deplin. © BCU Cluj PRIMUL SOLDAT CĂZUT PESTE PRUT DE , ’ - PAN M. VIZIRESCU * Până mâine mi se vor închide pleoapele, Vor amuţi zările şi cărările, Nu vor mai vui codrii şi apele, Doar luna-mi va ţine lumânările... Nu voiu mai auzi căţeaua duşmană Cum latră şi scuipă rafale ; Ci eu, cu botezul izbânzii în rană, Sorbi-voiu tăceri triumfale ! Camarazii mei vor merge ’nainte, ’nainte, Pe fronturi şi ’ntinse câmpii, Sbucni-vor în clocot ca lava fierbinte Cu aspre şi crunte mânii. Vor merge în marşuri de viscol şi tunet Să ’nfrunte puhoaie barbare, Şi ’n freamătul luptei, pe aripi de suflet, Vor duce-ale ţării hotare. Camarazii mei vor trece năvalnic Peste linii de foc şi oraşe, Vor ridica stâncă, pieptul lor falnic, Prăbuşind trufii ucigaşe. Vor răpune cetăţi cu ziduri blindate, Vor merge pe creste de glorii, Vor călca peste gloate ’narmate Şi se vor cununa cu victorii. ' Ai mei, de-acas’, vor întreba depărtările, Aşteptând un semn dela mine... Ori poate acum, sguduindu-i oftările, Au îngenunchiat să se ’nchine. . Poate rana asta le va fi dat de veste Că-mi sângerează fruntea şi trupul.... Degeaba!... Eu am intrat de-acum în poveste Cu ţara şi neamul: am trecut Prutul! 382 © BCU Cluj EROISMUL ELITELOR PATRISTICE § DE ■ IOAN COMAN Frumuseţea, geniul şi eroismul sunt trei podoabe neegalate ale neamului omenesc. Ele nu se întâlnesc idecât rarisim îmbuchetate într’o singură persoană, care, prin însuşi acest fapt, depăşeşte considerabil massele şi e înălţată până la apoteoză. Niciuna însă din aceste podoabe nu aureolează pe om cu mai multă strălucire şi nu-1 impune mai definitiv prezentului şi viitorului ca eroismul. Eroismul e, într’o măsură, expresia lucrării puterii divine prin intermediu uman. De aceea eroul e adeseori divinizat. In timp ce frumuseţea şi geniul, aceste minunate scăpărări ale sublimului, sunt mai mult elemente înnăscute, haruri acordate fiinţei umane, eroismul este un salt excepţional al aicţiunei, suma întreagă a tuturor eforturilor maxime ale -omului. Frumuseţea şi geniul nu rodesc decât dacă sunt altoite pe un caracter activ. Eroismul, activ prin el însuşi, nu se realizează decât în şi prin creaţie. Eroismul nu e decât creator. Eroism negativ nu -există. Eroismul care nu creează e o caricatură. Eroismul care nu sporeşte binele, care nu impune adevărul, care nu -exaltă frumosul e un eroism de carnaval. Deşi mianifestându-se personal şi numai în -exemplarele ide elită ale umanităţii, eroismul revarsă, pirin puterile şi jertfele lui, binefacerea şi fericirea asupra tuturor raas-selor poporului care a produs eroul s-au eroii respectivi. Eroismul este, cu alte cuvinte, aur de -epopeie pentru ihrana mulţimilor. Eroul activează sau moare pentru fraţii săi mici, oamenii obişnuitului. Religia este -ambasadoarea umanului spre şi în supranatural. Cu mijloace asemănătoare, sau deosebite, ancorând rituri şi aspiraţiuni în magie isau în frumoase principii spirituale, religiile pământului, del-a cele mai primitive până la cele mai înalte, — exceptând impurităţile, .absurdităţile ş-i barbariile unora dintre -ele — tind sau ţintesc în chip precis ridicarea omului din bezna negaţiei spre culmile -de lumină ale afirmaţiei printr’o vieaţă pentru adevăr şi în adevăr, pentru fericire şi sin fericire. In religiile care se înalţă până la porţile supranaturalului, drumul acestei ridicări a omului e un şir neîntrerupt de acte eroice. Un -eroism variat, tenace, continuu. P-entru atâţia dintre contemporanii noştri religia -e „ceva“ închis, fără interes sau anacronic. Ei nu ştiu sau uită că religia — -în pofida defectelor multora dintre reprezentanţii ei — este cea -dintâi şi până astăzi cea -mai serioasă şcoală a umanităţii, singurul pedagog care a Notă— Din motive tehnice, notele acestui studiu n’au putut fi tipărite. Ele vor însoţi textul cândjacesta vajapărea în volum. 383 © BCU Cluj disciplinat şi disciplinează planeta. Educare® umanităţii dealungul a mii de ani a fost şi este o problemă de o importanţă şi gravitate excepţională. Reprezentanţii religiei au trebuit să depună o muncă uriaşă şi să moară martiri în (eroismul lor pentru binele celor ce le erau încredinţaţi. E (destul să reamintesc că majoritatea religiilor spiritualiste proclamând puritatea, ordinea, dreptatea, ţinerea pământului, respectul părinţilor şi ,al ierarhiei, adevărul, existenţa unui conducător şi judecător suprem drept principii fundamentale ale catehismelor lor, au realizat, prin practicarea acestor principii, incomparabile expiere de cultură şi de civilizaţie. Istoria religiilor este, în-tr’un cuvânt, istoria civilizaţiei, istoria ridicării eroice a umanităţii spre lumină. Dar ce muncă, ce eroism, câte jertfe anonime a consumat această ridicare! Un eroism mut, de fiecare clipă, de multe ori pentru fiecare catehumen. Religia se întâlneşte, deci, cu eroismul ca întregul cu partea, ca elanul total cu efortul parţial spre desăvârşire. Căci eroismul face parte integrantă din religie, aşa cum religia este — sub aspectul ei luptător — o înlănţuire de fapte eroice. Eroismul este atmosfera firească a religiei, respiraţia ei vitală, instrumentul ei moral. O religie fără eroism e moartă; aşa cum un eroism, care n’atinge sublimul şi nu se apropie de supranatural, nu este eroism. In afară de acest raport general dintre ele, religia şi eroismul se leagă :— câteodată — şi mai strâns, prin elemente quasiorganice. Au fost şi sunt popoare mecreştine cu divinităţi naţionale. Religiile acestor popoare cereau ea zeii respectivi să învingă şi să supună pe zeii altor popoare. Un trib sau un popor trebuiau să lupte pe vieaţă şi pe moarte pentru izbânda zeului naţional; altfel, tribul sau poporul însuşi erau ameninţaţi cu (dispariţia. Eroismul acesta naţional era în acelaşi timp un eroism religios. Armata şi deci poporul învinsese pentrueă-i ajutase zeul patronimic, dar acest zeu n’aT fi făcut nici o ispravă fără o armată vitează! Armata e a zeului şi zeul al armatei. O legătură aproape organică. Eroismul acesta naţional şi religios în acelaşi timp îşi are frumuseţile lui şi mai ales roadele lui apreciabile în istoria culturii umane. Dar religia şi tribalismul sau naţionalismul nu ise pot cuprinde reciproc, în deosebi în stadiul religiilor universaliste. O religie care nu poate depăşi interesele şi graniţele unei naţiuni nu poate deţine adevărul şi nu poate 'oferi lumii fericirea care rezidă în Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului. Geto-Darii singuri au practicat un eroism de o rară frumuseţe religioasă şi în parte degajat de corsetul naţional. Ei căutau cu ardoare moartea vitejească pentrucă aceasta le aducea nemurirea în împărăţia lui Zalrnoxis Eroismul dar nu era atât un imperativ naţional cât o poruncă religioasă. Indiferent de soarta patriei, Geţii ştiau că moartea eroică îi imortalizează. Creştinismul, religia desăvârşită, revelaţia adevărului, este cea mai uriaşă luptă a luminii, sinteza celor mai sublime eroisme pe care le-a cunoscut omenirea. Bătăliile pe. care creştinismul le-a dat atât împotriva duşmanilor dinăuntru cât şi a acelora din afară jsunt o serie nesfârşită de fapte eroice în faţa cărora păleşte întreaga istorie profană. Persecuţiile păgâne din primele trei veacuri, cruciadele şi satanismul bolşevic au prilejuit fapte şi atitudini de o frumuseţe nepieritoare. Spre deosebire de altele, eroismul creştin este întâi victoria asupra propriei tale persoane şi numai după aceea asupra altora şi asupra lumii întregi. E un eroism spiritual şi moral. El nu înseamnă prăvălirea cuiva în sânge şi în ţărână, ci victoria dreaptă şi definitivă asupra ignoranţei, a păcatului şi a morţii. ... In rândurile care urmează ne-am propus să privim eroismul creştin în primele opt veacuri, adică în perioada clasică, cea mai strălucită a înfloririi vieţii şi spiritualităţii Bisericii lui Hristos. Puritatea şi vitalitatea creştinismului clasic s’au manifestat printr’un eroism triplu: al cunoaşterii, al sfinţeniei şi al mortal. CAP. I EROISMUL CUNOAŞTERII Elitele patristice au fost batalioanele eroice ale armatei pământeşti a lui lisus Hristos. Prin iele, Mântuitorul a făcut din Biserică întâi un uriaş câmp de bătae contra tuturor elementelor distrugătoare ale răului, pe urmă un ogor cu întinse holde de creaţii nepieritoare, în fine o cetate invincibilă a binelui şi a frumosului divin, imagine anticipativă a cetăţii divine, a Ierusalismului ceresc. Una din armele principale, decisive, cu care Sfinţii Părinţi au făcut drum creştinismului în păgânism şi l-au impus spiritualităţii lumii antice este puterea cunoaşterii adusă de Hristos. Creştinismul este vieaţă şi adevăr, viaţa şi adevărul sunt lumină, lumina e cunoaştere. Invers: cunoaşterea e lumină şi cel mai minunat dar care împodobeşte pe om dela facerea lumii. Actul cunoaşterii este nu numai un semn de aristocraţie specific umană, el este în acelaşi timp o consumare şi deci o depăşire a realului, un salt către adevărul în sine şi prin aceasta către supranatural. Dar numai o cunoaştere, o ştiinţă nealterată de păcat sau de scopuri negative poate duce la adevărul în sine. Cunoaşterea precreştină atinsese culmi impresionante şi făcuse o seamă de descoperiri temeinice; dar ea nu s’a putut ridica până la adevăr; ajunsese doar la întrezăriri vagi. Creştinismul a adus cunoaşterea absolută în persoana istorică a lui Iisus Hristos care a spus: „Eu sunt Adevărul'*. Acest „Adevăr" n’a fost însă acceptat uşor nici în epoca apostolică şi nici mai târziu. Reprezentanţii cugetării greco-latine şi aceia ai spiritualităţii iudaice îl considerau drept o sminteală sau nebunie. înfeudaţi cutărui curent filosofic, jurând pe Pythagora, pe Democrit, pe Platan, pe Zenon, pe Aristotel, pe Gămăliei, pe Filo, pe Porphyriu, pe Iamblich şi pe mulţi alţii, sau vâslind în apele diferitelor eclectîsme şi scepticisme, gânditorii profani ai vremurilor patristice sau erau convinşi că deţin adevărul, sau nu îngăduiau să li se turbure comoditatea unor principii pe măsura lor, sau priveau cu dispreţ orice noutate venind din afara tradiţiei lor, sau erau incapabili să se hotărască pentru ceva ca unii cari nici odată nu ştiuseră ce gândesc şi n’au gândit la ce-ar fi putut ştii. E uşor de închipuit ce greutăţi considerabile aşteptau gândirea creştină într’o asemenea atmosferă intelectuală de suficienţă şi de haos. Dela Athenagora Athenianul şi Iustin Martirul până la Grigorie de Nazianz, Augustin şi Ioan Damaschin e o luptă aprigă de epopeie a cunoaşterii creştine. Gândirea patristică se strădueşte să arate că aşa pretinsele adevăruri ale cugetării profane sunt sau false adevăruri, întrucât cele mai multe se contrazic între ele, sau se exclud unele pe altele, sau sunt simple preambuluri ale adevărului absolut. Cunoaşterea creştină este eu mult superioară celei profane; cea dintâi depăşeşte pe cea de a doua cu atât cu cât soarele depăşeşte piscurile munţilor. Gnoza creştină se aşează între cele mai înalte creaţii ale gnozei profane şi supranatural. Ea utilizează elementele desăvârşite şi permanente ale cunoaşterii precreştine şi profane în măsura în care acestea duc spre sau pe drumul adevăratei gnoze, dar nu se opreşte în sfera umanului, ei bate la poarta supranaturalului şi intră în împărăţia luminii divine. Este, evident, o cunoaştere revoluţionară, răstumând metoda, lorica şi categoriile cunoaşterii profane. De aci conflictul surd între elitele intelectuale păgâne şi făclierii cunoaşterii creştine. Filosofii patristici au atins supranaturalul întâi prin istoricitatea Fiului lui Dum-nezeu-LogoisuI care s’a întrupat între şi pentru noi. înainte de a fi o deducţie sau un postulat. Adevărul în sine, Evidenţa divină se eoboritee în naturi şi în istorie, trăise © BCU Cluj şi activase pentru oameni. Vestirea lui Dumnezeu întrupat a întâmpinat o rezistenţă şi o tăgăduire implacabilă din partea filosofiei profane şi a teologiei iudaice. Neaccep-tarea cunoaşterii istorice a supranaturalului de către această filosofie şi această teologie a determinat pe Apostoli şi în deosebi pe Sfinţii Părinţi la o luptă încordată şi fără răgaz. In istoria faptelor e de multe ori mai uşor să impui o supoziţie decât evidenţa. Grecilor necredincioşi li se arată că întruparea lui Dumnezeu a fost un fapt istoric petrecut în Palestina sub procuratorul Ponţiu Pilat, în vremea împăratului Octavian, fapt confirmat de documentele contimporane; frumuseţea nepământească a vieţii şi învăţăturii creştine certifică esenţa supranaturală a întemeietorului. Apologeţii arată cu nesfârşite exemple şi comparaţii că nicăeri pe pământ nu se practică o învăţătură şi o conduită de sublimul celor creştine. Această învăţătură şi această conduită derivă din supranatural. Iudeilor li se demonstrează că întruparea lui Iisus Hriistos este împlinirea proorocirilor din Vechiul Testament. Pe plan filosofic, lupta era şi mai aprigă. Grecii erau convinşi că filosofia era un bun intangibil al lor şi că nimic n’o putea depăşi. Elementele asemănătoare din înţelepciunea barbarilor erau imitate după ei! Gânditorii patristici le ripostează prin teza inversă că filosofia elenă nu e atât de originală pe cât se pretinde, că o seamă din ideile şi adevărurile ei au fost luate din cultura altor popoare mai vechi socotite necivilizate ca Egiptenii, Fenicienii, Babilonenii şi Ebredi. Elementele de adevăr şi valorile netrecătoare ale spiritualităţii elene erau împrumutate după Moise şi alţi prooroci ai revelaţiei Vechiului Testament. Cunoaşterea creştină creia o metafizică necunoscută gândirii profane. Cu rădăcinile adânc înfipte în realitatea naturii şi în istoria umanităţii, această metafizică ducea la Principiul însuşi al existenţei şi al luminii, la Logosul supranatural. Paradoxul pentru Eleni şi Iudei era tocmai această trăsătură de unire neîntreruptă dintre lumea sensibilă a materiei şi cea ideală a divinului, sinteza aceasta armonioasă 'dintre particular şi general. Sfinţii Părinţi demonstrează că Logosul divin creştin, care a legat lumea fenomenală de cea ideală a supranaturalului prin unirea a două naturi, umană şi 'divină, într’o singură persoană, nu e nici un principiu abstract, inaccesibil sau inactiv ca Ideile platonice, nici un eon oarecare cu natură dublă, intermediar între cer şi pământ, ci Dumnezeu însuşi, căruia toate îi sunt cu putinţă. Acest Dumnezeu-Logos e veşnic activ şi în neîntreruptă legătură cu lumea. Spre deosebire de cunoaşterea profană, care atunci când nu e un salt în gol e o frumoasă bucurie trecătoare a spiritului omenesc, cunoaşterea creştină e un act de iubire, de cea mai înaltă iubire; o iubire de natură etică, dar mai ales existenţială. Supranaturalul creştin fiind iubire, cunoaşterea creştină înseamnă ăvântare neistovită spre şi în iubire. Ounoaşterea creştină nu e un act sterp sau pasiv, ci unul fecund, creator. Dacă acest act reuşeşte să atingă pragul supranaturalului, este că omenescul din el e superlativizat prin puterea harului. Marii cugetători patristici au ajuns să guste fericirea unirii mistice cu Dumnezeu prin aceea că încordările maxime ale minţii lor au fost ajutate de puterea înălţătoare şi sfinţitoare a harului, care a ridicat cunoaşterea umană până la lumina nespusă a dumnezeirii. Atleţii patristici ai cunoaşterii au drept comandant Logosul, Raţiunea, Lumina, Ştiinţa supremă însăşi. Ei nu pot rătăci pentrucă sunt ţinuţi să nu se abată din calea indicată de Logos: „După. cum în războiu“, zice Clement Alexandrinul, „soldatul nu poate părăsi postul pe care i l-a încredinţat comandantul, tot aşa şi noi nu putem părăsi postul pe care ni l-a dat Logosul; fiindcă pe acest Logos l-am primit ca îndrumător pentru cunoaştere şi vieaţă“. Cunoaşterea este, prin urmare, o luptă din care creştinul 386 © BCU Cluj nu poate şd nu trabuc să dezerteze. Având ipe Iisus Hristos-Lagosul drept comandant siuprem e cu neputinţă să nu atingem ţinta cunoaşterii. ; Această ţintă este mântuirea. Actul cunoaşterii creştine nu este o simplă funcţiune a intelectului sau o aproximativă înregistrare a realităţii înconjurătoare, ci este o încordare supremă de reintegrare în fericirea paradisiacă. Această fericire este iubi' rea pură şi eternă a lui Dumnezeu. A participa din nou la starea primară de desăvârşire şi iubire prin cunoaşterea faţă către faţă cu divinitatea, înseamnă a fi mântuit. Cunoaşterea creştină culminează în unirea cu Dumnezeu, deci în îndummezeinea omului. De aci principiul Sfinţilor Părinţi că numai gnosticul, adevăratul gnostic, se poate mântui. Dar ce luptă gigantică, ce eroism de fiecare clipă pentru a atinge cunoaşterea desăvârşită! Profanii atât cei din vechime cât şi cei de astăzi nu şi-au dat şi nu-şi dau seama de sensul cunoaşterii creştine. Această cunoaştere este o însuşire, o apropriere a adevărului nu numai pe calea minţii — mintea trece de atâtea ori pe lângă adevăr — ci pe calea tuturor puterilor fiinţei noastre. Metoda este jertfa integrală de sine, iar logica este iubirea. învăţătorul creştin este un luptător, un ,,miles Christi“. Aceste note generale ale eroismului cunoaşterii patristice sunt confirmate pe deplin de apriga încleştare polemico-apologetică dintre păgâni şi Părinţii şi scriitorii bisericeşti. Gândirea patristică avea de făcut faţă la trei .serii de adversari: ateii, filosofii şi ereticii. Cetăţile şi zidurile pe care trebuie să le dărâme creştinii, zice Origein, sunt învăţăturile ateilor şi silogismele filosofilor, care circulă la păgâni şi la barbari şi care tăgăduesc legea lui Dumnezeu sau cârtesc împotriva ei. Dar prin cetăţile întărite şi semeţe trebue să se înţeleagă şi interpretările false scripturistice ale ereticilor. Lupta împotriva ateismului a fost una dintre cele mai încordate. Păgânismul însuşi ducea o campanie nemiloasă împotriva acestei negaţii a divinului. La Greci se cunosc cazurile celebre de ateism ale lui Diaigoras şi ale epicureilor. Romanii erau tot aşa de intransigenţi faţă de atei ea şi Grecii. Ateismul profan putea îmbrăca forme felurite şi grade deosebite: dela tăgada sistematică totală a principiului divin în teorie şi în practică, până la parodierea misterelor, neglijarea cultului zeilor cetăţii sau adoptarea altei sau altor divinităţi. Dacă Diagoras a fost condamnat pentrueă tăgăduia de plano existenţa lui Dumnezeu şi divulga misterele orfice şi cabirice, Socrat a fost pedepsit pentru că nu mai credea în zeii cetăţii şi adoptase divinităţi noui. In această din urmă categorie erau încadraţi şi creştinii. Ei erau socotiţi atei nu numai pentrueă nu credeau în divinităţile păgâne, dar şi pentruică le abhorau şi le maltratau ori de câteori puteau. Acuzaţia de ateism indignează pe Sfinţii Părinţi cari, potrivit unui procedeu polemic curent între adversarii de idei, întorc această acuzaţie contra păgânilor. Ateii contra cărora luptă Sfinţii Părinţi sunt, evident, în primul rând aceia cari, păgâni sau creştini, neagă existenţa lui Dumnezeu. Numărul acestora era destul de mare dacă ţinem seama de ravagiile scepticismului şi mai ales ale acelei oboseli şi plictiseli intelectuale (taedium) care măcinau şi ultimele resturi ale puterii spirituale a păgânis-mului muribund. Nu o putere supremă şi unică sau multiplă, ci întâmplarea a produs şi conduce toiul Omul este o simplă expresie sintetică a elementelor coismice în care reintră după moarte. Ca el, toate celelalte animale se nasc din substanţa universală şi se mistue apoi în propriul lor isvor, fără intervenţia vreunui creator. Cu aceeaşi dezinvoltură ateii primelor veacuri ale erei noastre vorbiau de autonomia elementelor şi a fenomenelor naturale, de inexistenţa deosebirii dintre meritele virtuţii şi ticăloşia viţiului. Singurul suveran e întâmplarea oarbă. Contra unei asemenea concepţii, Sfinţii Părinţi au pus în linie de bătaie un formidabil arsenal de argumente. Mânuindu-le cu o impresionantă uşurinţă, după probleme şi după autori, ei au sdrobit caracatiţa intelec- tuală a ateismului, oare pârjolea în deosebi clasele conducătoare ale lumii vechi. Dela Athenagora Athenianul, Minudus Felix şi Tertullian până la Augustin, gândirea patristică a repurtat victorii antiatee al căror prestigiu stă şi astăzi în picioare. Sfinţii Părinţi consideră deseori atei pe toţi contemporanii lor necreştini, în deosebi pe aceia cari apărând cu înverşunare politeismul desvoltă idei şi argumente contrarii gândirii creştine. Aproape în toate tratatele apologeţilor şi ale doctorilor Bisericii întitulate „Către Eleni“ sau „Contra Elenilorautorii încep prin a arăta că mitologia şi politeismul sunt negarea (divinităţii, că partizanii tuturor religiilor necrelştine—iudaismul însuşi e socotit câteodată printre acestea—practică un abominabil ateism. După ce au curăţat astfel terenul, filosofii patristici demonstrează existenţa lui Dumnezeu — a adevăratului Dumnezeu — şi a atributelor sale în pagini de o frumuseţe şi de o ascuţime rară. Când păgâni de mare talie intelectuală ca Celsus, Porphyriu sau Iulian Apostatul atacă doctrina şi vieaţa creştină în opere de proporţii, învăţătorii Bisericii dau replici magistrale, care au rămas model al genului. E în aceste replici nu numai toată ştiinţa profană şi creştină a vremii, dar şi o încordare supremă a spiritului cum rar se găseşte în istoria gândirii omeneşti. Anumite fulgere de gândire la Origen, la Tertullian, la Gri-gorie de Nazianz, la Augustin sau la Maxim Mărturisitorul sunt bogăţii netrecătoare ale omenirii. Ei au învins nu numai nişte adversari redutabili, dar însuşi timpul care-i respectă Şi-i păstrează ca pe nişte tezaure. Faţă de filosofie Sfinţii Părinţi au luat atitudini diferite după epocă, după pregătirea şi orientarea fiecăruia, după natura problemei în discuţie. In genere erau două tabere: a adversarilor şi a prietenilor filosofiei. Cei dintâi îşi justificau intransigenţa prin aceea că filosofia fiind un produs păgân aparţinea spiritului satanic. Ceilalţi, în frunte cu Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen, Cappadocienii, Augustin şi Ioan Damaschin considerau filosofia profană ca un preambul şi o pregătire a filosofiei creştine. Afară de numeroase erori, erau şi întrezăriri ale adevărului în această filosofie. Cu elemente ale acestor întrezăriri, gânditorii patristici au lucrat deseori la construirea propriei lor filosofii. Platon şi Aristotel au fost cei mai simpatizaţi şi cei mai utilizaţi. Intre raţiune şi credinţă nu-i conflict, ci legătură organică. Lactanţiu lansează formula celebră: „In sapienţi a religie, et in religione sapientia". Dar formula era privită cu neîncredere pentrucă în afară de câteva elemente de adevăr—care şi acelea aparţineau cu anticipaţie dogmei creştine— filosofia cuprindea numeroase şi grave erori. Aceste erori trebuiau combătute cu ultima energie. Doctorii Bisericii n’au lăsat nimic de dorit în această privinţă. întreaga filosofie greacă, inclusiv mitologia şi toate celelalte produse ale spiritului elenic, au fost disecate până la ultimele lor compoziţii şi substanţe. Operaţia era în aparenţă uşoară, pentrucă majoritatea gânditorilor creştini trecuseră prin înaltele şcoli de filosofie ale păgânismului unde aflaseră toate secretele cugetării profane. De fapt însă lucrul era extrem de greu pentru două motive: întâi pentrucă filosofia greacă atingând cele mai înalte culmi ale gândirii umane din vremea aceea, trebuia, pentru a o analiza, selecta şi combate ce era de combătut, să se creieze elemente superioare ei în idei, argumentare şi metodă, capabile de a o înlocui; al doilea, pentrucă atacatorii destrămau propria lor zestre intelectuală pe care, în anii studiilor, şi-o adunaseră cu trudă şi avânt. Oricât de profundă le era credinţa şi oricât de caldă Ie era dragostea pentru Hristos, ei nu puteau să nu resimtă, cel puţin din când în când, un regret pentru sfâşierea pe care o exercitau asupra propriei lor comori. Câte odată acest regret se transforma într’o puternică luptă interioară ca în cazul lui Grigorie de Nazianz său al lui Ieronim. Sfinţii Părinţi înving însă cele două greutăţi în chip desăvârşit. Ei creează o filosofie creştină nu numai superioară celei păgâne, dar neîntrecută © BCU până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Mintea genială a lui Origen, a lui Athanasie, a Cappadocienilor sau a lui Augustin a spulberat definitiv meterezele şubrede ale şcolilor de ifilosofie profană. încordarea intelectuală a doctorilor Bisericii a fost fără seamăn. Gândirea lor, îmbogăţită cu valorile permanente ale spiritului omenesc, era hrănită cu seva revelaţiei supranaturale care o ridica pe culmi nebănuite de cugetarea profană. Cunoaşterea patristică a combătut şi a înfrânt materialismul, panteismul, idealismul, spiritualismul, scepticismul, mitologismul, eclectismul şi mistagogismul sistemelor vechi sau contemporane de filosofic greco-latină. Lupta n’a fost uşoară pentrucă unele sisteme mai tinere ea neoplatonismul şi neopythagorismul îşi infuzaseră o vitalitate nouă şi violentă prin alianţa cu diferite magii şi misticisme şi erau conştiente de primejdia creştină. Concepţiile profane despre Dumnezeu, despre om, despre lume, despre suflet, despre bine, despre rău au fost unele total înlocuite, altele fundamental schimbate. Orientarea lumii era alta; se cădea ca şi ideologia ei să fie alta: ideologia mântuitoare a lui Iisus Hristos. - , Duşmanul cel mai primejdios al Bisericii şi contra căruia elitele intelectuale patristice au avut de luptat pe vieaţă şi pe moarte a fost erezia sau falsa gnoză. Ereticii erau năpârci ieşite din chiar sânul creştinismului. Aliind în mod arbitrar—de multe ori grosolan sau monstruos — învăţătura evanghelică cu idei filosofice elene sau cu concepţii magice orientale, ei dădeau la lumina zilei sisteme bastarde de teologie. Cum cei mai mulţi din aceşti eretici erau oameni de mare prestigiu fiind înzestraţi cu o excepţională cultură, ei reuşeau prodigios în propaganda lor, făcânduişi partizani numeroşi şi fanatici. Pretindeau că ei singuri deţin adevărata învăţătură, adevărata gnoză şi că deci numai ei beneficiau de mântuire. . învăţaţii Bisericii au văzut pericolul şi au început lupta fără .întârziere împotriva corifeilor eretici. Nu există generaţie de Sfinţi Părinţi care să nu fi pus în linie luptăt-torii ei aprigi contra gnosticismului. Bătălia e inaugurată în chiar epoca apostolică de Sf. Apostol Petru care combate pe Simon Magul. Ea e continuată cu pasiune de Iustin Martirul şi Filosoful, de Irineu, de Tertullian, de Epifan, de Augustin. Războiul antieretic a atins paroxismul în secolele IV, V, când Biserica era grav ameninţată de cea mai perfidă dintre gnoze, de arianism. Cappadoeieni. alexandrini şi occidentali, toţi îşi dau mâna pentru strivirea şarpelui eretic. Unele din paginile cele mai strălucite şi mai glorioase ale Sfântului Atanasie, ale Sfântului Vasile, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Sfântului Grigorie de Ny-ssa, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Cyrill al Alexandriei, ale Fericitului Augustin au fost provocate de arianism sau de derivatele lui. Nu e o întâmplare că perioada clasică a creştinismului coincide cu lupta lui de epopeie contra învăţăturii iui Arie. Disputele hristologice şi mardologioe sunt provocate şi întreţinute de eretici. Părinţii şi scritorii bisericeşti spulberă sistematic falsa gnoză şi arată frumuseţea, tăria şi valoarea învăţăturii ortodoxe. Metoda de combatere era, în parte, aceeaşi ea pentru sistemele de filosofic, fiindcă multe erezii se întemeiau pe principii luate din cugetarea cutărui sau cutărui filosof grec, motiv pentru care Tertullian, câteodată, detestă în bloc filosofia. Dar, în genere, ereziile sunt combătute cu textele scripturistioe pe care le invoacă ele înşile în sprijinul teoriilor lor. Spre deosebire de lupta împotriva filosofiei, pe care Părinţii n’au combătut-o nici în întregime şi nici totdeauna sistematic, războiul antieretic a fost total şi exterminator. Filosofia profană era o forţă oarecum externă, născută în faţa incintei Bisericii şi deci îmi puţin primejdioasă; erezia era un duşman intern care se tupila sub masca acomodărilor şi a asemănării parţiale de limbaj cu învăţătura adevărată; ea submina Biserica; trebuia deci smulsă ca buruiana otrăvitoare. Sinoadele ecumenice, în genere, © BCU au ratificat victoria gânditorilor patristici asupra ereticilor. Această ratificare restabilea adevărurile învăţăturii ortodoxe contra susţinerilor false ale ereziei: e un singur Dumnezeu, nu doi sau mai mulţi; Iahve e adevăratul Dumnezeu; lumea e opera Dumnezeului unic care e bun şi iertător, ea nu e lucrul vreunui eon, sau a altei divinităţi degradate; Iisus Hristos s’a întrupat realmente, nu aparent; El e Fiul lui Dumnezeu şi consubstanţial cu Acesta; oamenii au toţi acelaşi suflet egal în faţa lui Dumnezeu: nu există oameni spirituali, oameni sufleteşti şi oameni materiali; morala e una singură. Simpla «numărare a acestor teme — mai sunt şi altele— axată ce forţe uriaşe de cunoaştere s’au încleştat în bătălia antieretieă. Eroismul cunoaşterii patristice a fost un eroism creator cu isbânzi care durează şi care vor dura în veac. Sub conducerea Logosului, (înarmaţi cu armele luminii, adică cu scutul credinţii, eu lancea înţelepciunii, cu coiful nădejdii şi al mântuirii şi cu platoşa iubirii, ostaşii cunoaşterii patristice . au luptat contra duşmanilor adevărului. Ei au oferit lui Dumnezeu toată puterea minţii şi a faptei lor. întăriţi cu centura adevărului, ei nu puteau decât să învingă. Luptătorii adevărului nu cunosc înfrângere, ci numai accidente. Elitele intelectuale patristice au fost, de fapt, agenţii misionari cei mai puternici ai Bisericii. Lumea veche, în deosebi clasele conducătoare, au fost cucerite de aceste elite creştine. Succesul cunoaşterii creştine a fost definitiv. Aprecierile pe care Origen le face la adresa succesului misionar general al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pot fi extinse la întreaga pleiajdă patristică: „Ei au luptat aşa de mult, au învins atâtea popoare barbare, au doborât atâţia duşmana* au luat atâtea prăzi, au obţinut atâtea triumfuri. Ei se întorc cu mâinile însângerate dela masacrarea duşmanilor, cu picioarele mânjite de sânge. Ei şi-au spălat mâinile în sângele păcătoşilor... Au învins şi au exterminat felurite neamuri de demoni; dacă nu i-ar fi învins, n’ar fi putut să ia prizonieri şi să supună lui Hristos toată ceata acelora cari acum cred. Cine smulge oameni stăpânirii demonilor, despre acela se zice că extermină aceşti demoni". CAP. II ....... EROISMUL SFINŢENIEI Şl AL MORŢII Eroismul cunoaşterii e numai un fragment din minunatul colier al isbânzilor creştinismului patristic asupra lumii vechi. Această lume veche a fost învinsă, în marea ei majoritate, de frumuseţea îngerească a vieţii creştine, de acel stil nepământesc al existenţii care se numeşte sfinţenie. Sfinţenia este parfumul trăirii ideale după legea lui Dumnezeu. Această trăire ideală era existenţa de fiecare clipă a creştinilor din primele veacuri. Deaceea aceşti creştini se şi numeau sfinţi. . ' Sfinţenia creştină este trăirea practică a unei concepţii teoretice patristice cu totul în afară de comun. După această concepţie, creştinii sunt „ostaşii" sau „armata lui Dumnezeu". Adică a lui Iisus Hristos. Comandanţii acestei armate ca Apostolul F'avel şi mulţi alţii îşi recrutează soldaţi de pe întrega suprafaţă a pământului. Ei stau la ordinele Regelui ceresc care i-adună prin trâmbiţa sa. Biserica e „tabăra, luminii = castra lucis", care are în faţa ei ca adversar „tabăra întunericului = castra tenebrarum", armata diavolului. Ca şi armata cunoaşterii, armata morală creştină luptă pentru adevăr. Pentru a fi însă înrolaţi ca soldaţi ai adevărului, creştinii trebue să treacă printr’o pregătire totală. - Primul articol al acestei pregătiri este o disciplină impecabilă. In „tabăra Domnului = castra Domini" e o ordine fără pereche. Cum era de aşteptat, Părinţii şi scriitorii bisericeşti citează disciplina proverbială a armatei romane şi o dau ca exemplu armatei creştine. Spre deosebire de Tertullian, Origen şi Lactainţiu care au aprecieri severe la adresa oştirii romane, Părinţii şi scriitori de talia unui Clement Romanul, Iulius Africanul şi Eusebiu de Caesareea nu găsesc termeni destul de aleşi pentru a elogia valoarea legiunilor şi pentru a recomanda spiritul şi meritele lor batalioanelor creştine. Iată cum agrăeşte Clement Romanul către creştinii din Corint cari lăsau de dorit sub raportul diseiplinii: „Fraţilor, să luptăm cu tot zelul sub ordinele fără greş ale lui Dumnezeu. Să privim ,1a soldaţii generalilor noştri: cu ce ordine, cu ce disciplină, cu ce supunere execută ei poruncile. Nu toţi sunt generali, colonei şi ale şi nu împlineşte misiunea în locul care i s’a încredinţat, nu poate fi un adevărat creştin cum nu poate fi un ibun soldat. Creştinii fiind soldaţii Regelui ceresc, ei trebui să se supună în mod absolut conducătorilor, adică preoţilor. Disciplina militară şi toate exerciţiile şi privaţiunile impuse ostaşilor în vederea războiului trebue să şi le impună şi creştinii. Posturile trebuesc păzite şi gărzile trebuesc făcute. In limbaj creştin această recomandare înseamnă a posti şi a priveghea. Disciplina creştină trebue să depăşească cu atât pe cea militară, -cu -cât Iisus Hristos depăşeşte pe orice comandant militar. Iisus Hristo-s este -comandantul suprem al armatei creştine şi sub -conducerea lui nu se obţine decât victorie. Comandanţii subalterni, ofiţerii lui Iisus Hristos, duces, sunt -episcopii, preoţii şi diaconii, dar mai ales confesorii şi martirii. Cei fricoşi şi slabi să nu vină sub steagul lui Hristos. Origen e limpede în această privinţă: „Astăzi, Comandantul armatei noastre, Domnul şi Mântuitorul .nostru Iisus Hristos, strigă către soldaţii săi şi zice: „Dacă cineva e temător şi fricos în inima sa, să nu ia parte la războaele mele“. - După îndeplinirea acestei condiţii fundamentale, disciplina curajoasă, care sit-uiază pe orice om pe un plan de vi-eaţă superioară, creştinul autentic s-e retrage din amestecul existenţii profane. Această retragere nu e atât o renunţare propriu zisă la vieaţa în mijlocul lumii, -cât o pregătire pentru perfecţiunea -care va veni. Pregătirea întru Virtuţile războiului creştin se fa-c-e în afara încleştării pasiunilor şi intereselor lumeşti. P-entru a putea medita ziua şi noaptea legea 1-ui Dumnezeu şi pentru a se întări eu -puteri invincibile din apa ei vie, atleţii lui Hristos trebue să s-e ex-ercite în palestra -concentrării spirituale şi a regăsirii de sine. Această concentrare şi această regăsire se obţin departe de fluxul şi refluxul apelor profane. Ofiţerii şi soldaţii creştini fac marşuri şi manevre nu prin mlaştinile vulgului, ci pe piscurile frumosului şi ale gândirii î-n singurătate. Numai în singurătate, omul se poate măsura pe siine şi se poate fortifica; -în mulţime, îl fură valul -dulc-ei mediocrităţi. Pregătirea şi priceperea militară creştină sunt laborioase şi pretenţioase, căci ele trebue să placă lui Iisus Hristos şi trebue să înfrângă duşmanul în vederea -căruia ele se fac. In ce c-onstă această pregătire a creştinului ? întâi într’o luptă uriaşă şi neîncetată cu sine însuşi. Este războiul intern neoistoiat care -hărţueşt-e propria noastră fiinţă. Nicio persecuţie, zice Clement Alexandrinul, nu -este mai teribilă ca această luptă: „Această prigoană răscolitoare dinăuntrul nostru este foarte apăsătoare şi foarte grea, p-entrucă ea e mereu prezentă, pe-ntrucă prigonitul nu poate să scape de ea, pentnu-că ea duce circular duşmanul pretutindeni... Un războiu venit din -afară s-e isprăveşte repede; cel din suflet durează până la moarte". In-clinările noastre rel-e şi pasiunile dau un asalt înfricoşător sufletului. Elitele patristice bat acest războiu fără răgaz. E un războiu variat, savant, , căpitani, locotenenţi şi aşa -mai departe, ci -fiecare execută ordinele regelui comandanţilor în postul în care se află rânduit". Cine nu respectă ierarhia] perfid, cu întreruperi şi cu reluări pe nesimţite. Fiecărei virtuţi îi stau în faţă nenumărate viţii care încearcă s’o slăbească, s’o alunge, s’o extermine. In chinovii, în celule, in peşteri, pe vârful munţilor, în pustiu, Părinţii se războesc pe vieaţă şi pe moarte cu ei înşişi. Vieţile Sfinţilor ne descriu pe larg pătimirile nesfârşite dar şi eroismul de epopeie al acestor oameni asupra lor înşişi. Dela privaţiuni şi maceraţiuni fizice şi morale şi până la contemplarea şi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi dragoste suprapământească, Sfinţii au străbătut nenumărate etape de eroism glorios. Au fost desigur şi înfrângeri; unele definitive, altele constituind puncte de plecare pentru o luptă şi mai îndârjită. Cei mai mulţi Părinţi au învins. Victoria lor i-a transfigurat şi le-a adus nenumăraţi recruţi cari să întărească rândurile. In al doilea rând, lupta creştinului e o încleştare cu satan, regele întunericului şi duşmanul implacabil al lui Dumnezeu şi al existenţii. Războiul eu diavolul e mult mai primejdios şi mai tenace decât acela cu pasiunile. E războiul nevăzut cu toate uneltirile şi cursele lui. E războiul contra morţii. Satan nu numai că se aliază cu toate pornirile rele ale omului, dar el dă lupta negaţiei însăşi, ca unul care întrupează tăgada existenţii. Istoria sa e istoria oribilului. Sfinţii Părinţi au consemnat în pagini scânteietoare lupta neostoiată dintre armatele lui Hristos, apărătoare ale creaţiunii şi ale vieţii, şi armatele lui satan, propagatoare ale morţii. Părintele care n’a trecut examenul suprem contra lui satan nu e, nu poate fi un sfânt. Ispite sau întâmplări ca acelea pe care le numără biografiile Sfântului Antonie, Sfântului Macarie sau imprecaţiile Sfântului Vasile sunt elemente ale acestui examen. Pentru a nărui împărăţia lui Satan, elitele patristice luptă nu cu războiu sângeros, ci cu pace şi iubire. Comandantul suprem, Iisus Hristos, sună din trâmbiţa Sa melodia păcii şi pune în linie de bătae soldaţi ai păcii; trâmbiţa Sa este Evanghelia, iar soldaţii săi sunt creştinii creatori de valori netrecătoare. Războiul e spiritual, nu sângeros, şi e îndreptat contra viţiilor carnale, spirituale şi a demonilor. Acest războiu se dă în câmpul evlaviei şi iei reclamă nu forţa corpului, ci tăria sufletului. E un războiu fără cruzime care e purtat de elitele luptătoare în interesul celor slabi din cauza vârstei, a sexului sau a orientării lor greşite. Armele acestui războiu sunt postul, rugăciunea, dreptatea, evlavia, blândeţea şi castitatea. Cu excepţia postului, care nu e decât în aparenţă o atitudine negativă, toate celelalte arme ale sfinţeniei sunt puteri creatoare. Spre deosebire de presupusa sfinţenie a altor religiuni, sfinţenia creştină e activă şi creatoare. Ea nu e o resemnare în faţa vieţii, ci o luptă pentru regăsirea desăvârşirii primare. E o luptă cu sine însuşi, cum am văzut, dar e şi o luptă cu lumea înconjurătoare, cu moravurile societăţii, cu legile politice ale statului necreştin sau eameleonie. Această luptă vrea să topească sgura păcatului şi să orienteze lumea spre valorile etice şi metafizice netrecătoare. Cei doi stâlpi ai sfinţeniei creştine, pacea şi iubirea, arată, prin însăşi natura lor, sensul şi orientarea creatoare a acestei sfinţenii. Eroismul păcii este mai mare decât acela al războiului, oricât de paradoxal s’ar părea acest lucru. O pace adevărată şi permanentă presupune existenţa unor oameni ideali, adică o situaţie care nu s’a obţinut până astăzi de nicio religie şi de nicio cultură, dar pe care creştinismul o vizează continuu şi spre oare tinde prin eforturi supraomeneşti. Pacea creştină înseamnă războiu permanent cu toate nedreptăţile, cu toate ticăloşiile şi cu toate desfigurările frumuseţii dumnezeeşti. A instaura o asemenea pace pe pământ sau numai a depune continue eforturi în acest sens, înseamnă un eroism ce nu poate fi prins în nicio formulă. Eroismul iubirii depăşeşte pe acela al păcii. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri !“, este un percepi pe care singur Dumnezeu l-a formulat, întrucât El singur’ l-a practicat şi-l practică. Când oamenii vor ajunge să iubească ipe vrăjmaşii lor, atunci vom avea împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. E inutil să arătăm ce înseamnă pentru un om a-şi iubi pe duşmanul său. Sfinţii au V repurtat această victorie extraordinară asupra lor înşişi şi asupra lumii. Ei au fost capabili să îndure moartea martirică pentru Iisus Hristos. Moartea este supremul examen al omului. Dacă sfinţii nu is’au temut de moarte, este pentrucă ei iubeau pe Iisus Hristos şi pentrucă dincolo de această sincopă a fiinţii umane ei vedeau nemurirea. Iar nemurirea este a trăi în şi din iubire. Evident, nu toţi creştinii idin perioada patristică au ajuns sfinţi, pentrucă nici toţi n’au luptat şi pentrucă nici dintre luptători n’au dus toţi „lupta cea bună“. Această luptă bună au dat-o monahii, asceţii, anahoreţii. «întăriţi în panoplia răbdării, a milosteniei şi a celorlalte virtuţi, marii combatanţi ai lui Hristos au făcut să se bucure de roadele victoriei lor şi cei slabi şi cei cari n’au fost chemaţi la luptă sau n’au putut ieşi. Sunt luptători desăvârşiţi şi nedesăvârşiţi. Cei desăvârşiţi sunt ofiţerii armatei lui Hristos. Ei meditează ziua şi noaptea legea lui Dumnezeu. Intre iei nu este neînţelegere şi ceartă. Numai despre ei se poate zice că sunt de o singură părere şi că sunt un singur suflet. Cei mai mulţi 'dintre ei au terminat prin moarte martirică, dând dovadă de un curaj care a înspăimântat pe persecutori. Ei au murit fără ostentaţie, simplu şi frumos, aşa cum mor eroii. Bravura lor ar fi clătinat imperiul roman, dacă ar fi întrebuinţat-o împotriva statului. Dar creştinii nu ucid, ci se lasă ucişi, mărturiseşte emoţionant Tertuilian. A primi moartea pentru Hristos, este cea mai mare victorie, victoria încununată de gloria de a plăcea lui Dumnezeu şi de prada de a trăi veşnic. , ' CONCLUZIE Trăinicia Bisericii lui Hristos şi frumuseţea 'Culturii creştine se întemeiază pe puterea Mântuitorului, dar şi pe 'eroismul, unic în istorie, al elitelor patristice; eroism al cunoaşterii, eroism al sfinţeniei şi eroism al morţii. Eroismul creştin nu este numai io pagină de glorie a Bisericii, ci şi o virtute structurală a tot ceeaoe purcede din cruce sau are vreo legătură cu ea. Creştinismul e eroic, aşa cum soarele străluceşte şi cum orice fiinţă respiră. Puterea lui supranaturală dă oamenilor, problemelor şi atitudinilor în care pătrunde, o încredere şi o svâcnire irezistibilă spre lumea curată şi frumoasă a idealului, a dumnezeirii. Creştinul superlativizat prin contactul direct cu Dumnezeu nu cunoaşte piedici în mersul lui ascendent spre desăvârşire; 'desăvârşirea lui şi a celorlalţi. Posesiunea acestei desăvârşiri echivalează cu gustarea bucuriilor paradiziace. Deaceea suferinţele şi moartea, departe de a descuraja sau de a tulbura pe adevăratul creştin, sunt, dimpotrivă, porţi spre vieaţa eternă şi glorioasă. Creştinismul lucrează asupra lumii trainisfigurând-o. Această transfigurare e, în parte, opera harului divin, dar ea este mai ales rodul eforturilor eroice ale elitelor. Eroismul creştin nu e accidental, ci o lucrare neîntreruptă, modestă, anonimă, a numeroaselor generaţii de atleţi ai lui Hristos. Istoria creştinismului arată limpede ce muncă uriaşă, ce suferinţi imense, câte morţi nevinovate au creait cultura creştină şi o garantează. Câte alte eforturi şi suferinţi sunt necesare până la aducerea întregea lumi sub braţele crucii! Creştinismul este istoria însăşi a celui mai înalt eroism. 393 © BCU JOSEF WEINHEBER VORBIND IN VIS IN ROMÂNEŞTE DE VINTILĂ HORIA Nu sunt aici şi nici acolo nu-s. Ah, florile din depărtări — funinge I Trăim aşa, ne cheamă moartea sus, un cântec trece pe suib geamuri, ninge. De mult pe drumuri viaţa mă Îndeamnă şi niciun fluture nu mă ’nconjoară. O, vechi grădini care-aţi căzut în toamnă, femei trecute suht o stea de seară. Bat două ceasuri, fără glas prea tare. Ieri e departe. Unde-i oare mâine? . O voce-mi spune: Pâinea-i de mâncare, împarte-ţi astăzi gândul ca pe-o pâine. E vis această faţă de copil ? Mai ştii tu mamă pe a fost odată ? Vecinu ’ntreaibă: E târziu ? Nu ştiu. Şi zac aşa în noaptea ’ntuneoată. Cred eă-i târziu. Da cred că e târziu Se duc acum şi zeii la culcare. Ah, florile! In pragul sângeriu dece stă una ca un înger mare ? Nu plânge, căci te-aşteaptă-o veşnicie. Greşeşte frunţii mâna din poem. Şi nu mai ninge. Banii -din tipsie dă-i fără număr tristului boem. Am şi ajuns la capătul potecii ? Aşa-s mereu acolo unde-am fost. Şi mor atâţia! Sboară liliecii.. Ah, florile — minune fără rost. DE LUCIA MIHNEA Senină dimineaţă de April. Din hornuri se înalţă fum bătrân, Atâtea frământări se şterg ca el, Şi ’mpălizite amintiri rămân. îngemănarea dintre vis şi ’nfiripare Oare-a văzut-o vreodată cineva ? In care foc se mistueşte viaţa ? Şi ’n ce ne-a ’ncătuşat ? In care zâ ? Stăpâni suntem doar pe dorinţa noastră, Stăpâni suntem pe soare şi pe vis, Şi pe nemărginirea zărilor, albastră; De libertate ne desparte un abis, E ferecată ca o rădăcină ’n glastră. Cu orizontul despicat de-un geam închis. 395 © BCU Cluj VERSURI PENTRU VERSUL MEU DE VALERIU ANANIA Te nasc, copile, în sclipiri de cânt, Tu eşti odrasla visurilor mele, Cernut prin vremi de dorurile-mi grele Şi zămislit, în nopţi, de Duhul Sfânt. Când fruntea-mi arde suib văpăi de cer Şi risipitul suflet mi se strânge, Prin flacăra sudorilor de sânge In lume luneci lin ca un mister. Durerea vine ’n vreme,, fără vremi. , In fapt de-amurg sau aspre dimineţe Te plămădesc în mii şi mii de feţe Şi ’n nopţi tresar când gângureşti sau gem. Ingenunchiat sub raza unui har Adorm ades liturghisindu-ţi taina Şi’n alb stihar înveşmântându-mi haina,. Durez din tine încă un altar. Copil născut în noul Betleem, Când vei porni în lume printre vetre Te vor ucide oamenii cu pietre, Mânaţi de-acelaşi şi din veac blestem. Dar eu te-oiu strânge ’n jar de curcubeu Şi n’oiu simţi că tâmplele îmi sânger Şi, dându-ţi aripi albe ca de înger, Te voiu trimite sol la Dumnenzeu. • Urcând şi coborând pe-un fir de grai — Minune nouă ’n limba mea gângavă — Vei împleti cereasca-ue voroavă Rămasă-ascunsă ’n raza unui Rai. 396 © BCU Cluj CREDINŢĂ ŞI EROISM DE ' . PETRU P. IONESCU Nenumărate -au fost furtunile, neîmblânzite izbeliştele ce s’au abătut din veacuri deasupra neamului nostru. Chinuit şi mândru, dârz şi demn a stătut însă el în bătaia tuturor vânturilor. Pentrncă niciodată nu i s’au aplecat şi nu i s’au frânt caitargurile. Unul ridica semeţ până la cer braţe cucernice de impunătoare, de cosmică rugă. Altul înfrunta alături, între un oftat şi un chiuit voinicesc, năvala valurilor duşmane. Unul era Credinţa, celălalt Eroismul. Da, ni se pare că toată istoria noastră s’a scris în jurul acestor doi stâlpi susţinători. Credinţa a îmbărbătat, a susţinut, a iluminat, a arătat totdeauna limanul. Eroismul a realizat pe planul practic ceeace pretindea, din înălţimea idealului creştin, credinţa. Nu ştim dacă nu suntem poate greşiţi afirmând că nicăieri logodirea dintre credinţă şi eroism nu a fost mai desăvârşită, mai închegată, decât în destinul neamului nostru. In alte părţi, pe alte meleaguri şi în cursul timpurilor, credinţa şi-a urmat drumul ei propriu iar eroismul s’a manifestat deasemeni în forme, am putea spune1, pure. întreaga epopee a cavalerismului medieval, cu excepţia cruciadelor, în toată această viaţă feudală iîn care se exaltă eroicul, eroismul îşi trăeşte o ciudată şi completă gamă de valori, dela isprăvile unui Bayaird — „cavaler fără frică şi fără prihană", până la geniul răsboinic al unui Du Guesclin. Iar tragica şi măreaţa figură creată de Cervantes, Don Quixotte dela Manicia deşi pare a se 'apropia de o contopire între planul credinţei şi- planul eroicului, pluteşte totuşi în apele reavăne şi simple ale eroicului — am spune — pur. - Aşa dar o disociere între credinţă şi eroism este posibilă. Nu numai atât. Ea este chiar firească. Dacă am întreprinde o analiză spectrală a psihologiei popoarelor, din acest punct de vedere, am putea constata că ceeace predomină mai ales este forma de disociere a celor două realităţi, decât forma lor de unire, de sinteză. Eroismul francez, nedesminţit dela campaniile regelui-soare până la copleşitoarea şi unica aventură a lui Napoleon, a reprezentat tipul pe care l-am putea foarte bine numi, tipul eroismului laic pur. Chiar şi mai înainte, în evul-mediu, eroismul singur hu asigura credinţa, credinţa singură nu justifica eroismul. Eroismul german a avut o singură uimitoare manifestare de acord cu credinţa, 397 © BCU Cluj in prezenţa în istorie a lui Martin Luther. Marele reformator a fost, în fond un soldat rătăcit printre clerici. Afară de această întâlnire excepţională, spiritul eroismului german nu a avut înmuieri, de aripi în azurul credinţei. Dimpotrivă, eroismul a fost, pentru spiritul german, o formă sublimată a datoriei absolute, a imperativului categoric şi a perfecţiunii fiinţei umane. Nimeni nu a exaltat mai pătimaş eroismul şi nu a alungat mai pătimaş credinţa., decât Nietzsiche. Eroismul italian a strălucit victorios în exuberanţa, aproape păgână, a Renaşterii. Omul Renaşterii face din propria lui viaţă o mărturisire şi o sinteză de eroism sumbru, elementar, violent, pătimaş. Condotierul şi gomfalonierul vor rămâne deapururi drept tipurile cele mai extraordinare, cele mai realizate ale omului eroic numai pentru plăcerea în sine a eroismului. Renaşterea nu a cunoscut nici o înrudire mai strânsă între eroism şi credinţă. Eroismul era unul din modurile majore .ale vieţii, credinţa era o formă acceptată, admisă ca ceva natural şi obişnuit, nu ca un centru spre care converg năzuinţele şi dela care emană elanurile. In Peninsula Balcanică, eroismul îmbracă haine ciudate, impresionante, capătă accente de 'înaltă tensiune dar rămâne un fapt pur uman, un fapt laic, adeseori — ba chiar totdeauna, eroismul fiind calea, modul de manifestare a unor adânci nevoi sociale şi politice. Aşa .se explică haiducia, menită să restabilească echilibrul între ordine şi naos, dreptate şi nedreptate, spoliaţie şi echitate. Aşa se explică necontenitele lupte pentru libertate, pentru independenţă, duse de popoare ea Muntenegrenii, Sârbii,, Macedonenii, Grecii, etc. Sufletul spaniol este poate singurul care împreună într’o sinteză ciudată de ardoare şi măreţie, credinţa cu eroismul. Ambele fierbinţi. Ambele ridicate la potenţe maxime aşa încât una să dea naştere inchiziţiei şi să ridice peste veacuri umbra lui Torquemada iar cealaltă să creeze eroi de legendă: Molia şi Moscardo. Şi astfel să fie cu putinţă şi pentru cei mai sceptici, un eroism creştin mai incandescent decât al primelor vremuri, în plin secol al douăzecilea. Sunt popoare care creiază sfinţi. Sunt altele care creiază eroi. Sunt altele care dau lumii şi pe unii şi pe alţii. Desigur, noi nu mai ştim acum, în vâltoarea clipelor prezente, care ne sunt sfinţii şi care ne sunt eroii. Dacă pe sfinţi nu-i putem recunoaşte decât după c îndelungată trecere de vreme, pe eroi îi descoperim mai uşor, mai repede, în condiţiuni ce le sunt esenţiale: în luptă. Dar privind dincolo de f orlmele gata create ale tradiţiei, noi trebue să vedem în fiecare erou un sfânt eu putinţă. Sau cel puţin un am care a închis în sâmburele vieţii lui o fărâmă din sămânţa vie a sfinţeniei. Mai înainte de orice: sacrificiul. Ruperea apoi de tot ce este omenesc, firesc, plăcut, necesar, bun, de tot ce este cotidiană atracţie. Omul care ştie şi poate să moară pentru patrie, pentru naţie este un om care s’a depăşit, care a rupt zăgazurile incerte ale umanităţii sale pentru a rătăci prin câmpul de arome cereşti al sfinţeniei. Vai, „ipocrit lector, semenul şi fratele meu“, cum ne apostrofează poetul, te-,ai întrebat cât e de greu să renunţi la toată călduţa bucurie de a fi aci, departe, cu toţi, departe de mlarea experienţă, departe de marele cântec al morţii şi al eroismului! Te-ai întrebat cât e de uşor să citeşti în confortul apartamentului, ultimul! comunicat, să asculţi la radio ultima informaţie, să priveşti la cinema ultimul jurnal O. N. C. ! Iar în timpul acesta undeva, prin coclaurile lumii, se făuresc eroii şi expiră simplu şi măreţ, sfinţii, toţi sfinţii noştri anonimi, căzuţi pentru patrie şi pentru cer. Pentrucă, dintre toate popoarele lumii noi ne-am bătut totdeauna, exclusiv, pentru cruce. Paranteze laice au fost. Lupte cu popoare tot creştine au fost. Dar nu noi am fost atacatorii. Ne-am apărat. Am arătat vecinilor că nu se glumeşte uşor cu Ro- mânui. Dela 1324 până la 1940 nu am făcut decât asta. In istoria poporului nostru s’a împletit credinţa cu eroismul în formele cele mai pure, forme pure ale credinţei, dusă până la martirajul lui Brâncoveanu, forme pure ale eroismului ridicate ameţitor peste veacuri de voevozid noştri. A cunoaşte această împletire, a-i desf ace atent, cu veneraţie, firele împreună răsucite, înseamnă a parcurge, de fapt, toată istoria noastră, dela Mircea şi dela Muşatini, până la vremea când domn peste ţară, din voia Domnului, este Mihai I. Domnii noştri nu au avut decât mari griji, să se războiască şi să ridice mănăstiri. In ei însă s’a întrupat tot ce are neamul acesta ca vigoare şi mândrie, ca frumuseţe şi temeinicie. In 1394 Roman Voevod se putea numai, conştient de importanţa lui : „Marele singur stăpânitorul domn Io Roman voievod al Ţearii Moldovei dela munţi până la ţărmul mării". Dar primul mare domn cane va începe şirul de eroi şi de mucenici ai neamului este Mircea, acel Mircea despre care Leunclavius, .cronicar al Turcilor, spunea cu admiraţie şi respect: „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”. Şi iată cum, ou el, o paranteză ne îmbie. Mircea îşi începe cariera de domn creştin şi inamic al Turcilor, prin lupta'dela Kossavopolje, ajutând pe Lazăr, cneazul Sârbilor. Dar creştinii sunt înfrânţi. Dimpotrivă, luptând singur, acelaş Mircea câştigă lupta dela Rovine atât de simplu descrisă de cronicar, dar atât de impresionant: „...fu război mare cât se întunecă, de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor... se vărsă sânge mult. cât era văile crunte”. Dar în faţa lui Baiaziid Ilderim, Europa creştină şi feudală ridică o oaste strălucită de 100.000 de oameni. Oaste înfrântă lamentabil la NicopoL Episod caracteristic ! Nu luptaseră aceşti domni creştini, cavalerii francezi, .bungunzi, burggraful de Niirenberg, Veneţia şi Bizanţul, sub semnul crucii! Ni se pare ca nu. Nu era o împletire reală între credinţă şi eroism. Eminescu, cu intuiţia geniului afirmă : Laurii voiau să-ţi smulgă de pe fruntea ta de fier... Desigur, înainte de a fi,o faptă creştină, războiul'dela Nicopoli fu o întrecere de orgoliu al eroismului. Singur însă în faţa păgânului, Mircea este de neînvins. Când în 1394 Baiazid vrea să pedepsească pe Mircea, este înfrânt. Atât de mare devine influenţa domnului muntean încât în 1403 când încep certele pentru tronul turcesc, Mircea doreşte să ajute la suirea tronului pe Mustafa. Bineînţeles, nu trebue să vedem în aceste fapte decât ceeace sunt: fapte politice făcute în interesul superior al ţării. Tot pentru acelaş interes superior Mircea se hotăreşte în 1417 să plătească haraciu Turcilor. Aşa .fu marele şi domnul, viteazul şi umilul Mircea .care se intitula cu, adâncă şi sinceră evlavie: „Eu cel întru Hristos Dumnezeul binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voevod şi Domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu .darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată Ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi şi încă spre părţile tătărăşti şi Amlaşului şi Făgăraşului henfceg şi Banatului de Severin Domn şi de amândoauă părţile de peste toată Dunărea şi până la Marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânilor”. Câtă frumuseţe simplă şi reavănă, câtă credinţă tare şi adâncă, câtă demnitate şi înălţime se .desprind din aceste cuvinte cu parfum de transcendenţă divină! Bătrânul Mircea fu un erou şi un credincios. Alexandru cel B,un, marele Domn al Moldovei, care întâlneşte ipe Turci pentru prima dată în 1420 eu ocazia atacului împotriva Cetăţii Albe, reprezintă cealaltă faţă a sufletului naţiunii: credinţa. Acea credinţă tihnită, mulcomă, adâncă, fără exuberanţe şi excese ea în Spania lui Torquemada sau in Italia lui Savonarola, credinţa care înalţă biserici. Domnul îşi sapă numele ctito-ricesc la Bistriţa, la Moldaviţa, la Humor, la Neamţul, la Pobrata, la Horodnic. Dar neamul nostru, într’o (pendulare fără sfârşit, îmbină, ţese mai departe cele două fire ale destinului său. Dacă Alexandru reprezintă calmul meditaţiei ortodoxe în pridvorul mănăstirilor albe, viaţa luii lancu de Hunedoara e aidoma vieţii oricărui mare prinţ al eroismului creştin, al oricărei impresionante figuri a Renaşterii. Legătura cu a-această Renaştere o face lancu din tinereţe când, în suita ducelui de Milano, învaţă acolo meşteşugul aspru al războiului. Zece ani luptă aiceist paladin al crucii împotriva păgânilor,, la Poarta de Fier, pe Ialomiţa, la Sofia şi la Belgrad, ceeace îl face pe papa Calixt al IlI-lea să-l numească, în 1456, „Atletul cel mai puternic al lui Hristos. însuşi Vlad Ţepeş, împrejurul căruia a stăruit legenda unei cruzimi exagerate, a fost un domn al creştinătăţii, un duşman al păgânilor, un cavaler al crucii, un uns al 'eroismului. Atât de mare fu violenţa acestui eroism încât spune mărturisitorul contemporan : „Se speriaseră întru atât mulţimile păgânilor încât se socotea fericit cel ce putea trece dincolo, în Anatolia. Şi iată-ne ajunşi la figura uriaşă a lui Ştefan Cel Mare, la acel domn pe care polonul Miechowski îl descrie entuziast: „Bărbat glorios şi victorios care ai biruit pe toţi regii vecini ! Om fericit „căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile! Căci pe când altora „ie-a dat numai unele însuşiri şi anume unora prudenţă împreunată cu şire-„tenie, altora virtuţi cronice şi spirit de dreptate, altora biruinţă contra duşmanului, numai ţie ţi le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu eşti drept, prevăzător, „isteţ, biruitor contra tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre „eroii secolului nostru”. Niciodată istoria nu ne-a prezentat o mai copleşitoare, o mai ' uriaşă figură decât aceea a lui Ştefan. Dacă azi nloi nu putem să-l construim pe marele erou al creştinătăţii decât—palid—'din documente şi hrisoave, (din acte şi mărturii cronicăreşti, în vremea lui, «după intenţia marilor istorici, Ştefan a fost o oprire încremenită de admiraţie a istoriei. Atât de mare îi era faima, atât de înaltă îi era misiunea creştină şi eroică încât pentru victoria lui nu se rugau numai limbile clopotelor ortodoxe de pe întinsul ţării Moldavei ici străinii toţi. Un contemporan italian scria, astfel, la 23 Mai 1476, arătând că sultanul pornise să pedepsească Moldova: „Dumnezeu să-i dea Iui Ştefan victoria pe oare atât de mult o dorim”. Iar Ştefan însuşi scria la 22 Mai acelaş an, braşovenilor : „Aflaţi scumpii noştri (amici că noi... avem război cu Turcii păgâni” iar despre Munteni care trebuiau de nevoie să meargă cu Turcii, Ştefan spune: „ei doresc pieirea noastră şi a întregei creştinătăţi”. Episod magnific, lupta lui Ştefan cu Tătarii, e descrisă entuziast de Dlugosz, cronicar străin de neam dar iubitor al adevărului. Se pare că Ştefan însuşi iradia un farmec dela care nimeni nu se putea sustrage. Iar victoria contra Tătarilor ni se pare un preludiu peste veacuri pentru victoria noastră de azi împotriva hoardelor mongolo-tătare ale Sovietelor. „Ştefan nu s’a înspăimântat ci având inimă de o vitejie uimitoare (sed mira et „incredibili animositate cor gerens) vesel şi neobosit (jucundum et indefessum) a nă-„vălit fără frică asupra armatei Tătarilor... Au fost cuprinşi fugării de o frică atât „ide mare, încât lepădau nu numai armele ca să fie mai uşori la fugă, ci şi arcurile şi „tolbele, şeile şi mantalele ca aşa goi şi fără arme să poată scăpa". Chiar când e învins, ca la Războeni, Domnul nu uită că este creştin. Şi cu adâncă şi cutremurătoare umilinţă scrie : 400 © BCU Cluj, şi cu voia lui Dumnezeu fură biruiţi creştinii de către păgâni şi căzură acolo mare „mulţime din ostaşii Moldoveni. Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut, „şi s’a întâmplat cum am spus mai înainte. Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele“. Este în aceste cuvinte una dintre cele mai uimitoare mărturisiri creştine, făcută die un Domn despre oare nu se vorbea în tot apusul şi în tot răsăritul decât ca despre cel mai imare erou. Ştefan a îmbinat în destinul său umilinţa creştină a credinţei cu orgoliul eroismului. Şi chiar acest orgoliu nu era al său ci semn era al împlinirii voii Domnului. Iar pentru fiecare dintre faptele sale, de biruinţă cât şi de înfrângere, Ştefan ridica altar de rugă, de mulţumită cerului şi de reculegere. Nimeni nu a avut mai limpede decât el viziunea rolului oe-il avea în răsărit şi cântărirea politică a viitorului. „De oareice Sultanul s’a împiedicat de mine — spune Ştefan prin Ţamlblac în „discursul delia Veneţia — în decurs de patru ani mulţi creştini au fost lăsaţi în pace. ,„Ca cunoscut creştin eu recurg la Prea strălucita Voastră Signorie, implorând — ca „creştin — ajutorul vostru pentru conservarea acestei ţări folositoare intereselor creştine... Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, se vor întâmpla două lucruri, „ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit de necesitate să mă supun Păgânilor. Acest „lucru însă nu-1 voi face niciodată preferând o sută de mii de morţi decât aceasta”. Atât de mare devine, graţie eroismului lui Ştef an, demnitatea veovodală a Ţării Moldovei încât în 1499, în tratatul de alianţă cu Polonii, Domnul Moldovei este egalul regelui polon care îl numeşte pe Ştefan „amic sincer iubit". Iar în tratatul din 1502, tratatul de capitulaţie al Turcilor, Ştefan e arătat în tratat ca egalul regelui Ungariei Vladislav, ceeace a făcut ca Baiazid să ezite iscălirea tratatului, după cum afirmă Andrei Gritti. Scrisorile şi ambasadele Domnului Ştefan desvăluesc limpede tot sufletul reavăn al acestui uriaş al credinţei şi al eroismului. Diplomat în măsura în care este viteaz, Domnul Moldovei nu uită nici o clipă că înainte de orice stă salvarea patriei şi a creştinătăţii : „încredinţăm pe Sfinţia Ta — scrie el dela Vaslui, la 28 Noembrie 1474 Papei— că suntem cu totul gata, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe oare ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele noastre”. Iar după bătălia dela Vaslui Ştefan precizează în circulara sa (trimisă lui Mateiaş Corvinul şi la curţile cele mai principale ale Europei) următoarele date în care aceeaşi neclintită atitudine de creştin freamătă sub fiecare cuvânt: „Infidelul împărat al Turcilor a fost de multă vreme distrugătorul creştinătăţii „şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să o subjuge... Iar noi cu ajutorul lui Dumnezeu Atotputernic, am mers împotriva inamicilor creştinătăţii, i-am învins, i-am pus „sub picioarele noastre şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei". Ceeace îl face pe Papa Sixt IV să trimită, în lipsă de ajutoare reale, o frumoasă scrisoare Domnului Moldavei: „Faptele tale săvârşite până acum cu înţelepciune şi vitejie contra Turcilor „infideli, inamicii comuni, au adus atâta celebritate numelui tău încât eşti în gura „tuturor şi eşti în unanimitate foarte mult lăudat. Să nu te descurajezi ci să continui „victoria care ţi-a fost hărăzită de Cel de Sus". Iar în admiraţia sa nemăsurată, Dlugoisz, cronicarul polon, nu pregeta să scrie aceste rânduri de extraordinară răspundere : „O, bărbat demn de admirat care cel „dintâi dintre principii lumii a repurtat o victorie atât de strălucită. După părerea mea „el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales „funcţiunea de comandant şi conducător contra Turcilor”. 4°i © BCU Cluj Acesta a fost manele Ştefan, cavalerul neînfricoşat al lui Hristos. Niciodată istoria nu ne-a dăruit o mai luminoasă, o mai deplină îmbinare între credinţă şi eroism ca acum. Desigur, dacă ar fi să cumpănim mai în adânc, Ştefan înseamnă o prioritate a credincioşiei numai dacă îl comparăm cu un alt uriaş al istoriei noastre, cu Mihai, care reprezintă o culme a eroicului. Poporul, cu spiritul său de definitivă discriminare l-a numit pe unul „Cel Sfânt” şi .pe celălalt „Cel Viteaz”. Mihai domneşte în vremea când se institue Liga Sfântă şi ia parte, în calitate de domn al unei ţări creştine, la lupta împotriva păgânilor. Spune d. P. P. Panaitescu în monografia sa despre „Mihai Viteazul” : Nu trebue să pierdem .din vedere faptul că o idee creştină în domeniul politic era la noi încă dela începutul veacului precedent şi că în numele acestei idtei domnii noştri au ascultat întotdeauna apelul principilor creştini pentru lupta împotriva Turcilor'. Iar Mihai o spune categoric: „In ţara mea aş fi putut să rămân liniştit şi sigur, fără nici o teamă dacă nu m’ar fi chemat credinţa mea faţă de creştinătate” (op. cit., pag. 36). Consilierul intim al lui Mihai, Dionisie Rally a fost totdeauna încredinţat că rostul domnului Munteniei este de a conduce cruciata contra păgânilor, să cucerească Bulgaria din mâinile lor şi să-şi mute capitala la Sofia. Iar Stavrinas vistiernicul Domnului scrie o poemă în care Mihai e înfăţişat ca un luptător singur împotriva colosului turc. Domnul e numit „onoarea ortodoxilor” iar autorul visează o unire a ambelor biserici din Roma şi Constantdnopol. Oeeace este important aci este apariţia foarte precisă a ideii ortodoxe. Mihai nu este numai un domn creştin, oi un creştin ortodox care trezeşte în oamenii vremii înalte ambiţii de hegemonie .ortodoxă în răsărit. Un alt poet al vremii — aşa cum se obişnuia de altfel în Renaştere ca pe lângă fiecare 'domn, rege, duce sau condotier să se afle poetul oficial cu sarcina de a-i cânta în versuri faptele eroice — Gheorghe Palameda scrie şi el o poemă entuziastă în onoarea lui Mihai, pe care îl compară, după obiceiul adulaţied exagerate al timpului, cu Alexandru Machedon, Hector şi Achille, pentru a-1 numi la sfârşit „apărătorul întregea creştinătăţi". Iar Matei al Mirelor, mitropolit, poet şi istoric, îl arată pe Mihai drept speranţa cea mai mare a Grecilor de a mântui Contantinopolul ide Turci. Efortul lui Mihai coincide de altfel cu o extraordinară efervescenţă răsăriteană. Adică, în fond, cu o mişcare a tuturor ortodoxilor. Mihai nu mai este un ajutător al apusului catolic ci mai înainte de orice un şef recunoscut şi acceptat de întreaga suflare răsăriteană şi ortodoxă în lupta ei împotriva păigânătăţii. „Această înaltă situaţie morală a unui domn român în Orient, este una din padinile cele mai frumoase ale istoriei noastre”, (op. cit., p. 59). Mihai este figura cea mai extraordinară, aproape unică, în istoria noastră. Este prototipul eroismului, un condotier în accepţia cea mai înaltă a cuvântului, om vizionar cu enorme resurse spirituale, un strateg de geniu, poate cel mai mare spirit militar pe care l-a creat neamul nostru, dăltuit în proporţii uriaşe pe fresca istoriei. Ştefan alt geniu militar, avea ca principiu de luptă defensiva strategică. O singură dată iese Ştefan din ţară, şi atunci pentru a pedepsi pe Poloni. Mihai este un spirit ofensiv. El atacă, pătrunde în teritoriul duşman, cucereşte. El nu apără, nici nu se apără ci visează fapte ce ne par azi chiar irealizabile dar pe care el le-a realizat. Faţă de biserică Mihai a fost un mare realizator. A schimbat, a refăcut, a întărit, a organizat, s’a interesat de ortodoxia din Polonia, a strâns sinodul dela Iaşi, a întărit legăturile cu întreaga suflare ortodoxă din Constantdnopol şi Peninsula Balcanică. (op. cit., p. 103). ! ( Mihai precizează singur motivele războaielor sale. Ele nu au fost politice ci 402 © BCU Cluj religioase. „Căci eu n’am avut dela Turci nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceeace „am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa creştinească, văzând eu ce se întâmplă în „fiecare zi cu bieţii creştini. M’am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară „săracă a noastră, ca să facă un scut al întregei lumi creştine*'. Iar Polonilor le scrie: „Să nu ne părăsiţi şi să nu ne lăsaţi fără ajutor pentrucă să ştii domnia ta că sunteţi „datori pentru numele Domnului nostru Isus Hristos să ne ajutaţi şi să veniţi pentru „mântuirea creştinătăţii**, (upud Panaitescu, p. 107). Chiar cucerirea Ardealului are pentru Mihai tot un caracter de cruciată iar Andrei Bathory era un simplu „călcător de jurământ”. Intre ambii avea să hotărască deci judecata lui Dumnezeu, (ibid. p. 157). Domnul răspunde astfel lui Malaspina venit să parlamenteze pntru pace : El nu a venit în Ardeal cu sete de sânge creştinesc, îi ajunge ţara lui dar „Andrei Bathory l-a ameninţat şi l-a somat să plece dela domnie, s’a unit cu Turcul pe când el era hotărât să trăiască şi să moară ca duşman al Turcilor” (ibid., 158). Cavaler şi creştin Mihai pedepseşte omorârea duşmanului său şi îi face o înmormântare demnă de rangul său după cum relatează istoricul Szamoskozy. Răsunetul cuceririi Moldovei imediat după Ardeal fu nespus de mare în acele vremuri. Intr’un diario dela.Roma se seria: Dacă a fost vreodată vreun principe în lume demn de glorie pentru acţiuni eroice acesta e singur Mihai principele Valahiei”. Cucerirea Moldovei a mers însă mână în mână cu grija lui permanentă şi pentru biserică. S’a interesat astfel de Agapia, Sf. Sava, Pângăraţi, Bistriţa, Neamţul şi altele. Se interesează apoi stăruitor de ortodoxii din Polonia. Lipski spune: „Duşman al bisericii catolice, simula apărarea religiei sale ca să-şi împlinească planurile de a atrage de partea lui neamul Rutenilor care este de aceiaşi credinţă cu dânsul”. Petre Skorga ne afirmă pe dealtă parte că „ortodocşii din Polonia îl divinizau pe Mihai ca pe un Messda şi pregăteau ruina bisericii catolice”, (apud ibid., p. 193). Dar acest condotier, această excepţională întruchipare a geniului cuceritor românesc merge atât de departe încât se gândeşte chiar la cucerirea şi împărţirea Poloniei. Istoricul polon K. Tyszkowski afirmă hotărât că la 1600 Mihai a hotărât, împreună cu Rusia şi Austria, împărţirea Poloniei. Iar istoricii noştri (în special P. P. Panaitescu) sunt afirmativi. Acest uriaş nu putea fi zdrobit decât prin trădare şi crimă. „Şi dacă văzu că sosesc, ieşi din cort înaintea lor şi le zise : „Bine aţi venit voi-„nicilor, „vitejilor**! iară ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice eu săbiile „scoase, iar unul se repezi cu suliţa şi-l lovi dirept în inimă, iar altul de grabă îi taie „capul şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentrucă nu ştiuse, nici se prileji „sabia în mâna lui cea iute”. Mihai cade lovit de creştini în plină ascensiune. Dar neamul îşi dădu prinosul jertfii şi faţă de păgâni. Iată-1 pe Ion Vodă cel Cumplit sau mai degrabă Cel Viteaz care piere tot prin trădare după ce uimise şi îngrozise pe Turci prin vitejia lui. Lovit la iezerul Ceahlăului, se retrage la Raşcani, unde are loc o lupta ce va rămâne în istoria eroismului românesc. Se cunosc după legendă şi după cronică faptele. Turcii îi promit viaţa afirmându-i că nu i se va clinti nici un fir din creştetul capului. Intr’adevăr, odată prins, domnul e legat de mâini şi de picioare şi suferă supliciul ruperii în patru. Păgânii se ţinuseră de cuvânt! Dar cum putem uita gestul atât de impresionant în sinceritatea şi în naivitatea lui, a lui Şerban Cantaeuzino, domn violent de altfel, puternic şi crunt. La asediul Vienei în 1683, deşi aliat de nevoie ou Turcii, nu poate suporta gândul de a fi el, domn creştin, duşman al creştinilor, şi atunci întrebuinţează ghiulele false care nu făceau nici o stricăciune. El are însă norocul să asiste la începutul ruinei puterii turceşti, când 403 © BCU creştinii recuceresc Buda, înfrâng pe păgâni la Mohacs şi ajung până la hotarele Munteniei. Şi în fine iată şi martirajul creştin în persoana lui Constantin Brâncoveanu. Turcii mai au vreme, în preajma decăderii puterii lor să ne pregătească laurii muceniciei pentru Brâncoveanu şi „coconii” lui. Dacă istoria este seacă în redarea acelei scene de groază care s’a petrecut în ziua de 15 August 1714 la Constanţinopol, legenda, balada, geniul anonim al poporului a găsit accentele cele mai sigure şi imaginile cele mai plastice pentru a descrie martiriul. Un martiriu creştin. Turcii, după obiceiul lor, au cerut Domnului să-şi lepede credinţa. Domnul refuză. Pentru a-1 îngrozi sunt executaţi iîn faţa lui ginerele lui, lenache Văcărescu, apoi cei patru coconi ai lui, după vârstă : Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Aceşti mici martiri mor ei înşişi eroic şi muceniceşte îmbărbătând pe tatăl lor şi fără de teamă. Domnul primeşte neclintit această sfârtecare a inimei lui de tată. Dar legea nu şi-o leapădă. Atunci păgânii recurg la ultima formă a bestialităţii : îl jupoaie pe Brâncovan, îi umplu pielea cu pae şi o pun în faţa trupului jupuit dar viu. Iar supliciatul are încă puterea să facă ultimul gest de negaţie în faţa întrebării dacă se leapădă de credinţă şi isă expire creştin. Poate că nu ieste încă timpul pierdut pntru biserica noastră să sfinţească pe acest martir unic în tăria credinţei lui. * * Să închidem filele fremătătoare ale Istoriei. Şi să privim acum în faţă prezentul. Turcul nu imai este de mult duşmanul. Peste paginile negre ale trecutului s’a aşternut uitarea şi iertarea. Lumea a părăsit concepţia de luptă împotriva păgânităţii. Lumea creştină s’a războit — din păcate — ou ea însăşi. Cruciatele au încetat. Din apus până în răsărit ideia creştină caută să astâmpere animozităţile. Nimeni nu mai luptă împotriva nici unui păgân. Când deodată, din răsăritul pravoslavnic, se ridică un nou păgânisem E păgânismul materialist şi ateu al comunismului,, patronat şi înscăunat sub egida spiritului idizolvant iudaic. Duşmanul credinţei şi al bisericii nu mai trebue căutat în afară. El e aci. E pravoslavnica Rusie devenită patria ateismului, a barbariei şi a sălbăticiei. După ce au distrus religia şi biserica în vastul spaţiu rusesc, comuniştii încearcă să aprindă acelaş foc şi în restul lumii. Izbutesc astfel să inoculeze virusul acesta pestilenţial ;în Spania. Nicăeri barbaria nu a fost mai cumplită. Nicăeri mucenicia nu a fost mai aprigă. Nicăeri eroismul creştin nu a fost mai prompt şi mai luminos. Iar azi noi ne-am reluat, în chip firesc, misiunea. Pentrucă misiunea noastră a fost pretutindeni aceasta: să luptăm contra păgânilor. Azi păgânii se cuibăresc în Răsărit. Iată dece luptăm în răsărit. Azi credinţa a fost nimicită în Răsărit. Iată dace noi o reînviem. Bolşevicii au distrus bisericile ; noi le reconstruim. Au profanat altarele; noi le sfinţim. Au stins candelele credinţei; noi le aprindem. Şi mai presus de orice : Rusia a încercat să ne calce în picioare în Iunie 1940 demnitatea şi eroismul. Noi am repus în lumina lor cea deapururd, tot în Iunie 1941, demnitatea românească prin eroismul românesc. , Drumurile destinului sunt astfel aceleaşi : prin fapta noastră de azi, prin lupta noastră de azi noi ţesern -mereu împreună cele două mari fire ale rostului nostru istoric: Credinţa şi Eroismul. 4°4 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE SENSUL EROISMULUI ROMÂNESC Eroii simt ziditorii spiritului uman. Spre ei, mulţimile, popoarele se îndreaptă ea spre o stea polară a umanităţii. Echivalentul metafizic al eroului este sfântul. După cum sfinţii urmăresc prin revoluţia lor spirituală instaurarea unei noi legi universale, clădită pe esenţe divine, tot astfel eroul prin revoluţia sa -pământeană, urmăreşte instaurarea unei noii ordine politice şi sociale. De aceea apariţia eroilor nu se poate explica decât prin funcţia lor revoluţionară, putându-se însă justifica prin funcţia lor umană. Eroismul atinge culmile sfinţeniei prin act de voluntarism şi înalţă pe om, apoteozându-1, prin fapta lui de curaj şi prin. dispreţul pe care îl are în faţa morţii. Eroii fiind revoluţionari, prin însăşi raţiunea lor de a fi, încep opera lor prin a distruge şi o termină prin ia institui o nouă ierarhie, adică o no-uă ordine. Privit în valoarea lui intrinsecă omul nu are, în regulă generală, nici o aderenţă -cu eroismul, cu spiritul er-oiilc. Oamenii se nasc şi mor... burghezi, însă aceia cari trăesc în conştiinţa lor adevărul că nu- s’aiu născut pentru ei ei pentru societatea diin oare fac parte, -adică pentru neamul, din -care au răsărit, — dintre ac-eştia se recrutează eroii. Exiistă deci faţă de viaţă două atitudini : una-, a -celor mulţi, a quaisi-uman-ităţii, prin care viiaiţa este considerată iCa fiind -daltă individului pentru a fi trăită, şi o altă atitudine prin care viaţa este considerată ca fiind dată pentru a o dărui. -Cei mulţi ne trăim viaţa pentrucă -ne est© dată, considerând-o ca pe -un bun personal de care trebue şi putem -să profităm după liberul nostru arbitru; cei puţini, deci -cei aleşi, -consideră viaţa ca fiim-du-l-e dată penitru a o dărui, pentru a o jertfi unei -cauze. Din categoria acestora fac parte eroii. Rene Quinton, în ale sale „Maximes suit ia guerre“, spune undeva, că „natura crează spe_ „ciile; ea nu crează fiinţele. Speţa este scopul; ,,fiinţa nu este decât servitorul acestui scop. „Este propriu individului de a abuza de destinul „său şi de a crede că s’a născut pentru el în-„suşi“. Istoria este într’un anume fel, în afară de memoria umanităţii, un fel de biografie romanţată a eroilor. A eroilor ştiinţei, culturii^ reliigiei sau ai societăţii. Aşa fiind, nu există în iistorie fapte care -să nu fie legate de personalitatea supraumană a unui erou. In momentul în care tradir ţiiile, organizaţiile sociale, credinţele, societăţile şi instituţiile lor fundamentale au dispărut, a mai rămas totuşi ceva nepieritor: eroul şi spiritul operei lui, care este etern fiindcă smulge ceva din adevărurile eterne al-e umanităţii. Eroul este acela care eternizează -prin spirit existenţa biologică a- unui: neam, adică a unei întregi umanităţi, dat fiind că umanitatea nu poate fi concepută decât ca o -armonioasă oirhes-traţie a tuturor neamurilor De aceea, umanitatea nu ar putea f-i concepută fără eroi. Priviţi istoria noastră naţională, care ni se pare a fi mai mult o legendă. In ea, tot ceea ce est-e viu, permanent, este legat de viaţa -şi fia-pta acelor figuri ale neamului- care acumulând -un spirit jertfelnic, şi deacei-a eroic, au făcut ca viaţa şi opera lor să se suprapună pe viaţa şl pe ceiaae a putut realiza neamul nostru. In acest sens marile figuri voev-odale în câmpul naţional-politiC: Ştefan c-el Mare, Mihai Viteazul, isa,u figurile noastre revoluţionare, în câmpul naţional-social: Ho-ria, Avram lancu, Tu-dor Vlad-imiresicu, toţi a-caştia s-unt eroi ai neamului, opera -lor alcătuind istoria neamului. Spuneam -că eroii încep prin -a distruge o ordine dată şi termină prin a crea o nouă ordine. In acest -sens ei sunt revoluţionari şi -ca atare acţionea-ză după legi proprii care la început s-unt numai ale lor, terminând prin a fi ale tuturor. De unde rezultă că spiritul revoluţionar este un s-pi-rit al ordine:, al unei ordine noi care nu este considerată ca at-are d-e mulţimi din cauză că nu poate fii cunoscută d-e ele ; ea, această ordine, durând numai în mintea şi î,n sufletul celor care 4°5 © BCU conduc revoluţia, adică a eroilor. Iar în aCe®t sens trebue considerat şi războiul care nu este decât un instrument de realizare a linei ordine politice. Războiul este prin natura sa destrudtiv, pen_ ti'ucă naaigă, prin distrugere, o ordine dată şi ei încetează în di|pa în care s’au creat condiţiile pentru instaurarea ondinei noi. In acest sens şi revoluţia şi războiul nu sunt decât instrumente ale politicului: revoluţia, în ordinea internă a unui stat, iar războiul în ordinea internaţională. Iar conex cu războiul este şi revoluţia mondială pe care a creat-o spiritul satanic ai iudaismului care prin bolşevizarea lumii urmărea Întronarea unei noi ordine în lume oare să convină idealurilor de dominaţie ale lui Israel. Aşa fiind, se va înţelege dace trebue să convenim ou gândirea filosofului englez Thomas Carlyle care consideră Pe eroi ca misionari ai ordinei. Toată opera umanităţii este creaţie a ordinei pe care o împlineşte eroul. Dar pentru a crea ordinea nouă, trebue să fie distrusă ordinea veche, care în ochii eroului conistitue desorduiea, haosul. Ceiaice şi face eroul care, după cum am văzut, îşi explică raţiunea de a fi prin funcţia lui revoluţionară. Fen-truică eroul este un vizionar, un posedat al unei lumi viitoare pe care o vede numai prin lumina conştiinţei lui şi pe care face să o vadă şi restul lumii prin luptă şi prin propriul lui. sacrficiu. In acest sens eroul este un' poet, pentruoă este arhitectul spiritual al unei noi lumi, dar este şi un soldat pentrrucă cu sabia lui impune noua ordine, creând noua societate bazată pe raţiuni care izvorăsc din adâncurile insondabile ale sufletului uman. . Şi acum să exemplificăm. Ce este istoria neamului românesc? Este istoria luptei pentru libertate, pe care au purtat-o toţi aceia cam au simţit că nu s’au născut pentru ei ci pentru neamul căruia i s’au dăruit prin faptă şi moarte. Toate revoluţiile şi războaiele noastre, ca şi ale întregei umanităţi dealtfel, şirau avut eroii lor. Ei nici nu apar altfel în ordinea socială şi naţională, decât în revoluţii şi în războaie, pe care orii le fac ei ori s© nasc pentru ele. Eroii neamului nostru, începând cu figurile primelor manifestări de viiaţă organizată ale Daciei, cu acel Decebal care a preferat să moară decât să se predea ; continuând cu galeria voevozilor noştri şi a revoluţionarilor din veacul al XVIII-lea ş; al XlX-fea; pentru a termina cu soldatul care s’a jertfit în primul război mondial şi cu acela care se jertfeşte în acest al doilea război mondial, pe frontul întregirii, adică al libertăţii româneşti, toţi aceştia, sunt reprezentanţii cei mai autentici, sunt întrupările cele mai superbe şi miaî bărbăteşti pe car© le-a cunoscut istoria noastră dela primele însemnări pe care le avem asu- pra trecutul*. Fără ei nu am fi avut istorie şi deci nici libertate, eeiace înseamnă că nici nu ne-am fi putut afirma geniul nostru specific şi puterea noastră de creaţie. Eroii definitivează rosturile noastre în lume. Deaioedla, din spiritul lor îşi trage existenţa şi raţiunea de a fi în viitor, chiar neamul. Aşa fiind neamul este totalitatea viilor şi a morţilor, adică a acelora care au murit pentru românism şi a acelora care luptă tot pentru românism. Eroii au murit pentru a instaura o ordine românească şi mor pentru o statornici durabilitatea în veac a acestei ordine româneşti, ioane nu aparţine unei generaţii â veşniciei româneşti. Eroii războiului sunt copiii revoluţiei :în al cărei dinamism continuu trebue să trăim pentru a înălţa din ce în ce mai sus steagurile biruitoare ale Românilor de pretutindeni. Şi este aşa pentruoă războaiele României nu sunt făcute pentru cuceriri oi pentru a ne apăra. Războiul în sens românesc este tot o revoluţie, deoarece prin aceste instrumente de luptă ne consolidăm existenţa milenară şi ne afirmăm dreptul la viaţă liberă. Dar nu trebue să confundăm eroismul cu spiritul eroic. Eroismul este o stare de exaltare colectivă, involuntară, determinată de o ambianţă specifciă unui asemenea moment 'sufletesc, pe când spiritul eroic este atributul voluntar al individualismului. in ceiace ne priveşte, neamul nostru a cunoscut deopotrivă şi eroismul şl manifestarea individuală a spiritului eroic. Ceiace înseamnă că suntem un popor cu mari şi infinite resurse sufleteşti pe care le transpunem în eroism prin colectiv, sau în spirit eroic, prin individualism. Aşa fiind spiritul de sacrificiu al neamului este o manifestare a eroismului, după cum spiritul de acrifidiiu al acelora oare au murit pentru credinţa în lupta lor individuală, este o manifestare a spiritului eroic. Şi atunci, care este tâlcul eroismului românesc ? Uniul singur: spiritul de sacrificiu al poporului român, adică eroismul lui, este determinat de marea şi nestrămutata lui credinţă în dreptate şi în libertate. Dar, în acelaş timp poporul nostru mai ştie că după cum un om nu poate trăi fără onoare, cu atât mai puţin o comunitate naţională, oare-şi trage izvoarele de luptă şi de glorie tocmai din conştiinţa demnităţii şi a mândriei ei naţionale. Numai astfel, fiind mândru că i s’a făcut dreptate, şi că de dreptatea lui nimeni nu se poate atinge, poporul nostru va şti totdeauna să fie un factor activ şi de mare importanţă pentru ordinea şi. securitatea lumii europene. Noi nu suntem mercenarii nici unei credinţe şi nu jinduim la drepturile altora, pon-trucă ştim care este credinţa noastră şi pemtru-că ne cunoaştem drepturile şi dreptatea noastră. 406 © BCU Aşa fiind se va înţelege cu uşurinţă care este secretul puterii noastre de a ne sacrifica, adifcă de a trăi o stare de eroism, pentru apărarea vieţii noastre şî pentru cauza Europei, adică pentru onoarea, drepturile şi libertatea popoarelor ce o aloătuesc, printre care ne numărăm şi noi. Or, în momentul în care avem conştiinţa fermă că Europa nu poate trăi fără onoare, fără dreptate şi fără libertate tot astfel, şi mai vârtos chiar, ne dăm seama că nici noi, — neamul acesta de ţărani, de muncitori şi de soldaţi dela gurile Dunării, — nu putem trăi fără aceste bunuri supreme ale vieţii unui neam. Să ne întoarcem deci cu inima, cu gândul şi cu faţa la eroii noştri, pentru ea din jertfa lor să înţelegem nu numai dece trebue să le păstrăm şi să le continuăm opera dar să şi nu uităm că moartea lor înseamnă învierea şi viaţa cea eternă a neamului. . Tâlcul eroismului românesc trebue transformat în lege a vieţii noastre pantru a-1 putea transmite şi generaţiilor ce vor veni şi pentru a putea avea şi clar-viziunea viitorului1. Căci din roadele trecutului ne tragem puterea de a lupta în prezent, creându-ne şi asigurându_,ne astfel viitorul. Iar aceste roade ni le dau eroii noştri, care au semănat sămânţa cea buină a jertfei lor, sub cerul eroismului. Să nu uităm că Românii de pretutindeni se gândesc la noi şi-şi simt inima bătând în ritmul Sin care a bătut şi inima, eroilor noştri când şi-au dat viaţa pentru propria noastră vi'aţă şi pentru imaginea veşnic întregită a ţării. Din depărtări de legendă românească se aud paşi ce mărşăluesc biruitor: sunt paşii eroilor care duc neamul întreg spre biruinţa cea mare... ; ŞTEFAN IOaSFESOU PIERO BARGELLINI ŞI PORTRETUL PSIHOLOGIC Cu obrazul subţiratic, cu o privire mărturisind presimţirea împăcată a morţii apropiate şi cu mâna grăitoare, cu mâna purtătoare a semnului sfinţitor depe muntele Verna ! Aşa se înfăţişează misticul din Assisi, „il giullare di Dio”, celui ce priveşte un afresc al lui Cimabue în biserica inferioară de lângă Subasio. Aceiaşi imagine întâmpină pe cititorul care întoarce prima filă din ultima carte a lui Piero Bargellini, „San Franceseo”. In portretul pictorului trecentist, sfântul este închipuit ■ spre sfârşitul vieţii sale, cu sigiliul sfinţeniei pironit pe mâna descărnată. Presimţirea morţii, deci, trebuia să pâlpâe straniu în ochi, iar pe buzele strânse să se ghicească vorbele de laudă din „Cântecul Soarelui” ce încă nu se desprinseseră. Piero Bargellini şi-a dat seama contemplând portretul că trebuia să deslege taina acestor buze, că trebuia mai întâi să replăsmuiască viaţa misticului din clipa începutului pentru ca să poată apoi continua arta lui Cimabue, lămurind înţelesul sufletesc al cuvintelor poetice din Lauda franciscană. Nimeni nu putea izbuti mai bine ca adâncul tălmăcitor de sensuri şi portretist literar. Cunoaştem crezul estetic al lui Bargellini. L-am explicat într’una din cronicile noastre anterioare apărută în aceleaşi pagini ale Gândirii. Năzuinţa scrierilor lui Bargellini se află cristalizată într’o formulă care a servit drept titlu unei alte cărţi: „Ritratto virile”. Nota „bărbătească” a prins-o scriitorul italian din portretele zugrăvite cu sinceritatea sentimentului, cu spontaneitatea avântului de către cei dintâi maeştri din zorile Renaşterii, cari nu cunoscuseră încă desăvârşirea virtuozităţii. Către acei artişti ai penelului s’a îndreptat Bargellini şi i-a cercetat în alte două cărţi, „Cittă di Pittori” şi „Via Larga”. Dar, Piero Bargellini a voit să extindă procedeul, plasticizând „bărbăteşte", portrete pur literare. Ca şi cum le-ar fi cetit în ochi, el a desluşit sensul vieţii acelor creatori, sensul lăuntric al trăirii lor. Taina le-a smuls-o printr’un criteriu ciudat la prima înfăţişare spre a servi Esteticii: Religia. „Numai religia poate să facă pe om cunoscut omului, fără să-l tulbure ori să-l obosească”. Acesta este criteriul estetic exprimat de Bargellini. Religia nu trebue însă înţeleasă ca o dogmă rigidă, ci ca o mlădioasă şi prietenoasă proiectare de întrebări : ce crede făptura aleasă despre existenţă, despre sine, despre Dumnezeu, întrebările nu suni puse spre a dojeni, ci spre a înţelege cât de departe sau aproape de credinţă este figura desfăcută din istorie. Imaginea, cercetată astfel, se dărueşte scriitorului şi portretul se poate închega în trăsături puternice, „bărbăteşti”. „Portrete virile” a putut contura Piero Bargellini după răspunsurile oamenilor cari au negat întrebările puse ca şi după răspunsurile ce au înfăţişat chipul întrupat al credinţei. Să punem în lumină două portrete atât de diferite, dar analizate prin acelaşi procedeu al marilor întrebări şi care capătă, prin urmare, o uşoară 407 © BCU expresie de asemănare. Surit portretele unui ateu şi al unui sfânt, al lui Gabriele d’Annunzio şi al lui Francisc din Assisi. " In miezul bucuriei de a trăi, în frământarea Laudelor dannumziene, portretistul sufletelor a descoperit suferinţa poetului. Bargellini a îndepărtat epitetul dat de unii critici de „poet al luxurei”. „D’Annunzio — spune Bargellini — s’a îndepărtat dela luxură printr’un fel de cunoştinţă şi un fel de asceză. Ceeace pentru alţii este plăcere, pentru el sacrificiu şi cunoaştere” Astfel, cu subtila sensibilizare a evocatorului, eseistul Bargellini scoate în relief, ca nimeni altul, partea spirituală Umană, „bună", din psihologia lui d’Annunzio. El explică teama poetului şi atracţia morţii : „El simte că moartea este ex-presiunea cea mai mare ; mai mare decât iubirea, mai decisivă decât arta ; mai primejdioasă decât eroismul. Dar este unica experienţă care nu consimte să se întoarcă. El ar vrea să-şi îmbogăţească viaţa cu moartea. Dar simte că moartea este încununarea şi îmbogăţirea vieţii. Se teme ca moartea să nu şteargă în el aloele semne care îi sunt dragi şi pie care le-ar voi nemuritoare”. Aprobăm teza lui Bargellini, schiţată sub formă de eseu, întărind-o printr’o destăinuire a lui d’Annunzio însuşi. Cristalizarea sintetică a acestei stări psihice care a influenţat toată opera dannunziană o aflăm în melancolia gândurilor produse de asistarea la ultimele clipe din viaţă ale prietenului lui, scriitorul Giuseppe Giacosa. Cât omenesc închide dureroasa. întrebare: „Zadarnică e deci cea mai mare parte din ceeace a fost săvârşit ?” Apoi precizează sensul ideal al unei opere de artă: „Nu e statornică decât opera aceea care, în limitele sale expresive, armonizează printr’un număr infinit de raporturi originea şi esenţa lucrurilor. Invenţiunea supremă nu ar putea fi decât sinteza absolută a omului şi a lumii circumscrise de un semn al frumuseţii neîntrerupte”. Poetul revine la im-perfecţia vieţii de a avea drept imanentă finalitate moartea : „Iată că la sfârşitul fabulei scurte, totul se determină, se luminează când uneltele cad din mâinile slăbite !” Dacă moartea ar fi. o culminare a vieţii creatoare, adică atingerea idealului visat de artist, perfecţiunea, moartea, ar avea scopul logic şi înalt de a exista. Dar numai în iluzie sfârşitul vieţii poate însemna această finalitate. D’Annunzio mărturiseşte nostalgia sa de creator artist în faţa inevitabilei înidheieri a vieţii spirituale de creaţie, fără nici un semn de încununare ou sublim a trăirii ante_ rioare. Deci sensul psihologiei celui ce a cântat viaţa cu arzătoare patimă se rezolvă — după Bar- gellini —- prin suferinţă, o suferinţă a cunoaşterii. " Francisc din Assisi, căruia scriitorul i-a închinat, nu câteva pagini luminoase de eseu, ci o carte întreagă, se defineşte în ultima instanţă prin năzuinţa suferinţei supreme. Lauda Soarelui şi a vieţii se subordonează acestei voluptăţii a suferinţei. Vestitul cântec al seraficului a căpătat, prin această viziune psihologică, un înţeles cu totul deosebit faţă de cel obicinuit. Nu este de fapt o laudă panteistă, cum s’a spus, adică o adorare a naturii, care este ogiinda Dum-nezeirii. Bargellini nici nu se foloseşte de această noţiune. El subliniază însă versurile în care poetul mistic pecetlueşte lauda prin fiinţa sa umană, adusă cu voinţă în stare de a primi fericirea veciniciei prin moarte. „Nu ar fi niciodată cu putinţă ca Francisc, omul cu spiritul cel mai avântat din secolul lui, să mulţumească Domnului pentru materiale ca soarele, stelele, focul şi apa. El e îndrăgit pentru că există, nu pentru că desăvârşeşte. El e preamărit pentru că e deasupra plăsmuirii, niu pentnucă a creat. Făptura care ar lăuda pe Dumnezeu din cauza plăsmuirii, nu ar lăuda puterea lui Dumnezeu, ei propria sa preţuire. Dimpotrivă, făpturile se vor îndrepta spre Domnul, în limbile lor, cum florile se îndreaptă spre soare, spontan, aşa cum le cere natura lor însăşi”. Iată, deci, viziunea cu totul personală a lui Piero Bargellini în legătură cu acest imn franciscan. Nu este omul care laudă „fratele soare” sau „sora luna şi stdMe“, „sora apă” sau „fratele foc”. Elementele acestea din natură laudă pe Domnul în graiul lor.. Iar omul infirm şi suferind călăuzeşte corul Firii. Şi Bargellini întăreşte critica sa atât de originală accentuând un pasagiu poetic din laudă: „Toate celelalte făpturi neînsufleţite sunt chemate ;să laude pe Domnul în calităţile lor şi după menirea lor firească, dar omul e amintit în momentul de a ierta şi în condiţiunea de a suferi: Lăudat să-mi fii, Stăpâne prin cei ce iartă din iubire către tine şi primesc schingiuiri şi chinuri. Aci stă adevăratul înţeles al cântecului unde. făpturile stau pe o treaptă inferioară de fericire fără merit, dar unde omul apare cu stigmatele lui Francisc”. . Iată răspunsul misticului 1a. întrebarea cea mare. Pentru a câştiga clipa eternă a fericirii trebue să suferi până la martiriu. . Melancolia în suferinţă şi fericirea în, safe-rinţă sunt două imagini care se opun având un 408 © BCU trunchi comun. D’Annunzio a pornit cu conştiinţă să nege existenţa Dumnezeirii şi deaceea suferinţa sa era adesea întovărăşită de accente desnădăjduiite, cu toată patima lui pentru bucuriile sensoriale ale vieţii. Sfântul Francise a pornit din inimă să afirme existenţa Dumnezeirii şi de aceea suferinţa sa a fost întovărăşită de accente de veselie, ca un „giullare di Dio”, cu toată renunţarea, prin practica sărăciei, la plăcerile materiale ale vieţii. Bargellini a primit două răspunsuri după care şi-a putut plăsmui un diptic. In chenarul lor portretele vor putea căpăta tonuri deosebite, lumini şi umbre momi. Totuşi, d’Annunizio ateul ■cu năzuinţe pseudo -franciscane şi sfântul Fran_ cdsic cu accente pscudo-panteiste de landă, vfor rămâne să vegheze arta „portretelor bărbăteşti*' a lui Piero Bargelini. MARIELLA COATfDA GÂNDURI CU OCAZIA CHEMĂRII LUI HANS PYRITZ LA UNIVERSITATEA DIN BERLIN Profesorul Hans Pyritz este elevul şi urmaşul lui Iulius Petersen la catedra pe care marele dispărut a reprezentat-o cu atâta vigoare ştiinţifică şi impunătoare personalitate la Uni_ versitatea din Berlin. Chemarea sa la acest înalt for de cultură mi-a dat o adâncă emoţie, un freamăt de mândrie, care indică mai mult ca orice solidaritatea unei generaţii. Fiorul bucuriei îşi are la mine tâlcul înitr’o adâncă legătură a lucrurilor, în conştiinţa unei vechi tradiţii culturale a şcoalei noastre germanişti ce dela Bucureşti cu Berlinul, legătură pe care elevii acestei şcoale o vor continua şi pe viitor. Precum odinioară, la începutul secolului nostru, în aceeaş încăpere a seminarului ger-manisitic din Berlin, pe timpul lui Erich Sehmidt, profesorul nostru Simian Mândrescu a fost coleg de studii cu Iulius Petersen, astfel mi-a fost dat şi mie printre alţii, ea în acelaş loc, elevă a acestor doi profesori, să prezint într’o anonimă dar arzătoare curiozitate ştiinţifică, o verigă de legătură între germanistica română şi cea din Reich. Era prin anul 1929, când nu rareori treceam grăbită Piaţa Operei din Berlin ca să ajung în clădirea veche a Universităţii, unde se afla seminarul german, în clădirea nouă la seminarul dle romanistică al domnului profesor Ga-millseheg. Acolo, din iniţiativa d-isale, la exer_ ciţiile de limbă veche românească, se croia dm Germania spre noi drumul cunoaşterii şi simpatiei pentru limba şi poporul riomân. Astfel noi, cei studioşi întru ale germanistioei, lucram paralel pentru aceeaşi cauză de înţelegere reciprocă între Români şi Germani, slujind încă de pe atunci un crez oare astăzi îşi manifestă măreţia toată. Deşi romanistica germană şi germanistica română s’au privit prea puţin în faţă, ele au fost tovarăşe de luptă în aceeaş tabără. La noi în ţară străduinţele şcoalei Simion Mândrescu, date în vileag atât dela catedră cât mai ales prin „Revista Germaniştilor Români” şi munca dela Institutul ce-i poartă numele, rămân o piatră fundamentală în legăturile culturale dintre România şi Germania. Lucrurile stau astfel şi nu altfel chiar dacă nu ştiu ce motive enigmatice n’au lăsat să treacă nici măicar o prietenească fluturare de batistă între camarazii de. luptă romanişti şi germanişti. Este drept că astăzi germanistica română se află într’o criză. Un vânt rău a trecut vremelnic peste ea, căci criza aceasta este mai mult formală. „Revista Germaniştilor Români”, expresia veehei noastre solidarităţi germanistice, nu mai apare. Şi cât am fi dorit ca destoinicii elevi şi continuatori ai lui Simion Mândrescu, I. V. Pătrăşcanu şi V. Tem-peanu, să o ducă sub acelaş nume mai departe! Pe profesorul Simion Mândrescu, „bunul grădinar”, blând cu florile şi cumplit cu buruienile, nu-1 continuă nimeni definitiv la catedră şi nici ca animator la fapte şi realizări. Catedrele de germanistică dela celelalte universităţi sunt văduvite şi ele şi în faţa acestor stări de lucruri triste şi lipsite de stabilitatea cuvenită unei discipline atât de importante) nu-mi pot ascunde regretul şi melancolia. îmi întorc privirea spre vechea cetate â aspiraţiilor noastre ştiinţifice. Acolo la Berlin, nici moartea, nici Schimbările vremii nu şi_âiU lăsat urmele pustii. In locul lui, Artur Hubner, a păşit 1-a rândul său, pornind tot din Minister, profesorul Schwietering, continuândU-1 cu o deosebită competenţă; la o altă catedră a urmat profesorul Franz Koeh, care s’a făcut cunoscut şi la noi în România. îmi vine în minte asemănarea între moartea * 409 © BCU din codru şi cea dintre generaţiile oamenilor, făcută de Rudolf Binding ia moartea taiălui său. In codru cresc generaţiile de arbori în aşa fel, că doi copaci din acelaş neam, semănaţi în vremi diferite, îşi stau aproape şi dela o vârstă îşi s.amână în totul. Când copacii bătrâni cad, codrul nu se schimbă. O altă generaţie stă deodată gata şi ia locul celei vechi, ocrotind în umbra ei generaţia de mâine. As.fel, dintre cei ocrotiţi odată de falnica umbră a stejarului Iu-lius Petersen, s’a r.dicat atât de fireşte pe acelaş loc Hans Pyritz. Pe umerii lui apasă odată cu mantia de magistru, răspunderea şi prestigiul unei înalte misiuni. Credincios princip ului naţional-socialist, care aduce înnoire în toate cu cea mai perfectă stimă a patrimoniului moştenit, ştim că Hans Pyritz va depăşi mult pe predecesorul său acolo, unde înnoirea generală o cere, continuând în acelaş timp severa şi pretenţioasa tradiţie a şcoalei din Berlin. Urmărind cu ochi lacomi şl cu sufletul deschis oricărei emulaţii germanistica din Reich, noi cei din România, salutăm cu bucurie preţioasa achiziţie şi buna alegere pe care a făcut-o Universitatea din Berlin în personalitatea lui Hans Pyritz. In baza tradiţionalei prietenii între Bucureşti şi Berlin, ne permitem să-l considerăm prieten al Românilor, dorind ca şi viitoarea noastră generaţie de germanişti să continue stima pentru această catedră cum o facem noi. Primul omagiu pe care-1 aducem tânărului profesor, este să-l prezentăm publicului românesc ca om de ştiinţă şi mare pătrunzător al artei literare, făcându-i cunoscută lucrarea sa deschizătoare de perspective noui pentru o întreagă epocă din viaţa lui Goethe, lucrarea sa de abilitare: „Goethe und Marianne von Wil-lemer”. FILOMELA BRĂTIANU „PRIETENII ROMÂNI AI TOMISMULUF Anul acesta a apărut o carte intitulată Tangente româneşti la filosofia creştină, sub semnătura d-lui I. Miciea, profesor la seminarul teologic al uniţilor din Blaj. Ceea ce ne-a atras atenţia în deosebi în cartea aceasta a fost permanenta confuzie pe care o face autorul între „filosofia creştină1* şi „filosofia tomistă", şi în al doilea rând năzuinţa acestuia de a scoate „tomişti" — sau măcar numai „tangenţial** tomişti — cât mai mulţi dintre filosofii şi gânditorii români. Am arătat atunci în Gândirea (Martie 1942), că socotesc drept „sectarism" pretenţia rcmanc-catclică de a monopoliza filosofia creştină pe seama tomismului şi am dovedit că d. profesor Nichifor Crainic, pe care autorul îl pusese la loc de cinste printre „prietenii români ai tcmismului", nu are nicidecum simpatie pentru această filosofie. Cum era şi de aşteptat, d. I. Miciea (îi spun domnul pentrucă semnează fără să arate că este cleric) nu s’a lăsat convins, şi iată că în ultimul număr al revistei unite Cultura creştină dela Blaj, se strădueşte să-mi arate că în-tr’adevăr tomismul este filosofia creştină — singura şi adevărata filosofie creştină—, că un gânditor creştin trebue să simpatizeze cu tomismul, că subsemnatul n’am citit cu lua «o aminte cele scrise de d-sa sau n’sm fost în stare să-l înţeleg, că nu gândesc logic, lucrez superficial, mă folosesc de telepatie, am darul ghicitului, nu-mi întreb conştiinţa când scriu împotriva d-sale etc., etc. Pe sigur n’am nimic de răspuns acestor a- mabilităţi ale d-lui Miciea faţă de persoana mea. Din spirit irenic, nu m’am angajat niciodată ou drag în polemici — fie de orice fel — mai ales când era vorba de membrii altei confesiuni creştine. Dacă însă, de data aceasta, am aruncat cei dintâiu piatra şi acum iau din nou condeiul, o fac pentru adevăr şi pentru a-mi mulţumi conştiinţa de creştin ortodox. Da, d-le Miciea, pentru adevăr şi conştiinţă, pentru aceste două foruri de judecată la care faci apel d-ta. Las totuşi ca, în numărul viitor al Gândirii, să lămuresc mai pe larg pentru ce socotesc eu tomismul jnumai ca filosofie creştină, nu filosofia creştină, şi pentruee am spus că este „o lea-că de sofisticărie" în cuvintele: „Tomismul, ca filosofie, este şi ortodox, chiar foarte ortodox“. Acum mă voiu mărgini numai să arăt încă un caz — la fel cu acela al d-lui profesor Nichifor Crainic — din care să se vadă că nu este ch'ar atât de „natural", cum spune d. I. Miciea, ca un gânditor creştin să simpatizeze cu filo-sofia tomistă. „In categoria a doua a tomiştilor români, spune d-sa, i-am socotit pe ceice fie în scris, fie cu graiul viu, au manifestat simpatie faţă de această filosofie (faţă de tomism). Aşa este d. Nichifor Crainic... După cât ştim nici d. Mircea Eliade n’ar fi departe de gândirea tomistă. Poate şi mai aproape este d. Nic. Bag-dasar şi în special regretatul Nae Ionescu, care de multe ori în neîntrecutele sale lecţii a avut cuvinte de admiraţie faţă de tomism şi faţă de 410 © BCU tomişti" (Tangente româneşti la filosofia creş tină, p. 27 şi 84—85). Las pe d-nii Mircea Eliade şi N. Bagdasar să mărturisească singuri cât de tomişti se simt şi dacă într’adevăr „n’au ezitat să se declare în mod formal ca admiratori ai tomismului" (Tangente..., p. 84). Mi-ar face totuşi plăcere ca însuşi d. I. Mi dea să aducă în sprijinul afirmaţiilor d-isale citate din lucrările d-lor Mircea Eliade şi N. Bagdasar. Cât despre Nae Iomes-cu, voiu arăta eu chiar acum cât de puţină simpatie a avut pentru tomism. Aş putea spune, dela ’nceput, că întreaga cugetare a lui Nae Ionescu este diametral opusă raţionalismului tomist. Ea se situiază pe linia de cugetare tradiţională a orientului creştin, care s’a format cu elemente platonice şi neoplatonice, nu pe bază de aristotelism, ca filosofia lui Toma din Aquino. Lucrul acesta se vede lămurit în metafizica, în teoria cunoştinţei şi chiar în logica sa. Iată un citat din Introducerea la Istoria Logicei (Bucureşti. 1941), în care discipolii lui Nae Ionescu schiţează unele trăsături fundamentale ale cugetării maestrului lor: „Dacă ne amintim că pentru Nae Ionescu, Cuvântul nu e altul decât Logosul divin, a cărui dramă ne-a înfăţişat-o cândva, limpede; că formularea e un fel de a lua trup a inefabilului, că, .cu tot învăţământul său realist, Nae Ionescu a socotit aproape întotdeauna, alături de majoritatea teologiei răsăritene şi împotriva aristotelismului apusean şi modern — că virtualul este mai plin de existenţă, — mai real, decât actualul, trecerea dela putere la act, fiind o pierdere, nu un adaus de fiinţă ; dacă ne mai amintim că Nae Ionescu ne vorbea adeseori —> ultima oară cu puţine zile înainte de a muri — de o logică ortodoxă, în care faptul cunoaşterii s’ar fi referit explicit la cădere şi la întrupare; sau că lecţia lui inaugurală a purtat asupra „Dragostei ca mijloc de cunoaştere1' şi în sfârşit, că oridecâte ori a atins problema, Nae Ionescu a înfăţişat comunitatea de dragoste a Bisericii lui Hristos ca singurul stâlp şi îndreptar al Adevărului, — ne dăm seama că „Istoria Logicei ca tipologie a spiritului uman" nu este decât o predoslovie pentru o teorie a cunoaşterii şi o metafizică teistă, din care ne-au rămas uneile părţi". Atât numai, şi ar fi destul ca oricine să înţeleagă că Nae Ionescu n’are nimic de a face cu filosofia tomistă. Dar să vedem cum el a luat atitudine şi direct împotriva tomismului, tocmai în acele „neîntrecute cursuri" despre care vorbeşte d. I. Miclea. Acolo a lovit el drept în inimă tomismul, arătând cum acea- 4IX stă filosofie conţine în sine germenii disolvăril metafizicei. In Metafizica sa, apărută zilele acestea, Nae Ionescu consacră filosofiei tomiste un întreg capitol (cap. VIII), pe care îl intitulează astfel: „Scolastica, principiu disolvant al metafizicei". In acest capitol — şi în altele de altfel — el arată greşeala fundamentală pe care o face tomismul, considerând că orice judecată se poa te transforma într’o judecată existenţială de formă predicativă; că adică orice judecată poate fi pusă în forma de a conţine expresia „este". Ştim, de sigur, ce importanţă capitală are pentru metafizica tomistă acest principiu de logică. Raţiunea, în concepţia tomistă, are ca obiect ceea ce este, existenţa. In felul acesta, ea devine instrumentul cunoaşterii metafizice. Dar, spune Nae Ionescu, nu este adevărat că orice judecată predicativă se poate transforma într’una existenţială. Şi chiar dacă s’ar putea, faptul acesta n’are nicio importanţă pentru metafizică, deoarece numai prin abuz se poate face trecerea de pe planul logic pe planul existenţial. Neotomistul a părăsit argumentul ontologic pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu tocmai pentrucă prin el se face o nepermisă trecere din logică în metafizică. Dar atunci, se întreabă Nae Ionescu, cum îşi mai îngădue neotomismul să accepte transformarea tuturor judecăţilor în judecăţi de existenţă, confundând astfel planul logic cu planul realităţii metafizice ? „Sforţarea artitotelismului în genere şi a. tomismului în special, de a transforma orice judecată într’o judecată predicativă, nu-şi găseşte fundarea în necesitatea metafizică... Ceea ce este o piatră de încercare şi o răscruce pentru tomism şi pentru neosco-lastica actuală: judecata de predicaţie, nu joacă niciun rol pentru noi" (Metafizica, p. 83). Dar, spune mai departe Nae Ionescu, pe noi, creştinii orientali, problema aceasta ne interesează în cel mai înalt grad, căci aici se vede diferenţa adâncă dintre mentalitatea răsăriteană şi cea apuseană. La apuseni, raţiunea ia contct cu toată realitatea. La răsăriteni predomină cunoaşterea prin iubire, prin trăire, cunoaşterea mistică. Pentru noi, răsăritenii, „universul este o existenţă pe care noi o trăim ; pentru cei din Apus universul este o existenţă pe care ei o cunosc. Noi ne aflăm înlăuntrul universului, apusenii stăpânesc într’o oarecare măsură universul; ei îl cunosc, noi nu-1 cunoaştem, noi îl pătimim, am zice, suntem sub influenţa lui" (Metafizica, p. 84). Trăind sub influenţa spiritului antimetafizic roman, metafizica apuseană şi-a încorporat „seminţe extra-religioase şi extrametafizice" (Metafizica, p. © BCU 85),-în vreme ce Răsăritul a rămas credincios adevăratelor căi de cunoaştere metafizică. „Locul propriu- zis al speculaţiei metafizice nu este Apusul, ci Răsăritul. Tradiţia metafizică s’a pierdut în Răsărit, nu pentrucă a scăzut spiritul răsăritean, ci pentrucă acesta s’a îndepărtat dela. adevărata lui lege, pentrucă a fost dat oarecum la o parte de năvala spiritului a-pusean11 (Metafizica, p. 86). „Spiritul apusean11, antimeitafizie, a fost pregătit de altfel de scolastică. Dacă a fost o vreme în cultura europeană când dispăruse metafizica, scolastica este de vină. Făcând din raţiune instrumentul metafizicei şi din „est11 baza cunoaşterii, to-mismul a deschis poarta spre scientism. Este adevărat că metafizica apuseană încearcă din nou astăzi să se reconstruiască pe bază tomistă, dar nu este nicio nădejde de temeinicie, pentrucă tomismul cuprinde în sine sămânţa di-solvării metafizicei (Metafizica, p. 86). S’a înţeles domnule I. Miclea ? E limpede ? Unde este admiraţia lui Nae Ionescu pentru filosofia tomistă ? Şi aş putea să adaug că în alte locuri aceist gânditor ortodox socoteşte catolicismul în genere ca „inactual (Predania, an. I, 1937, nr. 1 şi 6—7) -şi doctrina Jui Toma din Aquino ca fiind „pe nedrept11 la modă astăzi (Metafizica, p. 21); că divulgă „războiul fără cruţare11 al catolicismului împotriva fideimului şi veştejeşte „lupta grozavă11 pe care catolicismul a dat-o împotriva a-ugus-tinismului reprezentat prin şcoala dela Port Royal (Metafizica, p. 21); că, în fine, are expresii oa aceasta: „Mişcarea lui Maritain în Franţa... s’a fixat în forme sterpe11, fiindcă „forma de viaţă religioasă nu era în conformitate cu geniul poporului11 (Predania, an. î, pr. 1). Ce argument mai tare ca acesta se poate aduce împotriva afirmaţiei d-lui I. Miclea, cum că este „natural11 ea un gânditor oarecare să simpatizeze cu filosofia tomistă, dacă în- C R O N I GEORGE ION AŞ CU : Pustiul Roşiu, (Roman). Bogăţia uluitoare a evenimentelor din ultimii ani, oferă scriitorilor un material enorm de lucru şi o perspectivă de realizări epocale. A fost o succesiune de .fapte din ce în ce mai palpitante şi cu atâta forţă dominantă pentru conştiinţa fiecăruia, încât e de mirare că până acum nu s’au cristalizat în opere literare. Poate e necesar un cadru de reculegere, o anume dispoziţie şi un timp mai calm pentru selecţia lor, oricum, de-aici înainte tiu -vom mai avea acelle treaga sa activitate s’a -desfăşurat sub unghiul vederilor creştine ? Şi dacă, principial, lucrurile ar trebui să stea aşa, de ce nu şi-a căutat d-sa „tangentele româneşti la filosofia creştină11 mai degrabă în lucrările profesorilor români de apologetică : Vasiie Găina, Irineu Mihăloescu şi Ioan Gh. Savin, cari folosesc din plin filosofia în scrisul lor; sau în eseurile de filosofie creştină ale părintelui profesor D. Stăniloae, care (în cartea Viaţa şi învăţătura Sfântului Gri-gorie Palama (Sibiu 1938) a prezentat pe larg cea mai răsunătoare dispută filosofico-teologică a evului mediu ortodox: disputa isihastă; sau în lucrările părintelui profesor Cicerone Iordă-chescu, care a tipărit un important studiu lo-gico-epistemologie intitulat Teoria judecăţii (partea I, Iaşi 1927 ; partea II, gata tipărită); sau, în fine, în operele de filosofie morală ale d-lui profesor Şerban Ionescu, autorul unei interesante Axiomatici a unei „filosofii creştine“ (Bucureşti 1936) ? Nu a cunoscut d. I. Miclea aceste lucrări sau nu i-au servit toate cauzei pentru care luptă ? Rog deci pe d. I. Miclea să nu-mi mai facă mie proces de conştiinţiozitate, superficialitate, etc., d-sa ciare a scris o carte întreagă despre filosofia românească, fără ca măcar să deschidă cărţile filosofilor români, ci folosindu-se numai de Istoria filosofiei rmâneşti a d-lui N. Bag-dasar, din oare îşi face aprape toate citaţiile. Când cineva, pornind dela simple presupuneri, declară „prieteni români ai tomismului11 pe un Nichifor Crainic, pe un Nae Ionescu şi pe numeroşi alţi filosofi şi gânditori români, trebue isă fie ceVa mai sgârcit cu invectivele la adresa preopinenţilor săi. Căci altfel s’ar putea să fie chemat înaintea aceluiaşi tribunal — adevărul şi conştiinţa — în faţa căruia a binevoit d. I. Miclea să mă cheme pe mine. EMILIAN VASILESCU I T E R A R A producţii halucinante, stoarse din fantezii chinuite, ci creaţii inspirate de puterniica realitate pe care o străbatem. Trăim în febra marilor prefaceri când o lume nouă, lichidând erorile trecutului, îşi aşează temeliile pentru veacuri. Tot ce părea mai îndrăs neţ în literatura de mai înainte, păleşte în faţa lucrului concret care se înfăptueşte sub ochii noştri. . Cu pisihologia formată sub tălăzuirea unor astfel de vremuri, cititorul de mâine va cere opere 412 © BCU în care să-şi regăsească emoţiile de azi', iar cel care nu vor fi în stare să i le dea, vor rămâne la periferia vieţii literare nebăgaţi în seamă si inutili. Adevărul acesta l-au înţeles până acum prea puţini dintre scriitorii noştri şi numai câţiva au dat semne vizibile că sunt părtaşi la freamătul epocii. Printre aceştia notăm pe tânărul poet bucovinean George Ionaşcu, autorul romanului care ne preocupă în rândurile ce urmează, un începător, desigur, dar o serioasă speranţă si n conştiinţă bine orientată pe plan literar. Romanul său, Pustiul Roşu, este povestea dramatică a întâmplărilor nenorocite prin care a trecut Bucovina de Nord şi Basarabia, în anul de mare doliu naţional când s’au aflat sub teroarea bolşevicilor. Autorul înfăţişează la început stările de lucruri dinainte de invazie, cu politica nefastă a cârmuitordlor de-atunci şi prezente catastrofală a evreilor în aceste ţinuturi de mare tradiţie istorică. Centrul acţiunii romanului ţi formează oraşul Cernăuţi. Aci activează cuiburile comuniste ale evreilor după indicaţiile Mos_ eovei, cu care stau în contact permanent prin agenţi, se plănueSc lovituri şi se iau măsuri pentru pregătirea venirii trupelor sovietice. Românii nu ştiu nimic din ceeace preocupă aceste suflete înveninate de ură şi nu-şd dau seama că in curând va veni urgia asupra lor, iar ei vor fi lăsaţi în voia întâmplării. Evreii ţin întruniri secrete, întocmesc liste cu cei asupra cărora se vor năpusti răsibunători în clipa triumfului lor şi se înarmează metodic. Şeful şi organizatorul lor este avocatul Frenkel, care activează la Cernăuţi, un tip îndrăsneţ şi' cinic, format în spiritul terorismului comunist. Cu el vine în conflict, încă înainte de invazia rusească, avocatul naţionalist Ion Râmnic, un tânăr din elita intelectuală a Bucovinei. După intrarea bolşevicilor, începe sguduitoarea dramă a elementului românesc cu desfăşurarea Uluitoarelor peripeţii prin care trece avocatul Ion Râmnic şi familia sa, urmărită de echima teroristă a lui Frenkel. împrejurări nefaste au făcut ea soţia lui Râmnic să fie surprinsă de invazie, cu cei doi copii mici, în satul basarabean Oorneşti, unde se dusese să înmormânteze pe mama sia. Despărţită de copii, femeia este luată de agenţii bolşevici şi dulsă nu se ştie unde Cu mare greutate, Ion Râmnic îşi salvează icopiii pe eare-i găseşte legaţi şi înohitşi într’o pivniţă, osândiţi să moară acolo de cruzimea iudaică, în cele mai 'groaznice chinuri. •Dupăce îi educe în ţară şi-i încredinţează la nişte rude, tânărul naţionalist ia asupra-tşi toate riscurile, trecând în Bucovina ocupată, pentru a-şi găsi soţia. De-aici începe calvarul acestui erou, care trece prilntr’un şir întreg de primejdii şi suferinţi neînchipuite, mânat de dorul soţiei sale, pe care o caută eu disperare. Zilele trelc fără isă aibă cela mai mică ştire despre ea, şi în acest timp, Ion Râmnic vede toată tragedia fraţilor săi care cad răpuşi de setea de sânge a iudeo-comiuniştilor sau sunt deportaţi în pustiul îndepărtat al Siberiei. La început el este ferit de aceste primejdii prin protecţia pe care i-'o acordă consulul şi. funcţionarii dela consulatul german, unde găseşte un. spirit de dragoste şi de ocrotire familială. Dar cu tot sprijinul lor, Râminc nu isbuiteşte să dea de urma soţiei şi dorul şi grija ei SI Imistue crunt. In cele din urmă e prins de agenţii G. P. U. TT.-ului şi închis. De-acum începe prăbuşirea şi se arată întunecata perspectivă a morţii prin chinuri, prin foamete şi teroare. Dar eroul nostru, care este un om de mare isteţime şi cu un puternic simţ ce-1 faice să se descurce în orice împrejurare, is'outeşte să evadeze împreună cu un inginer român, înainte de a fi deportaţi. Se strecoară prin păduri şi prin lanuri şi ajutaţi de un ţăran bucovinean» îşi petrec .zilele în natură până când începe războiul de eliberare. Ion Râmnic are satisfacţia de a se răsbuna. ucigând pe Frenkel şi tovarăşii săi şi de a lupta apoi în rândul ostaşilor noştri contra bolşevici’' lor. Autorul îl urmăreşte pe câmpul de luptă, prezentâmdu-1 într’un cadru de fapte eroice, până cade, împăcat de bucuria definitivei eliberări a pământului strămoşesc şi cu mulţumirea datoriei împlinite. . Moartea vitează îi curmă durerea pierderii soţiei sale, dela care nici până în clipa supremă nu a isbutit să aibă vreun semn. •Iată câteva indicaţii sumare cu privire Ia cuprinsul palpitant şi plin de neprevăzut al cărţii d-lui George Ionaşcu. Inspirată dintr’o vastă frescă a durerii naţionale, e dela sine înţeles că lucrarea aceasta. » urmărit să lege de istoria vieţii unui om, emoţiile şi suferinţele neamului său, trăite într’o epocă de cumplită întunecare. Dar însăşi povestea lui Ion Râmnic, prin amănuntul, prin veridicul şi realismul ei, este un document viui, un document romanţat a ceeace s’a întâmplat aevea cu unul din miile de fraţi trecuţi prin furia împrejurărilor şi cruzimea iudeo-bolşevieilor. Romanul acesta are marele merit, după seria de romane ale lud Cezar Petrescu din 1907, de a ne fi înfăţişat perfidia iudaică în toate aspectele ei şi ura talmudică, subterană, care pusă în condiţii de a se arăta în toată libertatea ei, nu cunoaşte margini de ferocitate. 4*3 © BCU Cine citeşte cartea d-ltri George ronaşcu, isbu-teşte să pătrundă bine această psihologie unică în tipologia umană şi să cunoască natura infernală a evreilor. Din acest punct de vedere cartea este realizată magistral. Scăderea pe care i-o reproşăm autorului:, pri veşte, din punctul nostru de vedere, lipsa de informaţii în care lasă eroina, despre care nu mal ştim nimic. Am fi preferat ca în locul acestei atmosfere de mister, de altfel şi ea potrivită ou împrejurările în care se desfăşoară acţiunea, să ni se fi dat episoadele din viaţa nenorocitei femei, oricât ar fi fost de tari, şi pentru a ne mai întâlni cu ea de-alung ui romanului, dar mai ales pentru o mai deplină cunoaştere a terorismului bolşevic. Cu această rezervă şi cu unele stângăcii stilistice, scuzabile pentru o carte de începător şi pentru graba în care a fost scrisă, Pustiul Roşu este totuşi un roman care poate fi citit cu interes deosebit şi care, din punct de vedere literar, recomandă un tânăr autor de mari nădejdi pentru mai târziu. REPORTERII DE RĂZBOI ' Războiul de azi a creat o nouă specie literară: reportagiul de război. Destinat să arate publicului faptele de vitejie ale ostaşilor depe front şi condiţiile de luptă, el a fost cultivat la început de Germani şi tot prin ei a ajuns la desvoltarea metodică pe oare i-o cunoaştem azi. In războiul trecut, reportajul de războiu era ceva sporadic, scris sub formă de corespondenţă de către trimişii marilor gazete europene pe lângă unele comandamente militare. Trimişii aceştia îşi culegeau materialul dela ofiţerii superiori şi scriau din auzite articole de front pentru o aproximativă informare a populaţiei civile. Germanii, sesizând importanţa reportajului de război, nu numai informativă ci şi documentară, i-att dat o funcţie naţională şi militară. Pe lângă unităţile combatante au ataşat grupe de propagandă, din care fac parte scriitori, gazetari, pictori, cinematografişti şi fotografi, dându_le însărcinarea ca fiecare prin specialitatea sa, să reţină şi să reproducă aspectele de fiece clipă ale războiului. Aceşti specialişti merg până în linia întâi, expunându-se aceloraşi pericole ca şi ceilalţi soldaţi, pentru a aduna un material real din împrejurări văzute şi trăite chiar de ei. Astfel, condiţia esenţială a reportajului, a filmului, cât şi a fotografiei de război, este de a prezenta lucruri verosimile culese dela faţa locului şi nu din spusele altora sau din înscenări improvizate. Cu acest sistem, Germanii au creat o întreagă literatură documentară care, mai târziu, va da de lucru istoricilor şl scriitorilor ce se vor ambiţiona să pună în valoare calităţile războinice ale rasei lor. Participarea noastră la războiul din Răsărit, alături de armatele germane, a dus şi la crearea unui corp de presă şi propagandă, pe care l-a organizat Marele Stat Major printr’un serviciu înfiinţat anume eu scopul acesta. Din prima zi a războiului, noi am avut pe teatrele de operaţiuni elemente specializate pentru a prinde în imagini şi reportagii, uriaşa dslăn-ţuire a armatelor noastre contra puboaelor bolşevice. Publicul a fost ţinut astfel în curent cu măreţele fapte de arme ale vitejilor noştri, ur-mărindu-i fie în reportagii şi fotografii, fie pe ecranele cinematografice. E locul aici să mărturisim toată admiraţia şi recunoştinţa noastră, gazetarilor şi celorlalţi reporteri care, înfruntând primejdiile războiului, au scris şi au prezentat cu elanul lor, măreaţa poemă a eroismului românesc. Prin aceşti reporteri, dintre care unii, — cum ar fi C. Banaitescu, ila-riu Dobridor, C. L. Vâlceanu şi alţii, s’au întors cu înalte decoraţii de război, — s’a refăcut în parte prestigiul gazetăriei noastre, atât de mult scăzut în epoca democraţiei. Ei au întreţinut paginile gazetelor cu acele splendide mărturii eroice, scrise pe patul armei şi lângă ţeava tunului, pentru glorificarea vitejilor noştri. Nu avem la îndemână numele tuturor, pentru a-i nota în această succintă cronică; reţinem însă deocamdată pe cei câţiva care ne vin în minte: Ilariu Dobridor, Cătălin Rapală, Emil Vârtosu, C. Pa-naiteseu, c. L. Vâlceanu, I. Mardare, I. Băleanu, Grigore Olimp Ioan, P. Tipărescu, Const. Virgil Gheorghiu, Şt. Cosrna, Iordache Răducu, Cristian Teodorescu, Anastase Iftimie, Ladmiss Andreescu Romulus Boteanu şi alţii tot atât de vrednici şi de talentaţi. Unii dintre ei şi-au strâns reporta-griile în volume şi astfel, vitrina noastră literară s’a îmbogăţit cu o nouă serie de cărţi, a căror valoare o impune însăşi natura lor. Iată câteva dintre ele: Noi dela bombardament, de Grigore Olimp Ioan. Autorul, unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri bucureşteni, un tânăr cu clare însuşiri gazetăreşti, s’a găsit din prima clipă a războiului ca ofiţer de aviiaţie, participând în această calitate la diferitele faze ale luptelor noastre aeriene în funcţie de combatant. Grigore Olimp Ioan a făcut parte dintr’un grup de bombardament şi a avut în sarcina sa misiuni grele, de a ataca inamicul pe calea aerului. A executat nenumărate Bboruri, începând cu 22 Iunie şi sfârşind, cu %x4 © BCU Cluj, Odesa. Poate şi acum e pe undeva, prin ţinuturile îndepărtate dela Don şi Caucsz. In cartea lui, ne prez'ntă diferite episoade din viaţa şi luptele grupului Heinkel, căruia îi apar_ ţinea, alternând clipele de mari emoţii ale scorurilor eroice, cu momentele de bucurie ale datoriei împlinite. Autorul are darul de a ne ţine alături de el, în timpul liber cât şi în carlingă, în serile liniştite, înflorite de şuetele camarazilor, cât şi în nopţile de crunte deslănţuiri, în care repezeau din înaltul cerului trăsnetele ucigătoare asupra lagărelor duşmane. Povesteşte firesc, antrenant şi viu, cu o plăcută coloratură literară, încât paginile sale sunt ca nişte crâm-pee de roman, în care te înfrăţeşti cu destinul fiecărui aviator, cu biruinţa sau drama care în-doliază sufletul grupului. Vezi cum pleacă echi-pagiile în misiune ca un cârd de cocori şi aştepţi cu bătăi de inimă întoarcerea lor din turul infernal al morţii. Pilotul nostru descrie toate fazele sborului, ne dă amănunte despre fiecare echipaj, ne arată luptele şi încleştările cu avioanele vrăşmaşe; cu degetul lui ne face să urmărim locurile în care expUoadează bombele sau căderea celor ce se prăbuşesc, iar la întoarcere, ne chiamă să ne descoperim alături de el şi de ceilalţi, pentru camarazii care nu mai răspund ia apel. Din această împletire de fantastic si real se toarce firul sublim al unor simţăminte de care îţi dai seama că numai acolo puteau fi trăite. Eroii pleacă spre tărâmuri necunoscute, sau poate în veşnicia visului lor, cu zâmbete şi glume, ca la un dans al văzduhului de care sunt îndrăgiţi cu toată fierbinţeala inimii lor tinere. Şl’n cadrul acesta, se urzeşte totuşi o viaţă nostalgică, uneori ca de pension, în care iubirile toate clocotesc revărsate în marele şuvoiu al iubirii de ţară. Cartea lui Grigore Olimp Ioan e o carte de febră tinerească, de elanuri şi superbe trăiri, pe un fond de tumultoase şi grave încercări. E r> carte vie, de adevăr şi virtute, dar şi o încântătoare poemă literară, pentru cine vrea să guste din. frenezia sborului, a luptei, a biruinţei şi morţii. 22 22 Iunie, de lorăache Răăucu Pe autorul acestei cărţi l-am întâlnit la Chişinău, câteva zile mai târz’u dupăce capitala Basarabiei fusese des-robită. Făcea parte din regimentul de tancuri care cucerise oraşul. Am trăit ou el şi oamarazu lui, o noapte de neuitat în decorul de ruine turn egânde ale Cbiş'năului. Nu volu uita niciodată clipele acelea ca de basm, în care se închega o întreagă istorie de legende, de vitejie şi emoţi1 nemaitrăite. Mad târziu, însufleţitorul acelei nopţi mai frumoase decât toate paginile de literatură ce le citisem, Maiorul Spirescu, a căzut pe frontul Odesei, răpus de un glonte bolşevic. Iordache Răducu povesteşte paginile de glorie şi măreţie ale tanchiştilor români, în goana lor după vie-torid, după cuceriri şi atacuri răzbunătoare. O începe cu locul de plecare, Râmnicul_Sărat, şi urmează drumul de şenile pe care s’a împânzit sufletul viteaz al camarazilor săi, până la Odesa. Cartea lui, însă, e mai mult o carte de schiţe războinice, cu episoade şi lupte, cu portrete şi medalioane de eroi, cu descrieri răscolitoare sau momente cu o anum'tă rezonanţă lirică. Este o literalizare a războiului pe caire-l guşti gradat, în transfigurarea frumoasă a unu: condei, pe care nu-1 părăseşte meşteşugul scrisului nici sub în_ cruntarea clipelor de foc. iordache Răiucu a urmărit idealizarea acestei vieţi, dar nu în formule ieftine şi uşoare ci într’o manieră care ne dă temei de a recunoaşte în el un scriitor, un artist, cu posibilităţi de nebănuit. El şi-a cizelat paginile cu grijă şi a făcut imaginea poetică, fiindcă a vrut să şi cinstească eroii şi camarazii în imnul de sărbătoare al in'mii sale. Grelele tancuri apsr astfel în prezentările sale, ca o coloană de sbor a unor suflete înzestrate cu armuri puternice, pentru frumoase popasuri şi orientări de biruinţă. Ordin de misiune, de Ion Băleanu. încă o carte de aviaţ e. Ion Băleanu, tânărul gazetar şi eseist.', a făcut războiul ca ofiţer de aviaţie, armă de care e puternic legat prin însăşi sufletul său de poet. De-acolo, din carlinga avionului său de bombardament, de unde privea cu încântare şi delir uriaşele jerbe de explozii ale bombelor asvârlite, ne_a trimis mssagiile echipajului său încununat de victorii. Ion Băleanu a trăit momentele mari ale războiului, ca pe o graţie rezervată propriului său elan, care avea nevoie să se desfacă în faşii de curcubeu peste cerul pământului cotropit. Povesteşte cu entuziasm nereţinut toate încercările prin car© a trecut, persiflând şi făcând haz de ameninţările bolşevice. Pentru el, momente'e cele mai grave sunt clipe de humor şi de deslănţuire. Camarazii săi, sunt eroi legendari, peniru care nu există forţă de intimidare Toţi aşteaptă'clipa plecării în misiune, cu bucurie sărbătorească. Brăzdează cerul Basarabiei, cu saluturi grandioase pentru fraţii a căror desrobire o pregătesc şi eu lovituri mortale pentru inamic. Centrul ae_ ţiunii lor este Odessa. Dela început vizitează cu bărbăţ'e acest port. anume pregătit spre a revărsa limbi de foc asupra noastră, lăsând acolo cartea de vizită şi de curaj a tinerei noastre a-via-ţii. Băeţid sunt ambiţionaţi să înfrângă cerbicia 4*3 © BCU duşmanilor chiar la ei acasă. Şi gândul lor se realizează icu fiecare slbor. Ion Băleartu ne povesteşte peripeţii şi întâmplări care sfidează verosimilul. Unii din eroii lui, chiar când se prăbuşesc în tabăra duşmană, isbutesc totuşi să se întoarcă la locul de plecare, ou aripele frânte, săvârşind adevărate miracole. Realitatea se transformă după vrutul lor, fiilndcă au suflete învolburate de mitul biruinţei şi al răzbunării drepte. Pasă. rile cu care răscolesc văzduhul, parcă şi ele sunt vii şi se poartă cu conştiinţă românească. Tânărul aviator şi scriitor înscrie volute de bombardament în imagini lirice şi înălţătoare ca şi dorul care-1 mână în tulburătoarea poemă « neamului său. Echipaj la posturile, de luptă, de cpt. comandor Marius Verbiceanu şi Cristian Teoăoreseu, E cartea bravurilor noastre navale, scrisă de un marinar încercat şi de un tânăr gazetar care şi-a făcut războiul pe aipă. Aci sunt povestite îndrăzneţele acţiuni a'le marinei noastre, care n’a pregetat să se. iia la luptă cu vasele de război bolşevice. Cartea e plină de momente palpitante, iar vitejia marinarilor e tot atât de impresionantă în măreţia ei, ea şi a ostaşilor din celelalte arme. Pe Dunăre sau pe Mare, echipagiile noastre au stat de veghe şi au lovit cu ochiri biruitoare în. şantierele plutitoare ale marinei bolşevice. Isprăvile submarinelor noastre sunt povestite aici ou farm'ec pasionant, dealungul unor zile şi nopţi destinate să poarte gloria steagurilor româneşti. Când citeşti această carte, vezi cum se întregeşte orhestraţia noastră de arme biruitoare, ca într’o minune ce se săvârşeşte pentru dreptatea şi biruinţa neamului. Sburăm spre Răsărit, de Laămiss Anăreescu, Nuvelistul şi colaboratorul nostru, Ladmiss An-dreescu este aviator în viaţa lui de toate zilele Cititorii şl prietenii îşi aduc aminte că el a scos o carte acum câţiiva and cu subiecte din tainele văzduhului, carte care l-a consacrat cu mult succes, în rândul prozatorilor noştri de azi. Dar cartea marilor avânturi împlinite pe un oer de aspre răsvrătliri, este aceea pe care i-a prilejuit-o războiul acesta, în care Ladmiss a fost prezent din prima clipă. Aici sunt sborurile lui, întinse până în stepele Ucrainiene ca înitr’o procesiune de bucurii nedomolite, şi sborurile camarazilor săi, pe care i-a sorbit înghiţitura văzduhului pentru marea înviere a neamului. Ladmiss Andreescu. în descrierile sale, e mai sobru şi parcă mai dinamic. El punctează întâi neantul şi apoi de acolo repede sigiliul dreptăţii noastre cu luciditatea omului care-şi îndeplineşte o datorie oarecare. Camarazii săi trec prin spaţii ca trăsnetul şi revin pentru alte ordine. in această urzeală de motoare şi inimi, pe deasupra pământului strămoşesc sau a pământului blestemat al Rusiei, e o vijelie aprigă şi necruţătoare, pe care o conduc mâini nevăzute şi marea pasiune a sburătorilor noştri. Iată crâm-pee turburătoare din imaginea războiului nos-trul sfânt. PAN M. VIZIRESCU * * * . ODESA, cartea d-lui Alexandru Constant, am citit-o în curtea batalionului meu în noaptea care a precedat plecarea pe front. O carte de război, despre război, nu se putea citi mai în potrivit cadru decât în acel al unui mediu militar, între autocamioane, motociclete, trupă, ofiţeri, ordine, organizare, febră de îmbarcare pentru „zomă“, cum s© ispunea înainte, pentru „front”, cum se spune azi. Cartea d-lui Alexandru Constant este o carte vie, întreagă, puternică, prin suflul ide optimism, de vitalitate, de crâncenă credinţă în viitorul luminos al naţiei noastre. Pentru noi, în special, ea eonstitue ceva mai mult: o întâlnire pe drumul aceloraşi credinţe. Pentru cine ne-a urmărit preocupările exprimate în paginile acestei reviste, nu va fi de mirare dacă vom afirma că ideea fundamentală a cărţii d-lui Alexandru Constant, idee care stăpâneşte azi conştiinţa autentică românească, nu ne este străină. Intr’un articol mai vechi (Fenomenologia ritmurilor istorice) noi defineam con-diţiunile majore prin care un popor poate intira în istorie. In articolul de mai adâncă analiză, „Războiul României”, completam viziunea noastră arătând că a venit momentul să lepădăm toate călduţele obişnuinţe burgheze cu care ne îndoctrinase democraţia masonică şi să privim viitorul patriei nu sub prisma atitudinii de circumspect conservatorism ci în lumina imperială a voinţei noastre de putere, de ispaţiu, de afirmare. Cartea d-lui Alexandru Constant poartă pe frontonul ei ideal această lozincă admirabilă : Să fim ofensivi. Să se termine odată şi la noi spaima aceasta de a nu cere mai mult decât ţi se dă, de a fi îngăduiţi. Formula trebue fundamental inversată : cerem spaţiul nostru de viaţă, nu-1 cerşim ci îl cucerim, nu suntem îngăduiţi oi îngăduitori. Românul nu a fost niciodată un timorat. Autorul ia ca exemplu şi ca verificare Istoria. Toţi marii noştri domni au fost conducători militari având ca principiu de luptă ofensiva. Mircea a atacat primul totdeauna, Ştefan a dus lupte în afara graniţelor ţării şi a reclamat drepturi de stăpânire pe locuri foarte îndepărtate, cum ar fi © BCU Crimeia. Mihai-Viteazul a fost cea mai uluitoare apariţie a spiritului ofensiv românesc. Iar după multă vreme acelaş spirit se manifestă, prin viziunea de căpitan a prinţului Carol I în războiul nostru de Independenţă, război purtat pe alte meleaguri decât ale ţării. In fine, ultima noastră manifestare înainte de marele război mondial, campania din 1913 dovedeşte prezenţa aceluiaş spirit. Azi sufletul românesc păşeşte o răscruce uriaşă a istoriei şi a destinului său. Lupte de reîntregire, de reciulcerire a provinciilor cedate Rusiei, se tansformă în luptă de crâncenă şi victorioasă ofensivă, de pedepsire a colosului rus. Primul pas în această nemaicunoscută epopee de voinţă şi eroism, îl constitue ocuparea Odesei de către trupele noastre. Autorul nu a putut să-şi completeze şi titlul şi esenţa cărţii vorbind şi de o-euparea SevaistopioliUlui. Cartea e apărută înainte de această glorioasă pagină de istorie românească. In schimb autorul studiază amănunţit problema spiritului rus, arată căderea lamentabilă a mitului unei Rusii pravoslavnice. Sovietele, împotriva afirmaţiilor proprii înlocuesc acest mit static cu noul mit dinamic al omului-maşină. Aşa cum a căzut mitul pravoslavnic şi lumea a văzut că sub haina religiei ise dorea menţinerea visului de stăpânire spre Constantinopoi, tot aşa azi Rusia lui Stalin îşi ascunde intenţiile de stăpânire imperialistă sub minciuna ajutorării proletarilor din celelalte ţări. Războiul de azi a demascat intenţiile sovietice cu atâta preciziune, încât propaganda rusă nici nu a încercat să riposteze, : Dar intenţia noastră nu este — bineînţeles, — de a rezuma această carte ci de a o remarca, de a o recomanda şi acelora care până azi nu au citit-o. De aiceea nu vom merge mai departe şi nici nu vom încerca să discutăm concluziile autorului. Noi le acceptăm ea atare. Iar ceilalţi care au rămas nelămuriţi nu au altceva de făcut decât să treacă pe la librărie şi să ia această carte de tinereţe, de robustă credinţă, de convingeri adânci, convingeri care sunt ale întregului tineret şi cel de eri şi cel de azi, convingeri pentru care au fost şi lupte şi. jertfe. Epopeea dela Odesa, dacă nu şi-a găsit încă poetul care să o cânte în versuri de cremene, şi-a aflat pe omul care să ne-o prezinte în toată puritatea ei. Să-i mulţumim autorului, este prea puţin. Să-i cerem însă să ne dee, în lucrări cât mai recente, toată lupta noastră de azi, culmile vitejiei româneşti la Don, la Done'ţ, la Harcov, în Crimeia, la Sevastopol şi în Caucaz. înfioraţi de sfântă mândrie privim azi începutul acesta impetuos de imperialism românesc. GERMANIA. — Renaşterea spirituală a unei naţiuni. Aşa se intitulează cartea iscălită de Profesorul Dr. Johann von Leers şi tradusă în limba română (nu ştiu de cine pentru a-i putea reproşa o serie de greşeli şi de atentate la estetica acestei limbi a noastră la care avem dreptul să ţinem puţintel!) Cartea în sine întruneşte două calităţi esenţiale : aceea de a fi o excepţională carte de propagandă pentru oricine şi de a se sprijini pe o documentare serioasă dar neostentativă. Prezentarea este istorică. Autorul porneşte dela 964, dată când a fost încoronat Otto I, împăratul care a ridicat pentru prima oară în istorie rassa germană la rang de primă putere, dându-i un prestigiu care dăinue încă multă vreme chiar după căderea Hohenstaufenilor. Puterea germană se întindea prin 1309 până la Lyon, care era pe vremea aceea un simplu episcopat al imperiului german. Autorul dovedeşte că încă din această epocă Franţa a dus o politică de adversitate împotriva Germaniei, căutând să-i răpească ţinuturi. Politica aşa numită „clasică1* pe care a preconizat-o Ludovic al XlV-lea a fost aceea de „a sprijini în Germania particularismul dinastic şi confesional11... (p. 23). Autorul urmăreşte apoi ascensiunea treptată a Angliei şi îm-bucătăţirea imperiului german. Avem o singură remarcă de făcut şi aceasta priveşte strict adevărul istoric. Desmembrarea Germaniei în stătuleţe nu se datoreşte exclusiv, cum încearcă să ne arate autorul, intrigilor politice engleze şi franceze ci şi particularismului, individualismului germanic, afirmat chiar de autor. Ni-căeri acest particularism nu a fost mai prielnic desmembrării politice decât în statele germanice sub atmosfera specifică a feudalismului.- Şi dacă Germania nu a reuşit să-şi făurească o unitate politică asemeni Franţei, asta a fost din pricină, printre altele multe,, şi pentrucă i-a lipsit geniul politic al unui fanatic cum a fost Richelieu. Expansiunea colonială a Angliei, metodele Angliei, politica de încercuire, de oprimare, de jaf, de egoism a Angliei, este urmărită foarte atent de autor, care scoate în evidenţă în special stupiditatea justificărilor engleze ca de pildă teoria predestinaţiei adică în fond afirmarea drepturilor rasei engleze de a stăpâni lumea. (p. 41). Imperiul german se îm-bucătăţeşte odată cu pacea dela Osnabriick din 1648. La 1892 Englezii sdrobesc şi flota franceză la La Hague. Capitolul în care se arată politică de duplicitate a Angliei în 1701, în 1720, în 1725 ţxy © BCU apoi în 1756 sub Marla Therezia, şi în 1760. Urmează apoi faimoasele coaliţii împotriva lui Napoleon. In acest timp Germania şi Italia luptă pentru unitatea lor naţională. Este epoca lui Bismarck, când se reia Schleswig-Holstein şi se permite supremaţia prusiană. Războiul dela 1870 nu este decât opera Angliei, care nu dorea nici întărirea Germaniei dar nici supremaţia Franţei (p. 63). Reich-ul german primeşte înapoi provinciile germane Alsacia şi Lorena. Dar nenorocirea dela 1870 nu a fost spre folosul Franţei, care nu a urmărit decât revanşa. Marele răsboi, afirmă autorul, a găsit Germania nepregătită. Şi totuşi, până la sfârşitul războiului, erau cucerite aproape întreaga Belgie, parte din Franţa, întreaga Serbie, jumătate din România, etc. înfrângerea Germaniei se datore-şte slăbiciunii parlamentului său pe de o parte şi încrederii în promisiunile făcute de Wilson şi călcate odios de aliaţi. Pe de altă parte, lăuntric, Germania e minată de acţiunea distrugătoare a socialiştilor şi comunizanţilor în frunte cu evreii Liebkneckt şi Roşa Luxemburg. Pericolul evreiesc deabia acum devine vizibil tuturor. In republica din 1918 „o minoritate de 2% faţă de populaţia germană se erijă în stă-pânitoare a statului1' (p. 111;. Dreptul de autodeterminare este călcat în picioare şi Germania este din nou sfârtecată. Averea germană e confiscată până la aproape 12 miliarde mărci aur iar planul Dawes era deasupra putinţei de plată a Germaniei. Democraţia germană adusese distrugerea totală a statului, a naţiunii, a puterii germane. Acestea au fost condiţiunile în care se ridică naţional-socialismul german. Autorul descrie pe larg istoricul dramatic al lup- CRONIC CANICULA, SAU TRIUMFUL COMEDIEI ITALIENE... FUi Marchizului, de Gherandi; Omul care zâmbeşte, de Bonelli). Ca un val canicula a bătut tot mai necruţător în zidul teatrelor, pe unele silindu-îe să se’nchidă, pe altele gonindu-le la periferie. Cine a trecut eu succes examenul căldurii se poate spune că a fost comedia italiană. In vreme ce literatura originală a cedat cea dintâi, strângându-şi corturile pentru la toamnă: în vreme ce comedia franceză, trecută de eoafeuri anonimi printr’o nouă toaletă, a fugit peste cheiuri şi a sucombat gentil în braţele unor comici atât de simpli şi de comunicativi ca tei Fuhrer-ului pentru a dobândi puterea pe căile democraţiei însăşi. Deşi lucruri cunoscute, autorul ni le face vii, participări la acest miracol care este apariţia şi ridicarea lui Adolf Hit-ler. Capitolele care urmează scot în evidenţă formaţiunea Ftihrer-ului la cele două izvoare permanente ale realităţii germane: naţionalul şi socialul. La 28 Ianuarie 1933, dată când se prăbuşeşte ultimul cabinet prezidenţial al generalului von Schleicher, „exista o singură posibilitate de alegere pentru germani: sau haosul sau Hitler“ (p. 204). Ceeace a urmat este cunoscut şi constitue istoria contemporană, istoria ultimilor 9 ani. Autorul analizează opera „partidului", politica sa externă, redresarea naţională pe plan intern, naţional, social, economic şi moral, organizarea partidului şi a conducerii germane, apariţia unei noui morale, a unei noui arte, rolul literaturii şi presei, politica rasială şi eugenică a Germaniei naţional-socialiste, organizarea armatei germane şi toate încercările făcute de Fiihrer pentru a salva pacea. Şi autorul încheie : „Naţiunea germană doreşte o colaborare spirituală adâncită cu naţiunile care o întregesc spiritual... Noua ordine a Europei nu este ceva ce ar putea fi impus cu forţa, ci o operă camaraderească... Faţă de ameninţarea unui bloc bolşevico-britanico-ame-rican, comunitatea Axei oferă tuturor popoarelor un sprijin şi o cinstită colaborare, acelor popoare care vor să ridice viaţa lor pe muncă şi onoare şi care nu vor f* nimicite de bolşevism" (p. 287). Cartea profesorului dr. von Leers este sinceră, necesară şi binevenită. . PETRU P. IONESCU Ionel Ţăranu (în Femeile nu mint niciodată) sau ale „Măscăricului", comedia italiană a rămas pe teren şi în plin centru, la Teatrele Co-moedia şi Sărindar, a ameninţat multă vreme să se joace cu săli pline. E caracteristic acest triumf al (tinerei comedii italiene. Asistăm de doi ani la o luptă sur_ dă pe. un front intern, altul decât cel de care se vorbeşte mereu, — frontul de scândură şi clei, de cue şi pânză, al teatrului şi cinematografului. Şi după cum pe ecran bătălia pune în relief filmul italian, care a călărit cu succes arşiţele şi a bătut cu câteva lungimi în persoana fascinantei Alida Valii; aşa se întâmplă pe scenă, cu comedia italiană. A DRAMATICĂ 418 © BCU Dacă locul rămas vacant prin spunerea filmului anglo-franco-american tinde să fie dispu_ tat în bună parte de filmul italian, vidul lăsat pe scenă de comedia bulevardieră iudeo-fran-ceză (împinsă tot mal la periferie, sau înnecată deabinelea în Dâmboviţa) e clar ocupat de comedia italiană. Şi ne punem întrebarea de ce? Ca să răspundem : pentru trei motive. întâi, fiindcă Italia este — să nu uităm — ţara care a produs pe Pirandello, al doilea mare autor dramatic al vremii noastre (dacă Ber_ nard Shaw este întâiul) şi cel mai mare poet al scenei (dacă Bernard Shaw este al doilea). Un autor genial poate fi un gheţar care seacă tot şi lasă ravina stearpă în urmă ; dar poate fi şi un Nil care se revarsă ca să rodească şi pentru alţii. Cu defectuiozităţile pe care totdeauna mega-foanele faimei le prezintă, Pirandello a asurzit Europa anilor 1920—27; şi, salutat ca un Mar_ eoni al undelor sufleteşti, a stat câtva timp faţă ’n faţă 'ou celălalt Marconi, lăsând să se creadă că în Italia nu mai există decât el. Necum vreun alt biet autor dramatic, — deşi un Luigi Bonelli se apropia la vremea aceia de 40 de ani, (Sienezul fiind născut în 1891); iar şi mai marele Massimo Bontempelli (spre a nu mai cita pe Chiareili) aveau — dacă nu greşesc — chiar cu mult mai mult decât atâta, şi, mai mult de cât vârsta, aveau la pasiv opera ! Dacă faima lui Pirandello a produs vid în jurul ei tui răstimp, întocmai ca o volbură care sapă dar şi slrânge apa ea a adunat totuşi alte faime, le-a făcut loc, le-a provocat, şi azi se poate spune că nu există un grup literar mal compact, ca noua şcoală de comedie italiană. Al doilea motiv ar fi — spre a întrebuinţa cuvântul consacrat — un motiv de politică ar-tistic-culturală. Italia e — poate — azi cea dintâi ţară din lume în grija cu care cultivă teatrul şi cinematograful. Dacă filmul german are cu el o tradiţie de grandoare (în subiecte şi actori, — ah, marii actori germani, ah, subiectele din Sperjurul sau Viaţa lui Herman Bach!) Italia are o tradiţie de meşteşug care se dovedeşte azi în instituţii de stat ca acel Studio cinematografic din Roma, un fel de academie dela care au pornit mai toţi maeştrii ecranului italian actual; şi unde la tehnica cinematografului debutanţii adaogă o serioasă practică teatrală, la secţia de mimă şi dicţiune a Irmei Grammatica. Se întreabă lumea dela ce teatru provine noua vedetă a filmului european, cuceritoarea Alida Valii. Dela nici un teatru 1 Ca mulţi din tovarăşii ei de ecran, ea purcede dela acest Studio şi n’a jucat până la film pe nicio scenă. Nu-i frumos ? Deasemenea în materie de teatru, Italia are o tradiţie de meşteşug care dela commedia dell’-ante purcede, şi triumfă în zilele noastre cu acele trupe ambulante, care cutreeră coclaurile în frunte cu un „capo comico” şi autorul dramatic după ele. Da, aceşti fecunzi şi garulli autori italieni, pe care noi îi aplaudăm, sunt cei mai mulţi angajaţii feluritelor companii de teatru, pentru care scriu pe teren, şi la cerere, cam aşa cum Sha-kespeare, mi se pare scria — şi n’a scris prost— odinioară. Aceasta ne duce la al treilea motiv al succesului italian. Ca tot ce e latin, literatura italiană a suferit şi suferă încă de schematic... E un fel de sciatică a scrisului, care în limba de salon se mai numeşte şi convenţional... Oricât de genial, Dante e dogmatic şi schematic; şi de aceia, în umila mea părere, inferior poate lui Milton, care nu_i! (Deşi amândoi au defectul că nu ştiu să râdă, lucru îngăduit mie, dumitale, dumnealui, dar nu şi scriitorului de geniu!). Un Alfieri, piesă de muzeu antic. Să rămână acolo. Etc. Etc. Se întâmplă însă că literatura italiană, conştientă mai mult decât cea franceză de acest defect capital, a făcut onorabile eforturi către viaţă ; şi, dela Boccaccio până la De Marchi, pe linii atât de felurite ca Manzoni şi Verga, a cultivat profanul (şi chiar vulgarul) ca pe o buruiană foarte nimerită să îngraşe ogoarele supte ale creaţiei. Aceşti maeştri ai vieţii, cum îi numeşte Ma-rio Pucc'ni, îşi au ultimii reprezentanţi în autorii comediei italiene de azi. Amestecaţi cu viaţa şi cu meşteşugul — care ştiţi că scuză tot — cabotini şi geniali în acelaş timp, ei au scăpat literatura, ţării lor de abstracţie şi convenţional, şi dacă mai poartă pe ei astfel de urme e numai fiindcă sunt italieni. Aceasta înseamnă la ea acasă comedia unui Chiarelli, Bontempelli, Sem Benelli, Nioolo Manzari, Luigi Bonelli, Gherardo Gherardi sau Rosso di San Secondo. La noi ea poate avea aceleaşi efecte; şi poate de aici, grăbita ei aclimatizare. Deocamdată ea ne-a dat replica italiană la comedia franceză, şi ca atare : A dat comediei drumul în lume tot aşa de mult cât cealaltă o mărginea la salon; ne-a dat o comedie a con- m © BCU ştiinţei în locul comediei simţurilor, a omului în loc de a încornoratului; o comedie unde de-coltajul trupului este înlocuit cu un fel de decoltai al sufletului, prin jocul de conştient şi inconştent, de realitate şi ficţiune care vântură făptura interioară şi o dă pe faţă în comicele ei peripeţii. FIII MARCHIZULUI, comedia talentatului Gherardo Gherardi, este o comică peripeţie h sufletului, în care. la Teatrul Comoedia, Ion Iancovescu a îmbrăcat din nou haina acestui „om nou“ al comediei italiene, pe icare (prin-tr’o coincidenţă de temperament şi de structură ce face onoare ambelor părţi) el l-a adus şi popularizat pe scena noastră, într’o serie întreagă de Peer Gynţi moderni, un fel de împăraţi fără coroană, Magnificienţi, Aventurieri boemi ai sufletului. (Acesta e dealtfel al patrulea motiv al succesului de care vorbim, la noi). Un bătrân şi ratat marchiz, la sfârşitul tuturor expedientelor de trai, cu ajutorul unui aventurier similar pune la cale o ultimă stratagemă. El recunoaşte ca fii ai lui, pe câţiva copii fără tată ajunşi la situaţii înfloritoare. Aceştia sunt fericiţi că şi-au găsit părintele şi blazonul, tatăl fictiv e fericit că va trăi somptuos pe spinarea lor, bătrân răsfăţat al casei Până când bătrânul descoperă pe fiica lui — de data aceasta, adevărată—în logodnica unuia din fiii adoptivi. Sentimentul adevărat de tată birue pe cel imaginar, şi bătrânul, în plină criză de conştiinţă, mărturiseşte excrocheria. Comedia însă abia acuma urcă. Ce nenorociţi sunt acum unii şi alţii! Ce fericiţi trăiau ei în ficţiune ! De ce n’ar trăi şi mai departe ? Ceea-ce şi fac !... E discuţia în contradictoriu a adevărului omenesc, descompunerea lui în compartimente rivale, cu ajutorul acelei oglinzi concave pe oare maeştrii comediei italiene de azi o practică până la virtuozitate. Lângă autor stă imediat Iancovescu, ducând el însuşi până la virtuozitate jocul meretricios al bătrânului exoroc dar şi patosul inefabil al părintelui convins (scena despărţirii, din actul doi e una din cele mai mari scene de comedie din câte i-am văzut); iar lângă Ianco- cescu, la înălţimea lui în scenele capitale, comicul Vasiliu-Birlic, de o naturaleţe şi poezie în joc despre care s’ar putea spune multe, şi voi spune poate cândva, pentru a face dreptate unui comedian care de daita aceasta trebue să fi decepţionat crunt pe aceia — nu mulţi de altfel — care se grăbesc să-l judece numai după câteva piese joase pe care viaţa l-a silit să le joace Doina Missir, mai mult mislsir decât doină după dicţiune. Dar fata nu-i lipsită de talent, şi rochii... * * * OMUL CARE ZÂMBEŞTE, comedia dela Sărindar a lui Luigi Bonelli, nu-i aşa de bună ca împăratul — cu care se poate spune că a debutat la noi comedia nouă italiană — nici aşa de hazlie ca Femeia îndărătnică pe a cărei temă e scrisă. Ceeace menţine — în ciuda crudităţilor — Femeia îndărătnică pe primul plan al comediei e comicul de situaţie. Şi e tocmai ceeace lipseşte Omului care zâmbeşte, cu toată ideia fericită de a desarma pe fernee ou zâmbetul, în loc de biciul şi celelalte acutramente ale lui Petruchio. Odată autorul izbuteşte să ne înfrupte dintr’un astfel de comic, în scena mesei, dela Shakespeare citire; dar în care Bonelli cade mult sub faimoasa scenă a talgerelor din comedia corespunzătoare. Bună comedie totuşi, de vervă şi mişcare, ajutată cum nu se poate mai bine de vitalitatea imbatabilă a comicului de clasă care e Ro-muaid Bulfinschi, vioiciunea afurisită a Ninetei Guşti, sau căldura lirică a lui Lungeanu. In centrul comediei stă însă făptura de gips şi clar de lună a celui mai original comic al nostru, în acelaş timp şi unul din actorii noştri tineri cei mai inteligenţi şi culţi, — pre nume Radu Beligan : un nou Belcot, un mic virtuoz al semitonului, un meşter al reticenţei, omul care face comedie cu o jumătate de gest şi de cuvânt, mai precis: un băţ deşirat, uns cu lună şi var, în vârf cu un mâner care devine nas şi două boabe de cafea care sunt ochi, iar pe deasupra ceva ca nişte vocale pe care te miri că băţul le are la dispoziţie — că doar nu mişcă deloc ! — dar care, ca şi notele acelei pasări de noapte, nu ştii dacă sunt râset sau oftat... DRAGOŞ PROTOPOPESCU 420 © BCU CRONICA MĂRUNTĂ NICOLAE COLAN ACADEMICIAN. Când, în Iunie trecut, profesorul Silviu Dragomir, el în-suş ardelean, a propus plenului academic alegerea episcopului Nioolae Colan ca membru activ la -secţia istorică, s’a întâmplat un lucru eu totul rar In supremul nostru lor cultural: alegerea s’a făcut iau unanimitatea spontană a voturilor. Academia Română încă dela alcătuirea ei s’a întemeiat Pe principiul că trebue să fie, în domeniul spiritului, sinteza reprezentativă a întregului neam românesc. Basarabenii, macedonenii, dar mai c,u seamă ardelenii au jucat în viaţa ei un rol adesea (hotărâtor. Cultul ştiinţific al româu niismului de totdeauna şi de pretutindeni e doar ţelul cel mai înalt în care se concentrează cercetările ei. Pentru spirit nu există graniţi arbitrare. Astfel, nimic mai firesc decât alegerea lui Nicolae Colan, episcopul ortodox al Clujului, personalitatea cea mai semnificativă azi a Românilor din Nordul Ardealului. Sunt numai patru bărbaţi, cari se străduiesc dincolo, la conducerea sufletească a celor un milion şi jumătate de fraţi, rămaşi la vetrele lor de două ori milenare: episcopii greco-ciatolici l-uliu Hos-su şi Alexandru Rusu, profesorul Emil Haţiegan, directorul Tribunei Ardealului, singurul cotidia-n românesc din această parte de ţară, şi episcopul Nicolae Colan. Noul academician are, dintre toţi, -profilul cultural cel mai reliefat. Mânuind un stil direct, limpede şi agreabil, scriitorul s’a dedicat -o vreme studiilor de interpretare a Noului Testament, la care îl obliga şi situaţia sa de dascăl de Teologie la Sibiu, unde a redactat ani în şir una dintre cele mai bune publicaţii de specialitate. Revista teologică, şi unde îl continuă azi vrednicul său urmaş Gri-gore T. M-arcu. A tipărit în a-celaş tirpp numeroase articole culturale, care vădesc un îndrumător egal de familiarizat în problemele literare şi sipirituale. Există în Ardeal o anum-ită linie şa-guniană a -scrisului, pe care Nicolae Colan a respectat-o în publiostiica sa, cu adausul, nou în tradiţia ardeleană, al unei sprinteneli şi armonii regăţene, ca unul care a studiat la Universitatea di-n Bucureşti. De ani de zile redactează eleganta revistă de familie, Viaţa ilustrată, la fel ciu cure noi nu avem una şi pe -care acum o scoate la Cluj în aceeaşi ţinută -tehnică, cu toate asprele greutăţi pe -care 1-e impune — starea de războ-iu. . In anul fatal 1940,. Nicolae Colan putea să vină dincoace şi totuşi a rămas alături de poporul păstorit de dânsul, să-l fie mai departe ocrotitor neocrotit în bătaia vânturilor din stepele pamo-nice. A fost în România Mare ministru al Instrucţiunii şi al Cultelor, d>ar în ceasul hotărâtor n’a uitat că e înainte de toate ministru al lui Iisus Hris-tos, adiică slugă umilită a celor oropsiţi, pe cari Fiul lui Dumnezeu îi numeşte fraţii săi mai mici. Neolae Col-an, Iulu Hossu, Alexandru Rusu, Emil Haţiegan, — bărbaţi de exemplară abnegaţie, ale căror nume trebue să le însoţească de fiorul recunoştinţei întreaga suflare românească! In Clujul reculegerii, episcopul academician, şi-a reluat vechea îndeletnicire teologică, a tradus şi a tipărit pentru nevoile religioase ale poporului său Noul Testament, iar acum pregăteşte, după cât ajunge până la noi, întreaga Biblie. Sărbătoarea îşi -adună turma duhovnicească în acel staul svelt, de piatră şi de bronz, care e catedrala ortodoxă ce-şi ridică sius de tot, deasupra oraşului, cea mai frumoasă cupolă de altar răsăritean. închid ochii şi văd cu gândul această obşte de credincioşi, care poate nu se mai simte mângâiată decât acolo, sub bolţile candide, pictate -cu ani în urmă de Atanasde Dernian, — sub mantia bunului şi blândului arhiereu, care ştie să îndure şi să nădăj-dudasică în Dumnezeul milostivirilor, cu surâsul amar pe buze... In sbueiu-mata noastră istorie, ierarhii nu odată au ştiut să ţină cu demnitate locul Domnului. Andrei Şaguna n’a fost numai arhipăstorul ce-şi arunca uriaşa umbră ocrotitoare peste norod, dar şi un adevărat prinţ al Ardealului românesc. Am citit de curând o emoţionantă dare de seamă a vizitelor canonice, pe care episcopul cluj an le-a făcut prin satele răsleţite ale credincioşilor săi. Apariţia Iul printre ţărani e iun mare eveniment duhovnicesc. Ceea ce ne umple inima de bucuri© e că în întâmpioa-re n’-a-u ieşit numai ortodocşii, dar şi uniţii, în frunte cu protopopii lor. Să nu se grăbească nimeni să tragă concluzii de câştig confesional din asemenea fapte care, din nefericire, în România Mare nu se întâmplau. Ele nu sunt decât aat-e de solidaritate românească. Nicolae Colan, cu firea lui irenică şi ou inţelepciuneaj de cuprinzătoare chibzuială, vizitează frăţeşte şi pe episcopul greco-catolic Alexandru Rus-u care, dacă pe vremuri se arăta învierşunat adversar al ortodoxiei, acum se îmbrăţişează creştineşte cu solul ei. Semn binecuvântat de Dumnezeu pentru Românii din Ardealul nordic. Aioolo cel puţin, dacă nu şi din- 421 © BCU Cluj coace de Feleac, certurile confesionale care nu duc absolut la niciun rezultat decât cel negativ, se pare că au încetat, să nădăjduim că au încetat odată pentru totdeauna. Poporul nostru de acolo nu mai are decât biserica, cele două biserici naţionale, eu o singură slujbă, cu un singur suflet, numai cu capi deosebiţi. Astăzi n’are preţ ceeace îi desparte, fiindcă trebue să aibă preţ numai ceeace îi înfrăţeşte. Totul atârnă în special de ţinuta celor doi episcopi clujeni, Colan ş: Hossu, amândoi temperamente îngăduitoare, cari nu caută să-şi fure unul altuia turma ce-şi pune, prin ci, nădejdea în acelaş Domn Iisuis Hristos. RASĂ ŞI RELIGIUNE. Sub acest titlu, pro. fesorul sibian Liviu Stan publică un studiu remarcabil, de orientare in problemele, ţie care le pune ideologia rasistă germană Lucrarea e însoţită de bogate note bibl.ografice, care introduc pe cetitor în literatura variată a chestiunii. In afară de autorii germani, sunt citaţi şi românii, cari s’au ocupat de ea. Intre cei din urmă nu e pomenit eseul nostru publicat câţiva ani în urmă ,cu acelaş titlu ca lucrarea de faţă şi cu aceleaşi concluzii, eseu care cel dintâiu a pus in publicistica noastră problema raportului dintre rasă şi religie. D. Liviu Stan studiază pe larg conceptul de rasă sub aspectul biologic şi spiritual, pentru a ajunge la discutarea rasismului ca dogmă politică şi religioasă. Fireşte, din punct de vedere politic, rasismul e un principiu nu numai admisibil, dar foarte util acţiunii de Stat pentru regenerarea poporului. El devine însă discutabil când e prezentat ca dogmă religioasă sau cu alte cuvinte, când undi doctrinari fac din religiune o emanaţie a rasei, — în speţă, din creştinism, sau încearcă elaborarea unei credinţe pe temeiuri raseologice. Dacă asemenea încercări s’au făcut eu oarecare sgomot în Germania naţional-socialistă, ele trebuesc privite ca soluţii exagerate şi neisbu-ti'te ale unei crize interne, de natură religioasă. Marele Reich vrea un popor unificat prin rasă şi unificat prin religie. Prin relige însă poporul german e diversificat în multiple ramuri pro. testante şi catolocism. O religie rasistă, dincolo de confesiunile creştine, s’a părut unora soluţia surâzătoare. Trebue observat însă că, pe când în Germania rasismul politic e o dogmă din oare Statul însuşi trage toate concluziile în splendida sa acţiune de întărire a naţiei, rasismul religios nu e o dogmă oficială, ci o încercare de caracter particular, sfârticată savant de critica protestantă şi catolică. Tocmai din libertatea aprin- selor discuţii pe care le-a stârnit, se vede lim* pede că nu era vorba de o dogmă oficială. De altfel războiul a redus la tăcere aceste discuiţii atât de sgomotoase şi interesul pentru religia rasistă a scăzut simţitor, poporul german duce azi cea mai formidabilă cruciadă din câte cunoaşte istoria împotriva ateismului comunist Victoria militară însemnează implicit restabilirea creştinismului tradiţional. Şi în faţa acestui fapt de mari proporţii, agitaţia câtorva scriitori pe tema unei religii rasiste se poate considera încă de pe acum ca fără niciun rezultat pozitiv. In Germania de mâine se va vorbi despre ea ca despre o bizarerie aparţinând trecutului. Şi de unde adversarii naţional-socialismului îl înfăţişau printr’o grosolană generalizare ca duşman al credinţei creştine, el apare de azi încolo ca salvatorul ei. * * . SCRIITORII IN ACŢIUNE. E vrednică de subliniat activitatea extensivă, pe care o desfăşură în ultimul timp o bună parte din scriitorii noştri. O activitate care îi pune în contact imediat cu marile realităţi şi probleme ale timpului. Ea e vzibilă atât pe planul intern cât şi pe cel extern al vieţii româneşti. Oei mai tineri au mers pe front, au luptat, au scris, au înfăţişat în numeroase articole şi cărţi aspectele caracteristice ale războiului. Poeţii n’au uitat avânturile eroice şi nici durerea că dincolo de graniţi sângeră fraţi în robie medievală. Nu ştiu dacă sunt capodopere in scrisul acesta rapid şi fierbinte. Deocamdată nu e însă vorba de valoarea lui estetică, ci de o atitudine sufletească prin care scriitorul intră adânc în zbuciumul comunităţii naţionale. Alţii colindă ţara cu şezători literare, în Basarabia, în Bucovina, în Ardeal mai cu seamă, acolo unde bucuria sau suferinţa e mai intensă. Pe planul extern, această activitate e şi mai remarcabilă. Sunt scriitori cu vază $ mijloace intelectuale deosebite, cari călătoresc peste hotare şi conferenţiază despre ţara lor în oraşele Germaniei, ale Italiei, în Bulgaria, în Croaţia, în Slovacia. Primesc aici grupuri de scriitori străini şi organizează în schimb excursii în ţările respective. Activitatea aceasta care secundează strădaniile politicei de Stat, are un răsunet cald şi deosebit de simpatic. Ea lămureşte problemele Românied1, îi face cunoscut sufletul ş: creează legături dela om la om. oare sunt foarte preţioase, în afară da atmosfera generală care rămâne, favorabilă, In spiritul public. Fiind în acţiune, scriitorii noştri sunt în misiune. E linia tradiţională a literaturii noastre, 43? ,^.,© BCU trasă în. deosebi de generaţia de poeţi luptători dela 1848. Când România n’are nevoie de inter, v-enţia lui directă, scriitorul poate medita şi lucra Li singurătatea fecundă a spiritului creator. Dar astăzi România are nevoie de toate forţele ei care, puse în mişcare, să-i creeze şi să-i adâncească prieteniile necesare deslegării unor probleme de viaţă, fără care inima românească ar fi sortită să sângere mai departe. Instinctul scriitorului român se dovedeşte încă-odată lângă inima neamului său, iar acţiunea desfăşurată atât de multiplu în momentul de faţă, e în adevărata slujbă a patriei. * * • ADOLESCENŢII EROI DE ROMAN. Au apărut nu de mult în traducere românească două cărţi aproape cu aceeaşi temă: eroul de roman din lumea adolescenţilor. Una e a italianului Orio Vergani: Reprezentaţie la pension, în tălmăcirea domnişoarei MarieLa Ooandă, care şd-a făcut un merit artistic din pasiunea pentru literatura italiană; cealaltă a scriitorului mult regretat de Francezi, Alain Foumier: Le gr and Meaulnes, devenită în traducerea Doamnei Gherghinescu-Vania Cărarea pierdută. Epoca în care se îngână două vârste, epocă de trecere dela copilărie la tinereţe, e atrac. tivă şi dificilă totdeodată. Autorii cari se apropie de ea mai-mai că tiu au ce spune, fiindcă nu e deobiceiu o vârstă care se revarsă în fapte, ci se consumă în emoţii lăuntrice, puternice şi nemărturisite, cărora imaginaţia înflăcărată le dă dimensiuni dincolo de realitate. Iar această realitate, către care adolescentul dibuie ca orbul prin lumină e de regulă iubirea erotică. Ce floare se va desface din acest mugure de emoţii? Un crin sau o mătrăgună? Răspunsul educatorilor e mai totdeauna fals. Dar romancierul e mai atras de micile sau marile tragedii ce rezultă din întâlnirea adolescenţei cu iubirea. Fr. Wedekind a scris pe a. ceastă temă o sguduitoare dramă, Friihlingser-izachen, imitată apoi de vienezul Wildgans în piesa Dies irae. Paul Bourget a tratat-o amplu, cu o problematică mult mai complexă, in celebrul roman Discipolul. Singur Dostoiewski mi se pare a văzut în sufletul adolescent altceva decât sbuciumul erotic. Precocii săi, cu care se încheie Fi aţii Karamazow, sunt vestitorii unei lumi noi de Iubire creştină, lume care, dacă n’a apărut încă, ar putea să iasă la iveală după actualul războiu. In adolescenţă sunt date, în mugure, toate posibilităţile. Ce se va realiza, atârnă în mare măsură de atmosfera morală a societăţii unde Se desvoltă aceşti adolescenţii. ■ Amândouă romanele de curând traduse sunt cărţi minore, cu toate laudele pe care critica paris:ană le-a adus lui Alain Foumier; — poate fiindcă era o carte mai sănătoasă şi mai pură decât acelea ale lui Andre Gide sau Marcel Proust. cari au oontribuit la dezastrul moral al Franţei. Dar amândouă se citesc cu plăcere atât pentru temă cât şi pentru notaţia psihologică, veridică şi bogată. Comparaţi ou generaţia actuală însă, adolescenţii lor sunt oarecum anacronici fiindcă sunt unilaterali, preocupaţi numai de iubirea erotică. Cititorul de vârsta lor are azi şi pasiui mai înalte şi mai generoase. El se apropie mai mult de prococii lud Dostoiewski decât de băieţaşii mediocri ai lui Vergani sau Foumier. ION BUZDUGAN, cel mai de seamă poet basarabean în viaţă, a scos o nouă culegere de versuri, Metanii de luceferi, titlu foarte căutat, ca şi acela al volumului precedent, Păstori de timpuri. Sentimentele pe care le cântă el sunt eminamente patriarhale. Basarabia podgoriilor şi a holdelor, a familiei, a datinilor şi a credinţei religioase respiră în aceste versuri, uneori de factură solidă şi de natură foarte fragedă. Strofe bine închegate şi rime ingenioase alternează ca altele, care ar putea uşor să lipsească, dacă autorul n’ar acorda o ocrotire prea părintească tuturor lucrurilor ce.i ies din condei u. Faţă de Ion Buzdugan însă critica n’are dreptul să fie exigentă la extrem, E un poet care dacă şi-a învăţat dulcea moldovenească acasă, n’a făcut totuşi şcoală românească. Era un tânăr format când l-am cunoscut, în anul 1917, în preajma unirii Basarabiei, al cărei entusiast susţinător a fost. Primele sale încercări t'pă-rite la Iaşi, în acea vreme, erau scrise, ca să zicem aşa, după ureche. Poetul nu cunoştea decât tehnica versului popular în limba noastră. Nici ulterior nu s’a putut izola pentru a s« familiariza cu fineţea maeştrilor români. Făcând parte dintr’o generaţie luptătoare, era firesc ca viaţa să-l, fure pentru frământările politice, puterea de exprimare poetică rămânând mai departe aproape numai la mijloacele iniţiale. , . Metanii de luceferi e totuşi un volum mult mai îngrijit ca formă şi mult mai muz eal, mai ales când versul joacă în ritmul Mioriţei. Sentimentul dominant şi aproape exclusiv e cel religios. O carte de durere şi de speranţă, în care poetul îşi mărturiseşte credinţa în Mântuitorul lumii. Un ciclu întreg interpretează © BCU liric episoade cristologice, din sfânta Evanghelie. Atmosferă liturgică şi în deosebi mănăstirească. Sufletul suie ca un parfum de tămâie. Graiul e ţărănesc-monahal, pe ici Pe colo cu regretabile formaţiuni arbitrare de cuvinte, ce nu se pot încetăţeni. Dar cartea e semnificativă pentru acest poet basarabean care a luptat pentru libertatea ţării sale. Azi când provincia dela Nistru, cu suflet de arzătoare reliigiosdtate, sărbătoreşte înfrângerea monstrului ateist, Metaniile lui Ion Buz_ dugan sună ca nişte rugăciuni de slavă şi de mulţumire către Dumnezeul părinţilor, care s’a arătat milostiv faţă de neamul, românesc. O iPOETĂ NOUĂ. — Când am citit în revista Meşterul Manole versurile strânse azi în volumaşul Zilele Babii de doamna Madeleine An-dronescu, am avut impresia unei noutăţi literare, care e aşa de rară în scrisul liric de azi, Cu tinerii versuitori se petrece de câţiva ani încoace un fenomen ciudat de standardizare lirică: aproape fiecare poate isă iscălească întreaga producţie fără ca prin aceasta să pară că plagiază. Mai toţi scriu la fel şi ca manieră şi ea nivel estetic. S’ar putea spune că nu există talente, ci un talent colectiv, nesfărîmat de apariţia niciunei personalităţi deosebite. Madeleine Andronescu face figură aparte prin ingenioşi ta te liberă ca un joc copilăresc şi prin expresia artistică foarte personală, cu toată influenţa vizibilă a lui N. Crevedia şi Sergiu Ese-nin, pe care îl elogiază într’un frumos poem, opunându-1 poeţilor fără vigoare bărbătească. Zilele Babii, (corect e Babei) e un titlu izbitor, ce defineşte însuşi modul poetei, dar nimerit ca vers: îngânare de vreme rea şi vreme bună, sau simbolic, amestecul de bucurie şi durere, care e însăşi viaţa. Substanţa lirică a celor unsprezece poeme e de o remarcabilă puritate, cu excepţia strofei: Că de nu, mă duc dracului De dragul jocului Şi nu-i păcat să mă bocească părinţii ■ De mama focului? ' Drăcuiala nu stă bine nici în gura lui N. Crevedia, cu atât mai puţin a unei „fete” cum îşi spune poeta cu simpatică măgulire de sine. Afară de această regretabilă licenţă, jocul viu al unei imaginaţii plăsmuifaare răstoarnă cu fiece vers ordinea obişnuinţei, în sensul cel mai artistic al cuvântului. In poema Năduf, joaca de-a îngerii aminteşte oarecum pe Jean Coc-teau din aşa zisa perioadă a convertirii sale. Admirabilă prin simplitatea ei candidă e Pom de Crăciun; iar cea mai frumoasă, Păpuşa, în care poeta se visează într’o existenţă celestă anterioară, copilărind ştrengăreşte pe calea Iacteee. E o minunată ilustrare a ideii de arhetip, cu care sigur n’a făcut cunoştinţă pe cale filosofică, ci numai prin remarcabilul instinct al artei. Am închiis volumaşul cu certitudinea că doamna Madeleine Andronescu e într’adevăr o poetă nouă. NICHIFOR CRAINIC ANUL XXI. — Nr. 7. AUGUST—SEPTEMBRIE 194a 424 © BCU