GÂNDIREA ANUL XX Nr. 9 NOEMBRIE 1941 SUMARUL: DESPRE SPIRITUL GERMAN FRANZ KOCH : Sufletul german în literatură .... 453 ION PILLAT : Hegiră (traducere din Goethe) .... 463 HERBERT SOURLA : Universitatea în Germania . . . , 465 ' VINTILĂ HORI A : Din poemele lui Rilke.477 LUCIAN VALEA: Poesdi . ................480 ŞTEFAN CARSTOIU : Stihii...............483 TRAI AN LALESCU : Ultimul gondolier....487 IOAN COMAN: Deeaneu....................488 ZORICA LAŢCU: Poesiti..................498 IDEI, OAMENI, FAPTE Sărbătorirea d-lui iprof. Emst Gamillscheg . . . . . (500 CRONICA LITERARĂ OCTAV ŞULUŢtLU : Ion Bălan: Febre cereşti; N. I. Herescu: Oaete clasice.............504 CRONICA DRAMATICĂ DRAGOŞ PROTOPOPESCU : Harnlet, Timon II şi alţi Shakespeard........................5C8 CRONICA MĂRUNTĂ NICHLFOR CRAINIC: Destre teatru; Purificarea criticei ; Cărţi anticomuniste.......510 exemplarul 3 0 L E I © BCU Cluj Ursul nu joacă de voie, ei de nevoie Şi tabletele de Aspirin nu se iau de plăcere, ci dacă este nevoie, adică la dureri de cap, răceli, reumatism şi gripă. Atunci putefi fl şi siguri, că-şi vor face pe deplin efectul. Observaţi la cumpărare neapărat crucea »&agţeft«, semnul că sunt veritabile. SUFLETUL GERMAN IN LITERATURĂ o DE FRANZ KOCH PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BERLIN Pe .când Faust se (plimba, de Paşti, prin faţa porţilor oraşului, văzu sclipind peste colibele înconjurate de verdeaţă văpaia soarelui ce cobora spre asfinţit şi fu cuprins de dorinţa de-a avea, pe lângă aripile gândului, şi aripi trupeşti, carie să-1 poarte într’un avânt spre soare „spre a sorbi lumina-i veşnieă“. Şi oricine ştie cât de străină îi apare această pornire a maestrului său lui Wagner, pe care nu spaţiul larg îl atrage, ci ungherul comod şi cald al muzeului său, unde îi place să se lase purtat de bucuria spiritului dela o foae la alta a unui vechiu pergament. El e conştient numai de un singur impuls. Niciodată să nu-1 cunoască pe cellalt! Astfel îi doreşte Faust, în al cărui piept se sbat două suflete în direcţii opuse : Die eine halt in derber Liebeslust • Sich an die Welt mit klammernden Organen— . Die andre hebt gewaltsam sich vom Dasi Zu den Gefilden hoher Ahnen. Lumea s’a deprins de multă vreme să vadă în Faust simbolul omului german, în ceea ce ei are şi bun şi rău. Şi această mărturisire a existenţei celor două suflete poate fi considerată ca reprezentativă pentru fiinţa Germanului. Indiferent dacă această tensiune sufletească, faustică, se explică prin contrastul rasial dintre înclinarea nordică spre visare şi plăcerea orientală pentru idilă, sau prin contopirea spiritualităţii idealiste cu covârşitoarea sensualitate instinctuală, tensiunea, ca (atare, există şi se evidenţiază ca un element persistent în orice noui combinaţii şi reverberaţii. Comunitatea naţională germană, în complexul elementelor ei de rasa şi .de neam, — altfel nu ni-o putem imagina — trebuie să-şi resfrângă legile structurii sale în forţe sufleteşti ce merg împreună sau împreună se ciocnesc, căci vorba lui . Schiller: „Spiritul e cel care-şi clădeşte trupul”, e valabilă, după cum ştim astăzi, tot aşa de bine şi în sens contrar. . Cât de larg se bolteşte arcul acestei tensiuni între temperamentele şi atitudinile etnice ale diferitelor grupe din poporul german, între cei de pe valea Rinului şi cei din Prusia orientală, între Austrieci şi cei din Westfalia, între cei din Saxonâa de jos şi Alemani! Dar cu aceasta contrastele din fiinţa germană n’au fost epuisaţe.'. De aceia, Latinii, bunăoară, siipt — şi acest lucru iese în evidenţă azi mai mult decât bri- .4.5,3 © BCU Cluj când — că firea germană e mai plină de contraste, e adică mai enigmatică decât a lor, şi găsesc că din natura „romantică", „mistică", a poporului german lipseşte acea claritate atât de necesară firii latine. In spatele lui Rembrandt şi Shakespeare, al lui Wolfram poetul lui „Parzival", al lui Jean Paul, al lui Holderlin şi chiar a lui Goethe stă ascunsă, pentru latin, dinamica, nebulositatea unei probleme, pe care în spatele unui Corneille şi Racine, Tasso şi Ariosto, zadarnic ai căutat-o. Tot astfel şi literatura germană, — cea mai desăvârşită întrupare a sufletului german, a firii germane, este, atât în fiecare creator şi în fiece operă, cât şi în totalitatea ei, un câmp de joc al contrastelor sufleteşti. In evoluţia ei, apare dominată când de unul când de altul din aceste elemente, care amândouă aparţin sufletului german, şi se găsesc destul de des împreună, ea elemente fundamentale, în aceleaşi faze culminante din diesvoltarea acestei literaturi. Lămurirea tendinţelor de dominaţie ale acestor energii s’a încercat de multă vreme. Schiller le-a numit naive şi sentimentale, Friedrich Schlegel obiective şi interesante, Schleiermacher plăsmuitoare de imagini universale şi de imagini individuale. Goethe stabileşte o întreagă serie de contraste: antic — modem, naiv — sentimental, păgânism — creştinism, eroic — romantic, real — ideal. Şi când el adaugă necesitatea şi libertatea, datoria şi voinţa, indică totdeodată consecinţele etice ale acestor tensiuni caracteristice. Aceste contraste au fost cuprinse apoi, după criteriul noţiunilor principale din istoria artei, ale lui Wdlfflin, într’o reţea de caractere ce-şi corespund reciproc, sau cu Worringer, care vede lucrând în ele elementul etnic, au fost reduse iarăşi la dualitatea: abstracţie şi intuiţie, fără a face prin aceasta altceva decât a constata din nou existenţa aceleiaşi tensiuni. Psihologia experimentală şi cea structurală şi-a însuşit tema, apoi şi-a însuşit-o şi ştiinţa raselor. Ernst Kretschmer deosebeşte tipul psihologic-morfologic al schizotimului şi al ciclotimului, al pateticului şi umoristului, al stilistului şi al materialistului. E. R. laensch diferenţiază pe aidetici de integraţi. G. Pfahler deosebeşte caractere de un fond solid ori fluent, de-o activitate energică ori slabă. Dacă aceste clasificări se referă la tipurile general omeneşti, cercetători rasiali ca H. F. K. Gunther şi Ludwig Ferdinand Clauss au restrâns cercul la caracterul sufletesc al poporului german pentru a-1 defini în tipuri rasiale. Dacă pe tărâmul virgin al acestei noi ştiinţe nu s’a putut ajunge încă la o înţelegere deplină, totuşi, pentru istoria culturii, e de o însemnătate imensă faptul că s’a descoperit aici .o singură rădăcină a fiinţei somatopsihice şi s’a găsit astfel o punte între ştiinţele naturale şi ştiinţele spirituale. Ştiinţa literară şi ştiinţa spirituală nu sunt ştiinţe ajutătoare ale cercetărilor rasiale, ele furnizează totuşi fundamentul pentru o explicaţie, care vede în varietatea condiţiilor de traiu ale poporului german ultimele cauze ale acestor deosebiri şi tensiuni din construcţia lui biologică. După cum la poporul german însă, răsărit din sămânţa mai multor rase, nu se pot găsi decât cu greu tipuri rasiale pure, tot atât de rar se vor găsi creaţiuni ale spiritului german, pe care să le clasificăm hotărît ca făcând parte numai dintr’un tip. L. F. Clauss a şi arătat în mitul Nibelungilor figurile lui Siegfried şi Hagen ea oglindiri poetice ale diferitelor elemente rasiale din Nord şi din Sud. ' De aceea nu atât tipurile îi interesează pe cercetătorii fiecărei opere în parte cât totalitatea lor, ca energii vii întrupate în ele, ca bogăţie de viaţă, ce sporeşte în ele şi le umple, căci „în izbândă e bucuria". Nici viaţa nu cunoaşte o schemă, o simplificare în alb şi negru din care cauză nici aici, precum nici acolo, elementele nu apar contu- 454 © BCU rate separat. De sigur, unul 'din ele va influenţa în mod precumpănitor, dar ceeace e prqpriu şi tipic german va sta în faptul că şi celalt element va ajpărea ca o replică şi ca un timbru acompaniator. Decisiv în această aderenţă reciprocă nu este, deci, unul sau altul dintre tipuri, ci amestecul, acordul, jocul contrapunctic al tonurilor, atracţia reciprocă, unitas multiplex, sau, pentru a spune cu Goethe, „orizontul imens al totului”. Acest acord, această esenţă (polarizată iese la iveală chiar din cea mai veche tradiţie, dela începutul literaturii germanice, ca element 'eroic şi element ţărănesc, în vechile cântece germanice, în epopeea eroică sau în cea cavalerească şi în legendele nordice, pentru a reveni mereu dealungul evoluţiei ulterioare. Nu e vorba aici de clasificări sau de tipuri sociale, de ţărani şi cavaleri ca forme ale vieţii colective, ci de plăsmuiri esenţiale, cărora le corespunde o proprie atitudine de viaţă, o mentalitate proprie şi © concepţie proprie, ce se conservă perpetuându-se. Aproape că am putea caracteriza cele două lumi, a ţăranilor şi a cavalerilor, cu versurile pomenite din Faust, pe de o parte puternica legătură a ţăranului cu brazda, cu tradiţiile şi obiceiurile, cu familia şi neamul, cu zestrea moştenită şi cu „lucrurile” învăluite de un suflu mistic, iar pe de alta, întrecerea de sine şi avântul eroului, care domină pe deasupra tuturor şi, după cuvântul lui Rilke, „mişcă sorţile în jurul unui centru”. Nu e nevoe ca aceste două lumi să se combată între ele şi nici n’o fac în epoca primelor creaţii literare germanice, şi nici în epoca nobilimei ţărăneşti, după cum, în zilele noastre Warner Jensen încearcă să plăsmuiască rearmonizarea lor în romanul „Die Insei Heldentum”. Ele sunt determinate totuşi ide două atitudini deosebite, care abea încetul ou încetul se diferenţiază, pentru ca, în cele din urmă, să se regăsească sub aceeaşi boltă largă a fiinţei germane. Fără îndoială, această paralelă dintre modul ţărănesc şi cel eroic stă şi la baza diferenţierii de tipuri în naiv şi sentimental. Când Sehiller deosebeşte sentimentul natural de sentimentul naturalului, când ©1 deosebeşte obiectul de ceea ce făureşte din el poetul, când el pune pe poet în alternativa de a fi. natură, sau de ia căuta natura pierdută, când el extinde contrastul naiv — sentimental la cel 'dintre realist şi idealist, la cel ce se lasă determinat de necesitatea naturii, pe când cellalt ascultă de necesitatea raţiunii, pe el îl preocupă să cuprindă amândouă tipurile laolaltă; ou alte cuvinte, pentru iSchiller abea în prezenţa şi în coexistenţa celor două tipuri se desăvârşeşte ideea de umanitate. Acelaş lucru se potriveşte şi pentru ideea de naţiune, şi prin aceasta şi pentru literatura germană, care îşi capătă adevărata faţă abea în contrastul, în relaţia reciprocă dintre cele două tipuri, în continua lor tensiune şi dinamică. Toate aceste tensiuni sufleteşti se referă la aptitudinile moştenite, adică la aptitudinile de rasă. La orice copil se poate observa cum lucrează, spre nenorocirea sau spre binele lui, ereditatea uneori contrară a părinţilor, după cum Goethe mărturiseşte că dela tatăl său a moştenit atitudinea gravă, iar dela mama firea voioasă şi avântul spre poesie. Aceste contraste se fac palpabile şi înţelese mai întâi ca semne specifice ale particularismului etnic, apoi apar polarizate potrivit fiinţei ca atare, independent de structura etnică a poporului german, şi, în sfârşit, ca fenomene istorice, adică trepte evolutive, de caracter epocal uneori, a căror origine însă e în procesele sufleteşti şi totodată în procesele biologice ale colectivităţii naţionale. Să aruncăm încă o privire asupra structurii etnice a poporului german, asupra polarităţilor poetice sufleteşti prin care această structură se manifestă şi care mode- 455 © BCU Cluj lează, felurit şi colorat, imaginea celor mai vechi opere. Cât de deosebit se oglindeşte, de pildă, imaginea Mântuitorului în sufletul acelui om din popor, care voia s’o apropie de sufletul conaţionalilor săi Saxoni, deabia convertiţi la creştinism prin sânge şi sabie, faţă de cum se oglindeşte aceeaşi imagine în sufletul călugărului francon din Weissenburg, pe care tocmai ambiţia lui de Francon îl împinge să copieze pe Romani şi pe Greci. Dincolo, după cum adesea s’a 'subliniat, e credinţa simplă care, la fiecare pas, tot mai vine în contradicţie cu războinicia înnăscută a Saxonului, căutând de aceea să salveze încă ce se mai putea salva din spiritul nobil şi combativ, de Evanghelia suferinţei. Dincoace, pretenţia savantă, literară, mândria de a fi tobă de carte teologică, însoţită de o autentică emoţie lirică, pentru care credinţa şi doctrina nu mai sunt probleme nedeslegate, dar care totuşi e legată de imaginea germanică, autohtonizată, a Mântuitorului şi ucenicilor săi. Tensiunea ce se exprimă în firea şi în personalităţile lui Leasing şi Herder, nu e numai cea dela sine înţeleasă între reprezentanţii a două epoci spirituale ce se înlocuiesc una cu alta, ci e determinată şi de obârşia fiecăruia dintre ei. Herder, care era originar din spaţiul răsăritean, dela graniţa vieţii germane, avea pentru glasurile popoarelor şi pentru modurile lor individuale ochii şi urechile mai deschise decât Leasing, în care se desăvârşeşte tradiţia de cultură a Sa-xoniei superioare. De câte ori nu se întâlnesc amândoi pe acelaş teren, — să ne gândim la Laokoon, la Shakespeare, la dramă, — şi ce deosebită e de fiecare dată privirea, perspectiva, cu care şi în care văd ei lucrurile! Amândoi participă totuşi la marele proces, prin care Germanul în genere ajunge la conştiinţa puterilor din fiinţa sa diferenţiată ereditar. Grillparzer, austriacul, şi Hebbel, originar idin -Saxonia inferioară, se străduesc în acelaş timp şi în acelaş oraş să dea o nouă formă de dramă. Pentru Grillparzer e, încă din veacul XlX-lea, atât de vie ideea Reichului, încât în „Fericirea şi sfârşitul regelui Ottokair“ şi în „Discordia fraţilor din casa de Habsburg“ dramatizează elemente din istoria Germaniei mari. In timp ce pe Hebbel îl tentează mitul Nibelungilor pentru a-i da o formă nouă, pe Austriac îl îmbie legenda slavă a „Libussei“, ea vis al celor mai adânci idei ale sale. Figurile antice ale lui Grillparzer, precum o dovedesc Melitta, Hero, Creusa, simt învăluite mai ales de farmecul sprintenelei vieneze, pe când figurile femenine ale lui Hebbel, Marianna, Rhudope, eu sentimentul lor atât -de rezervat, par despărţite ca printr’un perete de sticlă de calda vioiciune a unei Hero, de sălbăticia fără frâu a unei Medea, şi chiar de aspra înţelepciune a unei Saph-o. Şi în timp ce sentimentul lui Hebbel trece prin filtrul intelectului, oamenii lui Grillparzer sunt făpturi ale unui neam, care a învăţat din amestecul de popoare ale statului respectiv, să-şi desfăşoare tentaculele sufletului, să înţeleagă sufletul celorlalţi, pentru a-i supraveghea şi a-i conduce. Dacă drama lui Hebbel se reazi-mă pe intelectul pătrunzător, pe sentimentul intelectual, drama lui Grillparzer, a celui mai bun cunoscător de suflete dintre dramaturgii germani, se reazimă pe inimă, pe suflet. Din aceste particularităţi se pot descifra deosebiri tipice — Hebbel, fără îndoială, întrupează tipul omului nordic mai pur decât Grillparzer —, deosebiri care devin vizibile şi palpabile mai întâiu -din întipăriril-e şi din modurile obârşiei regionale. Puterea neamului de origine e atât de hotărîtoar-e, încât îşi imprimă pecetia proprie până şi -în materialul (artistic. Când Bavarezii au luat dela Franconi legenda despre pieirea Burgunzilor, regele Hunilor Atila, din ucigaşul fraţilor regali, a devenit cu totul altul, s-ub influenţa experienţelor bavareze, după oare Atila s’a dovedit un blând stăpân faţă de fugarul Dietrich von Bem. Şi -acearstă modificare a legendei influenţează atât de adânc însăşi structura întregului, încât acum Kriemhilda va lua rolul lui Atila şi, ca 456 © BCU răsturnătoare a soţului, va deveni ucigaşa propriilor ei fraţi. Raportul soţiei faţă de soţ cântăreşte mai mult decât raportul de sânge dintre ea şi fraţii ei. Caracteristicele impregnate dela obârşie se păstrează peste veacuri şi isbutesc să-şi pună pecetia sufletească până şi pe subtilităţile stilului, după cum se poate vedea din exemplul celor doi scriitori din Franconia răsăriteană, Wolfram von Eschenbaeh şi Jean Paul. Se întâmplă totuşi ca uneori puterea de plăsmuire poetică să se arate mai tare decât limitele atitudinii sufleteşti originare, ea în cazul lui Wilhelm Schăfer, de obârşie din părţile Rinului, care a învăţat dela Alemanul Johann Peter Hebel forma artistică a „A-necdotelor1' sale. Exemplul contrar, al deosebirilor de tipuri artistice, în cazul unei origini comune, îl oferă Elveţia în contrastul dintre Gotthelf şi Keller, sau Keller şi C. F. Meyer. Aici modul sufletesc originar se întretaie cu un alt plan, unde se găsesc aceie tensiuni polarizate, ce există între Gotthelf şi C. F. Meyer, şi pe care Schiller le-a cuprins în formula naiv-sentimentalului. . Mod eroic şi mod ţărănesc, ele străbat ca nişte curente ereditare, dealungul veacurilor, unindu-se necontenit şi iarăşi necontenit despărţindu-se, — mod eroic şi mod ţărănesc, luate în sensul cel mai larg al cuvântului. Căci pe linia modului ţărănesc va trebui căutat omul apropiat de natură, omul legat de ea, astfel că, în cele din urmă, cei doi poli apar faţă în faţă ca natură şi spirit, ca idealism şi naturalism. Cui nu-i vine oare in minte marea dualitate de pe culmea clasicismului german, contrastul, uzat până la banalizare, dintre Goethe şi Schiller, unul realist şi cellalt idealist? Şi totuşi sub astfel de generalizări se ascunde adâncul adevăr al polarităţilor sufletului german, care, în cazul de faţă, a ajuns la cea mai înaltă formă de desvoltare. Că lui Schiller nu i-ar fi reuşit niciodată să scrie o poesie ca „Uber allen Wipfeln ist Ruh“, e absolut sigur, după cum, invers, Gothe a putut afirma că ‘tragedia iar fi în stare să-l nimicească. Vedem acum mai lămurit decât înainte legătura lui nemijlocită cu locul de baştină, cu formele vieţii ţărăneşti, în timp ce Schiller ne apare purtat de acel curent ereditar, care duce dela cântul eroic îmbibat de tragism, peste Gryphius, la crearea noii tragedii germane. Ce deosebeşte oare „Iphigenia11 lui Goethe, această ne-îndoelni-că tragedie plină de mişcare pasională, de „Maria Stuart11 a lui Schiller, care după natura ei lăuntrică, ce urmează cealaltă lege de creaţie, e mai tare decât însuşi creatorul ei? Aci, în opera lui Schiller, e refugiul „din hotarele simţurilor în libertatea gândurilor1', prin care eroina se transformă formal într’o altă fiinţă; dincolo, în. „Iphigenia11, credinţa nestrămutată în firea ei proprie, care, în decursul .aeţiunei, se desvăluie cu mai multă puritate şi adevăr. Fireşte, cei doi mari plăsmuitori nu sunt numai simple scheme şi tipuri lipsite de viaţă, ci oameni cu contradicţiile lor, dar cari, în desvoltarea istorică a sufletului german în totalitatea lui, întrupează în chip strălucit un moment exemplar de polaritate. Cetiţi schimbul de scrisori dintre Goethe şi Schiller eu ochii şi urechile deschise şi veţi vedea cum luminează şi veţi auzi cum pârâie scânteile dintre cei doi poli, ce se înalţă faţă în faţă până la maximum de realizare. Dacă privim, din potrivă, figuri ca Holderiin şi Kleist, descoperim cum tensiunile, care dincolo se întrupau, ca să zicem aşa, în existenţe separate, aici vor să fie înfrânte de puterea unei singure personalităţi. Ei sunt marii singurateci, cari, sub apăsarea propriei lor soarte, trăiesc întreaga fire germană în forma ei cea mai desăvârşită şi mai rotunjită, dar se distrug tocmai prin contrastele fără măsură, ce culminează în ei; ceeace apare diferenţiat în clasicismul şi în romantismul german, Hol- 457 © BCU Cluj derlin şi Kleist, amândoi, forţează într’o singură unitate până atunci nebănuită, şi ridică poesia germană pe o culme, oe lărgeşte cu tărâmuri noi imperiul expresivităţii. Şi la Grillparzer apar, în părţi aproape egal de vii, amândouă forţele, naivul şi sentimentalul, natura şi spiritul, îşi, dacă ne coborîm până la elementele primare, ţărănescul şi eroicul, fără ca ele să ajungă la o soluţie armonioasă. Tocmai acest lucru însă determină felul deosebit al artei sale, acel preget în pragul unei atitudini ce stă îndărătul propriei sale mărturisiri: „Cel mai greu lucru din lume e hotărârea"; şi creează acea fineţă sufletească, multă vreme neajunsă de nimeni, a personagiilor sale, care aproape toate suferă de îndoita moştenire a creatorului lor, conştiente însă de lupta cu această moştenire, şi astfel deschise la cele mai uşoare şi mai sfielnice înfiorări ale sufletului. Aproape s’ar părea că puterea de viaţă a poporului nostru numai rareori ishu-teşte să realizeze viguroasa sinteză a acestor contraste într’o uniune personală, ca să zicem aşa, preferind să se descarce mai degrabă printr’o diviziune a muncii. Căci în faţa poetului de avântată îndrăsneală, care ia în piept fericirea şi viaţa, stă necontenit sfiala reţinută a meditativului cufundat în sine. Alături de sentimentalul Reimar von Hagenau, stă naivul Walther, sub mâna căruia cultul iubirii trubadureşti se transformă în mărturisirea unei dragoste, care e fericită numai când d;a şi când dă; alături de Morike, mulţumit în ezitarea-i lăuntrică, stă dorul de ducă şi murmurul pădurii lui Eichendorff ; alături de sensualitatea voioasă a lui Liliencron, stă pătrunzătoare spiritualitatea lui Dehmel; alături de expresivitatea plastică a lui Binding. stă vastitatea cosmică şi disponibilitatea lui Carossa, după cum mult criticata lipsă de formă germanică, forma „deschisă" îşi găseşte mereu reacţiunea în tendinţa către o formă strânsă şi lapidară. Aceste curente ereditare se bifurcă evident diin punct de vedere formal în în-gânările şi contrastele dintre Hebbel şi Stifter, unde fondul eroic şi cel ţărănesc apar încă odată diferenţiate în chipul cel mai pronunţat. Dacă pentru Hebbel misiunea poetului începe acolo unde viaţa îl previne cu deficienţa ei, acolo unde pământul părăseşte pe om, fiindcă acesta e atras de stele, Wo das Gesetz, das ihn selbst erhălt, nach gewaltigem Kampfe Enălich dem hoheren weicht, welches die Welten regiert, şi cu o nemiloasă cruzime lasă contrastele să se isbească unele într’,altele, Stifter creează o lume armonioasă de o nevinovăţie primară, o lume de o desăvârşire aproape su-praterestră ca în „Nachsommer", sau d,e o comunitate ţărănească precum e în ,,Wi-tifeo", acea lume tot aşa de ţărănească, deşi cu un ton oarecum umanist, din „Studien* şi din „Bunte Steine". E deajuns să ceteşti numai aprecierile atât de nedrepte ale acestor doi poeţi, unul despre cellalt, pentru a recunoaşte dintr’o singură privire tensiunea care lucrează aici. Dacă Hebbel îşi bate joc de poetul naturii, că o nimereşte cu gândacii şi cu fluturii, fiindcă pe oameni nu-i cunoaşte, fiindcă nu vede stelele, nici inimile şi nici sistemele solare, că isbuteşte în mărunţişuri, fiindcă natura îi ascunde lucrurile măreţe, Stifter îi răspunde în minunata prefaţă la „Bunte Steine", declarând că „adierea vântului, murmurul apelor, creşterea holdelor, mugetul mării, verdele pământului, strălucirea cerului, sclipirea stelelor", sunt mai măreţe decât furtuna şi cutremurul, fiindcă ,„eeeaoe e măreţ nu se trâmbiţează ; e simplu şi înrâureşte ca atare". Chiar contrastul dintre maleabilitatea gingaşă a lui Rilke, ce poate totuşi să se ridice până la atitudinea eroică în „Duineser Elegien" şi dintre solem- 458 © BCU nitatea dominatoare a lui George, care dimpotrivă, cunoaşte şi puterile ctonice materne, chiar şi contrastul acesta indică tensiuni sufleteşti mai adânci iade sufletului german. Iubirea lui Rilke pentru „lucruri", desgustul lui de oraşe, aversiunea faţă de obsedanta şi sgomotoasa frumuseţe a peisagiului italian, dorul lui de primăvara nordică săracă în coloare, şi aridă, pornirea lui de a-1 căuta pe Dumnezeu, — este oare prea îndrăzneţ să le înţelegem ca bunuri moştenite, de obârşie ţărănească, ceeace sunt în realitate ? Şi iarăşi, prezentul ne dăruie în Iosef Weinheber desăvârşita fuziune a naivului cu sentimentalul, a ţărănescului teluric eu nobleţă înaltă până la stele. Pentru multiplele contraste ale firii germane, opera lui e pilduitoare: setea de viaţă arzătoare şi evlavia în faţa morţii eroice, energica îndârjire împotriva fatalităţii şi gândul smerit de-a se şti sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, mândria nobilă a libertăţii pure şi povara grea a instinctului năvalnic, singurătatea lui tragică şi umorul surâzător, spiritul lui respectuos şi gluma batjocoritoare, sbuciumul de a experimenta pe Dumnezeu .potrivit cu firea lui şi ifosul cu care caută să-şi valorifice propriul eu faţă de lume. Astfel, puterea şi bogăţia sufletului german stă în tensiunea imensă dintre cei doi poli opuşi. Demon şi Tyche, originalitate înnăscută şi ambianţă influenţând asupra acestui sâmbure indestructibil, sau lăsându-se influenţată de el, vis şi realitate, depărtare şi apropiere, eroism şi idilic, tragism şi umor, se întâlnesc în acest suflet. Cele mai desăvârşite revelaţii ale artei germane îşi primesc seducătoarea lor viaţă tocmai din conlucrarea acestor două elemente, din misterioasa lor contopire sau din adversitatea lor misterioasă. Sub sprintena voioşie a lui Mozart se simte gravitatea unei soarbe tragice, tragismul pasionat al lui Beethoven e ademenit în a şaptea simfonie de ritmul voios al unui dans. Valsul clasic vienez e întovărăşit de tonul trist al renunţării, iar marşul înflăcărat prusian de umbra unei melancolice seriozităţi. Faust şi Eulenspiegel sunt doi fii ai unuia şi aceluiaşi popor, şi nu e o întâmplare că vin din acelaşi secol de cutezătoare burghezie şi de credinţă germană în creştere. Putem regăsi uşor pe Eulenspiegel în Faust, cel puţin în figura lui Mephisto, precum, dimpotrivă, sub şarlataniile simpatice ale lui Eulenspiegel se poate bănui seriozitatea unui tragic sentiment universal. Căci oricâtă contradicţie s’ar părea că este între primejduirea tragică a vieţii şi asigurarea ei în obişnuinţă şi comoditate, pentru German ele stau într’o misterioasă legătură. In acest raport schimbător zace primejdia „moleşim", după cum arată Hartmann von Aue în „Eree", anume că adevărata onoare eroică nu-şi poate găsi satisfacţia în desfătarea fericirii casnice, ci trebue mereu călită prin noi încercări, după cum, dimpotrivă, în „Iwein" învăţa că eroismul trebue să-şi caute o limită pe care s’o apere, pentru a nu se risipi şi pierde în 'simple aventuri. Dacă înţelegem bine, e problema libertăţii care se iveşte aici, a unei libertăţi germane „în cadrul limitat", încă una din cele mai fertile contradicţii şi opoziţii ale sufletului german, din care îşi ia avântul şi din care putem înţelege în mod exemplar opera lui Schiller. Simţul universal al tragicului îşi are şi el originea în sentimentalism. Eroul tragic ascultă şi el de necesitatea raţiunii, pentru a vorbi cu cuvintele lui Schiller. Pentru el se potriveşte vorba lui Goethe : „Cine nu-i capabil să desnădăjduiască, acela nu trebuie să trăiască". Necesitatea naturii e, dimpotrivă, legea unui humor, căruia îi aparţine epicul în întregime, ea domeniu de valorificare şi dominaţie, când el nu măsoară lumea şi oamenii cu măsuri absolute, ci îi preţuieşte aşa cum au fost, cum sunt şi cum vor fi. 459 © BCU Cluj Sufletul german, aşa cum apare în poesie, cunoaşte tragica cutremurare care-1 înalţă pe om, când îl striveşte, precum cunoaşte şi atitudinea de surâzătoare superioritate, acordul cu lumea lui Dumnezeu şi cu mersul ei, precum cunoaşte mărturisirea că: „Ori cum ar fi viaţa, e bună". Categoria lui Griphius, Schiller, Kleist, Grafofoe, Hebbel ne descoperă tot atât de bine o parte din fiinţa germană, ca şi categoria lui Grimmelshausen, Jean Paul, Keller, Raabe, Morgenstern. Şi cu toate acestea, tocmai în literatura germană, năzuiesc cei doi poli să se apropie unul de altul, până ce scânteia ciocnirii luminează misterul ei adânc. Chiar pe poetul lui Simplicissimus îl tenta „să spună adevărul învăluit în glume". Se poate oare un simbol mai simplu, mai copilăresc, mai frumos, al acestei vecinătăţi a tragicului cu humorul din natura germană, decât atunci când Eulenspiegel urcă muntele râzând şi-l coboară plângând, fiindcă „vede lanţul de plăceri şi de dureri" al vieţii ? „Minna von Barnhelm" a lui Lessing ne mişcă mai puternic acolo unde comedia se apropie mai mult de tragic. Heinrich von Kleist face să evolueze din frivola comedie de adulter a lui Moliere una dintre cele mâi impresionante figuri feminine din literatura germană, al cărei Ah! din finalul spectacolului conţine în el zguduirea cea mai adâncă şi bucuria cea mai înnaltă, în timp ce Jupiter e nevoit să constate că divinitatea sa triumfătoare îşi află hotarul tragic iîn sentimentul sigur şi pur al Alcmenei. Acelaşi Kleist, care dă năvală în cameră, palid şi năpădit de lacrimi, pentru a-i spune prietenului — gândindu-se la Penthasi-lea — „Acum a murit!" tot el creiază figura de neuitat a judecătorului rural Adam din acea comedie telurică, ce se numeşte „Ulciorul sfărâmat". Goethie luminează la sfârşit [despărţirea dureroasă a Iphigeniei şi tragica singurătate a regelui barbar, care rămâne în -urmă, — disolvând toate disonanţele, — prin acel mişcător „Rămâi cu bine!" Jean Paul a pecetluit cuvântul „A râde cu o lacrimă în .ochi". Hermann Hesse a spus despre „Flegeljahre", romanul său în care lumina şi umbra se întrepătrund atât de intim, că dacă l-ar întreba cineva la un examen în care carte a epocei mai noi se exprimă mai puternic şi mai caracteristic sufletul german, el ar răspunde pe negândite ea în acest roman. Aici vedem iarăşi că poetul nu e în stare să reveleze într’o singură persoană toată bogăţia fiinţei sale proprii, bogăţie care uneşte în sine ceeace se află în chip polar despărţit. El îşi uşurează lucrul prin faptul că, ceeace natura a imit, el desparte în două jumătăţi, în fraţii Walt şi Wult, după cum Goethe a procedat cu Goetz şi Weisslingen, Egmont şi Alba, Clavigo şi Carlos, Antonio şi Tasso, Prometeu şi Epimetheu, Paust şi Mephisto. Abia prin această despărţire, prin încordarea astfel produsă, se ajunge la dorita bogăţie şi dinamică a vieţii, ca de pildă în „Flegeljahre", acea sinteză dintre romantism şi realism, dintre tragic şi humor, gravitate şi uşurinţă, care fac din acest roman unul dintre cele mai tipic germane. „Că pe pământul nostru nu cade nicio lacrimă de bucurie pură", Germanul are pentru acest cuvânt al lui Fritz Reuter mai multă înţelegere decât oricare altul. Poate că în acest simţ propriu sufletului german pentru legătura intimă dintre tragic şi humor găsim explicaţia pentruce Sbakespeare a devenit mai degrabă un poet al Germanilor decât al Englezilor. Dar epoci întregi din desvoltarea istorică a literaturii germane constau mai mult din mişcări şi stări lăuntrice ale sufletului popular decât din orientările spirituale de natură cultă. Două forţe care formează adânc firea germană şi-o determină, vin aici în discuţie: problema religioasă şi problema valorii proprii. Tensiunea momentului religios se naşte din contrastul dintre moştenirea germană păgână şi creştinismul venit din afară. Contradicţia dintre atitudinea Germanului, pornit spre luptă de autoafirmare împotriva sorţii, şi doctrina îndelungei răbdări a Mântuitorului e un impuls pu- 460 © BCU temie .oe străbate, uneori ascuns, alteori pe faţă, întreaga istorie a literaturii germane deîa începuturile ei până iîn veacul al XVIII-lea-, până la luptele (religioase ale lui Leasing, şi scoate mereu în evidenţă tendinţa ereditară de a germaniza şi asimila elementele de origină străină. Din acest punct ide vedere trebue înţeles, ide pildă, contrastul dintre literatura secolului al X-lea şi al Xl-lea. Dincolo, o poesie religioasă în haină latină, al cărei conţinut eu greu s’ar putea imagina mai înclinat spre universalitate, dar care îşi dibueşte substanţa germană, dincoace o creaţie literară, e drept în limba poporului, dar animată de dorul vieţii viitoare, caracteristic reformei dela Cluny. Vechea mistică germană a secolului XlII-lea şi XlV-lea poate fi înţeleasă numai ca o revoltă a sentimentului religios autohton, împotriva unui creştinism venit de aiurea, străin ca origine, şi care acum se osificase în forma mediteraniană a Scolasticei, un creştinism ■ce nu mai putea satisface setea germană de credinţă. Odată eu aceasta, el e modificat de duhul autohton, e interiorizat şi vivificat idin :nou, şi abia acum, ca un prolog al Reformei, e germanizat. Astfel stratificările dealungul evoluţiei noastre literare pot fi înţelese tot mai mult ca rezultate ale tensiunilor biologice, adică sufleteşti, faţă de care forţele spirituale apar mai mult ca unele care sunt cauzate, decât ca unele care cauzează, fiindcă influenţele culturale din afară, pentru a putea fi active, presupun aderenţa prielnică a sufletului etnic, dar n’o cauzează. De aceea sufletul german a fost, în diferitele timpuri, accesibil influenţelor străine, în diferite moduri, aşa încât, în cursul evoluţiei istorice, epocile în care influenţa străină e precumpănitoare alternează eu cele în oare natura originală domină, sau, ea în cazul raportului cu cultura antică, ajunge la ciocniri fecunde şi la acorduri prielnice şi înălţătoare. In aceeaşi măsură, e contrastul dintre individ şi colectivitate, încrederea în „demonul" propriu, cum o numeşte Goethe, şi impulsul de singularizare până la bizarerie, — gândiţi-vă la Wilhelm Raabe, — înclinarea Germanului spre individualism, spre idilă şi totodată conştiinţa mereu trează a legăturii cu un întreg superior, toate acestea sunt apariţii tipic şi autentic germane. Acest suflet a mişcat cele mai mari spirite germane din toate timpurile şi s’a manifestat în .variate forme, ca opoziţie între naţionalism şi cosmopolitism, între poesia autohtonă şi universalismul literar, între conservarea de sine şi supunerea faţă de orice curent, între forma închisă şi cea deschisă, între devenire şi fiinţă, între persistenţă şi transformare. Goethe trăeşte acest fenomen ca o cilză ce-i ameninţă întreaga existenţă, îl face să oscileze între dăruirea gâ-nimedică şi îndârjirea prometeică, până când îndelunga lui modelare de sine smulge unei astfel de soarte (capodopera unică a personalităţii sale, în care se contopeşte eul cu lumea, încât el poate mărturisi: „întreaga mea fiinţă a fost desăvârşită in sine". însăşi această desăvârşire nu este statică, ci dinamică, e tensiunea cea mai în-naltă sub o linişte aparentă.-Că'tensiunea şi nu tipul constitue viaţa, că e vorba de mişcare sufletească, iar nu de atitudine intelectuală, nu e nicăeri mai clar decât aici şi din nou la Goethe, anume în ultimele versuri din „Vermăchtnis" şi în primele din „Eins und alles!" întâia poesie se încheie astfel: Denn alles muss in nichts zerfaMen, Wenn es im Sein beharren witt cealaltă începe astfel: Kein Wesen kann zu nichts zerfallen, Das Ew’ge regt sich fort in allen, Am Sein erhalte dich begliicM! Logic vorbind, aceasta e cea mai desăvârşită contradicţie, şi totuşi Goethe are dreptate. Spiritul, cu toată structura aparent raţională a versurilor acestora, nu are putinţa să dea formă egal de misterioasă misterului pe care Goethe îl împlineşte cu toate fazele sufletului său, acel mister al vieţii, oare a isbutit dela sine să fie o îmbinare de fiinţă şi devenire. Aceeaşi polaritate dintre individ şi comunitate stă şi dedesubtul imperativului categoric al lui Kant şi, totdeodată, dedesubtul idealismului german, dedesubtul concepţiei lui Hebbel despre tragicul, care apare, pentru el, acolo unde interesele individului se întretaie cu cele ale comunităţii, după cum Goethe însuş recunoaşte tragicul ea un punct misterios „unde proprietatea eului nostru, libertatea pretenţioasă a voinţei noastre se ciocnesc cu mersul necesar al lumii întregi". Această tensiune stă şi dedesubtul măreţelor opere ale poetului şi gânditorului, care a întrevăzut şi a plăsmuit acest raport de polarităţi ca ceva biologic, vreau să numesc romanele lui E, G. Kolbenheyer, care înfăţişează pe marele singuratec Paracelsus ca pe un desăvârşitor a ceeace vine dela strămoşi şi tinde, peste veacuri, către împlinire. Cu aceasta, poesia devine expresia acelei întoarceri etnice dela eu la noi, a conştiinţei că individul capătă valoare şi însemnătate numai atunci când prin el se revelează ceva mai mare decât el şi că el e conştient de această tensiune ca de o fecundă îndatorire, pentru care lirica avântată a lui Carossa găseşte versurile admirabile: Ja, wir simd Widerha.ll ewigen Halls. Was rmm das Nichts nennt, ist Wurzel des Alls. Aber das wbllen wir mutig vergessen, WoEen ăie Kreise des Daseins ăwrchmessen. Was hier nicht gebunden wird, ist nirgend;s gebannt, Wie weit eine Liebe sich spaiint Jn d,ie Zeit, in die Tot, in das Oliick ihrer Erde, So tief wird sie zeugen im ewigen WeTde, 462 © BCU GOETHE H E G I R Ă IN ROMÂNEŞTE DE ION P1LLAT Nord, Apus şi Sud stau ţăndări, Tronuri cad, cutremur dă’n ţări Tu la Răsărit mai scapă, Vânt patriarcal te-adapă! • Tânăr: bea, sărută, cântă-. Apa vieţii de te .-încântă. Colo’n dreaptă aşezare, , Naşterilor de popoare Le-oiu pâmmde-adânc isvoruî Ce le dă Limpezitorul. Legi cereşti în grai primiră, Capul nu şi-l zăpăciră. La strămoşi se închinară, De-alţi stăpâni nu se legară. Colo tinereţea-mi fie, Gândul sterp, credinţa vie, Unda grea de har e vorba Căci a fost rostită vorbă. Vreau păstori să mă oprească, Oaze să mă răcorească Şi să vând din zare ’n zare Mirodeni, cafea, covoare ; , ” Să bat drumurile toate Din pustiuri la cetate. 463 © BCU Cluj Mă alină ’n stânci, pe vale, Hafis, cântecele tale. '• Călăuz cu voe bună Pe catâr înalt să ispună, Stelele să le aprindă, , Hoţii spaima noastră prindă Vreau la hanuri, feredee, Hafis, gându-ţi sfânt să-mi stee; Mândra când năfrămi desbracă, . Păr chilimbariu de-i joacă, Uoru’n şoaptă tremurată Chiar pe-o Huri o îmbată. De mai pismuiţi şi asta, De batjocoriţi — spun basta i Viersuri de poet la poarta Raiului şi-încearcă soarta, Bat mereu plutind uşoare Veşnicia s’o măsoare. ' 464 © BCU Cluj UNIVERSITATEA IN GERMANIA NOUĂ DE HERBERT SCURLA CONSILIER IN MINISTERUL INSTRUCŢIUNII, BERLIN. Revoluţiile sdruneină toate tă-rîmuri-le vieţii -omeneşti şi le transformă după legile, în virtutea cărora ele înşile au apărut. Orice compartiment al vieţii colective sau individuale trebue să se verifice în faţa noilor forţe, ce au devenit noua realitate. Spiritul nou depăşeşte vechile forme şi conţinuturi, -oare trebue să devină expresia valabilă a noii -concepţii de viaţă, -ce se impune; altfel sunt sfărî-mate. Căci revoluţiile sunt manifestarea unui principiu spiritual, care întemeiază io nouă ordine -a convieţuirii omeneşti. Contactul dintre învăţământul superior -german şi realitatea maţional-soeia-lis-mului a fost şi este, deci, o urmare necesară şi inevitabilă a revoluţiei germane. D-acă însă acest -contact a fost hotărîtor pentru existenţa sau inexistenţa învăţământului superior ca armonie între profesori şi studenţi şi ea for suprem de cultură pentru întreaga naţiune, cauza stă în lipsa unui conţinut lăuntric şi în împrejurările exterioare, c-are caracterizau şcolile superioare germane mai înainte de a se impune concepţia naţionâl-isocialistă. De câteva decenii şcoala superioară germană se afla într’o criză latentă. Ea nu avea nici o temelie comună pentru diferitele ramuri de ştiinţă unite în ea, nici o idee călăuzitoare ni-c-i chiar un scop obligator, care -i-or fi îndreptăţit aspiraţia de -a fi universitas. Aceasta nu înseamnă însă -că din sânul ei n’au ieşit contribuţii, ce-au fost de nepreţuită v-aloare pentru evoluţia omenirii. Nu -e nevoie să dovedim că ştiinţele naturale, medicina şi technica datorează într’o extrem de mare măsură descoperiri şi cercetări noul mai ales şcolilor superioare germane. Dar avântul r ştiinţelor naturale, fără pereche în istoria culturii, a deschis drum positivismuiui şi în domeniul ştiinţelor -spirituale, provocând o separare şi o individualizare a domeniilor de specialitate, -care au sfărâmat cadrul acelei universitas şi au avut ca urmare îngrămădirea la un loc a mai -multor specialităţi, fără nici o legătură între ele. Fil-o-sofia îşi pierduse poziţia ei centrală î-n mijlocul ştiinţelor, poziţie pe care şi-o. câştigase după înfrângerea dogmatismului medieval. Idealismul german a influenţat în mare măsură forma universităţii moderne, -căci una din roadele -acestei mişcări este şă creearea universităţii ca o instituţie d-e stat cu -drepturi, corporative, acea formă a şcolii superioare germane, care şi-a aflat expresia, exemplară până -dincolo de hotarele Germaniei, în întemeierea universităţii din Berlin, la 1809. Desigur, influenţele acestei ' 465 © BCU Cluj epoci s’au întins până în zilele noastre prin opera unor oameni ca Wiilhekn von Hum-boldt şi I. Gottlieb Fichte. Dar nici idealismul german nu reuşise să dea acestei uni~ versitas o concepţie- unitară şi prin aceasta, o unitate interioară. „Dacă ştiinţa se complăcea tot mai mult într’o activitate bogată în rezultate de amănunt, dar în genere lipsită de conţinut, această evoluţie era urmarea faptului că, în vremea când s’a născut ştiinţa modernă, problema raportului dintre ştiinţă şi o credinţă premergătoare ed a rămas nesoluţionată”. (Bernhard Rust). Lipsei de unitate internă a şcolii superioare germane ;îi corespundea insuficienţa legăturii ei cu evoluţia spirituală şi politică a poporului german. Dogma ei libe-ralistă despre independenţa ştiinţei a avut ca urmare o subestimare a realităţii. Prăpastia dintre idee şi realitate ducea şcoala superioară germană la o izolare, care o aşeza în afară de hotărârile de viaţă şi de viitor ale poporului şi nu-i mai lăsa putinţa de a da tineretului răspunsul la pasionantele întrebări care-il frământau. ' Poziţia şcolii superioare în complexul statului a accentuat şi mai mult această criză. Până aproape în vremea noastră, o singură universitate fusese întemeiată ca universitate a Reichului, şi anume cea mai veche şcoală superioară germană, Universitatea întemeiată ‘la 1348 de Carol al IV-lea la Praga. Celelalte şcoli iau fost, sau mai sunt încă, fundaţii ale diferitelor provincii sau oraşe. E drept că în acest fapt rezidă cauza acelui viu aspect atât de variat şi a legăturii atât de strânse a şcolilor superioare cu ţinutul lor, dar totodată aci e şi cauza îngustimii orizontului lor şi a lipsei de ilegătură cu comunitatea întregului popor. In timp ce în Franţa, încă din. secolul 19, universitatea devine o instituţie de stat fără drepturi comparative, în Anglia tipul me-dievall dela Oxford şi Gambridge degenerează în vremea capitalismului, într’un instrument plutocratic al faimoasei Society, iar în America şcolile superioare, devin, prin susţinerea capitalistă, nişte instituţii particulare fără libertate, universitatea germană deveni o instituţie de stat, păstrându-şi însă dreptul ei academic de auto-administrare şi îndrumare. Susţinătoarele acestor instituţii de stat erau provinciile, nu Reichul. Astfel, în faţa şcolii superioare germane ou grijile şi dorinţele ei, nu stătea o voinţă politică unitară, ci mulţimea autorităţilor provinciale. Republica dela Wei-mar n’a schimbat nici ea întru nimic această stare de lucruri; soarta învăţământului superior se hotăra, ca şi mai înainte, de către cele zece administraţii culturale ale provinciilor. . ; Conferinţa interuniversitară — contactul între referenţii universitari' ai provinciilor cu participarea Reichului — nu avea nici competinţa constituţională nici autoritatea politică pentru a asigura Reichului o influenţă asupra politicei universitare, însăşi provinciilor le lipsea înţelegerea şi voinţa pentru realizarea unei unităţi. Şcolile superioare se desvoltau, de aceea, la întâmplare, fără arici o legătură ou necesităţile politice generale, sub influenţa întrecerii de a-şi acapara profesori cu mare renume şi a-şi adăuga noui domenii de cercetare. Apariţia concepţiei naţionalsadaliste rezolvă criza totală a şcolii superioare germane, care ar fi adus desigur prăbuşirea întregei organizaţii universitare dacă Reichul, ca singurul reprezentant valabil al unităţii statale, cu mână ,autoritară şi plină de grije, n’ar «fi creat condiţiile ca universitatea şi ştiinţa să-şi poată câştiga, prin proprii puteri, locul care le aparţine în comunitatea naţională. Printr’o decizie a Preşedintelui Reichului din 1 Mai 1934 a fost creat un Minister pentru ştiinţă, educaţie şi cultura «poporului, în «aile cărui «atribuţiuni intră, întrea«ga educaţie, cultură şi activitate şcolară. Prin decizia din 11 Mai 1934, Cancelarul hotărî tre- 466 © BCU Cluj cerea problemelor, ce aparţineau până atunci ministerului de interne al Reichului, asupra Ministerului culturii, şi anume pe târîmiul ştiinţei: toate chestiunile de ştiinţă chiar şi relaţiile lor cu străinătatea, Institutele de fizică şi technică, Institutul de chimie şi technică, Institutul de cercetări asupra mişcărilor seismice, Institutele de ştiinţă importante pentru întregul Reich, din ţară şi din străinătate, bibliotecile ştiinţifice, Institutul de cercetări etnografice, Institutul arheologic; iar pe tărâmul educativ şi şcolar: chestiunile universitare şi organizaţiile studenţeşti. Instituirea Ministerului educaţiei era expresia voinţei Reichului şi a mişcării naţionalsoeialiste de a lua sub ocrotirea lor modelarea în stil nou a întregei educaţii. Şcolile superioare înşile n’au trecut, prin această decizie, în administraţia statului. In vechiul Reich sunt şi azi în grija provinciilor, şi abia prin măsuri ulterioare vor fi trecute în directa administraţie a Reichului. Pe toate tărâmurile principale ale vieţii universitare statul a luat în mâna sa — după cum se va arăta pentru fiecare caz — noua transformare şi conducere. De o însemnătate hotărâtoare e faptul că, prin uniunea personală a Ministerului Reichului ou Ministerul prusian pentru ştiinţă, educaţie şi cultura poporului, — cu alte cuvinte prin contopirea nonei autorităţi a Reichului cu administraţia universitară a celei mai mari provincii germane — cel mai mare număr de şcoli superioare a trecut practic în sarcina Reichului. Tot astfel şcolile prusiene de specialitate ca Academia minieră, Academia de comerţ, Academia de silvicultură etc., care nu erau administrate de Ministerul prusian, al culturii poporului, ci de diferitele ministere speciale, au fost luate în anii din urmă în administraţia şcolilor superioare. •- Până aci unificarea administrativă a şcolilor superioare a fost oarecum şi o centralizare a învăţământului superior. Această evoluţie a suportat o întorsătură de însemnătate capitală prin reîntoarcerea în Reich a Austriei, prin instituirea Protectoratului Boemiei şi Moraviesi şi prin încorporarea teritoriilor germane din răsărit şi din apus. In pornirea de reclădire a Reichului, au fost subordonate Ministerului educaţiei Reichului şcolile superioare din Austria şi din ţara Sudeţilor. Spre deosebire de provinciile din vechiul Reich, în neuile teritorii nu mai există o administraţie proprie a universităţilor. Pentru asigurarea administraţiei de stat în şcoalele superioare din ţinuturile (alipite, ministrul Reichului a numit aşa zişii curatori, care-i sunt direct subordonaţi ; totodată ei sunt şi colaboratori în chestiunile de ^specialitate ai Reichstatthâl-terului. Drepturile Reichstatthalterului în ce priveşte chestiunile universitare se mărginesc numai la acelea de informare şi stimulare, fără niciun drept de a da indieaţiuni. Tot astfel universitatea germană din Praga şi şcolile technice din Praga şi Briinn au trecut dela 1 Septembrie 1939 în administrarea Reichului; tot astfel s’a procedat cu şcoala technică superioară şi Academia de medicină din Danzig, ca şi cu Universitatea Reichului deschisă la 20 Aprilie 1941 cu ocazia zilei de naştere a Fiihrerului. Tot aşa Universitatea din Strassburg, care-şi va începe peste câteva zile activitatea, este acum universitate a Reichului. Aceste măsuri, care fac parte din sfera de reforme a Reichului, arată evoluţia, la capătul căreia se va afla un sistem organizat de şcoli superioare, iar din punct de vedere administrativ, realizarea acelei unităţi a lor, care-şi va găsi desăvârşirea după numărul, locul şi felul diferitelor tipuri de şcoli superioare. întemeierea Universităţii Reichului din Posen şi Strassburg, plănuinea Cetăţii universitare din capitala Reichului, întemeierea unei naui politechinici la Linz sunt deasemeni etape ale acestei evoluţii. Tot acelaş lucru l-a .urmărit şi contopirea şcolilor superioare din Prusia încă din 4 *7 © BCU 1934, ou scopul de a le desbrăca de caracterul restrâns de specializare, pentru a fi încadrate ca facultăţi ale universităţilor din Berlin şi Bonn. Din aceleaşi motive s’a făcut şi încadrarea şcolii superioare de comerţ din Mannheim în universitatea din Heidelberg şi a şcolilor superioare de silvicultură din Munden şi Tharand în universităţile din Gâttingen şi Diresda. , Există azi în Redich 60 de şcoli superioare şi anume: 29 universităţi, 15 şcoli tech-ndjce superioare (afară de cea diin Linz), 4 şcoli comerciale superioare, 1 şcoală superioară de silvicultură, 3 şcoli superioare de agronomie, 2 şcoli superioare de medicină veterinară, 3 academii miniere, 2 (academii de medicină şi o academie de istat. Conturând (astfel sfera de influenţă a administraţiei de stat asupra învăţământului superior şi arătând totdeodată condiţiile formale ale amestecului conducerii politice în criza prin care el a trecut, lucrul (acesta nu poate avea ca efect reînnoirea dela sine a şcolii superioare. Nici actele de administraţie din partea statului, moi măsurile organizatoare, nu pot închide prăpastia dintre ştiinţă şi credinţă, nici mu pot soluţiona încordarea dintre idee şi realitate. Răspunsul la apelul (adresat de concepţia niaţional-soeialiistă şcolii superioare depinde de ştiinţă şi de reprezentanţii ei. Administraţia — serviciul din ministerul Reichului pentru ştiinţă, educaţie şi cultura poporului — are obligaţia „de a (arăta ştiinţei germane problemele a căror rezolvare e necesară şi de a-i asigura (drumul liber pentru a le. putea (Soluţiona, de a înlesni şi stimula [conlucrarea diferitelor institute şi de a asigura utilizarea rezultatelor.obţinute" (von Rantziau). Era deci mai întâi nevoe să se asigure şcolilor germane [superioare drumul liber spre reînnoire ca şi drumul spre popor, ceea ce însemna totodată că aceste şcoli superioare să se deschidă pentru toate elementele capabile ale naţiunii. Dacă în (ansamblul vieţii de stat, şi în .acela al şcolii superioare, legea din 7 Aprilie 1933 pentru reforma aparatului funcţionăresc, a adus cu sine înlăturarea duşmanilor statului şi a (adversarilor nouei concepţii, şi dacă prin aplicarea cerinţelor rasiale ale naţionailsocialismulud s’a început înnoirea interioară şi exterioară a universităţilor, legea privitoare la concedierea şi mutarea profesorilor universitari, din 21 Ianuarie 1935, a trebuit isă eontri-bue la desăvârşirea acestui (drum şi să facă posibilă luarea de măsuri pentru un timp de tranziţie, când trebuia stăvilită creşterea nesistematică a şcolilor superioare, în limita cerută de nevoile Reichuliud. Astfel a fost creată posibilitatea — trecându-se peste toate considerentele de delimitare a poziţiei legale a profesorilor universitari — de a se muta un profesor dela o şcoală superioară la alta printr’un simplu act de administraţie şi de a pensiona înainte de vreme profesorii, ale căror catedre, în cadrul acestei reînnoiri, trebuiau să primească o altă formă. Unele [evoluţii greşite din epoca de concurenţă a şcolilor superioare (din provincii au putut fi rectificate, numiri făcute pe nedrept din acea epocă au putut fi contramandate şi unele inflaţii în numirea de titulari în domenii speciale, lichidate. Totodată a fost [stimulată desvaltarea unor [specialităţi, ce fuseseră neglijate, sau au fost create altele noi, ce se cereau acum. O (sistematizare inteligentă, fără a se ţine seama de chestiuni personale, şi >o ridicare a capacităţii de muncă a fost în acest fel facilitată şi a (asigurat totodată .o întinerire a corpului profesoral; amploarea (acestui lucru o dovedeşte afirmaţia că în primii 6 ani de politică uni. verşi tară a Reichului, 45% din totalul posturilor au fost ocupate de elemente noui. Ca să poată aplica aceste măsuri excepţionale, Ministrul Reichului pentru ştiinţă, educaţie şi cultura poporului a unit în mâna sa toate competenţele pentru, forma. rea. şi completarea corpului profesoral al şcolilor superioare: lucrările pregătitoare ale cămării unui profesor universitar în rândul funcţionarilor statului, Aesrnarea şi oon- © BCU )% cedierea lui, numirea profesorilor onorifici şi extraordinari, împărţirea şi retragerea docenţelor şd a diferitelor însărcinări şi numirea şi concedierea lectorilor. Această reglementare din 23 Februarie 1935 a fost lărgită prin stabilirea situaţiei .legale a profesorilor universitari şi prin asigurarea formării tinerei generaţii ştiinţifice, după cum vom arăta şi în altă ordine de idei. Şcoala superioară ar putea fi pusă în posibilitatea de a rezolva problemele ce i se pun, numai dacă aceste măsuri de ordin administrativ ale statului ar fi completate printr’o reformă a autoadministraţiei academice, pentru a corespunde noii realităţi. O nouă constituţie universitară se poate avea însă abea la sfârşitul şi nu la începutul unei astfel de evoluţii. Liniile călăuzitoare pentru unificarea constituţiei şi administraţiei universitare, dela 1 Aprilie 1935, nu reprezintă deci un nou drept definitiv al şcolilor superioare germane, ci se mărginesc doar să creeze [preliminariile pentru înnoirea lor, înlocuind principiul senatului eu cel al conducătorului, asigurând o mai strânsă legătură între şcoala superioară şi naţionalsocialism. Prin această lege şcoala superioară se împarte în: organizaţia docenţilor şi organizaţia studenţilor. Organizaţia docenţilor se compune din toţi profesorii şi asistenţii şcolilor superioare; alături de ea se află organizaţia provincială a docenţilor naţi onalsociali şti, care nu e membră a şcolii superioare. Conducătorul organizaţiei docenţilor e numit de către ministru după avizul rectorului şi al conducătorilor organizaţiei docenţilor din ţinut. Organizaţia studenţească cuprinde pe toţi studenţii de origine germană cu limba maternă germană, fără a ţine seama de cetăţenie, înfăptuind astfel o dorinţă pentru realizarea căreia tineretul german a luptat neîncetat dela războiul mondial încoace. Conducătorul universităţii este rectorul; el stă în fruntea autoadministraţiei academice. El e subordonat direct ministrului care îl numeşte şi e răspunzător numai faţă de acesta. Alături de rector stau prorectorul şi decanii facultăţilor, oare sunt numiţi de ministru după propunerea rectorului. In mod practic acestea sunt drepturi, .oare în linie justă aparţin ministrului, fiind între timp remise rectorului. Senatul nu mai ieste decât un organ .consultativ al rectorului; din el fac parte: prorectorul, decanii facultăţilor, conducătorul organizaţiei docenţilor, conducătorul studenţilor îşi încă doi profesori universitari numiţi de rector, Facultăţile sunt purtătoarele lucrărilor de specialitate; decanul are spre sfătuire — de exemplu în chestiunile de numiri — consiliul format din profesorii facultăţii şi doi profesori extrabugetari, numiţi de conducătorul organizaţiei docenţilor. Alături de autoadministraţia condusă de rector stă administraţia provincială, care deţine maii ales dreptul de supraveghere al statului faţă de autoadministraţia universitară şi se ocupă în cele din urmă cu administrarea bunurilor. La unele sepii superioare, chiar la unele din vechiul Reich, s’au păstrat în lanuimite chestiuni vechile regule provinciale, pentru că şi aici adevărata unificare va avea loc abea după preluarea tuturor şcolilor superioare în administraţia statului. In noile provincii ale Reiehului şi în administrarea şcolilor superioare din Protectoratul Boemiei şd al Moraviei a fost creat — după experienţa administraţiei prusiene, dar ţinând seamia de ^ situaţia legală a Reichstatthalterului şi a necesităţii unei legături strânse a universităţii cu provincia ei — funcţiunea de curator „ca un organ nemijlocit al unei administraţii a şcoalelor superioare" (Miinistrul Rust). Curatorul şcolilor superioare trebue, trecând peste dreptul de .supraveghere al statului, să îndrumeze şcoala superioară în afară de autoadministraţia academică şi să asigure legătura dintre ea şi Reichstatthailter, al cărui consilier în chestiuni universitare este. In timp ce constituţia universitară şi administraţia, din motivele arătate, nu ari fost încă codificate, situaţia profesorului şi-a găsit o reglementare unitară. Nevoia de © BCU Cluj a da profesorului siguranţa necesară pentru a-şi împlini misiunea de dascăl şi cercetător, a precipitat această măsură,' ca şi necesitatea de a asigura şcolilor superioare o generaţie tânără de oameni de ştiinţă, care să corespundă năzuinţelor de realizări ştiinţifice, să aibă aptitudini pedagogice, tărie de caracter şi să fie oameni de încredere din punct de vedere politic. Deoarece chestiunea cea mai importantă în administraţia de stât şi în autoadmindstraţie, este chemarea de noi profesori universitari, a fost stabilit un procedeu unitar, care să unească într’o responsabilitate comună statul, universitatea şi mişcarea naţionalsocialistă. La ocuparea unei catedre vacante sau nou create, decanul facultăţii trimite rectorului, cu colaborarea consiliului facultăţii, propunerile sale sau ia atitudine faţă de propunerile făcute de ministru rectorului, care, în calitate de conducător responsabil, trebue să se pronunţe ,şi să supue raportul general ministrului, prin curator sau prin administraţia provincială a şcolilor superioare, care are dreptul să se pronunţe şi ea. Ministrul prezintă Fuhrerului, cu colaborarea şefului cancelariei partidului, propunerea de numire sau procedează la chemarea unui profesor deja numit din aceiaşi categorie. Drepturile legale ale profesorilor şcolilor superioare se conduc după prescripţiile legii privitoare la organizaţia funcţionarilor germani din 27 Ianuarie 1937. Se înţelege delâ rine că şi pentru profesorii universitari se pune condiţia origdnei etnice germane sau de sânge înrudit şi aceea de a fi om de încredere din punct de vedere politic Dreptul comun al funcţionarilor a avut nevoie de unele completări ţinându-se seama de situaţia profesorilor universitari, modificări care se bazează la rândul lor pe complexul de probleme pe oare-1 pune ştiinţa, probleme incomparabile cu celelalte domenii de activitate. Recunoaşterea acestui fapt, care nu însemnează o situaţie privilegiată, ci o situaţie deosebită, dă dovadă de marea preţuire, pe care o arată statul naţionalso-cialiat ştiinţei şi reprezentanţilor ei. Astfel legea asupra raporturilor legale ale profesorilor dela şcolile superioare, din 9 ApriMe 1938, eu completarea specială din 10 Iunie 1939, garantează mai ales conlucrarea profesorului la întrebuinţarea ca profesor bugetar, deoarece înlocueşte obicinuita posibilitate de mutare ca funcţionar, aducând în locul ei chemarea efectuată ou consimţământul profesorului universitar. Dreptul profesorilor şcoalelor superioare nu cunoaşte starea de punere în disponibilitate. In locul pensionării, trece concedierea. Profesorul nu~şi încetează funcţiunea odată cu atingerea limitei de vârstă; bucurându-se de acelaş salariu, bătrânul învăţat îşi încetează ce-i drept activitatea de profesor, dar ca cercetător rămâne să slujească mai departe ştiinţei. Intr’un mod asemănător, legea din 17 Februarie 1939 asupra salarizării profesorului angajat la o şcoală superioară face să se cunoască poziţia legală deosebită a profesorului, fiindcă ea îngădue anticiparea gradaţiilor ea şi adăugarea de suplimente de leafă pentru vechime şi adausuri pentru completarea salariului de bază în interesul câştigării şi păstrării profesorilor eminenţi. Importanţa deosebită a acestei legi este că. în locul legilor celor nouă provincii, se aplică o salarizare unitară tuturor profesorilor, care uşurează schimbul de profesori între şcolile superioare, dar mai ales îl aşează pe profesorul universitar german în situaţia ca, fără griji financiare, să-şi închine întreaga putere de muncă funcţiilor sale didactice şi ştiinţifice. Pe de altă parte legea cuprinde, pe lângă salarizarea profesorilor ordinari, şi dispoziţiuni privitoare la docenţii şi asistenţii ştiinţifici şi la funcţionarii asimilaţi acestora. Această reglementare a salarizării generaţiei de pregătire ştiinţifică pentru formarea profesorilor aduce o contribuţie extraordinară a statului şi a poporului la câştigarea de forţe capabile pentru ştiinţa germană. „Atragerea şi stimularea elementelor tinere, întrebuinţabile, din punct de vedere ştiinţific, politic şi al caracterului, pentru recrutarea viitorilor profe- 47° © BCU sori trebuie să fie fără discuţie o îndatorire a comunităţii, şi rezolvarea ed neîntârziată este o chestiune vitală pentru şcoala superioară". (Huber-Senger). Revoluţia germană şi efectele ei dau fiecărui membru al comunităţii naţionale obligaţii extraordinare; sporirea calităţii lucrului este şi rămâne o chestiune de prim ordin. Aceasta se referă în primul rând la pregătirea tinerelor elemente academice, dela oare comunitatea aşteaptă în orice situaţie realizări superioare, şi mai ales dela educatorii săi. Alegerea elementelor tinere, dintre care se vor recruta profesorii şi cercetătorii academici cere de aceea grija cea mai mare cu putinţă şi o drămuire din partea statului în conlucrare cu partidul şi cu sprijinul tuturor organelor şcoalei superioare şi cu răspunderea specială a rectorului. Totodată chestiunea pregătirii elementelor tinere, dintre care se va recruta corpul profesoral nu este numai o problemă calitativă, ci şi una cantitativă, deoarece situaţia deosebită a profesorului şi a cercetătorului are nevoie de un larg fundament pentru alegerea aspiranţilor potriviţi din punct de vedere al specializării şi al caracterului. Dacă profesiunea de profesor universitar sufere de insuficienţă de cadre, adică dacă efectivul disponibil nu corespunde acestei profesiuni deosebite, atunci sporirea capacităţii de creaţie a colectivităţii naţionale e în cea mai mare primejdie. Cunoscând această situaţie, statul naţianaisocialist a luat o serie de măsuri de cea mai largă însemnătate pentru creşterea capacităţii de creaţie a şcolilor superioare spre asigurarea eomplectării corpului profesoral. Dacă legea de salarizare a carpului didactic universitar serveşte între altele latura economică a acestei probleme, regulamentul de abilitare, regulamentul privitor la asistenţi şi la pregătirea elementelor tinere asigură alegerea din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Oricât de însemnată ar fi această reglementare, se potriveşte şi aci constatarea generală, că măsurile de stat nu pot fi în nici un caz determinante pentru reînoirea şcolii superioare. Alegerea celor mai capabile elemente din sânul tineretului este mai mult obligaţia plină de răspundere, pe care o are autoadmindstraţia academică faţă de comunitatea naţională. De această chestiune ţine seama şi regulamentul de abilitare in forma nouă dela 17 Februarie 1939. Chiar prima formă dela 13 Decembrie 1934 a despărţit abilitarea de împuternicirea ca profesor. Ultimul amendament a asigurat, afară de accelerarea procedurii, situaţia conferenţiarilor şi în privinţa drepturilor de funcţionari, prin încadrarea lor ca extrabugetari fără definitivat. Regulamentul de abilitare a înlocuit în Germania slujba de conferenţiar particular. Ea desparte câştigarea titlului de doctor abilitat de situaţia de profesor, cu intenţia de a uşura, prin abilitare, unui cerc larg de elemente tinere posibilitatea dovedire! capacităţii ştiinţifice şi prin aceasta să creeze o bază largă pentru alegerea de specialişti. Abilitarea, care se face pe baza unei lucrări ştiinţifice şi a unei discuţii ştiinţifice, ca şi pr intri o probă didactică publică, priveşte numai f acultatea. Titlul de doctor abilitat îl poate primi orice element academic, fără a se ţine seama de necesităţile didactice. Numirea ca profesor, însă care treibue să corespundă necesităţilor, se face de către minister. Această numire are ca urmare dreptul de a exercita activitatea didactică într’un domeniu precis al ştiinţei şi e legată de numirea ca docent. Pentru numire se cere candidatului, pe lângă obţinerea titlului de doctor şi ia trecerii probei didactice publice, să fie apt pentru a deveni funcţionar în sensul legii funcţionarilor germani şi participarea cu succes la o tabără a Reichului pentru funcţionari. După ce situaţia asistenţilor a căpătat, prin legea din 13 Iunie 1935, o prealabilă unificare în cadrul Reichului, s’a sigurat, cu efect dela 1 Aprilie 1939, (decizia privitoare la situaţia legală a asistenţilor şi a elementelor de formare ştiinţifică dela şcolile . ... 471 . © BCU Cluj superioare geimane) prin legea Reichului privitoare la asistenţi din 1 Ianuarie 1940 încă o contribuţie însemnată pentru asigurarea unui număr suficient de elemente, pentru a deveni profesori la şcolile superioare. Deoiziunea vrea să rezerve locurile de asistenţi, care sunt deasemeni funcţionari extrabugetari fără definitivat, elementelor tinere şi să împiedece oi’ice blocare a acestor locuri de către asistenţii îmbătrâniţi. Asistent nu poate fi decât numai un element academic tânăr care, afară de unele cazuri speciale, a promovat specialitatea sa şi care are o pregătire în şcoala superioară şi o pregătire practică de cel puţin 6 ani şi jum. şi împlineşte cap. 25 şi 26 din legea privitoare la funcţionarii germani. Numirea se face de către curator sau, dacă nu există această funcţie, de către rector, pe timp de doi ani şi poate fi prelungită o singură dată, fără îngăduinţa ministerului, pe un termen de încă doi ani. Deciziunea reglementează mai departe şi angajarea de personal ştiinţific auxiliar necesar, pentru care nu se cere absolvirea unui ciclu universitar complet, ca şi a asistenţilor voluntari, care sunt angajaţi în mod provizoriu pentru a îndeplini oficiul de asistent, ambele categorii în baza unor contracte particulare. . Atât alegerea cât şi numirea acestor elemente tinere nu poate fi făcută decât numai în strânsă înţelegere cu rectorul care este deasemeni obligat să-l consulte pe conducătorul uniunei docenţilor şi, dacă nu .sunt una şi aceiaşi persoană, şi pe conducătorul organizaţiei provinciale a docenţilor .Intervenţia demnitarului mişcării naţional-socialiste e în mod deosebit necesară aici pentru a îndepărta dela început elementele nepotrivite din punct de vedere politic. Deoarece admiterea în cariera profesorilor universitari e condiţionată numai de capacitate, realizări şi atitudine, iar nu de starea socială şi de situaţia materială, stimularea ştiinţifică trebue să înceapă chiar dela viitorii docenţi. Acestei cerinţe îi corespunde încurajarea elementelor în formaţie, încurajare ce trebue să asigure posibilitatea unei acordări de ajutoare suplimentare în situaţii excepţionale pentru asistenţii şi docenţii ce îndeplinesc funcţiuni principale. Această contribuţie nu este o chestiune caritativă ci o datorie şi o necesitate a politicei de stat; căci ea serveşte numai la încurajarea personalităţilor ce tind spre ocuparea postului de profesor sau spre realizarea diferitelor lucrări ştiinţifice sau spre împlinirea unor deosebite necesităţi ştiinţifice. 1 i ^ ■ Intr’un sens mai larg chestiunea asigurării elementelor de complectare a cadrelor profesoratului este numai o parte a chestiunei asigurării elementelor academice. Şcoala superioară este forul cel mai înalt de cultură al întregului popor. Acest lucru determină şi grija Reichului pentru şcoala superioară şi pentru tineretul studenţesc. In timp ce, după luarea puterii, numărul prea mare de posturi academice şi de şcoli superioare, ca un efect al şomajului, a silit să ia măsuri trecătoare de restrângere a numărului de studenţi la intrarea în universităţi, cei 8 ani de conducere naţionalsocia-listă au produs o extraordinar de mare necesitate de elemente academice de tot felul. La aceasta se adaugă constatarea că faţă de cei 150.000 de studenţi la şcolile superioare de ştiinţă din Germania mică în semestrul de vară din 1932, numărul a scăzut în ultimul semestru înainte de isbucnirea războiului, adică în vara lui 1939, la 72.500 de studenţi la şcolile superioare de ştiinţă din Germania mare. Cerinţele crescânde pentru pregătirea specială, angajarea studenţilor la muncile agricole, ca ajutători, la strângerea recoltelor şi ca angajaţi în fabrică, activitatea educativă a conducerii studenţeşti a Reichului pe principii naţionalsocialiste, s’au întâlnit cu cerinţele serviciului de muncă, ale serviciului militar şi cu chestiunea importantă a necesităţilor politicei demografice de a asigura tineretului academic posibilitatea întemeierei din 472 © BCU vreme a unei familii. Administraţia şcolilor superioare se afla şi se mai află încă în această privinţă în faţa uneia dintre cele mai grele probleme, spre rezolvarea căreia tinde împreună cu conducerea studenţimii Reichului, în calitate de for suprem de conducere a întregei studenţimi. Măsurile ce-au fost luate până acum nu au putut să-şi dea pe deplin roadele din cauza războiului; dar şi ele dovedesc atitudinea conştientă a Germaniei naţionalsocialiste • faţă de răspunderea ce-o are faţă de ştiinţă şi şcoala superioară. 1 1 1 i ! ■ Umprejurările arătate au determinat o refacere a studiilor, care nu putea neglija însă nici situaţia şcolilor superioare, de a pune ştiinţa primită într’un raport organic cu realitatea şi totodată de a încerca să scoată şi pe studenţi din cadrul restrâns al unei specializări, spre a-i conduce în cadrul larg al unităţii şţiinţei. Specialitate după specialitate au primit, corespunzător acestei necesităţi, reguli privitoare la studii şi diplome. Linii de îndrumare pentru fiecare ramură de studiu trebue să mijlocească studenţilor drumul spre cuprinsul larg al ştiinţei. Noi domenii de specialitate, care au ieşit din adâncul mişcării naţionalsocialiste ca preistoria şi istoria veche, etnologia, biologia, ştiinţele militare, sau acele care corespundeau situaţiei noi a Reichului în lume, ea acele referitoare la străinătate, au trebuit să fie introduse în universitate cu chibzuială. De însemnătate deosebită a fost şi rămâne deschiderea universităţii pentru toţi tinerii germani dotaţi şi sârguincioşi şi grija pentru asigurarea unei generaţii de calitate şi suficientă ca număr. Acum ca şi mai înainte, drumul normal de intrare în şcolile superioare trece prin şcolile secundare. Corespunzător punctului 20 din programul NSDAP-ului, au fost create sau lărgite în ultimii ani o mulţime de posibilităţi de a permite elementelor celor mai dotate şi sârguincioase primirea unei educaţii mai înalte şi prin 'aceasta deschiderea drumului spre funcţiuni de răspundere, fără a se ţine seama de situaţia materială şi cultura primită. Admiterea la studiu fără diploma de bacalaureat, prin aşa zisul examen de capabilitate, permite elementelor foarte dotate, care. trebue să fi împlinit 25 ani şi să fie recomandate de persoane capabile să-şi dea avizul, posibilitatea de a păşi la studiul unei anumite specialităţi. Acest examen special ide maturitate permite absolvenţilor şcolii or de specialitate să-şi continue studiile la şcoala superioară. Din însărcinarea ministerului Reichului pentru educaţie, conducerea studenţilor Reichului a organizat acest curs de pregătire al bursei Lange-marck, prin care tinerii între 18—24 ani, încercaţi din punct de vedere politic şi cu aptitudini speciale pentru studiu, cari din cauze financiare sau alte cauze n’au putut da examenul de maturitate, să fie pregătiţi într’o durată de 1 ani şi jum., şi care să se închee cu examenul de aptitudine pentru a trece într’o şcoală superioară. Printr’o decizie a Ministerului educaţiei dela 5 Martie 1941 s’au creat celor, care iau parte la război, alte avantagii în vederea intrării în universitate şi pentru depunerea examenelor academice sau de stat, ţinându-se seama mai ales de cei răniţi. Prin scurtarea sau prin comprimarea studiului nu s’ar fi adus nici un serviciu nici celor ce iau parte la război şi nici poporului german, fiindcă astfel de măsuri ar vătăma realizărilor în domeniul studiului şi în servicii; deaceea ministerul educaţiei a hotărît prin decizia -din 20 Aprlie 1941 cu efect dela 1 Aprilie 1941, privitoare la nevoile . deosebite de continuarea studiilor celor ce iau parte la război, un ajutor însemnat şi durabil care să asigure tuturor fiilor Germaniei, cari luptă pe front pentru viitorul Germaniei şi al Europei, şi femeilor şi copiilor eroilor, cari şi-au dat viaţa pentru Fiihrer şi Reich, posibilitatea unei educaţii temeinice, corespunzătoare tuturor cerinţelor. Măsurile prevăd, în raport cu starea răniţilor şi durata participării la război, pe 473 © BCU Cluj lângă alte încurajări de studii şi scutiri de taxe, burse dela 50—100 R. M. pe lună. Acestea sunt expresia recunoştinţei poporului german şi a conştiinţei că cei mai viteji dintre fiii săi vor fi şi cei mai capabili în timp de pace. Pentru a cuprinde la un loc toate mijloacele de stimulare a tinerei generaţii academice sub o conducere unitară, s’a format prin legea din 6 Ianuarie 1938, din instituţiile iapărute încă în epoca de ajutorare a studenţimii de după război, instituţia Ajutorului de stat pentru studenţii dela şcolile superioare şi de specialitate, cu obligaţia de a se îngriji de starea materială şi de sănătatea lor. Această instituţie de drept public este o organizaţie a autoadministraţiei studenţeşti. Conducătorul ei e conducătorul studenţimei Reichului. In centrul preocupărilor stă îndrumarea elementelor spre diferitele ramuri prin serviciul de sfătuire şi prin alegerea şi încurajarea tinerilor naţionalsocialişti capabili, fără a se ţine seama de starea lor socială şi posibilităţile lor financiare. Şi aceste măsuri pentru stimularea studiului universitar sunt numai o parte din drumul spre ţel, pe care şcoala superioară viitoare a Reichului vrea să-l deschidă celor mai buni fii şi fiice ale sale fără. nici o piedecă de ordin material căci: „Şcolile superioare germane trebue să devină girantele şi purtătoarele evoluţiei ştiinţifice pentru a asigura poporului german pe toate tărâmurile ştiinţei, o poziţie de frunte, care e atât de necesară pentru împlinirea planurilor de viitor ale Fuhremlui şi pentru educarea poporului nostru în conjunctura actuală şi viitoare". (Dr. Mentzel). Contribuţia principală a naţionalsocialismului pentru şcoala superioară şi pentru ştiinţă n’o formează măsurile diferite sau planurile largi ale statului, care au asigurat drum liber elementelor creatoare spre realizări noui, ci contribuţia importantă este că această revoluţie germană a dat ştiinţei germane o misiune, pe care nimeni nu i-o mai poate lua şi că i-a dat „un centru viu, plin de obligaţii”. (Ministrul Rust). E de mirare că critica străină s’a îndreptat mai puţin în contra acestei reforme interioare, cât mai ales în contra măsurilor statului pentru reclădirea şcolii superioare, „Ceea ce a făcut statul naţionalsocialist a făcut din dreptul străvechiu ce-1 are naţiunea asupra modelării vieţii ei după legile-i proprii". (Min. Rust). Cel care în Germania a fost îndepărtat dela catedră, n’a fost îndepărtat ca reprezentant al ştiinţei ci ca adversar al unei concepţii politice, sau fiindcă după sânge sau după felul său de a fi nu ne .aparţinea şi deci era incapabil să creeze conform spiritului german. Adevăratele mari tradiţii ale ştiinţei germane au fost reînnoite prin spiritul naţionalsocialist. In unitatea dintre cercetare şi predare, şi în libertatea ştiinţei,, trăesc mai departe cele două principii ale lui Humboldt, după ce au fost eliberate de rătăcirea liberalistă. Dacă noi am pus ca temelie a reînvierei ştiinţei legătura ei cu realitatea naţională, nu am împlinit prin aceasta o cerinţă a statului sau a mişcării, care n’a fost niciodată pusă ştiinţei germane, oi ne-am lăsat călăuziţi de un adevăr, care nu poate fi înlăturat din lume, chiar dacă îl neagă cineva. Nu putem găsi nicăeri fi nici când în istoria omenirii o epocă în care spiritul să fi fost despărţit de existenţa unui popor, ou atât mai puţin în acest timp, când recunoaşterea acestei necesităţi a raportului spiritului cu poporul ne-a adus reproşul că suntem barbari şi că am încătuşat libertatea ştiinţei. Nu noi Germanii am făcut din utilitarism centrul gândirii apusene, ducând prin aceasta la robirea spiritului. Teza despre obiectivitatea ştiinţei dovedeşte mai degrabă lipsa unei atitudini, pe care spiritul nu trebue să o aibe, căci acolo unde el devine concret, ia în mod necesar forma poporului, cai'e-1 suportă. Prin această recunoaştere am descătuşat spiritul şi am pus din nou, în locul pretinsei obiectivităţi veracitatea ca temelie primară a oricărei cercetări. „Adevărata autonomie şi ' 474 © BCU Cluj libertate a ştiinţei este de a fi organul spiritual al forţelor naţionale vii, şi al destinului nostru istoric şi de a le înfăţişa, respectând legea realităţii” (Min. Rust). Recunoscând acest lucru, Statul naţionalsocialist nu a ezitat să pună ştiinţei germane probleme a căror rezolvare este de o importanţă decisivă pentru existenţa şi viitorul Gerinâniei. „Revoluţia naţionalsoeialistă a chemat ştiinţa acolo unde se dă lupta decisivă. De aceea azi nu mai e nevoie să câştigăm înţelegerea pentru misiunea ei, căci evoluţia lucrurilor singură i-a restabilit onoarea, dându-i o menire, pe care nimeni nu i-o mai poate ridica". Aceste cuvinte pe care le-a rostit Ministrul Rust la .deschiderea consiliului Reichului pentru cercetări, la 25 Mai 1937, se refereau atunci mai ales la intervenţia ştiinţei în realizarea planului de patru ani. Nu a venit încă ceasul, când să se poată vorbi de contribuţia, pe care au adus-o cercetătorii germani la câştigarea acestui război. Importanţa acestei contribuţii se poate deduce din cuvintele, pe care, la isbucnirea războiului cu Anglia, le-a adresat Mareşalul Goring poporului german: „Acolo, unde Englezii au monopolul, ştiinţa germană a sfărâmat acest monopol!‘‘ (In cuvântarea ţinută faţă de muncitorii uzinelor Rheiumetalî-Borsig din Tegel la 9 Sept. 1939). Această realizare a spiritului german nu va fi diminuată, decă vom stabili că printr’o grije deosebită a statului şi prin intervenţia lui plănuită s’au asigurat elementele şi mijloacele, pe care învăţaţii singuri sau institutele în parte, nu le-ar fi putut avea la îndemână. Chiar după războiul mondial universităţile şi şcolile superioare ale Reichului, Societatea -împăratul Wilhelm pentru încurajarea ştiinţei, ulterioara Societate naţionalsoeialistă a technicei şi Societatea cercetărilor naturale ca şi Societatea medicilor, se uniseră din necesitatea de a înlătura din calea cercetătorului pericolul crescând al nevoilor materiale, ferind astfel ştiinţa germană de prăbuşirea totală. Această Societate de ajutor a fost transformată în Societatea germană de cercetări cu însărcinarea, de a întrebuinţa fondurile ee-i veneau din locuri oficiale sau particulare în felul cel mai bun pentru promovarea cercetărilor ştiinţifice şi pentru a realiza, prin specialităţile şi experienţele reprezentate în cuprinsul ei, baza necesară vieţii ştiinţei germane. Pentru a asigura ştiinţei, în chestiunile privitoare la cercetările asupra spaţiului, un contact permanent cu serviciul. Reichului privitor la această preocupare, a fost întemeiată la 16 Decembrie 1935 .Comunitatea de muncă a Reichului pentru cercetări asupra spaţiului. Intervenţia sistematică şi conştientă a tuturor forţelor ştiinţifice pentru economia alimentară e slujită de Serviciul de cercetări, care a fost înfiinţat la 21 Mai 1935. La 25 Mai 1937, în prezenţa Fuhrerului, Ministrul Rust a putut desăvârşi în sfârşit instituirea Consiliului de cercetări al Reichului, care, în cea mai strânsă legătură cu Societatea germană de cercetări, asigură rezolvarea chestiunilor puse chiar de el sau primite din afară, prin pregătirea mijloacelor şi a personalului. Cele 17 grupe de specialitate, ai căror conducători fac parte dintre membrii Consiliului de cercetări al Reichului, asigură totodată legătura cu toate autorităţile statului, ale armatei şi ale economiei, în al căror domeniu de activitate se pun problemele urgente de cercetat. S’a auzit în străinătate din nou strigătul sinistru că ştiinţa liberă e pusă în lanţuri în Germania naţionalsoeialistă; astăzi Franţa, Anglia, Statele Unite şi alte state au urmat exemplul Germaniei, deoarece între timp au recunoscut şi ele valoarea unei ştiinţe dirijate, şi că ştiinţa nu e lipsită de libertatea ei dacă i se pun chestiuni a căror rezolvare e de interes comun, a căror rezolvare însă se poate face desigur numai după metodele proprii ale ştiinţei. Au amuţit de mult şi grijile că această stimu- . 475 © BCU * lare a cercetărilor făcute cu scop precis ar putea determina o neglijare a cercetărilor temeinice, sau chiar o ruptură între cercetare şi învăţătură. Conducerea naţionalso-eialistă a statului,dovedind prin măsurile luate marea ei stimă faţă de ştiinţă şi şcoala superioară, este conştientă de marea ei răspundere faţă de legile proprii de. existenţă ale ştiinţei şi şcoalei superioare. Mişcarea naţionalsociaiistă şi statul naţionalsocialist au soluţionat pe toate tărâmurile vieţii naţionale încordarea dintre idee şi realitate, ele privesc cu deplină încredere spre şcoala superioară germană ce se reînnoieşte, şi ştiu că: „După cum în ştiinţa viitoare se va desvolta şi forma un .spirit activ, tot astfel universitatea viitoare a Reichului nu va fi despărţită de viaţă, ci ca o formă a noii noastre realităţi de viaţă, va fi expresia cea mai (înaltă a ideii Reichului german" (Ministrul Rust). : 476 © BCU Cluj DIN POEMELE LUI RILKE DE VINTILĂ HORIA ZI DE TOAMNĂ Doamne, e timpul. Vara a fost lungă. • Aşează-ţi umbrele pe ceasul de soare Şi din câmpuri lasă vântul s’ajungă. Dă fructelor cerutul lor prinos, __ Mai dărue-le încă două zile calde Şi fă nectarul cerului să scalde Tăcutul vin din boabele de jos. Nimeni în toamnă nu-şi mai face casă. Cine e singur, singur se desparte. Vom scrie lungi scrisori şi eu o carte, Unde tăcerea pe alei apasă, Vom rătăci stingheri prin frunze moarte MIREASA Cheamă-mă iubite, cheamă-mă tare! - . Nu-ţi lăsa preta mult mireasa la fereastră. Pe vechea alee ’nserarea albastră Nu ne aşteaptă, Nici nu tresare. Şi nu-mi vei veni în casa ’nnoptată Şi glasul tău nu mă va cuprinde, Mâinile mele spre 'întunecimea toată Se vor întinde. 477 © BCU Cluj TOAMNĂ Cad frunzele, aşa cum cad mereu in despuiatele grădini cereşti; cad trist în gol cu gesturi disperate. Şi’n noapte cade şi pământul greu prin alba stelelor singurătate. Cădem cu toţii, chiar şi mâna mea. Căderea asta pretutindeni este. Şi totuş Unul e, care-o primeşte' în mâna'lui, de pretutihdehea. " ' ÎNGERUL păzitor Eşti pasărea cu aripi vii, întinse când mă trezesc în noapte şi te strig numai cu braţul, căci adânci şi stinse ţi-s numele, ca mii de nopţi de frig. Eşti umbra ’n care liniştit mă ’nchid în fiecare vis din noaptea mea, — tu eşti tabloul, eu sunt rama ta întregitoare strălucind pe zid. Cum te numesc? Mi-s buzele ca’n cleşte Eşti începutul marelui suspin, eu nu-s decât un temător Amin ce frumuseţea ta timid sfârşeşte. Ca un mormânt când somnul m’aştepta m’ai smuls adesea negrului său glas crescând în întunerec pas cu pas, — m’ai ridicat atunci din besna mea şi ca pe-un steag şi ca pe o perdea m’ai prins în vârf de turnuri şi-am rămas. Tu, vorbitorul grelelor minuni şi despre oameni veşnic căutătorul, în ochii tăi aprinşi ca doi cărbuni petala faptei îşi roteşte zborul. Tu înger fericit, pe-aripa ta , lucesc şi-acum pierdutele tipare din ziua şaptea, cea odihnitoare. Când îmi vei spune numele-I întreg? 478 SINGURĂTATE Singurătatea^ ca o ploaie Din mare iese nopţii înainte, din câmpul depărtat şi prea fierbinte seinalţă către cer pe înnoptate. Din cer apoi coboară în cetate. Şi plouă peste noi în ceasuri joase şi când spre ziuă străzile se ’ndreaptă, coboară tristă, treaptă după treaptă că n’a găsit In cine să se lase; iar când de oameni somnul e aproape unind în paturi inimi mincinoase, singurătatea curge către ape... ......... • (Din .,Buch der Bilder') Vie. na, August 1941, DE P LUCIAN VALEA LITANIE NĂSĂUDEANĂ Se prăvălea din slavă tăcerea ca o boltă Şi se spărgea în ţăndări s’alunece pe ape, Pe-altarul înserării din fumul de revoltă , Urca în cântec glia, de ceruri mai aproape. Un uliu pe-albastrul bolţii cădelniţa întinsul Şi beat de dorul stelei se învârtea în roate. Cum ne privea Ineul şi ’ngenunchia cuprinsul Să-i ist-eie ila picioare' — un sclav proptit în coate — Se ridica din jertfă troiţa amurgirii Pălise parcă zarea să-ţi ardă pe obraz Te-am adunat din rugă să te înalţ plinirii Te sprijineam pe suflet aşa ca pe-un pervaz. înmugurise steaua şi tot scrutam în slavă (Ca o reptilă’n sânge urcai singurătate) O goană de pădure cu miros de otavă Ne îmbia răcoare din crengile plecate. încremeniţi în rugă stăteam aşa mereu Ne biciuia lumina cu vergi de soare moi.., Şi am simţit pe-un munte cum urcă Dumnezeu Ca ;un păstor cucernic la turma lui de iod. POEM DESPRE NOI... Hai, viaţa-i ca o stradă goală Să trecem prin ea cu fruntea sus, Numa’n vise stele-ţi cad în poală Şi durerea n’o mai torci pe fus 480 © BCU Bolovani la orice icdlţ ine-,aşteaptă, Dar avem în tinereţe ani De-om cădea să fie trânta dreaptă Cum se cade-aşa, între mocani Să nu-ţi pese sgomotul mulţimii Care râde surd după fereşte. De-or seca şuvoaiele luminii Or rămâne batăr în poveste. Hai, cu alţii să ne facem drum încleştează pumnii-aşa cum ştii... Iar de-om sângera prin colb şi fum Şi de ne-om căuta prin bălării. Fluieră, ca pe maidan golanii Dar nicicând să îngenunchi în gând Până-ţi cresc în tinereţe anii De senin inu-i rămânea flămând. Şi de ne-oim opri la colţul străzii Om vedea că-i putredă şi goală; Din tot jocul de-aur al parăzii Ne-o rămâne cerul —• zdreanţă ’n Hai, atunci să trecem prin viaţă Mândri şi cu frunţile mai sus. Mai purtăm în noi solii de ghiaţă Nici-un aprig vânt nu ne-a supus. De-om cădea să fie trânta dreaptă, Ş’apoi ce ne pasă frate bun î Vreau din anii care se deşteaptă Numai cioburi de senin s’adun. DESTIN Atâtea ape, Doamne, şi pentru toate acelaş destin de mare. Atâtea nostalgii şi doruri plecate şi pentru toate aceeaşi zare. Atâtea speranţe înmugurite în salbe şi pentru toate regretul ea fierul. In înălţimi atâtea stele albe şi pentru toate singur cerul. Depărtările fără capăt şi maluri şi peste toate stăpân vântul. Atâtea mângâieri şi idealuri şi pentru toate numai cuvântul. Atâtea ierni adie calme, ca holdele vara şi pentru toate aceleaşi zăpezi. Pomii cu azurul în palme 'nfloriţi primăvara şi pentru toţi aceleaşi livezi. Atâtea vieţi ce se 'nalţă şi cad şi pentru toate Marea Lumină. Atâtea cântece-şi sapă în inimă vad $i toate durerilor cină. Atâţia ani şi-atâtea gânduri sub frunţi şi toate încap intr’o viaţă. Aceleaşi piscuri semeţe de munţi le umbreşte mereu aceeaşi ceaţă. Atâtea milioane de ţărani eu veacul în mâni şi pentru toţi aceeaşi pâine, " Atâtea chipuri oglindeşte vremea în fântâni şi toate se’ndreaptă spre mâine. Pentru condeiele pure ale noastre aceleaşi clape sonore, Pentru veşnicia zărilor albastre acelaşi sbueium de ore. Pentru inima răstignită cântecul trist de rugă. Pentru viaţa asta ostenită după fericire, aceeaşi fugă. Ciocârliilor când adună în plisc cerul aceleaşi întinderi de şesuri. Pentru Tine Doamne, turmelor toate oierul veşnicia cu care te măsuri. Atâţia rătăciţi pe calea către Festin şi pentru toţi aceeaşi întrebare grea... De ce atunci Doamne pentru fiecare Destin ai făcut să lucească o stea?... STIHII ■ . . . DE ' " ŞTEFAN CÂESTOIU - VIAŢĂ Am întrebat înţelepţii, am cercetat scripturile, am iscodit făpturile, şi nu te-am aflat! Te-am căutat în stele, te-am adulmecat în flori, te-am aşteptat să vii din necuprins, şi în zadar! . - . ... Lupt, asud, mă urc, cobor, în fiecare clipă te implor, ci nu te prind. Ca un pescar neînduplecat, mereu sperând, mereu visând, năvoadele mi’ntind sub cer... şi răb-duriu şi’nfrigiurat, le’ntind în zori ou gând curat, le strâng sărac pe înserat, aeelâş înserat!... . Privesc în vreme ca într’o apă. Mii-miriade de făpturi zoresc un ,,du-te vino“ neîncetat şi nu’nţeleg şi sunt mirat de cercul lor neînsemnat în care se'nvârtesc. . . Pe malul apei străvezii, stau nemişcat, pescar, uitat şi cuget: Cum de s’au iscat şi unde merg? Spre ce liman, spre pe destin tălăzuese neîncetat- noroadele din fund? Aud cum urcă seva’n pomi şi firele de iarbă cum trosnesc; văd gâze mii cum se’ndrăgesc sau aprig cum se duşmănesc; cum cântă păsările’n crâng şi şerpid’n ierburi şuerând cum se târăsc; văd căprioare cum tânjesc pe malul apei fumurii, cu ochi miraţi şi’nlăcrămaţi că pe'nserat, tot ceru’n ape s’a’necat; şi omul — bietul om — sărac, argat divin şi’nsingurat, visând mereu ce-a fost âlitdaf, visând mereu. Plecat pe-a plugului cormană, sunând a gândului aramă, stropind cu sânge paşii săi, pe unde-au fost odată zei, el sângeră pribeag. N-u vrea pământ, nici' flori nu vrea; din apa vremii dacă bea, azurunalt el îl dorea şi soarta ce-a avut. Un pelerin' căzut pe-o stea, sorbind din slăvi puterea sa, zidind din sânge şi sudori un drum în necuprins; în ochi cu! soarele aprins, în inimă cu visul stins, în gânduri nalt şi majestuos. Un semi-zeu dac’ar fi fost, pământu’n braţe l-ar fi prins şi, rostogol, l-ar fi svârlit spre adâncuri fără fund... Dar, om cum e, făcut din lut, o ia mereu de la ’noeput. cu gândul năzuind spre cer, cu trupul spre pământ. Zideşte visul din păreri, cu palmele frământă huma, culege din lumină spuma, din beznă noul puteri; şi sângeră martirizat; când ghimpii vieţii i-a’nţepat a frunţii auroră. • ' ■' ? ' ~ ‘ "' ' ' . Eşti viaţă chinul ăsta scump? Din vraja lui cum să mă rurnp, să poţ să te’nţe- 4®| © BCU Cluj leg? Cum să pricep că fără el, putea-vei fi ceva la fel, putea-vom să ne regăsim tot oameni şi tot zei? Nu ştiu ce eşti şi totuşi eşti; deabia după ce am trecut, pe drumul tău bătătorit, îmi dai din urmă veşti; şi-amarul chinului sorbit, din mugurii ce i-am strivit, îl simt, târziu, în asfinţit, răcoritor. Alerg aşa spre viitor, dorind să te cuprind, dar glasul tău nepăsător mă strigă din trecut. Acolo eşti, sub paşii mei, din lacrimi şi din sânge mult făcută steiu. Te port în mine ca un vis, sub coastă’ţi simt boldul întins, în cuget ghimpele, aprins spre tot mai sus! THANATOS Eşti întuneric ori lumină? Eşti apă neagră sau azur? Cu fiecare clipă ce mă mână, cu fiecare gând ce mă adună, eu simt a tale unde încet cum mă cuprind. Urcuş spre nu ştiu care zare, pisc afundat în nu ştiu ce mister, eşti floarea nea* gră a nopţii, sub înstelată boltă a gândului străjer. Ce ne’nţeleasă sete mă’ndeamnă să te chem, ce arşiţă mă arde, păgân să te blestem, ce’mbrăţişare caldă şi ce ne’nvins poem, din umbra-ţi selenară, pe-a sufletului rană, s’aşează’ncet, de gem? Eşti tu, moarte, cântecul vieţii? Eşti tu, neînvinsa, mireasa dimineţii, când, pe obraji de rouă, palorile tristeţii gonesc rubinul vieţii spre misticul hotar?... E primăvară! Pământul palpită de prea mult viu şi’n vine-i aleargă, argint viu, lumina ce curge din soare. Se’mbracă în verde hlamidă, ide ciucuri şi-agaţă surâs de ghiocei, pe frunte îşi anină cununi de hyacint, apoi, spre zările ce mint, ca un Pegas s’avântă prin marea de azur. Sus! Sus, spre soare, el aripa şi’ntinde! Sporesc a sale forţe ca apele'n şuvoiu. Spre tot mai sus l-împing a sângelui său şoapte, năer vrăjit de noapte şi beat de prea mult soare. Dar, în zenit se-opreşte! Solstiţiul e aproape; pluteşte’n soare ca în ape, obrajii-i s’au roşit — merele coapte — şi verdele hlamizii în aur s’a topit. . Mărire Ţie, Lumină ne’ncepută! Mărire Ţie, Soare, Părinte al tuturor, de-acuma pot, pe-altare, prinoase să-ţi întorn, tot aurul din grâne şi-al rodurilor spor. E R O S Nu ştiu, mi-este inima bolnavă sau, în zori, când totul doarme sub a lunii dulce pace, am călcat, neştiutoare, peste vrăji cu busuioc? Stau cu ochii duşi în zare!... Ce să fie? Am un foc în inimă? Sau, pe deal, şi-aprinde seara focurile ei albastre ca să lumineze’n noapte calea-adâncă-a stelelor? La lumina risipită peste zare, până’n marea depărtare, văd cum se ivesc sfioase ale nopţii flori de-argint. Un gherghef de crin — aş zice — rostuit aerian, peste care, nevăzute degete subţiri de raze prind, pe fire de păianjen, stropi de rouă, mărgărint! N’aţi văzut? Ziua şi-adunase pânza de lumină şi de jar şi, în marea ce se’ntinde dincolo, peste hotar, a’nmuiat-o, vrând, pe semne, petele de nori şă-i scoată... Insă, vai!... Marea s’a aprins deodată în adânc şi’nvolburată a cuprins tot ceru’n braţe-i şi arzând l-a mistuit!... . 484 © BCU Cluj Dar, din aburii iscaţi, peste golul infinit, noaptea tainic a vrăjit fire albastre de mătasă. A cules, apoi, din mare, cioburi din lumina arsă şi muindu-le în smoală, a lipit cu ele pânza peste slăvile pustii. O! Minune! Este vis, închipuire, vrajă adâncă sau mister? Soarele căzut în mare a înviat pe bolta-albastră şi cu suliţi fermecate noaptea crunt o săgetează!... Cine trece, diafană, palidă şitagândurată spre vâltoarea blestemată, unde Soarele-a apus? Cine, înfăşurată’n voalu-i, cu regească maiestate, printre steletadoliate, suie calea ei de vis? E mireasa celui dus? . Stau eu ochii duşi în zare... Peste-a inimii văpaie, sufletul ce’n mine zace, e cuprins de-o blândă pace, careta mine se agoaie. Stau pe trepteletaserării ca o stea în depărtare şi, pe gândul oare suie, parc’ar fi şi parcă nu e, dor nebun pătrunde’n sânge, inima să mi-io răpuie... De ce mi-e inima tremurătoare şi-atâta de cuprinzătoare ca o apă cu cerul în adânc? Sunt ochii mei stele căzute din tărie în apa ei? Sunt braţele mele brâu ce'n-cinge cupola nopţii ica o acoladă a desmierdării? E fruntea mea rotunzimea străvezie de catifea de care noaptea îşi lustrueşte bumbii săi de argint? Sunt aevea sau nu mai simt? Pe ce tărâm plutesc şita ce adânc m’afund, de nu-mi găsesc marginile nicăeri? VICIU .. Grăunte de muştar- în carnea vie, mi-ai frământat făptura cu fierbinţeli suave şi-a isufletului pâine dospită petadelete, în cuptor de patimi mi-ai rumenit-o. A A fost întâiu ceva asemenea copilăreştii bucurii cu care, cândva, Adam gusta din mărul întins şerpuitor din mâna albă a Evei. Apoi, mi se părea aşa: la ora când se potolea a vieţii trudnică chemare, spre undeva în depărtare, tot sufletu^mi pornea. Gonea mânat cu mii de bice, sorbit de nu ştiu ce abis, nălucăta necuprins. Catatr’o conspiraţie cosmică, totul era întors şi pătimaş. Stelele luceau mai viu pe boltă, noaptea tremura mai vinovat pe văi, tapele se aprindeau mai scânteetor în adânc, păsările cântau mai cu foc în frunziş. Ci singur eu rătăceam pe străvezii poteci de lună, ars de patimă nebună, dus de aprig vânt. Cine a luat din fire glasul liniştei divine, pacea care pune’n toate armonie şi iubire? Cine a răscolit adâncul, care doarmeta fund de ape, de-a pornit mânia oarbă slava’ntreagă sta răstoarne? Cine? O! Tu suflet pătimaş! Ce farmec fără nume au voluptoasele tale poteci! Cum ar putea biata inimă să scape privirii tale fascinante? Şarpe cu cap de înger, tu ne magnetizezi şi farmecele tale seducătoare se potrivesc oricărui gust. Ci, când peste-a vieţii albă zare, draperia înserării s’a lăsat, pe tipsia aducerilor aminte o inimă tot mai fumegă încă. IMMORTALITAS (după Lord Byron) Când vasul de lut, în oare ai încăput, suib ochiul de ghiaţă al morţii se va surpa, unde vei fi şita ce loc vei şedea tu, netaserată stea a sufletului meu? Lăsând în urma ta obscura ţărână, din palida mână, porumb de lumină spre cer vei sbura. Pie drum 485 * © BCU de planete spaţii străbătând, vei putea vedea ee-a fost oarecând, ce n’a putut fi, ce-ar mai putea fi.... Gând fără hotar, pururi luminând, dincolo de timp, ochiul tău etern va putea cuprinde tot ce-a fost ascuns, ochiului meu stins, sus în necuprins şi jos pe pământ. Pânza vieţii mele, strânsă strâmb, pieziş, pe-al timpului sul, va fi în poala ta, un bănuţ sărac, dajdie din veac, la chiotoarea ta. Şi’n a ta privire se va reflecta, ca’ntr'un bob de rouă, toată soarta mea. Străbătând mai sus, peste începuturi, la isvorul haosului sur, vei putea vedea cum s’a desfăcut tot ce-a fost făcut, dintru început. Evocând în faţă-i tot ce calea vremii & urzit din sine-i, tot ce fără nume se va dărâma, vei putea fi martor cum s’or stinge toate, cum vor dispărea şi s’or şterge’n noaptea fără de’nceput. Desfăcut de patimi, pururi nemişcat, vei trăi curat, fără amintiri, ca un an vor trece secolii’n neant, clipite mărunte fi-vor anii tăi. Peste tot şi toate, fără încetare, gândul tău va trece rotitor prin haos. Punct în veşnicie, vei fi fără nume, uitând ce e moartea. 486 © BCU ULTIMUL GONDOLIER - DE ’ TRAIAN LALKSCt: A mărit Barba Checco, cel mai bătrân gondolier din Veneţia. ...E sărbătoare azi la Bellagune... Gondola albă va porni spre cer, O va conduce blândul gondolier Pe-un drum de vis, desprins dintr’o minune. ■; j ' ‘ Şi-un glas uitat, un glas din altă lume Un pântec vechiu îl va cânta în noapte... Din ţări de stele auzi-voiu şoapte De umbre ce se strigă ’ncet pe nume. Se vor urca’n gondola minunată îndrăgostiţii dintr’un alt veleat: Un frac străvechiu şi-o rochie demodată ,. Tu, Barba Checco, plimbă-i ca’n trecut; Un drum de nori, gondolele străbat... Sunt umbre’n jurul meu ?... Mi s’a părut! 487 DECAENEU* DE IOAN COMAN CAPITOLUL ÎI SFETNICUL ŞI REFORMATORUL - Decaeneu este vestit în istoria Geţilor mai ales prin rolul său de colaborator al regelui Boirebistas şi prin acela de reformator al vieţii morale, religioase şi intelectuale a poporului său. Boirefoistas este unul dintre cei mai celebri conducători de popoare ai vremurilor vechi. Prin reforme radicale interne, printr’o diplomaţie abilă şi realistă, prin strălucite fapte de arme graţie cărora făuri un imens imperiu — cel mai întins pe care l-au avut Geţii vreodată — Boirebistas ajunse un rege temut şi respectat până departe. Această performanţă politică şi militară avea la bază o minunată tărie morală şi o incomparabilă renaştere spirituală. Această tărie şi această renaştere erau însă opera lui Boirebistas şi a lui Decaeneu. Mai ales a lui Decaeneu. Regele a văzut în marele preot un spirit excepţional înzestrat, capabil să schimbe faţa ţării. De aceea şi l-a luat consilier1) şi colaborator2) la guvernământ. La un guvernământ ce părea la început sortit eşecului din cauza stării deplorabile morale, sociale şi materiale a poporului. Oamenii erau prăpădiţi din pricina necontenitelor răsboaie 3). Strabon şi Iordania ne înfăţişează astfel situaţia Geţilor la începutul domniei lui Boirebistas şi după aceea, încât radicala transformare a acestui popor şi ridicarea lui pe cele mai înalte culmi pe care le-a atins vreodată în cursul istoriei sale, se datorase aproape exclusiv intervenţiei geniului lui Decaeneu. Iată, textual, consideraţiile lui Strabon în această privinţă: „Boirebistas, bărbat Get, luând conducerea poporului, primi în stăpânire oa- 1) Iordanis, op. cit. XI, 69: „Diceoeus eonum (= Getarum) caras iliakius”. 2) Strabon VII, 3, 11, C 304: „cuvaŢoivior^v lo/s Aexa£vsov“. 3) Idem, VII, 3, 11, C 303. 488 © BCU Cluj, meni prăpădiţi din cauza necontenitelor răsbaaie. El însă îi ridică astfel prin educaţie*), prin cumpătare şi pnin ascultarea de poruncile lui, încât, în puţini ani, ©1 făuri o mare împărăţie şi supuse Geţilor pe cei mai mulţi dintre vecini. El ajunse de temut chiar şi pentru Romani, întrucât trecea fără frică Dunărea şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria. Nimici pe Ceilţi cari erau amestecaţi eu Traci şi illiri; extermină definitiv pe Boi de sub conducerea lui KritasirOs şi pe Tanrisci5). Pentru determinarea şi adeziunea poporului get la această qperă, Boirebistas avu concursul colaboratorului său Decaeneu, bărbat vrăjitor şi umblat prin Egipt, unde a învăţat anumite semne prevestitoare, graţie cărora el desluşea hotărârile divine. In scurt timp el fu divinizat, aşa cum am arătat -când am povestit istoria lui Zallmoxis. Există o dovadă a adeziunii poporului get (la opera lui Boirebistas): ei fură înduplecaţi să scoată viţa de' vie şi să trăiască fără vin... 6). Casisiodor-Iordanis, inspirându-se în cea mai mare parte di-n Strâ-bon, 'dar şi din alte isvoar-e, ne prezintă astfel pe sfetnicul şi colaboratorul lui Boirebistas: „Pe (timpul domniei lui Boirebistas la Geţi, Decaeneu a venit în Geţia, pe vremea când Sylla ajunse stăpânitoml Romanilor. Boirebistas îşii ataşă pe acest Decaeneu şi-i acordă o autoritate aproape regală. Graţie sfatului şi planului lui Decaeneu, Geţii au prădat 'ţinuturile Germanilor, pe care acum le stăpânesc Francii. Chiar Cacsar, care, cel dintâi -dintre toţi, -a revendicat pentru sine domnia asupra Romanilor, -care a supus puterii sale aproape toată lumea, care a făcut pe toţi regii să se plece, ha a luat în stăpânire şi insulele aşezate dincolo de lumea noastră, în sânul Oceanului7), şi care a făcut tributari Romanilor chiar pe aceea cari nu cunoşteau numele roman nici din auzite, n’a putut totuşi să supună pe Geţi, eu toate desele sale încercări 8). Gaius Tibe-rius este al treilea împărat al Romainil-or9); şî sub domnia lui, Geţii se menţin intacţi. Pentru Geţi aceasta era tămăduirea, acesta era lucrul potrivit, aceasta are făgăduinţa sacră: isă -pună în practică, năzuind în orice chiip şi socotind folositor ceieace îi învăţase Decaeneu, sfetnicul lor“ 10). Acelaşi Iordaniis precizează .mai departe că Decaeneu strălucea aşa de neobişnuit prin geniul său constructiv, „încât el poruncea nu numai oamenilor de jo-s, oi chiar şi regilor“ n). Din textele lui Strabon şi lordanis desprindem faptul -că Decaeneu era colaboratorul şi -sfetnicul cu autoritate aproape r-egală, că, -adeseori, această a-utordtate' impunea chiar regilor. Isvoarele noastre nu ne dau, din nefericire, elemente care să pre- . 4) Educaţie în -sensul orientării şi exercitării în-tri-un ©an de Viaţă morală superioară; e cre- dem, adevărata! înţeles ce ise poate da termenului ăoxr^tţ în textul tui Strabon, tradus mai sus. Cf. E. Boisacq, Dictiomiaire etymdlagiqwe de la iam&ue grecque, Itl-e editibn, Heidelberg, Paris, 1038, is. v. &oxâco: „fagonner, -travaMeir aivec art, jxainer, exencar". ' ’ , 5) T-aiuirisiaii eralu sub conducerea aceluiaşi Kri tais-iros; icif. Sfaabom Vili, 3, 2 C 313 : ,„o parte a iăces-tuli ţinut -(regiUne itilrică ice se întindea între Dunăre şi Alpi, între Italia ,şi Germania [Stnaibom, VII, 5, 1, C 313]) au pustiit-o Dacii pe când se iliuptaiu ou Boii si- -cu TEfu-risdii, popoare -peltice sub conducerea lui Kritasiros. Diaici! pretindeau ică ţinuitul era al lor, -deşi îi1 -despărţea fluviul Piarisois <= EPat-hilsisois = Tisa), ic-are iisvona din mulnţi îşii se vărsa în Dunăre, în regiunea locuită -de iScandiscii,, numiţi Gallati”. Strămoşii nloştri până dincolo idie: Tisa în pusta piaîniolnică. Noi -eram stăpâni pe toată Tisa -ou o mie de -anii- şi maii bine înainte de năvălirea hoardelor m-aghiaro-^-mon gole în Europa.' Au icUmva nemeşii ildaie de aleeste prerizi-unii ale bătrânului Strabon? Ifosele răsuflate ise aliază -aşa de uşor -cai ignoranţa' strălucitoare ia isav-anţilor dela Budapesta! (6) Strialbon VII, 3, 11, C 303, C 304. Sublinierile ne aparţin. . ' 7) ,E vorba- -de Iosnlefe Britanice, -cucerite die Caesair în făiimnâlsia lui expediţie. ■ 8) I-ordanils -face aici retorică.. Adevărul e că Caesar plănuise o expediţie împotriva lui Bo-iire- bist-as (Strabon, VII, 3, (5, C 298), dar moartea- şa prematură l-a împiedecat -s’-o execute. De alt&il, B-oaiarebMais -însuşi muri1 victimă a unui (complot, înainte ica Romanii să fi: trimis expediţie î-mpo-iriva-i -((Strabon VII-, 3', 11, C 304). -9) Pentru Iord-aini», primul împărat e Oaeis-ar, al doilea e -Octavian -şii ej treilea e Tiberiu. 10) lordanis, op. cit. XI, 69. Sublinierile n© aparţin. • 11) lonidaniş, op, cit., loc. cit.: „md-rabiffiils a(pUd eos (= Geta-s) ©nituit, ut nion solum mediocri- bus, imo et regibuls imperaret”. Subliinierile n-e aparţin. ' 4% © BCU Cluj . cizeze raportul dintre autoritatea regală a lui Boirebistas şi aceea a colabora torului său Decaeneu. Raportul juridic. Termenii auvafomo'r/jc şi consiliarius nu ne arată nimic în această direcţie, ei fiind noţiuni ou conţinut mai mult moral. Am văzut totuşi, mai sus, că în calitatea lui de mare preot Decaeneu juca, de fapt, rolul de rege spiritual Era un fel de diarchat în care politicul şi militarul ca atribuţiuni ale lui Boirebistas se împleteau armonios cu spiritualul ca atribuţie a lui Decaeneu. Dar tocmai pentrucă aceste două domenii se întrepătrundeau şi se condiţionau, regele şi marele preot îşi puteau spune şi impune punctul de vedere fiecare şî în sectorul de activitate al celuilalt. După cum Boirebistas îşi avea concepţia şi-şi impunea hotărîrea proprie în domeniul etic, în cel social şi în cel religios, atunci când personalitatea marelui preot — pentru diferite motive — făcea necesară o asemenea intervenţie, tot aşa Decaeneu, fie din iniţiativă proprie, fie prin solicitarea regelui, putea juca un rol de frunte în probleme de ordin politic şi militar. Preocupările de ordin spiritual nu exclud total pe celelalte. Boirebistas era o puternică personalitate, dar cele două isvoare vechi menţionate sunt unanime în a sublinia că succesul întregei sale opere se datoreşte, în cea mai mare măsură, în unele privinţe chiar exclusiv, lui Decaeneu. Decaeneu era preotul şi profetul prin excelenţă, dar — printr’o copleşire de haruri din partea lui Zalmoxis — el putea cumula şi destoinicia militară şi priceperea politică. In acest înţeles trebue să luăm afirmaţia lui lordanis — în cazul când nu avem de aface cu retorismul lui obişnuit — că Decaeneu poruncia chiar şi regilor. Dacă ţinem seama de tradiţia getă după care poporul nu accepta poruncile regelui, decât după ce acesta le prezenta marelui preot spre ratificare şi erau apoi aduse la cunoştinţă promulgate de această supremă autoritate 12), care putea să respingă legile propuse, nu avem motiv să excludem pe Boirebistas dintre regii cărora le poruncea Decaeneu. Dar admiţând că Decaeneu a trăit mai mult decât Boirebistas, mort precum se ştie, prin violenţă, marele preot get a lucrat ou cei patru sau cinci regiouli13) succesorii gloriosului monarh. Acestor regi, ou regate mai mici decât acela al lui Boirebistas şi desigur cu veleităţi depăşind capacitatea lor personală, Decaeneu le va fi impus, deseori, principii sănătoase de guvernământ, câştigate prin atâtea experienţe şi prin atâta înţelepciune. Primul act de ordin politic pe care-1 va fi ctitorit Decaeneu împreună cu Boirebistas a fost crearea unei conştiinti a unităţii sufleteşti şi naţionale a numeroaselor populaţii geto-trace. Bătrânul Herodot el însuşi cunoştea această perspectivă de unitate14). Ceeace „părintele istoriei" deplângea atâta la Traci — lipsa lor de înţelegere frăţească şi de unire, — Decaeneu a încercat să îndrepte şi a reuşit pe deplin. Unirea politică a tuturor Tracilor a fost însă un lucru greu. îndrăgostiţi până la fanatism de tradiţiile lor locale şi de independenta lor, foarte refractari unei intervenţii din afară sau unei schimbări, Tracii se vor fi opus eu îndârjire reunirii lor sub un singur sceptru. Afinităţile lor sufleteşti, credinţele lor religioase — în deosebi pre-mon oteismu 1 şi speranţa atâtor triburi trace în nemurirea sufletului15) —, asemănarea aşa de mare a diferitelor lor dialecte16) au determinat însă pe Decaeneu şi pe Boirebistas să-i strângă într’un buchet. Operaţia a fost grea; cu atât mai grea cu cât, în afară de particularităţile semnalate mai sus şi care, toate, îngreuiau unirea, Geto-Trac:ii se măcinau în dese răscoale interne. Strabon face această amară reflecţie pe marginea decăderii poporului get după moartea lui Boirebistas: „Poporul aşa de ridicat de Boirebistas a 12) Strabon, VII, 2, 5. C 298. . 13) Straboim, Vili, 3, 11, C 304. 14) Herodot, V, 3; Strabon, VII, 3, 2, C 295. 15) Jeam Comam, Zalmoxis. po. 31—32. 16) Strabon, VII, 3, 10, C 303; VII, 3, 13. C 305. - 49° © BC fost complet umilit de revoluţiile lui interne şi de către Romani" 17). înţelepciunea, patriotismul şi stăruinţa lui Deoaeneu au înfrânt însă toate rezistenţele. Această unire da Geţilor conştiinţa unei mari forţe militare. Strabon precizează că în vremea celei mai mari înfloriri a lor, adică sub domnia lui Boirebistas, Geţii puteau echipa o armată de 200.000 de oameni18). Cifră considerabilă pentru acele vremuri şi la care nu puteau ajunge decât marile imperii militariste. Chiar în epoca decadenţii, Geţii erau în măsură să strângă o armată de 40.000 de oameni19). Vitejia getă era celebră în antichitate. Herodot o exaltă deseori 20). Bravura existentă în sângele rasei are nevoie numai de disciplină si conducere luminată, pentru a se manifesta. Ou imaginea puterii şi gloriei rasei sale în minte, Decaeneu a sfătuit şi a îndemnat pe Boirebistas să cucerească toate teritoriile aparţinând neamurilor geto-traeice. Boire-bis'tas a înţeles folosul şi frumuseţea acestui ideal pan-trac şi a pornit o seamă de expediţii, toate încununate de isbândă, contra noroadelor oare încălcaseră pământul naşei. In deosebi împotriva Celţilor din regiunea Tisei, pe care i-a exterminat. „Dacii", zice Strabon, „luptau împotriva Boilor şi a Taurisciilor, popoare celtice sub conducerea lui Kritasiros, pentrucă pretindeau că ţinutul respectiv era al lor" 21). Acest detaliu e decisiv pentru caracterizarea politicii militare a lui Boirebistas. Geţii şi strănepoţii lor Românii au luptat, luptă şi vor lupta totdeauna exclusiv pentru apărarea drepturilor lor. Drepturi imprescriptibile asupra teritoriului stăpânit din vremuri imemoriale şi asupra comoarei tradiţiilor scumpe. In acest înţeles trebue luată afirmaţia lui Strabon că Boirebistas „supuse Geţilor pe cei mai mulţi dintre vecini" 22). E vorba de vecinii cari ocupaseră prin violenţă părţi considerabile ale teritoriului get. Prădarea Traeiei până în Macedonia şi Iliria însemna în primul rând supunerea triburilor trace care se opuneau încă unirii sub un singur sceptru; dar ea mai însemna şi alungarea dementelor romane din Peninsula Balcanică. Decaeneu şi Boirebistas cunoşteau înţelesul prezenţei romane la sudul Dunării. Continua infiltrare romană în aceste regiuni însemna supunerea şi apoi desfiinţarea Dacilor. Iată de ce Boirebistas făcea tot ce-i sta în putinţă spre a îndepărta pe Romani dela hotarele regatului său. Nu s’a temut să ©e -amestece chiar în politica internă a republicii romane. Vitejia fără seamăn a Geţilor, disciplina lor sub o singură conducere şi mărimea armatei lor au vârît spaima în neînfricaţii Romani23). Gaesar însuşi s’a sesizat şi a pregătit o campanie împotriva lor24), dar fără rezultat, căci marele general a pierit înainte de a fi pornit-o. Geto-Dacii au bătut deseori pe Romani. „Geţii şi Dacii au fost aproape pe punctul de a supune pe Romani", zice Strabon 25 26 27 28). Un seholiast al lui Lucian spune mai mult: „Geţii sunt un popor barbar şi puternic; ei s’au ridicat împotriva Românilor şi i-au umilit chiar luându-le tribut86). : 17) Idem VII. 3, 12, C 304. - ' . 18) Idem. Viii, 3, 13. C 305. . . ■ • • ■ . • • - ’ 19) Idem WI. 3, 12. C 304 ; VII. 3. 13, C 305. 20) Herodot, IV, 93; V, 3. _ 21) Strabon. VII, 5, 2, C 313; Iordanis, op. cit, XI, 67. ... . .. .. 22) Idem. VII, 3, 11, 'C 304. 23) Idem, VII, 3, 11, C 304. - ....... 24) Idem, VII, 3, -5. C. 298 ; Iordanis, op. cit-, XI, 68, laice1 pură retorica. . . - 25) Idem. VII, 3, 13, C 305. 26) Schoilie la Lucian, p. 104, 19 Babe, în Mix Jalcoby. Die Fragmente der Gnechixhen Hisr toriker, zwefttier Teii, p. 931, F„ 2. ... ...... • 27) V. Pârvan. Getica, O protoistorie a Daciei (Academia Română Memoriile Secţiunii Isto- rice. Seria III. Tomul III, Mem. 2). Buaufleşti, Cultura Naţională. -1926, p, 74 ; Const. C. Giiu-rescu, Istoria Românilor I, p. 53, prezintă (textul în traducerea lui Pârvara, _ . 28) Nu eduiealţie, — waasootţ, «at8s£a — în senis ®Pelcielsle," 'care cuprindea Rânanastioa «I o seamă die alte disccplini cu caracter Intelectual. E absurd să pretindem, (pe de adtă parte, că Decsteneu cerea „abstinteraţă” întregului popor get! Aceasta o putea face cel mult pentru .călugării lui 49 r © BCU Cluj Această performanţă politică şi această formidabilă putere militară sunt opera unei extraordinare prefaceri sufleteşti la poporul get. Prefacere morală, socială şi religioasă. Coeziunea socială şi politică a unui popor nu e pasibilă fără acel element oare face !din om un erou şi un creator, fără puterea morală. Această putere era în curs de dezagregare şi aproape ca inexistentă la venirea lui Boirebistas. Decaeneu şi-a dat seama că viitorul şi strălucirea poporului său stau exclusiv în ridicarea morală; că numai pe această morală se poate clădi edificiul politic, social şi militar. De aceea marele preot întreprinse o profundă reformă etică a poporului geto-dae. Această reformă — celebră în lumea veche — pornia dela individ, nu dela grup, şi proceda nu prin legi oficiale şi sumare, ci prin acea operă delicată şi de răbdare care ereiază pe om a doua oară: educaţia. Educaţia aceasta se adresa exclusiv sufletului. Ea n’avea nici un fel de legătură eu trupul. Iată de ce credem că termenul «cry.rjacc prin care Strabon exprimă opera de ridicare spirituală a Geţilor nu poate însemna ,,abstinenţă" sau cam aşa ceva — cum au tradus cuvântul urnii istorici27) —■ ei educaţie în sens profund moral, orientare spre o desăvârşire pur sufletească28). Contrariu concepţiei generale a antichităţii despre formarea omului, concepţie exprimată prin faimosul adagiu latin „mens sama in corpore sano", Decaeneu ancorează reforma sa în sufletul omenesc. El ştie că îndreptarea vine wu dela partea trecătoare ci dela partea netrecătoare a fiinţei omeneşti. El luptă pentru „primatul sufletului" 29 30). Acest primat al sufletului la poporul get nu e o descoperire sa lui Decaeneu. El nu face decât să repună pe primul plan, să reîmprospăteze, să dea vigoare nouă .principiului fundamental al religiei şi al spiritualităţii gete în genere: sufletul. Sufletul, ca singură realitate, e o dogmă străveche în cultura getă. Tot asa de velche oa neamul însuşi. Iată cum subliniază importanţa sufletului pentru medicină un medic traic, care informează pe Socrat în această privinţă: „Insă Zalmoxis", zise, „regele nostru, zeul, declară că după cum nu trebue să încercăm a vindeca ochii fără vindecarea capului, tot aşa nu trebue să încercăm a tămădui trupul neglijând sufletul. Acesta este motivul pentru care, la Greci, medicilor le scapă multe boale, anume că ei neglijează întregul, căruia ar trebui să-i acorde toată atenţia, pentrucă dacă întregul nu stă bine, e eu neputinţă să se afle bine părţile. Din suflet pornesc toate, şi bune şi rele, în trup şi în toată fiinţa umană, şi din suflet se revarsă, la fel cum din cap vine durerea la ochi. Se cuvine, deci, oa în primul rând şi mai presus de orice să îngrijim sufletul, dacă vrem ea atât capul, cât şi oricare ialtă parte a corpului să fie sănătoase. Sufletul se cade să fie tratat, o fericite, prin anumite descântece, iar aceste descântece sunt cuvintele frumoase; Din asemenea cuvinte pătrunde în suflete modestia so), iar aceasta, prin pătrunderea şi prin prezenţa ei, uşurează însănătoşirea şi pentru cap şi pentru orice altă parte a corpului. Arătându-mi medicamentul şi descântecele, îmi zise: „Să nu cumva să te înduplece cineva să-ţi tratezi capul, dacă nu te^a sfătuit oa în prealabil să-ţi medica-mentezi sufletul prin descântec. Există această greşală în tratamentul oamenilor, anume că unii încearcă să fie medici fără aceste două elemente: modestia şi sănătatea". Mi s’a recomandat şi mie cu toată insistenţa ea nimeni, ori cât de bogat, de nobil şi de bun ar fi, să nu mă înduplece a face altfel. Iar eu, fiindcă am jurat acestui medic trac şi trebue să mă supun, voiu da ascultare. In ce te priveşte, îti voiu aduce medicamentul pentru cap. Dacă vei voi să admiţi — după prescripţiile străinului — ca mai întâi să-ţi vrăjeşti sufletul cu descântecele Tracului 31). Dacă nu primeşti această 29) S. Mehediinţi-Soveja, Creştinismul romă nesc, pip. 39, 10.6,, etc. 30) ococfpoauvv) = modestia este sănătatea sufletului, care loandiiţisaneaSză pa aceea a trupului • 31) Adică aOle lud iZalmoxis. • ... - - • ■ • 492 © BCU Cluj' condiţie, nu am ee-ţi face, dragă Charmide" 32). Lucru unic în istoria culturii omeneşti, preoţii trlaci cari eirau în acelaşi timp şi medici ştiau că trupul şi sufletul trebuiau să formeze o perfectă armonie în personalitatea umană şi că numeroasele boli ale corpului mu pot fi tratate fără o totală colaborare cu puterile sufletului. Intr’un cuvânt, sănătatea trupului atârnă de sănătatea sufletului. Zalmoxis n’a aşteptat să-l înveţe „psihoterapia" diferiţi medici moderni „originalii"! Cunoscând valoarea nepreţuită a „ascezei" sufleteşti, a exercitării atletice a puterilor sufletului, Decaeneu impune poporului get în primul rând cumpătarea 33). Cumpătarea e, la prima vedere, o virtute în legătură exclusivă cu corpul, căci ea se referă la modera/iunea anumitor funcţiuni ale corpului ca: mâncarea, băutura, raporturile de corp. Observaţia e dreaptă, dar cumpătarea trupului e manifestaţia văzută a acelei forţe interioare a sufletului care e renunţarea, cultul măsurii, puterea de a se mulţumi cu puţin. Sobrietatea, vr/ţic, cerută de Decaeneu în elementele de întreţinere ale trupului, e reversul vizibil al medaliei care are ca revers interior, invizibil, aicea modestie, acea oxoippoaiivYj = sănătate a sufletului, die care vorbia Pllaton mai sus. Cumpătarea cerută de Decaeneu nu se referă la mâncare, sau se referă într’o măsură foarte mică. Strămoşii noştri goţi n’au făcut niciodată exces la mâncare. Păstori, agricultori, apicultori, exploatatori de mine sau soldaţi, ei s’au mulţumit totdeauna cu un prânz frugal. Pentru ei, mâncarea n’a jucat niciodată un rol de căpetenie, cum juca, de pildă, deseori pentru strămoşii romani. Popor simplu, trăind în mijlocul naturii, a unei naturi foarte darnice, Daco-Geţii n’au avut de unde şi dece învăţa cultul pântecelui. Vestita masă pe care Dromichaitas o oferă prizonierului său Lysimaehos şi suitei lui contrastează până aproape la anulare cu aceea pe care regele get şi-o dă sieşi şi Geţilor lui. De unde pe masa Macedoneanului se aflau mâncări multe şi alese, pe aceea a Getului se găseau câteva legume şi carne34). Carnea aceasta nu era, desigur, mâncată prea des. Cu o religie aşa de înaltă şi cu un cler care nu se atingea de hrană sângeroasă, Geţii nu erau pasionaţi după alimentarea cu came. Mysienii, un popor traco-get din dreapta Dunării35), nu mâncau — ne spune-Poseidonios — carnea animalelor, ei se hrăneau icu miere, lapte şi (brânză36 37 38). Ca şi în alte privinţe, Poseidonios fiaice aci o confuzie, pe care vom încerca să o înlăturăm ceva mai jos: el atribue întregului popor restricţiile morale şi cultuale ale clerului. Geto-Dacii mâncau came87). Exces de acest aliment nu vor fi făcut, decât poate acei cari — bănuim foarte puţini — vor fi continuat să rămână legaţi de cultuil orgiastic al lui Dionysos — Geţii erau doar Traci — sau cari vor fi adoptat dieta carnivoră a anumitor barbari vecini. Dar sobrietatea pe care o recomandă Decaeneu se referă, în mod sigur, la băutură. E vorba de vin. In afară de mied şi de berea tracică, strămoşii Traco-Geţi beau cu plăcere vinul. Se pare că beau şi mult. Aşa de mult că Grecii urziseră zicala: „A bea ca un Trac!" Se înţelege că Geţii nu erau în toate identici cu Tracii şi că, deci, zicala grecească mu-i priveşte decât într’o măsură. Mai mult decât atât: Pomponius Mela declară că unii Geţi — desigur munteni -— nu cunoşteau întrebuinţarea vinului88). Anumite triburi Gete erau băutoare de lapte 39). Dar nu e mai puţin adevărat că zeul Dionysos, zeul 32) CPLaitom, Charmides, 156 d-.e, 157, a-b--c. ■ . 33) iStaaboin, VIII, 3, 11, C 303. . 34) Dtadioir, XXI, 12, 4—5; Strabon, VII, 3, 3, 35) Strabon, VII, 3, 2, C 295. 36) Idem, VII, 3, 3, C 296 37) Textul din, Staatan VII,, 3, 4, C 297, CcSre spune iot: „Geţii se abţineau deisf alimente >cu oarme“, priveşte nUmaiil o elită restrânsă a poporului. - 38) Pomponius Mela. II, 2, 21: „vini usub quibusdam ignote”. . 39) GoHumtedla, VII, 2. 493 © BCU vegetaţiei şi patronul special al vinului, e o divinitate tracă, pe oare adoratorii o cinsteau, între altele, şi cu nemuritoarea licoare. Adoratorii traci ai fiului Semelei şi al . lui Zeus se puteau ei mărgini să consume nemuritorul dar numai în timpul divinelor orgii ? Ce-ţi iplace în timpul sărbătorii nu-ţi poate displace în celelalte zile. Pausanias şi Polyaenus ne declară că deosebitul cult pe care Tracii îl aveau pentru vin, mergea până acolo că ei îl consumau cu o sacră frenezie chiar înainte de a porni la luptă 40). Apartenenţa oraşului Dionysopolis — cetate patronată ide însuşi zeul vinului — imperiului lui Boiirebistas, indică dela sine favoarea de care ise bucura vinul iîn părţile maritime ale Geţiei. O inscripţie dela Mesembria, extrema sudică a teritoriului get, mulţumeşte lui Apollon printre altele şi pentru recolta abundentă a vinului41). Iintr’un mormânt din secolul IV în. de I. Hr., la Rresowo, în Bulgaria de sud, s’a descoperit un inel de aur pe oare e reprezentată o zeiţă îniinzând un rhyton, adică un vâs cu vin, unui cavaler42). Numeroase amfore greceşti pentru uzul vinului descoperite în solul Daciei dovedesc întrebuinţarea acestei băuturi nu atât la poporul de jos, cât la cei înstăriţi şi la cei nobili. S’a obiectat că, „acţiunea de propagandă la abstinenţă a lui Decaeneus s’a îndreptat asupra unui trib sau „popor" thrac din sudul Dunării, înglobat de curând în imperiul lui Boirebistas, sau că acele vii distruse aparţineau tot sudului în ţinuturile Moesilor şi Tribalilor, vestite atunci ca şi acum prin vinurile ior“ 43 44). Nu înţeleg rostul şi utilitatea acestei opintiri a unora dintre cercetătorii noştrii de a face din Geţi pretutindeni şi totdeauna „uşă de biserică”! Că le plăcea oamenilor vinul, faptul nu implică în sine numai de cât o catastrofă, atâta vreme cât această plăcere nu devenea o patimă, un viţiu. Şi alte popoare antice consumau vin. Strămoşii romani iubeau vinul tot aşa de mult, ba poate chiar mai mult decât Geţii. Literatura latină stă oricui la dispoziţie în această privinţă. Că predica lui Deeaeneu împotriva beţiei se va fi adresat special anumitor triburi trace şi băutoare de vin prin excelenţă, din sudul Dunării, lucrul acesta e posibil, dar el nu absolvă întru nimic pe Geţi de grava meteahnă pe care o implică propaganda antialcolieă a lui Deeaeneu, pentrucă deşi azi se ştie că Geţii erau o ramură bine distinctă a Tracilor, totuşi nu se cunosc încă de cât fragmentar şi imperfect deosebirile de vieaţă şi de atitudini dintre Traci şi Geţi şi pentrucă, topografic vorbind, nu se ştia nici în antichitate şi nu 'se ştie nici astăzi până unde se întindeau Geţii si de unde începeau Tracii propriu zişi. Geţii locuiau nu numai în nordul Dunării ci şi în sudul fluviului până departe. Dar Strabon elimină, concludent, orice nedumerire în această privinţă. El ne spune textual că Boirebistas era „Getul” că Deeaeneu era colaboratorul său şi că acesta din urmă a reuşit să determine poporul „să scoată viţa de vie şi să trăiască fără vin“ 4I4). Ce alt popor decât cel get putea fi acela stăpânit de Boirebistas „Getul"? Alcolismul era una dintre cele mai mari plăgi oare rodeau vlaga poporului get. Gravitatea acestei nenorociri reiese din felul în care geograful grec prezintă succesul neaşteptat al acţiunei de îndreptare pornită de marele preot. Reforma generală profundă — zice Strabon — pe care Deeaeneu a realizat-o în sufletul Geţilor s’a soldat, printre altele, cu extraordinarul rezultat al scoaterii din pământ a viţei de vie. Dacă 40) iFausani®s, Descrierea Greciei, recogn. Efrted. Spiro, Iieipztg, B. G. Teubner, 1903, vot. III, cartea IX. 30 5: Polyaemis, Strategematon libn acto, ex. rec. Ed. Woelfflto-JoEftmes Meltoer Leipziig, B. G. Teubner, 1887, II. 2, «6. 41) V. Pârvain, Getica, p 137. 42) Cari Ctamein, Religionsgeschichte Europas (Kv&turgeschichichtliche Bibliothek, 1), Heiddl- beng, Cart Watotens Universitătsbuchhalnidtumg, 1926, Enster Baind p. 310. . 43) A. Nour, Cultul lui Zalmoxis, Bucureşti, 1941, p. 79, 44) Strabon, VII, 3, 11, C 304, 494 ' © BCU Cluj. Strabon citează numai stârpirea alcoolismului, este pentracă acesta era hidra cea mai pestilenţială oare consuma puterile neamului, care le consumă şi azi — spre ruşinea noastră — în anumite regiuni ale aceluiaşi imperiu carpato-danubian rămas moştenire Românilor de azi. „Geţii fură înduplecaţi" — precizează acelaşi Strabon — „isă trăiască fără vin” 45 46). Prin urmare, vinul era unul din articolele de căpetenie ale traiului get. Nu ştiu cum va fi reuşit Decaeneu să determine poporul la renunţarea vinului. In niciun caz prim legi vexatorii şi prin violenţă. Vindecarea de acest viţiu echivalează însă cu una dintre cele mai strălucitoare victorii asupra sufletului omenesc. Printre defectele vizate de „cumpătarea” şi „askeza” predicate de Decaeneu se afla, în mod sigur, şi slăbiciunea exagerată faţă de femei la anumite clase şi categorii de Geţi. Acolo unde marele preot a avut de luptat contra alcoolismului, el a trebuit fatal să se întâlnească — cel puţin câteodată — şi cu meteahna cealaltă, legată aproape organic de alcoolism: neînfrânarea sexuală. Toţi istoricii noşîrii resping ca pe o oroare această intemperanţă getă. Nu e vorba de poligamie propriu zisă. Pentru a înţelege cum trebue pamfletul antiget al lui Menandru şi interpretarea pe care i-o dă Strabon, iredăm în întregime textul care vorbeşte despre faimoasa „poligamie" getă: „In iceeace priveşte faptul că ei locuesc fără femei4e), nimeni nu subscrie o asemenea alegaţiune, mai ales când e vorba de Traci, iar dintre aceştia când e vorba de Geţi. Priveşte ce spune Menandru despre ei, fără să inventeze nimic — aşa cum se întâmplă în mod firesc — ci luând direct din istorie: „Toţi Tracii, dar, mai ou seamă, dintre toţi, noi Geţii (cu însumi mă mândresc că aparţin neamului get), nu suntem peste măsură de continenţi; puţin mai departe el dă exemple despre această incontinenţă în raportul cri femeile: „Nimeni dintre noi nu se socoteşte însurat dacă nu are zece, sau unsprezece, sau douăsprezece femei şi unii chiar mai multe. Dacă unul moare fiind căsătorit cu patru sau cinci femei, e plâns în popor ca unul căruia nu i s’a cântat imnul nupţial, ca nefericit, ca neînsurat”. Acestea sunt atestate şi de alţii. Nu e verosimil însă da aceiaşi oameni să considere nefericită o vieată fără multe femei, dar în acelaş timp să socotească bună şi dreaptă lipsa de femei. A socoti monahi şi eapnobaţi pe cei lipsiţi de femei, e un lucru oare contrariază foarte mult concepţiile comune. Toţi (Tracii şi Geţii) consideră femeile ca fondatori ai religiunii. Femeile îndeamnă pe bărbaţi la un cult cât mai intens al zeilor, la sărbători şi la rugăciuni. E lucru rar ca un bărbat care trăeşte prin el însuşi să se preocupe de astfel de lucruri. Vezi, iarăşi, ce spune acelaş poet când introduce ca vorbitor pe un bărbat amărât de cheltuelile femeilor în legătură cu sacrificiul: „Zeii ne-aduc în sapă de lemn, mai ales pe noi cei însuraţi, fiindcă e mereu nevoie să celebrăm o sărbătoare". Poetul ne prezintă şi pe un misoghin care se plânge de aceleaşi lucruri: „Aducem jertfă de câte cinci ori pe zi, iar şapte sclave în icerc sunau din cimbale, pe când celelalte scoteau ţipete îngrozitoare". A socoti deosebit de pioşi pe Geţii cari trăesc fără femei, se înfăţişează ca un lucru absurd. Dar predominarea, la acest popor, a zeluilui religios şi abţinerea lud — din motive de pietate — dela alimente gătite din lucruri însufleţite, aşa cum reiese din spusele lui Poseidionios şi din altă istorie 47), nu trebue puse la îndoială" 48). Strabon, potrivit felului de a lucra la cei vechi, confundă şi amestecă lucrurile cele mai deosebite, fără a se osteni să le claseze măcar într’im chip rudimentar. Mai întâi, la aceste capitole, 45) Strabon, VII, 3, 11, C 304. ^ 46) iE vorba de vestiţii Abioi, „săracii”, pe oale Strabon îi prezintă când ca pe o clasă socială aparte, călugări, când ca pe matea întreagă a poporului! get. E una diin numeroasele şi regretabilele confuzii aile geografului grec. 47) E vorba de istoria tui Zalmoxis. 48) Strabon, VII, 3, 4, C 296, C 297. Sublinierile ne Aparţin. 495 © BCU Cluj acela al poligamiei şi acela al credinţei religioase, el comibină şi tratează isvoarele sale — amândouă livreşti —■ într’un mod bizar. Menamidriu şi Poseidonios sunt două isvoare de informaţie total deosebite şi de multe ori opuse nu numai prin temperamentul autorilor, dar şi prin natura însăşi a operii lor: unul ne oferă poezie comică, celălalt istorie. Cum poate cineva să se sprijine, pentru aceiaşi problemă, pe isvoare aşa de diferite, fără a risca perspectiva istorică şi concluzia cea mai fragilă? Pe Strabon însă nu-1 chinuiau asemenea griji. In al doilea rând, el confundă cu deosebită candoare pietatea şi ascetismul călugărilor geţi cu religiozitatea maselor populare. Contradicţia pe care el o relevă între „poligamia" getă pe deoparte şi traiul „fără femei" la acelaşi popor got pe de altă parte arată totala lui dezorientare în problemele sociale ale acestui popor. Lucrul nu i s’ar fi întâmplat, dacă el ar fi cercetat situaţia la faţa locului, sau s’ar fi informat din alte isvoare cu adevărat istorice. In fine, simţul istoric însuşi all lui Strabon e deficitar prin felul mai mult decât ciudat în care el prezintă „poligamia" bărbaţilor geţi şi superstiţia 49 50) femeilor gete. Poligamia getă gen Menandru şi Strabon este un pamflet burlesc şi deci o puerilitate. O poligamie tracă a existat totdeauna şi ea era binecunoscută în antichitate. Herodot ne dă detalii celebre asupra ei51). Dar poligamia tracă era un lucru, iar incontinenţa getă era alt lucru. Insistenţa lui Menandru şi a lui Strabon asupra faptului că Geţii erau dintre toţi Tracii cei mai dedaţi poligamiei nu indică în niciun fel istoriciiatea relatării. E adevărat că geograful grec, prevenind o eventuală obiecţie precizează că Menandru „nu inventează... ci ia din istorie”, adică din însăşi realitatea socială a Geţilor; ceva mai jos declară că „aceste lucruri sunt atestate şi de alţii". Poligamia era un fapt istoric la Traci. In privinţa Geţilor, Menandru şi Strabon procedează conform şablonului multora dintre autorii greci: cu cât poporul despre care e vorba se află mai înspre nord, înspre Hyperborei şi mai departe de teritoriul grec, cu atât el este mai extravagant, cumulând moravurile şi gândurile cele mai absurde, sau, invers, pe cele mai alese şi excepţionale dacă e un popor răsfăţat de literatură. Tracii erau o mină nesecată de surprize excentrice pentru Greci. Dacă ei erau poligami, se cuvenea ca Geţii — ramura cea mai nordică a acestui neam — isă-di întreacă cu mult la acest capitol. Pe de altă parte, Strabon însuşi care bate atât de mult toba contra poligamiei Geţilor notează contradicţia flagrantă dintre această poligamie şi religiozitatea prin excelenţă austeră şi celibatară a aceloraşi Geţi. Dacă Geţii sunt cel mai religios popor al lumii vechi, iar această religiozitate se caracterizează în deosebi prin celibat sau în tot cazul prin ţinerea femeii la distanţă, cum se împacă această situaţie cu poligamia? Dacă Geţii socotesc piosi pe cei ce renunţă la căsătorie51), cum e posibil ca chiar femeile să fie acelea care să îndemne pe bărbaţi la respectarea cultului zeilor şi a sărbătorilor52 53) ? Cum e posibil ca femeile să treacă drept „fondatoarele religi-unii" 5S 56), iar „bărbatul care trăeşte prin el însuşi" 54) — adică singur — „să fie rar capabil de un sentiment religios” 55), tocmai la un popor a cărui divinitate principală e masculină, ale cărui ordine călugăreşti sunt exclusiv masculine şi la care prima condiţie a pietăţii este renunţarea la căsătorie? Absurditatea e aşa de evidentă, încât geograful grec însuşi o semnalează5<î). ' ' 49) Im textul -grec stă cuvântul 6»wc8ai)iov* tal cărui taţeUes are o întreagă evoluţie şi pe oare noi l-am trsJdus mai sus prin „religie”, efegantiae causai, dar care, propriu zis înseamnă superstiţie 50) Henoidiot, V, 5. 51) Strabon, VII, 3, 4, € 297. . 53) ildieto, Ibidem, .toc, cit, 53) Idem, Ibidem, loc. cit. 54) Idiesm, Ibidem, loc. cit. 55) Idem, Ibidem, loc cit. 56) Idem. Ibidem, loc. cit © BCU Cluj' Diar dacă Geţii nu enau poligami în genere, anumite clase şi categorii dintre ei puteau fi incontinenţi. Condiţia renunţării la căsătorie nu numiad pentru a putea intra în ordinele călugăreşti, dar şi pentru a te bucura de numele de „pios” în popor arată că, în genere, poporul get era înclinat spre intemperanţă faţă de femeie. Strabon se arată surprins şi consideră ca o absurditate faptul că la Geţi „erau socotiţi deosebit de pioşi aceia cari renunţau la căsătorie" 57). Ca Grec ee era, Strabon ştia că, în daoibşte, căsătoria nu exclude pietatea şi că cineva necăsătorit putea fi tot atât de nelegiuit sau de ateu ca unul căsătorit. La Geţi, însă, condiţia celibatului impusă chiar oamenilor din popor pentru a fi consideraţi ca evlavioşi implica prezenţa unei puternice aplecări spre incontinenţă. Această incontinenţă era de altfel în sângele neamului, ca unul-oare făcea un tot cu Tracii. Dar pe când Tracii fuseseră şi rămăseseră poligami, Geţii, graţie principiilor de puritate şi imaterialitate ale religiei zalmoxeene, se lepâdaseră încetul cu încetul de poligamie, năzuind şi ajungând la monogamie cu toate frumuseţile ei. Persista însă în sânge dogoarea vechei întocmiri sociale a rasei. Această dogoare continua să fie alimentată, în deosebi la Geţii din sudul Dunării, de orgiile religiei lui Dionysos, care ţineau sub vraja lor nu numai pe Tracii propriu zişi, dar şi numeroase populaţii getice. In aceste orgii se consumau exact cele două viţii congenitale ale rasei: dulceaţa vinului şi pofta de femeie. Ne dăm deci seama de proporţiile şi însemnătatea uriaşe a reformei morale a lui Decaeneu, oare cerea dela compatrioţii săi în primul rând, cumpătare. Reforma morală a lui Decaeneu cerea apoi „ascultare de porunci” 58). Un om cumpătat, adică un om respectând măsura în toate actele vieţii sale, se poate uşor mlădia sub poruncă. Dacă Decaeneu şi Boirebistas cer poporului lor cu insistenţă ascultarea de porunci este pentrucă Geţii, împărţiţi în multe triburi şi iubind. cu frenezie libertatea, erau un popor greu de întrunit. Aveau repulsie pentru disciplină. Unul dintre regii Kebremenilor şi ai Sykaiboailor, oare era în acelaşi timp şi marele lor preot, Kosingas, disperat de neascultarea supuşilor săi, i-a ameninţat că se duce în cer ca să-i reclame zeiţei Hera 59). Geţii nu se temeau decât de hotărârile marelui preot venite dela Zalmoxis. De aci marele rol al lui Decaeneu în făurirea disciplinei sociale, politice şi militare a supuşilor lud Boirebistas. Acesta idin urmă avea sub ochi disciplina de fier a legiunilor romane, care duceau până departe insignele şi faima patriei. Planul regelui reuşi pe deplin, căci Geţii lui, mai de voie mai de nevoie, fură disciplinaţi şi prin aceasta ajunseră capabili să urzească în câţiva ani o împărăţie vestită. Bravurei lor înăseute se adiaose disciplina care unifică şi înzeceşte puterile. ' Ascultarea de porunci este însă efectul educaţiei prin dreptate. Geţii, încă din vremea lui Herodot, sunt recunoscuţi a fi „cei mai drepţi” dintre toţi Tracii60). Dar dreptatea sau cinstea getică puteau fi uşor clătinate sau alterate de temperamentul impulsiv al rasei. De aceea o reorganizare şi o supraveghere strictă a dreptăţii vor fi fost două din preocupările cele mai arzătoare ale lui Decaeneu. Mai ales că instituţia dreptăţii era, la Geţi, o anexă organică a religiei 61). Dreptatea getică era reflexul etic al nemuririi sufletului. O societate orientată spre valorile eternităţii nu cade prea des în nedreptate care caută numai cele ale lumii de aici. Dreptatea era administrată de preoţi sub inspiraţia şi controlul marelui preot, care era cea mai înaltă şi ultima instanţă e2). (Va urma) 57) Idem, Ibidem, loc. cit. . . 58) Idem, VII,, 3, 11, C 303. 59) Myasniuis, VIII, 22; Jeam Ooman. Zalmoxis, pp„ 18, 31. . . . ' . . . 60) Hemadot, IV, 93; Jeam Comata* op. cit., p, 5. ■ . - 61) S. Metaieidiniţi-Soveja, Creştinismul românesc, p. 57. 62) ilordainis, op. cit., IX, 73 : „H3c (- Gomosi eus) etenim et rtex illis et pontifex ob su&m pe- ritiam toafodbatar, et in suiruwa iustitiia populos i!ndiicaibat“, . ' 497 © BCU P O E S I I DE ZORICA LAŢCU VERGILIUS In casa lui Maecenas, ard lămpile de-argint Şi’n vase preţioase ard mirodenii rare, Copile’in haine albe aduc cununi de mirt Şi toarnă vinul dulce, în vechile pahare. Sunt cupe vechi, tăiate în amestist şi jad Şi răspândesc departe, miresme care ’mbie, ' Dar nu se-atinge nimeni de vinurile dulci Şi mu se mişcă nimeni în sala aurie. Vergilius citeşte. Şi-o vraje s’a ţesut, Ca o reţea imensă de fire mătăsoase, A prins în ea pe Caesar, Augustul Suveran, Pe senatorii mândri, cu doamnele frumoase. Afară, Roma doarme. Şi zeii io păzesc Şi sus, pe Capitoliu, răsare luna plină. Vergilius citeşte. Şi ochii tuturor Şi sufletele, toate, de buza lui se-anină. Ascultă împăratul, cu gândul umilit, Cum ia sosit la mialul Chartaginei, Aenea, Cum l-a primit Didona şi cum l-a ospătat, Şi’n patimă nebună, cum s’a pierdut femeea. Vergilius citeşte. Şi vocea i-a slăbit Şi calda armonie se stinge lung şi moare. Dar vraja mai durează. In faţa unui om, August şi senatorii se scoală în picioare. 498 © BCU Cluj' MELISSA CĂTRE DIODOR Am fost pe malul mării astă noapte. Am vrut isă văd icum se ridică luna, S’ascult în pace cântecele mării. Am aşteptat o barcă, numai una. Am stat pe-o stâncă şi-am privit în noapte Deasupra mea, era noian de stele. Sub mine, ritmic se izbeau de mal In spuma albă, valurile grele. Am aşteptat o barcă, numai una, Dar n'a venit. Simţeam că n’o să vie In urmă luna mare a pălit, Şi se deşteaptă zarea purpurie. Ş;i ese din Okeanos, Aurora. . Ou ochii plini de nouă strălucire, Am scris încet, eu degetu’n nisip, Numele tău, senina mea iubire.,-- îmi ceri să-ţi tom, stăpâne, F&lernul în potir ? Şi fruntea ta senină s’o ’ncing eu trandafiri ? Nu vezi că ard oa rugul obrajii roabei tale, Că tremură ’nainte-ţi, că buzele-i sunt pale ? Aş vrea isă bei veninul iubirii mele dulci Şi capul, greu de gânduri, la pieptul meu să-l culci. Cu braţul tău puternic să-mi frângi trupul firav, Eu te iubesc, stăpâne, şi sunt din neam de sclav. Aşa vrea poate soarta, aşa a vrut un zeu : Să uit, să iert, să sufăr, zâmbind mereu, (mereu. Un gând mă urmăreşte şi nu-1 mai pot uita. Aş vrea să mor, stăpâne, să mor de mâna ta. LYDIA CĂTRE GAIUS 499 © BCU Cluj C R O IDEI, OAMENI, FAPTE IN CINSTEA D-LUI PROFESOR ERNST GAMILLSCHEG Gruparea revistei Gândirea a organizat Luni seara, 3 Noambrde, o strălucită agapă în cinstea d-lui Emst Gamillscheg, profesor la Universitatea din Berlin şi directorul Institutului german 'de ştiinţă din Bucureşti. Marele învăţat, care desfăşură printre noi o fecundă activitate de circulaţie a bunurilor culturale între Germania şi România, e, prin specialitatea sa de filolog romanist, un adânc cunoscător al limbii noastră," îndelung familiarizat cu literatura noastră, şl un susţinător ştiinţific al străvechilor noastre drepturi. Opera multiplă, pe oare o îndeplineşte, e dintre cele «care durează în spirit şi icreiaaă: o bază permanentă alianţei româno-germane. însemnătatea ei trebuia subliniată cu recunoştinţa. Şi într’adevăr, s’au adunat în jurul învăţa tului german, atât de numeroase personalităţi din toate ramurile creaţiei superioare româneşti, cum rareori s’a putut vedea. : Au participat din guvern d-nii: C. Buşilă şi dr. P, Tomescu, miniştri, Enric Otetelişanu şi dr. C. Dănule&cu, subsecretari de stat, Iosiî Ga-brea, Al.JBădăuţă şi dr. Sergiu Băcescu, secretari generali' -D. I. P. Gigurtu, fost prim ministru, M. Manoileseu, Ion Lupaş, Ion Nistor, I-Gr. Perieţeanu, Ştefan Oibbanu, D. Caracostea, C. C. Giurescu, V. Vâlcovici, G. Leon, Sauciuc-Săveanu, Traian Brăileanu, Vasile Stoica, I. D. Enescu, Al. Constant, Victor Vojen, Radu Budiş-ieanu şi Napoleon Creţu, foşti miniştri şi subsecretari de stat. D-nid profesori universitari I. Si-mionescu, preşedintele Academiei Române, C. Rădulescu-Motru, Gr. Antipa, Horia Hulubei, rectorul Universităţii, Al. Tzigara-Samuncaş, Traian Săvulescu, Th. Capidan, Lazăr Iacob, Şer-ban Ioneseu, Vasile Ispir, Teodor Ficşdnescu, George Drăgănescu, Octav Onicesou, Al. Otetelişanu, dr. D. Paulian şi Dragoş Protopopescu, care a pus o admirabilă pasiune în organiza- rea acestei manifestaţii; scriitori şi artişti ca Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, George Geor-gescu. Ionel Teodoreanu Victor Ion Popa, Al. Busuioceanu, Marius Bunescu, Ion Jalea, Tibe-riu Brediceanu, Soare Z. Soare, Ionel Perlea, Pan. M. Vizirescu, Al. Gregorian, George Cocea, George Vraea, A. Pop Marţian, Ioan Co-man, Petru P. Ioneseu, Emiliam Vasilescu, I. Joldea Rădulescu, N. Georgascu-Cacoş, Nicolae Lazăr şi Radu Vasilescu; d-nii General Mehedinţi, A. C. Cusin, Gh. Popescu-Botoşani, Luca Bugheanu, Victor Dinutriu, Cezar Popescu, R. Ciorogariu, Vladimir Demetrescu, N. Paieu, G. Pieşoianu, P. Anghelescu, Gh. Banu şi dr. I. Stoia; d-nii industriaşi Nicolae Gâlcă, Nicolae Tanaşoca, Matei losifache, Kurt Mott, Sever Christescu, P. Georgescu-Delafras, H. Zoldi, Dă-nilă Mălai, Virgil Ioneseu. Din partea germană, d-nii Gerhardt Stelzer, consilier de legaţie^ General Speidel, şeful misiunii aeronautice, Hermann von Ritgen, dr. Feist, dr. Welkisch, Georg Streiter; preşedintele Uniunii presei străine, Karl Suprian, Karl Hemrann Theiil, Wal-ter Wittstock, Johannes Schumacher, R. Pompreiin, Otto Liess, Alfred Coulin, Ber-nard Capesius. Din partea italiană, d-nii Bruno Manzone, directorul Institutului de cultură italiană, Amo-re Bovai, Giovanni Costa şi Guido Landra.. Cuvântările, ce s’au rostit, au căutat să dea expresie sentimentului cald cu care societatea românească [însoţeşte admirabila activitate a profesorului Ernst Gamillscheg. CUVÂNTAREA D-LUI NICHIFOR CRAINIC Gândul de a sublinia cu recunoştinţa noas tră românească rodnica prezenţă printre noi a profesorului Emst Gamillscheg, directorul In- 500 © BCU Cluj stătutului german de ştiinţă din Bucureşti, a stârnit cele mai distinse adesăuni spontane, de car® e în stare lumea intelectuală a Capitalei. Sunteţi aici demnitari şi foşti demnitari ai Statului , membri, ai Academiei Române, reprezentanţi ai Universităţii şi ai şeoalai, sunteţi aici scriitori, artişti plastici, muzicieni, artişti dramatici şi publiciştii, sunteţi aici reprezentanţi ai energiei practice româneşti şi luptători adânc încercaţi pentru ideile ce triumfă azi în Europa. Gândul c© ne uneşte pe toţi şi ne a-diună în jurul celui sărbătorit porneşte dintr’o nezdruncinată credinţă, pe care el însuş o întrupează eu strălucire. Aceeaşi credinţă a chemat alături de noi, Românii, la această agapă, la această masă a dragostei, pe solii mussolinieni ai Romei eterne şî pe solii marelui Reich german. In numele tuturor, îmi iau îngăduiala să-i salut respectuos, în deosebi pe d. consilier de legaţie, dr. Stelzer, pe d. General Speidel, şeful misiunii aeronautice germane şi pe d. Bruno Manzone, directorul institutului italian de cultură, —- şi să le mulţumesc din inimă pentru prestigiul personal, pe care au binevoit să-l adauge agapei noastre şi pentru semnul concret pe care prezenţa Domniilor lor îl dă superioarei comunităţi de credinţă, ce ne leagă laolaltă. Această credinţă, care pluteşte pe deasupra războiului şi electrizează braţul vitejilor, se cristalizează în lozinca : Europa a europenilor şi numai a lor ! Comunitatea de spirit europeană, ştim cu toţii, e un venerabil aliagiu de antichitate şi creştinism, mereu împrospătat şi mereu actualizat de puterile creatoare a două rase: latinitatea şi. germanismul, unite azi pentru eliberarea patrimoniului comun de primejdiile ce-1 ameninţau. Domnule Profesor Gamillscheg, In personalitatea ştiinţifică a Dv., noi vedem fuziunea fericită a celor două rase, care au creat cultura europeană. German de obârşie, filolog romanist de specialitate, sunteţi, dacă îmi îngăduiţi, o anticipare a omului european de mâine. Numele dv. de romanist german e preţuit şi iubit de multă vreme în toate ţările neolatine. Până în Spania depărtată, erudiţii vă închină operele lor. Pentru noi, Românii, sunteţi, scumpe Domnule Profesor, de sute de ori mai mult decât un romanist celebra. Sunteţi un vechiu şi cutezător prieten. Filologia v’a dus la cunoaşterea limbii noastre şi, drept să vă spunem, această frumoasă limbă capătă un nou prestigiu când o auzim rostită de un învăţat ca Dv. Cunoaşterea limbii v’a dus la cunoaşterea sufletului românesc şj mai mult de cât atât: adâncind din treaptă în treaptă înţelesul cuvintelor, — căci fdec.e cuvânt © o felie vie, tăiată în profunzimea trecutului istoric, — aţi cofoorît până la rădăcinile lor ultime, ne-aţi auzit strămoşii romani grăind din fundul acestui pământ şi-aţi pipăit prin negura mileniilor temeliile de glorie împărătească pe care sa ra~ zimă edificiul poporului românesc de azi. Când, într’o epocă de polemici absurde împotriva acestei evidenţe, aţi rostit adevărul strâ-vechei noastre autohtonii latine în Academia dela Berlin, numele învăţatului Gamillscheg a pătruns în inimile noastre ca un simbol al prieteniei., c© avea să vie în curând între popoarele noastre. Cu ani! înainte de momentul fericit al acestei prietenii germano-române, aţi făcut din dragostea pentru limba noastră obiect de studiu în seminarul Dv. dela Universitatea din Berlin; cu ani înainte aţi invitat acolo peste 20 de conferenţiari români să vorbească despre cultura şi sufletul nostru; 12 din aceste conferinţe, le-aţi tipărit în colecţia ştiinţifică a seminarului Dv. Pentru noi, nu sunteţi, Domnule Profesor, un prieten cucerit de noile şi impunătoarele realităţi politice; pentru nod sunteţi un vechiu şi cutezător prieten, care a ştiut ca puţini alţii să premeargă acestor realităţi şi să le deschidă calea. Când marele Reich, prin d. ministru Rust, v’a însărcinat să întemeiaţi şi să conduceţi Institutul german de ştiinţă din Capitala României, nu se putea o misiune mai înţelept aleasă, fiindcă din trecutul personalităţii Dv., emană însuş programul apropierii culturale româno-germane, pe care îl desfăşuraţi. Ori cât de în-nalte ar fi ideile unei epoci, ele nu capătă duhul vieţii decât atunci când sunt întrupate în oamenii lor, în adevăraţii oameni, cari ştiu să le dea carne din carnea lor. Toţi câţi suntem de faţă şi vă cunoaştem încordata trudă de zii de zi şi de ceas de ceas, suntem conştienţi de imensele servicii^ pe care le aduceţi alianţei politice a României cu marele Reich, aşezând' acestei alianţe bazele statornice ale puterii spirituale, care nu moare, — ceeace face, simultan, pentru prietenia italo-română, colegul Dv. şi dubitul nostru camarad d. Bruno Manzone. Institutul pe care îl conduceţi, ale cărui cursuri şi conferinţe sunt suprapopulate de Români şi Germani deopotrivă, a ajuns în foar- te scurtă vreme laboratorul fără egal, unde se făureşte nouil spirit, focarul de unde se deschid larg în zare sţpetezele de lumină ale zilei de mâine. Pentru aceasta, ne aduceţi aici la moi acasă, Germania culturală de asdţ rezumată în cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei, din domeniul ştiinţei, al cugetării şi al literaturii, cari ne desfată rând pe rând cu mira-giul Germaniei' eterne, a metafizicei şi a poe-siei, a idealismului, a muzicii şi a giganticei muncii creatoare, — Germania care îşi imprimă pecetia de proporţii legendare pe faţa veacului nostru. Şi tot astfel, cu o grijă şi cu o dragoste, pe care toţi aş vrea să le cunoască, alegeţi rând pe rând forţele noastre intelectuale şi le deschideţi drumul de afirmare românească în forurile de cultură ale Reiehului naţional-soeialist. Tot acest schimb de idei, care e un schimb de oameni), toată această transsubstanţiere a principiului politic, în viaţă culturală vie şi concretă, e un lucru pe care îl îndepliniţi cu o discreţie rară, retrăgându-vă, pe cât de modest pe atât de generos, totdeauna mai în fund şi lăsând să apară în faţă, pe primul plan, valorile pe care voiţi să le puneţi în circulaţie. Noi vă simţim totuşi, şi vă vedem pretutindeni, în această operă complexă, prin care vă dăruiţi nouă, Românilor, în măsura în care aparţineţi cu totul patriei Dv. germane. Deunăzi, la 28 Octombrie, ar fi urmat sâ comemoraţi o zi însemnată din viaţa Dv., după frumoasa tradiţie a familiei germane, când membrii ei se adună cu suflet înoit de dragoste la ziua de naştere a fiecăruia. Iertaţi-mi, vă rog, această indiscreţie, fiindcă ştiţi, fără îndoială, că adesea iubirea prietenilor e mai crudă decât ura duşmanilor. Ziua Dv. aţi uitat-o cu desăvârşire, fiindcă ea s’a absorbit în vizita triumfală a profesorului berlinez Fischer. In vremea ăeeasta, nobila Dv. Doamnă, departe, în Germanila, îşi va fi împărţit sufletul şi grijile în trei părţi ale lumii: pentru feciorul cei mic, plecat la munca de folos obştesc, pentru Dv. aici, pentru feciorul cel mare care, şi mai departe, luptă Ia porţile Caucazului, umăr la umăr cu fraţii noştri, pentru biruinţa Europei creştine asupra Asiei reduse la barbarie de sadismul iudaic. Voios şl firesc, cu amabilitatea Vieneii Sa sânge şi ou disciplina germană a renunţării la sine în ţinută, sunteţi Domnule Profesor, ca orice soldat al Fiihrerului, prezent ia datorie. Şi dacă ceilaiţi soldaţi cuceresc ţările şi mările, cu o invincibilă vitejie, care a uimit Universul, Dv. ne-aţi cucerit cu ispitele spiritului, rânduind în linie de bătaie acea pleiadă de generali ai cugetării omeneşti, cari sunt geniile creatoare ale culturii! germane. Cerând, umil, permisiunea acestei strălucite asistenţe, care vă înconjoară, — pentru tot ce aţi făcut pentru noi, pentru tot ce faceţi pentru nod, pentru tot ce va rămâne ca temelie nepieritoare a prieteniei româno-germane, ridic în slava Dv. paharul recunoştinţei. D. MIHAIL A. ANTONESCU, vice-preşedin -tele Consiliului de miniştri, neputând participa personal, a trimis următoarea scrisoare, pe care a citit-o d. AI. Bădăuţă, secretar general al Propagandei. Scumpe Domnule Profesor, Aflând despre sărbătorirea Dv. de astăseară, mă încorporez şi eu „Gândirii" româneşti care vă cinsteşte, trimiţându-vă tot gândul meu de preţuire a personalităţii şi operii Dvs. Mărturisind sincer regretul de a nu putea participa şi fizic la această sărbătoare a „Gândirii" doresc să ştiţi Domnule Profesor, că v’am purtat întotdeauna şi vă voi păstra o sinceră admiraţie pentru marea Dvs. creaţie ştiinţifică închinată neamului românesc. Sunteţi printre noi, Domnule Profesor, un adevărat ambasador al gândirii germane şi aţi venit în mijlocul nostru făcând omagiul celui mai adânc respect pentru fiinţa noastră naţională: ne-aţi învăţat limba şi ne-aţi cercetat propriul nostru trecut. Misiunea culturii germane în România s’a unit astfel cu spiritualitatea politică, răscolind toate puterile de viaţă ale acestui Neam, cu-noscându-le, recunoscându-le şi îmbărbătân-du-le. ........ Vă doresc din tot cugetul să duceţi mai departe acest rol împlinitor de noi destine în apropierea Poporului Român de marele Popor German. Cultura germană în România, izbutind să lege într’o nouă spiritualitate raporturile ger-mano-române, ne va face nu numai să cunoaştem mai! adânc tezaurele civilizaţiei germane, dar ne va ajuta prin absorbirea civilizaţiei tehnice germane la ridicarea mijloacelor noastre de viaţă, iar prin absorbirea disciplinei muncii şi a absolutei unităţi naţionale, să dăm a-dâmcuri spiritului nostru latin. Cu aceste gânduri m’am apropiat şi astăseară de „Gândirea" românească pentru a vă exprima sincer şi simplu credinţa mea în rolul Dvs. viitor. ■ 5°2 © BCU Cluj, Primiţi, vă rog, scumpe Domnule Profesor, mărturia sinceră a stimei mele, D. ENRIC OTETELIŞANU, subsecretar de stat al Culturii Naţionale, a rostit următorul salut: Mă asociez cu tot entuziasmul ia cuvintele de caldă preţuire ce s’au rostit aci pentru d. Prof. Ernst Gamillscheg. Ca reprezentant al ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor şi mai ales ca român, sunt fericit să salut în Domnul Profesor Gamillscheg pe un prieten sincer, devotat şi loial al Românilor. Intr’adevăr, d. Profesor ne este un astfel de prieten. Prin activitatea sa ca om de ştiinţă, Domnia-Sa a cercetat trecutul nostru şi a arătat cu dovezii obiective continuitatea noastră pe acest pământ românesc. D-sa s’a înscris astfel în rândul tuturor învăţaţilor români şi străini cari eu apărat, cu seriozitate ştiinţifică, adevărul persistenţei noastre neîntrerupte pe acest pământ. Ii suntem recunoscători. Dar Domnul Profesor Gamillscheg are pentru noi şi alte merite. D-sa conduce cu competenţă şi deosebită strălucire Institutul German pentru Ştiinţă din România, creat pentru a strânge legăturile de colaborare culturală între România şi Germania. Astfel pe când soldaţii noştri, împreună cu soldaţii germani, cimentează această colaborare pe câmpul de luptă, prin sacrificiul scump al sângelui lor, d. Profesor Gamillscheg şi colaboratorii săi stabilesc colaborarea culturală prin activitatea ce o desfăşoară la Institutul German. Pentru tot ce a făcut d. Prof. Gamillscheg ca om de ştiinţă pentru noi, pentru tot ce face d-sa ca Director al acestui Intitut ca să strângă legăturile de prietenie între aceste două popoare, ridic paharul meu şi închin: Pentru sănătatea d-lui prof. Gamillscheg; Pentru prosperitatea Institutului German pentru Ştiinţă din România : Pentru întărirea legăturilor de prietenie şi colaborare germano-română! D. I. SIMIONESCU, preşedintele Academiei Române, a spus : . Orice bun român trebue să rămâie recunoscător d-lui Gamillscheg, pentru activitatea ştiinţifică ce o desfăşoară cu patima savantului, de când întâmplarea l-a făcut să capete un deosebit interes şi dragoste pentru limba ro mână. Dela această cercetare fără să fie condus de alt îndemn de cât al obiectivităţii;, s’a îndrep- tat pe nesimţite, către problemele care stau în legătură cu origina Iknbei, deci şi cu origina neamului nostru. Apropiindu-se sufleteşte de el, trăind în mijlocul lui, cunoseându-i structura aleasă, dar şi calvarul de veacuri ca urmare a unei neprielnice aşezări geografice, a devenit un sincer apărător al adevărului, în ce ne priveşte. In momentele de tulburătoare prefaceri prin care trecem, când aşezarea temeinică a ţării noastre trebue hotărîtă pe baza adevărului in sine, răspicatele păreri ale sărbătoritului de azi, isvorîte din convingerea cercetătorului, obiectiv, nouă ne sunt de mare preţ şi de mult ajutor. Căldura manifestării din astăseară, stimate coleg, este tot atât de sinceră, cât este de sinceră şi obiectiva d-tele convingere asupra dreptăţii cauzei noastre. De aceia îţi mulţumim. La bucuria ce va umple sufletul tuturor Românilor când se va îndeplini întreaga şi mult aşteptata dreptate naţională, savantul integru va avea partea-i bine meritată de satisfacţie morialăl şi d® ; recunoştinţă pentru sprijinul pe care ştiinţa sa l-a adus cauzei româneşti. D-nii: C. RĂDULESCU-MOTRU, HORI A HULUBEI rectorul Universităţii, şi RADU B-UDIŞ-TEANU, improvizând frumoase elogii celui sărbătorit, regretăm că n’avem cum să le redăm D. AL. GREGORIAN, directorul ziarului Sfarm.ă-Piatră, a spus ; Preisa naţionalistă din România Mareşalului Antonescu, presa care a militat ani grei eu credinţă şi cu tărie românească pentru realizarea acestui moment european şi românesc care se încheagă din sânge şi fier pe frontul antibol-şevic, salută în sărbătorirea de astăzi a Dom-niei-Voastre, d-le Prof. Gamillscheg, biruinţa ideilor şi a luptelor ei drepte. Noi vedem în Dv. pe solul eminent al culturii, al spiritualităţii germane, care vine încoace pe drumul Nibelungilor să ia contact cu substanţa şi cu formele vii ale culturii româneşti. Dar misiunea Dv. este cu mult mai mare : să atestaţi în faţa ştiinţei şi a istoriei europene organicitatea prezenţei româneşti în spaţiul ei originar, dacic şl să legitimaţi pe plan spiritual îndrituirile politice ale acestui Neam însetat de dreptate şi de adevăr. V’aţi achitat de această înaltă misiune în modul cel mai strălucit. De aceea noi care ple-biseităm în fiecare zi oameni şi idei pentru clipa care trece dar care rămâne, totuşi, undeva în fund de conştiinţă, ne asociem cu emoţie 503 © BCU şi cu recunoştinţă omagiului pe care Gândirea grea şi perenică vi-1 aduce în această binemeritată sărbătorire. In activitatea Dv., învăţat German, vedem acolada pe care marea cultură a Marelui Reich naţional-socialist o dă destinului nostru românesc. Pentru această acoladă de onoare şi înfră-ţitoare şi pentru acest destin care se bolteşte înalt în viziunile Marelui Fuhrer, închin acest pahar. Vă spun, Mare Dascăl, după datina pământului nostru : Să trăiţi întru mulţi ani! D. Prof. ERNST GAMILLSCHEG a răspuns •. După discursurile aşa de elocvente şi calde ale domnilor Crainic, Bădăuţă, Simionescu, O-fttetelişanu, Rădulescu-Motru, Hulubei, Budiş-teanu, Gregorian, etc. şi după strălucita scrisoare a d-lui ‘ vice-preşedinte al Consiliului, Mihail Antonescu, îmi lipseşte aproape curajul să iau şi eu cuvântul. Din cuvântările domniilor lor, Dv. aţi văzut cum se restrânge modesta mea activitate prin prisma prieteniei. Din toate elogiile Pe care a trebuit să le ascult, reţin pentru mine numai unul: Sincerul entuziasm pentru o apropiere sufletească între popoarele noastre, şi această agapă o consider ca o manifestare a aceluiaşi entuziasm, împărtăşit şi de Dv. fără consideraţie a persoanei care pentru moment oferă prilejul manifestării. Cuvântarea aşa de caldă a prietenului Crainic a fost un fel de istoric al străduinţelor mele pentru a pregăti o înţelegere sufletească ger-mano-română. Daţi-mi voie să completez cu câteva cuvinte. Când, acum aproape 2 ani, am aflat pentru prima oară că ministerul nostru de Externe se ocupă de proiectul de a înfiinţa în Bucureşti un Institut de Cultură, am salutat această idee eu cea mai mare satisfacţie, căci dedemult dobândisem convingerea că o apropiere culturală între ambele ţări va înlătura neapărat neînţelegerile care atâta vreme au împiedecat îmbunătăţirea relaţiilor politice şi chiar economice. Câteva luni mai târziu acest proiect a luat o formă concretă, şi eu am fost destinat pentru punerea bazelor institutului, fără intervenţia mea personală. Acuma un an CRONICA ion bălan : febre cereşti, (poeme — COLECŢIA ABECEDAR). — Poetul transilvan Ion Bălan, prea puţin cunoscut publicului de dincoace de munţi, prin colaborarea sporadică la „Universul Literari' şi ^Vremea’' — iar acum in urmă la „Dacia", a debutat în paginile ro- şi jumătate după înfiinţarea institutului, pot să mărturisesc dă numai cu mari rezerve sufleteşti şi cu mare părere de rău am acceptat această misiune. Nu credeam că timpul era favorabil realizării proiectului. O propagandă, ostilă neamului meu,, alimentată de fonduri nebmitate, neîmpiedicată de niiciun scrupul moral, ponegrise idealurile marelui nostru conducător, care ne salvase dela pieire. O generaţie întreagă cu excepţia unei mici minorităţi alese, se ducea an după an la Paris, unde dobândea despre ţara mea o părere greşită, influenţată de o teamă ca activitatea mea, considerată greşit drept un fel de propagandă oportunistă, să nu dăuneze chiar vechilor simpatii, vechilor legături avute eu această ţară în cursul a trei decenii. Şi în lunile trecute am fost de mai multe ori prins de îndoeli dacă activitatea mea între Dvs. are un rost care să justifice îndepărtarea de ţara mea. Această masă mă întăreşte în convingerea mea că drumul pe care am mers, este bun, dacă ne străduim să înţelegem chiar defectele noastre reciproce, dacă nu ne descurajăm de nourii trecători ce se pot ivi pe orizontul ţărilor noastre — precum a spus odată marele Kogăl-niceanu <— atuncea vom contribui cu toţii, în aceiaş măsură, la îndeplinirea visului nostru comun: pacificarea spiritelor, făurirea unui viitor mai fericit al popoarelor noastre. Vă sunt deosebit de recunoscător că Dvs. cu jertfa timpului, mi-aţi dat prilejul să vă asigur, că din ce în ce mai mult mă simt strâns legat de interesele vitale ale acestei ţări frumoase, promiţătoare, care de la început m’a copleşit cu dovezi de simpatie, şi nu voiu înceta să mărturisesc, în scris şi în graiu, încrederea mea în misiunea spirituală şi politică pe care Romuri iţa, o ,are diei îndeplini,fc în folosul Europei unite, în folosul umanităţii. Cu gândul îndreptat spre frontul comun, unde în acest moment fiii şi fraţii noştri pecetluiesc cu sângele lor prietenia germano-română, închin pentru realizarea idealurilor noastre comunei, pentru un viitor fericit al neamului român. Trăiască Ţara Românească ! LITERARĂ vistelor de dincolo de munţi, semnând primele sale versuri la ,,Abecedar" şi mai târziu în „Gând. românesc" din Cluj. După prezentarea pe care i-a făcut-o Emil Giurgiuca în antologia sa de anul trecut „Poeţii tineri ardeleni”, poetul îşi strânge astăzi în volumul „Febre cereşti" 5°4 © : ..„bCU" ClUji activitatea lirică de până acum. Publicul tentat să vadă în titlul volumului un program de lirică mistică sau creştină îşi poate schimba ideia ,,Febre cereşti" nu sunt fiorii apropierii de Divinitate, ci numai o atitudine cosmică a poetului, înclinat să se .proecteze pe sine în univers ca pe un mare ecran subiectiv. In această tendinţă gestieulantă de cochetare cu cosmosul, Ion Bălan nu e un original: întreagă lirica tânără oferă acest aspect, pe care odinioară mi-a plăcut să-l numesc cosmism, spre deosebire de panteism cu care nu se confundă nici de cum. Panteismul e însufleţirea naturii şi presimţirea in dosul ei a unei substanţe transcendente oare e tot una cu Dumnezeu. Panteismul presupune aspiraţia poetului de a se risipi în natură şi a se confunda cu elementele ei, reimtegrându-se astfel într’uin tot organic primordial. Cosmismul e cu totul altceva. In această nouă ipostază poetul nu se confundă şi nu se risipeşte în natură — sau în cosmos — ci rămâne el însuşi „eu" faţă de noneul cosmic. E mai mult un fel de ubicuitate, o omni-prezenţă a poetului în toate părţile cosmosului, o calitate morală de a-şi umfla personalitatea până la marginile universului, învecinându-se cu astrele, fără să devină una cu ele. Astfel poetul e: Pe rând, om din pământ Şi sburător printre astre (p. 31). El face această declaraţie lirică : In această seară Sub abajurul unei mari disperări, ■ Inima mea o voi lua în mână ■ Să o arunc departe peste mări (p. 62) Peisagiile pe oare le vizitează sufletul poetului sunt astrale: Departe sub violete zodii, — Roşii diamante — rodii, Cresc din îndelung spasm; — Le părgue soare de basm. Poezia lui Ion Bălan e în ansamblul ei — deci cu puţine excepţii — o poezie de atmosferă. Poetul oonstrueşte un univers liric fantezist, cu elemente ireale, de baism şl de vis, în care sufletul lui melancolic lâncezeşte şi suferă. Blazat sub ceruri de peruzea, Clare ca durerea, imense ca uitarea., Septembrie’ncearcâ pe inima mea Cu degete străvezii iarăşi cântarea. Bl vine ca un leit-motiv, : . Doruri tari pălesc, se ascund, Paleta-i aşterne zâmbind fugitiv Palori de preţios metal muribund Mai stărue vag în grădini Cerând obositului soare, Alte şi alte văpăi şi lumini — Garoafele verii ce moare. In sufletul poetului se aştern, Pe colorit diafan, mov, Peste corole ce floarea şi-o cerne Palori de aur bolnav (p. 15). E ceva din sensibilitatea maladivă a lui Ba-eovia în aceste versuri, uneori, alteori ceva din fantasticul, nefirescul şi grotescul lui Emil Bolta, fără să-l acuz că-1 imită pe acesta din urmă, deoarece versurile lui Ion Bălan sunt contemporane, dacă nu chiar anterioare celor ale lui Boita. E vorba desigur de o înrudire în spirit sau, mai curând, de o frecventare comună a lui Edgar Poe. întorsătura ireală, aerul de univers ciudat cu văzduh rarefiat şi linii lueratice e general poeziei lui Ion Bălan. Mai caracteristică e această icoană de grădină In noapte sub lună: Narcişii masivi şl lunari — Palide reverii în grădini, Visează cu ochii lor mari Sub lespezi de albe lumini. Palori din stele bolnave Intre săbii de jad brumat, Inchipuesc parcă tristeţi slave La al florilor băl mascat (p. 14). Sensibilitatea lui Ion Bălan e impresionată de aspectul coloristic al realităţii. Abundă indicaţiile coloristice fie adjectivul, fie păun substantive .de care ideia coloarei e inseparabil legată: Un soare mai galben pe câmpuri îşi trece, Stors de aur şi sânge surâsul lui rece; Pe rochia verii cresc mari flori de tutun Cucuruzele, — foi roşii de paşii toamnei răsun (pag. 84) E puţin obositoare această construcţie şi atmosferă oare devine dela un moment dat monotonă, în ciuda revărsări® de colori tari şi vii. Poetul cântă variind pe o singură coardă. De aceea ne-au bucurat poezii ca „Fata din provin-de“, „Inefabila’1, „Tristeţea lui Pan“ şi „Tra-di“ unde poetul îşi schimbă şi uneltele şi modul poetic, păstrând doar unele elemente ver- 5°5 © BCU Cluj bale. Mai mult exterior în atmosfera numai verbal îndopată cu motive psihologice, în celelalte poezii, în acestea patru din urmă, Ion Bălan se interiorizează mai mult, curios, tocmai prin obiectivarea sentimentului într’un simbol exterior. Astfel poetul se adânceşte mai tare când nu vorbeşte direct despre sine însuşi. Ion Bălan trebuie să dea mai multă atenţie mijloacelor de expresie pe care le foloseşte, spre a nu cădea în stereotipie. Cu o imaginaţie redusă, el utilizează prea ades clişee pe care le repetă până la saţietate. Aşa e „ceasul durut" care revine şi care nu e o expresie personală, după cum „golfurile sângelui", este ecoul foarte apropiat al titlului unui volum de Radu Bou-reanu. Poetul mai vrea să compenseze sărăcia imaginaţiei printr’o abundenţă adjectivală care jenează şi dă un aspect factice versurilor sale. Şi uneori versul său e un simplu joc verbal fără substanţă lirică şi fără suport, ca acesta: Acord tăcut topit în palori cere nu spune nimic chiar diacă-1 prezentăm în context: Plutim în melancolia unui surâs Acord tăcut topit în palori; (p. 28) şi care nu e decât o arbitrară alăturare de cuvinte. Poet prin sensibilitate, printr’o ascuţită şi vie sensibilitate lirică, prin afect şi prin impresio-nabilitatea la realitatea din jur, coloristic şi plastic, Ion Bălan va scrie desigur lucruri tot mai bune, când va şti să prindă conţinutul sufletesc în tipare simbolice frapante aşa cum a făcut în „Narcişii'1 sau în „Fata din provincie" pe care o reproduc integral: Eşti la toate ferestrele, în hanuri, în gări. In mâini cu paserea cenuşie a tristeţii. Călătorii plutesc ca’ntr’o magică apă, In liniştea pe oare au navigat poeţii. In inima ta ca într’un jurnal Secret Sevele roşii s’au făcut palori; Poate niciodată nu se va întâmpla, Minunea pe care o aştepţi între flori. Paserea cenuşie a obosit în căutări, Odată va muri şi ea de otrava visului După sboruri pe singuratice mări Paserea tristeţii, paserea visului! (pag. 36) Desigur că drumul pe care va trebui să meargă de aci înainte Ion Bălan oare este un poet, un: adevărat poet prin vocaţie, e în direcţia unor poezii ca aceasta de mai sus, ord ca „Narcişii", „Inefabilă", „Tristeţea lui Pan” ori „Tracii”, adică departe de exerciţiile verbale pur exterioare, spre o rotunjire şi o interiorizare a ideilor poetice. N. I. HERESCU : CAETE CLASICE. (Ed. Cugetarea). — Intr’o ţară, ca a noastră, unde interesul pentru literatura clasică, fie greacă, fie latină, se menţine subt un nivel mediocru şi în-tr’o pătură intelectuală a cărei subţirime cantitativă o depăşeşte chiar şi pe cea morală, apariţia acestor ^Caete clasice’1 oare aiurea ar fi primită ca un eveniment obişnuit şi firesc, este la noi un eveniment. E într’adevăr jalnică lipsa totală a intelectualilor şi mai ales a creatorilor noştri, de intere® pentru clasicism. De aceea de ce să ne mirăm că studiile clasice sunt privite La noi cu dispreţ şi că majoritatea acelora oare ar trebui să gândească altfel, te întreabă cu un simţ de superioritate care nu admite replică, la ce foloseşte latina sau greaca, elevului care a isprăvit şcoala secundară. Faţă de felul cum sunt privite aceste studii de părinţi nu mai tre-bue să ne mirăm de felul cum le privesc elevii şi de dezolarea dascălilor respectivi oare, în faţa claselor se resemnează să lucreze cu doi, trei elevi mai capabili, restul nefiind în stare în clasa opta nici măcar să bâiguie declinarea întâia! Ar fi interesant însă de ştiut câţi dintre poeţii noştri — şi chiar dintre cei mai mari! — obişnuesc a răsfoi pe confraţii lor latini în original, câţi dintre pretenţioşii muooşi care publică versuri încă de pe băncile liceului au aflat că poeziile lor revoluţionare au fost descoperite încă din antichitate! Cred că ancheta ar fi descurajantă. Şi ar fi cea mai limpede dovadă a superficialităţii acestor poeţi şi explicaţia cea mai exactă a nerealizării lor. E în ,.Caete clasice" un capitol interesant, intitulat „Non ommis mortar” şi unde N. I. Herescu ut măreşte prezenţa lui Horaţiu în literatura română. Ei bine, acest capitol e deprimant. Este un prilej de a striga plin de desamăgire: cum, numai atât ? ! Şi într’adevăr slabă e urma lui Horaţiu în operele scriitorilor şi poeţilor noştri, dacă toată influenţa lui se reduce la douăzeci de pagini de text! N. I. Herescu înfăţişează această influenţă cu un orgoliu pe care nuri găsesc întru nimic legitim. Câteva idei şi versuri horaţiene la Miron Costin, I. Budai Deleanu, la I. Heliade Rădulescu, Mihail Eminescu şi V. A-lecsandri, la G. Asachi şi... cam asta-i tot, mi se pare o slabă recoltă. Ba chiar, ca să-şi mai lungească lista N. I. Herescu se vede nevoit să 506 © BCU Cluj amintească de biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino care se vede a-1 fi cunoscut pe Horaţiu ceeace nu ne duce cu nimic mai departe, deoarece mulţi l-ar mai fi cunoscut pe marele poet latin, nu asta e important însă. Cât despre urma lui Horaţiu pe care N. I. Herescu crede a o identifica în rândurile diacului Oprea, scrise în epilogul octoihului săi tipărit la 1570 la Braşov, rânduri oare sună astfel: „Celora milostivi amu tremete-va făptoriul şi învăţătorul lumei, Hristos Domnului nostru harulu celu dulcele, că cine învăţăturiei sălaşiu ridică, sieşi ridică să-laşiu în cerure, prea luminat, şi întru oameni pomeană mai delungată şi mai tare de fierulu şi aramea, care furulu nu va fura, nice vântulu va strica, nice apa va neca”, să ne îngădue Dom-nia-sa a nu vedea în ele decât o simplă coincidenţă îndepărtată şi vagă cu versurile lui Horaţiu : ,,Exegi momumentum aere perennius11. Este o simplă potriveală — nici nu vedem cum bietul diac să fi ajuns la cunoaşterea lui... Horaţiu ! — şi mult mai firesc este a apropia pasagiu! de mai sus de bine cunoscutul pasagiu din evanghelia lui Matei, Cap. 6, vers. 19-20: ,iNu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ,,Ci adunaţi-vâ comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu ie fură’1. Că fraza citată a diacului Oprea e o parafrază a acestei idei din Matei, o dovedeşte aceea că mai sus el vorbeşte de „sălaşiu învăţăturiei11 ca de un „sălaşiu în cerure11 (,,adiunaţi-vă comori în cer11) iar vântul şi apa, care se găsesc în poezia lui Horaţiu, sunt la îndemâna diacului în aoelaş loc, în capitolul următor (9) unde vorbind de casa pe care bărbatul cuminte şi-a elădit-o pe stâncă spune Isus: „A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n’a căzut...1' Aşa dar, pentru a găsi inspiraţia diacului Oprea nu cred că trebue să mergem până la Horaţiu, de care mintea acelui n’avea habar, ci să rămânem în domeniul lui religios, unde se pare a se fi limitat ea. Apropierea făcută de N. I. Herescu nu e decât consecinţa unui prea frumos zel şi entuziasm clasicizant, greu de susţinut în condiţiile culturale române de acum patru sute de ani. „Caete clasice11 aduc încă odată în discuţie necesitatea culturii clasice pentru poeţii români. Desigur că pletora poetică de astăzi, oare se risipeşte ca o apă întinsă pe ogorul literar, întinsă dar lipsită de adâncime, ar găsi o soluţie dacă poeţi cu adevărată seriozitate în concepţie s’ar apuca să studieze limba şi literatura latină. Şi şi-ar putea făuri instrumente mai flexibile, ar căpăta mai solide temelii în concepţie şi mai ales în meşteşugul artistic mai multă îndemânare. Cartea pe care ne-o prezintă N. I. Herescu nu e nicidecum pretenţioasă. Autorul însuşi o recunoaşte. El n’a năzuit a face un op ştiinţific: In limba noastră unde lipsesc încă operele primare, elementare, un asemenea studiu ar fi oarecum deplasat. „Caete clasice11 sunt o culegere de articole scrise în decursul timpului, asupra unor figuri din antichitatea latină, asupra unor opere sau Mei, luate din domenii variate, mai ales din literatură, dar şi din filosofie, din politică şi chiar din economie şi finanţe ! Sunt in-tr’un sens rezumate ale unor lecturi clasice, sunt expuneri la îndemâna marelui public intelectual, tocmai cu scopul de a-i da gust pentru clasicism, informându-1. Iată ce spune autorul însuşi în prefaţa sa: ,,...titlul de „Caete11, pe care l-am dat acestor fragmente reunite în volum, urmăreşte, prin aspectul său şcolăresc, să sublinieze că autorul nu are, aici, nici o pretenţie de originalitate ştiinţifică. N’am vrut să încarc josul paginilor cu referinţe şi citate, spre a nu îngreuia o lectură pe care am dorit-o cât mai uşoară, cât mai cursivă; dar aproape tot ce se găseşte în aceste pagini a fost luat din cărţile autorilor străini, de autoritate...’1 Aceasta nu e de mică importanţă. O carte inteligentă de popularizare a figurilor şi 'aspectelor vieţii şi literaturii latine, ne lipsea. Ce manual mai desăvârşit ar putea recomanda un profesor elevului său doritor de a se informa asupra acestora, decât „Caete clasice”, inteligent scrie, cursiv şi clar ? ! Ele nu sunt numai rezumarea altor cărţi, oi interpretarea critică a lor. Nu rareori autorul respinge unele aserţiuni pe care le găseşte eronate şi le analizează la lumina spiritului critic. Aşa e în cazul lui Cicero, a cărui condamnare pe oare o găseşte în istoricul Mommsen o înlătură, punându-i împotrivă şi elogiul adus de Iuliu Cesar, dar şi propria viaţă, curagioasă a oratorului roman, care şi-a început şi şi-a sfârşit viaţa lui publică, îndrăznind să se opună întâi lui Sulla, apoi lui Antoniu. Cel mai de seamă loc îl ocupă, după cum se şi cuvine, cel mai mare poet al antichităţii, Horaţiu, căruia autorul i-a consacrat cinci articole. Urmează apoi articole cu consideraţii asupra vieţii şi operii lui Virgiliu, Catul, Ovidîu, Tit-Liviu, Cicero, Petronius sau asupra elegiacilor latini Tibul şi Properţiu. Sunt ocazii de a ne reaminti aspectele variate şi bogate ale unei literaturi imperiale, somptuoase şi ordonate, 5°7 © BCU care dacă nu are eleganţa graţioasă şi nuanţată a celei greceşti, are în schimb adâncimea în concepţii şi claritatea artistică. Nu numai as-peetete literaturii latine, ci şi acelea ale vieţii latine şi a istoriei Romanilor simt evocate, în scurte trăsături pregnante în aceste ,,Caete clasice" şi autorul lor n’a ezitat să înfăţişeze chiar aspecte sociale şi economice din viaţa Romei, ca guvernământul ei, felul cum se făceau alegerile, cum era alcătuit bugetul statului roman, datoriile la Romani şi apoi agricultura şi reformele agrare în istoria Romei, pornind dela ideia de a ne înfăţişa aspectul etern al vieţii sub masca schimbătoare a formelor şi că de aceea „studiul istoriei cată să fie, pentru noi, de o utilitate activă, lăsându-ne să desprindem, din întâmplările de altădată, învăţăminte pentru prezent şi îndrumări pentru viitor". In ultimul capitol autorul face o evocare a vieţii şi operii lui Justinian, ultimul mare împărat roman, dela al cărui rod s’au împlinit în 1934, nu mai puţin de 1400 de ani. îmi permit să atrag atenţia autorului asupra unui detaliu isto- HAIVILET, TIMON II ŞI ALŢI SHAKESPEARI... (cu o mică raită prin Piranăello). Aş fi putut întitula cronica aceasta : Dela M ardere la Sân Giorgiu, fiindcă, decând au plecat „nebunii” dela Naţional (dar par’eă tot mai bine era cu ei !) noua direcţiune a evoluat vertiginos între cele două pasiuni (era să spun : descoperiri...) ale sale : Cameleonii lui Mardare şi Timon II de Sân Giorgiu. (E drept, amabilul Director nu are curajul să le numească sus şi tare, dar cine nu ştie că marile pasiuni sunt mute ?). Intr’adevăr, literatura dramatică originală va fi în vecii recunoscătoare iui Laviu Rebreanu că a dăruit-o dimtr’un condei ou încă patru nume mari: Mardare, Virioni, Murei şi Cortea-nu, — şi aceasta In nu mai puţin de câteva luni, din care trebue să scădem vacanţa, când fiecare director se odihneşte. S’ar putea spune — şi e oedatce Direetorîli de Naţional totdeauna fac — că unele din aceste piese a-u fost aprobate sub trecute direcţii. Dar cine nu ştie că Cameleonii (cacofonia e a situaţiei). au fost copilul de suflet al noului Director, că a dat o adevărată bătălie dramatioăi, un fel de „Bernani”, qu copioasa, hilarianta şi analfabeta vulgaritate dramatică ? ■ Morel ? Da. Ştiu. Scrie de mult. Scrie din veacul trecut. Scrie de pe vremea Revoluţiei Franceze, ■........... .......... ric eronat din acest capitol şi care mă întreb de unde a putut fi găsit aşa. Fiindcă la pag. 242 autorul vorbeşte de ,,Odoacru, regele Hunilor'', care a cucerit Roma! Ori, Odoacru n’a fost niciodată rege al Hunilor! Fost domnitor al lui Atila, el a ajuns după moartea acestuia conducător de mercenari goţi, la Roma. Dacă printr’o greşală de tipar a apărut Hunilor în loc de He-rubilor, încă e o eroare, deoarece Odoacru n’a fost rege şi mercenarii săi nu erau recrutaţi numai dintre Heruli, ci din mai multe triburi germanice. E în fond un amănunt, dar când e vorba de istorie e bine ca orice mărunţiş să fie precis. De o mare utilitate, ,,Caete clasice" va sluji pentru desvoltarea gustului de clasicism în ţara noastră şi N. I. Herescu, după admirabilele saie traduceri din lirica latină, a făcut un nou ser-viaiu intelectualului tânăr român şi publicului mare, punându-i la îndemână iun breviar de literatură latină scris cu vioiciune şi cu spirit critic. OCTAV ŞULUŢIU M A T I C Ă Dar cine a avut curajul să-l joace ? Idem, ceilalţi. • Cât despre Oorteanu, nu ştiu ce părere o fi având Liviu Rebreainu despre Ion al său. Eu am ulna foarte bună. Şi atunci, în numele eroului său, îmi voi permite să protestez. Autorul l-a trădat. îmi face impresia (şi Dumnezeu ou mine. dacă greşesc) că ingratul părinte al popularului ţăran — aşa cum în Cameleonii a regăsit pe Golanii săi — a văzut în atrocităţile etnice din Copiii pământului un ecou sibilin din marea sa operă, şi recunoscător lui Oorteanu că a ţinut ecoul secret timp de 30 de ani şi mai bine (mal punând şi faptul că au amândoi părul alb) s’a grăbit să joace pe autor până dispare de pe faţa pământului. Cazul e meritoriu. De un merit aproape ştiinţific. Vă puteţi închipui ce bogată era azi fauna globului dacă toţi Directorii de teatru făceau Ia fel. Mai! spun aceste lucruri şi ca să mă răzbun. Am fost — nu fără eforturi, recunosc — atât de generos, în această mândră revistă, cu Copiii Pământului şi ai D-lui Oorteanu (vreau să spun cu triviailităţile de acolo) că mi-am atras admonestările Directorului.. - Dar le spun şi eu marea bucurie de a vorbi azi de celălalt astru al zenitului nostru dramatic. Veţi crede că e vorba de vreo nouă piese (ori cel puţin reluare) de Lucian Dlaga, V. Voioulescu, Victor Ion Popa; Gib Mdhăescu, Săuleseu, Ci- CRONICA DRA 508 © BCU Cluj prian. Şi aceşti .autori au fost aprobaţi, sub direcţiile trecute. Totuşi Direcţia actuală nu îi joacă. Nu îi reia măcar (când toate producţiile Morel et Coi ce -sunt altceva, sărmanele, decât biete reluări după tot ce are literatura noastră mai vulgar şi agramat?) Şi are dreptate: ce ambiţie ar putea satisface ei, faţă de aceia de a încununa cerul dramaturgiei române cu un Mardare, Vriioni, Morel sau Corteanu ? Dacă toţi aceştia sunt şi rămân creaţiile dramatice ai lui Liviiu Rebreanu — eu să vă spun, prefer Plicul! — pe Ion Sân Giorgiu, ou toată lealitatea şi acurateţea ce ne leagă de adevărul istoric, voi mărturisi că nu dânsul l-a făcut (deşi deunăzi marele autor a declarat public că „Liviu Rebreanu e acela care i-a jucat toate piesele”). Nu, nu ; ori câtă bunăvoinţă, nu avea destule resurse. Pe Ion Sîn Giorgiu numai Dumnezeu putea ,să-il facă. Iar pe Timon 11 numai Sîn Giorgiu, care în ordine creatoare vine imediat după Dumnezeu. (Lucrul s’a spus odată despre Shakespeare, dar din moment ice avem fizi un Timon II de -ce ne-am mai întoarce la Timon I ? Nu l-a făcut, dar l-a ultra-făcut! O „manşetă” oficd-oaisă publicată de cu vreme în „Universul’ ne-a- adus la cunoştinţă că „inaugurarea nouei stagiuni a Teatrului- Naţional ise va face -ou marea comedie de caracter etc... etc...” Direcţia inaugurase -odată stagiunea cu Viaicu Vodă; apoi a doua oară cu Doamna Bo-vary. Văzând însă că nici cu Davila nici cu Fl-auibert nu merge, s’a gândit prin urmare să dea lovitura-, şi a: inaugurat a treia oa-ră stagiunea cu Sîn Giorgiu. O altă „manşetă”, tot oficioasă, publicată tot în „Universul” — şi e bine, cum vedeţi, că suntem ţinuţi la curent — ne-a mai adus vestea că „prin această comedie de excepţională calitate literară şi valoare teatrală trece suflul lui Mo-liere şi Shakespeare”. E puţin. Eu aş adăoga: şi suflul lui .Slîn Giorgiu, de ce nu? Aii adorabilului (era să uit) Sîn Giorgiu. Şi aceasta, cu aitât mai mult -cu -cât e o mare deosebire, în favoarea autorului român faţă de colegii săi- de eternitate. Timon din Atena e cea mai proastă piesă a lui Shakespeare. Pe când Timon II, cea mai bună a lui Sîn Giorgiu. Cât despre Moli er e nici nu mai vorbesc. N’a scris nicilun Timon. Deci -superioritatea autorului român e evidentă Critica ignară a găsit ecouri din Timon şi Avarul. Protestez. Timon II e piesa lui Sîn Giorgi-u şi numai -a lui. Sfidez pe or-ildne altul s’o- fi putut scrie. ;MÎ-ar fi uşor să calc peste prietenia mea şi cu Shakespeare şi eu Sîn Giorgiu. pronunţând, ca nu-ştiu care critic gelos, cuvântul ^plagiat”. E o calomnie. Mai ştiu apoi dela Anatole France că „scriitorul de geniu nu e acela care nu plagiază, ci acela care nu poate fi plagiat. Poftească atunci -cineva să plagieze pe Sîn Giorgiu. Direcţia Naţilonaitollui ştia toate acestea când a ţinut să inaugureze stagiunea n-u numai pentru a -treia oară ou Timon II, dar şi ou un fast deosebit Pasiunea -sa politcă pentru drama clasicului dar viului autor a lăsat în urmă cultul morţilor la Egipteni. Faraon să fi fost -Sîn Giorgiu şi nu se bucura de o îmbălsămare mai savantă. Serbările Sîn Giorgiu, au ţinut câteva zile în şir. Dar Olimpiada a culminat î-n Dumineca înainte de Premieră, când, urmaţi de un popor din tot oe are plebea noastră ma-i select, reprezentanţi al tuturor -cultelor şi bnes-lelor (scriitori, avocaţi-, actori, garderobieri) a-u venilt să. se închine la picioarele (era să spun moaştele) dramaticului autor. întâi (sau la urmă, nu ştiu -bine) a vorbit chiar El, demonstrând (ou iun dicţionar în mână) -că e p-rimUl care a rostit ta noi cuvintele democraţie şi demascare, oeiace în materie de teatru e un lucru foarte important. Apoi, discursuri nesfârşite au -scos în relief temele şi au luminat tainiţele icele mai ascunse ale lui Sîn Giorgiu şi Ilie Stroid-, unchiul său. Aş putea spune oă numai foarte puţine probleme au rămas nelămurite; şi aceasta numai din pricină că orele fiind înaintate -(aş-a e timpul, trece şi peste Sîn Giorgiu), lumea începuse să plece la maisă, încât batea 1 şi par’că nu era încă bine stabilit dacă utoChdulu-i toi -Sîn Giorgiu (mucalitul ieşan Ilie Stroici) îi plăcea mai mult dulceaţa de gutui sau cea de chi-tre. Un mare actor de co-medie, după propria-i mărturisire a „descusut pe autor din toate în-cheeturi-le”. Lucr-uil devenise ap-roape alarmant-Lumea în stal spunea: Ce-au cu el, Domnule, ce-a -făcut ? Altul: Nu cumva vor să-l bată ? Eu însă, caire am fost prin streinătăţi, vă mărturisesc că minam adus aminte de acele mari centenare, mari serbări populare în cinstea, marilor poeţi a-i. luimeis, cum sunt bunăoară serbările Feflibrikxr, din Provansa ; şi uiitându-mă bine la prietenul meu, -ou ca-re luasem de atâtea ori şvarţui la -cafenea, mă întrebam: e Sîn Giorgiu, sau Mistral ? ■ Cununi de lauri nu s’au adus. Să nădăjduim că vor -fi ita anul, când -centenarul toi Sîn Giorgiu se va relua eu şi mai mare amploare. Dar să revenim la „manşete”. O altă manşetă oficioasă, din- „Universul”, ne aduce la eunoş- 5°9 * © BCU tinţă că „piesa va avea o serie tot atât de lungă ca Duduca Sevastiţa (cum numai aitât ?),.. şi că se va juca la Praga, Viena şi Zagreb”. iEi', asta vroiam să spun şi eu: Zagreb ! Sunt engur că scena cu tacâmurile, adilcă scena în oare Timon II aruncă nu cu tacâmurile (ca frate-său, Tilmon I) .ci ou sacii de aur în capul Guvernatorului Bărncei Naţionale, va face o adâncă impresie în capitala tânărului stat croat. Aşadar v’am povestit subiectul şi acţiunea piesei. Aţi înţeles că e vorba de Zagreb şi Duduca Savastiţ? Să trecem la Pirandello. Pirandello e al şaselea autor descoperit de simpaticul şi amiabilul Iiiviiu Reforeanu în scurta dar dramatica domniiei-sale .carieră directorială. Direcţia Naţionalului şi-a spus: Ei, cu Mar-dlare, Mbrel, am aiviuit ghinion ! Ploua ! Ia să vă dau eu una, să nu mai spuineţi teatru cât veţi trăi. Şii ne-a dat cea mai proastă lucram a lui Pirandello! Aşa după cum din toată literatura franceză n!a găsit ceva mai bun decât obositoarea ca un car funebru Doamnă Bovary (fiindcă, pe cât observ,, e o înţelepciune de oportunitate a ,d-sate, de a da — ca să împăcăm pe toată lumea — câte ceva din fiecare literatură, — şi anume : ce e mai prost!). îmi pare foarte rău de Director şi Regisor, dar n’a observat nidirunul că Astă seară jucăm fără piesă e o infernală prostie ? Pinanideiilo are un Henric IV, Fiecare cu adevărul lui, în care simţim fâlfâind aripile genialităţei ; sau Amfora, sau Smochinii din Sicilia. Dar cine a vrut să arunce praf în ochii publicului ou o bâiguia-lă de trei 'ceasuri în Care nu-i o replică, un cuvânt de spirit, o poantă ; şl unde afară de Scena magistral jucată de Mânu, autorul a trebuit să recurgă la scene de cabaret sau operetă — pe care, până şi pe ele le omoară din lipsă de duh — ca să umple golul căscat în spectatori ? Domniile lor n’au auzit că şi aiutorid mari se bîlbîe? De ce nu joacă atunci în loc de Hamlet, Titus Andronicus, tot de Shakespeare, dar una din cele mai oatalstrofale bîlbîeli. tragice ale lumei? Ori e în piesa fără piesă a lud Pirandello o idee!? Ideia — scumpă >lui — că ficţiunea, e adevăr, şi arta una cu viaţa, sau aşa ceva ! Aceasta, chiar dacă ar fi justă, e o slabă idee. O idee caire până la realizarea dramatică, rămâne o duioasă platitudine. Dar ideea mai e şi falsă. Arta nu e natura, nu e viaţa, „e un salt peste CRONICA D. Andrei Corteanu a făcut o piesă de teatru la vârsta părului alb, adică dupăce .lunga experienţă a vieţii 5l-a înlesnit cristalizarea unui natură şi Viaţă". (Nostalgia Paradisului). Com-finiile nu se şterg decât ta cazurile morbide ale exdlstenţei. Şi că e aşa o dovedeşte însăşi opera lui Pirandello, care izbuteşte genial cu un accidentat ca Henric IV, sau nevropaţia din Fiecare cu adevărul lui şi ,cade dezastruos icu lumea normală din Astăseară jucăm fără piesă. II Şi iată-ne, după atâţea iShakeispearţ, ajunşi la ultimul dintre ei, Hamlet. Dar îi putem pronunţa numele în rând eu al celorlalţi ? Să fim bine crescuţi Şi să-l amânăm în speranţa că şi luna viitoare va fi de actualitate.. Până atunci nu e vina mea că o Cronică fără piesă, a devenit o Cronică cu morală. Nici că a trebuit să spun adevăruri crude, unor prieteni tandrii. Dacă mitei ta materie de teatru, şi nici la Gândirea, nu se poate spune adevărul! Şi nici uinui om de tabla Scriitoricească a actualului Director! Menajamente? Sânt ale celor slabi, pentru cei slabi. Pe Iiviu Rebreanu nu-1 pot insulta. Mai ştiu apoi că sânt autori dramatici oare laudă pe Directorul la care au o piesă, înainte de reprezentare, şi-l critică, după. Eu prefer să-d critic înainte, dacă e cazul; şi să-d laud după, tot dacă e cazul. Aşa cum stau lucrurile voi spune marelui meu prieten că stagiunea d-sale de până acuma (cu excepţia lui Ahnee adusă de talentatul Soare sub propria lui Direcţie, şi a lui Hamlet adusă de Shakespeare, şi pentru care îi aldulc elogiile cele mal calde), nu satisface, fiind până acuma (la lumina celor mai agramate nume din câte au invadat vreodată cerul dramei, şi la pasiv cu cel mai lung şir de căderi din câte a înregistrat vreo direcţie): nu o stagiune, ei un marş triumfal peste cadavre. Aceasta (am curajul s’o spui), — numai până la viitoarea premieră! Chapeau de paille d'Itale, a lud Daibiidhe! După Piranldelilo, Labiche! înţelegeţi d-voastră! După un scriitor de avangardă italian, hai şi ou un scriitor de avangardă francez! Dela profunzimile revoluţionarului italian, la înălţimile ameţitoare ale şefului nauei şcoale franceze. Dar despre tânărul Labiche, tot în cronica viitoare. DRAGOŞ PROTOPOPESCU MĂRUNTĂ punct de vedere, ca să nu zicem, prea mult, a unei concepţii. Punctul de vedere îl priveşte pe domnilaSa, dar piesa Copiii pământului ne pri- 510 © BCU Cluj, veşte şi pe moi, publicul românesc, de vreme ce s’a reprezentat la Teatrul Naţional. Despre valoarea edl artistică a slciriis judicios, dar cu îngăduială, în numărul trecut ial Gândirii, d. Drago? Proto-popeseu. Am văzut-o, după aceea, şi eu. Piesa e de o rarisimă vulgaritate, ee-şi moaie foarte des sdineniţeile în itrivial. Banala şi golală de orice gând. Ţăranii, jandiarmii şi ţiganii domnului Corteanu se ceartă şi se încaieră pe scenă exact ea la marginea satululî. întreaga construcţie e un proces-verfoal de constatare a unui fapt divers, petrecut într’o comună oarecare, fără ca redactarea dramaturgului să rămână mai prejos de aceea a „plutonierului” din piesă. Dar în actul al doilea, compus din vaietele, care ţin un ceas, ale unei lehuze şi din pufăiie-lile din lulea ale unui biet creştin orb, ni se descopere dintr’odată şi punctul de vedere al autorului. E o ciocnire de idei, ca să zicem aşa, între un „popă” — preotul satului — şi doctoriţa de plasă. Doctoriţa e un tip, foarte simpatic, de apostol medical, aşa cum me-ar plăcea tuturor să-l avem la sat. „Popa” în schimb, tânăr şi ferchezuit, e o secătură poffiticianizată, care nu vorbeşte decât de partid şi de „conu’ Jorj”, şeful. Cum intră pe uşă cu împărtăşania pentru lebuză, el nu găseşte altceva mai bun decât să-i facă curte doctoriţei, care e frumoasă şi pe care o vede întâia oară, deşi activează în parohia lui de doi ani întregi! Doctoriţa, absorbită în devotamentul pentru lehuza grav bolnavă, e indignată de uşurătatea „popii” şi ştie să-l facă ridieul în ochii spectatorilor, cari râd cu poftă. In discuţia lor, intervine problema credinţei religioase. Doctoriţa, pe care „popa” o asemănase cu Maria Magdalena, refuză complimentul şi se declară la fel cu Marta din... Magdala ! (D, Andrei Corteanu n’a căutat să afle din Evanghelie nici atât: că Marta e din Betania, iar nu din Magdala). Aşa dar, doctoriţa asta... din Magdala mărturiseşte că ea nu crede în Dumnezeu pentru motivul că nimeni n’a învăţat-o să creadă. — Dar dumneata crezi, părinte ? înfige ea o întrebare, ca un ac de siringă, în uşuraticul partener. E atât de neaşteptată, pentru „popă” această întrebare, încât el se descumpăneşte, se uluieşte şi o şterge frumuşel pe uşă, lăsând în hohotele de râs ale spectatorilor siguranţa că nu crede. Aceasta e scena cu ideile domnului Andrei Corteanu. Ea e caracteristic francmasonică. Sunt două elemente esenţiale ideologiei hru- belor, pe care d. dramaturg le pune în vază: umanitarismul şi anticlericalismul. Umanitarismul, adică aşa Zisa morală fără Dumnezeu, e întrupat în frumoasa şi serioasa doctoriţă, care nu crede, dar se devotează. Anticlericalismul domnului Corteanu e întrupat în caricatura preotului, pe care îl numeşte numai „popă”. Naş vrea să se creadă că suntem porniţi să găsim ghimpi acolo unde n’ar exista decât puf moale, interpretând strâmb o nevinovată intenţie artistică a dramaturgului. D. Andrei Corteanu nu e la primul caz, ci în serie consecventă Vechi colaborator la publicaţiile e-vreeşti care erau prin excelenţă organele ideologiei masonice, domnia-sa a avut acum câteva luni o nouă ieşire publică împotriva credinţei, batjocorind sfânta Liturghie, pe oare o numia teatru lipsit de gusit sau aşa ceva. Anticlericalismul său din acea penibilă platitudine dramatică, Copiii pământului, e rodul unei atitudini vechi şi statornice. Mi se pare totuşi că România trebuie să treacă prfmftlr’o perioiaidă de purificare care nu e încă desăvârşită. N’avem încă, în mod oficial, o oopoepţie clară de cultură naţionale cu care să se pună în acord noile creaţii. Numai aşa îmi explic dece comitetul de lectură al Teatrului. Naţional a lăsat să treacă pe scenă această oroare ideologică şi artistică. PURIFICAREA CRITICEI. — D. D. Cara-costea, directorul general al Fundaţiilor Regale, a săvârşit un mare act de purificare spirituală, concediind pe neaşteptate droaia de criticaştri, cari se încuibaseră în Revista Fundaţiilor Regale. Publicaţia aceasta, care ne-a costat, de când apare, zeci de milioane, a fost întemeiată pentru a fi oglinda lunară a celor mai înalte plăsmuiri şi rezultate, artistice, ştiinţifice şi filosofice, ale geniului românesc. In locul acestei misiuni, ea devenise însă refugiul tuturor condeielor de stânga, ocrotite pe vremuri de Adevărul, Dimineaţa, Cuvântul Liber şi Adevărul Literar, defunctele organe ale iudaismului, de dominare a politicei şi a culturii noastre. Refugiaţii, tutelaţi aici până ieri, alcătuiau o adevărată coaliţie critică după modelul bursei de valori evreeşti. Scriitorii şi producţiile lor erau cotaţi după aceleaşi criterii inf ame : cine era scriitor naţionalist era ignorat sau diminuat, cine era de stânga era generos interpretat, cine era evreu era elogiat până la exaltare, cine era, pe deasupra, şi pornograf era decretat 511 © BCU geniu reprezentativ. Un evreu ţinea rubrica intitulată „revista revistelor". Cercetaţi-o şi veţi vedea că ultima fiţuică jidovească e remarcată sistematic, în vreme ce marile publicaţii, care a,u creat sau au sporit curentul autohton în artă, sunt lăsate tot aşa de sistematic la o parte. Revista, în afară de favoriţii evrei, n’a lansat, de când apare, nici un scriitor român. Vehicul al unor idei disoivante şi' al unei literaturi insalubre, ea a fost ţinta răsunătoarelor campanii de protest, în fruntea cărora s’a mişcat însuş marele şi regretatul N. Iorga. Totuşi, nimic n’a folosit. Criticaştrii iudaizanţi, simţin-dp-se ocrotiţi, şi-au continuat opera nefastă. D. D. Caracostea, care aduce nu numai o profundă ştiinţă a fenomenului literar, dar şi o concepţie înnaltă a valorilor artistice autohtone şi a funcţiei lor naţionale, a curăţit terenul printr’un simplu, scurt şi spiritual ucaz de concediere. Printr’o măsură necesară şi veselă totdeodată, s’a naţionalizat Revista Fundaţiilor Regale. • CĂRŢI ANTICOMUNISTE. — Odată cu ridicarea opreliştii impuse de configuraţia internaţională de până ieri, literatura anticomunistă sporeşte mereu. Ea vine să susţină sufletul din spatele frontului, lămurindu-1 ideologie şi documentar, asupra comunismului, şi justificând odată mai mult marea cruciadă de exterminare a regimului moscovit. Afară de cartea domnului G. I. Iacob, semnalată în numărul trecut al revistei, au apărut în ultimul tirrtp încă două ce merită să fie subliniate. Una e a tânărului publicist, d. Franz Schut-tack, bănăţean de origine, care scrie într’o limbă românească impecabilă şi plină de vigoare combativă. Comunismul (barbaria secolului XX) conţine o succintă expunere a doctrinei bolşevice şi o identificare pe teren, în toate ţările, a tentativei de anarhizare revoluţionară, pusă la cale de Comintem. Datele documentare, oe sprijinesc atitudinea autorului, dinamizate de o convingere pasionată şi pasionantă şi vehiculate de o frază limpede închegată, calităţi ce fac din tânărul, foarte tânărul aultor, un preţios reprezentant al genului propagandistic, atât de necesar astăzi mai ales. Rolul evreilor apare conturat magistral în nesfârşitele lui linii internaţionale şi în sângerosul sadism, care-1 însoţeşte şi-i dă impulsul. A doua e a diaconului sibian, Nicolae Mladin, intitulată Comunitarism şi comunism. E un studiu teoretic, 'din care doctrina creştină, ofensată de bănuiala unui comunism latent, apare în confruntare cu doctrina marxistă. Nu există comunism creştin, ne demonstrează Nicolae Mladin. Spiritul comunitar al primelor societăţi, alcătuite sub inspiraţia Evangheliei, s’a născut din libera pornire morală a celor avuţi de a ajuta pe cei săraci cari sunt fraţii mai mici ai iui Iisus Hristos. Acest „comunitarism" de o strălucitoare valoare etică, nu se poate confunda cu comunismul marxist care deposedează cu violenţă pe om în favoarea statului, adică în favoarea elicei revoluţionare, ce a iis-butit să-l impună ca formă de guvernământ. Creştinismul nare o atitudine negativă faţă de bogăţie, cum are marxismul. Precum nimeni nu e împotriva vinului, ci numai împotriva beţiei, tot astfel nimeni nu e Împotriva averii, ci Împotriva patimilor legate de ea: avariţia şi-lăcomia în primul rând, — poziţia afirmativă faţă de bogăţie, a doctrinei creştine, lămurită definitiv de literatura patriotică şi în deosebi de genialul sfânt Ioan Chrisostom, nu îndreptăţeşte- încă egoismul Ea e o funcţie a milei şi numai tendinţa expansivă de a împărtăşi pe cât mai mulţi din bunurile ei scuză tendinţa centripetală de a o acumula. Chiar dacă i se atribue azi în cel mai înţelept graiu profan „funcţie socială", concepţia aceasta nu se identifică întru totul1 cu cea creştină. Intre ele e o nuanţă, pe care profanul n’o sesizează. Funcţia milei creştine, angajând personalitatea posesorului; în distribuirea bogăţiei, se deosebeşte de simpla funcţie socială, determinată mai degrabă de legile şi de convenienţele vieţii colectiv moderne decât de convingerea muiată în milă a celui avut. Lucrarea diaconului Nicolae Mladin, eseist dintre cei mai înzestraţi, e plină de idei, de perspective şi de sugestii. NICHIFOR CRAINIC ANUL XX. — Nr. — 9. NOEMBRIE 1941 5(12 © BCU Cluj1