CÂMP I RE A ANUL XXI Nr. 6 IUNIE—IULIE 1942 U M R U L: GLASURI DIN BALCANI NICHIFOR CRAINIC : Glasuri din Balcani.....28J G. RONSTANTINOV : Noua literatură bulgară.... 284 HRISTO BOTEV : Hagi ©amitar................297 IVAN VAZOV : Ce lumină nu se stinge........298 I. IOVKOV : Şibil.........."...............299 PENCIO SLAVEIROV : Psalmul poetului........305 SIRAK SKITNTK : Arta bulgară contemporană ... 307 STOIAN MIHAILOVSRY: Lama Sabahtani..........310 PEIO IAVOROV: Nirvana.......................311 / ASSEN BALKANSKI: Muzica bulgară de astăzi . . . 312 DEMCIO DEBELIANOV : Cântec de orfan.........315 ELIN PELIN : Ochii Sfântului Spiridon.......316 TODOR TRAI AN OV : Regina martyrum..........319 NICOLAI LILIEV : Noaptea, toate tainele.....320 VLADIMIR POLIANOV: Scurtă privire asupra teatrului bulgar..............................321 LIUDMIL STOIANOV: Sărăcie...................324 P. I. TODOROV : Pe biserică.................325 EMANUEL DEMITROV : Sfântă Caterina !........327 SIMEON SIMEONOV: Ortodoxia în spiritualitatea bulgară................................328 IDEI, OAMENI, FAPTE ALEXANDRU CONSTANT: Unde se va sfârşi războiul actual ?.............................338 OLGA CABA: Miguel de Unamuno: „Comentarul vieţii lui Don Quijote şi Sancho", Evanghelia spanio- lismului ..............................339 MARIELLA COANDA : Un scriitor al Italiei de astăzi: Guido Manacorda........................341 EMILIAN VASILESCU: N. Bagdasar: Teoria cunoştinţei 343 NIŢĂ MIHAI: Pe marginea unei cărţi........ 345 CRONICA LITERARA NICOLAE ROŞU ; Ion Pillat: împlinire ; D. Ciurezu : Cununa soarelui; Iulian Vesper : Izvoare ; Al. iCartojan: Petru Cercel................348 PETRU P. IONESCU: Ionel Teodoreainu: Tudor Ceauir Alcaz; Tudor Arghezi: Lina.............354 CRONICA MĂRUNTĂ - NICHIFOR CRAINIC : Un an de războiu ; Gala Galac-tion; Lucian Blaga dramaturg; Gheorghe Bră-tianu la Aoatdemie; I. Petrovici!..........357 OPT REPRODUCERI DIN PICTURA ŞI SCULPTURA BULGARA EXEMPLARUL 40 L .E^ de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele* era întotdeauna acelaş: „nectarul44 ' Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromă, buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligenţă şi artă... Astăzi numai există ,,nectaruriexistă în schimb Nectar, dar bineînţeles NECTAR MOTT MOTT M O N M O T T O, DRÂGĂŞANI MOTT 1914 DEM l-S EC MOTT EXTRA-DRY MOTT MATURE Y/~ © BCU Cluj GÂND I REA GLASURI DIN BALCANI DE NICHIFOR CRAINIC Revista Gândirea primeşte în paginile numărului de faţă oaspeţi de peste Dunăre, soli ai culturii bulgare. De fenomenul literar la vecinii noştri ne-am ocupat sporadic în cursul anilor. Stavilă de netrecut a fost şi este necunoaşterea limlbdi. De data aceasta însă, împrejurări mai prielnice ne-au stat în ajutor să dăim o imagine sintetică a culturii bulgare, înfăţişată de personalităţi autorizate ale mişcării intelectuale de dincolo de fluviu. Vecini de veacuri, coborând din obârşii diametral opuse, dar închinându-ne în acelaş fel aoeluiaş Dumnezeu, făcând uneori istorie împreună, dar purtând îndelung cicatricele aceloraşi calamităţi epocale, Românii şi Bulgarii s’au înstrăinat unii de alţii numai în ultimele decenii din pricini cari totdeauna i-au depăşit. Această înăsprire chiondorâşă dintre cele două maluri ale Dunării, de dată recentă, care contrazice o frăţie spirituală milenară, apare odată cu ivirea marilor imperialisme, care fac, rând pe rând, zâmlbre Constantinopolului, seducătoarea cetate depe Bosfor, unde se încrucişează drumurile continentelor. După căderea Turcilor, niciuna din Puterile europene n’a putut să domine singură întreaga Peninsulă balcanică, dar fiecare şi-a ales câte-o victimă printre popoarele noastre, asmuţindu-ne pe unii împotriva celorlalţi şi transformând în clocot infernal comunitatea de spirit în care a trăit această lume ortodoxă dintre Mediterana, Adriatica, Marea Neagră şi Carpaţi. Vremea contimporană nu mai cunoaşte bună vecinătate între noi, ci pândă învierşunată la gra-niţi. Această înveninare imensă, această rebarbarizare a lumii ortodoxe, devenită „lumea balcanică", de care s’a râs cu atâta muşcătoare neeruţare în Occident, e opera exclusivă a imperialismelor europene, cărora le-a plăcut să ne sfăşiem între noi ca ele să poată stăpâni Bosforul. Astfel se face că Românii şi Bulgarii, geografic lipiţi unii de alţii, trăiesc pe planul spiritual la distanţa unei desăvârşite ignoranţe reciproce. Fâşia lichidă a Dunării a (devenit, parcă, mai lată decât Oceanul. Noul curs al istoriei către o altă constelaţie europeană, aceea în care România şi Bulgaria se găsesc deopotrivă semnatare ale Pactului tripartit, ne obligă la o revizuire a relaţiilor dintre noi, la o examinare a pricinilor de zâzanie şi la netezirea vechilor drumuri ale prieteniei româno-bulgare. Credem că, măcar în ce priveşte aceste două ţări, aderenţa la politica Axei nu poate însemna o întrecere de a cuceri graţiile puternicilor una împotriva celeilalte, ci o participare activă din partea (amândurora la politica de construcţie continentală, voită de Puterile tutelare. Elementele acestei politici ne vin, fireşte, în bună parte din afară, impuse conştiinţei noastre de prestigiul pe care şi l-au câştigat în lume naţional-soeialisimul german şi fascismul italian; dar aceste elemente n’ar avea forţa creatoare necesară dacă n’ar găsi în sufletul popoarelor noastre un fond similar de aderenţă, care constă din setea unei dreptăţi mai drepte, a unei ordini mai desăvârşite şi a unei păci mai durabile. Ne-am rânduit în noua configuraţie a politicei europene ca spiţele unei roţi în căpăţâna ei; şi precum spiţele n’ar putea sta fixe la locul lor fără rotocolul obezilor care le uneşte şi le strânge laolaltă, tot astfel ţările angajate în noua ordine europeană n’ar putea fi cu adevărat părţi integrante ale ei fără legăturile dintre ele, care dau siguranţă şi durabilitate întregului. Convingerea noastră este că între România şi Bulgaria nu există stăvili de netrecut pentru a stabili sau, mai degrabă, pentru a restabili o asemenea legătură. Acum un an, vizitând Sofia cu învoirea d-lui Mareşal Ion Antonescu, am avut intuiţia acestei posibilităţi, iar schimburile de vizite culturale conduse de atunci încoace de d. Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine şi al Propagandei, au stârnit cele mai însufleţite ecouri pe amândouă malurile Dunării. Intre România şi Bulgaria există lucruri care le-ar putea separa şi lucruri care le-ar putea apropia. Dar nouă ni se pare că şi ceeace are aparenţă despărţitoare pledează în ultim termen pentru apropiere. Să vorbim despre fiecare în parte. Ideea care diferenţiază pe Bulgari de Români e ideea slavă. Nu trebuie să ignorăm mândria poporului bulgar de a se simţi de neam slav, tot aşa cum noi Românii ne simţim de neam latin. Sentimentul rasei constituie unul din fundamentele vieţii sufleteşti a fiecărui popor. La popoarele mai puţin numeroase însă acest sentiment se manifestă foarte adesea ca un raport de dependenţă faţă de popoarele mari de aceeaşi rasă. Bulgarii se simt în dependenţă faţă de Ruşi, precum noi Românii ne-am simţit multă vreme în dependenţă faţă de Francezi. Din sentimentul rasei is’a creat la poporul bulgar mitul că Rusia, fie cea ţaristă, fie cea sovietică, ar fi ocrotitoarea lui. Faptul că Bulgarii au conştiinţa foarte vie a întâietăţii lor istorice în ce priveşte cre-iarea unei culturi slave nu împiedică întru nimic sentimentul dependenţei faţă de Moscova. E drept că acesta din urmă e de dată mult mai recentă şi anume din vremea stăpânirii turceşti, când Bulgarii nădăjduiau la ajutorul Ţarilor ca să-şi redobândească libertatea. Războiul ruso-româno-tunc dela 1877, când noi am îngropat peste Dunăre zeci ide mii de soldaţi ai crucii, a redat surorii noastre creştine libertatea dorită. Dar Rusia pravoslavnică nu făcuse din desrobirea micilor popoare ortodoxe din Balcani decât un pretext, sub care abia se putea piti năzuinţa de cucerire a Constantinopolu-lui, visul permanent de expansiune al imperialismului moscovit. Fundalul oarecum cultural al acestui imperialism e panslavismul. De fapt, şi Bulgarii şi celelalte popoare slave aderă nu la imperialismul moscovit, ci la ideea panslavismului. Dar această idee e înţeleasă de Bulgari într’un fel, iar de Ruşi în cu totul alt fel. Pe când Bulgarii se gândesc la ocrotire, Ruşii se gândesc întotdeauna la cotropire. E un lucru limpede ca lumina zdlei că visata stăpânire asupra Constantinopolului n’ar fi fost şi n’ar fi cu putinţă decât prin cucerirea teritorială a României şi a Bulgariei de către Moscova. Planul acesta rămâne deopotrivă de valabil şi pentru o Rusie ţaristă şi pentru una comunistă. Cu toată puterea de seducţie a mitului de care vorbim, statul bulgar modern a simţit instinctiv de unde vine primejdia când a cerut Prinţ din casă germană şi şi-a cârmit politica spre Berlin. In marele său discurs de 282 © BCU Cluj justificare a războiului împotriva comunismului, Fuhrerul Adolf Hitler a desvăluit îneăodată această primejdie când a vorbit de cererea lui Molotov de a invada România şi de a-şi aşeza garnizoane militare în Bulgaria. Comisarul sovietic era în consensul politicei tradiţionale ruseşti de a desfiinţa cele două state dunărene ca să poată ajunge astfel la Bosfor şi la Dardanele. E, prin urmare, un mare învăţământ, care se ridică din realitate şi anume: că Moscova reprezintă o primejdie permanentă, de egală intensitate, atât pentru România cât şi pentru Bulgaria. Panslavismul politic ar fi însemnat nu numai desfiinţarea României, care n’a crezut în el, dar şi desfiinţarea Bulgariei, care a crezut. Concluzia la care am voit să ajungem este că, dacă rasa slavă diferenţiază pe Bulgari de Români, panslavismul politic, sub care se maschează imperialismul rus, trebuie să ne apropie ca orice comună primejdie de moarte. Cealaltă idee, aceea care a creat prin veacuri afinităţi adânci între sufletul român şi sufletul bulgar, este ideea religioasă, întrupată în Biserica ortodoxă, una şi aceeaşi dincolo şi dincoace de Dunăre, deşi ca organizaţie administrativă se conformează statelor naţionale. Atât în România cât şi în Bulgaria Biserica, înrădăcinată profund în sufletul poporului, a creat o mentalitate creştină similară şi o conştiinţă a rudeniei noastre spirituale. In straturile populare e mult mai puternic acest sentiment al fraternităţii creştine, care ne apropie, decât cel al rasei, care ne/diferenţiază. Orice ţăran român ştie că el e frate de credinţă eu cel bulgar, şi orice ţăran bulgar ştie că e frate de credinţă icu cel român. Pe temeiul acestei afinităţi spirituale, simt aşezate toate amintirile comune, care au statornicit dealungul istoriei, între Români şi Bulgari, o prietenie cum n’a existat între alte popoare. Această idee religioasă, a cărei valoare politică a fost ignorată de oamenii democraţiei, poate să constitue puterea fundamentală a oricărei acţiuni de apropiere, fiindcă ea angajează îmsuş sufletul celor două popoare. O prietenie româno-bulgară pe baze ortodoxe n’ar mai fi un acord rece al raţiunii de stat, ci un act epocal, care ar aduce cu sine aderenţa însufleţită a masselor naţionale. Misiunea noastră în această parte de lume nu este aceea de a ne pândi şi de a ne sfâşia unii pe alţii pentru lucruri de minimă însemnătate, slujind astfel, fără să ne dăm seama, unor pofte căpcăune pornite de aiurea şi trecând peste capul nostru; misiunea noastră e aceea de a ridica în lumina istoriei forme noi şi tinere de cultură naţională, într’o nobilă întrecere a spiritului. Pământul unde trăim, acoperit azi de porecla balcanică, e vatra unde s’au aprins atâtea lumini ale geniului omenesc, printre care au strălucit cu deosebire cea antică şi cea bizantină. Neamuri noi s’au ridicat aid, înrădăcinate în straturile vechi, şi aceste neamuri, cu vigoarea lor primitivă şi cu tinereţea lor proaspătă, au fără îndoială un mare cuvânt de spus în bătrâneţea obosită a Occidentului. o. NOUA LITERATURĂ BULGARĂ DE G. KONSTANTINOV începuturile literaturii bulgare noui coincid cu trezirea sentimentului naţional al poporului bulgar, a cărui primă manifestare puternică este „Istoria slavo-bulgară“ a călugărului Paisie dela mănăstirea Hilamdar (1762). Tinerele naţiuni balcanice, care au reapărut în istorie în cursul veacului trecut, după prăbuşirea imperiului turcesc, au multe caracteristici comune, nu numai în trăsăturile exterioare ale desvoltării lor istorice, dar şi în identităţile psihosociale şi morale, ceeace le-a predestinat asemănări şi în manifestările lor spirituale. Aici am putea să facem un scurt ocol şi, întorcându-ne îndărăt, să urmărim întreaga desvol-tare istorică a popoarelor balcanice, pentru a nota câteva deosebit de importante momente comune în această evoluţie, — de pildă, influenţa romană, bizantină şi turcească, a căror urmare a fost o destul de largă conformitate a moravurilor, credinţei, creaţiei populare, care se simte până şi în limbile celor mai deosebite popoare balcanice după origină şi rasă (de o parte Grecii, de alta Albanezii şi Românii, iar de a treia Bulgarii, Sârbii şi Croaţii *). Şi totuşi, din cauza diferenţelor de rasă, precum şi din *) Prof. St. Romanski, într’un articol destul de cuprinzător, intitulat „Schimburi culturalo-istorice şi linguistice la popoarele balcanice", tipărit în revista „Ucilişten pregled", an. XXIII (1924), No. 1, spune : „înainte de toate, aceste popoare răsar cu o concepţie de viaţă comună. Spiritul patriarhal şi democratic al masselor populare la Greci, Bulgari, Sârbi şi Români, a pătruns în oraşele, ba chiar şi în capitalele ţărilor balcanice — Bucureşti, Sofia, Belgrad şi Atena — şi fac străinilor, nu numai prin oamenii dar şi prin construcţiile lor, una şi aceeaşi impresie. Patriarhalismul şi democratismul, la oraş ori la sat, identice la toate aceste popoare, se oglindesc mai bine în acea familiaritate care se simte nu numai între fraţi şi surori, rude apropiate ori prieteni, dar în general şi între cunoscuţi şi necunoscuţi: ori unde s’ar întâlni, cunoscuţi şi necunoscuţi, ei se salută şi îşi vorbesc deadreptul cu „tu“. Despre vederile comune ale acestor popoare asupra vieţii şi naturii, vorbesc deosebit de limpede obiceiurile lor identice, credinţele şi creaţia lor populară. Obiceiurile de nuntă şi înmormântare, cu mici variaţii, peste tot în Peninsula Balcanică, sunt unele şi aceleaşi; sărbătorile populare — Crăciunul, lăsatul secului, Lăzărelul, urşii, lupii, şoarecii, etc. — deasemeni aceleaşi; credinţa în zilele necurate, vârcolacii, strigoii şi altele, deasemenea la fel. Desigur, nu trebue să se uite că multe dintre aceste credinţe şi obiceiuri sunt răspândite şi mai departe, există şi la alte popoare, dar aspectul şi forma sub care se manifestă în Peninsula Balcanică sunt specifice tuturor popoarelor noastre şi stau mărturie despre incontestabilele împrumuturi între ele. Orice ar fi, e clar că naţiunile care populează Peninsula Balcanică, oricât de deosebite după rasă, limbă şi origine, — ca o urmare a convieţuirii lor multiseculare, a identităţii soartei lor politice şi culturale-istorice, a asimilării aceluiaşi element etnic autohton, a influenţei reciproce şi amestecului de sânge — şi-au format o psihologie comună, care se manifestă în toate domeniile vieţii lor spirituale şi în multe particularităţi ale limbii lor“. 284 © BCU Cluj pricina deosebirii vieţii de stat şi naţionale, dusă în decursul veacurilor şi care adesea ţinea aceste naţiuni în rivalităţi duşmănoase, popoarele balcanice şi literaturile balcanice sunt şi destul de deosebite. Condiţiunea geografică, comuna dependenţă spirituală de Bizanţ, în evul mediu, precum şi condiţiile analoage de aşezare şi credinţă, în decursul celor cinci secole de robie turcească, nu au înlăturat deosebirile psihologice şi etice existente între diferitele naţionalităţi balcanice. Prima operă vie şi puternică a nouei literaturi bulgare este „Istoria slavo-foul-gară“ (1762). Ea este chemarea înflăcărată la trezirea conştiinţelor bulgare şi apărarea inspirată a drepturilor şi datoriilor naţionale. E îndreptată împotriva scopurilor greceşti de a [distruge conştiinţa naţională şi culturală bulgară. Sub inspiraţia ei, se naşte patriotul şi cărturarul Sofronie Vracicmschi (1739—1813), primul copist al istoriei lui Paisie, mucenic al redeşteptării noastre naţionale, autorul unei foarte însemnate autobiografii, cea dintâi în literatura bulgară, precum şi al primei cărţi bulgăreşti tipărite, aşa numita „Nedelnic" (1806), culegere de cuvinte şi învăţături pentru Duminici şi zile de sărbătoare. Ultimii ani ai vieţii, Sofronie şi i-a petrecut la Bucureşti, unde şi-a săvârşit cele mai preţioase opere. • In spiritul lui Paisie, au străduit toţi cărturarii bulgari din priima jumătate a veacului trecut, şi chiar cei de mai târziu, până în zilele noastre. Dintre urmaşii direeţi ai operei lui Paisie, şi pe care noi îi numim „Apostolii Naţiunii", mai importanţi sunt următorii: Petăr Beron (1785—1871) a trăit în Bucureşti, Braşov, Craiava, a terminat medicina în Germania şi s’a făcut cunoscut prin multe opere erudite, tipărite în limbile germană şi franceză. Literatura bulgară menţionează, ea deosebit de preţioasă între operele lui, un „Abecedar" tipărit la Braşov în 1824, care a avut un rol important, aproape revoluţionar, în viaţa şcoalei bulgare, prin faptul că înlooueşte printr’o metodă nouă vechiul duh mănăstiresc. Neofit Bozveli (1800—1848) luptător fanatic împotriva monahismului fanariot, mort în temniţele dela Sfântul Munte, e autorul câtorva dialoguri ştiinţifice şi patriotice, printre care cel mai preţios e „Maţi Bolgaria". Neofit Rilski (1793—1881), „Patriarhul pedagogiei bulgare", a organizat prima şcoală modernă bulgară, în 1835, la Gabrovo, pentru care a pregătit la Bucureşti şi manuale speciale. Istoria literaturii bulgare reţine ca deosebit de importantă o „Gramatică bulgară" a lui Rilski şi traducerea sa a Noului Testament (Smirna, 1840). Vasii Aprilov (1789—1847), născut în Gabrovo, a învăţat la Braşov şi Viena şi a devenit apoi negustor bogat stabilindu-se la Odesa. Atras la început de mişcarea culturală grecească şi antibulgară, dupăce citeşte cartea rusului subcarpatic Iurii Venelin „Bulgarii vechi; şi contimporani" (1829), se entusiasmează în aşa măsură încât devine mai târziu ctitorul culturii naţionale, a poporului său. Pe cheltuiala sa se deschide la Gabrovo, în 1835, prima şcoală bulgară, oare după planul şi testamentul lui Aprilov, trebuia, treptat, să se desvolte într’o şcoală superioară. Aprilov este şi autorul unor preţioase lucrări istorice şi polemice. Constantin Fotinov (1780—1858) e precursorul tipăriturilor periodice în Bulgaria. Sub redacţia sa, începe să apară prima revistă bulgară „LÂubo-slovie (Smirna, 1842), al cărei centenar l-a sărbătorit întreaga Bulgarie culturală. Ivan Bogorov (1818—1892), cunoscut linguist purist, e autorul primei gramatici de bulgară nouă, tipărită la Bucureşti în 1844, şi a multor preţioase dicţionare, note de călătorie ş. a. El scoate la Leipzig, în 20 Aprilie 1846, primul nostru ziar „Vulturul Bulgar". ^ In acelaşi timp apar şi alţi cărturari de seamă, cei mai mulţi originari din regiunea' Stara-Planina, dintre care unii, ca şi Sofronie şi Bozveli, manifestă o titanică 285 © BCU Cluj voinţă în lupta pentru eliberarea spirituală a poporului lor. Astfel, în Macedonia lucrează Hadji Ioakim Kârciovschi, autorul „Povestirei despre înfricoşata a doua venire a lui Hristos" (Budin, 1814), Kiril Peicinovici, autorul „Oglinzii*1 (Budin, 1816) şi al lucrării „Uteşenie greşniim" (Salonic, 1840). Aceşti doi apostoli naţionali scriu într’o limbă populară, sau cum o numesc ei „limba bulgară simplă şi necărturărească". După ei activează în Macedonia ea învăţători şi cărturari: Iordan Hadji Konstantinov Djinot din Veles, erou şi martir ca Bozveli şi Racovski, autor, între altele, al unei ode întitulată „f)umnezeu“, în care preamăreşte poporul bulgar, pentru firea lui generoasă. Dimităr Mladinov (1810—'1862) din Struga, care, ca şi Aprilov, primeşte o cultură grecească, e la început profesor de limba greacă, pe care însă o părăseşte, spre a porni o luptă intensă pentru introducerea limbii bulgare în şcoli şi biserici. împreună cu fratele său Constantin, el culege cântece populare, pe care le tipăreşte în 1861 la Zagreb („Cântece populare bulgare"). Aceste cântece au exercitat o puternică înrâurire nu numai asupra scriitorilor şi cărturarilor bulgari care au urmat, dar şi peste hotare, mai ales asupra Slavilor, care până atunci nu cunoşteau frumuseţile cântecului bulgar epic şi liric. Fanarioţii, nemulţumiţi de succesele lui Dimitrie Mladinov, care deschisese şcoli în Struga, Ohrida, Prilep, Kucuş şi atrăgea către sine, ca un mântuitor, mii de oameni, i-a pus gând rău, arătându-1 autorităţilor turceşti drept agent rus şi inamic al statului. Astfel, Mladinov ajunge în închisoare, iar după el, şi fratele său Constantin. Acolo sunt otrăviţi cei doi fraţi, în Ianuarie 1862, de unelte ale Patriarhiei greceşti. După ei, cu toată veghea şi intrigile fanarioţilor, opera fraţilor Mladinov e continuată de discipolii lor, dintre care cităm în primul rând pe Grigor Părlicev (1830— 1893), născut la Ohrida, poet înzestrat, care în 1860 primeşte la Atena cununa de lauri şi premiul întâiu pentru poema sa „Serdarul", scrisă în limba greacă. Aflând însă despre sfârşitul tragic al fraţilor Mladinov, Părlicev se întoarce îndată la Ohrida şi se aşează în fruntea luptei contra Grecilor. Viaţa, luptele şi suferinţele sale le-a descris apoi într’o minunată „Autobiografie". Alţi 'discipoli mai însemnaţi ai fraţilor Mladinov sunt Raico Jinzifov din Veles, care a terminat Filologia la Moscova, autorul unei serii de poezii şi articole patriotice; şi Kuzman Sapcarev din Ohrida, renumit pedagog şi folclorist. Aceşti cărturari şi educatori, precum şi toţi luptătorii bulgari de pe la 1850 până la finele lui 1860 sunt puternic influenţaţi de acţiunea lui Gheorghe I. Racovski (1821—1867), un spirit am putea spune titanic, manifestându-se iîn acelaşi timp ca poet, revoluţionar, om politic, ziarist, folclorist şi istoric. Viaţa, activitatea şi ideile lui Racovski sunt legate de cele mai puternice mişcări ale renaşterii bulgare. El este primul care intră în legătură cu oamenii de stat greci, români şi sârbi, pentru o acţiune comună împotriva Turcilor şi pune începutul acelei ideologii pe care discipolii lui, Liuben Karavelov şi Hristo Botev, au desvoltat-0 într’un adevărat sistem, la baza căruia sta ideea de federaţie balcanică, după tipul elveţian şi nord-american. In România mai ales, Racovski a lucrat în deplină libertate, tipărind unele din ziarele sale şi în limba română. Cei mai de seamă oameni de stat români au fost colaboratorii şi inspiratorii săi. El este ideologul luptei organizate pe cete şi este primul poet revoluţionar. Poema sa „Călător prin pădure" influenţează pe primii poeţi ai noştri şi entuisiasmează intelectualitatea bulgară de atunci, care vedea în persoana lui Racovski un nou Gari-baldi balcanic. Nuvelele sale romantice cu subiecte din trecutul Bulgarilor, ciudatele lui interpretări în legătură cu problemele de linguistică şi folclor, precum şi voinţa sa bărbătească în susţinerea dreptăţii bulgare, i-au atrais simpatiile şi speranţele Bulgarilor şi au întărit puternic conştiinţa naţională. După Racovski, procesul de renaştere se limpezeşte, se canalizează şi capătă putere de acţiune. De acum înainte, fenomenul literar se liberează de didacticism, pentru a deveni un răsunet adevărat şi inspirat al unui spirit viforos de independenţă. • Primii poeţi moderni bulgari, Dobri Cmtulov (1822—1886) şi Petco Raciov Sla-veicov (1828—1895), oglindesc în poesia lor idealurile libertăţii naţionale, cetăţeneşti şi spirituale. Cintulov şi Slavicov, mai ales acesta din urmă, un autodidact dotat cu un spirit extrem de viu şi de un real talent, ajunge în însăşi inima Imperiului otoman să fie conducătorul poporului său. (Sediul activităţii lui Slaveicov e Constantinopolul). Aceşti doi scriitori au pus bazele po asiei culte. Acest merit aparţine poate mai mult lui Petco Slaveicov; Cintulov se închide încă de timpuriu în turnul său de fildeş şi nu ia parte la luptele pentru libertatea bisericească, şcolară şi politică, nici ca poet şi nici în calitate de cetăţean. Slaveicov rămâne însă neobosit. El editează ziare şi culegeri de cântece şi stă în contact cu poporul,, semănând pretutindeni entusiasm şi nădejde. Cântecele sale au înlocuit repertoriul grecesc depe tot cuprinsul Bulgariei. Numeroasele cântece greceşti de dragoste, uşoare şi sentimentale, pe care le cânta poporul nostru, sunt înlocuite, treptat, şi până la urmă radical, ide cântecul nou al lui Slaveicov. Versul cult se impune treptat în Bulgaria. Hristo Botev (1848—1876), poetul care urmează lui Slaveicov, s’a servit de ritmul silabic. El nu putea să se elibereze de farmecul cântecului popular, cu care şi-a hrănit talentul său poetic excepţional. Ritm cult cu adevărat găsim, însă, la Ivan Vazov (1850—1921). P. R. Slaveicov, Hristo Botev şi Ivan Vazov sunt poeţii cei mai de seamă ai poporului bulgar renăscut, care are acum o conştiinţă naţională trează. Intre ei, cu o putere neobişnuită, se distinge poesia lui Botev, care şi astăzi străluceşte ea cea mai preţioasă comoară a spiritului bulgar. Puţin voluminoasă — abia douăzeci de poesii — ea exprimă frăgezimea unui suflet tânăr, care se sacrifică de bună-voie pentru libertatea poporului. Hristo Botev e un revoluţionar; trimis de tatăl său să studieze în Rusia, el părăseşte foarte curând şcoala, ca să meargă la emigranţii bulgari din România şi, împreună cu ei, să organizeze răscoala în Bulgaria. Din Bucureşti, împreună cu Liuben Karavelov, cu unsprezece ani mai în vârstă decât el, educat şi acesta în spiritul radicalismului rusesc de pe la 1860, Botev seamănă idei revoluţionare şi democratice extremiste în tânăra intelectualitate bulgară. Pe pământul bulgar, aceste idei sunt răspândite ide Vctsil Levski, acea luminoasă personalitate din istoria bulgară mai nouă, organizator de comitet revoluţionar, mort în spânzurătoare în lima Februarie a anului 1873, Aceştia trei: doi poeţi, Karavelov şi Botev, şi un călugăr răspopit Vasil Levski, activează paralel cu acei cărturari care aveau ca centru Constantinopolul, şi ca prim conducător pe Slaveicov. In jurul acestor două focare s’a organizat întreaga intelectualitate, precum şi toate corporaţiile bulgare. Unii voiau şcoli şi biserici, iar ceilalţi, prin cete de haiduci şi prin revoluţia populară, visau eliberarea poporului şi apoi organizarea unui stat ideal. Aceste două centre spirituale, care, completându-se, deveneau interpretele ideologiei comune a poporului bulgar, -aveau poeţii, ziariştii şi oratorii lor. Hristo Botev a fost adevăratul poet al revoluţiei. El a cântat haiducii, biciuind în acelaşi timp pe cei fricoşi şi pe cei slabi. Când descrie frumuseţea vieţii de revoluţionar sau moartea eroică în Balcani, Botev prezintă tablouri măreţe din natură, asociind la faptele eroilor vânturile, păsările şi fiarele muntelui. Versurile sale au o viguroasă putere de expresie, dinamica unei voinţe impla- 287 © BCU Cluj cabile şi imagini care isbesc iprin ,spontaneitatea lor. Dintre poesiile sale notăm în special celebra baladă „Hadji Dimităr". In această baladă, şi în general în opera sa poetică, găsim primele indicii de rafinament artistic şi de adâncime spirituală în poesia bulgară. Odată cu Botev, versul bulgar devine instrument al expresiunilor poetice sublime; el o rupe cu sentimentalismul poesiei didactice, o rupe cu poesia erotică a lui Slaveicov, ca să devină interpretul spiritului omenesc liber, îndrăgostit de idealul frumosului şi faptelor eroice. Fascinaţia liricei lui Botev devine şi mai puternică prin împrejurarea că acest poet înflăcărat moare la vârsta de douăzeci şi opt de ani, în acelaşi chip cum sfârşeau eroii poesiilor sale: la 20 Mai 1876, un glonte vrăjmaş îl răpune în Balcani, unde adusese din România o ceată de două sute de voluntari bulgari, pentru a veni cu ei în ajutorul revoluţiei populare care isbuenise. Capturarea vasului austriac ,,Radetzki“, care trebuia să ducă cetele lui Botev la ţărmul bulgar, în satul Kozlodui, a devenit legendară şi eroică. Astăzi, locul unde cetele lui Botev au sărutat pentru prima dată pământul patriei, ca şi locul unde poetul a fost ucis în Balcani, sunt sfinte pentru poporul bulgar. In fiecare an, în ziua aniversării morţii lui Botev, Balcanii sunt vizitaţi de mii de pelerini, care vin să exprime, în faţa mormântului poetului revoluţionar, sentimentele lor de recunoştinţă şi sincer elogiu. După două decenii dela eliberarea Bulgariei, literatura noastră este dominată de Ivan Vazov (1850—1921), un mare autodidact şi el, spirit neastâmpărat, rătăcind în tinereţe prin oraşele de sud ale României. El este trăsătura de unire, vie, între două epoci. In poesie şi în proză, în povestiri, nuvele şi romane, Vazov, înzestrat cu un simţ foarte sigur al expresiei artistice, ne relevă eroismul şi bogăţia morală pe care o ascundeau anii de revoluţie, înainte ide Eliberare. El inaugurează cultul eroilor revoluţiei din Aprilie (1876) şi dă tinerei generaţii cele mai luminoase exemple din istoria naţională, pilde vrednice să întărească sentimentul patriotic şi să îl călească pentru noi acte eroice. Opera lui Vazov este în totalitatea ei patriotică. Ea nu putea fi altfel. Viaţa publică bulgară şi statul bulgar se socotesc fericite ide a fi avut ca slujitor pe acest poet inspirat, care prin opera sa variată a exercitat o binefăcătoare influenţă asupra formaţiei cetăţeanului nou şi a unui nou idealism patriotic. Sănătos, om de mare vigoare, ducând o viaţă cumpătată, Vazov şi-a dăruit întreaga energie trezirii şi înflăcărării sentimentului patriotic al poporului său. El, în afară de eroii din trecutul apropiat, a cântat frumuseţile naturii patriei şi faptele foştilor ţari bulgari, ca şi vitejia soldaţilor noştri în timpul a trei răsboaie: (1885,1912 şi 1914). El a studiat istoria, moravurile şi noua ordine cetăţenească în ţară, întotdeauna cu intenţia de a scoate învăţături, prin care să poată îmbogăţi experienţa politică, socială şi patriotică a concetăţenilor săi. In acelaşi timp cu Vazov, şi pe deplin în spiritul operei sale, mai activează Constantin Velicikov (1855—1907) şi Stoian Mihailovski (1856—1927). Aceste trei personalităţi care poartă în literatura noastră numele de „cercul lui Vazov“, sunt de formaţie franceză. Vazov a învăţat limiba franceză la Plovidiv (Filipopoli) şi, încă din fragedă tinereţe, a citit operele lui Victor Hugo, Lamartine şi Beranger; Velicikov şi Mihailovski au terminat liceul francez din Constantinopol, apoi au plecat în Franţa, unde au cunoscut în amănunt literatura acestui popor. Ei introduc în literatura bulgară spiritul romantismului francez. Mihailovski, care a studiat timp mai îndelungat în Franţa şi care, pe de altă parte, avea fericirea să se tragă dintr’o familie de veche tradiţie intelectuală, e un scriitor ursuz şi protestatar. In Bulgaria liberă, el se arată ca unul ■ ■ - - 288 , . - © BCU dintre cei dintâi revoltaţi, duşman al tuturor celor cu un spirit uşuratic şi cu rin moral dubios. In vreme ce Vazov şi Velicikov trăiau de preferinţă cu amintirile şi entu-siasmul din timpul luptelor pentru libertate, Mihailovski duce o luptă aprigă împotriva viţiilor timpului, îndrăgostit de idealul de a face din Bulgaria o ţară de cultură, un stat european. Vazov a supravieţuit tuturor elanurilor şi tuturor catastrofelor poporului bulgar până la 1921. Lira sa s’a făcut ecoul fidel al tuturor năzuinţelor, bucuriilor şi nenorocirilor poporului bulgar, în răsboaiele pentru uniunea naţională precum şi în timpul tuturor mişcărilor care duceau poporul la lupte interne. Cuvintele lui Vazov au rămas întotdeauna patetice, încurajatoare. In cele mai grele momente, în zilele de mare depresiune morală, când disperarea se înstăpânise după ultimul răsboi, Vazov nu-şi pierdu optimismul şi încrederea în viitorul Patriei. Această credinţă a fost cea dintâi dovadă a măreţiei lui Vazov. Martor al tuturor încercărilor prin care a trecut naţiunea bulgară, încă din 1876, reflectând în opera sa o jumătate de veac din viaţa nouei Bulgarii, Vazov, care ca şi Puşkin, putea să-şi spună sieşi că e „ecoul poporului său“, avea în duhul său o putere ascunsă care-i îngăduia să-şi întoarcă privirea dela realitatea brutală şi tristă şi să o îndrepte departe, undeva spre infinit, unde-şi vedea patria luminoasă şi mare. P. R. iSlaveicov, Botev şi Vazov au făcut din limba bulgară un instrument vrednic de a reda toate nuanţele gândirii şi sentimentelor. După ei, literatura bulgară se desvoltă uşor şi devine un factor principal de evoluţie spirituală. Se ivesc apoi noi poeţi şi scriitori, care-i adâncesc problemele estetice şi sociale şi o perfecţionează. Printre numeroşii urmaşi ai lui Vazov, se remarcă Vlaikov (1865), Anton Stra-şimirov (1872), G. P. Stamatov (1869) şi Kiril Hristov (1875). Acesta din urmă e un poet frenetic, plin de energie şi bogate viziuni sentimentalo-erotice. In poesia sa ocupă un loc de frunte confidenţele amoroase şi mici peisagii lirice. In persoana lui Kiril Hristov, îşi vedea Vazov succesorul. Hristov are un vers mult mai rafinat şi mai sănătos, şi o cultură literară mai vastă. In vreme ce Hristov ar fi putut să ia locul lui Vazov, un alt poet apăru pe firmament, Pencio Slaveicov (fiul lui Petko), care, fiind înzestrat cu o voinţă nietzscheană şi calităţi morale şi artistice cu totul superioare celor ale lui Kiril Hristov, o rupe cu tradiţia vazoviană. Totuşi, meritele lui K. Hristov sunt foarte remarcabile. El a compus unele dintre cele mai frumoase poesii bulgare, apoi a scris o mare poemă „Fiii Balcanilor”, în care străluceşte mintea sa pătrunzătoare. Ca o reacţiune contra lui Vazov şi fîn general împotriva exaltării sentimentului patriotic, vine cartea lui Alee Constantinov (1863—1897), „Bai Ganiu“. Această lucrare a fost publicată mai întâi în revista „Misăl“ (Gândul) în 1894, apoi în anul următor apăru în volum separat; deşi rău compusă şi scrisă în stil de foileton, ea a jucat un rol important în viaţa noastră intelectuală şi obştească. Ea apare ca o critică a viciilor morale ale semidocţilor şi parveniţilor bulgari şi — fără intenţia autorului — a devenit un fel de certificat naţional al Bulgarului. Ea ne-a dat posibilitatea de a manifesta o trăsătură pozitivă a caracterului nostru: autocritica. Se înţelege, nu era nimic mai uşor, în acea vreme, decât să critici pe Bulgari idin punctul de vedere al moralităţii burgheze apusene. Asprimea caracterului, simţul practic şi acea încredere în sine a Bulgarului şi în general a balcanicului, care l-au salvat dela pieire în cursul celor anei veacuri de robie, când, în timp de libertate, se îndreaptă spre calea progresului şi a culturii apusene, aceste însuşiri devin ridicule. In 1931, la Salonic, profesorul Papadopulos a ţinut o entusiastă conferinţă des- 289 » © BCU Cluj pre „Bai Ganiu", declarând că „Bulgari, Sâflbi, Greci, Români şi Albanezi trabuc să studieze cât se poate de atenţi cartea lui Alee Constantinov şi figura lui Bai Ganiu, ca să-şi descopere acolo propria lor imagine", deoarece „mentalitatea tuturor popoarelor balcanice e una şi aceeaşi". Balcanicii nu sunt chiar întocmai cu f aimosul Bai Ganiu şi nu numai ei posedă defectele pe care li le atribuie scriitorul Comstantinov. Tipul lui Bai Ganiu trebuie considerat nu ca o creaţie a condiţiilor geografice şi rasiale, ci ea produsul condiţiilor sociale şi istorice, prin care au trecut sau pot să treacă toate popoarele. Alee Comstantinov a aplicat prea devreme criticismul european la cultura bulgară, care, mai târziu, a avut ca rezultat, odată eu urmări pozitive, şi o scădere a sentimentului naţional, o subestimare, o neîncredere în puterile creatoare ale Bulgarului. Aceasta a dus la entusiasmul pentru tot ce vine din străinătate, o slăbiciune specific balcanică şi care e mai puternică decât defectele atribuite lui Bai Ganiu. In 1893, Alee Constantinov publică o nouă carte „Până la Chicago şi înapoi", nete de drum, în care expune impresiile sale din America şi Europa. Aci, alături de entusiasmul faţă de bogăţiile materiale ale occidentului, se remarcă şi o amară decepţie în faţa mizeriei şi cruzimii burgheziei Europei plutocratice. Şi dacă Alee Constantinov n’ar fi murit tânăr, dacă ar fi aşteptat să vadă îngrozitoarea criză în care se sbate astăzi Europa apuseană şi întreaga lume, ar fi înţeles mai limpede cât de convenţionale sunt condiţiile preferatei lumi apusene. ' După anul 1890, şi pe la începutul veacului nostru, a început „europenizarea" Bulgariei. In această epocă, pătrunde şi influenţa occidentală în literatură. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea, în timpul întregei perioade a renaşterii naţionale, în Bulgaria răzbat din Rusia valuri de idei colectivisto-progresiste, mai precis de idei sociale extremiste, precum şi de poesie rusă. Poesia bulgară mai ales se naşte sub influenţa binefăcătoare a lui Puşkin, Batişoov, Kolţov, Seveenco, iar proza are ca model la început, povestirile de moravuri ale lui Gogol. Această afluenţă rusă în literatură se intensifică din ce în ce, ajungând până acolo, încât chiar în Bulgaria liberă, multe din ideile Europei occidentale pătrundeau cel mai adesea prin intermediul Rusiei. Numai dela începutul veacului al XX-lea intelectualitatea bulgară ise îndreaptă, de preferinţă, spre Europa apuseană, mai ales spre universităţile Elveţiei, Germaniei şi Franţei. De acolo, ea se întoarce cu ambiţia de a reînnoi patria şi de a-i înălţa nivelul spiritual şi material. In literatura noastră, aceste tendinţe se manifestă masiv prin Pencio Slaveicov şi grupul său. Pencio Slaveicov (1866—1912) moşteneşte dela tatăl său, Petko R. Slaveicov, odată cu talentul poetic şi dragostea pentru creaţiile literare ale poporului, şi simţul umorului. Ca şi tatăl său, el era democrat, dar rămânând credincios drepturilor poporului, în acelaşi timp se manifestă la el şi un fel de mândrie şi un aristocratism nie-tzschean. împreună cu criticul Dr. Crăstev, cu prozatorul şi dramaturgul P. I. Todorov şi poetul liric lavorov, Pencio Slaveicov erează un grup literar activ, al cărui organ e revista „Missăl" (1892—1907). Acest grup, inspirat de Slaveicov, e în luptă aprigă cu Vazov, a cărui poesie era socotită ca uşoară, superficială, „politicoasă, dar fără conţinut". Acesteia, Slaveicov îi opune poesia sa care foloseşte o limbă mult mai aleasă, câteodată chiar grea, poesie care trădează un spirit adânc, concentrat, ce caută să des-lege şi să înţeleagă destinul tragic al omului. Pencio Slaveicov e un discipol al lui 290 © BCU Goethe şi Piuşkin. Urmând exemplele lor, el vrea să elibereze poesia bulgară de elanurile patriotice uşoare, pentru a o preface într’un instrument al spiritului naţional. Slaveicov însuşi mărturiseşte că sentimentele sale şi interesul său poetic au fost trezite de „maeştrii cuvântului din literatura rusă". Dela ei a învăţat el să „caute omul până în animal". Ridicându-se contra oricărei şcoli literare şi a diviziunilor pedante ale poesiei, Pencio Slaveicov, ca şi Puşkin, e un înfăcărat apărător al principiului inspiraţiei libere, al „idealului mândru — inima liberă, spiritul liber". ...„Soarele, cel mai mare creator după Dumnezeu, este maestrul nostru: dela el învăţăm să strălucim deasupra tuturor, fără deosebire, să pătrundem peste tot cu lumina noastră binecuvântată şi să spunem adevărul dumnezeesc". Slaveicov nu recunoaşte decât acea artă, în care „realismul merge mână în mână cu aspiraţiile sublime ale spiritului idealist". Ilustrarea teoriilor sale asupra poesiei şi în general asupra artei, se găseşte în poemele: „Michel Angelo", „Linişte", „Inima inimilor", „Simfonia disperării" şi în care prezintă lupta sufletească a unor Beethoven, Shelley şi Prometeu. Răspunzând criticilor săi, care-i reproşează că „a căutat eroi străini pentru operele sale", Slaveicov mărturiseşte că, sub trăsăturile unui Beethoven, Shelley, Michel Angelo, ori Prometeu el vrea să redea „încrederea puternică în sine şi bucuria de a trăi, care sunt trăsături fundamentale ale caracterului nostru naţional". Slaveicov care cunoştea temeinic literatura europeană clasică şi modernă, ştia că orice operă poetică veritabilă este de esenţă naţională, dar ea are o valoare universală când 'din forma naţională răsbate un adevăr uman, un vis, o voinţă, o viziune care poate să mişte orice inimă omenească. Slaveicov nu avea numai ştiinţa, dar şi talentul şi voinţa de a ridica arta bulgară la un nivel universal. De aici, importanţa excepţională pentru cultura noastră şi sensul eroic al operei sale. El a cercetat cu asiduitate folclorul bulgar, pentru a putea nu numai să se familiarizeze cu expresiunile formale ale poporului, dar şi pentru a descoperi .aici elemente de umanitate şi frumuseţe eternă, pe care să le incarneze în delicate şi expresive imagini. („Raliţa", „Roico"). In lunga sa poemă „Cântecul sângelui", Slaveicov a încercat să cânte marea răscoală idin Aprilie, poem în care, spre deosebire de popularul roman naţional al lui Vazov „Sub jug", el vroia să descrie nu numai frumuseţile exterioare şi grelele încercări ale luptei de eliberare, dar şi massa poporului precum şi valoarea morală şi ideologică a conducătorilor. Această poemă conţine, fără îndoială, pasagii de o rară frumuseţe poetică; tablouri măreţe, pline de înţelegere pentru destinul istoric al Bulgarului; în ea se reflectă voinţa titanică a lui Slaveicov, care vrea să îmbrăţişeze energiile şi personagiile cărora se datoreşte eroica revoluţie. Ea n’a putut totuşi să se impună ca o epopee naţională; e prea grea şi serioasă, pentru ca poporul să o poată accepta ea un cântec al faptelor sale eroice. Pencio Slaveicov a lăsat şi o culegere de poesii lirice „Vis de fericire", un adevărat model al peisagiului liric. Ea, însă, nu are în literatura noastră valoarea „Cântecelor epice", „In insula fericiţilor" sau a poemului „Câtecul sângelui". Slaveicov este şi un strălucit esseiist. In articolele sale — nervoase, aspre, uneori muşcătoare şi batjocoritoare — se recunoaşte mai bine acea aspiraţie spre o nouă cultură, mai înaltă. Ele sunt premergătoare „modernismului" bulgar. Prin Slaveicov, culturii bulgare i se deschide o nouă eră; .din locală şi naţională, ea devine europeană prin stil şi gândire. Sub influenţa lui Slaveicov, se formează imul dintre cei mai dotaţi şi imai adânc umani dintre liricii noştri: Peio lavorov {1877—1914). Discipol al lui Lermontov şi al simboliştilor francezi, el începe prin a publica poesii cu caracter social. Predestinat de excepţionalul său talent poetic şi încurajat de Slaveicov şi de criticul Krăstev, el a- 291 © BCU Cluj tinge piscurile cele mai înalte ale expresiei poetice pure şi ale pătrunderii psihologice. Pedo Iavorov a creat versul modern în poesia bulgară şi, având mai mult talent decât Slaveicov, e primul care îndreaptă poesia bulgară spre viaţa interioară a omului, spre diversitatea tragică a acestei vieţi interioare. Versul lui Iavorov este extrem de suplu şi de intens, minunat instrument al unei poesii înflăcărate îşi personale. El ne relevă, cu aceeaşi putere de expresie, chinurile unui suflet torturat de viziunile cele mai tragice, de tensiuni dureroase, dar şi de reverii liniştitoare şi împăcate. Poesia lui Iavorov o rupe cu subiectivismul exterior. Ea este numai confesiune şi pură contemplaţie... Simbolismul. După Iavorov, poesia bulgară înfloreşte într’o adevărată splendoare muzicală şi imagistică. Tânăra generaţie fu atrasă de dinamica versului lui Ia-vorov. Urmând exemplul acestuia şi pe acela al poesiei neoromantice din occident, tinerii poeţi se silesc să îmbine cuvintele cele mai alese şi interesante cu expresiile cele mai delicate. Această epocă se numeşte „simbolismul bulgar", una dintre noţiunile cele mai convenţionale, de care s’a servit critica noastră literară. Intr’adevăr, poeţii care au venit după Iavorov, sunt atât de variaţi, încât este foarte arbitrar să-i închidem pe toţi în limitele unei şcoli unice. Ceeace au totuşi comun între ei este faptul că toţi recunosc ca maeştri şi precursori pe Pencio Slaveicov şi pe Iavorov. Slaveicov îi atrage ca „slujitor şi gladiator al vieţii", ca vestitor al unor idealuri înalte de viaţă şi de artă; iar Iavorov, ea un profund tragic şi veritabil poet modem. Pencio Slaveicov şi Iavorov deschid :în poesia bulgară noui posibilităţi, care îşi găsesc expresia supremă în opera „simboliştilor", mai cu seamă în acea a lui Nicolai Liliev. Gel care renunţă la poesia tradiţională şi detaşează versul bulgar de materializarea imaginilor poetice, este Todor Traianov (1882), care lucrează paralel cu Ia-vorov şi al cărui prim volum de poesii „Regina Mortua" (1908) se socoteşte data de început a isimbolismului bulgar. Traianov, până în anul 1921, când şi-a publicat minunatele „Balade bulgare", a fost greu înţeles de marele public. Poesia sa se distinge printr’un oarecare patos exterior, dar mai ales printr’un pesimism sincer şi emoţionant. Traianov are viziuni extrem de originale, care fac din poesia sa un vis frumos, dar şi zguduitor, O poesie sumbră, poesia nu a luminii, ei a nopţii; deaeeea ea este adesea străbătută de pasul lugubru al morţii. Pesimistă e şi poesia lui Nicolai Liliev (1885), în special poema sa „Ahaisverus", care, dacă ar fi fost scrisă de un poet francez sau german, ar avea o importanţă europeană. Nicolai Liliev este poetul nostru liric cel mai delicat şi cel mai desăvârşit. Poesia isa atinge cel mai înalt pisc al contemplaţiei poetice, al purităţii şi preciziundi de limbă. Mulţi dintre acei care nu ştiu, sau au pierdut obiceiul de a citi adevărata poesie, sunt ispitiţi să nu vadă (în aceea a lui Liliev, decât (strălucirea exterioară şi muzicalitatea armonioasă. Ei nu-şi dau seama că îndărătul acestei armonii care atinge perfecţiunea, şi pe care ei o admit ea isingura calitate a poesiei lui Liliev, — suficientă de altfel pentru recunoaşterea unui talent excepţional, — se ascunde mărturisirea intimă a unei inimi sfâşiate de durere, mărturisire rămasă neînţeleasă, poate pentru că e departe de orice banalitate, sau tocmai pentru că e exprimată într’o formă impecabilă. Idealurile de iartă ale lui Pencio Slaveicov şi Iavorov se realizează în poesia lui Liliev. Această poesie închide cercul iniţiat de Slaveicov şi în care strălucesc numele lui Iavorov, Traianov şi al altor poeţi, a căror operă, deşi nu are importanţa istorică a unor Slaveicov, Iavorov, Traianov sau Liliev, totuşi e destul ide originală şi durabilă, pentru a nu fi neglijată. Unul dintre aiceşti poeţi, Dimcio Debelianov (1877—1916), se bucură ide o rară (popularitate, din cauza graţiei poesiilor leu, cât şi a destinului tragic al autorului. Debelianov a căzut pe frontul dela Salonic. Acolo, cu câteva săptămâni sau zile înainte de moarte, şi-a scris cele mai frumoase versuri. Dintre poeţii generaţiei Traianov-Liliev-Debelianov, fac parte şi Emanuel Di-mitrov, Liudmil Stoianov, N. Rakitin, Hristo Iassenov, Gheo Milev şi poeta Dora Gabe. Dintre aceştia, talentul cel mai natural şi mai bogat 'în imaginaţie, îl are Emanuel Di-mitrov, dar din nefericire, sentimentele sale nu au intensitate, iar stilul său e lipsit de rafinament. Se poate spune contrariul despre Liudmil Stoianov, care, deşi lipsit de daruri poetice naturale, a reuşit să se impună graţie priceperii de care a dat dovadă în mânuirea tehnicii limbii şi ca versificator de talent. Nicolai Rakitin se relevă ca un poet al naturii şi al sentimentelor primitive. Milev, care a fost mul dintre cei mai însemnaţi protagonişti ai expresionismului german şi al tuturor tendinţelor moderne din literatura Europei occidentale, după turburările politice întâmplate în Bulgaria în 1923, devine „colectivist" şi scrie opera sa populară „Septembrie", care aminteşte stilul şi tonul agitator al lui Maiakovski. Hristo Iassenov a scris poesii lirice pline de gingăşie şi ide tristeţe. Poesia sa este ou totul în spiritul individualismului lui Balmont. După 'Gheo 'Milev, în tabăra colectiviştilor trece şi Liudmil Stoianov, fost şi el apostol al simbolismului. In prefaţa primei sale opere, „Viziunea răscrucii" (1914), scria că „morala şi adevărul nu au ce căuta în artă". Mai târziu recunoaşte că „adevărul artei înalte în multe cazuri coincide cu adevărul vieţii", pentru a ajunge mai târziu pe o poziţie de unde ataca exclusiv numai cu lozincile realităţii crude. Războaiele din 1914 şi 1918 au influenţat profund moravurile şi concepţiile Bulgarului. Poesia generaţiei tinere care a luat parte la începutul vieţii culturale după războiu, caută să ise deprindă ide visurile şi abstracţiunile simbolismului. Ea vrea să fie concretă, reală, să fie cu totul în serviciul vieţii. Temele ei simt luate din luptele politice, după exemplul Rusiei. Toate regulile poetice, create în frământarea revoluţiei ruseşti, sunt repede importate în Bulgaria. împotriva poeţilor din generaţiile mai vechi sau contra unor tineri ca: Hristov, Iordan Stubel, I. Mircev, D. Panteleev, G. Dzivgov, care scriau o poesie mai intimă, lîn spiritul simbolismului sau al acmeismu-lui, se opuneau cuvintele de ordine patetică şi seducătoare ale artei revoluţionare proletare. Numai în ultimul timp formula conciliantă a „realismului artistic" a potolit puţin pasiunile şi a permis să se privească problemele artistice dintr’un punct de vedere mai moderat şi mai senin. Toţi, şi cei de stânga şi cei care nu vroiau să devină crainicii revoluţiei, înţeleg acum că arta trefoue să aibă un caracter mai social, să fie mai pătrunsă de conştiinţa datoriei civice şi a înţelepciunii vieţii. Şi aici se reflectă lozincile vremii noui, care pune mai presus de toate socialul şi idealul naţional. Nobila gândire umană nu poate neglija nedreptăţile sociale şi nu poate închide ochii în faţa chemărilor vieţii, pentru a se închide în sfera contemplaţiilor pure şi abstracte. Orice om cu conştiinţa trează, mai ales poetul, trebue să lupte pentru justiţia naţională şi socială. Epoca noastră, atât ide crudă, şi în acelaşi timp atât de inspirată de idealism, n’ar putea, poate, găsi un ideal mai înalt pentru artă, decât colaborarea tuturor în vederea înscăunării păcii şi fraternităţii pe pământ. Trebue, mai întâi, să ne liniştim conştiinţele, văzând cum scad posibilităţile de apăsare şi umilire a omului. După aceasta, se va deschide câmpul nesfârşit al unor noui inspiraţii cu adevărat poetice. Tânăra poesie bulgară şi-a pus energia în slujba idealului social. E prima ca- 293 © BCU Cluj racteristică prin care se deosebeşte de poesia de dinainte de războiu. Apoi, ea tinde să creeze un vocabular aparte, un ritm şi un stil deosebit. Din nefericire, generaţia de după războiu n’a dat încă pe marele poet inspirat de epoca noastră, care să scoată în relief sensul istoric al nouii poesii, pentru cultura noastră naţională. Poetul cel mai spontan şi înzestrat cu o imaginaţie dintre cele mai impetuoase al acestei generaţii, este N. Furnadjiev (1903). Poesia sa e ecoul neliniştii epocii care a urmat războiului trecut. E plină de imagini originale; e pusă în mişcare de un ritm nou şi aminteşte adesea tunetul şi furtunile cerului. Insă Furnadjiev a încetat curând de a mai scrie. S’a petrecut poate o ruptură în străfundurile sufletului său, care îl împiedecă să revină la primele elanuri. Asen Raztvetnicov (1897) şi-a început deasemenea cariera poetică prin cântarea revoluţiei şi a justiţiei sociale, pentruca să se consacre, în cele din urmă, idealului unei poesii pure, închinată mărturisirilor intime. Furnadjiev şi Raztvetnicov, împreună cu N. Marangozov, Dalcev, Panteleev, Krasinski, Lâcezar, Stancev, Mladen Isaev, sunt, neîndoios, creatorii unei lumi poetice noui;----ei au lăsat la oare- care distanţă poesia simbolistă, deşi nu s’au eliberat complet de unele mijloace ale teh-nicei sale artistice, mai ales de aceea a lui Liliev. Odată cu aceştia, poeta Elena Ba-griana (1894) se .distinge printr’un temperament svăpăiat şi prin sinceritatea sa feminină, prin imagini originale şi confidenţe adânc simţite. Bagriana scrie, poate, poesia cea mai dinamică din literatura bulgară, ea este populară, căci opera ei are ecou direct în sensibilitatea cititorului. Intr’o categorie separată se aşează Iordan Stubel (1897), I. Hristov (1892), I. Mir-cev (1897), poeţi care nu manifestă dorinţa de a fi neapărat noui sau moderni, dar fiind înzestraţi cu un talent destul de original, prin tonul lor gingaş şi prietenos, fac să treacă un curent de adevărată prospeţime lirică în poesia noastră contemporană. Aceasta e, în linii generale, schema care prezintă evoluţia poesiei bulgare. Proza, care se desvoltă şi ea în ritmul general al tendinţei noastre de „europenizare", are o desvoltare mai deosebită. Ea este, prin însăşi esenţa ei, mai bogată în subiecte, în mai mare concordanţă cu lumea reală. Aici, moda şi capriciul mai greu îşi croiesc drum. Proza e în strânsă legătură cu pământul şi cu psihologia populară, în timp ce poesia lirică poate fi adesea cu totul subiectivă. Proza bulgară, prin scopurile ce şi le propune, prin stilul şi problemele sale, este vazoviană. Scriitorii care ,au venit după Vazov au perfecţionat mijloacele sale de expresie, limba şi tehnica sa, însă orizonturile şi aspiraţiile au rămas vazoviene, chiar şi karaveloviene. Liuben Karavelov (1837—1879) este primul mare prozator bulgar. Discipol al lui Gogol şi al altor prozatori ruşi, Karavelov scrie încă înainte de eliberarea Bulgariei, lungi nuvele eu subiecte din vieaţa sătească, din luptele sociale şi din istoria Bulgariei. Vazov, ale cărui opere sunt mai puţin tendenţioase decât ale lui Karavelov, îşi găseşte izvoarele tot în moravurile şi istoria Bulgarilor. Astăzi, proza literară bulgară poate fi împărţită în două mari categorii: de moravuri şi istorică, la prima categorie adău-gându-se şi literatura socială. Aici este, poate, nota fundamentală a caracterului naţional pe care îl are literatura bulgară şi în general arta bulgară. Prin moravuri şi istorie, Bulgarii caută afirmarea de sine. De aceea străinii se interesează mai mult de arta unde se reflectă viaţa şi istoria poporului nostru. Primele opere ale literaturii contemporane care au fost traduse sunt „Bai Ganiu“ şi „Sub jug“. iar în zilele noastre, 294 © BCU Cluj traducătorii se interesează mai cu seamă de Elin-Pelin, I. Iovcov şi A. Kamliicev, care au dat cele mai bune descrieri de moravuri bulgare. După Vazov şi paralel cu el, menţionăm pe G. P. Stamatov (1869), Anton Stra-şimirov (1872—1937), St. Cilingirov (1881), autori a zeci de volume, nuvele şi romane, care constitue pentru istorici excelente documente ale vieţii şi stării de spirit din epoca noastră. Scriitorul cel mai de talent, după Vazov, este Elin-Pelin .(1878), povestitorul satului bulgar, profund uman şi de bogată inspiraţie. Limba lui are o frăgezime care nu se vestejeşte; el descrie nu numai încântătoare tablouri ale naturii, dar şi tipuri vii, de neuitat, pe care reuşeşte să le prindă în câteva trăsături. Elin-Pelin a imortalizat naturaleţea, bărbăţia, moralitatea şi suferinţele ţăranului bulgar, pe care l-a studiat cu un ochiu ager de realist şi eu un simţ înnăscut al umorului. Iordan Iovcov (1880— 1937) care împarte cu Elin-Pelin gloria de a scrie cea mai bună proză bulgară, este mai mult un romantic. Eroii săi, fie oameni sau animale, sunt nesfârşit de simpatici. Iocov are gustul gesturilor frumoase şi ştie să scoată la iveală tot ce este bun şi nobil în fiecare suflet. Totul în opera sa este însufleţit, fiecare personagiu îşi are caracterul său determinat, particularitatea sa de neimitat. Iovcov nu iubeşte brutalitatea în viaţa ţărănească. Satul bulgar este pentru el izvorul unor delicate amintiri. Acolo, ca învăţător, şi-a hrănit sufletul cu măreţia naturii sălbatece, cu frumoase şi admirabile impresii din viaţa sătenilor şi a animalelor, pe care le povesteşte cu o rară măestrie în cele cincisprezece volume ale operei sale. Anghel Kamliicev (1902) descrie ţăranul eu o caldă înţelegere. Povestirile sale sunt, s’ar putea spune, poeme lirice, imnuri glorificând suferinţele şi simplicitatea ţăranului. Limba lui e bogată !în imagini naturale; stilul său, prin încântătoarea-i naivitate, aminteşte de acela al cântecelor populare. După Kariliicev, menţionam pe I. Karaslavov, I. Volen şi St. Dascalov. Un loc deosebit printre .prozatorii bulgari, îl ocupă Nicolai Rainov (1888), a cărui carte „Legendele Bogomililor" (1912) îl consacră ca un rar stilist, bogat în imagini noui şi îndrăzneţe şi ca o personalitate în ceeace priveşte concepţia sa originală asupra vieţii şi a omului. Opera sa este dominată de idei filosofice. Tehnica stilului său a influenţat puternic asupra scriitorilor tineri, mai ales asupra acelora care îşi căutau subiectele în istorie. După lunga epocă a războaielor, operele cu subiect istoric au fost la modă în literatura bulgară. S’au scris biblioteci întregi de romane şi nuvele istorice. Aceste opere (dacă lăsăm la o parte problema valorii lor artistice) sunt un indiciu despre aspiraţiile spirituale ale nouilor generaţii. Bulgarul, umilit în urma acestor războaie, în sforţarea de a descoperi cauzele tragediei sale naţionale, sau în dorinţa de a găsi un sprijin în credinţa lui în destinul Patriei (la fel .cu Paisie, primul apostol naţional bulgar), se întoarce spre istorie, care de obiceiu ascunde numai glorie şi învăţăminte... Printre cei mai buni scriitori istorici e St. Zagorcinov (1889), relevându-se prin concepţiile sale culturalo-istorice. Un înzestrat prozator e scriitorul de moravuri ale trecutului Constantin Petcanov (1891), autor al unei serii de romane .(„Secerişul"), în care .descrie evoluţia spirituală şi socială a satului bulgar în cursul ultimelor două veacuri. Calităţi pozitive au şi romanele istorice ale d-nei Fani Popova Mutafova (1902). Literatura cu subiecte sociale din viaţa oraşelor moderne este mai slabă. In acest .domeniu, scriitorii bulgari au intrat cu mai mult curaj abia după trecutul răz-boiu. Insă, pentru un roman social sau o nuvelă socială, se cer mai multe condiţii decât 295 © BCU Cluj pentru scrierile de moravuri sau istorice. Aici imaginaţia şi talentul nu sunt suficiente: e nevoe şi ide o concepţie... Totuşi, literatura bulgară ar putea aminti câţiva scriitori care au zugrăvit tablouri destul de impresionante ale vieţii sociale şi au avut curajul să cuprindă conflictele familiale, de clasă, etc., în mod original şi revoluţionar. Dintre aceşti scriitori amintim pe: G. P. Stamatov, Anton Straşimirov, Cilingirov, D. Nerni-rov (1882), D. Sişmanov (1889), G. Raicev (1882) iar dintre cei mai tineri: K. Constan-tinov (1890), VI. Polianov (1899), Ana Kamenova (1894), D. Talev, S. Mincov (1902), O. Vasilev (1903), G. Karaslavov (1903), E. Koralov (1904), St. Dascalov, E. Sianev, etc. Ana Kamenova este autoarea celui mai frumos roman liric bulgar „Păcatul Aritinei". L. Vladikin a scris una dintre cele mai frumoase opere artistice şi istoric-ştiinţifice „Târnovo, oraşul ţarilor", în care evocă viaţa vechei capitale bulgare. Ceeace am spus pentru a caracteriza proza bulgară, din punct de vedere ideologic, putem să aplicăm şi la dramaturgia bulgară. Şi aici predomină subiectele de moravuri şi cele istorice. Autorii dramatici bulgari sunt, prin vocaţie, prozatori. Primul dramaturg V. Drumev (1841), autorul celei mai populare drame bulgare „Ivanke", este şi creatorul nuvelei modeme în noua literatură bulgară. După el, Vazov scrie drame tot în spiritul lui „Ivanke". Drame bine construite din punct de vedere tehnic scrie şi Straşimirov. Petco Todorov (1879—1916), din grupul lui Pencio Slaveicov, a făcut încercări destul de reuşite pentru a îmbogăţi fondul ideologic şi simbolic al dramei. încercările lui au rămas însă izolate. Frumoase, cu un limbaj dramatic şi personagii vii, sunt câteva drame de moravuri ale lui I. Iovcov, Racio Stoianov (1883), autorul a două reuşite cărţi de proză, a scris una dintre cele mai rezistente drame bulgare, din punct de vedere tehnic şi poetic „Maeştrii". Drama socială e deasemenea creată de prozatori şi anume: D. Nemirov, VI. Polianov, D. Talev, D. Sprostranov. In general, prozatorii bulgari nu se conformează unor recomandaţiuni ca acelea ale lui Frangois Mauriac, care crede că „romancierul nu trebuie să adopte tehnica dramatică pentru a nu introduce stilul scenic în romanele sale, ceeace este primejdios". Din fericire — sau poate din nenorocire — proza bulgară a cam cunoscut năvala scriitorilor spre scenă. Prejudiciul, dacă putem folosi acest cuvânt, a fost mai mult pentru scenă, unde, când se joacă operele dramatice bulgare, sună mai degrabă frumosul grai al prozei, decât limbajul pur scenic. . Scriitori exclusiv dramatici sunt St. L. Kostov, autor a mai multor comedii, N. Ikonomov şi St. Savov, cei din urmă doi actori de profesie. Ar .fi multe de spus asupra umorului la Bulgari şi în general la balcanici. El este atât de curios, proaspăt, primitiv şi, totuşi, atât ide cumpătat... Buni scriitori umorişti bulgari sunt: Ciudomir, Raico Alecseev şi Damian Kalfov; simţul umorului îl găsim şi în operele lui Elin-Pelin, Iovcov şi Karaliicev. Privită în general, noua literatură bulgară este icoana vie a destinului nostru naţional şi animatoarea unei voinţe gata de luptă, aspirând în acelaşi timp la înnobilarea vieţii. Creatorii ei sunt oameni din intelectualitatea sătească şi orăşenească, mai ales a provinciei. De aici şi caracterul ei autohton şi utilitar. 296 © BCU HAGIDIMITAR DE HRISTO BOTEV Sus, sus, în munte, trăieşte încă, Geme puternic, scăldat în sânge — In coastă-1 arde o rană adâncă Viteazul tânăr, bărbatul crâncen. Puşca, alături — lemnul şi fierul Sabia, albă, în două ruptă. Ochii în ceaţă, capul mai luptă, Gura-i blesteamă lumea şi cerul! Oprit în slavă, soarele zvârle Zăduf şi flăcări, cu îndârjire! Din lan, se’nalţă un viers supţire — Viteazul geme. Sângele — gârlă. E toiul muncii. Biete, voi sclave, Cântaţi aceste balade grave — Inimă, taci! Foc şi dezastre, Pe-aceste ţarini ne ale noastre! Acel ce cade 'în lupta sfântă, Nepieritor e: îl plâng ponoare, Fluvii, văzduhul, aezii-1 cântă, II plâng, în codri, crudele fiare. Cu-aripa, vulturul umbră îi ţine. Lupul, cu milă, rana i-o linge — Şoimul, voevodul crestelor fine, Ca unui frate, fruntea i-atinge. Se lasă-amurgul. Luna s’arată Stele, mulţime, pe cer se’mplântă. Vântul prin frunză ’ncape să bată, Haiducul în munte o doină cântă. Iar Sambdivele’n albe voaluri, Zâne aevea, cântă — minune. Cântând, abia ating iarba moale — Lângă viteaz, lin îngenunche. Una, cu leacuri, rana i-alintă Cu apă rece-1 stropeşte-o alta Alta’i sărută gura, fierbinte -El o priveşte scump. Tresaltă: „Spune-mi, o soră, unde-i Caragea? Unde e pâlcul meu de voinici? Spune-mi şi’n urmă sufletu-mi ia — Doresc sfârşitul să-mi dau aici“. Se’mbrăţişează. Zâna, uşor Zboară în noaptea mare şi grea. Cântând, se’nalţă — şi până’n zori, Caută duhul lui Caragea. Se face ziuă. Sus, în Balcani, Zace viteazul, mort, plin de sânge. Lupul cumplita rană îi linge — Soarele frige, frige — duşman! 297 © BCU Cluj CE LUMINĂ NU SE STINGE DE I V A N VAZOV In zile sune, încruntate, Ce dulce soarele apare! . Dar raza lui mai farmec are Prin noaptea unei uşi crăpate. O mică stea e călăuză Pierdutului eorăbier Şi-o singură seântee’n spuză Poate aprinde ’ntnegul cer. , Focul în care Ioan Huss A ars — mai luminează (încă. In basna cu furtună, sus E fulgerarea mai adâncă. Tirani, cu ura voastră — fluviu . Ce e lumină, nu se stinge! Şi cremenea ce azi o’nfrângeţi Va răbufni, ca un Vazuiviu. Nimic pe lume nu e stâncă Şi cei de veghe, cei culcaţi, Şi domni înalţi şi împăraţi Şi viermii cari vă mănâncă. In acest haos fără margini, Doar ea, lumina, e eternă — Şi-oricât luminile s’ar sparge, Ea tot mai limpede se cerne. , In groapă-adâncă de-aţi închide-'O, Va înflori tot mai spre cer — Şi’n Prometeu de-o veţi ucide, ' Ea va reânvia’n Voltaire. ...... Şi dacă stelele, cât crinii Chiar soarele — se va fi stins, In Iad, va coborî un ins ■ Să ia tăciunele luminii. 298 Ş I B I L DE I. IOVKOV . Rada la poartă stătea Din vale Mustafa venea... (Cântec popular) Şibil, temutul haiduc, ipe oare îl căiutaseră zaptiii şi cârsedarii printre copaci şi pietre, coborî din munţi şi se duse să se predea. - Mâine această veste se va răspândi în toate părţile, dar cine o va crede! Lui Şibdl puţin îi păsa de aceasta. Bl se grăbea cu gândul la altceva. Se gândea cum văzuse, cu vreo lunăndouă mai înainte, depe vârful Pietrele Albastre, unde printre cuiburile vulturilor era şi adăpostul lui haiducesc, că iîn vale, pe potecă, merg câteva femei. Nu era în obiceiul haiducesc să se atingă de femei, nici nu era loc pentru aceasta în inima lor. Insă Şibil călcase multe legi şi nu ştia, nici nu voia să ştie, ce e păcat şi ce nu e. „Femei, aici în Djendemit, se gândi el, e şi aceasta o bună pradă“. Şi porni într’acolo, fără nici o grijă, fiind atras de curiozitate. Haiducii merseră după el, râseră şi dinţii lor străluceau ca la lupii înfometaţi. .... Coborîră în vale, trecură prin pădure, care încă nu înverzise, şi ieşiră la drum în mijlocul Djendemitului. Acest loc era cel mai înfricoşător. Aici, poteca se răsucea înăuntrul văii, se întortochea pe o parte şi' pe alta, desemnând două cotituri, două guri de capcană în care multă lume şi-a găsit moartea. Şi după cum făcuseră şi altă dată, haiducii scurtară calea, se arătară şi acolo straşnici, bărboşi, încotoşmănaţi cu glugi negre arnăuţeşti,şi încărcaţi cu puşti. Femeile se iviră pe la cotituri şi îndată ce îi văzură se opriră locului ca trăznite; apoi se întoarseră, .care la vale, care la deal, şi începură să fugă, însă picioarele li se muiară şi ele se învârteau locului, ca nişte păsări lovite. Revenindu-şi în fire, căzură la pământ şi începură să plângă. . Haiducii nici nu se sinchiseau, abia dacă îşi aruncau privirile la ele. Ochii lor erau îndreptaţi în altă parte, pe potecă stătea încă o femee tânără şi frumoasă. Şi cât era de împodobită! O rochie de mătase albăstrue, un pieptar roşu de atlas, cu o pestelcă 2 99 © BCU Cluj de Ierusalim, ciudat împestriţată, paftale de argint. Iar pe gât, podoabe grele. Un rând de manete mari şi un rând de rubete şi mahmudii. încotro o pornise atât de împodobită, la nuntă? Era nebun tatăl ei de a lăsat-o singură în munţii aceştia? Şibil ieşi în faţă, fata îl privi liniştită şi drept în ochi. O linie verticală se opri între negrele ei sprineene şi buzele roşii se mişcară. — Bre! strigă ea şi glasul ei molcom sună straniu printre scânciturile celorlalte femei. Căutaţi-vă de treabă, înţelegeţi! Nu vă e ruşine, ce voiţi dela nişte femei! La aceste cuvinte, haiducii, care nu-şi ridicară ochii depe monezile dela gâtul fetei, se repeziră la ea iîntinzând, din depărtare, mânile lor vânoase. Şibil făcu semn cu mâna şi-i opri. După aceea se întoarse, îşi potrivi statura şi măsură din ochi fata. Ce faţă albă! Şi subţire la mijloc, iar poalele lungi, ca la o păpuşe. Şi ce curaj! Ochii lui străluciră veseli, se umflă de râs. Insă, mai înainte decât el, fata şi-a schimbat glasul. Faţa ei luminoasă se făcu şi mai frumoasă şi acum se putea vedea că ochii ei simt albaştri, iar dinţii albi. Şibil o privi minunat. Cine să fie acest diavol? , Ce a fost atunci şi ce s’a întâmplat după aceea, nici Şibil nu poate să înţeleagă. Femeile şi-au dat de seamă şi, deşi icneau ca nişte capre, veniră spre el. Parcă se zărea muntele în vale, se auzea cum clipoceşte apa, în pădure se îmbiau păsărelele. însuşi Şibil, care s’a aşezat pe o piatră, zâmbi şi ascultă flecăreala fetei. Ce povestea ea? Unul Dumnezeu ştie, cuvinte care nu însemnează nimic, cuvinte care se uită. Insă cum i se luminau ochii şi cât îi era de plăcut omului s’o privească! Pedelături, se aşezară haiducii îmblânziţi ca în faţa unei minunăţii, fumau liniştiţi. — Păi, tu eşti fata lui Velicu Chehaia, — vorbi Şibil. Te cheamă Rada. Cum de te-a lăsat tată-tu? Şi împodobită cu monede şi cu aceste mahmudele... Am să ţi le iau! — Bre, ai să mi le iei! Ia să-mi mai dai, că-mi sunt puţine! Ia vezi, — spuse ea, arătând cu mâna, — cum ţi s’a descusut mânica. Aşteaptă să ţi-o cos eu! Şibil îşi privi mâna prinsă de ţeava puştii: într’adevăr, stofa neagră era ruptă. Şi înainte ca el să înţeleagă, dacă ea glumeşte sau nu, o văzu chiar lângă el, îi văzu puful depe faţa albă, buzele roşii şi când îl privi, ochii ei îl înfăşurară într’o plăcută şi moale lumină. Zâmbi şi-l privi diavoleşte, strânse mâneca ruptă, iar între buze, ţinea acul eu aţa. — Nu mişca! — îl certă ea, — începem. Şi pune-ţi ceva în gură ca să nu-ţi cos şi mintea. Barem de ai avea-o. Râseră toţi. — Ascultă, — continuă Rada, — să te însori, ca să aibă cine să te cârpească. Să nu umbli aşa rupt ca..... . — 'Ca cine? — Ca un ţigan! Şibil se întunecă. Femeile se priviră plânse. —: Să mă însor, — spuse Şibil, — dar nu mă vreau fetele. — Ba, te vor vrea. Aşa flăcău! — Ei haide, ia-mă tu! Cine? Eu? Prin vale alerg, porumb culeg, ghici cine-i? Haiducul. Nu, nu-mi trebue! Nu vreau haiduc. Şibil iar se întunecă. Rada întâlm ochii rugători ai femeilor şi schimbă repede vorba ca s’o dreagă: 300 © BCU — Poate, poate... Te iau. Trebue nuimai să întrebi pe Velicu Cheihaia. > Şi tăcând puţin, ea adăugă: — Şi pe cârserdarul Murad-bei... gata. Ai văzut cum am cusut-o, spuse ea, şi lăsă mâneca, — să mă ţii minte şi s’o porţi cu sănătate...... Şibil o privi şi râse. Ea mai ciripi puţin, apoi femeile o luară din loc şi Şibil le duse până acolo unde se sfârşeşte pădurea şi începe câmpia. ' Când s’a întâmplat aceasta era în toiul primăverii. In vale, ici şi colo, înverzise frunza de fag, iar pe alţi copaci nu apăruseră decât mugurii. Şibil se întoarse în munţi şi încercă să facă haz de această întâmplare. După el, veneau agale haiducii, priveau în pământ şi tăceau. O cioară neagră islbură pe deasupra lor, croncănind, — semn rău! Şibil n’o observă, însă haiducii se adunară grămadă şi murmurară ceva. Femeia le-a încurcat calea, frumoasă femeie; şi acestea toate nu prezic nimic de bine. Trecu eâtăva vreme, se încălzi deabinelea, înfloriră porumbele, înfrunziră perii şi într’o bună zi, în toiul unei zile cu soare a cântat cucul. După cum e obiceiul, Şibil începu să numere, ca să vadă câţi ani o :să trăiască, însă apoi se îngândura şi i se păru că-i de acu bătrân. îşi aminti de Rada şi îşi zâmbi. „Ce minunată amestecătură, gândi el, de femeie, copil şi (diavol! Şi cât de mult îi seamănă; spune ceva — cuminte e, face ceva — frumoasă e!“ Astfel a văzut-o atunci când o văzuse, cum ţinea acul cu aţă în gură şi-l privea zâmbind. „Nu acul, gândi apoi Şibil, şi oftă din greu. Cuţitul poate să-l ţie în gură şi de cuţitul ei omul moare cu dragă inimă“. Tocmai în acea vreme, trecură târgoveţii şi haiducii îi opriră. Plânşi, îngălbeniţi ca floricelele de siminoc; ei abea se mai ţineau pe şeile cailor aşteptând să audă ce le va spune Şibil. Insă Şibil nu i-a obligat să-şi deschidă desagii şi nici nu i-a căutat în chimiruri. El adusese vorba, pe departe, despre una, despre alta, aminti de Velicu Chehaia, şi apoi, la urmă, şi despre Rada. Haiducii priviră în pământ şi roşiră de ruşine. Şibil a dat drumul târgoveţilor, îi conduse până într’un anumit Ioc şi le spuse să-i ducă Radei multă sănătate. Haiducii nu-i spuseră nimic, nici nu îndrăzniră să-l privească în ochi. Şi când seara se lăsă în munţi peste vârful Pietrele Albastre, în cuiburile vulturilor, iar Şibil se culcă şi adormi, ei rămaseră lângă foc şi se sfătuiră. Muntele era acelaşi, refugiul le era asigurat. Şi cu toate acestea, ei erau neliniştiţi şi frica îi pândea din apropiere. Undeva un ţipăt ascuţit de vulpe — şi lor li se păru că tuşeşte un om, trosni o ramură, au crezut că vine cineva. Şi ei se îngrămădiră tot mai aproape unul de altul, îşi vorbiră în şoapte şi priviră cum Şibil se frământă prin somn, cum geme şi -spune ceva. Atunci ei se sculară şi porniră la drum. Nu l-au omorît, dar au fugit de el, ca de un ciumat. Şibil a rămas singur şi atunci paralele din viisteria împărătească pe care a prădat-o, inelele smulse din mâinile celor vii şi morţi, aurul şi argintul -din (biserici şi mănăstiri — toată averea pe care el şi-a agonisit-o şi a ascuns-o în peşteră şi în scorburi de copaci, toată s’a scurs spre casa lui Velicu Chehaia, numai în daruri pentru Rada. Daruri scumpe, trimise cu fiecare răvaş de sănătate pentru fată. Numai iată că el a primit o ştire care l-a buimăcit. Rada îl chema să se coboare în sat, tatăl ei le dă 'blagoslovenia sa, iar Murad-bei îl iartă. In semn că vorba lui e adevărată, cârserdarul îi trimite mătănii sfinte de chihlimbar. Multă vreme Şibil se gândi dacă aceasta nu e cumva vreo căpcană. Tot ceeaee 301 © BCU a avut, a dat. Iar pădurea se înverzise toată, se îndesea şi se întuneca, câmpiile se aco-periseră cu iarbă înaltă, înflori macul roşu, înflori şi brebenelul, floarea ielelor. Din vale venea un miros ide liliac şi tei. Şi când în pădurile de f ag străbătu, mugetul cerbului, iar în Stara-Koria, apărură porumbeii isuri, lui Şibil i se păru piatra pe care îşi răzemea noaptea capul, tare şi grea — puşca lui. El nu putu să suporte chinul şi porni spre sat. . Când se coborî din Pietrele Albastre era amiază, când ieşi în vale la drum şi-şi întoarse privirile înapoi, asfinţitul soarelui întunecase vârfurile munţilor. Vulturii însă se sbăteau încă în faţa pereţilor de piatră albă a prăpăstiilor. Aceşti vulturi care se obişnuiseră cu stârvurile şi care ide multe ori, urcaţi pe stânci, rupeau din carnea omenească. Amurgise, în vale se lăsase o ceaţă albăstruie, pe coline se prelungeau umbre. Muntele s’a ascuns, liniştit, îngândurat parcă, privia după Şibil şi-l întreba: încotro? Sufletul lui Şibil era chinuit şi îndoiala, ca un vierme, îi rodea inima. El se aşeză pe o piatră şi se cufundă în gânduri. Şi totul îi trecu idin nou prin minte, le vântură pe toate. Când îşi înălţă ochii,. luna era sus. O altă lume văzuse înaintea sa Şibil şi altfel îi apăru lui muntele, mărit, întunecat, drept, ca un perete albastru, înfăşurat într’un văl alb. Pădurile se ascunseră iîn umbre negre, din câmpii venea răcoare şi o ceaţă albă le acoperea, luând forme diferite ca un zmeu. Undeva, în întuneric, luminau licuricii, înscriind cu liniile lor de foc, un oarecare semn, oarecare cuvânt tainic şi se stingeau. Iar în fundul văii, cineva cânta — era susurul apei? — cânta atât de liniştit, atât de frumos. . Şibil privi înainte şi se îngândură. In ochii lui se sfărâmau ca nişte firicele galbene razele lunii, se ascundeau şi se împleteau într’un chip întunecat, care acum. apăreau, acum dispăreau. Insă Şibil vedea clar doi ochi care-1 priveau, un surâs care-1 atrăgea. El se sculă, porni pe urma acestor ochi şi acestui surâs şi mai mult nu .se mai mită înapoi. Trei ciocănituri precaute, încet şoptind: „Eu sunt, Mustafa“. Uşa se deschise şi el intră în casa părintească. Pe vatră ardea focul, umbre jucau pe pereţi. Pe mânerele pistoalelor lui Şibil, pe cartuşierele şi ciucurele dela raniţă străluceau reflexele lui. înalt şi voinic, casa a fost prea neîncăpătoare pentru el. întâlni privirea mamei sale şi înţelese tot chinul care o frământa. . — Mustafa, — spuse ea, — pentruce ai venit? Ai să te duci acolo? , — Am să mă duc. - ■— Ai să te duci! Când? — Mâine. Bătrâna îşi cunoştea ibine fiul şi ştia că e de prisos să mai stăruie ca să-l abată din ale lui. Ea se aşeză lângă foc, îşi cuprinse cu mâinile genunchii, înfundă privirile în pământ şi continuă: — Mustafa, de trei zile oamenii eârserdarului toarnă gloanţe şi-şi ascut cuţitele, le încearcă eu degetul să vadă dacă îs ascuţite, un fir de păr dacă îl laşi asupra lor, un fir de păr îl taie. Şi îşi sucesc mustăţile şi se uită spre noi... Mustafa, ne aşteaptă ceva rău. Şibil se întoarse şi o privi, însă aşa era căutătura lui, încât ea nu ştia dacă el a auzit-o sau măcar a înţeles ce i-a spus. Ea se retrase şi nu mai spuse nimic. Iar Şibil se desfăcu de haină şi aruncă depe el pistoalele cu mânerele aurite, 302 © BCU cuţitele cu plăselele de argint — tot ceeace lui îi părea greu şi însemna aouma' timp pierdut. ' ■ ‘ ' ■ ' * ■ . * * ' Sus, în cafeneaua de lângă biserică, lângă o fereastră deschisă, şade cârserdarul Murad-bei şi Velicu Ch'ehaia. Beiul e posomorit, tace şi trage îngândurat din ciubucul său. Insă Velicu Chehaia e vesel, el umblă (prin cameră, clătinând fundul şalvarilor săi largi: scoate din când în când din vărgatul său brâu de mătase un mare ceas cât o minge, se uită la' el şi iar îl ascunde. Apoi îşi frecă mâinile şi spuse: — Totul e orânduit, bei-etfemdi, fii pe pace, lupul e în capcană... Pe masa din faţa eârserdarului sunt aşezate două basmale, una albă şi una roşie. Acestea sunt semnele de înţelegere pentru jandarmii ascunşi la pândă. Dacă beiul va flutura la geam basmaua albă, aceasta înseamnă iertare, dacă va flutura pe cea roşie, înseamnă moarte. Şi ei aşteaptă şi privesc spre stradă. Nimeni nu se vede. Rada n’a ieşit la poartă şi nici Mustafa nu se vede venind. Velico Chehaia nu se poate stăpâni şi aleargă în grabă acasă. — Ei? îl întrebă beiul, când el se întoarse. . — Totul e orânduit. S’a îmbrăcat în cele mai frumoase haine ale sale, pieptar roşu de atlas şi rochie albastră de mătase. întocmai aşa cum fusese îmbrăcată când am trimis-o în munte. Şi e doar femeie, — se uită în oglindă, îşi face sprâncenele şi zâmbeşte. — De ce râde, — spuse beiul supărat, — nu ştie oare ce are să se întâmple? — Ştie, cum să nu ştie. ’ — Tu i-ai spus totul? — Hm... nu i-am spus tot, se poate? Dar nu! I-am spus tot, tot. Efendi, nu purta grijă, lucrul este orânduit. Trecu încă un ceas. Nu veni nimeni. Velico Chehaia se îndreptă iar spre casă, zăbovi acolo, de data aceasta, ceva mai mult, pe urmă se întoarse. — Ei? întrebă beiul. — Las-o, acum e altceva. Plânge. La vorbit aceia, maica lui. Dacă aş fi prins-o, aş fi învăţat-o minte. I-a vorbit, Efendi, şi cine ştie ce i-a spus. Acuma îşi frânge mâinile şi plânge. „Nu las, spune, să cadă nici un fir de păr din capul lui. Am să-l previu, am ,să fug eu el în munte!11 Ah, femeile, femeile! Aşa sunt ele. Am aranjat eu. O să iasă. Ei, acum s’o vedem la poartă... Cârserdarul îşi netezeşte barba şi tace. Cercuri albastre de fum se ridică în rotocoale şi se desfac în dreptul capului lui. Dar iată. Rada ieşi la poartă, din jos venea Mustafa. Cârserdarul şi Velico Chehaia aleargă la fereastră, se ascund după perdea şi privesc cu răsuflarea reţinută. Mustafa merge prin mijlocul drumului. Pe deasupra acoperişului şi copacilor arde soarele. Departe, în fundul drumului se văd munţii unde a domnit Mustafa. Nu are la el nici o armă. Insă cât e de împodobit! Hainele îs de postav albăstrui, cu fir şi aur. Subţire şi înalt, puţin slăbit, puţin înegrit, însă frumos şi bine făcut. In mâini, mătăniile de chihlimbar şi o garoafă roşie, — mătăniile dela bei, iar floarea delia Rada. El e aproape, priveşte la Rada, o priveşte şi surâde. Beiul, îşi smulge barba şi exclamă: — Ce tânăr! Cât e de frumos. 3°3 © BCU . . — Cârpa, bei Efendi, cârpa, — striga Velieo Chehaia. — Ce tânăr, repetă beiul transportat, — cât e de frumos! Velieo Chehaia ia cârpa roşie şi aleargă la fereastră. Beiul îl apucă de mână. — Nu ciorbagiule, nu, un astfel de om n’ar trebui să moară. — Dar fata mea. Dar cinstea mea! strigă Velieo Chehaia şi, eliberându-se, se duse până la geam şi făcu semn cu basmaua roşie. Puştile detunară. Geamurile dela fereastră zăngăniră, casele se cutremurară, pe pământ căzu o umbră neagră. Şibil se opri fioros, frumos. Scăpă mătăniile, dar nu asvârli garoafa, îşi încru-cişe mâinile pe piept şi aşteptă. O clipă, două, — cât jandarmii au umplut din nou armele. Un strigăt ascuţit se .auzi dinspre mahalaua din vale. Şibil nu tresări. Alt strigăt dinspre poarta lui Velicu Chehaia. Şibil se întoarse, era Rada. Ea alergă spre el şi întinse mâinile ca isă-1 apere, iar el îşi desfăcu braţele s’o îmbrăţişeze. Detunară din nou armele. Şibil căzu. Căzu mai lîntâi cu faţa, apoi pe spate. Căzu lângă el şi Rada. Şi totul se linişti. Soarele încălzea pietrele caldarâmului. Lângă pata de sânge dintre «cele două trupuri, era şi goroafa. Din cafeneaua de lângă biserică, cineva flutura la fereastră, din întâmplare, basmaua albă. 304 © BCU Cluj PSALMUL POETULUI DE ’ PENCIO SLAVEIKOV Tovarăşa mea dragă, presimt, soseşte ora Supremă, când adio voi spune tuturora. Poema vieţii mele: paragini şi durere Se face mai frumoasă, acum spre încheare. Se poate multă lume să fi ţinut la mine Mulţi, poate, inşi de cari nici până azi nu ştiu ’ Cu flori şi imari regrete, ei poate că vor ţine Să mă 'împodobească, acolo, în sicriu. Tu, uniea-mi podoabă, lumina mea, izvorul Atâtor dulci minute şi bucurii prea clare, Din viaţa mea pustie, din ceasurile-amare — , Ai grijă de îndată, la porţi să tragi zăvorul. Pe crocodili văzându-i că ’ncep să se frământe, Cu lacrimi şi discursuri sălbatice şi seci — Făcând tot glume aspre — strigoii! — şi să cânte: „Din viaţa asta scurtă, trecu în cea de veci". Ci pragătindu-mi, scumpo, o săvârşire lină, Să nu mă laşi pe mâna streinilor, haină, Deobşte să mă ’ngroape, la rând eu toţi aceia — Orice suspin, acolo, ar turbura veciea. 3°5 Ci, sus, pe dealul unde cu tine şi amicii, Purtam, în dup’amieze, discuţii dulci ca mierea, Acolo, unde’şi toarce cântările tăcerea, Să porunceşti zidarii cavoul să-mi ridice. . >- întoarse dinspre lume, spre zarea ’nalt-senină, Cătau întotdeauna privirile-mi terestre Şi, netăiat în tină, — lăcaş cu mari ferestre, Aş vrea mormântu-mi încă să urce în lumină. Şi duceţi-mă acolo, în revărsat de soare, La ceasul când spre slavă, se 'nalţă ciocârlanul, Al duhului meu simbol — pe-aripi purtând elanul Şi imnul vieţii-acestii "etern surâzătoare. - . Iar pacea mea să fie ’n lăcaşu-acel de piatră, Ferită de-adierea suspinelor postume — Să-mi miruiască fruntea, cu semnul naltei brume Luceafărul de ziuă, pe zare când s’arată. Şi, liberă, ferice, s-o las adânc să cadă Privirea mea, pe taina acestei lumi pierdute — Departe de-ale vieţii mari zbuciume şi cute, Aş vrea, cu toate-acestea, pe veci să-i stau dovadă. Să văd solemnul soare, când iese să deschidă A zilei porţi stând pază silinţelor sărmane Şi noaptea cum aşterne ’nstelatele-i sumane Pe ruga fiecărui, pe fiece obidă. Şi poate ’n sfântul somn cel fără dimineaţă, Mai fremăta-vor, line, ca nişte vagi perdele, Acele scumpe vise — şi sunetele-acele De care tânguise povestea mea de ceaţă. Intru aceasta ’n care prins duhul meu în veci, Eu voi visa lumina ’nflorind viaţa voastră Şi-oiu auzi, pe aripi de ’naltă slavă, albastră, Un psalm cântând ţărâna, pe struna lumii ’ntregi. ARTA BULGARĂ CONTEMPORANĂ DE SIRAK SKITNIK Arta figurativă contemporană bulgară trece astăzi printr’una (din cele mai interesante şi intense etape ale desvoltării sale, dela Eliberare încoace. , Niciodată artiştii bulgari n’au manifestat o forţă creatoare atât de tenace, o perseverenţă şi o abondenţă în operele loir, ca în ultimii cinci-şase ani. Dela cei miai mici şi mai neînsemnaţi, în numeroasele expoziţii particulare sau oficiale, ei se impun nu numai ea nişte muncitori perseverenţi, îndrăgostiţi de arta lor şi capabili de a face orice sacrificiu pentru ea, dar şi ca nişte creatori îngrijoraţi de viitorul artei bulgare, care caută să coordoneze preocupările de formă şi idee ale vremii de azi cu pământuL natal.. . Pentruca un străin să poată aprecia la justa lor valoare realizările picturii bulgare, trebue să cunoască puţină istorie: numai ceva mai mult de şase decenii ne despart de Eliberarea Bulgariei. Proclamarea neatârnării găseşte ţara din punct de vedere cultural şi artistic, nu numai lipsită de orice urmă de tradiţie, dar şi fără niciun sprijin pentru orientarea tinerilor conducători, care ar fi vrut să facă ceva pentru artă. Activitatea remarcabilă a primilor pictori, care au studiat în străinătate, este izolată şi n’ar putea servi drept punct de plecare. Pornind dela aceste premize, realizările artistice ale Bulgariei în jumătatea de veac de viaţă liberă e un adevărat miracol. Pictura bulgară, în concepţiile şi posibilităţile ei, a mers în acest timp într’un ritm uimitor de repede. E deajuns să comparăm producţia de artă bulgară actuală, nu cu aceea de acum treizeci de ani, ci cu aceea de după marele războiu (1918), ca să vedem enorma diferenţă în cunoştinţe, cultură şi orizonturi artistice. . Pseudoclasicismul academic, cultivat cu asiduitate până la războiul balcanic (1912),, are reprezentanţii săi talentaţi, dar ei nu reuşesc să creeze o artă solidă şi viabilă, cu toate că se pasionează pentru scenele rustice, şi în ciuda eforturilor lor de a crea o artă bulgară, nu izbutesc să depăşească exteriorul, etnograficul. Timpul de după războiul balcanic marchează numai o etapă a artei bulgare: cu mare întârziere, irnpre-sionismul preocupă spiritele câtorva pictori bulgari. Şi eeeace e mai important, în ace- laşi timp ei încep să vadă şi să simtă specificul naturii şi vieţii bulgare, în. sensul şi puterea lor lăuntrică. In timp ce un grup de pictori — vechi şi de concepţii mai nouă— St. Ivanov, A. Mihov, A. Mutafov, Teno Todorov, Consulava Vazova, T. Ganuşev, N. Cojuharov, B. Mittov continuă în direcţia neo-iclasicismului academic, alt grup — Ni-cola Marinov, Elena Caramihailova, Boriis Denev, K. iStărchelov, Vladiimir Dimitrov-Maistora, Nicola Tanev — în frunte cu unul dintre cei mai valoroşi pictori ai artei neo-ibulgare, răposatul Nicola Petrov, încearcă să se declare împotriva canoanelor clasice, susţinând o creaţie liberă şi viguroasă, adăpată cu seva pământului şi sufletului bulgar. O caracteristică a acestui grup e că a descoperit, cu ajutorul peisagiului, trăsăturile fizionomice ale ţăranului şi pământului bulgar, lucru pe care-1 desăvârşesc urmaşii mai tineri. Deşi respiră un sentiment acaparant, creaţiunile acestui grup deschid orizonturi noui şi pentru generaţia mai tânără şi pentru marele public. Pictării aceştia riau creat un curent sau o şcoală, dar, ceeace e incontestabil, au introdus mai multă prospeţime şi spiritualitate în pictură, punând bazele actualei picturi bulgare. Dar, cu toate năzuinţele frumoase ale acestor artişti neobosiţi, războiul din 1914 găseşte arta bulgară cu multe probleme insuficient lămurite. Câteva sforţări separate n’au putut crea nici măcar directive pentru o artă autohtonă. Războiul opreşte progresul artei bulgare: pictorii pasionaţi pentru subiecte de războiu, îşi întrerup drumul obişnuit, lăsând pentru zile mai bune rezolvarea problemelor care îi agitau. Dar imediat după 1918 se simte în Bulgaria un puternic imbold artistic. Se părea că uimitoarea productivitate postbelică va însemna o artă şi calitativ superioară — expresia vie a forţelor latente deslănţuite de bucuria eliberării. Intr’a-devăr multe expoziţii particulare şi oficiale. Tablouri în variate genuri. încercări în diferite tehnici. Acestei producţii îi lipsea însă centrul, unitatea, deşi un sentiment de încredere în sine respira din tablourile talentaţilor ei reprezentanţi. Multe lucruri trebuiau clarificate, canalizate, aprofundate. Aceasta au săvârşit-© cu pricepere unii din cel de al doilea grup .de pictori, în icei 10—12 ani din urmă, coordonând un sănătos şi creator sentiment pentru pământul şi viaţa naţională în care au crescut, cu exigenţele formale ale artei contemporane de peste hotare. Sculptura nu se abate dela acest drum, trecând printr’o epocă de convenţionalism, pentru a ajunge la perfecţia portretistică a busturilor lui Andrei Nicolov sau la asprul stil monumental al lui Iv. Lazarov. Reprezentanţii ei mai tineri, Marco Marcov, Ivan Funev, V. Emanoilova, I. Cră-cimarov, L. Dimitrov şi alţii continuă direcţia dată de Iv. Lazarov. Generaţia actuală a pictorilor bulgari se desvoltă fără îndoială sub influenţa artei apusene; în eforturile continue de a găsi un stil personal, aş spune naţional, apar urmele influenţelor germane şi franceze. In Balcani, ca şi în trecut, există toate condiţiile istorice şi psihologice pentru desvoltarea unei arte proprii, dar aceasta nu se va întâmpla curând, deoarece e fatal ca ţările întârziate să suporte influenţele celor ajunse la o maturitate culturală şi artistică. Nici Bulgaria nu va putea să se sustragă acestei stări de lucruri. Totuşi e de remarcat că pictorii bulgari, mai ales în ultimii doi ani,* s’au îndepărtat repede dela erori isau căutări de forme, amăgirile tehniicei cedând locul modestiei şi unei concentrări interioare. Noua realitate simţită în tablourile lor — peisagii, nuduri, compoziţii —* se uneşte cu căldura, claritatea şi seninătatea creaţiei. In această 'direcţie lucrează zeci de tineri talentaţi, pentru care pictura religi- 308 © BCU Cluj casă -bulgară capătă adevărata ei valoare, primii noştri pictori mai vechi primesc o nouă inspiraţie şi viaţa noastră dela ţară apare în -mistica şi esenţa ei psihică. Căldura şi abnegaţia de care sunt însufleţiţi le va arăta desigur drumul pe care vor găsi echilibrul dintre cerinţele artistice formale şi adevărata viaţă a ţării, -cu toate condiţiile grele în care lucrează D. Uzunov, B. Obreşoov, Chirii Tonev, Ilia Petrov, răposatul P Gheo-rghi-ev, N. Balfcanskd, G. Bop-ov, V. Stoil-ov, M. Uzunova, V. Lucova, D. Decev, C. Gămiev, S. Ven-ev, I. Nenov, I. Pencov, Z. Papricova, Z. Alexiandrov, C. Tringov, Baracov, Pana-iotov şi alţii — acestea sunt numele tinerilor care crează astăzi pictura bulgară. Doi dintre valoroşii pictori bulgari, care lucrează în afara patriei lor, sunt B-oris Gheorghiev şi Nieola Mihailov. După P. Mor-ozov, grafica bulgară -contemporană are astăzi reprezentanţi cu un stil al lor personal: V-asile Zaharov, Ilia Beşcav, V. Staicov, B. Angheluşev, Gherasi-mov şi alţii mai tineri. Un gen reprezentat ou talent şi sârguinţă lîn Bulgaria este caricatura politică. Alexandru -Bojiuov, creatorul ei, izbeşte prin spiritul său neobosit şi inventiv şi conduce până acum micul grup de caricaturişti: C. -Camenov, R. Alexiev, Sărmabojiov şi Dobrinov. Şcoli artistice bine definite în Bulgaria nu există, dar e incontestabil că cea mai tânără generaţie de artişti -caută, în spiritul artei contemporane europene, să-şi croiască un drum şi un stil propriu. Avântul impetuos pe care îl -trăieşte în momentul de faţă arta noastră îndreptăţeşte nădejdea unei arte de viitor şi mai senină şi mai specific bulgară. Tinerii simt şi abordează lîntr’o manieră nouă peisajul autohton, exprimat în cadrul vieţii naţionale. In privinţa aceasta, regretatul tânăr, pictorul Iv. Milev, cu o rară pătrundere şi imaginaţie, a descoperit în primele tablouri ale sale esenţialul şi ritualul vieţii bulgare dela ţară. LAMA SABAHTANI DE STOIAN MIHAILOVSKY M’apasă Doamne-a vieţii cruee grea Abia îmi mai târăsc pe-aici amarul Te văd urcând pe Golgota calvarul , Şi murmur cea din urmă vorbă-a Ta, Trăiau în solitara nebunie " Ce-aveam în mine bun şi luminos S’a stins de mult. Azi, sufletul mi-i ros Şi iată-mă bătrân şi’n agonie. , Iubire-am semănat dar n’o culeg — Din lumea sgomotoasă mă desleg Şi-asemeni unui uliu împuşcat, Cu aripa ’n ţărână, ochii ’n cer, In ceasu-acesta, tot spre Tine cat Şi mila-Ţi fără margini eu o cer. 310 .. ...............© BCU Cluj NIRVANA DE PEIO IAVOROV O, apele eterne —• n’au ţărmi nici adâncimi Dorm fără să reflecte o stea în a lor unde — Veghiem pe ţărmuri încă şi încă rătăcim Şi tremurăm ’naimtea întinderilor blânde. O, veşnicele ape — ce n’au adânc nici maluri Dorm fără să reflecte crepuscularul cer — Ne îndreptăm privirea spre-acele 'nalte valuri Şi ne’nfioară-adâncul, întunecat mister. De-apururile ape şi limpezi şi încete Ce n’au adânc nici maluri — sunt reci, răcoritoare Ni-i teamă să bem însă şi chinuiţi de sete, Noi n’avem somn, nădejde şi groaza lor ne doare. 311 © BCU Cluj MUZICA BULGARĂ DE ASTĂZI - - . DE • . ASSEN BALKANSKI In afară ide amintirea pe care cel mai mare poet şi muzicant al antichităţii a lăsat-o pământului bulgar (Qrfeu a trăit în Rodopi — munţi cărora Bulgarul le-a dat cel mai poetic nume: „pădurile privighetorilor “) şi al cărui ecou se resimte până astăzi în vigoarea muzicii-populare bulgare, împletită cu farmecul simţului clasic, pentru compozitorul bulgar nu avem un material mai bogat şi mai atrăgător decât cântecul popular. Acest bogat şi variat câtec popular, care, după cum spune marele nostru scriitor Pencio Slaveicov, e ca un buchet de flori diferite una de alta prin coloare şi parfum, a inspirat pe patriarhul muzicii culte bulgare, Dobri Hristov (875—941) care a creat pe motivele lui admirabile modele de transpunere pentru solo şi cor, cum simt compoziţiile „Vila se’i gora“, „Ganinata maica“, „Dafino vino“, „Spirt lele Iano“, „Ne placi, maica marne", „Heruvimska pesen“ şi altele. . Intir’ădevăr, noi, Bulgarii, am întârziat să ne manifestăm în domeniul muzicii culte din motive istorice; astfel, când în anul 1876 se deschise la Bayreuth teatrul special al lui Wagner, pentru noua muzică dramatică, ce întemeiază o întreagă epocă în viaţa omenirii, revoluţionarii bulgari, cu primele cântece patriotice ale lui Cintulov şi ale bătrânului Slaveicov pe buze, erau în toiul luptei pentru scuturarea robiei de cinci ori seculare, care distrusese orice elan al poporului bulgar spre o cultură mai înaltă. In schimb, lupta pentru libertate a oţeiit spiritul Bulgarului, care rămase cu rezerve de forţe pentru viitor, după cum se poate vedea şi din primii săi paşi în domeniul artei muzicale. Muzica bulgară îşi începe viaţa din impulsul pe care i-1 dădu Dobri Hristov. Cântecele sale, cu prospeţimea apei de izvor, au inundat toată ţara, dela şcoli la biserici şi cu ele cresc câteva generaţii. Aceasta i-a adus.autorului numele de compozitor naţional, serviciile sale fiind analoage acelora aduse literaturii de slăvitul poet naţional Ivan Vazov. Cu iubirea de patrie şi de viaţă bulgară, Dobri Hristov deschide compozitorului bulgar idrumul creaţiei şi-l îndreaptă către, farmecul trecutului de măreţie şi eroism păstrat în sufletul poporului. Pe această cale au mers aproape toţi compozitorii de după el. 312 © BCU Cluj Muzica instrumentală (bulgară îşi începe adevărata sa desvoltare prin talentul inspirat al lui Pancio Vladigherov, (născut în 1899), la început elev al lui Dobri Hris-tov, a cărui activitate fu călăuzită de dorinţa de a apropia creaţia bulgară, ca formă şi tehnică, de creaţia popoarelor apusene. Compoziţiile lui Pancio Vladigherov — concerte pentru vioară şi pian, „Rapsodia Vardar“, dansuri simfonice, opera „Ţar Caioian“ şi altele — sunt construite eu o complexă tehnică a compoziţiei şi cu o clasică înţelegere a formei. Aproape toată opera sa poartă amprenta exotismului şi a erotismului, inspirate de un temperament impetuos şi exprimate printr’o interpretare modernă a armonizării şi orchestraţiei, cu o instrumentaţie vie, cu elemente ritmice luate din muzica populară, grefate pe maniera creaţiei apusene din ultima vreme. In muzica simfonică, Vladigherov reuşeşte să aibă un stil propriu, caracterizat printr’o fină şi originală parafrazare modulată a (motivelor. Cu toate acestea, în lucrările lui, domină mai degrabă magnifica sa tehnică în maniera de armonizare şi instrumentare, decât spiritualitatea evidentă la eelalt compozitor al nostru, Petco Stainov (născut în 1896 şi rămas fără vedere la vârsta de cinci ani), cel mai zelos şi mai cunoscut pentru creaţia muzicală în spirit bulgar. Stainov e o natură liric-dramatică şi muzica populară bulgară devine cea mai importantă sursă a viziunilor sale creatoare, pe care le (compară cu opera compozitorilor idin aşa numitul quintat rus — Rorodin, Balakirev, Cui, Rimski Korsakov şi Musisorgski — fiind foarte apropiată şi instructivă pentru concepţia sa de creaţie muzicală în spirit bulgar. Această concepţie o ilustrează (în poemele sale simfonice „Pricaska lebenda“ şi „Tracia“ şi în suita sa „Trakiiski tanţi“ (Dansuri trace) ide imaginaţie fantastică şi viziuni homerice. Petco Stainov lucrează şi în domeniul muzicii vocale, compunând câteva cântece pentru cor, caracteristice prin accentul lor dramatic şi epic. Apropiaţi de concepţia lui Stainov, în oeeace priveşte creaţia muzicală în spirit bulgar, sunt compozitorii din generaţia mai tânără Filip Kutev, Liubomir Pipcov şi Marin Goleminov. Filip Kutev (1903) se impune dintr’o dată ca un compozitor original prin operele sale pentru orchestră mare „Rapsodia bulgară" şi poema simfonică „Gherman", ca şi prin câteva cântece pentru cor. Filip Kutev nu se inspiră din motivele populare, sursă ce s’a 'încetăţenit şi a căpătat o largă popularitate, şi nu ţine seama de particularităţile fizice ale creaţiei populare, ici cercetează sufletul poporului şi comorile fal-cloristice nedifuzate. In toată opera lui, e impresionant arhaismul adaptat la condiţiile actuale. Opera lui Liubomir Pipcov (1904) se caracterizează prin elementul social introdus cu intermediul presiunii unei gândiri perseverente. Cele mai multe dintre operele sale — „Ianinite devet bratia“, quartet de strune, piese cu acompaniament de pian, pentru cor şi altele — sunt cuprinse de pesimism. El a campus câteva piese cu acompaniament de pian, „Tracia“, „Conniţi" şi altele, după textul unor poeţi ai noştri, bucăţi care se apropie de arta liedului de concert apusean. Marin Goleminov (1908) a compus muzica pentru drama eoreografică „Nesti-narca“ (inspirată din obiceiul dansatorilor pe jăratec bulgari), cuprinzând în mare măsură elemente populare trăite şi prelucrate după o manieră ce îi dă o valoare universală. Cu aceasta, el deschide orizonturi largi năzuinţei comune a compozitorilor noştri de ia produce muzică în spirit bulgar. De toţi compozitorii noştri se deosebeşte prin natura compoziţiei sale Veselin Stoianov (1902), în ale cărui opere „Jensko Tarstvo" şi „Salammbo", suita simfonică „Bai Ganiu‘; şi altele nu predomină motivul muzical autohton. Veselin Stoianov a rămas aproape străin de 'sforţarea de a compune muzică în spirit bulgar, în mod exclusiv prin motive naţionale. El este însă un inspirat impresionist, care stăpâneşte admirabil arta instrumentaţiei; caracterul operei sale e asemănător stilului poemelor simfonice ale lui Richard Strauss. Particularitatea operelor sale este elementul comic, pentru care are o adevărată slăbiciune, mai ales în cea mai frumoasă operă a sa, care frapează prin tehnica construcţiei sale şi a înfloriturilor instrumentale, suita simfonică „Bai Ganiu“, după cunoscuta povestire a scriitorului Alee Constantinov. . In general, opera compozitorilor bulgari de astăzi nu e străină de prohlemele de formă, cuprins, armonizare şi orchestraţie care preocupă pe creatorii din occident de câţiva ani încoace. In opera compozitorilor bulgari însă, predomină iubirea gliei natale şi tendinţa de a folosi variata ei bogăţie în compunerea muzicii culte, care să exprime autenticul vieţii bulgare, răspunzând în acelaşi timp concepţiilor contemporane şi cerinţele estetice. Şi nu trebue să fie altfel, căci orice artă mare e legată de pământul care a inspirat-o şi creat-o. 314 © BCU Cluj CÂNTEC DE ORFAN DE DEMCIO DEBELIANOV N’aş face ’ntristare nimănui De-a fi să mor în luptele crude N’am mamă, soţie nici rude Şi nici prieteni n’avui. Mi-e inima totuşi voioasă — Orfan, am trăit tot necăjit Şi m’aş simţi poate fericit De-aş găsi o moarte glorioasă. Cunosc drumul greu ce duce departe îmi port averile — poveri Căci sunt bogat în dureri Iar de bucurii n’am avut parte. Şi mă vor duce la cimitir Tot cum am venit pe lume — boem Calm ca un poem Care trezeşte inutile-amintin. 3r5 © BCU Cluj OCHII SFÂNTULUI SPIRIDON DE ELIN PELIN Sfântul Spiridon era un cizmar sărac. Aşezat lânigă o .măsuţă, pe care se găseau uneltele, lucra fără încetare, cu gândul numai la Dumnezeu. Singura lui odihnă era ora prânzului, când mânca blând şi liniştit o coajă -de pâine uscată, sau clipa când îşi arunca ochii, prin ferestruică, spre minunatele înfăptuiri divine ale lumii, în faţa cărora avea întotdeauna sentimentul nimicniciei şi umilinţei. El se bucura deopotrivă şi de iarna cea albă şi rece, şi de vara cea caldă şi aurie. Primăvara, când soarele topea zăpezile, Sfântul Spiridon asculta cu drag sgomotul monoton al picăturilor care cădeau cu aceeaşi regularitate, depe acoperişul dărăpănat al barăcii sale, — sau se uita cu acelaşi nesaţ cum îmboboceşte liliacul şi înfloreşte mărul din faţa bisericuţei. Aroma dulce a florilor umplea întreaga ulicioară cufundată în linişte, pătrundea în valuri în mica lui dugheană, învăluind în miresmele credinţei sufletul tânărului. In aceste zile, Sfântul Spiridon îşi înălţa igândul către cer şi, câteodată, se scula depe scaunul lui mic şi se ducea la fereastră, să-l privească. El era tânăr şi frumos, cu toate acestea sufletul său nu era bântuit de vanitatea goală a măgulirilor şi laudelor. Cu sufletul pocăit, el era însetoşat după Dumnezeu, dar se credea nedemn în faţa Lui, .deşi era fără păcat. Singurul lui gând era să-şi purifice sufletul şi astfel să înflorească, precum înfloreşte mărul din faţa bisericii. Frumuseţea lui sufletească dădea aceeaşi înfăţişare şi fizicului său — corpul. Era minunat acest adolescent sărac. Obrazul lui strălucea de o curăţenie sfântă şi pe fruntea lui înţeleaptă se revărsau, abea întrezăriţi, norii albi şi purpurii, întocmai ca pe cerul unei .dimineţi de vară. Ochii lui albaştri, contemplând întotdeauna cu bucurie făpturile lui Dumnezeu, aveau adâncimea lacurilor în care licăreau reflexele tuturor luminilor cereşti. Adesea, fete bogate şi frumoase veneau din oraş în această uliţă îndepărtată, unde era cismăria tânărului, căutând prilejul să-l vadă şi dorind să comande la el pantofi de sărbătoare. 316 © BCU Cluj, Aceasta înfiora sufletul flăcăiandrului cinstit care, când auzea gălăgia veselă a femeilor şi foşnetul rochiilor de mătase, îşi apleca ochii curaţi în jos şi nu-i mai ridica până ce afară nu revenea liniştea veselă şi potolită din uliţa cea mică. Pentru a înlătura orice patimă, pusese în faţa ibărăcii o ladă cu oenuşe. Fiecare femeie, care venea la el pentru comandă, călca acolo şi după forma urmei pe care o lăsa piciorul ei, cismarul îşi lua măsura necesară pentru lucrul său. Astfel, tânărul înlătura din suflet orice dorinţă pătimaşe care ar fi putut să-i întunece fericirea sfântă, păzind ochii săi de umbra ispitei şi mâinile sale de atingerea unui trup născut pentru pofte. Odată, când Sfântul Spiridon se sculase depe triped şi voia să se uite pe fereastră ca să se bucure de un nor alb cu care se juca un înger nevăzut în albastrul cerului, o caleaşcă aurită se opri în faţa dughenei şi din ea coborî o tânără turcoaică, care bătu îndată la uşe. Rochia ei era uşor desfăcută la piept şi Sfântul Spiridon se grăbi să-şi plece ochii nepământeşti spre podeaua plină de praf, ca să nu pătrundă prin ei, în sufletul său, frumuseţea ispitei. Femeia deschise încet uşa şi intră. Odată cu ea, pătrunse în odaia întunecoasă şi săracă, ziua cea frumoasă de primăvară, care domnea afară. Sfântul Spiridon auzi sgomotul viu al cişmelei, jocul vesel al vrăbiilor, un cântec oarecare de fată tânără şi râsul bărbătesc al tinereţii. Această deşertăciune veselă a vieţii pătrunsese odată eu femeia necunoscută care apăru în prăvălia cea mică. Tânărul aplecă şi mai mult capul, neştiind ce să facă. Femeia spuse atunci duios, moale şi poruncitor, totodată, să-i ia măsura. — Călcaţi afară, în cenuşa din lădiţă. Am să vă iau măsura după urma călcă-turii Domniei-Voastre, bună Doamnă, — zise cu blândeţe Sfântul Spiridon. Femeia râse tare, frumos, şi tânărului eismar i se păru că o mulţime de oameni se opriră în faţa prăvăliei lui şi asvârliră înlăuntru mii ide flori, în timp ce coruri divine cântau nespus de atrăgător. îşi acoperi ochii cu mâna şi repetă rugămintea cu atâta smerenie, încât inima tinerei turcoaice se cutremură. — Nu, — zise ea şi tăcu. Apoi adăugă: — Vreau să-mi iei măsură după picior. Atunci Sfântul Spiridon se sculă, luă măsura şi, fără să-şi ridice ochii, se apropie de femeia necunoscută. Aceasta îşi trase puţin rochia lungă de mătase şi ridică piciorul pe triped. Sfântul Spiridon îl cuprinse, desfăcând şiretul dimprejurul tălpii. In clipa aceasta, tânărul pierdu firul care unea gândurile sale fericite cu Dumnezeu şi, obişnuit cu lucrul, îşi ridică ochii să vadă ce arată măsurătorul. Atunci, ou coada ochiului, văzu piciorul minunat şi gingaş, acoperit cu ciorap întunecat de mătase. In sufletul binevoitorului şi cinstitului tânăr, pare că se prăbuşi ceva. Dar tăria credinţei nu-1 părăsi. Sfinţenia, care-1 sprijinise atâta vreme, îi călise voinţa. Aceasta se răs-culă contra patimilor trezite şi Sfântul Spiridon se repezi, luă sula depe masă şi eu o mână ihotărîtă străpunse ochirii înclinat spre păcat. Odată cu durerile mari, Sfântul Spiridon simţi şi auzi bucuria scăpării de pierzanie a sufletului său; de aceea, într’un moment de suprem extaz al fericirii, nu lăsă mâna în jos, ei lovi cu mai multă tărie cu sula, străpungând şi celălalt ochiu. Acesta, nu avea nici o vină. Dar în setea lui de purificare, tânărul sfânt dorea să închidă ochii sufletului său prin care puteau să pătrundă raze desprinse din lucrurile ispititoare şi rele. ...Rămânând fără ochi, Sfântul Spiridon nu mai putu să lucreze. închise prăvălioara şi se duse într’o pădure, unde curgea un mare râu pe malurile căruia creşteau 3*7 © BCU sălcii şi răchită. Fiind orb, tăia nuiele, şedea la soare şi împletea coşuri pe care le dădea pentru o bucată de pâine, sătenilor care treceau pe acolo spre oraş. In sufletul său era atâta linişte, atâta tăcere şi atâta bucurie. Asculta plescăitul peştişorilor care se jucau, câteodată, în apă şi şedea, vreme îndelungată, pe malul râului, în tăcere. Zumzetul albinelor şi freamătul mesteacănilor albi, care creşteau prin împrejurimi, îi umpleau de plăcere sufletul liniştit. Când trecea, pribegind dintr’un loc într’altul, se ruga lui Dumnezeu să-l conducă în aşa fel încât să nu calce furnicile şi micile gângănii care se strecurau printre ierburi. In fiecare zi, vântuleţul cel nou şi tânăr, care se năştea .dimineaţa şi seara, murind la amiază, aduna aromele dela toate ierburile, florile şi teii, aducându-le orbului pribeag, în sufletul căruia se topeau de plăcere... In această linişte minunată, gândurile Sfântului Spiridon, de sute de ori purificate, se înălţau către Dumnezeu, contemplând ceasuri întregi surâsul Lui iertător şi înţelept. Un singur fapt sbueiuma pe omul sfânt, — ciripitul plin de iubire al păsărilor care umpleau pădurea. Şi Sfântul Spiridon auzea cum porumbeii, privighetorile şi alte păsări se lăsau idin sbor pe ramuri şi eiugulirile lor de dragoste îl nelinişteau. El aduna pietre pe care le arunca în direcţia de unde venea cântecul, da din mâni ca să le sperie, se canonea să le gonească. Dar ele continuau să ţipe, să cânte, să se cheme una pe alta. Gândurile sfântului, cu toată împotrivirea sa, fură pe neaşteptate întunecate de amintirea tinerei turcoaice. Şi, într’o zi, Sfântul Spiridon află cu groază că acolo, în adâncimea sufletului său, are alţi ochi pe care nu poate să-i străpungă. Şi aplecat asupra coşului pe care îl împletea, el înţelese că, deşi îşi străpunsese Ofilii, au rămas ceilalţi, din sufletul său închis. II cuprinsese neliniştea. Neştiind de unde vine aceasta, el îşi închipui că a săvârşit cine ştie ce păcat în faţa lui Dumnezeu şi începu să-şi petreacă zilele şi nopţile în rugăciuni. Insă, pe zi ce trecea, neliniştea punea tot mai mult stăpânire pe sufletul său. Odată, când împletea ultimele nuiele dela un coş, i se arătă o scenă ispititoare, care îl făcu să-şi îmboldească din nou ochii. Văzu clar, eu ochii sufletului, o femeie încântătoare, care se opri în faţa lui, cu rochia puţin ridicată, de sub care se vedea un picior frumos, în ciorap de mătase. In zadar voi să înlăture această imagine obsedantă, atât de clară şi de ispititoare. Oriunde şi-ar fi întors faţa sa de orb, vedea mereu aceeaşi femeie şi auzea mereu râsul ei. Sfântul strigă tare, oftă şi începu să cheme pe Dumnezeu într’ajutor. In zadar. Chipul ademenitor creştea şi-l cucerea. El începu să-l vadă în aşa fel, cum nu-1 mai văzuse niciodată şi nici n’ar fi dorit să-l vadă nici atunci când luminau ochii lui albaştri. Şi iată, că dorinţi ascunse făcură să-i clocotească sângele în vine. Voia să se roage, dar din gura lui ieşeau cuvinte calde de iubire, care răsunau în pădurea întunecată ca strigătul unei păsări. — Doamne, de ce mă chinueşti? îmi pierdui ochii ca să te ajung — şi departe sunt de tine. Invaţă-mă, cum să te găsesc, Doamne! Şi Sfântul Spiridon căzu cu faţa la pământ, pentru rugăciune. Când se ridică şi înălţă capul către ceruri, pe chipul lui tineresc sclipiră din nou ochii lui cei albaştri şi frumoşi, ca adâncimile lacurilor, în care se oglindeau toate luminile cereşti. 318 © BCU Cluj DE TODOE TRAI A N OV Vino, Te chemăm! Vrem să îngenunchiem înaintea templului amarnicei izbăviri. Vino, Renăscuţi şi evlavioşi, . Dorim Să ne prejmuim Cu spini Frunţile botezate de-ale fericirii lumini. Vino înaintea unei mese de sacrificiu curate, Să ne înălţăm pe coloana visurilor ameţitoare, Să croim sufletelor noastre luminoasă cărare Şi din mlaştina fericirilor cărnii întinate, Să zămislim lacrimi Vino, o vino, Regină chinuită — Tu ce ’nduraşi atâtea patimi, Vino împodobită Cu idiamante de lacrimi, Vino gătită în odăjdiile pocăinţei. NOAPTEA, TOATE TAINELE... DE NICOLAI LILIEV Noaptea toate tainele o să ne spună Ziua ne va săruta ea o soră bună Sufletele noastre de nimeni ştiute, Vor sbura spre lumi necunoscute. Fulgere s’or ivi pe urmele noastre Şi sufletele pierdute spre astre Ingheţa-vor la sânul de veci: Planete ’nchegate ’n spaţii reci. Privind tărîmul întunecat, Unde se stinge-un orizont brumat, Vom fi două serafice vise, Legănate ’ntr’o tăcere de abise. Şi, striviţi de lumină, vom ispune: Ce-s oare aceste păreri, această lume Unde vântul turbat fuge, se ’nf oaie Şi spleen-ul îşiruie ’n ploaie? 320 © BCU Cluj' SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA TEATRULUI BULGAR DE VLADIMIR POLI ANOV Jocurile din timpul carnavalului, „Nestdinarii" (dansatori pe jăratec în ziua Sfântului Constantin), cu întreaga ceremonie religioasă dinainte şi de după joc, „Cu-kerii“ (deghizarea în diferite animale şi simboluri bune sau rele), dansurile în legătură cu învierea lui Lazăr, jocurile pentru ploaie, nunta ţărănească ou toate datinile ei, precum şi o serie de obiceiuri şi ceremonii pe care poporul nostru le are şi le păstrează 'din vremea păgânismului, conţin prin esenţa lor mai multe elemente de spectacol, mai multă trăire sufletească, simţ artistic decât Messele, Misterele şi Procesiunile reci ale Evului Mediu, idin care se naşte teatrul în Italia şi Franţa. Aceste jacuri, obiceiuri şi ceremonii — întovărăşite mai totdeauna de muzică şi cântece — se executau şi se execută şi astăzi într’un decor special şi la o zi anumită, în care „publicul" se adună ca să vadă „artiştii" care joacă. Joc, decor, zi fixă, public, executanţi, trăire artistică, iată toate elementele teatrului, în sensul lui de astăzi. Şi, după cum astăzi aceste obiceiuri şi ceremonii simt surse de inspiraţie pentru artiştii şi scriitorii contemporani, care vor să aibă în operele lor un suflu de brazdă natală, ar fi fost natural ca idin aceste elemente să se desvolte şi teatrul bulgar, aşa cum s’a născut din dansul Kagura şi Shinto teatrul japonez, sau idin legendele şi ceremoniile religioase ale lui Brahma şi Krisehna teatrul indian. Multe cauze istoriceşte lămurite — influenţa străină, robia, întreruperea vieţii culturale — au împiedecat însă această desvoltare, iar noi putem vorbi astăzi nu de teatrul bulgar, ci numai de teatrul în Bulgaria. Cea mai îndepărtată dată dela care avem vreo indicaţie sunt petrecerile dela curtea ţarului Ivan Alexandru, personalitate dela sfârşitul secolului al XIII, cu multe preocupări artistice. Se presupune că este vorba de trupa unor actori şi muzicanţi bizantini sau veneţieni veniţi la curtea acestui ţar pe drumul legăturilor comerciale şi politice. 321 © BCU După aceea, despre teatru în Bulgaria, se aude abia acum o sută de ani. Am spus „teatru în Bulgaria" şi nu „teatru bulgar", fiindcă -ceeace s’a creat acum un veac şi s’a desvoltat ca să ajungă teatrul nostru de azi, s’a năsicut pe cale de imitaţie şi împrumut. In condiţiile din acea vreme, când Bulgaria trăieşte în cea mai neagră robie spirituală şi politică, nu se adaugă nimic mai ibun la ceeace era împrumutat. Trăsăturile caracteristice ale teatrului jucat în acea vreme în Bulgaria sunt naivitatea şi lipsa totală de cultură teatrală şi simţ artistic. Piese prost imitate, imitatori artiştii, iar conducătorii tot atât de inferiori. Şi totuşi, acest teatru de acum o sută de ani e o adevărată minune! Născut pentru a Ti unealta culturii şi revoluţiei pe care o pregăteau Apostolii naţiunii — acestui teatru care-şi deschide stagiunea într’o încăpere dărăpănată de şcoală sau într’un grajd, cu actori care îşi întorc paltonul pe dos ca să reprezinte un tâlhar, sau îmbracă un epitnahil împrumutat dela preot ca să reprezinte un personaj regal, actori care într’un act joacă roluri de femei, iar în cel următor pe cel al bărbaţilor lor, căci nu se născuse încă femeia bulgară care să se urce pe scenă,— acestui teatru i se punea atunci foarte clar problema: trebuia să provoace compătimirea şi lacrimile pentru cei asupriţi şi să stârnească revolta împotriva tiranilor. Şi el se achită perfect de scopul propus —- atât de evident, încât autorităţile poliţieneşti încep să persecute teatrul eonsiderându-1 un focar de revoluţionari. Din această pricină poiate, pentru un timp oarecare, teatrul acesta se mută în România, unde trăia atunci o numeroasă colonie de Bulgari emigraţi, iar la Brăila, în prezenţa Domnitorului Moldovei Cantaouzino, se reprezintă cu mare succes piesa istorică „Kruim cel groaznic", scrisă de primul dramaturg bulgar, el însuşi -director şi prim actor al teatrului său, Dobri Voinicov. Dela această primă manifestare, au trecut o sută de ani, timp în -care teatrul din Bulgaria a trecut prin multe încercări. El a trăit însă şi s’a desvoltat mereu ca o operă naţională, pentru a ajunge la „Teatrul N-aţi-onal" din Sofia, subvenţionat în întregime de stat şi iubit ide poporul nostru, ca cea mai frumoasă manifestare de artă a lui. Acest teatru, care adăposteşte şi Opera Naţională, posedă astăzi o clădire monumentală, cu o capacitate de 1100 de lacuri şi o scenă dintre cele mai perfecţionate din Europa. . Dar şi astăzi, în zilele celor mai înalte realizări ale Teatrului Naţional, nu putem vorbi de un teatru reprezentativ bulgar. Teatrul idin Bulgaria însă, are particularităţile şi năzuinţele lui -bulgare, fondatorii săi de talent şi o istorie a sa mândră. Nimic din ceeace a trăit Europa ca experienţă şi avânt n’a rămas străin teatrului nostru, în cele mai nobile manifestări ale sale. Teatrul din Bulgaria a simţit tatonările şi sforţările Europei teatrale spre forme mai perfecte, ica un plus .al propriei sale inimi. Realizări ca „Bolnavul închipuit", „Coriolan", „N-oaptea a douăsprezecea" sau „Cadavrul viu" -dintr’un trecut mai -îndepărtat, vor rămâne momente în teatrul nostru, când el a rivalizat cu tot ce -e mai bun peste hotare. Deşi a trecut prin multe eşecuri şi succese, teatrul jucat în ţara noastră şi-a păstrat totuşi temperamentul şi -gustul propriu bulgar — de a menţine jocul de ansamblu şi reprezentaţia într’un stil realist. In piesele bulgare, reprezentaţiile sunt pline de atmosfera şi jocul unei vieţi bulgare tipice şi inimitabile, în care se nasc gesturi, măşti, tonuri, pe -care actorii nu le-ar fi putut studia în nicio altă şcoală. Cea mai expresivă în acest sens, rămâne premiera d-e curând jucată, drama -coreografică „Nestinarea" {dansatoare pe jăratec), în -care s’a realizat stilizarea spiritului bulgar, ,în tot ce are el mai viu, mai plastic, mai autentic ea artă. Desvoltarea teatrului în Bulgaria înseamnă în acelaşi timp desvoltarea dramei bulgare. Dela piesa ,,Krum cel groaznic” jucată la Brăila în trecutul îndepărtat, până la ultima premieră bulgară, am străbătut un lung şi greu drum. Drama bulgară marchează adevăratul său început eu „Ivanco”, dramă istorică, scrisă în maniera lui Sha-kespeare, de Vasile Drurnev. După aceasta, urmează dramele istorice ale poetului naţional Ivan Vazov, ca să ajungă la cei mai de seamă reprezentanţi, ca Iordan lovoov, Racio Stoianov, St. Costov ş. a. Intr’iadevăr drama n’a putut realiza aceleaşi succese ca teatrul, dar progresul ei este evident. In mai multe cazuri, deocamdată numai în aparenţă bulgare, problemele stau deschise în faţa dramaturgului nostru şi nu e exclusă speranţa, că el nu va reuşi să le rezolve, că nu va ieşi din natura sa de a fi epic şi povestitor, incapabil de a crea dramă. Teatrul Naţional din Sofia şi în general teatrul în Bulgaria au în vedere un repertoriu, care variază dela tragedia greacă până la cel mai modern autor. Scenele noastre nu neglijează niciodată colaborarea autorilor bulgari, cărora le acordă astăzi 50% din beneficiul reprezentaţiilor. 323 © BCU S A E RĂCI DE LIUDMIL STOIANOV Poporul meu e (foarte sărac, Mai sărac ca el altul nu-i — Sărăcia — acesta e numele lui. El, pururi, cu trenţe e-acoperit Poporul meu tăcut şi harnic, Ca un stejar falnic, îmbătrânit. Bătut de trăsnete toată vara îşi va avea şi el vreodată primăvara? Plug, târnăcop şi sapă Zi şi noapte, Din copilărie până la groapă. Pământul îi lasă numai firimiturile Grindina-i prăpădeşte poamele coapte Şi semănăturile. Uraganul tună şi urlă sub învălitorile joase Sinistra apăsare a secolelor ruşinoase. Aspru şi greu destin! Biet popor! Dar ce să fac eu un umil cântăreţ Pot eu cel mai vrednic dintre fii Să m’arăt în haine princiare • Să beau vin spumos, dulce şi tare , Să dorm într’un pat Moale şi cald —■ . Să mă scald In lubrice feerii? Ori să mă cred un ales de glorie încununat? In aceste vremuri câinoase, Când pe ogoarele negre şi pe colibele sărăcăcioase Roade nenorocirea ca o vrăjitoare; „ Când vânturile seculare — Vânturile pe care strămoşii noştri le-au iubit — Fug eu putere pe cai negri — Şi împing ca o haită de lupi Pururi, acelaşi ţipăt răguşit: Mizerere! 324 PE BISERICĂ DE P. I. TO.DOROV Toată lumea ştie — fură despărţiţi, încă din tinereţe, de biserică. Nici popa, nici epitropul, când închiseră ochii într’o zi, n’au admis să fie îngropaţi la un loc, ca nici acolo, în fundul gropii, să nu se amestece sângele de rudenie. Că unde s a auzit şi s a văzut ca naşul să îndrăgească fina! Pe Milcio îl îngropară în partea dreaptă a (bisericii, pe lanea, în stânga: biserica îndepărta inimile lor, ea le despărţea şi pe lumea cealaltă. Dar, nu (după multă vreme, crescu pe mormântul lui Milcio, ca prin minune, un ulm verde, iar pe al Iancăi — plop subţire. Şi în timp ce, primăvara, ,abea încercau să-şi facă semne pe furiş, printre streşina bisericii, acum ulmul întinse voios ramurile peste acoperiş şi plopul se înălţa, parcă ar fi vrut să ajungă cu vârfurile (în cer. Bătrâna biserică din sat se ghemui între ei. Crucile liniştite şi adormite se uitau ^uia la alta: ceeace le interzisese oamenii, în timpul vieţii, acum ei, tineri nebuni, rea^ uzaseră singuri, fără să întrebe pe nimeni. Nepăsător, ulmul verde îşi întinse ramurile către smicile fragede ale plopului. Iar plopul, parcă nici nu îndrăsneşte să-l privească, îşi frânge doar ramurile şi se uită timid în jos, ziua întreagă. Biserica stă între ei! Cât de lesne se milostiveşte credinţa şi cât de uşor se ridică mâna împotriva tradiţiilor vechi... Adie noapte liniştită. Pe cer, luna palidă se apleacă gânditoare, iată, stelele roiră lângă ea şi colo jos, undeva, amuţi satul. Ulmul şopti, şi cu sgomot tainic îşi în» tinse câteva 'din ramurile sale către plopul subţire. Plopul tresări — lima îi privea de sus, la fel şi stelele din cer. Va trece şi noaptea aceasta. Câte nopţi au trecut în chinuri şi svârcoliri. întâiul cocoş anunţă zorile şi ei aveau să nu se mai atingă unul de celalt. 325 © BCU Cluj Iar undeva prin sat, rătăcea cântecul unui tânăr însingurat: Mi-e sufletul pustiit, mamă. ^ Bisericile sunt pustii Şi popii au amuţit... Vad, nu are apa adâncă, Şi nici rod, fata frumoasă. Se ascultau unii pe alţii, ramurile întinse ale ulmului oftau şi vârful plopului se aplecă. Un nor înaripat, adus, într’un târziu, de vânt, umbri pe neaşteptate luna şi ulmul foşni sgomotos. Plopul se clătină, parcă presimţise ceva şi ulmul se sbătu nebun. Până când să-şi deie seama, ca să-şi ridice smicele spre vârful plopului, el tresări îndepăr-tându-se şi se cutremură. Luna se înălţă palidă, din norul înaripat, şi se puse în faţă, între amândoi. Prin curtea bisericii, umbrele crucilor apărură iarăşi pe morminte — prevestitoare de rău. Iată cum îşi îndreaptă privirile înţepătoare către ei... Şi când zorile s’au ivit, acoperişul putrezit al bisericii, întocmai unui vechi mormânt lăsat în părăsire, era scăldat cu lacrimi de rouă — laerimele despărţirii. 326 © BCU SFÂNTĂ CATERINA! DE EMANUEL DIMITROV Tu vezi rănile mele deschise de o nouă salvă Valurile-mi spală rănile, o sfântă Caterina —-Tu vezi zăpada proaspătă şi promoroaca albă Promoroaca lacrimilor mele, o Sfântă Caterina. Se mişcă pădurea în isoimnu-i de iarnă Crucea mea! Crucea mea aici creşte, Caterina, sfântă. Lăcrămează ’n Apus soarele de iarnă: E rana mea deschisă, o sfântă Caterina. 327 © BCU Cluj ORTODOXIA IN SPIRITUALITATEA BULGARĂ DE SIMEON SIMEONOV Poporul bulgar a intrat în istorie cu individualitate etnică şi spiritualitate proprie prin aderenţa sa la credinţa creştină ortodoxă. Actul istoric 'din anul 865, prin care cneazul Boris-Mihail a primit credinţa creştină, nu este numai un act de nouă orientare politică şi spirituală a poporului bulgar, ci constitue momentul culminant al formării lui ca unitate etnică şi este însăşi taina naşterii spiritualităţii sale. Ca realitate etnică, poporul bulgar apare în istorie idintr’o ramură de triburi slave, care, trecând Dunărea, s’au răsleţit prin câmpiile şi dealurile provinciilor balcanice ale imperiului bizantin. Uniţi şi organizaţi apoi de un trib turanic, ei au format un stat independent şi puternic eu caracter dualistic din punct ide vedere etnic. Acest dualism etnic a dispărut cu timpul printr’un proces de asimilare a elementului turanic în masa populaţiei maijoritare slave; ceeace s’a desăvârşit prin actul creştinării kneazului Boris, a armatei şi a întregului popor. Religiunea creştină fiind religia populaţiei slave, actul din 865 a însemnat momentul culminant al afirmării definitive a elementului slav majoritar asupra aristocraţiei militare, reprezentată de pătura minoritară militară foulgaro-turanieă, care în lupta pe plan religios a fost destituită aproape complet din locul de frunte ce-1 ocupa în viaţa statului şi, coborîtă la nivelul populaţiei de rând, a dispărut în massa majoritară slavă, lăsându-şi numai numele statului. însemnătatea covârşitoare a creştinării poporului bulgar ieste şi mai evidentă gândmdu-ne la formarea spiritualităţii bulgare. De spiritualitate bulgară se poate vorbi numai după aderenţa poporului bulgar la credinţa ortodoxă. Prin dispariţia dualismului etnic în politica naţională şi creştină a cneazului Boris, caracterul slav al poporului bulgar s’a .afirmat mai ales în spiritualitatea lui: limba slavă a devenit limbă oficială în statul bulgar, ucenicii celor doi apostoli şi luminători ai slavilor — Chirii şi Metoidie — crează o bogată literatură în limba slavă. Dacă etnicul se ref eră la starea naturală a unui popor, spiritualitatea lui îl ridică deasupra naturalului. Ea constitue autodeterminarea şi autoafirmarea lui prin creaţii culturale şi fapte istorice în vederea sublimei aspiraţii către supranatural. Baza naturală a spiritualităţii (bulgare este realitatea etnică, în care se zămisleşte elementul supranatural, transmis prin tot eeeace ranstitue viaţa harică, doctrina şi disciplina Bisericii ortodoxe. Prin taina botezului în sufletul poporului bulgar se întâlnesc cei dioi factori —■ etnicul şi ortodoxia — într’o sinteză armonioasă, în care îşi vor găsi apariţia toate produsele de valoare ale spiritului creator al acestui popor şi se vor oglindi şi fructifica toate virtuţile constitutive ale caracterului lui naţional. • Dacă baza naturală a spiritualităţii bulgare este etnicul, bolta ei arcuită este cerul luminat al ortodoxiei. Ortodoxia nu respinge etnicul şi deosebirile naţionale. După doctrina ei naţiunile sunt organisme naturale ale vieţii şi creaturi colective ale lui Dumnezeu. In concepţia lumii ortodoxe „naţiunea" este o valoare spirituală, care îşi are temelia ei reală-mistieă în transcendent, este un gând al lui Dumnezeu. Fiecare popor are o misiune pe pământ. In spiritualitatea sa proprie fiecare popor aduce con-tribuţiunea sa la marea taină a transfigurării cosmice, care este cea din urmă raţiune a creaţiei şi a vieţii. Prin urmare, spiritualitatea bulgară, ca produs al unei simbioze istorice între etnicul bulgar şi ortodoxie, nu este un epizod singuratic în istorie, ci se încadrează în marea tradiţie a Ortodoxiei ecumenice. Toate popoarele ortodoxe de pretutindeni şi din toate timpurile au avut libertatea în sânul Bisericii ortodoxe să-şi creeze spiritualităţi naţionale. Se vorbeşte de culturi naţionale şi ortodoxe la: Greci, Români, Ruşi, Sârbi, etc. Pecetea credinţei ortodoxe le uneşte şi armonizează varietăţile lor naţionale, dându-le un stil comun, care îşi are înfăţişarea lui suverană în strălucirea culturii Bizanţului imperial şi ortodox de odinioară. Spiritualitatea bulgară apare în istorie sub îngrijirea părintească a Bisericii ortodoxe, care 'însăşi a îmbrăcat haina specificului etnic a poporului bulgar. Deosebirile naţionale simt o realitate naturală, recunoscută de Sf. Scriptură şi Biserica creştină ortodoxă. In sânul Bisericii ortodoxe există mai multe biserici naţionale, care nu sunt o transformare naţională a naturii Bisericii, ci o adaptare a creştinismului la eondi-ţiunile istorice şi ispiritual-iculturale, care variază dela popor la popor. Existenţa bisericilor autocefale nu contrazice unitatea sfintei soborniceşti şi apostoleşti Biserici ecumenice, care uneşte pe toţi în aceeaşi credinţă, speranţă şi dragoste creştină într’un popor al lui Dumnezeu. Pentru poporul bulgar aderenţa sa la credinţa creştină ortodoxă a însemnat totodată şi înfiinţarea Bisericii lui naţionale, care este stimulentul prin excelenţă al spiritualităţii bulgare. * * * Spiritualitatea bulgară, dela începutul ei, s’a modelat după chipul strălucit şi modul de creaţie /al spiritualităţii bizantine. Influenţa bizantină se restrânge în toate ramurile de creaţie ale spiritului şi în toate domeniile vieţii sociale ale poporului bulgar, dela acrostihul poesiei religioase până la ceremonialul pompos al curţii domnitoare. Dacă ispeicdficul etnic bulgar şi credinţa ortodoxă sunt elementele componente ale spiritualităţii bulgare, cultura bizantină este aceea, care îi dă forma ei proprie de lucrare şi viaţă după modul teandric, care stă la temelia oricărei spiritualităţi ortodoxe. Unii învăţaţi bulgari şi europeni, fiind străini de spiritul ortodoxiei şi de modul ei teandric de a lucra şi a trăi în lume, confundă cei doi factori în formarea spiri-totalităţii bulgare — ortodoxia şi cultura (bizantină. Plecând de la o asemenea confuzie ei ajung în mod fatal la următoarele concluziuni: spiritualitatea bulgară nu este decât copierea culturii şi a ortodoxiei bizantine. Originalitatea ei constă anume în 'elementele centrifugale faţă de ortodoxie. Bogomilismul în ispecial a fost deseori scos în evidenţă, 10a specific bulgar, începând cu studiile învăţatului istoric bulgar Ivan Pastuhov şi terminând cu discursurile demagogice ale fruntaşului agrarist Stamboliski sau cu agitaţiile oportuniste ale elementelor de stânga, care sub inspiraţia evenimentelor politice din anii din urmă au devenit, spre ironia soartei, cei mai fanatici închinători ai rasei şi apărători ai originalităţii naţionale. Punând aci în discuţie problema originalităţii spiritualităţii bulgare, noi ne gândim numai la tendinţa antiortodoxă, ce se resimte în opera literară a unor spirite de elită din sânul poporului bulgar, cari au văzut şi văd în credinţa ortodoxă şi cultura bizantină numai atribute ale -elenismului imperialist de odinioară şi ale orgoliului grec ‘.din toate timpurile. Iată deee ei au scos în evidenţă şi au preamărit toit ceeace a deosebit spiritualitatea bulgară de ortodoxie şi tot ceeace a fost opozabil influenţei bizantine. Greşeala lor constă în lipsa simţului ortodox de a sesiza principiul teandrie, care stă la baza culturii ortodoxe şi în virtutea căruia fiecare element component îşi găseşte locul lui -cuvenit în ambianţa armonioasă: naturalul şi supranaturalul, divinul cu umanul, etnicul cu transoedentul. Cultura bizantină este modelul strălucit al acestei intrări în istorie e divin-umanului, realizată prin colaborarea între geniul etnic şi transcendentul ortodox. După modelul culturii bizantine, şi celelalte popoare, care au primit credinţa creştină dela Bizanţul ortodox, au intrat în istorie cu biserici naţionale autocefale, cu spiritualitate specifică naţională, care nu este altceva decât turnarea duhului ortodox în specificul etnic, în modul de gândire şi trăire al fiecărui popor. Spiritualitatea bulgară, care este rezultatul unei simbioze fericite între etnicul bulgar şi ortodoxie, nu este numai copiere a culturii bizantine. Ea are şi originalitatea ei proprie. înainte ide a se vorbi de originalitatea spiritualităţii bulgare trebuie subliniat în chip deosebit, că perioada de plămădire a spiritualităţii bulgare coincide cu epoca de stagnare în istoria culturii creştine, o epocă lipsită de creaţiile originale ale epooei patristice. Intr’un asemenea spirit al vremii a luat naştere spiritualitatea bulgară şi era de aşteptat oare să revoluţioneze ea istoria civilizaţiei medievale? Nicidecum. -Ou toate acestea specificul etnic şi condiţiunile istorice şi spirituale de existenţă a poporului bulgar, au creat probleme noui, care au dat prilej a se manifesta spiritul lui de creaţie în domeniul culturii şi al vieţii sociale. Numai dacă ne gândim la spiritul mlădios al ortodoxiei putem să înţelegem posibilitatea de manifestare a tendinţei acestui popor de a-şi afirma personalitatea proprie prin tot ceeace a fost în stare să creeze în istorie, pentru a-i răsuna glasul în concertul simfonic al popoarelor lumii civilizate. * * * Aruncând o privire asupra istoriei poporului bulgar dela începuturile formării lui etnice şi spirituale până în zilele de astăzi, constatările noastre teoretice de mai sus vor găsi ilustraţiuni autentice în personagiile reprezentative şi în toate manifestările istorice culminante, care au emanat .din fiinţa acestui popor. împrejurările istorice, în care apare şi se desvoltă spiritualitatea bulgară, au fost cu totul defavorabile ei. Statul bulgar a luat fiinţă în a Il-a jumătate .a veacului VII. După un veac şi jumătate Bulgarii primesc creştinismul ortodox, de când — vea- 33° © BCU Cluj cui IX —, a încqput şi viaţa lor -culturală. De atunci şi până azi, poporul bulgar, înzestrat cu individualitate etnică proprie şi icu spiritualitate naţionalănortoidoxă, există apr-oape 12 secole. Iată un drum istoric -cu dimensiune milenară, care în aparenţă ar deştepta aşteptări (deosebite pentru creaţii uriaşe pe teren spiritual şi cultural. In realitate însă poporul bulgar în decursul acestei lungi perioade a îndurat robia străină timp de aproape 700 -de ani! In 1018 -este desfiinţat de Bizantini statul bulgar, care a fost înfiinţat de Isperih în 679. După 160 ani, prin revolta nobililor fraţi Aisain şi Petru, din nou apare o „împărăţie" Ia oare vor colabora -şi alte popoare duşmănoase imperialismului bizantin. Capitala Târnov-o va străluci pentru o vreme cu frumuseţea ei imperială şi icu bogăţiile bisericilor boereşti, înşirate pe dealurile Ţareveţi şi Trapeziţa şi pe cele două maluri ale râului Iantra, care înconjoară -ca u-n şarpe cetatea; va cădea în 1393 sub loviturile unei stăpâniri asiatice, care timp de aproape cinci veacuri va înnăbuşi orice manifestare de -conştiinţă naţională şi de creaţie culturală. Abia în veacul ial XlX-lea -comunitatea popoarelor Europei civilizate va arăta oarecare interes pentru popoarele -creştine, care se -află încă -sub jugul mahomedanilor, dar numai două popoare ortodoxe libere — Ruşii şi Românii — var -po-rni cruciada din 1877, -care va deschide noua epocă de existenţă pentru p-oporul bulgar, -epocă de libertate şi autodeterminare naţională şi de -creaţii în domeniul -culturii. ■ In asemenea împrejurări -dramatice, spiritualitatea bulgară n’ia .dispărut ci şi-a conservat caracterul -ei specific -naţional şi ortodox. Ea a trecut dea-sem-en-eia prin perioade de decadenţă is-a-u înflorire, urmând drumul istoric al poporului bulgar. Cea mai însemnată şi ceia mai caracteristică perioadă din istoria spiritualităţii bulgare -este însăşi epoca începuturilor ei. Veacul al IX-l-ea, pentru spiritualitatea bulgară, nu are pereiche în istoria poporului bulgar. -Este veacul -creştinării şi ial formării lui -ca unitate etnică, -c.a subiect d-e istorie şi -ca făuritor d-e c-ultură, — -este veacul sfântului -cneaz Bo-ris, a-l sfântului Kliment de Ohrida şi al sfântului Natum, al luminătorilor tuturor slavilor şi al ctitorilor celei dintâi culturi slave. Totodată este şi începutul formării bisericii -ortodoxe naţionale bulgare. Biserica naţională şi spiritualitatea'naţională -erau urna şi aceiaşi problemă pentru -vreuneia aceea. Pentru lume-a medievală hu -există -cultură -în -afară de Biserica ecumenică, precum nu există stăpânire politică legală :în -afară d-e împăratul ecumenic al Bizanţului ortodox. Pentru întemeietorii Bulgariei creştine din vremea aceea trei mari probleme, legate una de alta, stăteau nerezolvate şi aşteptau imperios saluţionarea lor: a) recunoaşterea statului politic bulgar; b) înfiinţarea Bisericii autocefale bulgare; şi c) crearea literaturii bulgare. • Dacă ne gândim la spiritul mlădiois al Ortodoxiei, -care stă la temelia lumii medievale, era de laişteptiat, ca aceste probleme să^şi gă-s-ească fericita lor soluţionare îndată şi fără greutăţi. In realitatea istorică însă principiul teamdric nu a fost respectat cu stricteţe. Aşezăminte şi creaţii pur omeneşti în epoca medievală au fost ridicate la înălţimea dreptului -di-vin: imperialismul politic al Bizanţului se confunda cu -ecum-eni-citatea Bisericii ortodoxe; eroarea pentarhiei excludea posibilitatea înfiinţării unei n-oui biserici naţionale autocefale; iar eroarea triglotismului, după c-are cărţile sfinte şi oele -d-e ritual nu pot fi sciris-e decât -î-n limlbile sfinţite pe crucea Mântuitorului —- ebraică, greacă şi latină, — era o ipiedeică în calea formării unei spiritualităţi ortodoxe naţionale noui, în afară -de -c-ea bizantină. Toate acestea iau fois-t tendinţe -extremiste, care ar fi -ameninţat -ortodoxismul cu -desfigurarea, ceeace în apus era -deja împlinit în papiismul latin. : - Iată atâţia spini in Ortodoxie, oare îngreuiau apropierea unui popor de cuvântul altarului şi fântânile harice ale Bisericii, — spini care nu erau proprii fiinţei ei, ci au răsărit din eondiţiunile vremelnice ale istoriei. Iată atâtea probleme excepţionale, prin care era să străbată o spiritualitate, născută în apele botezului ortodox, sub care se ascundeau multe interese de ordin politic şi ambiţiile jurisdicţionale ale scaunelor patriarhale şi apostolice. „Chestiunea bulgară1*, care a agitat multe spirite de seamă din vremea aceea, a fost un complex de probleme de ordin spiritual-bisericesc şi politicio-naţional. Rezolvarea ei a însemnat pentru Ortodoxie nu numai un prilej de expansiune exterioară, ci şi o reexaminare internă a tendinţelor extremiste ce o invadau şi ameninţau să desfigureze fizionomia ei tradiţională patristică şi o reafirmare a echilibrului teandrie, care este principiul ide temelie al lucrării ei în lume. Iar pentru poporul bulgar a însemnat descoperirea tainei existenţei sale ca popor cu Biserică naţională şi spiritualitate proprie, pătruns de conştiinţa unei misiuni în istorie şi în iconomia înţelepciunii divine. Pe planul realităţilor istorice din acea epocă se reliefează în mod deosebit măreaţa figură de monarh înţelept şi strălucit chip de sfânt al cneazului Boris, numit şi Mihail după numele de botez, ce i-a fost dat de însuşi împăratul bizantin şi naşul său, Mihail al III-lea. Sfântul cneaz Boris-Mihail este exponentul prin excelenţă şi personificarea însăşi a Bulgariei creştine ortodoxe. In viziunea lui profetică se desfăşura în fruntea veacurilor de existenţă naţională perspectiva integrală — metafizică şi istorică — a fenomenului bulgar. El este înfăptuitorul unificării tuturor triburilor slave sub sceptrul său într’un popor unitar din punct de vedere etnic, cultural şi religios. El este întemeietorul, ctitorul şi ocrotitorul Bisericii ortodoxe bulgare. El este omul providenţial al spiritualităţii bulgare, care a insuflat poporului bulgar idealurile naţionale, încadrate în viziunea universală şi transcendentă a Ortodoxiei. Om politic priceput şi diplomat iscusit, el a întrebuinţat toate mijloacele posibile pentru a îndeplini opera zidirii edificiului măreţ al conştiinţei şi spiritualităţii naţionale bulgare, care va înfrunta veacuri întregi pentru a aspira perspectiva eternităţii. Vechii cronicari şi istoricii descriu pe acest monarh înţelept şi viteaz înconjurat cu aureola sfinţeniei creştine. Ziua apărea în ţinută de autocrator bizantin, iar noaptea desbrăoa vestmintele imperiale şi se îmbrăca în rasă de pustnic, petrecând în veghe şi rugăciuni. Spre sfârşitul vieţii sale a lepădat cu totul viaţa strălucită de monarh al unui imperiu vast şi puternic şi s’a retras în mănăstirea sf. Pantelimon, situată în apropierea capitalei Preslav. Acolo creştea zi la zi o literatură nouă, necunoscută până atunci — cea dintâi literatură slavă — şi apăreau cele dintâi plăsmuiri de creaţie spirituală ale pioporului bulgar, se săvârşea însăşi taina spiritualităţii bulgare de o ceată de sfinţi ai Bisericii ortodoxe. Literatura bulgară îşi are începuturile ei în darurile binecuvântătoare ale Bisericii ortodoxe. Sfinţii fraţi Chirii şi Metodiu, gloria misionară a ortodoxiei, au inventat străvechile „pismena11 slavoneşti pentru a transpune scrierile sfinte în limba vorbită de milioane de fiinţe omeneşti dornice de cuvântul evangheliei, cari au invadat întregul răsărit al Europei dela ţărmurile baltice până la insulele greceşti ale mării Egee şi dela Boemda până la cele mai îndepărtate colţuri ale Sciţiei. După creştinarea Moraviei cneazului Rostislav, în anul 862, cei doi fraţi sunt trimişi din Bizanţ pentru a organiza ierarhia Bisericii Moraviei şi a lumina poporul cu învăţătura evangheliei. înainte de a pleca în această misiune, Chirii şi Melodie au 332 © BCU compus alfabetul slav şi au tradus cărţile sfinte şi de ritual în limba slavă, pe care o cunoşteau din copilărie, fiind originari idin împrejurimile oraşului Salonic, unde exista o compactă masă de populaţie slavă. Prigoniţi de clerul latin, ei totuşi şi-au continuat opera până la sfârşitul vieţii. Sf. -Chirii moare la Roma în 869, unde au fost chemaţi şi judecaţi de papa Adrian II, care a lăudat misiunea lor, iar sf. Metodie mioare în 855 ca -arhiepiscop al Moraviei. După moartea lor, ucenicii lor au trebuit să suporte persecuţii din partea clericilor latini. Unii au fost -expulzaţi, iar alţii vânduţi negustorilor evrei din Veneţia. Mulţi s’au refugiat în Bulgaria creştină şi ortodoxă a cneazului Boris, care i-a primit cu bucurie, dragoste şi onoruri. Ai-ci ei au desvoltat opeira sfinţilor Chirii şi Metodie, creind cea dintâi literatură slavă în Bulgari-a. Cel mai de seamă dintre aceşti bărbaţi — ctitori ai spiritualităţii bulgare — este Kliment de Ohrida. De origină bulgară, el este ucenicul sfinţilor fraţi Chirii şi Metodie încă din anii tinereţea sale. R-eîntorcându-se după moartea lor în patrie, el se stabileşte în Macedonia, devenind apoi episcop de Ohrida. Este cel dintâi -episcop şi sfânt naţional bulgar. A întemeiat o şcoală, care a devenit adevărat far al culturii în mijlocul întunericului barbar. Personal conducea instruirea a circa trei mii de ucenici, dintr-e oare ©ei miai instruiţi în arta -cetirii şi -în învăţătura Bisericii erau pregătiţi pentru treptele ierarhice ale -clerului. Amintirea acestui luminător al poporului bulgar este încă vie în tradiţiile populare, iar -chipul lui sfânt împodobeşte fiecare casă din Macedonia şi d-ela el aşteaptă -ocrotire -fiecare inimă bulgărească din regiunea a-caea. Iată cum descrie opera şi meritele sf. Kliment scriitorul bisericesc din veacul al XlII-lea, Dimitrie -Chomatian: „El este cel dintâi care a manifestat stăruinţa să înveţe sfânta Scriptură, tradusă de Chirii, operă excelentă în limba bulgară autohtonă... întrucât n’a putut fi luminat tot poporul bulgar în botez şi trăia încă în barbarie, Kliment, prin învăţătura sa inspirată de Dumnezeu, îi lumina pe toţi şi îi 'apropia de cunoaşterea lui Dumnezeu, a înnobilat moravurile uşoare, învăţând poporul să trăiască în virtute şi să îndeplinească legea... El conducea -tot poporul ca un singur om şi nu prin forţă, ci în libertate îl conducea către calea îngustă şi întristată a vieţii întru Hristos... Prin stăruinţele sale a reuşit să transforme acest popor barbar într’un popor isfânt“. Iată un chip -de sfânt -al Bisericii -ortodoxe, prin care spiritualitatea bulgară devenea realitate şi care până -astăzi -este simbolul culturii naţionale bulgare, fiind patronul Universităţii naţionale bulgare din Sofia. Paralel cu activitatea sf. Kliment, în capitala Bulgariei Rreslav şi în mănăstirile din împrejurime răser-e un nou focar al culturii bulgare, întemeiat de către sf. Naum, un -alt ucenic al sfinţilor fraţi din Salonic, Chirii şi Metodie. Această şcoală însă va înflori în toată splendoarea ei în veacul următor, în care va predomina augusta figură a ţarului Simeon. Bulgaria ţarului Simeon -este o pagină de gl-or-ie din istoria poporului bulgar. Teritoriul ei se întinde între trei mări: Marea Neagră, Marea Egee şi Adriatica. Din punct de vedere politic şi militar este cea mai mare putere din vremea aceea — începutul veacului al X-lea. Instituţia monarhică a cneazului este ridicată la înălţimea cezarului din imperiul roman şi de atunci poartă -titlul de ţar, iar arhiepiscopul Bisericii bulgare este ridicat l-a rangul de patriarh. Ambiţia ţarului Simeon de a moşteni tronul imperial -al Bizanţului -îşi găseşte expresie şi pe teren spiritual în râvna sa de a crea o cultură bulgară, c-are să rivalizeze chiar -cu strălucirea de aur a culturii bizantine. Acest mare spirit al Bulgariei s’a format sub îngrijirea celor mai de seamă oa- 333 © BCU Cluj meni ai Bisericii ortodoxe şi ai spiritualităţii bizantine din. vremea sa. Simeon şi-a trăit tinereţea ia Constantinopol, unde studiază ştiinţe înalte în şcoala curţii imperiale Man-gavra împreună cu prinţii şi nobilii din Bizanţ. Profesorii lui au fost cei mai de seamă reprezentanţi ai gândirii teologice şi filosoifiice bizantine, dintre cari şi patriarhul Fotie, marele luptător pentru ortodoxie. Tatăl său, cneazul Boiris, care deasemeni era în corespondenţă cu patriarhul Fotie şi cu alţi oameni de seamă de atunci, îl pregătea (pentru scaunul parii arh al al Bisericii bulgare. Simeon şi-a însuşit toate subtilităţile de forme şi conţinut al gândirii bizantine şi însuşi a fost scriitor de seamă. După retragerea în mănăstire ia cneazului Boris, Vladimir, fiul lui, ocupase tronul, dar în curând a fost detronat de tatăl isău din cauza politicii sale anticreştine şi tendinţei de a reintroduce păgânismul. Destinul a făcut din Simeon, teologul iscusit în dogmele creştine, nu patriarhul ţării oi, monarhul unui imperiu vast şi puternic, care trebuia să devină şi grădina lui Dumnezeu, ca să aducă bună mireasmă virtuţilor şi forţelor sufleteşti ale poporului bulgar în tot ceeace constitue spiritualitatea lui naţională. Ţarul Simeon a adunat în jurul său o mulţime de scriitori de seamă, cari fac traduceri din sfinţi părinţi bisericeşti şi compun opere proprii. Capitala devine centrul unei şcoli de seamă, care prin bogăţia producţiilor literare şi importanţa culturală în poporul bulgar va caracteriza vremea ţarului Simeon ca „veac de aur al literaturii bulgare". Ţarul Simeon a fost nu numai cel dintâi mecenat şi monarh învăţat al Bulgariei, ei şi un scriitor de seamă. Istoricul bulgar V. N. Zlatarski susţine că el este renumitul scriitor Cernorizeţ Hrabr, caire a compus una dintre cele mai originale scrieri bulgare din vremea aceea „Despre pismena" (Despre litere). Numele aceista est semnificativ şi tradus în româneşte ar suna astfel: Rasoforul viteaz. Scrierea sa este combaterea erorii triglotismului şi reprezintă cea mai strălucită apologie a spiritualităţii slavo-ibulgare împotriva celor ce confundau creştinismul ortodox eu cultura bizantină. Aici găsim acea sublimă viziune ortodoxă a lumii, în care fiecare naţiune îşi are locul şi misiunea sa, arătate de însăşi Providenţa divină. Concepţia acestui scriitor încoronat şi rasofor despre spiritualitatea bulgară şi încadrarea ei în ortodoxie va domina veacuri întregi istoria poporului bulgar, care este desvoltaraa şi manifestarea acelei sinteze armonioase între etnicul bulgar şi ortodoxia, care a luat naştere în actul botezului creştin. Tot aici pentru prima oară în istorie se ridică vocea unui autocrator medieval pentru a afirma şi exprima conştiinţa de sine a unui popor slav eu predestinane divină proprie şi cu spiritualitate proprie, care se poate compara şi opune lumii bizantine. Şi tocmai în această conştiinţă de sine şi în tendinţa de expansiune, constă taina personalităţii şi a spiritualităţii naţionale bulgare. Acelaşi spirit de autodeterminare naţională în largul ortodoxiei găsim şi la ceilalţi cărturari bulgari cu scrieri originale din vremea ţarului Simeon. Episcopul Constantin — cel dintâi versificator bulgar, care a compus o rugăciune în forma de acrostih, Ioan Exarh, care a compus o scriere asupra facerii lumii, numită după modelul Sf. Vasile cel Mare „Exaimeron", iar puţin mai târziu în opera polemică a presviterului Cosma împotriva Bogomililor. Spiritualitatea bulgară ca produs organic al sufletului naţional bulgar fecundat de cascada darurilor harice ale Bisericii ortodoxe, nu se rezumă numai la câteva opere literare, ci a pătruns în toate manifestările de înnoire spirituală a poporului "bulgar. Creştinismul ortodox, venind în epoca de plămădire şi formare a pqporului bulgar, a pătruns adânc în fiinţa lui ca ceva constituţional. Calităţile sufleteşti-morale ale slavilor erau cunoscute încă din vechime. Cronicarii şi scriitorii vechi le-au scos în evidenţă. Ele au servit ca temelie, pe icare s’a zidit structura spirituală etnică a poporului 334 © BCU Cluj bulgar prin altoirea credinţei ortodoxe. Patrimoniul virtuţilor sufleteşti ale poporului bulgar este opera evlaviei creştine ortodoxe, care şi-a găsit personificarea în chipul sfânt al monahului Ioan, făcătorul de minuni din muntele Rila. Sf. Ioan de Rila este exponentul sfinţeniei bulgare şi întemeietorul monahismului bulgar. Pe lângă practica vieţii monahale după stilul marilor anahoreţi din Răsărit, S:f. Ioan de Rila a înălţat la culmile mistice virtuţile poporului său şi chipul vieţii sale de sfânt va rămâne veacuri îndelungate farul simbolic al evlaviei bulgare, din care vor fi cultivate sufletele tuturor generaţilor în viitor. Nu vom insista asupra caracterului religios-ortodox al întregei vieţi spirituale bulgare din vremea Asenilor şi a Şişmanilor (veac. XII—XIV), când Patriarhul bulgar joacă un rol de seamă în Biserica ortodoxă. Monumentele istorice ce ni s’au păstrat până astăzi sunt suficiente pentru a reînvia în mintea generaţiilor de azi tabloul culturii bulgare din vremea aceea: zidurile mănăstireşti de pe tot cuprinsul ţării, arta bisericească, literatura hagiografică — iată elementele caracteristice ortodoxe, componente de temele ale spiritualităţii bulgare, care a hrănit sufletul acestui popor până acum câteva decenii. Dacă în epoca de formare a spiritualităţii bulgare era accentuată tendinţa de afirmare a personaltăţii etnice, al cărei exponent este Cernovizeţ Hrabr, epoca veacurilor XIII—XIV va fi dominată de tendinţa de intensitate în interior pentru adâncirea vieţi creştine şi răsuflarea liberă în largul ecumenicităţ! ortodoxe. Monarhismul a luat o desvoltare extraordinară, jucând un rol deosebit în viaţa naţională. Teioidosie de Tâmovo eiste organizatorul vieţii monahale şi întemeietorul isihasmului în Bulgaria. Sfaturile lui sunt ascultate cu evlavie atât în palatele nobililor cât şi lîn bordeiele săracilor. Este ucenicul lui Grigorie Sinaitul şi prietenul patriarhului Calst al Ooinstan-tinopolului, care i-a descris viaţa şi chipul sfânt. Ucenicul lui de seamă este Evtdmie, ultimul patriarh al Bulgariei. Patriarhul Evtimie este un scriitor de seamă. A întemeiat o şcoală la Tâmovo pentru îndreptarea cărţilor de ritual. Ucenici lin după căderea Bulgariei sub stăpânirea turcească s’au împrăştiat şi în alte ţări slave: Constantin de Gosteneţ s’a refugiat în Sârbia şi a devenit o mare figură în istoria Iteraturii sârbe; Grigorie Ţamblaic se îndreaptă spre Rusia şi ajunge mătropolt al Kievului, iar apoi se refugiază în mănăstirile din M'oldova, unde stă până la sfârşitul vieţii sale. Operele Iterare ale acestor scriitori sunt adevărate perle de creaţi hagiografice în care îşi găseşte loc un estetism Iric, care 1 dă coloritul de poesie neversificată. Timp de aproape cinci veacuri poporul bulgar va trăi cu amintirea chipurilor de sfinţi ale reprezentanţilor spiritualităţii bulgare, care şi-au găsit lac de pribegie între zidurile mănăstirilor în timpul urgiei robitoare a stăpânirii musulmane. Pelerinajele regulate pe care le făcea poporul la mănăstiri nu numai că întăreau în el credinţa şi evlavia c-reştiină, dar şi au ţinut vie amintirea trecutului şi conştiinţa naţională. Mănăstirea Rila a fost Ierusalimul spiritualtăţl bulgare în epoca aceasta de întuneric pentru poporul bulgar. Mănăstirile din Sf. Munte au fost deasemeni şcoale superioare pentru viaţa spirituală a întregei ortodoxii. Acolo s’au adăpostit multe spirite -din sânul poporului bulgar, care căutau culmile trăirii mistice-relgioase. Creaţiile de artă n’au dispărut, ci şi-au găsit expresia în arta iconografică. Icoanele şi gravurile din bisericile bulgare şi în deosebi în mănăstirea Rila sunt monumente nemuritoare ale creaţiei artistice bulgare sub inspiraţia şi îndemnul spiritului ortodox care călăuzea poporul bulgar atât în veacuri ide glorie cât şi în mijlocul furtunilor, ce i le 335 © BCU Cluj trimitea soarta. Iată dece, când norii orizontului polotic se vor despica şi vor pătrunde zările unei vieţi de libertate şi progres, care a cuprins popoarele vecine, tot de acolo — din zidurile mănăstireşti — va răsuna vocea conştiinţei naţionale a poporului bulgar pentru a-1 chema să intre din nou în istorie ca popor liber şi creator. *** Istoria modernă a poporului bulgar începe cu ieromonahul Paisie dela mănăstirea Hilendar. Nu există cineva în Bulgaria oare ştiind să citească, să nu ştie despre Oteţ Paisii (Părintele Paisie). Despre viaţa lui nu ştim mai nimic, dar numele lui este un simbol şi opera lui o istorie. S’a năsicut în împrejurimile mănăstire! Rila, unde a intrat din tinereţe în călugărie. Apoi a plecat la Sf. Munte pentru a căuta o viiaţă mai desăvârşită. Aici se întâlneşte icu călugări din toate neamurile: Greci, Români, Ruşi, Sârbi, Bulgari. Fiecare naţionalitate îşi avea mănăstire proprie şi se mândrea cu trecutul său glorios şi panteonul său ide sfinţi. Bulgarii, însă, neavând o istorie scrisă, nu cunoşteau trecutul lor şi treSbuiau să suporte batjocurile confraţilor de alt neam. Cuprins de zel pentru poporul său, părintele Paisie s’a apucat să sicrie o istorie a poporului bulgar. Adună materiale din bibliotecile din Sf. Munte, face o călătorie în Austria şi după o muncă de doi ani, îngreuiată de starea sa fizică bolnăvicioasă, a compus în anul 1872 cea dintâi „Istorie slavo-ibulgară, despre poporul bulgar, ţarii şi sfinţii lui“. In ea descrie în linii generale trecutul glorios al poporului bulgar din punct de vedere politic-militar şi spiritual-ibiserioesic. Apoi singur vizitează întreaga ţară, oferind-o celor ce ştiu carte s’o citească şi s’o transcrie. Mulţi urmează apelul său şi îl ajută în răspândirea istoriei sale, care devine operă sfântă pentru poporul bulgar. Istoria părintelui Paisie nu se referă numai la trecutul poporului bulgar, ci este şi o demonstrare a conştiinţei lui naţionale şi a vieţei sale renăscute pentru o viaţă nouă. Ea cuprinde liniile generale ale -unui program integral al renaşterii bulgare ce va călăuzi toţi luptătorii, cari mai târizu au zidit edificiul Bulgariei moderne: Biserica naţională, cultura proprie şi independenţa politică. Realizarea acestui program naţional a angajat generţiile unui veac întreg. Veacul al XlX-lea este o epopee naţională a poporului bulgar, în care locul de frunte îl ocupă feţe bisericeşti ca: Episcopul Sofroniei al Vraţei, Arhimandritul Neofit Bosveli, Episcopul llarion Macariopolski, călugărul Neofit RilsM. Ei au fost factorii principali, cari au reînviat spiritualitatea bulgară. A doua naştere a spiritualităţii bulgare din această epocă este opera tot a Ortodoxiei. Spiritualitatea bulgară idin epoca modernă apare ca urmaşa firească a vechea tradiţiuni spirituale bulgare sub ocrotirea părintească a Bisericii ortodoxe. Dar totodată acum apar şi primele simpitome de des,binare între spiritul bulgar renăscut pentru o viaţă nouă şi tradiţionalismul ortodox. De câteva decenii în spiritualitatea bulgară îşi idiscută întâietatea două tendinţe opuse una alteia: tradiţionalismul ortodox şi liberalismul secularist. Cearta bisericească greco-bulgară din veacul trecut a contribuit într’o măisură la progresul spiritului seiculariist, care nu vedea în ortodoxie decât o mască a imperialismului grec. Acelaşi tragism caracterizează spiritualitatea bulgară din 'epoca renaşterii sale ca şi din vremea începuturilor ei. Acum însă acest tragism este mai adânc şi este prezent în toate domeniile vieţii sociale şi culturale a poporului bulgar. Oamenii de stat bulgari, preocupaţi de alte probleme ale noului Stat independent, au neglijat Biserica ortodoxă şi n’au preţuit pe deplin rostul ei covârşitor în viaţa spirituală a poporului bulgar. Multă vreme religia a fost scoasă din învăţă- mântui secundar, lăsându-ise în voia curentelor ateiste generaţiile tinere în cea mai hotărîtoare vârstă, a adolescenţei. Cu toate acestea nu lipsesc indicaţiuni care ne fac să simţim spiritul ortodox în viaţa poporului bulgar de astăzi. Rolul Bisericii ortodoxe în viaţa naţională a Bulgariei moderne este recunoscut în chip solemn prin art. 39 al Constituţiei bulgare astfel: „Ţaratul bulgar din punct de vedere bisericesc este supus Sfântului Sinod, — autoritatea spirituală superioară a Bisericii bulgare, — şi păstrează unitatea cu Biserica ortodoxă răsăriteană1*. Iată o afirmare a tradiţiunii seculare a Bisericii naţionale bulgare în viaţa noului Stat bulgar. Spiritul ortodox este viu în viaţa zilnică a poporului bulgar, acest popor de plugari, pentru care pământul natal şi roditor şi cerul sfânt al Bisericii ortodoxe găsesc oea mai puternică şi răsunătoare sinteză în obiceiurile, cântecele şi tot ceeace constitue concepţia sa de viaţă. Spiritul ortodox este prezent în operele literare ale celor mai de seamă scriitori şi .poeţi bulgari: P. Slaveicov, St. Mihadlovski, Iv. Vazov, I. lovcov ş. a. In pragul lumii noui, ale cărui orizonturi au apărut în zorile sângeroase ale zilelor noastre, Bulgaria naţionalistă şi ortodoxă din nou păşeşte pe drujmul ei istoric, arătat de sf. cneaz Boris, sf. Kliment de Ohrida, patriarhul Evtiimie, Oteţ Paisie şi toţi iotitorii vieţii sale naţionale şi spirituale. Acesta este drumul tradiţional, în care Ortodoxia are locul de frunte şi care determină nu numai spiritul culturii sale naţionale, ci şi locul său providenţial în mijlocul lumii ortodoxe a Europei răsăritene. 337 © BCU CRONIC I IDEI, OAMENI, FAPTE UNDE SE VA SFÂRŞI RĂZBOIUL ACTUAL? — Problema Mediteranei — Caracteristica războaielor moderne, în care a fost implicată Anglia şi pe care, în mare măsură le-a şi dirijat, este extensiunea neobicinuită a teatrelor de luptă, mondiatitatea conflictului şi, ca o consecinţă inerentă, deplasarea centrului de gravitate strategic în zone depărtate de metropola britanică. Dacă ocuparea capitalei politice a unui stat continental echivalează cu o virtuală scoatere a lui din luptă şi dacă obiectivul forţelor ofensive pe continent este capitala inamicului, centrul nervos — politilc şi economic — al statului, nu tot astfel se petrec lucrurile cu Anglia. Atât prin poziţia insulară a Regatului Unit propriu zis cât şi prin dispoziţia geografică şi structura politico-economică a Common Wealth-ului, imperiul britanic nu este vulnerabil prin capitala sa, Londra, iar războaiele anti-engleze nu urmăresc ocuparea acestei capitale. Armatele revoluţiei naţional-socialiste au luptat în Norvegia şi! pe Rin, iar astăzi luptă pe Doneţ şi în Libia pentru a îngenunchia Anglia. Paradoxul acestei întoarceri a spatelui către Londra este prea explicabil. Iar importanţa atribuită acum diviziilor blindate ale Feldmare-şalului von Bock şi interesul deosebit acordat întrepidei armate a Generalului Rommel, vădesc, odată mai mult, justeţea premizelor fixate mai sus. „Vous venrez, scria Jean Barral în Iunie 1939, que le haut probleme internaţional allait surgir en Syrie et poser le probleme meme de la France". Dacă prezicerea scriitorului francez a apărut stranie la început, ea prinde sens în momentul de faţă. Acolo, în leagănul civilizaţiei: umane, stăruie şi astăzi nodul gordian al dominaţiei celor trei continente, Europa, Africa şi Asia. Cine controlează Asia Mică, posedă cheia, drumurilor imperiale spre dominaţia lumii vechi, căci aci ise găseşte Suezul şi marile zăcăminte de petrol din Irak şi de la Marea Caspică. Atunci când englezii s’au gândit la consolidarea marelui lor imperiu, aci, în jurul Suezului şi golfului persiilc, şi-au fixat cele mai trainice articulaţii. Astfel Mediterana a căpătat pentru Londra o importanţă de primul ordin. Marea aceasta, lacul închis de altă dată, care scaldă trei continente, n’a fost un obstacol, ci o punte între popoarele lumii vechi. Cretariii, Fenicienii, Elenii), Macedonenii şi apoi Romanii! au făcut din Mediterana o unitate, pe care s’a ridicat una dintre cele mai strălucite civilizaţii. Numai descoperirea Americii a trecut pe plan secundar Mediterana, câteva secole, transformând-o, pentru popoarele riverane Atlanticului şi faţă de nouile perspective ale navigaţiei transoceanice, într’um fel de rută laterală, înfundată. Acela 'dintre popoarele Atlanticului, care avea să speculeze din plin deschiderea acestui ocean şi să înfiinţeze primul imperiu mondial, a fost poporul englez. Putere maritimă şi comercială prin necesitate geografică, Anglia îşi trimite corăbierii şi mărfurile în toată lumea şi, în deosebi, în India. Pentru asigurarea libertăţii căilor de comunicaţie maritimă, ia drumului Indiilor orientale, se iveşte necesitatea punctelor de sprijin, care devin articulaţiile noului imperiu. Aşa se ajunge la ocuparea Gibraltarului, în 1704, de către Amiralul Rooke, pe timpul războiului spaniol de succesiune. Această stâncă cuirasată la porţile Mediteranei asigură Angliei: 1) liniştea drumului spre Indii, pe la capul Bunei Speranţe, contra atacurilor dinspre Mediterană; 2) controlul flotelor din această mare închisă. Cucerit pentru a reprezenta cheia unei căi exterioare de 338 © BCU navigaţie, Giforaltarul devine curând baza de pornire a ofensivei) înspre inima Med&tenanei, unide britanicii stabilesc solide puncte de sprijin în diauna Spaniei, Franţei, Italiei şi Greciei. Rând pe rând intră .sub oontiroluil britanic ; Malta (luată dela Francezi în 1800), care domină strategic legăturile dintre Mediterana occidentală şi orientală ; Cipru (obţinut prin pacea dela Berlin, (1878), care domină Salonicul, şi cu el Balcanii, controlează coasta vestică a Asiei Mici şi supraveghează intrarea canalului, de Suez. Străpungerea istmului Suez revoluţibnează termenii problemei mediiteranene, „trezeşte Marea Me-diterană". prin faptul că o integrează în sistemul traficului planetar ca o arteră principală. De acum politica engleză îşi precizează şi mai ferm intenţiile în. Mediiteramă şi porneşte cu perseverenţă la realizarea lanţului de baze, care fortifică noua linie vitală pentru legăturile Metropolei cu India: Egiptul intră în zona de influenţă britanică, el reprezentând punctul de intersecţie al celor două marii căii ale imperiului, Cap-Cairo şi Port Said-Inidia-Singapore, ca unul ce străjueşte, de pe uscat, canalul de Suez; lumea arabă preocupă deasemeni calculele politicei engleze, datorită vecinătăţii ei cu Sue-zul, Marea Roşie şi petrolul Irakului; Haiffa, pe coasta orientală a Mediteranei;, devine bază navală şii centru economic pentru petrolul diin Mossul; Grecia trebuie câştigată şi ţinută în subordine, iar Turcia slăbită sau, în conjunctura actuală, neutralizată dacă nu chiar asociată priin promisiunea unor importante concesiuni. . Axa Mării Mediterane, Gibral tar-Malta-Ci-pru-Hadffia-Suez, sprijinită pe zonele de influ- enţă din ţările riverane, Grecia, Egiptul, Palestina, Turcdai, reuşise să falcă din această Mare un coridor fortificat deatungul spaţiului de vilaţă al unor popoare eu veche istorie mediţe-raniană. Prima ţară grav lezată de această in-trusiuue era Italia. >,Dacă pentru alţii Mediterana este o rută, spunea Mussoliini în 1 Nov. 1936 la Miilan, pentru noi eai este vilaiţa“. De aici o concurenţă surdă, care a luat forme concrete cu prilejul războiului abisiniiairii ducând la fortificarea. Libiei şi a punctelor de sprijin italiene din Sicilia, Penteleria, Dodecanez. După epizodul balcanic al acestui conflict mondial, poziţia italo-germană în Mediterana orientală s’a întărit, prin ocuparea coastelor greceşti şi a Cretei, iar, în urma debarcării germanilor în Lilbila şi a constituirii armatei Iui Rommel, ameninţarea Egiptului, hinterlandul strategic al Suezului, este acdtă. * * * Problema Mediteranei poate deveni un factor decisiv al războiului. Actualmente rezistenţa britanică s’a concentrat în triunghiul sud-estie al Mediteranei şi în Egipt. Forţarea acestui baraj şi depăşirea Suezului pare a fi misiunea armatei nord-afriicane a Generalului Rommel. Căderea Suezului va tranşa nodul gordian al rezistenţei britanice în sectorul cel mai sensibil al imperiului Şi probabil că lupta finală se va da în Siria sau Irak;, daică armata Generalului Auchilnek nu se va salva din timp... victorios, pe undeva priin Marea Roşie sau Golful persdc. ALEXANDRU CONSTANT MIGUEL DE UNAMUNO": „COMENTARUL VIEŢII LUI DON QUIJOTE ŞI SANCHO“, EVANGHELIA SPANIOLISMULUI A scrie despre opera lui Unamuno însemnează a scrie despre Unamuno omul, prezent în scrierile sale după fiecare modulaţie de frază, fiecare exclamaţie şi fiecare virgulă, ca nimeni altul. Urechea aplecată asupra punctuaţiei sale îi aude bătăile inimii, semnele de exclamaţie poartă timbrul chemărilor sale, şi tot fluviul acela subteran, impetuos, fără stă-vilare, care svâ uneşte sub pulsaţia puternică a stilului acela atât de viu este autorul în persoană, este respiraţia amplă a plămânilor săi de titan, este risipa scumpă a sângelui său, picătură cu picătură. Scrisul său este mai mult un act biologic, decât artă sau orice gen de-finibil al literaturii. Prin protoplasma stilului, prin semnele de exclamaţie, prin hârtie, autorul te pândeşte mereu, din când în când se asvârle asupra ta şi te surprinde desarmat, ca o năpastă, te izbeşte cu pumnii în obraz, te ridică la înălţimi ameţitoare, ca să-ţi dea drumul în clipa următoare, într’o prăpastie, cu capul în jos, te uită sdrobit în vreun colţ întunecos al sbisului svârcolindu-te în îndoială, pe urmă îşi aduce aminte de tine, îţi şterge lacrimile, te mângâe, te ia de mână şi te duce mai departe. Şi eşti prins fără scăpare în tentaculele acestui stil turmentat, viu, în acest vârtej, oare este însuşi Unamuno, individual, fenomenul spaniol de cea mai autentică etni-citate. Maurice Barres spunea că nu ajungi să fii tu însuţi până nu te identifici cu rasa ta. La Unamuno, acest fenomen de identificare atinge un grad de intimitate, care este deja un mi- 339 © BCU racol. In primul rând, această turmentată autenticitate, această râvnă de comuniune, de luare în posesie, care este piatra de bază a sufletului spaniol, cum am accentuat-o şi în altă parte, este carnea şi sângele scrisului lui Una-muno. Tema pentru Unamuno, acest spaniol, este o afacere de inimă — .şi nu o teză oarecare, cum era pentru Flauberc, acest francez scolastic, care îşi gândea subiectele, şi le dădea sieşi, ca pe o temă de şcoală. Pasiunea, dragostea pasionată pentru idee, crezul în absurd — aceste caractere fundamentale ale lui Unamuno — n’au înflorit oare într’o ţară care ardea pe rug pe cei se îndrăzneau isă discute dogmele ? Unamuno este Spania. Şi când Unamuno îl recunoaşte pe Don Quijote, toată naţiunea şi-a descoperit simbolul. El nu se apropie de figura lui don Quijote prin Cervantes. Cu un gest de suverană impacienţă, îl dă la o parte pe acest pedant, recunoscându-i, doar, un merit informativ, de cronicar. Şi baza comentarului său va fi acceptarea acestei prime absurdităţi: de a-1 primi pe Don Quijote, nu ca pe un personaj creat de Cervantes ci ca pe o fiinţă vie şi independentă. Fireşte, pentru ca să putem progresa cu dânsul, trebue să acceptăm şi noi absurdul, să ne închinăm în faţa acestei dogme indiscutabile, că don Quijote este un personaj viu. Uniamuno, comentând opera lui1 Cervantes, capitol cu capitol, ca pe o Biblie, explică toate acţiunile lui don Quijote şi Sancho în funcţiune de simboluri ale spaniolismului. Toate gesturile eroului nostru sunt interpretate în sens de revelaţii asupra destinelor intime ale rasei, şi, pentru a completa caracterul biblic al acestei opere, Unamuno se avântă în profeţii care au putut să pară absurde în momentul când şi-a scris cartea — prin 1905 — şi care s’au realizat punct cu punct în toată istoria Spaniei din ultimii ani, şi chiar în destinul Europei. Să luăm numai capitolul care comentează epizodul coifului lui Mambrino, spre exemplu, ca pe unul dintre cele mai semnificative. Cervantes ne povesteşte, cum s’a întâlnit don Quijote pe drum cu un bărbier care se ducea călare în satul vecin să radă pe cineva. Tocmai plouase şi bărbierul, ca să-şi păzească pălăria nouă, îşi puse în cap farfuria de aramă pe care o întrebuinţa pentru ras. Don Quijote. care era tocmai în căutarea coifului lui Mara-brino, după care râvnise multă vreme pentru însuşirile sale miraculoase, zărind în depărtare o figură călăreaţă ce purta ceva lucios în cap, face imediat legătura. Obiectul acela lucios nu poate fi altceva, decât coiful lui Mambrino. II răstoarnă pe bărbierul stupefiat, îi smulge talerul, şi şi-l pune în cap. Nimeni în lumea asta nu poate să-l convingă, eă ceeace poartă acum în cap, nu este coiful vrăjit al lui Mambrino. Susţine acest adevăr cu atâta vehemenţă, încât reuşeşte chiar să convingă pe unii spectatori de dreptatea lui, dându-le un imbold de a se arunca în luptă alăturea de el, să-l suisţie pe dânsul întru apărarea şi propagarea absurdului. Această credinţă în absurd, pentru care luptă don Quijote, ajutat de Sancho mânat de dorinţa câştigului, este explicaţia extinderii imperialiste a Spaniei, după Unamuno : „Numai ctl ce încearcă absurdul, este capabil de a cuceri imposibilul". (Acest simbol al destinului colectiv spaniol, nu este oare şi un simbol al propriei noastre izbăviri individuale ? Fatală întâlnire !) Şi urmează această extraordinară profeţie, rostită cu 30 de ani înainte de evenimente : „De ce vă temeţi ? Că va izbucni din nou războiul -civil ? Tocmai de -asta avem nevoie. Da, tocmai de asta avem nevoie: de un războiu civil. Este necesar să se afirme că farfuriile de bărbier trebue să fie, şi sunt, coifuri, şi trebue să se încingă lupta pentru aceasta, aşa cum s’a iscat atunci, în han... Vă repet: patria noastră nu va avea agricultură, nici industrie, nici comerţ, nici nu vom avea aici drumuri, care să conducă în orice parte unde ar face să te duci până nu ne descoperim crezul nostru creştinesc, care este quijotismul. Nu vom avea viaţă exterioară, puternică, strălucită şi glorioasă, până nu aprindem în inima naţiunii noastre focul eternelor nelinişti... Pace ! pace ! pace ! aşa urlă toate broaştele din mlaştinile noastre. Pace ! pace ! pace ! Ei da, fie pace, dar să crească din triumful sincerităţii peste ruinele minciunii. Pace, dar nu una de compromisuri, nu o mizerabilă convenţie ca cele negociate de politicieni, ci o pace de comprehensiune. Pace, dar numai după ce drumeţii au recunoscut că Don Quijote are dreptul de a afirma că talerul de ras este un coif. mai mult decât atât, dacă afirmă ei înşişi că în mâinile lui Don Quijote talerul devine coif... Pentru a stabili regatul lui Iisus, este nevoie de războiu1'. Această dorinţă de a cuceri absurdul, a fost evanghelia însăşi a Spaniei în războiul rău civil. Iată, ce spune Jose Maria Peman în poemul revoluţiei falangiste:, intitulat: „Peiea do la Bestia y el Angel" : „Bucură-te de lancea senorulvi şi tatălui tău Don Quijote, „Şi vei avea pâine în traista la, 34° © BCU „In acest ceas înalt al vieţii „Nu poţi câştiga decât prin cântece, „Nu-i târg mai bun, decât cruciada, „Nici viaţă mai prudentă, decât aventura". Acest complex donquijotesc al sufletului spaniol i-a făurit în străinătate reputaţia nebuniei, aplicată însă ca un epitet admirativ. Admirabilă nebunie a lui Don Quijote, sfântă şi fecundă nebunie, deschizătoare de mări, dătătaore de viaţă, creatoarea lumii, sacrul absurd ! Din tine am eşit cu toţii, cum să te renegăm ? Şi dacă Spania este naţiunea cea mai apropiată de izvoarele tale dumnezeeşti, ei îi revine misiunea de a ne salva pe noi toţi, din mlaştina nedemnă a cotidianului care ne înjoseşte !! Spania regeneratoare de lume, prima care ţi-ai ridicat steagul în războiul pentru cucerirea sufletului Europei — noi călcăm acum pe urmele tale, după prezicerile profetului Unamuno : „Popor muribund a fost numit poporul tău, Don Quijote al meu, de cei ce, îmbătaţi de triumful trecător, uită, că soarta se învârteşte mai repede ca pământul, şi că acelaşi lucru, ce ne face mai puţin apţi pentru tipul civilizaţiei de azi, poate fi secretul care să ne facă mai apţi pentru civilizaţia de mâine". Prea profundă prezicere, înţeleasă d.eabia azi, de cei care stăm cu urechea aplecată pe inima bătrânului nostru continent, a incom- UN SCRIITOR AL ITALIEI DE Una dintre cele mai proeminente personalităţi ale Italiei culturale de astăzi este Guido Manacorda, Dela artistul din Renaştere, Benvenuto Cel-lini, până la scriitorul contemporan, Giovanni Papini, care şi-a desvăluit surâsul şi melancolia într’un profil de „om sfârşit1', Italianul a fost şi va rămâne „un umanist", preocupat să se autoanalizeze, să-şi definească fiinţa sa individuală. G astfel de „autobiografie lăuntrică" ne dărueşte şi Guido Manacorda. Din prezentarea portretistică a unui capitol atât de simplu intitulat „Un om", dintr’o carte de „medalioane1' literare, putem induce această figură atât de interesantă şi cuprinde apoi, mai uşor, una dintre cele mai armonioase cugetări în care realitatea lui Dumnezeu se uneşte indisolubil cu ideea frumosului. Un cap de expresie. Iată concluzia care urmează îndată după contemplarea profilului ce parabilei, a nepreţuitei noastre Europe, salvată prin conştiinţa, prin fanatismul misionarismului spaniol! Nu mai pot continua să scriu. Unamuno este pentru mine o chestiune prea personală, o afacere de inimă. Şi Spania la fel. Comentariu lui Unamuno asupra vieţii lui Don Quijote şi a lui Sancho, cel mai neformal comentar scris până în zilele noastre, aduce în legătură o serie de fenomene care au trăit separat în conştiinţa noastră până la revelaţia lui. Ne învaţă anume fatalitatea unităţii existente între Don Quijote, Spania, Unamuno şi noi înşine. Da, acesta este fenomenul cel mai neaşteptat, rezultat din citirea acestei opere. Unamuno, rămânând până la sfârşit, un spaniol, nimic altceva decât un spaniol până în intimitatea fibrelor sale, reuşeşte să devie universal, tocmai prin trăirea profundă a etnici-tăţii sale. De unde rezultă că nici-o operă nu poate deveni universală, internaţională, ca să-i zicem aşa, dacă nu creşte din intimitatea naţiunii, în sânul căreia s’a produs. Aici cade în baltă teoria evreiaşilor din jurul lui Ozenfant, care trâmbiţau, mai acum 15 ani, internaţionalizarea artei tocmai prin sacrificarea acestui caracter etnic. Nu poţi trece nici-o frontieră fără paşapoarte ! Şi să ne ţie Dumnezeu între frontierele noastre naturale, că teamă nu ne este de oprirea intercursului firesc de civilizaţie. OLGA CABA ASTĂZI: GUIDO MANACORDA se desprinde ca sculptat în lemn de dalta maestrului din Quattrocento, Donatello. însuşi scriitorul care ni se autodestăinueşte recunoaşte asemănarea figurii sale ca aceea a condotierului sculptat, Niccolo da Uzzano. In adevăr, înrudirea profilului din Renaştere cu acela prezent ne uimeşte. Şi totuşi, numai din simpla contemplare a celor două portrete. înţelegem că pe cei doi oameni îi deosebeşte ceva definitiv : expresia gurii. Războinicul din Renaştere are buzele strânse între cutele unei energii dusă până la cruzime ; dimpotrivă, pe faţa scriitorului, se împrăştie, fără sfârşit, transfigurând-o, un zâmbet în care se poate ghici bunătate, duioşie şi o nuanţă de ironie înţelegătoare în faţa slăbiciunilor omeneşti. Dar buzele care pricep multe se deschid şt cuvintele scriitorului încep să schiţeze, din ce în ce mai lămurit, această puternică personalitate, atât ca om cât şi ca literat. 341 © BCU Guido Manacorda şi-a plăsmuit singur viaţa, trecând prin momente de crize fizice şi spirituale pe care le-a depăşit printr’o „disciplină de fier", pentru a putea astăzi mărturisi, ca un adevărat bun creştin, că se gândeşte adesea ia moarte, cu seninătate, asemenea unui om cu adevărat liber în spiritul său. Dar, să ni-1 închipuim pe venerabilul scriitor în cadrul preferat al naturii: pământul, nu marea. A rămas fidel originii sale, pe care o afirmă cu mândrie, ca şi marele nostru poet, Nichifor Crainic: e fiu de plugari. Insă, ce ciudat: peste undele colinelor nu-i place să vadă atârnând teatral, luna. Ii plac, în schimb, florile mici de câmp sau ale copacilor care-1 atrag cu mult mai mult decât cele de seră sau grădină. Cu mistică emoţie, contemplă valurile grânelor, fiorul frunzelor de măslin şi boltirea viţelor sub povara rodului mustos. Ni se arată astfel drept un demn urmaş al latinului Vir-giliu şi deci, în sensul patriarhal al tradiţiei clasice. Obârşia îi este în Monteferrato, „puternică şi străveche, nu fără strălucire în litere, în armată, în drept, în cariera eclesiastică“. Acest pământ, în faţa căruia scriitorul îşi închină fruntea smerit, i-a săpat în suflet moralitatea, impetuozitatea generoasă în impulsii şi iluzii a tatălui, sensibilitatea mamei, religiozitatea amândorora. Fiul lor îşi urmă destinul care îi era scris pe frunte şi ajunse, după studii, la catedra universitară. Şi iată un fapt din viaţa sa care-i caracterizează nobleţea de caracter şi abnegaţia faţă de propriile interese : în cursul războiului trecut, a lăsat catedra spre a se face simplu soldat, cu entuziasmul de a înfrunta „cea mai tragiică dintre încercările umane". După războiu, a urmat pentru el sărăcia, neliniştea sufletească, din care, ca un strigăt al spiritului, a ţâşnit o carte : Spre o nouă mistică, urmată de câteva adeziuni şi o năvală de critice neînţelegătoare. Cu toate că şi-a transformat, în multe privinţe, convingerile de atunci, cartea a rămas cea mai preţuită, între toate scrierile sale, de către autorul însuşi. Peste aceste începuturi ale gândirii manacordie-ne s’au înşiruit multe alte volume, arătând spiritul cu multiple orizonturi ale umanistului scriitor: un roman (Giorgio Delgani) în care autorul a voit să întrunească şi adevărul şi poezia fără să fie sigur că a reuşit; un mister cu o viziune adâncă şi largă, dar puţin adaptabil la realizarea scenică (Paolo ăi Tarso); apoi experienţe asupra oamenilor şi ţărilor, amintiri de războiu ((Giovane Italia); proză despre pictură şi muzică, meditaţii, studii de religie şi gândire, cercetări asupra spiritului ger- 342 man (Studii şi Eseuri, Pădurea şi Templul, Contra)'orturile, Suflete şi ţări, Sinfonii şi Pasteluri, Solitudini). A rămas mereu în legătură directă cu marele public prin colaborarea ziaristică. mai întâi la Piccolo ăi Trieste şi la Stampa, apoi la Corriere ăella Sera şi la Na-zione. Munca intelectuală cea mai dură a fost sfârşită : Faust şi Wagner, patrusprezece volume traduse şi comentate. Cei douăzeci şi trei de ani de lucru in asemenea direcţie arată statornicia străduinţelor acestui scriitor. Sub conducerea iui Benito Mussolmi, pe care-1 admiră şi căruia îi poartă recunoştinţă, i-a fost dat lui Manacorda să câştige experienţa diplomaţi eo-politică. Drept rezultat, a urmat o serie de articole asupra campaniei etiopice, asupra Genevei şi democraţiilor, asupra Imperiului şi războiului din Spania şi volumul atât de bine primit de public asupra Bolşevismului. Dar meditaţiile critice, religioase, artistice sunt şi acum în centrul preocupărilor sale: Solitu- dini nouă, Wagner nocturn, Gânduri, In căutarea omului lăuntric şi aceste Medalioane, la începutul cărora s’a autogravat scriitorul şi asupra cărora ne vom opri şi noi o clipă, mai târziu. Spiritul de sbucium, acel „non-finito", propriu plăsmuitorilor din Renaştere, l-a moştenit deasemeni umanistul modern : el îşi doreşte o operă care să însemne pecetea vieţii sale, o sinteză de religie şi poezie, de gândire şi experienţă. Noi suntem încredinţaţi că acest profund gânditor şi înţelegător al vieţii îşi va împlini visul pe care, de altfel, l-a realizat treptat în evoluţia scrierilor lui de până acum. Creştin şi catolic prin convingere iniţială şi nu prin adopţiune târzie, ca spiritul răzvrătitului Fapini, mânat de o dorinţă fără pauze spre câştigarea unei limpezimi lăuntrice, dispreţuitor al polemicelor, Guido Manacorda întruchipează, în adevăr, una din cele mai tei— meinic construite figuri clasice ale Italiei contemporane. Muzica, pentru care este pasionat şi pe care o preţueşte ca un adânc cunoscător mai presus de toate celelalte arte, i-a înmlă-diat forma scrierilor cu un ritm interior. Sfera valorii estetice îl atrage însă prin toate manifestările frumosului. Căci, după cum am spus, în gândirea luminoasă a lui Guido Manacorda ideea Divinităţii stă strâns unită de ideea frumosului. Din „medalioanele", pe care le-a cizelat cu arta delicată a orafului din Renaştere, Pisa-nello, se desprind personagii istorice, şi vii, care alcătuesc o privire cugetată asupra vieţii lumii civilizate. Regi şi regine, sfetnici ai Bi- © BCU sericii şi Tronului, sfinţi, scriitori, artişti evoluează ca într’o galerie de artă trăită. La începutul fiecăruia din aceste sintetice portrete, Manacorda a fixat o primă viziune a celui sau a celei pe care îndemânarea sa voia să schiţeze. Acest scriitor, care are însuşiri de artist cizelor, a excelat, în deosebi, în încondeierea /nai graţioasă a portretelor feminine şi, între toate, se reliefează ca cea mai de preţ camee profilul pur al Măriei Principesă de Piemont, căreia, de altfel, îi este închinată întreaga serie de medalioane. Cameea de preţ este incrustată în piatra dură a jadului verde, pentru ca însuşirile delicate ale fildeşului să reiasă mai desluşit: „Treizeci şi patru de ani: Mai al vieţii. Verde fraged care tinde să se întărească în verde închis şi rod-nic“. Şi, pe acest fundal de frunze proaspete, iată nobilul contur al cameei: „Frunte largă şi regală, ochi azurii ca cerul, albaştri ea marea. Rătăciţi adesea într’un vis îndepărtat; vii şi prezenţi, adeseori, printre neprevăzute străluciri de argint. Invoaltă şi gânditoare, sprincenele bălai, nu fără răsfrângeri arămii, părul despărţit de o cărare la mijloc şi alunecând în bogate inele pe frunte şi pe deli- catele urechi. Gura, aci deschisă la zâmbetul dinţilor uimitor de albi, aci închisă ca de sigiliul unei voinţe imperioase. Avânt al înaltei, puternicei persoane; armonie supremă a membrelor. In adevăr, „portul său nu e de muritoare" când e văzută în funcţiune regală; simplă, în schimb, şi vie şi plină de omenie la întâlnirea oricui. Adie pe albeaţa frunţii neprihănite, suflul crud al gheţarilor încercaţi; afli în gestul luminos şi sigur al braţului, experienţa şi râsul undei marine. Vrajă argintată având drept cadru Boboli; viziune mijlocită între religioasă şi războinică pe fond de marmore policrome şi de aspră piatră poroasă, piatră din Pisa; patriciană romană în grădinile austere de la Quirinal; mamă primăvăratică între strigăte voioase de copii în palatul napolitan oglindit în cel mai frumos golf al lumii". (Guido Manacorda, Medalioni, Milano, Garzanti, 1941, XX, pp. 187—188). Guido Manacorda poate împrăştia zâmbetul său asupra lumii, din care ştie să cristalizeze figuri reduse la mărimea unei miniaturi de medalion, dar cu atât mai vii, mai pline de farmec umanistic. MARIELLA COANDA N. BAGDASAR : TEORIA CUNOŞTINŢEI Intr’o notă din numărul precedent al „Gândirii", am făgăduit să vorbim acum mai pe larg despre lucrarea d-lui N. Bagdasar, Teoria cunoştinţei, editată de Academia Română, în două volume, în colecţia „Studii şi cercetări". Dar, a vorbi „mai pe larg", nu înseamnă a intra în amănuntele problemei epistemologice însăşi, depăşind astfel cadrele unei publicaţii cu preocupări culturale generale, cum este „Gândirea", ci mai degrabă a evidenţia însemnătatea lucrării. In primul rând, trebue să salutăm iniţiativa Academiei Române, de a publica şi lucrări de filosofic, căci până de curând această înaltă instituţie de cultură publica aproape exclusiv numai ştiinţă şi istorie — poate şi din pricină că filosofii şi gânditorii erau mai rari printre academicienii noştri. Publicând Teoria cunoştinţei, Academia Română a făcut o alegere bună şi un real serviciu culturii româneşti, pentrucă este vorba de o serioasă expunere sistematică şi critică a teoriei cunoştinţei, putând servi drept îndrumare în filosofie atât studenţilor cât şi intelectualilor dornici să-şi completeze cultura pe laturea filosofică. ! Şi era multă nevoie de o astfel de lucrare, de- oarece nu avem alta care să împlinească exact aceiaşi serviciu. Voluminoasele cursuri ale d-lui profesor P. P. Negulescu, intitulate Problema epistemologică (3 voi.), nu sunt încă tipărite şl au un caracter istoric şi ştienţist. In aceste cursuri se insistă în deosebi asupra epistemologiei propriu zise, prin care Francezii înţeleg altceva decât (teoria cunoştinţei, care are o sferă mai largă decât epistemologia. (După definiţia din Vocabularul filosofic al lui A. La-lande, epistemologia are ca obiect „studiul critic al principiilor, ipotezelor şi rezultatelor diferitelor ştiinţe, destinat să determine originea lor logică (nu metafizică), valoarea lor şi însemnătatea lor obiectivă"). Apoi, în ce priveşte lucrarea d-lui profesor Traian Brăileanu, Despre condiţiile conştiinţe % şi cunoştinţei (Cernăuţi 1912), pe lângă faptul că au trecut peste ea treizeci de ani, are şi un caracter mai special, însuşi titlul spunând că autorul pune preţ pe psihologie, în vreme ce teoria cunoştinţei nu vrea să fie studiul mecanismului sufletesc al cunoaşterii, nu vrea să fie psihologie. In fine, cărţile lui Mihail Rădulescu: Analiza cunoaşterii omeneşti (Iaşi 1912) şi Teoria cunoştinţei (Chişinău 1920), nu pot aduce ser- 343 © BCU viciile pe care le aduce lucrarea d-lui N. Bag-dasar, pentrucă cea dintâi e veche şi s’a oprit la primul volum, iar cea de a doua este o sumară introducere în filosofie, prin introducerea în problemele teoriei cunoştinţei, autorul având de altfel şi o concepţie personală în privinţa cunoaşterii: aceea a „adecvatismului funcţional". E de prisos să mai amintim şi alte studii mai speciale româneşti privitoare la unele dintre problemele teoriei cunoştinţei. Lucrarea d-lui N. Bagdasar se deosebeşte de toate acestea, fie prin amploarea ei, fie prin metoda, temeinicia sau limpezimea ei. După cum spune însuşi subtitlul cărţii — „Expunere sistematică şi critică" — d. N. Bagdasar a dat lucrării un caracter sistematic, nu unul istoric, adică a expus fiecare teorie în ce a fost ea şi în ce este încă valabilă, renunţând deci a mai insista asupra genezei şi evoluţiei istorice a fiecărei teorii. O altă caracteristică a lucrării este aceea că autorul n’a stăruit pe larg asupra teoriilor care au devenit istorice, ci s’a extins cât s’a putut de mult asupra teoriilor moderne şi contemporane. In al treilea rând, d. N. Bagdasar a rupt-o cu tradiţia instaurată de gânditorii germani, care disting în teoria cunoştinţei două părţi: una care tratează despre originile, limitele şi valoarea cunoştinţei, şi alta care tratează despre obiectul cunoştinţei. D-sa a renunţat la partea a doua, n’a mai tratat despre obiectul cunoştinţei. Şi aceasta nu doară pentru că ar nesocoti cumva sau ar vrea să micşoreze valoarea obiectului cunoştinţei faţă de cunoştinţa însăşi, ci pentrucă problemelor ontologice şi metafizice, care au devenit din ce în ce mai la ordinea zilei în filosofia contemporană, li se cuvine o tratare specială, aparte. In acest caz, lucrarea se cere întregită cu o alta, de introducere în metafizică, fapt pe care dealtfel autorul îl recunoaşte. însemnătatea (cărlţil (d-lui N. Bagdasar tau stă însă numai în aceste procedee metodologice, ci mai ales în tema însăşi şi în modul tratării. Intr’adevăr, cine a pătruns adânc în teoria cunoştinţei poate spune că a pătruns în filosofie, fiindcă, după cum spune d. N. Bagdasar, în teria cunoştinţei „întâlnim noţiunile filosofice fundamentale, menite să ne lumineze asupra problemelor filosofice fundamentale (voi. I, pag. 3). E drept că teoria cunoştinţei, ca disciplină independentă, este destul de nouă, ea datând abia dela John Locke sau mai precis dela Immanuel Kant, care, deşteptându-se din faimosul său „somn dogmatic", a pus problemele cunoştinţei în toată amploarea lor şi cu o extraordinară putere de pătrundere. Dar nu este mai puţin adevărat că toţi marii filosofi din antichitate: Socrate, Platon şi Aristo-tel, Parmenide, Zenon şi Melissos, Democrit, Protagoras şi Gorgias, precum şi toţi marii filosofi de mai târziu, nu s’au desinteresat nicidecum de modul cum subiectul cunoscător ia contact cu obiectul cunoscut, în ce măsură este posibilă cunoaşterea şi întru cât prin cunoaştere se ajunge la adevăr. Este iarăşi un lucru constatat că pentru filosofii din antichitate conta în primul rând obiectul cunoaşterii^ realitatea, esenţa lucrurilor, adevărul, şi numai în al doilea rând modalitatea cunoaşterii, dar, cum am spus, problema însăşi a cunoaşterii nu le era deloc străină. In epoca modernă însă, când ştiinţa experimentală, cu Galilei şi Newton, începe să aducă preeiziuni acolo unde filosofii construiau sinteze valabile numai pentru un grup de aderenţi, dar combătute cu înfocare de alţi filosofi, problemele cunoştinţei trec pe planul întâiu. J. Locke, G. Barkeley, D. Hume şi alţii îşi pun acum cu stăruinţă problema originii, limitelor şi valorii cunoştinţei, ajungându-.se încetul eu încetul la transformarea întregei filosofii în epistemologie. (Auguste Cornte va spune lămurit că filosofia este studiul „generalităţilor ştiinţifice", iar un alt filosof va afirma că filosofia este „cugetarea asupra ştiinţei"). Iată, prin urmare, însemnătatea problemei pe care d. N. Bagdasar o pune în lucrarea sa. In ce priveşte conţinutul însuşi al cărţii, nu voiu încerca o imposibilă şi inutilă rezumare a ei, ci voiu spune numai că, după o scurtă introducere, în care sunt schiţate problemele principale ale teoi' i cunoştinţei şi se delimitează teoria cunoştinţei faţă de psihologie, logică şi metafizică, cititorul este condus cu dibăcie prin nenumăratele încercări ale minţii omeneşti de a-şi da seama de originile, condiţiile şi valoarea cunoştinţei. Logismul naiv al eleaţilor, scepticismul antic, raţionalismul, care începe cu Descartes, empirismul de origină engleză, criticismul kantian, pozitivismul comtian, empiriocriticismul lui Richard Avenarius şi Emst Mach, pragmatismul lui W. James, umanismul lui F. C. S. Schiller, ficţionalismul Lui H. Vaihinger, agnosticismul lui H. Spencer, intuiţionismul, cu nuanţele sale: H. Bergson, W. Dilthey, E. Husserl, în fine, imperativismul riekertian, toate aceste curente şi sisteme filosofice sunt expuse limpede, sub laturea lor epistemologică, şi criticate cu perspicacitate. In deosebi curentele şi sistemele mai recente, pragmatismul cu diferitele lui forme, instituţio-nismul şi imperativismul sunt tratate foarte pe 344 © BCU larg, iar dintre toate imperativismul ricker-tian pare a se bucura de atenţia deosebită a autorului. Concluzia la care ajunge d. N. Bagdasar — după ce ne decepţionează puţin prin zugrăvirea atâtor încercări contradictorii şi neizbutite ale minţii omeneşti de a cunoaşte adevărul — este aceea că teoriile epistemologice susţinute din antichitate până astăzi se pot împărţi în „absolutiste" şi „relativiste", adică „unele susţinând că există cunoştinţe universale şi necesare, independent de timp şi spaţiu, mai presus de contingenţele efemere ale devenirii, că există cunoştinţe absolute, iar altele susţinând că toate cunoştinţele fără deosebire sunt în funcţie de timp şi spaţiu, de om şi oameni, că toate cunoştinţele au o valabilitate restrânsă, că sunt relative" (voi. II, pag. 255). Preferinţa vădită a autorului se îndreaptă spre absolutismul epistemologic, spre metoda transcendentală şi cea fenomenologică, prin care se evită scepticismul implicat în toate teoriile relativiste, dar nu se trec cu vederea nici dificultăţile de care se izbeşte şi absolutismul însuşi. înainte de a încheia această sumară prezentare a lucrării d-lui N. Bagdasar, îmi îngădui să-mi pun întrebarea dacă într’un vast tratat de Teoria cunoştinţei, cum este acela despre care am vorbit, nu era bine să se strecoare, măcar într’un capitolaş, ş^ contribuţia filosofici creştine la rezolvarea problemelor cunoaşterii, fie că este vorba de cugetarea patristică, de filosofia creştină a evului mediu, de curentul neotomist occidental sau de gânditorii ortodocşi ruşi moderni şi contemporani. Apoi, ce ar fi fost dacă între atâtea teorii PE MARGINEA Faimoasa formulă aruncată în inima vremii noastre de Alexis Carell „l’homme, cet’inoonnu“, este pecetea tare a unui crud adevăr. Cea mai puţin cunoscută făptură din lume este omul, printr’un stupid paradox, întrucât goana însetată după cunoaştere a zădărnicit propria sa cunoaştere. Paradoxul acesta însă nu-i numai o uitare de sine, care ar părea astfel semnul unei generoase dăruiri), ci şi rodul fără miez al unui viciu de înţelegere faţă de realitatea antropologică. In concepţia actuală a psihologiei scolastice, care purcede dela Wuindt, deci autoritară şi neînduplecată, complexul sufletesc unitar n’are nicio .importanţă. Toate silinţele psihologilor moderni se consumă întru fărâmiţarea până la anulare a celor trei facultăţi sufleteşti, peste care, pentru ei, omul nu mai înseamnă nimic. Iar 345 epistemologice s’ar fi făcut un Ioc cât de mic şi cunoaşterii „prin connaturalitate", cunoaşterii prin iubire sau, cu un termen mai cunoscut, cunoaşterii mistice? Orice părere ar avea autorul unui tratat introductiv în teoria cunoştinţei despre valoarea cunoaşterii mistice, atunci când consacră lungi capitole imperativis-mului rickertian, empirioeritieismului, pragmatismului, ficţionalismului, etc., de ce nu ar găsi un loc şi pentru o teorie cu străfunde rădăcini în istoria cugetării omeneşti, cu ample desvoltări în decursul vremii şi cu adepţi de seamă în filosofia modernă şi contemporană ? Ca să nu merg mai departe, voiu spune numai că un Clement, un Origen, un Dionisie Areo-pagitul, un Meister Eckhart, un Jacob Bohme, au cel puţin tot atâta însemnătate pentru năzuinţa omului de a cunoaşte adevărul ultim cât un Richard Avenarius, un F. C. S. Schiller sau un H. Vaihinger. Chiar la noi în ţară, să nu uităm că unul dintre gânditorii cei mai preţuiţi, Nae Ionescu, şi-a închinat cursul său de metafizică problemei cunoaşterii prin iubire, cunoaşterii mistice, pe care el o socotea mai presus de orice altă formă de cunoaştere filosofică. De sigur, aceste mici observaţii nu vor nicidecum să micşoreze meritele d-lui N. Bagdasar, care a dăruit culturii româneşti un bun şi obiectiv instrument de călăuzire în problemele epistemologice, şi credem că ne va interesa într’o măsură încă mai mare introducerea în metafizică, pe care o cere prezenta introducere în teoria cunoştinţei şi ia care autorul se simte oarecum angajat prin faptul că n’a tratat problemele ontologice şi metafizice legate de teoria cunoştinţei. EMILIAN VASILESCU UNEI CĂRŢI 9 definiţia întreagă a omului se reducea la un „pachet" biologic, a cărui funcţiune mecanică emană fenomene care cad în lotul cercetărilor psihologice. Deci biologic şi psihologic, fără antene peste limitele luil trupeşti, iată omul ştiinţei modeme. Rămasă în ţarcul acestei1 sentinţe doctorale, cunoaşterea omului nu putea entuslasma pe nimeni' şi pasiunea cercetătorului n’avea nieiun motiv să fie mai aprinsă aici, decât aiurea. Ce interes în .plus putea prezenta pentru un laborator, un om faţă de-o moluscă, dacă încă astăzi ştiinţa didactică mai crede că omul este o moluscă avansată, iar moluscă un. om în devenire? Această aşternută perspectivă asupra existenţei a dat veacuri întregi de strădanii sublime în absurditatea lor, din oare nu rămân decât ■ * © BCU două 'lucruri bune: titanica zbătanie a omului întru cunoaştere şi cunoaşterea însăşi a elementelor brute ale realităţilor umane. Rămâne veacului nostru de-a rândul în ordinea unei noui şi juste perspective aceste elemente. Dacă ne-am îngădui viziunea înaintată a unei drepte înţelegeri a lumii, am avea sub ochi arhitectura dialectică, a ceeace va trebui să fie cândva ştiinţa. Şi a ceeace ar fi trebuit să fie de mult, dacă neputinţa omului de-a înţelege rostul drept ai lumii;, nu l-ar fi osândit la zidirea de sute de sisteme filosofice şi mii de formule ştiinţifice, zadarnice întru adevăr, dar sublime întru râvnă. De aceea toată recunoştinţa faţă de această uriaşă trudă, fiindcă afară de minciuna savantă a unui Haeckel, toţi făuritorii acestor admirabile minciuni ştiinţifice şi filosofice au fost victimele bunei lor credinţe, că slujesc adevărul fără umbră. Fără îndoială, nu ne gândim decât la marile frunţi ale gândului. Gândurile acestea s’au cerut rostite după o îndelungată lectură asupra personalităţii. Problema e vastă cât n’o poate cuprinde cineva întru totul nici ca întindere nici ca adâncime. Au frământat-o în vechime Socrato, Platon, ArLstot, Marcu Aureliu, au reluat-o medievalii şi au adâncit-o cugetătorii contemporani, dintre cari numim pe Kilaiges, F. A.-Delmas, Jean Frie-del, Kierkegaard, Clodius Piat, W. Stern, W. Dilthey, H. Prinzhorn, J. Maritain, Garrigou-Lagrange, Berdiaeff, Bulgakov, Jacques Cheva-lier şi mulţi alţii;. Dacă acestora adăugăm galeria bogată a sfinţilor părinţi» plus Toma d’A-qulno, ne dăm seama de ceiace trebue să însemneze pentru dorul nostru de cunoaştere problema omului sub aspectul personalităţii sale. In literatura noastră a apărut chiar anul acesta o voluminoasă lucrare a d-lui Nieolae Mărgi-neanu: Psihologia persoanei, cu pronunţată nuanţă freudistă şi impresionantă informaţie bibliografică, în care lucrare însă peste elementele comune şi învechite ale problemei, nimic nu străbate în adâncime. Să nu uităm apoi mai vechea lucrare a d-lui Rădulescu-Motru: Personalismul energetic, care n’aduce nou peste concepţia lui Ludwig Kla'ges, decât o caracteristică şi personală confuzie. Cine pătrunde cu răbdare în gândul bogat al acestor cugetători, este izbit de-o impresionantă distincţie: toate lucrările zămislite în duh creştin sunt larg articulate şi boltite până la Dumnezeu; iar cele zămislite în duh necreştin sunt minore, chiar când cuprind masive sute de pagini. Pentrucă o problemă nu-şi capătă desle-gare şî prestigiu din olădăria maculaturii, ci din poziţia justă a punctului de vedere. De aceea, oricât de genial ar fi un psihanalist, nu va putea egala pe-un personalist creştin, mult inferior lui, dacă cel dintâiu rămâne la punctul de vedere freudist. Fiindcă deoparte avem dea-face cu o viziune atotcuprinzătoare, iar de cealaltă parte cu o viziune orizontală, cu minore zig-zaguri înspre zăcămintele subconştientului, alterate şi acestea de prejudicii ştiinţific freu-diste. Nimic mai adânc şi nimic mai înalt decât ceeace formula sistemului îngădue. O silabă în plus şi sistemul e trădat, iar trădătorul sancţionat. Ceeace impune disciplina sistemului şi nu disciplina adevărului. Când ai în mână o astfel de carte, în oare simţi un creer limpede şi-o fragedă dialectică, precum şi-o proaspătă şi substanţială intuiţie a lucrurilor, te doare robia faţă de sistem, care robie înseamnă sil-nicirea adevărului. Iată dece ultima lucrare a lui Jacques Chevalier: La vie morale et Vau delâ — Paris 1940 — care pune problema personalităţii fără concesii faţă de vreun sistem, ci cu hotărîrea cugetătorului de-a sluji; adevărul, îţi dă bucuria unei mărturisiri senine, bucurie la care n’ai dreptul în tovărăşia unuii cugetător materialist, Jacques Chevalier pune problema personalităţii sub unghiu creştin, în raport cu individul, cu societatea, cu viaţa viitoare şl cu Dumnezeu. Capitolele lucrării tind toate către o mai adâncă înţelegere a omului şi cer o perspectivă spirituală asupra lumii. După popasuri în lumea anticilor, cari. începând cu Protagoras, socoteau că omul este măsura tuturor lucrurilor şi a celor care sunt şi a celor care nu sunt, închee, din ciocnirea celor două poziţii faţă de adevăr: a aceluiaşi Protagoras, că „totul este adevărat" şi a lui Gorgias că „nimic nu este adevărat", încheie autorul: „Absolutismul uman dă naştere relativismului absolut". Această trufaşă poziţie a răsturnat perspectiva de justă înţelegere a adevărului, încât astăzi conştiinţa acestei situaţii mărturiseşte smerit prin J. Chevalier: dacă „absolutismul uman naşte relativismul adevărului şi ai binelui, relativismul uman ne descinde singur calea spre absolut". Adevărul acesta ţine de marea realitate spirituală care compritmă’n umilinţă grandori pe care egomania le sfarmă’n ţăndări. „Sfinţii, spune Garrigou Lagramge în Le sens commun, — Paris, 1936 — sunt înarmaţi cu o sfântă ură contra propriului lor eu" (pag. 350). Şi totuşi, cine a împlinit mai sublim adevărul în viaţă decât aceşti înverşunaţi vrăjmaşi ai propriului lor eu, cari-au fost sfinţii ? Paradoxul mu-i deci o jonglerie verbală, ci expresia piezişă sensului comun, a unei 346 © BCU realităţi vii. De aceea astăzi mu mai e bizară pentru nimeni adânca respiraţie creştină a lui Pascali, pentru care „grandoarea omului e mare primi aceea că ed se recunoaşte mizerabil". De aici porneşte noua disciplină spirituală a lumii,, trăită ca sacru îndreptar pentru noi de însuşi Fiul lui Dumnezeu. Izvor de apă vie pentru seceta dialectică a trufiei noastre filosofice şi ştiinţifice, ne îndeamnă la înţelepciune, care nu se poate afla „decât într’un statornic echilibru între om şi Dumnezeu". Acest echilibru surpat, iar omuil substituit lui Dumnezeu, ca individ sau societate, se mişcă în propria sa neputinţă, între „anarhie şi tiranie". Să ne gândim numai la marea eroare sociologică, pentru care individul este un component material, robit societăţii, concepţie exaltată de toţi sociologii până la sociolatrie. Pentru aderenţii acestei concepţii nu există personalitate, care-i mult mai mult decât individualitatea. Individul este o entitate biologică, suficientă sieşi, care apare odată cu viaţa şi dispare odată cu ea, fiind o entitate naturală. Personalitatea însă „nu apare decât cu omul şi trebue să fie socotită ca forma cea mai înaltă a fiinţei". Desăvârşirea personalităţii însă este privilegiul lui Dumnezeu, care nu poate fi închipuit decât personal sau suprapersonal. (J. Chevalier, o. c., pag. 85). Omul însă, personalitate în veşnică devenire, se cere în permanent urcuş înspre desăvârşire, al cărei chip e Dumnezeu. Cum însă sociologia şi chiar ştiinţa şi filosofia, i-au retezat această perspectivă, anulându-1, în oeeace-l diferenţia de restul făpturilor şi montându-1, ca să zicem aşa, ca o făptură oarecare în natură şi ca o piesă mecanică în uzină, i-au înăbuşit spiritul şi astfel iată-1 pe om din măsura tuturor lucrurilor, cum cel puţin îl cinstea antichitatea, ajuns un lucru între lucruri. Robia aceasta este astăzi mai grea decât ieri. Fărâmiţat între ceasurile programului, intre cultura dumicată radiofonic şi între viaţa cetăţenească, segmentată juridic şi fiscal până la ultima elilpă, omul a uitat că este om şi s’a lăsat confiscat de maşină şi întreg complexul stupidei noastre civilizaţii, legănat de iluzia că’n avion şi’n .blocuri1 e mai multă strălucire decât în viaţa pedestră şi fără etape a nu importă câte veacuri în urmă. Şi dacă adăogăm acestor constatări şi faptul că natura morală a existenţii a fost minată de natura fizică, ne dăm seama de străfundul nostru faliment spiritual. Natura fizică nu cunoaşte decât instincte, în virtutea cărora nu există decât cel mult un progres numeric, în nici un caz nu poate fi vorba de-un progres moral. Iar omul modem cultivând până la absurd această aberaţie, trăim astăzi, consecinţe, a căror gravitate nu ne îngădue să ne mângâiem cu două mii de ani de viaţă creştină. J. Chevalier aminteşte de cuvântul unui însingurat, care spunea că marea nenorocire a omului stă în faptul că nu ştie să se închidă odihnitor în camera sa. Această neputinţă de-a te însingura, te deşartă aproape total de conţinutul tău spirtual, „de viaţa ta intimă". Key-serling a închinat un volum întreg „Vieţii intime", care-i doar o palidă prezentare filosofică a ceeace a însemnat pentru mistici, în viaţa şi gândul lor, această viaţă intimă, care-i un proces de dezertare a lumii din tine şi de interiorizare a lui Dumnezeu. Pentru rezidirea sufletului sfărâmat al lumii se impune îmoreştinarea omului, se impune rezidirea personalităţii, măcinată sălbatic de veacuri întregi de apostazie. J. Chevalier spune că „lumea suferă astăzi de un lucru, care-i necredinţa într’un adevăr transcendent". Şi imediat : „Pentru a tămădui (acest lucru), pentru a rezista imensului fluviu de uitare care târăşte omenirea într’o prăpastie fără nume, nu este decât un mijloc: de a da o-rnului credinţa în absolutul real şi viu şi credinţa în destinul nemuritor al sufletului omenesc; căci ele sunt nedespărţite" (pag. 108). Prin urmare, iată calea care ne încredinţează că în-tr'adevăr leacul marilor noastre nelinişti este, sau mai exact, poate să fie în inimile noastre. (Duca, 17, 21). Odată împlinită această cumplită lipsă sufletească a veacului!, s’a împlinit şi personalitatea omului cu maxima ei virtute. Fiindcă să nu ne închipuim că va fi posibilă o în-creştinare a lumii, fără încreştinarea omului, ins ou1 ins. Şi încreştinare, înseamnă personalitate împlinită. Să nu răstălmăcim acest cuvânt, fiindcă îi sărăcim sensul. In studiul său: Das Problem des Menschen, publicat în : Kir-che, Staat und Mensch, al II-lea volum din colecţia: Kirche und Welt, N. Berdaieff spune că : „omul este o mare minune, o legătură între cer şi pământ", citând pe Pic della Mirandola. Minunea aceasta, care-i omul şi care se articulează cosmic, în viaţa sa; între cer şi pământ, poate să fie genială în ordine umană şi totuşi să înceteze a mai fi o minune în ordine spirituală şl dimpotrivă, poate fi un anahoret, fără măcar o stare civilă anonimă în ordine umană, dar o splendidă personalitate în ordine spirituală. Paradoxul îşi sloboade surprize neaşteptate. Fiindcă „persoana este o categorie, nu naturală, ci spirituală, ea este opera spiritului care stăpâneşte natura. Nu există persoană fără acţiunea spiritului asupra constituţiei fizice şi psihice a omului. Un om înzestrat cu o strălucitoare in- 347 © BCU dividualitate, poate fi lipsit de personalitate... Persoana este altceva decât natura, după cum Dumnezeu este altceva decât natura; şi persoana este într’o strânsă dependenţă faţă de Dumnezeu, pentrucă este chipul şi asemănarea iui Dumnezeu în om... Nu există persoană dacă n-u există nimic mai presus de ea..." (N. Ber-dia-eff : Cinq meditations sur l’existence, Pans 1936, pag. 166). Deci, în virtutea spiritului şi libertăţii sale, omul are putinţa de a-şi valorifica substanţa .axiologică", în care dorm puteri pe oare nu le poate trezi voinţa hotărîtă de a te împlini. îndemn întru, a ta desăvârşire îţi stau chipurile celor cari aut umplut veacurile eu viaţa lor şi de care te leagă părinţii tăi. Primeşte ce ţi-se dă cu gândul că milioanele ide străbuni cari-au bătut mileniile înaintea ta, nu-s decât un acelaşi om, care a trăit ieri în străbunii tăi şi as- ION PILLAT : ÎMPLINIRE. (Eă. Fundaţi a regală pentru literatură şi artă — 1942). Ce vrea să spună d. Ion Pillat cu titlul ultimului d-sale volum de versuri, nu este ide înţeles, sau mai bine zis, — nu vrem să înţelegem. Să fie această Împlinire ultima etapă a unei îndelungate şi spornice producţii poetice, ar fi un neaşteptat şi prematur cântec al lebedei, de a cărui ascultare ne ferim îngrijoraţi. Şi cee-ace măreşte teama noastră este chiar lămurirea poetului : „Purtate şi frământate timp de 30 da ani în sufletul şi cugetul autorului, poeziile din acest volum, afară de trei din ele,... au fost toate scrise, eu o întrerupere de o lună, dela 20 Noembrie 1939 la 22 Martie 1940. Tot atunci volumul şi-a căpătat titlul şi ordonanţa definitivă". Treizeci de ani de gânduri şi frământări poetice înseamnă experienţa aproape a unei vieţi. Privite la lumina mărturisirii d-lui Ion Pillat, ele trebue să fie o sinteză alcătuită arhitectural şi perfect, — o icoană completă a feţelor variate şi multiple sub care s’a înfăţişat, în scurgerea acestui timp, arta poetică. Poemul vieţii d-lui Ion Pillat. după cum am spus, — este mult prea vast şi de aceea această împlinire nu-1 poate cuprinde. Alte motive justifică totuşi această împlinire. Ne aflăm în falţa unui proces adânc de maturitate poetică, — ceeace nu înseamnă o limită după care începe îmbătrânirea. Intr’un timp excepţional de scurt, — d. Ion Pillat a elaborat un volum de sonete care se consacră însă prin valoarea lor. Cu alţi termeni, am putea spune că e un record, dacă riam şti că cei 30 tăzi trăeşte în tine şi care învaţă necontenit. (J. -Chevalier, op. cit., pag. 116). A învăţa întru spirituală desăvârşire, deci întru împlinirea personaliăţiii tale, înseamnă a trăi adevărul în sârgele şi’n duhul tău, adevă rul acela veşnic care-i şi al morţilor şi al celor cari s’au născut încă şi al lui Dumnezeu. Este credinţa neînduplecată a mântuirii taie personale şi a lumii prin tine, fiindcă lumea prin sine, fără mine, fără tine, fără el, nu se poate mântui. Căci mântuirea-i privilegiul persoanei şi nu al individului sau al colectivităţii, oare nu pot fi persoane. Iată într’adevăr problema pe mre cartea lui J. Chevalier, pe marginea căreia am schiţat doar câteva gânduri, o aminteşte numai, fără nici o stăruinţă şi cara-i atât de ispititoare, încât poate ne va sili să ne o-prirn asupră-i cândva. NIŢĂ MI HAI I T E R A R Â de ani au fost dăruiţi exclusiv poeziei, şi că aceste sonete sunt momente centrale din viaţa poetului; spaţiile de azur pe unde paşii1 săi au rătăcit în rodnice culegeri: de rime şi imagini. Când, după voluptatea caldă şi mângâietoare a unei lecturi de câteva ore. -închizi paginile cărţii, nu-iţi poţi stăpâni acea beatitudine de purificare, totdeodată de desfătare şi de potolire absolută a cugetului, când cu o nespusă bucurie încerci emoţia descoperirii unor mari adevăruri. Viaţa este în funcţie totdeodată de veşnicie şi de clipa trecătoare; de eternul magnific şi copleşitor, şi de frământarea dionisiacă şi temporală. De aici îndoita înfăţişare a acestor motive poetice. Vezi cum unul se risipeşte în jocul -pieritor al -spumei de săpun, în vreme ce altul, s-culptând granitul dur, îşi închipue că astfel, în eternitate, se va desprinde de huma pământească. Amândorora le stă împotrivă poetul. „Dar pe simetrice cântare Poetul cumpănindu-şi versul, ' Mai chiamă ’n suflet o cântare Şi naşte tainic universul”. (Poetul) Poetul este într’adevăr creatorul unui- univers de vorbe, forme şi imagini. Darul acesta nu i-1 poate lua nimeni. De aceea numai lui îi este îngăduit să despreţuiască vremelnicia, şi trecând peste orgoliile deşarte ale vieţii să năzuiască spre eternitate. Poetul este mare în măsura în care se dovedeşte a fi rm creator de limbă. Fagure de miere, CRONICA L 348 © BCU amintind înţeleaptă arhitectură şi hămitoie a albinelor, îi va spune marele nostru rapsod Mihai Eminescu. Şi limba nu este aceea pe care o pronunţăm slujindu-ne de organul fiziologic al vor-biriiii, oi limba interioară, oare în miraculosul laborator al fiirii lăuntrice preface în material plastic şi comunicativ abstracţiunile. Limba poeziei contemporane, în bună parte de inspiraţie modernistă, este încă dură şi încâlcită, o limbă izvorîtă din noţiuni, abstracte şi neprafăcută în material proteic. In afară die aceasta, poezia modernistă mai suferă şii de lipsa de imagini, fiind prea adeseori înnecată de o abundenţă narativă. Ou totul altfel se pune problema limbii poetice la d. Ion Pillat. Aici nu se observă numaidecât truda de a crea cuvinte noi. Acestea se desprind din forme vechi, adaptate şi prefăcute pentru noi înţelesuri. A găsi prin urmare expresii şi nume proprii fiecărui motiv poetic, a îmbrăca fondul şi imagina în forma potrivită, înseamnă a crea climatul prielnic pentru o nouă atmosferă verbală. Viziunea polară este o poezie de atmosferă în care expresiile şi rimele evocă cristalina îngheţare a nordului. Tot asemeni Port breton, unde olar-obscurul oraşu!lui marin este zugrăvit prin ciaţa unor vitrouri mate. Am spus .că d. Ion. Pillat are darul imaginaţiei vizuale. Imagina acestor poezii este dură, are contur şi relief plastic, şi o densitate «arie foloseşte la maximum sinteza verbală. Natură moartă, bunăoară aduce parfumuri arhaice de interior şi decor patriarhal. Când ne oprim la ultimul vers, înţelegem că lucrurile au rămas aici pentru totdeauna, Încremenite în orânduiala lor prăfuită de vremuri. Celle dauă poezii următoare Zori de primăvară şf Mellas ne readuc la un pasagiu spiritual mult preţuit d!e d. Ion Pilllat: marea. Melesţpontul, marea .mitologică, arhipelagul ellem, marea populată, umanizată cu fătpturi legendare şi eroice, matricea vieţii pământeşti, aşa şi-a închipuit-o d. Ion Piiiîlat. Tritonii şi Delfinii, Sirenele şi Meduzele, şi atâtea alte vieţuitoare, care populează nemărginitul adânc al apelor, peste care împărăţeşte Neptun cu tridentul. Furnicarul marin este îmblânzit de Nikea Apter. Dragostea s’a născut din spuma mării. Iată-o şi pe Galateia, în faetonul de scoici., — Afrodită a mărilor. De ce oare d. Pillat nu i-a consacrat şi ei un sonet ? Facem un pas mai departe, şi depăşind litoralul, descoperim Acropolea: Voluptate şi splendoare. Parteno-nul, Propileele, cariatidele, ce minunată lecţie de artă poetică. Aici s’au limpezit privirile poetului şi în construcţiile simetrice, armonioase, liniştite, «care provoacă contemplaţia în largi spaţii de gândire, cu acea atmosferă suprasaturată de lumină, claritate, aer şi căldură, a descoperit linia olimpiană a versului clasic. Frenezia silvestră şi selenară a Faunului pune un contrapunct de discretă voluptate erotică. Vezi parcă Faunul cum „Stă împietrit de taină, ca ’n obezii, Pândit de nemuriri şi de mistere. In pârguirea sevei parcă vezi Cum creşte ’n el pământul în putere“. Şi Centaurul, poate chiar din Iliada, sau altul, n.e apropie şi mai' mult de furoarea erotică a mitologiei : ■ „Privirea lui de stea păstra vecia — Doar nechezat de iepe ’n văi vibrând Cu surd ecou îi turbura stihia". In ciclul Cartea tăriilor se întrunesc poezii de smerenie superstiţioasă, temătoare şi glumeaţă, iscodite din umbra tainică şi ispititoare a mănăstirilor. Eresuri şi legende, de care azi nu mai pomenesc decât solomonarii satelor, turbură cu o undă de păgânism această împlinire creştină. Şi totuşi, acest© poezia încadrează mai bine decât celelalte o concepţie filosofică. Ideea greco-ro-mană a virtuţii se află în încredinţarea că omul trebue să trăiască în conformitate cu natura. Această atitudine o găsim deopotrivă la Noua Academie din Atena ea şi la stoici. De aci convingerea că zadarnică este revolta. în faţa. vremelniciei, — idee căreia îi urmează la d. Ion Pillat înfrăţirea cu morţii. „Pe apa timplui nu poţi Urca ’napoi cu nici o luntre. Şi inima — un ceas eu roţi — Cum nu stă vecia s’o înfrunte, Lăsându-ţi tâmplele cărunte, Ne culcă în sicriu pe toţi". (Calendar) înfrăţirea cu morţii este dăruirea totală tradiţiei, eternului pământean, şil sub pământean, din care fiecare primăvară naşte o niouă viaţă şi tot înitr’aicolo &e îndreaptă toamna gândului poleită cu ultimii fulgi ai vremelniciei. Şi îi mai rămâne poetului, în afară de această stenică mângâiere, încredinţarea .că din viaţa 'lui va rămâne totuşi ceva: minunea cleştarului- in arta poeziei. „Minunea ta e dură şi fragilă, Cleştar, de care mi-am legat şi eu Un suflet clar, un trup opac de-argilă; Prin tine îmi învăţ arhitectura Divină şi, desăvârşind natura, Răsfrâng senin vecia în vers greu”. (Cristal). 349 © BCU Tema este reluată în poezia următoare, Părere, şi în Pegas, dar atilcă) capătă durităţi corosive de diatribă, alunecând pe panta pamfletului, în versuri. Această poezie, stridentă la un poet al liniş-tilor patriarhale şi contemplative, merită a fi citată în întregime, tocmai pentru vehemenţa expresiei care se preface către sfârşit în diniatura olimpiană a (concepţiei de viaţă, svârlită punte de trecere către înaripatul Pegas. „Pe când în geambaşlâc de iarmaroc Toţi poetaştrii noştri vând mârţoage Şi umflă inspiraţii slăbănoage, ■ Schimbându-şi lira ’n lire cu soroc — Neaşteptână ca nimeni să mă roage Nu mă amestec în murdarul troc ' De înjurături şi laude, nu joc In tumbe, dând în tobe şi în doage. Clădindu-mi din cuvânt de fildeş tumul, Nu-mi pasă dacă singur am tăcut Păstrând senina mască şi coturnul. Căci zi de zi tot mai cumplit mă paşte, Cu gâtul încordat ca şi un scut, înaripatul cal, ce mă cunoaşte“. — împlinirea poetullui se află în elanul creaţiunii-Alţii vor cumpăni în terezia criticii valoarea versurilor. Ceeea ce rămâne dela el este avântul nebunesc spre azur, spre spaţiile armonioase şi înstelate, spre soare şi lumină. Şi de aceea, iată ca încheiere, această minunată imagină a poetului : „Alt Don Quichotte, mai mândru, de acel aş vis atras, Ce părăsind pământul şi răii toţi şi bunii, Schimbându-şi Rosinanta pe ’naripat Pegas, Cu lancea poeziei lovea în scutul lunii”. Donquijotismul este simbolul elanului poetic, dar în adâncurile lui sufleteşti d. Ion Piliat este stăpân pe anumite certitudini, cunoaşte eficienţa lucrurilor şi finali,smul operei de artă, formele armonioase, valoarea expresiei şi a imaginei, fără de care nu se poate concepe o poezie clasică. Rodul bogat şi suculent a 20 de ani de frământare poetică s’a pârguit pe crugul vremii. Desigur, împlinirea maturităţii, dar repet, încă prea departe de preludiul îmbătrânirii. D. CIUREZU: CUNUNA SOARELUI — POEM. (Ed. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1942). D. D. Ciurezu este un poet al naturii însufle- 35° ţite, vrăjit cte soare şi lumină, şi caracterizat astfel, prin stanţele tipărite cu aproape douăzeci de ani în urmă în revista Ţara Noastră dela Cluj, a lui Octavian Goga, şi-a purtat destinul poetic prin colnice şi coclauri, prin poene şi păduri, culegând licurici vrăjiţi şi fulgi de floare. Rima sprintenă şi uşoară şi-a împrospătat-o necontenit, iar limba, dela început bogată prin resursele ei rustice, s’a învălurat spumoasă şi robustă picurând boabe de argint pe arşiţa gândului. Iubitor al spaţiului aerian, însetoşiat de azur şi de soare, cu un corp rectiliniu şi musculos, aşa îl întâlnim în fiecare vară pe plaja dela Mamaia. In pairinteza Mtvolă a scoicilor căuta rimele iubirii, şi în ploaia de raze desprinse din vâlvătaia astrului matinal descifra ritmurile de viaţă ale naturii. Cununa Soarelui este un poem izvorît din ceeace are mai caracteristic darul poetic al d-lui D. Ciurezu. Cununa Soarelui este ofranda de recunoştinţă, închinare şi admiraţie, apoteoza rapsodică dăruită luminii şi freneziei pământeşti. Povestea în versuri a lui Oancă cel născut din bumiţi şi pământ, ne poartă cu gândul în spaţiul rustic al cunoaşterii, tutelat de puterile solemne şi eterne ale naturii. Ciobanul din munte, eu privirea cuprinzând nemărginirea zărilor albastre, dârz şi neînduplecat ca o stâncă