GÂNDIREA ANUL XX Nf. 10 DECEMVRIE 1941 SUMARUL: DUPĂ DOUĂZECI DE ANI NICHIFOR CRAINIC: După douăzeci de ani .... 51^ GEORGE GREGORIAN: Ştrengarul.................520 V. VOICULESCU: Poesii,.......................521 VICTOR PAPILLAN: Legendă şi hrisov...........524 ION PILLAT: Toamnă.......................... 528 N. CREVEDIA: Poesii - . . ; '.............529 PETRU P. IONESCU: Fenomenologia ritmurilor istorice 534 DONAR MUNTEANU: Celor de pe culmi............549 LUCIAN EMANDI: Poesii........................547 IOAN CCMAN: Decaeneu.........................549 IDEI, OAMENI, FAPTE PETRU P. IONESCU: Filosofie şi Naţiune.......560 EMILIAN VASILESCU: Petru Movilă — apărător al ortodoxiei . ...........................533 ŞT. ZISSULESCU: Patria noastră ecumenică . . . . 563 CRONICA DRAMATICA DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Hamlet, Patima Roşie, 10.000.000 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC : Un eveniment: Cartea Profesorului Hoffmann despre România .... 572 EXEMPL ARUL 30 E I © BCU LIBRĂRIA GERMANĂ BUCHHOLZ Calea Victoriei 45 Lângă Palatul Regal şi Biserica Kreţulescu ASORTIMENT BOGAT IN ROMANE • culegeri de poezii, povestiri, descrieri de calatorii, aventuri, literatura de vânătoare, drame, romane poliţiste, cărţi cu fotografii, cărţi pentru tineret şi pentru copii, cărţi de bucate şi pentru sport. MANUALE PENTRU INVAŢAREA LIMBEI GERMANE ŞI A LIMBILOR STRĂINE. DICŢIONARE. SECŢIUNEA ŞTIINŢIFICA • bogat asortata, organizata pentru a deservi Universităţile (toate Facultăţile), şcolile superioare. Institutele ştiinţifice şi Bibliotecile. REPRODUCERI ARTISTICE • de pe tablourile celebre din şcolile germana, italiana, olandeza veche şi franceza moderna. DUPĂ DOUĂZECI DE ANI0 ; ; \....■ DE . . NICHIFOR CRAINIC .. Gândi ir ea împlineşte cu numărul de faţă douăzeci de ani de viaţă literară, deşi, cronologic, ea a început la 1 Mai 1921. E o satisfacţie pe care puţine publicaţii au putut s’o aibă într’un climat cum e al nostru, unde entusiasmele se aprind repede pen-truca descurajările să le anuleze în scurtă vreme. Gândirea supravieţuieşte tuturor încercărilor similare, ce s’au ivit după războiul mondial, iar secretul acestei biruimţi nu e numai de natură materială, dar şi morală. ; A . ;E adevărat că mediul intelectual dela noi nu e prielnic unor asemenea manifestări de durată. Interesul pentru problemele creaţiilor spirituale înnalte stă în raport invers cu numărul imens ,al celor cari poartă numele de cărturari. Românul se orientează mai mult din svon decât din citite. In astfel de împrejurări, entusiasmUl de a croi o dâră luminoasă şi încăpăţânarea de a o prelungi dealungul anilor se plătesc cu sacrificiile unei vieţi întregi. E nevoie de o dedicaţie şi de o pasiune învierşunată ca, înfrângându-te pe tine şi mistuindu-te în lucrul pe care îl faci, să poţi spune cândva : am izbutit j Nu ştiu ce stă, din toate acestea, la temelia revistei, dar ceeace se poate constata e că ea a împlinit douăzeci de ani de viaţă regulată. ........ Dar dincolo de împrejurările exterioare neprielnice, e altceva ce li s’a opus în-frângându-le: e credinţa neclintită că drumul pe care mergem vine din adâncimile acestui neam şi duce spre misiunea lui de mâine. Oricât de ispititor ni s’ar fi cântat despre libertatea absolută a spiritului creator, noi am calificat această libertate des-rădăcinare şi ne-am plecat urechea la murmurul din veac al duhului românesc. Gândul că nu evoluăm în aventura fulgului în vânt, ci slujim puteri de dincolo de noi, care îşi caută articulaţia proprie în plăsmuirile singurătăţii noastre contemplative, ne-a dat tăria de-a frânge protivnieiiie ori de unde s’au ivit. Dacă s’ar examina publicaţiile care, în acest interval, au apărut şi au dispărut în neant, s’ar vedea limpede că mai toate profesau fie bizareriile estetismelor abstracte, fie internaţionalismul umanitarist, sub a cărui mască deabia dacă se putea disimula virulenţa ddsolvamtă a iudaismului. In tot acest timp, lung cât o jumătate de viaţă, iudaismul a fost duşmanul nostru cel mai învierşunat. Nu adversar, ci duşman. Iudaismul şi acoliţii lui recrutaţi dintre Români n’au dus cu noi o luptă de idei, cum nu ne-ar fi displăcut, ci uma de exterminare. Din clipa când am afirmat în paginile acestei reviste că nu concepem altă artă românească şi altă cultură naţională decât aceea înrădăcinată în autohtonism, între noi şi curentul iudaic şi iudaizant s’a creat prăpastia unei duşmănii fără leac. ^ © BCU Cluj Un spirit mai intolerant decât al Evreilor nu există. Autohtonismul nostru, susţinut die un puternic grup de condeie, care constituie fala scrisului contimporan, se excludea cu maladivul egocentrism iudaic, împătimat de setea dominaţiei şi lacom să subjuge ţelurilor lui orice talent se ridica din rândurile româneşti. A fi voit să fii tu însuţi ca Român în artă şi în toate manifestările publice era un lucru socotit dela început ca primejdios rasei lui Lsrail, chiar dacă n’ai fi luat nicio atitudine faţa de problema iudaică. Evreul nu s’a mulţumit să trăiască din vlaga noastră; el a voit să dicteze în cultură şi să conducă statul. Orice svâcnire de insubordonare era lovită în germene. Situaţia de azi nu mai e cea de ieri. Iudaismul deţinea banul, deţinea tipografia, deţinea presa, deţinea editura şi mijloacele de reclamă. Noi nu posedam nimic din toate acestea, cum nu posedăm nici azi. De partea lui erau în plus toţi ambiţioşii de notorietate sau flămânzii de pâine, cari, pentru a se face agreaţi, îmbrăţişau ori simulau idealurile evreeşti, luând neapărat poziţie împotriva noastră. In scopul de a ne-o face duşmană, un faimos bancher evreu a cumpărat până şi Viaţa Românească, revista ieşeană care, şi fără această vânzare, nu fusese niciodată anti-iudaică. Mijloacele folosite ca să ne destrame erau multiple. Intâiu, boicotul tăcerii : niciodată în publicaţiile evreeşti sau în cele româneşti susţinute de Evrei nu s’a vorbit bine despre Gândirea, — spre onoarea noastră ! Apoi, tactica discordiei : bizuindu-se pe susceptibilităţile poeţilor, unii dintre noi, cei mai inofensivi, erau lăudaţi pe când ceilalţi batjocoriţi. O altă metodă, intimidarea şi cumpărarea : dacă în gruparea revistei nu mai figurează de multă vreme câţiva scriitori dintre cei cari au întemeiat-o sau au contribuit cu frumoasele lor creaţii la strălucirea mişcării, e fiindcă ei înşişi au părăsit-o, fie intimidaţi de nesfârşitele campanii ale presei iudaice, fie pentrueă li s’au oferit avantagii editoriale sau de reclamă, fie pentrueă au fost tocmiţi ca simbriaşi în redacţia din Sărindar. Până şi unui poet tânăr care beneficiase dela debut de paginile iubitoare ale acestei reviste, dar oare nu se putea nutri numai ou ambrozie, i s’a impus să se retragă mai întâi formal din gruparea noastră şi numai cu această condiţie avea să fie tocmit corector la „Dimineaţa” ! Defecţiunile acestea, de care se făcea caz şi haz, le-am îndurat ani de zile pe tăcute, susţinuţi de puternicele caractere care rămâneau şi de cele noi care se adăugau. Ţinta necontenitelor atacuri a fost în deosebi redactorul responsabil a'l revistei. Atacuri, nu de natură ideologică sau de critică literară, ci sălbăticii cum rare ori se vor fi scris în vreo limbă de pe pământ. Cuvinte puroind din iresponsabilitatea demenţei s’au vărsat pe mormântul părintelui său (T. Arghezi în „Adevărul Literar” şi G. Călinescu în „Capricorn"). Nici mama nu i-a fost cruţată, nici surorile, nici soţia şi nici copilul (Dem. Theodorescu în „Cuvântul Liber”). El însuş era înfăţişat în caricaturi ca un beţivan imbecilizat între grămezi de sticle golite sau, în pamflete, ca un borfaş şi ca un scandalagiu dat în brânci peste praguri de cârciumi (colecţiile „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Adevărul Literar”, „Bilete de Papagal’’, cu deosebire F. Aderca şi T Arghezi). Evrei ori simbriaşi ai Evreilor, toţi oamenii aceştia, cari n’au avut nimic sfânt în viaţă, ascultau de o singură comandă care, voind să dărâme un om. năzuia să spargă o grupare de scriitori şi să nimicească un curent de artă şi cultură românească. In legătură ou aceste campanii care au durat aproape douăzeci de ani, îmi vine în minte o scenă petrecută nu de mult. Intram întâia oară în Academia Română. J*4 ' © BCU Cluj Câţiva seniori ai înnaltutui aşezămâfrt, savanţi caii au stat departe de sbuciumările luptei, se apropiară de mine şi, cu o încântătoare delicateţă în cuvinte, îmi atraseră atenţia că aici e o adunare de oameni mai bătrâni şi mai liniştiţi, cari practică b formă convenabilă chiar atunci când rostesc păreri opuse, şi că ar fi bucuroşi să vadă că şi tinereţea se pune de acord cu spiritul acesta molcom şi senin. Am înţeles imediat. Seniorii cu duhul blândeţii aveau despre mine o imagine formată din. publicaţiile iudaice şi le era teamă ca nu cumva să mă vadă într’o bună zi năvălind pe uşă cu sticla de rachiu în braţe, răsturnând scaunele şi mesele ori asvârlind cu căli-: mările în tavanul Olimpului. ■ Odată, în toiul acestor campanii nevrednice de chipul omenesc, scriitorii Gândirii mx alcătuit un protest prin care înfierau vehement abjectele procedee iudaice. Intre cele dintâiu iscălituri era aceea a lui Tudor Vianu. Scriitorul, care şi-a petrecut toată tinereţea printre noi, se desolidariza şi în acest mod de perversitatea talmudică, de care tatăl său, creştin şi participant la trei. războaie româneşti, se lepădase cu decenii în urmă . . Astăzi iudaismul e la pământ. Cui a folosit monstruoasa intoleranţă a unei liote de venetici cari, în loc să se simtă fericiţi ca vâscul pe stejar, voiau să ne interzică nouă de-a gândi şi de-a vorbi în duhul ţarinei şi al neamului nostru ? Un splendid act de dreptate românească a săvârşit Octavian Gogâ când, în 1938, a suprimat „Adevărul1’, „Dimineaţa” şi „Lupta”. Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi publicaţiile săptămânale şi lunare, evreeşti, din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în numele românismului aparţine exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele străinilor de-aici, fiindcă suntem stăpânii acestui pământ, dar un popor dă semne de cumplită decadenţă când îngăduie ca în numele lui să decreteze directive un Traistă-în-băţ, care mâine se va aciua prin Canada sau prin Tasmania. , Pentru ziua de mâine a culturii româneşti, tot acest mărăciniş ce întuneca zarea şi în ghimpii căruia s’au jumulit miţele atâtor berbeci rătăciţi, va fi dispărut. Nu va mai exista capital evreesc, nici tipografii, nici presă, nici editură şi nici mijloace de reclamă. Şi nu vor exista mai ales falsele idealuri de artă şi de cultură, sub care se disimula iudaismul şi care au momit pe mulţi dintre ai noştri, desfigurându-i şi ca-ricaturizându-i. In acest mare luminiş ce s’a deschis, Gândirea nu are meritul protestului gălăgios şi sterp al unui anumit naţionalism, ci meritul de a fi dat la iveală,-zămislite din fuziunea intimă a insului creator cu duhul ţării, un bloc de creaţii în poesie, în proză, în filosofie, în artă, în politică şi în viaţa spirituală, care constituie partea cea mai numeroasă şi mai caracteristică a culturii noastre contimporane. Şi dacă elita cititorilor şi-a regăsit afinităţile .ancestrale în aceste creaţii, iar aşezămin-tele oficiale au încununat pe cele mai multe dintre ele, tot mai există rămăşiţe ale defunctelor procedee şi mentalităţi iudaice, care încearcă să bagatelizeze sporul considerabil adus de mişcarea noastră. , D. G. Călinescu, profesor de literatură română la Universitatea din Iaşi, e o rămăşiţă de această natură. Spirit de o feminină plasticitate, .a cărui evoluţie eame-leonică niciun scrupul n’o împiedică, el a trecut prin cenaclurile literare cele mai diverse, colorându-şi pe rând pasivitatea temperamentală ca crezurile lor. A simulat o vreme şi crezul nostru, pentru a se rostogoli, în cele .din urmă, direct în redacţia „Adevărului Literar", ca simbriaş al faimosului iudeo-armean M. Sevastosr el însuş un biet interpus. Iudaismul îşi asimilează dintre goimi, după rudenia de structură, fie terenurile moralmente informe şi afânate, fie o pastă cerebrală cu deviaţii funcţionale. .Un asimilat al spiritului iudaic se dovedeşte d. G. Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române’’, haotic conglomerat de petice pamfletare, mare cât abia să încapă într’o târăboanţâ. Gândirea, cu cei douăzeci de ani plini, aproape nu există în această carte, unde fiţuicile evreeşti, care au apărut câte două sau trei numere, sunt expuse pe cearşafuri- imense, caşi cum ar fi constituind evenimente epocale în cultura noastră, Pentiuca însemnătatea revistei să nu iasă în evidenţă, autorul inventează diferite capitole fanteziste unde plasează cu incoherenţă umoristică pe scriitorii caii au făcut sau fac parte din grupare. Astfel, Gib. I. Mihăescu, Cezar Petieseu, Victor Ion Popa şi Dragoş Protopopescu sunt aruncaţi la capitolul „Romanul gloatei, romanul copilăriei, proustienii“. Adrian Maniu şi Aron Cotruş sunt trecuţi la capitolul „Sbură-torul, fenomenul arghezian'*, — între Evreii Camil BaLtazar şi Virgil Moscovici. Ema-noil Bueuţa la capitolul „Poesia paternităţii, proza etnografică". Ion Pillat, Radu Gyr şi D. Ciurezu la capitolul „Tradiţionaliştii, autohtonizarea simbolismului, poesia roa-r delor", împreună cu Evreii B. Fundoianu şi Ilarie Voronca, — tradiţionalişti de bună seamă ! Mateiu I. Caragiaie, care şi-a tipărit toată proza în Gândirea, e trecut la „Dadaişti, suprarealişti, hermetici", între o droaie de aiurişti evrei. N. M. Condiescu, Victor Papilian, N. Crevedia, Grigore Popa, din sleire de inventivitate, au fost îngrămădiţi Ia toptanul „Alte orientări". Petru P. Ionescu la „Noua generaţie", — împreună cu N. Iorga şi V. Pâryanf Cât despre Vasile Băncilă şi D. Stăniloae, ei nu există nicăieri, iar George Gregorian e nimicit ca, de altfel, mulţi dintre cei citaţi. Ce rămâne din mişcare, după ce toţi aceşti scriitori au fost încartiruiţi în diversele promiscuităţi ? Rămân doar Nichifor Crainic, Lucian Blaga, V. Voieulescu, împreună cu Paul Sterian, Sandu Tudor şi... Const. Goran, un versificator onorabil al sentimentelor creştine, care n’a scris niciodată la Gândirea! Mişcarea e trecută sub titlul ironic de .^Iconografie mistică, doctrina miracolului", iar toată esenţa ei strânsă într’o pagină de pamflet şi redusă la o elucubraţie maladivă a autorului: împuşcarea de îngeri! Iată, după judecata domnului profesor universitar G. Călinescu, ee-au adus gândi-riştid în literatura românească. Haoticul său conglomerat de crâmpeie, publicate cu ani mai înainte în „Adevărul literar", e făcut după un calcul pe cât de perfid, pe atât de greşit: autorul, care nu are simţul orientăm în vreme, n’a bănuit prăbuşirea iudaismului. Ucenic al bietului M. Sevastos, el a rămas suspendat în halucinaţia atotputerniciei evreeşti, agitându-se nervos să ne demonstreze geniul stăpânilor săi, după ce aceştia au dispărut pentru totdeauna din cultura românească. Mult mai realist şi mai abil decât d. G. Călinescu se dovedeşte a fi d. Ion Zamfirescu în lucrarea recentă „Spiritualităţi româneşti", E tot un fost colaborator credincios al „Adevărului". Dar când a simţit cum trosneşte creanga uscată sub tălpi, cu un admirabil impuls de conservare a făcut un salt uriaş de lângă Sinagogă dea-dreptul în pridvorul Bisericii ortodoxe. E adevărat că răsturnările fundamentale de azi s au petrecut cu o iuţeală atât de uluitoare în cât simpaticul neofit n’a avut răgazul necesar unui studiu mai aprofundat al noii sale atitudini naţionaliste şi ortodoxiste pe care a trebuit s’o ia brusc în braţe. A citit pe nerăsuflate câte o carte, —- câte una singură, — pentru a-i servi ca temelie bibliografică de fiece capitol al lucrării care, ni se spune, ar fi totuşi la origine o teză de doctorat în litere. Graba adaptării se vede şi din scăpări cum e cea dela .pagina 18, unde autorul se desvăluie că nu ştie când 5x6 © BCU Cluj s’a alcătuit simbolul credinţei. Dair oricum, simţul realist şi abil iese la iveală din aderenţa tot mai încălzită la ortodoxie, 3a etnicfcm şi naţionalism, cele trei categorii sub care vede întrupat noul spirit al lumii noastre româneşti. Cu toate acestea, judecăţile domnului Ion Zamfireseu poartă încă pe ici pe colo diformităţile mentalităţii pe care deabia a părăsit-o. Sunt oa nişte filacterii ce s’ar vădi, posnaşe, de sub un potcapiu aşezat la repezeală. Intre alţii, judecându-ne şi pe noi, cu o îngăduiaîă bine intenţionată, tot după o singură carte : „Puncte cardinale în haos“, autorul uită că a trecut dincoace şi lasă condeiul să funcţioneze în virtutea veehei obişnuinţe : „Cercul literar şi. ideologic'1 al Gândirii i se pare deodată „incapabil să se emancipeze de un anumit lanţ reacţionar, sub semnul căruia a purces", etc... „Reacţionarismul" acesta, pe care ni-1 impută d. Ion Zamfârescu, e moştenit direct din redacţia „Adevărului", care fte-â ţintuit cu el două decenii la zidul infamiei. Un Evreu ar fi îndreptăţit de optica lui specială să ne spună astfel. Un Român însă, care s’ar fi regăsit pe sine în chip desăvârşit —1 nu. Pentrucă noi, scriitorii revistei Gândirea, suntem, în raport eu era nouă în care intră istoria europeană, — nu ştiu ce termen să găsesc pentru a nu răni susceptibilitatea domnilor neofiţii — suntem, în sfârşit, nişte modeşti înnainte-mergători. Cercetaţi amănunţit scrisul nostru întreg, crâncen hulit de adversarii cari zac azi pe maidanul anacronismelor, şi nu veţi găsi o singură afirmaţie pe care s’o desmkvtă evenimentele şi perspectivele spirituale ce se deschid dincolo de ele.. . , ’ •• Pe continent s’au dărâmat state, s’au prăbuşit oapiştile falselor ideologii, tot ce-a fost clădit pe temeliile hibride, inspirate din iudaism, s’a fărâmiţat. Constelaţiile de nume celebre, învestite printr’o laborioasă reclamă cu prestigiul imaginar al supremei arte şi filosofii, au reintrat în tabernacolul Talmudului de unde răsăriseră. Niciuna din aceste pseudo-valori nu‘ se mai pomeneşte şi nu va mai avea circulaţie.  fost o verificare fulgerătoare şi urmează un proces de desintoxicar.e a spiritului popoarelor europene. Franţa, care a fost ţara cea mai sedusă de iudaism, unde se instalase Marea Sinagogă a mtennaţionâlismeior, a căzut sub prapriile-i păcate iar- azi, desmeticită, îşi dibuie în adâncuri rădăcinile gloriei de odinioară. Ca o insulă în mijlocul freneziei admirative şi imitative a decadenţei parisiene, noi n’am fost niciodată sateliţii acestei Franţe în agonie. Ne-a plăcut să semnalăm însă, ori când am avut prilejul, viziunea naţionaliştilor ei, înspăimântaţi de sfârşitul ce se apropia. Ţara unde un Leon Blum ajunsese dictator, iar Charles Maurras puşcăriaş, nu ne mai putea vorbi decât ca o negaţie a gemului naţional. - Astăzi Germania e purtătoarea de cuvânt a Europei. Dar Germania nu s’ar fi putut ridica dacă mai întâiu nu şi-âr fi purificat organismul naţional de stupefiantele Ideologiilor iudaice. Concepţia ed de artă şi de cultură e clădită pe dogma rasei, adică a specificului etnic, cum spunem noi de douăzeci de ani încoace. Pentru a face loc geniului etnic, înnăbuşit până ieri ca pretutindeni prin meşteşugite procedee vrăjmaşe, s’a desfăşurat în Germania un vast proces de eliminare a elementelor alogene şi nefaste. Din presă, din Universitate, din ştiinţă, din artele plastice, din muzică şi din teatru, din cinematograf şi din literatură au fost înlăturaţi toţi fermenţii descompunerii, indiferent dacă erau Evrei sau Germani iudaizaţi. Cultura germană e eonce-pută ca o unitate supremă rezultând din contopirea tuturor puterilor creatoare ale - rasei, ca o imagine pe cât de ideală pe atât de autentică, de caracter perenic, în esenţa căreia să se poată recunoaşte sufletul Germanului de ori unde şi de ori când. Cultura < în general, fiind constituită din puteri spirituale vii, e învestită cu atributele atnac- ţiei şi' ale impulsiei, acţionează direct asupra sufletelor şi le transformă în bine sau în'rău, după natura acestor puteri constitutive. Un popor se modelează neapărat după cultura la care aderă. A fost una din marile erorii ale regimurilor democratice de-a \ nu exercita nicrun fel de control asupra producţiei culturale, părăsind-o la voia în- I tâmplarii din prejudecata unei libertăţi înţelese anapoda. O cultură desvoltată în ast- J fel de condiţii a pregătit prăbuşirea Franţei. Dar o cultură supravegheată din punc-tulde vedere al binelui naţional a regenerat în scurtă vreme poporul german şi l-a ridicat la misiunea istorică de purtător de cuvânt al Europei. In Germania ca şi în Italia are oricine libertatea plăsmuirilor superioare, dar nimeni n’are libertatea de a face din aceste plăsmuiri puteri diabolice de infectare a sufletului naţional. Există o înaltă pedagogie de stat care trebuie să vegheze asupra pâinii spirituale a poporului potrivit istructurii sufleteşti a poporului însuşi, precum şi ţelurilor superioare pe care statul le propune naţiunii. La noi transformările s’aiu petrecut în interval prea scurt ca să fi dat încă răspas alcătuirii unei astfel de concepţii generale despre funcţia culturii. Cazul Istoriei literare a domnului G. Călinescu, concepută în subordinea unor ţeluri iudaizante şi în antinomie cu ţelurile statului actual, naţionalist şi autoritar, constituie un anacronism Am tipărit în numărul trecut al revistei două importante contribuţii germane: studiul domnului consilier ministerial Herbert Scuria şi redactor al revistei berlineze Geist der Zeit despre Universitate cum o concepe Reichul naţional-socialist, şi eseul domnului Franz Koch, profesor la Universitatea din Berlin, despre sufletul german în literatură. Universitatea germană, după cum confirmă aceste glasuri dintre cele mai autorizate, a trecut dela liberalismul desorientat la o fază de adaptare la concepţia unitară a Statului, care e naţionalismul. Este, dacă voiţi, o concepţie similară cu cea medievală, în care dogma catolică e substituită de dogma rasei ca focar central din care iradiază şi în care se îmbină toate articulaţiile imensei opere de înnoire a sufletului naţional. Literatura, aşa cum o gândeşte d. Franz Koch, e văzută din acelaş unghiu. Şi Germania de ieri a avut Călineştii şi Lovineştii ei, interesaţi să menţină cu ajutorul criticei şi istoriei literare o permanentă confuzie de valori, la care cele cu adevărat germane participau numai în doza necesară pentru a nu stârni reacţiune împotriva celor iudaice, împinse mereu pe primul plan. Astăzi. însă nu mai e posibilă o asemenea confuzie calculată. Nimeni nu mai pomeneşte în Germania de Heine, de Wassermann, de Ştefan Zweig, de Emil Ludwig, de Alfred Doblin, sau în filosofie de Hermann Cohen şi de Husserl, celebrităţi iudaice, abil regisate, pe care un public neavertizat le credea valori reprezentative ale geniului german. Critica nouă îndeplineşte într’adevăr o funcţie salutară demascând insanităţile unor astfel de intruşi şi ridicând în conştiinţa culturală a Beichului numele şi valorile autentic germane. Precum s’a putut vedea din felul de a gândi al marelui istoric literar, care e d. Franz Koch, criteriul călăuzitor în artă şi în cultură e ceeaice noi numim de douăzeci de ani încoace autohtonismul, presupunând, bine înţeles, o formă superioară, care să-l re- . prezinte fie în plăsmuirile frumoase, fie în gândirea filosofică. E adevărat că acest curent a existat în Germania şi în perioada haosului democratic, dar valorile lui, care astăzi stau pe primul plan, erau înnăbuşite de asurzitoarea gălăgie a iudaismului dominator. Intr’o perioadă de răsturnări epocale, cum e a noastră, funcţia criticei devine într’adevăr considerabilă dacă unghiul ei de judecată se deschide dela insul creator la interesele superioare ale comunităţii naţionale. Noi nu avem încă o astfel de 5,18 © BCU critică.,.Foiletoniştii acri, diformaţi în subsolul publicaţiilor evreeşti, rămaşi orfani de patronii, cari îi inspirau, se'găsesc în derută şi n’au aptitudini pentru o menire oum e aceasta. Facultăţile de litere, în sarcina cărora ar fi să cadă această operă de orientare, fac filologie sau erudiţie istoric-litarară, dar cuvântul lor e absent din directivele necesare momentului crucial, pe care îl trăim. Domnul D. Garacostea cu minunata pregătire pe care o are, e absorbit în problemele foarte interesante de estetică a limbii şi numai în ultimul timp s’a hotărît să coboare în arena golită de falşii atleţi. In douăzeci de ani de viaţă literară, Gândirea, nu s’a bizuit pe critică. In configuraţia culturii noastre, unde „Convorbirile Literare" au avut pe Titu Maiorescu, „Sămănătorul" pe Nicolae larga, „Luceafărul" pe G. Bogdan-Duică, „Viaţa Românească" pe Garabet Ibrăileanu şi „Convorbiri Critice" pe Mihail Dragomirescu, e singura mişcare oare nu s’a impus prin autoritatea vreunui critic. Noi nu suntem un cenaclu cu pontif care să distribuie calificative, cu ore de palavre şi cancanuri muiate în ceaiu, cd o camaraderie de poeţi, prozatori şi gânditori, selectată şi verificată firesc în toiul luptelor, cu o doctrină amplă şi limpede, alcătuită din cea mai bună contribuţie a fiecăruia şi pe care fiecare o realizează în lătur ea personalităţii sale cea mai conaturală cu ea. N’a existat nici o deliberare prealabilă cristalizării acestei doctrine. Ea s’a născut şi a crescut spontan din ciocnirea fondului etnic din fiecare cu forţele străine protivnice, la lumina unei înnalte culturi, care- împodobeşte pe orice gândi-rist. Nevoie de mentor au numai scriitorii cari n’au ajuns încă la armonia lăuntrică a unei culturi proprii. Din acest punct de vedere, colaboratorii Gândirii sunt totdeodată propriii lor critici. In orice colţ de ţară sa/u de străinătate s’ar găsi, ei ştiu ce trebuie să trimită redacţiei şi ce nu. Li-o spune conştiinţa de artişti români, ancorată în sufletul neamului lor, ca să întrebuinţez expresia definitorie a marelui George Coşbue. O doctrină cristalizată în acest mod nu aparţine unui moment pentru a se perima în cel de-al doilea. Doctrina lui Titu Maiorescu era a unui admirabil dascăl de gramatică şi a ieşit din actualitate îndată ce momentul ei s’a consumat în efectele salutare, pe care le-a produs. Doctrina domnului Mihail Dragomirescu e un sistem de estetică interpretativă, ce poate fi acceptat sau nu. Doctrina lui Garabet Ibrăileanu . era aceea a unui intrus care, sensitiv şi veşnic speriat de mediul românesc, se acăţase ca de o scândură salvatoare de unilateralitatea regionalismului moldovenesc. Doctrina Gândirii n’are nimic din toate acestea. Emanând firesc şi spontan din spiritul unei elite de scriitori familiari cu tradiţia neamului lor, ea e însăşi doctrina creaţiei artistice româneşti. Şi dacă va fi să piară cândva, aceasta s’ar întâmpla când n’ar mai exista scris cu adevărat românesc. jţîată dece actualitatea ei, după două decenii de luptă şi creaţie literară, e proaspătă ca în ziua întâia. Toate doctrinele cu care s’a înfruntat în acest timp au dispărut. Ea singură trăieşte. Fenomenul general european, de întoarcere a popoarelor către izvoarele autohtone ale geniului etnic, — în fruntea cărora stă Germania ca purtătoare de cuvânt — ne demonstrează mai elocvent decât orice critic actualitatea permanentă a doctrinei gândiriste.^ ŞTRENGARUL DE GEORGE GREGORIAN Un pui de furnică nomad — Nou născut într’un vecihi cimitir — S’a fost rătăcit, departe de şir, In jurul unui mormânt cu răsad. Merge suind fel de fel de-amănunte, Ocoleşte prăpăstii de găuri mărunte, Trece pe poduri de ace de brad, Se-abate pe-o aşchie, porneşte ’napoi Şi’n drum, speriat de-.un pietroi, Intră cu gând să se-ascunză In lacul verde întins de o frunză. Dar iată-1, stă ’n loc pe a frunzei şuviţă Rămas ca un punct din peniţă. Oe semn din cuprinsul întreg l-a vrăjit0 Bea şi el depărtarea de mit ? In trupu-i himeric ce poate să fiarbă De’n unghi şi-l ridică şi-l tremură frânt9 Ce-a zărit, ce-1 aţine mereu în frământ ? N’o fi, colo firul acela de iarbă Din vârful căruia micuţa cucoană — Amărâtă de fiul netot — Caută goalele ’mprejurimi peste tot ? Ştrengarul el singur o ştie şi’n goană -Luând-o spre calda icoană, Şi-aleargă fărâma de parcă în bot. 520 © BCU Cluj' P O E s I I DE V, VOIGULESCU - " ' / STROFE PENTRU UN „CIMITIR AL EROILOR" Privesc adânc cum Soarele închină Podgoria de cruci suind senină Pe dealurile luate cu asalt, ■ Cum fumegă tăcerile... Năvalnic Acolo sus pe strălucitul Dalnic Mă ’mbată vinul gloriei înalt, Oe-i nemurirea ? Veşnica zăbavă Amestec viu de moarte şi de slavă Eroii ’n cer duc rădăcini de lut Ii cheamă jos un dor, o strâmbătate Dau suflet drepturilor încălcate Şi fulgeră de unde au căzut. In groapa lor mai sacră decât cerul Ei, marii morţi, ne-au plămădit misterul Şi ’n taina lor cuprinşi viarăm toţi Când ne-aptmeau în vremile cărunte , Luminile istoriei pe frunte, Urcaţi in fuirci, otri traşi iloţi pe roţi. ' ■ 5a i © BCU Cluj Albine mânioase pe câmpie Porniră iureş mie după mie Şi astfel mierea păcii ne-au cules. Acum în stup dorm somnul aşteptării Plângi că-i astupă florile uitării, Covârşitorul morţii înţeles? întreabă zeii care ne-ar fi partea De n’ar fi visul mai semeţ ca moartea Să rumenească jertfe, nebunii? Ca fără soare veşteda grădină, Sub uscăţiva gândului lumină Ne-am închirci necopţi bătrâni, acrii. Pe şesul stins cu zarea împuşcată Îşi lasă iama aspra-i judecată Şi smulge crivăţul răzleţe foi, Peste morminte spulberă şi geme Ci veşnicia n’are a se teme Căci laurii măririi sânt în noi. Nu irosim copii şi fraţi pe dâmburi : In ţintirim peste-adormiţii sâmburi Sufla-va duhul purei Primăveri • * Frumoşi ca zorii răsări-vor Feţii ' Căci carnea, vechiul fruct sdrobit ai vieţii Va fi rod nou al marii învieri... Eu nu mai plâng pe oasele culcate Sparg piatra profeţiile uitate, Imbrăţişa-voi iar pe toţi ai mei... O singură imensă sărutare, Răscumpăraţi din moarte şi uitare. Ne va topi ’n eternitatea ei. TOAMNĂ DULCE... Au început să fie iar arborii de aur Şi tremură minunea palatelor de foi, Se ofileşte vremea întinsă pe coclaur, Divinităţi streine au poposit la noi. Gracoiele-s clare şi pacea scânteiază E’n tot o împlinire cu ’ndemnuiri de huzur Din slavă, pest e linişti, o paj er ă vaghiază Ca într’o ’mpărătească hrisoavă de azur. - -522 Dar purpură şi aur sânt goale (vicleşuguri Aduni eu orice toamnă o boabă de ’nţedes Şi, dincolo de ţarcul îngustelor belşuguri. Dă orizont tristeţii imensul câmp cules. Tu strâns lipeşti obrazul de ziua care trece E ce-ai mai scump sub cerul atâtor spulberări Obrazul dulee-al zilei mai tras şi tot mai rece încet se (depărtează, întors spre alte zări. LEGENDĂ ŞI HRISOV DE VICTOR PAPILIAN 'DANAE ' - Câtă -neghiobie ia Acrisios, regele din Argos, şi cât vicleşug la Danae, fidică-sa! In iubirea lui Zeus, tatăl n’a văzut decât duh de desfrânare; iar fiica — mai rău decât atât — doar râvnă de bărbat muieratic. Şi ea să scape de dorinţele Zeului, ea a închipuit ascunziş subt pământ, unde tatăl a poruncit să zidească cetate de -aramă în care a zăvorit fata. Zeul a urît mai mult decăderea fetei decât chiar prostia tatălui. Iată un suflet de femeie, care, în loc să se desprindă, mai rău se afundă în pământ! Şi s’a prefăcut în ploaie... dar în ploaie die aur. Căci, din toate timpurile, aurul a învins pământul, arama şi sufletul femeii. Şi de data asta, Danae a iubit pe Zeus — acum trup şi duh de aur... FIICA LUI OTREUS Şi Zeiţele greşesc când încarcă sufletul muritorilor cu poveri peste puterea lor. Greşeală de care n’a scăpat nici Afrodita care, de dragul lui Anchise, s’a preschimbat Îţi fiică de rege. Dar Anchise numai la frumuseţe era egalul Zeilor... încolo, la virtute, om ! Şi omul a iubit pe fiica regelui, omeneşte, pe aşternutul lui de cioban, tocmit din piele de urs şi leopard. La deşteptare, Zeiţa a vrut să-d facă un dar dumnezeiesc, să-l treacă dincolo, departe de lume şi pământ, înafara timpului şi a veşnicei schimbări, ca să pipăe jocul aştrilor în decorul cerului şi să-şi mişte sufletul pe orbita universului, ca să cuprindă frumuseţea cea dinafara simţurilor şi a lucrurilor pieritoare, frumuseţea, cum se oglindeşte doar în frumuseţe... Şi s’a arătat în toată splendoarea ei de fiică a lui Jupiter. Dar viteazul cioban, care dintr’o lovitură dobora leopardul şi dintr’o îmbrăţişare sugruma ursul, s’a smerit dintrodată, a început să tremure de frică şi să se tângue. Vezi bine... iubirea cu o nemuritoare e primejidioasă, dă grabnică îmbătrânire fiindcă atari clipe se preţuesc cu vieaţa întreagă. Zeiţa l-a privit cu milă şi a gândit: Şi Zeiţele greşesc rău când încarcă sufletele 5*4 © BCU Cluj muritorilor cu poveri peste puterea lor. Şi, din dişpreţ, i«a făcut un dar pe potriva sufletului lui de cioban: i-a făcut un copil. ..... O X A ■ . . • La Uta, frumoasa soţie a marcgrafului Eckard, «’a înfăţişat un .cântăreţ străin. — Sunt, doamnă, Guillaume de Ferrieres şi mult timp am lusptat pentru cruce, împotriva păgânilor Turci şi a •ereticilor Catari... Dar te-am văzut şi din acea clipă misam simţit tăria braţului povară pentru frumuseţea trupului, şi zăngămtul pintenilor, sdrunein pentru armonia sufletului... de atunci am rămas rob al frumuseţii fe-rneieşti, ca Ulrioh de Lichtenstein, prietenul şi maestrul meu. Am aruncat deci spada, mi-am încins (fruntea cu laur şi cu dreapta am prins lira... Permite-imi acum să duc frumuseţea-ţi de-a-lungul secolelor, alături de-aeeaa a blondei regine Isolta, în versuri mai frumoase decât cele ale nemuritorilor Gotfrid de Strasburg şi Toma de Br etani a... Dar Uta, privind Ia cântăreţul atât de bogat îmbrăcat în mantie de catifea albastră, i-a răspuns întristată; — Frumuseţea de care vorbeşti este darul de nuntă al soţului meu... N’ai băgaţ de seamă că el surâde în chipul meu şi plânge eu lacrima mea?... Cântecul vostru, rnessir, ascunde un gând impur... , . Şi cântăreţul a plecat nedumerit că o regină poate gândi ca o femeie de rând. La Uta, frumoasa soţie a marcgrafului Eckard s’a înfăţişat Qdihnindu-şi neliniştile, zace şi mişcă, tresare şi curge timpul celălalt, timpul trăit, timpul psihologic ! Vom vedea că nu e aşa. Deocamdată să admitem totuşi că ar fi. Ceeace întâlnim aci este capriciosul, spontanul, variabilitatea. Pentru a fixa o ordine în această aparentă dezordine de viaţă capricioasă şi multiplă, de pasăre cu zbateri isperioase de aripă, s’a ereiat instrumentul convenţional de dedesubt! .Nicidecum. Ea îşi urmează destinul. Ce s’ia fixat nu e decât un biet cadru convenţional. Atât. Dar se spune : Timpul real e timpul psihologic pentnueă e singurul trăit. Dar ce înseamnă aci „trăit" ? A trăi o fărâmă de timp înseamnă oare a~ţi asimila această fărâmă ? Trăieşti încă şi o identifici cu tine sau se identifică ea eu tine, sau ambele trec şi se interferează într’un punct ideal care constitue trăirea prezentului, a clipei ? Nai nu facem altceva-decât să muşcăm din carnea timpului o simplă lacomă îm-. bueătură. Şi încă e cazul să ne punem întrebarea grea de sens şi de chin dacă muşcăm . noi icu adevărat din el sau suntem absorbiţi, devoraţi de el. Cu alte cuvinte: Spiritul .nostru creiază realitatea temporală pentrsueă este în timp (ceeace Heidegger ar spune .probabil: In-der-zeit-sein!) sau timpul însuşi şi-*a strigat numele între pereţii spiritului, pentruică a fost în noi, a trecut prin noi! Aşa dar, este spiritul nostru consubstanţial sau corespunzător timpului şi îl erează printr’un act propriu sau este timpul o faţă ia spiritului, o hipQstază a lui şi îl determină? Este deci timpul pentru noi sau este deasupra '.şi dincolo de noi, matcă în care suntem, prin care trecem, fulgerare de o clipă, numai matcă a lui? , .... . : Să admitem ipoteza noastră de lucru — şi totul ne îndrumă până acum să o ad- mitam — şi atunci vom constata cu surprindere că timpul psihologic nu .acoperă timpul , -consubstanţial evenimentelor şi nici nu constitue un antipod al timpului obiectiv-ştiin-ţific, ci acelaş lucru. Să procedăm pe rând. Timpul psihologic nu acoperă timpul suib-stanţial. Vom lua un exemplu simplu. Am arătat că ritmul muzical, de pildă, nu este , cal cat, identificat, urmărit în toate sinuozităţile lui, de ritmul indiferent care îl mă. soară. Aceasta e o constatare la îndemâna oricui. Dar, se spune, acest ritm este identic . • cu trăirea reală a -spontaneităţii melodice. Melodia se unduiază după o lege a ei proprie care îşi suge seva din adâncurile spiritului, care pătrunde în adâncurile spiritului şi îl poartă după capriciul lui. Sunt aci două poziţii spirituale : a celui care creiază melodia, care o smulge din bogăţia lui spirituală şi a celui care soarbe melodia, care o adaugă . pentru îmbogăţirea lui spirituală. Ge se petrece în primul caz? Melodia e fruct a! spiritului şi deci timpul spiritului se imprimă în timpul melodiei? Dacă ar fi aşa atunci , am avea dreptul să spunem că timpul melodiei constitue timpul psihologic pentruică este un.timp. trăit. Dar nu este aşa.. Melodia isbucneşte din spirit dar nu îl reprezintă structural, nu îl mărturiseşte. Melodia iese din spirit ca o vietate cu viaţa ei proprie. .Ea îşi are legile ei, legi absolute şi definitive pe oare geniul le surprinde, le captează şi le aruncă lumii, fruct copt oare nu-.şi mai recunoaşte apartenenţa de ramul pe bare s’a pârjolit în soare. Ni se pare că această independenţă a lucrului ereiat a fost, în . .parte, recunoscută, de un mare număr de esteticieni. Opera de artă vine de undeva, % dinafara spiritului însuşi, îi este oarecum dictată, îl trianscenide; constitue ieno-* Imensul miraculos şi atât de discutat, aii inspiraţiei. Dar dacă spiritul o primeşte . din alte surse, din alte adâncuri, dacă nu face decât să o realizeze, atunci fiinţa ei totală eşte independentă faţă de spirit, atunci ritmul ei, timpul ei propriu, sunt veleităţi în sine. Şi dacă extindem constatarea aceasta la orice eveniment, orice eveniment fiind, © BCU in fond, ceva în afară de factorii oare îl materializează, atunci ritmul evenimentelor mu se află în creatorii lor ci în ele înşile, t . .... Care este procesul trăirii contemplative, nu creatoare. întrucât timpul evenimentelor este subiectiv pentrulcă este trăit de un spirit? Poate spiritul să imprime acestui ceva ce-i vine din afară, ritmul său propriu? ■ Dacă am admite această putinţă, şi desigur că o asemenea imprimare este cu putinţă, aceasta nu face decât să confirme perspectiva noastră, pentrucă, implicit, admitem prin aceasta că evenimentul s’a prezentat spiritului nostru cu o structură a lui, cu un ritm al lin, deci cu un timp al lui. Ceeace face spiritul nostru în acest caz nu mai este o mărturisire, nu mai este un oficiu de simplă prezentare, ci o răstălmăcire. Fenomenul posedă în intimitatea ţesăturii lui, o ritmică ce-i este proprie. Tocmai această ritmică însă ne interesează pe noi cu răstălmăcirea spiritului nostru. Acestea, presupunând că „trăirea" respectivă este activă. Dar caracterul acesta de trăire activă este secundar. In contemplaţie, spiritul este, de obiceiu, pasiv. Ca atare, transfigurarea pe care o poate determina el în structura obiectivă a fenomenului, este superficială şi sporadică. i Ne rămâne cealaltă problemă: timpul psihologie mu comstitue un antipod al timpului obiectiv. Am putut desprinde până acum această constatare generală: şi în timpul psihologic ca şi în cel obiectiv se operează, de fapt, o proecţiune a unui real variat, spontan, necunoscut, neînrudit, intriun .anumit sistem de măsură. Dacă de pildă constatăm că o oră de aşteptare chinuitoare ni se pare lungă pe când două ore ide veselie şi optimism ni se par repede scurse, nu urmează de aci că între măsura obiectivă şi cea subiectivă e diferenţă de natură ci numai de grad. In ce stă diferenţa? In aceia că măsura ştimţif'ic-obieetivă aduce uniformitatea pe când măsura psihologică introduce arbitrarul capricios al valorilor variabile subiective. Dar ambele măsoară. Cu ambele se măsoară. Şi ceeace se măsoară este ceva ce mu e dat în măsurător. Şi unul şi celălalt măsoară pentru a asimila, pentru a cunoaşte. Avem de aface, în ambele cazuri, cu o -traducere cognitivă a unui lucru care se impune cunoaşterii ca un obiect. ' Nu vom cerceta aci toate feţele problemei timpului pentrucă altceva ne interesează în special. Noi am plecat dela o ipoteză de lucru : aceia de a admite principial că timpul' poate fi considerat ca o fiinţă în sine, independent de modurile noastre de a-1 trăi şi de felurile variate î;n care am încercat să-d surprindem prezenţa. A fost suficient să analizăm un singur aspect din înfăţişările sale proteice, să punem faţă în faţă concepţia unui timp subiectiv opus timpului aşa numit obiectiv pentru a avea o primă confirmare a ipotezei noastre. Dacă despre timpul obiectiv toată lumea era înclinată ‘să creadă că reprezintă o simplă abstracţie a cunoaşterii, timpul subiectiv îşi păstra însă o anumită aureolă de psihologism. Primul era abstract pentrucă era rezultatul unei abstracţii, era oonvenţional pentrucă era rezultatul unei convenţii de cunoaştere; măsura pentrucă îl redusesem noi la rolul de măsurător. Nu se observase uin lucru foarte simplu: ce anume , măsura .şi cum era organizată măsurătoarea? Noi spuneam: . 1 impui obiectiv măsoară o realitate pe oare o numim timp dar care nu este decât o abstracţiune a spiritului nostru. Nu se observase anume că sub abstracţiune rămânea . ceva. rămânea tocmai timpul! Şi se ajungea atunci la un paradox: timpul se măsura pe sine însuşi. Pentru a evada .din paradox trebuia să afirmăm: Spiritul măsoară timpul. Intelectul nostru găseşte un criteriu specific, cu care măsoară timpul. Care e acest , criteriu ? Constanţa unităţii de măsură. Cine îmi dă această constanţă ? Un simplu 539 © BCU Cluj instrument. Pe ce bazează principiul instrumentului meu ? Pe o convenţie organizată mecanic (arc, pendul, clepsidră, rotaţia pământului, etc.) convenţie care se reduce la o trădare a timpului prin bunăvoinţa spaţiului. Filosofii trăirii imediate au strigat atunci că se falsifică natura timpului. Dar au căzut în celălalt păcat. Acela de a reduce timpul la o formă a spiritului. Dela formă până la categorie nu e decât un pas. Dela categorie până la apriori-citate, iarăşi un pas. De aci până la afirmarea ca timpul este o simplă construcţie, o simplă nevoie a spiritului, tot un pas. Dela Kant până la Bergson, luând lucrurile „â rebours" gama era completă. Era nevoie de o răsuflare în ontologic. A făcut-o Hegel arătând, cu lux de argumente, că timpul este substanţial. Dar o substanţialitate amorfă. Un fel de „loc al evenimentelor". Analizând obiecţiunea cea mai dificilă, problema realităţii unui timp psihologic, noi am reuşit — aşa ni se pare cel puţin — să arătăm că timpul transcende psihologicul. Şi atunci, cele două aspecte ce păreau ireductibile, timpul psihologic-subieetiv şi timpul ştiinţific-obiecîiv erau unul şi aoelaş lucru privit sub două aspecte felurite. Am scormonit sub ele şi am găsit că aceia ce dăinuia sub ele este o matcă specifică, o substanţă sui-generis cu care noi luăm contact, fie sub forma trăirii imediate, fie sub forma sublimării convenţionale introdusă de nevoile geometrizante ale intelectului. Iritanta rudenie, continua întâlnire a spaţiului oriunde se vădia prezenţa timpului, nu ne-p. 932, F. 5 (2). 65) Pauiliin de Ntoilia, în poezia lui Ndloeta, episcop diac, C. Mulller, Fragmenta Historicorum Graecorum, IV, p. 374, 3: „Et Getae currunt et uterque Dacus qui eolit terrae medio, vel iile divit&s multo bove pileaitus accolo ritpae“. 549 © BCU Cluj Reforma lui Decaenieu n’ar fi fost completă şi n'iar fi avut, poate, rezultatele cunoscute, dacă eia s’ar fi mărginit la frumoasele precepte morale şi sociale predicate masselor poporului. Pe om nu-1 îndrepţi decât rareori prin sfat. O transformiare radicală nu-i posibilă decât tot prinitr’un om cu o pregătire şi cu un devotament desăvârşit pentru opera aceasta care este educaţia. Mai precis, prin anumite categorii de oameni dedicaţi acestei opere. Mai înainte sau poate paralel ou acţiunea de renaştere morală a poporului get, Deoaeneu a întreprins reforma pe baze largi a instituţiei preoţiei naţionale. Nu a religiei zaknoxeene a cărei tărie şi frumuseţe multiseculară rămâneau neclintite, nu a diferitelor şi numeroaselor superstiţii populare pe oare măsurile cele mai ingenioase nu le pot extirpa milenii de-a-rândul. Decaeneu era o minte prea luminată ca să încerce a schimba permanentul. Nu ideile, dogmele sau preceptele — aşa de puţine în lume — trebuesc înoite, oi oamenii, căci toate rezultatele — bune sau rele — numai de ei atârnă. O instituţie ca aceea a preoţiei era, la Geţi, de o importanţă prea covârşitoare pentruca utilajul şi efectele ei să nu atragă atenţia regelui spiritual. Decaeneu cunoştea frumuseţea şi idealismul clerului get, dar cunoştea tot aşa de bine şi lipsurile grave care se strecunaseră cu vremea nu numai în organizaţia propriu zisă a corpului preoţesc, dar şi în valenţa sufletească a membrilor acestui corp. Preotul fiind un factor decisiv nu numai sub raportul religios şi moral, dar şi sub cel naţional, omul din preot solicita un maximum de grije din partea conducătorilor. Apoi o seamă de adaptări cultuale şi poate chiar dogmatice deveniseră necesare. „Decaeneu" — ne spune Iordanis — „a ales dintre aceştia66) pe bărbaţii cei mai nobili şi cei mai înţelepţi, pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să adore anumite puteri divine şi anumite capele sacre 67) şi i-a făcut preoţi. Le-a dat numele de Pileaţi 68), cum cred, fiindcă în timpul rugăciunii aveau capetele acoperite cu tiare, pe care noi, eu alt nume, ie numim căciuli de pâslă 69); pentru restul poporului a poruncit să fie numit Pletoşid, nume pe care Geţii îl preţuesc şi-l pomenesc până astăzi în cântecele lor" 70). Din relatarea lui Iordanis reies trei lucruri: 1) recrutarea preoţilor, 2) pregătirea lor în ştiinţele sacre, 3) îndemnul la adorarea unor puteri divine şi capele71). Decaeneu nu înfiinţează, — aşa cum s’a pretins că răsare din textul lui Iordanis 72), ci renovează cadrele clerului get. Cuvintele „fecitque sacerdotes"73) nu înseamnă „a creat preoţi", fiindcă nu existau mlai înainte, ci „a sacrat, a făcut preoţi" pe nobilii de care e vorba în prima parte a frazei. Iordanis pune accentul nu atât pe actul isacrării, cât pe acela al modalităţii recrutării preoţilor. Această modalitate consta 66) Adică din ansamblul poporului get; tn fraza anterioară e vorba de „Geţi“. „med&oores" şi. „negesi". „®s“ din fraza noastră exprimă pe toţ; aceştia. 67) „Sacella", derivat din „!Saic©r“, mu are un sens bine determinat în latina clasică. După Felstiuis 422, 15, „saiceUum" este ,„ium mile sanictuiain, cc naacrat unui zeu, aJvâod un altar, dar lipsit de acoperiiş"; of. A. Enmout ert A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la iangue latine, Painils, Li-brairte* C. Klimcksieck, 1932, pp. 842—843. ^ 68) Adică „ceil aicoperiiţi cu căciulii de pâslă", asa cum se vede pe columna lui Trakfln isi pe alte monumente plastice reprezentând pe Geto-D aci. Acest „pileuls” pe oare cei mai mulţi latinişti mioderni îil traduic prin „bioniet flriigian", m’are la D aci aispectufj alcestuil „bonet frilg:amj“. dar nici pe acela al 'căiciulili! de oale a ţăranilor noştri*, cil mai degrabă, pe acela al comanacului eălllugăriilor ortodox! . . *69) Asupra* alcestor „pile®" la Geţii of. şi Cri toni, Getica; Dio Cassius *LXVIH.. 14; D% Chryso. Orat. 71. p. 658; Bauilin de Nota, ®n poezia despre Niiceta de Remesiama, în C. Miiller, Fragmenta Historicorum Graecorum, IV, p. 374, 3. 70) lordamiig, op. cit. XI, 71, 72. 71) E mar mult decât regretabil că Iordanis mu ne indică iavfomul său asupra acestei reforme sacerdotale. 72) Bramdils. Art. Decaeneus, in Pauly_Wi'siso wa, Real-Encyclopaedie der classissohen Alter-tumswissenschaft, vierter Bând, 1901, col. 2245. 73) Iordanis, op. cit., XI, 71. 550 © BCU Cluj1 în alegerea viitorilor clerici diin mijlociul celei mai înalte nobilimi. A acelei nobilimii din care ieşeau atât preoţii cât şi regii geţi74). Nobilii din această clasă se numeau Ta-rabostes — „domnii noibdli“ 75). şi au primit, apoi, prin reforma lui Deoaeneu, titlul de Pileaţi 76). Tarabostes erau, cu siguranţă, recrutaţi dintre nobili şi înainte de Decae-neu. Dar probabil, cu timpul, din pricini care ne rămân necunoscute, fie că în rândul nobililor s’au putut strecura elemente dubioase şi ca moralitate şi ca dragoste de ţară, fie că aceşti nobili nu mai erau „înţelepţi” oa acei dinainte, de pe vremea lui Zal-moxis, Deoaeneu s’ia văzut obligat să introducă criterii severe de selecţie. Adevărata nobleţe şi adevărata înţelepciune erau atunci •—■ ca şi astăzi — pietre rare. Mai ales că Boirebistas şi Decaeneu apar într’o vreme de cumplite lupte interne. Cu toate acestea Deciaeneu a reuşit să-şi găsească oamenii de care avea nevoie. Tarabostes-Pi-leati sunt preoţii din rangul superior, corespunzător, poate, până la un anumit punct, episcopatului nostru, rang superior din oare se alegea, în mod sigur, marele preot. Aceşti Tarabostes-Pileati din textele lui Iordanis sunt probabil identici ou Ktiştii = „Fonida-torii” şi „Săracii” din cartea Vil-a a Geografiei lui Strabon77). „Domnii nobili” şi „Fondatorii” sunt două titluri şi două noţiuni care sunt aproape identice sub raportul sensului pe oare-1 au când se aplică conducătorilor politici şi religioşi ai unui popor. Am arătat într’un studiu dedicat lui Zaimoxis că apelativul de Ktistai = „Fondatorii", dat membrilor ierarhiei gete, precizează că, la început, regele şi marele preot erau una şi aceiaşi persoană şi că, mai târziu, clerul superior era expresia aceleiaşi clase conducătoare a nobilimii al cărei şef — un primus inter pares — era regele78). înaltul cler get, „fondatorii" — „domnii nobili" 79) — „pileaţi", trăiau fără femei, erau înconjuraţi ide cinste şi duceau o vieaţă fără teamă80). Celibatul şi deoisebita veneraţiune de care se bucurau în ochii poporului ne determină să credem că „episcopatul” get era de natură monahală. Cu atât mai mult eu cât, dacă reuşesc să despimid o lumină din confuzia lui Straibon, aceşti „episcopi” geţi, sau o parte din ei, erau numiţi „săracii”, Abioi81). Aceşti abdoi duc, până la un punct, o existentă absolut asemănătoare cu Ktiştii; ca şi aceştia ei au o vieaţă fără femei şi fără cămin82). Asemenea Ktiştilor, ei cred că isvorul nedreptăţilor stră în contracte şi în preţuirea excesivă a bogăţiei83). „Pe drept 74) Jordlanliis, Ibidem, V, 40: „Oui Di» Chrysos tomiuls) dîicilt primam TairabOiSiteseO'S, deiinde vo- ciaitos iPileatois bas, qiui inter elas generaşi extabamlt, ex quibuis eils et ngfels et sacerdotais olrdiimiaban-tur“. _ 75) După etimologia liui V. Pârvan, Getica, p 148. 76) Ibirldiainiis op. cit., XI, 71: „nomain; fflllli® Pileatorum conirsldens". 77) Straibon, VII, 3, 3, C 296. Flavios .Tosephos. Antichităţi Iudaice, XVIII, 1, 5, 22, îi numeşte „polilstai" = fondatori de oraşe. ^ 78) Jean Coman, Zaimoxis, pag. 14; V. Pârvan, op. cit., p. 148. 79) Mă întreb dacă termenul grec „v.xlcxa.i“ nu este o traducere a geticului „Tarabostes". 80) Strabon. VII, 3. 3, C 296. _ ®1) 'Idem, Ibidem, loc. cit. Ca de atâtea ori Stnabon amestecă realităţi istorice ou închipuiri legendare şd noţiuni poetice, utilizând în deosebi pe Ifomer. :Dup aice ia vorbit de „Ktişti", icon-tilnuă: „\Pe toţii aceştia (afară de „Rtişiti" fusese mai înainte vorba şi de theosebeis îşi ciaţpiniobatae', Horner îi numeşte într’un cuvânt nobilii Hiipţpemo ligii, Galalrfbphaigi şi Abiloi, oamenii foarlte drepţi1". Idem, loc cit.). Formula aceasta : „Nobilii Hippemolglii, Galaicfoph agi si Abiloi. oameni foarte drepţi”, e aplicată de Horner popoarelor soite, iar de Posei donios şi Strabon de-a valma neamurilor myso-geto-traoo-sdte, în oare văd deseori exemplare de elită; alteori Strabon afirmă că mici nu există ■ oialmie'mi pultâmld dintrai îni iformuilă1 de mai suisi (Geogr. VIII, 3, 7, >C 300); câteodată el1 orirtiildă pe Horner (Ibid., loc. cit.). Asupra interpretărilor fanteziste ale lui Poseidonios şi asupra luii Strabon oare Oscilează la remorca lui Foiseidenibis, of. Karl Reilnihiardt, Poseidonios, Munrihen, C. H. Eeoklsiche Verl'ags-bulohbaincffluing Olsikar Beck, 1921, p. 77. Cu toate acestea, contextul şi perspectiva în care Strabon prezintă lămuririle asupra acestor Abioi ne invită să-i încadrăm în categoria Ktişitiiliar geţi, cu atât mai mult, ou cât felul lor de viaţă coincide până în amănunte. 82) Strabon. VII, 3, 4, C 296. 83) Idem, Ibidem, loc. cit., Jean Coman, Zal moxis, p. 25. Strabon (VII, 3, 4, C 296), zice tex- tual): „iDeoiarefce nedreptăţile1 răsar din contracte şi din - preţuirea excesivă a bogăţiei, pe drept cuvânt nişte oameni cari trăesc din puţin şi simplu pot fi numiţi foarte drepţi". Rrindpiul 'enunţat în prima parte a frazei aparţine lui Strabon, dsîr argumentarea araită că el e luiat diim 'catehismul „săracilor". ' cuvânt'* — reflectează Strabon — „nişte oamieni cari trăasc cu puţin şi simplu pot fi numiţi foarte drepţi" 84). Deşi adjectivul „foarte drepţi" revine stereotip la Strabon ori de câte ori e vorba de Abioi 85 86), nu trebue să vedem în aceasta o simplă f ormulă poetică sau retorică. Ou patru sute de ani înaintea geografului din Amaseea, Herodot numise pe Geţi „cei mai drepţi" din toţi Tracii S6). Canficativul e dat aici generalităţii poporului get, dar el priveşte mai ales pe preoţii-judecători geţi, al căror spirit exemplar de dreptate devenise celebru. Spre deosebire de Ktişti, Abioi nu erau poate sa-craţi şi nu aveau decât un contact rarisim cu poporul. Ei erau marii asceţi şi anahoreţi ai clerului monahal get. Aceste detalii ne invită să admitem că la Geţi erau două clase ale clerului superior: cea dintâi şi cea mai'veche, clasa Kiştilor, a preoţilor oficiali, aleşi din nobilime, sacraţi de către marele preot şi ridicându-se, în istoria neamului, până la Zalimoxis însuşi; aceşti preoţi, elita „episcopatului” şi a nobilimii gete, făceau, cu siguranţă, parte din sfatul regelui; lordanis ne spune — am văzut — că regele şi preoţii se recrutau din aceeaşi clasă socială; Ktiştii erau colaboratorii marelui preot şi judecătorii poporului; tot iei, probabil, instruiau şi sacrau pe preoţii din clasele inferioare, despre care va fi vorba imediat; ia doua clasă a oierului superior o formau Abioi-Săracii, colaboratorii şi egalii în multe privinţi ai Ktiştilor, dar, probabil, neînvestiţi eu o activitate oficială, ci mai mult retraşi de lume, concentraţi îin ei înşişi şi predicând — când ieşiau din munţii ori idin pădurile lor — acea dumnezeiască lepădare de sine pe care o practicau ei înşişi. iln afară de Ktişti şi Abioi, clerul get avea încă două clase, acestea inferioare: ft-eoasŞerc şi xaîuvoŞdteat = „monahii" şi „capnobaţii" 87). Nici un autor anterior lin Stra-bone nu pomeneşte despre ei. Menţionaţi pentru prima dată de geograful grec, monahii- preoţi şi capnobaţii apar în vremea lui Decaenu. E greu de admis însă că ei îşi datorează existenţa reformei marelui preot al lud Boirebistas. Ceeaoe datorează ei lui Decaeneu e, probabil, o renovare a cadrelor, sunt criterii noi de selecţie — ca în cazul reformei clerului superior — şi, poate, numele lor, denumirea lor de „monahi”, „curioşi” şi „capnolbaţi”. Desigur în limba getă au existat încă dela început termeni speciali pentru denumirea claselor preoţeşti inferioare. Dar cum reforma lui Decaeneu era o operă uriaşă pornind de sus în jos şi mergând până în cele mai mici amănunte, iar pe de ialtă parte cum lumea nu ştia decât, poate, rareori, să facă deosebire între clerul inferior şi cel superior, marele preot a reînoit şi a precizat, în oare oare sens, poate a creiat numele deosebitoare ale celor patru clase de preoţii. Aşa se explică cum Strabon — în cursul unuia şi aceluiaşi paragraf — ţine să noteze numele categoriilor de preoţi geţi : monahii, capnobaţii, ktiştii şi săracii88). Termenii greceşti &eoaej3£Îs şi xaTCvoŞaxac, „pioşii”-„ouvioşii” şi „mergătorii prin fum” nu indică limpede prin ei înşişi că ar fi vorba de preoţi. Mai mult decât atât: contextul lui Strobon afirmă că aceste califioative-titluri se dădeau întregului popor al Mysienilor : „Poseidonios spune că Mysienii se abţin — pentru motive de pietate — dela mâncăruri carnale şi, prin aceasta, dela orice alimente animale. Se hrănesc cu miere, cu lapte şi cu brânză şi duc o vieaţă liniştită. Din această pricină sunt numiţi curioşi şi mergători prin. fum 89). E greu de admis că un întreg popor — fie el chiar al Mysienilor — să nu mănânce deloc carne, să se hrănească exclusiv cu vegetale şi lapte, diar pe deasupra să aibă şi califi- i84) Stiraibiora, Ibidem, loc, c®. 85) Idem, VII, 3, 3, 4, C 296; VII, 3, 7, C 300. 86) Herodot, IV, 93. 87) IStaalboo, VII, 3, 3, 4, C 296, C. 297. 88) Idem. VII, 3, 3, C 296. 89) Strabon,, VII, 3, 3, C 296. , 5?2 © BCU Cluj1 caitivele de cuvioşi şi mergători prin fum. Sau Străbun citează greşit pe Poseidonios, sau acesta din urmă idealizează până la sanctificare un popor cu reale şi înalte însuşiri sufleteşti. Cuvioşii şi mergătorii prin fum în chestiune sunt preoţii-monahi de ţară ai Geţilor. Un text din lordanis precizează că preoţii geţi „se numiau pdoşii 90), temiien care traduce exact pe grecescul {leoaejîscc- Emai greu de lămurit înţelesul celui de al doilea termen : capnobaiţi. Am desbătut aiurea ipotezele emise în legătură cu sensul acestui cuvânt 01). Ori care ar fi fost expesia getică pe ciare el o redă, trebue să recunoaştem că alegerea cuvântului grec xoOTVoŞarat a fost foarte nefericită. In tot cazul „mergătorii prin fum” sau „călătorii prin nouri” 92 93) par a desemna pe călugării rustici retraşi de lume în munţi şi codri unde se dedau la anumite practici magice sau la meditaţii profunde. Capnobaţii erau, în clerul inferior, ceeace erau „Săracii”-„Abioi” în clerul superior. Cuvioşii şi capnobaţii duceau o vieaţă liniştită, erau vegetarieni şi nu se căsătoreau98). Ei erau în permanenţă — îndeosebi cuvioşii — în mijlocul poporului pe care-f învăţau doctrina lui Zalmoxis şi-d exercitau în virtute, mai ales prin propriul lor exemplu. Cuvioşii şi capnobaţii făceau legătura dintre popior şi „episcopatul” get. Clerul superior era şi el aproape continuu în mijlocul poporului, dar, făcând parte din consiliul regal şi având a răspunde şi altor oficii sociale sau politice, era obligat uneori să se absenteze. Clerul inferior era însă fără întrerupere în mijlocul ţăranilor şi de-a-va:imia cu ei. Acesta este, probabil, motivul pentru care Posei-dcnios nu face distincţie între norod şi Pier, ci-i cuprinde pe toţi laolaltă sub termenul de ,ypioşi şi capndbaţi”. Deoaeneu — ne spune lordanis — a instruit pe preoţii săi în ştiinţele sacre 94 95 *). Desigur numai clerul superior, singur capabil să înţeleagă şi să interpreteze convenabil teologia lui Zalmoxis şi derivatele ei ca : morala, medicina, astrologia, magia şi elemente de educaţie socială şi militară. Clerul superior instruia, apoi, la rândul lui, pe cel inferior care catehiza poporul. Teologia zalmoxeaană populară ia rămas neschimbată, aşa cum se cuvenea şi aşa cum o oumoştem încă deda bătrânul Herodot şi dela filosoful Platan : este un singur Dumnezeu locuind pe culmile azurului, făcător a tot ce se vede şi ţintă spre care toţi oamenii se îndreaptă după moarte. Sufletul este nemuritor şi tinde necontenit spre Părintele Zalmoxis. După moartea corpului, singur sufletul urcă în locaşul de lumină al zeului suprem, unde, împreună cu acesta, se bucură de toate bunurile. In principiu, toate sufletele merg la zeul Zalmoxis, în fapt numai ale celor drepţi. Corpul şi toate ale lui trebuesc dispreţuite, pemtrucă, altfel acestea împiedecă sborul sufletului spre înălţimi. De aci recomandaţia insistentă pentru cumpătare : abţinere cât mai îndelungată dela alimente carnale, dela vin, dela raporturile cu femeia. Teologia Ktiştilor şi a Săracilor era ceva mai complicată, graţie culturii mai întinse şi mai profunde a „episcopatului” şi graţie necesităţii de a coordona cu zalmioxismul primitiv credinţele variate ale diferitelor triburi cari intrau din când în când sub sceptrul regelui get. Nu sunt excluse anumite influenţe din afară, în deosebi din partea Căiţilor cu care Geţii au fost în contact încă din secolul IV în. d. I. Hr.9°). Mai ales că organizarea clerului celtic, a Druizilor, era, în genere, asemănătoare aceleia a Ktiştilor geţi. Ca şi la aceştia ditn urmă, elenul druiid era sub autoritatea 90) ilosndanis, op. ciit. X 65: „sacendotes... q>ui pii vaoatoanitar...*' . . 91) Jeao Ooman, Zalmoxis, pp.. 29, 30, 31. • 92) V. Fârvatn, Getica, p. 162. 93) iStraibon, VII;, 3, 3, C 296; VII, 3, 4, C 207. • . 94) Iordania, op. cit. XI, 71: „.theotogilam iinistruens". 95) V. Pâr van, Dacia — Civilizaţiile străvechi dii n regiunile cdrpato-danvbiene, Buiouineşti, 1937, ;p. 114. 553 © BCU Cluj uinui mare preot96). Asemenea preoţilor geţi, Druizii se ocupau cu sacrificiile publice şi private, cu interpretarea faptelor religioase, judecau pricinile publice şi particulare, dând pedepse şi sancţiuni grarve, printre care interzicerea deia sacrificiu era ciea mlai mare, în fine predau teologia unui număr considerabil de tineri 97). Aceleaşi privilegii sociale şd acelaşi prestigiu moral la preoţii geţi şi ia Druizi: scutire de impozite, scutire de serviciul militar şi de allte obligaţii 98 99), imunitate absolută "), autoritate supremă în materie de justiţie 10°) şi câteodată şi în materie politică101), instanţă superlativă în domeniul religios-oracular şi morali102 103). Semnalăm analogiile de doctrină dintre cele două teologii getă şi druidă: nemurirea sufletului, bravura în faţa morţii, cercetarea astralor şi a mişcărilor lor, puterea zeilor nemuritori10S). Asemănarea unora dintre aceste elemente merge până la identitate. Această identitate nu e, desigur, întâmplătoare. Ea se poate explica, într’o oarecare măsură, prin origina comună indo-europeană a celor două popoare, getic şi celtic. Dar marele grad de asemănare necesită prezenţa unor interferenţe culturale îşi religioase între cele două popoare. Contactul între Geţi şi Celţi s’a făcut —am văzut —- cu mult înainte de Boirebistas şi Decaeneu. Acest contact a putut genera influenţe nu numiai din partea Celţilor asupra Geţilor, dar şi vioe-versa: din partea Geţilor asupra Celţilor. In tot cazul, în secolul I în. de I. Hr., atunci când Bioi-rebistas nimiceşte sau isgoneşte popoarele celtice dela sud-vestul şi veşted regatului său, frământările religioase şi, în genere, spirituale erau în tod la Geţi. Precizarea şi sistematizarea teologiei gete erau necesare. Decaenieu intervine şi face şcoală teologică, unde zalmoxismul era verificat, întărit, amplificat. Teologii geţi alcătuiţi probabil numai din preoţii monahi Ktişti, var fi cunoscut ideile şi curentele religioase ale lumii greco-romane a secolului I în. de I. Hr., cel puţin din contactul întâmplător cu o seamă de Italici şi Greci, cari străbăteau Geţia încă din vremuri vechi, pentru interese de ordin mai ales material. Ou cât mai mult se vor fi simţit ei obligaţi să-şi definească şi să-şi precizeze doctrina, eu cât îşi vor fi dat seama de primejdia sincretismului orien-talo-elenistico-italliot. Decaeneu, ne spune Iordanis, a îndemnat pe preoţi să adore anumite puteri divine şi capele104). Afirmaţia este de o importanţă covârşitoare pentru rostul şi orientarea religiei gete. Din nefericire relatarea este prea laconică, pentru a îngădui concluzii sigure. Două ipoteze sunt posibile. Prezenţa atâtor triburi trace politeiste în cuprinsul regatului lui Boirebistas constituia o problemă gravă pentru unificarea morală şi religioasă a ţării în mărea ei majoritate de rit şi credinţă zalmoxeeană. Şi atunci, marele preot, în viziunea lui genială, a recurs la un compromis, adică la o soluţie care să nu vexeze nici pe polieteişti, dar care să respecte, în linii generale, şi esenţa zalmoxds-mului. Pentru a atinge acest scop, Decaenieu sau a condensat numeroasele divinităţi ale acestor triburi în câteva numina pe care le-a spiritualizat la maximum dândunle oa- 96) Oaiesar, De bello gallico, VI, XITI, 8: „Hils aiuitem ©mnilbuis Draidiitos praiest tmmiuis a