ANUL XXI Nr. 5 MAI 1942 SUMA R U L: DESPRE VOCAŢIA POETICĂ IOAN COMAN: Athenagora Athenianul despre învierea morţilor.............................225 V. VOICULESCU : Comoara......................234 PAN M. VIZIRESCU : Va veni şi ziua...........235 VICTOR ION POPA: Moş Calistrat Hogaş glumeşte cu tâlc....................................236 GECRGE DUMITRESCU: Oglinda...................239 GHERGHINESCU VANIA : Mers în primăvară .... 240 OLGA CABA: Scoici............................241 VALERIU ANANIA : Poesii......................248 LUCIAN EMANDI : Sobolul......................249 MARI A GOLESCU : Cioburi de oglindă..........250 VALERIU ŞTEFAN CIOBANU : Poesii..............255 PETRU P. IONESCU : A fi sau a nu fi... poet! .... 258 IDEI, OAMENI, FAPTE ALEXANDRU CONSTANT : Politică şi războiu .... 267 ŞT. ZISSULESCU: Sociologia pastorală........ 268 - MARIELLA COANDA : Profesorul Giovanni Villa . . 271 CRONICA LITERARĂ NICOLAE ROŞU : Const.-Virgil Gheorghiu : Ard malurile Nistrului; Ion Dragomir : Disperaţii .... 273 CRONICA DRAMATICA DRAGOŞ PROTOPOPESCU : C. Ollănescu-Ascanio : Pe malul gârlei; Ion Petrovici: O sărutare ; Vittorio Alfieri; Mirra ; Bernard Shaw : Pygmalion ... 270 CRONICA MĂRUNTĂ EMILIAN VASILESCU : N. Bagdasar ; Geneza mitului ; Nostalgia Paradisului în ediţia Il-a...278 E X EMPLARUL 40 L E I © BCU Ce bine, că ea cunoaşte Gardan-ul şi că se bizuie pe Gardan 1 GARDAN E un produc nBxzţf&m! © BC GÂNDIREA ATHENAGORA ATHENIANUL DESPRE ÎNVIEREA MORŢILOR DE . IOAN COMAN (Urmare şi sfârşit) CAPITOLUL II Argumente antropologice 1) Existenţa nesfârşită ca sens al creaţiunii omului. Care este sensul oreaţiunii omului?, se întreabă filosoful Athenagona. Dumnezeu a creat omul la întâmplare şi zadarnic, sau pentru o pricină oarecare? La această întrebare sunt posibile două răspunsuri, dar numai unul din ele este adevărat. Iată răspunsurile: omul a fost creat sau pentru a trăi şi a dura potrivit naturii după care a fost făcut, sau pentru trebuinţa cuiva26). Dacă -omul a fost creat pentru o trebuinţă, atunci aceasta nu poate fi decât siau trebuinţa Creatorului sau a altcuiva dintre cei ce-i aparţin şi care sunt învredniciţi de El cu mai mare grijă27). Dumnezeu a făcut pe om nu pentru trebuinţa sa, căci El este fără trebuinţe, El nu are. absolut nicio nevoie şi niciuna din creaturile Sale nu-i serveşte la vreo lipsă. Dar El n’a făcut pe om nici pentru vreuna din creaturile sale, deoarece creaturile nu-s zidite una pentru trebuinţa celeilalte 28). . Raţiunea nu găseşte cauza creării omului în vreo trebuinţă oarecare. Nemuritorii (îngerii) sunt fără trebuinţi, şi n’au nevoie de concursul oamenilor pentru a exista 29). Acelaşi lucru se poate spune despre animale, care, prin firea lor, sunt supuse şi fac servicii pentru oameni, aşa cum e dat în chip natural fiecăruia, dar ele n’au fost create să servească oamenilor30). Cu atât mai puţin sunt creaţi oamenii să servească animalelor: „Nu e permis ea cel ce comandă şi conduce să ajungă în situaţia umilă de a servi inferiorilor, sau ca o fiinţă raţională să se supună fiinţelor iraţionale, 26) Athemigara, op. cit., 12, 51 D. ' 27) Idem, op. cit, 12, 51 D. ‘ 28) Idem, op. cit., 12, 52 C. 29) Idem. op. cit., 12, 52 C. 30) Idem, op. cit., 12, 52 J}, "" 225 © BCU Cluj care avu isunt capabile să camarade” 31). Tot ceeace e creat pentru altcineva încetează de a exista, de îndată ce încetează .acel altcineva; în cazul acesta, în chip firesc, creaturile ar înceta să existe şi n’ar ornai putea dăinui zadarnic, întrucât în opera divină nu e loc pentru lucrurile inutile32). E adevărat că din tot ce este, Dumnezeu singur continuă a exista la infinit, şi ipoteza, menţionată mai sus, că omul a putut fi creat pentru Făcătorul lui pare a se impune ca un corolar necesar. Athenagona însuşi precizează în această privinţă: „După o primă şi comună judecată, se pare ică Dumnezeu a făcut pe om pentru El însuşi şi pentru bunătatea şi înţelepciunea care pot fi contemplate cum iradiază din întreaga sa .operă; dar după o raţiune mai proprie şi mai intimă creaturilor umane, se vede că acestea au fost făcute pentru vieaţa lor însăşi, vieaţă care n’a fost aprinsă pentru puţin timp, pentruca apoi să se stingă cu totul“ 33 34). Corolarul, deşi oapţios, n’a determinat pe Athenagora să-l accepte. Alţi gânditori creştini vor deduce existenţa lui Dumnezeu din opera Lui. Dar această operă — din care face parte şi omul — nu implică necesitatea creării omului ca .argument al existenţii lui Dumnezeu. Acesta a fost Dumnezeu şi înaintea de crearea lumii şi după dispariţia aeesteea. Deci divinitatea nu face pe om pentru ea. Dar Dumnezeu n’a făcut zadarnic pe om, căci El e înţelept şi lucrul înţelepciunii nu e zădărnicie Si). După cum omul face copii nu pentru trebuinţa .sa proprie sau pentru aceea alor săi, ci pentru a exista şi a se perpetua prin ei atât cât va fi cu putinţă 35), tot aşa şi creatura umană e făcută pentru propria ei vieaţă şi perpetuitate 36). Ooamenii cari poartă în ;ei chipul Creatorului însuşi, cari sunt înzestraţi cu minte şi cu judecată iraţională, au primit dela Ziditor lotul perpetuităţii, pentruca ei cunoscând pe Făcătorul lor, precum şi puterea şi înţelepciunea Acestuia, şi urmând legii şi dreptăţii Lui, ei să continue a trăi veşnic şi fără suferinţă cu corpurile în care şi-au petrecut viaţa anterioară, deşi aceste corpuri au fost stricăcioase şi pământeşti37). Ceeace a fost creat pentru faptul de a fi şi de a trăi viaţa proprie, niciodată n’ar putea să înceteze de a fi, pentrucă pricina însăşi a vieţii este organic legată cu existenţa şi pen-trucă această pricină este considerată numai sub raportul existenţii38). Motivul creaţiunii fiind existenţa, trebue ca fiinţa creată să fie păstrată In perpetuitate, să activeze şi să sufere cele oe-i sunt proprii, fiecare din elementele componente purtându-şi ale sale: sufletul să fie şi să rămână continuu deopotrivă în natura în care a fost creat, ostenindu-se cu lucruri care-i sunt proprii, adică să înfrâneze pornirile trupului, şi să judece şi să măsoare cu judecată şi măsură potrivită orice se întâmplă; trupul să fie mişcat, potrivit naturii sale, spre lucruri care-i sunt proprii şi sa primească schimbările care-i sunt sortite, printre altele cele cerute de vârstă, de înfăţişare şi de mărime, iar la urmă să capete cea mai mare schimbare care e învierea 39). Modul schimbării, în deosebi .al ultimei, care este învierea, se face înspre mai bine 40). Dumnezeu a făcut pe om din suflet nemuritor şi din corp, şi l-a echipat cu minte • < • 31) Athenagora, op. cit., 12, 52 D. 32) Idem, op. cit., 12, 53 B C, 33) Idem, og. cit., 12, 53 A. 34) Idem, op. cit. 12, 52 B, 35) Idem, op. cit, 12, 52 B. 36) Idem, op. cit., 12, 52 C. 37) Idem, op. cit, 12, 53 B, 38) Idem, op. cit, 12, 53 C. 39) Idem, op. cit, 12, 53 C. B 40) Idem, op, cit., 12, 53 D. 226 © BCU şi cu lege înnăscută pentru păstrarea şi paza lucrurilor ce i-au fost date, lucruri destinate vieţii înţelepte şi existenţi: raţionale. Creatorul n’ar fi plăsmuit o asemenea fiinţă şi n’ar fi împodobit-o cu cele necesare pentru perpetuitate, dacă El n’ar fi voit ca această creatură să dureze în eternitate41). Frumuseţea şi tăria virtuţilor spirituale ale omului sunt, după Athenagora, florile netrecătoare ale nemuririi muritorilor. Im-părtăşindu-se dintr’o vieaţă înţeleaptă şi bucurându-se de contemplaţia neîntreruptă a maiestăţii şi înţelepciunii divine, conform botărîrii lui Dumnezeu şi a naturii proprii, omul .are drept cauză a creaţiunii sale perpetuitatea, iar perpetuitatea are învierea, fără oare omul n’ar putea dăinui în eternitate. învierea este deci o concluzie a creaţiunii şi a hotărîrii Creatorului42). Argumentul existenţii nesfârşite ca sens al creaţiunii omului este o ideie nouă şi revoluţionară în gândirea creştină a veacului II. Omul e ridicat pe cea mai înaltă treaptă a demnităţii universale şi pentru aceasta se bucură de nemurire. Crearea sa a avut loc în timp, dar din momentul apariţiei sale el se bucură de toată eternitatea. O eternitate nu numai a sufletului, ci şi a trupului. Vieaţa umană este, în lumina argumentului lui Athenagora, un fragment etern din existenţa eternă a lui Dumnezeu Pentru om, însă, această existenţă sincopată de moarte nu-i posibilă fără învierea trupului. Vieaţa veşnică înseamnă continuarea ambelor elemente din care se compune fiinţa umană: sufletul şi trupul. 2. Unitatea indestructibilă a naturii umane: inseparabilitatea sufletului şi a trupului. Natura umană sau mai exact unitatea acestei naturi este şi ea un temei al învierii corpurilor. In chip comun, orice natură umană, zice Athenagora, este alcătuită din suflet nemuritor şi din corp care se Uneşte cu acest suflet la creaţiune; Dumnezeu n’a sortit, separat, nici naturii sufletului în sine nici naturii corpului o .astfel de creaţiune, o astfel de existenţă şi o astfel de vieaţă totală, ci a dăruit acestea oamenilor alcătuiţi din aceste două părţi, pentruca prin elementele din care se nasc şi trăesc, cu aceleaşi să şi ajungă la un singur sfârşit comun. Trebue deci ca această una singură fiinţă alcătuită din două elemente, fiinţă care suferă toate patimile sufletului şi ale trupului, care activează şi realizează toate câte sunt legate de simţuri şi de judecata raţională să aibă, prin această înlănţuire, perspectiva unui singur ţel. Unitatea părţilor componente şi corelaţiunea activităţilor trebue să colaboreze pentru o singură armonie, pentru una şi aceeaşi afecţiune mutuală, legând într’un singur tot crearea omului, natura omului, vieaţa omului, faptele şi suferinţele omului, existenţa şi scopul cuvenit naturii43). Numai această unitate indestructibilă a naturii umane dă un sens şi un rost vieţii de aici şi face posibilă perspectiva unei existenţe dincolo de moarte. Dar această fiinţă umană nu va exista integralmente, decât dacă vor exista şi toate acele părţi din care se compune ea 44). Aceste părţi vor exista fiecare după propria ei unire numai dacă dupăce au fost dezagregate, vor fi reunite spre alcătuirea fiinţei45). Alcătuirea sau mai exact realcătuirea fiinţei umane arată cu necesitate că ea va fi urmata de învierea corpurilor moarte şi dezagregate. Fără înviere, părţile însăşi nu s’ar putea reuni unele cu altele în chip firesc şi n’ar mai exista natura oamenilor înşişi46). Dacă oamenilor li s’a dat minte şi judecată pentru priceperea lucrurilor imte- 41) Athenagora, op. cH., 13. 54 A B 42) Idem, op. cit., 13, 54 B C. 43) Idem, op. cit., 15, 56 B C 44) Idem, op. cit., 15, 56 D. 45) Idem, op. cit., loc. cit. 46) Idem, op. cit., 15. 56 D, 57 A. ’ . *27 © BCU iectuale, mu numai a esenţelor, ci şi a bunătăţii, înţelepciunii şi dreptăţii Celui ce le-a dat, e necesar ca atâta timp cât durează acele lucruri pentru care a fost dată judecata raţională, să dureze şi această judecată 47). Ori, această judecată nu durează decât în natura care a primit-o şi în care rezidă. Nu sufletul în sine, ci omul — adică unitatea umană pisdho-fizică — e acela care primeşte mintea şi raţiunea. Iată dece omul trebue să dureze etern -din ambele elemente componente. Dar această dăinuire eternă este cu neputinţă fără înviere. Natura -oamenilor ca oameni nu poate dăinui fără înviere48). Dacă natura oamenilor nu durează, atunci în zadar sufletul s’a unit cu nevoile şi cu suferinţele trupului, în zadar trupul a fost împiedecat să atingă obiectul dorinţelor sale, reţinut şi condus de frânele .sufletului, zadarnică e mintea, zadarnică înţelepciunea, zadarnică respectarea dreptăţii, zadarnică practicarea oricărei virtuţi, zadarnice instituirea şi dispoziţia legilor, zadarnic tot ce a fost frumos în oameni şi pentru oameni, zadarnice crearea şi natura oamenilor. Dacă însă nimic nu e zadarnic în toate lucrurile şi darurile lui Dumnezeu, trebue ca trupul să se perpetueze eu perpetuitatea sufletului 49). E adevărat că între durata fiinţelor -cu totul nestricăcioase şi nemuritoare, care sunt îngerii, şi durata oamenilor, sunt -deosebiri. îngerii sunt nemuritori şi perpetui dela început, prin voinţa Creatorului, pe când oamenii capătă perpetuitatea neschim-ba-bilă pentru suflet -din momentul creaţiunii, iar nestricăciunea trupului o primesc prin prefacerea acestuia 50). După, cum moartea noastră nu e -egală cu aceea -a animalelor, tot aşa durata noastră perpetuă nu e -egală cu aceea a nemuritorilor. Din această diferenţă nu se poate trage o concluzie împotriva învierii. Faptul -că durata oamenilor este inegală faţă de aceea a îngerilor şi că separarea sufletului de membrele trupului şi dezagregarea părticelelor întrerup continuitatea vieţii, nu înseamnă -că trebue să nu mai credem în înviere51). Pentru a înlătura teama că moartea nu prejudiciază cu nimic durata existenţii umane, Athenagora se foloseşte de comparaţia somnului. Degajarea, în somn, zice el, -a simţurilor şi a puterilor naturale pare că întrerupe viaţa sensorială; în realitate, după un anumit timp d-e somn, oamenii se scoală ca reînviaţi Şi nu tăgăduesc -că ei trăesc aceeaşi viaţă ca înaintea somnului. De aceea somnul şi •moartea sunt numiţi fraţi: morţii şi cei adormiţi trec prin aceleaşi încercări: linişte, absenţa simţirii celor prezente sau a celor ce şe întâmplă, mai mult -chiar: insensibilitatea a însăşi existenţii şi a propriei sale vieţi52). Inegalitatea vieţii şi a duratei rezidă în însă-ş natura umană, sortită astfel prin voinţa Creatorului; somnul, schimbările vârstei şi moartea sunt agenţii principali -ai unei astfel de inegalităţi. Cine ar crede, de pildă, dacă n’-ar şti din experienţă, că într’o sămânţă alcătuită din părticele asemănătoare şi înzestrată cu puterea plăsmuirii stau latente aşa -de multe şi aşa de mari puteri, sau că între elementele cantitative care se ridică şi se alcătuesc -din această sămânţă există deosebiri?; e vorba d-e oase, de nervi, de cartilagii, de muşchi; de cărnuri) de viscere şi ide -celelalte părţi ale corpului 53). In sămânţa umedă nu se poate distinge nimic din acestea; nici în copii' nu şe poate vedea ce li se va întâmpla tinerilor, mei-lâ vârsta'tinerilor nu se prevede pe-va fi la vârsta maturităţii, nici la aceasta dih\ur.mă .ce yta.fi- la bătrâneţe54). D-upă cum în sămânţă nu -se vedemici vieaţa, nici 47) Althmagar», op. cit., 15, 57 A. 48) Idem, op. cit., 15, 57 A. 49) Idem, op. cit., 15, 57 B C. 50) Idem, op. cit., 16, 58 A. 51) Idem, op. cit., 16, 58 B. 52) I2le mai vii plăceai pe care mi le-a dăruit viaţa aista ciudată şi minunată până acum, erau toate în legătură cu marea, îmnotul şi cu aquariile. Sunt o fiinţă prea puţin cărturărească şi savantă. Nu-mi aduc aminte de a fi citit vreodată altceva decât Cartea Junglei şi romanţe spaniole, vre-o două, cultura nu se lipeşte de mine de loc, pe Riehard Inimă de Leu îl confund mereu cu Frederich Barbarossa şi bănuese că trebuiau să fie veri, sau cel puţin cumnaţi, cu ştiinţele nu eram în legătură decât la vârsta de cincisprezece ani, când voiam să descopăr serul antieanceros şi perpetuum mobile şi formula de fabricat aur. Nu am reuşit însă de a dărui lumii niciuna din aceste minuni, dar mă consolez cu gândul că nici alţii n’au făcut-o în locul meu, aşa că nu trebue să le port pizmă. Dealtfel, în savanţi nu am nicinun pic de încredere, munca lor îmi pare mult mai inutilă, decât a mea acum, când încerc să vă îmbăt capul cu poveşti. Timp de 150 de ani după marele Lavoisier, toţi gravii învăţaţi îmbrăcaţi în negru, portretul cărora formează azi obiectul de veneraţie a tineretului din sute de şcoli şi colegii, au crezut că nimic nu se pierde, nimic nu se crează, totul se transformă. Au supt această credinţă împreună cu laptele matern, au crezut în ©a, au devenit celebri prin ea, pentru ca într’o bună zi, să vie o familie de polonezi, tată, mamă şi fiică, şi să .afirme tocmai contrarul, să strige în .gura mare, că nu, nu este aşa, că materia nu este altceva, decât o energie atacată de eariul descompunerii şi că tot universul nostru se subţiază şi se toceşte incontinuu, ea o talpă. Peste alte două sute de ani, şi această afirmaţie va deveni tot atât de copilăroasă, cum ne pare nouă acum formula chimistului francez din secolul XVIII. . 24* © BCU Cluj Dar poetul de azi, când stă singur pe malul mării între dupămiasă de vară, poate să 'desluşească din murmurul valurilor cântecul sirenelor lui Virgiliu, iar dacă are norocul de a găsi o clae de 'fân într’o câmpie însorită, nu departe de locul unde vântul se ’nmlădie în susur pierdut de trestii, ce-1 opreşte să creadă în apropierea faunilor lui Teoorit, cu gura înroşită de mustul proaspăt? Poeţi vor exista mereu, şi mereu vor crede în sirene, fauni şi nimfe, eeeace însemnează că numai sirenele, nimfele şi faunii există cu adevărat pe când ceeaoe ne îndrugă savanţii nu sunt decât poveşti, poveşti efemere în care nu mai crede nimeni, decât ei înşişi, şi numai astăzi. Dar să-i lăsăm pe savanţi pe seama snobilor, ei sunt acum la modă, neînţelaşi şi admiraţi, nu ca noi poeţii care ne-am complăcut multă vreme în atmosfera gentilă a curţilor, saloanelor şi buduoarelor din cele trecute vremuri — acum nimeni nu mai vrea să ştie de noi, lumea ne dispreţueşte şi avem reputaţia de iaca nişte pierde-vară acolo cu ciorapii rupţi şi unghiile murdare. Şi asta pentrucă, orice viol am comite asupra lirei noastre delicate, nu vom putea ţipa niciodată aşa de tare ca şi gramofoanele şi mitralierele şi reclamele de pastă de dinţi. Nu vom putea decât să şoptim încet de tot şi glasul nostru nu va fi desluşit decât de cei ce stau foarte aproape, chiar lângă noi, cu urechile aplecate asupra condeelor batjocoritei noastre lire, tocmai pe inima însângerată a nimfei care n’a fost niciodată mai mişcătoare şi mai iubită decât acum, tocmai acum când e rănită de moarte şi gonită de pretutindeni. Am ajuns ea răposatul trubadur provensal, Pierre Cardenal, Dumnezeu să-l ierte, care, încă de acum 700 de ani se mira astfel: Dar singur cânt şi singur fluer » Şi singur graiul mi-l pricep... Dar este bine venită pentru noi această perioadă. Să mai învăţăm puţină umilinţă şi să ne întoarcem în noi înşine, adânc, mai adânc, până îl descoperim pe Dumnezeu. Prea am umblat cu nasul sus în secolele trecute. Să ne dăm odată seama de faptul că a fi poet, nu este o glorie, ci o povară şi nici noi nu suntem altceva decât oameni, doar mai vulnerabili şi mai vii decât semenii noştri. Gloria literară este azi o glorie de valoare dubioasă, simţul nostru de mândrie o refuză, căci cine vrea să fie lăudat cu jumătate gură în faţa unui glorios campion de box? Eu una ştiu că nu culeg monede de pe treptele bisericii şi mi-ar fi groază dacă aş şti că mergând pe stradă, doi ţipi din spate m’ar arăta cu degetul şoptind: uite, trece o poetă. Ba nu sunt poetă, lăsaţi-mă în pace, nu sunt pentru voi poetă, pentru voi nu sunt nimic. Sunt ceeaoe sunt, pentru Dumnezeu, pentru mine şi acela căruia reuşesc, poate, să-i transmit un fior pe vibraţia unui vers bine găsit şi mlădios. Şi mai ştiu că versul, dacă a fost in adevăr bine găsit, am avut dreptate şi voi avea prin el dreptate mâine şi poimâine şi totdeauna, nu ca Lavoisier şi toţi savanţii. Căci cine m’ar putea contrazice vreodată? Şi că există ondine şi fauni şi tot ce este misterios şi inexplicabil, că nu există decât ceeace este misterios şi inexplicabil şi explicaţia clară este iluzia cea mai absurdă, mai prezumţioasă şi mai efemeră dintre toate încercările de a ne însuşi secretul Universului. In ignoranţa noastră, noi poeţii ştim o sumedenie de lucruri şi nu le putem spune nici pe jumătate, şi vai de poetul acela care poate spune tot ce ştie: acela ştie foarte puţin. Şi dacă ai supravieţuit acestei lungi introduceri, o cititorule ideal, tu care stai 'cu urechea aplecată asupra inimei însângerate de nimfă, poate mă vei crede când îţi voi povesti cum am văzut eu o sirenă în insula Capri, între, stâncile Faraglioni, cam pe acolo unde erau să naufragieze eorăbierii lui Ulysse pe vremuri, buimăciţi de cân- 242 © BCU tecele limpezi şi ademenitoare ou care aceste perfide fiice ale mării — tot femei erau la urma urmei — turburau armonia inocentei lor camaraderii virile. Aşa le trebuia, în definitiv nu au plecat ei oare în căutare de aventuri? Cum ţi-am mai spus-o, eu sunt o fiinţă simplă şi elementară şi ţi-o repet în mod sincer şi gratuit, fără intenţia ascunsă de a te seduce şi de a mă mărita cu tine — sunt o fiinţă foarte ignorantă, care inu ţi-aş putea face niciodată istoricul cruciadei Albigenzilor nici să-ţi repar vreodată gramofonul — şi al meu s’a stricat, de curând, i-am rupt arcul când am vrut să învăţ o figură de dans. Cărţile mi-au spus prea puţin, oamenii nu mi-au spus nici atât. Alte femei au devenit înţelepte prin dragoste. Şi eu am avut o dragoste şi am uitat-o, sunt foarte distrată, îmi pierd mereu mănuşile în tramvai şi odată când am vrut să mă prezint unui personaj ilustru, am uitat cum mă chiamă. Mai înţeleaptă n’am devenit iniei prin dragoste însă. Sunt complect ineduca-bilă, un caz fără speranţă. Toate revelaţiile profunde, adevărate, durabile .minau venit dela mare, dela înnot şi dela contemplarea aquariilor. Am înnotat în Marea Neagră şi în Marea de Nord, în Adriatică şi Tireniană, în canalul Mânecii, şi faptul că nu am înnotat niciodată în Oceanul Pacific se datoreşte amănuntului că nu sunt bogată — şi cred că prin această din urmă mărturisire, ţi-am tăiat definitiv pofta de a te mai însura cu mine vreodată. Am înnotat pe ploaie şi pe timp frumos, în orice oră a zilei şi a nopţii şi celui care provoacă elementele cu atâta insistenţă şi neruşinare, ca şi mine, îi este dat să vadă mai multe decât burghezilor care dormeau noaptea la două eu cataplasmă şi muştar şi cărămidă caldă la picioare în timp ce eu pluteam suspendată pe coasta unui val negru, cine ştie pe care mare îndepărtată. Nici n’.aş putea spune că sunt dotată cu o prea vie imaginaţie, decât, poate, în scris. Nu mi s’a întâmplat niciodată să aud voci misterioase, nici să văd strigoi ciufuliţi în fundul dulapului şi sub pat, nici stele pe cer ziua ’n amiaza mare. Pentru mine. masa este o masă şi oglinda, oglindă, ca şi pentru oricare dintre id-voastră şi cu atât mai curios vi s’ar putea părea cele ce am de gând să vă povestesc acum. In vara aceea, Capri era aceeaşi, ca şi pe vremea împăratului Tiberiu. Niciodată nu ploua, nimeni nu plângea, nu era bătrân, invalid, îngrijorat, preocupat, urît. Toată lumea era tânără. A te scula 'dimineaţa, a te răcori eu un duş şi a mânca fructe pie vre-o terasă însorită suspendată asupra mării, a-ţi croi drumul printre roze şi oleandri până la nisipul auriu de pe coastă, a te trânti în culcuşul cald şi moale cu faţa scăldată în lumina albă, a umbla cât se poate de gol de dimineaţă până seara, ou picioarele în flori, cu umerii în soare, cu fiecare fir de păr prins în azur, ca o harfă — toate acestea te aduceau atât de aproape de paradis încât adesea siufereai de regretul vag de a nu putea dori mai mult, cum erai obişnuit de acasă. Mica piaţetă din umbra străvechei biserici cu un ceas uriaş de faianţă colorată in turnul său pătrat şi înnegrit de vreme, adăpostea cafenele şi bazaruri. Intre două mnoturi sau împerecheri, lumea venea aici să bea o oranjadă, să cumpere coraluri şi cingători de mătase pestriţă şi păpuşi — aici nimeni nu cumpăra aţă şi ciorapi, linguri şi chei — cingătorile şi păpuşile devenind articole de prima necesitate, împreună cu mărgelele şi şiragurile de coraluri, ca la sălbateci. Eram în adevăr o colonie de fericiţi sălbateci, cu feţele mlădiate în continuu joc între lăcrămi şi zâmbet, două expresii de sentimente contrare în orice ţară civilizată, aici aduse aproape de un nu ştiu ce suav şi gingaş şi .prea frumos, numit, poate, fericire. Până şi cocotele — şi erau multe cocote în Capri în vara aceea, franceze în special — îşi luară vacanţă şi nu mai păreau a fi ,în căutare de bărbaţi. Uitau să se fardeze şi goliciunea lor părea acum proaspătă 243 © BCU şl inocentă, sânii frumoşi şi rumeniţi de soare erau sâni puir şi simplu, aşa cum i-a creat Dumnezeu, fructe mai degrabă, decât momeli şi provocare. Până şi cocotele au învăţat să umble goale, cu capul în sus! Era o esenţă suavă şi totuşi puternică în aerul care ne îmbrăţişa, o esenţă oare ne deslega de păcate. Amintirile, grijile şi iubiţii de eri i-am lăsat să putrezească undeva în porturi depărtate — nu mai înţelegeam nimic din ziua de eri, stăteam pe piedestalul cald şi moale al unei clipe de aur, paradisul ne-a fost promis, aşteptam la gardurile sale chiar şi auzeam desluşit cântecul îngerilor şi zâmbeam. Pe terasele cafenelelor micei pieţi, stăteau femei de toate naţionalităţile, îmbrăcate sau desbrăcate după fantezie — aici nu existau convenţii de îmbrăcăminte, consideraţii de timp, de loc, şi aşa mai departe. O tânără originală cu părul lăsat pe spate ca îngerii lui Botticelli, intră pe scenă în pantaloni lungi de flanelă, purtând pe umeri o maimuţă care mânca o portocală. „Ce amuzantă este, my deer!“ constatară două americane, fără pic de venin. Nu mai aveau venin în ele, aveau miere sub limbă şi în vine şi flori în sân. Tineri pescari, bronzaţi în jerseurile lor eu dungi albe şi vinete, se aşezau familiar între noi sau stăteau în mijlocul minusculei pieţi, eu braţele încrucişate la piept şi priveau zâmbind femeile străine. Dincolo de terasa însorită din colţ drumul conducea în jos în serpentine întortochiate, printre case albe cu portaluri răcoroase, pardosite ou faianţă albastră, sub oleandri eu flori mari ca pumnul, printre fecioare şi sfinţi făcători de minuni, dormitând în nişele potecilor întortochiate, acoperiţi cu flori. La picioarele insulei, plaja se îmbia caldă şi aurie. Dar marea era mai rece şi mai albastră decât mă aşteptasem — era doar dimineaţă — şi mă îndemnase la câteva tempouri repezi .şi vii până m’am încălzit îndeajuns ca să pot trândăvi, lungind înnotul prin gesturi vagi şi leneşe, fără altă ţintă decât de a mă îndepărta de ţărm cât se poate de mult. „Bună .dimineaţa!!" strigă o voce tânără în urma mea. Era un necunoscut cu ochii albaştri şi părul negru. Ar fi putut fi şi italian. Dar nu, era englez, „Bună dimineaţa!" i-am răspuis pe acelaşi ton. „Hai să prindem arici de mare!" Avea nouăsprezece ani, eu aveam douăzeci şi cinci, dar mu aveam mai multă minte decât dânsul. Ce-am mai pescuit la arici în .dimineaţa aceea, n'am s’o uit cât voi trăi. Am înnotat în apropierea stâncilor care se întindeau în mare .departe de plaje, ca o limbă de piatră, acolo unde apa e subţire şi străvezie şi .soarele .dansează în reţea uşoară de- aur pe fundul nisipos. Ne scufundam şi ne asvârleam asupra .aricilor pitiţi în gropi, sub pietre, parcă am fi fost nişte păsări de pradă. Am prins vre-o patruzeci şi i-am înşirat frumos pe stâncă, unul lângă .altul. Pe urmă i-am numărat pentruca să fim în regulă cu contabilitatea şi i-am lăsat să se usuce la soare. Am aranjat apoi un grandios concurs de înnot de vre-o 200 de metri în care liana bătut pe Hienei — aşa îl chema — cu cel puţin treizeci de tempouri. Englezii nu prea sunt înnotători de forţă. Pe urmă ne-am căţărat pe stânci şi .am umblat încoace şi încolo multă vreme — nici azi nu înţeleg, .cum .am putut urca cu picioarele goale stâncile .acelea pleşuve şi col' ţuroase, care ardeau încinse în soarele de amiaz, ca nişte cuptoare. Aici, Lionel mă întrecuse. Mergea mult mai iute şi nu se uita în urmă, iar eu eram prea mândră ca să cer .ajutorul lui când era vorba de a urca un pisc în deosebi de prăpăstios şi sgrun-ţuros. Astfel, la un moment dat, m’am pomenit singură. De Lionel nici urmă nu era, plaja nu se vedea de loc, în jurul meu nu erau decât stânci şi eram cu desăvârşire rătăcită. 244 © BCU Cluj, „Bună dimineaţa!" mă apostrofă atunci o voce străină, de undeva de jos. Se părea că în dimineaţa aceea eram sortită să fiu acostată de necunoscuţi. De data aceasta, chemă o voce de femee. M’am aplecat peste prăpastie şi am văzut în mare o fe-mee cu pieptul gol, rezemată cu coatele pe o stâncă. „Bună dimineaţa!" i-iam răspuns mirată. Unde îţi este costumul de bae?" „N’am costum de bae, strigă ea. Vino jos!" „Guim să viu? Nu mă mai pot mişca nieăeri de iaici“. „Apucă piscul cu mâinile şi pune-ţi piciorul în groapa de lângă cactusul acela de sub dumneata!" „Care picior?" - „Piciorul stâng, sau pe care vrei dumneata, e indiferent". M’âm prins bine eu amândouă mâinile de pisc, apoi, cu mare precauţie am pipăit cu un picior groapa indicată, -am găsit-o, mi-am înfipt talpa şi am rămas aşa cu celălalt picior atârnat deasupra prăpastiei. Cactusul şi-a întins o limbă verde şi m’a lins dealungul genunchiului cu toţi spinii. Situaţia era îngrijorătoare. „Şi acuma ce să fac?" „Călcă puţin spre dreapta cu piciorul liber şi vei da de o stâncă ieşită în afară". Mai mult în mâini decât în picioare, am ajuns însfârşit jos, jupuită şi tremurând din toate încheieturile — nu sunt o alpinistă — şi m'am aşezat in umbra unui morman de stânci să răsuflu puţin. Numai atunci .am băgat de seamă ce frumoasă era interlocutoarea mea. Avea un ten alb, neted şi transparent, sub care se ghiceau vinele albastre. Părea teribil de liniştită cum stătea îngândurată, împletindu-şi o salbă de scoici mici şi trandafirii în păr. Ca şi cum ar fi uitat de prezenţa mea acolo, stătea cu privirea aiurea, undeva sus, foarte departe. Avea ochi verzi, ca strugurii în soare. Am căutat să văd la ce se uită şi mi-am întors capul. In amiaza senină nu plutea nieio pasăre, nici-un nor; domnea o tăcere surdă împrejur, în .micul golf în formă de semilună nu clipocea nici valul. Nu voiam să-i turbur firul gândurilor şi aş fi aşteptat ca ea să-mi vorbească întâi, dacă n’aş fi observat un peşte mare svâcnind în apropierea ei. Dacă nu sare imediat pe ţărm, are să o înhaţe de picioare. „Ai grije durîiue, uite ce peşte mare ai lângă dumneata!" . Necunoscuta privi în apă şi răspunse neglijent: „E coada mea". Această constatare simplă şi lapidară mă înmărmurise ca o confidenţă ruşinoasă. Să poţi vorbi cu primul venit eu atâta naturaleţe şi uşurinţă despre propria ta coadă! Totuşi, curiozitatea mă îndemnă să mă scol în picioare şi să cobor până la stânca ei. Nu minţise. Avea într'adevăr coadă. Trupul fără greş era acoperit cu solzi mici şi foarte sclipitori dela mijloc în jos şi se subţia spre capăt într’o coadă bifurcată albastră verzue. Linia pieptului şi a braţelor frumos arcuite ieşeau ca o floare albă din potirul lucios al cozii. Nu te izbea în făptura ei nici-un contrast supărător de linii şi culori, îşi purta coada cu perfectă eleganţă şi desinvoltură, cum şi-ar purta bunăoară trena o mare ducesă cu ocazia unui bal la curte. „Voiam să te trag la răspundere", îmi zise apoi, fără să dea importanţă curiozităţii mele. „Aricii, domnişoară, aricii de mare! Ştii ce zi avem astăzi?" Uitasem cu desăvârşire de aricii lăsaţi afară pe stâncă. „Azi e miercuri. Nu văd ce legătură ar avea acest amănunt cu aricii de mare". „Dintre toate zilele anului, tocmai pe aceasta ai ales-o pentru a săvârşi o ase- 245 © BCU menea cruzime! Să laşi aricii mei să se prăjească la soare, să crape earapaceîe de pe ei! Patruzeci de inşi, aleşi pe capete dintre cei mai frumoşi şi sglobii! Eşti o brută!" „Nu eu, Lionel...“ „Lionel e un copil. Dumneata ax fi trebuit să ai mai multă minte. Unde este mult lăudatul instinct matern? O sirenă, deşi are coadă, n’ar fi capabilă de asemenea barbarie!" „Instinct matern! Pentru arici?" „Şi pentru guzgani! Ce-ai învăţat la şcoală?'1 „Să dansez şi să prind muşte". „Felicitările mele. Dar în viaţă ce-ai învăţat?" M’am gândit profund dar nu mi-am adus aminte de nimic. îmi era foarte ruşine. „Azi s’au împlinit două sute de ani, de când a murit marele Pan", zise sirena cu vocea înneeată. „După Plutaxch, două mii!" am strigat triumifătoare, ca să-i arăt că totuşi am învăţat ceva la şcoală. „Dumneata vorbeşti din cărţi, eu îţi spun ceeace am văzut cu ochii mei. Marele Pian a murit în anul când s’a înfiinţat prima fabrică în Anglia. Era o amiază limpede ca şi cea de acum. O linişte de moarte, surdă şi fermecată, încremenea valurile pe loc. închegându-se potecile mării, o corabie se opri pe Ioc în apropierea insulei acesteia. Căpitanul ieşi pe bord. Era înfricoşetoare liniştea asta prea înaltă, de parcă soarele ar fi suspendat cântarul timpului pentru o clipă fără sfârşit. Simţeam eu groază nespusă că undeva în apropierea noastră se petrece ceva înspăimântător, că se sfâşie, se rupe ceva în măruntaele pământului, că se sfârşeşte ceva şi se smulge şi se duce şi stăteam nemişcaţi eu toţii aşteptând ca cerul să se prăbuşească asupra noastră. La capătul tăcerilor, o voce clară se prăvăli din văzduh deasupra apelor: „Giovanni de Savoia!" Căpitanul se întoarse. Nu se mişca nici-o umbră de nor pe cer sau pe apă, în depărtare, nici-o pânză nu plutea, ţărmurile erau pustii. „Giovanni de Savoia!" răsună iarăşi strigătul, înalt cât amiaza înaltă. Vocea mai chemă odată şi apoi se făcu tăcere. Intr’un târziu reveni iarăşi, dar parcă din depărtări mai mari, din pragul nemărginirii: .. „Giovanni de Savoia, du-te şi spune-le tuturor că marele Pan a murit!" Şi cerul se aburi, se întunecă într’o clipă. Corabia lui Giovanni avusese tocmai atâta timp ca să poată ajunge la ţărm când a izbucnit o furtună groaznică. A svâcnit odată toată insula .asta în mijlocul mării, de parcă nu era decât o eoaje de nucă în vârful unui talaz. Mugeau .apele negre şi umflate până la nouri, ridicând rămăşiţe de corăbii scufundate şi ancore şi tufe de madreporă şi coraluri smulse din rădăcini şi tot ce dormea odată adăpostit în fundul mării, izbindu-i de stele, biciuind bolta cu năvalnică pornire, umplând cupa orizontului până sus eu năpraznică moarte şi turbur. Atunci i-am văzut pe tritoni îngălbeniţi de spaimă şi pe morţii mărilor ridicându-se în capul oaselor cu ochii deschişi şi părul despletit. „De ce tremuri acum? Nu-ţi fie frică, aceasta este poveste foarte veche. Te uiţi în jur şi te gândeşti, ce linişte e acum? Da, e linişte, dar de-acuma nu mai moare nimeni. Nu mai este cine să moară". „Iartă-mă dacă ţi-am făcut vre-un rău. Eşti atât de frumoasă..." „Vorbeşti despre aricii de mare? Am avut .eu grije de ei şi i-am luat îndărăt pe toţi. Şi acum trebue să plec. Rămâi eu bine". „Stai, nu pleca aşa. Dă-mi o amintire". „Ce vrei să-ţi .dau?" 246 © BCU „Ştiu şi eu! Orice. Dă-oni o scoica". Sirena îşi desprinse din păr o minusculă stea de mare, de culoarea safirului, şl mi-o prinse la umăr, de breteaua costumului de bae. Când mi-am ridicat capul să-i mulţumesc, nu era nieăeri. Nu ştiu când şi cum a dispărut. Stâncile din jur răsunau surd de paşi sprinteni şi repezi. M’am întors. Era Lionel. „Aici erai? De când te strig? De ce nu mi-ai răspuns niciodată? Inch’pue-ţi ce s’a întâmplat: au dispărut toţi aricii de mare de pe stânca unde i-am pus să se usuce. Ce .dracului de bestii viclene şi încăpăţânate! Hai să mergem să-i căutăm!" „Să-i lăsăm în pace că au plecat ia o înmormântare". „Ştii că .ai haz. Dar ce frumoasă stea ai pe umăr! Adineauri când mă apropiam de dumneata îmi părea că-ţi aud vocea. Vorbeai cu cineva?" „Probabil vorbeam singură. Nu mai pot scăpa de obiceiul acesta, ca să spun drept, nici nu vreau să scap de el. E atât de greu să vorbeşti cu alţii, atât de obositor, atât de fără speranţă!" „Atunci de ce vorbeşti cu mine acum?" „Nu te supăra Lionel, dar nu vorbeam cu d-ta. Ţi se părea numai. Vorbeam tot singură. Şi acum hai să mai facem .un concurs de înnot. Vrei?" 247 * © BCU O E S I I Lumină lină, lumină senină, Licoare nouă din slava divină, Lucind în ape de ceruri, te cerne Plrin glasuri calde, în cânt de vecieme. Când tainic — vrajă de îngeri — tu susuri, In câmpuri roşii de ’ntinse apusuri Smerite inimi în cor ţi se ’nchină, Lumină lină, lumină senină. Pătrunde astăzi în sufletu-mi iară, Să laud slava din ceasul de sară, Lumină lină, lumină senină! De Tine, Doamne, mi-i inima plină. In nopţi ridica-voiu mâinile mele Spre lumea de stele-a tăcerilor grele Şi’n vrajă de taină opri-se-va vântul — Sub flacăra rugii va geme pământul —■ In nopţi ridica-voiu mâinile mele Spre morţile grele din lumea de stele Şi’n stropi slobozi-voiu suspin ghetsiimanic — Departe, argintii vor râde satanic — In nopţi ridica-voiu mâinile mele Spre lumea de stele-a tăcerilor grele Şi luna ţâşni-va ’ntr’a zărilor grotă — Apusul părea-va un vârf de Golgotâ — DE VALERIU ANANIA LUMINĂ LINĂ IN NOPŢI... 248 © BCU Cluj SOBOLUL DE LUCIAN EMANDI Din besnă mi-am ţesut viaţă şi mormânt Şi^adeseori aici mi se năzare Că-mi intră în came aşchii mari de soare, Care mă’ndeamnă ’n lume să m’avânt. Atuncia întunerecul mă doare Şi-aş vrea să mi se ’nalţe fruntea ’n vânt Să .pot ieşi afară din pământ, Din aspra şi eterna mea ’nchisoare. Iar alteori, în noaptea mea amară, Când stau s’aştept gângania nălucă, Aud chemarea lumii dinafară. Mă’nidrept atunci spre câte-o rădăcină Plângând amarnic, pentrucă m’apucă O sete nesfârşită de lumină. 249 © BCU Cluj CIOBURI DE OGLINDA 5 DE MARIA GOLESCU lValuri foşnesc — din timp în timp, câte o caisă verde se desprinde de cracă, rostogolită pe lespedea ide piatră care, lin, coboară în mare—noaptea, furiş, intră pe geam. Ca valurile, dorinţele cresc şi ca poamele crude cad neîmplinite. Pe geam, noaptea înfrântă iese afară... : * ,.•« Timpul nu e moşneag uscat purtând coasa vredniciei în mână; s’au înşelat zugravii cei vechi. El e tânăr sburdalmc, râzător şi voios. Bunurile abia le atinge şi iată că’n grabă le lasă, departe alergând — rămâne doar zâmbetul în colţ de buze prelins. Noi ştim că numai spini şi noroaie avântul i-1 curmă, lenea străină trezindu-i; singure durerile izbutesc piedeci să-i pună, silindu-1 să întârzie. * Lumină de Schimbare la faţă, de minune pe muntele Tabor: din sâmbure de foc alb, ascuţiş de săbii argintii spintecă marea de cenuşe. Orizontul s!a făcut lăptos ca mărgăritarul, strălucitor ca diamantul. Pătruns prin filtrul norilor, soarele se joacă pe planuri de nichel, de oţel şi de oglinzi. * Grădină sub ploaie: lacrămile spală de praful uitării amintirile căţărate ca frunze lucioase şi verzi pe zidirea fiinţei. * Un templu e înfipt în coasta muntelui roşcat; urmată de haita de câini, o babă în sdrenţe cernite cu laţe cărunte răscolite de vânt, strânge ierburi de leac pe lângă soclul de tuf, şoşotind neînţelese cuvinte. * Foarfecă, ruina croieşte petece albastre de cer. Forul roman s’a îmbrăcat în verde, liliachiu şi galben; doar în curtea vestalelor înfloresc, învoiţi, roşii trandafiri. * O făptură dragă ajunge trunchi olog şi ciung — vracii constată că pacientul 250 © BCU Cluj scapă cu viaţă — mutilatul trăieşte du spectrul mădularului pierdut în care pulsează, închipuit, simţirile de mai nainte. Svâenesc cioturile ţării de vreme ce medicii fac tocma. Cleştar al viziunilor Eladei cu surâsul arhaic, volume ale pietrelor romlane, săgeţi gotice de catedrale şi vitralii asemănătoare curcubeelor, mătase a valurilor scă-moşată in spumă de nereide harnice călări pe delfini, amarnic dor al clipelor scurse! Cum' ştie, icum poate, fiecare să-şi caute unitatea cât mai curând! Prin sate, goarna adună mulţimea vestind porunca stăpânirii. După cum a primit foaie roşie, albă sau galbenă, flăcăul, bărbatul mai matur, cu merindele în traistă porneşte la drum sigur de ţel. Dar eu de cine atârn? Cu cine .sunt leat? Din ce gloată fac parte? Mă cobor către cei mici când sunt chemată spre culme; privesc tot în sus de mă trag alţii în jos. Cu cine sunt leat? De cine s’ascult? . Oraş cu răspântii unde se nalţă câte un colţ lucitor de cărămizi vişinii, compacte, mărunte. Pe canale cu apă lâncezândă, faţadele ascuţite adăpostesc mărfuri de tot soiul, privind din ochiul lor de ciclop prin care iese o pârghie cu funii sau lanţuri. Străzile întunecoase, cotite, unde mai ieri pocneau scurt revolverele luptelor civile, străzile complice ale destrăbălării, răsună azi sub târnăcoapele hotărîte să le transforme în „cartiere salubre". In vecinătate, altă privelişte: grinzi afumate; vintrele corăbiilor murate odată în apă, uscate acum în şantiere; pe cer, scrijelări oblice, urzeala macaralelor se ţese cu băteala catargelor drepte; burduhoase burlane când aspiră, când varsă, zaherele şi grâne; şlepuri încărcate cu fier vechi, încâlcit şi plin de rugină, din care vor ieşi vase mândre şi noi; trunchiuri vânjoase, cu capetele unite de otgoane puternice fixate solid în mâl sau nisip. Urmând legea firii, estuariile vor chema neîncetat navlosire pentru neobosite prefaceri şi schimburi. . Pe uliţa unde trec mai în fiecare zi, atât de des încât umblu ca în somn, nimic nu mai îmi trezeşte luarea aminte, nici magazine ce cată să imbie, nici trecători, mereu alţii, deşi par aceiaşi, simţământul că se petrece în preajmă ceva neobicinuit mă opreşte pe dată în loc. Văd o ţigancă cu traista de ulmăr, în sdrenţe (bulendre cândva arătoase ce par a fi fost tăvălite în cenuşe), plecată pe drugul de fier care ocroteşte vitrina. Priveşte ţintă, ou ochi lacomi şi totodată uimiţi, la grupul cel mare de porţelan, fala negustorului de .antichităţi. Mă uit şi eu la tânărul viconte în haine vişinii, icu galoane de aur, care şopteşte cuvinte dulcege de dragoste marchizei în fuste învoalte, presărate cu funte. Banca pe care sunt aşezaţi e umbrită de pomii din parc. Statuetele .de Saxa, intacte, sticloase, contrastează puternic alături de făptura vie, sălbatecă, străbătută din tălpi până’n creştet de porniri elementare. © BCU Cu cât întârzii, înţeleg jindul sufletului 'ei care mi-o arata crescută, preschimbată, menită fără de ştirea-i să-mi întărească mie unele tainice credinţi. * Din valuri ca de iscrobeală îmi răsare în ochii minţii o insulă cu păşuni peticite de trifoi purpuriu, cu cirezi de vaci negre, tauri vulpii, capre albe isteţe şi blânzi măgăruşi ea de scrum. Apoi, cortegiul unei nunţi ţărăneşti unduind ca un şarpe dealungul drumului prins între garduri vii de muşcate înflorite. * Trecere noaptea cu trenul prin ţinutul furnalelor aprinse: voioşia cruntă a jăratecului izbucneşte în hohote roşii de râs pe sub clipirea cumpătată a stelelor mici, îndepărtate şi reci. Oraş se leagă de oraş, uzină de uzină; pe toată depănanea şinelor numai flăcări şi fier, treapăd şi ură. Tremură apa morţilor în cap de tarla; unduiesc .spicele coapte şi ţârâie mustăţile grâului cum ţârâie greierii firecându-şi piciorul subţire de aripi. Pâinea ieşită din cuptorul verii se înfrăţeşte cu floarea de in a cerului oare pripeşte. Ritmice mişcări adună, retează, aşează şi leagă. Muncitorilor, ca şi’n zale fierbinţi, le curg şiroaie pe faţă, pe braţe, pe spete. Duduitul maşinii se 'nalţă şi scade conţinu; mirosul de pleavă încarcă văzduhul unde pulberea se urcă şi scânteie mereu. Dar nori pântecoşi se adună acum, cireadă în care trosneşte biciul de foc. Ca sub capac de oală pe plită zăpuşala înnăbuşe, iar fulgerul, 'din oţelul său albastru călit, într’o clipire de ochi, seceră zarea din nou. Duduitul maşinii e .supus de tunet şi trăz-net. Trece pe pod de aramă, o ştim din bătrâni, Ilie cu caii de flăcări, să smulgă lacătele ce ţin apa în băieri. Norii îi rupe plesnind încă odată din bici şi ropotul ploii, mânată sălbatec de vânt, înneacă vremelnic treapădul verii. * Egiptenii marilor dinastii aşezau în morminte păpuşele de lut, trei sute şaizeci de mici figurne, una de fiecare zi din an, menite să slujească în locul celui îmbălsămat, pentru ca să nu fie cumva silit să îndeplinească el sarcinile istovitoare când va fi chemat în Ialu, pentru corvadă, să 'brăzdeze întunecatele lanuri. In colţul meu de ţară am şi eu argaţi credincioşi care-mi adastă poruncile ca micii uşebti depe malurile Nilului. Unul aleargă la cuhnie să-mi aducă bucate, toate cu gustul la fel; laltul scotoceşte pripit în cămara lipsită de taine; .al treilea, flori îmi culege din grădina curăţată de pir şi burueni, flori care an păreau mai frumoase. Vizitii am de mă plimbă pe drumuri cu cotituri prea bine ştiute ea să văd lume albă la muncă, ridicând snopi sau prăşind la porumb. Cerul parc’ar fi zugrăvit, chiar norul e, de zile, acelaşi, întocmai ea barca ce poartă pe soarele Ra să lumineze împărăţia tăcută, dar rândunica s'a întors la cuibul cel vechiu. Afară, fratele vinde pe frate, o moarte în solzi de oţel, totodată greoaie şi iute, roteşte unelte ucigătoare 'deasupra vieţii plăpânde care’n zadar cată apărare. Dar, aici. nimic nu se schimbă, toate durează, crâmpeiul de viaţă mi-1 scurg mai departe printre lucruri .şi gânduri pe de rost învăţate, ca între ziduri pictate cu iero-glife şi frize de mormânt egiptean. * Alaltăieri, la amiază, soarele ca luna, prin nori; seara, pe cerul senin, luna ca soarele. * Iată 'dinainte amnarul, cremene şi iască. Din ele poate ieşi scânteia generatoare 252 © BCU Cluj de lumină şi foc — dar şi incendiu mistuitor. Avetm oare dreptul, de teama răului, să nu ie folosim, ca să râmână bucată informă de oţel, piatră colţurată şi ciupercă uscată? Un munte -cenuşiu şi mov se oglindeşte eu nesaţ în apele odihnite ale multiplelor sânuri -de mare. - ' Scara monumentală urcă spre intrarea principală a clădirii policrome. De obicei, este o scară moartă, c-a un mădular strunit în care nu mai râureşte valul darnic al sângelui, circulaţia făcându-se pe o portiţă lăturalnică. Azi însă, fc sărbătoare: adunaţi ca -de cimpoieirul -din Hammalin care a vrăjit poşidioul, două mii ide copii ai Odesei, cu obraji îmbujoraţi de ger şi cu picioarele lin cizmuliţe de pâslă, coboară -săltând din treaptă în treaptă, după ce au primit, Ia -pomul de Crăciun -al Primăriei, darurile trimise din România. Inchizându-şi bucuria ca să nu scape, ei strâng pacheţelele la piept cu ochi -strălucitori. Nu ştiu care era norma dis-triburii, -căci eu priveam din stradă împreună cu alţi trecători aduşi de voia întâmplării, dar observam -cum se mai formau batalioane de copilaşi pe trotuar, care porneau în răspăr la asaltul scării de marmoră, din culmea căreia creau respinşi de sentinele, cu părere de rău, grabnic în jos. Spectacolul era -cât se poate ide hazliu, şi aş fi râs din toată inima, dacă nu m’ar fi oprit gândul la speranţele năruite 'din siufleţelul lor naiv, capabil de a resimţi o adevărată amărăciune de adult. * Zăpada proaspătă pe străzi, lăsată în pâlcuri pufoase pe acoperişuri, e luminoasă faţă -de scrumul cerului în -care nu ştii -de se sfârşeşte noaptea, sau dacă abia a început. Sumedenie d-e glasuri împletite, cu rezonanţă străină, mă trag spre fereastră. In lumina verzuie a iern-ei se -desluşeşte -o grădină cu tufişurile văduvite -de ultima frunză uscată, smulsă de viforul ukrainian, grădină -publică, unde mişună puzderia unor mogâldeţe întunecate. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, cu şepci ide piele rotunde şi broboade albe, în zăbune vătuite cu ciubuce tighelite, în blănuri purtate ciupite de molii, în haine prea uşoare care povestesc de lungă mizerie, populaţia întreagă a ieşit să strângă zăpadă. Cu polonice uriaşe, cu lopăţel-e de joacă, toarnă fulgii în căzănele, îndeasă cristalele -afânate în găleţi, în căni şi în vase felurite, trase apoi târîş de o toartă, fixate pe săniuţe -de copil, duse în mers descumpănit din pricina greutăţii. Nu este viziunea unui Brueghel îngrămădind mulţimea în privelişti -olandeze de iarnă, e o realitate -din zilele noastre arătând pe locuitorii Odesei când strâng, ca pe o mană cerească din povestiri biblice, binecuvântata ninsoare -care se va preschimba ca prin minune în apa dulce de care e atât de dorită. * Surprind în treacăt cuvintele unui soldat tinerel cu expresia şi glumeaţă şi tristă: „Am prieteni cât frunza... dacă le spun: haideţi să bem împreună!" * - Vise deslâmate, oile mele, cu gândul -cioban care vă -adună, vă îndrurnează şi vă paşte din pocni de munte îmbrobonate -ou flori şi până în şesul cu mirişti ierboase, cu rare pârloage -şi sc-aeţi întocmai ca roata mânaţi în pripă de vânt! Iată că vă fund miţa cătând să îmbrac şi p-e alţii cu trâmbe în iţe multe şi străbătute de râuri (n’am şi ac mănăstiresc), păstrând pentru mine -doar cojocul lung şi lăţos care mă fereşte de vifor şi de-a lacrămilor ploaie, oiţe, visele mele! 253 © BCU In turmă, câte un (berbec mândru îşi roteşte spirala coarnelor ca Jupiter Arnon; de el mai s’apropie altul, înţep enindu-şi picioarele până’n copita măruntă, botul îl duce la pământ şi e gata de harţă — mult îmi place să-i văd înfruntaţi! Oiţele blânde şi albe, puţin cam prostule, luându-ise unele după altele cine ştie unde ar ajunge, de nu le-air închide păstorul îin ţarc! Pe cele negre, mai mai că le-aşi vinde, ca să nu-mi strice turma la faţă, dar lâna seină vădeşte mai bine izvodul. O sumă de mieluşei jucăuşi sburdă atât de glumeţ numai ca să-mi smulgă, chiar fără de vrere, un zâmbet. Dar iată că unele rămân mai în urmă, arată mâhnite, tânjesc şi de-odată prind a se învârti, strângând cercul, orbite, până cad în genunchi — biete oi căpiate, de grija voastră le uit pe toate cele voioase! Câinii, aspire principii, neprecupeţit dau ciobanului sprijin şi îndeamnă la mers. Nu lipseşte măgarul: el e convins eă-i lucru firesc să ducă tot greul şi-i încrezut deopotrivă pe urechile lungi şi pe sidilele pline, picurânde de zer. Trebuie isă însemn cu cerneală roşie oile pie care le cred numai ale mele; mi le-o fura altfel vre-un neguţător aprig la câştig necinstit, şi-apoi, prea lesne s’ar pierde în-tâlnindu-se eu atâtea turme pornite din piscuri şi lanţuri muntoase de împânzesc lumea, căci seamănă mai mult cu norii, oile, visele mele! 254 © BCU O E S I I închisoare împietrită de mult Nu ştiu cine te-a înălţat Şi nici pietrele de unde le^a adunat. (Din rai sau din iad) Puşcărie a oraşului meu, Nu ştiu nici dacă tu Eşti pentru a-1 slăvi Sau pentru a-1 ponegri . Pe Dumnezeu. Dar ştiu că ai un stil medieval Şi-aici în Chişinăul de sus, Eu te cunosc pe tine De când mă’mpăcam mai bine cu Iisus... Eu eram mic şi când treceam Dus de mână pe lângă tine, Mă miram Când vedeam capete rase privind pe geam Ca nişte năluci, Şi auzeam răcnind din hăul tău, Prin ferestre în formă de cruci, Negre şi-adânci. Şi fiindcă eu eram mic Tu îmi păreai mai mare, închisoare în care zilnic cineva moare DE VALERIU ŞTEFAN CIOBANU PUŞCĂRIA (Din „Oraşul meu“) 255 © BCU Cluj Şi pentrucă suflet-mi era pur, Pereţii zidului ce stau împrejur îmi păreau Mai negri decât erau... închisoare luminăţia ta E întinsă pe cerul de tutiu. Ciorile îţi cântau In fiecare .seară Cântece de leagăn pentru cei închişi. Iama te ’mbrăcai In alb vestmânt de năluci Giulgiu pentru cei ucişi Şi scoşi pe uşă în saci. De pe acoperiş când e primăvară Se preling lacrimi din zăpada topită Iar celor din tine, depărtările Sunt o mai mare ispită. Marele Infinit Aici te-a aruncat sau te-a zidit Ca să fii mustrare închisoare, Celor pe cari nimic nu-i doare. PASTEL BOLNAV (Din ciclul „Toamnă") Pe porţile balamucului Au adormit razele lunii Şi vorbeau, în noapte nebunii Vântul smulgea frunza nucului In curtea balamucului. Mefisto.cum îşi zicea dânsul îşi scoase prin fereastră capul . Şi sbieră că şi-a pierdut capul ' Iar apoi îl năpădi plânsul Iar vântul bocea cu dânsul. Napoleon venit de curând începu comandând patului Să tragă în spinarea păcatului Iar pe oameni să-i omoare în rând Şi cât se poate de curând. Cezar vorbea latineşte ’n vis Speriat de răcnetele muritorilor f El striga răguşit norilor ........ 2 >6 Spunând că vrea să intre’n paradis Cu forţa, cel puţin în vis. Pe părţile balamucului Muriră razele lunii Şi 'adormeau câte unul nebunii, Vântul smulgea frunza nucului In curtea balamucului. IDILĂ DE TOAMNĂ (Din ciclu! „Toamnă") Pe o bancă de grădină, la apus de soare îşi rezema fruntea de fruntea lui, Iar frunzele cădeau pe umerii ei Ca daruri ale cerului. Părul ei de cărbune, lucea la ultimele raze Şi tot balsamul ţărilor necunoscute, Venea pe fruntea lui obosită. Erau nostalgii nou născute Ca morţile toamnei. Dar la despărţire când vru să-i strângă mâna, Strânse o frunză moartă... Căci stătuse singur pe banca, -De toamnă deşartă. © BCU Cluj # A FI SAU A NU FI... POET! DE PETRU P. IONESCU Ca orişice (român oare se respectă, scriu şi eu versuri. O! Nu întotdeauna; doar din când în când. De obiceiu atunci când îmi dau, aproape instinctiv, seama, că dintre toate modurile de exprimare, nu îmi poate folosi nici modul ştiinţific, nici modul filosofic. Deşi sunt încă în cumplită îndoială dacă rostul poeziei şi în special al artei în genere, este numaidecât de a exprima ceva sau poate este unul şi mai adânc: de a crea ceva nou, de a împlini un rost pe care nici un alt mod omenesc nu îl umple. Constatăm deci acest fapt ciudat şi de covârşitoare importanţă (pentru mine cât şi pentru alţii) că, din când în când, copleşit de poveri cosmice, cu fruntea ridicată în nouri şi cu picioarele adânc înfipte în glie (unde am citit oare această imagină!!) se frământă în mine, mă cfainue o cruntă nevoie de mărturisire. Sau de altceva şi mai deosebit, ceva ce acum încă nu pot preciza; o nevoie de a face ceva, de a lăsa o urmă, de a-mi striga prezenţa din clipa aceasta mărginită care e viaţa mea spre bolta veşniciei. Când asemenea nevoi te frământă eşti gata pentru toate nebuniile. Unul face revoluţie, altul institue o nouă religie, altul construeşte o nouă teorie a cerului, altul iubeşte, altul comite o crimă. Şi mulţi scriu versuri sau cântă. Eu, neputând să cânt, scriu versuri. Până aci nu ar fi nimic. Nenorocirea deabia de aci începe. Fiindcă, de îndată ce scrii versuri, te paşte vanitatea de a te socoti poet. Atunci te îngâmfi în faţa prietenilor. Lucrul devine teribil când ceri părerea prietenilor care sunt poeţi. Sau care se cred poeţi. Aşa mi s’a întâmplat şi mie. După ce mi-am publicat câteva poezii în „Gândirea", în glumă, am spus unui prieten, poet, să-mi citească versurile. Martor mi-e Gel de Sus, că invitaţia mea fusese făcută în glumă. Dar poeţii autentici nu ştiu ce e gluma! Poeţii autentici nu se admit decât pe ei înşişi. Deaoeea prietenul meu mi-a răspuns, privindu-mă rece, ironic, dispreţuitor, cu milă (Doamne, ce mic m’arn simţit în faţa poetului autentic!): — Dumneata nu eşti poet. Poate versificator. Nu poet. Nu eşti... nu eşti poet... Vă mărturisesc că nu am simţit nici o jicnire. Doar o profundă nelinişte, o ciudată mirare şi o mare îndoială. M’am întrebat atunci ce ştim noi despre a fi poet? Ce 458 © BCU Cluj înseamnă a fi poet? Când eşti poet? Care e rostul poetului, al poeziei, al artei? Şi m’arn hotărît să-mi fac mie însumi un sever proces, un neîmblânzit examen de conştiinţă. Din păcate procesul acesta, examenul acesta de conştiinţă se restrânge, fără voie, asupra tuturor. Chiar şi asupra prietenului meu. Nu vreau să fac aci o .disertaţie savantă, cu citate şi cu note, cu grav ton doctoral sau cu subtile întortochieri în jungla gândirii filosofice. Dar vreau să lămuresc, să-mi lămuresc şi mie şi să lămuresc şi prietenului meu, ce înseamnă a fi poet. Etimologiceşte a fi poet înseamnă a crea, a făuri, a isca ceva ce nu a mai fost. Dar explicaţia etimologică tretoue, de bună seamă, circumscrisă mult pentru a nu îmbrăţişa categorii de creatori şi de oreaţiuni care nu au nici o legătură directă .cu poezia. Aşadar, prima zăgăzuire a termenului prea larg este aceea că poetul este acela oare crează frumosul. Nu ştim dacă şi cu aceasta, toată lumea s’ar putea declara mulţumită. Mai întâi pentrucă există o mulţime de domenii ale frumosului, pictura, sculptura, arhitectura, muzica, literatura în proză, care crează frumosul dar nu sunt „precis" poezie. Dar dacă ar fi să credem pe anumiţi gânditori, poezia nu este o activitate care constă în mod special în a scrie versuri. Este poezie orişiunde unde palpită frumosul. Iar după alţi filosofi, Frumosul se amestecă tot aşa da intim cu Binele cum se confundă şi cu Adevărul. Aceasta este, cel puţin, concepţia romanticilor germani, un Holderlin, Schelling, Novalis. Şi în acest caz, un sistem etic este o creaţie poetică tot aşa cum o creaţie poetică este şi un sistem de gândire. Există în gândirea ştiinţifică, în gândirea filosofică, în gândirea etică, o frumuseţe îa sine, în afară de obiectivul pe care îl au îin vedere fiecare din aceste discipline. ■— Nu, nu... Concepţiile acestea sunt prea vechi pentru a fi bune sau adevărate. Ele au fost de mult depăşite. Ciudat. Ideile par a nu împărtăşi soarta vinului! Cu cât sunt mai vechi sunt mai în afară de uz. Epoca noastră în special aleargă după noutate, după senzaţional, după „modem". Cutare idee e modernă, cutare teorie nu e modernă. Şi totuşi eu am câţiva prieteni care nu vor îmbătrâni niciodată. Mă gândesc mai ou osebire la un oarecare Platon, la un oarecare Protagoras, la un oarecare Aristot... A fi poet nu înseamnă deci pur şi simplu a crea (şi dulgherul crează), nici a crea frumosul (şi arhitectul crează frumosul dar, vedeţi, poeţii autentici nu vor să fie comparaţi cu simplii arhitecţi). Ce înseamnă atunci a fi poet? Ce înseamnă „o creaţiune poetică", ce înseamnă „viziune poetică", suflet de poet...?" Să procedăm — domnilor — cu metodă şi răbdare (două calităţi pe care şi poeţii îe cunosc în rare ocaziuni) pentru a degaja înţelesul adjectivului acestuia cu pomos. Când zicem o creaţiune poetică, înţeleg mai întâi ceva ce cuprinde o alcătuire frumoasă, estetică. Dar o atare alcătuire poate să nu depăşească dimensiunile lumii concrete şi banale, a lumii obiective, O creaţiune poetică înseamnă însă o depăşire a lumii concrete şi banale, înlocuirea realului eu o viziune ideală. „Viziunea poetică" deci nu aduce ceva în plus peste viziunea obişnuită a omului mijlociu ci aduce ceva nou, ceva ce nu există în dimensiunile lumii banale. Dar ce este şi ce înseamnă acest lucru nou? Să ne oprim la expresia „suflet de poet". Ce înseamnă asta? Sufletul de poet e diferit de sufletul burghezului cumsecade, de sufletul băcanului din colţ, de sufletul funcţionarului de bancă, de sufletul omului politic, de acel al industriaşului, prin ceva deosebit, printr’o capacitate naturală de a putea fi naiv, de a putea fi copil, de a putea privi lumea eu ochiul nealterat, nepăcătoşit, neînceţoşat, al primului om. Poetul poate sta de vorbă cu natura, cu norii, cu munţii, cu gâzele, cu păsările, cu fiarele pădurii. Vă amintiţi de Sf. Francisc din Assisi, sfântul păsărelelor! Sau de Sfântul Hubert apărătorul căprioarelor! Sau de Daniil, peatins de. furia carnasieră a leilor! Vă amintiţi de sfinţii care aiu putut certa vânturile, după pilda Domnului, iar vânturile au stătut din suflare! Poetul se reîntoarce la zilele dintâi, la mireasma, pentru el obişnuită şi fără de spăimâmtare, a Facerii. Poetul poate sta de vorbă cu natura şi eu Făcătorul. Idei pe care le întâlnim în romantismul german, Novalis, Tieck, Holderlin, şi care apar apoi şi mai puternic în concepţia poetică a marelui Reiner Maria Rilke. Poetul înseamnă, aşadar, suprema deslegare de obişnuinţă, de evoluţie. Poetul înseamnă stagnare în cerul fără de volbură şi fără de zumzet al absolutului. A fi poet înseamnă a te apropia de puritatea îngerului. Mă întreb acum, cu spaimă, dacă prietenul meu ar putea să se recunoască, sau, mai precis, dacă ar îndrăsni să se recunoască în această primă schiţă a omului-poet. Mă întreb dacă faptul de a fi scris trei-patru poezii, ca mine, sau două-trei volume de versuri, ca alţii, fie ele editate de mari edituri sau chiar premiate cu premii naţionale, poate constitui o dovadă şi un drept de a te numi poet. O nu! Hotărît. Cu cât încerc să definesc mai adânc şi mai sincer ce înseamnă a fi poet, constat cu mâhnire că eu, cel puţin, nu pot să intru în ceata celor aleşi, a celor însemnaţi. Pentrueă poezia este, înainte de orice şi o predestinare, un har, uin semn pe fruntea celui ce este, eu adevărat poet. De aci funcţiunea de profet, de vestitor, de trâmbiţaş a poetului. Poelul este vates pentrueă prin gura lui nu vorbeşte el, ei altceva. Poetul este un purtător de transcendenţe. El face legătură între cer şi pământ. In măsura în care se ridică spre cerul absolutului, poetul scurmă în sine însuşi urma unei alte dimensiuni: aceia a adâncului. Poetul nu mai este el însuşi. El este un continuu Noi. El nu vorbeşte în numele lui, ci în numele neamului său, în numele umanităţii întregi. Un Eminescu, un Sehiller au vorbit în numele neamului lor; un Keats, un Victor Hugo, un Goethe au vorbit în numele umanităţii. Dar asemenea sarcină nu mai este o sarcină estetică. Este o sarcină etică, o sarcină etnică. Şi atunci ajungem la un paradox aparent. Că tocmai prin cele mai uriaşe exemplare ale sale, poezia renunţă la ea însăşi, la esenţa ei pe care unii o socotesc strict estetică, pentru a se realiza într’o formă diferită, pe planuri diferite. Esfe ciudat şi uluitor de pildă pe câte planuri pulsează opere uriaşe de seama ..Divinei Comedii" sau a lui „Faust", plan religios, plan social, moral, estetic, ba chiar şi politic şi istoric. Aşadar afirmaţia seacă şi gratuită că poezia înseamnă realizare pe plan strict estetic este... (mi se pare că am şi spus-o: seacă şi gratuită...!) Totuşi nu ne-am lămurit încă. Prietenul meu îmi spusese: — Eşti orişice afară de poet. Nu neg că eşti gânditor, că eşti filosof, că eşti om de ştiinţă, dar nu eşti poet, nu eşti... nu eşti. (Se bătea aproape cu mâinile în piept, de mare suferinţă. In paranteză ţin să vă mărturisesc că prietenul meu tocmai îşi făcea corecturile la un volum de versuri editat de o editură aproape oficială. Deocamdată tocmai schimbase, pentru a treia oară, titlul volumului. Ii trebuia un titlu răsunător „Paradisul prăpăstiilor", „Vraciul norilor", „Intrarea prin neagra poartă", „Descântătorul stelelor", „Capul Bunei-Speranţe", etc. (Mi-am amintit că volumele unor Emi-nescu, Sehiller, Goethe, Lamartine s’au numit simplu: „Poezii", „Gâdichte", „Medi-tations". ' 1 — Ce înseamnă a fi poet, am întrebat atunci, exasperat de acest ermetism, de -aceste ziduri peste care nu puteam trece? Poetul s’a uitat la mine. O privire pe care nu o voi uita niciodată. O privire de compătimire, de milă, de ironie, de desgusl. (Aşa ara privit şi eu odată la o gâză pe care. eram gata să o calc). A făcut un gest vag, ceva .carp cuprindea cerul şi pământul 26c © BCU şi mi-a spus ce înseamnă a fi poet. A fi poet înseamnă a-ţi crea un univers poetic, a trăi într’un asemenea univers poetic. Vai! Nu o renunţare completă la lumea asta becisniică, cu legi şi cu organizare raţională. Doar o micşorare a dimensiunilor. Apoi o iei cu tine aşa cum iei în tren puţin din confortul burghez de acasă cu ajutorul unui pled ,şi al unui,termos în care ţi-ai pregătit ceai cald. Da, desigur! Există un univers poetic. Ce înseamnă însă universul poetic? Vă cer iertare dacă va trebui să stărui mai mult asupra acestei noţiuni ce mi se pare fundamentală. Termenul acesta de univers este foarte frecvent dela o vreme încoace. Aţi auzit vorbindu-se despre un univers euclidian, un univers einsteinian, un univers gaus-sian, ricmannian, etc. Aţi auzit vorbindu-se despre un univers wagnerian, beethovian; al auzit vorbindu-se despre un univers goetheean, eminescian; despre un univers gri-gorescian, vangoghian. Pe scurt, fiecare pictor, fiecare poet, fiecare gânditor, fiecare matematician sau fizician poate crea un univers al său, un univers care să tălmăcească faţa adevărată şi ascunsă a adevăratului şi ascunsului univers. Şi acum se pune o problemă de o extraordinară greutate, de o teribilă răspundere: Acest univers pe care ni-1 propune sau ni-1 impune matematicianul, fizicianul, geometrul, poetul, pictorul, sculptorul, este o oglindă a universului real şi ascuns sau o modificare, un modus vivemdi, o aranjare comodă, personală, în care autorul crede că poate şi e îndrituit să locuiască? Vă rog să observaţi că această întrebare nu are absolut nici un sens zefle-m'st, că e. dimpotrivă, de o tragică seriozitate. Că un atare univers poate fi o aranjare comodă au vorbit epistemologi de seamă, un Poincare, un Duhem. Că e o simplă aranjare, un modus vivendi, o formulă de traducere uşoară, au vorbit alţi savanţi, un Ein-stein, un Doppler, un Fizeau, un Lorentz; că se poate trece dela un univers la altul şi că deci fiecare din aceşti univerşi nu sunt decât moduri de prezentare, au vorbit toţi savanţii timpului nostru. Aşa dar nu numai poetul îşi poate permite luxul de a-şi făuri un univers al său propriu, univers poetic, ci şi savanţii, filosofii, teologii, vizionarii. Ce înseamnă însă universul poetic? Pentru unii universul poetic poate fi universul naiv, universul basmului, al lumii ideale, universul copilului, acolo unde omul stă de vorbă cu Dumnezeu şi cu pietrele, eu îngerii şi cu florile, cu stelele şi cu fiarele pădurii. Un cosmos apropiat, un cosmos de corespondenţe complete, totale. Un cosmos care redă drepturi absolute libertăţii, spontaneităţii, miracolului. Dimpotrivă, universul matematicianului şi al geometrului este un univers de corespondenţe rigide, stricte, cantitative, absolute ...Şi cu toate acestea nu e deloc, absolut deloc, aşa. Vă rog nu vă revoltaţi. Nu e aşa şi pace! Nu e deloc adevărat că universul poetului este un univers al capriciului. Universul goetheean, universul eminescian, sunt dirijate de legi absolute, imanente, precise. E inutil să facem aci exegeză pentru a dovedi această afirmaţiune. Universul unui Wagner sau al unui Beethoven! Dar unde aţi mai întâlnit ceva mai grandios, mai total, mai organic, mai canonic, mai matematic, mai arhitectonic, mai copleşitor de frumuseţe, de ordine, de simetrie! Sau poate vă gândiţi la universul pictural al unui Goya, Giotto, Rembrandt, Rubens, Delacroix, Mamet, Cezanne, Renoir, Lautrec, Van Gogh, Grigorescu! Dar câtă ordine, câtă regulă, câtă disciplină, măsurată, cântărită în toate aceste universuri picturale! Să luăm acum universul basmului. Este şi el un univers creat, nu un univers dat. Ca atare este un univers poetic. Dar şi în acest univers există o logică, o formă, o ordine absolută de desfăşurare. E ordinea formelor magice şi mitice despre care nimeni nu a îndrăsnit să afirme vreodată că ar însemna libertinaj al ordinei şi carenţă a disciplinei interioare. Vă rog să retrăiţi încă odată deş- făşurarea unui basm cum e cel creat de geniul unui Walt Disney în desenurile lui animate. Nu aţi simţit că şi aci există, lăuntric, o logică atât de impecabilă încât tot ce răbufneşte la suprafaţă este justificat, nu poate fi decât aşa cum este! Şi cu aceasta ne apropiem de mecanica miracolului. Universul poetic izbuteşte să fie aceea ce tre-bue să fie deabia atunci când transformă miracolul îintr’un fapt de acceptare necondiţionată. A accepta în mod firesc miracolul, a admite formele lui, a fi mirat tocmai când aceste forme nu s’ar produce, este a trăi dimensiunea esenţială a universului poetic. Dar universul miracolului este organizat pe liniile de forţă ale libertăţii, ale spontaneităţii. Şi atunci, dintr’odată, ne găsim în faţa unui impas, sau mai bine zis, în faţa unei răscruci de drumuri. Am definit universul poetic prin prezenţa miracolului. Dar miracolul nu este numai climatul universului poetic, ci al universului mistic religios. De aci o punte necesară de trecere între poetic şi mistic sau religiozitate. Turnul de fildeş al poeziei pure, pentru sine, nu mai are valoarea ce i se atribuise cu atâta râvnă de esteţii absoluţi. Ne mai rămân libertatea şi spontaneitatea ca dimensiuni, ca ramuri pe care înmugureşte frumosul. Nu ştiu dacă şi aceste ultime linii de rezistenţă mai stărue încă. Pentrucă libertatea poate fi (dimensiune a creaţiei poetice, şi e firesc să fie aşa, dar ea este, în acelaşi timp, categorie absolută a acţiunii etice. O nouă punte ce fusese zdrobită, între 'etic şi estetic, ar trebui să înceapă a fi reclădită. Iar în ceeaoe priveşte noţiunea de spontaneitate, drept corolar al libertăţii, o găsim pretutindeni, nu numai în universul poetic. O găsim în universul fizic, matematic, statistic, biologic, psihic; o găsim piatră de temelie pentru sisteme de gândire filosofică. Astfel universul poetic atât de avar conturat de poeţi, se rezoarbe, se dizolvă în universuri adiacente, în religie, în etică, în filosofie. Să nu credeţi că obiecţiunile s’au sfârşit aci. Dacă prietenul meu, poetul, tace, vin alţii care nu vor să tacă. Iată-1 de pildă pe prietenul meu, filosoful care filosofează asupra artei. Pentru el şi pentru mulţi care cred în el şi cred ca el, arta este un instrument special, un instrument de revelaţie. Misiunea poetului nu este deci de a crea frumosul, nu este nici aceia de a fi un vates, nu este nici aceia de a constitui universuri poetice, după formule mai mult sau mai puţin impresionante. Nu. Misiunea poetului este de a contribui la cunoaştere, de a uşura căile înţelegerii, de a face posibilă revelaţia. Dela estetic accentul cade acum pe epistemologic. Şi atunci se pune întrebarea grea de sens, cum poate fi frumosul instrument de cunoaştere, cum poate fi matca estetică o condiţie a înţelegerii, a intelectului? Intră pe undeva, în dimensiunile cunoaşterii, frumosul drept o dimensiune paralelă, ajutătoare, constitutivă? Sau înlăturăm din artă tocmai dimensiunea frumosului şi în acest caz arta pierde tocmai ceeace o caracterizează esenţial, pentru a se confunda cu ştiinţa, cu filosofia sau cu religia? Filosoful nu ne-a lămurit până acum cum se petrece procesul acesta, cum se face că esteticul poate fi revelator şi ce anume revelează esteticul. Să încercăm să ne lămurim procesul acesta. Dar cum? Iată cum propun eu o lămurire fără a avea absurda pretenţie de a colabora ou autorul. Frumosul poate fi o categorie umană căreia îi corespunde în planul numenal o formă analoagă, un aspect al creaţiei în care intervine intenţia de frumos. Iată un exemplu. Binele poate fi o categorie umană căreia îi corespunde în planul numenal o intenţie analoagă cum ar fi de pildă iubirea ca motiv al creaţiunei divine. Aşadar, după cum Dumnezeu poate crea printr’un motiv etic, acel al iubirii, El poate crea de pildă pirintr’un motiv estetic, nevoia de a realiza frumosul concret şi limitat în spaţiu şi timp. Şi atunci arta sugerând frumosul, sugerează şi esenţa transcendentă a frumosului, făcându-ne să înţelegem, să cunoaştem un .aspect din misterul creaţiei. Treime să înlătur însă, dela început, o atare supoziţie în ceeaee priveşte sistemul filosofului la care ne refeream mai înainte. Dumnezeu nu crează pentru nevoi şi din impulsuri estetice. Motivele oreaţiunei sunt altele şi ele depind dela filosof la filosof, dela cosmogonie la cosmogonie. Şi atunci mă întreb cu obidă: Ce poate să reveleze arta din taina existenţei dacă nu admit că la rădăcina acestei existenţe ar putea fi o intenţie estetică? A afirma, în candiţiunile acestea teoretice, că arta este o formă de revelaţie, de cunoaştere, este tot una cu a voi să masori volumul cu metrul şi suprafaţa .cu kilogramul. Sau atunci frumosul nu este decât o biată categorib umană, căreia nu-i corespunde nimic în planul transcendenţelor, dar care ţine locul la ceva ce nu avem, pentru oare nu avem corespondent uman. Şi atunci arta nu înseamnă decât un alt limbaj în care exprimăm cutremurul nostru în faţa tainelor, în faţa tuturor tainelor! Fiind un mod de exprimare şi nimic altceva, arta nu e deosebită esenţial şi funcţional de celelalte moduri de exprimare: ştiinţa, filosofia, religia, magia. Existenţa independentă a artei nu este necesară, după cum nu sunt necesare nici existenţele independente ale filosofiei, ştiinţei şi religiei. Ciudate concluzii suntem obligaţi să tragem în acest caz. Iar filosoful a făcut asta eu tot calmul făcând „contre mauvaise fortune, bon coeur!“ Eu nu pot crede mei în concluzia aceasta, dar nici nu pot să mă decid dintr’o dată să admit că arta nu ar avea şi un rost de revelaţie, de cunoaştere, de sugerare a marilor taine; o funcţiune specifică de îndeplinit aci, în lumea aceasta unde nimic nu e gratuit şi unde nici chiar ea — arta —definită de mulţi drept joc graţios şi gratuit nu este gratuită, nu-i deloc gratuită. După cum iarăşi, nu pot să convin că sentimentul estetic este un sentiment desinteresat. (Criteriul interesului sau al desinterasului este atât de prozaic, atât de biologic, atât de fals mai cu seamă, încât refuz chiar şi să-l 'discut). Dar iată că în chipul acesta mi-am tăiat toate drumurile, mi-am interzis toate ieşirile, mi-am anulat toate concluziile. Nu există un univers poetic specific, nu există un frumos pur, un estetic pur, o poezie pură, acea poezie pură visată de un Rimbaud, de un Mallarme, de un Baudelaire, ide un Verlaine. Ciudat! Când oamenii au vrut să creeze poezia pură au recurs la imitarea muzicei, adică au vrut să transforme poezia în muzică. Dar poezia nu e muzică. Dece? O spun hotărît. Poezia nu e muzică, muzica nu e poezie. Poezia are cuvântul, muzica are sunetul. Sunetul configurează cuvântul, nu invers. Sunetul este ultimul pas în analiza cuvântului. Muzica este deci analiza poeziei. Poezia nu poate fi deci redusă nici la muzică. Poezia are cuvântul. Dar iarăşi ciudat! Deşi are cuvântul, deşi cuvântul este piatra de zidire a cunoaşterii, a comunicării intelectuale, a înţelesurilor, poezia nu este un comerţ de idei. Mai mult chiar, poezia veritabilă are oroare de tot ce e idee. Ideia nu-i este consubstanţială. O primeşte, o înghite, cum înghiţi o hrană, dar o asimilează. Am .spus: Poezia are oroare de idee. Deaceia nu am acceptat, nu am asimilat, nu am admis niciodată, în adâncul convingerilor mele, gândirea filosofică îmbrăcată în haine de poezie. M’au desgustat filosofii care au făcut poezie şi poeţii care au făcut filosofic. încercările 'disperate ale câtorva parnasieni pe care i-am înghiţit nedigeraţi şi nedigerabili, în liceu, postişa deplorabilă a unui poet, altfel mare şi onorabil cum ar fi la noi Vlăhuţă sau verbalismul ©onor al unui Panait Cerna nu mi-au spus niciodată nimic. Eminescu? Dar poezia lui Eminescu nu e filosofică aşa cum au botezat-o câţiva dascăli de limba română! Poezia lui Eminescu e pur şi simplu poezie, creaţie, operă de geniu autentic. Aşa dar, poezia are oroare de idee. Dar universul ştiinţific este un univers constituit pe bază de idei. — Ah, ce serioasă obiecţie, vor jubila unii! Ce te faci 26 3 © BCU Cluj acum cu formula absolută a universului poetic. Ei bine, să privim mai în adâncime şi vom descoperi atunci acest lucru extraordinar că nici universul ştiinţific nu este constituit pe idei, pe concepte precise ei pe intuiţiuni. Ce este, vă întreb, ideia de materie şi la ce se reduce ea? Ce este ideia de energie? Ce sunt ideile fizice: gravitaţie, pondere, mişcare, căldură, lumină, electricitate, valenţă chimică? Există la baza tuturor acestor idei o intuiţie pură, intuiţie care stă şi la baza gândirii matematice, în cele mai înalte ale ei forme, şi la baza gândirii filosofice. lor universul poetic pentru care militez acum aci nu este, el însuşi, decât tot o atare intuiţie, intuiţia unei lumi posibile. Ce raport este atunci, pentru a ne reîntoarce la oile noastre, între poezie şi idee? Poezia face din idee altceva. Face un vehicul al unei realităţi specifice, estetice, realitatea şi substanţa poetică propriu zise. Mi se pare că deabia după ce voi putea să definesc ce este şi ce înseamnă această substanţă poetică, voi putea să lămuresc şi întrebarea bătăioasă dela care am purces: A fi sau a nu fi... poet! Pentru a ne putea lămuri va trebui să plecăm tot dela ideia aceasta a universului poetic. Universul poetic este oglindirea într’o individualitate puternică a universului concret. Să nu-mi vorbiţi, vă rog, nimic despre primatul esteticului, al frumosului sau al nu ştiu cin. Există un univers poetic în momentul în care universul întreg este filtrat, trecut, reţinut, transformat, rezidit, dat peste cap, străluminat de magia unei viziuni personale. Puteţi oare spune că Nietzsche nu ne-a dăruit un astfel de univers în tot ce a scris dar mai cu seamă în „Aşa vorbit-a Zarathustra“? Că Gauguin nu a creat un univers poetic în luxurianta lui orgie de culori şi lumină! Că nu există un univers poetic al Renaşterii şi un altul .al clasicismului! Că uriaşa viziune a unui Newton sau Kepler nu înseamnă creaţiunea unui univers poetic de aceiaşi grandoare, de aceiaşi copleşitoare substanţă ca şi „Judecata de Apoi“ a lui Buonaroti sau ca întunecatele străluminări ale lui El Greco! Că viziunea folklorică a poporului român, culminând în Mioriţa sau în Meşeterul Manole nu reprezintă o supremă formă de univers poetic, unde geniul anonim al poporului poate fi înlocuit ea ecuaţie ce ne este necesară, cu o individualitate! Dece în acest univers poetic pot coexista însă dimensiuni atât de variate cum sunt cele ale frumosului, ale spontaneului, ale libertăţii, ale miracolului sau ale basmului! Pentrucă optica universului poetic este cauza acestor aparente paradoxe. Optica universului concret este optica majorităţii, a consensului universal, optica bunului simţ, într’un cuvânt optica normală. Universul poetic eonstrueşte însă o optică deosebită. Deosebită numai pentrucă este una singură: optica celui ce crează acest univers poetic. Uitaţi-vă la carie aturişti, fie că îi vom numi Daumier, Farain sau J'quidi. Deşi personagiile sunt, tehniceşte vorbind, redate grotesc, exagerat, noi acceptăm în mod firesc această prezentare. O acceptăm pentrucă subînţelegem că este aci o optică personală care este singură răspunzătoare de toată diformaţia faţă de universul experienţei comune. Dar optica aceasta personală nu se poate realiza decât în marginile unor forme cu o logică foarte exigentă, eu o organizare lăuntrică foarte strânsă. Forma aceasta, corespondenţa aceasta a tuturor elementelor, echilibrul acesta interior este frumosul. Frumosul nu înseamnă nici libertate demoniacă nici libertinaj al componenţilor. Frumosul este cea mai categorică îmbinare de regulă şi armonie a părţilor. Se spune deo-biceiu greşit că geniul sparge vechile calapoade şi eonstrueşte forme noui. Exact. Sparge vechi calapoade, dar nu se atinge de adâncurile permanente ale frumosului. Priviţi o statuă de Bourdelle. Massele sunt enorme, volumele sunt masive, greoaie. Cu toate acestea din jocul acestor masse rezultă viul, viaţa, optica proprie, .universul poetic propriu. Care este soarta ce le este hărăzită libertăţii şi spontaneităţii în lumea aceasta nouă, în ooinitextura orişicărui univers poetic? Este liber modul personal în care art s-tul îşi orândueşte cantităţile ce vor compune universul său. Este liber momi în care artistul îşi alege materialul universului său. Este liberă optica pe care o adoptă pentru a da unitatea de cremene a acestui univers, semnul indelebil că a trecut pe aci fâlfâirea de miracol şi cutremur a geniului. Universul poetic se constitue numai în coordonatele libertăţii absolute. Şi totuşi această absolută libertate înseamnă, în acelaşi tmp şi absoluta disciplină, absoluta ordine, absoluta ierarhizare a valorilor iinjerior potenţate. Ne mai rămâne acest aspect ciudat pe care l-am numit acceptarea firească a miracolului. Cum e cu putinţă ca într’un univers poetic constituit în coordonate atât de categoric raţionale, miracolul, basmul, neverosimilul, legenda, să fie cu putinţă! Bine! Veţi spune d-istră! Dar unde vezi miracol în universul unui materna tic-ian! Sau acest univers nu mai este un univeirs-poetic! Sau este un univers poede care refuză miracolul. Nu. Nici un univers poetic nu refuză miracolul. Nu. Universul matematicianului este şi ei tot un univers poetic. Un univers în care miracolul palpită. Pantmcă ce înţelegeţi dumneavoastră, stimaţi lectori, prin miracol! Lumea basmului, fan.ezia lui Walt Disney, pieptenele care se face pădure, oglinda ce se transformă în lac! Sau poate minunea creştină, învierea lui Lazăr, a fiicei lui lair, vindecarea orbilor! Desigur, toate acestea sunt planuri variate âle miracolului. Universul religiei, acest univers concret zămislit din nimic şi despre care Biblia pe de -o parte şi Ioain Evanghelistul pe de altă parte spun că a fost creat prin cuvântul lui Dumnezeu, nu este, tocmai prin această dublă viziune, un univers poetic, un univers zămislit spre a fi frumos, spre a fi bine! Iar acest univers concret şi care este şi unul poetic în acelaşi timp este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. A crea un univers poetic — din această complexă perspectivă — nu înseamnă altceva decât a reface lumea după chipul şi asemănarea ta. A introduce în materia amorfă a cunoaşterii ordinea spiritului tău, lumina modului tău. Şi universul matematicianului nu iese nici el din această regulă generală. Universul matemaLcianului, fie că îl numim Riemann sau Minkowski, Bohr sau Heissenberg. Dirac sau Pauii, este un univers creat, nu dat, un univers poetic. Iar miracolul îl stăpâneşte. Vă rog să consideraţi numai teoria complementarităţii, soluţiile disperate ale lui De Broglie, teoriile emise de Pauli, Dirac, Iacobi, Bohr, Planck, Nerns, Sommerfeld, Heissenberg, principiul indeterminaţiei, incertitudinei, calculul statistic pentru a vă conv'nge că sub hlamida matematicei, freamătă umbra miracolului. A unui miracol acceptat ca atare. Distanţa dintre aceşti corifei ai ştiinţei care mărturisesc impresionant că nu cunosc nimic din tainele lumii şi strigătul de entusiastă spaimă în faţa aceloraşi minuni ale lui Walt Whitimann, nu este prea mare, nu vi se pare! Credeţi poate că este nevoie să vă amintesc despre universurile poetice create de viziunile grandioase ale filosofilor! Sistemele de filosofie, începând cu Rigvedeie, cu Upanishadele, cu elementele înţelepţilor greci, cu paranteza îndoielii sofiste, cu Plafon, cu Aristot, nu sunt oare tot atâtea creaţiuni de univers poetic? Cine nu s’a cutremurat 'de spaimă şi admiraţie în faţa catedralelor de gând pe care le-au ridicat un Kant, un Hegel, un Descartes, un Bergson! Găsiţi aci tot ce caracterizează creaţia poetică: armonia, simetria, ordinea, disciplina, libertatea, spontaneitatea, furtuna, disperarea, spaima, (vai, spaima aceasta de care ne vorbesc azi un Kierkegaard, un Hei- i65 © BCU degger, un Gogarten!) liniştea, pacea, seninătatea ! Găsiţi, cu alte cuvinte, frumosul şi miracolul . . . . . . . . . . . . . . . • Mi-e teamă să nu fi ajuns prea departe. Să nu fi îmbrăţişat într’o -viziune prea generală, domenii prea diferite. Să nu fi atins acel punct unde mijesc, din unghere, contrazicerile interne. Cineva mi-ar putea riposta că nu poate fi vorba tot despre univers poetic în opera de ştiinţă ca şi în cea de artă ! Pentrucă am spus că ştiinţa caută cunoaşterea, iar arta nu are o funcţie de cunoaştere. Arta crează un univers poetic, ştiinţa descoperă un univers concret. A spune că ştiinţa — la rândul ei — crează un univers poetic înseamnă, pe de o parte a asimila artei ştiinţa iar pe de altă parte înseamnă a atribui ştiinţei însăşi o natură idealistă. Iată două obiecţiuni grave. Apoi mai sunt şi altele — motiv de jubilaţxe pentru critici. De pildă aceia că poezia se realizează prin mijloacele ei proprii, cu o finalitate proprie şi fără a putea fi înlocuită prin altceva. Nu poate fi înlocuită prin idee (am văzut oroarea ei de idee !) ; nu poate fi înlocuită prin cuvântul pur şi simplu; nu poate fi înlocuită prin muzică (poezia are muzicalitate dar nu e muzică); nici prin culoare, nici prin piatră, nici prin formule matematici nu poate fi înlocuită. Poezia se realizează prin Ritm şi prin Cuvânt. Cuvântul câştigă ceva ce nu conţine în afara creaţiei poetice; o magie proprie. încercaţi să schimbaţi ritmul şi să puneţi sinonime în versurile: Căci vis al morţii — eterne e viaţa lumii ’ntregi... şi veţi întâlni o biată banalitate. Primul element magic este deci ritmul şi apoi mai este ceva ce rezidă chiar în cuvânt, în contextura în care a fost grupat cuvântul. Nu cumva se dărâmă dela sine tot ce am clădit până aci ? Meşterul Manole şi-a sacrificat iubirea ca să nu mai cadă zidurile. Ce vom sacrifica noi ca să nu se dărâme construcţia universului poetic ? Da. Va trebui să sacrificăm ceva. Poate chiar ceva mult. Va trebui să sacrificăm câteva obişnuinţi de gândire. Ştiu că este greu, dar să încercăm. . Dar pentrucă paginile sunt prea multe şi prea mari, pentrucă şi alţii au multe de spus, mai de seamă decât reflecţii asupra poeziei, şi pentrucă nici zilele nu s’au terminat, aci, nu voi putea decât să promit celor ice au citit aceste însemnări de azi că ele nu se pot termina aci, să promit zic un „va urma". Iar prietenul meu poetul mai are prilej să nădăjduiască până atunci că nu voi putea trece peste propriile mele obiecţiuni. Ii fac dealtfel o mărturisire : că şi pe mine mă supără aceste obiecţiuni. Că ştiu însă că există o serie de universuri poetice; că toate universurile posibile sunt poetice şi toate universurile poetice sunt posibile. Şi că a fi poet înseamnă, în fond a crea un univers nou, un univers al tău, un univers poetic. Interpretare pe care nu ştiu dacă prietenul meu poetul o acceptă, după cum nu ştiu dacă prietenul meu, filosoful, nu o respinge. Şi iată motiv pentru a mă simţi mâhnit. 266 © BCU CRONIC I IDEI, OAMENI, FAPTE POLITICĂ ŞI RĂZBOIU Războiul, spune Clausewitz, este continuarea, cu alte mijloace, a politicei. Un clar-văzător în politica externă poate demarca precis, cu multe luni sau ani înainte, viitoarele fronturi, aşa cura un atent observator ai regimurilor politice interne în diverse state posedă cu anticipaţie lista biruitorilor die mâine. Războiul nu-şi are scopul în sine; el apare totdeauna ca un instrument al politicei. Natura şi obiectivele războiului sunt aşa dar condiţionate politic. De la războaiele de exterminare ale antichităţii îndepărtate până la războaiele ideologice de astăzi, istoria ne înfăţişează o gama variată de mijloace realizatoare a unor obiective isvorîte din regimuri politice tot atât de variate. Finalitatea războiului, ca şi caracterul lui, sunt detefminate de concepţia politică a beligeranţilor. Primele războaie propriu zise au fost războaie de exterminare, de nimicire a duşmanului şi bunurilor lui. Instituţia prizonieratului n’a apărut decât mai târziu. Războiul de exterminare a fost expresia formei elementare de organizare politică, fundată pe ideea teocratică, a solidarităţii în jurul unui zeu, unicul, cel mai puternic şi singurul îndreptăţit a fi servit. Hecatombele în rândurile duşmanului şi distrugerile în ţaia streină reprezentau jertfele expiatoare oferite zeului naţional, care simboliza suprema autoritate, garantă a coheziunii sociale şi organizaţiei politice. Un rege asirian sau un faraon făceau războaiele pentru a prăda, a-şi mări numărul sclavilor şi a desfiinţa statul duşman. Era, în acest fel de a face războiul, concretizată brutal metafizica politică a unei întregi epoci din istoria umanităţii. Scopul războaielor romane — pax romana — explică şi natura lor. A institui pacea romană, adică civilizaţia Romei — şoselele şi dreptul roman — dincolo de graniţele republicei sau ale imperiuilui, nu mai implica nici exterminarea elementului uman sau robirea lui fără alegere, nici distrugerea sau prădarea bogăţiilor streine, ci ridicarea omului şi valorificarea bogăţiilor. Ideea romană, axa politicei romane, aceasta era, războiul imbatabilelor legiuni o servia victorios. Când, mai târziu, în secolele erei noastre, Europa a fost sfâşiată de numeroase alte războaie, tot raţiunea politică le-a determinat caracterul. Cruciadele, lupta între statele absolutiste, războaiele napoleoniene, primul războia mondial îşi au profilul lor caracteristic, determinat de doctrina şi regimul politic al beligeranţilor. Cruciadele, războaie religioase, se definesc totuşi politic prin concepţia dominantă a Sfântului Imperiu, unul, universal, reprezentativ. Războaiele între monarhii absoluţi sunt războaie de constrângere a voinţei şi de încovoiere a mândriei adversarului. Ele au devenit afaceri de onoare, de ambiţii monarhice şi de armate. Războaiele napoleoniene — s’a spus de atâtea ori — au evoluat paralel cu regimul politic intern al Franţei: au început prin a fi războaie revoluţionare şi au terminat prin imperialism autocratic. In primul războiu mondial, s’au înfruntat im-perialismele câtorva state; de altfel, chiar de atunci s’au întrezărit orizonturile viitoarei evoluţii politice europene. A fost un războiu de antrenament, în care se coalizau şi se înfruntau scopuri politice insuficient delineate. Fundamentala orchestraţiei europene din 1914—1918 a fost adversitatea dintre imperiul mondial britanic cu pretenţiuni tutelare a Europei şi lumea germanică din centrul continentului nostru. Prezenţa Franţei de partea Angliei indica numai puterea succesoare la drepturile hegemonice continentale sub controlul extra-european britanic. Italia, la rându-i, îşi făcea interesele proprii, participând la războiu pentru cucerirea politică a spaţiului său etnic încălcat dinspre nord-est, iar a$7 © BCU Rusia ţaristă sconta, ca şi Franţa, supremaţia europeană în sectorul oriental şi sud-estic. Aceste interese politice, perlect acordate structurilor interne, explică atât constelaţiile diplomatice cât şi fronturile şi rezultatele primului răz-boiu ai secolului nostru. Astăzi, proiectarea intereselor politice pe ecranul istoriei contemporane este mai fermă, iar delinearea lor mai sigură. Deviza războiului actual se formulează imperativ : Înapoi ia Europa ! Intre ţările beligerante, Germania se găseşte — cu un plus de clarificare — pe linia din 1914—1918, linia continentală. Ei s a alăturat, din primul moment Italia, care a înţeles, pe de o parte, că Europa trebue să aparţină Europenilor, iar politica ei să-şi aibă centrul de gravitate pe continent; pe de alta, că politica intercontinentală a Europei se poate emancipa de tutela britanică. Ţelurile de războiu ale statelor Axei, perfect armonizate, coincid cu interesele Europei. Un progres de limpezire a ţelurilor se înregistrează şi am partea Kusiei, care, în ipostaza bolşevismului, îşi atribue dreptul o.e so-vietizare a întregului continent — şi apoi a planetei — sub tutela implicită a Moscovei. Franţa iera singura ţară europeană, care nu mai avea ce câştiga din noul conflict, ea fiind chemată să încaseze doar pagubele rezultate din ciocnirea puterilor dinamice. Franţa era menită să rămână un partener secundar, ca Atena din an- tichitate, în momentul când Romanii au trecut Heiespontul. Anglia, factor esenţial în noua cotitură a istoriei europene, a rămas fidelă politicei sale tradiţionale. Conform tendinţei istorice a regatului insular, Europa trebuia să-şi aibă centrul de gravitate economică politic, aparent, la Geneva, in tapt, la Londra, care, prin Common-wealt-ui oncializat în Conferinţa de la Ottawa (1932), îşi nxa ea însăşi centrul de gravitate al intereselor in afară de Europa. Prin intermediul omoiiieuiui londonez, Europa trebuia să devină anexa unei lumi exira-continentaie. Se pregătia astfel tradarea Europei de către un stat pseudo-european. Situaţie similară aceleia, care a dus aitaaata ia razboaieie punice. Daca Hanibai intra în Roma, Europa se desvolta sub tutela ex-tra-continemaiă a Car tagmei, ceeace i-ar fi întârziat cu multe secole emanciparea. lată pentru ce Axa face o politică europeană şi poarta un războiu pentru Europa ; iată pentru ce Anglia trădează, sub aparenţele înşelătoare aoe unui m.s onarasm in serviciul ideii de libertate a popoarelor. Pornind dela principiul enunţat la începutul acestor rânduri, vom încerca, în cronicele viitoare, să ana-izâm even menteje importante ale războiului actual, m perspectiva sensului definit mai sus. ALEXANDRU CONSTANT SOCIOLOGIA PASTORALĂ Este un fapt incontestabil că vieaţa noastră rurală n’a format până de curând obiectul de cercetare obiectivă şi sistematică al vreunei disc pune. Dieme.e producţium spirituale ale gemului popular, culese de folclorişti, fiind lipsite de coherenţă şi de viziunea totalului în care se integrau, n’au putut duce la o ştiinţă specială care să cerceteze fenomenul rural în structura lui obiectivă, ci au rămas simple fragmente fără prea mare valoare explicativă. însăilarea acestor fragmente îtv întreguri cu sens, integrarea Iar în fotaluirile sociale diin care s’an născut şi prin care îşi capătă valoare, punerea lor în 'legătură cu întregul complex a:l fenomenului rural nu o putea face decât o ştiinţă care priveşte realitatea socială prin prisma totalului!, o ştiinţă de sinteză, sociologia rurală. Printre fenomenele de care se ocupă această nouă ştiinţă găsim şi fenomenul pastoral, unul dintre cele mai fundamentale, fără de care sociologia rurală — în special cea românească — nu poate să dea nici icea mal elementară explicare fenomenului rural. Căci, la noi, fenomenul pastoral nu este un derivat, un efect al di- » viziunii muncii, ci un fenomen primar, care condiţionează el însuşi în-tr’o foarte largă măsură această diviziune. Lucrarea d- ui Tr. Herseni : „Probleme ăe sociologie pastorală", aduce în discuţie o serie de probleme, care aruncă multă ium nă asupra fenomenului pastoral şi, implicit, asupra fenomenului rural. Totuşi, departe de a forma o ştiinţă ou probleme bine conturate, ea este, cum spune d. Herseni, „doar un capitol specific al sociologiei rurale româneşti, alături de sociologia agrară şi alte câteva capitole mai puţin însemnate .(sociologia pescarilor, a lemnarilor, a minerilor rurali etc.), fără de care nu putem da socoteală deplină despre vieaiţa la ţară a .poporului românesc". Ceeace a împiedecat până acum studiul obiectiv al fenomenului rural în toată complexitatea lui, a fost, fără îndoială, lipsa unei ştiinţe cu perspectivă integralistă. Căci modul de prindere al fenomenului rural şi diferitelor sale manifestări de către etnografie şi folcloristică fiind cu totul diferit de această perspectivă, a 268 © BCU dus în ichip inevitabil la fragmentar şi! imeo-herent. De aceea sociologia, prin atitudinea ei iute-* gralistă era cea mai îndreptăţită să încerce explicarea acestui fenomen. Calea luată de folclor era cea mai contraind icată pentru aceasta, căci pentru el importanţa unui document popular nu constă în funcţiunea pe care o împlineşte, ci în forma sub care se prezintă. Din cauza aceasta, susţine d. Herseni, el a ajuns să socotească descântecele, farmecele, bocetele, credinţele şi suprstiţiile ca literatură populară, când realitatea este alta. Căci descântecul întrebuinţat la vindecarea boaîelor ţine mai de grabă de medicina populară, nu de literatură, iar farmecul întrebuinţat pentru sporirea recoltei ţine de tehnologie şi economie. Explicarea sociologică nu se mulţumeşte cu simpla înregistrare şi descriere a fenomenelor, oi ea le integrează î.n totaluri sau întraguiri mai largi. în cuprinsul cărora îşi au un rol saiu o funcţie de îndeplinit. Tocmai neglijarea acestui fapt a pus etnografia şi folclorul românesc în imposibilitatea de a trece dela s'mpla operă ie culegere la ştiinţa propr'u zisă. Cum se face raportarea la întreg ? Ea se faice ■ihtar prin definirea fenomenului şi prin stabilirea funcţiei pe care o îndeplineşte. Astfel, prezentarea unei stâni fără a da şi câteva indicaţii asupra păstoritului ca gen de vieaţă, înseamnă a o 'reduce la un simplu adăpost, de-oare''e ea îşi capătă semnificaţie numai dela întregul căruia îi aparţine. Raportul nu este !r>să cţ reenro". deoarece "ăs4o'r:iui este o formă mai cuprinzătoare decât stâna, el putân-du-s= înfăptui şi pe alte căi. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre o colindă, care, pr.vită ea simplu fapt literar, văduvită de nrvi’egiul cu care se cântă de sărbătoarea Naşterii Domnului şi de religia creştină. pierde orice sens, dar care aşezată pe făgaşul ei firesc de existenţă, îşi dobândeşte întreaga valoare. Fenomenele folcloristice şi etnografice nu sunt izolate, aparţii de sine stătătoare, ei o verigă în lanţul complexului social. Faptul că ele simt fenomene sociale, manifestări parţiale ale societăţi’', face ca etnografia şii folcloristica să-şi poată îndeplini sarcina cu succes numai în colaborare cu isodiofagia. Etnografia, care studiază de prefer'nţă civilizaţia materială a unui popor, poate ajunge cm uşurinţă la perspectiva mecanicistă şi materialistă, în mâna unor cercetători neîndemânateci, după cum folclorul, care studiază de preferinţă cultura 'Sau manifestările spirituale ale unui pc-por, poate ajunge la o perspectivă unilatera'ă, studiind .©©este producţii îp mod izolat, fără vreo legătură cu vieaţa umană care le-a dat fiinţă. Remediul acestor insuficienţe metodologice îl aduce însă sociolog'a, care stabileşte puntea de legătură a fenomenelor cu vieaţa. Căci producţiile în cauză n’au nici un rost fără om, crea. torul şi va’orificatorul lor, elementul fundamental în funcţie de care ele îşi dobândesc o semnificaţie. Dar perspectiva funcţionalistă, in-tegralistă şi vitaJlistă înseamnă realism adică înfăţişarea realităţii în toate aspectele ei. Păstoritul este fără îndoială un gen de vieaţă', o formă de vieaţă socială şi trebue studiat ca atare. Agricultura ţărănească şi păstoritul sunt cele mai vechi straturi de vieaţă socială ale so-detăţii româneşti. Ele nu sunt rezultatul evoluţiei socia’e sau al diviz’unii muncii, deoarece precedă aceste faze. Faptul de a le găsi în cuprinsul societăţilor de azi îşi găseşte explicarea în aceea că societăţile de azi îşi au obârşia în ele şi nu invers. Ga forme străvechi de vieaţă românească ele prezintă un mare interes, Iar sociologia găseşte aci un vast rezervoriu de probleme, pe oare etnografia oiri folclorul nu 1-a.u exploatat decât în mod ou totul insufi-dent. Departe de gândul de a desfiinţa folclorul ori etnografia, sociologia nu urmăreşte decât deslegarea aceloraşi probleme, dar din-tr’un alt undr'u, d!n sită persp°ctivă, ducând la explicări mai aproape de adevăr. Studiul vieţii pastorale ne deschide larg perspectivele unei tipolog'i etnice româneşti, căci societatea românească închide forme străvechi de vieaţă, pe care le structurează fără a le desfiinţa, alături de alte forme noui, provenite mai târziu din diviziunea muncii sociale. Tipurile socia’e pe care ni le desvălue perspectiva sociologică sunt două : pastoral şi agrar. Modul de vieaţă al acestor două tipuri este foarte interesant. Primul — pastoralul — trăe-şfe „într’un spaţiu larg şi mobil, umblând în urma sau în fruntea turmelor, în singurătatea munţilor sau a bărăganelor (ceeace însemnează vieaţă socială redusă, adeseori abstinenţă sexuală, etc), în nopţi de veghe cu cerul aproape şi dorul mai apăsător", iar cel de al doilea — agrarul — „încleştat în munca grea a câmpului, într’un spaţiu îngust, legat de sat, de vieaţa dbştei şi cu nopţi grele de somn". Viziunea spaţiului şi a timpului pare a indica deosebirea cea mai fundamentală dintre aceste două tipuri sociale. Intr’adevăr, spaţiul şi timpul acestor două tipuri de vieaţă sunt foarte deoseb te. Spaţiul păstorului este larg şi mobil, dându-i libertate de mişcare şi variaţie de privelişti, pe când al plugarului este strâmt şi static* fără noutăţi, monoton şi obositor. Timpul © BCU aste şi el diferit, .cel agrar fiind m,ai .articulat şi organizat mai amănunţit, pe când cel pastoral e mai Slobod, mai desarticulat, mai desfăcut. Deosebirea în zale de 'sărbătoare şi zile de lucru este mult mai precis făcută în sat de plugar, decât la stână de cioban. Dar chiar şi deosebirea dintre noapte, ca timp de odihnă şi ai, oa timp de muncă, nu este aşa de precisă la cioban ca ila plugar. Plugarul munceşte ziua şi doarme noaptea, pe când ciobanul vegheaiză deseori noaptea sau, cum se zice în popor, „doarme cu ochii deschişi", „doarme în băţ“, recuperându-şi odihna în cursul zilei, trăgân-du-i câte „un pui de somn", în timp ce oile pasc singure. Problema timpului liber este străină ambelor genuri de vieaţă, acesta fiind o apariţie a salariaţilor din fabrici sau instituiţii, care, duipă scurgerea orelor obligatoriii de muncă, nu vor să mai ştie nimic de instituţia în care lucrează. Pentru păstor şi plugar, timpul apare împletit cu noţiunea de eveniment. Timpul pur este străin de mintea lor, pentru care timpul apare numai ca un fundal al evenimentelor, ca o durată în care se întâmplă ceva : se munceşte ogorul, se pasc vitele, apar duhurile necurate etc. De aci rezultă că măsura timpului o face Întâmplarea şi nu invers, timpul e măsura în-tâmplăriâ. Cele două categoria de timp, mai sunt determinate şi de modul lor de umplere. Plugarul îşi umple timpul ou acţiuni tehnice, arat, săpat, grăpat, cosit, etc. pe când ciobanul păzeşte umblând domol după oi, Având libertate mai mare decât plugarul, el găseşte răgaiz să gândească. să icomtemple, să cânte, să joace, să povestească, isă hoinărească sau să doarmă. Din cauza aoeasta timpul pastoral întruneşte condiţii de creaţie mai favorabile decât cel agrar, cântecele şi poveştile Iul fiind, calitativ şi cantitativ, superioare celui agrar Această diferenţă de nivel explică înrâurirea tipului pastoral asupra celui agrar. Producţiuniie spirituale afle ambelor tipuri sunt diferite, fapt explicabil prin diferenţa felului de vieaţă. Aşa de exemplu dorul, jalea şi urîtul sunt forme specifice vieţii .ciobăneşti, căci dorul apare numai la omul care s’a despărţit de tot ioe are mai scump: satul, casa, familia, ibovnica; jalea îşi are sorgintea probabilă, printre altele şi în vieaţa lui ascetică, lipsită de contactul sexual, iar urîtul este expresia singurătăţii de oare e copleşit „în tăcerea înăl-ţimiior, în întunecimea pădurilor şi în apropierea fiarelor sălbatice". Genurile acestea de vieaţă diferită ne duc chiar la constatai' ea ex i s tenţei unui folclor pas- toral şi unui folclor agrar. Astfel o mare parte dan lirica şi epică populară, (doina, balada, basmul), este preponderent pastorală, în schimb didactica şi etica populară (proverbe, satire, ghicitori., etc.), sunt mai mult agrare. Deaseme-nea astronomia şi geografia populară .sunt precumpănitor pastorale, pe când concepţiile economice şi administrative sunt agrare. Toate aceste afirmaţii nu trebuesc însă înţelese, după d. Herseni, oa formulări dogmatice, ci numai ca ipoteze de lucru, a căror acceptare va trebui să mai aştepte, până ce alte cercetări le vor dovedi temeinicia. Păstorii au avut, în cultura română, un rol foarte important. In afară de faptul că au fost orea.torii .celor mai înalte aspecte ale culturii noastre etnice, ei au mai fost, în plus, şi agenţii de răspândire şi deci de unitate spirituală ai poporului român. D. Herseni bănuaşte chiar că „ciobanii au fost multă vreme purtătorii de noutăţi culturale (literatură şi muzică, medicină populară, credinţe şi practici, etc.), prin satele româneşti, făcând oficiul pe care l-iau preluat mai târziu poşta, tipăriturile, şcoala, armata şi propaganda economică, în chip organizat şi pe o scară mult mai întinsă". Sociologia pastorală, ca şi cea agrară, muncitorească, burgheză, etc., este o sociologie diferenţială, urmărind studiul vieţii pastorale în ce are ea specific, spre deosebire de sociologia generală care cercetează trăsăturile generale ale realităţii sociale. Problemele discutate în această lucrare nu rămân izolate, ci se încadrează îmtr’o ştiinţă mai cuprinzătoare, a sociologiei poporului român, care va avea ca obiect de cercetare caracterul etnic al neamului nostru. Ce’e două tipuri discutate mai sus, agrar şi pastoral, deşi sunt realităţi de temelie, nu sunt totuşi singurele tipuri ale vieţii noastre naţionale, căci alături de ele mai găsim şi alte realităţi sociale tot aşa de importante, ea de ex. clasa conducătoare sau clasa politică, burghezia, intelectualitatea, armata, funcţionărimea, etc. Ea va trebui să-şi întindă cercetarea atât la morfologia socială cât şi la tipologia socială a neamului românesc. Acest studiu 'al vieţii noastre româneşti va fi de o imensă importantă pentru politica economică şi cea agrară, indicând calea de urmat, .celor ce vor „industrializarea", „intensificarea agriculturii”, „mecanizarea ei” şi alte asemenea teme progresiviste la poporul român. Lectura acestei serioase lucrări, alcătuită pe cercetări la teren, nu pe supoziţii croite în bi-^ roul de lucru, îţi dă dela .început impresia că k‘te găseşti pe un domeniu în care e tăiată orice § posibilitate de speculaţie. Cu tot realismul.'care-i ' # 270 © BCU stă ia bază, totuşi găsim şi1 utnele afirmaţii nejiustifiioata. Astfel d. Henseni combate pretenţia flocloruSkSi ;de a isocoti descântecele, farmecele, bocetele, 'credinţele .şi 'superstiţiile ea literatură populară, deoarece descântecul întrebuinţat la vindoarea boaitelor ţine de medicina populară, nu de 'literatură, farmecul, întrebuinţat pentru sporirea recoltei ţine de tehnologie şi economie, etc. Dece ? Pentrucă descântecul şi farmecul îşi capătă semnificaţia numai prin funcţia pe care o îndeplinesc. Documentele unui popor nu pot fi înţelese după d-sa, decât dacă se ţine seama de funcţia' lor. Nu credem că d. Harseni are întru totul dreptate. Un fenomen social nu poate fi privit numai. din punct de vedere funcţionalist, ci şi din alte puncte de vedere. Astfel descântecul (care e ura fenomen social deoarece apare în societate) poate fi privit din punct de vedere func-ţionailisţ de 'sociologie, al formei de literatură, al mentalităţii de psihologie, al respectării normelor cugetării juste de logică, etc. Atitudinile noastre, ca cercetători, faţă de fenomenele studiate sunt numeroase, însă adoptarea unui anumit punct de vedere nu ne îndreptăţeşte la negarea valabilităţii celorlalte. Dacă d-sa ar avea dreptate atunci ar urma ca şi poesiile erotice sau baladele haiduceşti să nu aparţină literaturii, ci medicilneii) căci, spre exemplu, după un medic freudiian poezia erotică are funcţia de a exprima un fenomen de sexualitate refulat. Neputând fi exprimat d'rect, din cauza constrângerii exercitată de societate, ©1 apare indirect. în poesie erotică, etc. Ba unii, ca dr. Era.de Steriiau, vor ajunge la concluzia că multe din aceste poezii au funcţia sau rolul de a exprima durerii sifilitice, reumatice, etc. 'După cum literatura nu poate interzice sociologiei punctul de vedere funcţionalist, nici sociologia nu e îndreptăţită isă-i prescrie literaturii -calea de urmat. O altă impresie care se desprinde din lectura acestei' lucrări este ică deşi alcătuită ou materialul şi metodele şcoalei sociologice dela Bucureşti, totuşi o depăşeşte. Astfel d-sa cauttă să eşaloneze problemele sociologiei pastorale după şablonul acestei şcoale, afirmând că sociologia pastorală trabue să cerceteze cadrele, manifestările, subunităţile, relaţiile, procesele şi tendinţele de evoluţie ale vieţii păstoreşti!, dar când încearcă, mai departe, să arate „problemele speciale şi mai ales problemele pe oare le socotim cele mai revelatoare pentru cunoaşterea vieţii pastorale româneşti11, depăşirea este evidentă. Căci dacă ar fi rămas în oadrull şablonului şcoalei buicureştene, „problemele speciale" asupra cărora atrage atenţia puteau fi indicate în cadrele cărora aparţin. Astfel o mare parte din problemele morfologie: pastorale ca: răspândirea geografică şi numărul cerilor, ciobanilor. 'gospodăriilor pastorale şi stârnitor, păşunile şi drumul oilor în trecut, migraţiile cerilor şi aşezarea tor în alte regiuni fac parte din cadrul cosmologic, pe când compoziţia rassială a populaţiei pastorale pe care o cuprinde tot în morfologia pastorală, face parte din cadrul biologic. D-sa nu le indică însă la cadrul respectiv, ci le încadrează în paragrafe mai naturale decât afle şablonului şcoalei am'otite. Deşi schematismul şcoalei dela Bucureşti este depăşit, d-sa rămâne totuşi maii departe în spiritul şi metoda acestei şcoale, cultivând cu aceeaşi ardoare adevărul constatat la teren şi metoda monografică. In această lucrare se văd cu destulă evidenţă roadele unei metode pe care P. Andrei o acuză că nu poate duce decât Ia sociografie. Sintezele prinse aci sunt cu to tul altceva decât simple Snşirări de fapte, adică sociografie. Cu această lucrare, d. Herseni a reuşit să ii> diiice câteva aspecte ale sociologiei pastorale, precum şi metoda cea mai adecvată cercetării unor atari probleme. Meritul ei este mai mult de natură metodologică decât sistematică, deoarece în orice ştiinţă începătoare metoda de lucru este mult mal importantă decât rezultatul, ŞT. ZISSULESCU PROFESORUL GIOVANNI VILLA „Gândirea", revista ou cea mai conturată concepţie estetică, filosofică şi religioasă, în lumina căreia înfăţişează ideile şi faptele româneşti, precum şi acelea ale exponenţilor străini înrudiţi spiritual cu dreapta noastră linie de conduită, prezintă cdtiitorilor săi pe unul dintre acei prieteni de paste hotare ,domnul Giovanni Villa. Acest gânditor şi interpret în deosebi al filosofului italian Gianbattista Vico, ne fixează luarea-aminte mai ales prin acea la- tură practică ce aompletează teoria estetică vi-chiană tălmăcită Intr’un sens reînnoit faţă de interpretarea filosofului Croce. Domnul Giovanni Villa s’a născut la Torinio în anul 1908. Deşi licenţiat în Jurisprudenţă în 1930 la Torino, a părăsit studiile juridice şi istorice, simţind,u-se chemat spre cercetări filosofice. In prezent este titularul catedrei de Pilosofie şi Pedagogie la R. Istiltuto Magistrale din Urbimo. Ne interesează să schiţăm individualitatea 271 © BCU cugetătoare a acestui studios, In clipa premergătoare afirmăm personalităţii depline in acel moment unic din viaţa oamenilor în care cineva îşi croieşte o cale ou străduinţă dar ou en-busiasm, însufleţit de un orez pe oare caiută să-l desvălue tuturor, definindu-se în acelaşi timp pe sine. Această intuiţie a noastră s’a produs în cadrul celor două prelegeri pe care profesorul Villa le-a desfăşurat în faţa tineretului universitar de specialitate, adică a celor cari frecventează seminarul de Limba şi Literatura italiană dela Facultatea din Bucureşti. Căci anul acesta., domnul Villa se află prima oară în România, printre profesorii Institutu'ui de Cultură Italiană din .Capitală. Dela început, a înţeles să comunice cât mai strâns cu lumea noastră de cultură, căutând să releveze pentru prima dată pe teren practic o nouă aplicare a Ştiinţei Noi vichiene. S’a orientat îndată asupra structurii sufleteşti a poporului român, situarea lui spirituală în vecinătatea imediată a acelui moment de creaţie spontană intuitivă oare dă naştere mitului poetic, plăsmuirii izvo-rîtă din inspiraţie, din religiozitate senstoM, pe oare l-a analizat Vioo în Ştiinţa sa Nouă. In adevăr, Românii sunt încă aproape de acele i-miaigini hieratice, pe buzele cărora flutură un zâmbet fără sfârşit ,:iar mâinile le sunt împreunate adeseori ro piept eu smerenie, imagini de voievozi zugrăvite pe zi dur1 de biserici şi al căror suflu delicat de viaţă se confundă doar cu îndepărtatele în vreme. Madone senese, din zorii Renaşterii italiene. Literatura noastră modernă. deasemeni dupăce şi-a statornicit temeliile stilistice pe „limba veche şi înţeleaptă" a cronicarilor, reînnoiţi de geniul lui Em'nescu, îşi întinereşte neîncetat puterea de plăsmuire sub inspiraţia populară. Se produce astfel .un circuit general între straturile creatoare ale poporului român, fenomen care a dat naştere unui adjectiv: „poporan". Adjectivul acesta indică tocmai unitatea de simţire peste diferenţele de împărţiri sociale. Domnul Villa., ca orice cugetător, este un des-picător de .sensuri. A găsit în înţelesul nostru „poporan" un corespondent exact al termenului viichian „popolarită", oare, însă, numai în limba noastră capătă o denumire de sine stătătoare menită să o ferească de compromisuri. In studiul nepublicat încă: Vico critico d’Arte, domnul Vila a observat: „Ar trebui să se facă deosebire între popularitate şi popularitate. Această deosebire e atât de vie în conştiinţa culturii române încât a găsit două expresiuni lin-guistice diverse, , popular" şi „poporan". Cu al doilea termen se voieşte să se indice însăşi 27.2 popularitatea în sensul vichian. Anumite împrejurări istorice au făcut astfel ca te România, vârsta divină şi eroică să se prelungească mult mai mult decât în altă parte, şi de aceea în România limbagiul a păstrat viu şj obiceiul a făcut să stărue, poate mai mult ca oriunde, astfel de manifestări, pe care azi filologi şi etnologi le cercetează cu religioasă iubire, ca mărturia fremătândă a unităţii naţionale. Manifestări de viaţă intens trăită şi în întregime exprimată sunt şi desăvârşit de frumoase". Şi acestei înţelegeri sintetice asupra sensului nostru culturali de unitate, uim'itor de profunde din partea unui străin, de curând venit în România, îl urmează, drept concluzie, susţinerea tezei sale: ,,Pentru această raţiune, noi gândim că Vico poate găsi sub acest aspect — adică cel estetic—pe lângă cercetătorii români o mai caldă primire ca oriunde şi o înţelegere perfectă, pentrucă el înfăţişează conceptele logice apte să lumineze străduinţa demnă de admirai a filologiei române", Domnul Vil1 a se prezintă, aşa dar, interpretul aspectului estetic al filosoficii vichiene. Studiind textele filosofului italian, în care Ştiinţa Nouă îşi strecoară cu greutate sugestiile luminoase, neintegrate într’un sistem unitar exprimat, cercetătorul Villa a mers paralel cu interpretarea lui Croce până la un punct când s’a despărţit. Croce a voit să prezinte pe Vioo drept un filosof al fanteziei pure, ca un premergător al lui Kant, care a emis formula celebră: Arta e o pură contemplaţie. Dar, contemplarea pură implică o lume de concepte, care a fost doar exprimată de Vico, fără să formeze obiectul său de studiu. Pentru el, un moment anterior are însemnătate în artă. E momentul „aurorale", când intuiţia se revelă, este vârsta fantaz^ei, în care se plăsmueşte spontan mitul. Mitul se confundă cu religiozitatea în viaţa unui creator smgular. In epoca lui Ho-rner, de pildă, întreaga artă îşi trăia epoca de mit. Pentru ca cineva să poată crea în epoca logică modernă cu aceiaşi putere şi autenticitate ca în vârsta spontaneităţii popoarelor, tre-Due să u;te abstracţiuni1 e. conceptele iogice — adică tot ceeaee formează puritatea în sens kantian — şi să se coboare cu fantazia şii cu întreg sufletul în vremuri’e lui Homer, să retrăiască, deci, m'itul „Orice operă de artă se naşte dintr’un mit", este formula de bază a esteticei v'chiene pe care caută să o valorifice în prezent profesorul Villa. Partea practică a acestei interpretării — în care accentul cade în mod absolut asupra stării de mit :— constă în aplicarea viziunii estetice în câmpul critic. Criticul trebue să se adân- © BCU ceaşcă în mitul poetului, să refăureaseă întreaga mentalitate creatoare, religiozitatea iui, până şi limbajul poetului să şi-l apropie. Profesorul italian a enumerat caracterele ce se impun acestei noi arte crit ce, după metoda iui Vico : ,,Limmediatezza“: opera se învederează printr’o divinaţie îiniir’o străfulgerare; ,,La sub-limitâ“ (sens utillizat şi de KantJ: cipara trăieşte în suifletiull critiouiui în gradul cel mai. înalt; ,,L’alogicită“: mijllocuO de 'comuniioare nu e cei logic ci calea .imtiuiitiivă; ,,V originalită“: poetul îşi desvăiuie fiaiţă de critic sufletul întreg; , La popolaritâ“ (ultima moţă de care am amintit) : opera e scrisă îmtr'un limbaj universal, limbajul mitic înţeles de oricine. Astfel, profesorul ViTJla preconizează, pr'ti :'n-tarmediul filosofului Gianbattista Viilao, un CRONICA CONST.-VIRGIL GHEORGHIU: ARD MA-LURII.E NISTRULUI (Ed. Naţională). Pentru noi, d. Const.-Virgil Gheorghiu vine de departe, din vremea când publicase primul volum de versuri şi nici nu bănuiam atunci că alăturea de sensibilitatea delicată şi suavă a poetului, poate convieţui, în aceiaşi personalitate, curiozitatea şi sprinteneala reporterului de mare anvergură. Căoi nu ntumaii firea poetului Const.-Virgil Gheorghiu mi se părea potrivnică acestui gen literar, dar şi înfăţişarea lui de toate zilele era parcă potrivnică sbuciumului gazetăresc. Tânăr, mai tânăr decât pare, înalt şi firav ; puţin adus de umeri, purtând ochelari mari cu ramă de celuloid, Const.-Virgil Gheorghiu avea în gesturi şi în vorbă o delicateţe femeninâ. II întâlneam foarte des prin redacţiile ziarelor bucureştene, sfios şi modest, ridicându-se dela masa lui de lucru, ca um şcolar dela pupitru, şi cu o voce copilărească pronunţa câteva cuvin te învăluite de o subtilă eleganţă. Redacţia zbârnaia ca un roi de albine, şi d. Const.-Virgil Gheorghiu îşi torcea firul existenţei salt poetice trudind la reportagii literare şi chiar la rubrica faptelor diverse. De aici, până la reportajul social, mai este totuşi un pas. Şi iată-1 pe d. Const.-Virgil Gheorghiu reporter de războiu. Genul acesta literar, dacă i se poate spune astfel, nu este luat în seamă de aşa zisa critică estetică. Noi nu suntem însă din tagma acelor distilatori de quintesenţe pui:® şi imaginare, salonarzi subtili şi rafinaţi, care îşi închipue că literatura este un privilegiu al celor puţini, şi nu este decât o ficţiune a trepidantei şi tentacularei vieţi sociale. mod mai adânc de a se apropia de poezie şi de a o tălmăci critic prin retrăirea emoţiei.' piiăs-mu toru.ui însuşi. La temelia acestui mod critic se simte sinceritatea entusiasmuiui. Cele două studii a'e domnului Vilia, unul publicat Iia Urbinoi, Vico e l’Estetica, il significcuto vi-chiano del termine „poesia“, celălalt nepuibili-cat încă, Vico critico d’arte“, sunt doar o amun-ţare a unui vast program de studiu viichieme. In cursul acestei an academic, la sed'ul central al Institutului de Cultură Italiană, profesorul Gio-vsoni Vilila îşi desfăşoară în mod practic aieasit pre-gram. Dcr m entusiastului profund şi înţelegător al sensurilor româneşti o carieră demnă de acest început în domeniul filosofiei contemporane. ’ MARIELLA COANDĂ LITERARĂ Reportajul, însufleţit de un scriitor de talent, face legătura între ziaristică şi literatură. Aici însă ficţiunea dispare, şi verosimilul este chiar realitatea înregistrată de condeiul scriitorului. Totuşi reportajul, în aceste condiţii, nu este numai operă de pură cinematografiere, ci contribuţia efectivă a scriitorului care se realizează prin imagină şi expresie. Stilul reportericesc presupune totuşi o anumită tehnică: nu-i este îngăduit bunăoară reporterului să se piardă în naraţiuni împovărătoare şi fanteziste şl nici să improvizeze pagini de stil sau personagii imaginare. Nota senzaţională a ineditului trebue să predomine, dar numai a faptelor pe care le-a văzut sau le-a auzit, fiind obligat sâ desprindă din ele, cu o necontenită agerime de spirit, ceiane este esenţial şi caracteristic. Trăind viaţa pe care o povesteşte, reporterul trebue să aibă o remarcabilă mobilitate inie lectuală. El lucrează pe teren, prelucrează imediat şi tipăreşte fără zăbavă; n’are vreme să aştepte buna dispoziţie a scrisului şi fluxul creaţiei care vine în birou, în bibliotecă, sau într’o ambianţă specifică. Această spontaneitate pune pecete de consacrare pe stilul şi tehnica reporterului. In reportajul literar s’au realizat la noi Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu şi Mircea Elia-de, fără a mai aminti de scriitorii-ziarişti care. alăturea de jurnalistică au scris şi reportagii. La marele reviste săptămânale franceze de odinioară, şi acest odinioară nu este prea departe, un Henri Beraud şi chiar un Leon Dau-det au făcut epocă. JackLondon a făcut şi el reportagii, travestit în muncitor pe când cerceta periferia de larve omeneşti a Londrei. Co 273 <ţ © BCU este altceva, cartea lui, Poporul din prăpăstii (în traducerea franceză Le peuple de l’abîme) decât un reportaj ? Şi totuşi o carte foarte bine scrisă din punctul de vedere literar. Dai impresiile de călătorie, aicele baedekuri spirituale, nu sunt şi ele reportagiii ? De altfel literatura modernă, inspirată de viaţa marilor metropole, a abordat copios faptul divers, Moşind,u-1 în mart alcătuiri epice. Cartea d-lui Const.-Virgil Gheorghiu este un reportaj social, scris literar şi adulterat de 0 înflorită sensibilitate poetică. Mobilizat ca reporter de războiu la Marele Stat Major, autorul delicateţii femenine. a ambiţionat din prima zi a campaniei noas+re din Basarabia să ajungă pe linia frontului. Fireşte, 1 s’au pus piedici în cale, deoarece valoarea reportajului de războiu este încă prea puţin preţuită. Totuşi a izbutit, cu destul curaj, să se strecoare până în spatele primelor linii, şi îndată după trecerea trupelor noastre să înregistreze faptele senzaţionale ale războiului. întâlnirea cu Constantin Becciu, care şi-a tăiat beregata cu o custură în lanul de grâu unde fusese fugărit de călăreţii sovietici, simbolizează drama sângeroasă şi tragică a basarabenilor. O durere sufletească de nemărginită cuprindere, un tumult lăuntric din care se desprinde figura eternă a ţăranului basarabean : sânge şi pâine. Imtr’um souirt intermezzo, d. Const.-Virgil Gheorghiu ne poartă prin lagărul de prizonieri sovietici dela Găeşti. Un prilej potrivit, de a amănunţi, în convorbirea cu ei, fizionomia sufletească şi morală a „omului nou“ creat de regimul comunist. Aceste închipuiri artificiale ale unor teorii utopice nu cunosc altceva decât munca de robot, fără suflet şi fără avânt creator. Cuvântul robot, în limba românească, ar avea un sens pejorativ, dar de fapt îşi păstrează sensul rusesc originar. Roboţii sunt muncitorii roboţi de concepţia despotismului asiatic. Aceasta era condiţia omului sub vechea guvernare ţaristă, aceasta este şi astăzi sub cârmuirea sovietică. Omul nou este o prelucrare diabolică a fondului psihologic rasial Tinerii prizonieri, oameni robuşti şi sănătoşi, nu au nici un sentiment: nici de dragoste, nici de milă, nici un fel de morală decât aceia a trupului, dincolo de care se întinde hăul desperat al împreunării animalice. Acestea sunt fapte care se desprind din convorbirea cu prizonierii sovietici: pe părinţi i-au uitat şi poate că nu i-au avut niciodată decât atunci când au fost zămisliţi; soţiile şi le-au schimbat după bunul plac; copiii lor aparţin statului. Desigur, cu aceste pagini ne aflăm în faţa unei literaturi militante; condeiul se află în luptă pentru o idee. Dar acest fel de militantism este impus de realitatea faptică. Nimeni n’ar fi putut să înfăţişeze altfel. Un alt capitol ne poartă prin Cernăuţii pârjoliţi şi devastaţi. Imagini de apocalips. Prăbuşirea criteriilor morale. Israelul, în desperarea agoniei, dă foc, pune pretutindeni dinamită, devastează, omoară. Israelul nu cunoaşte altă lume decât pe a lui. Dacă este înfrânt şi isgonit, în urma lui trebue să rămâe numai cadavre şi cenuşe. Aşa au procedat la Cernăuţi, la Chişinău, la Bălţi, şi în multe alte târguri şi oraşe după retragerea trupelor sovietice. Cei care au rămas cu viaţă povestesc fapte înfiorătoare. Din contraste d. Const.-Virgil Gheorghiu desprinde nota carat teristică. O fată suavă, cu degetele fine ca şi arcuşul de vioară, este smulsă dela ghergheful de brodat şi obligată să conducă un tractor. Doi flăcăi care veneau dela coasă sunt atacaţi de bandele sovietice şi omorîţi. Trupurile lor au rămas între spicele răvăşite. Pâine şi sânge. D. Const.-Virgil Gheorghiu notează: „Părea că tot lanul de grâu e o cădelniţă uriaşă din care se înălţa mireasma pământului, fierbinte şi calmă, pentru a tămâia în jurul celor cinci ţărani morţi pe brazdă şi pentru brazdă" (pag. 137). Uneori, cum de o pildă discuţia cu cele două eleve din preajma Chişinăului, descrierile sunt forţate, artificiale, dar dau impresia de verosimil. Alteori nostalgia evocărilor, căci d. Const.-Virgil Gheorghiu a copilărit şi a învăţat carte liceală la Chişinău, este o risipă de patetism cu totul specifică temperamentului său poetic. Biserica în care intra în duminecele copilăriei a fost prefăcută în cinematograf. D. Const.-Virgil Gheorghiu adaogă : „In acest altar a jucat şi artista evreică Sidy Tahl, din Bucureşti. In locul icoanelor au fost aşezate, în această biserică, şi decorurile obscene ale desenatorului evreu Perahim, pe care îl laudă G. Călinescu în Istoria literaturii române..." Trebue să completăm : tot în această batjo-coră a culturii româneşti sunt aşezaţi la loc de cinste Lascăr Sebastian şi Al. Robot, foşti şpi-cheri la Radio-Tiraspol. Şi d. G. Călinescu continuă a fi profesor universitar. Dar până când? Vom vedea. Femeia sovietică este un alt capitol: nu-i lipseşte parfumul, nici pudra, nici rouge-ul de buze risipit din abundenţă. Căsătoria o farsă; maternitatea o denaturare; dragostea, o necesitate fiziologică. Femeia masculinizată: robustă, fără sprinteneala trupului şi delicateţea vorbei; un bărbat cu fustă plin de surprize aberante. 274 i ^ -O. , ^ •* W-A *.m4 afcta'.tu Le<;u © BCU Cluj Sovietismul nu este altceva decât amplificarea spirtiului modernist. Zdrobirea sufletului; ma-şinalizarea omului; prăbuşirea moralei; despreţul naturii însufleţite. Drama o trăim şi noi; marasmul conceptelor clasice este o prefaţă la sovietism. Fără să ne dăm seama ajungem la ultimele pagini ale cărţii. Şi parcă am vrea să continue. Dar d. Const.-Virgil Gheorghiu nu ne lasă suspendaţi in aşteptarea emoţiei finale: a ajuns pe front, însfârşit, în linia întâia, martor al unei incursiuni peste Nistru. In cetatea Bende-rului. Iată-1 şi rănit, dar nu încă invalid de răz-boiu, ci tot reporter. Din vălmăşagul luptei se desprinde locotenentul Cantuniari şi sergentul Grigore Radu, lângă ei mai târziu se va alătura eroismul lui Victor Borisov, tânărul care trece innot Dunărea şi vestind trupele româneşti salvează Ismailui de devastare. Istoria se va documenta şi din aceste reportagii, spune undeva d. Const.-Virgil Gheorghiu, şi are dreptate. Reportajul de războiu este o introducere în istorie, dar şi literatura se salvează prin drama lui Olta Boris sau a lui Constantin Becciu care izvorăsc din viaţa reală şi se aşează în fresca romanului. Prea destul pentru reportajul unui poet în care mijeşte şi viziunea epică a romancierului de mâine. ION DRAGOMIR: DISPERAŢII — Roman (Ed. Universul). Cartea d-lui Ion Dragomir este tot un reportaj, dar ceva mai mult: un reportaj romanţat, aşa încât, ceiace am spus, în linii generale, despre d. Const.-Virgil Gheorghiu se potriveşte şi domniei sale. Autorul este el însuşi personagiu în roman, povestindu-şi viaţa pe care a trăit-o în legiunea străină spaniolă. D. Ion Dragomir a mai publicat de altfel un re-portagiu întitulat: Viu din Spania. Era vorba de Spania generalului Franco. Pornind de aici, vocaţia de scriitor s’a ivit pe nesimţite, acţiunea a permis să se închege în continuitatea desfăşurării evenimentelor, şi iată-1 dintr’odată pe d. Ion Dragomir prins de mirajul unei acţiuni vii, personagiu de roman, alăturea de altele tot atât de reale. Acţiunea prinde să se înfiripe la Barcelona, unde autorul, prin nu se ştie ce capriciu al soartei, făcea negustorie cu lămpi parabolice. O viaţă trudnică şi aventuroasă, cu privaţiuni şi risipă, în care se urzeşte desechilibrul disperării. In astfel de împrejurări, femeile sunt inevitabile : cauză primară şi totodată năzuinţă finală, ele apar ca să ridice sau ca să prăbuşească un bărbat, niciodată păstrând linia de mijloc. Din această categorie face parte şi Wanda. O sensualitate crudă şi puternică o învălue ca o haină vaporoasă şi parfumată, trăgând în unma ei destinele strivite de pasiunea erotică. Wanda era rusoaică; în casa ei venea şi Mişa, fost căpitan, şi atunci îndeplinind meseria de şofer. Un proxenet în evoluţie; nimic de reţinut din figura şi viaţa lui. O scenă ca multe altele, determinată de un capriciu, de curiozitate sau de obnubilaţia momentului, des-vălue relaţiile dintre Wanda şi Mişa. Nimic extraordinar; întâmplări de felul acesta se întâlnesc în toate romanele bulevardiere. Unii reacţionează cu ceanura de potasiu, alţii cu revolverul, dar cei robiţi mai mult de sensualitate decât de pasiune, se consolează repede şi nă-dăjduesc într’o revenire. Dar scenele se repetă, şi atunci omul trebue să aleagă: între această convieţuire degradantă şi despărţire. Tribulaţiile sufleteşti ale lui Petru Bogdan (autorul) sunt la fel cu ale oricărui amorezat: nu depăşesc sfera sensuală, rămân tributare sexului fără rezonanţe profunde în zona conştiinţei. Stările sensuale nu se pot tămădui decât prin altele asemănătoare. Aşa s’a întâmplat şi aici: Wanda a fost înlocuită cu Rozita. Dar de multe ori otrava primelor voluptăţi continuă să-şi facă efectul. Amorezaţii sunt nişte toxicomani: se obişnuesc cu anumite stupefiante, chiar dacă altele asemănătoare le produc aceleaşi efecte. Wanda va reapare, ca o umbră, ca un blestem, cu felurite meşteşuguri de vrajă unele izvorîte din devotament ailtele poate chiar dlin ranuş-care. Salvarea vine dela o simplă coincidenţă. Când Pedro Bogdan nu ştia pe care drum să apuce, vede un afiş : „Angajaţi-vă în Legiune!“. Imperativul chemării era irezistibil. Apelul se adresa tuturor desperaţilor soartei; acelor? care au trăit o viaţă păcătoasă; desorientaţilor fără cârmă şi fără catarg; acelora care doreau să-şi ispăşească blestemăţiile trecutului înitr’o nouă viaţă, plină de riscuri şi de aventuri, dar glorioasă şi eroică. Pedro Bogdan nu se poate împotrivi ispitei. Hotărîrea este luată. Se angajează în legiune. De atunci începe într’adevăr o nouă viaţă, dinamică şi trepidantă, gâlgâitoare şi spumoasă, ca o apă de munte, care se frământă şi se cutremură, surpă stâncile şi răstoarnă bolovani. Plecarea a fost din Barcelona, apoi Alga-ceias şi însfârşit Marocul pe coasta Africei. Oamenii aceştia nu au nimic de pierdut: nu-i impresionează nici pericolele şi nici moartea. Beau, mănâncă, petrec. Când a sunat goarna, sunt pe parapete, în deşert, sau pe drumuri africane, cu sufletul pe buze, cu moartea pân-dindu-i la fiecare pas. Şi totuşi viaţa lor se urzeşte din contraste: destrăbălare şi eroism. © BCU Barurile şi localurile de perdiţie ale nordului african sunt renumite. La Barria Alta, în Ceuta, Pedro Bogdan o întâlneşte pe Mercedes. Aici morala nu are sens. Femeile sunt ale tuturor. După aceasta se căsătoresc şi devin devotate căminului şi pudice. Viaţa în Legiunea străină oferă toate surprizele : desperaţii, încadraţi unei discipline de fier, încep de jos, dela munca silnicită. Sunt porcari, curăţiton de latrine, grăjdari, apoi trecuţi în rândurile luptătorilor, obţin decoraţii, înanitează în grad şi cariera de comandanţi le este deschisă. Conflictele dintre ei se rezolvă cavalereşte: prin luptă imediată sau prin ieşirea pe teren cu săbii otrăvite. Pedepsele, pentru cele mai mici abateri, sunt crâncene. Închisoarea, o viaţă de tortura. Din această pricină, unii preferă moartea. Dai şi devotamentul camaraderesc este fără margini. Se apără unii pe alţii, se jertfesc unii pentru alţii. Apoi râd, petrec, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Oamenii pe care îi desprinde d. Ion Dra-gomir din această faună bizară şi paradoxală, aiu o viaţă prodigioasă. Fedor Gotaciviin descinde parcă din lumea fantasmelor lui Edgar AH an Poe. Tenebroasa lui povestire de antropofagie, din grota unde erau ascunse comorile fostei armate ţariiste, cutremură şti înspăimântă. Fantezie sau nebunie ? Episod din romanele lui Arsenne l.upine şi Maurice Leblanc, sau pură realitate ? Mulţi dintre legionarii porniţi din Barcelona, in convoiul în care se afla şi Pedro Bogdan, au căzut străpunşi de pumnale sau împuşcaţi pe stâncile calcinate de vâlvătaia soarelui african. Alţii au căzut unul după altul răpuşi de nebunia răzbunării. Un legionar francez, dintr’o familie aristocratică, după o viaţă de huzur şi răsfăţ, împlinită cu risipă şi epuizarea tuturor resurselor vitale, încearcă să-şi refacă existenţa în Legiune. Dar nu izbuteşte. Prăbuşirea în mocirlă este stranie şi inumană. Cei care nu se pot obişnui cu viaţa din Legiune, dar au mai mult spirit de iniţiativă, încearcă o evadare Dezertări ingenioase. Unii fură ustensilele şi hainele unor telegrai'işti, şi travestiţi astfel, pornesc să cerceteze firele telefonice până când ajung la Mediterana. Altul îmbrăcat cu hainele unui colonel ajunge până la litoral şi trece Mediterana într’un ciubăr. Unul cu o fantezie mai bogată se travesteşte în femee, ajunge iubita unui ofiţer, şi astfel izbuteşte să calce pe ţărmul spaniol. Pedro Bogdan este şi el dintre aceştia. Dar câteva încercări de dezertare îi sunt zădărnicite. Trebuie să fiie condamnat, când noul regim al lui Aivala Zamora acordă o largă amnistie. Dar obsesia dezertării rămâne. Atunci apare Wanda: Deus ex machina. Pedro Bogdan işi împarte viaţa între Wanda şi Mercedes. Dar plecarea este hotărîtă : Wanda, prin graţiile ei obţine o reformă dela ofiţerul medic. Doi oameni care se înşeală pentrucă se iubesc : aceasta este toată drama dintre Pedro Bogdan şi Wanda. Despărţirea este totuşi un non-sens. Nu se justifică psihologic. D. Ion Dragomir a scris un reportagiu, pe care cu multă indulgenţă l-am numi roman, al desperaţilor din cele patru vânturi. Fără adâncime psihologică, fără descrieri amănunţite, fără cadru epic de mare anvergură, noimanull totuşi trăieşte prin viaţa frenetică şi spumoasă a eroilor săi. Ludwig Bauer, Fernando Gon-zales, Enrique Soler, Jose Moreno, Jean Walt ar, şi cele două femei, Mercedes şi Wanda, cărora li se alătură Pedro Bogdan, — aceşti îos desper ados, — trăiesc prtin spiritul lor de aventură, prin devotament şi prin acel fir de umanitate care leagă fibrele nevăzute ale existenţei. Privită din acest punct de vedere, cartea d-lui Ion Dragomir este stenică şi reconfortantă. A încercat să arunce o lumină optimistă în această umanitate minoră, ridicând-o pe planul unei înţelegeri afective. Prin ambianţa vieţii acestor oameni, târîţi în taverne şi depravare, ne apropiem de cărţile lui Pierre Mac Orlan sau Francisc Carco. Prin naivitatea naraţiunii şi tonul sincerităţii absolute, d-1 Ion Dragomir calcă pe urmele lui Panait Istrati. Apropierile semnalate de noi situiază romanul în această constelaţie literară. NICOLAE ROŞU CRONICA C. OLLĂNESCU-ASCANIO : Pe malul gârlei ION PETROVICI : O sărutare VITTORIO ALFIERI : Mirra BERNARD SHAW : Pygmalion O bună idee a Naţionalului a fost stagiunea aceasta de a dedica unele matineuri înainte de DRAMATICĂ Premieră câtorva reînvieri din Arhivele Teatrului, negreşit ale pieselor care — fie şi numai într’un act — mai păstrează sub praful vremii o tinereţe. A fost surprinzătoare — în cadrul acesta — pentru mine reluarea comediei Pe malul gârlei, de C. Ollăineseu-Asiaanio,, bunăoară; icare pe te- 276 © BCU ma „pe cine nu-1 laşi să moară nu te lasă să trăieşti" crează, în ciuda stângăciilor, o bună situaţie comică. Situaţie bine exploatată de regia d-lui Ion I-liescu, de o tipică atmosferă de epocă şi cu o sigură manevrare a actorilor, dela Arghira Busuioc a d-nei Cluceru şi frumoasa Smărăndiţa a d-rei Cella Dima (amândouă, nu prea ajutate de text); până la Ionică, ţăranul care salvează pe Beizadea dela înnec, transformat într’o adevărată creaţie de talentatul Florin Scărlătescu; şi de aci la Beizadeaua Fluturake a unui alt actor de resurse : M. E. Balaban. Dar revelaţia acestor matineuri a fost O sărutare de Ion Petrovici. Această comedie e o piesă cu blazon. Cara-geale a trecut autorului spada peste umăr şi l-a uns ales al Domnului, atunci când, cu câteva decade în urmă — în calitate de membru în Comitetul de Lectură — făcea raport favorabil (şi cu ce căldură încă !) actului în versuri ieşit din frigurile de 18 ani ale unui adolescent moldav... Când ne gândim la fastidiozitatea de artist a lui Carageale, vai câţi din cei care aspirăm de o vieaţâ’ntreagă să ajungem autori dramatici nu avem to.t dreptul .să fim geloşi > Dar o astfel de lansare în lume putea să fie azi tot atât de fatală Sărutărei pe cât i-a fost de inutilă atunci. Şi meritul mare al acestei piesete e tocmai că rezistă chiar elogiului impresionant al lui Carageale. Secretul stă cred în faptul că lucrarea nu e un simplu poem romantic; e fructul numai al unei experienţe romantice; experienţă care poate să fi fost a autorului însuşi, dar care rămâne & tânărului puber de totdeauna. Cine n’a iubit la 18 ani handicapat de nimic altceva, decât de vârstă? Şi cine n'a făcut din eşecul fa'.al o tragedie ? Această tragedie a neînţelegerei, cu tot jocul ei de ironie, se sbate în pieptul pajului care sân-tem noi toţi la vârsta lui; iar castelana e frumoasa care — vai — nu ne-a înţeles (fiindcă altfel, ce fericită o făceam!); după cum Gonzalo (de al cărui nume convenţional şi Shakespeare se serveşte în Furtuna) nu e un orecare „Don*1' de romantică desuetă, ci rivalul fatal, fiindcă mai în vârstă, care ne-a tulburat visul puber cu obsesia sinuciderii. Când pajul „se topeşte în flacăra unui sărut" el moare cum am murit toţi la vremea lui, numai că nu ne-am diagnosticat boala ca el de frumos şi de lucid, neavând la îndemână versuri ca acela în care el suspină nenorocit: Căci sunt mic pentru iubire, mare pentru desmierăări. Toate acestea mai înseamnă şi că piesa nu trebue jucată declamator cum protagoniştii au găsit cu cale să o facă, toţi, afară — negreşit — de actriţa subţire şi inteligentă care e Lilly Carandino. Mirra lui Vittorio Alfieri (nume glorios, dar şi aşa de vechi, — ce ştiau bieţii oameni despre teatru în veacul 18, — vezi Voltaire !) e o piesă de mari aspiraţii. Primul autor tragic al marei Italii — autorul Meropei — şedea în extazul lui Aeskil (e o’ntrebare dacă Aeskil îl merita !) când scria această piesă, şi spun Aeskil şi nu Sofocle (de care tema e mai apropiată) fiindcă ceeace l-a interesat în Mirra e nu o suferinţă omenească. ci grandoarea ei. De aici, o aspiraţie către extaz în tot ce scrie tragicul italian, extaz care ajunge să se confunde cu vieaţa şi să facă din piesă nu un zbucium, ci o arhitectură. Că arhitectura e frumoasă, nu mai încape îndoială, — dar e numai ojfiest să spunem dela început —■ dacă ştim ce-i aceea teatru: adică un lucru mic, dacă vreţi, dar cu legile lui — că Mirra e un templu nu o piesă... In acest templu actorii urcă şi coboară scări pe aceeaşi linie centrală, cu mici abateri la stânga ori la dreapta, exact adică aşa cum trebue, ca să observe cu vremea că au devenit dansatori... Nu pricep astfel de teatru (resursele mele s’au epuizat în căutarea lui) şi trebue să rămân la ceeace ne învaţă istoria literară : anume că Vittorio Alfieri a fost un băiat de talent, un zelos observator al unităţilor clasice (poftim de mai fă teatru atunci !) şi un puternic delineator de caractere. Mai rămâne să ne spue isteria literară dacă aceste caractere erau şi dramatice. Dar probabil, în teatru, aceasta nu interesează. Mai aş vrea să spun că în ciuda frumoasei traduceri a lui Alexandru Marcu, (dactilică, şi probabil pentru a-i da un accent mai dramatic) n’am găsit în toată tragedia un singur vers, o singură vorbă care să mă reţie. E probabil un defect al meu de acustică. Nu mai puţin nu m’au reţinut actorii, oricât de mare actriţă e Aura Buzescu, oricât de arhitectural şi cuceritor e G. Storin, şi oricât de caldă Ana Luca. M’a reţinut însă regisorul italian al piesei, Fernando de Cruciaţi, căruia îi datorăm aclimatizarea la noi a excelentei comedii italiane de ultimă oră (care face cât vreo zece Alfieri la un loc) — şi care a făout eu talent şi inteligenţă tot ce i-a stat în putinţă ca să animeze m © BCU staticul piesei cu dinamica de balet, şi în genere să antreneze piesa pe linia atrăgătoare a spectacolului. M’a reţinut şi prietenul meu de stal care aplauda frenetic piesa în final spunând pe sub mustăţi: piesa e lungă, dar în schimb plictisitoare ! Dela Mirra la Pygmalion treci ca dintr’un Kalahari arzător, într’o oază de zâmbet şi verdeaţă. Tot e verde în această piesă, scrisă şi ea cu trei decade în urmă (1912), dacă nu cu trei veacuri, ceeace în materie de teatru e cam tot una. Şi ne putem întreba de e verde ? Fiindcă fonetica numai o temă vie nu poate fi, iar atacul împotriva burgheziei numai nou nu mai e la ora asta. Bernard Shaw este însă un maestru al iri-taţiei. El îşi mişcă ideile ca pe nişte gângănii pe spinarea spectatorului. Gâdilându-i-o, ca să-l facă să râdă, scărpinându-i-o dacă gâdilat a uitat să râdă. Ne spune singur la o aniversare a zilei sale de naştere că : „lumea ca să o mişti trebue să CRONICA N. BAGDASAR este un nume care se impune diin ce îin ce maii mult în fiiosofia şi cultura ţării noastre. Colaborator sârgu-ncios al d-'or profesori C. Rădulescu-Motru şi Ion Pe-trovici, în modesta sa calitate de asistent la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, N. Bagdasar s’a dovedit o minte bine organizată, o forţă intelectuală şi o stăruinţă în mume» ce mi’tă a se desfăşura pe planuri mai largi. Intr’adevăr, fiind format în spiritul şcoalei germane, N. Bagdasar a tipărit până acum o serie de lucrări temeinic şi metodic alcătuite. Piima dintre ele, teza sa ie doctorat în fii so-fie, intitulată: Der Begriff des theoretischen Wertes bei Rickert (Berlin, Emil Ebering, 1927), este expunerea şi critica filosofici valorii, în înfăţişarea pe oare acest puternic curent ăl fi-losofiei contemporane a luat-o la renumitul cugetător german Heinrich Rickert. Nu se ©cupă însă în această carte de fiiosofia valorii' bi generai, oi numai de valoarea teoretică sau logică, adică valoarea logicului, a adevărului. Acestei lucrări i-a urmat în 1930 primul volum din Fiiosofia contemporană a istoriei, operă concepută în trei mari volume şi oare ss cere completată. Primul volum prezintă concepţiile gânditorilor contemporani care susţin că ştiinţa istoriei îşi are structura sa particu- o iriţi; nimeni nu se mişcă de ceva care-1 lasă indiferent". Acest loc-comun în aparenţă e secretul comediei şi toată factura lui Bernard Shaw. Cu ea dânsul face palpitant un profesor de vocale, şi captivantă o fată oare prin cultură a fost sustrasă mediului ei de mahala, fără să se fi adaptat deajuns noului mediu. Mai mult e desuet să spunem despre una din cele mai bune şi cunoscute comedii ale celui mai mare dramaturg al vremilor moderne. Despre reprezentaţie însă, da. Fiindcă a prilejuit un nobil succes ambiţiosului Teatrul Nostru, cu regia de gust şi autoritate a lui Ion Şahighiam, inteligent ajutat de Cella Voinescu; cu două roluri mari pentru actori de distincţie, care sunt Dina Cocea şi Etterle; cu alte roluri jucate la înălţime de Ecaterina Niţule-scu, Matilda Ionescu şi Jean Constantinescu; şi în plus: marea creaţie a comedianului de azi înainte consacrat, care e Marcel Anghele-scu, în formidabilul său Doolittle, unul (dealtfel) din cele mai mari roluri din Bernard Shaw. DRAGOŞ PROTOPOPESCU M Â R U N T Â Iară, deosebită de structura ştiinţelor exacte: Wilhelm Dilthey, Wilhelm Windelband, Heinrich Rickert, Alexandru D. Xenopol, Georg Simmel, Adrien Naville, Nieoflae Iorga şi Os-waftd Spenglier, urmând ca voi. II să înfăţ'şeze teoriile celor care susţin că ştiinţa istoriei urmăreşte să descopere legi exacte, istoria neipu-tând fi, după aceştia, decât ştiinţa exactă a evoluţiei istorice. Al III-lea volum, şi de sigur cel mai interesant dintre toate, va avea să fie o lucrare originală, o încercare de sinteză, de interpretare personală a faptelor trecute şi de deslegare a problemelor fundamentale alle filosofici istoriei. Până să aibă răgazul necesar pentru a pune ia punct o astfel de lucrare — ce poate 'Constitui încununarea unei cariere filosofice — N. Bagdasar a dat la lumină un volum de eseuri, intitulat: Din problemele culturii europene (Bucureşti 1931) şi două lucrări de mare însemnătate : Istoria filosofiei româneşti (Bucureşti, 1941, ed. I şi II) şi Teoria cunoştinţei (Bucureşti, ed. Academiei Române, voi. I 1941, voi. II 1942). De aceste 'din urmă două lucrări va trebui însă să ne ocupăm altădată mai pe larg. Cât de temeinic lucrate şi cât de folositoare sunt ele, se poate vedea şi din faptul că cea dinitâi, 278 © BCU Istoria filosofiei româneşti, s’a epuizat aproape numaidecât după apariţie, iar voi. i din Teoria cunoştinţei, apărut anul trecut, nu se mai găseşte prin librării. Trebue să adăogăm de asemenea că N. Bag-dasar desfăşoară o rodnică activitate şi în ca* litatea sa de secretar de redacţie al Revistei de Filosofie şi în aceea de secretar al Societăţii Române de Fillosofie. Spre lauda sa nutem spune chiar, că monumentala Istorie a Filosofiei moderne (5 voi.), cu care se mândreşte pe drept filosofia românească, este în mare măsură rezultatul străduinţelor sale. O singură dorinţă ne îngăduim a exprima aici: aceea ca împrejurările să permită acestui tenace muncitor intelectual să dea filosofiei' româneşti şi lucrări de pură originalitate filosofică. pentru oare are toată pregătirea şi toată înzestrarea intelectuală necesară. ' % GENEZA MITULUI este prima lucrare tipărită a tânărului eseist Aurel Cosmoiu, întemeietorul şi animatorul publicaţiei lunare Dacia rediviva. Cap de promoţie — „chef de file" — al Seminarului Central şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, autorul acestei cărţi este o frumoasă inteligenţă, dela care se pot aştepta lucruri însemnate. Scrisul său vioiu, colorat, l-am remarcat încă de mult prin revistele bisericeşti şi laice, unde punea totdeauna problemele altfel decât neteologii şi căuta să Ie rezolve în mod original. Geneza mitului, de curând apărută la „Cartea Românească”, are la temelia sa teza cu care Aurel Cosmoiu şi-a luat licenţa în teologie, dar materialul a fost prelucrat atât de mult încât avem de a face cu o carte aproape cu totul nouă. Aurel Cosmoiu caută în cartea sa să deslege din punct de vedere teologic şi filosofic una dintre cele mai de seamă probleme ale filosofiei culturii, dacă nu chiar „cea mai pasionantă problemă de istorie a culturii”, cum se exprimă el (p. 13). Căci este vorba de descoperirea izvorului sufletesc adânc din care a izbucnit în toate timpurile şi la toate popoarele bogata floră a miturilor. Pe această temă s’au dat, cum se ştie, adevărate bătălii ştiinţifice. Re-ferindu-ne numai la secolul trecut şi la secolul nostru, putem aminti: şcoala simbolică, şcoala neo-evhemeristă, şcoala filologică, şcoala antropologică, şcoala panbabilonistă, şcoala sociologică, şcoala psihanalitică, şcoala istorică, etc. Toate aceste şcoli şi concepţii privitoare la originea mituirilor conţin de sigur câte o părticică de adevăr» dar greşesc prin năzuinţa lor ştienţistă, prin unilateralitatea şi prin spiritul de sistem, căruia fiecare cercetător a căutat să supună întreaga realitate, neglijând sau ignorând ceea ce depăşea teoria sa gata făcută. Aurel Cosmoiu expune sumar şi critică încercările şcoalelor mitice, pentru a ajunge la concepţia sa proprie despre geneza mitului, o concepţie care ţine seamă de sigur de cercetările ştinţifice, dar trece dincolo de ele. căutând să surprindă semnificaţiile ce se desprind din mituri luate ca un întreg. Năzuinţa sa este acea de a intui miturile pe dinlăuntru, sub la-turea lor funcţională, pentru a sesiza necesitatea sufletească din care au izvorît ele. Cu aceasta, fireşte, se avântă în metafizică, punând chiar ca principiu că „ştiinţa mitologiei trebue să fie o ştiinţă a interpretărilor, adică o metafizică” (p. 52), numai aşa izbutind să dea o explicaţie de ansamblu a mitului şi deci şi a genezei lui.. Părerea aceasta am exprimat-o de altfel şi noi, cu privire la cercetarea religiei şi a moralei, când am prezentat explicarea sociolo-giist-ă pe oare şcoala durkheimiană o dă fenomenului religios şi celui, moral. (Intrepretarea sociologică a religiei şi moralei, Bucureşti 1936). Trăirile sufleteşti adânci nu pot fi explorate numai cu mijloace ştiinţifice, ci trebuesc urmărite şi în semnificaţiile lor, adică pe plan metafizic. Aurel Cosmoiu ajunge astfel — împreună cu gânditorul rus N. Berdiaeff — la o interpretare filosofică şi teologică a originii mitului. Mitul izvorăşte dintr’o nevoie adâncă a sufletului omenesc, o nevoie religioasă. Dumnezeu s’a făcut cunoscut în oarecare măsură popoarelor religiilor naturale, atât în natura înconjurătoare cât şi în adâncul sufletului acestora. Este aceea ce se cheamă „revelaţia naturală externă şi internă". Natura — fie natura externă fie omul, care tot natură este — revelează deci până la un punct pe Creator, îl „simbolizează". Simbolizând realităţi obiective de dincolo de lume, natura formează „baza externă” a mitului, în vreme ce revelaţia internă, împingând sufletul spre înfiriparea mitului, formează „baza sa internă”. Şi atunci, „operaţiunea esenţială în procesul genetic al mitului constă din punerea în contact a datelor revelaţiunii naturale interne cu datele revelaţiunii naturale externe, adică a sufletului cu natura” (p. 89). Momentul acesta, fulgerător, este momentul în care se formează mitul. Cu alte cuvinte, „licăririle fenomenului originar vin către suprafaţă pe două căi deosebite : prin om şi prin natură şi dobândesc atributul conştiinţei în orizontul mitului" (p. 94). In aceste câteva rânduri ni se pare că se rezumă esenţialul cugetării lui Aurel Consmoiu. Rânduri care, fireşte, pentru a fi bine înţelese © BCU de cititor, ar -necesita din partea noastră amp'e lămuriri, pentru care trimitem la cartea însăşi. Geneza mitului, după însăşi mărturia autorului, nu urmăreşte să arate decât ,,-cum apa-re şi pe ce poziţie se aşează mitul înlăuntrul ciclului de religiuni naturale", urmând ca cealaltă parte, „cum se mişcă această poziţie în faţa religiei creştine relevate", s’o trateze, „poate", altădată {p. 49). Noi, fireşte, aşteptăm această completare şi credem că atunci ni se va arăLa şi dacă se poate vorbi de o mitologie românească, precum şi în ce raport stă faţă de religia creştină revelată -acele „divinităţi născocite şi care miroase a cult ve-chiu îin Dacia", despre care vorbea Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei. Până atunci, trebue să recunoaştem lui Aurel Cosmoiu meritul de a fi îndrăznit să-şi pună o atât de gravă problemă a istoriei şl filosofici culturii, şi meritul de a fi căutat să dea acestei probleme o deslagare originală, convenabilă şi din punctul de vedere al urnei filosofii creştine a culturii. Sunt de sigur pe ici pe colo în cartea lui Aurel Cosmoiu şi unele îndrăzneli de gând şi fraze prea înaripate pentru un studiu atât de serios şi temeinic, dar acestea nu micşorează valoarea -cărţii, ci dimpotrivă îi dau un aer de prospeţime şi avânt tineresc. De asemenea, poate că ar fi fost bine -Ca prezentarea problemei să fie mai amplă, exemplificarea mai bogată, bibliografia mai meticuloasă, -etc. Avem totuşi de a face cu o lucrare serioasă şi merită ca autonull să continue a studia în această direcţie. * * » NOSTALGIA PARADISULUI IN EDI’pilA Il-a. Priln urmarq, Nostalgia Paradisului, cart-ea care la apariţia ei a însemnat un mare eveniment în cultura românească, a trebuit să fie din nou pusă la’ndemâna cititorilor, după un timp ce, pentru o astfel de -carte şi în aistfel de vremuri, poate fi socotit ca extrem de scurt. Primită cu o adevărată explozie de entu-siasm de quasi unanimitatea i-ntelect-ualiilor ro- mâni, Nostalgia Paradisului a întâmpinat poate numai rezerva t-aicită a câtorva epave al-e mentalităţii ce domnea până ac-um câţiva ani noi în ţa-ră. Cât de adânc au pătruns în cultura românească ideile din această carte, se poate vedea şi d-in faptul că de doi ani încoace apar ne-c-c-n-tenit cărţi şi eseuri în al căror titlu întâlneşti cuvântul paradis şi în cuprinsul cărora simţi pulsând seva gândirii di-n Nostalgia Paradisului. Se scrie astăzi la noi literatură crainicistă, aşa cum se scria de pildă acum zece-douăzeci de an-i :ln occident literatură inluiţionistă sau fireud'i-stă. Şi pe mai bună dreptate, înalta concepţie despre lume şi viaţă, despre cultură şi civilizaţie, ce stă în miezul Nostalgiei Paradisului, neputând fi depăşită de nicio altă concepţie. . Indr’adevăr, ce poate fi mai înalt, mâi nobil şi mai salutar, decât ideea că întreaga cultură oman-ească izvorăşte din ,neostoita nostalg:e a omului după paradisul -pierdut; că -îin cultură trebue să vedem rezult,at-ull colaborării divin-umane, teandrice; că realizatorii culturii sunt uneltele ou care Dumnezeu reconstruieşte paradisul pierdut odinioară prin greşeala omului; că arta es-te un simulacru al realităţilor de -dincolo de lume ; că natura întreagă e frumoa-să şi pătrunsă pe dinlăuntru de însăşi frumuseţea lui Dumnezeu ; că... Dar la ce să mai repetăm aceste lucruri devenite arhicunoscute ? Şi ce putem face mai bun de-cât să invităm pe cititor să mediteze din nou paginile Nostalgiei Paradisului, dat fiind că toate cărţile de felul acesta trebuesc neapărat recitite din când în când, pentru a descoperi în ele mereu alte perle de cugetare, alte frumuseţi sti'listi-ce şi alte bucurii afe spiritului. Şi dacă va fi ca Nostalgia Paradisului să treacă în curând graniţele ţării noastre, cum se vorbeşte, apoi smmtem siguri că nici nu se va putea un mai bun mesiager al culturii noastre peste hotare, decât această carte a mândriei naţionale româneşti. EMILIAN VASILE-SCU ANUL XXL — Nr. — 5. 280 MAI 1942 © BCU