IDEEA CREŞTINĂ IN ISTORIE NICHIFOR CRAINIC: Providenţa în Istorie V. VOICULESCU : In orice rugăciune . . . . PAN M VIZIRESCU: Satul fără nume . . GH. TULEŞ: Faun...................... GHEORGHE BUMREŞTI: Cain.............. BEL. UliiV- . , Nr i^0.6 -194^1 TEODOR M- POPESCU: Dela Neron la Stalin . Exemplar legal ZORICA LAŢCU: Epithalam V. OPRESCU-SPINENI Pe-adci trecu al morţii vai PETRE PAULESCU: Marea de Azov ..... IOAN COMAN: Intre Parnas şi Tabor .... 9 10 20 21 23 30 32 33 34 IDEI, OAMENI, FAPTE VINTILA HORIA: Invitaţie la romanul italian ... 43 NIŢA MI HAI: Literatura şi sufletul românesc ... 40 CRONICA LITERARĂ NICOLAE ROŞU: Literatura de războiu ...........47 CRONICA DRAMATICĂ DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Iancovescu, sau pjăcerea de a fi inteligent.........................50 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Luceafărul; Viaţa Basarabiei: Cetatea Moldovei; Emilian Vasilescu; Academia Română ....................................... 5) EXEMPLARUL 40 L E I © BCU P 95 fi ACELE STICLE CONŢIN VIN NATURAL, DIN VSJÂ ALEASĂ $1 SUNT ORIGINAL UMPLUTE ÎN PIVNIŢELE MOTT & FILS BUCUREŞTI, CARE AU PE LÂNGĂ CAPSULA DE METAL NEVĂTĂMATĂ CU INSCRIPŢIA MOTT Şl O BANDEROLĂ DE HÂRTIE PURTÂND TEXTUL: URMĂRIND CU ATENŢIUNE ACESTE INDICA-ÎIUNJ, CONSUMATORUL ARE GARANŢIA UNUI VIN MOTT BINE ÎNGRIJIT. REFUZAŢI CONTRAFACERILE Şl SEMN ALAŢI-N1-LE NOUĂ. MOTT BUCUREŞTI VI. STR, PUTU CU APA RECE 53-57 TELEFON 3.15.45 - 3.15.98 - 5.70.68 TELEGRAME MOTT BUCUREŞTI Si A: ii S* © BCU Cluj PROVIDENŢA IN ISTORIE - PRELEGERE INAUGURALA LA FACULTATEA DE TEOLOGIE A UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI — ' 1 DE ■ NICHIFOR CRAINIC Anul universitar precedent s’a deschis în atmosfera de agonie a unei ţări adânc sfâşiate de colţii cruzi ai duşmăniilor din jurul nostru. Anul acesta se deschide, dimpotrivă, într’o atmosferă de euforică înnălţare pe aripa celor mai niăreţe brruinţi omeneşti, Ceeace anul trecut ne-a răpit, anul acesta ne-a readus la matcă. Şi chiar dacă reparaţiile nu sunt încă desăvârşite, tăria sufletească, pe care întregul nostru neam o trage din ele pentru lupta viitoare, e incomparabilă cu sentimentul de (agonie al prăbuşirilor din trecut. Căci deosebirea profundă dintre o stare şi cealaltă nu trebuie căutată numai în evenimentele şi în faptele obiective, ce se pot măsura matematic, in cantităţi de pierdere şi în cantităţi de câştig; această deosebire apare tot aşa de profundă in sufletele noastre, înnecate anul trecut în doliul naţional, dar strălucite azi de marea lumină a biruinţii. Dacă n’am fi pierdut noi, oamenii moderni, buna deprindere a disciplinei lăuntrice, fără care nu e posibilă desăvârşirea spirituală, buna deprindere creştină de a ne scruta sufletul, de a medita asupra noastră înşine în raport cu puterea misterioasă, care călăuzeşte această lume, am putea descoperi uşor cât de limitată e inteligenţa noastră, când e vorba să pătrundă sensul adânc al întâmplărilor. Cine dintre noi toţi, cari am trecut prin oarba durere a prăbuşirilor naţionale, a putut să cunoască, a putut să ştie că niciun an n’avea să treacă până când misterioasa întocmire de unde ies evenimentele istoriei, avea să ne readucă Basarabia şi Bucovina la matca neamului? Cine-ar fi îndrăznit acum un an să întrezărească soldatul român cucerind Odesa, bătând ou talpă de voinic pământul Crimeei şi fâlfâind steagul crucii la porţile Cau-eazului? Dacă ne transpunem depe culmea de azi în sentimentul zădărniciei, pe care l-am trăit iieri, vom cunoaşte că n’am cunoscut nimic din câte se întâmplă sub ochii noştri şi vom avea, poate, conştiinţa „smeritei cugetări”, despre care ne vorbesc atât de insistent marii contemplativi ai ortodoxiei noastre răsăritene, — smerita cugetare, adică conştiinţa limitelor spiritului nostru în raport cu atotputernicia Celui care a creat şi călăuzeşte destinul lumii. Nu ştim cât am fost de drepţi sau cât am fost de nedrepţi în faţa lui Dumnezeu; şi ar fi un act de orgoliu demonic să tragem din suferinţele, pe care le-am îndurat, concluzia dreptăţii noastre în faţa lui. Dar ceeace ştim cu adevărat e că po- i © BCU Cluj vestea /bătrânului Iov, această străveche jucărie divină, s’a repetat cu fiecare refugiat român în parte, şi cu neamul românesc în totalitatea lui. Soarta ne-a dăruit, soarta ne-a jefuit, ca în urmă iar să ne întoarcă, măcar în parte, ceeacfe ne răpise. Iov acesta, cu zguduitoarea lui tragedie şi ou ghirlanda lui de răsplătiri ultime, măreţ şi puternic între oameni, dar infim în faţa hotărîrilor dumnezeeşti, se proecteazâ, sub arcul imens al istoriei universale, ca un simbol permanent al Providenţei divine, dea-pururea enigmatică şi nepricepută de limitata noastră minte omenească. Suntem pe de o parte liberi, suntem pe de altă parte jucării în mâna lui Dumnezeu. Căci libertatea noastră, oaşi inteligenţa noastră, nu sunt lucruri infinite după modul divin, ci lucruri mărginite după măsura spiritului creat, care le posedă. Libertatea şi inteligenţa noastră sunt nemărginite numai în marginile spiritului omenesc. Dincolo de aceste margini, lumea şi istoria ei, în desfăşurarea căreia ne consumăm inteligenţa şi voinţa noastră liberă, aparţine unei întocmiri divine, ce nu ne aparţine nouă. Ima-ginaţi-vă că Universul, cu titlu de experienţă, s’ar lăsa condus o vreme după inteligenţa şi după voinţa noastră omenească. Imaginaţi-vă un fel de parlament interstelar care, expresie credincioasă a guvernelor schimbătoare, ar face legi privitoare la sistemul solar, bunăoară, şi ar hotărî ca soarele să răsară azi dela Apus spre Răsărit, iar mâine dela Nord spre Sud ! Ce dezordine haotică şi ce prăpăd universal s’ar petrece îptr’o astfel de lume întocmită după chibzuiala noastră omenească ! Şi dacă în istoria pământească dezordinile şi catastrofele nu se petrec până la proporţii apocaliptice, lucrul acesta se datoreşte libertăţii omeneşti mărginite la puterile spiritului creat, în virtutea căruia nu putem săvârşi mai mult rău decât atât cât suntem în stare ea oameni. Căci dacă oamenii ar avea libertate şi putere nemărginită, atunci istoria universală de mult s’ar fi sfârşit, ultimii adversari ueigându-se unul pe altul, ca Ham-let cu Laerte în finalul celebrei drame a lui Shakespeare. ^Dincolo de aceste limite omeneşti, istoria universală se desfăşoară sub influienţa unor puteri imponderabile şi tainice, mulţumită cărora se petrec faptele epocale imprevizibile, marile surprize şi marile întorsături în cursul ei, care deschid spre ziua de mâine perspective noi şi nebănuite eri. Sociologia marilor noştri învăţaţi contimporani, bunăoară, studiind evoluţia vieţii istorice, eu un lux de documentare ştiinţifică impresionant şi cu o logică impecabilă, ajunsese la concluzia, oficial acceptată aproape de toate Universităţile, că etapa în care a intrat omenirea este aceea a universalizării marxismului materialist şi ateist. Nimeni n’a prevăzut însă că, din mijlocul unei Europe sleite, desorientate şi predate calamităţii care venea, avea să se ridice un om de geniu, care a impus în câţiva ani o viziune socială, firească şi armonioasă, cu totul opusă marxismului. întemeietorul corporatismului n’avea la îndemână nieiuna din uriaşele forţe planetare, mărturisite şi nemărturisite, care lucrau simultan şi dirijat la întronarea mondială a proletariatului. Singur şi împotriva lor, a înfrânt aşa zisele legi ale evoluţiei sociale, stabilite cu atâta temeinicie ştiinţifică de marii sociologi contimporani. Apariţia lui în istorie face parte idin aceste surprize epocale, ce se ridică din adâncul tainic al unei întocmiri, de care nu ne dăm seama decât dupăce efectele ei s’au produs. ^ Acelaş fenomen neprevăzut se lămureşte din atitudinea naţionalsocialismuluL german în războiul contra bolşevismului. Dacă naţionalsocialismul german nu e anti-religios, nu se poate susţine totuşi că o parte dintre corifeii săi doctrinari ar fi creştini sau creştinofili. Se ştie că aceşti corifei năzuiau să măiestrească o religiune nouă, conformă cu geniul naţional, fiindcă socoteau creştinismul incompatibil cu anume virtuţi specifice sale rasei germanice. Ceeace e neprevăzut în războiul contra bolşevismului mu e războiul însuş, de vreme ce mişcarea naţionalsociaiistă s’a riidicat idela început împotriva marxismului, oa doctrină şi ca organizaţie social-politică. Neprevăzută a fost însă atitudinea germană după intrarea în războiul dela Răsărit. Publicaţiile Reichului ne aduc mereu referate şi fotografii din teritoriile ruseşti cucerite, unde ni se vorbeşte şi ni se arată cu bucurie bisericile creştine redeschise, pentruca băştinaşii, interzişi timp de un sfert de veac, să poată îngenunehia din nou în faţa lui Dumnezeu. /Astfel, naţionalsocialismul, pornind lupta de salvare a culturii şi a civilizaţiei europene de bolşevismul ateist, devine dintr’odată un mare instrument de restabilire a credinţei creştine în Rusia eliberată şi un instrument de apărare a creştinismului european, pe care unii dintre doctrinarii naţionalsocialişti năzuiau să-l elimine din viaţa poporului germanTlln orice cuvântare a sa, Aidolf Hitler vorbeşte cu fierbinte respect de Providenţa divină. Dincolo de noi, oamenii obişnuiţi, omul de geniu are adesea intuiţia puterii providenţiale, care lucrează în istorie, şi străvede prin ceaţa întâmplărilor liniile divine de orientare, în ordinea cărora urmează să fie aşezate aceste întâmplări şi semnificaţia lor. Cine îşi aduce aminte de sgomotosul act al Vaticanului, prin care osândea integral naţionalsocialismul, va înţelege mai uşor surprinzătoarea Întorsătură istorică, prin care aoelaş naţionalsoeialism devine un formidabil instrument al creştinismului. Dacă semnalăm asemenea surprize şi asemenea întorsături, prin care evenimentele istorice, pornite într’un sens de puterea noastră omenească, primesc din-tr’odată o altă semnificaţie mult mai înnaltă şi converg către scopuri neprevăzute de inteligenţa noastră, nu vrem să facem cu aceasta simple consideraţii personale pe marginea actualităţii. Există, fără îndoială, mai multe feluri de a gândi istoria, dar ceeace ne interesează pe noi ea teologi e că există un fel eminamente creştin de a o interpreta. Teologia, oricâte discipline istorice ar cuprinde în vastul ei complex, nu e totuşi o ştiinţă care s’ar aplica la domeniul trecutului. Teologia e ştiinţa revelaţiei divine, data în funcţie de mântuirea lumii. Din moment ce e revelat, obiectul ei e veşnic şi, din moment ce e veşnic, raportându-1 la lume, obiectul ei e de o permanentă actualitate. Dacă, după doctrina revelată, există o Providenţă divină, fundată la rândul ei în calitatea Dumnezeului ceku viu de creator al lumii, atunci teologia este şi trebue să fie o ştiinţă permanent actuală prin obligaţia şi prin năzuinţa de a lămuri din mişcările sufletului omenesc şi din mişcările neamurilor în istorie liniile augustei griji a lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Şi aşa este. Preocuparea de a descifra semnele Providenţei divine din vălmăşagul istoriei omeneşti constitue ceeace se cheamă cu un nume mai nou teologia politică. Dar dacă numele pare nou, preocuparea e veche, de vreme ce o găsim la scriitorii Noului Testament, foarte atenţi, bunăoară, să adeverească profeţiile vechi în persoana istorică a Mântuitorului, şi o găsim cu deosebită amploare la scriitorii apologeţi. Cel care poartă însă astăzi, prin excelenţă, titlul de teolog politic este Eusebiu de Gesareea, marele istoric al Bisericii1). Oa dogmatist, Eusebiu e un scriitor foarte discutabil din pricina noprecisiunilor în expresii, a echivocurilor şi a neajunsurilor dootrinale, care vădesc în el pe discipolul lui Origen şi pe aderentul nehotărât al arienilor. Ca gânditor politic insă, în sensul creştin al cuvântului, ide a descifra semnele Providenţei din faptele istorice, ce converg în favoarea Bisericii Mântuitorului, Eusebiu a lăsat o urmă 1) Vezi între alte lucrări, Erijc Peterson : Dsr Monotheismus als politisches Problem, Leipzig 1935, şi Hendriicus Berîchof : Die Thsologle des Eusebius von Caesarea, Amsterdam 1939. ■ 3 © BCU Cluj neştearsă în literatura patnistică. Pentru Părinţii bisericeşti ulteriori, a rămas clasică interpretarea, pe care o dă el apariţiei lui August în istorie. Imperiul Romei, sub Oc-tavian August, absoarbe întreaga lume cunoscută. Statele naţionale încetează să mai existe ca atare, fiindcă sunt înglobate în organizaţia unificatoare a Romei. Ihsuş statul Evreilor, ca teocraţie naţională, ce ar fi putut opune rezistenţă răspândirii creştinismului, e desfiinţat. Monarhul roman a stabilit în lumea întreagă pax romana. In acest imepriu uriaş, sub autoritatea căruia se poate circula în voie din oraş în oraş şi dela un neam la altul, pretutindeni în cuprinsul lui, vede Eusebiiu lucrarea Providenţei divine. Cum Iisus Hristos cobora să aducă mântuirea tuturor popoarelor, providenţa divină lucrase în acest scop, unindu-le sub un singur sceptru şi pregătind astfel terenul pentru răspândirea Evangheliei. In lumina acestei idei, Gctavian August apare .ca. un instrument al lui Iisus Hristos, un instrument, care, luptând pentru cucerirea lumii, a luptat fără să ştie, călăuzit în chip misterios de puterea providenţială, pentru .a pune la dispoziţia Evangheliei întregul imperiu. Octavian August însă e numai un prototip al lui Constantin cel Mare. Căci dacă împăratul păgân a lucrat fără să ştie în favoarea creştinismului, Constantin cel Mare a pus acelaş imperiu la dispoziţia Bisericii lui Hristos în perfectă cunoştinţă a scopului, — oeeaee nu însemnează, fireşte, că e un instrument mai puţin preţios al Providenţei divine. Tot astfel interpretează Eusebiu filosofia greacă, urmând aici pe Clement Alexandrinul şi pe Origen, ca o colaborare providenţială a geniului păgân la pregătirea atmosferei intelectuale pentru înţelegerea creştinismului. Fără să fie întru totul original, teologul politic din Cesareea a făcut un mare pas mai departe în precizarea unei metode creştine de a lămuri semnele Providenţei în istorie şi a lăsat urmaşilor interpretări celebre, a căror valabilitate e recunoscută până în vremea noastră;. După el, Fericitul Augustin a amplificat ideea în grandiosu-i sistem de filosofie creştină a istoriei. Pe când Eusebiu e preocupat să vadă în imperiul istoric o imitaţie a imperiului ceresc, gândindu-se mai ales la epoca lui Constantin, Augustin distinge în însăşi istoria omenirii două state: civitas Dei şi civitas terrena, simultane în timp, dar neidentificabile în spaţiu, ci numai după sensul moral al fiecăruia: unul, civitas ■ terrena, făcând din bunurile (acestei lumi un scap în sine; cellalt, civitas Dei, văzând în aceleaşi hunuri numai un mijloc de realizare a fericirii cereşti. Faţă de aceste concepţii, Bossuet, în celebrul său Discurs asupra istoriei universale, nu aduce nimic nou. De altfel, această metodă inaugurată de Eusebiu, când nu e abuzivă cum au practicat-o unii scriitori bisericeşti ide mâna a doua, mai ales din Occident, e întemeiată în însăşi sfânta Evanghelie. Când i se arată moneda cu chipul împăratului păgân, Mântuitorul n’are pentru el cuvinte grele, cum avea pentru cărturari şi pentru farisei, ci cuvinte ide îndemn ila respectul ce i se cuvine ca împărat. Aceeaşi idee o reia apostolul Pavel când sfătuieşte supunerea faţă de stăpânire. Pe vremea lui, stăpânirea era păgână şi totuşi apostolul ne învaţă că ea e dela Dumnezeu. Nu e, desigur, vorba numai de un sfat privitor la exerciţiul moral al răbdării, al ascultării, al smereniei. Sensul acestor cuvinte ni se lămureşte parcă mai bine după ce cunoaştem interpretări, cum este aceea a lui Eusebiu despre rolul providenţial al împăratului Octavian August. Sunt însă alte soiuri de evenimente istorice, care au aparenţa unui non-sens, din punctul de vedere ce ne preocupă. Bunăoară, năvălirile barbarilor, acest fenomen straniu, care răvăşeşte ou vijeliile lui, veacuri dearândul, viaţa Europei. E o tristeţe, ce te încearcă oridecâtecri citeşti tragedia imperiului roman, ce se prăbuşeşte bucată cu © BCU bucată, profanat de grosolana sălbăticie .a. acestor Vântură-ţară cu foamea lacomă cât fundul Asiei de unde veneau. Ii mâna setea de putere? Pofta de aurul îngrămădit aici din toate părţile lumii? Tot ce se poate spune ca explicaţie e adevărat 'din punct de vedere omenea;. Dar dincolo ide toate acestea, dincolo ide ei, de aceşti barbari, se petrece cu ei un fenomen, pe care îndrăznim să-l credem de natură providenţială...Imperiul roman se încreştinase, dar lumea aceasta nouă trăia în afară de Biserica lux Hriistos. Repezindu-se unii după alţii, atraşi de bogăţia materială a imperiului, e:i intrau rând pe rând în creştinism, iar Biserica lui Hristos sporea cu o nouă bogăţie sufletească, dupăcum lumea occidentală, secătuită de vlagă, se reînnoia prun vigoarea lor. iln strălucirea de amurg a Romei împărăteşti, fâlfâie parcă semnul unei misterioase chemări, în virtutea căreia sălbaticii biruitori cădeau totdeodată biruiţi de Hristos. Intr’un alt moment istoric, din sânul aceloraşi popoare, care fuseseră barbare, se ridică sublima epopee a cruciadelor pentru eliberarea Sfântului Mormânt. . Una din apariţiile istorice cele mai enigmatice o constituie, fără îndoială, daniile; voievozilor şi boierilor noştri către „Marea Biserică a Răsăritului1'. O cincime din moşiile Ţărilor Româneşti au fost închinate, afară de bani şi de odoare scumpe. Niciun alt popor n’a sacrificat atâta pentru o cauză pur spirituală. Ce explicaţie s’ar putea da oare acestui fenomen? De vreun interes politic al donatorilor nu poate fi vorba. Atunci e şiretenia călugărilor greci şi naivitatea, uşor de speculat, a Domnilor şi a boierilor noştri? Epoca daniilor a durat însă prea multe veacuri ca, în acest timp, cei speculaţi să nu fi deschis ochii. Fenomenul, atât de singular în istoria popoarelor, nu poate avea o explicaţie omenească; nici măcar mila curată sau numai grija de sufletul propriu. „Marea Biserică a Răsăritului11 se găsea sub robie turcească şi era secătuită de prigoane şi de confiscări. Dacă e adevărat că Hristos Mântuitorul poartă grijă de Biserica sa cea mai autentică, atunci trebuie să admitem -că sprijinul venit din Ţările Româneşti, în proporţii inexplicabil de mari, nu e un fenomen pur omenesc, ci un. fapt izvorît din taina supranaturală care călăuzeşte istoria. Deice aceste danii au încetat sub Cuza-Vodă, adică în epoca de decadenţă a puterii otomane ? Fenomenele care ies din comun sunt numeroase în istoria popoarelor şi în istoria neamului nostru. Explicaţiile documentare şi naturale, pe care le dau specialiştii nu infirmă 'nimic din caracterul lor minunat. Explicaţia naturală se referă la ceeace a vrut să (facă omul angajat 'în cutare eveniment. Dar dincolo de voinţa şi de puterea lui, 'întorsătura pe care o ia evenimentul şi semnificaţia înnaltă şi negândită, ce se desface din el, nu mai aparţin omului, ci puterii dummezeeşti, care colaborează permanent ila levahxţia vieţii istorice. Această colaborare, pe care în sensul intim al doctrinei creştine o numim teandrică, poate angaja pe om în mod inconştient sau în mod conştient. Pentru primul mod, avem la Eusabiu exemplul Hui Gctavian August, pentru al doilea exemplul Iui Constantin cel Mare. Un caz de colaborare inconştientă ini se pare năvălirea barbarilor, iar de colaborare conştientă cazul Ioanei d’Arc şi al lui Mi-hai Viteazul, care, în luptele cu Turcii, declară singur că ţara lui săracă o pune cu toate puterile ei în slujba creştinătăţii oprimate şi a Marei Biserici a Răsăritului. - Cea mai falsă şi mai nefastă concepţie asupra interpretării istoriei este -aceea a lui Karl Marx, concepţia materialismului istoric, după care tot ce se petrece în omenire n’ar avea decât un substrat şi un imbold economic cu caracter de necesitate inevitabilă. Ea presupune un cosmos ieşit din 'oarba întâmplare şi o lomexiix'e zoologică, pentru care spiritul şi creaţiile sale n’ar fi decât emanaţii ale materiei. Europa de azi refuză în. .aşa măsură această concepţie eminamente iudaică încât războiul împotriva Sovietelor se poate considera ca un războiu împotriva concepţiei materialismului istoric, temelia tuturor aberaţiilor comuniste şi bolşevicdŢj . ^m pomenit adineauri -de întorsătura şi semnificaţia pe -care o ia acest războiu, care, dintr’un conflict între Germania şi Soviete, s’a transformat în cruciadă europeană împotriva iudeo-asi-atismulu0 Cruciadele medievale s’au făcut împotriva mahomedanismului; cruciada actuală împotriva ateismului. Fenomenul -cel -mai specific, cel mai straniu dacă voiţi, al acestui războiu, este că popoare, care abia ieri au fost frânte la pământ de Germania, se găsesc astăzi alături de ea, în -acelaş front uriaş. Ideea salvării europene depăşeşte ideea naţională şi simţul demnităţii acestor popoare, adânc rănit de biruinţa Germaniei asupra lor. Ceeaee le uneşte pe deasupra dezastrelor e instinctul conservării în faţa unui pericol cărnuri. Acest pericol e socotit mult mai mare decât autoritatea g-ermană, ce planează asupra acestor popoare. Ele -ştiu -bine că Germania nu se atinge de patrimoniul -lor spiritual, pe când o eventuală invazie a bolşevismului în -Occident ar fi anulat cu desăvârşire acest patrimoniu spiritual. Prin urmare, conştiinţa patrimoniului spiritual, care uneşte popoarele Europei chiar adversare între ele, în aceeaşi putere morală -şi în aceeaşi forţă militară a frontului comun, e tot una cu c-eeace se numeşte conştiinţă -europeană. Departe de a fi un' sincretism grotesc sau un mozaic cosmopolit, -această conştiinţă europeană, ce se defineşte în opoziţie categorică cu marxismul iudaic şi -cu -progenitura lui bolşevică, e alcătuită din asemănări şi deosebiri, din note specifice şi note -comune, ce participă la structura ei. Notele specifice sunt de -adâncime biologică şi se referă la deosebirile etnice dintre popoarele Europei; notele -comune sunt de înnălţime spirituală şi se referă la tradiţia -cultural-^religioasă a continentului, plus contribuţia spirituală a fiecărui popor. Mai precis, acest patrimoniu -spiritual comun, susţinut -de rădăcinile etnice ale popoarelor europene, înfipte în pământul continentului, e alcătuit din tradiţia umanistă a culturii greco-datine, din tradiţia creştină şi din tradiţia naţională a fiecărui-popor. Tradiţia naţională se referă la umanism şi la creştinism ca organismul viu, care absoarbe, -asimilează şi încorporează în viaţă concretă elementele viabile din umanism şi -elementul mântuitor din creştinism, colo-rându-le în acelaş timp cu nota particulară a gemului etnic. In cultura popoarelor europene, umanismul şi creştinismul sunt cele două puteri, care au influenţat simultan -sau în divergenţă, creând momente istorice deosebite unele de altele. E de observat că umanismul a apărut mai întâiu ca -element -asimilat în creştinism, -dând naştere acelui moment istoric de armonie desăvârşită, care e cultura bizantină. După Bizanţ, al doilea moment, aproape tot atât d-e -armonios, -este cultura Evului Mediu occidental. Am putea numi acest curs istoric civitas Dei, în sensul lui Eusebiu. Dacă -până aici, elementul -umanist joacă un rol secundar, în subordinea concepţiei creştine, momentul Renaşterii le separă şi Ie pune în -divergenţă, dând o precădere forţată umanismului greco-latin faţă de creştinism. Momentul acesta de laicizare a culturii europene a fost nefast pentru desvol-tarea ei ulterioară. Bentrucă umanismul izolat de creştinism nu e în stare să -boltească o concepţie unitară de viaţă. El s’a dovedit fecund pentru spiritul popoarelor numai în doza pe care le-a administrat-© -creştinismul, — şi în mod ex-emplar de proporţionat creştinismul ortodox -a-1 Bizanţului, —- integrând acest umanism ca parte secundară în ansamblul concepţiei creştine de viaţă. . ; -Când el a fost izolat -de Renaştere şi ridicat la rangul de principiu genetic al culturii europene, puterile lui s’-au arătat insuficiente să ridice pe om peste sine însuş, iar influienţa lui s’a repercutat ca un scăzământ din ce în ce mai accentuat în cultura şi în viaţa popoarelor europene. De fapt, momentul Renaşterii e uşa prin care intră în spiritul european fermenţii dezagregării şi ai decadenţii. Umanismul izolat de creştinism a deschis astfel calea laicismului pulverizator al Revoluţiei franceze şi totdeodată calea prin care iudaismul s’a introdus în viaţa popoarelor, anarhizând-o, şi pregătind invazia barbară a comunismului ateist. E calea către civitas terrena, în sensul lui Augustin. Experienţa acestui dezastru a făcut-o, în epoca modernă, fiecare popor european, care se raliază astăzi la cruciada Germaniei împotriva bolşevismului. Stihia ra-dioal-negativistă a bolşevismului, care poartă pecetia exclusivismului iudaic, riu admite nici umanismul, nici etnicitatea şi nici creştinismul, cele trei componente ale conştiinţei europene. Intr’un sfert de veac numai, imensul popor rus, victima lui, a fost redus la o stare zoologică de sinistră primitivitate, pe care o descopăr şi o demască armatele biruitoare 'ale frontului creştin. Imaginea acestei Rusii descreştinate şi sluţite în fiinţa iei omenească .ar fi fost să fie imaginea unei Europe stăpânite de bolşevism. Credem că nu ne înşelăm când afirmăm că, odată cu descătuşarea poporului rus, în spiritul popoarelor europene se petrece un imens proces de desintoxicare de ideologiile maladive, aderente comunismului. Dacă umanismul izolat de creştinism a dus cu timpul la demonizarea iudaică a culturii europene, lacest proces de desintoxicare, acest proces de desdemonizare a spiritului deschide perspectivele unei noi ierarhizări a principiilor de viaţă şi de cultură pe continent. Această ierarhizare n’ar putea fi alta decât cea consacrată de marea tradiţie spirituală, care subordonează creştinismului celelalte elemente componente ale conştiinţei europene. Europa, în a cărei zbuciumată şi măreaţă istorie s’au arătat de atâtea ori semnele lui Dumnezeu, dându-i puterea de expansiune şi de iradiaţie spirituală şi creştină asupra tuturor celorlalte rase ale pământului, va mai avea, fără îndoială, misiunea prescrisă de înţelepciunea idivină de-a fi mai departe purtătoarea de cuvânt a Mântuitorului în largul lumii. Ce alt sens ar putea avea minunea, care se petrece sub ochii noştri, a înmănuncherii tuturor popoarelor, înduşmănite până ieri, în cruciada contra forţelor demonice ale întunericului? Şi ce alt sens poate să aibă evenimentul acesta, unic în istorie, că popoare care mărturisesc pe Hristos în alt mod decât noi, se găsesc în front cu oastea noastră pentru descătuşarea ortodoxiei, principiul spiritual al Europei sudestice şi răsăritene? Armatele acelea, care iau în piept imensitatea stepelor, care repară şi redeschid bisericile pe unde trec, care botează mulţimile în numele Domnului nostru llisus Hristos, — lucruri ce păreau de neînchipuit pentru mentalitatea modernă, — armatele acestea sunt purtate de un comandament nevăzut către „biruinţa asupra celor protivnici", biruinţă pentru care se roagă întreaga comunitate a lui Hristos. Elanul lor deschide, fără doar şi poate, o epocă de nouă strălucire creştină în lume. . Iar cei cari au murit în aceste groaznice lupte, cu faţa spre cerul lui Dumnezeu, cu braţul spre indicaţia misterioasă a Providenţei, — să ne aducem aminte de ei ca de mărturisitorii scăldaţi în sânge ai sfintei noastre credinţe! Au fost tineri ca sfântul Gheorghe şi ca sfântul Dimitrie; au fost tineri ca arhanghelul oştilor îngereşti. O singură dată îi e scris omului să vadă faţa acestui pământ şi să se bucure de lumina acestui soare. Floarea tinereţii lor, încă fără sămânţă, ei au rupt-o din această lume 7 © BCU Cluj şi au aruncat-o, ofrandă eroică în veşnicie, la picioarele Mântuitorului. Dar ceeace vă lasă în urmă, mai ales vouă, tineri camarazi ai lor, e sarcina măreaţă şi grea de-a-nu le ofensa jertfa. Pentru Hristos au murit ei, ca voi să puteţi trăi şi lupta cu mai mult elan pentru Hristos. Morţii tineri cer răzbunare pentru tot ce ar fi putut face, frumos şi mare, în restul vieţii, pe care n’o mai au. Vouă vă e dat norocul de-a-i răzbuna, trăind şi luptând după gândul care i-a sfinţit ,pe ei. Au fost uneltele Providenţei divine, în ceasul acesta hotărîtor, când Dumnezeu cârmuieşte istoria lumii spre un nou sbor creştin. Plecaţi-vă urechea la şoapta lor de taină, la dorurile lor neîmplinite, evoca-ţi-le numele şi ragă ţi-vă Domnului ea eroismul lor să treacă în viaţa voastră cea de toate zilele. ... . .. 3 © BCU Cluj IN ORICE RUGĂCIUNE ...... ' ' " ' ' DE ... ".......' V. YOICULESCU In orice rugâciunei-i o revoltă.:. Ce spor cerşiţi nemulţumite slugi? . . Neasoultate, pumni Întorşi spre boltă Sânt cele mai umile idintre irugi. In psalmii lumii plângere şi sfadă Ori vrăji de şarpe molcom descântând. Vreau rugăciunea mea ca o baladă In drum spre mănăstirea. dintr’un gând- Stă Cineva acolo şi aşteaptă- , Nu vine nimeni, urcă doar suspin. Toţi uneltesc să-i strâmbe voia. dreaptă. Un scâncet să dărâme un 'destin. îngenunchez în mine de plecare Pelerinaj spre Cel mai bun şi sfânt Las lacrămi, svârl dureri, larunc mustrare. Fără poveri te salţi cu alt avânt Şi iată, El deschide Slava mare, întinde braţele: ,,De când te-aştept“... Ah, rugăciunea, pura’ntâmpinare, Uimire’naltă, strângeri dulci Ia piept. : 9 © BCU Cluj SATUL FĂRĂ NUME . DE PAN M. VIZIRESCU De două săptămâni de când rămăsese de regiment, convoiul celor nouă (miliţieni se 'afunda tot mai mult pe drumurile îngheţate ale Moldovei. La început o câr-meală greşită într’o parte, pe urmă altele făcute pe nemereală, îi despărţise cu desăvârşire de restul trupei, şi-acum orbăcăiau prin părţile Huşilor, pe sub codrii seculari înecaţi în omăt. Se ivise ceasul rău în calea bieţilor oameni, dar mai mult erau de vină caii lor slabi şi neputincioşi. Căruţele eu coviltire de rogojini sparte, mergeau acum domol, ca nouă muşuroaie, pornite la drum lung şi nelămurit. Oasele lor trosneau şi scârţâiau pe îngheţul oolţat şi vârtos ca cioburile de sticlă. Se scurgeau cu gemete jalnice, învăluite în sloată şi’n sloiuri, de parcă veneau din cine ştie ce locuri înfricoşate. Caii mărunţi din fire, îmbătrâniseră şi ei. Erau uscaţi şi scofârdaţi de nemânoare şi neodihnă, ca nişte spărturi de copac. Mergeau fără viaţă, mişcând anevoie picioarele ţepene, cu ochii închişi de picoteală, istoviţi şi blegi. Aveau spinările pline de noduri şi jupueli, cu pete de sânge închegat ca nişte peceţi de ceară roşie. Câte unul din ei ise pomenea uneori că nu mai poate urni piciorul şi atunci se oprea în loc ca şi cum ar fi fost turnat aşa, rezemat în cioate de crucea căinţei, cu capul greu lăsat în pământ, aşteptând parcă să i se deslege curelele ca să se prăbuşească în drum. Atunci se oprea tot convoiul fiindcă altfel nu era ou putinţă şi oamenii se adunau în jurul calului. Erau toţi cam de aceeaş vârstă, bătrâni, cu figurile supte şi afumate, unii spânatici, alţii păroşi, cu mustăţile strânse papură în ţurţuri de ghiaţă arămie. Toţi erau din satfe olteneşti şi se întâlniseră la coloana regimentului. Veniseră cu oftări adânci, dar mai pe urmă se împrieteniseră, împărţind aceeaş soartă deopotrivă de aspră şi pentru ei şi pentru vitele pe caire unii chiar le aduseseră de-acasă. Nu ştiau bine ce au de făcut, dacă anume sunt puşi să poarte caii şi căruţele pe drum, sau să fie ei purtaţi de bietele dobitoace până vor veni altfel de ordine, io © BCU Cluj Oricât s'au sfătuit, nu şi-au putut afla rostul, dar s’au lămurit ou vorba că „aşa e răs-belul f“. Cărunţeala lor îmbrăcată în haină de catană nu ar fi fost lucru prea de tot altfel, dar aşa cum se înfăţişau ei, semănau mai mult a osândiţi. Cu nişte capele mici şi vechi lipite pe vârful capului, înfăşuraţi în mantăi scurte, fără nasturi, arse şi ciuntite pe la poale, cu picioarele încălţate în opinci .de -piele nerasă, dar mai mult înfăşurate în şomoioage de paie, oştenii aceştia treceau ca nişte stafii printr’o poveţe urâtă, unde tot greul era lăsat pe viaţa lor. _ . Aveau dace se tângui când -suflau în palmele degerate şi săreau după un picior pe altul ca şoimanele. Strânşi roată lângă calul care nu mai voia să meargă, măcar că erau obişnuiţi cu asemenea opriri nevrute, câte unul se arăta mai cu teamă : — Te pomeneşti că se prăpădeşte !... — E ea şi dus,... clătina altul din cap. — Că asta ne-ar mai trebui !... — Huă, măi oameni ! Nu mai cobiţi aşa, — răcnea stăpânul calului. Răsuflă, nu vedeţi ? Răsuflă săracu, da’ se mai odihneşte şi el că are dece! Pe urmă fiecare îşi amesteca soarta sa cu a dobitocului şi se înduioşa de sine. — Mi-au degerat oasele, nu mai pot! — Eu nu mai pot mişca deştele, uite mi-au rămas aşa... — Tăceţi măi fraţilor, să nu se mânie Dumnezeu şi mai rău! Două plesnituri -de joardă întinse pe spinarea calului înţepenit, îl readuceau la viaţă cum altceva n’ar fi izbutit şi gloaba începea iarăşi mersul domol cu provizie nouă de răsuflet şi aburi. Satele se arătau rar, dar oricât ar fi fost de dese, nu se afla nici urmă de regiment, iar călătorii rebegiţi care se iveau câteodată, nu puteau spune nici o vorbă de îndrumare. Miliţienii îşi urmau calea rătăcită, poposind uneori la marginea drumului în jurul unui foc clădit din lemne luate din păduri ori de pe uliţă de sate, tot singuri şi nebăgaţi în seamă, căci lumea era secătuită. Terminaseră proviziile şi abia dacă se mai găsea la vreunul câte-o coaje sfoiegită de pesmete în care-şi sângera gingiile fără nici o ispravă. Când odihneau mai mult şi făceau focul, fierbeau sfecle în căldările cailor şi pe urmă sugeau zeama aceea turbure care li se părea dulce şi gustoasă ca ceaiul şi muşcau lacomi a diorinţelor noastre numai atunici e făcătoare de minuni. ■ . Un tropot ide cal răsună din ce în ce mai .aproape şi până să bage de seamă Ghi-riţă şi Pârloagă, simţiră un călăreţ lângă ei. — Bună seara, oameni buni. (încotro? — Să trăieşti tică. Mergem şi noi unde ne-o scoate câinoşia drumului ăsta. Calul răsuflă adânc pe nări şi trupul îi aburea de parcă ar fi fost stropit cu uncrop. • , ■ — Dumneata unde mergi, flăcăule? îl întrebă Chintă. . . — La batalionul de rezervă. Fac legătura cu regimentul. — Şi e cale lungă până acolo? ■ . — Cum mergeţi Dvs. domol, până mâine dimineaţă ajungeţi. Stancu se uita la .soldatul din şea cu mare neastâmpăr. Câţi întâlnise până aci, nu rămăsese unul pe care să mu-1 întrebe de Ilie. De fiecare dată se pregătea ca ţpen-tru o încercare cumplită. Acum aştepta să se termine convorbirea aceasta informativă şi pe urmă îi venea rândul lud. — Da’ nu ştii Dumneata — se adresă Chiriţă călăreţului, — s’or fi mai găsind în drum şi alte sate? — Se face unul spre dreapta, chiar acum unde o să întâlniţi un răscruci, dar e drumul înzăpezit şi nu se poate răzbi. Chiriţă ;îi povesti despre ei, cum sau rătăcit şi cum orbăcăiesc nemâncaţi şi fără nici un semn de nicăeri. Soldatul ştia unde se află şi regimentul lor şi le dădu toate lămuririle necesare. — E cale ide o zi şi mai bine până acolo, da’ ieu zic să vă opriţi întâi .în satul care vine, la noi la batalion, c’avem provizii destule. Să faceţi şi D-vs. Crăciunul ca oamenii. — Auzi frate Pârloagă? — Pârloagă? întrebă cu interes soldatul, răsucimdu-se în şea ca să desluşească mai bine chipul celui întrebat. E şi la batalion unu Pârloagă, Pârloagă Ilie! — Băiatul meu! ţipă Stancu şi ochii i se umplură de lacrimile fericirii. Auzi tu Chiriţă, băiatul meu e acolo! Mare istorie, mare istorie, Domine!... Cum de-am apucat noi tocmai drumul ăsta? Apropiindu-se de călăreţ, îi mângâie piciorul pe cismă în sus şi în jos, împletici ndu-se pe lângă oal şi iînnecându-se de plâns. — Mânca-te-ar moşu, flăcăule, ce mare veste mi^ai adus D-ta! Trăi-te-ar Dumnezeu! Călăreţul urmărea cu satisfacţie bucuria miliţianului. — Şi ce face băiatul meu? E sănătos şi-i merge cum nu se poate mai bine, că e tocmai la aprovizionare. — Auzi măi Chiriţă? Auzi măi Chiriţă? U-hu-hu.„ şi bu-bu-biu. Haide lupule şi tu... Se auziră, iarăşi chiotele lui Niţă Niculae, şuerând peste câmpuri eu vârtejul vântului. ?5 © BCU — Grăbiţi-vă ca să ajungeţi mai iute, că eu ana să dau de veste că veniţi, zise călăreţul şi şfichiuind calul peste grebeni, trecu în trap ca o nălucă dealungul coloanei. Când se pierdu în fundul zării întunecate, se auzi un foc de armă. Flăcăul tuna în calea viscolului. Miliţienii făcură popas şi Chiriţă le spuse minunatele lucruri aflate dela călăreţ. Parcă nu le venea să creadă. Prea li se vesteau atâtea împliniri din-tr’odată. — Băiatul tatii, băiatul tatii! — îşi îngâna mereu fericirea Stancu Pârloagă. ' —; E darul Crăciunului, Stancule, vorbi Chiriţă şi ceilalţi încuviinţară, făcân-du-şi cruce. De-acum calea era ca şi sfârşită. Cele câteva ceasuri nu mai însemnau nimic, faţă de zilele în care merseseră fără nici o nădejde. Porniră parcă mai grăbiţi, ca să ajungă cât mai repede în satul acela făgăduit pentru sărbătoarea Sfintei Naşteri. Dar vântul era vrăşmaş. Niciodată nu le suflase drept în ochi cum făcea acum şi eu atâta putere de mai, mai, să răstoarne şi căruţele. Oamenii erau căliţi, dar acum tremurau de le clănţăneau dinţii. Niţă dhiotea mereu şi (tot med straniu, şuerând şi huiduind prelung, de parcă s’ar fi încins o ceartă cosmică al cărei demon era el. — Omul ăsta trage rău, vorbi pentru sine Pârloagă, oarecum cu teamă ea să nu i se sperie bucuria. Coborâseră un dâmb şi-acum porniseră să urce o pantă ce se pierdea în ceaţă şi negură. Abia făcură câţiva paşi şi unul din caii lui Pârloagă, Murguleţ, puse picioarele în omăt şi rămase aşa. Ceilalţi mergeau mânaţi cu stăruinţă de stăpânii lor. — Măi fraţilor, staţi mai încet, strigă Pârloagă. Eu am rămas în drum. Nu putea opri însă nimeni în mijlocul coastei, pe un drum de ghiaţă. Puse mâna pe coderia de bici asvârlită în căruţă, de care nu se. folosea mai niciodată, şi începu isă sperie calul, fiindcă îi era milă să-l lovească. Dar degeaba. Abia când ceilalţi ajunseră la un loc mlad neted, făcură popas şi câţiva se întoarseră de urniră căruţa ou umărul. Lui Pârloagă îi sta pe inimă o vorbă şi nu se lăsă până nu i-o spuse lui Niţă Nicolae : — Măi Niţă, eşti om în toată firea, mai lasă vere chiotele ălea, că sperii şi dobitoacele... — Şă le las ai? îl privi mânios Niţă. Dar tu dece ne-ai chinuit cu văicărelile tale? Se risipiră apoi la căruţe şi porniră. - După câteva minute de mers, calul lui Pârloagă puse iarăşi botul în pământ. Miliţianul se apropie de el. Era calul lui! II mângâie, îl frecă la ochi şi-i încălzi urechile. II luă apoi de căpăstru şi-l îndemnă cu vorbă blândă: — Hi căluţule... hi taică... Pune-ţi toate puterile că ne-aşteaptă lllie... Calul făcu trei paşi şi la al patrulea căzu în genunchi. — Măi fraţilor, strigă din nou Pârloagă, mai staţi măi! Vorha i-o prinse cel dinainte şi din unu’ntr’altul ajunse până la -Niţă Nicolae. Convoiul se opri. Când ajunseră la cel poticnit, calul se ridicase pe copite. — Să ştiţi că moare, zise imul. — Ferească Dumnezeu, se tângui Pârloagă. De ce să moară săracu? Niţă Nicolae trase un chiot şi pe urmă se amestecă în vorbă: — Dări în şanţ să-l. mănânce lupii, că te poţi -arăm şi cu ălălalt. — Proastă vorbă ai bre omule, zise Pârloagă. - *6 © BCU ....— Doar n’ai vrea să oprim la fiecare pas să îngheţăm nouă oameni de dragul linei mârţoage. , , ‘ —Aşa e! se 'uniră aproape toţi cu vorba lui Niţă. — Cum o să las fraţilor, dobitocul, nu vedeţi că trăeşte? £ ostenit şi el. Are trebuinţă de odihnă. — Lasă-1 Stancule, grăi şi Chiriţă. Nu vezi că-ţi faci păcate cu el săracu? £ cu sufletul în gură! — Nu-1 las oameni buni. E calul meu;. îl duc aşa cum oiiu putea să-l vadă şi Ilie. Eu nu vă cer să zăboviţi cu mine. Dece să vă cer liuerul ăsta, că nu e drept să vă opresc decâteori i-o veni lui să stea. Mergeţi înainte că venim şi noi cum ne-o ajuta Dumnezeu. Aproape suntem ca şi ajunşi iîn satul acela, nu mai mergem în neştire. . — Aşa e, ziseră miliţienii. Propunerea lui Pârloagă o aştepta fiecare dela celălalt, dar era mai cuminte să pornească chiar .dela el. Chiriţă se oferi să rămână cu Pârloagă. Ceilalţi însă se ppuserâ, pe motiv că ai fiind şeful coloanei, nu putea să-i lase singuri. Trebuia să dea răspuns la orice întrebare, de rostul lor şi să le poarte de grijă. Acum ajungeau într’un sat, unde se ştia că e o unitate militară şi nu se cuvenea să apară aşa, de capul lor, ca nişte derbedei fără stăpân. Pârloagă refuză şi el categoric oferta lui Chiriţă. — Lasă Mărine, nu-ţi face grijă de mine. Mergi cu oamenii unde e rostui D-ttale. Eu acum sunt ca şi acasă. N’o să ne ivedarn mâine dimineaţă în satul acela? Convoiul se puse în mişcare şi nu rămase în loc nici căruţa lui Pârloagă. Dar vijelia era mai năprasnică. Izbea în pieptul cailor şi cârmea căruţele după vrutul ei. Oamenii îndemnau caii ou răcnete şi opinteli ca să nu slăbească mersul până în vârful dealului, fiindcă cine ar fi rămas, îl păştea primejidia de a nu se mai putea urni. De-aceea, când calul lui Pârloagă făcu din nou popas, miliţianul înţelese să rămână la cuvântul spus. Sie uită ia căruţele care zoreau spre satul unde era Ilie, se uită şi la calul aproape adormit. Dece să-l lase când el l-a însoţit decând au ieşit pe poarta casei şi l-a purtat până acum eu atâta .credinţă? S’ar întrista şi băiatul de fapta lui care le-ar strica bucuria întâlnirii. Trebue să-l ia cu binişorul, să-l lase să răsufle în voie, că e cal cuminte şi-şi cunoaşte datoria. Adevărat, nu s’au îndepărtat prea mult ceilalţi şi Murgudeţul a şi pornit ia drum. Chiriţă care e către sfârşitul coloanei se uită înapoi şi vede cum vine căruţa lui Pârloagă. Dacă nu s’ar vedea, ar mai opri el coloana, că n’o să-l lase singur. Niţă Nicolae dă alte chiote şi glasul lui se aude destul de aproape. încet, încet, tot merge căluţul. Dar parc’ar fi un făcut. Parcă tocmai din lătrăturile lui Niţă se. stârneşte altă furie şi viscolul ise năpusteşte în căruţa lui Pârloagă, împingând-o înapoi. Dobitocul n’are putere. încearcă să-l birue. E slab. Trebue să oprească iarăşi. Şi vântul trece prin straele miliţianului, îi scutură trupul şi-l strânge în cleşte de ghiaţă. Dacă n’ar avea în inimă căldura pe care i-o dă gândul băiatului, s’ar prăbuşi de ger. Când mergi, parcă te mai încălzeşti, dar aşa îţi înghiaţă repede mădularele. Pârloagă îşi mângâie calul. 11 bate cu palmele pe spinare, îi netezeşte’părul şi-şi bagă mâinile la îmcheetura picioarelor lui. Aci e cald. E cald ca’n sobă. Ce spunea. Niţă că moare? Un dobitoc care se duce nu mai are căldură. Se răceşte ca şi omul. E cald. I s’au desgheţat mâinile şi parcă şi calul s’a -mai înviorat. Dar ei stau locului şi coloana se îndepărtează mereu. Căruţa lui nu se mai zăreşte prin umbra nopţii. Chiriţă trimite vorbă celor din faţă să mai facă un popas, să~l mai aştepte. Oamenii © BCU însă nu w să-l asculte. Fiecare simte că-i în joc propria lui viaţă. De s’ar opri acum, n’ar mai putea să plece. Ar îngheţa şi sângele dobitoacelor şi-al lor, că e viscol mare cum nu s’a mai văzut. Mai ales se împotriveşte Niţă Nicolae. El e capul coloanei şi răspunde răcnind că nu se mai opreşte până în satul acela fără nume spre care merg. Calul lui Pârloagă însă tot n’a murit. Câteodată mai suflă pe nări şi ies aburi de viaţă. Dar inima stăpânului său tremură. A cotropit-o vântul acesta care urlă ca o vâjietoare şi e ostenit de-atâta mers, că parcă nu-1 mai ţin nici picioarele. Se mai uită dealungul drumului şi cum nu mai vede nimic din convoiul tovarăşilor săi, se urcă în căruţă. E prea singur în pustietatea acestor zăpezi viscolite şi prea l-a pătruns gerul din toate părţile. Ş’iaci s’a adunat omătul tot ca pe câmp, degeaba are căruţa coviltir. Scutură scândurile care rămân goale şi îngheţate, aşterne mâna de paie ce se mai găseşte în fund şi se cuibăreşte rezemat de loitre, ghemuin-du-se sub -pulpana mantăii. Parcă e mai adăpost. Tot poate să se ascundă mai bine şi vântul nu-1 mai umflă cu furie. Cum stă aşa, caii, ca şi cum s’ar fi înţeles pxintr’un semn [tainic, încep să meargă şi căruţa, măcar că e mai grea, se mişcă bine. Ştia el Pârloagă că aşa o să se întâmple, cum să se ia după vorlba lui Niţă, să lase Murguleţul în drum! Toate sunt bune. Calul merge. Ilie e găsit. II vede cum prinde chip de om viu, că doar până acum l-a purtat în sufletul lui, mort. Parcă din răsufletul său înviază băiatul. Parcă se ridică dintre şanţuri unde a căzut ucis de ghiulele, cu rănile lăpă-date, sdravăn şi voinic ca înainte. Acum îl simte el că trăeşte mai mult decât în clipa când i-a spus băiatul ăla, fiindcă viaţa asta nouă porneşte din inima şi din îndârjirea lui. Din răsufletul său cresc şi puterile calului. Uite-1 ce frumos merge şi botărît să ajungem în satul lui Ilie... Numai că gerul se înteţeşte tot mai rău şi vântul trece pe sub coviltir cu urlet şi mai grozav. Miliţianul îşi mişcă trupul cu anevoie, suflă în pumni şi când scoate vârful limbii afară simte ţurţuri reci care-i atârnă din mustăţi în jos spre barbă. O furnicătură :îi aleargă prin tot corpul şi picioarele îi degeră de-i vine să .plângă. Dar bine că merg caii. Frumos o să fie mâine când s’o întâlni cu Ilie. Şi e ziua de Crăciun! O să meargă la comandant şi-o să-l roage ca să-l lase pe un loc cu băiatul lui. — Atâta am, Domnule Ghinărar! Om trăi, om -muri, să fim împreună. Că pentru ţară a venit el, pentru ţară am venit şi eu... Şi nu se poate să nu-1 asculte Ghi-năraru, c’o fi având şi el copii şi tot ca el o fi suferind... — Iiiii... mare ger... îi şopteşte inima. Da’ o să ne încălzim -mâine, cugetă el pe loc. O să se încălzească cu băiatul, cum se încălzeau acasă în zilele Crăciunului. Ce frumos mai era! Parcă le-a pismuit cineva traiul. Avea toată alergătura pusă în pătul şi caisa îndestulată eu de toate. La el nu se pomenea Crăciun fără -porc, fără colaci şi înodturi pentru copii. Acum, în seara asta sfântă de Ajun, cum stăteau toţi în sobă, începeau să vină copiii cu urâturile la fereşti. Printre cei dintâi era şi Ilie. Cântau ce cântau cu glasuri de îngeri şi pe urmă intrau în casă. îşi puneau căciulile mari cât baniţele jos lângă uşă, sărutau mâna lui Pârloagă şi a Lisavetei, mai cântau, se mai încălzeau şi după ce-şi primeau darurile, -plecau lăsând casa plină de urâturi. A doua zi veneau ou steaua. Ce băieţi învăţaţi! Făceau câte-o stea, de te minunai de frumuseţea şi strălucirea ei. Cântau despre Naşterea Domnului, adevărat aşa cum a fost; despre faptele Lui dumnezeeşti şi spuneau lucruri înfricoşate despre iad. Asta parcă mai întrista sufletul lui Pârloagă, fiindcă se ştia şi ei cu greşeli ca tot omul. 18 © BCU Dar avea de gând, pentru liniştea şd ispăşenia lui, să facă o fântână. Fântâna spadă păcatele omului. N’a avut răgaz, c’a venit urgia asta, dar dacă s’o mai întoarce acasă, până n’o face fântâna n’o să se apuce de altceva. Atunci o să i se pară vis toată suferinţa de acum. Gândul îi sare delia una la alta. Se vede copil la vatra părinţilor săi, printre arături, prin păduri, la muncile câmpului, vara cânid îl frig ea soarele şi se răcorea cu apă dela izvor. Şi-aducea aminte apoi de vorbele de adineauri ale lui Chi-riţă. înţelept om şi curat ca un sfânt! Ştie tâlcurile ca mitropoliţii! Cum spunea despre învierea lumii prin Domnul? Iarăşi i se pare judecata grea. Se încurcă, se poticneşte şi nu poate urma firul pe care i l-a arătat Chiriţă. O ia dela început cu binişorul şi deodată se luminează. — A!... Mi-am adus aminte. Acum eu s’ar putea să plec, dar dacă plec, vine Ilie. O să vedeţi că vine Ilie... Tremură şi-i clănţănesc dinţii. — Ce frig! Ce frig, Doamne! Pârloagă îşi simte trupul împuns cu cuţite de ghiiaţă. Se înfig în el şi în scândurile căruţii, inţepenindu-1 în încleştarea lor, apoi uşor parcă-1 învălue peste tot o căldură dulce şi moleşitoare. Cum era acasă, uneori, în sobă... Acum vin Irozii. Dar dece sunt aşa băeţii noştri! Au bărbi urîte şi nişte dinţi laţi de te sperie. Sunt îmbrăcaţi în fel şi chipuri de strae, cum erau comedianţii dela bâlci. Au săbii în mâini şi toţi vorbesc răstit. E şi Ilie. Ala cu barbă neagră ca tăciunele de se uită crunt. Nici nu zici că mai e el. I’auzi cum vorbeşte de aspru! Cuvântul lui parcă e o osândă. Ei, Ilie, lasă gluma. Lasă tată... ăsta nu e joc frumos. Ce tu eşti Irod? Ferească Dumnezeu copii de copiii noştri. Nici câinele nostru nu e Irod... De-atâta căldură, de-atâta oboseală, miliţianul a început să aţipească. S’a pomenit cuprins de un fel de ceaţă şi cu pleoapele închise de o apăsare odihnitoare. Da-i bine că tot merg caii. Merg cu credinţă şi nădejde de parcă ar fi la o încercare mare, . unde trebue să-şi pună şi viaţa ca să izbutească. In viscolul care urlă cu foame de pradă şi ’n cumplita tărie a nopţii, Stancu Pârloagă călătoreşte senin peste troenele de zăpadă, cu toate gândurile adunate deasupra nesfârşitelor câmpuri albe. Satul fără nume st depărtează tot mai mult, dar el se găseşte cu adevărat undeva, unde Hie, feciorul lui Stancu Pârloagă a apărut în această noapte de, Ajun eu un steag smuls din braţele duşmanului, cântând colinde pentru slava Patriei. * *9 © BCU DE GH. TULEŞ Printre măslini, se vede marea, piatra Albastră seăpărând. Colina ou stâlpi limpezi e o vatră Pe care s’a sfărmat un gând. O frunte rotunjită, gânditoare, In aşternutul unor flori, Adună sărutări fierbinţi de soaie, Utmplându-se de umbre, de colori. Un braţ pierdut de trup de-atâta joacă Rămase în acelaş gest Măsură sprintenă în promoroacă, De hexametru sau de anapest. ,\ici, un faun a cântat pe nai Sub chipreşii în f loare Şj. o fântână a ’ngânat un grai Precum un dulce fagure de soare. Aici un zeu gândi un cântec nou Pe lira lui de aur. Pe când dumbrăvile zvoniau ecou Şi peşterile :— ascunse ’n crengi de laur Păstorm tânăr s’a oprit aici Şi, furişat prin liniştea deplină, Văzu o nimfă cu sâni mici, Scăldându-se ’n fântâna de lumină. Mitologia este încă vie Şi cântecele ei Cu buze rumene îmi cântă mie Şi apa rece curge ’n pumnii mei. Ori poate-am înviat din mitul vechi . Şi aşteptând oa jocul să înceapă, îmi prind cercei de struguri la urechi Şi scutur flori pe apă. >30 c A N I DE G. BUMBEŞTI Strămoş al nostru Cain ai rămas Să-ţi strigi păcatul pururea în noi, Mânjiţi de umbră, putreziţi die ploi: Un ceas am vrea mai bun, măcar un ceas. Stropit de sânge, sânge duci în gură, GocMi în podul palmelor crăpate, Valvoiu alergi înspre singurătate S’ascunzi în peşteri slaba ta făptură. Abel cel blând s’a prăvălit, în tină, Păstor ucis de fratele său drept: Sălbatec gând — apoi i-a curs din piept Amurgul roşu fără de lumină. Cum tresărim din somn cu mâna prinsă De gândul morţii Cain eşti în noi, Ne-a ros păcatul şi rămânem god Ou mâna scrum înspre iertare ’ntimsă DELA NERON LA STALIN1) DE TEODOR M. POPESCU C reştinismul a cunoscut multe epoci de (greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. Dala Neron la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Jisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n’a egalat ca impietate şi ca primejdie acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi — ce e mai grav — pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi. Este de aceea un moment de hotărâre supremă în istoria creştinismului şi un prilej de serioasă reflecţhme asupra peripeţiilor de acum şi de până acum ale Bisericii lui Hristos în lume. Creştinismul a reuşit să se descătuşeze de strânsoarea iudaizantă a legalismului mozaic, să triumfe asupra persecutorilor păgâni, să reziste fanatismului mahomedan. Este ameninţat acum să fie distrus ca de un cataclism, înghiţit ca de o fiară apocaliptică, de ateismul ofensiv al bolşevismului. Niciodată, nici chiar în epoca celor mai crude persecuţii păgâne, dualismul Hristos-Anţihrist, bine-rău, lumină-întunerec, spirit-materie n’a fost pus şi trăit aşa de tragic, ca experienţă a omenirii, cum se pune şi se trăeşte în zueie noastre. Este ceasul unei lămuriri şi orientări fatale sau providenţiale pentru omenire, este, ca niciodată, ceasul creştinismului sau al anti-creştinismului : Nu doar al creştinismului sau al păgânismuiuâ, cum a fost la început, nici chiar al credinţei sau al necredinţei în Dumnezeu, ci ceasul grav al credinţei sau al anticredinţei. Este primul războiu organizat şi propagat de o parte din omenire împotriva nu numai a oamenilor cari cred, ci a lui Dumnezeu însuşi, in Care cred. Este o răzvrătire luciferică împotriva Creatorului, cum n’a mai fost în veac, şi este mai gravă decât cea demonică: Fentrucă se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui, ci repudierea ingrată şi ostentativă, negarea pătimaşă, «uitarea, scoaterea Lui din mintea creaturii, ştergerea Lui dintre realităţi, pălmuirea şi desmoştenirea Lui — de putem zice — de către om, coroana creaţiei divine. Bolşevismul a întrecut 1) Fragmente dintr’o prelegere imaasguirală ţinută «la Facultatea de Teologie din Bucureşti (Noembrie 1Ş411 cu mult, în această, privinţă, tot ce s’a putut concepe şi face până acum împotriva creştinismului şi a lui Dumnezeu. Şi i antru ca paradoxali şi scandalul să fie deplin,, se întâmplă aceasta pe pământul evlavios şi mistic al „sfintei" Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii de totdeauna. O asemănare a bolşevismului ateu cu păgânismul idololatru este numai în parte sau figurat potrivită. In realitate, ateismul bolşevic stă dincolo de păgânism, de orice rătăcire, de orice erezie şi superstiţie, pentmcă stă dincolo de orice oredinţă religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire voită. Este nu o oredinţă greşită sau neputinţa de a crede, ci este voinţa de a nu crede. Comparaţi cu toţi persecutorii de până acum, dictatorii proletariatului comunizat sunt nu apărătorii unei religii proprii, fie oricât de rătăcită, nu slujitorii unei credinţe, deosebite de a altora : Sunt tot ce poate fi mai funest şi mai odios pentru o religie şi pentru toate concepţiile de viaţă ce decurg din ea : Sunt antireligia sub formă de autoveneraţie obligatorie şi tiranică, sunt autoidololatrizaţi întronaţi în locul lui Dumnezeu, sunt nihilismul spiritual total, negaţia completă şi definitivă, antiteismul cel mai rebel şi mai distructiv. Un Satan, dar un Satan ateu, în Sfânta Sfintelor ! Satan, pierzându-şi ultima seântee oe-i amintea originea şi firea lui cea dintru început • Credinţa că există Dumnezeu. Satan care nu mai crede şi nu se mai cutremură ! Intre toţi persecutorii de până acum şi între regimul persecutor din Republica Sovietelor este deci o deosebire care trebue subliniată, pentru înţelegerea fenomenului ateu bolşevic şi a pericolului ce prezintă el pentru creştinism. Situaţia creştinismului era mai puţin grea sub Neron decât sub Stalin. ifuidaiismul sectar, poditeismul păgân şi islamismul fanatic, cele trei pericole mai mari pentru creştinism până, acum, au fost mai puţin pregătite şi pornite să distrugă Biserica, decât este bolşevismul.. Nici Iulian Apostatul, nici Revoluţia franceză, nicio svârcolire anticreştină, din câte cunoaştem, n’a imaginat şi n’a reuşit împotriva lui Hristos, ceea ce a imaginat şi. a reuşit bolşevismul. Creştinii au căutat uneori in istorie o întruchipare a lui Antihrist, un tip anticreştin desăvârşit: Antihristul cel mai reuşit, din câţi au fost socotiţi astfel, trăeşte azi şi este comunist; el este Stalin, ţarul roşu. El întruneşte maximum de însuşiri cerute pentru a-şi juca rolul, şi în primul rând pe aceea de a fi un renegat, un fost seminarist, care se pregătea deci să Slujească lui Iisus Hristos. Acest fapt dă luptei Antihristului roşu o semnificaţie cum n’a avut lupta niciunui alt persecutor al creştinismului. In reaoţiunea mozaică împotriva Bisericii primare, era revolta unei tiadiţii for maliste, a unui nomism greşit înţeles, a unui mesianism falsificat de veacuri vitrege pentru Israel. Era neputinţa tragică de a crede că un răstignit poate fi Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Evreii persecutau în creştini uzurpatori ai Legii şi ai speranţelor lor mesianice; perescutau — în închipuirea dor deşartă, — oameni căzuţi dela Legea lui Moise. In imperiul roman, autoritatea şi vulgul persecutau în creştini duşmani ai statului,oameni periculoşi, sectari, atei şi suspecţi, o „superstiţie" nouă şi funestă; persecutau pe dispreţuitorii zeilor şi pe distrugătorii idolilor şi ai civilizaţiei greco-roimane. Mahomedanii au persecutat în creştinism o religie rivală şi puternică, pe cinstitorii altui profet decât al lor; au persecutat din zel religios, din devotament gelos pentru Allah şi pentru Mahomed. Toţi la un loc apărau o religie, religia lor mai veche sau mai nouă, socotită mai îndreptăţită şi mai bună. Toţi erau credincioşi în felul lor şi mândri de credinţa lor ; toţi credeau că aduc slujbă lui Dumnezeu persecutând pe creştini. Rătăcirea lor era mare, desigur, şi loviturile ce au dat Bisericii erau grele. Impo- 23 © BCU trivirea opusă de ei creştinismului a fost din cele mai grave erori şi pierderi ale omenirii, dar ea avea omeneşte o explicaţie: Era încercarea unor oameni greşiţi, de oarecare bună-credinţă în cugetul lor, cari, necunoseând sau neînţelegând adevărul, superior puterii lor de a-1 concepe, făceau un lucru socotit de ei bun: Apărau o religie, religia lor, concurată, întrecută şi înlăturată de creştinism; 6 apărau ca din datorie de pietate faţă de Legea, de zeii sau de profetul lor. In felul lor, greşit desigur, ei apărau o credinţă religioasă şi socoteau a săvârşi un act pios şi meritoriu. Ei nu erau necredincioşi, dimpotrivă : Erau sectari, bigoţi, superstiţioşi, formalişti sau fanatici, şi vedeau în creştini apostaţi, atei sau eretici. Creştinismul s’a ,putut menţine şi organiza totuşi alături de mozaism, de păgâ-nism, de mahomedanism chiar. însăşi ambianţa şi atmosfera religioasă, în care se găsea, stimulau zelul lui religios, îi dau conştiinţa superiorităţii lui, întreţineau atenţia şi încordarea lui religioasă. In religia adversară, el găsea tun concurent şi iun termen de comparaţie, şi ise silea să se arate superior ed în toate. Era mândria vechilor creştini persecutaţi, de ia se fi ştiut superiori persecutorilor lor, cu credinţa şi cu viaţa lor religioasă-,morală. Le era mai uşor să convingă pe păgâni că «idolii sunt falşi, decât pe bolşevici că există Dumnezeu. Minciuna se vădeşte mai curând idecât adevărul, şi creştinii au vădit-o cu prisosinţă. Bolşevismul însă întâmpină pe credincioşi cu urechile astupate, cu ochii închişi. El nu vrea nici isă audă, nici să vadă, el nu «a«scultă şi nu idiscută. El neagă din principiu, interzice şi loveşte. Adevărul lui este tăgăduirea, (dreptatea lui este forţa, nădejdea lui «este persecuţia. Pe când Iudeii s’ar fi mulţumit cu respectarea Legii mozaice de către creştini, Romanii cu recunoaşterea cultului împăratului, iar musulmanii cu cinstirea lui Mahomed, pe lângă Hristos, bolşevismul nu vrea pe nimeni şi nimic ce ar aminti de Dumnezeu sau l-ar sluji: Nici zeu, nici idol, nici profet, nici preot, nici rabin, nici imam. El este negaţia divinităţii: Nu vrea nici religie, nici cult; se vrea pe sine în totul, şi nimic mai mult, sau alături de «el. înlătură pe Dumnezeu în mod aprioric şi «definitiv, fără a avea neyoe să demonstreze. Ii este «destul că vrea să pună comunismul în locul a tot ce se poate.şti şi crede. Bolşevismul nu crede în Dumnezeu, pen-trucă nu-L vrea. II înlătură «deci, pentru «a se aşeza el în locul «divinităţii şi al religiei: „Urîciunea pustiirii în locul «cel sfânt". Este, în «această privinţă, o mare deosebire dela Neron ia Stalin. Pe când imperiul roman era un stat religios, cu împăraţi „pioşi“, cu respect oficial pentru divinitate, tolerant «cu zeii altora şi mândru de «ai isăi, cărora le «socotea datorită întinderea şi puterea sa; pe când viaţa păgânului era plină de «credinţe şi de acte religioase, încât a creştinilor îi părea «goală până la a fi numită „ateism", bolşevismul este regimul ateismului «declarat, obligatoriu şi impus. Unul era statul politeismului, «altul e statul ateismului, al ateismului de stat, principiu fundamental, general şi indiscutabil, împotriva căruia mu admite şi nu tolerează nimic. Istoria n’a cunoscut «o formă ide fanatism mai «orb, mai îngust, mai neîndurat, decât fanatismul ateismului bolşevic. Acest Antihrist nu se mulţumeşte cu necredinţa sa; el vrea pe a tuturor, şi «nu ar avea odihnă şi saţiu, decât în ziua în care ar reuşi să smulgă pe Dumnezeu şi să-L arunce, ca pe o prejudecată odioasă, din mintea celui din .urmă credincios. «Spre deosebire de pâgânism, bolşevismul este propagandist, este misionarul ateismului universal, şi nu aspiră la glorie mai mare, de cât aceea de a ter» mina odată cu Dumnezeu. Este de neînchipuit la ce privaţiuni şi suferinţe a fost constrâns un popor de aproape două sute de milioane de suflete, pentru a găsi bolşevi- *4 © BCU Cluj smul mijloacele materiale ale prozelitismului său în lumea întreagă. Au trebuit să moară milioane de nefericiţi, pentru a-şi procura arhidemonul roşu arginţi! corupţiei atee mondiale, ai apostasiei generale. Această acţiune anticreştină nu este un capriciu, cum erau persecuţiile unor cezari nebuni, ci este idin nefericire o convingere, un principiu de guvernământ, o metodă, un întreg program de proletarizare şi de comunizare, de anarhizare a lumii prin ateizare. Păcatul iniţial al 'bolşevismului este teoria absurdă, că religia este cea mai mare nenorocire pentru societate, că 'este piedeca progresului şi a fericirii omenirii: Eâ este marele pericol social, duşmanul omului. Religia şi comunismul se exclud. Idealul bolşevismului este organizarea şi domnia proletariatului mondial, prin lupta de clasă, prin răsturnarea tuturor condiţiunilor de viaţă actuale, socotite „burgheze", prin înlăturarea tuturor tradiţiilor şi instituţiilor existente, printr’o schimbare radicală a omului, prin modificarea tuturor ideilor lui moştenite de secole şi de milenii, considerate prejudecăţi şi superstiţii dăunătoare. Comunismul nu vede obstacol mai mare în calea realizării sale decât religia. Declarând-o ,produs al societăţii capitaliste", cu origini în economia individualistă şi mistică, „instrument de exploatare a proletarilor de către capitalişti" şi stigmatizând-o ca „opium pentru popor", comunismul combate religia ica pe tot de poate fi mai opus şi mai dăunător intereselor'proletariatului, ştiinţei şi fericirii universale. ....... Ceea ce face statul comunist, cu 'aşa idei despre religie, pentru a ir năbuşi şi a ucide sentimentul religios, este fără precedent şi nu încape aci, în câteva pagini1). Persecuţiile îndurate de Biserică—■ cler şi credincioşi —• şi metodele ide propagandă, care duc la discreditarea religiei şi la zădărnicirea catehizării şi a cultului, sunt tot ce se poate concepe mai crud, mai ipocrit, mai pervers, mai diabolic. Bolşevismul vrea „lichidarea religiei" şi o urmăreşte prin toate mijloacele imaginabile, aplicându-le metodic şi stăruitor, cu o desăvârşită tehnică a persecuţiei. , El urăşte şi prigoneşte — se înţelege — toate credinţele religioase şi toate formele cultice, dar mai mult decât pe toate urăşte şi persecută creştinismul, şi în deosebi Biserica ortodoxă. Sunt nenumărate pretextele şi procedeele de teroare şi ide tortură, cu care bolşevismul vrea s’o compromită şi s’o distrugă. Ele sunt de altfel numai în parte cunoscute, şi în parte vor rămâne poate necunoscute totdeauna. Bolşevismul lucrează mai mult lîn secret, la întunerec, fără martori şi fără mărturii, aceasta pentru a nu provoca şi brusca peste măsură nici opinia poporului rus, nici pe a lumii întregi. El nu judecă decât de formă, nu ascultă pe nimeni, condamnă din oficiu şi execută fără graţie: Condamnă şi execută Sntr’un chip sadic, care lasă în urmă toate metodele persecuţiilor de altădată şi pe ale inchiziţiei medievale. Nicio teroare n’ă imaginat şi n’a aplicat împotriva unei credinţe religioase mijloacele pe care le-a imaginat şi le .aplică bolşevismul, aceasta pentnucă şi fanatismul lui este mai mare şi mai crud, şi mijloacele lui ide acţiune antireligioasă sunt mai multe decât altădată. Ceea ce lagravează această acţiune, ca metodă de persecuţie şi de propagandă, este nu numai teroarea bolşevică şi mulţimea mijloacelor întrebuinţate, ci şi spiritdl lor. Procedeele persecuţiei comuniste nu urmăresc doar distrugerea creştinismului prin violenţa măsurilor administrative coercitive. Acestea sunt numai o lăture a politicii antireiigioase a Sovietelor., Ea foloseşte, evident, tot ce poate duce prin forţă şi prin 1) Vom publica în alt loc (rev. Biserica Ortodoxă Română), partea informativă şi documentară a. acestei prelegeri;, aci, ,făcând., numai .cpnşideraţiuni . generale comparative asupra' Situaţiei creştinismului în Repubiica Savietelof. ' v- •' • . . constrângere la înnăbuşirea credinţei creştine, dar nu se mulţumeşte să condamne, să tortureze şi să ucidă oameni, să distrugă biserici, cărţi religioase şi obiecte de cult: Ea vtrea să uddă credinţa însăşi, şi în acest scop foloseşte nu numai lovitura brutală, ci şi batjocura, sarcasmul, ironia, caricatura, profanarea, tot ce poate jigni, umili şi scandaliza pe credincioşi şi doare mai mult de cât durerea. Ura faţă de credinţă şi de cult se manifestă în acte şi expresii de o grosolănie specifică bolşevismului, ca şi teroarea lui. Ea are forma celui mai vulgar dispreţ, a unui sentiment de profund şi afectat, desgust, care face parte din patologia bolşevismului, ea toată patima ce pune în general în „lichidarea" religiei. Iată, de exemplu, ce declara un înalt funcţionar de stat sovietic, reprezentant al guvernului, procuror, într’un proces in care au fost condamnaţi la moarte un arhiepiscop şi un episcop ro-mano-catolici, în anul 1923: „Noi respingem la fel toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor dreptul în stat... Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, musulmană şi celelalte" 1). Aceasta este chintesenţa geniului bolşevic, aceasta este marea lui realizare şi glorie, exprimată în stil revoluţionar caracteristic (stilul e omul): Scuipă pe religie! Trebue să recunoaştem că niciunul din persecutorii de până acum ai creştinismului, nici chiar cei cu reputaţie de nebuni, ca Neron, Do-miţian, Oomad, Iulian Apostatul sau Al-Hakem 2 3), n’a avut asemenea concepţii şi n’a rostit la adresa creştinismului asemenea cuvinte. Ele sunt deviza şi onoarea ateismului total bolşevic. Se înţelege dela sine cu cât este mai grea situaţia Bisericii în Rusia comunistă, decât oriunde şi oricând până acum., dela Neron la Stalin. Se înţelege cu cât ar fi mai grea în lumea întreagă, dacă s’ar putea realiza visul revoluţiei mondiale a bolşevismului, ateizarea şi comunizarea lumii întregi. N’a imaginat şi n’ia întreprins nimeni până acum să alunge pe Dumnezeu din lume, să ucidă credinţa în El, să distrugă în toate ale sale religia. Nimeni n’a încercat — niciun -maniac, niciun dement, niciun tiran, nici Lucdfer însuşi — să gândească a desdumnezei universul, a-1 antiteiza, a-1 revolta împotriva divinităţii, negând-o, respingând-o, batjocorind-o în chipul cel mai scelerat. Nimic de mirat dacă, voind să explice şi să califice fenomenul ateu bolşevic, în principiile şi manifestările lui antireligioase, cunoscătorii situaţiei din Uniunea Sovietelor o socotesc deadreptul „demonism", „satanism", de o formă cum spiritul cei ■rău n’a încercat încă până acum: Apostasia omenirii întregi — sau, exterminarea tuturor credincioşilor de către atei. Lucifer a voit să revolte pe îngeri împotriva lui Dumnezeu; bolşevismul vtrea să revolte pe oameni,, şi această rătăcire este mai grea decât cea dintâi. Neo-Luciferul bolşevic vrea nu doar să egaleze sau să întreacă pe Dumnezeu, ci-L neagă şi-I ia el locul; nu se mulţumeşte să contrazică şi să combată pe (Iisus Hristos, sau să persecute sângeros Biserica Lui, ci-L neagă: Neagă însăşi existenţa Lui istorică, cu argumentul pueril şi perfid, între altele, că n’a putut să existe un Iuda, care să-L vândă aşa de e£tins); neagă învăţătura Lui evanghelică şi-I ia el locul, ca un adevărat Mesia şi mânuitor al lumii: nu Iisus Hristos, ci el, Antimesia şi Antihristul! N’a existat, de când este lumea, o mai îndrăsoeaţă uzurpare, o mai completă răsturnare, o mai neruşinată falsificare a tot ce are omenirea mai preţios, mai sfânt 1) v. Reinhold von Walter, Le chrătien nusse (KX>nferintă), în nev. Irânikon, t VI, tw 5 (Nov.—Dec. 1929), p. 688—689. 2) OaECif al Egiptului (996-1020), sub care creştinii am suferit cea mai grea prasecuţie mahomedană. 3) S. Birmissaleux, La persăcution die Pid&e reJigieuse eu U. R. S. S., în rev. Irânikon, t XI. nr. 6 (Nov.-Dec. 1934), p. 576. şi mai salutar, decât cea pe care o proclamă şi o urmăreşte astfel bolşevismul." N’a fost impietate, n’a fost rătăcire, n’au fost aberaţie şi primejdie mai mari decât acestea, de a sili Biserica creştină să se întoarcă împotriva lui Hristos, de a sili omenirea întreagă să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu. Comunismul vrea o lume nouă, ou totul nouă, alt om, altă societate, altă eră, era revoluţiei bolşevice, cu calendarul ei ateu. Cu acest procedeu, Iisus Hristos este în adevăr scos din lume şi din istorie, neavând voe dela Stalin să mai existe nici în prezent, nici în viitor, nici chiar în trecut! Nici Neron, nici Iulian Apostatul, nici ialt persecutor n’a cutezat să şteargă din istorie cel mai mare fapt istoric, şi dacă s’ar fi gândit s’o facă, aveau în urma lor mult mai puţin decât aproape două mii de ani. Neron nu cunoştea pe Iisus Hristos, cum ou L-au cunoscut, decât din nume, nici ceilalţi persecutori păgâni; iar Iulian, care-L cunoscuse, se înşela ca un naiv sentimental de dragul mitului păgân. Bolşevismul nu are în această privinţă nici o scuză, nici alta. EI este conştient şi de rea-credinţă. El nu neagă pe Dumnezeu sau pe Hristos, pentrucă n’ar putea să creadă. El ştie că Iisus a existat şi că a predicat iubire, milă. pace şi înfrăţire, dar el nu vrea acestea, ci vrea luptă de clasă, deci ură şi duşmănie. Evanghelia îl înfruntă şi-l zădărniceşte, de aceea o respinge. Iisus îl contrazice şi-l ruşinează, de aceea 11 înlătură. Bolşevismul vrea să scoată din conştiinţa omului ideia că poate exista în univers altă putere, decât a omului singur, şi altă tdoctrină decât comunismul. Şi nu doar cum au făcut-o alţii. El identifică pe Dumnezeu eu diavolul şi-i neagă apoi pe .amândoi. Ministrul bolşevic al Instrucţiunii publice, Lunaeiarski, saluta apariţia revistei atee „Bezbojnik“ cu cuvintele entuziaste: „Doresc din toată inima deplin succes ateismului în lupta lui împotriva speotrului respingător al lui Dumnezeu, care a cauzat un rău atât de diabolic întregii omeniră în cursul istoriei ei“ 1). Este ultima stratagemă a lui Satan: Se identifică cu Dumnezeu şi apoi se neagă pe sine, pentru a putea nega şi pe Dumnezeu. Pentru a-