ANUL XXI Nr. 2 FEBRUARIE 1942 SUMARUL: DESPRE FILOSOF IA CREŞTINĂ IO AN COMAN: Frumuseţea gândirii patristice .... 57 DONAR MUNTEANU: Din vremea de demult .... 70 VICTOR PAPILIAN: Moartea lui Teodosie Runcan/u. . 75 D. CIUREZU: Bucur mult s’a bucurat................82 GEORGE DUMITRESCU: Poesii...................84 MAURICE DE GUERIN : Ba ch an ta (în româneşte de Ion Pillat)..................................86 OLGA CABA: Marină.................................92 MARIELLA COANDA: Estetica dannunziană . . . 93 IDEI, OAMENI, FAPTE EMTT.TAN VASILESCU : Simion Mehedinţi, apărător al credinţei..................................100 ŞT. ZISSULESCU: Germania şi Italia . ...........103 CRONICA LITERARA NICOLAfe ROŞU : E. Lovinescu: Aqua Forte ; Ştefan lonescu: Dela Petru cel Mare la Stalin.106 CRONICA DRAMATICA DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Papa Lebonnard; Iluzia Fericirii; Gelozie; Soţul ideal................109 CRONICA MĂRUNTĂ N. C.: „Versuri din Transilvania Nordică" ..........111 EXEMPLARUL 40 LEI © BCU Cluj , v ACELE STICLE CONŢIN VIN NATURAL, DIN VIJĂ ALEASĂ Şl SUNT ORIGINAL UMPLUTE ÎN PIVNIŢELE MOTT & FILS BUCUREŞTI, CARE AU PE LÂNGĂ CAPSULA DE METAL NEVĂTĂMATĂ CU INSCRIPŢIA MOTT Şl O BANDEROLĂ DE HÂRTIE PURTÂND TEXTUL: URMĂRIND CU ATENŢIUNE ACESTE INDICA-ŢIUNI, CONSUMATORUL ARE GARANŢIA UNUI VIN MOTT BINE ÎNGRIJIT. REFUZAŢI CONTRAFACERILE Şl semnalaţi-ni-le NOUĂ. MOTT BUCUREŞTI Vi. STR. PUTU CU APĂ RECE 53-57 TELEFON 3.15.45 - 3.15.98 - 5.70.68 TELEGRAME MOTT BUCUREŞTI © BCU GÂNDIREA FRUMUSEŢEA GÂNDIRII PATRISTICE DE IOAN COMAN Ju ilcsofia este cea mai mare artă, zice Platon. Termenul grec întrebuinţat aci pentru a exprima ideia de artă este [iouai'/n^ care arată lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor de artă, dar el arată mai ales că filosofia este cea mai mare dintre arte, prin înţelesul special pe care cuvântul (xooacx^ l-a primit încă din vremea clasicismului elen: acela de muzică. Filosofia este deci cea mai înaltă muzică pe care a creat-o şi a întonat-o mintea omenească. Numai prin acordurile şi armoniile acestei muzici a filosofiei, înţelepţii lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cereşti, unde erau învredniciţi de epopteia divină a sublimelor Idei şi unde se desfătau cu inefabila muzică a sferelor, muzica universală, cosmică. Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greacă. Punând şi tratând cu eleganţă şi profunzime marile probleme ale vieţii şi spiritului omenesc, ale universului şi ale scopului nostru, filosofia elenă a dat adesea răspunsuri temeinice şi de o rară frumuseţe. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumuseţea gândirii e una din acele minunate cuceriri care-1 apropie pe om de Dumnezeu şi-l imortalizează. Drumul până la revelaţia frumosului e adesea dureros şi amarnic, dar răsplăteşte din belşug pe ostenitor. Se poate spune acelaşi lucru despre gândirea creştină? îmbracă gândirea Sfinţilor Părinţi hlamida imperială a graţiei şi a frumosului? Ritmul şi armonia orchestrează elementele constitutive ale gândirii patristice? înainte de a răspunde acestor întrebări, se cuvine lămurită o problemă care, pusă şi susţinută de anumiţi gânditori din antichitate şi până azi, continuă să întreţină o atmosferă de suspiciune în jurul gândirii creştine. Celsus, Porphyriu, Iulian Apostatul, mulţi neoplatonici, o seamă de oameni ai Renaşterii şi unii moderni dintre cari menţionez pe învăţatul francez Emile Brehier au tăgăduit şi tăgăduesc gândirii creştine patristice rangul de filosofic. Faptul se explică pe deoparte prin dispreţul unora din aceşti gânditori faţă de învăţătura creştină, pe de altă parte prin necredinţa altora dintre ei. Gândirea creştină nu operează totdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană, nu aicceptă decât parţial soluţiile acesteia şi nu se complace în atitudini oscilatorii. Gândirea patristică e în primul rând o operă a harului şi a credinţei. Ea nu porneşte dela puncte necunoscute, nu bâjbâie şi nu se agaţă de soluţii efemere. Ea ţâşneşte din certitudinile ne-sdruncinate ale credinţei. Dar, pentru aceasta, gândirea patristică nu e mai puţin o filosofic. Având în tematica sa uriaşă să desbată obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, şi omul cu o logică şi o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creştină reprezintă o filosofie, „adevărata filosofie", cum spun Sfinţii Părinţi, de orizont, proporţii şi adâncimi necunoscute până azi. Gândirea patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea; dimpotrivă: o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Dar această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze îşi să adâncească forţele raţiunii profane1). Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, „filosofia noastră", sau „filosofia despre Dumnezeu", aşa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseia neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează în fine în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică: „Astfel, şi din această pricină ( a convertirii la Hristos) ara ajuns eu filosof" 2). Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevărata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat că acorda un interes prea mare filosofiei greceşti şi încerca să prezinte doctrina creştină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu sau a diavolului. învăţatul alexandrin răspunde că e o operă bună, e voită de Dumnezeu şi utilizarea ei rezonabilă nu poate fi decât folositoare 3). Dacă mintea şi celelalte daruri cu care operează filosofia viin dela Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rău? Sfântul loan Damaschin iare cuvinte înaripate pentru valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: „Nimic mu-i mai preţios" — zice el — „decât cunoaşterea: cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întu-nerec. După cum lipsa luminii este întunerec, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă în-tunerecul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune" 4)... Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere şi o onoare rară de a fi studiat filosofia şi ide a fi el însuşi filosof.' In proza şi în versurile lui curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii lui. Lui Iulian Apostatul care interzisese creştinilor participarea la cultura greacă, el replică printr’o interesantă teorie a culturii creştine, capabilă să zidească sisteme mai durabile decât cele ale filosofiei profane. Grigorie -de Nazianz are o ideie aşa de frumoasă despre înălţimea filosofiei creştine, încât primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui tratează exclusiv despre condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dedă exerciţiului divinei filosofii. Filosofia este, după Sf. Grigorie, un oficiu sacru, o cântare înălţată lui Dumnezeu. „A filosofa despre Dumnezeu", zice el, „n’o poate face nici oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice. Faptul nu e uşor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ. Voiu adăoga' că divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai în faţa anumitor oameni şi numai într’o anumită măsură" 5). Cine sunt dar privilegiaţii cari se pot bucura de filosofia creştină? Numai cei aleşi, cei dedaţi speculaţiei şi mai ales cei curaţi la suflet şi la trup sau cari 1) Ettienne Gliiisani und Fhiiiiothsuis Bohnor, Die Geschichte des chnstlichen Philosophie, von ihxren Anfăngien bis. Nikolaus von Cues, Paideribonnj F. Schoningh, 1937, p. 6. 2) Sf. Iustin Mart. şi Filos., Dialogul cu Tryphon, 8,2, Miigme, P. G. VI coi. 492. 3) Clement Alexandrinul, Stromate VI, 17, Migne, P. G. IX, col. 392. 4) Sf. Ioan Damaschin, Dialectica, c, 1, Migne, P. G. XCIV, col. 529. 6) Sf. Griigoiriie de ÎNiaizilaoz, Discursuri Teol. I, cap. III, Migne, P. G. XXXVI, 2, col. 13, 16. © BCU Cluj, sunt acum pe punctul de a se curăţi. Atingerea dintre pur şi impur este primejdioasă ca aceea dintre ochiul bolnav şi raza solară 6). Gândirea creştină este o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, ea depăşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofici greceşti. S’a spus de multe ori şi se mai susţine şi azi că gândirea creştină patristică e în mare măsură debitoare cugetării elene, că Sfinţii Părinţi n’au făcut decât să pună pe melodie creştină un material veehiu, uzat de prea mîultă circulaţie în sistemele greceşti. Partizanii acestei teorii sau n’au înţeles deloc spiritul patristic, sau au voit şi voesc să subestimeze valoarea gândirii creştine. Este adevărat că majoritatea marilor filosofi patristici, au studiat la şcoala greacă profană şi şi-au asimilat la perfecţie sistemele de gândire ale corifeilor cugetării clasice. Gândirea şcolilor ioiniană, eleată, pitagorică, atomistă, sistemul lui Platon, al lui Aristotel, ial stoicilor, al cinicilor, şi ale altora n’au niciun secret pentru Sfinţii Părinţi. Această formaţie a Sfinţilor Părinţi şi-a exercitat influenţa mai mult în partea formală, sporadic şi fragmentar în partea de fond. Limbajul filosofic al Sfinţilor Părinţi se foloseşte de terminologia tehnică consacrată de filosofia profană. Dar şi aci, o atenţie susţinută va observa că nu rareori gânditorii patristici toarnă conţinui sau sens nou în termeni vechi. O seamă de achiziţii ale gândirii profane sunt utilizate ca elemente de demonstraţie, în logică şi metodologie. Cititorilor sau ascultătorilor trebuia să 11 se servească argumente sau raţionamente cunoscute. Problemele din sfera raţiunii sau cunoaşterii naturale sunt puse la fel, căpătând deseori aceleaşi soluţii. Aceste soluţii serveau apoi de bază demonstraţiei prin revelaţia supranaturală. ■In partea de fond e prezentă influenţa iui Platon şi a stoicismului, mai ales la gânditorii din primele trei secole: a lui Platon în cosmologie şi antropologie, a stoicismului în teoria Logosului şi în aceea a sfârşitului lumii. Dar încetul cu încetul gândirea patristică se degajează şi de aceste influenţe slabe, căpătând o consistenţă şi o tărie proprie de granit. Gândirea patristică aduce elemente noul atât de excepţionale, încât ea atrage pe cei mai îndoctrinaţi filosofi păgâni. Gândirea profană îşi spusese ultimul cuvânt şi epuizase problemele şi metodele. Dar partizanii ei nu erau mulţumiţi; ei suspinau după lumina nouă a revelaţiei supranaturale. E cunoscută odiseia filosofică a Sfântului Iustin prin toate sistemele de cugetare profană, pentru a-şi găsi, în cele din urmă, liniştea în învăţătura creştină. In genere, filosofia profană e socotită de Sfinţii Părinţi ca pregătitoare a gândirii creştine. Iustin Martirul şi Filosoful recunoaşte că profesorii săi eleni, în deosebi platonismul, l-au adus până pe pragul creştinismului. Filosofia greacă joacă faţă de gândirea patristică rolul pe care Legea Vechiului Testament îi joacă faţă de Noul Testament. Sf. Iustin, Clement Alexandrinul şi Origen desvoltă teoria celebră conform căreia marii filosofi greci au participat la Logosul spermatikos, Hristosul fragmentar sau înţelepciunea divină fragmentară precreştină răspândită în lume. Filosofia greacă era creştină înainte de venirea lui Hristos, prin marile iei creaţii spirituale. Dumnezeu a condus pe Ebrei prin Lege, iar pe Greci prin Logos, prin raţiune 7). Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât şi prin proporţiile ei, un sens special faţă de filosofia profană. Aceasta din urmă pomia dela om şi se înălţa până la frontierele universului. Gândirea patristică porneşte dela Dumnezeu, se coboară în lume şi la om, şi se întoarce eu aceste două elemente spre ţelul ei supranatural. Fiio-sofia devine o religie care răspunde la cele două mari probleme puse de gândire: 1) cu- 6) Idem, Ibidem. 7) Clement Alexandrinul, Stromate VI, 5-8, Migne, P. G. IX, col. 257-264 etc. 59 © BCU Cluj noaşterea lui Dumnezeu şi 2) unirea sufletului ou divinitatea 8). Filosof ia deschide larg porţile teologiei. Filosofia devine pregătitoare a şi slujitoarea teologiei. Teologia deschide drumul desăvârşirii prin unirea cu Dumnezeu. Filosofie, teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice. Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar ial desăvârşirii contemplaţia, între ele nu este contradicţie: ele se pregătesc una pe alta şi conlucrează armonic, pentrucă activitatea spirituală a omului este o imitate: yv&criţ, mouz şi frecopta sunt părţi componente ale aceluiaşi spirit9). DUMNEZEU Frumuseţea gândirii patristice poate fi surprinsă mai ales în tematica ei, în problematica ei. Obiectul acestei gândiri îl formează Dumnezeu, Logosul, lumea şi omul. Desbătute când mai calm, când mai furtunos, când în chilii umile de călugări, când în sălile fastuoase ale sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit soluţii de o siguranţă şi de o armonie necunoscute lumii păgâne. Să le luăm pe rând. Dumnezeu e -centrul întregii gândiri patristice. Dela El pornesc şi spre El se îndreaptă toate creaturile. El este isvorul întregei existenţe, fiind existenţa însăşi: El este 6 5vx(j)c Sv. Această id-eie, luată -din Vechiul Testament, dă o temelie de granit şi o frumuseţe unică gândirii patristice. Fiind isvor şi scop a tot -ce există, totul pleacă de’a Dumnezeu şi -se întoarce ia Dumnezeu în acea frumuseţe şi puritate primară proprii -operei ieşită -din Perfecţiunea însăşi. Frumuseţea monoteismului patristic e cu atât mai remarcabilă eu cât, exceptând perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curăţenia, integritatea şi perfecţiunea Dumnezeului creştin erau aproape necunoscute gândirii greceşti. Bâjbâind între materialism, spiritualism şi eclectism, filosofia elenă nu reuşise decât rareori şi sporadic să presimtă sau -să formuleze va-g ideia unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Her-aelit, Demiurgul lui Platon şi primul Motor al lui Aristotel nu sunt decât întrezăriri şi preambuluri. Chiar când ideia monoteistă reuşeşte să -se desprindă -ceva mai precis la unii gânditori stoici sa-u neoplatonici, ea este aşa -de -inconsistentă şi -de oscilatorie, -încât nu -poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atât mai puţin pentru o credinţă. Lucrul se explică în oarecare măsură prin rolul dominant al mitologiei, c-ar-e nu se mulţumea să -circule în majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate -şi-şi câştigase lo-c onorabil şi în filosofie. Puzderia de zei elenici -nu putea înlesni -înfiriparea unui monoteism, chiar mediocru, întâi pentrucă aceşti zei erau -constituiţi de Homer şi -de Hesiod într’un panteon puternic şi sistematic, şi prezenţa lor se făcea simţită în absolut toate manifestările spirituale -ale neamului grec, în al doilea rând pentrucă chiar în -sistemele de -filosofie -cele mai spiritualiste, cosmogoniile sau antropogoniil-e erau organic legate de un număr mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de căpetenie al incapacităţii filosofiei elene pentru monoteism stă în caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi -care n’a -avut teologie şi preoţi. Plecând dela datele imediate -ale simţurilor, dela materie, filosofii eleni au căutat pe căi sinuoase şi penibile origina lumii. Niciunul dintre ei nu s’a putut ridic-a până la -culmea definiţiei biblice că Dumnezeu este „Cel ce este“ 10). 8) E. Giîis-o-n u. Ph. Bohner op. ri-t, p-p. 18-19. ' 9) Idem, op. cit., p. 29. 10) Exodul, III, 14. 6o © BCU Cluj Dumnezeul gândirii patristice este creatorul lumii din nimic. Eternitatea şi atotputernicia Lui L-.au capacitat să creieze lumea din nimic. Demiurgul platonic creiază lumea dintr’o materie deja existentă. Cosmologia şi antropologia platonică se vor resimţi totdeauna de imperfecţiunea acestei concepţii. Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate şi iubire şi că a creat-o .ca pe o podoabă. Concepţia despre o lume-podoabă exista şi în gândirea greacă, dar pe când la Eleni lumea era un cosmos armonios ieşit din cultul Grecului pentru măsură, la Sfinţii Părinţi cosmosul e o exteriorizare a perfecţiunii divine. Armonia vine din mintea divină, nu din raţiunea umană. Dumnezeul Sfinţilor Părinţi este, în fine, isvorul însuşi al frumosului. Dacă Dumnezeu ar crea ceva urît, n’ar mai fi Dumnezeu, zice Origen. Dumnezeu este frumuseţe, dar El depăşeşte orice frumuseţe, zice marele teolog din Nazianz. Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu ca imaterialitatea, transcendenţa, ab-soluitatea şi perfecţiunea .sunt prezentate şi desbătute de gândirea patristică cu un lux de cunoştinţi, cu o siguranţă, cu o preciziune şi eu o eleganţă logică şi metodologică, cum rar se întâlnesc în filosofia profană. Origen în IIspl zpyăv, Grigorie de Nazianz în Discursuri teologice, Dionisie Pseudo-Areopagitul în Numele divine şi Ion Damasebin în Dogmatică şi Dialectică au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic şi cosmologic pentru dovedirea existenţii lui Dumnezeu sunt şi astăzi valabile în aceeaşi formă în care le-a creat şi prezentat gândirea patristică. LOGOSUL ŞI ÎNŢELEPCIUNEA Piscul frumuseţii gândirii patristice .este învăţătura despre Logos şi înţelepciunea divină. Existent în filosofia lui Heraclit şi mai ales în cea stoică11), Logosul capătă, la Sfinţii Părinţi, o semnificaţie şi o importanţă nouă, devenind pilonul central al gândirei creştine. Corporal, deşi de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile, la stoici12), Logosul nepăstrând din filosofia păgână decât numele, este în filosofia creştină principiul generator şi mântuitor al universului. Afirmaţia prologului Evangheliei Sf. loan că: „Fără El (Logos) nimic nu s’a făcut din ce s’a făcut" a indicat gânditorilor creştini să vadă în Logos isvorul general al fiinţelor şi principiul creaţiei. Expresia din aoelaş prolog că: „In El era vieaţa1', înseamnă o vieaţă spirituală, raţională. Aci doctrina creştină despre Dumnezeu-Logos are atingere cu teoria platonică despre Idei, dar această atingere e trecătoare, pentrucă, deşi Ideile lui Platan pr ezente încă în doctrina şcolii alexandrine sub numele de vo%axa, tuto; şi Xo’fot, imperiul acestor Idei se destramă: Logosul în care ancoraseră Ideile era lâ Dumnezeu şi era Dumnezeu însuşi13). Atotputernicia şi atotştiinţa Logosului au făcut inutilă prezenţa Ideilor. După acelaş prolog al Evangheliei lui loan, Logosul e lumina lumii14). Această lumină este, în gândirea patristică, isvorul cunoaşterii. Ştiinţa înseamnă lumină prin împărtăşirea minţii noastre din lumina nepieritoare a cunoaşterii 11) W. Windelband, Geschichte der abendlănăischen Philosophie im Altertum (Hanăbuch der Altertumswissenschaft, begr. von Iwan von Miiller, fortges. vom R. PohCmanm, herrgb. von W. Otto, funiter Bamd, erste AbteDuimg, eirster Teii), vierte Auif1°ge, beairb. von A. Goedeckemeyer, Mun. chen, C. H Becksche Verlagsbuchhandlung, 1923, p. 230; L€on Robin, La pensee grecque et Ies origines de l’esprit scientifique (L’evolution de l’humanite), Paris, La Renaissance du livre, 1923, p. 417; Charles Werner, La philosophie grecque (Bibliotheque scientifique), Paris, Payot, 1938; p. 221. 12) Charles Werner, op cit., loc. cit. 13) E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit, p. 11. 14) Evanghelia după loan I, 9 6i © BCU Cluj desăvârşite care e în Dumnezeu-L ogos. Dogmatiştii şi mai iales misticii patristici văd în cunoaşterea şi în apropierea de această lumină a Logosului, ultimul grad al desăvârşirii gnostice, al contemplaţiei, Inundarea cu lumina divină echivalează cu intrarea în, paradis. O altă consecinţă de valoare excepţională a acestei teorii este că Logosul fiind temeiul primitiv al lumii şi în acelaşi tiimip lumină, urmează că lumina este fundamentul lumii15). Lumina ca bază a creaţiei şi a cosmosului este o concepţie unică în istoria filosofici şi în istoria religiilor. Lumina lui Ahura-Mazda nu e creatoare, ci numai luptătoare. Patronând creaţia şi conducând cosmosul, lumina Logosului s’a proiectat parţial asupra lumii şi a oamenilor dinainte de venirea Mântuitorului. Exista în lumea precreştină o cunoaştere naturală a Logosului, care a precedat cunoaşterea Logosului întrupat. Această cunoaştere a fost fragmentară, parţială, căci Logosul precreştin era numai spermatikos, din pricina întunecării sufletului omenesc prin păcat. La această cunoaştere au participat mai mult sau mai puţin oamenii tuturor timpurilor16). Deşi fragmentară şi incompletă, această cunoaştere era de origină divină, lucru pentru care demonii au luptat cu îndârjire împotriva înţelepţilor ca Heraclit, Soorat şi Musonius. Prin opera genială a minţii lor ou oare au văzut o parte a adevărului, aceşti filosofi pot avea titlul de creştini17). Filosofând după logos, sau în Logos, înţelepţii şi profeţii antichităţii au participat la Hristos. Soicrat a fost unul din aceste exemplare de elită care a suferit şi a murit aproape ca un martir creştin18). Intre participarea la Logos înainte de Hristos şi revelaţia lui Hristos, este aceeaşi deosebire ca între sămânţă şi fruct sau ca intre tabloul unui obiect şi obiectul însuşi19). Logosul nu este numai creator, El este şi ordonator. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Logosul este legea naturală care pătrunde totul, care conduce lucrurile şi oare ne călăuzeşte dela lucruri la Dumnezeu 20). El menţine cosmosul fin armonia proprie şi nu lasă nimic la întâmplare. Când Tatian Asirianul spunea Grecilor să nu-şi facă un titlu de orgoliu din ştiinţa lor, pentrucă această ştiinţă e luată din înţelepciunea barbarilor, el înţelegea prin aceasta că atât înţelepciunea barbarilor şi Legea E-breiilor cât şi ştiinţa elenă sunt opera Logosului ordonator. E o ideie împărtăşită de întreaga gândire patristică. Creaţia cea mai revoluţionară a gândirii patristice este identificarea Logosului cu Iisus Hristos. Iisus Hristos este Logosul total, integral. Această identificare, care era un scandal pentru filosofia elenă şi pentru mentalitatea iudaică, este opera revelaţiei supranaturale. Logosul parţial .a făcut loc Logosului total în persoana istorică a lui llisus Hristos, Revelaţia a atins cel mai înalt punct al lucrării ei. Venirea lui Hristos în lume înseamnă desăvârşirea operei Logosului prin mântuirea pe care El .o aducea oamenilor şi întregului univers. Această mântuire însemna suprimarea păcatului şi a tuturor consecinţelor lui prin moartea trupească ia Logosului însuşi, apoi crearea din nou a lumei prin inundarea luminii inefabile a adevăratei cunoaşteri şi a harului. Această lumină de cunoaştere şi har iradia din însuşi Logosul Iisus Hristos. Mântuirea noastră nu este, deci, în fond, decât readucerea creaturilor în starea primară de lumină şi har. Prin identificarea Logosului cu Iisus Hristos, gândirea patristică reface 15) E. Gilson u. Ph. Bohnar op. cit., pp. 11—12. 16) Idem, op. cit., pp. 19-20. 17) Sf. lulstin Martorul şi Filosoful, Apologia i, 0ap. 46; Apologia II, cap. 7 şi 10. 18) E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit, p. 20. 19) Idem, op. cit. p 21. 20) Idem, op. cit, p. 74. 62 © BCU unitatea primordială a cosmosului unind Logosul precreştin cu crucea luminii în persoana istorică a Mântuitorului. De aci înainte lumea e una şi toate eforturile ei tind spre împărăţia luminii. Cu aceeaşi frumuseţe gândirea patristică prezintă învăţătura despre înţelepciunea divină, despre Sotplcc. Această înţelepciune 'este manifestarea în act a lucrării Logosului. Ea este Dumnezeu însuşi. Ea nu e o cunoaştere filosofică, nu e o gnoză, nu are nicio asemănare cu înţelepciunea omenească. Ea e pentru ludei sminteală, pentru păgâni nebunie. înţelepciunea divină depăşeşte .raţiunea umană, pentrucă Ea lucrează după modul supranatural; dar Ea nu exclude raţiunea noastră, ci o presupune întrun anumit sens21). înţelepciunea divină conţine începutul, raţiunea şi forma tuturor creaturilor22 23). Este deci o înţelepciune creatoare. Ea este şi pronietoare, căci nimic nu se întâmplă în lume fără ştirea şi fără hotărârea Ei. Sfinţii Părinţi operează cu înţelepciunea divină mai ales când combat doctrina păgână despre destin şi horoscop. Soqjta a fost un obiect de dispute nesfârşite în şcolile gnostice. LUMEA . Lumea este opera mâinilor lui Dumnezeu. Combătând concepţiile elenice ale şcolilor dandana şi atomistă, care puneau la începutul lumii elemente iraţionale, Sfinţii Părinţi urmând învăţăturii biblice afirmă că lumea e creată de Dumnezeu. împotriva lui Platan şi a neoplatonicilor, ei stabilesc că lumea a fost creată din nimic. In pagini fascinante, Origen şi Sfântul Vasile arată imposibilitatea unei materii preexistente creaţiei şi coeteme cu Dumnezeu. Lumea a fost creată în timp şi ieste continuu sub ochiul vigilent şi pronietor al înţelepciunii divine. Sfinţii Părinţi, în deosebi Origen, Sf. Vasile, Tertullian şi Fericitul Augustin descriu cu lux de amănunte compoziţia elementelor materiei. In afară de universul vizibil, Dumnezeu a creat şi lumea spirituală a îngerilor. Origen şi Dionysie Pseudo-Areopagitul ne descriu eu lux de detalii crearea şi armonia acestei lumi. • Lumea e, în gândirea patristică, expresia bunătăţii divine2S). Ea este o operă ieşită dintr’un act de iubire. Concepţie înaltă până la care se ridicaseră în oarecare măsură Hesiod şi Platan, dar al căror Eros nu e decât un accident isaiu atribut pasager, nu o realitate ontologică, nu substanţa divină însăşi cum e în cazul Dumnezeului creştin. Fiind operă a bunătăţii şi a iubirii, lumea este frumoasă. Lumea, zice Origen, a fost făcută de Dumnezeu limitată, pentru a putea fi frumoasă24). S’a zis că Origen gândeşte aci ca un Grec, care nu putea concepe lumea ca infinită, întrucât infinitul era pentru Grec ceva barbar, lipsit de armonie şi măsură25). Adevărul e că frumuseţea lumii, în gândirea patristică, nu e datorită limitării ei în spaţiu decât parţial, pentrucă mintea omului să se poată ridica până la această frumuseţe; în fond, frumuseţea cosmică e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu însuşi. Materia însăşi nu e rea în sine. Ea contribuie, prin cantitatea dată fiecărei creaturi, la armonia universală. „Nod oredeim“, zice Origen, „că Dumnezeu, Tatăl a toate, a poruncit 'acestea 21) Idem, op. cit., p. 14. 22) Oxigen, Ilepi apxffiv, I, 2, 2. 23) Origen, Hepi &px®v II, 9, 6. 24) Idem, op. cit., II, 9, 1. 25) Et. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., p. 56. pentru mântuirea tuturor creaturilor sale prin raţiunea inefabilă a Logosului Său şi a înţelepciunii Sale...; diferitele lor mişcări, numite mai sus, fură rânduite să fie potrivite şi folositoare armoniei lumii...” 26 27 28). Frumuseţea şi rostuil înalt al lumii văzute simt o notă caracteristică a gândirii patristice, în opoziţie nu numai cu concepţia gnosticilor cari afirmau că lumea e imperfectă, dar şi ou o seamă de sisteme şi religii vechi cari ca Budismul, religiile orientale şi de misterii sau diferite Hermetisme pretindeau că lumea e un rău şi că trebue părăsită cât mai iute. Platan însuşi, care exalta atât armonia cosmică, anmiania Ideilor, condamnă lumea vizibilă care e un mormânt al lumii invizibile. Se ştie că marele filosof execra nu numai natura, dar şi arta care este o formă idealizată a elementelor plastice. Sfinţi Părinţi ca Vasile, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Cyrill al Alexandriei, Fer. ileromm, Fer. Augustin, Ioan Damasehin ise întrec sîn a cânta frumuseţile naturii în mijlocul căreia ei trăesc. Pentru ei lumea e un loc de încercare întru desăvârşire. OMUL Antropologia patristică e una din acele neîntrecute podoabe ale filosofiei, care vrăjesc la mii de ani distanţă pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertullian, examinată cu pasiune de Oxigen, antropologia creştină se înalţă la rangul de sistem desăvârşit şi unitar prin mintea de aur a acelor genii şi fericiţi sfinţi cari au fost Grigorie de Nyssa şi Augustin. Omul este făptura liui Dumnezeu. După îngeri, el este cea miai desăvârşită creatură a între,gului univers 27). Luptând contra diferitelor antropologii carie aşezau origina omului când în pământ, când în apă, când în alte elemente ale materiei, gândirea patristică stabileşte obârşia divină a omului, care nu derivă nici din animale, cum pretindea un filosof grec, nici idin lemn cum afirma poetul Hesiod, ci a ieşit din înseşi mâinile Creatorului. E în această .afirmaţie nu numai o consecinţă a cosmologiei patristice, dar şi constatarea că omul e singura oglindă reală a lui Dumnezeu pe pământ. Origina divină a omului explică, singură, aspiraţiile lui cătră divin. Alcătuit din trup şi suflet, omul luat în sine nu este nici desăvârşit nici nedesăvârşit; el e bun şi poate deveni mai hun. Partea principală a fiinţei lui este sufletul, care e mai de preţ decât trupul, căruia el îi dă vieaţă şi-d face posibilă adunarea ştiinţei şi practicarea virtuţii28). Cuvântul de ordine al gândirii patristice este primatul sufletului şi înrudirea lui, în deosebi a părţii conducătoare din suflet, a lui Nous, a minţii, eu Dumnezeu. Sufletul, zice Sf. Grigorie de Nyssa, este o entitate raţională, creată, vie, care dă putere de vieaţă şi de percepţie corpului organic şi sensibil, atâta timp cât aceasta viază. Sufletul are trei facultuţi: vegetativă, sensitivă şi raţională; aceste trei formează una fin sufletul raţional. Prin această definiţie, Sf. Grigorie înlătură definitiv împărţirea platonică şi stoică a sufletului în cele trei elemente cunoscute. Printr’o demonstraţie savantă şi extrem de interesantă, care este şi astăzi valabilă, Grigorie de Nyssa şi Nemesius de Ernesa arată legătura .organică, indisolubilă dintre trup şi suflet. Sufletul şi trupul sunt create în acelaşi timp. Omul nu ia nimic din afară, cu excepţia hranei, ci se desvoltă dinăuntru în afară, din puterea 26) Origen, op. cit., II, 1,2. * ' " “ 27) Et. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., p. 37. 28) Idem, op. cit., p. 38. 64 © BCU Cluj internă. Această putere este sufletul. Sufletul e prezent dirt momentul zămislirii, nu se poate însă manifesta în formă perfectă, fiimdcă-i lipsesc organele necesare. El se desvoltă progresiv. La început activează numai .puterea de hrană. La naştere, corpul ajungând la lumină, lîncepe să lucreze sensibilitatea. Când s’a maturizat ca un fruct, atunci raţiunea luminează în om. Deaceea sufletul şi trupul merg împreună. Sufletul nu sălăşlueşte într’o anumită parte a trupului, ci în tot trupul. El rămâne continuu unit cu corpul, chiar după moarte, întrucât nefiind spaţial el poate persista cu părţile componente ale corpului chiar după dezagregarea acestuia. La învierea din urmă, nu vor trebui ca sufletele să meargă .la judecată cu corpurile cu care au murit? 29). îndrăzneaţă şi sistematică, această antropologie are, printre altele, meritul de a fi impus filosofici unitatea omului şi .a naturii sale alcătuită din trup şi suflet, unitate care a învins dualismul platonic 30 *). Drama umanităţii, începând cu greşala din paradis şi sfârşind cu preziua mântuirii prin .Iisuis Hristos, este înfăţişată în toată durerea, dar şi în toată frumuseţea ei. Gândirea patristică relevă şi analizează fără încetare păcatul, care, lucru vrednic de reţinut, e definit nu ca io acţiune pozitivă, ei ca o lipsă a ceva care trebuia să fie, lipsa hotărîrii pentru Dumnezeu S1). Cu toate necazurile şi .suferinţele lui, ou toată tragedia care-1 consumă din pricina păcatului care-1 roade, omul este şi rămâne pentru gândirea patristică cea mai mare podoabă a lumii, o perlă, căreia nimic din ce există în univers nu i se poate compara. Iată cum glăsueşte în această privinţă una dintre minţile de aur ale Sfinţilor Părinţi: „Cine ar putea să admire cum se cuvine nobleţea acestei fiinţe care uneşte în ea pe cele muritoare cu cele nemuritoare, care împreună pe cele raţionale cu cele iraţionale, care poartă în propria ei fire chipul întregei creaţiuni, lucru pentru care a fost numită lumea cea mică (microcosm), fiinţă care a fost învrednicită de Dumnezeu cu atâta atenţie, pentru care sunt toate cele prezente şi cele viitoare, pentru care Dumnezeu însuşi s’a făcut om, care tinde spre nemurire şi fuge de ce este muritor, care, alcătuită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este regină în ceruri, care trăeşte împreună cu Hristos, care este copilul lui Dumnezeu şi care e aşezată mai presus de orice stăpânire şi autoritate? Cine ar putea să povestească privilegiile acestei fiinţe? Ea colindă mările, frecventează cerul icu ochiul minţii, cugetă la mişcările, distanţele şi volumul astrelor, recoltează pentru sine pământul şi marea, dispreţueşte fiarele şi monştrii apelor, toată ştiinţa, arta şi cercetarea îi reuşesc, întreţine cu cine vrea legături peste graniţe cu ajutorul scrisului, nu se lasă împiedicat de corp şi profeţeşte cele viitoare. Omul e domn peste toate, stăpâneşte peste toate, se bucură de toate, vorbeşte eu îngerii şi cu Dumnezeu, porunceşte creaturii, ordonă demonilor, cercetează natura lucrurilor, se osteneşte pentru Dumnezeu, este sălaş .şi templu al lui Dumnezeu. Toate .acestea el le obţine prin virtute şi evlavie" 32). Orice comentar la acest text este superfluu. O NOUĂ INTERPRETARE A NATURII ŞI A ISTORIEI Sfinţii Părinţi dau o nouă interpretare naturii şi istoriei. Mântuirea adusă de îisus Hristos a afectat nu numai soarta omului, ci pe a întregii naturi. Această natură, 29) Idem, op. cit., pp. 93-95. 30) Idem, op. cit., pp. 95-96. 81) Et. Gillson u. Ph. Bohmeir, op. cit., p. 103 32) Nemesiius de Emesa, Despre natura omului, 1, Migne, P. G. XL, col. 532 C-533 B. 65 © BCU Cluj purificată prin moartea Şi învierea Domnului, dogorită de căldura harului, devine ogorul fecund al divinităţii. Roadele naturii sunt sfinte şi ele nu pot fi pălite, alterate sau suprimate decât de păcat. Natura nu-i păzită de arhangheli ca paradisul, pentru a interzice accesul celor impuri : Satan şi sateliţii lui au libertatea să circule şi să ispitească; mântuirea prin Hristos nu a impus naturii sfinţenie, ci numai a purificat-o pentru a merge pe calea desăvârşirii. In fond, omul e acela care determină caracterul pozitiv sau negativ al naturii faţă de Dumnezeu, căci el e cel ce apreciază. Sfinţii Părinţi au, în genere, o atitudine de simpatie şi chiar de dragoste faţă de natura propriu zisă. înainte de a .lua hotărîri mari, în momente de turbur are, din nevoia de a adânci sau limpezi gândurile şi mai ales pentru a se desăvârşi, Sfinţii Părinţi se retrag în sânul naturii: la poalele, pe povârnişul sau pe piscul minţilor, pe malul apelor, în peşteri, în păduri sau în pustiu. Trăind in contact direct cu natura pură, ei se regăsesc pe ei înşişi, şi reintră în ritmul sacru al firii, pe care o cântă în versuri înaripate ca Grigorie ide Nazianz sau în proză lustruită ca Viasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur şi Augustin. E caracteristic că într’un asemenea loc retras, pe malul Irisului, în Pont, cei doi colegi şi prieteni Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul au alcătuit, din scrierile lui Origen, acel cod al conduitei creştinului desăvârşit, oare se numeşte „eleganţa” sau „distincţia spirituală”, <3>:XoxaXca. Majoritatea Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor bisericeşti greci şi latini scriu câte un tratat despre feciorie. Ei exaltă virginitatea omului, la lumina comparaţiilor nesfârşite cu puritatea naturii. Natura creştină are prospeţimea, castitatea şi inocenţa creaturilor în momentul ieşirii din mâinile lui Dumnezeu. iSf. Grigorie de Nazianz spune undeva că el preferă să trăiască cu fiarele căci ele-s mai bune ca oamenii. Fiarele despre care ne vorbeşte Sfântul Atanasie în Vieaţa Sfântului Antonie sunt deghizări satanice, caricaturizări ale animalelor, nu animale propriu zise. încercarea demonilor de a altera firea îmbrăcând chip animalic e tot aşa de frecventă şi sub masca umană. Gândirea patristică are aprecieri aspre la adresa naturii umane. Aceasta e perfectibilă, dar e înclinată mai ales spre lunecare. Voinţa liberă şi caracterul trecător al naturii noastre ne fac labili. Sfinţii Părinţi luptă din răsputeri contra lunecărilor naturii prin întărirea şi înarmarea sufletului. Natura umană trebue înălţată prin vindecarea imperfecţiunilor şi transfigurată prin exerciţiul continuu al virtuţii şi al cunoaşterii. Natura, e, în gândirea patristică, opera lui Dumnezeu şi serveşte omului oa palestră pentru exerciţiul desăvârşirii. Ea e una, alcătuind un tot perfect unitar, nu împărţită în diferite etaje aparţinând fiecare altei divinităţi, ca în mitologia indiană, greacă, latină ş. a. Natura nu e nici identică cu destinul, ca la atâţia gânditori păgâni, nici suficientă sieşi avânidu-se pe sine cauză şi scop, ci ©a e un instrument în mâinile lui Dumnezeu, care lucrează după planurile sale ascunse. Cercetarea ştiinţifică a naturii pe care unii Sfinţi Părinţi o practică cu pasiune confirmă principiile credinţei şi măreşte entuziasmul cunoaşterii. Istoria capătă şi ea un sens nou. Ea nu mai este o înlănţuire anostă de cauze şi fapte economice, politice, sociale şi militare, proprii cutăror ţări sau outăror vremi. Continuând să existe, aceste cauze şi fapte nu se mai explică prin specificul omenesc sau prin imponderabilul întâmplării ori al destinului, ci prin planul insondabil al Providenţei divine. Istoria umană se desfăşoară pe pământ, printre oameni şi pentru oameni, dar ea nu e o simplă jucărie terestră, ci e puternic şi organic legată de istoria cerului. Aplicând faptelor istorice, teoria filosofică a Logosului şpermatikos, istoricii patristici declară că istoria omenirii precreştine este o pregătire pentru istoria cea 66 © BCU nouă care începe cu anul naşterii Mântuitorului. Prin umbrele şi luminile ei, dar miai ales prin luminile ei, istoria universală deschide drumul istoriei mântuirii, istoriei creştine. împăraţii şi conducătorii ide popoare, legislatorii şi oamenii politici precreştini se integrează cu onoare în istoria divină dacă ei au lucrat după dreptate şi după raţiune. Istoricul Eusebiu de Gaesareea spune undeva că numai prin planul Providenţei se explică minunata coincidenţă a răspândirii creştinismului cu aşezarea păcii romane sub primii Caesari, coincidenţă care a transformat umanitatea33). Fericitul A:ugustin, în lucrarea sa celebră De civitate Dei, împarte omenirea în două cetăţi rivale, care duc un războiu neîncetat: cetatea pământească, a acelora cari trăesc după om, după modul uman, .şi cetatea cerească, a acelora cari itrăesc după Dumnezeu, după modul divin. Aceste două cetăţi sunt amestecate şi înlănţuite aici pe pământ, dar ele vor fi. bine separate una de alta la sfârşitul lumii în faţa dreptului Judecător. Dumnezeu va face însă ca cetatea celor aleşi să se întindă până la marginile pământului, ca împăraţii şi conducătorii să fie în ţările lor imaginea fidelă a lui Dumnezeu în ceruri — cum caracterizează Eusebiu pe Constantin cel Mare —, ca istoria să fie o manifestare terestră a planului idivin. ■ Istoria umană este, pentru gândirea patristică, acţiunea în desfăşurare a unităţii terestre sub ochiul vigilent al ,lui Dumnezeu. Această acţiune va trebui, cu trecerea veacurilor, să ajungă expresia însăşi a bunătăţii divine. Coborârea lui Dumnezeu în istorie prin întruparea lui Iisus Hristos este o garanţie sigură. METODĂ ŞI LOGICĂ Metoda şi logica gândirii patristice reies dela sine din cele expuse până aci. Această metodă şi această logică sunt o îmbinare de elemente istorice, de raţiune, de ştiinţă şi de revelaţie supranaturală. .Sudarea şi armonizarea acestor elemente .a părut încă din antichitate şi pare şi astăzi unora drept un „scandal". Acest „scandal" niu poate fi .însă d-ecât în mintea neounoscătorilor sau duşmanilor creştinismului. Primul element al metodei gândirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istarieităţii venirii lui Dumnezeu în lume prin întruparea, vieaţa şi faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorică a Mântuitorului dă gândirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut niciun sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele şi raţionamentele gândirii profane nu ieşeau din certitudinea ştnnţifieă a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecăţi abstracte sau observaţii empirice, cari fără a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro şi contra unei teze. Această incertitudine filosofică e necunoscută gândirii patristice. Al doilea element al acestei metode ieste cercetarea cu ajutorul raţiunii atât cât aceasta se poate întinde şi lucra. Sfinţii Părinţi selectează şi utilizează achiziţiile raţiunii umane din toate filosofiile pământului. Dar ei nu admit toate produsele raţiunii fără distincţie. Unele din aceste produse sunt erori datorite întunecării parţiale, altele datorite limitelor fireşti ale raţiunii, altele în fine datorite intervenţiei demonilor. Sfinţii Părinţi precizează că mulţi filosofi se contrazic, pentrucă ei nu prind şi nu gândesc eu precizie adevărul34). Ou alte cuvinte raţiunea umană nu poate capta nici în întregime .şi mei eu exactitate adevărul. Numai o raţiune luminată şi superlativizată 33) Aime Pue.oh, Histoire de la littârature grecque chretienne (Collection d'Studes Ancien-nes) toime III, Le IV-e sie ele, Panta, Le® Beliîes Lettres, 1930, pp. 192—193. 34) Sf. 'Ivistiin Martinul şi Filosoful, Apologia 1,44, 10. ; * $7 © BCU prin har poate îndeplini acest oficiu. Această raţiune purificată şi desăvârşită prin puterea harului este în deosebi utilizată de gândirea patristică. Ea depăşeşte capacitatea raţiunii exţrahariee şi poate ajunge, depăşind chiar cel mai mare geniu uman, până la graniţa supranaturalului. Gândirea patristică nu evită, ci icultivă cu pasiune cercetarea ştiinţifică propriu zisă. Ştiinţele naturale, ştiinţele exacte şi anexele acestora au format obiectul de studiu al multora din Sfinţii Părinţi. E suficient să mlenţionez şcoala 'alexandrină, lapoi pe cei doi fraţi Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, în fine pe Sf. Ioan Damas-chin, în ale căror opere e pusă la contribuţie întreaga ştiinţă a vremii lor. Autorii patristici cercetează pe larg compoziţia materiei, descriu sau analizează cele trei regnuri: anorganic, vegetal şi animal, ne vorbesc despre compoziţia atmosferii şi a astrelor, studiază geometria şi matematicele — Origen e produsul unei asemenea şcoli şi va conduce o atare şcoală — ei sunt maeştri în ştiinţele liberale ca filologia şi dialectica. Se cunoaşte admiraţia pe care păgâni şi adversari ca Prophyriu şi Libaniu o aveau faţă de elitele intelectuale creştine. Ştiinţa nu contrazice, ci ajută şi luminează pietatea. Al patrulea şi cel mai de seamă element al metodicei patristice ieste colaborarea revelaţiei supranaturale. Am văzut că raţiunea luminată ide har se înalţă numai până 1a porţile supranaturalului. De aci înainte revelaţia divină singură orientează şi îndoctrinează gândirea patristică. Elementele revelate, adică Scriptura Vechiului şi a Noului Testament, inspiraţia şi viziunile prin oare Dumnezeu vorbeşte multora dintre Sfinţii Părinţi, minunile prin care Iisus Hristos sau Sfânta Treime se fac vădiţi şi multe altele, pot contrazice experienţele raţiunii umane, fără ca prin aceasta să ştirbească ceva acestor elemente revelate. De fapt revelaţia nu contrazice, ci completează şi depăşeşte puterile şi datele gândirii omeneşti. Această gândire, cu toată frumuseţea şi înălţimea ei, este limitată. Gândirea patristică îşi are isvorul cunoaşterii în Iisus Hristos însuşi: „Hristos este înţelepciunea personificată şi adevărul; în El se află ascunse toate comorile cunoaşterii", zice Sfântul Ioan Damaschin35). Isvorul principal al ştiinţei patristice se află, aşa dar, în Dumnezeu, nu în lume, în Creator, nu în creaturi. Părinţii armonizează într’o adevărată simfonie revelaţia supranaturală cu istoria şi ştiinţa omenească. Această simfonie nu vrea să cânte decât adevărul. Ea e orchestrată de o logică pe care n’o acceptă totdeauna filosofia laică, geloasă pe categoriile şi făgaşurile ei. Dar logica gândirii patristice are avantajul de a lucra cu întregul real, în lumea văzută şi nevăzută, eu Dumnezeu însuşi, spărgând zidurile strâmte şi cenuşii ale gândirii profane. E logica luminii paradisiace. . CONCLUZIE Frumuseţea gândirii patristice nu poate fi percepută decât de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfinţii Părinţi. Nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţii lor, ici dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor. Ei spun că isvorul principal al cunoaşterii lui Dumnezeu este iubirea, că numai prin această iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea şi rămâne eu ea în veac. Deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfinţii Părinţi îi vom înţelege şi înţelegând gândirea lor vom fi fericiţi : „Filosofia, zice Sfântul Iustin Marti- 35) Ioan 'Daamsohim, Dialectica, cap. !, Migne p. G. XCIV ool. 529, 68 © BCU Cluj rul, este ştiinţa realului şi cunoaşterea adevărului; iar fericirea este cunoaşterea acestei ştiinţe şi a acestei înţelepciuni" 36). Frumuseţea e opera iubirii,. Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentrucă ea este devorată ddin iubirea lui Dumnezeu. Gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă pentrucă ea s’a zămislit şi s’a desvoltat din iubire, şi a tins, -cu iubire, cătră isvorul însuşi al iubirii oare e Dumnezeu. Da rândul nostru, numai iubind această gândire putem gusta minunatele ei frumuseţi. Şi nu o vom iubi zadarnic. Gândirea patristică este o filosofie optimistă. Scepticismul filosofiei profane este înlocuit prin optimismul cunoaşterii37). Această cunoaştere ducând, progresiv, la obţinerea fericii supreme care e Dumnezeu, revarsă în întreaga operă patristică un parfum de bucurie şi energie spirituală. Adierile de tristeţe sau de amărăciune care circulă câteodată prin aleele filosofiei patristice se explică prin gravitatea rolului pe care-l joacă păcatul în economia mântuirii, dar miad ales prin lupta dârză, crâncenă, epică, pe care Sfinţii Părinţi au avut-o de dat cu tot felul de adversari şi de piedici: autorităţi de stat neînţelegătoare, filosofie păgână orgolioasă, gnosticism dizolvant, erezii sgomotoase şi de multe ori disensiuni în chiar sânul Bisericii. Dar aceste tristeţi sunt trecătoare. Nota dominantă este elanul spre înălţimi, bucuria trăirii în Dumnezeu. In fine, gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desăvârşirii până la lumina inefabilă a dumne-zeirii cu care se uneşte pentru totdeauna. Sus acolo, în azurul nesfârşit, sufletele oamenilor şi îngerii vor cânta lauda frumuseţii divine. A unei frumuseţi netrecătoare pe care n’o învaţă nicio (filosofie a lumii acesteia. Singură gândirea Sfinţilor Părinţi ne arată calea spre paradisul acestei frumuseţi. 36) Sf. Iustin Mart. şi Filosof., Dialogul cu Tryph., cap. 3, Migne, P. G. VI, col. 481. 37) E. Gilson u. Ph. Bohncr, op. cit., p. 14. 69 © BCU Cluj DIN VREMEA DE DEMULT de .. DONAR MUNTEANU . Se povestea din vremea de demult... — Eram copil şi îmi plăcea s’ascult — Că Domnul cu Sân’ Petru, pe ’nserat, Se coborau din cer adeseaori Şi o porneau, ca nişte cerşetori, Pe drum, din loc în loc, din sat în sat... Jivinele flămânde, ne ’ncetat, Eşeau din munţii cu zăpezi şi nori, Dar nu se năpusteau pe călători... Simţind că nu sunt pradă de mâncat. Şi-afar de om, orice vieţuitoare Simţea sau presimţea pe Creator, Că sdrenţele pe Ei — fâşii de soare — Le licăreau ea flăcările ’n sbor; Le tresărea pământul sub picioare Şi florile creşteau sub paşii Lor... Iar altădată, când porneau la drum, Se ’nvăluiau într’un vârtej de fum... * Aşa gândise Bunul Creator — El singur creator şi creatură — Să îşi smerească sfânta Lui făptură In trupul slab al unui cerşetor. Iar ca să vadă câte omu ’ndură Se-amesteoa prin gloată şi popor; Plecându-şi inima la păsul lor, Era adesea răsplătit cu ură.' Dar amândorora le fuse voia Să sufere ca omul nevoiaş; Să simtă ce-i necazul şi nevoia, Să n’aibă demâncare, nici sălaş, -Ca să cinstească pe cei Luni şi goi La Marea Judecată de Apoi. * . Alt’ dată se-abăteau pe la oraş; Intrau prin case mari şi prin palate, Pe unde ţese-o pânză de păcate Desfrâu ’njositor şi nărăvaş. Vedeau pe străzi femei înzorzonate, Cu ochii-aprinşi de-amorul pătimaş; La judecăţi doar oameni cârcotaşi, Sau cum ucise fratele pe frate. Iar pe de rând, bisericilor goale, Uitate şi lăsate ’n părăsire, Doar cucuvaiele le dau târcoale... Scârbiţi de-atât desfrâu şi nepăsare, Innăbuşind în Ei gândiri amare, Ieşeau din nou la câmp ca să respire... 7° © BCU Cluj Când se ’nnopta, făceau un foc din foi, Şi poposeau pe lunca unui sat; Puneau la foc o oală de păsat Şi aţipeau pe-un maldăr de trif oi. Iar îngerii ţinând în ceruri sfat, Ii înveleau cu aripile moi; Dar nu-i scăpau de ploaie şi noroi, Când răpăia din ceru 'întunecat. Iar altădată, obosiţi de drum, Trăgeau la o căsuţă de creştin; Intrau în tinda ou copii şi fum, Şedeau la masa omului sărac Ce-i ospăta cu azimă şi vin, — Ca ’n vremea lud Abram şi-a lui Isae. * Plecând în zori blagosloveau copiii Şi gazda casei, care-i ospătase, — Ogoarele ce omul semănase Şi vita din coşar şi rodul viei. Dar cel ce niciodată nu visase Să-d bată ’n prag norocul bogăţiei, Găsi ’n chimir tot aurul câmpiei Şi se văzu deodată ’n alte case — încăpătoare, ’nalte şi frumoase — Şi şase vite mari trăgeau la plug, In locul celor două — numai oase — Belşug în casă şi ’n pătul belşug... Iar când în prag i se-arătă şi-un sfânt, Se aşternu cu faţa la pământ. * Şi sfântul astfel glăsui: „Creştine! In casa ta chiar Dumnezeu a fost; L-ai miluit icu pâine şi-adăpost, — La rândul Lui te-a miluit pe tine. Iţi poruncesc: Să crezi în El ca mine; Să te ’nfrânezi prin rugă şi prin post; Să cauţi să ’nţelegi al vieţii rost, Făcând un drum din dragoste spre bine!” Iar omul bun şi milostiv, pe care Nu-1 speriase frica sărăcii, S’a fost cutremurat de-o spaimă mare. Şi vocea sfântă — muzică divină —• Curgea ca o văpaie-a veşnicii, Străfulgerând în ®ufletu-i lumină... Pe când ce-i doi drumeţi, în nori de fum învăluiţi, erau de mult pe drum... • * . Mergând 'astfel pe-un câmp smălţat de flori, Ajunseră la cotul unui râu, . De unde se vedeau câmpii de grâu Şi pâlcuri, pâlcuri de secerători. Încovoiaţi din revărsat de zori, Păşeau plecaţi pe spice până ’n brâu Şi secerau la rând; doar vreun molâu De rămânea la coadă uneori. Şi se mişcau prin valuri de dogoare, Că de căldură licărea câmpia Şi s’ascundea prin grâne pitpalacul. Căpiţele de fân ardeau în soare; Se prăvălea din soare ciocârlia Şi muncitorul tot muncea, — săracul! * . Şi Dumnezeu privind la ei a zis: Când munca scaldă faţa de sudoare, Sălăşlueşte ’n inimi sfântul soare Şi timpul vieţii fuge ca un vis. — „O, Doamne, Doamne! gândul nu te doare C’ai izgonit pe om din Paradis?’ — „Pământu-a fost înţelenit şi ’nchis, Iar astăzi e-o grădină ’nfloritoare. Muncind, tresaltă sufletul în sine; Ii flutură aripi de bucurie, Când nu mai lâncezeşte ’n trândăvie. Şi-ascultă, Petre, înc’o vorbă mar< Din orice rău răsare câte-un bine, Din orice suferinţă o ’nălţare!” Vorbind aşa, pornesc din nou la drum, Dar ne’nveliţi de negură şi fum. 7l © BCU Şi-au mers pân’ la nămiezi şi dup’ amiază, Şi toată ziua lungă cât o vară, Prin holde şi pe drumuri lungi de ţară; Şi merg lihniţi de foame şi oftează Şi se gândesc, acum când ’nserează: „Ce bine-ar prinde-un borş sau o papară!” Când limba de răbdare este-amară, Chiar Dumnezeu un trai mai bun visează! Dar unde să găsească demâncare? Şi 'Unde să găsească adăpost Pe şesul nesfârşit cu drum de care? Abia se mai târăsc de oboseală... Iar foamea cu răbdare şi cu post E numai slăbiciune şi-ameţeală. * Dar văd pe pajiştea unei coline, Păscând în iarba verde-mătăsoasă — Ştii! tocmai cum e bună pentru coasă — Vreo şapte vaci cu ugerile pline; Iar sus pe deal o culă luminoasă. Deşi eu gard înalt, se vede bine Livada şi priseaca de albine. Iar dincolo, pe coasta cea mai joasă, O altă curte cu căsuţe noi, Cu grajduri, ou hambare şi pătule; In dosul grajdului vreo zece boi, Cu boturile pline de trifoi; Curcani şi gâşte, gâgâind fudule... Şi — slavă Domnului! — erau destule,. * Argaţii ’n curte forfotesc; se strigă.. Alăturea de-un foc de buturugi, Cu mâneci suflecate, două slugi Au răsturnat pe masă-o mămăligă; Au pus pe jar vreo câteva svârlugi Şi ’n cratiţă slănina să se frigă: Şoriciul sfârâie şi se ’ncovrigă... Iar în ceardac, — cu icre şi păstrugi, Cu gâşte fripte, vinuri de Cotnari, — O masă veselă cu lăutari Abia mai încăpea de oaspeţi mulţi; Pe când pe bieţii călători, desculţi, Opriţi ’n poartă-i gâdilau pe nări Mirosuri de fripturi şi de mâncări... * Au ciocănit în poartă şi-au strigat . Să vină cineva să le deschidă. Stăpâna casei însă, o aspidă, A pus argaţii de i-a alungat, Ţipând: „Să tragă la o casă ’n sat!’ Că unde o să-i culce? pe firidă! Că pot să mai mănânce şi-aguridă, Că n’are demâncare de-aruneat! In vremea asta câinii sar la gard; Iar un argat, în mâini cu’n reteveiu, Răcnea: „Mă, fugi de-acolo, că te ard!” Văzând aşa, au luat-o la picior, întâi mai rar, apoi mai repejor Şi câinii harmalaie după Ei... * Trecură gârla, lunca de smicele Şi se culcară într’un stog de paie. Juca pe câmpuri câte-o pălălaie... Era un foc? era un joc de iele, Sau vraja unor altor duhuri rele? Dar Ei din când în când simţeau că-i taie Ceva, ca un cuţit prin măruntaie; Se răsuceau şi se uitau la stele... Ţâşnea din cer puzderii de scântei; Pe când în paie mişunau aricii, Orăcăiau pe baltă brotăcei, Se aprindeau iîn iarbă licuricii, — Iar de pe câmpul eu maşini în treier Ii asurzeau ţârâituri de greier... * Deodată însă cerul s’a deschis Şi Amândoi au adormit visând, Dar s’au trezit în cer, cu oeru’n gând, Cum te trezeşti la viaţă dintr’un vis. 72 © BCU Iar Domnul sta mai sus de Paradis Şi îngerii H proslăveau cântând, Şe prosternau şi se ’nchinau pe rând. Şi cum în Cartea sfântă s’a fost scris: Arhangheli cu airdpi de foc şi vânt, Ou sufletele ’mfipte ’n câte-o stea, Stau gata să ’mplinească-al Său cuvânt; Cristos la dreapta Tatălui şedea, Sân’ Petru ’n poarta Raiului veghia, Pământul de păcate colcăia, Iar Domnul deopotrivă împărţea Dreptatea ’n cer, Dreptatea pe pământ * In vremea-aceea s’a stârnit un foc, Dar chiar la casa care-I ospătase, Pe oare Dornnu ’n zori, când mânecase, O binecuvântase ou noroc. Tăciunii-aprinşi, sburând din loc în loc, In două ceasuri flacăra mâncase Hambare şi pătule, pod şi case Şi pân’ la cel din urmă dobitoc. Scăpaseră doar omul cu muierea Şi dragii lor copii cu păr bălaiu; Iar toată-agonisita, toată-averea Creştinului pierise de istov, — Se prefăcuse ’n fum şi jărăgaiu, Lăsându-1 mai sărac decât pe llov. * Pe când avutul se topea ’n fiertura De flăcări galbene oe-şi saltă sboirul, Venea potop într’ajutor poporul; Umpluse drumul, curtea, bătătura... Dar focu-şi răscolea mai tare ura, Făcea tot mai zadarnic ajutorul, Pe care nu-1 voia nici Creatorul; Vecinele ţipau cât le lua gura... (Când chinurile nu ne mai încap, Durerea şi cu ţipătul sunt fraţii); Femeia se batea cu pumnii ’n cap, Dai' nici o vorbă de blestem nu ’ngaimă; Pe când copiii, îngroziţi de spaimă, Se svârcoleau ca nişte apucaţi. , * : Iar omul sta deoparte amărît, Cu capul gol, desculţ şi desbrăcat, . Aşa cum ceasul rău l-a apucat, , Privea ’n pământ şi se uita urît La lumea ce venise de prin sat... Şi-amarnic îl strângea un nod în gât, Dar nu făcea nimic (decât atât: Din când în când scotea câte-un oftat. Şi îl muncea un gând să ştie cine A zis cândva: „Să crezi în El ca mine? Sau poate nu cumva o fi visat?“ Dar şi-aminti — din şoapta unui vânt— De Domnul, de Sân’ Petru şi de Sfânt. Şi chipul omului s’a luminat. * Că şi Dreptatea cea dumnezeiască E nepătrumsă tot ca veşnicia. Iar foamea, suferinţa, sărăcia Orbesc pe om şi-l fac ca să cârtească. Când ceru ’n veci îşi cântă armonia, — Dar cercul veşnic strâmt o să’nvârtească Eterna comedie omenească, — Cum să-i pătrundă omul măreţia? Cum mintea, mărginită şi îngustă Să poată să cuprindă, să ’nţeieagî înţelepciunea Domnului august* Nemărginită, veşnică, — întreagă Cum? S’a crezut vreodată c’o să ’naapă Oceanul într’o lingură de apă? * Şi-a priceput că Dornnu l-încercase; Că fericirea noastră-i trecătoare, Ca raza care mângâie o floare... (Ii dăruise lui belşug şi case Şi din acestea toate, ce rămase?) Că traiul nostru—pe pământ—sub soare, E doar un gând al vieţii viitoare; Iar sufletul un vis închis în vase... >73 © BCU Pe când Credinţa neclintită ’n Domnul, Coboară’n suflet cerul fermecat, Ţi-alină chinul, îţi mângâie somnul: „O, fie Domnul binecuvântat!“ - Şi se simţea atât de fericit . Că’n casa lui pe Domnu-a găzduit! : ■ ....' * Deci Domnu ’n cer plutea mai sus de Rai Şi sta să judece pe buni şi răi: Pe cei ce-au rătăcit pe strâmbe căi, Pe ghiftuiţii ’n pofte şi bun traiu, Iar după judecată, ca pe-o turmă : Arhanghelii mânându-i în Infern, Piereau în întunerec fără urmă... Şi numai vreo câţiva, ce-a lor fiinţă Fusese ’nsufleţită de Credinţă, Erau conduşi spre Binele Etern. ■ " * ' Acum se-aud în cer cântări de slavă: Sosise la Judeţ şi omul oare Lui Dumnezeu îi dase demâncare. Zâmbeşte Domnul cu-o blândeţe gravă, Pe cei eare-au trăit cu chin şi vai, Pe genii, pe deştepţi sau nătărăi, Pe-âsupritori, victime îşi călăi; Venea apoi un nesfârşit alai De farisei vicleni, de împăraţi, înconjuraţi de oameni ticăloşi Ce-au fost cu tinichele ’nzorzonaţi; II mângâiă şi-i dete-o sărutare. Cristos i-aduse anafora pe tavă... Şi iar începe-o muzică suavă, Un imn sublim de veşnică ’nălţare... Sân’ Petru-apoi, cu vocea Lui blajină, Ii ieste călăuză şi lumină; Deschide poarta Raiului şi-l duce Tâlhări de ţară, hoţi de drum, mişei, Mai toţi necredincioşi; iar printre ei Abia vedeai vreo câţiva credincioşi. - • ' * Şi tot veneau, cum vine un puhoiu, Când trece apa peste stăvilare: Era o nesfârşită revărsare De Umbre de femei şi oameni goi Astfel trecu cândva ca un gunoin Aspida ce nu-I dase demâncare. Iar Domnul împărţea la fiecare Dreptatea Judecăţii de Apoi. La cortul unde-i dat să stee Sfinţii, Martirii şi Apostolii Credinţii Ce-au pătimit ca şi Cristos pe Cruce. * Iar când ajung pe unde stă s'apuce La cortu-Apostolilor cărăruia, — Din cerul tuturor şi-al nimănuia, Răsună tot mai tare: „Aleluia!" Răsună tot văzduhul de-„Aleluia!“ Acestea-au fost în vremea de demult. Eram copil şi îmi plăcea s’aseult... 74 BCU Cluj MOARTEA LUI TEODOSIE RUNCANU DE . VICTOR PAPILIAN ' «A. • ■ ■ • ■■■_■_■. • - • - • - ' " Ii era frig. Şi totuşi soarele seaborît mult mai prejos de slava nămiezii îi urzica faţa, buzele şi ochii. Părea strâns într’un ghem de spini încinşi. Runcanu ştia că-i rănit. Fiindcă o clipă de ameţeală durează taina renumitului botez al focului. Urmează apoi... Oare ce urmează ? Runcanu se opinti în grumaz doar să-şi salte un gând limpede din turburarea minţii. In fine găsi răspunsul nimerit: — „O clipă de ameţeală după care urmează fie sihăstria în chilia durerii, fie dispariţia în pustiul fără sfârşit al întunericului". Iată un răspuns elegant, caşi cum ar fi vorbit elevilor la o festivitate şcolară, conţinea şi reminiscenţe din cărţile bisericeşti. Doar era fiul cântăreţului Uie Gogonate Runcanu şi de mic crescuse în glasurile, stihirile, irmoasale şi cataviasiile psalti-chiei. Nu-1 durea nimic... De altfel nici n’a ştiut când obuzul i-a smuls braţul din umăr şi nici când trupul Iui masiv de Goliat s’a prăbuşit la pământ. Putea chiar glumi cu el însăşi :...... -■■■'• ■ ..... , — Seamăn acum ou Şoirnan Burcel... / Căci fiecare ins îşi duce şi bucuria şi necazul potrivit propriei sale firi. El de copil se ştia batjocoritor, ironic şi sarcastic. I se părea ciudat însă că braţul învelit în mâneca tunicei se găsea nu departe de el agăţat de gardul unui ţarc de porci, caşi cum ar fi fost expus şi-şi vedea mâna scoasă din manşetă îndată ce întorcea cât de cât capul, o mână umflată cu degetele scurte şi groase, parcă artificial lucrată în ceară vopsită, ca la panopticum. Nu-1 durea nimic. Nici încheietura de unde i se zmulsese osul braţului, nici spatele, nici grumazul, nici ceafa... Dimpotrivă pământul pe care odihnea i se părea moale ca o saltea. Singurul lucru care-1 supăra era frigul. Bubuitul tunurilor deşi îndepărtat zguduia în cutremur mărunt pământul şi frigul îi venea parcă prin acest cutremur din gurile de foc... " .... ■ . ; . " .,■;*.** ■ f ; • Cu o zi mai înainte văzuse la popotă chiar deasupra mesei din faţa iui, un pă- ianjen enorm, cum numai în Basarabia şi în Transnistria şe găsesc. Era groaznic la 75 © BCU Cluj înfăţişare. Duhnea a otravă. Păros, de culoarea fierei putrede, strălucind prin nişte puncte albicioase, cum sta ghemuit în plasa-i firavă, te aşteptai să se repeadă asupra unuia din ei, ca asupra unei prade şi să-i înfigă în gât acul plin de venin. Run-canu chemase pe sergentul popotei care făcea serviciul de stolnic. Ah! Stolnicii ăştia pretutindeni şi în toate (timpurile au fost nişte leneşi şi nişte tâlhari! II cunoştea el din internat. Doar a fost şi bursier şi pe urmă pedagog... — Nu ţi-e ruşine, se (înfurie el, uite ce scârbă atârnă colo... Şi ridică cravaşa... Dar doctorul îi prinse mâna din umăr. — Ce faci ? — Vreau să dobor infecţia aia... — Nu se poate... Păianjenul e ,,porte-toonheur“. Runcanu îşi simţi deodată braţul slăbit din încheietura umărului şi mânia că-zându-i brusc ca şi mâna. Dacă doctorul era atât de superstiţios, ce să zică de ceilalţi. Ăştia ierau deadreptul obsedaţi. Toţi cu cruciuliţe, amulete şi iconiţe la gât, cu bucăţi de lemn prin buzunare sau cu frânturi de potcoave în tocul revolverului, sau atârnând de binoclu. Apoi veşnic la pândă: le ieşea ordonanţa .dimineaţa cu plin? Se întâlneau cu popa regimentului? Numărul primului ordin era cu soţ ori fără de...? Şi câte şi mai câte preoauţiuni: să nu păşească la drum cu piciorul stâng, să nu se poticnească în prag de vreo piatră şi mai ales să nu uite căţelul de usturoiu luat dimineaţa pe nemâncate. Dar cu visele! Aci pungaşul ăla de stolnic era la el acasă. Cum le învârtea, cum le siucea de bine! Broască, şopârlă, bivol sau corb croncănitor vesteau a bine, iera moartea care fugea târâş grăpiş sau în goană către liniile duşmane. Po-rumbiel, cal sau căprioară dimpotrivă era norocul şi voia-bumă în drum întors către noi. Apoi cu cetitul în cafea! Apoi cu pasenţele şi cu datul (în cărţi!... Şi ceilalţi ofiţeri, toţi cărturari, toţi oameni inteligenţi se lăsau duşi! Runcanu însă nu! Ce Dumnezeu, doar era profesor de contabilitate la şcoala comercială superioară! Cunoştea deci calculul probabilităţilor. Şi se ocupase de riscul şi posibilităţile câştigului la ruletă şi în genere la jocurile de noroc. N’avea nici o încredere (în celebrul triunghiu al lui Pascal, nici în aşa numita „montantă” a lui D’Alembert. Dar credea în ceva! Credea în diatele statistice! Soarta îşi are zigzagurile ei,, dar în anumite limite, e suficient să prinzi punctele de plecare şi de oprire a liniilor frânte. Socotelele astea nu-1 minţiseră nici când. Şi acum cu tot sângele rece al unui matematician întocmise pe coloane numărul morţilor, răniţilor şi al dispăruţilor din plutoaneie, companiile şd batalioanele regimentului... apoi pe grade, câţi ofiţeri, câţi subofiţeri şi câţi soldaţi... apoi pe misiuni şi însărcinări speciale: observatori, şef de patrulă, agenţi de legătură... Şi rezultatele lui statistice erau mulţumitoare: trei procente morţi, zece procente răniţi şi patru procente dispăruţi. Dar când să plece de la masă mai aruncă încă o privire duşmanului diin plasa atârnată de tavan. Pe spatele păianjenului se vedea desluşit acum o cruce albă... Un fior plecat din umărul ciont se împrăştie în tot trupul până ’n măduva oaselor. Apoi un tremur mai întărit punându-i în vibraţie parcă fiecare fibră musculară. Runcanu îşi simţi pe urmă încheieturile începând să-i joace în picioare şi dinţii să-i elănţăne în gură. Tremura! Dar nu de frică, Doamne fereşte! I se încredinţase o misiune, trebuia să măsoare abaterea unghiulară în plan vertical a colinei din faţă şi până n’o îndeplinea n’avea răgaz de frică. De altfel frica e un sentiment supus, ca tot 76 © BCU ca e omenesc, legilor statistice. Poate îi reprezentată grafic pe coloane saiu liniar. Chiar şi dispare cu timpul. Runcanu repetă: cu timpul. Iată o noţiune pe care zadarnic voia s’o înţeleagă, o avea pe buze dar nu şi în pricepere. Ce sens mai putea avea acum timpul? I-a fost fiică! De bună seamă! Ştie când! Întâmplările le poate rememora, le poate chiar localiza, dar nu le poate urmări succesiv, sunt parcă simultane. In şcoala militară învăţând misiunea observatorului înaintat, i-a fost frică! „El are datoria să exploreze zona în care acţionează unitatea lui”. Aşa sta scris în cursul de tactică. Uşor de spus! Dar tradus în faptă: singur să te vezi în faţa liniilor inamice... I-a mai fost frică după trecerea Nistrului, când în timpul unei incursiuni se rătăcise de unitate, frică să nu fie socotit laş sau dezertor! Frică i-a fost şi când a primit plicul cu noua însărcinare: observator înaintat la cota 202. Poate din nou l-o cuprinde frica pe urmă în spital, când mintea odihnită are răgaz să gândească la primejdie... Toţi camarazii răniţi aşa i-au spus. Frica adevărată vine, când te găseşti în siguranţă, după... Din nou o noţiune neînţeleasă: după. Şi mai sunt o mulţime la fel: cu timpul, altădată, acum, cândva... vorbe, vorbe... Caşi hârtia monedă în inflaţie, fără garanţie... ar putea spune corect, fără etalon aur... Acum înţelege dece tremură. Să nimicească măsura timpului croită după metronomul respiraţiei. I se scutură fiecare părticică a trupului, să se elibereze de povara mişcării ritmice singura răspunzătoare de înainte şi de după. Fiindcă vrea să rămână stăpân pe locul acela, pe terenul acela potrivit misiunii primite... trebuia deci să apere spaţiul împotriva oricărui amestec străin chiar şi a timpului... Să tremure deci în voie! Asta-i face bine! Să-şi cureţe simţurile de balastul ieri, azi, mâine, după culm iama îşi scutura ghetele de zăpadă şi vara le zvânta de noroi! Ce noroc pe el că totul s'a contractat într’o singură clipă! Acum îşi dă seama că frigul durează din copilărie! Căci în mahalaua lui iarna urci prin zăpadă, şi vara îmnaţi prin noroi şi el avea veşnic pingelele rupte la ghete... Cea mai mare binefacere pentru el, a fost când de un moş Crăciun a primit în dar o pereche de cizme. Directorul făcuse pom pentru copiii săraci rămaşi peste vacanţă în internat. Runcanu ura pe director fiindcă fura deavalma cu stolnicul. Ceilalţi băieţi ştiau şi ei, dar de frică tăceau. El însă era un răzvrătit! Bun înţeles în limitele posibilului. Instiga, batjocorea şi bârfea pe sub ascuns iar pe faţă reclama... reclama pe stolnic complicelui său, 'directorul, ca să-i facă în ciudă şi să-l exaspereze. Totdeauna a avut intuiţia pedepsei. Ca să-l îmbuneze se gândise directorul la stratagema de Crăciun. Dar el dovedise celorlalţi că directorul prin cadourile lui reda numai o mică parte din ceea ce le fura şi pe deasupra îşi făcea un cadou şi lui şi familiei lui. Vede şi azi pe faţa directorului de vreo opt ani împărţind din pom darurile. Era preschimbată în înger, în rochiţă de foiţă, cu părul pe spate şi două aripi mari prinse de umeri. Ceilalţi copii priveau înmărmuriţi. Lui îi venea să pufnească de râs. Aripele îngerului erau eu speteze de şindrilă ca la zmeu şi îmbrăcate în hârtie ide foiţă aurită. Runcanu îşi opri povestea. Ii ajungea la ureche o bătaie înfundată şi ritmică. Ceas să fie? Asta îl necăjea ! Parcă voia să-i facă în ciudă, să-l readucă în timp! Pe urmă se răzgândi: ceasul lui zburase împreună cu braţul şi atârna acum de ţarcul porcilor! Atunci peste pulsaţiunile arterelor în creer Runcanu îşi struni auzul! Nu! Nu se înşela! Lângă el suna precis tictacul unui orologiu. * * * Runcanu începu să se lămurească. Avea o misiune şi pentru misiunea lui trebuie să scoată chiar din simţuri timpul. Deci cât mai multă imobilitate. De altfel aşa-i învăţase şi doctorul: 77 © BCU Cluj ■ — „Pericolul imediat în plăgile de războiu e hemoragia, dar sunt şi hemoragii care se opresc spontan. Şi totuşi curiozitatea îi îmboldeşte mâna sănătoasă ca şi cum 1’ar pişcă un ţânţar. De ax avea măcar pe Stanciu, sergentul observator, lângă dânsul. Dar Stanciu acum se târîie pe burtă dealungul firului telefonic să vadă dacă nu cumva erupt, El îl trimesese fiindcă telefonul lui numai răspundea. Intre timp „calase" aparatul goniometric pe o-scândură, în groapă şi începuse determinarea unghiului de teren, când, ea dracul, inamiicul îl descoperise numaidecât. Luneta aparatului sclipind în bătaia soarelui îl trădase. . ' - Acum era singur, fiindcă nu mai ştia dacă Stanciu se mai întoarce, dacă brancardierul îl găseşte, dacă doctorul risca... Lupta, după socoteala lui, se depărtase. Pe semne Că ai noştri găsiseră un gol între două unităţi inamice şi izbiseră acolo să ie cadă în flanc... Era singur, dar singurătatea nu-1 mai speria. Singurătatea e şi ea o simplă vorbă, fără consistenţă, fără adâncime, mai degrabă un simplu mecanism motor al buzelor legat de comerţul inevitabil al ideilor. Şi pentru această nălucă nu era lipsă de tovărăşia factice a uneltei sunătoare. Tictacul de lângă el îşi continua nesmintit ritmul lui minuscul dar precis. Runeanu simţia că nu poate rezista ispitei. Ciungul râvneşte la pipăit ca orbul la lumină, îşi zâmbi el şi întinse mâna stângă bâjbâind. Un smoc de iarbă uscată i se împleteci printre degete, sfărmă apoi un bulgăr de pământ, recunoscu un hârb de sticlă şi deodată se izbi într’o bucată de lemn. Dar atunci, minune, ceasul se cpri. Runicanu era cu tot sufletul concentrat asupra descoperirii făcute. Simţea că nu e în rătăcire, că e pe calea cea adevărată. Prinse obiectul şi îl aduse în faţa ochilor. Ce batjocură: o iconiţă de lemn! O amuletă cu chipul Sfântului Nicolae. Da! Nu se înşela! Soarele sub o pânză fumurie deşi părea ciuruit de alice, lumina destul de bine. • — Soarta îşi are ironiile ei, îşi zise el punând iconiţa alături. Asta el o înţelege foarte bine, fiindcă şi el se ştia un ins ironic. Era fără cruţare cu elevii, era fără cruţare cu colegii... Ori prostie ori greşală, era imediat punctată cu râs ascuţit şi răutăcios. Aşa îl crescuse de mic tatăl său dascălul Ilie Gogonete, omul cel mai al dracului din toată mahalaua. Din îndemnul lui se vede pitit în maidan după zăplazul unei cocioabe în ruină şi strigând în urma părintelui Sofronie: , Popa piele, popa piele ; Fură şi obiele... . Părintele Sofronie era parohul mahalalei şi mai marele dascălului Ilie. Asta-1 poreclise „popa piele" fiindcă era îngrozitor de slab, numai pielea pe el. Şi n’avea ochi şă-1 vadă. Zicea că-i fură partea lui de prescuri, de colaci şi de colivă... ■ • Runeanu îşi opri- râsul fiindcă ceasul ascuns în iconiţă îşi începuse din nou tictacul lui regulat... ■■■ ■ ■ : •: - *** . . . . . . . , r • Trebuia să lămurească,misterul. Altcum compromitea misiunea. Icoana era lângă -el. Doar să întindă frumuşel mâna. Şi din nou tăcere zăvorită. Ciudat. Asta nu intrase în calculul lui statistic, nici icoana, nici ceasornicul din ea, nici jocul cu tictacul misterios... Şi nici toate gândurile astea, amintiri nedorite, judecăţi în pofida... sau poate totul este efectul frigurilor... Nu, pentru Dumnezeu. Nu era bolnav, îi era numai frig... .frigul copilăriei.şi al internatului, când se ştia furat de stolnic. Sufletul lui Runeanu tresări de.mulţulmiire... Pe stolnic il-a băţut... j-a tras o.palmă de l-a. dobbrît la pământ... Doar i-a venit şi lui apa la moară. Era acum pedagog în internatul în care atât de mult 78 © BCU suferise. Odată mizerabilul s’a întrecut cu furtişagul. L-a chemat deci în faţa băieţilor, la judecată. Parcă-1 vede: un ins inie, gheboşat de umilinţă, cu chipul de chiţoan, parcă tot iscodind prin ochii lui piezişi şi subţiri şi adulmecând prin nasul lui alungit ca un rât... Când s’a ridicat dela pământ, de mustăţile lui pleoştite şi rare atârnau picuri de Sânge. Sufletul lui Runcanu se umflă în piept: el are o misiune. Tocmai atunci orologiul misterios începu din nou să bată. In alte împrejurări, Runcanu ş’ar fi înfuriat. De felul lui era un om stăpânit, nu cade repede prada pornirii... mai ales acum trebuie să lămurească un mister şi trebuie să îndeplinească o misiune. Deci să continue, căci istoria cu stolnicul are şi un codicil. A iubit pe fata stolnicului, care era lingera internatului. Era o fată frumoasă, cu un trup tare şi elastic... Runcanu simte o. durere în umărul drept şi-şi aminteşte că braţul lui atârnă la vedere, ca la un panoptieum. Cu braţul acela i-a înconjurat talia, cu tbraţul acela a strâns-o la piept, cu braţul acela a alungat-o... Cu braţul cu care lovise pe tatăl ei... Acum braţul acela atârna greu, atârna parcă la cântar... In schimb umărul f-â devenit uşor, ca o aripă; ca aripa de foiţă a îngerului dela Moş Crăciunul din internat. Iată o nouă descoperire: braţul unui om desprins de umăr poate deveni aripă de înger — nu glumeşte de loc — vorbeşte cu toată seriozitatea... Şi nici nu s’a scrintit nimic în judecata lui... îşi va da numaidecât o probă de sănătatea minţii. Prinde iconiţa şi o aduce înaintea ochilor. Va lămuri misterul din ea în chip firesc. Ceasornicul a încetat. In schimb un gândac negru, mic, păros, strâns ghem cu jumătate trupul ieşit din lemnul icoanei sta parcă să-l împungă. Runcanu încercă un simţământ ide izbândă. A descoperit misterul: — Un cariu... ■ ' ........ * ■ Se găseşte prins între un cariu şi braţul lui, între cariul, care vrea să măsoare timpul şi braţul, care vrea să măsoare... Oare ce încearcă să măsoare braţul? —: Fără îndoială spaţiul... Runcanu nu-i mulţumit cu răspunsul dat. Acum nu mai se află închis între limite. Singurătatea i-a fost marele său păcat. Deşi risipit în lume, trăia într’o mare singurătate lăuntrică. Azi numai el se găseşte pe imensul câmp de luptă şi totuşi nu e singur. De când a căzut, povesteşte într’una. Oare povesteşte? Nu. Fiindcă acele chipuri oare l-au însoţit în marea lui călătorie prin viaţă, abia azi capătă viaţă adevărată. Abia azi privirea lui le pătrunde până în adâncul sufletelor. Abia azi le măsoară prin smerenia trupului său întins ia pământ. Iată un calcul mai important decât cel al timpului şi al spaţiului, să măsori sufletul celuilalt prin smerenia ta. Dar asta se numeşte mărturisire. Runcanu are o nouă ameţeală la fel cu cea din clipa căderii. Pe urmă mintea lui începe să se agite în grabă. Se va mărturisi. Dar înaintea cui? Noroc că toate greutăţile, el ie poate învinge acum atât de Uşor. Se va mărturisi înaintea braţului său. Căci scris este: „Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute". Braţul lui o să-i dea deslegare, fiindcă prin sânge şi suferinţă s’a botezat cri trupul Mântuitorului. Se găseşte într’o adevărată biserică. Ce minciuni trăgea pe vremuri, părintelui Sofronie la spovedanie. Minţea numai de rău ce era, numai ca să-şi ibată joc. Dar de braţul lui îşi mai bate joc? Nu. De .bună seamă nu, căci e,l este învrednicit cu puteri dumnezeieşti. Deci să înceapă. Acasă a lăsat pe cele trei surori ale Iui. Sunt toate fete bătrâne astăzi. Mult le-a chinuit în copilărie şi el şi tatăl său. Parcă aude vocea ascuţită şi tărăgănată a dascălului povestind peste gard ou Domnul Vasiliu, dela archiva primăriei. . 79 © BCU — Ce-o să fac cu ele Domnule Iorgule... Doar n’o să deschid tractir... ..... Pe urmă băiatul şi-a dat seama că surorile lui erau cele mai urâte din mahala. Toate aveau câte un beteşug de sluţenie şi fiecare era (poreclită potrivit lui: Cama, Nă-soi şi Schioamba. Runcanu se vede copil, cântând sub cerdacul unde cele trei fete lucrau cu capul aplecat pe gherghief: Halda dâra, dâra, Se mărită câma, Strechea după voi, Prinde pe năsoi, Moartea, baba-oarba, Vin’ de ia pe schioamba. ; Şi când fetele răzbite de obidă, izbucneau în plânsat, dascălul le lua la goană: > — Huideo, fire-aţi ale (dracului de târfe... La tractir cu voi... : Dar voci în şoaptă opresc întreaga slujbă. Sunt parcă voci de oameni... Ce păcat... Aşa de frumos decurgea serviciul (divin... Braţul în altar săvârşea liturghia... Cunună de lumini strălucea în juru-i... cununa martirilor... Şi din strană cariul dădea răspunsurile. ■ .... * ' ' : :--Să mă grăbesc... Erau oameni în preajma lui şi el mai avea de mărturisit. Apoi se mustră: — Ce atâta grabă... Se găsea dincolo de orizontul îngust şi ferecat al zilei, plutea peste apele întu-nerecului purtat uşor în plasa soarelui. Plasa soarelui sau plasa păianjenului? Nu putea şti. Dar îşi da seama că mergea pe urma norilor, în drumul aştrilor. Deci să povestească liniştit, căci mişcarea oamenilor nu-1 putea ajunge! Ce greşeală ar fi făcut să îi doborât păianjenul cu cravaşa. Bine că nu iisbutise. Ce noroc. Iată că acum avea lipsă de ajutorul lui... Mama sa era beţivă. De câte ori n’a văzut-o căzută pe stradă sau în curte.. — Un ofiţer căzut... Un ofiţer căzut... Glasul străin strigă din întuneric şi totuşi de data asta îl supără, e un glas sgo-motos care hăue. , Runcanu iar se întoarce la slujba divină. După ce cădea la pământ mamă-sa începea să tremure scuturată ca de friguri şi apoi să horcăie ca o 'epileptică după acces. Şi tatăl său îl punea s’o îmboldească cu cleştele de cărbuni. — Scoal... Scoal... beţivo! O zgudiuitură puternică li tăie vorba, după care nava îşi opreşte cursul. — Panc’a prins-o în cange... Ce urât... Faptă de corsar... — E Domnul Sublocotenent Runcanu... — Unde e? , — Aici Domnule Doctor... , Ce glasuri stricate au oamenii aceştia din întunenec. Nu ştiu să potrivească nici .timbrul, nici tonul, nici intensitatea sunetelor... Paircă ar fi nişte surdo-muţi. — Repede... Repede... E glasul doctorului, îl cunoaşte, dar acum sună straniu şi străin, glas de sur-do-mut. — Repede instrumentele... Runcanu îşi da seama că doctorul e în mare rătăcire şi se simte dator să-l aducă pe calea cea bună. 8e © BCU — Doctore amu te grăbi... Cu graba Dumnitale vatămi marea călătorie... Căci dacă eliberezi ancora pornim imediat, către fântânile soarelui... Ne duce păianjenul... Ştii păianjenul de ieri... . — Taci Runcane din gură... Din nou are prilejul să constate că toţi oamenii aceştia de dincolo sunt la fel. Glasul lor e ca o flaşnetă care vrea să acompanieze o harpă în surdină. Totuşi nu-1 poate lăsa pe doctor să orbăcăiască aşa în neştire. — Doctore eu am făcut o mare descoperire... Nu există trecut, nu există viitor... „A jost“ se confundă cu „va fi“ în clipa de faţă care e eternă... Dar în loc de răspuns el auzi un zgomot de fiare. Lanţuri ce se slobod? încrucişări de spade? Lovituri şi parări cu baioneta?... O privire către doctor şi se dumireşte. Sunt instrumente metalice din trusa doctorului. — Lumina, dobitocule... se răsti doctorul sanitarului. Runcanu se simte obligat să intervină. — De ce trebuie lumină... Soarele ne poartă... el e păianjenul nostru porte-bon-heur... suntem deci în plină zi... — Nu vezi, continuă doctorul să-şi înfrunte sanitarul, cât sânge a pierdut... Runcanu are o daitorie să-l pună pe doctor în amănunt cu toate constatările sale. — Doctore, .eu sunt numai rănit... Calculele mele statistice nu m’au înşelat nici de data asta... — Camuflează lumina, dobitocule... Ne-au descoperit... Runcanu îi zâmbeşte. — Te înşeli, Doctore... Nu-s tunurile inamice... E tictaeul unui cariu... Doctorul nu ia seamă la cuvintele lui, continuă şă dea ordine, şi când ordona glasul lui parcă spărgea porţelanuri fine. — Ridică-1 uşor... Atât a trebuit pentruca rănitul să înceapă să se înalţe. îngerul i-a împrumutat aripa lui de foiţă. — Lumină... Lumină... — Ce noroc, Doctore, că intru în lotul răniţilor... Cum mă fac sănătos mă duc la părintele Sofronie... căci eu am o mare misiune de împlinit: să mă mărturisesc... Ştii părintelui Sofronie, noi îi ziceam popia piele... Şi dă să râdă. Dar o dâră de lumină, ca privirea tristă a unor ochi obosiţi, îi mângâie o clipă f aţa, pleoapele şi buzele. — Mamă, mamă, geme Runcanu. Apoi lumina şina întins cununa în juinu-i. E o lumină nouă, lumină fără foc, fără spaimă şi fără cutremur, lumina scoasă din gâlceava tunurilor şi din tictaeul caidului, lumina păcii, care-i tot una cu lumina sufletului. La atâta spor de lumină chiar luminile ochilor îs vase întinate. — Mamă... mamă... se roagă Runcanu încă odată. Şi închide ochii. 8i © BCU BUCUR MULT S’A BUCURAT... ' ' ' FRAGMENT DIN POEMUL ..OIERII" Bucur mult s’a bucurat ; - . ; . Zările le-a măsurat :: : Câinii — ’şi i-ia desmerdat; Trupul/turmei şi-a chemat Criiitele le-a deşertat Pe ciobani i-a ospătat: ' Cu ârtice ide berbece • Şi ocale de vin rece ; : ! r Cu felii de brânză grasă f Şi vin nou de tămâioasă ; : ■ Cu drob alb, cu miez de miere Şi vin dulce de muere ; • "„Vioi sterpari şi voi strungari ’ — Noua dintre voi mai mari Cu grumazi şi spete tari — Vă dau loc de mânzărari; — Mânzărari de oi ţigăl Crescute pe piept de văi : Cu spinarea zurgălăi ; Cu spinarea lână deasă Inălbită şi aleasă Ca marama de mătasă. D. CIUREZU — Mânzărari de oi ţurcanfc Grele ’n trup şi dolofane Ca şi mersul de vădane Lungi în miţe, scurte’n cap Cu ochi negri de arap , Cu picioare de gândac ; Cine m’o sluji ’n credinţă . Ii dau bâtă şi velinţă ■ Turmă albă de mioare Munţi înalţi cu vârf de Soare , ; Cer de cetini şi isvoare Stele pentru ’nsurătoare... : Până-aturxi vă socotiţi Umerii vi-i împletiţi Braţele le oţeliţi ; — Din pământ şi din credinţi : . Matca ţării să-mi zidiţi — . Matca stânii stătătoare Cu coşare prinse’n fiare Cu fântâni pentru mioare Cu ocoluri de sterpare ; — Loc de târle şi nedei ' Târg de noateni şi de miei Clăi de lână şi de piei , Ca pădurile de tei. ., ,• 82 — Târg de sterpe şi cârlani Cu ’nicuisicrixi între ciobani Ou nori mândre de ţărani La răscruci de mii de ani. Iar la mijloc să-mi zidiţi Tâmplă dreaptă pentru sfinţi Prag de rugă şi căinţi Prăznicar de biruinţi ; C’am visat, mări visat C’am să sap aicea leat Leat de târle, leat de ţară Vad de veac şi primăvară... Şi iau crescut prin toamna lungă Oase albe lângă strungă Prispe 'nalte şi pridvoare Cu coşare prinse’n fiare Cu fântâni pentru mioare Cu ocoluri de sterpare ; Iar la mijloc din credinţi Stâlpi ide piatră auriţi Tâmplă dreaptă pentru sfinţi Prag de rugă şi căinţi Prăznicar de biruinţi... Bucur mult s’a bucurat Ochii şi i-sa iluminat Câinii şi i-a desmerdat Peste zări a ’ngenunchiat \ Ca pe-un prag de in curat Şi spre linişti s’a ’nchinat -. — Doamne visul oe-iam visat Toartă ’n ceruri l-am legat; Cerul Tău şi-al stânii mele Cârd de turme, drum de stele Ou ciobanii după ele. Şi porniră zările Să strângă mânzărdle ; Şi porniră ploile , Să adune oile,; Şi căzură iernile Astupând poenile Inălţând troenele DE GEORGE DUMITRESCU ÎNCHINARE Leagănul meu de braţe bune Şi de 'genuniehi agili de ciută, Grădina mea de coapse brune Pe care gândul le sărută, — Primeşte-mă din nou la sân, Cu fruntea grea, cu tâmpla sură, Să te respir cu arsa-mi gură, Să pot amurgul să-,mi îngân Cu luminoasa ta făptură. Mândria mea de cerb trufaş Ţi-o ’ngenunchez smerit în poală, Să-adoarmă aspra mea răscoală Cu sânge cald şi pătimaş. Păstrez în mâne f onma-ţi pură. Care mă’mbată şi m’asmute, Mătasea tainicelor cute Şi’nvoalta buzelor răsură. Te ’nalţi fin mine ca o urnă Ou mirodenii arzătoare Şi ca un snop bronzat de soare, In veghea genelor, nocturnă. O, lasă mâinile-mi să-ţi ia Polenul sfânt pe trupul lin, Tot aurul şi smirna grea, Sub care curge ca un vin Sângele tău de scump rubin. *4 Recunoştinţa mea sărută Condurii mici şi glesna fină, Ou lacrimi ţes şi cu lumină, Logodnică neîntrecută, Să-ţi dau cununa cea mai scumpă Pe care vremea să n’o ruimpă, In cartea care va să vină. CĂ M I N Hi - Lumina ardem becuri lăptoase, pair’eă sunt Atâtea flori brumate, ce-şi pleacă fruntea ’n jos ; Nisipul blond de raze se scutură mărunt Şi pulberea şi-o cerne ;îin sbor prietenos. In sobă, se dărâmă .buştenii grei de jac Şi masa stă întinsă în alba ei olandă ; Tacâmurile — două — şi cupe de cleştar Şi muzica în unde venind ca o ofrandă. Ca semn al rodniciei, în mica farfurie Se ’nalţă grâul verde, cu peria lui deasă Am smuls, în miezul iernii, un colţ de raiu în casă Şi 'aşteptăm colindul la geamuri să ne vie. Şi ascultăm în inimi cum viaţa cântă ’n plin. Ca lunca ’n primăvară şi ochii tăi sunt plini De ape luminoase şi mistice grădini -■ Şi pline sunt pe masă pocalele ou vin. Din vechea lui icoană, de-argint tocit, veghează Prea Sfântul Niculae, al casei noastre hram ; Surâde şi, ou mâna întinsă ca un ram, Tihnitul ceas de taină nd-1 binecuvântează. MAURICE DE GUfiRIN B A C H A N T A IN ROMÂNEŞTE ... - DE , ' ION P1LLAT iată muntele despuiat de corurile ee-i cutreerau vârfurile; fecioarele altarului, faclele, larma dumnezeească au recăzut în văi; serbarea se destramă, tainele s’au reîntors în sânul zeilor. Sunt cea mai tânără dintre bachantele ce s’au suit pe muntele Chitheron. Corurile nu mă purtaseră încă pe culmi, căci legile sfinte îmi îndepărtau tinereţea şi’mi porunceau să împlinesc măsura timpurilor hărăzite spre a intra în desfăşurarea solemnităţilor. In sfârşit Orele, ascunsele doici, idar cărora li se cuvine atâta vreme ca să ne facă potrivite pentru zei, m’au aşezat printre bachante şi azi răsar din tainele ce mă învăluiră dintru început. Pe când strângeam anii ceruţi de legi, eram la fel cu tinerii pescari ce trăiesc pe marginea mărilor. In vârful unei stânci, ei se arată un timp, cu braţele întinse spre ape şi trupul aplecat, ca un zeu gata să se cufunde din nou; dar sufletul li se leagănă nehotărît în sânul muritor şi le înfrână pornirea, iln sfârşit se năpustesc, şi s’a dus faima câtorva reîntorşi încununaţi pe valuri. Astfel am rămas mult timp atârnată peste taine; astfel m’am dat cu totul lor şi capul meu a răsărit iar. încununat şi râu-rând ape. Bacohus, tinereţe veşnică, zeu adânc şi pretutindeni răspândit, devreme ţi-am recunoscut semnele în sân- şi mi-aim adunat toate silinţele ca să le -închin dumnezeirii tale. M’am dus într’o zi spre răsăritul soarelui, în vremea când razele zeului împlinesc pârgul poamelor şi adaogă cea de pe urmă însuşire muncilor pământeşti. M’am urcat pe dealuri ca să mă dau în dar săgeţilor sale şi -gata să-mi desfăşur pletele la cea dintâi geană de lumină tremurând peste zări; căci ni se învaţă că părul cuprins de flăcările dimineţii se face mai rodnic şi primeşte o frumuseţe asemeni cu părul Dia- 86 © BCU Cluj nei. Ochii mei prinseră-' capetele umbrelor ivite1 ce coborau iar sub pol. Câteva semne cereşti, îndeplinind încet scăpătatul lor în spre valuri, mai arătau cerul aproape părăsit şi tăcerea lăsată de noapte stăpânea pe câmpii. Dar precum, în răcoroasele văi ale Thessaliei, râurile obişnuesc să înalţe un răsuflet la fel cu narii şi care pluteşte pe ele, minunea suflării tale, o Bacchus! se răspândise din sânul pământului,în vremea umbrelor, şi domnea la întoarcerea soarelui pe întinsele şasuri. . : , _■ Zodiile ce se 'ridică, albe, câştigă mai puţină strălucire intrând în. adâncimea nopţii, de cât nu-mi creştea în sân viaţa, fie în putere, fie în splendoare pe măsură ce mă afundam în câmpii. Când îmi opream paşii pe înaltul dealurilor, mă clătinam ca şi chipul cioplit al zeilor în braţe de preoţi oe-1 ridică până pe soclul sfânt. Pieptul meU, adunând duhul zeului întins pe câmpie, se umpluse de o turburare care-’mi iuţea paşii şi-mi :mişca gândurile ca pe nişte valuri înebunite de vânt. Fără îndoială, la adăpostul acestei rătăciri, te-ai aruncat în sânu-mi, o Bacchus! căci zeii prind astfel neaşteptat mintea muritorilor, ca şi soarele care, dorind a pătrunde prin ramuri dese şi pline de umbră, pune de i lc deschide furtuna. : ........ Apoi deodată veni Aello. Bacehanta aceasta, fata lui Typhon, cel mai iute la mânie dintre toate vânturile, şi a unei mame rătăcitoare prim munţii Thraciei, fusese crescută de nymfele acestor ţinuturi, în miezul peşterilor şi departe de toţi oamenii; căci zeii, o iîncreldinţează râurilor ce’şi întorc apele spre cele mai mari pustiuri, ori nymfelor ce locuesc pădurile cele mai ferite, hrana copiilor ieşiţi din unirea lor cu fiicele firei sau ale muritorilor. Aello cobora din Sicyţia unde se ridicase până pe culmile munţilor Rifei, şi şe ducea prin Grecia stârnind de pretutindeni tainele şi pur-tându-şi strigătele pe toţi munţii. Atinsese vârsta când zeii, ca păstorii ce cârmesc apa pajiştelor, închid pâraele care adapă tinereţea imuritorilor. Deşi mai păstra mândria unei vieţi pline de belşug, marginile, trebuiai s’o recunoşti, începeau a seca, şi dealtminteri obiceiul tainelor turburase rânduiala frumuseţii sale care arăta semne vădite de ofilire. Pletele ei, tot atât de dese ca şi pletele nopţii, îi rămâneau întinse pe umeri, chiezăşie de puterea şi de bogăţia darurilor primite de la zei; dar, fie că ea le desfăşurase prea adese ori în vârtejul vânturilor hyperboreene, fie că păstrase sub frunte munca vreunei soarte tăinuite, părul ei se vesteji înainte de vreme, întrecuse răul abia început al anilor. Privirile ei spuneau de îndată că primiseră stăpânirea celor mai întinse moşii şi ale afunzimii cereşti; predomneau pururi şi se mişcau fără grabă, se întindeau mai bucuros spre acele ţărmuri ale spaţiului unde sunt rânduite umbrele dumnezeeşti, ce primesc în ele tot ceeace piere din zare. Totuşi, în răstimpuri, privirea aceea largă şi atât de pătrunzătoare se făcea nesigură, şi se rostogolea turburată ca privirea vulturului în clipa când ochii lui resimt întâile lovituri ale nopţii. Aello mai arăta şi ceva nestatornic în felul cum îşi purta tpaşii. Când umbla iuţindu-şi treptat fuga puternică şi uşoară pe care o lua de-alungul râurilor sau al pădurilor, când îşi îndrepta mersul ca Latona căutând în lunga sa pribegie un loc ferit spre a naşte zeii pe care îi purtase. Câteodată iarăş după şovăiala paşilor ce căutau să se cumpănească şi după înfăţişarea capului obidit şi împovărat, s’ar fi spus că ea călca pie fundul unui ocean. Iar . când sâmu-i prin mijlocirea nopţii- se râm-duia în liniştea obştească, glasul îi ieşea dintre umbre, paşnic şi îndelung susţinut, ca şi cântecul Hesperidelor la capăt de mări. ■ : ■ ; Aello mă cuprinse în prietenia ei şi mă învăţă cu toată grija dăruită de zei muritorilor însemnaţi cu harul lor, şi pe care doresc să-i crească singuri. Ca tinerii Area-dieni ce coboară cu zeul Pan în cele mai tăinuite păduri spre a afla de' la el cum să-şi aşeze degetele pe ffluere sălbatice, şi cum să culeagă îin suflet geamătul trestiilor, eu umblam cu marea bachantă care, în fie-ce zi, îşi trăgea paşii către un loc ocolit. In aceste pustietăţi îşi deslega graiul, şi eu îi ascultam vorbele luându -şi firul ca şi cum aş fi fost faţă la isvorul ascuns al unui râu : „Nymfele ce domnesc în păduri, iau plăcere, spunea ea, să trezească, pe ţărm de codru, miresme sau cântece aşa de dulci încât trecătorul îşi curmă drumul şi se amăgeşte urmărindu-le în cele mai întunecate singurătăţi. O boare uşoară încurcă minţile străinului, turburarea ce se ridică întrânsul îi zăpăceşte hotărârea paşilor şi, pe când înaintează asemenea cu semi-zeii câmpeneşti ce poartă pururi vre-o beţie prin vine, nimfele se bucură de o stăruitoare stăpânire peste mintea lor muritoare. „Dar Bacchus îşi descoperă fimibătarea răsuflării oricărei fiinţe şi chiar neamului nesdruncinat al zeilor. Suflarea-i pururi împrospătată euitresră tot pământul, hrăneşte la captele sale veşnica beţie a Oceanului şi, împinsă în văzduhul divin, poartă stele ce se rotesc neîncetat în jurul Polului neguros. Când în miezul nopţii Saturn în somn răni pe Uranus, pământ şi mări primiră cu sângele răspândit o rodnicie nouă ; întâiie fructe ce li s’aiu ivit au fost nimfele pe pământ şi Afrodita pe mări. Bacchus. mereu oprit ca şi aburii încropiţi fumegând în sânul umed al Cyibeled păstrează căldura sângelui la bătrâneţe, şi tot mai naşte coruri întregi de nimfe în desiş de păduri şi în spumă nemuritoare de ape. ' „Fluviile îşi duc traiul în palatele adânci ale pământului, lăcaşuri întinse şi răsunătoare, unde, zei aplecaţi, priveghează naşterea isvorului şi pornirea apelor. Ei domnesc, cu urechea pururi hrănită de bogăţia bulboanelor şi cu ochiul legat de soarta undei lor. Dar nici adâncimea, nici starea de nepătruns a bolţilor nu pot răpi lui Bacchus aceste divinităţi, căci nici o poartă nu i-a fost interzisă de destin. Fluviile se sbat pe patul lor şi aluvioane străvechi li se cutremură turburi în urne. „O vară întreagă mă legasem de vârful munţilor Pangei. Porniri nelămurite ce mă cuprind în fie-care an, când bucuriile pământului şi frumuseţea câmpiilor ni se apropie, mă ’ndeamnă să sui iar la munte. Muritorii plăcuţi zeilor sau acei pe cari i-au încercat prea multe dureri, au fost purtaţi şi rânduiţi printre semnele cerului : Maia, Cassiopeea, marele Chiron, Cynosura şi tristele Hyade au pornit pe calea tăcută a zodiilor; Călăuziţi de soartă, ei urcă pe tării şi coboară fără pas lăturalnic nici opriri; şi desigur urmărirea unui mers ce se înalţă şi raoade şi din sine creşte iar, hotăreşte o stare de fericire fără margini sigure, cu ceva din monotonia drumului şi eu vraja de somn a macilor în ea. Doream ca umbletul lin, ce-1 legam de râpe de munţi, să nască în mine o stare la fel cu aceia pe care stelele o trag din perihelia lor, drumul meu purtându-mă spre naltul muntelui precum şi ele se ridică pe treptele nopţii. Dar rodul nu poate îndepărta pârguirea ce-1 aşteaptă ; zilnic pământul îl pătrunde cu mai zorite daruri, a căror căldură mistuitoare i se înseamnă pe dinafară prin colori tot mai vii. Cuprinsă la fel şi aprinsă în sânu-mi, eram neputincioasă să alung sau să domolesc viaţa ce mi se lega. Paşii târzii, căutarea în păduri a unor adăposturi juruite acestor zeităţi mute şi atât de puternice prin linişti ce aţipesc cele mai aprige dureri; lungile popasuri sub vânturi venite din apus, căderea soarelui odată înplinită, nici umbra go-Htă a nopţii, nici visele, nu puteau stăvili o singură clipă tăinuitele urmăriri a căror strădanie o suferea spiritul meu. : Mă înălţăm până la acea treaptă in munţi ce primeşte paşii nemuritorilor ; căci unora din ei le plac să cutreere şire de culmi, ţinându-şi mersul neclintit pe unduirile crestelor, iar alţii, pe stâncile ce stăpânesc depărtarea, îşi petrec ceasurile scufundăm- 8# © BCU du-se în oopaea văilor, adună acolo apropierile nopţii sau privesc lung cum umbre şi visuri cuprind minţile omului. Ajunsă la uşa înălţimi, primii dăruirile nopţii, liniştea şi soarele cari potolesc până şi frământările iscate de zei. Dar popasul mi-a fost la feb cu al păsărilor prietene vântului şi purtate neîncetat de vâltoarea-i. Când ele ascultă de umbră şi sborul şi-l iau spre păduri, picioarele li se opresc pe ramuri care, străbătând la cer, sunt lesne mişcate de suflările ce cutreeră noaptea; căci până şi în somn se bucură de răpirile vântului şi doresc să le tremure penetul la cea mai uşoară adiere trezită în vârf de codri. Astfel chiar în odihnă, mintea îmi rămânea deschisă pentru duhul lui Bacchus. Suflul său păstrează răspândindu-se o măsură veşnică şi cuprinde orice se bucură de lumină ; dar numai un număr mic de muritori, pnintr’un har al soarbei, mai ştiu să-i cerceteze firul. El domneşte până la cel imai înalt pisc al Qlym-pului şi trece prin sânul chiar al zeilor acoperiţi de egidă sau îmbrăcaţi în straie de nepătruns. El răsună în ferul lovit mereu în jurul Cybelei şi îndrumă graiul Muzelor, care prin cântec desvăluie întreaga poveste a naşterii zeilor în măruntaiele umede ale pământului, în sânul nemărginit al nopţii, sau în Oceanul care a hrănit pe aţâţi nemuritori. Ivită din somn, îmi lăsam paşii să fie călăuziţi de Ore. Ele îmi rânduiau mersul pe treptele zilei, şi mă roteam pe munte, legată de soare la fel cu umbra ce-şi împlineşte calea sortită în jurul stejarilor. Paşii câtorva muritori le opriră zeii în vecinătate de ape, în adânc de păduri sau pe colină de deal. Neaşteptate rădăcini le-au purtat picioarele în ţărână şi toată viaţa ce cuprindeau li s’a întins în ramuri şi iii s’a desfăcut în frunziş. Unii, legaţi de marginea apelor aţipite, păstrează o linişte sfântă şi primesc în zorii zilei roiuri de vise ce-şi .află adăpost în rămurişul lor întunecat. Alţii, adăogaţi pădurilor lui Iupiter sau înălţaţi pe culmi sterpe, poartă creştet îmbătrânit şi sălbatic ce prinde toate vânturile şi opreşte mereu câte o pasăre singuratică din acele băgate în seamă de muritori. Soarta nu li se poate schimba căci pământul divin îi ţine şi sunt legaţi veşnic de hrana luată sânului său; dar aşa cum au fost daţi nemişcării, tot mai păstrează câte un gest tăinuit al firii lor dintâi. Anotimpurile să scadă sau ,să crească iar, ei rămân aţintiţi către soare; din tot ce mişcă pe lume, ei nu-1 mai zăresc decât pe el şi singur lui îi trimet ceea ce mai pot făuri ou urări nebuloase. Unii chiar, atât de puternică le e iubirea, îşi mână desfăşurarea creşterii după drumul zeului şi .întorc iîn .spre trecerea sa bogăţia lor de ramuri. Pe calea unde intram pe urmele zilei, mi-am văzut încă în pline puteri, paşii elăbindu-işi iuţeala şi sfârşind treptat într’o nemişcare deplină. La fel eram atunci cu muritorii înfrânţi sub coajă şi .opriţi, în sânul puternic al pământului. Păstrată în odihnă primeam viaţa de la zei trecători, fără 'să dau un semn de mişcare şi eu braţele întoarse spre soare. Era .pe la ceasul cel mai focos în strălucire al zilei: totul încremenea pe .munte, sânul adânc al codrilor îşi oprea răsuflarea, flăcări rodnice rumeneau obrajii Cybelei .şi Bacchus .îşi purta beţia până la temelia ostroavelor în Oceanul afund. „Drumul soarelui în asfinţit îmi îndrepta paşii spre .piscurile cele mai înaintate către apus. Odată ce dispăruse zeul şi după ce lumina lăsată în urmă-i simţise întâile umbre, sânul văilor şi tot întinsul câmpiei îşi reluau încet-încet slobodă răsuflare. Păsările se înălţau peste păduri, .cercetând prin cer dacă vânturile îşi legaseră iar firul;! dar aripile încă îmbătate prindeau greu un sbor clătinat şi plin de rătăciri. Uri freamăt născut în creştet de codri mărturisea deşteptarea vânturilor, dar vârfurile nu dădeau decât tremur uşor fără să ajungă la cutremurarea ramului de chiparos din mâ- nile lui Ban, când zeul părăseşte corurile cărora le împrumută suflet în nopţi prielnice: ritmul impetuos i ise leagă de paşi şi îl întoarce, clătindu-se, sub codri adormiţi. Ieşite din desimea ascunzişului, fiarele sălbatice veneau să culeagă pe culmi un aer mai viu: ochii le ardeau eu o flacără nouă, glasul năprasnic apusese în şoaptă şi mersul îndrăsneţ în mioleşala de paşi. „Intre timp umbrele umpleau adâncul văilor; ele urcau spre mine dăruind, la tot ce răsuflă, somn şi visări; mă găseau însfârşit şi mă învăluiau, fără să mă pătrundă însă. Eu rămâneam neclintită şi vie sub apăsarea nopţii; pe când, plin de somn, pământul împărtăşea odihnă mădularelor mele şi le dăruia nemişcării obşteşti, mintea mea veghea fără a fi lovită de lâncezeală. Era însufleţită de toate harurile răspândite de zei în timpul zilei, vraja lor o înconjura şi viaţa nouă pe care o adunasem îi trimetea înflăcărate cugetări. „Calisto, căreia gelozia Iunonei îi împrumutase un chip sălbatic, rătăci vreme îndelungată prin pustiuri. Dar Jupiter, ce o iubise, o scoase idin codri spre a-i da (tovarăşe stelele şi îi legă soarta de o odihnă de care nu se mai poate despărţi. Şi-a primit locuinţa în fundul tăriei înegurate ce răspândi forţele naturii, zeii şi oamenii, în măruntaiele Cybelei. Cerul rânduieşte în juru-i străvechile umbre şi o face să respire ceeace mai păstrează el din obârşiile vieţii, adăogându-le focul neobosit ce însufleţeşte universul cu razele sale. Pătrunsă de o veşnică beţie, Calisto se ţine aplecată pe Pol, pe când rânduiala întreagă a zodiilor se duce şi îşi coboară calea spre Ocean. La fel, noaptea, îmi păstram nemişcarea pe culmi, cu fruntea înfăşurată strâns în beţie ca în cununa de viţă şi poamă ce leagă de tâmpla lui Bacchus o tinereţe fără sfârşit". Aşa mă învăţa Aello prin povestea propriei sale soarte. Odată trezit să urmeze glasul ce-1 chiema la cunoaşterea zeilor, cugetul meu nu se mai înapoiă spre mulţimea unde îşi avusese întâiul sălaş: se îndepărtă urmându-şi călăuza către misterele cele mai puţin cercetate. Zilnic cuvântul marei bachante se tot înălţa mai luminos în fa-ţă^mi pe întunericul căii. Adesea muzele părăsesc jocul repede al corului ca să desfăşoare un mers lin în sânul nopţii. învelite în vălurile cele mai dese şi îndreptându-se pe culmea munţilor, ele pornesc prin întuneric cântece cereşti. Cuvântul lui Aello trăgându-mă spre zei, înainta asemeni acelui glas de Muze purtat prin umbră. O peşteră deschisă pe câmpii, culmile păstrate ultimelor lumini ale zilei, albia văilor celor mai rodnice, iată locurile unde Aello mă călăuzea cu înţeles. De multe ori vorbele 'ei ne ţineau treze până noaptea târziu şi atunci se depărta singură, lăsându-le să plutească înaintea mea, ca şi nimfele care legându-şi umedele veştminte de o ramură plecată, se reîntorc în taina sălaşului părăsit. — Totuşi se apropiau misterele, ce trebuiau, în fine, să mă răpească în vârtejul lor, dar cele dintâi turburări ce le vestiră în sânul bachantelor depăşiră cu mult ceasul ce le hotărâse ivirea. Fiecare din noi, după ce recunoscu în sine semnele trimese de zeu, de atunci se trase în sihăstrie, căci muritorii aleşi de zeităţi îşi ascund de îndată paşii şi se călăuzesc după dorinţe noul. Urmarăm fie-oare clinul unde ne purta firul gândirii. Asemeni cu Nimfele, fiicele Cerului şi Pământului, care din clipa naşterii se împărţiră pe la guri de isvoare prin tot alte întinderi de codru şi în tot locul unde Cybela îşi adunase semnele rodniciei, înclinările noastre ne împrăştiară pe toate plaiurile ţării. Furăm îndreptăţite să ducem traiul zeilor legaţi să domnească peste elemente. Stăpâni pe fluvii, pe codri, pe văi fertile, ei se bucură privind viaţa ce li se îndrumă suib ochi. Dar în tot timpul acestui răgaz atent pe care îl duc, aplecaţi pe unde, viaţa lor lipsită de moarte ia înfăţişarea căderii monotone a apei şi firea lor 90 •-» MaiA iLjsuaLallirw^ildtwAMăithAlfc © BCU Cluj pătrunde în elementele privite, ca un om (surprins pe malul râului de somn şi de vise şi a cărui haină alunecă în valuri. Orice ibacbantă se unea astfel cu câte un loc pe care o soartă firească i-1 hotărâse. Aello răsări pe culmi de măguri şi îşi odihni îndelung capul pe sânul Pământului; parcă aştepta ia fel cu Melampiu, fiul lui Amithaon, ca şarpele însemnat cu un mac să vină să i se înnoade în jurul tâmplelor. Hippothea, aşezată la răsăriri de isvoare înlemni acolo; părul, pe care îl răspândise, braţele-i în părăsire, privirile legate de goana apelor, totul trebuia să însemne legea soartei ce-i cuprinsese fiinţa. Paşii Plexaurii se afundară în păduri rămuroase. Când vre-o ocea-nidă e atinsă de somn, pe când străbate mările, braţele ei se destind şi îşi fac patul pe valuri; şi-a părăsit cârma călătoriei pentru undele nesigure. Plutitoare, de departe o crezi un om mort; dar în talazul ce o poartă ea e întinsă uşoară ca viaţa şi trupul ei doarme un somn însufleţit de Ocean. Aşa se arăta odihna Plexaurei pe pat de păduri. Oprită la marginea cobarâşelor adânci, Telesto se apleca ţinându-şi braţele întinse spre văd, asemeni cu Ceres pe vârful muntelui Etna, când zeiţa, înaintând până în gura craterului, îşi aprinde torţa de molid la focul vulcanului. Eu însă nu cunoşteam încă zeul; goneam despletită prâin câmpii, purtând în fuga mea un şarpe ce nu putea fi cunoscut cu mâna, dar de oare mă simţeam outree-rată toată. Ca o rază de soare, împletită în şerpuiri jur împrejurul unui muritor de către o putere de zei, nodurile sale mă ’nlănţuiau eu o căldură ,ascunsă ce-mi îmboldea paşii ca un ţăpoi. Goneam învinovăţind pe Baochus şi cu gândul la valurile mării la care mă credeam ursită ; dar zeul după scurtă vreme îmi istovi paşii. Gata să mă prăbuşesc, imploram pământul ce dărueşte odihna, când şarpele înmulţindu-şi nodurile, legă de sânu-mi o muşcătură lungă. Durerea mu pătrunse pieptul meu sfâşiat, ei linişte se făcu şi mă lovi o lâncezeală ca şi cum şarpele şi-ar fi muiat colţii în cupa Cybelei. In minte 'mi se înălţă o flacără la fel de potolită oa lucirile hrănite în noapte pe un altar sălbatic ridicat zeităţilor 'din munţi. Pânditoare şi odihnind oa o Nimfă din Nysa, ce strânge în braţe pie Baochus copil, mă adăposteam prin peşteri până la ceasul când chiotul lui Aello vesti sosirea misterelor. Atunci mă ridicam pe urmele bachamtei, ce păşea înainte ca Noaptea, când cu capul întors să chieme umbrele, ea se îndreaptă către apus... © BCU MARINĂ DE ' OLGA CABA Ridică-mă, mare, Ridică-mă pe culme ide talazuri înspre nori, Apleacă-mă sub dealuri moi, albastre, Asvârle-mă ca pe o scoică, ■ . Aruncă-mă din val în val, Prinde-mă cu lianele tale, leagă-mă cu algele tale, Infăşoarâ-mă cu flori umede, Coboară-mă în adâncuri unde nu trece lună, nici nor ; Doar vr’o ancoră lunecă pierdută ’m jos Şi se lasă uşor pe catarge şi steaguri uitate ; Unde nici alba meduză nu-şi pipăe cale ; — Tac scoicile cu guri albastre şi mute — In leagănul unde fierbe talazul negrei furtuni Şi se desleagă unda de mâine, In cuibul inimei tale fără odihnă, Scufundă-mă, Ascunde-mâ, Ingroapă-mă, mare. © BCU Cluj ESTETICA DA NN UN ZI ANĂ DE MARIELLA COANDĂ M ai mult decât ân discuţiile generale despre sensul adânc al Cosmosului, în lumea ideală a Esteticului, poetul are un sistem bine precizat. Plăsmuitorul este dublat de un teoretician. Ideile estetice reflectă întreaga structură psihologică. Criteriul nostru .analitic va fi, deci, urmărirea paralelismului între lumea psihologică şi aceea teoretic estetică. Ceeace impresionează în 'psihologia dannunziană este setea de viaţă, este bucuria de a sorbi toată realitatea din afara eului său. Realitatea? Deoarece se poate subtiliza poetic, în fiinţa sa îşi pierde individualitatea exterioară. Prin estetică, astfel, d’Annunzio, care în filosof ia propriu zisă nu a negat realitatea, ajunge să adopte principiul idealismului post-kantian, să se precizeze, deci, ca un adept al lui Hegel: „Se tutto a me doventa poesia, il mondo non e dunque la mia sostanza? Mi basta guardarlo, mi 'basta fissarlo; e lo prendo, la possego, l’ho dentro me“. In această afirmaţie intră şi orgoliul lui de a istăpâni fiinţele şi lucrurile. Năzuinţa nemăsurată a voinţei se manifestă în ideologia estetică printr’un ideal suprem pe care poetul l-a emis despre creator şi despre artă. D’Annunzio a rostit categoric următoarea sentinţă: - „Al vertice della potenza lirica e il poeta eroe“. Această judecată a fost exprimată după ce opera cu adevărat artistică fusese creată, iar jertfa eroică, „l’olocausto del sangue“, se mistuia între paginile din Not-tumo. Implicit, el a subordonat arta ideii patriotice şi sentimentului naţional. A spus: „L’Arte e un sacrifizio, il piu insigne dei sacrifizii. E un sacrifizio ed e un pre-sagio, se l’opera rivala agii uomini quel che non avean ‘essi veduto ne intraveduto“. Şi .adăuga, autopreţuindu-se vanitos: „Per eio a me fu dato questo dono deU’espressione che, nella ştoria dello spi-rito, della storia di tutte le epoche e di tutti i linguaggii, nessuno ebbe eguale“. Deci, d’Annunzio ne apare ca susţinătorul tezei artei cu tendinţă, nu scop în sine, ci supusă unui ţel eroic ce o depăşeşte. Problema care ni se pune este aceasta : cum ise poate ca poetul Gabriele d’Annunzio, care a trăit atât de intens pe toate planurile spiritului, să fie atras de a reprezenta în scris numai idealul extraestetic al eroismului naţional. m © BCU Cluj Cercetând mai profund ideologia poetului, constatăm că idealul eroic s’a suprapus târziu în concepţia dannunziană peste un alt scop: reînnoirea esteticei Renaşterii. Filippo Surioo, în interesantele sale convorbiri cu poetul, a sugerat îndoitul ideal estetic, înclinând spre cel pe care d’Annunzio căuta să-l ascundă spre sfârşit. Surico l-a întrebat dacă definiţia de Poet al Renaşterii îl mulţumeşte. Acesta, în loc de răspuns, a citat sentinţa din Nattumo pe care am redat-o şi noi mai sus. Interlocutorul nu a mai îndrăsnit să insiste, dar a făcut reflecţia în sine că la întrebarea lui exactă nu a răspuns. Ideologia estetică după principiile Renaşterii este mult mai complexă şi, în această direcţie, poetul s’a analizat mai adânc. In primul caz, am constatat că eroismul poetic se reduce mai mult la o definiţie; în discuţia ce urmează participă însă tot eul dannunzian pentru a preamări eternitatea frumosului, valoarea în sine fără alte sti- • f i ' rmr mulente ! ' , Din toate culturile trecutului, lui d’Annunzio îi convenea în deosebi climatul spiritual al Renaşterii, unde principiile ordonate dar prea rigide ale Antichităţii erau îmlădiate după sufletul omului nou, al lumii modeme, care cucerea două înţelesuri în acelaş timp: descoperea infinitul psihologic al omului şi nemărginitul spaţiului exterior. Idealul omului manifestat în Renaştere era multiplu, continuând, totuşi, tradiţia clasică. De aci, eclectismul drept normă. Toate artele se puteau desvolta şi ajuta reciproc ; iar, în literatură, genurile cele mai variate se îmbinau. Domina, iînsă, principiul călăuzitor al arhitecturii care influenţa celelalte arte şi fixa imaginaţia poetică în epopee. Noua Renaştere a lui d’Annunzio sau neo-cl asiei smul lui era sub stăpânirea altei arte, moştenire a romantismului, muzica. Gabriele d’Annunzio este exponentul în estetică al neo-clasicismului, tinzând la ordonarea în tiparturi bine definite a frumosului poetic, dar utilizând, până la atingerea scopului, procedee romantice. • Unul .dintre procedeele romantice ale generaţiei sale, în epoca tinereţii era sintetizat în formula care circula în cenaclul ce se ocupa de „Cronaca bizantina„O rin-novarsi o morire“ In prefaţa nuvelei Giovanni Episcopo, adresată Matildei Serao, d’Anmmzio spune textual: „...Non mai come oggi fu imperioso il dilemma : „O rinnovarsi o morire“. Dar această formulă a fost o necesitate vitală pentru poet, înainte de a deveni estetică, deoarece am observat că, în sensul vieţii se integra reînnoirea. De aci, o consecinţă atât psihologică cât şi estetică : nestatornicia, invocată ca un mijloc de creaţie. La un moment dat, în opera sa autocritică, uneşte simţirea vertiginoasă a lumii sale lăuntrice cu expresia ei artistică şi declară că ajunsese la o „maravigliosa instabilită Totuşi, aceasta e mai mult un mod de a brava fatalitatea firii sale prea impetuos romantică. El trebui să lupte cu conştiinţa voinţei împotriva imaginaţiei şi împotriva emoţiilor prea violente: „Le qualitâ stesse della materia si transmutano. La sagacia deU’artista non piu le riconosce, ne piu la sua maestria le signoreggia. Anch’esse militano, sono invase dai demone ostile, non si sottomettono se non alia neoessita della lotta“. De aci, de asemeni, modernismul criticii propriu zise a lui d’Annunzio prin procedeul deformării artistice, bazată pe o observaţie psihologică : „Vedevo, nel forte delle faceende, sorgere le figure segrete che si disformano quandc Tarte le tocea". 94 © BCU Fantezia romantică este chemată de poet ca o mijlocitoare care transformă realitatea în artă. Şi, iată ce sugestivă definiţie capătă : „Cbe cosa e la f antasia se non un sogniar di sognare ?“ De aci sensul magic pe care îl ia arta pentru d’Annunzio şi asemănarea ed cu miracolul mistic : „Si Part est une sorte de magie pratique, le miracle n’est qu’une folie revâlee". Arta e ea însăşi un miracol, reprezentând perfecţiunea vieţii. De aceea mitul, care; se întemeiază pe miracol, intră, ca parte integrantă în toată opera dannunzianâ şi nu numai în poezia propriu zisă, ci chiar în proza eroică. Preţuirea fanteziei, procedeul deformării realităţii, mitul şi sensul de miracol dat iartei sunt note romantice ale esteticii danniunziene, care se subordonează unui eclectism armonizat după norme clasice. Dacă se observă mai atent, nu este arta oare se subordonează eroismului patriotic, ci valoarea patriei ca şi aceea a religiei sunt integrate într’o valoare supremă: arta. Rrăsboiul trebuie să tindă la forma frumosului în genere, deci dragostea de ţară se in-telectualizează estetic. De asemeni religia capătă un sens de viziune artistică. Poetul a reflectat: „Penso ialParte di quel dio cbe, nel di novissimo, rimodellerâ i volţi dei suoi eletti a simiglianza della sua bellezza recondita". Dar, pentru atingerea idealului estetic, artele trebue să se armonizeze, de unde principiul armonismului artistic. In opera sa, d’Annunzio a căutat să unească artele două câte două sau, într’o clasificare mai evoluată, câte trei. Astfel triadei geometrice a spaţiului (arhitectura, sculptura şi pictura), se alătură triada aritmetică (muzică, dans ş< poezie). Clasificările acestea îl ajuta să-şi precizeze unitatea armoniei integrale pe care, chiar, a personificat-o alegoric : este a zecea Musă, Energeia. Poezia este năzuinţa artei sale, dar ea e concepută sub acest aspect întreit. Este muzicală şi conţine în structura ei ritmul dansului. ^ Pentru d’Annunzio, ca pentru orice poet adevărat, forma a prevalat asupra fondului. Şi chiar şi :în scrierile în proză, preocupările stilistice depăşesc pe cele privitoare la conţinut. D’Aînnunzio a luptat, prin procesul de toseanizare, să cizeleze stilul întocmai ca un orfevru florentin. • In prefaţa romanului Trionfo deila Morte, arată modul în care a căutat să-şi aproprie o limbă bogată şi autentic italiană în proză, pentru ca aceasta să devie „prosa plastica e sinfonica, ricca d’imagini e di musiche“. Şi precizează mai Clar scopul său : „Conoorrere efficacemente a constituire in Italia la prosa narrativa e descrittiva moderna: eoco la mia ambizione piu tenace". Criticând lipsa de stil a prozatorilor contemporani lui, a anunţat că el vrea să reînnoiască proza, nu îndreptându-se în 'afară, după exemplul literaturilor străine, ci valorificând propriile însuşiri ale limbii şi literaturii italiene: în primul rând, cultivarea inflexiunilor latine, utilizarea unui vocabular cu nuanţe psihologice şi anume: „Fermare in una pagina con preicisione grafica le piu tenui fuggevoli onde del sentimento, del pemsiero e fin dell’incoercibile sogno“. Şi, în acelaş timp, adăugarea elementelor muzicale spre a sugera complexitatea sufletului modem. Dar, pentru ea variaţia să fie mai mare şi inovaţia să se armonizeze cu tradiţia, desprinde din literatura trecutului, proza cu forme arhaice poetice, care exprimă sinceritatea de sentiment a misticilor: „Gli asceţi, i casuisti, i volgarizzatori di 95 © BCU sermoni, di omelie e di soliloquii“. Iar ca model pentru varierea cadenţelor, recomandă pe Boccaccito. Faţă de actualitate, proza trebuie să aibe avântul vieţii profetizat de Za-rathustra nietzscheanul. Pentru opera dramatică, d’Annunzio defineşte propriul ideal literar în contradicţie cu literatura visătoare, ireală, din secolul XVIII: . all’uom novello meglio iă fluto e il grido e l’ansito dei popoli, e la schiuma e l’impeto del gr an caval lo alato e la Gorgone, e il duro amor del Fato. Deci, o operă dramatică trebue să conceapă pe om în dinamismul lui impetuos şi mai ales în „aspra dragoste a Faptului". Mai mult decât celelalte genuri tragedia trebue să tindă — după d’Annunzio — la exaltarea sufletului eroic, ce se ridică deasupra vieţii obicinuite, într’o stare denumită „Piu che VAmoreAceastă stare psihică suprafirească înseamnă dobândirea unui echilibru de puritate născută din contradicţia naturală care formează esenţa sufletului omenesc. Arta, deci, pentru a ajunge la gradul suprem de puritate, nu trebue să ţie seamă de nici un impediment etic pentru a se revela. In sfârşit, preocupările critice cele mai interesante sunt în legătură cu poezia şi sunt în specia! de natură formală. Cu aceste consideraţii ne întărim şi mai mult convingerea despre idealul „purist" al lui d’Annunzio, artă pentru artă. * D’Annunzio a adorat forma poetică prin excelenţă, versul, Iată cum l-a celebrat îp tinereţe : „O poeta, divina e la Parola ; ne la pura Bellezza il cie! ripose ogni nostra letizia; e il verso e tutto". In romanul II Piacere, scris cu trei ani mai târziu, poetul a desvoltat critic pro-poziţhmea sintetică „il verso e tutto“, pe dublul plan al perfecţiunii estetice şi al sen-saţiei de bucurie a piăsmuitorului : „II verso e tutto. Nella imitazion della Natura nessuno istrumento d’arte e piu vivo, agile, aouto, varie, multiforme, plastic©, obediente, sensibile, fedele. Piu com-pc.tto del marmo, piu malleabile della cera, piu sottile d’un fluido, piu vibrante d’una oorda, piu luminoso d’una gemrna, piu fragrante d’un fiore, piu tagliente d’una spada, piu flessibile d’un virgulto, piu carezzevole d’un murmure, pi u terribile d’un tuono, il verso e tutto e puo tutto". „ Iată dar, cum în analiză, poetul se lasă furat de vraja însăş a poeziei, alunecând într'un vârtej ide comparaţii ce redau parcă ondulaţia versurilor propriu zise. Dar analiza estetico-psihologică a versului îşi urmează firul mai departe : „Puo rendere i minimi moţi del sentimente e i minimi moţi della sensazione; puo abbracciare l’illimitato e penetrare l’abisso ; puo avere dimensioni d’etemitâ : pud rappresentare il supraumane, il soprannaturale, roltramirabile ; puo nel tempo mede-simo possedere il nostro intelletto, il nostro spirito, il nostro cârpo ; puo, in fine, rag-giungere l’Assoluto". După acest imn de glorificare a versului, critica devine mai precisă : „Un verso perfetto e assoluto, immutabile, immartale ; tiene in se le parole con la coerenza dun diamante ; chiude il pensiero come in un eerohio preciso che nessuna forza mai riuscirâ a rompere ; diviene indipendente da ogni legame e da ogni dominio; non appartiene pifi all’ artefice, ma e di tutti e di nessuno, come 10 spazio, come la luce, come le cose immanenti e perpetue". . 9 6 © BCU D’Annunzio a intuit astfel admirabil valoarea de sine stătătoare, absolută, a versului, cel mai pur cristal al scrisului. Deşi desprinde fiinţa versului din psihologia celui ce l-a conceput, analiza se termină printr’un studiu paralel al oreaţiunii şi al creatorului: • ,,Un pensiero esattamente espresso in un verso perfetto e un pensiero che giâ esisteva, preformato nella osoura profonditâ della lingua. Estratto dai poeta, seguita ad esistere nella conscienza degli uomini. Maggior poeta e dunque colui che sa disco-pnre, disviktppare, estrarre un maggior numere di codeşte preformazioni ideali. Quandc il poeta e avvertito da un divino torrente di gioia cshe gli invade d’improvviso tutto l’essere“. Din acest studiu al lui d’Annunzio asupra versului, descoperim ceva : poetul avea însuşiri de adevărat critic, ceeace reese mai mult din ultima parte, însă îmbătarea de cuvinte, de ritm muzical, l-a împiedicat să apară ca un adevărat critic. . Ne pare, totuşi, interesant ca aci să întregim aspectul critic al poetului, ce se strecoară în lirismul subiectiv dominant, prin câteva judecăţi autocritice. Iată cum a scos în evidenţă elementul poetic elenic din Laus Vitae : „Nelle grandi strofe di Laus Vitae l’occhio esperto soopre i disegni metrici dell’Ode e del Goto come le filiigrane nella carta nobile, potrei dire, per farmi inten-dere, che ogni strofa e filigranata di prosodia greca“. Şi a mărturisit aprecierea estetică în legătură cu poeziile din Alcyone: „Nan s’ingannano que’oonoscitori che pensano come io abbia studiato la mia prcsodia nella nuditâ mimetica di e icastica di Erigone di aretusa di berenice ; ma s’ingannano nel metter quelle tre sopra tutte le altre. Tutte le assomma Undulna, che e la mia vera creatura alcionia“. O preţuia din punct de vedere formal pentrucă în ea a introdus „la stanza di quattro verşi, la quartina alterna del Chiabrera“ şi astfel a isbutit să facă „della vetustă nota una modernită ignota, una invenzione novissima“. Ritmul, pe care căuta cu insistenţă să-l introducă în melodia versului, îl afla în fiinţa sa proprie : „NelTesemplar cârpo umano e la na tivită dell’infinito e innumerabile ritmo". D’Annunzio îşi supraveghea, astfel, stilul printr’o continuă autocritică, deşi s'ar fi părut că temperamentul lui impetuos nu ar fi îngăduit aceasta. Şi-a dat seama că spiritul lui era în deosebi pentru a se realiza pe sine, chiar în genul in care epicul trebue să predomine, ca în descrierea unui peisagiu. Intr’adevăr, peisagiul, în opera sa tinde tot mai mult să se interiorizeze, aşa cum apare în descrierea Volterrei din Forse che si forse che no, sau în Landa din La Leda senza Cigno. Evolua astfel spre impresionismul care trebuia să urmeze în literatură; iar procesul acestei deveniri literare se făcea inconştient, critic. Insă, mai adăugăm noi, tocmai specificul lui, prin excelenţă liric, l-a împiedicat de a deveni un adevărat critic. Fondul liric, romantic al psihologiei creatoare, a fost îngrădit de poetul însuşi printr’o tendinţă dusă până la exces a formalismului. Prin acest dublu proces, romantism sufletesc şi formalism clasic impus printr’o voinţă conştientă, Gabriele D’Annunzio se integrează în concepţia artistului din Renaştere. Să cercetăm mai de aproape „formalismul“ lui poetic. El a adorat versurile tocmai pentrucă ele sunt expresiunea cea mai pură a formei, a artei eliberată de fondul extraestetic. A exprimat această pasiune pentru construcţia versificată a poeziei, împărţită în: . „le strofe cb'i'o con tamto amore adomo che son la mia speranza". A utilizat cea mai variată metrică, dela formele antice consacrate până la aplicarea in poezia italiană a exoticei structuri a poeziei japoneze numită Outa. Dela început, a mărturisit atracţia pentru versul sprinten, scurt, în compunerea căruia, mal târziu, a ajuns maestru neîntrecut, culminând cu cele mai desăvârşite poezii Alcyone. Căci, chiar în plăsmuirea primelor versuri de adolescenţă, el a spus pe un ton glumeţ : „Goda altri de! verso che russa ne le canzoni grasse da la languente rima ; a me la strofa breve ooncedi, che balza, rilutta e freme domata sotto la forte mano". , . Forma cea mai aleasă a poeziei, după d’Annunzio, este sonetul. Dualismul structural al psihologiei dannunziene se complăcea în arhitectură sonetului în care un dualism formal este necesar. „In fattd le due terzine non soltanto sono in realtă piu certe delle quartine, per numero di verşi; ma anche sembrano piu certe delle quartine, per quel che la terzina ha di rapido e di fluide nell’andatura sua in confronto alia lentezza e alia maestâ della quartina. Quegli e migliore artefice, il quale sa coprire la mancanza ; ii quale, cio ser-bando alle terzine la imagine piu precisa e piu visibiile e le parole piu forti e piu sonore, ottiene che le terzine grandeggino e armonizzino con le superiori strofe senza pero nulla perdere della loro leggerezza e napiditâ essenziali". Deci, pentru d’Annunzio, construcţia unei poezii era întovărăşită de o elaborare intelectuală, căpăta virtutea unei probleme de subtilitate estetică. Dar faptul că la poet, de cele mai multe ori, echilibrul dintre fond şi formă este rupt din cauza preva-lenţei formei, Gabriele d’Annunzio a căzut adesea în superficialitate, mai ales in proza de proporţii mari, cum este romanul. Dimpotrivă, excesul formalist pentru poezia propriu zisă l-a făcut să realizeze mici capodopere de perfecţiune. In adevărata poezie, fiecare cuvânt este-cântărit ca o valoare estetică, un mărgăritar care trebue să împodobească giuvaerul poetic. Cu o voită exagerare, poetul a spus : „Tutta la bellezza recondita del mondo converge nell’arte della parola". Dar „arta cuvântului" este acelaş lucru cu expresia poetică. D’Annunzio a mai mărturisit: „L’espressione e il mio modo unico di vivere“. Pasiunea poetului pentru sintetizarea întregii existenţe într’un cuvânt, într’o expresie, era atât de mare, încât s’a definit pe sine printr’un adjectiv care este noţiunea cea mai specifică a stilului dannunzian : repentino, ce, în mod curent, e puţin întrebuinţată. Iată cum s’a identificat cu acest adjectiv, care l-a impresionat prima dată într’o formulă latină creştină aflată şi cetită într’un cimitir în copilărie : „Forse il mio vero nome mistico era quello graffito, nel cimitero di Callisto, so-pra l’intonaeo che riveste il pilastro delle porte, prima d’entrar nella cappella di Sisto e de’papi. Sande Suste, in mentem hăbe Repentinum A adăugat: „Repentino era forse il mio nome di grazia e d’impeto". Insă, pentru ca preocupările formale ale esteticei literare să fie desăvârşite, trebue să mai adăugăm un aspect: grija cu care d’Annunzio studia felul in care se prezenta o tipăritură. Tehnica tipăriturii intra — pentru el — în armonia integrală a unei opere de artă. Ne dăm seama deci, cât de aproape era spiritual de umanistul din Renaştere, care observa cu aceiaş stricteţe toate normele formalismului estetic. Se ştie că poetul scria întotdeauna pe o hârtie fină cu filigranul din Fabriano şi că, în răstiim- © BCU pul de întuneric în oare s’aiu înşiruit paginele din Notturno, degetele sensibile ale scriitorului se resimţeau pe fâşâitul neobicinuit mai aspru al hârtiei străine. Deşi poetul lucra sub impulsul inspiraţiei, o voinţă fără margini îl încorda şi ii dicta imperios : „Nulla dies sine linea“. Numea continuitatea muncii literare „disciplina voluntatis“. Dar cea mai vie mărturie a străduinţei depusă în creaţie ne apare înserată în minunata carte autobiografică, Contemplazione della Morte. Reflexul muncii s’a oprit în .privirile veneratului prieten francez, Adolphe Bermond : „II vecchio si chino esitante su le pagine tormentate". Era manuscrisul care trebuia să devie Le Martire de Saint Sebastien. „V’eran quasi, in veritâ, le traoce d’una lotta sangudnosa, tanto i’iniohiostro rosso delle didascalie e le oanceUature violente e gli emistichii piu volte risoritti e i margini tempestati di richiaimi faoevano airdua ed aspra la carta. „Anche l’arte, come la Vita e una milizia", egli disse, „e chi da piu di sangue riceve piu di grazia“. In vorbele cu mireasmă sfinţită ale prietenului, d’Annunzio a simţit oglindită şi munca sa şi sensul muncii lui: dobândirea harului prin scris, revelarea, în propria lui conştiinţă, a tainei ©ului, a vieţii ascunse din sine : „Scrivere e per me il bisogno di rivelarmi, il bisogno di respirare, di palpitare, di comminare inoontro all’ignoto nelle viie della terra. Scrivere e per me obbeddre alia legge profonda del essere. Scrivere e discernere qualque lume della mia veritâ segreta sotto i miei aspetti labili e mutevoli". însuşirea spirituală, pe care trebuia să o aibă în momentul când scria, adică în clipa în care se întâmpla „il miracolo della transustanzione“, era puritatea sufletului, pogorârea unui har, care să-i lumineze calea spiritului. Deci, un sens aproape mistic atribuia artei şi, de aceea, vorbele cu mireasmă sfinţită ale prietenului i s’au săpat atât de adânc în inimă. „Se tra me e la pagina il mistero non si câmpie e notn si celebra, getto la pagina e mi umilio rioonoseendo di non essere nelle stato di grazia, riconoscendo di non esser puro. La fertilitâ spirituale non mi viene se non della puritâ“. O înrâurire franciscană se simte în nobila înfrăţire a poetului cu arta sa, dar mai adânc aflăm înţelesul clasic al poeticei platonice şi aristotelice : valorile „Bun“ şi „Frumos" se contopesc într’o culme „Bine“ ; este tocmai harul divin al creatorului de artă. In concluzie, estetica dannunziană nu a urmărit — cum a vrut să sugereze poetul, spre sfârşitul carierei literare — idealul suprem al eroismului, care presupunea doctrina artei cu tendinţă. Eroismul ocupă o parte însemnată din operă, dar se supune celuilalt deziderat, artă pentru artă, după modelul estetic al Renaşterii, când şi răsboiul însemna o artă. Continuând formula neo-iclasică a predecesorilor lui, Gabriele d’Annunzio a turnat fondul romantic al temperamentului său în formalismul clasic al unor tipare câştigate cu străduinţa neîntreruptă a scrisului, sub lumina sensului de înnobilare al artei *). 1) Capitol dlln stadiul: Gabriele d’Armunzio, creatanui şi creaţia tui literară. CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE SIMION MEHEDINŢI, APĂRĂTOR AL CREDINŢEI * » In galeria apărătorilor credinţei, înscriem cu bucurie pe profesorul Simion Mehedinţi, marele educator român, care timp de câteva zeci de ani a adus omagiul său Bisericii creştine şi ortodoxiei' româneşti. La aceasta suntem îndemnaţi şi de împrejurarea că el a publicat de curând o foarte preţioasă lucrare: Cneştânisnrml românesc (Bucureşti, „Gugetairea“, 1941), pe care o socotim ca cea mai temeinică apologie a creştinismului trăit de poporal nostru. Ieşit din popor, de prin ţinutul muntos al judeţului Putna, profesorul Simion Mehedinţi era indicat atât prin obârşia sa cât şi prin profesiunea sa de geograf şi etnograf, să cunoască poporul românesc şi să preţuiască minunata împletire a creştinismului cu românismul în sufletul neamului nostru. Părinţii săi îl dădulseră la seminar, ca să se facă preot. Dar această supremă mândrie a oamenilor dela ţară nu s’a văzut satisfăcută. Destinul a voit ca băieţelul din munţii Vrandi să apuce drumul ştiinţei. In ultimele clase de seminar, el trecu la liceu şi apoi la Facultatea de Litere <®n Bucureşti, pentru ca mai târziu, împins de iubirea de învăţătură, să ajungă la Universităţile din Pariis, Berlin şi Leipzig. La înapoierea în ţară, fu numit profesor de geografie şi etnografie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde se sili să introducă în studiul geografiei metodele lui Riltter, Humboldt şi altor învăţaţi străini. De sigur, cei oare nu vedeau ou ophi buni naţionalismul şi creştinismul profesorului Simion Mehedinţi au căutat să reducă proporţiile personalităţii sale la dimensiunile unui simplu autor de manuale didactice, ale unul retor .universitar, uinuii critic literar fără competenţă, unui politician artist, etc. Dar chiar şi adversarii săi nu i-au putut contesta nici- odată ţinuta morală, munca şi iubirea de neam. Pentru generaţia mea, cuvintele profesorului Simion Mehedinţi erau literă de Evanghelie. Ele ne hrăneau cele mai frumoase idealuri. Către noua generaţie şi Altă creştere erau cărţile de căpătâiu, pe care le citeam Ş1 le răsciteam, în vreme ce criticile lui Lovi-nescu, Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, etc., îndreptate împotriva sa, nu ajungeau până la noi. Sau chiar dacă ajungeau uneori, nu izbuteau să dărîme ceeaee zidea marele nostru educator. Pe noi, seminariştii şi studenţii teologi, ne mângâia în deosebi gândul că un învăţat profesor de geografie se războia cu adversarii religiei, aducând argumente în favoarea creştinismului. Căieî, îaKchipu:ifi~vă pe un biet seminarist, care învaţă ştiinţele naturale delâ profesori ce nu au nimic de a face cu teologia şi după manuale care n’au fost niciodată supuse vreunui control din punct de vedere religios. In acele manuale şi în alte publicaţii ştiinţifice sau filosofice, el descoperă foarte adesea cu totul altceva decât ceea ce ştie el despre originea lumii, a vieţii şi a omului, despre Dumnezeu ,suflet şi nemurire, despre revelaţie, profeţii şi minuni. Şi atunci, în chip inevitabil i se strecoară în suflet îndoiala-Gândul că ştiinţele ruinează religia îl chimie. Un sentiment de desnădejde sau de revoltă pune încetul1 cu încetul stăpânire pe sufletul lui. Dar iată că tocmai atunci îi cade în mână o carte a profesorului Simion Mehedinţi. Lucrurile încep să se lămurească. Seminaristul— şi împreună cu el întreg tineretul studios — află că ştiinţa şi religia n’au de ce să se simtă stingherite una de alta, fiindcă domeniile lor sunt separate. „Este un punct stabilit în discuţiile filosofice, spune aeesta, că în studiile IOO © BCU de ştiinţă exactă, unde se urmăreşte pur şt simplu legea de cauzalitate a naturii, teologia şi metafizica nu pot avea niciun amestec. Afară însă de marginile ştiinţei, acolo unde incepe necunoscutul (relativismul empiric al po-sifiviştilor francezi) ori necunoscibiiul (relativismul psihologic al filosofilor englezi), mintea omenească poate clădi toate ipotezele imaginabile; şi, întrucât aceste ipoteze nu contrazic adevărurile pozitive, fiecare poate alipi cugetării sale ştiinţifice un alt domeniu de cugetare (metafizică sau religioasă), fără ca unitatea gândirii să sufere” (Politica de vorbe şi omul de Stat. Ed. II-a, Bucureşti, 1928, p. 259;. Şi dacă totuşi există neînţelegeri între ştiinţă şi religie ele se datoresc uneori şi teologilor, oare se amestecă în treburile ştiinţei, dar cel mai adesea ele sunt opera pretinşilor oameni de ştiinţă, oare nu-şi dau seama de linii tele minţii omeneşti şi se cred în stare de o explicaţie integrală şi absolută a lumii şi a vieţii. Pe aceştia profesorul Simian Mehedinţi îi bidiueşte cu asprime: „Cei ce au gustat din coaja ştiinţei exacte, zice el, s’au grăbit să ne spună că Dumnezeu nu e nicăieri în natură; că nu se vede nici cu microscopul nici cu telescopul! Ne-au proorocit chiar că se apropie amurgul tuturor religiunilor; iar unii, mai zeloşi, nu s’au sfiit să ducă această veste până şi în faţa copiilor, socotind că şcolarii vor învăţa mai biine latineşte; dacă vor tâlcul pilde ca aceasta: credo non esse ăeum — cred că nu e Dumnezeu!” (Către noua generaţie. Ed. III-a. Bucureşti 1928, p, 45). Numai falşii oameni de ştiinţă au curajul să spună că civilizaţia dărîmă templele, că de acum înainte vor fi goale cerurile şi că prin urmare va fi gol cerul şi deasupra României. Aceste „glasuri de cobe” nu ne mai sperie, spune profesorul Si-mion Mehedinţi, ci le ascultăm cel mult cu milă. Şi printre Români sunt astăzi destui, care, „dela coaja ştiinţei au început a se apropia de miezul ei”. Aceştia nu mai ascultă pil-duirea unor „calfe mediocre, în a căror minte se învârtesc locului trei fapte şi două idei”, ci-şi îndreaptă ochii spre adevăraţii savanţi: Pasteur, Du Bois Reymond, Herbert Spencer, etc., pentru care nu există ciocnire între ştiinţă şi religie, ci dimpotrivă „orice pas mai departe în ştiinţă e o fereastră mai mult spre întune-recul de dincolo de cunoştinţă’’. „Nu ne mai speriem deci de ironia ieftină a celor ce privesc sceptici spre religie, — numai fiindcă au aflat marele mister că oxigenul şi hidrogenul, combinate împreună fac apa! Pe astfel de oameni unilaterali, oare privesc lumea cu un singur ochiu, Rant îi numea ciclopi, De ciclopia unora ca aceştia, cari vorbesc în numele ştiinţei, fără să bănuiască hotarul filosofic al puterii spiritului omenesc de a 'Cunoaşte lumea, nu ne mai speriem. După ce-am cântărit acum 30-40 ani scepticismul glumeţ al voltairienilor, de nuanţă mai mult literară, iar maţ (târziu scepticismul posac al cârtiţelor de laborator şi al câtorva Sancho dela porţile ştiinţei exacte, am ajuns astăzi să cunoaştem şi să preţuim concepţia despre lume a unui Pasteur, Spencer, Carlyle şi altor minţi luminate — dar tocmai pentru aceea pline de smerenie în faţa tainelor universului” (Către noua generaţie, p. 46). Prin urmare, „sentimentul reiiigitos va fi şi va dăinui cât va exista pe faţa pământului o minte omenească la fel cu cea de azi”, iar „cerurile vor fi goale numai acolo, unde şi sufletul omenesc va fi igol“ (Către noua generaţie, p. 47). Iată cuvinte spuse de profesorul Simian Mehedinţi încă înainte de războiul din 1914-1918, adică atunci când numai el şi d-rul Nioolae Paulescu, dintre oamenii mai de seamă ai ţării noastre, aveau curajul să apere religia. Oricine îşi poaite închipui cât de binefăcătoare erau şi sunt şi astăzi aceste cuvinte pentru sufletul tinerilor seminarişti şi pentru tot tinereul ţării noastre. Dar ele se adresau în deosebi politicienilor vremii, care urmăreau despărţirea Bisericii, de stat, pentrucă — vezi Doamne — religia şi-ar fi trăit traiul şi nu ar mai fi având niciun rost în noua organizare a statului; român. Uitaseră se vede sau nu ştiuseră niciodată cuvintele lui Bismarck: „Orice stat, dacă vrea să existe, trebue să-şi aşeze temelia pe o educaţie religioasă”. Profesorul Simion Mehedinţi a crezut totdeauna şi a propovăduit că „un om, ca şi an popor, atâta preţueşte, cât a înţeles din Evanghelie” (Poţi fi om deplin fără să fii creştin? Bucureşti, mai multe ediţii. Cuvintele acestea sunt puse ca „motto“ pe copertă). Oa etnograf şi cunoscător al moravurilor popoarelor el era mai în măsură ca oricine să-şi dea seama de binefacerile creştinismului şi deci de superioritatea moralei creştine faţă de orice altă morală religioasă sau filosofică. Concluzia la care ajunge el este aceea că, „între jocurile de vorbe ale unei metafizici lipsită de cunoştinţa faptelor ştiinţifice, şi mărginirea intelectuală a specialiştilor închişi toată vieaţa îmtr’o sferă de cercetări prea înguste, omul de adevărată cultură este dator să dea creştinismului ceea ce i se cuvine: recunoaşterea superiorităţii sale practice faţă de orice altă religie şi de orice alt sistem de morală. Poporul o simte instinctiv, cum au simţit-o bieţii pescari de pe malurile IOI © BCU Ghenizaretului. Va ii însă un progres real, când o vor simţi şi cărturarii mărunţei, a căror sărăcie de cugetare şi de simţire a dus în eroare pe mulţi naivi, făcân|d!ui-i să creadă că un om de ştiinţă exactă se poate desbrăca de preocupările religioase, ca şi cum ar asvârli o haină învechită” (Pop, fi om deplin fără să fii creştin? pag. 4). Superioritatea creştinismului se vădeşte în doctrina, în cultul şi în morala sa. Nefiind teolog, .profesorul Mehedinţi nu-şi îngăduie; !să intre într’un studiu comparativ mai adâncit în ce priveşte doctrina şi cultul. In schimb pune necontenit în comparaţie morala creştină cu cea mozadcă, budistă, icontfuciaoiistă, etc., pentru a scoate în evidenţă desăvârşita superioritate a cneiştiniismuM, Lucrarea sa-: Poţi fi om deplin fără să fii creştin?, devenită manual de religie pentru cursul secundar, este nu numai cel mai bun manual de religie pentru clasa Il-a secundară, dar şi o adevărată apologie a moralei creştine, în miezul căreia stă iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Tot asemenea întreg capitolul: Cel mai bun educator, din lucrarea intitulată : Trilogii (Bucureşti. „Cugetarea", 1940), este o minunată apologie a moralei creştine, scrisă cu căldură şi convingere. Pentru profesorul Simion Mehedinţi, Iisus a fost „cel mai mare educator al omenirii”, „prototipul tuturor educatorilor” (Trilogii, pp. 257, 258, 264, 265, 269). „Noul Testament a însemnat nu numai o nouă doctrină religioasă, dar un Novum Orga-num pentru pedagogie” (Ibidem, p. 265). „Lăsaţi pe copii să vină la mine..,, a spus Iisus, iar cuvântul acesta a deschis o epocă nouă fa istoria pedagogiei” (Ibidem, p. 260). Copilul, femeia, gloata poporului, au căpătat o însemnătate deosebită numai datorită învăţăturii lui Iisus. Ce însemnau copilul, femeia şi poporul de jos pentru morala antică; se ştie destul de bine. Pedagogia păgână, ariistrocrată şi părtinitoare pentru bărbaţi, făcea dlfa copil şi femeie un fel de proprietate a bărbatului, de care a-cesita se putea folosi după plac, iar robii, marea majoritate a lumii vechi,, puteau fi trataţi ca vitele de muncă, ba facă şi mai rău. Emanciparea poporului de jos, începând cu desfiinţarea sclaviei, şi ştergerea hotarului dintre clasele sociale, sunt marile Mei de pedagogie socială aduse de lis-us. „Când .robul putea fi vândut ca o vită de muncă (ba şi ucis spre a hrăni cu carnea sa racii şi peştii din iazurile stăpânilor); când lăudatul Roman Cato, fa cartea sa despre agricultură (De re rustica), d§ sfaturi plugarilor să vândă spre toamnă, odată cu fierăria veche, şi boii şi sclavii bătrâni; când orice străin era privit ca hostis, dacă trecea fa altă ţară (putea fi chiar ucis ca o fiară din codru, dacă nu avea protecţia unui localnic); când fiecare popor îşi închipuia că numai el are toate vredniciile, iar calelale neamuri sunt barbare (până şi Evreii, cu toată nemernicia lor politică, după cucerirea Palestinei de Romani, socoteau că sunt „poporul ales“); când lumea era im mare viespar, Iisus, îmbrăţişând cu aceeaşi iubire de oameni toate popoarele pământului, a început o revoluţie socială şi educativă cum nimeni nu văzuse până atunci” (Trilogii, p. 264). Iisus, „cuprinzând în simpatia sa toate neamurile pământului, a deschis o eră nouă în ce priveşte concepţia despre progresul omenirii şi despre felul cum trebue privită educaţia. Noul Testament impune tuturor această firească concluzie: Etnopedagogia trebue să tindă la cultivarea cât mai grabnică a tuturor gloatelor eti. nice — chiar a celor mai smerite — căci nu se ştie ce germeni de originalitate se ascund fa fiecare din ele” (Altă creştere — Şcoala muncii. Ed VII-a, Bucureşti „Cugetarea”, 1939, p. 14). Dai- unde putea găsi profesorul Simion Mehedinţi io mai strălucită dovadă de rodnicia moralei creştine, decât fa moravurile poporului nostru simplu dela ţară, care îşi organizează toată vieaţa după „legea” Iuti Iisus? încă dela naşterea sa, poporul românesc a fost creştin, Niciun alt popor vecin nu poate pretinde că între,ştinarc a sa este mai veche decât a noastră. Aşezat „fa calea tuturor .răutăţilor", poporul românesc şi-a păstrat cu grijă curăţenia sufletească. Creştinismul său „pădureţ” se apropie mai mult ca al altor neamuri de puritatea primelor secole creştine. Şi dacă poporul 'românesc n’a cunoscut grozăvia războaielor religioase şi a rămas neutru în discuţiile dogmatice, nu înseamnă din partea lui „nepăsare”, „fatalism” sau chiar „ateism”, cum s’au grăbit să afirme unii psihologi superficiali. „A explica neutralitatea confesională şi toleranţa Românilor prin ateism, opacitate intelectuală şl alte scornituri ale oamenilor de bibliotecă, lipsiţi de cunoaşterea vieţii poporului român, este o penibilă şi vulgară eroare”, spune profesorul Simian Mehedinţi (Creştinismul românesc, p. 32). Dacă poporul nostru n’a făcut războaie religioase şi n’a ars pe nimeni pe rug pentru credinţa sa, ci a lăsat totdeauna pe fiecare să trăiască „după legea lui”, cauza trebue căutată, mai adânc, în temperamentul moderat al Românului, în influenţa spiritualismului tracic — din pricina căruia devenisem „aproape creştini înainte de creştinism” —■ sau fa minunata siro- 102 © BCU bioză a creştinismului cu românismul, oare ne-a ferit dfe cesaropapismul bizantin şi de papo-cezarismul occidental. Mai precis, cauza toleranţei religioase româneşti; şi a lipsei disputelor şi schismelor la noi stă tocmai în trăirea simplă şi curată a creştinismului Dacă la Români observăm lipsa de înclinare spre răzbunare, precum şi preţuirea deosebită a sufletului, prioritatea frumuseţii morale asupra justiţiei formale, supunerea de bună voie la suferinţe ca mijloc de purificare morală şi credinţa că binele va învinge totdeauna, înseamnă că învăţătura creştină a pătruns adânc în sufletul poporului, nostru şi că prin urmare, „aşa pădureţ cum s’a păstrat în mediul carpatic, creştinismul acesta e mai omenos şi mai vrednic decât al altora” (Creştinismul românesc, p. 165). Aceasta este încheierea la care ajunge profesorul Simion Mehedinţi, după un studiu adâncit al trăirii religioase şi morale româneşti. Este cel mai frumos omagiu ce se putea aduce creştinismului neamului nostru. Să înţeleagă deci toţi superficialii cercetători ai spiritualităţii româneşti, că ortodoxia românească nu este o vorbă goală ci o „adâncă realitate populară”, cum spunea cândva d. profesor Nichifor Crainic. Şi să înţeleagă de asemenea marii vâ- nători de prozeliţi în favoarea romano-catoli-cismului sau altei confesiunii că noi am fost şi rămânem ortodocşi, chiar şi atunci când vreun năimit conducător bisericesc s’ar prinde în leasa făgăduielilor venite din. afară. Adevărul acesta l-a spus profesorul Simion Mehedinţi cu ho'tă-rîre, încă de acum treizeci de ani, şi-l repetă cu toate prilejurile: „A se atinge dneva de Biserica noastră, ar însemna să ucidă însăşi fiinţa noastră sufletească înfiripată de atâtea sute de ani, împreună eu limba şi neamul, prin toate împrejurările fericite şi nefericite de care poporul nostru a avut parlte pe acest pământ” (Către noua generaţie, p. 33). ■Ne oprtim alei, deşi am putea continua, fiindcă oricât de mult am insista, niciodată nu vom fi spus de ajuns despre valoarea apologetică a profesorului Simion Mehedinţi. Trebue totuşi să adăogăm că poate cel mai frumos argument al său în favoarea creştinismului este însăşi viaţa pe care o trăieşte: o viaţă închinată muncii, adevărului şi servirii aproapelui. Adică o vieaţă după voia lui Dumnezeu. EMILIAN VASILESCU GERMANIA ŞI ITALIA Evenimentele mondiale actuale, care siguidiuie din temelii o lume ruginita în concepţii, molâie în mişcări şi ipocrită în apucături, sunt consecinţa firească a unui nlou mod de a vadea lumea şl viaţa, instaurat odată iau preluarea iCondWceriid, de către Adlolf Hiftler şi Biemito Museolinii, a două dintre cele mai tinere şi mai viguroase popoare ale Europei: Germania şi Italia. La 1 Septembrie 1939 nu s’a produs, la drept vorbind, decât manifestarea, vizibilă pentru ‘întreaga planetă, a unui proces al cărui morb corosiv lucra latent de multă vreme. Dar capul de struţ al unei democraţii: gelatinoase nu putea să vadă dar consecinţele funeste ce i se pregăteau de către puternidle stânci naţionaliste, care se iveau la ‘orizontul decăderii ei:. Oe s’a întâmplat, s’a vălzuit. Minţi olar văzătoare au atras atenţia asupra evenimentelor pe care ne e dat să le trăim azi încă de acum un deceniu. Cartea d-lui Nichi}or Crainic: „Germania şi Italia“ (Cugetarea, 1941) stă Kja o păknuitoare mărturie a oeeaoe eram incapabil; să prioejpem altădată. Gândurile cuprinse act sunt atât de actuale, încât rămâi înmărmurit în faţa opacităţii mintale de care au dat dovadă conducătorii statului român de acum nu mai departe decât un deceniu. Opul în chestiune cuprinde o serie de articole, deia 1932 încoace, referitoare la problema externe în legătură cu Germania şi Italia^ în care se conturează brutal de clar poziţia celor două state în complexul european, precum şi situa,ţia României faţă de ele. Ceeace e surprinzător o constituie în special îndrăzneala şi siguranţa cu icare d. Crainic atacă probleme aşa de inactuale pe atunci. In 1932, icând la Geneva limbuţii politicii internaţionale moţăiau în discuţii plicticoase şi lipsite de seva sincerităţii asupra dezarmării, d-sa vedea în Germania ceasornicul Europei, iar ‘în Hitier arbitrul ei. .■Evenimentele din ‘Germania sunt pe prilmul pian. Oe interes mai au, în comparaţie cu ele, nesfârşitele discuţii asupra dezarmării, dela Geneva ? Utopiile, şi aşa de anemice din lipsa unei credinţe, leşină în faţa violentei realităţi germane. Războiul a înfrâjnt Sin Germania un regim, dar o’a înfrânt un popor11... (De altfel democraţiile au avut ocazie să verifice experimental acest adevăr, pe câmpul de luptă în actualul război). ,.Germania e oeurtrul i°3 © BCU preo crup arilor postbelice, iar Hitler în momen-tuil de faţă e simbolul ei'*. (Germania, ceasornicul Europei, 1932). Intr’adevăr, poporul german nu putea rămâne pentru eternitate sufocat în tiparele croite ad-hoc de o diplomaţie miloapă şi impotentă. Sângele năvalnic şi clocotitor al poporului german a rupt cu violenţă cadrele imposibile ale unei vieţi în veşnică agonie. Artificiile diplomatice nu pot pune stavilă torentului năvălitor al vieţii popoarelor, ci' sunt asemenea unor garduri anemice dte tiuele puse în faţa imenselor sloiuri de pe un fluviu desgheţat, cu scopul de a le opri, până'oe morarul îşi mută bârnele la un loc mai în siguranţă. Căci, vorba lui Schopenhauer. „vieaţa e vo.inţă“, iar în faţa irezistibilei voinţe de a trăi, tratatele diplomaţilor rămân ceea-ce au fost totdeauna, simple petece de hârtie. „Din vastul reizervoriiu german, care clocoteşte de frământările politice, sociale, economice şi naţionale cele mai adânci din câte se cunosc astăzi, poate să disbucnească un nou războiu, poate să răsară o mare biruinţă împotriva comunismului, poate să se închege forma cea mal nouă de viaţă social-economică în stare să înlocuiască regimul democraţiei capitaliste azi în completă derută. Mobilitatea spiritului ger- man, în continuă devenire, e susceptibilă de noul forme de viaţă în măsură mai mare, comparată cu spiritul altor popoare europene". (Ce admitem şi ce nu, 1932). Noua Germanie naţionalistă dese mai bine în relief punând-o în comparaţie eu Rusia comunistă, care, uitând interesele poporului şi de dragul a 3 milioane de lucrători1 industriali1, nişte, aventurieri revoluţionari, „„fără ţară şi fără Dumnezeu, înnebuniţi de mătrăguna marxismului", a sacrificat restul de peste 160 milioane de oamenii. • Pornind dela premizele greşite ale aşa zisului marxism ştiinţific din veacul XIX, bolşevismul nu vede în om decât un animal de exploatat, care mu are decât să se supună orbeşte poruncilor arbitrare ale câtorva monştri reci ce păşăluiese la Moscova. „Bolşevismul rus e marxismul realizat integral : el a distrus o conştiinţă naţională distrugând împărăţia rusă; el a distrus clasele sociale prin masacrarea milioanelor de oameni; el a distrus creştinismul supunând pe credincioşi la cel mai groaznic martiraj din câte se cunosc; el a distrus pâtnă şi mormintele trecutului- despu-ind pe ţari de podoabele cu care au fost îngropaţi, Toate acestea pentru a ridica deasupra tuturor rasa lui Israil, care terorizează azi întreaga Rusie. Ce mai înseamnă omul pentru bolşevism ? O vită, pur şi simplu! D'eslipit de pă- mântul patriei, prin deposedarea forţată, deSîipit de istoria lui naţională prin batjocorirea trecutului, deslipit de cer, prin distrugerea religiei, el e redus la viaţa animalică* fără speranţă, comprimat în carcera prezentului şi concentrat asupra unei singure griji: cum să obţină tainul de pâine pentru ziua de azi". (Două concepţii despre om, 1933). Din punct de vedere al existenţei naţionale, Sovietele reprezintă cea mai mare primejdie pentru întreaga lume, dar mai ales pentru România care are graniţă comună ou ele. Pericolul acesta, pe care evenimentele l-au verificat, este magistral înfăţişat de d. Crainic. „In ce priveşte Sovietele, zice d-sa, nu trebue să fim mâhniţi că n’am încheiat şi noii paiet cu ele. La ce ne-ar folosi acest pact de neagresiune când Sovietele nu vor să recunoască alipirea Basarabiei la România ? Ce sens poate avea un pact de neagresiune întemeiat pe ostilitatea rusească faţă de noi ? Adică, mulţumită acestui pact, nu ne-ar ataca Sovietele când le-ar veni bine ? Dar Basarabia noastră e un punct din eternul program al imperilismului moscovit oare visează Constantinopolul; e un prim pas, în marşul rusesc spre Marea Mediterană şi Balcani. Când se va renunţa la acest străvechiu ideal al Moscovei, atunci se va renunţa şi la Basarabia Prin urnire, un pact de neagresiune n’are micilun sens, decât acela de a ne deruta asupra intenţiilor de totdeauna ale vecinului răsăriteană (Pentru ce pact ou Moscova), 1932)-. Ce aduce Hitler şi naţionalsoelalismul său în locul comunismului iudeo-mason? Naţionalsocialiismul e o concepţie străbătută de duhul naţional, luând conducerea statului nu prin forţă şi vărsare de sânge, ci prin votul poporului. Aşezând la baza sa ideea creştină şi familia, el nu vede în om o vită. ci o personalitate ce trebue respectată, fără de care vieaţa comună, pe oare pune accentul, n’ar putea exista. Dictatura Iul Hitler, la fel cu a lui Beniito Mussolimi, nu e o tiranie asiatică, ai asentiment al întregului popor. Caracterul ei e moral şi normal într’o vreme anormală ca a noastră". Intre aceste două moduri de a vedea lumea se interpune o prăpastie colosală. De aci nevoia unei câocnM, cu scopul de a distruge răul din lume, cristalizat în comunism precum şi în morbul lui permanent: evreimea. Căci sub ipocrizia şi în numele unei umanităţi' şi dtvilMzaPi, în care nu crede, evreul îşi ascunde cu o diabolică prefăcătorie veşnicul interes al chimirului plin. Deaceea bolşevismul trebue distrus. „Câtă vreme bolşevismul e ceva specific rusesc, Europa poate privii1 cu senin interes o bi- 104 © BCU zară experienţă politică. Dacă însă boala moscovită isbuteşte «să contamineze un nit popor aparţinând spiritului european, aturioi «într’adevăr soarta Europei, e pusă în joc. Germania, eu sumedeniile ei de lucrători industrialii în mizerie, e idontaimiinată serios. Mişcarea naţionalistă a lui Adolf Hitler — am mai spus’o — e miăsura de profilaxie împotriva «comunismului, pentru Germania, dar şi pentru Europa. Germania. vast rezeirvorilu î«n continuă fierbere, «unide se pregăteşte misterioasa £o:rmă a vieţii de mâine, valabilă pentru tot comifjihentull“. (Germania, ceasornicul Europei, 1932). Atitudinea Germaniei faţă de Franţa, România precum «şi1 consecinţele e: viitoare e înfăţişată aşa de precis,, încât ai impresia dă aceste ar-tilciole sunt scrise în 1942, nu în 1932. «Cealaltă mare pute«re europeană, Italia, în frunte cu «geniul ei, Bienito MiussoIlM, reprezintă un alt «stegar «al civilizaţiei europene. Frământată, înainte de venirea lui Miussoilini la cârmă, de celle mai funeste idei, apucată pe un făgaş cu totul contrar intereselor ei superioare, ajunsă în buza prăpastiei, Italia are marele noroc de a fi salvată la timp de cel mai autentic vlăstar al gen&ului latin, el însuşi, la început, un mare «rătăcit: B. Muissiolini. Fiul «de fierar, «a «cărui copilărie n’a cunoscut farmecul nepăsării infantile, .s’a treiziiit repeidie «din beţia unor idei «străine poporului italian. „Copil al sărăciei populare, el a trăit de timpuriu desfrâul «pasional al «urei socialiste şi a «cunoscut prea adânc deşertăidiiuitiea internaţionalismului marxist pentruca în urmă, «convertit, să nu îmbrăţişeze cu ardoarea lui purificată «credinţa în patria italiană şi în destinul ei pe lume. Bienito «MusSdTihdj, atunci caşj astăzi, a avut mulţi duşmani. Breşa «democratică din toată lumea;, aservită iudaismului planetar, «a dat cea dintâi «semnalul «de «alarmă 'împotriva gamiiauU-lui om, către «oare poporul îşi îndrepta «spontan toate nădejdile de viitor. Găteli „Beniito Mussalini e un dictator adorat die întregul popor italian. El a pledat de jds şi s’a impus Duce. N’a «cerşit voturi, dar a «ştiut să «comande. A trăit suferinţa pqpufiară şi i-a frământat problemele pentru a-i găsi «leacurile11. Neiăisâ,ndu-se intimidat de scribii cotidiiane-lor masonice internaţionale, care, în furia lo«r oarbă, deveneau du fiecare zi tot mai agresivi, Mussidlini- purcede «cu «tenacitate romană la desă-vârşiirea revo«luţiei lui, laonaeputâ în numele armoniei şi frăţiei omen«eşti; nu al pătimaşed-urd de «clasă, «ce «caracterizează comunismul. Distrugând francmasomsria, democraţia parlamentară şi Comunismul, el adIUce concepţia religioasă care «consideră pe om în raportul său sublim cu o «lege superioară, eu o Voinţă obiectivă «care diOpăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient aii unei societăţi spiri-tuaile“. Din orice punct de «vedere l-am considera, fascismul a«pa«rie «nuimai ca o «forţă creatoare, iar statul musisbliinian wa „io voinţă de putiere. de creaţie şi de «expiansiune, rezultată din voinţele individuale «contopite sub fascinaţia unui ideal spiritual". In interior creator, î«n exterior constructiv, acesta «este «fascismul. Dovezi palpabile ? Agro Fontimo, miracolul fa«sci«st al veacului nostru rate una. A reda producţiei 80.000 hectare în terenul «ciel maţi prielnic paludismului, unde, cât «cuprinde p«rivirea, nu zăreai decât un vast imperiu mflăiştiinlos. în oare «roiau ţânţarii, a educa tineretul «într’o «concepţie eroică despre viaaţă, a «cărei esienţă e lupta ,a canaliza toiate energiile inidivilduaile 'în vederea binelui colectiv «sunt cele mai strălucite dovezi «dcdion~ul lui Bernard Shaw, însă bagatelizată. Dar textul lui Axmont şi Gerbidon a fost trecut prin mâna regisorului de clasă, Sahighian, şi astfel înstrunit (împreună nu mai puţin cu actorii) pe aria bună a veseliei. Nu trebue să uităm că în această piesă Eugenia Zaharia, comediană a Naţionalului, ne dă cea mai bună, poate, creaţie din cariera sa, în rolul Ginettei ; o midinetă pe care „şcoala mare” a unui conte scăpătat o ridică la gradul de curtezană No. 1 a Parisului. Aşa precum Mimi Enăceanu, într’um rol de răguşită, şi-a găsit, prin fantezia de fericită inspiraţie a regisorului, primul succes dintr’o carieră care merită, mi se pare, mai multe. Până şi Petre Nove — actor dealtfel cinat — are haz în această comedie în care pe semne s’a hotărît — sau l-au hotărît alţii — să arunce replica din praştie, şi să zâmbească în sfârşit... Grigore Măreulescu, în reprezentaţie, e pur şi simplu delicios într’un rol de întârziat dar practic amorez. Nu ierarhic îl citez la urmă pe Etterle, actorul cel mai bun al companiei, ci numai fiindcă într’un conte ajuns profesor de maniere dân- sul are prea puţin de dat din vioaia-i personalitate. : » * . Cu Sacha Guitry ne apropiem însă de Mo-liere. Nu fiindcă prinţul bulevardierilor ar fi un Moliâre ai 2Jlea; dar fiindcă în Gelozie (ultimul succes dela Studio) dânsul smulge pe Geor-ge Dandin de pe scena Versailles-ului care-1 vedea la 19 Iulie 1668, adică într’un moment de galantă uşurare (după gloriosul tratat dela Aix-la-Chapelle şi mult aşteptata întoarcere la Paris a lui Ludovic XIV); îl sustrage bastonadelor năvârlioasei fete a parvenitului Monsieur de Sotenville; şi-l lasă pradă numai acelor „malices du sexe” care fac până şi din placidul şi simplistul Albert Blondei (candidat pe vieaţă la Legiunea de Onoare) un chinuit! Frumuseţea piesei stă în exploatarea cu abilitate şi humor, dar nu fără artifilciio-zităţile de rigoare, a ceiace am numi gratuitul geloziei, elementul nemotivat iraţional, al celei mai raţionate pasiuni omeneşti. Marthe Blondei e o femee perfect castă. Dar Albert Blondei vine într’o seară târziu acasă dela un prim rendez-vous, şi fiindcă soţia se întâmplă să vie şi ea târziu, gata bănuiala! Momentele complice se grămădesc, întâmplarea joacă feste, şi auto-sugestia se strânge în „boule-de-neige”, cum ne-ar explica Bergson, ca să ne dea un savuros comic de situaţie, — comic care atunci când din înşelarea închipuită devine înşelare reală (prin exasperarea soţiei şi aruncarea ei, tot prin sugestie, in braţele bănuitului) deţine toate elementele unei mici monografii a încomorării... Prezenţa lui Moliere e totuşi mai mult aparentă, tehnică: monologările la carp se dedă Blondei, sau robii uşii în desfăşurarea scenică, — elemente pe care Ion Sava, regisorul de poetică fantezie, le-a folosit cu artă fină. O poetică fantezie, o frumoasă simfonie în galbenul fatal, e dealtfel toată montarea, dela decorul stilizat şi bipartit, la plafonul in triunghiu, toate sugerând prin linia lor rece, recea şi incisiva ironie a încomorării. Tot aşa utilizat jocul actorilor, de bună substanţă comică dacă ne gândim la fata şi mama care sunt Marieta Deculescu şi Marieta Sadova, cea dintâi totuşi, (oricât de bună comediană) fără tot Complexul acela subtil (de candoare şi poetică nătângie) atât de caracteristic franţuzoaicei; acel „mari oonfomdu” care n’o fi având coloratura virtuoză a lui Sacha, dar e de o convingătoare complexitate, pe faţa aprinsă a lui Finteşteanu ; nostimul amant din senin cu mume IXO © BCU aci de A. Muniteanu, sau caricaturala dactilografă a daniei Fifi Mibailovilci. Anul 1895 în care văd lumina rampei An Ideal Husband şi The iraportance of being earnest (Un Soţ Ideal, şi E Mare Lucru Să Fii Serios), e anul funest al lui Oscar Wilde. Un lord depusese o carte de vizită insultătoare la clubul său, dânsul îl dă în judecată pentru calomnie, procesul se întoarce împotrivă-i, şi în Mai, la Old Bailey, era condamnat la doi ani de muncă silnică. Piesele sale, cele mai bune lucruri pe care le-a scris, după ce a încercat poveşti feerice şi roman,, ca să nu mai vorbim de poezii, constitue deci capitolul său final şi de aceia, poate, poartă semnele oboselei. „Omul-legendă”, care, după propria-i spusă, „şi-a pus în vieaţă tot geniul, în artă numai talentul”, s’a ţinut de cuvânt. Nimic în toată literatura sa care să depăşească talentul. Cât geniu a avut omul acesta, s’a ferit parecă diabolic să şi-l lase târît în literatură. Şi l-a târît la bara justiţiei, de care putea foarte uşor scăpa, dacă ne gândim la aţâţi lorzi suspecţi, din fosta lux tovărăşie, care la vremea procesului erau lăsaţi să facă exod peste Canalul Mânecii. Dar ce scenă, ce platformă mai oportună ca bara justiţiei !... Cu ea, la câţiva ani, Oscar Wilde a intrat în eternitate, şi e azi cel mai citit dintre Englezi pe continent, după Shakespeare. Iar ca o răz- CRONICA „VERSURI DIN TRANSILVANIA NORDICĂ" e numele unei antologii tipărite la Cluj în 1941. Gairtea face p]arte d’ini colecţia „Grai şi suflet românesc", îngrijită de dl. Gheorghe Dănouş, şi se pare că e Chiar întâia din seria plănuită. Elementul surprinzător, pe oare ni-1 aduce această antologie, stă din cele nouă nume, aproape toate noi, de poeţi cari nu s’au manifestat decât în ultimul an: Ionel Bulboacă, Ştefan' Căprarul, Ion Ohenejan, Teodor Ciceu, Victor Ilieşiui, foeiif Moruţan, F. Păcurariu, Valentin Raus şi Virgil Şotropa, singurul cunoscut din vechi publicaţii naţionaliste. După ichipuri şi după scurtele note biografice, poeţii aceştia sunt abiia studenţi: ila medicină, sau la academiile teologice; unul, Ionel Bulboacă, e meseriaş, specialist în costume naţionale; d. V. Şotropa e madâlc şi farmacist. In „Transilvania nordică" nu mai există sau bunare, omenirea ignoră înainte Sailomeia (singura în care geniul lui s’a lăsat trădat), şi aplaudă înainte Soţul ideal unde Lord Goring este Wilde, e drept; dar nu Wilde din vieaţă, (adiică genial) ti numai cel din literatură. Atunci piesa e — ca toate celelalte — o melodramă de salon, în plus: o melodramă poliţistă sclipitoare ca inteligenţa şi captivantă ca talentul_ O broşe se uneşte cu o scrisoare „rouge Cardinal”, ca să provoace încurcături pe care un lord detectiv şi paradoxic (dar de paradoxe care au început să amurgească) le desleagă spre buna desfătare mintală a auditoriului E o piesă făcută din bijuterii şi epigrame, unde talentul se institue în demiurg, face din oameni marionete; din fond, formă; din adevăr, o simplă eestiune de efecte; din emoţie, o satiră; din creaţie, un prilej de apologie; şi-şi întronează legea care dela Wilde vrea ca „adevărul în artă să însemne desăvârşirea tehnică”. Iar legea e aci ascultată : piesa e o mică desăvârşire tehnică. Cu glorii uşor patinate de vreme Tony Bu~ landra a reluat pe Lord Goring; Marieta Anca a făcut un cuplu armonios cu Marţian, aşa de verilditi amândoi în Lady şi Sir Robert Cbil-tern ; iar Maria Mohor a fost o hoaţă de clasă (şi de inimi !) nu numai cu toaletele şi mersul felin, dar şi cu un joc în care a transpus toată graţia rece şi frumuseţea interlopă a celui mai bun rol din piesă după acela al lordului în ceşti une. DRAGOŞ PROTOPOPESCU MĂRUNTĂ nu există încă reviste literare, care să cultive şi să îndruimeze talentele tinere. Viaţa ilustrată, frumoasa publicaţie pentru familie, editată de episcopia ortodoxă din Cluj, a fost suprimată de aproape un an. Tinerii poeţi s’au manifestat în pagina culturală a ziarului dujan THbwm Ardealului. Pentru oa lectorii noştri să aibă o idee mai clară' despre ambianţa în oare s’a format această poezie, reproducem din cuvântul 'introductiv al d-lui Gheorghe Dănouş : „Cum se ştie, aici în Transilvania nordică, au rămas puţini intelectuali, cu modeste şi! puţine posibilităţi de creaţie culturală. Masele populare însă cer slovă românească, cer hrană sufletească, — erau obişnuite cu 'abundenţă, — fără de Care nu pot trăi, aşa cum nu poţi trăi fără pâinea cea de toate zilele. Şi oum deocamdată avem numai acest ziar, ou actualele posibilităţi iii © BCU Cluj .(plus săptămânalul din Besztercze), suntem siliţi ca aici! sa ne înregistrăm şi prin el să aducem la cunoştinţa maselor toate puţinele manifestări din toate domeniile". Bancă e acum o sută şi mai bine de arai, pe vremea Curierului lui Eliade! D. Dăncuiş singur face aluzie to acea epocă işd, prezentând pe .cei nouă poeţi în formaţie, ne atrage atenţia că nu e volrtoa de antă pură, >ci de „o manifestare de solidaritate şi vrere: tinerească şi românească". AntoLogila se ddschiâe, în chip firesc, ou versurile iui Ionel' Bulboacă : . Someş, Someş, apă lină, Dorul meu nu se alină, Num’atunci s’ar alina Dacă tu m’ai asculta Şi l-ai duce pân’ la mare, Unăie-i apa ’nvolburată, Doar... s’a ’nneca doru’ odată... Autorul, cu aceste mijloace simplei, ştie să creeze mu nulmaii sugestii, dar şi simboluri largi, cum e Cântecul Dorului. Versurile iui Ştefan Căprairiu corecte, de dragoste. Foarte interesant e Ion Cberejâm : tumultuos, ou puternică .notă socială, cu elanuri despletite în versuri neobişnuit de lungi, uneori fnumoiasie» mai totdeauna ndUimpezite. Teodor Cinau e nietootărît între Goga;, CoşbUc şi Co'truş. Un sUfiet bărbătesc ia Victor Ilieşiiu : Munţii vrei să-i clatini din rădăcini de stâncă, sau ca în Cuvântare depe munte: Crez de stâncă dură e tivit pe cale, Bolovani de-osândă gândul îi prăvale. De nădejde tare sufletul se strânge, Stavilarul urii plânge şi se frânge. ilositf Moriutan e fecund, dar confuz încă pe cât de pesimist. Poesia lui F. Păcuirariu e un cuacot de tinereţe exuberantă, dar imfluienţată de un anume decadentism francez, trecut prin temperamentul maghiar. Totuşi cu versuri frumoase: Şi timpul e vâlvaiu de flori ca un cais Din cufundate ţări de amintiri Stătea în câmp cu sarica de cer pe uimăr. Din încercările lui Valentin Raus se poate oiţa 6 Decembrie, ziua lui „moş Niloulai", aşteptat 'ou pâine şi cu sare. Dintre toţi, Virgifli Şoiropa e mai împlinit ca formă. Aduce chiar o notă de humor ce aminteşte pe Topârceanu, şi prinde bine în atmosfera grea de jale a acestei antologii. Când vrea să-işi cânte strămoşul, e nevoit să-i disimuleze în Preistorie: De-ai apărui în epoci cuaternare Stau mai bătrâne, nu o ştie nime! Enigmă e adânca-ţi străvechime, Pierdută’n noapte-i lunga ta cărare. Te văd luptând cu-a vremilor asprime Şi înfruntând furtuni şi-asalt de fiare, Primejdii mii, dar veşnic în picioare, Cum te masori cu-a timpului mărime... Iar, cu supremu-ţi ideal cuminte, Când ne-ai lăsat aii tău umil tezaur, Aud îndemnu-ţi: mergeţi înainte ! Cartea, care s’a deschis cu un dor, se ■înidhide ou apest Fag simbolic şi singuratic după un mare dezastru : Stă solitar ca un catarg Ce-u înfruntat pe mări furtuna, Dim, culîme răspândind în larg Melancolie totdeauna. Şi ’n noapte pare că-i un mag Ce contemplează tainic luna... Stă solÂtair ca un catarg Ce-a înfruntat pe mări furtuna. Intr’un străvechiu codru de fag îşi Hnnălţa pe vremi cununa. Din ce mi-a fost iatât de drag, Doar el a mai rămas acuma. Stă solitar ca, un catarg... Fagul acesta, răzleţit de codrul străvechiu, ■care aşteaptă parcă venirea codrului, îţi câlntă în inimă, dupăce ai închis cartea, cu tot frunzişul lui' bătut de vântul sorţii. N. C. ANUL XXI. — Nr. - 2. 112 FEBRUARIE 1942 © BCU Cluj.