ANUL XXI Nr. 3
MARTIE 1942
EXE
      SUMARUL:
SENSUL ICOANEI
D. STANILOAE: Consideraţiuni în legătură cu sf. icoane 113.
GHEORGHE BUMBEŞTI : Prinţul a coborît într’o seară 138 OL.GA CABA: Ultima aventură a ducelui de Berry . . 139 RADU BRATEŞ: început de ca/rte.....145
DIMITRIE DANCIU : Rugă pentru întoarcere .... 147
                                            CRONICA LITERARA
               NICOLAE ROŞU : Ovidiu Papadima : O viziune românească a lumii ; Dinu Nicodin : Pravoslavnica ocrotire ; Constantin Stelian : Mireasa lumii ... 159
                          ^ «• ' •
                                           CRONICA DRAMATICĂ
               DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Studio Teatrul Naţional:
                   Fascinaţie.........................., . 163
               P. P. I.: Demonul vesel ....................164
                   EM. V.: Conferinţele Facultăţii de Teologie din Bucureşti 168
MPLARUL 40
V. VOICULESCU: Archimsde RADU GYR: Poesiii . .  .
VINTILA HORIA: Nixia . . PETRU P. IONESCU: Poesii
126
127
131
. . 135
VALERIU AN ANI A: In singurătăţi .
. .  146
GRIGORE TĂUŞAN: Biaise Pascal şi conceptul divin .
IDEI, OAMENI, FAPTE
                                       CRONICA MĂRUNTA
P. V.: Al. Busuioceanu; Emilian Vasilescu
166
L E I
                                                   © BCU
au cânt
C
 de când e lumea, şi vinul şi femeile. Dacă nenumărate femei au fost muzele inspiratoare, vinul, în schimb, cărui se închinau poemele* era întotdeauna acelaş: „nec-
 Dece Nectar? Pentrucă acesta întruchipa, idealizate, toate calităţile ce le poate avea un vin: aromăm buchet, naturaleţă, creând şi acea subtilă stare de euforie, de inteligentă si artă...
 Astăzi numai există „nectaruri“, există în schimb Nectar, dar bineînţeles
    ^            9
MiCTAIi MOTT
tarul44
MOTT MONOPOL MOTTONEL DRĂGĂŞANI MOTT
MOTT 1914 DEM l-SEC MOTT EXTRA-DRY MOTT NATURE
© BCU Cluj
          CONSIDERAŢII IN LEGĂTURĂ .......... CU SF. ICOANE
                            '  . DE           .    .  .  ^   . . . . _ •
                                         D. STĂNILOAE
      Se împlinesc în acest an 11 veacuri de când, datorită sprijinului dat de împărăteasa Teodora, s’a restabilit cinstirea sf. icoane, după o a doua persecuţie a lor. Dumineca în care s‘a săvârşit acest act solemn:, prima din postul Paştilor, s’a numit Dumineca Ortodoxiei.
      E de remarcat că toate dogmele de temelie ale creştinismului s’au (fixat în Răsărit prin cele şapte sinoade ecumenice. Ultima dintre aceste dogme este cea a cinstirii icoanelor şi ea s’a formulat prin sinodul al Vll-lea şi cel din urmă, ila anul 787. S’a spus că sinoadele ecumenice din Răsărit n’au fixat decât dogmele privitoare la Dumnezeu, nu însă şi cele despre conlucrarea omului în opera de mântuire. Cu problema omului, cu rolul său în opera de mântuire, s’a ocupat mai mult Apusul catolic şi protestant, Biserica ortodoxă nefăcând decât să ia atitudine rectificatoare faţă de erorile ice s’au ivit acolo.
      Insă nimic nu poate sta alăturea de Dumnezeu. Dogimă de temelie nu poate fi decât o învăţătură ce se ocupă în mod principal ou Dumnezeu, formulând descoperirea Lui. O învăţătură în care predomină chipul omului, ridicată la rangul de dogmă centrală, ar însemna o auto^divinizare a omului. Dogmă în înţelesul nediluat al cuvântului este o oglindă în care nu e îngăduit să se vadă în planul întâi decât Dumnezeu.
      E adevărat că în oglinda aceasta cerească omul se poate vedea şi pe sine, dar aşa icum se cuvine când se priveşte în raport cu Dumnezeu: nu de sine stătător, nu pe primul plan, nu în mărimea dorită de fantezia sa orgolioasă, ci în dependenţă de Dumnezeu, primindu-şi toată fiinţa, tot înţelesul, toată lumina dela El.
      Omul nu poate fi văzut în lumina sa adevărată decât în preajma lui Dumnezeu. Cine ar încerca să-l vadă deosebit de Dumnezeu, pur şi simplu nud mai vede ea om. Iar în înţelesul acesta dogmele sinoadelor ecumenice despre Dumnezeu cuprind şi o învăţătură despre om.                                      ■
      Apusul ocupându-se în mod principal cu fiinţa şi rolul omului în creştinism, n’a făcut decât să desvolte exagerat învăţătura despre om din dogmele răsăritene, care au ca temă principală pe Dumnezeu. El a dat mai degrabă interpretări decât dogme. Iar interpretările sale sunt cele mai multe eronate. Apusul şi-a manifestat prin aceste preocupări tendinţele sale antropocentrice, incapacitatea de-a vibra exclusiv pentru Dumnezeu, neputinţa sa dogmatică. Dar preocuparea de om ca entitate principală în-
                                    I3C3                               -
© BCU
semnând scoaterea lui de sub lumina divină, duce în mod necesar la minimalizarea, la naturalizarea, la scufundarea omului în lumea obiectelor. Cu rădăcinile desprinse din lumea divină ia dogmei, omul nu mai este decât un conglomerat al materiei. Aşa se explică de ce antropocentrismul apusean a dus la destrămarea omului. Omul nu poate fi salvat decât prin dogmă, ca preocupare covârşitoare de Dumnezeu. Omul lăsat în seama sa însuşi se îînneacă în oceanul naturii, ca Apostolul Petru care a uitat o clipă puterea lui Dumnezeu şi s’a gândit numai lâ sine şi la apele ce-1 înconjurau.
       Drumul Apusului a fost unul de continuă măcinare a dogmei ea temelie a vieţii, până s’a pomenit în prada celui mai desnădăjduit relativism, a celei mai totale nesigur,anţe. Totul s’a disolvat din manile -sale, de sub picioarele sale.
     . Răsăritul care a primit dela Dumnezeu harul şi misiunea aşezării dogmelor ca temelie a existenţei omeneşti, le-a păstrat până azi ş: acum este în -măsură să insufle lumii o nouă încredere în Dumnezeu şi în om, ea realităţi şi valora indiscutabile, netrecătoare şi supreme.
       Nu vorbim de Răsăritul nordic. Acela n’a participat 1a aşezarea dogmelor şi nu le-a absorbit niciodată în adâncurile sale spirituale ca temeiuri limpezi şi ordonatoare ale vieţii. Răsăritul nordic este stepa vastă în care domneşte şueratul ucigător de viaţă al pasiunilor iraţionale. Ceeace în Apus este .eroziune lentă, în Răsăritul nordic este sfâşiere sălbatică şi momentană.
       Dogmele creştine s’au întemeiat şi se menţin până azi în Răsăritul nostru cu central de iradiaţie în cetatea împărătească a Bizanţului.
       Când la anul 842, Patriarhul Ignatie şi împărăteasa Teodora s’au hotărît să aleagă Dumineca primă din postul Paştilor ca zi de sărbătoare a 'triumfului împotriva batjocoritorilor de icoane işă s’o numească Duminecă a Ortodoxiei, ei s’au gândit să facă din .ea un prilej de reconfirmare sărbătorească nu numai a dogmei sinodului a-1 yil-lea ecumenic, ci a întregului edificiu dogmatic ridicat în 'sinoadele ecumenice, ca şi o pomenire cu laudă a lor.
       Dumineca ortodoxiei a fost iatunci praznicul Bisericii pentru terminarea formulării cadrelor credinţei revelate şi pentru biruinţa ei asupra tuturor ereziilor.
       Dumineca Ortodoxiei ie ziua a şaptea a Bisericii, adihna ei sărbătorească după victoria asupra haosului spiritual prin aşezarea temeiurilor adevărate ale existenţei umane. Dumineca Ortodoxiei este astfel în fiecare an sărbătoarea dreptei credinţe în întregul ei, sărbătoarea biruinţei adevărului relevat împotriva schimonoselilor mincinoase ale omului. De aceea se citeşte în Dumineca 'Ortodoxiei lista tuturor ereticilor şi se rosteşte anatema asupra lor.                                   .
       Ortodoxia nu stă deci numai în cinstirea sf. icoane, ei în întregul edificiu dogmatic ridicat în cele şapte sinoade ecumenice. Oricine se abate dela una sau alta din aceste dogme, pierde atributul de ortodox, de mărturisitor al dreptei credinţe, apucând pe panta ce coboară în mlaştina relativismului.
       Dar deşi cinstirea icoanelor nu formează unicul criteriu al ortodoxiei, iar dogma despre ele a fost formulată cea din urmă, ea constituie totuşi unul din criteriile şi valorile ortodoxiei.                                                                     ,
       In cele următoare vom încerca să reliefăm această însemnătate a cinstirii sf. icoane ea parte integrantă şi caracteristică a ortodoxiei autentice.                   .
       Dogma despre sf. icoane este tot o învăţătură despre Dumnezeu, deci este o dogmă în înţelesul deplin ai cuvântului. Ea nu înseamnă, cum se pare unora, ridicarea anumitor părţi ale naturii la nivel dumnezeiesc, o idolatrizare a celor văzute.
   . Această părere, au reprezentat-o şi iconoclaştii veacurilor 8—9, cari afirmau
  .                                       n4
© BCU
sus şi tare că Dumnezeirea nu poate fi sugerată prin liniile şi culorile unei imagini desemnate sau pictate. Ei se fereau de icoane, temându-se că prin ele se introduce în creştinism idolatria păgână.
       Dar împotriva icoanei în creştinism nu se mai pot aduce motivele valabile în raport cu chipurile idoleşti ale zeilor.
       Creştinismul se deosebeşte de păgânism prin marea veste despre Fiul lui Dumnezeu făcut om adevărat pentru vecii vecilor. Dumnezeu, în iubirea sa nemărginită de om, îi acordă acestuia atâta valoare încât El însuşi se face om, luând faţă reală de om şi arătându-i-se astfel atât în veacul de acum cât şi în cel viitor.
       Noi nu ştim cum a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare, nici cum e Tatăl şi Duhul Sfânt. Nu ştim cu alte cuvinte cum e Dumnezeirea in sine, dar ştim că Dumnezeirea Fiului după întrupare nu mai e o realitate despărţită de trupul şi de faţa omenească. Dacă nu ştim cum e Dumnezeirea în sine, ştim că Dumnezeirea Fiului s’a arătat oamenilor şi li se va arăta în vecii vecilor prin înfăţişarea reală de om şi numai prin ea.                                                 .
       Când păgânii închipuiau pe zei în chip de oameni ei se aflau într’o dublă eroare: zeii nu existau, iar dacă iar fi existat, păgânii nu puteau induce mărturia istoriei despre întruparea reală a vre-unui zeu. Iisus Hristos însă a trăit într’un moment precis al istoriei ca om, dar ca om ce s’a dovedit în acelaşi timp Dumnezeu. Istoricitatea lui Iisus Hristos ea Fiul lui Dumnezeu cel întrupat deosebeşte credinţa în El de price mit, care nu e decât o concretizare poetică a unei idei, a unui proces constant al naturii. întruparea Fiului lui Dumnezeu ea om e fapt istoric mărturisit cu hotărîre gravă şi cu preţul vieţii de toţi ucenicii Săi şi de nenumăraţi urmaşi ai acelora. Păgânii prin idolii lor transformau o închipuire a lor în realitate sau personificau un fenomen al naturii. Creştinii când privesc cu ochii credinţei pe Fiul Iui Dumnezeu ca manifes-tându-se prin faţă omenească, se află în cea mai deplină conformitate cu adevărul divin şi cu istoria.
       Astfel problema icoanei în creştinism se restrânge la întrebarea: poate fi Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, redat în imagine picturală? Cu alte cuvinte ar fi putut un pictor contimporan cu Iisus sau chiar un fotograf, dacă această artă ar fi existat pe atunci, isă-L redea în imagine?
       Iconoclaştii afirmau că numai omenirea lui Iisus s’ar fi putut vedea, nu şi Dumnezeirea Lui. Iar imaginea omenităţii lui Iisus nu poate fi identificată cu imaginea lui Iisus însuşi, căci în cazul acesta am contopi omenitatea cu Dumnezeirea lui (Ceaace înseamnă erezie monofizită), sau L-iam considera pe Iisus ca om, despărţit de Iisus ca Dumnezeu (ceeace înseamnă erezie nestoriană).
       Iconoclaştii însă n’aveau dreptate. Omenitatea lui Iisus nu poate fi nici despărţită de dumnezeirea Lui, nici contopită. Ea cuprinde în mod necesar şi nedespărţit dumnezeirea.
       'Chestiunea se pune astfel: cei ce trăiau în preajma lui Iisus puteau vedea din faţa, din privirea Lui, că e mai mult decât om, că e Dumnezeu-om?
       Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, căci altfel de unde ar fi luat ei certitudinea că Iisus e Dumnezeu şi puterea de-ia primi moartea pentru această certitudine. Ei vedeau ceva lîn Iisus, care depăşea tot ce e omenesc. E adevărat că nu toţi cari au trecut pe lângă El au văzut dumnezeirea în înfăţişarea Sa omenească. A trebuit pentru această vedere şi credinţa. Dar credinţa o putea avea oricine dacă nu se încăpăţâna să închidă ochii, să nege elementul supraomenesc ce emana, asaltându-1, din persoana
                                                      U5
© BCU
lui Iisus. Dar oricum s’ar fi produs credinţa, fapt e că cei oe o aveau, privind ia Iisus vedeau prin toate manifestările Lui omeneşti dumnezeirea.
       Dacă cineva iar întreba: cum era posibil să se vadă prin trup dumnezeirea, i-am putea răspunde: cum e posibil să se vadă prin trupul material, realitatea spirituală a sufletului?
       Intre trup şi suflet e o penetraţie misterioasă. Privirea unui om de pildă nu e numai combinaţie de celule, numai aglomeraţie de materie cărnoasă, ci şi sens, idee, sentiment, atitudine voluntară, stare morală. Faţa omului e lucrul cel mai minunat de pe lume. E o negrăită dar incontestabilă unire de spiritual şi material. E o taină, dacă prin taină se înţelege în sens larg o împreunare între spirit şi materie. Materia cu spiritul fac întregul ice se ehiamă faţă omenească. Feţele omeneşti sunt tot atâtea apariţii ale spiritului în lumea naturii materiale, întreruperi ale naturii, soli ai altei lumi. Trupul întreg e un chip, o imagine a sufletului. Portretul trupului redă şi realitatea sufletului din el. Ochii sunt imagine a vederii, mânile ale acţiunii, urechile ale auzului; orice organ al trupului e o imagine a unei funcţiuni spirituale şi toate la un loc, trupul iîn întregime, e o imagine a sufletului cu funcţiunile lui.
       Iar dacă într’un suflet e sălăşluit har ceresc, el ideasemenea se străvede prin privirea şi faţa omenească, prin tot felul unui om ide-a se comporta vizibil. Când suntem în preajma unui om înălţat sufleteşte prin harul dumnezeesc, simţim şi vedem harul din el. Nu direct, ci prin trup, printr’o anumită fizionomie spirituală a feţii.
     ' Mântuitorul Iisus Hristos purta sub înfăţişarea vizibilă omenească însăşi dumnezeirea. Dacă sufletul şi harul se revarsă pe ferestrele pieliţei străvezii a trupului, cu atât mai mult a trebuit să se vadă dumnezeirea din el. Dumnezeirea nu e ceva incompatibil eu felul de-a fi şi de a se manifesta al spiritului din om. Dacă harul divin nu e decât o putere ce înalţă însuşirile spirituale din om, dumnezeirea din care izvorăşte harul trebuie cugetată ca aflându-se pe o linie ce duce dela sufletul omenesc în sus, ca o desăvârşită spiritualitate. Sufletul omenesc trebuie să fie mediul cel mai potrivit prin care se manif estă ea. Iar spiritul omenesc, ori cât ar fi de încărcat de dumnezeire, îşi are în trup instrumentul necesar şi propriu de manifestare.
       Dacă sufletul omului modelează materia astfel ca isă-şi formeze un trup prin care se poate manifesta, spiritul dumnezeesc, după care e făcut sufletul, putându-se manifesta atât de adecvat prin suflet, se poate manifesta şi prin trupul omenesc care erată sufletul. Organele şi trăsăturile trupului omenesc sunt indirect modelate ca mijloace adecvate de manifestare a dumnezeirii. Dumnezeirea nu e cu totul inaccesibilă. De ce iar mai căta atunci Dumnezeu pe om şi de ce s’ar mai fi întrupat? Astfel nimic nu se opune ca apostolii să fi văzut dumnezeirea lui Iisus Hristos.
       Dar dacă dumnezeirea lui Iisus o vedeau Apostolii prin faţa lui omenească, desigur ică dacă li sar fi prezentat după moartea Lui sau când nu erau cu El, un portret al Lui, acel portret le-ar fi sugerat întreaga persoană divino-omsneaseă a lui Iisius. Căci taina oricărui portret stă în puterea celor câtorva finii de-a sugera realitatea vie a originalului. Cei ce au stat în preajma lui Iisus desigur că au experiat dumnezeirea Lui cu deosebire din cuvântul lui. ilar când vedeau portretul, lipsind cuvântul, lipsea un mijloc important prin care şi-ar fi dat seama de dumnezeirea celui reprezentat. Dar portretul unei persoane cunoscute are .puterea că sugerează şi ceeace nu poate manifesta actual o persoană. Trăsătura gurii, strălucirea ochilor trezeşte în privitor amintirea momentelor când aceste manifestări vizuale erau însoţite de sunetul graiului.
       Puterea portretului unei persoane cunoscute stă şi în faptul că stimulează amin-
                                                         ix6
© BCU
tirea privitorului care adaugă la liniile lui fixe toate elementele de viaţă iale originalului. O mamă .privind portretul fiului ei depărtat, se pomeneşte vorbind cu el. Ochii din portret încep să mişte, gura să grăiască, figura întreagă se însufleţeşte. Mama uită că se află în faţa unui portret. Prin colaborarea portretului şi a amintirii privitoarei a apărut în faţa conştiinţei ei fiul în toată vioiciunea realităţii.
       Dar oricât iam accentua rolul amintirii, nu trebuie să micşorăm pe cel al trăsăturilor obiective ale portretului. Dacă acestea nu redau figura persoanei cunoscute, amintirea nu se pune în mişcare. Omul e înzestrat cu marea şi misterioasa putere de-a sugera prin (anumite linii, culori şi umbre, nu numai trupul cuiva, ci şi sufletul. E aici o prelungire a tainei trupului omenesc, care e chip şi mediu de manifestare al sufletului. Cine redă oricât de schematic — dar fidel — o faţă omenească, redă implicit sufletul acelui om.                                                                       •
       Dacă ar fi rămas o pictură a feţii lui Iisus, portretul acesta iar fi sugerat, chiar indiferent de adausul amintirii celor ce L-ar fi cunoiscut, şi pecetea (dumnezeiască imprimată în manifestările Lui sufleteşti iradiate prin faţă. In vechime a persistat convingerea că iar fi şi rămas de fapt asemenea portrete ale feţii lui Iisus. Aşa se povesteşte că Domnul şi-ar fi imprimat chipul feţii pe năframa unei femei eu numele Veronica, pe care aceasta i-ia dat-o să se şteargă de sudoare când ducea crucea spre Golgota. Se mai povesteşte că Iisus şi-ar fi imprimat faţa Sa pe io năframă de in ce a trimis-o lui Avgar, tetrarhul Edessei, care-L rugase prin.tr’o scrisoare să vină să-l vindece de-o boală grea. Iar studiile ştiinţifice făcute în 1933 asupra urmelor de pe giulgiul sfânt, păstrat la Torino, au dus pe deoparte la limpezirea contururilor unui trup şi a unei figuri care în mod aproape neîndoelnic era a lui Iisus, iar pe ide alta confirmă marea probabilitate ca Iisus să-şi fi imprimat de fapt şi cât a fost viu faţa pe 'diferite năframe.
       In orice caz chiar dacă n’ar fi rămas în circulaţie după înălţarea lui Iisus un portret al lui, apostolii icu siguranţă că s’au silit să descrie noilor credincioşi, lacomi de-a cunoaşte cât mai multe despre Iisus şi înfăţişarea Lui, ale cărei trăsături caracteristice pe deoparte prin transmisiune orală, pe de alta prin încercări foarte timpurii de fixare picturală, au rămas ca un bun istatornic al tradiţiei bisericeşti. ■
       Astfel nu greşim dacă afirmăm că chipul actual al lui Iisus 'din Biserica ortodoxă, care ise fereşte de înnoiri, redă elemente caracteristice ale feţii Lui, păstrate prin tradiţie chiar din vremea apostolilor. Se ştie cu câtă scrupulozitate prescriu cărţile ide pictură bisericească detaliile de care trebuie să se ţină seama la zugrăvirea chipului lui /Iisus.
       Dar redarea divinităţii Iui Iisus ca putere ce se revarsă din interiorul figurii Sale e lucru nespus de greu. Numai un mare talent şi o adâncă viaţă ide puritate religioasă poate să aducă aici o contribuţie serioasă. Nu totdeauna cei care au pictat sau pictează în viaţă bisericească chipul lui Iisus, sunt înzestraţicu mare talent şi se .învrednicesc de o inspiraţie suprafirească, mai ales că pe măsură ce is’a extins biserica pietatea creştinilor impunea o multiplicare tot mai mare a chipului Lui. Din motivul acesta şi poate şi din altele, probabil că după primele veacuri creştine, după ce se va fi încercat zadarnic să se modereze râvna pioasă a multiplicăm neinspirate a chipului lui Iisus, Biserica a început să impună elementele tradiţionale ale acestui chip nu numai ca un icadru pe care pictorul să-l umple cu forţa interioară ia idivinităţii, ci ca aproape singurele trăsături pe care trebuie să le fixeze când vrea să sugereze chipul lui Iisus. Biserica şina spus că dacă pictorul nu poate să redea mai mult în direcţia adecvată a înfăţişării lui Iisus. mai bine să nu redea mai mult nici în direcţia dncom-
117
© BCU
paitibilă cu figura Lud. Astfel s’a impus imaginea schematică, stiehială a chipului lui Iisus şi chiar a tuturor sfinţilor. In unele icoane acest schematism e dus atât de departe încât aproape că nu avem decât liniile figurii omeneşti fără nici o viaţă interioară, cum sunt de pildă vechile icoane pe sticlă din casele noastre ţărăneşti.
       Dar această schematizare îşi are justificarea ei şi în alte temeiuri decât în necesitatea amintită. Iisus, deşi a fost om, n’a fost ca nici unul din oamenii cari nu mai sunt altceva decât oameni. Omenitatea lui a fost fără de păcat şi a fost purtată de ipostasul dumnezeesc. Deci faţa lui Iisus nu va reda o amenitate naturală, aşa cum o întâlnim în oamenii concreţi. Faţa lui trebuie să exprime numai trăsăturile generale, abstracte ale omenităţii, lăsându-se la o parte tot ce întâlnim în feţele concrete ale oamenilor naturali. Se vor reda numai liniile de temelie, de cadru formal, ale omenităţii. In felul 'acesta pictorul va evita să afecteze cu vreun element psihologic păcătos înfăţişarea lui Iisus, iar sborul sufletului credincios către Iisus cel ceresc nu va fi împiedecat de asemănarea chipului din icoană cu al vre unui om concret. Portretul în care se redă numai atâta din amenitatea lui Iisus, sigur că se află în adevăr, în conformitate generală cu înfăţişarea Lui, deşi nu în tot adevărul.
       Dar iarăşi trebuie observat că prin trăsăturile acestea de omenitate generală ale chipului lui Iisus nu se urmăreşte şi nu se realizează numai o reducţiune a elementului natural şi păcătos al omenităţii, ci şi o exprimare pozitivă a virtuţilor care constituie omenitatea adevărată, omenitatea reînălţată la structura ei normală prin prezenţa divină. Chipul schematic al lui Iisus este concretizarea virtuţilor etice în gradul în care nu sunt sugerate de înfăţişarea mici unui om natural. Seriozitatea feţii Lui, puritatea privirii, bărbăţia calmă, caracterul ascetic al trăsăturilor, exteriorizează îmbinarea tuturor virtuţilor spre care trebuie să tindă omul, exteriorizează pe omul model în înţelesul creştin. Dacă omenitatea istorică a lui Iisus a fost omenitatea fără de păcat şi concretizarea tuturor virtuţilor în gradul suprem, chipul Lui aşa cum e redat în iconografia bizantină înfăţişează tot ce poate fi mai apropiat de faţa lui reală din istorie şi din cer, în orice caz un cadru care să se poată însufleţi în modul cel mai adecvat de realitatea vie a prezenţei lui Iisus.
       Am spus înainte că dumnezeirea ca model al spiritului omenesc trebuie să se afle în direcţia supremelor eforturi de înălţare spirituală a omului. Omul se află însă pe culmile posibilităţilor sale în realizarea sa etică, în ridicarea spre virtuţile prin oare a depăşit egocentrismul şi a intensificat la gradul ultim răspunderea pentru alţii. Acestea sunt stările şi tensiunile prin care omul se aseamănă mai mult cu Dumnezeu. Manifestarea lor este maxima manifestare a prezenţei lui Dumnezeu, datorită şi faptului că la aceste înălţimi 'etice omul nu ise poate ridica fără ajutorul şi prezenţa lui Dumnezeu. Astfel trăsăturile prin care se exprimă faţa lui Iisus, ca îmbinare şi concretizare — neaflată între oamenii naturali — a virtuţilor omeneşti, a 'supremelor culmi iale omenităţii ce nu pat fi atinse numai prin om, exprimă în acelaş timp o prezenţă mai presus de natură din fiinţa Lui, o prezenţă divină.
:     Deci nu simpla omenitate generală neafectată de păcat se urmăreşte a se ex-
prima prin trăsăturile schematice ale lui Iisus, ci omenitatea generală a valorilor etice supreme, la care nu s’a ridicat, nici un om natural, ci numai Iisus Hristos, datorită dumnezeirii Sale.
       Acelaş lucru se poate spune despre imaginea Fecioarei Maria în icoanele ortodoxe. Ea nu e o copie a unei femei întâlnite în lumea concretă şi naturală, ici exprimă valorile etice supreme ale feminităţii generale: maternitatea neafectată de păcat, adecă atributele de Maică şi Fecioară în acelaş timp, cum nu le putem găsi la nici o altă
femeile. Se înţelege că trăsăturile Născătoarei de Dumnezeu trebue să fie mai calde ca ale lui Iisus Hristos pentruică imiatemitatea e afecţiune, iar puritatea frumuseţe, pe când liniile ascetice nu pot exprima asemenea stări. Tocmai aceasta ne face să acordăm toată admiraţia istilului ortodox al icoanelor Maicii Domnului, care trebuind să redea asemenea însuşiri femenine şi materne, pline de viaţă şi de căldură, totuşi n’a căzut în naturalismul iconografiei apusene şi deci n’a confundat chipul Maicii Domnului icu al unei femei oarecare, ci i-a păstrat înfăţişarea singulară şi cât mai adecvată cu faţa ei ireală.
       Iisus Hristos a dus la gradul suprem valoarea omului ©onstătoare în caracterul etic, înfăptuind mântuirea oamenilor prin jertfa vieţii sale. Când dăm lui Iisus atributul de Mântuitor recunoaştem că El a realizat suprema performanţă etică, suprema desfăşurare a virtuţilor omului adevărat. Iar caracterul lui Iisus ca Mântuitor se exprimă în icoană prin înfăţişarea Lui ea răstignit, sau în alte momente care amintesc răstignirea, icum e învierea, înălţarea la cer ş. a. Dar dacă trăsăturile de caracter schematic ale icoanei lui Iisus, urmărind ca ţintă principală apărarea Lui de păcatul omului natural şi exprimarea virtuţilor etice, sugerează în acelaş timp în mod secundar şi implicit prezenţa divinităţii în El, — prin faptele răstignirii, învierii, înălţării la cer, se pune accentul principal pe dumnezeirea din El şi numai în subsidiar se adaugă o nouă subliniere a desăvârşirii etice a Ini Iisus.
       Dacă în schematizarea cu rost negativ şi pozitiv etic Biserica a găsit un mijloc neîntrecut prin care să se redea un chip cât mai neeronat al lui Iisus, înfăţişarea Lui în momentul făptuirii actelor isupraomeneşti şi caracteristice în acelaş timp, sau înconjurat de simboalele suprafireşti, cum e de pildă nimbul în jurul capului, sau îngerii în preajma Iui, a socotit-o ca mijlocul cel mai minunat de-a sugera pozitiv dumnezeirea Lui, care e .cel mai greu de redat ca forţă spiritual-psichologică.
       Imaginea aceasta a lui Iisus, — constătătoare din trăsături schematice, din sim-boale suprafireşti şi din fapte istorice care toate îl singularizează, deosebindu-il de orice om şi ridieându-1 peste orice om, — fiind formată din informaţiile tradiţiei, din datele principale ale Evangheliilor şi din impresia pe care va fi făcut-o Iisus asupra unor contimporani, are darul că nu păcătueşte împotriva feţii Sale reale din istorie şi din cer, nu deviază atenţia privitorului credincios spre feţe cunoscute de oameni, ci dimpotrivă formează un cadru potrivit, deşi minimal, al feţii reale şi vii a lui Iisus de care acest cadru prin contribuţia de credinţă a credinciosului se poate umple şi însufleţi.
       Am văzut că portretul unei persoane cunoscute se înviorează în faţa noastră prin contribuţia ce-o aduce amintirea. Dar mai totdeauna se însufleţeşte înaintea noastră şi portretul unei persoane necunoscute, rolul amintirii preluându-1 de astădată închipuirea stimulată şi dirijată de trăsăturile expresive ale portretului. închipuirea are adevărată putere însă numai când are la bază ştirea sau convingerea despre realitatea persoanei văzute în portret.
       In faţa icoanei lui Iisus, credinciosul aduce în loc de amintire, convingerea despre existenţa Lui pe temeiul amintirii celor ce L-au cunoscut, deci o amintire mijlocită care e una cu credinţa în El. Străbătut de credinţa în realitatea lui Iisus şi plin de bogata informaţie despre El pe care o are din Evanghelii şi din propovăduirea Bisericii, mânat şi ide o nesfârşită dragoste şi încredere în ajutorul Lui, credinciosul plasează eeeace ştie despre El în cadrul oferit de icoană şi-l înviorează cu dragostea sa, în aşa fel încât se află faţă de icoana lui Iisus ca acela care L-a cunoscut de mult şi-L aşteaptă acum eu iubitoare nerăbdare.
     Din schema oferită ide icoană, ca om cadru suficient de adecvat feţii reale a lui lisus,. şi din ceeaoe aduce credinciosul in sufletul lui ca rod ai Evangheliei şi al pro-poveduirii Bisericii, care se combină cu cadrul oferit de icoană, răsare un chip viu al lui lisus, isporit în asemănare cu faţa reală a Lui.
       Dealtfel pentru suficienta conformitate a cadrului oferit de icoiană cu faţa reală a Mântuitorului pledează şi faptul că, oricât ar varia în mediul ortodox icoanele lui lisus, între ele e totuşi o atât de mare asemănare, încât chiar dacă n’ar fi scris nimic deasupra uneia sau alteia, un nou venit îndată şi-ar da seama că ea reprezintă pe lisus. Aproape nu este între nenumăratele înfăţişări ale unui om, după vârstă şi atitudini, mai multă asemănare ca între diferitele chipuri .ale lui lisus.
       E momentul să ne întrebăm acum ce legătură ieste între icoana lui lisus şi persoana Lui reală şi de ce natură este cinstirea ce se dă icoanei? Sinodul aii VH-lea ecumenic formulează că „cinstirea icoanei trece la original şi cel ce ise’nchină icoanei se închină persoanei celui pictat". Potrivit acestei formulări faţa reală a lui ilisus iar fi dincolo de icoană, în cer. „Icoana este un obiect care prilejuieşte aducerea aminte" spune Sf. Ioan Damaschin, adecă ne mână mintea spre persoana lui lisus Hristos.
       Totuşi credem că aceste expresiuni nu trebuiesc înţelese în sensul că privitorul credincios ar avea isă privească numai un moment la icoană şi pe urmă mintea sa ar trebui să se depărteze de ea, ridieându-se la o vedere spirituală independentă a lui lisus. Dumnezeu nu e spaţial departe de noi, ci spiritual. In momentele de intensitate a credinţei El ni se înfăţişează în locul unde ne aflăm. Deci icoana servind credinţei din suflet să se actualizeze şi gândurilor să se concentreze în jurul lui Ilisus, prezenţa lui se înfiripă cu ajutorul trăsăturilor icoanei, înviorând cadrul ed, lărgindunl, topin-du-1 într’o realitate vie. Situaţia credinciosului în faţa icoanei e asemănătoare cu situaţia unei mame pentru care nu fotografia e realitatea fiului, dar care totuşi nu trebuie să-şi ia ochii dela ea pentru a vedea eu amintirea chipul lui viu, ci însăşi trăsăturile idin fotografie încep să se însufleţească. Taina icoanei nu o putem descifra deplin. Ea nu e tot una cu prezenţa vie a originalului, dar nici nu e ceva tot atât de indiferent ca orice obiect. E un isentiment general în Biserică şi în poporul credincios că unde e chipul lui Dumnezeu nu te poţi comporta ca în oricare alt loc. Chipul lui Dumnezeu, ca şi numele Lui când e rostit, alungă din jur puterile necurate. Faptul se explică în parte şi prin stările de ordin psihologic ce le erează auzirea numelui divin sau vederea chipului lui Dumnezeu. Dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să fie şi o forţă obiectivă în numele şi în chipul Lui, dacă e în stare să creeze asemenea stări psihologice. Dumnezeu îşi însoţeşte într’un mod cu neputinţă de înţeles numele şi chipul Său. Dacă Dumnezeu e realitate vie, personală, urmăreşte cu un interes rostirea numelui şi zugrăvirea chipului Său, aşa cum tresare şi în noi un interes când auzim că ni se rosteşte undeva numele sau când ştim că există vreo preocupare pentru chipul nostru. Numai admiţând o anumită legătură vie între icoana lui Hristos şi realitatea Lui personală, se poate explica închinarea până la pământ în faţa icoanei şi sărutarea ei cucernică. Desigur admiţând o anumită comunicare între chipul lui lisus şi realitatea Lui personală, nu divinizăm icoana ca materie. Chipul ie dincolo de materie, deşi se exprimă în mod necesar prin materie, aşa cum şi numele Lui ie dincolo de sunetul material al cuvintelor, deşi are neapărată lipsă de instrumentul acesta pentru a se manifesta la iauzul nostru.      ’
       Sf. Ioain Damaschin precizează această distincţie comparând-o cu distincţia ce există între materia crucii şi chipul ei, sau între materia Evangheliei şi conţinutul ei. Dar chipul crucii şi conţinutul Evangheliei noi nu~l putem afla în altă parte decât
                                                       120
© BCU Cluj'
acolo unde se manifestă prin materia lor. „Nu ne închinăm materiei, zice el, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după .cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei din oare este făcută crucea, ci chipului crucii". Chipul este o realitate intelectuală, nu materială. „Ceeace ieste cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana", apune Sf. Ioan Da-maschin.                                                  i
        Despre o /anumită legătură între chipul lui Hristos şi realitatea Lui personală, mărturiseşte Biserica în mod categoric, afirmând că ea .se stabileşte prin actul de sfinţire al icoanei. Minunile de care crede Biserica şi poporul că se săvârşesc prin anumite icoane sunt o confirmare a acestei legături. In rugăciunea de sfinţire a icoanei se cere dela Tatăl să o „umple pe dânsa de binecuvântarea şi de tăria Sfântului celui nefăcut de mână chip, care dintru atingerea preasfintei şi preacuratei feţe a iubitului Său Fiu din destul o a câştigat, ca printr’ănsa. puterile şi minunile către întărirea dreptei credinţe şi mântuirea credinciosului Său popor, să se lucreze“. Se face aci o aluzie la chipul ce şi l-ia imprimat Iisus pe năframa trimisă lui Avgar, prin care acela s’a vindecat şi prin urmare se cere ca precum atunci aşa şi acum Domnul să-şi atingă faţa reală de chipul din icoană, dându-i putere vindecătoare, ilar dacă Domnul îşi atinge faţa de icoană, evident că imprimă pe ea, sau face din chipul ide pe ea de fapt ichipul Său (o concepţie apropiată despre sfinţirea icoanei, susţine Sergie Bulgacov în cartea: Icoana şi cinstirea icoanei).
        Dealtfel credinţa Bisericii ortodoxe despre o anumită legătură .între icoană şi realitatea personală ia Domnului ise încadrează în concepţia ortodoxă mai generală despre necesitatea şi realitatea sfinţirii anumitor obiecte sau părţi din natură. Se sfinţesc într’un anume sens vasele de slujbă, iar în altul casele, curţile, vitele, holdele etc., deci tot ce se pune în slujba lui Dumnezeu, dar şi tot ce întrebuinţează omul. Prin aceasta se urmăreşte alungarea .unor forţe reale idin aceste obiecte sau părţi ale naturii şi îm-brăcarea lor în puterea divină.
        Rezultatele ştiinţei modeme, care a redus materia Iia o lenergie, ne face să înţelegem întrucâtva justeţea concepţiei ortodoxe deşpre posibilitatea ca anumite forţe de dincolo de natură să se sălăşluiască în energia materială şi să se folosească de ea ca un instrument. Forţele acestea având un .caracter moral sunt desigur .purtate de fiinţe personale. De câte ori nu simţim mediul natural .înconjurător că rezistă silinţelor noastre sau că exercită asupra noastră influenţe rele?
                                                           *
        Vrem să rotunjim expunerea aceasta derivând anumite consideraţii de ordin general din cultul .ortodox al Sf. Icoane.
        1.        Prin frecvenţa chipului /lui Iisus .în Biserici şi în oasele creştinilor se ţine trează conştiinţa istoricităţii Sale, a întrupării ca iom a Fiului lui Dumnezeu. In rugăciunea de .sfinţire a icoanei se spune că ea este „întru aducerea aminte a întrupării. Datorită icoanelor creştinul nu cută nici o clipă că Fiul lui Dumnezeu a devenit om, că a trăit în istorie şi a săvârşit faptele ce le arată icoana. Să ne închipuim că nu s’ar admite cu nici un preţ zugrăvirea ea om .a Fiului lui Dumnezeu. Rezultatul ar fi că imaginaţia credincioşilor nar mai avea de ce se prinde, realitatea Lui istorică s’ar abstractiza şi înceţoşa în conştiinţa creştina. Cu toate datele oferite de Evanghelii, actul psihologic al plasării Fiului lui Dumnezeu în istorie, în existenţa concretă, imaginabilă, ar deveni tot mai greu de îndeplinit; existenţa istorică a lui Iisus ar apărea ca ceva necugetat, ca ceva imposibil. Dacă nu poate fi .zugrăvit, Iisus nu poate fi nici
cugetat cu faţă omenească. Dar atunci însăşi existenţa Sa ea om în istorie nu mai poate fi cugetată.             ,
       E semnificativ faptul că contestarea istoricităţii lui Iisus o întâlnim numai într’o parte a teologiei protestante, adecă acolo unde s’a respins dogma icoanei.
       Dar iarăşi e de observat că nici între credincioşii protestanţi nu lipseşte cu desăvârşire zugrăvirea chipului lui Iisus, ceeace e o dovadă că lumea creştină nu se poate lipsi de el şi înlăturarea absolută a chipului Lui nu se poate înfăptui decât acolo unde a idispărut credinţa în El.                                                           .
       2.       Prin icoana lui Hristos şi a Sfinţilor sfinţim văzul, cel dintâi simţ, spune Sf. Ioan Damaschin, precum prin cuvinte sfinte, sfinţim auzul.
       Realitatea lui Dumnezeu ne întâmpină şi ni se propovăduieşte din afară, pătrunzând la cunoaşterea noastră prin simţurile 'intelectuale, prin organele care din per-oepţiunile materiale sunt în stare să deprindă miezul lor spiritual. Dumnezeu nu ne răsare deadreptul din interiorul nostru, ci ni se face cunoscut în relaţiile cu ceilalţi oameni prin comunicări învăluite în elementul material, care parcurg simţurile noastre intelectual-materiale. Mai cu seamă aflăm despre Dumnezeu şi ni se naşte credinţa în El datorită cuvintelor altora, cari simt propoveduite la urechea noastră. De elementul material nu scăpăm mici în cele mai spirituale preocupări. Dacă nu putem avea nimic împotriva cuvântului ca mijloc intelectual-material prin care se produce în noi cunoaşterea lui Dumnezeu şi credinţa în El, nu putem avea nici împotriva icoanei, care ea şi cuvântul e un mijloc spiritual-material ide comunicare a unor realităţi intelectuale. Dimpotrivă, deahia o propoveduire care ni se face prin icoană e completă. Dacă nu ni s’a dat numai organul auzului, ca simţ intelectual superior, ci şi al văzului, cu siguranţă că şi acesta are uri rol în cele mai înalte străduinţe ale cunoaşterii. Desigur, când privim obiecte din natură, ca şi atunci când auzim sgomote impersonale, nu ne însuşim cunoaşterea unor realităţi spirituale. Dar când privim faţa omenească, sau chipul ei, ne însuşim iun conţinut spiritual oare se exprimă prin ea, întocmai ca atunci când auzim cuvinte omeneşti.                                     .
-   - însă faţa omului natural sau chipul ei, deşi ne transmite prin văz un conţinut
intelectual, acest conţinut nu ne sfinţeşte văzul, aşa cum nu ne sfinţesc auzul cuvintele omului natural. De aceea pentru sfinţirea văzului şi pentru cunoaşterea realităţilor de dincolo de natură, sunt necesare icoane care să reprezinte chipuri de persoane ce depăşesc faţa omului natural. Aşa cum cuvintele sfinte, cuvintele evanghelice şi bisericeşti se deosebesc de cuvintele preocupărilor naturale, producând în noi certitudinea realităţilor transcendente, tot .astfel trebuie să se deosebească chipul lui Iisus sau al sfinţilor de chipurile oamenilor naturali. Desigur chipul icoanei se foloseşte tot de trăsăturile omeneşti, aşa cum şi conţinuturile intelectuale evanghelice se folosesc de cuvintele .omeneşti. Dar şi într’un caz şi în altul e .un conţinut oare le transfigurează, care le pune o pecete mai presus de om, fără să le ia caracterul inteligibil omenesc.                     ;
       Ortodoxia, care a formulat şi crede în dogma despre icoană, a ţinut seamă în tot cursul istoriei de această funcţie a ei, .de sfinţire a văzului, prin faptul că pe de o parte n’a renunţat la închipuirea în plan văzut .a realităţii divine, cum a făcut protestantismul, iar pe de alta n’.a confundat chipul ilui Hristos şi al Maicii Domnului cu feţele oamenilor naturali, cum a făcut catolicismul.
       Icoana catolică nu propoveduieşte realitatea altei lumi decât cea a naturii, deci nu e o icoană propriu zis, pentru că nu descopere pe Dumnezeu în planul văzut, ci reproduce o faţă a naturii. De aceea icoana catolică nici nu sfinţeşte văzul. In fond cato-
122

© BCU Cluj
lirismul e tot atât de sceptic ca şi protestantismul în posibilitatea depăşirii naturii prin imagini vizibile. Apusul întreg stă în rezervă faţă 'de dogma icoanei, aşa cum a stat din timpul sinodului VII ecumenic. El nu crede că realitatea supranaturală poate fi sugerată, propovăduită şi prin ceea ce se adresează văzului. El crede numai în cuvânt, deşi în fond şi cuvântul omenesc e un vehicol material al unui conţinut spiritual ca şi chipul feţii omeneşti. Apusul nu admite putinţa unui urcuş dela chipul feţii, dalta planul văzut la Dumnezeu. De aceea nici nu se străduieşte să folosească liniile pe care i le oferă faţa omului natural, pentru a sugera prin eile conţinuturi de dincolo de natură. Dacă realitatea lui Dumnezeu nu poate fi sugerată în planul văzut, elementele naturii nu pot fi transfigurate. Arta, în concepţia Apusului, nu poate avea funcţia transfigurării naturii spre depăşirea ei.
        Iată de ce arta Apusului chiar când tratează subiecte religioase rămâne naturalistă. El socoteşte inutil efortul de depăşire a naturii, pentru a o face fereastră a -prezenţei divine. A nu crede în dogmă înseamnă a nu crede în posibilitatea biruinţei asupra caracterului natural al vizibilităţii lumii. Tot ce se crează în planul vizibil din elementele naturii rămâne natură. Natura rămâne iremediabil seculară, supusă legilor de fier 'ale imanenţei. Privirii omului nu i se poate oferi nimic sfinţitor, nimic tainic. Pentru Apus între taină şi vizibilitate este o prăpastie. Tainicul nu se exteriorizează, nu se încorporează, ci rămâne într’o abstracţiune gândită, iar planul -văzut nu poate cuprinde şi sugera altceva decât atomi, legi mecanice sau realităţi din lumea aceasta.
        Nu e greu de a ilustra cât de mult şi-a imprimat concepţia ortodoxă despre icoană, (despre posibilitatea sugerării lui Dumnezeu prin elementele văzute, pecetea pe sufletul poporului nostru. Arta lui nu e naturalistă şi estetica lui nu e indiferentă din punct de vedere religios şi etic, aşa cum e a popoarelor dominate de scepticism faţă de dogma icoanei. S’ia remarcat că poporul nostru nu reproduce în podoabele veşmintelor sale, în sculptura lemnului, în toate închipuirile sale artistice, natura, ei o schematizează după modelul icoanelor. Eil nu coase florile câmpului pe cămăşi, ci depăşind concretul caută formele geometrice generale şi de (temelie ale existenţei. El nu caută în artă bucuria păcătoasă legată de amintirea figurilor şi realităţilor care au produs plăcere trupului isău, ci caută taina şi ridicarea sa în sfera ei, dincolo de stările de păcat. Schematizarea îi este dictată de motivele oare -am văzut că impun iconarului schematizarea icoanei lui Hristos. Arta în viaţa poporului nostru întruneşte funcţia estetică -ou cea etică şi religioasă. Ea trebuie să-i sfinţească privirea, să o purifice de viziuni amintitoare de păcat; -ea trebuie să închipuiască frumosul adevărat, pur, din cealaltă lume. Cu înfiorare şi scrupulozitate religioasă, ca sub povara unei grave răspunderi, urmăreşte artistul din popor scoaterea la iveală a unor linii care să descopere prin străveziul elementelor materiale o altă lume decât a naturii, o lume pe care e dator să o propovăduiască şi prin care să sfinţească privirea semenilor săi.
        Mare lucru este pentru om o privire sfântă, pătrunsă de conştiinţa elementului de taină in vizibilitatea ce-1 înconjoară. Ea e altceva decât privirea serioasă, care stă sub presiunea unor griji sau probleme din lumea aceasta. Am arătat altădată1), cum ortodoxia adoptând graiurile naţionale ca graiuri liturgice a sfinţit cuvintele popoarelor, încărcându-le cu conţinuturi care opresc pe om dela uzul lor degradant. Poporul român, crescut în cinstirea arătărilor vizibile ale icoanelor, oare l-au mânat la crearea unor închipuiri vizibile scoase de sub păcat, are în privirea lui înmărmuriri adânci şi duioşii fragede, şi peste tot reflexe ide taină cum greu găseşti la neamurile neortodoxe.
      I) Ortodoxia modul spiritualităţii româneşti „Gândirea", Iunie, 1940.
                                                              123
© BCU
       Prin anta sa poporul nostru arată că nu în natură se află idealul lui ide viaţă, ci dincolo de ea. Die aceea el caută să se distingă de natură şi prin veşminte. Nu numai ornamentaţia lor se deosebeşte de înfăţişeriie concrete ale naturii, ici şi culorile. Membrii popoarelor apusene se îmbracă în culorile cenuşii, mohorâte, închise, care îi confundă cu natura. Ajunge însă să privim peste câmpul unui sat care şi-a păstrat portul românesc, într’o zi de lucru, ca să distingem fiinţele omeneşti în mod clar, deşi nu este nicio 'disarmonie .între hainele lor şi peisagiu. Putem afirma că pe când popoarele apusene au un ideal naturalist de contopire cu natura, poporul nostru are un ideal perso-malist, punând persoana mai presus de natură. A avut spre aceasta între .alţi învăţători icoana ortodoxă care nu aşează chipul lui Hristos isau al isfinţilor în mijlocul naturii, ca tablourile Apusului, şi .ale cărei culori se disting de ale naturii.
       S’ar părea că afirmând acest personalism al poporului nostru şi peste tot al duhului răsăritean în opoziţie cu naturalismul apusean, ne aflăm în contrazicere cu sublinierea antropocentrismului apusean, făcută la începutul acestei expuneri, ca şi cu reliefarea credinţei ortodoxe în putinţa sugerării lui Dumnezeu prin elementele văzute luate din natură.
       Contrazicerea ieste însă numai la suprafaţă. Antropocentrismul apusean e pasionat să accentueze independenţa lomului în raport cu Dumnezeu, dar e înclinat să-l apropie şi chiar să-l confunde cu natura, ceeac-e s’a şi întâmplat. Iar personalismul răsăritean înseamnă tendinţa de deosebire îh raport cu natura, lînsă nu de (autonomizare a persoanei omeneşti şi faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă toată valoarea persoanei • omeneşti coboară de sus, vine din legătura cu persoana divină. Popoarele ortodoxe cred în persoană deoarece cred în Dumnezeu, oare e persoană şi nu natură.
       Pe de altă parte personalismul ortodox nu e ostil naturii; nu vrea dispariţia naturii, ci transfigurarea ei. Transfigurarea se face însă prin persoană, în ultima analiză prin Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Icoana Lui foloseşte elementele naturii, dar descopere prin ele un sens de dincolo şi în lumina ei toată arta şi etica popoarelor ortodoxe mizuiesc spre transfigurarea naturii. In (concepţia lortodoxă persoana apare pe primul plan, iar natura întreagă e o trenă asupra căreia se revarsă strălucirea şi sensul persoanei. Pentru Apus omul e o anexă a naturii, iar aceasta ieste indiferentă sub raportul etic; ea trebuie luată aşa cum e, fiind stăpânită de neschimbabilitatea de fier a legilor. Pentru Răsărit natura aşa cum e se află sub umbra păcatului şi a puterilor rele ide dincolo de ea. Ea trebue transfigurată; trebuesc desrobite părţi din ea de isub domnia răului. Aceasta însă nu ise poate face prin aictivismul oare vizează imanenţa ei, ci prin puritatea morală şi prin rugăciunea omului care atinge forţele răului ce domnesc în nevăzutul ei.
       De aceea, deşi personalist, Răsăriteanul nu manifestă activismul Apuseanului, care e exterior, ci un activism de intensitate, ide ordin religios şi etic.
       S’a spus ică personalist e Apuseanul şi aceasta se arată în activismul său, pen-trucă dacă idealul său ar ista în (apropierea de natură n’ar mai trebui să fie activist.
Dar activismul Apusului n’ar folosi la nimic, odatăce n’ia putut salva pe om în faţa naturii, ci l-a dus la contopirea cu ea. Se vede că activismul lui nu este cel care poate , apăra pe om lîn faţa naturii şi îl poate face domn al ei. Activismul apusean a fost şi este J
strădania de-a pune cât miai deplin natura în slujba de consumaţie a omului. Civili-        1
zaţia este (transformarea naturii în bunuri .cât mai apetisante pentru trupul -omului Omul Apusului a crezut că va stăpâni natura prefacând-o complet în bun de consumaţie. D,ar prin aceasta s’a transformat omul în pură biologie naturală sau în abuz de
124
© BCU Cluj
  biologie subnaturală, A devenit el simplu animal sau simplă maşină de măcinat părţi de natură.
         Apuseanul a redus raportul său cu natura la un raport exclusiv de consumaţie. Pentru aceasta însă a trebuit să se taansforme într’o piesă a naturii, înţeleasă ca proces ide prefacere exterioară a materiilor. In loc să ridice natura dela starea aceasta de degradare prin păcat, —- icăci degradare e pustiirea ei de orice alt conţinut şi transformarea ei în moară monotonă de prefacere a materiei şi în obiect apetisant, provocator de pofte trupeşti, de păcat aşadar — omul apusean s’a făcut şi el una cu ea. El tinde spre contopirea ou natura pentru a se sătura însfârşit.
         Cu alte cuvinte Apusul ini se înfăţişează copleşit de concepţia exclusiv economică a naturii. Marxismul, oare nu vede în toată istoria decât o agitaţie pentru mâncare, a tras ultimele concluzii ale acestui paneconomism. Apusul a recăzut în starea morală a Evei, care n’a putut înţelege ce rost are .în mijlocul Paradisului un pom ale cărui mere n’ar fi ele spre mâncare. In Apus urcarea standardului de viaţă a devenit unicul ideal, care mereu urcă mai sus.
         Astfel naturalismul Apusului a dus pe de o parte la trivializarea naturii şi a omului, iar pe ide alta la criza sângeroasă a războiului, care uu-şi poate găsi soluţia pe linia apuseană, căci poftele de consumaţie lăsate în ideslănţuirea lor nu pot fi săturate, deoarece cresc mereu, iar puterile omeneşti ide prefacere a elementelor naturii în bunuri de consumaţie nu pot ţine pasul ou această creştere a poftelor.
         Soluţia nu poate fi aflată decât în concepţia răsăriteană, care nu vede natura numai ea un sân plin de bunuri de consumaţie şi nici rostul omului într’o maşină care să le macine. Natura are şi rostul de-a fi transfigurată în fereastră a tainelor suprafireşti. Ea are şi un rost revelaţional, un rost de scară spre Dumnezeu, dar acest rost îl descopere omul nu prin simpla şlefuire a inteligenţei, ci mai ales prin înălţarea sa etică. Ea are şi o funcţie estetică, dar esteticul nu e menit să fie împreunat cu scopurile economice, ci cu cele etice şi religioase. Consumaţia însăşi e cel mai dejos raport al omului eu natura. Ea impune o anumită jenă omului, un îndemn de a o îmbrăca în valori spirituale, pentru ca nici în acest act omul să nu se animalizeze. Plugarul face semnul crucii când începe pânea, şi zice rugăciunea la începutul şi sfârşitul mâncării.
         Porunca înfrânărid e dela Dumnezeu şi dacă ar practica şi orăşenii mai mult această virtute, crizele sociale ar fi mai puţin acute, căci nu s’ar mai acumula averi atât de mari în mârâie unora.
         In icoana ortodoxă şi în arta poporului român sunt indicaţii pentru o concepţie sacramentală a lumii văzute, care pune frâu poftelor de consumaţie şi impune sfială în faţa naturii, obligând la străduinţa de desrobire a ei de sub puterile degradatoare, îndemnând la adevăratul activism şi la autenticul eroism lai omului, la cel care-1 salvează de sub natura decăzută.
         Iar întrucât cultura exprimă cele mai înalte idealuri ale unui popor, acele pe care să le poată propovădui cu fruntea sus lumii întregi, să ne întrebăm, oare timpul de azi nu ne obligă la crearea unei culturi carie să desvolte în sfârşit indicaţiile spiritualităţii româneşti, singurele salvatoare pentru omenire?
       NOTĂ: Citatele sunt luate din textele Sf. Ioan Damaschinul, traduse în româneşte şl publicate de p. Fecioru în „Glasul Monahilor", din 7 Dec. 1941.
                   ARCHIMEDE
                                      DE
                                 V. VOICULESCU
                   Nici mâini, nici ochi,... pur nesaţiu Cu genunile auzului închise,
                   Spânzurat ca un păianjen în spaţiu Alerga pe urzeala imenselor vise.
                   Tot mai înfierbântat băteau berbecii Jos în zidurile cetăţii,
                   El număra ca într’o strungă vecii Din unghiul de aur al eternităţii.
                   C-ând l-au străpuns suliţele vrăjmaşe Culegea legi, pândea probleme '
                   Căuta alt sprijin lumii uriaşe,
                   Nu şi-a auzit carnea cum geme.
               ... N’a prins ştire măcar să tresalte Era aşa de departe pornit Atât de cufundat în cele înalte,
                   Trupul jos atât de strivit,
                   Că el pentru sine n’a murit
                   N’a mai avut doar unde se ’ntoarce.
126:
           .... .................© BCU Cluj
                                P O E S I I
                                            DE
                                       RADU GYR STEPĂ UCRAINIANĂ
                  Curgând din Miază-Noapte, sbâreitâ, largă, arsă, .
                  Cu veacul şi tăcerea în goluri verzi se varsă.
                  O simţi cum vine parcă din moarte şi uitare,
                  Ducând sfâşietoarea vecie în spinare.
                  Rar, câte-un dâmb clipeşte din geană subt un nor, Sau şcbioapătă, departe, un pom într’un picior.
                  Clocite, smârcuri negre spre zairişte se lasă, Fierbându-şi mormolocii subt lintiţa vâscoasă.
                  E’n tot o desnădejde, o dezolantă silă...
                  Cad din văsduh, bolnave, mari păsări de argilă.
                  Şi liniştea se cască, setoasă, ca o fiară,
                  Lingând pe margini cerul şi apa lui amară...
                  In zori de zi, ca plumbul topit sfârâe golul     '
                  Tăriilor, şi urcă, necruţător, pârjolul.
                  Pământul surd se coace şi crapă subt văpae Şi arşiţa-1 scobeşte cu ghiaxe ’n măruntae.
                  Amiaza nemiloasă, din graniţa ei spartă Veninul care arde prin ierburi şi-l deşartă.
                  Şi aerul trosneşte... şi zările leşină...
                  Ci, deodată, stepa oftează în lumină.
                  Cu nările svâcnite, adulmecând, tresare Şi, lung, miroase ploaia gonind din depărtare.
                      Din adâncimi mongole, din hău fără ’nceputuri, Cresc norii cu hangere de fulgere şi cnuturi.
                      Vin hoarde de ceniuşe şi clocote cazane.
                      Bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
                      Vecia urlă. Norii îşi leapădă tăciunii,
                      Şi mormăie şi joacă ursoaicele furtunii.
                      Cu jordii, ploaia bate câmpia ’n pielea goală, Mânjind văsduhul, vântul îi cară ’n cârcă smoală
                      Ies smârcuriile-afară din grqpniţe şi pleacă,
                      Să rupă dăi răzleţe în goana lor buimacă.
                         Sbârlit, îşi umflă guşa, şi duşmănos, nămolul, Subt tunetele care se dau de-a rostogolul.
                         Imensă, stepa geme, se datină şi fierbe... Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
                      De stele, şi le-aprinde opalele mirate Sus, peste amintirea furtunii destrămate...
                      O limpezime rece înghiaţă juvaere Şi subţiază poduri de vis şi de părere.
                      Iconostasul nopţii se 'nalţă eu sfială,
                      Şi toată stepa ’ncepe o rugă vegetală.            •
                      Un imn ciudat mijeşte din şanţuri, din băltoace,.. Şi numai dintr’un capăt de lume fără pace,
                 Flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră, Scuipându-şi, peste basme, plămânii lui de piatră.
                 DIN VÎGODA’N VINOGRADAR
                     Din Vlgoda’n Vinogradar, tot pâlpâe-o punte de jar.
                     Se datină stelele bete, lovite de roşii rachete.
                     Obuze se sparg, îşi desfoae imenşii păuni de văpae.
                     Auzi prin văsduhul de spuză cum foarfecă moartea ursuză.
                  Şi zările clănţăne parcă, şi luna de sânge e leoarcă.
                  Din Vigoda’n Vinogradar tot fulgeră moartea de jar...
                     Dar sufletul, .sufletul, 'el se leagănă peste măcel. Din sânge, oţel şi pucioasă el icreşte hiulub de mătasă.
                     Din Vigoda’n Vinogradar,
                     doar sufletul n’are hotar.
                 înalt, tremurând ioa o rază, prin fier .şi prăpăd luminează Cu stooru-i de pasăre sfântă în linişti albastre se ’mplântă
                   Din Vigoda’n Vinogradar, doar sufletul n’are hotar.
                   Departe, in vis, e o icasă
                   din geamuri clipind somnoroasă...
                   Şi sufletul piere sub zare, foşnind spre ferestrele clare, plutind să sărute, departe,
                   O frunte căzută pe-o carte, doi ochi cu lumina fierbinte ce plâng pe aduceri aminte,
                   Şi două mânuţe mirate cucernic pe piept închinate în mica lor rugă sfioasă:
                   „Să vină tăticu’ acasă...“
                   Din Vigoda’n Vinogradar, doar sufletul n’are hotar.
                   CRUCEA DIN STEPĂ
                                        Camarazilor mei din Reg, 2 Dorobanţi
                   Strâmb icroită idin şindrile ciunge, între vânturi aspre şi sirepe, zarea într’o coastă o împunge colbădnd-o cu tristeţele din stepe.
                      Din înalturi, păsări cad năuce — sdrenţe negre — pe schiloada şiţă
                        Numai caisoa arde, sus, pe cruce, ca o iframte jupuită de arşiţă.
                     Fierul ei, julit de vânt, de ploae şi de schije şi de moarte, parcă plânge Dimineaţa, răbufnind din ududae, pune pe metal un cheag de sânge,
                     şi pe groapă, soarele aprinde bălării amare şi uscate...
                     Dar, trudit, cu sacul de merinde spânzurând la şold, cu airma’n spate,
                     Ars de lunga veghe’n vizuină, năclăit de humă şi nămoale, el, ostaş, pe zarea de rugină lângă icruce pasul şi-l domoale.
                    Vine din tăceri uraniene şi idin pânda nopţii veninoase, cu bocancii sparţi, cu mâini osoase, ou tăciuni tremurători sub gene.
                    In sfinţenia de foc a dimineţii, istoviţi, genunchii lui se pleacă pe ţărâna gropniţii săracă unde, sterpi, au năpădit scaeţii.
                    Stă, priveşte crucea aplecată, împietrit în lânceda lumină... Mâinile, de sgură şi de piatră, frământate dârz pe carabină,
                    i se istrâng acum iîn rugăciune, pâlpâind ciudat ca o beteală, în amara stepei uscăciune, sub un cer de mare oboseală.
                    Spune şoapte mai ca o mătase pentru camaradul idin ţărână. Mângăe, eu grele mâini sfioase, scândura beteagă într’o rână,
                    lung, sărută casca de pe cruce, se ridică, şterge-o lacrimă din geană, şi, cu linişte de sfânt şi de icoană, către zări care ucid se duce...
                                                          l3?
                                     N I X I A
                                         DE
                          "... VINTILĂ HORIA
       — U n presentiment ciudat mă împiedecă isă fiu a ta, întreagă şi pentru totdeauna, aşa cum visez din prima clipă în care te-am întâlnit, acolo, sub chiparosul de lângă ţărm.
        Şi Nixia întoarse ochii, mari şi încărcaţi de neînţelesuri, către marea îndepărtată care -ridica un zid albastru între marginea cerului şi marginea pământului. Intre albastrul ochilor ei şi albastrul mării stătea parcă un cuvânt necunoscut, care lega cele două suflete şi le împreuna, pe deasupra spaţiului dintre ele, un cuvânt pe care Heliion încerca zadarnic să-l deslege. Avea ceva deosebit în toată făptura ei fecioara aceasta, o dârzenie care începuse să-l plictisească, dar în care recunoştea uneori taina lungii legături c-are-1 ţinuse lângă ea mai mult decât lângă toate femeile pe oare le iubise în darnica cetate a Filiodored. In seara când o întâlnise lângă chiparosul isubţiratec, fecioara îi zâmbise cu atâta stăruinţă, cu atâta poftitoare tinereţe îşi dăruise ochii privirilor lui, încât nu se îndoise o clipă că după primul sau al doilea sărut i se va dărui aşa cum i se dăruiau toate femeile din Filiodora. Trecuse de atunci aproape un ian şi Nixia rămăsese la aceleaşi sărutări şi la aceleaşi cuvinte. Se întreba uneori cum de putuse să alerge atâta timp după trupul acela pe care feminitatea îşi sculptase abia primele forme, cum de nu-1 furaseră alţi ochi mai adânci şi alte mâini mai meştere.
        —  Să mergem Nixia. S’a făcut târziu.
        Insă f ecioara nu-1 auzise. Privea într’uma apele 'întinse, peste care cobora soarele, ca o pânză de corabie care se 'îndepărta încetul, cu încetul, scufundându-se dincolo de linia depărtării. Când apa deveni violetă şi pe luciul ei începură să sticlească drumuri argintii şi mişcătoare, Helion se ridică 'din iarbă şi o trase pe Nixia în spre el.
        —        Plecăm? întrebă mirată. Şi ochii erau tot atât de violeţi ca şi marea. Iar în părul iei vântul serii resfira şuviţe subţiri, cu mângâieri care veneau de 'dincolo de oameni, poate tocmai de pe linia îndepărtată pe care se stinseseră ultimele pânze ale corăbiei de aur.
                                         I3I
© BCU Cluj
         —  E târziu, Se vor închide porţile cetăţii.
         Şi porniră, unul lângă altul, către zidurile albe ale Filioidorei, îngrămădită în strânsoarea colinelor ca iun mijloc de femee arcuit sub strângerea unui braţ puternic. Pe dealul din mijloc, templul led Poseidon, zeul mării .şi al soarelui, culegea cu toate mâinile întinse ale coloanelor de marmoră, razele idin urmă ale apusului.
         Insă înainte de a ajunge lângă zidurile cetăţii, văzură un şir lung de oameni ieşind prin poarta întunecată şi urcând pe drumul care ducea în spre templu. Bărbaţi şi femei ide toate vârstele, îmbrăcaţi în hainele lor albe, cu margini de purpură, purtând în mâini torţe stinse, ieşeau idin Filiodora şi urcau coasta pietroasă a colinei printre chiparoşii drepţi şi severi ica nişte săbii uriaşe. Nixia şi Helion se priviră nedumeriţi, apoi se amestecară în fluviul de trupuri, păşind alături, mână în anână, către templul care veghea cetatea şi marginea mării. Nimeni nu scotea un cuvânt. Pe feţele înăduşite de oboseală se citea o grijă ascunsă, amestecată cu o teamă care furase culorile idin ochii femeilor şi scânteile din ochii bărbaţilor. Apoi, când primele cuvinte ale cântecului suiră în spre cerul pe care sclipea acum cuiul de argint al stelei lui Ve-nus — şi Nixia şi Helion pricepură.
                „Poseidon, Poseidon, stăpân dl depărtării,
                Născitt din soare şi din apele mării,
                Filiodora-ţi cântă la picioare,
                O, zeu născut din apă şi din soare...
         Şi cântecul implora înălţimile, făcea să tremure de duioşie licărul blând al stelei lui Venus, apoi cobora în violetul întunecat al valurilor şi se ţâra alunecând până acolo, în depărtarea luminoasă, unde se scufundaseră în somn razele stăpânului mării şi al (cetăţii. Aerul tot era o implorare albastră, fremătânidă, ca voalul unei dansatoare sacre care plutea diafan peste umerii colinei, însoţind ritmul (disperat al mulţimii. Când prima făclie se aprinse, cerul o oglindi, apoi alte făclii pâlpâiră în întunerac, pe pământ şi în înălţime.
         In vârful scărilor de marmoră, între cele două coloane idin mijloc, aştepta Tio-filair, marele preot, îmbrăcat în vesmintele sacramentale, cu părul alb coborând pe umeri ca o cascadă de spume. Braţele lui odihneau pe umerii celor doi preoţi mai tineri cari şedeau în genunchi, unul Ia dreapta şi altul la stânga lui. Rubinul sfânt aruncă scântei de sânge peste mulţimea oamenilor şi a făcliilor când ridică mânia dreaptă în semn de binecuvântare. Se făcu o tăcere atât de adâncă încât se auzea din vale respiraţia calmă a mării. Cuvintele marelui preot sunară în auzuri, aspre şi metalice ca sunetele unei trompete.
         —         A trecut azi un an de când nici un prunc n’a mai văzut lumina soarelui între zidurile blestemate ale Filiodorei. Rugăciunile mele au fost tot atât de zadarnice ca şi plânsetele voastre, femei, peste pântecele cărora s’a abătut mânia lui Poseidon, în veci fie-i islăvită puterea şi dreptatea.
         —   ...în veci fie-i slăvită puterea şi dreptatea, repetă glasul înfiorat al mulţimii.
         Degetele Nixiei tremurară în mâna lui Helion, apoi se smulseră ca şi cum s’ar
  fi ruşinat dintr’odată de toate mângâierile lui.
         —         Cine a adus blestemul peste noi nimeni nu poate şti. Destrăbălarea femeilor, trândăvia bărbaţilor, setea de vin, pofta de avere? Toate la un loc, sau poate niciuna, căci păcatele acestea sunt vechi cât trupul primului om al cetăţii, născut din dragostea lui Poseidon cu nemuritoarea Filiodorai, în veci fie-i slăvită aducerea aminte.
                                                          *32
© BCU
         —  ...în veci fie-d slăvită aducerea aminte.
         —        Voiu aprinde focul oracolului, pentru ia încerca să desleg în fumul sacru ridicarea blestemului sau semnele cauzei lui. Lepădaţi sandalele voastre şi descoperi-ţi-vă frunţile.
         (In jurul patului de piatră idin faţa templului se aprinseseră focurile oracolului. Marele preot coborî încet treptele, sprijinit de cei doi ucenici şi se întinse cu ochii către cer, în timp ce fumul se ridica în valuri cenuşii către ochii deschişi .ai stelelor. Privirile mulţimii îl urmăreau încordate, încercând să descifreze literele ciudate a cărora taină numai Tiofilar, marele preot, ştia să o desprindă idin jocul schimbător al volutelor de fum.
         Insă de undeva, un vânt uşor veni către loracol şi începu să împrăştie fumul care se adunase de-asupra ca © boltă mişcătoare. Ochii mulţimii se înspăimântară, sufletul marelui preot tremură de mânia zeului care nu voia să-şi desvălue voinţa. Şi atunci, în clipa aceea de nelinişte, o minune nemaivăzută se întâmplă. Vântul se transformă iîntr’un vârtej care coborî din cer, însoţit de un zgomot care cutremură coloanele templului ca pe nişte trestii, smulse vesmintele tuturor femeilor şi le urcă sus intr’un vârtej, ea pe un nor alb care dispăru într’o clipă sub roţile aprinse ale Carului Mare. Făcliile rămăseseră aprinse, trupurile bărbaţilor îmbrăcate, numai femeile îşi ascundeau, ţipând de groază, goliciunile înfrigurate. Apoi se făcu linişte şi ise auzi iar din depărtare respiraţia agitată a mării. Marele preot urcă din nou treptele templului şi când îşi întoarse faţa către mulţimea înspăimântată văzu şi înţelese totul. In mijlocul femeilor, îşi păstrase vesmintele numai trupul Nixiei, singura fecioară dintre zidurile blestemate ale Filiodorei.
                                              *
                                           * *
         Când soarele se apropia de asfinţit procesiunea ajunsese dincolo de marginile cetăţii, pe malurile unui golf care se unea cu marea printr’o plajă de nisip. In fruntea mulţimii păşea Nixia, încununată cu frunze de dafin şi îmbrăcată cu rochia ei cea mai albă. In spatele ei marele preot Tiofilar călca greu pe nisip, sprijinit de braţele tinere ale celor doi ucenici, iar în urmă toţi bărbaţii şi toate femeile din Filiodora, cu ramuri de chiparos în mâini, cu frunţile şi cu picioarele goale, ca pentru rugăciune. Numai Helion purta în ochi nu smerenie, ci mânie, iar mâinile lui goale strângeau, nu ramuri de chiparos, ci pumnalul ascuţit, ascuns sub cingătoare. Când procesiunea se opri, războinicul ieşi dintre rânduri şi veni în faţa Nixiei. Ochii lui străluceau, răsfrângând ochiul roşu al soarelui care apunea.
         —         Nixia, Nixia, cum mai pot crede în dragostea ta, când asculţi minciunile deşarte ale marelui preot? Vino lângă mine, fii numai a mea, aşa cum mi--ai şoptit de atâtea oiri. Vino şi vom fugi chiar azi dintre zidurile blestemate ale Filiodorei.
         Marele preot începu un gest, însă glasul hotărit al Nixiei îl opri. Fecioara era senină şi calmă ;şi părea mai înaltă şi mai subţire în veşmântul ei de sărbătoare.
         —         Pleacă Helion! Poseidon m’a ales mireasă, pentru a răscumpăra cu trupul meu curat păcatele cetăţii. Voinţa lui e mai tare decât dragostea noastră.
         —         Asta o credeţi voi, nemernici şi laşi ce sunteţi. Dacă Poseidon există, îl voiu înfrunta in largul mării şi-i voiu străpunge pieptul cu pumnalul acesta. Să nu plângeţi când veţi rămâne fără zeu, căci mâine în zori valurile mării îi vor asvârli trupul mort pe ţărmuri.
         Şi întorcând spatele mulţimii, alergă în spre apă, sări în prima barcă trasă pe nisip şi se îndepărtă în larg, în căutarea zeului care-i furase dragostea. Mulţimea îl
                                                         *33
© BCU
  privi o clipă, zâmbi ironică şi-şi întoarse întreaga atenţie către Nixia, pe care marele preot o conducea de mână către 'întinsul mării. Când apa îi sărută picioarele, Tiofilar o ibinecuvântă şi pomi înapoi către cetate, urmiat de gloata tăcută a mulţimii.
        Nixia rămăsese singură pe plajă, faţă în faţă cu marea şi cu soarele, ea, aleasa zeului pentru o nuntă pe care nu şi-o închipuise în niciun fel, căci un zeu trebuia să fie altfel decât un om, altfel chiar decât Helion a cărui barcă se pierdea în zare, mânată de dragoste şi de nebunie. Niu-i era frică. Iar chipul lui Helion îi (apărea ca în-tr’un vis, ou zâmbetul şi cu ochii lui cari străluceau de-asupra ei când o săruta uneori, în după (amiezile lungi, întinşi în iarba de lângă templu. Aşa trebue să înceapă dragostea, (chiar şi cu un zeu. Ii veni să zâmbească, însă nu putu să se împiedece de a face gestul acela. Se lăsă încet pe nisipul încă fierbinte şi se întinse cu faţa către apă şi către soarele care se apropia de linia depărtării. Şi rămase aşa, aşteptând, cu ochii închişi, de teamă să nu se sperie prea tare atunci când îl va simţi aproape. Insă nu veni nimeni. O capră, undeva, pe dealul din spate, behăi tremurat, apoi îi auzi clopotul dela gât pierzându-se încet, încet şi apoi nimic. Numai liniştea şi clipocitul apei pe nisipuri. Până când... Ba nu, era (doar o iluzie... Şi totuş iapa venea în spre ea, îi cuprinsese glesnele şi le bătea încet, cu spume calde, se retrăgea o clipă, apoi venea iar, tot mai sus, până spre genunchi şi mai sus. Dar nu era udă, ci numai caldă, ca o mângâiere care o înfiora şi o făcea să strângă pleoapele ca să nu ţipe de plăcere. Şi când palmele calde îi alintară braţele şi pieptul, o rază din soarele îndepărtat alunecă pe deasupra apei, alergă peste valuri şi se apropie de trupul fecioarei. Un fior fierbinte o străpunse toată, ţipă şi când deschise ochii, într’un târziu, nu văzu decât chipul roşu al soarelui scufundându-se grăbit în apele care sfârâiau încă.
        A doua zi în zori, păstorul de capre găsi pe ţărm trupul lui Helion, aruncat de valuri. In mijlocul pieptului purta înfipt un pumnal de oţel cu mâner de aur împodobit (cu pietre scumpe.
        Iar (de atunci, din ziua în care blestemul se ridicase de peste cetate, Filiodora a luat numele fecioarei care rodise prunc de zeu şi s’a numit Nixia, aşa cum se cheamă şi azi, pe ţărmul unei insule din Marea de Mijloc.
                                                         Viena, Decemvrie 1941
*34
© BCU
I
I
p
E
S
                           DE
                 PETRU P. IONESCU
S E M N.....
...Era undeva o apă mare ce ne despărţea
Şi rupt podul peste ea..
—   Dincolo, -dincolo! urlau în mine pustiile, Clocotitoarele glasuri zămislind stihiile.
—   Dincolo, dincolo! plângeau în tinda cugetului Toate bucuriile în iureş sub volbura vântului.
Din candela visului picurau stropi; stâncă Picurată să fie temelie înaltă, adâncă.
O,  biet vis nestatornic de lut!
Năruită zămislirea voită de mine
                     Luptător fără scut.
                                            jf
Până la cer am întins, năzuite, braţele.
Până în adâncuri am scormonit izvoadele.
In nu ştiu ce fărâmă ţi-am aşteptat faţele.
Şi în toate am picurat răstălmăciri, neroadele!
Pescar încremenit de ger,
Am spart ochiu de ghiaţă în sloiul tainei, Să prind în năvoade fărâmă de cer.....
Nu mirările mă opiriau,
Nu deznădejdile mă îngheţau.
Nu 'Spaimele în spaimă mă ţintuiau....
135
..Era (undeva o apă mare, maşteră, ce ne despărţea
Şi rupt podul peste ea!
Ci eu nu aflam nici în mine, nicăeri, îndemn.
Dar căutam, căutam, unicul, marele semn.
Eram lângă bucurie îşi nu era.
In răsufletul vieţii, nici!
In lumea celor mari şi a celor mici,
In văzute şi nevăzute,
Era Mărturisire, nu era Semn.
Atunci, cu sfânta Ta gură
Mi-ai spus, sub 'buretele oţetului şi tfâerii:
— Ca să fii Făptură,
Treci peste podul rupt, podul Durerii.
TIMPUL
Nu vezi cum trece timpul printre noi!
Ca printre pietre’n vad, în clocot, trece.
Ne spală rănile bulboana rece
Şi prindem picurări sprinţane’n pumnii goi.
Nu simţi cum se strecoară timpul între noi! Ca’ntre lianele unei păduri virgine.
Ne rupe ramuri, ne adapă rădăcine.
Şi’n urmă lasă mortuar întins de sloiu.
Nu-auzi cum fuge timpul dela noi,
Cum printre cruci de cimitire, vântul! Sărutul şuierat ne biciue pământul, încremeniţi, în toată veşnicia, amândoi.
— Nu muşcă ei din noi cu dinţi flămânzi.
Foim noi — viermi — în carnea lui de taină.
Ne fugărim cirezi sălbatice de mânji, învestmântaţi în el:
Linţoliu,
Pace,
Haină!            :            , -
SORB VIAŢA....
Luminate, nestemate,
Se strâng în mine, sclipesc, se sting stelele toate.
Haos împovărat de lumini şi torţi,
Te port în mine cu sorii tăi morţi! .
136
Aspir lumea prin miriadice guri.
— Să nu vii noapte din ziuă să-mi furi!
In sfeşnice ars e aurul pur al luminii Şi s’au stâns.
Vânturi au împrăştiat ciulinii,
Horbotă de plâns!
Aspir viaţa prin nesăţioase, înmiite guri.
—   Să nu vii durere din bucurie să-mi furi!
Dedesubturi, adâncuri, înalturi, le vreau. Deasupra-mi gâlgâiri de prăpăstii roiau Braţele cuprindeau...
Ochii — nesăţioşii — ei,
Se deschideau peste goluri, besmetici şi grei. Vieţuiam — Eu — primul Om,
Peste miracolul Facerii — Domn...! ,
Sorb viaţa prin însetate, lacome guri.
—   Să nu vii moarte din zile să-mi furi!
*37
© BCU Cluj
                                    A  W*" A.
PRINŢUL A COBORiTŢNTR’Oţ SEARĂ
                                               DE
                                     GHEORGHE BUMBEŞTI
            Prinţul ar fi. coborit de la munte,
            Subţire şi palid cu grele pleoape Se ducea înspre zări cu sana pe frunte Şi genele umede de rouă, de ape.
            Nu avea traistă şi nici inel,
            Când şi când se oprea prin sate —
            Luna de-asupra lui ca un cercel
            Aluneca blândă şi se- arcuia jumătate.
                                                           ■ ■ •
            L**!»
                                                           Vreau să ajung până ia mare — spunea domol . Şi’n zâmbetul lui plângea tristă chemarea, .
Drumul lui despărţea marele întuneric de gol Şi târziu s’a văzut că pe mantia lui s’a topit zarea.
Fetele nu i-au dat apă la fântâni Prea călca ’n sufletul lor talpa moale-a pustiu Şi el trudit a băut totdeauna din mâni Pentru somnul care-! ducea în adâncuri târziu.
A trecut ondulatele dealuri şi văi egale A mâncat din roadele pomilor şi uneori a plâns Nu se ştie dacă era desculţ sau avea sandale Şi cum în geana lui, luceafărul într’o noapte s’a stâna.
De la şes nu s’a mai auzit de el, iată Oamenii câmpului nu l-au văzut, nu Inau ştiut —
Unii au spus c’ar fi mort, tremurată Vieaţa lui s’ar fi scurs între lut. . -
L-iau găsit într’adevăr rezemat De un pom uscat, parcă dormea —
Somnul morţii amar îl găsise culcat De s’a prelins peste el cenuşă de stea.
Au încercat, dar n’au putut să-i închidă pleoapele Doamne, şi ce logodnă i-ar mai fi făcut apele
                       138
  © BCU Cluj
               ULTIMA AVENTURĂ A DUCELUI
                                DE BERRY
                                        DE
                                    OLGA CABA
     Singurul oraş din lume, unde o feniee putea să-şi nprinldă o ţigaretă pe stradă fără a fi acostată sau remarcată măciar, era Londra. Şi era foarte necesar să aprinzi din când în când câte un Goldflake, pentruca fumul său gălbui să te apere de imensa pustietate a oraşului urât peste măsură, covârşitor şi plicticos, de cifrele astronomice evaluând capitalul societăţilor de asigurare, afişate la fiecare pas, de tentaţia vană a diamantelor expuse în vitrine cu preţuiri impudice, de impertinenţa englezoaicelor oare umblau după cumpărături în pantaloni lungi de flanelă, de flaşnetele cerşetorilor nebărbieriţi întinzându-şi mâna după pâine isub cifrele astronomice tale societăţilor de asigurare — nu exista nici-o altă pavăză, nici-un alt adăpost de refugiu pentru a-ţi readuna fragmentele individualităţii tale rănite, descompuse, lezate la orice pas, decât de a deschide cutia galbenă cu eticheta roşie, a scoate o ţigaretă, a o aprinde. Astfel devenaai şi tu am element productiv în lacest oraş producător de ceaţă şi de fum, adăugând propria ta dâră subţire la fumul tuturor coşurilor şi hornurilor de fabrici şi de vapoare, în care se sublima oraşul hâdos cu câteva zeci de metri mai sus, mai aproape de norii gălbui şi mohorâţi. Cine nu is’a plimbat, isingur, pe docurile Londrei, într’o dupămasă de iarnă între trei şi patru, nu va şti niciodată ce este plictiseala în forma ei absolută, nu va înţelege de ice voia să sie împuşte Bauidelaire într’o criză de taedium vitae şi nu va avea o intuiţie precisă a Saharei concepută lăuntric sub forma unui gol umplut necontenit, ca un ceas de nisip, de clipe fără nici-un gust şi lipsite de culoare.
     „Ce să fac până la ora ceaiului?1' se întreba Adela strivind suib călcâe un Goid-flake muribund. Se iviră o mie şi o sută de posibilităţi absolut lipsite de atracţie.
     „Să mă duc pe Bond Street să văd diamantele, să mă duc la St. James Park să admir raţele regelui şi să le dau de mâncare, să mă duc la Tower să văd bijuteriile coroanei, să mă duc la Ealing Broadway să flirtez cu portughezii, să caut un telefon public să văd dacă a sosit Patienoe dela provincie, doamne Dumnezeule, unde să mă duc?“
                        .     i39
© BCU Cluj
        Din asemenea crize de plictiseală ies toate crimele şi marile opere de .artă, sinuciderile şi iubirile inexplicabile după care pânigi două săptămâni şi pe urmă idee nu ai de ele, toate nebuniile pot să iasă din spleenul de proporţii cosmice — această floare uriaşă care răsare idin dupămasa docurilor de pe Tamisa şi creşte mai .sus decât macaralele gâfâind şi ele de surmenaj şi de scârbă.
        Se îndreptă înspre o staţiune de imetro şi se lăsă luată de treptele automate care o depuseră ;în labirintele de faianţă albă.
        „Definitiv, tot acolo am să mă duc“, îşi zise respirând uşurată. îşi combină mental o listă nesfârşită de prăjituri pe care le va lua la ceai şi îşi aduse .aminte de invitaţia la balul acela, dar acum deodată toate gândurile ei se îngrămădiră în jurul lui, ca naufragiaţii la colacul de salvare. Da, sigur, cum ide nu s’a gândit mai repede. Se va duce negreşit, se va duce în seara aceasta la bal.
        Coborî idin metro şi ieşi iîntr’o piaţă sobră, mohorâtă ca toate pieţele londoneze, dar cu .un anumit (aer de spleen aristocratic şi (exclusiv.
        Londra este oraşul, unde nu există decât plictiseală, dar plictiseală de o varietate nesfârşită, îmbrăţişând toate nuanţele de plictiseli posibile din lume. Altfel te plictiseşte Westminster Abbey ca şi noroiul .din Great Coanmercial Street. Spleenul regal al lui Buckingham Palace .e (îmbibat de suveranitate — pe când plictiseala macaralelor este un spectacol frizând penibilul. Se plictisesc raţele din St. James Park şi se plictisesc cetăţenii care le dau de mâncare, se plictiseşte sergentul de pe stradă şi cerşetorul de lângă gard, se plictisesc băutorii de ceaiuri idin restaurante şi băutorii de whisky din baruri, se plictisesc regele şi regina în sălile de recepţie şi gardienii care le păzesc palatul. Poţi să te plictiseşti în mod foarte distins, şezând singur lângă un cocktail şi privind peste oameni parcă iar fi făcuţi, din sticlă; şi poţi să te plictiseşti în mod foarte vulgar, şezând pe pavaj şi roormăind înjurături obscure dintr’un colţ al gurii, păstrându-ţi luleaua în celălalt colţ. Probabil toată generaţia de englezi a fost concepută tot într’un moment de supremă plictiseală, altfel n’ar fi putut ieşi chiar aşa de îmbufnaţi nici iei.
        Piaţa .Gromw.ell, unde se trezi Adela, te copleşea cu plictiseala massivă a înaltei burghezind din epoca victoriană, clasă .cu oare aristocraţia lînchee mesalianceuri discrete şi din ce în ce mai puţin regretate. In faţă, se ridica clădirea impozantă şi respectabilă prin lipsa de stil a muzeului Victoria şi Albert. Intră în muzeu şi trecu fără a afecta vre-un interes în faţa portretelor reprezentând figuri venerabile de piraţi îmbătrâniţi în discretă destrăbălare, ide aristocraţi ou faţa roză şi ochii albaştri de porţelan, de contese care ar fi trebuit să transpire copleşite sub perucile lor massive — dar cine ia mai auzit vreodată de .contese transpirate? — corsetate până la os, atât de mândre, inocente şi sublime încât te mirai cum s’au înjosit vreodată până la perpetuarea speţei, să fie zis cu respect. Adela îi cunoştea deja pe toţi şi nu-i spunea niciunul nimic. Trecu în faţa lor sfidându-le igrandorile apuse cu viaţa ei tânără şi contrafăcân-du-le (figurile cu neîntrecuta ei impertinenţă. Ceeace căuta ea, era în sala miniaturilor.
        Păstrate în vitrine de sticlă, miniaturile se înşirară pe etajerele tapetate cu catifea .gălbue şi lângă fiecare vitrină, se găsea câte-o lupă, oferind posibilitatea de-a examina detaliile minusculelor figuri mai în voe. Se duse deadreptul la o vitrină de lângă geam, ridică lupa şi privi.
        Era o miniatură franceză (din secolul XVII, reprezentând pe un duce ide Berry. Un adolescent cu ochii verzi şi privirea rea sub peruca ondulată, un copil corupt îndurând, păstrând încă ceva din căldura candorii sale (pierdute — masca roză şi transparentă a tenului său fraged exprima încă regretul vag după paradisul pierdut.
       Nici-un apiectaiool al bestialei 'evoluţii omeneşti nu este mai gingaş, mai mişcător, decât această mirată deşteptare din inocenţă, nici-o vârstă nu este mai semnificativă pentru soarta noastră şi de un tragic mai sfâşietor decât anii aceştia ingraţi când suntem învinşi de păcat, ca îngerii căzuţi, şi luaţi în posesiune pentru totdeauna. Fiecare femee îşi blestemă toată speţa în cearcănele de sub ochii (adolescenţilor.
       Tânărul duce avea o ţinută mândră a capului şi din toată atitudinea lui se degaja o anumită siguranţă, care nu poate fi denumită cu alt cuvânt, decât „rasă“. Arcul spiritual al sprincenelor, gura tandră şi totuş dârză, pometele înalte şi bărbia rotundă, energică şi gingaşă, trufia ochilor cruzi, reci şi răi — trădau pe un mic tiran, un aristocrat în embrion, spiritual, orgolios, impacient, sensual şi sfidător, viitoarea năpastă şi asupritorul în perspectivă a unei provincii întregi, un boboc de prinţ, care va martiriza pe icei idin jurul său cu toată inocenţa, nedându-şi seama niciodată de propria sa cruzime, adulat de slugi, rude şi femei, admirat şi temut din cauza isprăvilor sale, iute la lofensă, gata de provocare, într’o mână cu sabia, în cealaltă cu povestirile galante ale reginei Margareta, curtenitor şi arogant cu femeile, amestecat în nenumărate intrigi de dragoste în ae-elaş timp, fără tandreţe, fără milă, fermecător şi nesupus.
       Adela era de mult fascinată de această figură, aşa cum .era fascinată de (bestiile frumoase, de rasă, idin grădinile zoologice, îl cunoştea, îl (înţelegea, îl detesta şi îl adora în acelaş timp.
       „Ce brută, ce brută — repetă de mai multe ori, cu admiraţie, aşa cum ar fi apreciat un puma sau un pui de tigru.
       Se uită la ceas — erau cinci şi jumătate.
       „Doamne, ceaiul meu“ — îşi reveni subit. Întotdeauna uita de timp când îl vedea pe iduoele de Berry.
       „Poate trăesc prea mult în imaginaţie", se dojeni, „picturile şi personagiile din piese sunt realităţi mai apropiate de mine decât oamenii cu care mă văd zilnic. Surplus de vitalitate deplasată şi lipsă de spirit practic".
       Ieşi în istradă şi se îndreptă înspre o (ceainărie tăcută şi discretă. I se făcuse o foame apocaliptică. Ceru ceai chinezesc, marmeladă, unt, prăjituri. Când masa fu năpădită de marmelade de toate culorile şi aburul se ridică din ceainic în valuri calde, o cuprinse o profundă sensaţie de gratitudine şi confort. Orice s’ar spune, englezii ştiu să-ţi aranjeze o masă ca lumea şi posedă 'arta de a te lăsa în pace ou ceaşca ta de ceai. Dela mesele vecine ocupate, nu se auzea nici-o vorbă, nici zăngănit de tacâmuri, nici râsete. Comenzile erau făcute discret şi ehelneriţele se mişcau încet şi demn, ca infirmierele în camera unde agonizează un viteaz general. Plictiseala care îmbrăţişă tot oraşul în tentaculele sale atatcuprinzătoare, luă aici o înfăţişare (discretă îşi exclusă. Lume bună adunată cu scopul de a se plictisi împreună — vorba lui Oscar Wilde. Se uită afară pe geam mâncând un sandwich cu marmeladă de afine şd sie gândea la ducele de Berry. In jurul lui nu era plictiseală.
       „Noi suntem latini” — se gândi ou un sens de complicitate triumfătoare — „nu ca domnul acela bătrân eu părul alb, care rumegă în tăcere un peşte fript, în timp ce citeşte rubrica economică din Morning Post. Ce-ar fi dacă d-aş lua ziarul şi l-aş înfuleca în borcanul eu marmeladă ? Sau dacă i-aş spune: „Priveşte domnule, sunt o femee divorţată ! Shockding !” — A fi o femee divorţată aici, în Anglia, este tot aşa de rău ca şi ia te plimba, t;u, fată albă, icu un negru, pe Picoadilly, noaptea la douăsprezece. Doamna în vârstă cu părul în inele sub pălăria în formă de bidon de untdelemn ar fi leşinat imediat. Ar veni poliţia şi pompierii şi proprietarul ar trebui imediat
să-şi închidă localul şi să emigreze în Australia. Doamne, cum se îndură oamenii aceştia să se plictisească aşa de crunt ?“.
       Un radio se deschide — un jazz se aude intonând „Good ndght, angel“. Ce-ar fi dacă s’ar scula în picioare să danseze un step ? Picioarele se mişcă deja sub masă înfingându-se clandestin în ritmul cântecului, marfă de contrabandă, surogat de satisfacţie. Seara, seara se va 'duce la bal. Până acum nu s’a dus singură la nici-un bal, oare cum va fi şi asta ?
       îşi plăteşte ceaiul, iese din local, se scufundă pe scara automată a unui metro. Peste iun sfert de oră, eu câţiva km. mai încolo, o 'altă scară o aruncă din nou la suprafaţă, cum un val asvârle o scoică la ţărm. .         .
       Oxford Tenrace, strada în care stătea, nu oferea o privelişte veselă. Un rând nesfârşit de oase de cărămidă gaibenă-eenuşie, toate de patru etaje, fără nici-un semn distinctiv. Dacă s’ar fi întâmplat vreodată să-şi .uite numărul de casă, niciodată n’ar fi putut intra la ea.
       Ajunsă în camera ei, deschise dulapul şi îşi examină garderoba de bal. Nu avea multe şanse, avea doar două combinaţii posibile: o bluză veneţiană neagră, brodată cu mătase albă, cu foi de taffetas, şi o roche de vellours-chiffon de culoarea purpurei lui Tizian, cumpărată tot la Veneţia, în amintirea ceasurilor petrecute în faţa tablourilor acestui pictor.           .
       Se decise pentru rochia de purpură şi se aşeză la oglindă să-şi facă părul.
       „Niciodată n’am să ştiu destul de bine lenglezeşte pentru a explica unui coafor ce să facă din părul meu — se gândi — dar pot să ţin o dizertaţie de jumătate de oră despre elementul metafizic în poezia Iui Brooke“. — îşi adună părul în creştetul capului, ,îl prinse cu doi piepteni, se fardă puţin, cu detaşament şi obiectivitate, cum ar fi f ardat o păpuşe, şi îşi puse rochia. Era o rochie frumoasă, căzând în falduri clasice, închisă în faţă până sus şi în spate decoltată până la talie.
       ,,V,a trebui să-mi găsesc dansatori în seara aceasta — se gândi — pentrucă am un chef nebun să dansez’’.
       Peste jumătate de oră, un taxi o depuse ia Kensington Gardens, în faţa hallului iluminat. Se îndreptă înspre sala de bal. In calea ei perechi-perechi, toată lumea cu combinaţii.
       „Cum trec singură printre ei, parcă aş fi împărăteasa Australiei", îşi zise, suprimând sub un zâmbet lăuntric panica pe care o simte orice femee când intră singură la un bal strein. In sală, se opri la uşe. .Luimea începuse să danseze un fox. Jiazzul deştepta în ea 'întotdeauna o reacţiune electrică de înaltă tensiune. Vroia, vroia neapărat să danseze, să danseze cu orice preţ. Dacă timp de două minute nu are să o ceară nimeni la dans, are să danseze singură, în mijlociii sălii. Picioarele îi foăteau un step imperceptibil pe parchet şi se uită în jur. Trebue, treime neapărat ca din tot grupul acesta de necunoscuţi să se desprindă cineva să o ceară la dans. Trupul îi încremeni, greu de ritm, ca un arc prea întins. Atent la chemarea bucuriei sale, un domn blond, indiferent, se închină în faţa ei. O, dansul acela era un deliciu. Corpul i se linişti, se destinse, ica un torent regăsindu-şi vadul pierdut odată. Parcă oamenii ar fi simţit valurile de bucurie care o cotropiră toată, veneau şi veneau necunoscuţii, figuri noi, mereu alţii, şi o invitau la dans.
       „Am o rochie frumoasă, nici eu nu sunt o fată urâtă, dar -nu aceasta este cauza — se gândi — vin la mine toţi pentrucă simt ică mă bucur şi sunt toată îmbibată de ritm, ca un fruct prea copt".
142
© BCU
        Saxofonul o prinse ,în lasso-ul lui prelung şi languros şi nu o mai slăbi din îmbrăţişarea-i subtilă şi insinuantă. Renunţă demult de a-şi mai examina partenerii —' dansatorii ierau doar marionete, pretexte, pentru ca ea să se poată avânta pe parchet cu toată uitarea ide sine şi tot elanul. întotdeauna, o bucurie organică, aproape atavică se deslănţuia în dânsa ia auzul sincopelor de jazz, care apucă şarpele saxofonului de coamă şi îl scapă din nou, îl urmăresc peste câmpii fierbinte ritmate, îl descoperă iarăşi la cotiturile cele mai neaşteptate, îl lasă să curgă până se ascunde în jungla sunetelor, îl pândesc, şi .se aruncă deodată asupra lui, ca o pasăre de pradă. Călcă pierdută în învălmăşeala de perechi rătăcite în dans, ica într’un codru pornit pe drumuri şi deodată i-s-e păru că de undeva din fundul crengilor mobile se strecoară o stranie lumină roză până la dânsa, figurile 'din jurul ei sie topiră într’un aibur de ciudată culoare — toate aceste sensaţii indefinibile porneau dela uşa larg deschisă înspre hali — în cadrul ei apăru o figură, cea mai reală, cea miai cunoscută dintre toate, fixând-o imobil, cu ochii săi verzi, răi, pătrunzători. Picioarele i-se încâlciră, încremeniră, îşi lăsă partenerul ş:i plecă înspre el săil vadă mai deaproape, să se convingă, dacă e ou putinţă un 'asemenea miracol. Necunoscutul făcu şi el un pas înspre dânsa şi se opriră faţă în faţă, el, cu privirea umbrită de o nuanţă de candidă ironie, pe oare i-o cunoştea şi ea, confuză şi mută, privindu-1 fascinată şi cuprinsă de o bucurie turbure, îngrozită, în pragul absurdului.
        „Unde ţi-ai lăsat peruca?” se auzi pe sine întrebând.
        „Nu ştiam că e bal mascat aici", răspunse dânsul surprins. Avea un păr castaniu şi uşor 'Ondulat. Părea mai în vârstă, decât figura cunoscută, putea să fie die-io seamă cu dânsa".
        „Ducele de Berry ?“
        „Sunt Mario Severini, dala Milano"— se recomandă streinul surprins şi amuzat. Fără să ceară consimţământul ei, o îmhrăţişă şi alunecară împreună pe parchet. Aceeaş îndrăzneală şii uşoară aroganţă, acelaş aer de stăpânire şi naturală autoritate, aceeaş lipsă de consideraţie pentru voinţa altora, aceeaş fascinaţie de tânără fiară oare nu întâlneşte împotrivire, pentrucă nu presupune că ea 'ar putea exista, acelaş farmec, aceeaş răceală, aceeaş răutate — pe care le cunoştea aşa de bine, le ghicise cu o clarvedere atât de precisă în tăcutele lor întrevederi premergătoare. Până şi vocea lui de bariton, voalată, eu modulaţii proprii, care nu urmăreau sensul cuvintelor . spuse de dânsul, ci o muzică lăuntrică a eu-lui oare se juca ou vorbele dându-le sensuri cu totul noi şi independente, îmbibate de o fantezie bogată, dar rece, şi un val continuu de stranie şi (distantă ironie — toate aceste erau el, figura cu ochii verzi şi răi pe oare o purta atât de aproape ide sine, o cunoştea, o adora şi îi era teamă de dânsa.
        Tangou! lor nu se mai termină. Când îndrăzni să-l privească 'din nou în faţă, îi văzu peruca, dar lucrul acesta nu i se mai păru ciudat. S’au închis de mult în j-urul ei porţile după care lucrurile mai pot să pară ciudate. Leşinată, de o sută de ori leşinată şi înşurubată ermetic într’o lume a ei ca un melc răsucit în sine însuş, nu mai era conştientă de nimic, decât de svâonirea unui ritm inconştient, aproape vegetal, al picioarele înfipte în jazz, aşa de puternic împlântate în ritmul fierbinte, încât, dacă muzica s’ar fi oprit, pământul i-ar fi 'alunecat de sub picioare şi ea s’ar fi prăbuşit în neant — ochii verzi şi răi sub peruca ondulată, crescând imenşi şi fosforescenţi, ochi care beau idin ea şi ea din ied, o băutură strălucită, moleşitoare, care o năpădea în valuri şi o icntropea toată cu o toropeală caldă, moale, şi fără fund — un braţ în jurul mijlocului ei mai gol acum decât l-ar fi putut vreodată desgoli rochia decoltată
                                                        143
© BCU
în spate — şi în jungla fără cale paşi, paşi, paşi — tinde — până când ? — ce importanţă are ?
       O ttşe stătea deschisă spre balcon, spre noaptea răcoroasă cu stele îngheţate — ieşiră împreună învârtindu-se necontenit, aplecaţi unul în celălalt, încleştaţi unul în celălalt, trecură pragul balconului, pământul 'le .alunecă de sub picioare, păşiră afară, în neant, învârtindu-se fără odihnă — cu picioarele înmuiate în adieri, topite în vârtejuri albastre ■— împlinindu-şi dansul fără sfârşit între stele.
                                                        *
                                                     * *
       Servitorul care curăţa vitrina ou miniaturi dela geamul muzeului Victoria şi Albert’s, îşi scoase ochelarii, îi şterse, îi puse la loc, apoi îi scoase din nou şi îşi scutură capul refuzând să creadă ochilor.
       „De şaptesprezece ani şterg praful în fiecare dimineaţă în vitrina aceasta, dar aşa ceva nu mi s’a întâmplat încă“.
       .Stătu un moment încordat la gânduri, unde oare să se ducă : la oculist, la psi-chiatru, la poliţie sau la intendent. Se va duce întâi la intendent pentrucă este mai aproape.                            '
       „Ce s’a întâmplat, Greene?“ întrebă palid această imaestoasă figură, când îl văzu dând buzna în biroul său la această oră neobişnuită — „sper că nu lipseşte vre-o miniatură ?“
       „Aş îndrăzni să spun contrarul, domnule, tocmai contrarul, dacă nu mi-ar fi teamă că mă credeţi nebun. Veniţi să vedeţi şi dvs“.
       Intendentul îşi răsturnă pipa în scrumieră, cu socoteală, scormonind afară rămăşiţele de tabac şi de scrum, apoi se sculă greoi şi-l urmă pe Greene în sala de miniature.
                           ^ „Cunoaşteţi figura aceasta, domnule, şi aţi putea să-mi spuneţi, cum a ajuns aici ?“ întrebă omul înfrigurat, împlântându-şi degetele asupra unui punct al vitrinei.
       Lângă ducele de Berry se găsea o miniatură exact la fel cu toate celelalte ca formiat şi mărime. Din ovalul cadrului de abanos negru, se desprindea o figură de femee brunetă, cu pometele înalte şi faţa palidă, purtând o rochie de catifea purpurie. Părea foarte-foarte obosită, parcă îi implora pe cei de faţă, să plece, să o lase în pace, să doarmă.
144
© BCU
                         ÎNCEPUT DE CARTE
                                                  DE
                                           RADU BRATEŞ
               E cartea mea pădure ide taine şi poveşti,
               Bulboane şi jivine îi ocrotesc misterul...
               E cartea mea pădure de taine şi poveşti,
               De intri ’n ea te ’mbată mirezmele şi cerul.
               O punte — şi cărarea se prelungeşte ’n vis :
               Tot mai aproiape-i cerul în cartea mea de basme.
               Nu-s legi să ţină raiul cu lacăte închis,
               De-aceea-i plin tărâmul de îngeri şi fantasme, îşi clatină văzduhul petalele, că iar
               S’a fost prelins prin ramuri o boare caldă, lină,
               In cartea mea de versuri palate de cleştar înalţă către stele coloane de lumină.
               Slăveşte versul! Anii zadarnic ţi-i aduni Să le topeşti în suflet foşnirea de mătasă.
               E cartea mea pădure de basme şi minuni,
               De intri ’n ea pierzi drumul întoarcerii acasă.
                 Căci poposind în preajma răscrucilor din carte, Te-ademeneşte visul şi rătăceşti cărarea.
                 Trec anii câte unul şi ’mbătrâneşti departe,
                 Subt cerul din poveste, profund şi lin ca marea.,.
© BCU Cluj
                        IN SINGURĂTĂŢI
                                         DE
                                  VALERIU ANANIA
                Suflete, te-am luat aici cu mine,
                In singurătăţile senine,
                Unde nu-i aproape, nici departe,
                Nici fiorul gândului de moarte.
                Moartea a murit de mult în noi,
                Zarea depărtărilor s’a scurs şuvoi .
                Şi din toiate-acestea au rămas Doar întinderile albe, fără glas.
                     Suflete, de vezi cumva o stea,
                     Cea mai palidă din câte sunt ou ea, Unde sferele îşi încetează cântul, Suflete, acolo e pământul.
                     Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni, Ci sunt sclavii zilelor de mâni ; Cântecele lor sunt doar scântei, Căci ei cântă numai pentru ei.
                      Ei nu au văpăi clocotitoare Să topească-a zărilor strânsoare ; Dincolo de ei nu cunosc sbor Şi de-aceea cântecele mor.
                      Suflete, te-arn luat aici cu miine, In singurătăţile senine. Să’nchinăm Stăpânului idin stele Svon din svonul cânturilor mele.
146
                     RUGĂ PENTRU ÎNTOARCERE
                                             DE
                                      DIMITRIE DANCIU
                  Doamne, când se vor deschide oare Drumurile noastre prin cicoare?
                  Inimile când s’or bucura,
                  De lumina şi 'indurarea Ta?
                  N’am uitat cătunele din ceaţă —
                  Aşteptăm doar alba dimineaţă Să pornim Învolburaţi de vise,
                  Pe cărările ce stau închise. : ;
                        Dorurile nu mai au hotare Şi ne doare lunga aşteptare,
                        Cum ne doare seara inima,
                        Când se tângueşte cetina.
                        Pentru ora 'naltelor plecări,
                        Am rămas ou ochii prinşi de zări;
                        Iţi trimitem calde rugăciuni,
                                           Că mai credem, Doamne, în minuni.
t47
© BCU Cluj
  BLAISE PASCAL ŞI CONCEPTUL DIVIN
                                                DE
                                           GR. TAUŞAN
      In istoria sistemelor filosofice, găsim cugetători oare înzestraţi ou daruri artistice, au reuşit să îmbrace ipotezele lor metafizice printr’un expresionism poetic, menit să ajute înţelegerea opiniilor oare prin natura lor, depăşesc cadrul cunoştinţelor sensibile şi al experienţei concrete.
      Aceşti filosofi sau ajuns astfel să împace chinuitoarele întrebări despre origina lumii şi a vieţii, despre tragicul ei sfârşit, ori despre destinul final al sforţărilor umane, cu înflorită preocupare artistică, alăturând şpriţului logic, care este la temelia explicaţiilor filosofice, meşteşugul artistic, adică acea minunată vrajă care ridică sufletul în regiunile contemplărilor senine şi a viziunilor oe se înfrăţesc cu eternitatea.
      Pentru a demonstra utilitatea scrisului artistic în promovarea filosofiei şi norocul ce-l avem de a găsi printre initerpretatorii tainelor universului, şi poeţi, e de ajuns a observa că metafizica nu-işi întemeiază adevărurile ei pe construcţii concrete, pe experienţe ce cad sub simţuri, sau pe calcule numerice care îşi găsesc verificarea în rezultatele la care ajung în practică, ci prin esenţa ei, metafizica, e un fel subiectiv de a înţelege lumea, o proiectare a intelectului în regiunile misterioase, unde prudenta ştiinţă exactă nu voieşte a se aventura.
      Dar tocmai pentrucă filosofia se ocupă de descifrarea enigmei destinului uman sau a miracolului cosmic ea este în realitate o -chemare a inteligenţei dincolo de făgaşele obişnuite ale cunoaşterii concrete. Ea urmăreşte alte -orizonturi şi trăeşte pe alte planuri mai adânci care scapă datelor sensibile, aşa încât se poate considera fericită când este ajutată de stilul artistic eu plasticizările, ou imaginile lui, şi cu ritmul fascinant al frazelor -ce încântă.                                    .
      Un -astfel de -stil, transportă inteligenţa în acea hipnoză a frumuseţilor prin care se pot înţelege şi simţi orizonturile noui, adâncurile şi înălţimile la care un filosof, utilizând căile demonstraţiei reci, greu ar putea ajunge, stilul fiind lipsit de căldura oomunicativă a artei care înlesneşte elanul, spre un „dincolo”, invizibil şi incontrolabil.
      Iată deoe suntem ou adevărat într’o excepţională -situaţie când, în marea serie
                                                148
© BCU
de filosofi ce au rămas celebri, întâlnim şi temperamente care au dat scrisului lor podoaba sugestivă a artei.
       Astfel de filosofi sunt încântători, nu intuimai convingători, şi un atare filosof artist e Blaise Pascal. Despre filosofia lui isvorîtă din mistica unei atitudini de înfricoşat în faţa vieţii şi a sfârşitului ei, şi despre această fervoare pasionată religioasă voim să ne ocupăm acum, descifrând din paginile faimoaselor „Lettres Provimciales” şi diin tot atât de faimoasele „Pamsees” — pe care autorul lor nici n’a avut grija să le pună în ordine, lăsând prietenilor lui dela Port Royal, ca să le aşeze pentru uzul eternităţii, — ceeace pare mai caracteristic înţelegerii şi filosofici lui, strâns legate cu teologia creştină dar şi cu marile întrebări despre destinul omului şi soarta lui, privită în funcţie de veşnicie.
       Viaţa lui este ea însăşi cu adevărat un miracol. La 15 ani descoperă îneăodată teoremele lui Eucîide, pe oare nu le cunoscuse — muncă inutilă fireşte, dar semnificativă pentru, genialitatea creatoare a tânărului Pascal. Câţiva ani mai târziu el emite în ifizică câteva taorii cum este aceea a vidului şi alta asupra gravitaţiei oare au rămas celebre. Plecând însă dela aceste înclinări excepţionale, care au la bază convingerea că inteligenţa omenească este o puternică forţă de interpretare a universului, devine mai târziu un fanatic religios încercuit în formele rituale ale bisericii. Din geometru ilustru se schimbă în teolog, punând în susţinerea acestei credinţe o ardoare şi o pasiune rar întâlnită în istoria teologiei creştine sau în literatura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Jezuitismul mai ales, eu făţărnicia lui voită, va forma în „Lettres Provinciales” obiectivul celor mai subtile şi mai agitate combateri, Pascal aducând în această polemică pasiunea fanaticului religios. Reamintim că în dorinţa de a câştiga mila cerească, el se supune torturilor fizice şi abstinenţelor dincolo de poruncile firea, pentru ca astfel prin graţia divină să poată găsi liniştea în tulburatul său suflet, veşnic înclinat spre a căuta explicările evenimentelor din lume şi dornic de a găsi mângâierea faţă de sfârşitul inevitabil a vieţii, sfârşit cenl urmăreşte permanent.
       Acest sentimentalism dă scrisului său o caracteristică proprie, întrucât exprimă tumultul sufletesc în care technica scriitorului profesionist este aproape invizibilă. Sainte Beuve, marele critic care prindea adevărul adeseori mai mult prim intuiţie decât prin raţionamente, afirmă că stilul lui Pascal este inimitabil. Lucrul acesta e perfect adevărat, deoarece stilul paisealian nu e lucrat, ci e un aspect al unei simţiri pasionate, oare izbucneşte în mod firesc din frământarea sufletului. Acest stil e unic pemtrucă este străin de orice manieră, şi e inimitabil pemtrtucă transpune în scris simţirea unui om trăind eu propriile lui gânduri, cu temerile, ou nădejdile şi ou iubirile lui. Şi pemtrucă Pascal este un filosof care nu caută să-işi explice rosturile mari ale lumii pentru a o domina, ci ieste un suflet sdrobit în faţa naturii uriaşe, înfricoşat în faţa morţii, de aceea s’a şi putut ridica la o fascinaţie de scriitor şi la elanul de poezie, ce i^a permis să ajungă la viziunea marilor taine, la care un filosof condus numai de luciditatea în dialectică, mai greu ar fi putut pătrunde.
      Vom găsi astfel în Pascal, nu atât explicări analitice, cât sugestii din care se pot pricepe ceeace trece dincolo de simţuri; vom lauzi cântece de glorie aduse lui Dumnezeu şi evocări ale omului moral, adică acelui om care eliberat de haina amăgitoare a convenienţelor şi a credinţelor obişnuite apare ca o creaţie independentă, liberă şi autonomă a existenţei.
                           Pentru a urmări drum-ul ascendent al gândirii lui Pascal, vom observa dela început că iei prin temperament ieste un sceptic, care nu vede in directivele raţiunii
drumuri sigure pentru descoperirea adevărului absolut. Scepticismul lui este radical. El nu are aspectul îndoielilor lui Montaigne, care urmăresc să-i creeze o viaţă comodă în mijlocul cărţilor iubite şi a lecturilor favorite. Iată dece celebrele sale cugetări sunt o transfigurare literară a nesiguranţei unui suflet ezitant şi temător. Totul, după concepţia lui Pascal, ne înşeală şi ceeace este mai caracteristic e că ne înşelăm noi înşine, amăgindu-ne asupra sfârşitului pe care cei mai mulţi se prefac că-1 uită pentru a nu Ei torturaţi de acest gând. Pentru a-şi da iluzia unei fericiri, oare mai mult s’ar putea numi o narcotizare a gândurilor triste, omul caută să trăiască în societate, fuge de 'singurătate şi aleargă după distracţii frivole. A sta cu el însuşi este o situaţie de care omul se teme până la spaimă.„II y a si peu de personnes, qui soient icapable de souffrir la isolitude", scrie Pascal. Toată goana după onoruri, după mari demnităţi, se explică prin dorinţa omului de a fi cât mai mult al altora şi cât mai puţin sclavul propriului său gând. Aşa se explică, scrie autorul „cugetărilor", cum atâtea persoane se distrează la jocul de cărţi sau ou vânătoarea, sau cu alte pierderi ide vreme oare îi ocupă întreg sufletul. Desigur nu e o fericire ceeace se poate căpăta prin mijlocul acestor distracţii. Nici nu se poate închipui că adevărata beatitudine poate sta în banii ce se câştigă la jocul de cărţi sau în posesia epureliui ce e vânat. Nici nu l-am prima dacă ni s’ar oferi, dar alergătura de a-1 vâna, ne smulge dela gândurile noastre”.
        Dacă tristeţea ne însoţeşte ca un epic fenomen al vieţii, se înţelege că numai recurgând la purificarea inimei şi la ascensiunea spre cer, numai prin evadarea omului din el însuşi, prin milostenia Atotputernicului, putem ajunge la beatitudinea adevărată, atât de depărtată de înşelătoria simţurilor, de narcoticele distracţiilor sau chiar de iluziile raţiunei. Acolo sus la cer, şi în iubirea lui Dumnezeu, vede om chinuit ca Pascal refugiul suprem idin tristeţile pământeşti şi din scăderile inerente vremelnicei existenţe omeneşti.
        Pascal, deşi este un fanatic religios, totuşi constată în om — dovedindu-se astfel încă odată contradicţiile condiţiei umane — porniri care îl înstrăinează de Dumnezeu: „Nous nous trouvons dans rimpuissance d’adorer ce que nous ne connaissons pas et d’aimer autre chose que naus”, noi ne găsim în neputinţă de a adora ceeace nu cunoaştem şj de & dubi altceva decât pe noi înşi-ne,
        Trebue ca Dumnezeu să intervină prin milostenie, să se îndure de neputinţa noastră şi astfel să ne salveze, chemându-ne la adorarea lui, şi această concepţie în sinceritatea ei, desvălue o dramă adâncă a sufletului uman: nevoia de a adora, când adoraţia, totuşi nu se impune cu puteri spontane.
        Dar ceeace este mai grav pentru un spirit religios ca al lui Pascal este că el însuşi nu pare a fi la adăpost de bănuiala că are nevoie de graţie divină pentru a fi convins până la dominaţie spirituală, de absolutul divin, căci altfel nu s’ar explica acel faimos pariu care se găseşte astfel redactat în scrierile lui : „Să punem la un loc câştigul şi paguba, atunci când susţinem existenţa lui Dumnezeu. Să vedem ce se întâmplă în aceste două cazuri: dacă câştigi, câştigi totul; dacă pierzi, nu pierzi nimic. Pariază atunci că El există, fără să mai stai pe gânduri”. Un astfel de bilanţ contabil arată dibuirile de 'conştiinţă ale celui oare pentru a salva sufletul a recurs la mortificări corporale şi la un iraţionalism mistic.                                               ,
        De altfel Pascal, simţind slăbiciunile raţiunei şi contradicţiile inerente conştiinţei umane, pune accentul dinamismului intelectual pe simţire şi nu pe comandamentele raţiunei. El este acela care emite gândirea a cărei paternitate mulţi au uitat-o: „Le coeur a des raisons que la raison ne eonnaît pas“ — completând această lapidară
150
© BCU
gândire astfel: „Inima simte pe Dumnezeu şi nu naţiunea, iată ce înseamnă o credinţă perfectă: Dumnezeu simţit de inimă. Şi de altfel raţiunea lucrează cu încetineală şi cu 'atâtea versiuni şi principii diferite pe care trebuie să Ie aibe mereu prezente pen-trucă mereu ea slăbeşte sau se rătăceşte dacă nu le are pe toate în vedere. Nu e tot aşa cu sentimentul. El lucrează într’o clipă şi e mereu gata ia acţiune. Aşa dar trebue, după ce ai cunoscut adevărul prin raţiune, să cauţi a-1 simţi şi să aşezi credinţa în sentimentul inimii".
       Găsim aci, cele mai precise exprimări ale iraţionalismului unui om, care într’un moment de optimism a putut totuşi să scrie: „L’homme est un roşeau pensant", voind să arate astfel, că, cu toate imperfecţiile intelectului uman, omul îşi arată superioritatea faţă de forţele oarbe ale naturii, prin gândire. „Chiar dacă universul l-ar sfărâma, scrie Pascal, omul ar fi încă mai nobil decât forţa oe-1 omoară, pentrucă el ştie că moare şi superioritatea pe care universul o are asupra iui, universul nu o .cunoaşte. Astfel întreaga noastră demnitate consistă în gândire, de aci nai ne ridicăm, nu din spaţiu şi din timp. Să ne străduim astfel de a gândi bine”.
       Dar ce folos dacă gândind bine, condiţia umană este pradă (tuturor contradicţiilor. Iată una 'dintre ele aşa cum o găsim în ale sale „Pensees": „Există în om un război intern între raţiune şi pasiune. El ar putea să se bucure de oarecare linişte, dacă ar avea raţiune fără pasiune, sau dacă n’ar avea decât pasiuni fără raţiune. Dar având şi pe una şi pe celelalte, nu poate fi decât în război cu el însuşi, neputând fi în pace cu una, fără a fi în război cu celelalte. Aşa încât e veşnic împărţit şi iîn vrăjmăşie cu el însuşi". Unde mai e oare primatul raţiunii în scepticismul amar al lui Pascal? Dar principiile moralei au ele oare un fundament de aşa natură încât să le creeze o universalitate sau o permanenţă indestructibilă ? Pascal va răspunde: „Nimic din ceeace vedem că e drept sau nedrept, care să nu schimbe faţa, după cum se schimbă climatul. Trei grade dincolo de Pol ar răsturna toată jurisprudenţa. Un meridian decide despre ce se (înţelege prin virtute, Adevăr dincoace de Pirinei, greşeală dincolo”.            .
       Scepticismul lui Pascal şi spiritul său religios condiţionat îl face ca şi în concepţia sa despre mersul istoriei universale să aibă opinii care n’ar fi putut să fie subscrise de un spirit religios ca al lui Bossuet, oare nu cunoştea ezitările şi îndoielile polemistului.
       Astfel dela Pascal au rămas celebre cuvintele care şi acestea au circulat anonim, uitându-ise paternitatea lor, că nasul Cleopatrei sau piatra din rinichii lui Cromwell, au schimbat faţa lumii, păreri care introduc hazardul miniatural în mersul grandios al istoriei, pe când providenţa singură e singura forţă conducătoare a marei parade cosmice, pentru un teist convins, şi pentru un istoric condus de concepţia providenţei ca factor decisiv în evenimentele omeneşti.
       Pentru completarea cunoaşterii lui Pascal, trebue să ne oprim la atitudinea lui faţă de teoriile jezuite. El fiind — cum se zice — dintr’o bucată, nu putea să se împace cu cazuistica jezuită, care în fond este o sofistică pusă în serviciul nu al filosofiei, ca la cei vechi, ci în serviciul bisericii creştine. Pascal ise simţia jignit în rectilinltatea caracterului său, faţă de versatilitatea unor teoreticieni oare nu se sfiau a susţine că scopul dacă e 'bun face să se ierte toate aberaţiile şi toate josniciile mijloacelor întrebuinţate.
       Autorul „Provincialelor" se va ridica contra ipocriziei înălţată la rangul de teorie religioasă, îngăduind chiar viţiul şi crima, sub motivul că astfel se poate servi cauza (divină — care e puritatea morală absolută şi necondiţionată.
         A calomnia pentru a coimbate adversarul ce ar putea fi. periculos credinţei, a scuza chiar crima dacă scopul e idivin, iată ceeace un spirit curat ca al lui Pascal, nu putea admite fără revoltă, găsind însă în această revoltă un stil lipsit de adjective violente, punând tot tăişul discuţiei pe dialectică şi urmând cu modul acesta sugestia latină: „Fortiter in re, suaviter in modo” — loveşte cu tărie în fond, dar cu blândeţe în formă.
         După o grea călătorie prin furtuna dibuirilor spre a ajunge la adevăr, când cunoaşte imperfecţiile naturii omeneşti şi rămâne uimit în faţa universului, Pascal se opreşte la portul mântuitor al credinţei în Dumnezeu. Aci se adăposteşte simţind un entuziasm pe careul comunică lectorului — printr’un ritm de adâncă işi sinceră pasiune.
         Faimoasa sa rugăciune care nu face un pandant la „Priere sur Akropole” a lui Renan, pentrucă una este o expresie a unei dureri şi a unei credinţe pasionante, pe când cealaltă este o bijuterie de stil în care meşteşugul artistului se resimte, ne arată în mod limpede temperamentul sentimental al celui ce se roagă.
         „O Doamne! înaintea căruia trebue să mă destăinuiesc fără ocol de tot ceeace am făcut, la sfârşitul vieţii mele şi la sfârşitul lumii! O Doamne, oare nu laşi să trăiască lumea şi toate lucrurile din lume decât pentru a pune la încercare pe cei aleşi sau de a pedepsi pe cei păcătoşi! O Doamne, care laşi pe păcătoşi cufundaţi în folosinţa întrebuinţării delicioase şi criminale a lumii! O, Doamne, care faci să moară trupurile noastre şi care :în ceasul morţii desparţi sufletul nostru de tot ceeace el iubea pe lume! O, Doamne, 'care mă vei smulge în ultima clipă a morţii de toate lucrurile de care 'eu am fost legat şi în care mi-am pus tot sufletul! O, Doamne, care va trebui să distrugi în ultima zi a cerului şi a pământului, toate creaturile câte există, pentru a arăta oamenilor că nimic nu trăeşte decât prin Tine şi că iastfel nimic nu e vrednic de a fi iubit, pentrucă nimic nu e veşnic afară de Tine! O, Dumnezeule, Te ador şi Te vodu binecuvânta în toate zilele mele, pentrucă lai avut mila de a imă prevesti pentru folosul meu că acea zi înspăimântătoare va veni!”.
         E un imn de glorificare a ikd Dumnezeu, în care apologia durerilor pământeşti ca şi obsesiunea morţii, îşi găsesc chiar în aceste pagini corectivul sau calmantul lor, prin infuzia de optimism şi de încredere ce o dă apropierea noastră de un gânditor care ştie să îmbrace gândurile sale ân haina strălucită a poesiei. Iar eternitatea ce o simţim în întrupările artei, ne compensează de gândul dureros al vremelniciei şi al micşorimii noastre.
i52
© BCU Cluj
CRONICI
 IDEI, OAMENI, FAPTE
           PROFESORUL I. PETROVICI LA „GÂNDIREA"
   Despre profilul spiritual al d-lui I. Petro vioi s’a scris, desigur, la noi în măsura în care covârşitoarea d-sale personalitate cerea .continuă preocupare faţă de o operă în desfăşurare, faţă de un talent în neostoită vibraţie interioară. E mult de când numele său nu are numai o circulaţie românească, ci una cu rotunjire europeană. Purtător al biruinţelor noastre spirituale, a fost d-nul li. Petrovici pretutindeni, atât cu adâncimea impresionantă a scrisului său cât şi cu prestigiul unui' verb scăpărător şi de aristocratică modulare. De aceea a ţinut intelectualitatea noastră să-l sărbătorească precum se cuvine unui gânditor, înohinându-i omagiul uneia din cele mai vaste sinteze a gândirii româneşti. Ne referim la seria volumelor de occidentală factură care constituesc „Istoria Filosofiei“.
   Nu deci despre această întreagă şi complexă figură ne propunem să vorbim aci. Şi e şi inutil să o încercăm, pentrucă nu am putea-o face mai bine decât a fost făcută. Dar d-1 I. Petrovici este unul dintre gânditorii noştri care şi-a descoperit rezonanţe şi înrudiri, identificări şi absorbiri aproape complete cu ideologoia celor strânşi în jurul revistei „Gândirea11. Colaborarea sa la revista noastră datează, formal, de multă vreme. Ni se pare că de prin 1937. La rândul ei, revista noastră nu a pierdut nici un prilej să închine igânditorului român o serie de mici şi substanţiale studii, cu ocazia oricărei nouii manifestări a d-lui I. Petrovici. Printre toate articolele astfel apărute remarcăm în deosebi .studiul mai amplu al colegului nostru Emillan Vaisilescu, în care profesorul de logică şi metafizică ne este înfăţişat ca un apologet al ortodoxiei.
   Am crezut că este venit momentul să îmbrăţişăm într’o singură privire de sinteză, prezenţa rodnică a d-sale în ideologia gândiristă. Nu
e nici bilanţ nici ocazie festivă ceeace ne îndeamnă la această plăcută îndatorire. iCi un popas asupra unei activităţi în plină şi fruc-tifiicatoare desfăşurare. Nu un simplu elogiu ocazional, ci o constatare împrejurul unei iz-bândiri. Iată dece ne simţim mânaţi să încercăm o măruntă sinteză privind, în mod strict limitat, activitatea şi prezenţa plenară a profesorului II. Petrovici la „Gândirea11. Poate şi pentrucă, pentru mulţi, această prezenţă este prilej de minunată surpriză. Logicianul şi raţionalistul, aşa cian îl cunosc mulţi din cei ce îl cunosc puţin, este printre puţinii care a acceptat, în mod cu totul personal, o viziune care e socotită de unii drept potrivnică unui spirit raţionalist de pură esenţă, cum este acel arborat pe stindardul de luptă al profesorului de logică al primei: noastre Universităţi.
   ID„ I. Petrovici şi-a trasat cu preciziune linia-mentele fundamentale ale unui mod propriu de a privi o problematică împrejurul căreia a militat, de douăzeci de ani încheiaţi, revista „Gândi rea".
   Cu claritatea ce-i este atât de firească, d-sa şi-a desemnat viguros şi sigur, atât profilul spiritual cât şi modul original în care a ştiut să îmbine cerinţele adânci ale tradiţionalismului nostru ortodox cu exigenţele majore ale raţiunii. Poziţiune pe .care o subliniem cu satisfacţie deosebită, constituind pentru noi prilej de verificare şi de sprijin, tocmai pentrucă ne-am întâlnit pe aceeaşi linie de austere preocupări. Intr’un moment, poate dificil, când1 sau se sublinia atitudinea strict mistică a drepturilor imprescriptibile ale credinţei, sau se afirmau pretenţiile lucide ale raţiunii autonome, d-1 Ion Petrovici a încercat, şi a izbutit, ceeace noi înşine am încercat, de a armoniza aceste divergenţe într’o viziune de închegată' cuprindere.                         ,                  ,
*53
© BCU
   Ne vom servi, din toate articolele scrise de dusa la „Gândirea", de un grup de trei articole pe care le socotim — pentru motive ce lesne se vor observa, drept fundamentale,,, ‘Iar ordinea desfăşurării lor cronologice este şi ordinea .închegării lor fireşti într’o unitate de vedere. Primul articol „Ideea de Dumnezeu în faţa raţiunii", datând din Septembrie 1937, este o prescurtare a comunicării făcută de d-sa la Congresul Descartes din Iulie — August 1937, la Paris.
   Autorul discută mai întâi demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu aşa cum o înţelege Descartes, fie prin argumentul ontologic fie prin argumentul „a contingentia mentiis", înrudit ce icel cosmologic „a contingentia mundi". După ce se arată criticiile ce au fost aduse acestor argumentări raţionale, se stărue asupra rolului explicabil ce l-a avut religia în înţelegerea lumii, afirmânduuni-se că „religia a fost în mare parte un fruct al raţiunii" şi că ideea însăşi de Dumnezeu este o operă a elementului intelectual, pentrucă, spume d-sa, „stările afective nu au autoritatea să afirme această realitate", pe care J. Lachelier o socotea „exterioară şi superioară naturii". Intenţia autorului este de a discuta însă destinul ciudat ce l-au avut argumentele cosmologice. La obiec-ţiunea cunoscută că acest argument nu poate dovedi existenţa unui Dumnezeu personal, filosoful român inversează brusc perspectiva punâmdu-şi întrebarea dacă este chiar necesar ca Dumnezeu să fie dovedit ca existând „per-somaliter". Obiecţiunea despre ideea de perfecţiune ce mu poate deasemeni neeşi din argumentul cosmologic este arătată ca fiind de fapt datorată' imixtiunii argumentului ontologic. In fine, faţă de obiecţiunea că nu e necesar să dublăm misterul în loc să afirmăm că lumea poate fi propriul ei autor, se observă că lumea sensibilă nu ar putea fi propriul ei autor decât dacă ii se „atribue un substrat compleotamente diferit de înfăţişarea fenomenelor cunoscute". Iar în faţa obiecţiunilor mai grave pe care le opunea un Ed. le Roy, filosoful român observă, foarte subtil, că în orice caz raţiunea omenească are putinţa, cel puţin, să arate care „feluri de existenţă nu pot fi propriul lor autor". Tot cui asemenea observaţiuni de logică precisă se îh-lătură şi obiecţiuniie aduse de Verweyen.
   O observaţie bine susţinută o întâlnim în discuţia despre experienţa religioasă. „Cu excepţia marilor mistici, oare pretind la o comuniune directă cu Dumnezeu, printr’um fel de experienţă supranaturală, majoritatea credincioşilor conchid la prezenţa Iui Dumnezeu după anumite efecte interioare". Era desigur necesar
aci adâncirea acestor fapte de cunoaştere în structura lor intimă. Totuşi autorul lasă să se înţeleagă că experienţa religioasă nu poate fi deosebită ca natură de experienţa intelectuală obişnuită. Este de altfel tocmai ceea ce am încercat să arătăm şi noi într’o serie de articole din „Gândirea", în care conchideam că experienţa mistică nu e deosebită, în mecanismul şi în structura ei de experienţa cunoaşterii intelectuale. O nouă întâlnire cu d-1 I. Pe-trovici care ne bucură.
   Dar prezenţa reală a lui Dumnezeu ne este semnalată de ceea ce autorul numeşte „aspectul ierarhic al naturii". Spiritul nostru întregeşte ordinea perfecţiunii prin descoperirea unui elan interior", „care n© străbate, venind de de-suptul nostru şi năzuind a trece deasupra noastră". De aci această formulare cu obraz de definiţie : Dumnezeu ar fi expresia concentrată a treptelor viitoare şi a potentelor latente care fac eu putinţă această ascensiune". Din prevedere ştiinţifică totuşi, d-1 I,. Petrovilci atribuie argumentelor de natură raţională, ca cel de mai sus, o valoare probabilitară şi încheie cui afirmaţiunea că o argumentare intelectuală este în orice caz de preferai, unei credinţe pure, subiectivă şi sentimentală. Cu această afirmare d-sa se situează voluntar pe linia raţionalismului, păstrând faţă de credinţă o atitudine de binevoitoare espectativă.
   Dar atitudinea aceasta din 1937 urma să se completeze mult mai adâncit în articolul! „Con-sideraţiuni consmogonice", din Noembrie 1940. Aci autorul începe prin a-şi îngrămădi) o serie de obiecţiuni importante contra unui principiu ce ar putea să fie „eausa sui". întâlnim în special mult discutata obiecţiune a lui Nicolai Hartmann, care conchidea, aproape paradoxal, că „existenţa absolut necesară este mai degrabă o existenţă absolut contingenţă". D-1 I. Petro-Vici constată însă că această noţiune de contingenţă, de care face caz demonstraţia foarte strânsă a lui Hartmann, nu este o poziţie ontică, ci o poziţie a cunoştinţei omeneşti. Şi de aci o întrebare grea de sensuri: Nu cumva această contingenţă marginală ţine locul unei necesităţi „de alt ordin" în structura cunoaşterii noastre? Există, cu alte cuvinte, pentru noi, pretutindeni şi chiar în cercetarea noastră ştiinţifică, tendinţa spre un fundament ultim. De unde această nouă formulare, mult mai rotunjită ca tâlc, ică „noţiunea de Dumnezeu nu exprimă1 decât convingerea raţiunii noastre că cineva care ar putea pătrunde absolutul nu s’ar mai izbi de nici o enigmă"- Aşa dâr spiritul uman nu se poate linişti decât într’un transcendent care ar fi „eausa sui".
*54
© BCU
    Odată aci se lămureşte o cale de investigaţie nouă. Prima fusese aceea oare s© ridica dela lume către Dumnezeu. Ea se află formulată în ceea oe se numeşte argumentul cosmologic, cu oare s’a ocupat, cum am văzut, primul articol. A doua cale este scoborîrea dela Dumnezeu la lume, adică toate acele eonstrucţiuni cosmogonice care au încercat să explice lumea prin Dumnezeu. Prima oale era mai uşoară pentru că pleca dela cunoscutul sensibil către necunoscut. Metafizica şi-a permis însă, „în clipele ei die îndrăzneală", să încerce şi 'calea inversă. Construcţie care, după cum; se exprimă autorul, ar ţine mijlocia între joc şi adevăr. Şi aci întâlnim o idee de înaltă tensiune metafizică, anume aceea că „imaginea noastră despre lume ■nu este absolut subiectivă, ci una din numeroasele versiuni posibile ale adevărului". Pornind de aoi, autorul fac© o incursiune instructivă prin toate tipurile de explicări ale genezei, de cosmogonii. Primul tip de acest fel îl întrevede d-1 I. Petrovici în sistemele care fac din Dumnezeu un creator parţial al lumii. In această categorie, ar intra concepţia Demiurgului lui Platon, concepţiile lui J. S. Mill şi Kant. Al doilea tip este acela în car© Dumnezeu este autorul integral al lumii. In interpretarea pan-teistă însă autorul şi opera alcătuesc un tot inseparabil (Deus sive natura) concepţie susţinută de Stoici, de Giordanno Bruno, etc„ dar în care autorul e responsabil totuşi de răul din lume. Teismul aduce, la rândul său, numeroase nedumeriri: Dece crează Dumnezeu lumea, dece nu o crează perfectă ? Prima întrebare a avut o serie de interpretări, ca de pildă aceea a necesităţii interioare, a emanaţiei, a creaţiei din nimic. A doua întrebare a fost tălmăcită prin teoria plotiniană a procesiunii descendente sau a teoriei lui iLeibniz. (Autorul dă o deosebită importanţă acesteia din urmă. Personal, această preferinţă ne ' bucură, pentrucă pultem verifica aci o altă întâlnire a noastră cu d-1 I. Petrovici. In lucrarea noastră „Ontologia umană şi cunoaşterea" ajungeam, p© alte căi şi fără să fi avut cunoştinţă de formularea lui Leibniz, exact 1a aceeaşi concluzie: Creatura trebue să fie deosebită de creator pentru a nu se 'confunda cu acesta. Cu singura deosebire că noi nu ajungeam la nici un fel de monadologie ca în sistemul lui Leibniz. A treia interpretare este, în fine, aceea1 a d-lui L. Bl aga, căruia autorul îi consacră o largă discuţie şi o importantă prezentare de citate. întrucât noi înşine vom discuta poate curând teoria expusă în „Diferenţialele divine", nu ne oprim asupra acestei disouţiuri. Importanţa acestui articol stă însă în concluziunea
«a. Aci d-1 I, Petrovici schiţează sugestiv o
interpretare personală. Prima constatare constructivă dela care pleacă autorul este aceea a limitelor noastre de cunoaştere. Dar limita are un caracter de mare importanţă. Dacă partea nu poate 'cunoaşte totul, dacă nu o poate egal în toate dimensiunile sale, o 'poate însă surprinde simbolic în adâncime. 'Cunoaşterea este posibilă tocmai prin acest pas în adâncime, prin acest grăunte de absolut care se află şi în noi şi „oare zace, în raport cu cunoaşterea, în formă de „inconştient", iar în raport cu acţiunea vieţueşte sub formă de virtualitate, cu ascunse posibilităţi de izbucnire".
■ Am fi dorit desigur o adâncire a acestei idei de nebănuite resurse metafizice. Autorul însă nu face decât să schiţeze deocamdată cadrul problemei. De aceea noi aşteptăm ou nerăbdare concluziile sale viitoare.
   Dela constatările privind cunoaşterea însăşi, d-11. Petrovici trece Ia constatările asupra proceselor cosmice. Aci disa descoperă prezenţa dinamismului. Sub mişcare însă mintea omenească postulează un substrat, o substanţă care e materialul mişcării. Astfel ideea de substanţă devine o categorie formată (pentrucă nu poate fi prinsă în intuiţie) a inteligenţei noastre. Dar substanţa este stabilul, permanentul iar lumea este domeniul instabilului, al devenirii.. 'De aci 'concepţia conciliatoare care atri-bue stabilitatea numai lumii transcendente iar lumea imanentă rămânând domeniul dinamism mului. Totuşi între Static şi dinamic, observă autorul, nu xistă o discrepanţă absolută. Alături de dinamism realitatea ne oferă şi imagina evoluţiei. O evoluţie oare este posibilă tocmai pentrucă se face pe bază de virtualităţi latente dealungul acelei dimensiuni pe care am numit_o a adâncimii. Dimensiunea prin oare Dumnezeu e prezent în noi şi în toate.
   La întrebarea despre perfecţiunea sau imperfecţiunea lumii, d-1 I. 'Petrovici se alătură concepţiei îeibniziene {şi indirect, propriei noastre concepţii). „Lumea nu poate fi perfectă, căd ar fi dispărut ; D-zeu’’. Contlinuând iaceastă idee, d-1 Petrovid condliază partea cu întregul, afirmând că avem deoparte un întreg cu părţile actualizate, iar de alta fracţiuni <cu întregul virtual. Recunoaştem ad destinul făpturii faţă de creator. Totuşi autorul1 nu voieşte să ne ofere nid o precizie asupra adului genezil, care este un mister. Totuşi, .în faţa faptului creaţiei şi în faţa imul -creator perfect, creaţi unea poate găsi o justificare -în următoarea idee: „Perfecţiunea nu cuprinde şi realizările valoroase ce pot rezulta din silinţa părţilor de a deveni întreg". Cu alte cuvinte, făptura în-
155
© BCU
săşi este colaboratoare a lui Dumnezeu, iar creaţia făpturii împlineşte ceeace lipsea însăsi perfecţiei divine.            •
   Viziunea aceasta -consomogonic ă se întregeşte -însă şi se încoronează Ia d-1 I. Ptrovi-ci cu o Viziune etică. Zice d-sa-: „Omul are datoria de a lucra neobosit, în sfera lud modestă, la aducerea, într’o formă niciodată completă dar progresiv tot mai intensă — la aducerea- lui Dumnezeu pe pământ11. De aci, şi opţiunea bo-tărîtă a id-iui iii. Petrovici pentru o mistică' de natură creştină, care are menirea de a spori, prin comuniunea ou Dumnezeu, puterile individuale.
   In Martie 1940, d-1 1. Petrovici Scrisese un articol intitulat „Creştinism şi Naţionalitate11. Articol important pentru motivul că determina poziţia (creştinismului, în gândirea d-sale, faţă die naţionalitate, cât şi pentrucă pornea dela un punct de vedere original pentru a defini creştinismul. Sunt, afirmă d-sa, două feluri1 de religii îşi deci două feluri de divinităţi, am spune de Dumnezeu. Religii şi D-zeu inventate şi altele găsite. Toate religiile antichităţii şi toţi zeii acestor religii au fost invenţii umane, chiar şi -religia mozaică. Descoperirea autentică a iui Dumnezeu icel adevărat şi a adevăratei religii nu se face decât în creştinism. Reţinem numai această idee, deşi în restul articolului, autorul, după ce stabileşte trei feluri de valori desinte-resate i(valori creştine sa-u umanitare, valori naţionale şi valori culturale) determină poziţia creştinismului faţă de naţionalism, şi invers. Am avea aci de remarcat numai o uşoară -concesiune pe care d. 1. (Petrovici o face faţă de problemă în- sine, adkniţând că topirea naţionalului -în- ortodoxism s-a putut realiza pe baza unor compromisuri. ‘Credem dimpotrivă că între ortodoxism şi naţionalism este ceva mai mult decât o abilă orânduire de compromisuri, Dar a-oeasta este o altă problemă, de -care nu voim să ne atingem aci.
   -Cu aceste trei articole fundamentale, poziţia d-lui H. Petrovici se -reliefează în linii de viguroasă aultenti-citate. Păstrându-şi toată autonomia de gândire filozofică, d-sa se situează în ideologia „Gândirii11 pe o linie care face eu putinţă împăcarea misticismului cu evidenţa, a credinţei cu raţiunea, a tradiţiei eu spiritul progresului, a autohtonismului naţional cu universalismul..
   Până aci am întâlnit numai preocupările d-e metafizician ale d_lui I. Pelt-rovici, neglijând — intenţionat — pe acele ale epis-temologului şi logicianului. In articolul „Introducere la critica cunoaşterii ((Februarie 1939) este vorba de o problemă de epistemologie. Fiind o introducere,
nu ne vom aştepta desigur la soluţii definitive, ci doa-r la -câteva sugestii. Mai întâi ni se afirmă -că aceea ce constitue aspectul fundamenta! al filosofiei mo-derne este criticismul. Evident, spiritul critic este prezent în orice moment al gândirii omeneşti. Dar icriticism în- sens precis înseamnă nu examenul .critic al obiectului de cunoscut, ci examenul critic chiar al cunoaşterii şi al instrumentului ei. Contra opiniei că examenul critic ar fi apărut chiar în gândirea grea-că, autorul constată că aci am avea de a-face mai muîlt cu atitudini critice. Dimpotrivă, am putea atribui o oa-recare ‘coloratură criticistă scepticismului şi sofisticei. Separaţia dintre obiectul d!e cunoscut şi subiectul cunoscător nu a existat multă vreme în gândirea antică. Adevărurile matematice au fost primul -simptom al unei autonomii specifice a gândirii faţă de obiectul de gândit. Iar primul -care face pasul acestei separaţiuni este Aristot. Deşi nici acum problema nu; -capătă amploarea necesară pentru -a. constitui o deschidere de nou orizont. Am -avea aci de constatat o lacună, pe care autorul o trece oarecum sub tăcere, aceea a -filosofiei stoice, în -care această separaţie este bănuiită dacă nu clar afirmată. Logica lui) Ari-s-tot nu cunoaşte astfel tipul de judecăţi ipotetic© Şi disjunctive, ;în Care „separaţia dintre a-portu-L subiectului îşi cel al obiectului se străvede mal -clar11. Aceste clase de judecăţi, descoperite oarecum de stoicism, sunt reduse, pentru Aristot, la tipul judecăţilor categorice. O altă înfăţişare a problemei stă în determinarea inducţiei. Inducţia porneşte dela -cazuri particulare pentru a conchide la general. Cu -ce drept operăm noi această ridicare Ia rang superior a -unei cunoaşteri parţiale ? Aristot nu stăr-ue -asupra problemei pentru-că, pentru el, „ideile -generale stau -în lucruri cum stă sâmburele în fruct11,. Dar, metoda car© trebuia să însemne -adevăratul spirit modern al cunoaşterii este verificarea teoriei prin fapt. D-e-ce nu s’a făcut aceasta în gândirea -greacă ? Pentrucă în această gândi-re adevărul -une-i idei era dat de icoherenţa lui interioară. De unde şi confuzia dintre adevăr îşi frumos. Nevoia de verificare apare ca un fapt de gândire modernă la gânditorii englezi, în prima j-umătate a secolului al XlX-lea-. Neexistând deosebire între cunoaştere şi: obiectul ei, nu poate fi nici vorba de o verificare a faptelor prin -care să se -garanteze veracitatea ideilor.
  Afirmaţi-un-ea autorului- este, neapărat, conformă -cu adevărul istoric. Dar ea îmbrăţişează numai filosofi-a aristotelică, .'in jurul -căreia se discută. Totuşi o asemenea- separaţie între idee
x56
© BCU
şi faipt este, am văzut, acută, în scepticism, în probabilism, în sofistică şi chiar în stoicism.
   Evul1 mediiu no a făcut un pas mai departe peste concepţia aceasta cu pecetie aristotelică.
O ştim desigur foarte bine. Ne igândim totuşi la ce a îossmn'at zgomotoasa concepţie nominalistă. După nominalişti, problema universalului nu se mai punea nici ca fiind „în iucru“, nici „înainte de lucru", nici „după lucru". I-deea nu mail stă iîm obiect, ei este un simplu nume pe care îl dăm noi obiectului, uni „flatus vocis", atât! D. 1. Petrovici constată acest moment al gândirii medievale, dar afirmă că el a avut un caracter izolat şi leal.
   ildeea verificării totale aparţine lui Descar-teis. Şi totuşi con,stată, icu umor, d. 1. Petrovici, Descartes, după ce a aruncat, cu multă larmă, toate ideile timpului, ajunge până la sfârşit să le reîntroneze pe toate. Dimpotrivă, Kant admite ştiinţa timpului său, dar se întreabă cum este ea posibilă. Şi ajung© să-i rezerve numai o valoare redusă. Dar în nici un. caz o negare completă şi definitivă. 'Filosofii moderni au adoptat însă faţă de ştiinţă o atitudine foarte severă. Autorul ia ca pildă pe Hans Reichenbach şi celebra sa dilemă: isau avem ştiinţă sigură, dar atunci e tautologie, sau avem ştiinţă care măreşte câmpul cunoaşterii, dar atunci e incertitudine.. Di. I. Petrovici observă just că metafizica este izgonită de către Reichenbach, deşi este incertă. Ştiinţa care este şi ea incertă ar© totuşi un regim nejustificat de favoare.
De unde putinţa de a „ponta" fie pe una, fie pe alta, ou acelaşi drept. Reichenbach a ripostat eă teoriile ştiinţifice pot fi verificate, în vreme ce teoriile metafizice nu pot. D, I. Petrovici răspunde însă, cu toată dreptatea, că o verificare, cefl. puţin a consecinţelor, este cu putinţă' şi în metafizică, lată o idee :1a care, personali, ne simţim părtaşi şi pe :care am şi acceptat-o, din parte-ne, chiar în coloanele „Gândirii".
   Discutând mai departe principiul finalităţii proclamat de Lachelier, epistemologul român constată din nou ou justeţă că ştiinţa actuală are tocmai acel caracter probabilitar pe care îl
                                                                                                  TANGENTE ROMÂNEŞTI
   Tangente româneşti la filosofia creştină este titlul unui larg extras din revista unită „Cultura creştină" dela Blaj. Sub acest titlu, autorul, d. Ioan Mielea, vrea să înţeleagă de siignr atingerile ce se pot găsi între cugetarea românească şi filosofia tomistă, pentrucă dealungul întregea cărţi filosofia creştină se confundă cu aristotelismul „perfecţionat*’ şi „încreştinat" de
                                                                                                                               IŞ7
  combătea Lachelier. Filosoful francez pretinde mai mult decât poate da ştiinţa, ceea ce e foarte frumos. Iar d. I. Petrovici cere, în încheiere, o teorie epistemologică, care să nu autoriza mai puţin decât a dat până acum ştiinţa. O astfel de încheiere eonstitue fundamentul unui optimism epistemologic binevenit şi căruia noi nu îi cerem decât să n© arate, prin ‘cercetări viitoare, dacă alcest „mai mult" dorit de spiritul nostru este cu putinţă şi cum? Gu acest articol deci d. OL Petrovici şi-a luat o obligaţie pe care, suntem siguri, o va duce la capăt.
   Celelalte articole scrise de d-sa în paginile acestei reviste aduc eontribuţiuni interesante pentru fixarea acestei poziţii fundamentale. Sunt articole ca cel intitulat „Metoda Analogiei" sau „Problema adevărului" (Februarie şi Septembrie 1941), în care filosoful metafizician iasă locul logicianului şi epistemologul ui. Articole despre care am putea iarăşi discuta importante lucruri, tocmai pentrucă autorul ne oferă sugestii şi ne deschide burse, cu câte o simplă observaţie], nebănuite perspective de noutate şi prospeţime.
   Un fine, articolele monografice asupra lui E. Boutroux (Aprilie 1939) şi Schopenhauer 1938; sunt viziuni personale, interpretări de fină şi subtilă observaţie asupra câte unui gânditor peste care a stăruit spiritul de înţelegere critică şi de cuprindere sintetică a profesorului I. Petrovici:.
   Prezenţa d-lui I. Petrovici la „Gândirea" nu ©ote o simplă coincidenţă, ci o necesitate organică a acestui spirit mereu nou, mereu frământat, de a găsi, de a: anticipa, de a urmări un drum care să corespundă adâncurilor sale spirituale. Păstrându-şi cea mai completă autonomie a gândirii, d-sa rămâne printre noi ca unul dintre aii noştri. O întâlnire cu d-sa, sau mai multe, cum am avut ocazia să constatăm în aceste rânduri, este şi prilej de tainică bucurie şi verificare a unor înclinări1 comune spiritelor contemporane, de a urma anumite căi înrudite, apropiate sau poate chiar paralele.
                                                                                                     PETRU P. IONESC.U
LA FILOSOFIA CREŞTINĂ
  Tema dte Aquino. Tot ce este în afară de to-mism sau neotomism nu este pentru autorul acestei cărţii filosofie creştină. Cugetarea filosofică a Sfinţilor Părinţi răsăriteni nu există, pentrucă este prea puţin aristotelică şi nicidecum tomistă, iar augustinismul, care străbate întreg evul mediu, ţinând piept tomismului şi ajungând prin franciscani până în vremea
© BCU
   noastră, nu este filosofie creştină „adevărată".
    O carte scrisă în acest spirit sectar, aproape nici n’ar merita atenţia noastră. Dar iată că unele ditnitre „punctele tangenţiale la filosofia creştină1’, pe care d. I. Miclea le-a descoperit în filosofia românească, ne interesează şi! pe noi şi ne obligă să luăm cuvântul.
    Astfel, majoritatea gânditorilor români prezentaţi în această carte ca fiind mai mult sau mai puţin „tomişti", se vor mira de o astfel de categorisire a lor, la care nu se puteau aştepta. D. profesor Ion Petrovidi, de pildă, nu se va fi gândilt niciun moment că este „tomist*’, atunci când preciza raportul dintre metafizică, ştiinţă, religie şi artă, sau când îşi publica în „Gândirea" referatul asupra ideii de Dumnezeu în faţa raţiunii sau cel asupra nemuririi sufletului. După părerea d-lui I. Miclea, tratând astfel de probleme, ilustrul nostru filosof „se situa deplin pe linia de gândire a celor mai mari tomişti1’ şi era „nu mai puţin tomist" atunci când se apropia de determinarea naturii lui Dumnezeu.
   De asemenea, ne închipuim mirarea d-lui profesor Niiichifor Crainic, când se va fi văzut pus în fruntea listeii celor care, „fie în lucrări^ fie în cursuri ţinute, au manifestat simpatie faţă de cugetarea tomistă contemporană1'. „Deşi n’a scris anume despre tomism, spune d. I. Miclea, cu diferite prilejuri, d. Nilchifor Crainic a avut aprecieri elogioase cu privire la această concepţie".
   Nu,, domnule Miclea, d. profesor Nichifor Crainic nu are simpatiile faţă de cugetarea to-miistă şi n’a avut niciodată aprecieri elogioase cu privire la aoeastă concepţie, ci dimpotrivă, la cursuri şi în cărţi, a arătat neajunsurile torni smuluâ. Mai întâi, pentrucă d-sa are un alt filon de cugetare creştină, care îşi! urcă originile nu la Aristotel, ci la Platon, prin Diondsie Areopagitul,, Simeon Noul Teolog, Maxim Mărturisitorul, Leonţiu de Bizanţ, Şcoala Capado-ciană, Clement, Origen şi majoritatea cugetătorilor creştini dinaintea lui Toma de Aquino. In al doilea rând, pentrucă d-sa consideră ca o greşeală faptul că romano-oatolicismul a dat lui Toma de Aquino „în concesie exclusivă pentru veacuri explicarea şi sistematizarea raţională a dogmelor creştine... Oficializarea tomismului, spune d-sa, este eu totul artificială şi arbitrară. Acest bizar fenomen de unilateralitate, pe care ortodoxia nu-1 cunoaşte... se explică prin dureroasa insuficienţă de informaţie culturală, în care se găsea Apusul la formarea scolasticei'...
A decreta pe un singur autor, anterior creştinismului, unica şl suprema valoare a raţiunii omeneşti, faptul acesta implică negarea1 oricărei posibilităţi de a mai apărea în lume vreun filosof da talia lui! Aristotel. Şi presupunând că acest filosof ar apărea chiar în sânul Bisericii romane, eu un sistem raţional mult mai adecvat doctrinei creştine, ce-ar face în acest caz catolicismul, obligat la unilateralitatea aristotelică, decât să tăgăduiască pe noul filosof?*’ (Nostalgia Pamdisului, p. 98—100).
   Am putea să dăm şi alte exemple, pentru a ilustra spiritul în care este scrisă cartea d-lui I. Miclea. Dar nu credem că mai este nevoie. Am dori totuşi să punem câteva întrebări autorului Anume: D-sa, oare socoteşte pe colaboratorul nostru, Petru P. Ionescu, drept „imprudent", „de rea credinţă*’ şiii „vinovat”, pentrucă se exprimă într’un anumit fel despre definiţia tomistă a advărului, nu cumva are şi d-sa vreunele „motive mai ponderoase decât cele strict raţionale”, când face apologia cu orice preţ a filosofiei tomiste şi când stărue în a arăta „gre-şala“ ortodocşilor, care nu îmbrăţişează tomis-mul? Nu i se pare d-sale că este o leacă de sofisticărie în fraza: „Nu catolicismul este tomist, ci tomismul este catolic; iar ca filosofie este şi ortodox, chiar foarte ortodox“? (p. 91). In fine, nu crede d-sa că este „imprudent", când îşi în-gădue să profetizeze în felul următor despre viitorul filosofiei româneşti:  „Noua filosofie,
care începe a se schiţa la oadzontul gândirii, este fiica naturală a celor doi părinţi cunoscuţi. Zodia ei este crucea încârligată şi barosul masiv. Viitoarea filosofie va fi o încercare de fundamentare raţională — post eventum — a unei atitudini ultra naţionaliste, intolerante, exclusiviste şi disolvante. Etnicul, isvor de inspiraţie, organicul, mijloc de realizare, Statul, subtitut al familiei şi al' lui Dumnezeu, iar noua formulă religioasă: Statolatria”? (p„ 61).
   Profeţia d-lui I. Miclea — profeţie care, se vede bine, demască o întreagă mentalitate — a primit de sigur din partea autorităţilor bisericeşti dela Blaj cuvenitul „nihil obstat”, dar oare cenzura politică şi bisericească a Statului român nu va izbuti cândva să opună un „veto” categoric scrisului acesta îndrăzneţ al fraţilor noştri uniţi, cari sunt prea adesea mânaţi în vorbele şi faptele lor de „alte motive mai ponderoase decât cele strict raţionale”?
                        EMILI AN VASILESCU

© BCU
CRONICA LITERARĂ
   QVÎIDIU PAPADIMA: O ViaiUNE ROMANEASCĂ A LUlM'IiI, (Colecţia Convorbiri Liste-r\are — 1941). — D- Osvidiu, Papadima nu are nevoie da altă recomandare decât aceia a scri-'sului său risipit în revistele noastre literare. Cine l-a urmărit, a putut constata, de sigur, orientarea către studiile de folclor. Acestui mia-tenal publicistic* d. lOvidiu Papadima i-a dat o organicitate, întrunindu-1 într’un volum, care prin titlul lui, este o metodă, dar şi o perspectivă de înţelegerea lumii şi a vieţii româneşti. 'Metodă în sensul că, cercetând materialul folcloric, se desprinde concepţia de viaţă a neamului românesc; o viziune ontologică şi structurală a lumii de dincolo în corelaţie cu cea de dincoace. Cercetătorul materialului folcloric va descoperi o metafizică şi o filosofi© în jurul cărora se adună, ca într’un punct de convergenţă, toate elementele de specificitate, rânduite de forţele antropologice şi geografice.
   Poetul anonim, ibăsmuitorul, închipuitorul eresurilor şi al superstiţiilor, este oglinda fidelă a sufletului colectiv al rasei.
   ■ Asupra valorii acestei metod© nu mai rămâne nici un prilej de discuţie. In studiul folcloric se cuprinde în primul rând viaţa satului, această -celulă autentică a colectivităţii Ferită de atingerile cosmopolite, de infi'itraţiu-mile obiceiurilor şi ideilor moderne, viaţa satului poartă pecetea cu şapte noduri a unei purităţi de structură, şi chiar a unui primitivism, în care elementele componente au valoarea unei tradiţii multiseculare. Din aceste conside-raţiuni, putem ajunge la concluzia, că o viziune -românească înseamnă în primul rând o viziune folclorică. Promovând acest principiu găsim şi o concepţie aflată, foarte mult în circulaţia contemporană: colectivismul. Să inu pierdem însă din vedere că dacă, până la un punct, viziunea folclorică este caracteristică, — viziunea istorică de asemeni nu poate fi desconsiderată. O viziune românească a lumii se poate întemeia şi pe studiul evenimentelor istorice, întrucât ele întrunesc deopotrivă dinamica rasei, puterea ei d© a-şi îndruma destinul după o proprie concepţie organizatoare. Balada eroică face legătura dintre istorie şi folclor, căci trecută din trăirea istorică în circulaţia poporană, ea devine legendă.
   Am spus la începutul acestor rânduri că titlul lucrării d-lui Ovidiu Papadima înseamnă şl o (perspectivă. Intr’adevăr, pozitivismul secolului XIX a căutat în teodor rezidiurile ance-
strale ale primitivităţii, sigura de barbarie şi de păgânism a timpurilor străbune, când se credea că omul din locuinţele lacustre © trăit în conflict cu elementele naturii, pândit la tot pasul de pericole care i_au făcut superstiţios îşi temător.. Din pricina acestei interpretări diformante, folcloriştii au căutat să descopere raporturi mecanice şi înţelegeri potrivite unei mentalităţi pre-lOgice care nu aveau nimic comun cu sufletul raselor. Amănunţind viziunea folclorică, ne dăm seama că ea variază de la'o zonă geografică şi antropologică la >alta, că ceia ce se credea a fi un fond comun de superstiţii şi eresuri, se diferenţiază pe măsulră ce depăşim spaţiul geografic- '
  Dar mai este încă un fapt care cârmueşte, orientarea |d-tui Ovidiu Papadima:        iconflictu!
dintre Omul modern şi folclor, eu un termen care sigilează două mentalităţi deosebite: între sat şi oraş. Orăşeaniul are o viziune neurastenică, est© un agitat chinuit de neliniştea pe care i-o procură viaţa lui fără înrădăcinări trainice în natură şi în tradiţie,. Ostilitatea Orăşeanului faţă de folclor denotă o trăire artificială, fără temeiuri de durată, şi evident, lipsită de elemente caracteristice- Omul satului, după cum spune d. Ovidiu Papadima, este
„omul vechilor patriarhalităţi..... integrat prin
folclor în armonia fiorii". Iată prin urmare cele două perspective divergente şi care justifică oarecum caracterul polemic al acestui studiu.
  In desvoltarea temelor fundamentale ale cărţii sale, d. Ovidiu Papadima ne arată ,că „folclorul înseamnă un mod de a gândi şi de a trăi", — prelungit în idealitate,. Accentul Căzând pe această din urmă afirmare, înseamnă că folclorul se defineşte prin Clementele de bunătate, adevăr şi frumuseţe. Acceptarea rău-, lui, întrucât porneşte din voinţa lui Dumnezeu, poate fi îngăduită „ca un dar necesar ăl existenţei". Concepţia creştină primează. Dar dacă ţinem seama că în rândurile următoare d. O-vidiu Papadima înclină către o altfel ide rezolvare a aceleiaşi probleme, — atunci cele două răspunsuri nu se pot menţine. Povestea cu neamul românesc aşezat la răscruce de vânturi şi bântuit de atâtea năvăliri şi necazuri este perimată. Creştinismul nu era,, în a-ce.ste împrejurări, numai un1 element de încredinţare eu soarta, — dar şi un fenomen dinamic de răzvrătire împotriva păgânităţii, şi astfel, pe teren istoric, după ce mai întâi s’a arătat prin spusele evanghelice, se săvârşeşte contopirea dintre etnic şi creştin. Justificarea
*59
© BCU
  suferinţei nu este şi nici nu poate fi un fenomen de viaţă isterică, fără a ne prăbuşi în mocirla robiei. .Suferinţa istorică, — împotriva căreia tot folclorul ne arată că românul luptă •cu paloşul, nu poate fi, confundată cu suferinţa morală a omului, amestec de bine şi de rău, şi care astfel, îşi ispăşeşte păcatele.
   jCu destulă argumentare se poate vorbi însă de un „stil primar aii vizunii noastre folclorice", îşi icare este creştin în toată esenţa lui. De fapt, aceasta este ‘tema fundamentală a lucrării cULuL Ovid-u Papadima, care caută să înlăture panteismul şi fatalismul din interpretarea folclorului. Expresie şi ordine de viaţă creştină, în încredinţarea că toitul vine dela © rânduială prestabilită de dumnezeire, lumea nu poate fi altceva decât o construcţie arhitectonică şi armonioasă în care binele îşi are răsplata iar răul sancţiunea, după cum frumosul şi adevărul sunt înfăţişări pământeşti ale perfecţiunii divine.
   iDacă ne punem pe temeiul creştin al viziunii noastre folclorice, toate tainele se desleagă şi toate nelămuririle se spulberă. Afirmaţie grea, care trebue dovedită, căci iată cum o concepe d. Gvidiu ‘Papadima : „Oele trei mari idei pe care se aşează viziunea românească a lumii sunt: conştiinţa armoniei perfecte în care Dumnezeu a îmbinat toate aşezările firii, conştiinţa muncii nu ca efort de schimbare a pământului cum e tehnica modernă, ci ca împlinire a legilor naturii, şi ideia de milostenie, pentru a reda lumii ceeace prisoseşte omului, ceva deci iarăşi cu totul opus îndârjitei adunări de avuţii ce caracterizează vremea de astăzi" (pag. 57). Să le luăm pe rând, spre cercetare. Românul are expresia de rânduială, care înseamnă ordine firească a lucrurilor după merit, pricepere şi ispravă, totail deosebită de constrângerea socială, şi deopotrivă de abstracţiunea matematică, „Omul sfinţeşte locul" — spune o veche zicală românească, Omul are aici un sens de virtute prin muncă, idar şi prin prezenţa lui ca element ordonator al lucrurilor. Munca de asemeni est© o rânduială a firii, întrucât chiar natura îi arată omului când şi cum trebue să muncească. Ciclurile sezoniere, ritmicitatea fenomenelor meteorologice, sunt indicii suficiente care orientează munca ţăranului. Şi dacă uneori osteneşte din zori şi până în noapte, iar alte dăţi stă şi aşteaptă, nu i se .poate face o vină din aceasta, căci munca lui este munca firii, pe care o urmează întocmai.                      .
  iDar nu s’a insistat în deaijuns asupra rolului creator al muncii^ a muncii cu scop estetic şi pur, tot o înfăţişare a esteticei naturale:, şi care caracterizează concepţia despre artă, ea însăşi o plastieizare a firii, Munca orăşeanului dimpotri-
vă, este silnică şi cronometrată convenţional, o muncă lîn afara naturii: şi împotriva naturii- Cât priveşte mila, în oare d. Ovildiu Papadima vede o „ordine anacronică", — ea: „înseamnă tocmai revărsare de prea plin .sufletesc, spontaneitate", — şi prin aceasta, se închide un capitol, .care îndătinează putinţa1 unei înţelegeri precreştine a cuvântului1 evanghelic.
    Int'r'adevăr, trebue să recunoaştem că multe din datinele şi credinţele poporului român, care s’au păstrat în circulaţia folclorică de astăzi, — sunt anterioare creştinismului. Cum se împacă acest fapt de nediscutat cu tema- studiului d-lui Qvidiiu Papad.ma. Iată o întrebare pe oare ne-am pus-o dela primele capitole, şi fără a cădea în păcatul de a îngădui infiltraţiile pă-gâhismuliui, am conchis că ele sunt reminiscenţele unor concepţii străbune care s’au potrivit creştinismului de mai târziu. Ideia este desbătută pe scurt de d. Ovidiu Papadima, în capitolul penultim, în chipul următor:        „Da,
a existat pe o largă arie geografică un om vechiu, precreştin, cu o anumtiă viziune şi înţelegere a cosmosului. Neputându-1 însă identifica în Chip absolut cu cel care apare în folclorul nostru, — .trebue să presupunem ică alături de cultura care a dat mitologia greeo-ia-tină au existat şi altele înrudite. Mai exact prin urmare, — cultura noastră folclorică îşi are rădăcinile probabile în cultura tracică, — şi tot din ea îşi trage cele mai multe din substanţe. Rădăcinile acestea vechi şi-au împins dela ’nceput tul|pinele în lumina nouă şi orbitoare a timp,urilor dintâi ale creştinismului" (pag, 207 şi 209). Această concluzie hotărâtoare ne scuteşte d© orice comentariu, deoarece se face un pas mai departe către cumpănirea dreaptă dintre creştinism şi fondul rasial-Rămâne însă nu îndeajuns de lămurită problema clasicismului în folclolr. Dacă privim ordinea şi simetria naturală a elementelor fundamentale din folclorul românesc, atingem fără să vrem esenţialele clasicismului, — nu este mai puţin adevărat eă fondul şi: forma laicătuirii1-lor poetice confirmă aceiaşi structură. D-l Mihalţ Dragomirescu, vorbind despre icOasicismul poeziei române (Critică, voi. Iii, pag. 274), — toicmai în timpul când d. E, Eavinescu (Critice, IV, pag. 144) îşi răbufnea supărarea pe tema adunării materialelor folclorice, — spunea următoarele: „Toate aceste balade liiriice şi. e-piee, ou toate elementele lor romantice şi realiste, sunt clasice, în sensul că se disting prin echilibrul1 compoziţiunii, prin sobrietatea Situaţiilor;, prin motivarea evenimentelor, aşa că pot servi de model, în toată puterea exprasiu-nii".              . .        •          .  :     >
160
© BCU
   Ni se. pare că d. OvMiu Papadima n’a insis-^t în -deajuns asupra .acestui fapt de o însemnătate covârşitoare, după cum n’a atins decât tangenţial balada şi eroismul, de unde se desprindă încă un aspect, şi desigur dintre cele mai caracteristice, ale viziunii româneşti. Este o scăpare din vedere care îngrădeşte posibilitatea de a rezolva întreaga probi:mă.
   De altfel, scriitorul român suferă de o meteahnă. Am putea să-i spunem modestie, dacă n’ar fi oarecum temerea, de altfel n-ejustificaită, de a spune adevăruri care să se impue cu autoritate. Chiar d. Ovidiu Papadima nu se fereşte de această temere.
   A pune o problemă, — după cum ne spune d-sa, nu este tot una cu o rezolvare deplină, şi aduce scuza, că n’a avut intenţia de a face ştiinţă pură, ci numai, de a „pune întrebări pe care ni ie impun înseşi marile frământări ale politicei1 şi culturii noastre naţionale de as-tăzi“ (pag. 208).
   De ce numai atât, şi nu o rezolvare deplină, când drumul pe care a pornit îi duce la adevăruri absolute ? Mai este oare prilej să ne îndoim că viziunea românească a lumii se află în fondul rasial, în floetor şi în istorie ? Desigur, că nu.
  DINU NICODIN: PRAVOSLAVNICA OCROTIRE. (Tip. Frăţia Românească). — D. Dinu Nicodin şi-a împlinit un destin singular în literale româneşti.
  Prin anul 1934 când şi-a tipărit primul volum, intitulat Lupii, — am avut dintru început convingerea că ni se arată un nou scriitor, de o factură cu totul personală, cu o pecete de autenticitate a stilului, cu o limbă arhaică şi; în-vâii'stată cu -motive pitoreşti,, cum se obişnuiau în oro-nitile bătrâne. Chiar ortografia era as-tifel alcătuită, încâit cititorul ar fi trebuit mai mult s’o vorbească citind-o-, şi să-i- dea- intonaţia -prăfuită de vechime. Cu acest stil mai mult gândit şi lucrat, d. Dinu Nicodin avea darul să-şi poarte cititorii cu multe veacuri în urmă, când arta literară, fără să întrunească virtuţile esteticei, avea totuşi o prospeţime de imagini şl o strălucire de cleştar, şlefuit de mâna unui meşter care nu şi-a făcut ucenicia la vreo şcoală 'literară. Cu d. Dinu Nicodin, problema se mai punea şi altfel; d-sa se lăsa amăgit în literatură de o vastă şi serioasă cultură, care-şi vedea pretutindeni infiltraţiile. S’ar fi putut orede că scriitorul nu se poate desprinde de obsesia U-vrescă şi tehnică neprielnică într’o literatură Pomiită pe marea linie a tradiţiei.
     Izbucnită din natură, cu o vigoare rustică, această operă, năzuia, printr’un aer de boerie, să se aşeze într’un râtvan împodobit cu scoarţe şi chelimuri, -şi să-şi ia drumul aristocraticelor plăsmuiri. Cărţi de acest fel, în care robusteţea arhaică se îmbină cu virtuţile -culturii clasice, au mai scris şi Calistrat Hogaş, şi tehnica şi-a dovedit validitatea. Chiar Matei Ion Cara-gia-l-e. cu pasiunea lui pentru heraldică şi arhaism, a adus o notă originală şi a izbutit să ne facă să înţelegem că în definitiv, clasicismul este o împărtăşire a virtuţilor critice ale naturii, şi că prin aceasta, se poate depăşi spiritul veacului.
     Prin titlul ei, Pravoslavnica ocrotire, s’ar putea crede -că este o -carte d-e actualitate, cum au mai scris şi alţii, inspiraţi de momentul politic, cu un termen mai cuprinzător, de drama istorică a vremii noastre.
     Şi totuşi nu este aşa, căci povestirea -oare dă titlul acestei cărţi, ar fi putut apare oricând, -căci sie salvează, dincolo de contemporaneitate^ prin forma ei literară. Fondul rămâne istoric, întrucât este înşiruirea unor întâmplări, şi mai mult decât atât, a unor evenimente politice, car-e s’a petrecut în -paguba- 'creştinătăţii şl a românismului d-ela 1714 încoace. Dar oamenii cu metehnele lor, şi epizoadele diplomatice şi războinice ,sunt înfăţişate cu un vădit simţ al realităţii, şi chiar cu o înclinaţie către batjo-coră şi pamflet, de unde se vede că d. Dinu Nicodin a vrut să scrie şi a izbutit chiar, o cronică a vremurilor de odinioară. Bogăţia limbii şi pitorescul expresiilor se menţine la a-celaş nivel ca şi în Lupii, — dar ceia ce dintru început ne reţine atenţia este frecvenţa cuvintelor de obârşie slavă. Evident, aceste cuvinte, aflate -cu -deosebire în -circulaţia- Cambii moldoveneşti, au o savoare remarcabilă, dar oare n’ar putea fi înlocuite de altele din limba arhaică românească ? întrebarea se pune nu numai d. Dinu Nicodin, dar şi acelor -scriitori oare şi-au împrospătat limba din preţiosul zăcământ al cronicilor.
     Ursita este o povestire istorică, închipuită prin anul 1845, — dar pentrucă aici mediul şt
    persoanele ne aşează în spaţiul turcesc, expresiile locale sunt potrivite. împlinirile ursitei lui Aghan, -cel cu mâna tăiată şi păstrată în spirt -ca- un blestem, — dragostea- -cu ZUl-ima şi săvârşirea unor năprasnice osânde, — vădeşte caracterul fantastic şa înfricoşetor al aces-tei povestiri.
     Dar d. Dinu Nicodin nu este atât de mult tributar filonului istoric, încât să se desprindă de posibilitatea unei literaturi trăite în actua-
161                                             *
© BCU
litaite. De acest fapt ne încredinţează O plimbare pe Olt...
   Autorul, dimpreună cu un -tovarăş de călătorie ,au pornit, cu o luntre canadiană pe apele Oltului, mai din vale de obârşie, şi toată povestirea este itinerarul luptei cu vâltorile apei, — dar şi cu întâmplări anecdotice şi amuzante. Este o proză rdtmatăj, de bornă calitate literară, o onomatopee nautică, în prezenţa unei mascote, o p'isică, pe mume Căliţa. Spiritul- de aventură, temerara hotărîre de a sfida pericolul, — rari nautes in gurgite vasto, — după expresia consacrată a iui Virgiliu1,—pune pecete de autentică trăire pe această ispravă vrednică de luat în se-auiă. Scandarea -clipelor trăite, în această povestire, care poate fi şi u'n exerciţiu de artă literară, învederează posibilitatea unei mobilităţi a stilului după clipele petrecute, „încerc să încalec pe barcă, în sfârşit izbutesc, începusem înainte cu cel de pe mal să cânt şi prieten-ui m-eu îmi c-e-re să-i -cânt iară, i’asicuit şi barca s-e ’ntoarnă, cu gura deschisă pornesc iar la... fund. Curentul -îmi fură — o sandală ; ies iar deasupra, nu se mai vede. Innoată pe spate şi barca-1 -urmează; o ţine. îmi spune că-i bine, pricep că-i aşa. L-ajut, păstrăm barca afar’ din şuvoiu, şi-o ducem spre mal. Atingem pământul, o’ntoarcem, dar plină cu apă se’ntoarc-e la £el“ (pag. 138).
   Deşi distanţa e mare, parcă ne reamintim traducerea rimată a Divinei Comedii. Celelalte schiţe din volum, dar cu deosebire Stricnina ne readuc în cadrul cu viziuni chinuitoare ale ursitei.              .
   Poate -că aceste viziuni fantastice îşi găsesc un loc potrivit în literatura de aventuri a d. Dinu Nicodin, sau poate că ele sunt numai un joc de imagini, care împrumută stilului o notă înfiorătoare. Oricum, pe claviatura foarte variată a unui stil, care se lasă pătruns de fluxul c-ro-m-căresc, până la fraza de vorbire -limpede şi curentă, fără a uita îmbinarea dintre arhaism şi provincialismul etimologic, totul pare îngăduit în această literatură de exerciţii filigra-ma-tice.
                                                                  . * * ■
   OQNSTANTIN-STELTAN: MIREASA LUMII (Tiparul universitar, — 1941). — Cu o multiplă şi variată activitate publicistică, mai mult critică, în care afinităţile păreau elective, — d. Oo-nstantin-Steliian, fără să se încadrez-e -unui curent provocat de spumosul val al modernismului, — a izbutit să se menţie pe o poziţie singulară şi eclectică.
                                                                                       Mireasa lumii vădeşte cu prisosinţă această vandabilitate de structură şl esenţă, — atât de
mult încât, poetul pare că a consumat o experienţă, provocată de numeroasele orientări -ale ultimilor douăzeci de ani. Numai astfel se explică oscilaţia dintre modemi-sm şi clasicism, — dintre ceiace poate constitui climatul moral şi psihologie al decadenţei poetice, şi înclinarea către echilibru, armonie şi luciditate, a versului clasic. Lipsa de imitate a unui volum de poezii nu este prilej nimerit de casnă critică. Nu acest fapt stărue în atenţia noastră, — ci posibilitatea de a vorbi de un poet clasic, atunci când se lasă pătruns de fluxul modernismului. Rămâne -deci întrebarea, dacă poate exista o convieţuire între clasicism şi modernism, — problemă pe care d. Constantin-Steli-an nu şi-a pus-o în esseul critic „Cu privire la moder-nism“ (Universul Literar, 7 Februarie 1942), deşi avea o foarte potrivită ocazie, chestiunea fiind încă în discuţie.
   D. Co-nistantin-Stelian a- încercat o cumpăniră între simţirea realistă şi năzuinţa de înălţare către puritate şi ideal, care pe deasupra oricăror zizanii -critice, — -oomstitue -esenţa poezie* Reţinem primele versuri, din prima poezie a volumului:
   „îmi înfloresc în suflet simţiri doar pentru
                                          tine;
   Simţiri, ce-ades nici gândul nu ştie cum le
                                          port;
   Căldura şi lumina, în urma lor, blajine
   Dospesc precum tăcerea în preajma unui
                                         mort“.
                                          (FrimoiS)
   D. Constantin-Stelian ştie foarte bine că una dintre -caracteristicele modernismului este oscilaţia între extreme, -moştenită dela B-audeuaire; îmbinarea purităţii cu macabrul; comparaţii şi imagini cane mu-şi menţin echilibrul -din pricina structurii şi viziunii 1-or deosebite. Şi totuşi, pomenita poezie se menţine, dar privită cu un ochi critic, ea vădeşte această atmosferă. Dela tonul grav şi solemn al primei poezii, d-1 Constantin-Stelian trece la un madrigal sprinten şl manierist, în care putem identifica uşurinţa versificaţiei:
       „Când se năştea’n amurg de iarnă, amorul nostru trismegist lăsa durerea să se cearnă
       prin site vagi de ametist.
       Mergeam tăcuţi alături; seara
       pălea in roz şi violet, lăsând în urma ei povara de întuneric şi regret
                          (Presimţire, pag, 11)
162
© BCU
   Poezia are o unitate de simţire şi de stil, şi fără a-i împricina lipsa de somptuozitate, de altfel nepotrivită în construcţia acestui vers, o factură eminamente clasică, lată aşa dar cele două axe pe care ise cristalizează inspiraţia poetică a d-lui Constantin - St el i an: modernism
şi clasicism. Fireşte că vom putea descifra unele influenţe eminesciene, în tonul elegiac al litanii-tor erotice, după cum şii apropierea de Baude-laire şi Bacovia este evidentă. Dar aceste influenţe sunt încă departe de a robii destinul poetic al d-lui Constantin-Stelian.
   împerecherea dintre lirismul intim şi năzuinţa spre obiectivare, imprimă o lipsă de unitate volumului de versuri, ceiaoe înseamnă, pe lângă oscilaţia de care am vorbit mai sus, orânduială nepotrivită ai materialului. Poezia Tipografie, după care urmează Tristia, — sunt două alcătuiri poetice total deosebite. Una evolPiază în tonul minor al .clasicismului zamfiresciam, fără imaginii şi profunziume, alta se .ridică în amploarea metrului antic săvârşind evocări prestigioase.
   Tot în aceiaşi ambianţă sunt construite poeziile din ciclul Mireasa lumii. Aici nota melancolică a dragostei se îmbină cu năzuinţa spre purificare, şi relaxarea finală a poetului este desăvâr-
şită în ispita nemuririi. Sunt poezii cu reflexii filosoficei, ş’ii acea apropiere dintre iubire şi moarte, din Evocare postumă, — readuce în discuţie influenţa baudialairiană :
   „Trofeu de nemurire şi dragoste eternă, luai craniul iubitei cu mine, din cavou; l-am aşezat pe masă; şi-acum, în plin ecou cu dinţil-i albi zâmbeşte tristeţei ce mă cerne’1.
                                    (Pag. 55).
   Cidlul Autobiografie etse d!n alta obârşie. Aici predomină solilocviul, vorbirea poetului cu el însuşii, despre destinul lui omenesc, despre purificarea. prin credinţa în Dumnezeu. Nota finală a acestei mărturisiri este profund creştină.
   Factura clasică predomină; lirismul erotic este ponderat şi lucid; manierismul prea puţin evident; iar accentul de originalitate, izvorî t din sinceritate, verifică fără îndoială un robust talent poetic îngrădit de scrupulozitalte, Desigur că d. Constantin-Stelian ar fi putut întruni mai multe poezii într’un volum de versuri, — dar puţinătatea tor învederează im spirit critic în selecţionare, care subliniază o notă de corectitudine eu sine însuşi.
                             NICOLAE ROŞU
CRONICA DRAMATICĂ
STUDIO TEATRUL NAŢIONAL : FASCINAŢIE
       Gallois sont tous par mature Plus fous que betes en pâture
— spune cineva încă din veacul 12, spune Chres-tien de Troyes, despre strămoşii Irlandezilor, şi un neam de nebuni au rămas până astăzi.
  Problema este : ce fel de nebuni sânt Irlandezii, fiindcă toţi sântem nebuni, şi farmecul stă numai în variantă...
  Aceiaşi strămoşi apar în scrisul vechii al lui Strabo, Cezar, Diodorus sau Lucian cu referata tot mai... alarmante, din care ar reieşi că Celţii aceştia nebuni erau un neam de eroi, druizi şi poeţi, — oameni care luptau vitejeşte, dar după ce atârnau sabia’n cui, prin preoţii tor druizi (cuvântul este vechi dlrandez — drui, genetiw singular druad — şi înseamnă ceiace latinul înţelege prin magus), se dedeau la ciudate rituri barbare şi practici de mister; iar după aceia, în clipe de răgaz, venea rândul bardului să ridice până la cer imnuri în slava vitejilor căzuţi.
  Fiindcă — se pare — cam ştiau să moară aceşti nebuni, despre care Ossian însuşi aminteşte că „Se duceau mereu la război şi mereu cădeau",
    Cădeau .,îmsă (cum vedem) ca a doua zi să facă religie, iar a treia zi poezie...
    Misterul, lupta şi poezia sânt .cele trei izvoare de vieaţă ale Cehului, izvoare din care au ieşit cruciaţii, .cavalerii Sfântului Graal|, siau ai Mesei Rotunde — doisprezece la număr ica şi sfinţii apostoli; — ca din ei să iasă legendele Ciclului Arturian (revărsate pe faţa Europei în prelucrări şi variante), şi tot misticismul; irlandez, ou o fascinantă literatură şi tot folklorul lui de spi-riduşi şi zâne.
    Un druid a rămas .până azi irlandezul, ultimul neam de oameni care mai văd şi azi duhuri şi zâne ziua’n amiaza mare, •— şi William Butler Yeats, laureatul premiului Nobel şi poate cel mai mare poet al vremllor noastre, nu povesteşte oare, în anii cei mai viguroşi ai vieţii şi carierei sale (1890—1899), prietenei sale Catherine Thynan, că „locuinţa unde stă e bântuită de duhuri şi aude de dimineaţă până seara (vedeţi? nici măcar noaptea!) lovituri1 ciudate în pereţi şi oglindă" ?
    Druidismul-vrăjitorismul, cum am spune pe româneşte — este de fapt cheia de boltă ca şi cheia de descifrare a sufletului irlandez; şi acest druidism e în primul' rând o mare învăţătură a
163
© BCU
morţii. Druizii vorbeau cu norii şi eu stelele, şi cu o baghetă sau poţiuni magice, dedeau moarte şi uitare, aşa cum dedea Merlin, din ciclul artu-rian, aşa cum altă poveste ne spune că 1 s’a dat lui Cuchulin — Făt-Frumos irlandez, răpit de zâne — ca să le uite şi să se’ntoarcă la Emer, soţia lui.
   Iar din acest druidism rezultă incompatibilitatea eu vieaţa, un fel de dureros impracticism, — revolta permanentă împotriva „despotismului faptei", cearta eu sine şi cu omul în general; şi de aici refularea în magia poetică, la această „douce petite race naturellement chretienne, race fiere et timide, â l’exterieur gauche et em-barassee“, cum o descrie Renan.
   A fost nevoe poate de acest preambul ca să înţelegem mai bine frumoasa dar chinuitoarea comedi,s Pe care Studioul ne-a dat-o de curând, din pana lui Keith Winter, sub numele de Fascinaţie (The shining hour).
   Fascinaţie e o piesă frumoasă, dar frumoasă ca şarpele, ca argintul viu şi ea otrava.
   <E o voluptate a toxinei în chinul acesta prelung pe care şi-l înfig singuri membrii unei familii de fermieri, de sănătoşi flăcăi de ţară irlandezi, în mijlocul cărora cade ca o pasăre de pradă, o vampă citadină, o fascinantă amatoare de nuri bărbăteşti, care se întâmplă să fie chiar soţia fratelui mai mare.
   Ceilalţi doi fraţi repede cad în mrejele ei. Ea, nu mai puţin, în mrejele mezinului, un tânăr frumos şi bărbat ca George Vraca ! în plus campionul de călărie din partea locului.
   iDar povestea ar fi de toate zilele dacă autorul ei n’iar fi un Irlandez.
   In afară de poezia în care e îmbrăcată toată piesa, de humorul rece cu care se mişcă între două mese o familie simplă şi sănătoasă, avem picurai lent al toxinei în sufletele comparse, descompunerea lor treptată, în grije, gelozie şi ură, sub farmecul acestei prezenţe nefaste care este intrusa.
   Această dramă interioară, sub stratul rece al humorului resemnat, e marea frumuseţe şi-i mica adâncime de prăpastie, a unei piese scrise numai de un mare dramaturg.
   Sub pana lui ura dintre fraţi şi surori devine o veselă orestiadă ; şi până şi moartea în braţele căreia, resemnată şi senină, se aruncă făptura de vis care e soţia fratelui mijlociu, devine o voluptate.
   Când aceasta spune femeii care l-a furat bărbatul : „trebue să vă las să gustaţi amândoi fericirea ; ea e o minune mult mai mare decât banala mea trecere prin vieaţă, clipa voastră e mult mai sfântă ca a mea“, — am atins fundul
acelei mici prăpăstii a mizeried umane, şi de pe râpa ei am sărutat un cer de poezie.
   Fascinaţie e o piesă mare.
   Redarea ei a avut pe George Vraca în centru,. care ne-a amintit de marele său rol din Fraţii Karamazov, cu actul final în care, după graţia bărbată din cele două anterioare, suferinţa până la nebunie capătă pe faţa sa, în gest, în glas,. în sufletul reţinut pe buze, un fel de a patra dimensiune.
   Cine confundă jocul artistului meridional cu -jocul artistului nordic — spune că acest mare. actor n’are suficient interiorism, să meargă să-l vadă în David O’Linden din Fascinaţie.
   Comparşii lui au fost: d-ra Eliza Petrăchescu, care cu rolul soţiei sacrificate, Judith O’Lindea, a intrat în linia întâi a artistelor noastre, precum prevestisem încă dela Copiii Pământului; d-na Nataşa Alexandra, eu treceri de comedlană de clasă, dela comedie la dramă, o adevărată fascinaţie a serei; Mihai Popescu, artist de artă şi distincţie care de mult nu ne-a plăcut ca în nostimul şi răsfăţatul veniamin al familiei ; cum şi potoliţii soţi, Marieta Deculescu şi M. Gingu-lescu.
   Regia d-lui Soare a avut de luptat cu multe dificultăţi^ de text şi persoane, din care, se poate spune că — strecurată cu abilitate, inteligenţă şi gust — a ieşit, ca totdeauna, intactă...
                  DRAGOŞ PROTOPQPESCU
   DEMONUL, VESEL este piesa a cărei premieră ne-a costat preţul biletului la ultimul loc ce l-am găsit într’o sală plină de tot ce are mai ales viaţa intelectuală şi artistică a Capitalei. Piesa: o comedie în trei acte, nu ştiu câte tablouri şi un mister.
   Am încercat să număr actele şi tablourile, dar le-am pierdut socoteala. Cât despre mister, el poate fi sau la început sau la mijloc sau chiar la sfârşit. Sunt convins însă 'că misterul este pretutindeni, comedia, dureroasă şi aspră, e tot pretutindeni, iar drama musteşte la fiecare pas.
   E pirandeliană, şopteşte o voce în spatele meu! — Ce pirandeliană, dom’le, e shakespeariană ! Are atmosferă ca în „ceva“ din Mae-tenlink! — Da de unde, seamănă leit cu câte ceva din Ciprian. Furaţi de jocurile de cuvinte, spectatorii suflă în surdină: Ce comedie teri-, bilă. — Da de unde, asta e comedie nene! Pe la sfârşit, înainte de ultimul tablou sau de ultimul act, unii sunt gata să plece! S’a terminat, spune doamna de lângă mine, — Ştiai, frate, mai trebue să vie şi... misterul ! Iar la ieşire, unul care probabil are mania bilanţurilor,
164
© BCU
conchide: — In definitiv, tot comedie e! Două crime şi o sinucidere!
   In piesă, titularul rolului prim infectează pe toţi ou secretul său. In rubrica aceasta, titularul care e însuşi autorul:, d-1 Dragoş Protopope-scu, ne-a influenţat eu maniera sa, puţin zeflemistă, puţin ironică, puţin acidulată- E singurul mod :în care îli recunoaştem, întreg pe Dragoş Protopopescu, singurul chip în care putem scrie despre extraordinara piesă pe care am văzut-o în această seară de premieră. Ah, ştiu ! Va -trebui neapărat să vă spun ceva despre „subiect", ceva despre „acţiune". Să nu vă miraţi prea mult. Nu există nici subiect, nici acţuine. (Hotărît, e pirandeliană! E îngrozitor >cum ne putem scăpa de obsesia aceasta a catalogărilor, a asemănărilor, a influenţelor!) Piesa Cui Dragoş Protopopescu e ca însăşi viaţa. Neverosimilă şi închegată, densă 'ca un mâl şi scăpărătoare ca o cremene ciocnită de lovitura de geniu a amnarului. Conflict dramatic' DesnOdământ! „Este". Nu credeţi. Iată. Pană Groza, aproape infirm, orb şi nu prea, e gelos. Pe Ana. La ridicarea cortinei, Ana e moartă, sus- „Se odihneşte, săraca". A fost omorîtă de tren. Bece! Păi iarăşi e simplu. Ana a vrut să treacă ea întâi, trenul, nu, să treacă el. Şi a trecut peste Ana. Comedie, zeflemea crudă! Dar drama e aci. Ştim că Ana a fost omorîtă. Pană Groza, care nu se teme de nimeni, care nu se dă justiţiei umane, care îşi păstrează secretul, infernalul secret, simte nevoia să înge-nu*nch,e lângă surdo-mutul Dănilă, frate-sâu vitreg, conştiinţa lui vijelioasă, şi să se mărturisească. La anchetă râde de încheierea proce-durei şi aproape mărturiseşte-.. Dar nu are cui pentrucă... ancheta s’a încheiat. In actul următor, după ce ne-a arătat prin câteva gesturi scrâşnite că o vrea pe cumnată-sa Eva (Ca început pare o femeie fatală!) e în aşteptarea unei aventurii, icu Krişnamurteanca — D-na Calipso — care încearcă să-l vindece prin telepatie, Burliu, maya, sugestie, etc„ etc., Pană şi-a omorît femeia diin gelozie. O ştie Eva şi e infectată de acest secret. O mărturiseşte a doua oară preotului pe oare îl infectează cu a~ celaşi secret nedivulgabil... Dar o iubeşte şi pe Eva, groaznică iubire şi încearcă un atentat împotriva lui Mancaş, presupus amant al Evei. Scrie scrisori anonime surdo-mutului Dănilă şi deslănţue în el forţa elementară care va nimici, tot. (Rezultat: Dănilă sparge un scaun în capul lui Mancaş care socoteşte că va muri. Nu moare. Pentru că nu are timp de asta. E şi el infectat de un secret. Secretul Evei, Ciudat. Din dragoste pentru Pană, Eva îl scapă de la moarte, îl trage din faţa locomotivei care a
călcat-o pe Ana. Deoe ? (Ar fi foarte necesar sâ o întrebăm!) Pană care o iubeşte pe Eva îi aduce flori ca din partea lui Mancaş şi îl aruncă pe acesta în braţele Evei. (Du_te, du-te, fă-o să parâie în braţele -tale ca pe o pepenoaică 1 Interesantă comparaţia!)
   Intre timp Pană, estropiatul, demonul vesel, zeflemistul 'crâncen, (tare-mi place să-mi bat joc de ispeţa omenească!) poetul ratat (cânt cu degetele în aer-, degetele mele, maiu în care vibrează aerul... isau cam. aşa ceva !) ţine discursuri, ironizează, -face glume sinistre isau ieftine (moarte cu concluzie, vid cu viile, morţii cu popii) se ţine de farse (scrisori de întâlnire ale doamnei Calipso cu 7 cocoşaţi din care nu vin decât 4, trei fiind absenţi — doi morţi şi unul bolnav) şi vrea să facă dragoste cu... Krişnamurteanca !
   iE îngrozitoare această lume. de estropiaţi. Şl îngrozitor de verosimilă totuşi. Un orb care vede puţin (Eva.,. Mancaş...) un bâlbâit care poate vorbi bine când... cântă, o femeie fatală care, până la sfârşit capătă aripi de înger pur. Deasupra tuturor pluteşte umbra -unei victime, Ana, scrâşnetul unui zeflemist nebun care nu se teme de nimeni, care vrea să vorbească singur numai cu D-zeu, care se înfioară când aude numele lui Iisus, care îşi omoară din gelozie nevasta, iubeşte oribil pe cumnată-sa, pune foc ca să extermine pe iubitul Evei, îl trimite apoi să facă dragoste ou Eva şi păzeşte uşa, iar la sfârşit când află că. Eva e un înger, îl aruncă în mare pe frate-său, conştiinţa sa, ţine un discurs penibil (e ora 11 şi un sfert, spectatorii se gândesc că vor pierd© ultimul tramvai!) şi reuşeşte, după ce a constatat că toată sinistra lui uneltire a fost inutilă, să se arunce în mare. Aceasta e piesa. Judecaţf-o! Spectatoculi iese zdrobit*. Un mucalit se plânge : 'O să visez rău la noapte, dom’le! Iar Dragoş Protopopescu a avut prilejul să scrie o piesă extraordinară (şi la propriu şi la figurat !)
   iPiesa s’a sfârşit- Cronica nu! Aşteptaţi să vă spun ceva despre actori, despre jocul lor. Ana a ajucat admirabil pentrucă e moartă şi nu se vede. D-ra Lily Carandino s’a frământat să fie vampă şi înger. Şi-a dat părul peste cap din disperare (avea doar un isecret al ei !) şi ne-a dat o Evă exact cum a vrut autorul. D-1 Mânu a făcut de toate. Comedie şi dramă. A răsturnat scaunele, ,a bătut din picioare,- a ridicat mâinile în sus, le-a întins, cruce să cânte cu degetele în aer, a ţinut discursuri, s’a tăvălit pe podea, a îngenumchiat. A avut momente . de patetism covârşitor şi încremeniri de stană. A fost aplaudat, pentru toată această
165
© BCU
gimnastică scenică, cu aplauze la „scenă deschisă". A fost Manolescu şi Nottara. A reuşit, numai în zeflemea-, să fie...Ma-nu. Godin, fiul (dece a venit, dece a plecat!) interpretat de d.
I. Radu;, a plâns neverosimil, s’a suit pe scân şi_a pus -capul în mâini ca să ne convingă că e fiu hun şi a plecat tot aşa de inutil cum a venit. Inspiraţie fericită! Foarte ponderat şi onorabil, singurul om normal din piesă, Man-caş (d. S. Ga-b-or) a susţinut un rol ingrat în ichip egal. Dăn-ilă (d. C. Antoniu) a trebuit să se gângue tot timpul şi să zâmbească idiot. A fost admirabil în ultimele scene. Restul rolurilor, episodice. O menţiune pentru- d. Scăr-lătescu.
  -Piesa putea să se lipsească de multe elemente fără a pierde ceva ea de pildă -rolul Calipso, bine jucat de d_na Nataşa Alexandra. D. D-ragoş Pro-topopescu putea să se lipsească de rolul turcului {Aii sau Mus-taifa). Anecdota- cu „jură" şi „nu-înjur" este -aonstănţeană şi o cunosc de când eram copil. O serie de alte -tablouri- (oribi'l seârţâiitul scenei turnante!), inutile pentru economia piesei. Au fost scene de un patetism extraordinar alături de scene de un penibil efect prin ş-arjarea actorilor. Ion Mânu nu a scăpat nici el de pacostea asta. Iar multe din „spirite" au fost, d-in păcate, eftine. Ceeace -nu-1 împie-
CRONICA
  AL. BUSUIOCEANU, eminentul nostru profesor de istoria artelor, a publicat de curând, sub titlul Ethos, -un volum cu eseurile şi articolele sale scrise între anii 1922 şi 1935 şi apărute în mare parte în paginile acestei reviste. O1 nouă carte -gândiri’stă se adaogă astfel cu un prestigiu deosebit la seria celorlalte opere, prin care scriitorii acestei familii ideologice domină creaţia noastră literară. Ea demonstrează încă odată bogăţia de -resurse a ideilor frământate aici şi puterea lor de afirmare prin modul specific de a vedea lucrurile.
  Temele şi problemele ridicate de A-1. Busuiio-ceanu, deşi scrise î-ntr’o vreme eu -alt climat literar decât cel de azi, nu şi-au pierdut nimic din actualitate, rămânând perfect valabile prin sensul şi -concluziile lor. Scriitorul vorbeşte în numele unei -concepţii de -a-rtă şi aceasta îi dă însăşi temeiul durabilităţii.
  Al. Busuioceanu esite un foarte -fin interpret şi analist, i-ar justeţea şi adâncimea spiritului său în judecata operelor literare, ne îndreptăţeşte să-0. socotim -unul dintre cei mai bine dotaţi critici d-e azi. D-sa- a scris -cu mult înainte cel mai valoros studiu despre poezia lui Nichi-for Crainic, oferind încă de atunci garanţia u-
  dică -pe autor să ne fi dat o piesă exfcraordina-' ră -ca îndrăzneală, -ca factură, ca realizare dramatică. O singură -temă pusă în gura lui Pană (tare îmi pla-ce să-mi bat joc de speţa omenească!) şueră -strident în toa-tă piesa- Să mulţumim lui Dumnezeu că spectatorii sunt exceptaţi ! Din partea- scăpărăt-o-arei inteligenţe a d-iui D-ragoş F-rotopopeseu, fără a şti nimi-c din substanţa lucrării d-sale, eram sigur că voi vedea o piesă ca aceia pe care am văzut-o.
   O singură părere de rău. Aceia că poate majoritatea publicului nu a înţeles că un autor are dreptul sa-cru de a face şi altfel de piese decât acele cu care suntem obişnuiţi. Ah... dar e teribilă acea-stă- obişnuinţă! Şi1 nu ştim' dacă o piesă de extraordinară factură -ca aceia din „Demonul Vesel" v-a putea rezista acestei burgheze obişnuinţe. Dar noi, cei ce socotim că putem anula în noi mentalitatea burgheză, no aplecam -cu plăcere în faţa unui talent oa acel al d-lui Drago-ş Proto-popescu. Chiar dacă, până la sfârşit, nu ştim unde începe şi -unde sfârşeşte „misterul" -anunţat în a-fişe, -chiar dacă unele spirite sun-t eftine, -chiar dacă sâmburele, egocentrismul lui Pană, se dovedeşte inutil (şi e poate deabia a-ci sensul, tâlcul adânc al operei!) -chiar dacă... etc.
                               P. P. I.
MĂRUNTĂ
  nei apariţii de -care literatura noastră dulcea lipsă. Regretul nostru este -că nu s’a consacrat în întregime acestei preocupări şi -că nu a luat asupra-şi misiunea ce_i -revenea prin tăria- vocaţiei.                           :
   iPaginile din Ethos sunt scrise deci cu temperamentul şi priceperea sa -caracteristică, de unde, şi distincţia cărţii destinate unei largi orientări literare.
   Cu a-ceste însuşiri, autorul ne dă o -serie de studii ,şi prezentări, în care urmăreşte fie o demonstraţie de idei în jurul unei teme artistice, fie înfăţişarea analitică a unui scriitor sau a ■unei şcoli literare.
   Vorbind despre -simbolism cu intuiţia clară a -celui ce ştie să descifreze o formulă de artă până în -ultimele ei -consecinţe, dar şi -cu accentul polemic necesar,, AL, iBusuio-ceanu aducea încă din 1922 preciziun-i de felul acestora pe care le -cităm -din finalul primului eseu:
   „Simbolismul n’a putut aduce decât o punctare discontinuă. Prin purificarea şi afinarea expresiei -literare, poate şi o jalonare. I-a lipsit însă interioara forţă -construdti-vă, -care, atingând şi alte rădăcini decât ale unei vagi şi capricioase sensibilităţi, să fi putut da creaţiei
166



© BCU Cluj
literare un conţinut mai real şi un sens mai adânc de umanitate".
   Astăzi, după douăzeci de ani, când fenomenul s’a consumat aproape integrai şi' când putem avea perspectiva justă a lucrurilor, ne putem da seama câtă îndreptăţire cuprinde această încheiere. Putem vedea însfârşit cât de puţin a rămas din plăsmuirile goale de conţinut ale unei şcoli de mari ambiţii literare.
   In studiul care dă titlul lucrării — Ethos — Al. Busuioeeanu aduce câteva păreri noi în legătură cu expresia imagistică a artei, care contrazice spiritul logic al lucrurilor, de unde .rezultă însă tocmai lumea ideală închipuită de Platou şi deci, însăşi natura superioară a operei de artă. Cu o egală înţelegere şi pasiune vorbeşte în altă parte despre ciudatul poet american Walt Whitman, despre Vasiile Pârvan, pe care-1 cercetează .în gândirea şi aspectele tainice ale sufletului său, despre poezia lui Ni-chifor Crainic, cu atenţie specială asupra volumului „Ţara de peste veac" şi despre poeţii „Gândirii", ancorându-se apoi într’un studiu de ideologie estetică.
   O altă serie de preocupări diverse, fixate în .cadru mai restrâns, sunt grupate sub numele de „Marginale".
   Luată în întregime, .cartea lui Al. Busuiocea-nu e o lucrare de clarificări şi de atitudine. Autorul merge sigur pe o linie de credinţă, dela oare nu înţelege .să facă nicio concesie şi nici să lanseze vreo judecată pripită. Obiectiv in modul de a vedea lucrurile, nu renunţă totuşi Ca .căldura cuvântului, acolo unde este vorba; de o descoperire ea.re-1 ţine în loc cu admiraţie. E nota personalităţii sale şi poate mijlocul de ademenire pentru a-ţi impune convingerile pe care le exprimă
   EMILIAN VASILESCU, tânărul şi harnicul cercetător în domeniul teologic, după două luni dela apariţia cărţii sale Probleme de psihologie religioasă şi fisolofie morală, semnalată aici de d-1 prof. Niehifor Crainic, ne dă o. nouă lucrare tot pe atât de valoroasă, intitulată Apologeţi creştini.
   ildeia de a scoate o asemenea carte mai ales în împrejurările de azi, ni se pare deosebit de fericită. Ea fixează un minunat paralelism între oştirile cruciate care luptă eroic pentru a înfrunta forţele înarmate ale atesimului şi între . cărturarii de seamă care şi-au închinat frumuseţea gândirii tor aceloraşi sfinte 'oauze de apărare a credinţei.
   Emilian Vasilescu ne prezintă o serie de apologeţi români şi străini, grupând deoparte teo-
logii şi de alta oamenii de ştiinţă, filosofii şl literaţii. Fiecare dintre ei însemnează o luptă şi o biruinţă a spiritului, iar pentru unii chiar o superioară consacrare a geniului prin opere şi creaţiuni de însemnătate unică pentru binele .umanităţii.
   Printre exemplarele ieşite din sânul neamului nostru, autorul se ocupă de Petru Movilă, Dimitrie Cantemir, Alexandru de Sturdza, Ni-colae Banleseu, G. G. Loogineseu, Vasile Găină, Nicolae Bălan, Niehifor Crainic, Irineu Miihăl-cescu, Ion Petrovici, Simion Mehedinţi, Victor Gomoiu, Io-an Gh. Sa,vin şi Dumitru Stăniloae. Dintre străini ne înfăţişează pe Nicolai Ro-jdest-venski şi Pavel Svettov, teologi .ruşi, Wladimir Guettee şi Raoul Allier, teologi francezi, p,e marele iluminat Blaise Pascal şi celebrii oameni de ştiinţă: Ampere, Pierre Duhem şi Pierre Ter-mier.
   Desigur, ,cu aceste figuri nu epuizează galeria apologeţilor creştini., printre care se enumără şl alte nume de o strălucire egală prin atitudinea şi opera lor militantă- Emilian Vasilescu făgă-dueşfe că va urma cu al doilea volum pentru a ne da o prezentare cât mai completă.
   Din prima carte însă, reţinem un lucru cu totul îmbucurător pentru noi, şi anume prezenţa unui număr impresionant de apologeţi români, Teologia şi cultura noastră laică, au dat cu -alte cuvinte o contribuţie remarcabilă de valori,, care au putut să se ridice până la această funcţie reprezentativă în ordinea gândirii ce trece dincolo de hotarul unei culturi. Spiritul creştin e universal şi numai el dispune de o cultură pe cât de avansată pe atât de valabilă pentru înţelesul adânc al minţii omeneşti de pretutindeni. Faptul că în ierarhia aceasta superioară, suntem prezenţi cu un frumos mănunchiu de elite care au luat parte la cea mai înălţătoare luptă de inteligenţă şi de convingeri, înseamnă că ne aflăm pe un plan de .afirmare spirituală de cea mai înaltă treaptă. Intre figurile prezentate de Emilian Vasilescu, sunt exemplare care se pot deiscoperi numai în sânul marilor .culturi prin tăria credin-ţii, prin ascuţimea spiritului şi adâncimea minţii. Gândiţi-vă ia un Petru Movilă, care a orientat viaţa creştină a Rusiei şi a fixat sensul adevărat al ortodoxiei, ia un' Nicolae Pau-iescu, savantul care a împăcat în armonia cugetului său, ştiinţa eu adoraţia faţă de Dumnezeu, la un Niehifor .Crainic, acest titan .apărător al credinţei şi creatorul noului suflu de viaţă spirituală dela noi, precum ,şi ia celelalte exemple de erudiţie şi pietate creştină.
   Apologeţii sunt pentru -culturile respective, popasuri întremătoare şi temelii de zidire A
167
© BCU
nouiilor epoci. Ei înlătură erorile în oare uneori zace 'spiritul omenesc şi limpezesc atmosfera atinsă de ■ vicii, pentru a lăsa drum liber avânturilor renăscătoare. Ce poziţie sublimă are, din acest punct de vedere, bunăoară Pascal, cea mai caracteristică figură a genului. Eli rămâne pentru cultura fraceză focarul de pietate al tuturor neamurilor, dela care pornesc marile subtilităţi de gândire şi de sensibilitate într’o împletire serafică.
   Proiectând aceste personalităţi pe orizontul zilelor noastre, Emitian Vasilescu ne pune în faţă îndrumătorii şi modelele de orientare pentru conştiinţa fiecăruia dintre noi»
   Sensul pedagogic al cărţii sale este indiscui-tabil, dar ea are şi unul estetic, fiindcă tânărul ■teolog, plecându-se ou admiraţie şi căldură asupra unor vieţi de puritate şi echilibru, ne_a dat ca rod al 'cercetărilor sale, măsura omului ideal care-şi valorifică viaţa in frumuseţea credinţei şi a luptei pentru adevărul dumnezeesc.
                                              P.  V.
                                                                     * * •
   CONFERINŢELE FACULTĂŢII DE TEOLOGIE DIN BUCUREŞTI. Organizarea de conferinţe publice este o adevărată tradiţie la facultăţile de teologie occidentale. La noi, profesorii facultăţilor de iteodogie conferenţiază destul de des, în tot felul de cicluri: religioase, culturale, naţionale, etc,, dar abia anul acesta, pentru prima oară, profesorii Facultăţii de Teologie din Bucureşti au organizat un ciclu propriu de conferinţe la Fundaţia „Dâlles“, în fiecare Joi după amiază, începând1 dela 5 Februarie până la 26 Martie a. ic.
   Ne bucură mult această' iniţiativă, oare revine de sigur în mare măsură actualului decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, d. profesor Şerban lonescu. Fiindcă lîntr’adevăr, nu este dte închipuit ca, atunci când se duce un războiu crâncen eu armele împotriva ateismului militant dela, Răsărit, Biserica şi 'teologia românească să rămână într’o atitudine de pasivitate. In acest moment, ortodoxia românească este obligată mai mult ca oricând să-şi mobilizeze toate energiile de care dispune, pentru a câştiga redutele sufleteşti ce-i stau înainte. Alt prilej mai potrivit ca acesta nici să nu aştepte, căci nu se ştie când va mai veni, Iar cei dintâi chemaţi la luptă sunt desigur conducătorii Bisericii şi îndrumătorii tineretului teologic.
   'Conferinţele Facultăţii de Teologie din Bucureşti urmăresc să 'lămurească publicul româ-
nesc asupra fiinţei şi temeiurilor mai adânci ale ortodoxiei, asupra desvoitărh ei istorice şi roadelor pe care le-a dat până acum.
   Seria conferinţelor a fost deschisă de d.. profesor Niehifor Crainic, care a arătat ce se înţelege prin „spiritul ecumenic", în ce raport stă Biserica noastră ortodoxă română faţă de celela.te Biserici ortodoxe naţionale şi căile pe care s’ar putea ajunge la o mai strânsă legătură între acestea. In conferinţa imediat următoare, d. profesor Ioan Gh. Savin a arătat „ice este ortodoxia". 'Intre notele speciale ale ortodoxiei, d-sa a accentuat în deosebi transfigurarea lumii şi a omului prin harul divin. In celelalte conferinţe, părintele profesor Gala Galactica a scos în evidenţă motivele pentru care monahismul nu este privit bine în vremea noastră şi a desvăluit în faţa ascultătorilor frumoasele perspective -ce se deschid de acum înainte monahismului ortodox; P. C. Arhimandrit luliu Scriban a zugrăvit cu numeroase exemple munca misionară ortodoxă ce se desfăşoară în Transnistria iar d- profesor dr. V. Gh Ispir a arătat cum într’aidevăr sectele religioase sunt un pericol naţional
   'In conferinţele ce vor urma, d. profesor La-zăr lacob va vorbi despre „Stat şi Biserică", d profesor Teodor Popescu despre „Vitalitatea Bisericii ortodoxe" şi d. profesor Şerban Ione-scui despre „Ortodoxism, sub aspectul social". Toate aceste conferinţe vor apărea în curând într’un volum, ajungând astfel să fie cunoscute şi în cercuri mai largi-
   Dar lucrul nu trebue oprit aici. Acest ciclu de conferinţe trebue să formeze, aşa cum s’a anunţat de altfel, începutul unei întregi serii de cicluri asemănătoare» O dovadă că acestea sunt bine venite, o formează însuşi publicul foarte numeros care a asistat ia fiecare conferinţă, în frunte cu patriarhul ţării, I, P. S. Nicodim. Sunt atâtea lucruri pe care poporul nostru nu le ştie despre ortodoxie şi chiar aşa numita pătură cultă este uneori atât de străină de învăţăturile, trecutul şi realizările Bisericii ortodoxe!
   Şi nu se va putea spune că 'lipsesc oamenii capabili, să pună ortodoxia în adevărata ei lumină. Dimpotrivă, ţin să se ştie că Biserica noastră ortodoxă română are în momentul de faţă imense forţe răzleţe, pe care parcă un duh rău le împiedecă să se unească la lucru. In ziua 'în care toate aceste forţe se vor uni, nu vor exista munţi de necredinţă care să ile stea împotrivă şi nu vor exista ţeluri înalte ale Bisericii care să nu fie atinse.         EM. V.
ANUL XXL — Nr. - 3.                                    MARTIE 1942
                                          168

© BCU