GÂNDIREA ANUL XX Nr. 8 OCTOMBRIE 1941 SUMARUL: TEMEIURILE MÂNTUIRII D. STĂNILOAE: Temeiurile eterne ale mântuirii' . . . 397 I. GR. PERIEŢEANU: Rabla mistică...............406 MAURICE GUERIN: Centaurul (în româneşte de Ion Piliat)...................................407 OLGA CABA : Ondinele...........................412 VINTIL.A HORI A: Terţet magie..................417 RADU BRATEŞ : Hanul dintre plopi...............419 V. BENEŞ : Pomana Dracului ....................421 PETRU P. iONESCU: Rugă.........................427 GHEORGHE BUMBEŞTI: Poesii......................428 ZORICA LAŢCU: Epitafuri antice.................429 rOAN OOMAN: Decaeneu ,.........................431 IDEI, OAMENI, FAPTE PETRU P. IONESCU : Filosofia noutăţii la Constantin Noica ; Istoria literaturii române........440 CRONICA DRAMATICA DRAGOŞ PROTOPOPESCU: Retrospectiv; Copiii pământului .....................................444 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Comunism şi Creştinism; Ralbirn-dranath Tagore ; Eclipsa anglicană ; „Pentru unirea, cu 'Roma" ; Aus griinen Wă.dern weht der Wiind; Panfăiscism.......................^...........448 EXEMPLARUL 30 LEI © BCU PETROŞANI SOCIETATE ANONIMĂ ROMÂNA Pentru EXPLOATAREA MINELOR DE CĂRBUNI CAPITAL SOCIAL LEI 1.410.000.000 Cărbuni Huilă de VALEA-JIULUI cu 6.500—7.200 calorii Cărbuni bruni de COMĂNEŞTI cu 5.000—5.500 calorii Lignit Brut înobilat de DOICEŞTI şi S C H I TUL-G O LE Ş TI pentru Focare industriale de orice* fel. F E R A R I: Cărbuni speciali de forje, de două ori spălaţi UZINI DE GAZ: Cărbuni speciali pt. fabricarea gazului aerian CĂRĂMIDARI: Speciali pentru încărcare cu mâna sau automate BRICHETE DE CĂRBUNI: pt. locomotive şi focare cu grătare fixe Brichete „Coroana" combustibilul ideal pentru sobe de teracotă, pentru sobe de fer, pentru calorifere, 7.300 calorii, ard fără fum şi fără miros. APARATUL AUTOMAT DE ARS CĂRBUNI A U T O C A L O R cel mai economic, practic, robust, mijloc de încălzire automată lacalorifere DIRECŢIUNEA GENERALĂ : Bucureşti, 118 Calea Victoriei, Tel. 4.72.10. Tel. 4.02.02. DEPOZIT: 19 Şoseaua GăreLObor, Tel. 2.16,63. Reprezentanţe, agenţii şi depozite In toată ţara. Se livrează la domiciliu dela 100 kgr. cu greutate garantată. 4 TEMEIURILE ETERNE ALE MÂNTUIRII DE D. STĂNILOAE .Angajarea Sa prin întrupare întru mântuirea oamenilor, a hotărît-o Dumnezeu din eternitate, căci în veci prevăzuse drama omului. Detaliul acesta pe oare ni-1 vesteşte .limpede Sf. Scriptură e un mare mister. El trimite fără posibilităţi de lămurire raţională, la problema libertăţii lui Dumnezeu şi la aceea a predestinării. Dacă din eternitate a luat Dumnezeu această hotărâre, mai este ea o hotărâre propriu zisă? A fi luat o hotărâre înseamnă, în experienţa noastră, a fi stat într’un moment în care puteai să iei altă hotărâre. Dar, dacă n’ar fi luat din veci hotărârea aceasta, .ar 'însemna că Dumnezeu n’a prevăzut căderea omului şi că is’a angajat iîintr’o acţiune \le importanţa (uriaşă a întrupării şi jertfei, la o cotitură a existenţei siale. O întrebare tot atât de greu de lămurit, este aceea: mai e căderea lui A dam un act liber, dacă din veci există, făcut-gata, planul pentru mântuirea oamenilor ? Dar cugetarea religioasă, care se mişcă în interiorul credinţii, desfăşurând conţinutul ei, şi se nutreşte din experienţa Revelaţiunii, a unui raport viu eu Dumnezeu, nu )are pretenţia să 'epuizeze misterele acestui raport, ici să constate că el ie mântuitor şi să vadă prin ce anume e mântuitor. Raportul între sine şi Dumnezeu, fiind certitudinea de temelie a credinciosului, a celui ce-a făcut experienţa Revelaţiunii, acesta ştie că prin cugetare nu poate gândi pe Dumnezeu în afară de acest raport şi prin urmare în unilateralitatea transcendentă sau în contopire cu imanenţa. Raţiunea care nu are experienţa Revelaţiunii, ei e purtată numai de curiozitatea neexistenţială de-a şti, poate plasa pe Dumnezeu sau în alternativa transcendentă sau în cea imanentă. Ea poate spune sau numai că Dumnezeu e neschimbabil,- sau numai că e schimbabil. Dar omul religios, care experimentează pe Dumnezeu ca Dumnezeu adevărat, dar şi ca Dumnezeu Mântuitor, ca Dumnezeu angajat în salvarea omului, nu poate vedea şi cugeta pe Dumnezeu decât în formula paradoxului: neschimbabil şi schimbabil, transcendent şi imanent. Nu putem şti cum e exact Dumnezeu, dar paradoxul exprimă un adevăr general, sigur valabil despre El: Dumnezeu, dar Dumnezeu interesat de lume. Adevărul nu e în iniei un caz în formulele unilaterale, simpliste ale logicei formale. (Vezi iart. nostru „Despre dogmă", Gândirea, Apr. 941). Acest adevăr larg îl exprimă şi 'dogma despre hotărârea 'eternă a lui Dumnezeu cu privire la întrupare şi mântuire. Ea salvează neschimbabilitatea lui Dumnezeu, dar 397 © BCU Cluj în acelaşi timp îl raportează la lume şi la vreme, ridicându-L totuşi, prin libertatea ce l-o recunoaşte, deasupra ei. Dar această dogmă mai exprimă ceva: importanţa lumii şi importanţa mântuirii ei pentru Dumnezeu. Lumea este produsul libertăţii lui Dumnezeu, dar nu un produs arbitrar, accidental. Ea e legată de veşnicia lui Dumnezeu, dar cu o legătură pe care Dumnezeu o voeşte liber. Ea nu e gândită de Dumnezeu împotriva viodnţii lui. Dumnezeu se află cu lumea .în raport de liberă şi totuşi veşnică gândire şi hotărîre. In schema acestei antinomii, ale cărei adâncimi vii nu le putem străbate, se salvează atât demnitatea libertăţii şi neschimihabilităţii divine, cât şi, demnitatea şi importanţa lumii. Pe amândouă le trăieşte credinţa, şi despre amândouă îşi dă seama cugetarea teologică. Aceleaşi lucruri sunt de spus despre raportul lui Dumnezeu ou mântuirea lumii. Dumnezeu e liber faţă de ea, dar totuşi neschimbabil, iar ea este legată de veoinicia lui. Mântuirea apare oa o lucrare profund serioasă, nu numai prin .aceea că Dumnezeu însuşi iS’a angajat în ea, ci şi pentru aceea că formează preocuparea şi planul vecinie al lui. Şi mai mult decât creaţiunea, angajarea din veci a lui Dumnezeu în mântuirea lumii şi încă prin întruparea şi răstignirea Fiului Său, descopere nesfârşita dragoste .a Lui faţă de ea. Mărimea tainei „din veci ascunsă şi de îngeri neştiută" stă în mărimea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Nici îngerii nu şi-ar fi putut închipui că in sânurile lui Dumnezeu se ascunde din veci, împreunată cu fiinţa Lui,, o atât de mare idragoste faţă de lume. Arătarea ei este în acelaşi timp desvăluirea unei valori neînchipuite a lumii. Nimeni, până la întruparea Fiului lui Dumnezeu, n’a fost în stare să dea atâta însemnătate lumii şi lin special omului. Revelaţiunea deplină ia lui Dumnezeu în întrupare este în acelaşi timp desvăluirea unei valori neînchipuite a lumii. Nimeni, până la întruparea Fiului lui Dumnezeu, n’a fost în stare să dea însemnătate lumii şi în special omului. Revelaţiunea deplină a lui Dumnezeu în întrupare este fin acelaşi timp descoperirea deplină a celei mai uluitoare valori a omului, întruparea Fiului lui Dumnezeu, din iubire faţă de om, stă lin legătură cu felul de fiinţare însăşi a iui Dumnezeu. Ceeace vrea liber din eternitate, e ceva conform cu forma de viaţă a Sa. Nu potrivnic voii Sale se face întruparea, dar nici ca o invenţie arbitrară. Acest temeiu al întrupării, plasat în însăşi existenţa divină, nu poate fi decât forma de comuniune trinitară a ei. Creaţiunea nu este o prelungire a Treimii şi nici mântuirea. Deci nu .au caracter de necesitate. Treimea nu are lipsă pentru oomplecta-rea şi f ericirea Sa de lume sau ide mântuirea ei, adică de lărgirea comuniunii. In cazul acesta oamenii .ar trebui să fie egali icu persoanele idivine. Creaţiunea, se realizează prin-tr'un salt în afară ide desfăşurarea firească a vieţii divine. Mântuirea stă 'în legătură cu -acest salt. Prin urmare ele sunt produse ale voinţii, exclusiv .ale voinţii divine. Dar nu e mai puţin adevărat, că în viaţa internă a lui Dumnezeu au temeiul care le indică. Nu le cere viaţa internă a lui Dumnezeu, dar le arată ca posibilităţi conforme eu ea. Aci trebuie să ne oprim: originea creaţiunii şi a mântuirii se află la punctul unde se întâlneşte indicaţia fiinţii şi hotărîrea voinţii divine. Acesta e .adevărul general pe care ,îl cuprinde misterul hotărârii eterne eu privire la ele, mister pe care mintea noastră îngroşată, cu noţiunile ei înţepenite, nu-1 poate exprima decât în combinarea unor formule unilaterale, extreme, cari ne .apar ca stând în contrazicere. Pseudo-Dionisie Areopagitul deduce creaţiunea lumii din însuşirea binelui în Dumnezeu. Binele ise vrea gustat de cât mai mulţi. Dar cu;m nu poate fi cineva hun, decât fin comuniune, mai degrabă putem spune că temeiul indicator spre creaţiunea lumii este comuniunea tredmică a lui Dumnezeu, care tocmai fiindcă e o comuniune 398 © BCU Cluj vrea să se bucure şi alte fiinţe de această fericire, iar fiindcă prevede căderea lor din ea, vrea şi restabilirea prin întruparea Sa. Unii teologi ruşi, ca Sergiu Bulgakov şi N. Berdiaiev, merg în această direcţie până la a afirma un fel de omenitate eternă Fiului lui Dumnezeu, sau un fel de tean-dne fiinţială a omului: Bulgakov de pildă susţine că eul omului, subiectul, este necreat, numai natura lui----constătătoare din suflet raţional şi trup — este creată. Na- tura umană este fiinţa divină pusă în stare de devenire, Sofiei necreate — fiinţei divine — ,îi corespunde, ica o copie în devenire, Sofia necreată. Iar purtătorul Sofiei create, eul omenesc, este corespunzătorul Logosului divin, purtătorul Sofiei necreate. Dar fiind necreat şi eul omenesc e de esenţă divină, aşa încât între el şi Logosul divin nu e o (deosebire calitativă. Luând in Iisus Hristos locul subiectului, al cuiul omenesc, Logosul divin, nu s’a produs un eveniment catastrofal sau potrivnic naturii omeneşti, ci unul firesc. Un eu de esenţă divină a fost înlocuit prin supremul eu de esenţă divină. Purtătorul Sofiei necreate şi-a luat în conducere firească şi Sofia creată. Pe noi nu ne atrag speculaţii de acestea gratuite, cari au pierdut suportul religios al experienţa Revelaţiunii prin credinţă. Teoria lui Bulgakov iese, pe lângă aceasta, din schema dogmei creştine, trecând în panteism. Revelaţiunea ne spune că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar mântuirea urmăreşte restabilirea omului, „ca să fie asemenea chipului Fiului Său“ ((Rom. 8, 29), (fiu al Tatălui şi frate cu Iisus Hristos. Dar Sf. Scriptură nu cuprinde inicio speculaţie asupra substanţei. înfierea o întemeiază totdeauna pe dragostea între Dumnezeu şi om, pe raportul de Tată şi fiu *). Fiul lui Dumnezeu cel vecinie şi Unul născut a venit să ne aşeze şi pe noi în raportul în care se află el cu Tatăl — deşi suntem creaţi — şi prin urmare în raport de frate şi frate cu Sine. Aceasta a voit-o şi prin creaţiune Dumnezeu. Numai în sensul acesta, întrucât omul e capabil de acest raport, se poate spune că el are sau e capabil de o anumită conformitate cu Dumnezeu. Comuniunea cere ca partenerii să aibă ceva care să-i apropie, care isă-i ajute să se înţeleagă. Deoarece, puterea care-1 face pe om capabil de comuniune e dela Dumnezeu, nefiind decât însăşi (dragostea Lui, putem spune (despre el că întrucât e creat este o deosebire prăpăstioasă între el şi Dumnezeu, dar dragostea copleşeşte această deosebire, făcândd-1, cum spune Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu prin har. Dar dacă e posibil să se încqpoieze în om puterea dragostei lui Dumnezeu, trebuie să aibă prin însăşi creaţiune această capacitate. Ce poate fi însă această 'capacitate de primire a dragostei prin care isă răspundă (dragostei lui Dumnezeu, decât capacitatea de-a fi subiect al dragostei? Obiectele nu iau (Capacitatea de-a fi subiecte ale dragostei, nici animalele. Subiect actual al dragostei devine omul numai când primeşte în sine dragostea lui Dumnezeu, dar capacitatea de-a deveni subiect, nu prin sine, ci prin coiborîrea dragostei divine trebuie să o aibă el. Acestea două trebuie să le analizăm ca să vedem în ce constă conformitatea omului cu Dumnezeu, şi prin urmare ce este Dumnezeu, ea model desăvârşit ai omului, prin sine, din veci. Dragostea are siguranţa, are experienţa lui tu ca realitate ce se ridică peste lumea obiectelor, ca realitate ce nu există pentru a-mi sta la discreţia proprie, pentru a fi înghiţită în massa celor ce-mi sunt indiferente. Toate pornirile şi atitudinile mele, 1 1) Dragostea întemeietoare de comuniune, o coboară în om Duhul lui Dumnezeu. E o dragoste ce vine dela Dumnezeu. „Căci, câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu... aţi luat Duhul înfierii" (Rom. 8, 14—15) „Iar când a venit plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea. Iar pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile voastre, care strigă : Avva, Părinte" (Gal. 4, 4—6). 399 © BCU Cluj prin cane folosesc saiu caut să folosesc ceva, lînsingurându-irnă, nu sunt dragoste, nici subiect al dragostei, iniei subiect propriu zis. Pot să devin întreg astfel de porniri şi de atitudini. Dragostea este acea vedere din mine care descoperind un tu mă scoate din singurătate, îmi dă experienţa tovărăşiei, prieteniei adânci, totale, experienţa ,că tu eşti ou mine până în adâncul meu, în cele mai intime bucurii şi dureri, că de .tine mă prind, eu tine imă ajut, mă mângâi, mă uşurez, chiar în experienţa celei mai grozave singurătăţi, a morţii. Dar aceste bucurii şi uşurări le am prin, tine nu întrucât mă gândesc la mine. îndată ce am acest gând egoist, nu mai e dragoste, nici tovărăşie, ci singurătate. Toate le lam prin tine, întrucât nu mă mai gândesc la imine, ci sunt aţintit numai spre tine, spre experienţa ta. Uit atunci de toate ale mele. Nimic nu mă mai doare, nu :mă mai nelinişteşte, din eeeace mă priveşte pe mine, ici numai ale tale. Am lepădat toate poverile mele, iuându-te exclusiv pe tine ca grijă şi povară a mea. Eu trăiesc prin tine. Cei ce se iubesc unul altuia îşi iau poverile reciproc. (Iisus ia păcatele noastre, şi noi patimile lui). In dragoste ieu lîmi găsesc suprema fericire în tine. Dragostea este suprema răspundere pentru altul. Aşa experimentăm şi dragostea semenului nostru: ca subiect împovărat de suprema răspundere pentru noi, avându-şi în aceasta şi suprema fericire. Tot ce posedă o persoană este pentru a-i servi ca instrument de comunicare a iubirii. Natura ca proprietate nu are alt rost. Trupul omului deasemenea. însuşirile intime la fel. Tot idă altuia şi pe sine (însuşi. Dar şi în predarea totală, chiar a sa proprie, el rămâne subiectul predării. Totul serveşte dragostei, comuniunii, raportului de eu-tu. Prin dragoste avem descoperită ca supremă realitate pe altul ca subiect, ca ceva care ne limitează, ca ceva care mu mai e sub noi, ci în faţa şi deasupra noastră în sensul că ne obligă cu o seriozitate de-o infinită adâncime, ca ceva de care nu putem 'dispune — chiar dacă fizic .am putea. Şi lîn acelaş timp .dragostea e asumarea acestei răspunderi şi deplină bucurie în servire^’ Dar capacitatea de-,a fi subiect al dragostei în ce constă? Când omul nu are dragostea mu e încă nici subiect deplin, -căci subiect deplin devine prin dragoste. Iar capacitatea lui de-a fi subiect încă nu se poate manifesta deplin. Aceasta înseamnă că nu e posibil omul deplin fără dragostea dela Dumnezeu, fără raportul ou El. O natură omenească de isine existentă este eo ipso într’o stare subnaturală 1). Fără dragostea permanentă a lui Dumnezeu, duce o existenţă bolnavă. Dar totuşi, aşa ştirbită şi nedeplină, capacitatea de-a fi subiect al dragostei şi prin urmare însuşi caracterul de subiect, se poate constata şi în omul care 'nu are în sine dragostea lui Dumnezeu, în omul căzut. El simte asupra sa forţa privirii şi a opiniei altuia, se simte obligat isă ţină cont de .el în tot ce face, îl simte pe acela oarecum ca „subiect" ce nu-i stă în simplă subordine îşi indiferenţă ea ori ce obiect. Se simte faţă de acela într’o referinţă specială pe deasupra obiectelor, într’o obligaţie de-ia răspunde 1a aşteptările lui. Precum e acela subiect, e şi el subiect, întrucât e capabil de-a răspunde şi se simte obligat la răspundere1 2). Pe altul îl simte ca subiect întrucât se simte pe sine obligat de-ia referi tot ce face la părerea lui, la aşteptările lui, de-a răspunde prin toată acţiunea şi viaţa sa aceluia. Toate simte că Ie face pentru altul. Advocatul altuia în moi, ceeace ne face să fim responsabili lui, este conştiinţa. Pe măsura simţirii obligativităţii de-a răspunde altuia, pe măsura tăriei vocii conştiinţei, e cireş- 1) Catolicismul susţine că omul ieşit din legătura cu Dumnezeu prin cădere, a rămas cu „natura pură“. Natura aceasta este însă în orice caz ceva chinuit ceva ce nu vrea Dumnezeu. , 2) E. Brunner vede în responsabilitate fiinţa omului şi chipul dumnezeesc în el. (Der Mensch im Widerspruch). 400 © BCU cută în noi capacitatea dragostei şi subiectul. De cele mai multe ori omul luptă împotriva acestei obligativităţi. Deşi involuntar lucrează pentru vederea altuia, perverteşte această lucrare, amestecând-o şi imurdărind-o cu sentimentul vanităţii. Dar vanitatea de a cărei forţă nu poate scăpa nioiun om din cei lipsiţi de dragoste — împreunând în ©a orgoliu şi grijă de alţii — e însăşi o mărturie a responsabilităţii omului, a caracterului său de subiect. Dacă elementul caracteristic al omului este să fie subiect al dragostei şi fiind creat spre aceasta a primit pecetea chipului dumnezeesc, diacă mântuirea nu urmăreşte decât ridicarea omului la asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu, făcâmdu-1 şi pe el fiu, iar aceasta se face prin trimiterea dragostei divine, adică a Duhului de fiul în el, atunci modelul diumnezeesc care stă la baza creaţiunii şi mântuirii, modelul divin al omului, sau Omul ceresc, nu stă în altceva decât în caracterul de subiect desăvârşit al dragostei în comuniune. Iar aceasta este Dumnezeu întrucât e Sf. Treime. Temeiul şi modelul creaţiunii şi mântuirii e deci Sf. Treime. Persoanele divine trăiesc într’o referinţă absolută una faţă de alta. Una dărueşte tot ce are şi pe sine însăşi celeilalte, rămânând şi în cea mai desăvârşită dăruire, sau tocmai pentru aceea, Subiect. Astfel fiinţa divină, tot ce are ca însuşiri fiecare, aparţine tuturor trei. * * * Prin cneaţiune Tatăl vrea să mărească numărul subiectelor cari să se 'bucure de fericirea comuniunii cu El. Nu pentru fericirea Sa, căci comuniunea cu celelalte subiecte divine nu lasă nieio scădere fericirii Sale. Vrea să aibă imai mulţi fii. Vrea subiecte mai multe cărora să le fie Tată. Dar divinitatea nu se înmulţeşte şi nu scade. Alte subiecte nu pot v eni la existenţă decât prin creaţiune. Subiectele create ;însă nu pot sta la .înălţimea; Tatălui, -ca să se bucure reciproc de comuniune. Dar ceea ce e prin creaţiune inferior, e ridicat prin dragoste la înălţime de fiu, la nivel egal, ca să se poată stabili intimitatea şi înţelegerea. Prin creaţiune se înfiinţează numai capacitatea de-a primi dragostea. Aceasta se coboară apoi cu prisosinţă asupra omului, ridicându-1 la rangul de fiu, de partener apt de Dumnezeu. Dragostea e dumnezeiască, e necreată, Ea poate îmbrăca şi face, prin dar, ca pe un Dumnezeu pe om. Putem spune şi noi. Ca Sergie Bulgakov, că în om e ceva creat şi neoreat, dar numai în omul ce stă în raport eu Dumnezeu. Dragostea, fiind dumnezeească, face pe om nemuritor, îmbracă o natură creată în însuşiri divine, cum spune Maxim Mărturisitorul. Tatăl dă totul Fiului Său şi vrea să aibă mulţi fii să le dăruiască totul spre bucuria lor. Fiul trăieşte numai cu privirea spre Tatăl, nevrând altceva decât să împlinească voia lui, să trăiască pentru El. Şi vrea să fie cât mai multe subiecte cari să iubească pe Tatăl, să trăiască pentru El, cu privirea aţintită spre El, împlinind voia Lui. Astfel Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi. El împlineşte voia Tatălui la creaţiune. Dar întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică la înălţimea de subiecte ale dragostei divine, ci cad într’o existenţă chinuită, Fiul intervine din nou să împlinească voia Tatălui restaurându-i în raportul de fii. Fiului se cade să împlinească opera aceasta şi prin creaţiune şi prin mântuire, căci El este în rolul de împlinitor al voii Tatălui şi El trebuie să se apropie în chip special de cei care trebuie să-i saimene. De fapt subiectele omeneşti poartă în fiinţa şi rostul lor, în mod special, chipul Fiului şi al relaţiei Lui, de ascultător şi cinstitor al Tatălui. Pe lângă acestea, Fiul este numit de Evanghelistul Ioan, Cuvântul. Dar prin faptul că a dat acest nume unei persoane şi anume unei persoane ce nu trăieşte deloc 401 © BCU în singurătatea contemplării, ci exclusiv în raportul comunicării, a indicat că nu a înţeles prin cuvânt, sensul, ideea impersonală, care poate fi descoperită de oricine în lucruri fără a i se comunica, nu a înţeles un concept general pe care-1 cugetă etern Dumnezeu şi pe care îl încorporează în toate lucrurile pe cari le crează, având noi să-l descoperim. Cuvântul (sensul) pe care l-am descoperit altfel prin mintea noastră n’ar mai fi revelaţiune propriu zisă ci actualizare a ceva ce se află în mintea noastră. Intelectul nostru capabil prin eforturile proprii, după un timp de evoluţie, să afle singur ce gândeşte Dumnezeu şi să cuprindă exact ca El, nu s’ar mai deosebi esenţial de al lui Dumnezeu. De aci până la identificarea intelectului uman ou cel divin nu mai e decât un pas. In realitate e vorba de un Cuvânt personal, pe oare ni-1 spune Fiul lui Dumnezeu prin Revelaţiune. E un cuvânt pe care nu-1 putem scoate sau afla cu mintea omenească. El e dincolo de orice înălţime la care se poate ridica intelectul omenesc. Dar e dincolo nu în Înţelesul de sens, căci în cazul acesta ni s’ar da pentru a-1 încorpora minţii, noastre şi apoi a împlini singuri ce ise cuprinde în el. Am fi mai departe sub regimul legii. E dincolo în înţelesul că prin acest cuvânt ne e însuşi Dumnezeu aproape, aproape nu ca sens, căci am fi tot noi singuri atunci, ci aproape ca persoană, ca subiect ce ne limitează, ea supremă şi sigură realitate deosebită de noi, ce ne împrăştie singurătatea şi ne sileşte să o constatăm şi să luăm atitudine. De fapt înţelesul primordial al „Cuvântului", e acela de manifestare a unei persoane către alta, în ceea ce nu este realitate fizică, identică cu lumea lucrurilor, ci subiect spiritual. Cuvântul e mijlocul principal şi nelipsit al oricărei comunicări între persoane. Cuvântul presupune totdeauna două persoane. El e dialog chiar când o persoană tace, căci şi prin tăcere antrenează, susţine cuvântul celeilalte. Gel ce vorbeşte îşi dă (seamă că răspunde lăuntric, că ia (atitudine celălalt. Chiar un profesor, care vorbeşte despre cine ştie ce insectă la catedră, dacă n’ar avea un auditor de care-şi dă seama că îl urmăreşte în ce spune, n’ar avea poftă să vorbească. Vorbirea omului în singurătate este o plasare iluzorie într’o stare de quasi-comunitate : îşi închipuie ce-ar spune, ce-ar fi spus, ce va spune când va avea în faţă pe cutare sau cutare. Cuvântul, în înţelesul lui plin, nu e expunere de sensuri pentru lumea impersonală, ci împărtăşirea unei atitudini faţă de alte persoane, e afirmarea omului ca subiect spre a pregăti, dacă nu a realiza imediat, comuniunea. Omul simte nevoia ca celălalt să-l da în seamă ca subiect, să observe că nu ie simplu obiect şi deci să-l pre-dispună pe celălalt a-1 lua între mai atentă consideraţie. Aceste chemări ale omului către alt om se folosesc de expunerea de sensuri, tocmai spre scopul arătat. Nu pe sensul în sine se pune accentul, ci pe subiectul său şi pe atenţiunea celuilalt. Sensurile au un rol subordonat, de servire a scopurilor comuniunii. Gândirea greacă a detaşat sensul de complexul în care se află totdeauna, de dialogul eu-tu, de rostul lui de-a servi în clipa istorică concretă comuniunea între doi sau mai mulţi (Oameni, luându-1 ca o realitate ateporală şi impersonală, ea ceea ce nu se întâlneşte sensul niciodată. Şi a legat termenul Cuvânt — Logos — de sensul astfel (înţeles. Cuvântul însă cum îl .arată şi numele grecesc de Logos, care vine dela lego, spun, înseamnă direct totdeauna grăire, manifestare intenţionată a unei persoane către alta. Cuvântul e vehiculul comuniunii, puntea între persoane ca subiecte. Cuvântul exprimă intenţionalitatea conştientă spre comuniune a unei persoane, fiind în acelaş timp şi mijlocul prin care e trezită, e atrasă cealaltă. Şi întrucât persoana este 402 © BCU Cluj în mod exclusiv intenţionalitate spre comuniune, iar cuvântul expresia ei, putem spume că persoana este cuvânt. Cuvânt interior, în tensiune, până mu se exprimă, cuvânt exterior când se exprimă. Cuvântul exterior porneşte dîn cuvântul interior, iar acesta nu poate să nu se prelungească în exterior. Persoana e cuvânt, cuvânt provocator, deşteptător de altă persoană prin atragerea ei în comuniune. Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu e numit nu cuvânt, ci Cuvântul, se arată că El nu este o persoană între altele, ci Persoana prin excelenţă. In El e realizată în grad suprem Persoana, adică intenţionalitatea spre comuniune şi prin aceasta puterea trezitoare de subiecte şi atrăgătoare a lor în raport de comuniune. Cuvântul fiind mijlocul suprem prin care o persoană ni se impune ca prezenţă, restrângâmdu-me egoismul mistificator al oricărei alte realităţi decât a eului, cuvântul fiind prin urmare mijlocul suprem de revelare a celei mai intensive şi neanulabile realităţi, adică a persoanei, prin faptul că Fiul dummezeesc e numit astfel, se arată că El are dintre persoanele Sf. Treimi rolul revelării lui Dumnezeu oamenilor, El este în special subiectul Revelaţiunii. Recunoaştem că prin aceste evidenţieri s’a arătat mai degrabă că Fiul lui Dumnezeu e numit cuvânt, fiindcă a primit rolul special al revelării ilui Dumnezeu şi al mântuirii oamenilor, decât că numirea aceasta ar designa o situaţie proprie în raporturile intertrinitare, privite în ele înşile. Dar în afară de indicaţia generală că rolurile speciale ce şi le asumă persoanele trinitare în afară au o explicaţie, o supoziţie în existenţa lor eternă, e greu să mai spunem în privinţa aceasta ceva deosebit, întrucât Re-velaţiunea nu ne luminează. Nu ne-am încumeta să afirmăm că şi în viaţa internă dumnezeească Fiul reprezintă în mod special, intenţionalitatea spre comuniune. Misiunea revelării i-o mai putem atribui întrucât toată tradiţia bisericească încearcă să vadă în El pe acela în care Tatăl se priveşte pe Sine, pe acela care reflectează splendoarea Tatălui (Evr. 1, 3), deşi aceasta e altfel de revelare decât era propriu zisă: prin ea se cunoaşte Tatăl pe Sine, dar propriu revelării e să cunoşti altceva decât persoana ta. Probabil însă că tot este între aceste două revelări o legătură, chiar dacă e greu de văzut. Pe deoparte Fiul, care manifestă pe Tatăl, slava strălucirii Lui, are să o reveleze şi oamenilor, prin arătarea Sa. Tatăl e Ascunsul, e Nerevelatul, numai la Fiul există acces, dar Fiul ştie şi mărturiseşte şi oglindeşte pe Tatăl. Ontologic, făpturii :îi este cu neputinţă sesizarea Ascunsului, Indeterminabiluluii, Ultimei Cauze a tuturor. Numai Fiul dă cuvânt despre ea. Fiul este astfel Cuvântul Treimii. Pe de altă parte Tatăl nu se priveşte numai pe Sine în Fiul, ci şi persoana Fiului. Dar intenţionalitatea spre comuniune în cadrul Sf. Treimi de ce ar reveni numai Fiului ? Nu revine fiecărei Persoane trinitare şi ded, întrucât fiecare e Persoană în gradul plenar, de ce nu este numită fiecare Cuvântul ? Desigur fiecare ipostas trinitar este o intenţionalitate desăvârşită spre comuniune şi deci o Persoană în gradul suprem, dar intenţionalitatea Fiului poartă un caracter deosebit. Persoanele trinitare, adecă intenţionalităţile divine spre comuniune, nu sunt uniforme, ei fiecare are un caracter propriu. Fiul reprezintă în mod special reverenţa, (ascultarea, servirea, obligativitatea, în raport cu Persoana Tatălui. Tatăl este generozitate, dăruirea, primul cuvânt. Dar dacă înţelesul cuvântului şi puterea Iui stă în dialog, ceea ice face cuvântul cuvânt propriu zis şi nu-1 lasă să fie simplu sens, monolog, este partea a doua a dialogului, răspunsul. Plinirea cuvântului, ceea ce se aşteaptă încordat, este răspunsul. Prin el se înfăptuieşte odihna comuniunii. ,,Dă-mi un cuvânt“, „spune-mi un cuvânt”, auzim adesea cerşind un om altuia. întrebarea lui încă nu este cuvânt, deşi este covârşitoare intenţionalitatea după comuniune. 403 © BCU Tatăl are -cuvântul prim, dar -echilibrul treimic se menţine prin importanţa de împlinitor a cuvântului Fiului. Probabil -că acesta este motivul pentru c-are Fiul e-ste numit chiar pentru locul Lui în Sf. Treimje, -Cuvântul. In caracterul de obligativitate al Persoanei Sale am găsi -atunci -şi motivul deosebitei asemănări între Persoana Lui şi persoanele omeneşti. Nici un om nu are posibilitatea -să fie o intenţionalitate generoasă propriu zis. Ce poate da el semenilor ? Situaţia lui firească este cea de smerenie, d-e -asumare a responsabilităţii, a -obligativităţii, a servirii. Iar Fiul este sub acest raport modelul lui ceresc, est-e Omul neoreat. Obligativitatea eternă, în acelaş timp liberă şi iubitoare, în sânul divinităţii, aceasta este marea, da-r şi mângâietaarea taină a creştinătăţii, care stă la. temelia tainei mântuirii omului. Dar înţelesul direct, primordial, -al Cuvântului divin, în intenţionalitatea lui benevol obligată spre comuniune, nu înseamnă -că El nu are şi funcţia de descoperitor al realităţii, al sensului ei, prin urmare şi înţelesul de Logos. Când o persoană se pretinde prin cuvântul ei în comuniune, ne descoperă şi realitatea ei, una din realităţile care-şi merită într'adevăr acest nume, nefiind numai o construcţie iluzorie a minţii noastre. Comuniunea ne pune într’adevăr în sân-ul realităţii şi ne descoperă sensul ei. Cu atât mai mult ne descoperă realitatea, ne plasează în miezul ei, răsunarea în auzul nostru a Cuvântului -ceresc, suprema Persoană, deci suprema Realitate, în experienţa căreia experimentăm tot c-e -cuprinde realitatea. Comuniunea în oare ne aflăm cu Realitatea ne face să şi gândim -asupra ei şi gândirea aceasta este adevărată întrucât nu depăşeşte ceea ce -experimentăm sau am experimentat în comuniune. Dar gândirea asupra realităţii, -adică -a unei persoane, până nu -suntem în comuniune, dacă nu -este -o iluzie sau o umbră numai a realităţii, nu se -poate ridica niciodată la nivelul -ei de complexitate -şi bogăţie. Nu sensul de sine stătător, individualist, monologic co-răspunde adevărului, ci sensul car-e tălmăceşte comuniunea, exprimat prin cuvântul realizator de comuniune. Realitatea sau adevărul pe pământ realizator de comuniune. Realitatea sau adevărul pe pământ este ceva care se crează prin intrarea lui Dumnezeu în raport c-u -omul. Numai în cer -există. Iar acol-o există vecinie -şi neîntrerupt tocmai fiindcă Dumnezeu este o vecinică -şi neîntreruptă comuniune. Numai ca un dar din comuniunea cerească se înfiinţează şi p-e pământ realitatea şi -adevărul. „Adevărul" pe pământ este Fiul lui Dumnezeu şi prin El se înfiinţează orice adevăr 1). Cuvântul — când nu e vorbărie — fiind una cu persoana, vrea să se adreseze direct persoanei a cărei comuniune o c-aută. Şi numai atunci îşi poate ajunge scopul. Căci numai atunci persoana grăitoare se aşează în raport direct -cu c-ea agrăită. Când trimit unei persoane un cuvânt prin altcineva, intermediarul nu mă mai -cuprinde pe mine şi nu mă m-ai poate transmite deodată cu cuvântul meu, persoanei vizate. A devenit oarecum cuvânt al intermediului. Eu sunt numai indirect prezent, într’o legătură slăbită. Astfel cuvintele ce ni le trimetea Fiul lui Dumnezeu prin prooroci, nu m-ai erau 1) E. Brunnerţ Der Mittler, p. 187 „Credinţa creştină este înainte de toate cunoaştere a lui Dumnezeu, de aceea vecinicul Revelator este ca’Fiu al lui Dumnezeu, în acelaş timp Logos“. P. 185. „Cunoaşterea lui Dumnezeu cel real, personal, nu poate exista decât prin îm-prăştiere reală personală a lui Dumnezeu, prin Revelaţiune în care El ne împărtăşeşte aceea ce noi din noi înşine n’am putea şti niciodată prin nicio cercetare temeinică, prin nici o meditaţie profundă". Cuvântul propriu zis, Persoana lui însăşi, ci cuvinte desfăcute de El. Prorocii nu le aveau dela ei. Mărturia lor ne făcea să credem că Piui lui Dumnezeu se interesează de soarta noastră, dar de comuniunea deplină nu aveam parte. Unde era piedeca de nu venea isă ne grăiască Cuvântul direct, intrând în [comuniune cu noi ? La El nu, căci El totdeauna este intenţionalitate după comuniune. Piedeca nu putea fi decât în noi. Nu eram încă pregătiţi să primim Cuvântul, să ascultăm de chemarea Lui la comuniune. Chiar şi azi cu greu îl primim. Iar Cuvântul nu se impune cu sila 1). 1) Capitol din cartea ce va apărea : „Iisus Hristos sau restaurarea omului“. 405 © BCU RACLA MISTICĂ DE I. GR. PERIEŢEANU Splendori de-amurg, prin cari luminătorul întârzie duioasa-i despărţire, Văpăi cristalizate’n amintire, . Zadarnic v’aşteptaţi cizelatorul. Chiar supraom să fie gânditorul, V’ar stinge cu 1 urneasca-i şlefuire ; Cercând pe-a minţii salbă să vă’nfire In lut v’ar preschimba, profanatorul. Cel care’n racla mistică din sine A’nchis smaralde, jaduri şi rubine, Iradiante moaşte de-asfinţit, De-asupra ţine candela aprinsă Şi, trecător de Domnul hărăzit, Relicvia o poartă neatinsă. 406 MAURICE DE GUERIN CENTAURUL IN ROMÂNEŞTE DE ION PILLAT IVli-a fost dat să mă nasc în văgăunile munţilor. Ca râul văii ce’n obârşii se scurge din stâncă în picături şi plânge prin grote adânci, întâia clipă a vieţii mi se iasă în negurile unei locuinţe ascunse şi fără să-i turbure liniştea. Când maicelor noastre li se apropie deslegarea sarcinei, ele se trag către peşteri, şi î:n fundul celor mai sălbatice, în miezul cel imai des al umbrei, fată, fără să scoată un vaer, roade ca şi eQie de tăcute. Laptele lor puternic ne face să biruim fără lâncezeli nici ilupte nesigure întâile greutăţi ale vieţii; totuşi ieşim din peşteri imaii târziu decât voi, din leagăn. Căci printre noi e răspândită credinţa că e bine să fereşti şi să învăiueşti cele dintâi vremuri ale fiinţei, ca zile pline de zei. Creşterea mi se împlini mai toată în umbrele unde mă născusem. Adâncul locuinţii se găsea atât de departe în creerii muntelui că in’aşi fi ştiut încotro se află ieşirea, dacă vânturile cotind câteodată prin deschiderea ei, n’ar fi asvârlit acolo răcoare şi neaşteptate turburări. Câteodată iar, maică mea se întorcea, împresurată de mireasma văilor sau râurind de apele ice le cerceta. Şi aceste reveniri ale ei, fără să-mi povestească nici când de albia şi de firul gârlelor, dar urmărită încă de duhurile iar, îmi nelinişteau minţile şi întărâtat mă îmboldeau să’mi cutreer umbrele. Ce sunt oare — îmi spuneam — acele lumi din afară unde maică mea îşi mână avântul, şi ce domneşte oare acolo aşa de puternic ca să mii-o cheme la ele mereu? Şi ce se petrece acolo atât de potrivnic în cât ea să revie zilnic tot ou alte simţiri? Maică mea se întorcea, când însufleţită adânc de bucurie, când jalnică şi târîndu-se, parcă rănită. Bucuria ce aducea i ise întipărea de departe în vre-o trăsătură a mersului şi i se răspândea din priviri. Ii resimţeam împărtăşirile eu întreaga fiinţă; dar şi mai mult mă cuprindeau lâncezelile ei, îmdemnându-mă şi mai afund în toate presu- 407 © BCU punerile minţii. In clipele acelea mă îngrijorau (puterile, recunoşteam, în ele o vlagă menită să nu rămână singuratică şi, pornind fie să-mi scutur braţele, fie să-mi înmulţesc goana prin umbrele largi ale peşterii, mă străduiam să descopăr în loviturile date prin gol şi în avântul galopului, ţelul către care mă îndreptam şi mă răpeau în fugă copitele... De-iatunci mi-em înodat braţele de bustul Centaurilor, şi de trupul eroilor şi ide trunchiul stejarilor; mânile mi-au încercat stâncile şi apele, plantele fără număr şi cele mai uşoare adieri ale văzduhului, căci mi le ridic în liniştea nopţilor oarbe ca să prindă suflările şi din vestirile lor să-mi proorocească drumul. Priveşte-mi picioarele, o Melampos, ce tocite (sunt! Şi cu toată ghiaţa vârstei mai sunt zile când, sus pe culmi, în plină lumină, îmi duc iar răscoalele tinereţii ca’n peşterile de odinioară şi îmi 'înalţ braţele şi îmi adun toate rămăşiţele iuţelii, gonind parcă acelaş ţel. Acestor turburări le urmau pe rând lungi lipsuri de ori-ce încordare. Atunci întreaga mea fiinţă îşi cunoştea creşterea şi treptele de viaţă ce i se urcau în trup. Pierzând dorul avântului şi sihăstrii într’o odihnă desăvârşită, gustam neschimbată bunătatea zeilor ce se răspândea în mine. Liniştea şi umbrele hotărăsc simţirii farmecul tainic al vieţii. Umbriri ce locuiţi prin peşteri de munţi, vouă vă datorez îngrijirile tăcute şi tăinuita învăţătură ce mi-a hrănit vlaga, sub paza voastră am gustat viaţa în toată limpezimea şi aşa cum îmi venea din sânuni de zei! Când coborîi din lăcaşul vostru Ia lumina zilei, mă iclătinai fără să mă închin ei; căci mă cuprinsese năvalnic, îmbătându-mă ca un vis funest deodată revărsat în piept. îmi simţeam fiinţa, până atunci atât de tare şi de legată, că mi se cutremura din temelii şi risipind atâtea din ©a, sortită parcă să se destrame în vânt. O, Melampos, tu ce vrei să cunoşti viaţa Centaurilor, prin ce dorinţă a zeilor ai fost călăuzit oare spre mine, cel mai bătrân şi cel mai plin de jale dintre toţi? E mult de când nu mai îndeplinesc nimic din traiul lor. Nu mai părăsesc piscul de munte unde m’au îngrădit anii. Ascuţişul săgeţilor de’mi foloseşte, e doar să desrădăcinez ierburi îndărătnice; lacurile liniştite încă mă ştiu, dar râurile m’au uitat. Ţi-oi spune câte ceva (din tinereţe; (dar amintirile isvorîte dintr’o minte nesigură, se târăsc ca undele unei libaţii isgâroite scăpând din urnă stricată. Ţi-am (descoperit lesne anii (dintâi, mi-au fost linişte şi (desăvârşire; (singură mă adăpa simplitatea vieţii, lucru ice se reţine şi îţi revine uşor. Un zeu, de Lai ruga să-şi povestească viaţa, ar strânge-o în două vorbe, o, Melampos! Mi-am mistuit tinereţea iute şi năvalnic. Trăiam din mişcări şi nu-şi găseau hotar paşii mei. In mândria slobodă a puterilor, rătăceam revărsându-mă pretutindeni prin pustietăţi. Intr’o zi urmând o vale unde rar se încumetă Centaurii, descoperii un om, ce mergea alături cu râul pe malul dimpotrivă. Era întâiul ce’mi lovea privirile, Lam dispreţuit. Iată cel mult, mi-am spus, jumătatea fiinţei mele! Cât de scurţi îi sunt paşii şi umbletul cât de greoi! Ochii săi parcă măsoară cu jale spaţiul. Fără îndoială, iată un Centaur răsturnat de zei, silit de (dânşii să se târşească astfel. Adesea îmi odihneam zile de sbucium în alvia râurilor. O jumătate din nune, ascunsă sub ape, se sbătea spre ia le birui, pe când cealaltă se ridica liniştită şi îmi purta leneş braţele sus peste valuri. Mă dăruiam astfel undelor, răpit de şuvoiul oe mă mâna în depărtări, ducânduimă sălbatic oaspe din mal în mal vrăjit. (De câte ori, surprins ide noapte, in'am urmat firul apei sub umbrele ce se răspândeau, depunârîd pe funduri de văi, influenţa nocturnă a zeilor! Traiul meu sburdalnic mi Se potolea 408 © BCU atunci şi nu’mi lăsa de cât o uşoară adiere de viaţă răspândită in aceeaş măsură prin toată fiinţa ca lucirile zeiţei, ce cutreeră nopţile, pe apele unde înotam. O, Meîampos, bătrâneţea îmi duce jalea râurilor; paşnice cele mai multe şi monotone, ele îşi urmează soarta mai calm decât Centaurii, şi eu o înţelepciune mai binefăcătoare decât cuminţenia de om. Când mă iveam din sânul lor, mă urmăreau cu daruri zile întregi şi mi se trăgeau înapoi încet, ca miresme. Un neastâmpăr sălbatic şi orb îmi stăpânea paşii. In mijlocul goanelor celor mai năbădăioase, mi se întâmpla să-mi frâng deodată galopul, ca şi când o prăpastie, mi s’ar fi căscat la picioare sau un zeu mi s’ar fi ivit drept în faţă. încremenirile neaşteptate mă făceau să-mi resimt viaţa turburată toată de avântările în care mă aflam. Pe vremuri am tăiat în codri ramuri; în goană le înălţăm deasupra oapului; iuţeala fugii oprea mişcarea frunzişului, ce nu mai da decât un freamăt uşor; dar la cel mai scurt popas, vântul şi cutremurarea stăpâneau iar ramul, care-şi relua firul şoptirilor sale. La fel viaţa, la stăvilirea bruscă a măvalelor desfrânate ce le repezeam prin văi, îmi fremăta în tot trupul. O auzeam clocotind şi gonind, iar focul, aprins de iuţeala drumurilor străbătute, mi-se rostogolea în mine. Trupul însufleţit îmi stăpânea luptând valurile ce-1 loveau din năuntru, şi gusta în acele furtuni voluptatea cunoscută doar de malurile mării, de a cuprinde, fără a pierde din ea nimic, o viaţă întărâtată, ajunsă la culme. In timp ce eu cu fruntea întinsă vântului ce-mi aducea răcoarea, priveam vârful munţilor îndepărtaţi, copacii de pe ţărmuri şi apele din râuri, acestea purtate în curgere înceată, aceia legaţi de pământ şi mişcători doar prin crengile supuse cu suspine la suflarea văzduhului. „Eu singur, îmi spuneam, am mişcarea slobodă, şi’rmi port după plac viaţa prin tot întinsul văilor. Sunt mai fericit ca pâraeie repezi ce cad din munţi spre a nu se mai sui vre-odată. Duduitul copitei mele e mai mândru ca plângerile codrilor şi ica murmurul undei; e răsunetul Centaurului rătăcitor, ce singur îşi e călăuză". Astfel pe icând şoldurile mele repezite se bucurau de beţia iuţelii, îi simţeam mai sus trufia şi, întoreându-mi capul, mă opream un timp să-mi privesc crupa fumegândă. Tinereţea e la fel cu pădurile înverzite ân zbucium de vânturi: vălurează în toate părţile bogatele daruri ale vieţii şi pururi un murmur adânc îi stăpâneşte frunzişul. Trăind eu dăruirea râurilor, respirând mereu pe Cybela, în alvii de văi sau pe piscuri, mă sălta pretutindeni o viaţă oarbă şi năpustită. Dar când noaptea, plină de liniştea zeilor, mă găsea pe poalele munţilor, ea mă îndruma la gură de peşteri şi acolo mă împăca precum potoleşte valurile mării, lăsând să mai dăinuie în mine uşoare unduiri ce îndepărtau somnul fără să-uni sperie odihna. Culcat pe pragul sihăstriei mele, cu trupul vârît în văgăună şi cu capul suib cer, urmăream jocul umbrelor. Viaţa străină, ce peste zi mă pătrunsese, picura din mine strop cu strop, înapoi în sânul paşnic al Cybelei, precum după o rupere de nori picăturile ploii de pe frunze cad şi se unesc cu apele curgătoare. Se spune că zeii marini, când înoptează, îşi părăsesc palatele adânci, şi aşezându-se pe stâncile ţărmului înaintat, îşi întind privirile peste valuri. Vegheam la fel, având la picioare o întindere de viaţă -asemeni cu aţipirea mării. Redat fiinţei grăniţate şi întregi, mi se părea că tocmai mă născusem, şi că -ape adânci ce mă zămisliseră în sânul lor, abia mă lepădaseră sus pe munte .ca pe un delfin uitat pe iSirte de talazul Amfitritei. . -Privirile mi se duceau slobode şi ajungeau depărtările cele mai afunde. Ga ţărmuri pururea ude, şiruri de munţi, prin asfinţit păstrau luciri neşterse încă de umbre. Mai stăruiau acolo sus, în luminişuri palide, culmi goale şi curate. Acolo vedeam coborând când pe zeul Pan, pururi singuratic, când corul divinităţilor tainice, sau trecând v-re o Nimfă din păduri, îmbătată de noapte Câteodată vulturii muntelui Olymp străbateau tăria şi se pierdeau în afund de zodii ori pe sub frunză proorocitoare de codri. Duhul zeilor, căpătând suflare, pe neaşteptate turbura liniştea stejarilor străvechi. Urmăreşti înţelepciunea, o, Melampos, ea e ştiinţa voinţei zeilor, şi tu pribegeşti printre popoare ca şi un muritor rătăcit de soartă. Prin locurile noastre se află o piatră care de o atingi, dă un sunet asemenea coardelor ce se frâng de cântec; povestesc oamenii că Apolo, pe când îşi mâna turma prin aste pustietăţi, odihnindu-şi lira pe piatră, îi lăsă acea melodie. O, Melampos, zeii rătăcitori şi-au pus lira pe pietre; dar nici unul... nici unul nu şi-a udtat-o acolo. Pe vremea când vegheam în peşteri, am crezut câteodată că voiu surprinde visele Cybelei adormite, şi că maica zeilor, trădată de visări, o ,să mi le destăinuie; dar n’aim prins altceva nimic delcât sunete ce se topeau în suflul nopţii, sau vorbe fără şir desluşit ca freamăt de râuri. „O, Macarie, — îmi spuse într’o bună zi marele Chiron a cărui bătrâneţi le urmăream, — suntem amândoi Centauri de munţi, dar ce deosebite ne sunt obiceiurile! O vezi, toată silinţa zilelor mele e de a căuta burueni, iar tu, eşti la fel cu muritorii ce, culegând pe ape sau în codri bucăţi din naiul frânt de zeul Pan, le-au încercat cu buzele. De atunci ei, insuflând din rămăşiţele zeului un duh neînfrânat sau poate căpătând o tainică nebunie, pătrund prin pustietăţi, se afundă în păduri, urmăresc apele, se înfrăţesc cu munţii, neliniştiţi şi purtaţi de un imbold necunoscut. Iepele sălbatice din depărtata Sciţie, încălecate de vânturi, nu sunt mai sperioase ca tine şi nici mai cu jale când crivăţul le părăseşte în amurg. Cauţi oare zeii, o, Macarie, obârşia oamenilor şi a animalelor, sămânţa focului obştesc? Dar bătrânul Ocean, părintele tuturora, îşi păstrează închise în sine tainele, şi Nimfele în juru-i învârtesc cântând o veşnică horă să acopere cu corul lor tot ce ar putea scăpa buzelor sale întredeschise de somn-. Muritorii au ajuns uneori să mişte şi pe zei prin virtute şi primiră din mâna lor lira să vrăjească noroadele sau seminţe noi spre a le îmbogăţi, — dar nimic din gura lor neîndurată „In tinereţea mea Apolo m’a .aplecat către plante şi m’a învăţat să le răpesc din vine sevele binefăcătoare. De atunci am păstrat ou credinţă lăcaşul vast al munţilor, neliniştit dar întorcându-mă mereu la cules de burueni şi împărţind leacurile descoperite în ele. Vezi tu, de-aici piscul pleşuv al muntelui Oeta? Alchide l-a despuiat ca să’şi clădească rugul. O, Macarie, semi-zeii, copiii zeilor, întind blana leilor peste ruguri şi se mistuiese pe culmea cea mai înaltă! Veninul pământului spurcă sângele moştenit de la cei fără de moarte! .Şd noi, Centauri zămisliţi de cutezarea unui muritor din sân alb de nour eu chip de zee, ce ajutor să aşteptăm oare de la Jiupiter, el ce ne-a lovit cu trăsnet pe părintele seminţiei? Vulturul zeilor rupe veşnic măruntaiele faurului ce-a zămislit pe întâiul om. O, Macarie, oameni şi Centauri recunosc ea strămoşi pe acei ce au răpit privilegiul celor fără de moarte. Şi poate că tot ce se mişcă în afară de zei e doar un furtişag care li s’a făcut, doar o fărâmă uşoară din fiinţa lor răpită departe, ca o sămânţă împinsă de suflarea atotputernică a soartei. Se spune că Egeu, tatăl lui Thezeu, ascunse sub greutatea unei stânci, la marginea mării, amintirii şi semne după care fiul său să-şi poată într’o zi recunoaşte neamul. Zei geloşi au îngro- 410 © BCU pat şi .ei undeva mărturii despre obârşia tuturora; dar la ţărmul cărui Ocean au rostogolit piatra ce le acoperă, o, Macarie!" Iată înţelepciunea la care mă ridica marele Chiroin! Ajuns Ia vârsta din urmă, Centaurul lega în mintea sa sfaturile cele mai înalte. Trunchiul încă mândru, i se cam teşia pe lângă şolduri peste care, predomnitor, se apleca totuş puţin, ca iun stejar mâhnit ide vânturi, iar încă în putere mersuri abia de resimţea pierderea anilor. Părea că mai păstrează rămăşiţe diin nemurirea hărăzită lui pe vremuri de Apolo, dar pe care o înapoiase zeului de mult In ce mă priveşte, o, Melamipos, cobor în bătrâneţe liniştit ca şi apusul zodiilor. Mai păstrez încă destulă cutezare să ajung în vârf de stânci şi acolo zăbovesc privind la norii sălbaticii şi siperioşi; stau şi mă tot uit cum răsar din zare Hyiaidele ploioase, Pleiadele şi înaltul Orion. Dar o recunosc, mă împuţinez şi mă pierd repede, ca o zăpadă prinsă de ape, iar în curând mă voiu duce să mă faic una cu râurile ce se scurg în sânul primitor al pământului. 411 © BCU ONDINELE DE OLGA CABA Xntr’o noapte caldă, cu lună, m'am dus să înnot în larg. Marea era caldă şi puţin agitată, respira molcom şi adânc în jurul meu, îşi deschidea toate cărările şi se lăsa desfăcută în spice, sângerând de răni ce se închegau îndată în urma mea, primitoare şi caldă, nesfârşită şi totuşi supusă unor simple gesturi de mângâere în care se transformă înnotul atunci când ai reuşit să pipăi aevea inima mării. Când mângâi marea, te va mângâia şi ea cu fiecare mişcare dintru început, dar dacă te sbaţi şi te lupţi în contra ei, te va lovi şi te va pierde. Ce uşor e să domini toată imensitatea şi ce simplă este cheia marilor cuceriri! In noaptea aceea marea era clară şi străvezie de lună. Privind în adâncul apei, nu reuşeam ,să-mi recunosc membrele, aşa de albe şi strălucitoare păreau cum pluteau peste prăpastia neagră, scânteiată de stele vii. Şi îmi pare că mă urmăreşte cineva, din când în când simţeam cum svâcneşte apa în urma mea, altă dată se ridica din adâncuri, în faţa mea, o umbră — era un peşte, io creangă rătăcită, sau poate, resturile unei corăbii lovite de naufragiu ? Am simţit atingerea unei mâini pe umăr şi mi-am întors capul buimăcită. Era Ondina. — Nu te speria — şopti ea zâmbind, lăsându-se pe spate, mângâindu-şi părul lung şi negru, cu braţele albe ridicate în ape frumos. Parcă toată femeea era o harpă, pletele îi erau corzile — în jurul ei plutea o lumină indecisă, argintie, ca luciul suav şi moale din jurul perlelor sau opalul Galacteei într’o noapte de vară. — „Dă-mi mâna, nu-ţi fie frică"... Multă vreme nu am putut prinde înţelesul vorbelor sale, urmărind doar cadenţa vocei clare, care nu avea nimic omenesc, era atât de limpede şi liberă de modulaţia şi amintirea oricărei pasiuni pământeşti, era ca vocea elementelor, ca vântul sau .cântecul .de pasăre, sau clipocitul de valuri, era ca un clopot de cristal lovit cu o nuia de argint. Când am înţeles însă ce vrea dela mine, îmi era frică, îmi era frică să 412 © BCU Cluj ou mă duc departe, la şipotul tăinuit de şapte orizonturi, acolo, unde isvorăşte această voce neumană şi unde, în frământările scoicilor răscolite, animalul moare şi se nasc perlele. — „Nu, nu plec eu tine. Mi-e frig. La noi e culesul viilor şi dealurile răsună in jur de cântecul culegătorilor. Mi-e dor de o cupă plină de must cald şi dulce, mi-e dor să mă încuib într’o clae de fân, să privesc cerul şi să nu mă gândesc la nimica atunci când trestiile îşi închipue că sunt gurile flautului lui Ban şi strecoară vântul prin toate potecile somnului şi ale dorinţei. Vocea ta este ca vântul care n’a fost turnat îin nici-un fluer şi nici-o trestie. Mi-e frică de vocea ta. Privirea ta ieste limpede şi rece şi nu o poate limita nici spaţiul. Mi-e frică de ochii tăi. Unghiile tale nu sunt unghii: sunt scoici de sidef. Mi-e frică de mâinile tale. Drumurile bătute de noi, ce ştii tu despre ele ? Tu nu eşti femee, ai coadă de peşte. Mi-e frică de tine“. — „Să nu îndrăzneşti să-îmi spui încă odată că am coadă de peşte. Vrei să-mi spui că mă compătimeşti, tu care toată viaţa ta ai dorit numai să ai coadă de peşte? Frică să nu-ţi fie pentrucă eu nu pot să te răpesc. Când ai să ajungi la capătul tuturor dorinţelor, tu singură ai să vii la mine. Acum nu eşti liberă încă şi mei nu te pot lua decât pentru a-ţi arăta tot întinsul imperiului meu. Vrei să vii cu mine ?“. Simţeam că tot ce spune, este logic. Nu sensul vorbelor ei m’a înduplecat însă, ci modulaţiunea albă şi limpede a vocei sale stranii, a cărei muzică plutea multă vreme deasupra undelor, ca un alt rând de unde argintii, ca suspinul unei harpe în spaţiul nemărginit. — „Da, viu cu tine, Ondina, pentruică vocea ta mă chiamă în nemărginirea unde se nasc visele albe fără formă. îmi amintesc să fi auzit vocea ta de câte ori mă simţeam pierdută în faţa frumuseţii, de câteori clipa îmi părea prea înaltă şi viaţa fără limită. Dincolo de opalul ceţei şi vraja lunei, dincolo de cerul ademenitor din vitrail-urile profunde, dincolo de mireasma florilor aspirată adânc şi de cântecul viorilor îndepărtate, auzeam vocea ta şi chemarea ta în larg, dar îmi era frică să te urmez, îmi era frică să nu mă pierd, să nu fiu smulsă zilei ocrotitoare. Tu nu ştii dela ce depărtări pornim noi înspre tine şi cât curaj trebue să avem pentru a lua drumul tău, dintr’una din cele o sută de porţi ale bucuriei. Du-ană, Ondina, iute, am călcat peste teamă, ca peste o prăpastie profundă, dar cu gurile apropiate, uite, sunt liberă, du-mă acum, până nu răsare soarele şi nu se deschid toate gândurile de eri“. Intretimp, luna apusese şi lumina scuturată de stele devenea tot mai palidă, zarea se umplu de luciri albe şi peste undele din jurul nostru, se lăsară pescăruşii. Ibiza, cu toate dealurile şi turnurile sale, se pierdu în urmă, grădină fermecată adăpostind atâtea visuri streine, pe care nu le voi mai putea cunoaşte niciodată. Ondina mă luă de mână şi ne-am scufundat împreună în mare. Pentrucă ea înnota mult mai repede decât mine, continuă să mă ţie de mână tot drumul. Marea se umplu în jurul nostru de~ o lumină verde, şi deasupra,. în subţierea apelor, soarele juca în clătinarea reţelelor subţiri de aur. Ajunsesem într’o vale crescută cu tufe de modrepară şi ne-am aşezat puţin pentrucă eu eram obosită şi Ondina voia să se pieptene. Numai decât se strânseseră în jurul ei o mulţime de peştişori de toate colorile. Ea îi striga pe nume şi îi lua în palmă, ca pe nişte porumbei, meduzele i se aşezară pe umăr şi racii mici, rozi, i se încleştară în păr, ca nişte piepteni. Deodată, apa deasupra noastră se turbură de umbre, voci şi râsete se apropiară, şi în jurul nostru, pe tufele de mâdreporă, se lăsară ondinele. „Bună dimineaţa, Ondina ! Unde-ai umblat până acum ?“. 4J3 * © BCU „De unde vii, Ondina ? Uite, am o brăţară nouă de perle !“. „Uite, a venit o ondină din Oceanul Pacific. Are părul verde". „Dar, pentru numele lud Dumnezeu ! — exclamă o ondină, îngrozită, arătăm du-mă pe mine — cine e asta? Uite, are picioare! Ce groaznic!" Acum toate Ondinele s’au strâns în juriul meu şi mă priveau fascinate de mirare şi groază. îmi ascunsesem picioarele cum puteam sub tufa pe care şedeam şi mă simţeam foarte stingherită. Ele aveau toate cozi frumoase verzi-argintii cu solzii mult mai lucioşi decât solzii de peşte şi cum mă uitam la ele şi apoi la picioarele mele, îmi venea să plâng de ruşine şi de necaz. — „De ce ai părul scurt ? — mă întrebă una din ele. — „Ce e asta ?“ — se interesă o altă ondină, privindu-mi ceasul. — „Este un ceas. — „Ce însemnează „ceas" ? — „Instrument de măsurat timpul". — „De ce trebue să măsor! timpul" ? — „Pantrucă la noi este de vânzare". — „Dar ce bate aşa înăuntru"? — „Este inima timpului care bate". Toate andinele năvăliseră acum asupra mea Una mă trăgea de picioare, alta de păr, altele iarăşi voiau să audă cum bate inima timpului. Un guvide, părându-i-se că atmosfera din jurul meu e uşor ostilă, mă muşcă de genunchi, din exces de zel. Ondina bătu din palme: — „Nu vă este ruşine, fetelor, să trataţi în aşa fel pe un oaspe al mărilor ? Eu am adus-o aici pe această fiică de am şi cine mai îndrăzneşte să o necăjească, va avea de-aface eu mine. Şi ce dacă are picioare? Parcă voi nu vă daţi în vânt după pescari şi marinari, deşi fiecare din ei are picioare"? Ondinele se retraseră puţin, părând că nu vor să discute despre ultima afirmaţie, iar guvidele impertinent, căruia Ondina i-a tras o palmă bine nemerită, şi mai bine meritată, se retrase în fundul unei tufe, de unde nu se mai zăreau decât ochii săi galbeni, clipind stupizi şi speriaţi. Când am pornit-o din nou, ondinele ne urmăreau dela o depărtare respectuoasă, mai întâi în tăcere, apoi cu cântece atât de limpezi şi stranii, încât mă cuprinse o fericire adâncă şi liniştită, cum pluteam în apa verde şi caldă, îmbibată de soare, de muzică, legănată la răspântia tuturor valurilor, acolo, unde îşi are rădăcinile încâlcite şi mobile, fluxul. Se alăturară cortegiului nostru peşti de toate colorile, unii vineţi, ca şi catifeaua, cu pete albe, alţii roşii, cu aripi uşoare ca vălul, uriaşe broaşte ţestoase albastre ca porţelanul, purtau ondine pe spinare, care îşi făceau toaleta de dimineaţă, împle-tindu-işi perle şi flori în păr. Tot cortegiul acesta de peşti şi de ondine ne-a întovărăşit până ce-am ajuns la o vastă câmpie crescută cu alge şi crengi de coral. Ondinele îşi luiară rămas bun de aici, încălecând un curent cald şi repede care curgea prin mare ca un râu şi în urma lor, plecă tot cortegiul de peşti, de raci şi de broaşte. Am rămas singure cu Ondina. Până acum, noutatea tuturor lucrurilor pe care le văzusem, veselia ondinelor, cântecul lor şi continua legănare a lumii verzi şi aurii din jurul meu, m’au ţinut în-tr’un fel de fericită aiureală, dincolo de care nu puteam să-mi dau seama de nimic. In clipa aceasta însă, mă simţeam deodată cuprinsă de friguri şi o stranie presimţire mă încremenise pe loc. 4x4 © BCU Cluj •— „Vino" — spuse Ondina. . — „Nu, nu pot". — „Da, aşa este. In faţa ta ai un cimitir'1. • — „Şi în cimitirul acesta”... — „In cimitiriul acesta este pace. Şi ai să revezi pe cineva". - — „Nu, nu vreau să ştiu. Hai să ne întoarcem" - Dar mă înşelasem dacă îmi închipuiam că pot să mă întorc tot aşa de uşor, precum am venit. Un curent reice şi puternic îmi tăiase drumul retragerii, ca un gard viu, împingându-mă tot mai înăuntru în cimitirul, unde în loc de cruci, se ridicau tufe de coral, şi în loc de sălcii, se legănau alge. Plutind peste un rând nesfârşit de morţi, Ondina mă opri şi ne lăsarăm în jos pe o creangă de coral. — „Aici" —- îmi spuse încet. Multă-multă vreme inu am îndrăznit să-mi ridic mâinile strânse peste ochi şi am rămas nemişcată, un ghem viu de spaimă şi durere. Ştiam că sunt aproape de dânsul, dar nu vroiam să cred, nu vroiam să-mi dau seama de acest lucru — luptam cu mine însumi pentru a mai prelungi această ultimă clipă de nesiguranţă, pentrucă ştiam că atunci, când îmi voi ridica mâinile de pe ochi, se va sfârşi totuil. , In umbra coralului, dormea Hans von Regensdorf. $ * * — „Ondina, Ondina, e imposibil. Hans von Regensdorf este în Walhalla. Joacă zaruri cu Siegfried. L-am văzut cu ochii mei!". - ... , — ;,Ai visat numai. Hans doarme şi visează că este în Walhalla. Până când va sosi ceasul, voi nu vă veţi putea întâlni, decât numai în somn". — „Şi când va sosi ceasul ?“. Ondina zâmbi puţin: — „La noi, timpul nu este de vânzare"... Atunci, mi-am scos ceasul şi l-am legat de coada unui peşte. Plecă înspre nord-vest, încărcat de această stranie povară. Am cutreerat cu Ondina toate mările. Am fost în Oceanul Pacific şi în Marea îngheţată de nord, unde am luat parte Ia concursul anual de înnot al focelor polare. Am vizitat depozitele de corăbii scufundate din Atlantic şi Marea Egee şi am iernat prin multe golfuri adânci, la adăpostul furtunilor marine şi încălzite de golf-stream, staţiune unde îşi petrec sezonul de iarnă ondinele bogate. Aici, ele au diferite amuzamente: se urcă până aproape de suprafaţă şi suflă băşici de aer prin trestii lungi, stau de vorbă cu pescarii în nopţile cu lună, se interesează de mersul lumii, citesc ziare şi discută politică. Odată, o ondină capricioasă a rugat pe un marinar să-i cumpere o pălărie şi coborî în adâncuri cu o tocă de velur împodobită cu panglici şi pene. O sumedenie de peşti se strânseseră în Jurul ei şi făcură atâta haz de pălărie, încât o mulţime din ei au murit de râs. De atunci, portul pălăriilor a fost strict interzis, iar ondina cu pricina a fost mutată în penitenciar în Oceanul îngheţat. Am călătorit când înnotând, când pe jos, în nisipul fin şi rece în fundul în- © BCU tunecat al mării, servindu-ne de peşti fosforescenţi în loc de lanternă, altădată ne îmbarcam pe spinarea vreunui rechin pentru o zi întreagă. Când a sosit ora despărţirii, Ondina îşi scoase din deget un inel vechi de argint, cu un ametiist mic, tăiat în formă de stea. — „Ia inelul acesta şi de câte ori vei avea o dorinţă, învârteşte-I de trei ori pe deget şi ce doreşti, se va împlini. — Am ajuns îndărăt la Ibiza. Rămâi ou bine!“ Buimăcită, am eşit din mare pe malul nisipos. Ochii mi se făcură mici de prea mult soare şi prea mult azur, îmi părea că visez şi că atâta lumină nu poate să existe aevea. Am stat cinci luni în adâncul mării. In Ibiza, era primăvară 1). 1) Fragment din romanul „Castel în Spania“. 416 © BCU TERTET MAGIC DE . . . VINTILĂ HORIA ELEGIE In apa veche stă castelu ’nchis . Ca ’ntr’un sertar uitat demult aşa Şi nici un zgomot n’a venit din vis Să’nvie vremea, luciul să-i redea. Prea triste, frunzele nici nu mai cad, Deasupra cerul tremură în somn, IniOhisă’n verde liniştea-i de brad Şi moartea pe alei prea singur Domn. Peste fereşti obloanele s’au tras, Ca peste ochi când somnu-i prea aproape ; In ziduri, ea un cariu fără glas, Clipeşte timpul obosite pleoape. Iubito, iată, la castel a prins O uşă din ţâţâni să cânte ’ncet Şi’n parcul mort o viaţă s’a desprins Din pasul tău ritmat în menuet. , A fost o clipă sau un an a nins Peste fantomla asta de cristal ? Prea mare, amintirea a învins Tăcutul parc, tăcutul timp, tăcutul val. SIMFONIA V-a Scutură-mi de pe umăr frunzele grele, Grelele frunze ale destinului. Seara aceasta aripa-işi culcă . De lângă mine, până la stele. 41.7 © BCU Cluj Unde-işi duc orele lina lor trecere ? Unidie bat înjgerii’n talgerul lunii ? Grelele frunze ale destinului Unde se duc cu lăstunii ? Scutură-mi de pe umăr frunzele-aoeste, Prea grele, prea galbene, prea triste parcă. In toamna asta, sfârşit de poveste, -Visul spre alte tărâmuri se ’mbracă. Cântă-mi iubito despre vecie, Adună-mi cu ochii întinsele ape. Sărutul adu-1 tot mai aproape ; Fă-mă să râd în toamna pustie Ca pe-o paiaţă cu glas de hârtie Şi’nchide-mi destinul sub pleoape DESCÂNTEC Unde-i surâsul albilor dinţi ? Verzilor ochi unde li-i cântul ? Fluer prea cald, pe care poteci Piciorul tău arde pământul ? - Mâna prea clară, cu unghii prelungi, Muiate în vinul sângelui meu, Fruntea aceasta — plecată spre lut Strigată de cer — o cheamă mereu. Părul cu flamuri, de vulpi şi de toamne, Braţele grele de’ntoarceri şi doruri, Braţele grele, părul cu flamuri Unde veghează-obosite de sboruri ? Luna-i aproape, sânii departe, Nori fără ploae coboară pe pântec, Coapsele nimeni nu le desparte, Taina iubirii aşteaptă descântec. Te chem aici! Toeu’n hârtie . E ca nuiaua şi ca ulcica. Vino iubito’n tăcerea târzie, Turbură-mi visul, întinde-mi aripa ! Viena, August 1941. HANUL DINTRE PLOPI DE RADU BRATEŞ Se’ntâlnesc potecile pădurii vechi In poiana plopilor eu creste ude... Azi la han s’adună fraţi şi rude Şi deşartă ’n uimhră cupele cu vin. Lin coboară pe făgaşuri pădurene Fete mari, eu gura mică şi cu ochi ‘de peruzea. Cântecul se înfiripă-abia Şi strecoară laicrime prin gene. Dar se’nşiră rotogol perechi Şi svâcneşte’n salturi repezi sânul plin • Vinul curge din pocale vechi Cu mireazmă tare ide pelin Căci sărbătorim azi nuntă mare In poiana unde zările clipesc, Unde paserile stoluri se opresc Să sărute prundul din izvoare. S’ar părea că vremile demult Din împărăţia lutului învie... Sar bătrânii ’n horă şi tumult Şi se schimbă joeu’n vijelie. Astăzi hanul plopilor adună Sărbătorile din vremuri de poveste. Vinul e văpaie şi furtună. Curge ’ntr’una şi ’ncă tot mai este. 419 — Doamne, fă să fie ziua lungă, Noaptea şi mai lungă şi eu lună ! Cum îşi mişcă plopii frunza ’n dungă, Sună doinele ’n pădure şi răsună. Vechi necazuri se topesc în ele, Şi-alte noi, şi doruri vii şi jale. Noaptea urcă scară pân’ la stele De se suie cântecul agale : „Foaie verde, fir de iarbă nouă...“ Zorile aduc mireiazmă crudă. Şi se bea cu patimă şi ciudă. Vinuri tot mai mult, de parcă plouă. Strigătele clatină fereastra, Pe când vântul le împrăştie ’n frunzare Săptămâni de-a-rândul după asta Hanul mai răsună de cântare... POMANA DRACULUI DE V. BENEŞ Soarele scăpătase în seara aceea roşu şi mare. Părea în imensitatea lui un întins de foc. Pădurile din vale şi culmile fumurii dela orizont se legaseră între ele printr’o pâclă caldă şi obositoare. Iţi venea să întorci capul şi să priveşti iarba verde. Pe stânca de sub stejeriş, între două pietre, cu spatele rezimat de un perete de stâncă, Ivan privea apusul. In ochi îi sclipeau ctoi sori mici, roşii şi trişti. Pe frunte i se juioau pete colorate, iar buzele parcă le muiase în sânge. Se învelise în pelerina lui până la gât; îi er!a teajmă, ca şi când l-ar fi putut cuprinde marea de foc. Stătu până târziu, când văzduhul părea de sticlă. De departe, din valea în care coborîse noaptea, venea până la el lătrat de câine şi glas de om. Atunci i se făcu teamă. Ridică privirea spre dreapta, spre poteca oe-1 adusese în acel loc. N’o mai zărea limpede, o bănuia doar după dâra fumurie. Când porni spre casă se’nciudă. Cum de întârziase atâta. Până să ajungă în oraş trebuia să treacă printr’o pădure lungă şi lată. Luna nu ieşise încă pe cer, şi-o besnă lipicioasă se’neolăcea pe el. Iuţi pasul, cunoştea doar drumul ou toate cotiturile îşi ascunzişurile lui. Deodată se opri, foşnea pădurea. Parcă se desmorţeau crengile, iar frunzele creşteau. Pocneau scurt şi moale. După o clipă porni din nou, dar frica intrase în ei. Intr’un târziu, începu să fluiere. Nu mai vroia să-şi audă paşii cum răsună pe ' pământul uscat al potecii şi nici ecoul lor oare i se oferea în urechi împătrit. Dar buzele i se uscară repede, iar când vru să le ude cu limba, simţi pe ea răcoarea serii şi se’nfioră. Trebui să-şi încetineze pasul. Drumul urca, iar gulerul cămăşii i se lipise de ceafă. Se opri iarăşi şi ascultă : de unde veneau oare toate svonurile acelea de frământare ? Şi merse aşa, când mai înfricat, când mai îndrăsneţ, până ajunse în Livada cerbului. Acolo se opri din nou. Cerul se vedea tuciuriu rezimat de vârfurile stejarilor bătrâni. Ivan stătea ca sub o boltă. Răsuflă mai uşurat şi avu curajul să pni- 421 © BCU Cluj vească împrejur. De undeva sbughi o vietate. Prin întunerec îi bănui forma. Lungă şi elastică. Strânse capul băţului în mână, dar umbra se pierdu prea repede. Şi cum sta aşa şi se pregătea să intre iarăşi în pădure, se auzi deodată strigat pe nume : „Ivane !". Era o voce omenească, plăcută la auz şi oarecum hazlie. - Ivan rămase cu un picior înainte, cu altul îndărăt, c’o mână spre spate, cu cealaltă, cea cu băţul, în faţă. înmărmurise păşind. Capul şi-l simţea greu, pe-un gât ţeapăn. Şi rămase aşa... , „Ivane !“ repetă acelaş glas Ivan se simţi puţin mai bine. Prea era vocea senină şi prea-1 chema prieteneşte. Chemarea venea din stânga lui, chiar dela marginea pădurii. întoarse totuşi cu groază capul. Parcă auzi că-i scârţie gâtul. Trupul însă rămăsese aşa, întins, cu pasul înainte. Nu zări nimic şi-i fu mai mult necaz, pentru că tocmai într‘acolo locul era mai luminat. Şi chiar din acel nimic, se auzi din nou chemat: „Ivane!“, De data aceasta nu mai putu răbda, strigă de se sperie singur ca de-un glas străin şi spart: „Cine-i acolo ?". O clipă nu răspunse nimeni, apoi ca o pleasnă îl lovi în urechi : „Dracul!“. Lui Ivan îi veni să râdă, dar prea-şi spusese numele serios şi simţea el bine, nu ştiu cum, că nu era o glumă, că era chiar Dracul cel care-ll strigase. Ce putea Ivan, rătăcit noaptea în pădure, să răspundă Dracului ? Teama îi trecuse pe nesimţite, repede, ca un abur. „Ce vrei cu mine ?“ răspunse Ivan mai moale şi mai îngăduitor. „Vino puţin încoace, vreau să stăm de vorbă“. Aşa dar, el, Ivan, era poftit de Drac să stea de vorbă. Şi unde ? In mijloc de pădure, pe-un întunerec de nu-ţi vedeai vârful ghetei. Totuşi se duse, încet, nu din teamă, dar aşa, ca şi când s’ar părea că se plimbă. Merse până la marginea pădurii, până la primul capac şi atunci se opri. Se uită şi’ntr’o parte, şi’n alta, dar nu desluşi nimic. Dar de după un copac apăru Dracul. Era chiar aşa cum şhI închipuise Ivan. Mai întâiu negru, apoi păros, în loc de picioare de om avea copite, cu mâini lungi, cu braţe tot oacheşe, cu ochii sclipitori şi cu coadă. O coadă lungă, cu moţ la vârf. Cum îl zări, Ivan mai făcu câţiva paşi spre el, încât îi simţi şi răsuflarea. Dar nu-i plăcu. Dracul mâncase usturoi. „Ei, ce-ai cu mine !“ întrebă Ivan mânios. Ascultă Ivane, nu fii supărat că te-am oprit din drum, dar vreau să-ţi mulţumesc...". „Tu mie ? Dar pentru ce ?“ încercă Ivan să se apere. „Ai uitat Ivane, aşa sunteţi voi poeţii, nu mi-ai închinat tu mie o poezie? O poezie pe care-ai publicat-o în luna trecută şi pe care ai întitulat-o „Ochii Dracului?" Atunci Ivan şi-a duse aminte. Intr’adevăr, publicase c’o lună înainte o poezie in care aducea Dracului toate laudele. Ba mai mult, la urmă, în ultimul vers, îl invocase, îl .rugase să i-se arate şi lui odată, „cu ochii tăi de foc şi coada pămătuf". Dracul, ca şi când îi ghici gândul, continuă: „Doar tu ai vrut să mă vezi; acuma sunt aici, ţi-am împlinit dorinţa". 422 © BCU „Bine", şi Ivan se opri. I-ar fi zis „Domnule Drac“ dar simţi că nu se potriveşte, „Bine Dracule, te-am vrut, te am, dar grăbeşte, vreau să plec mai repede spre casă, în seara asta voiu mai scrie o poezie". „Uite ce, mie nu-mi plac oamenii grăbiţi şi de altfel nici nu te pricep, slujbă n’ai, mâine nu te-aşteaptă nicio condică de prezenţă, dece să goneşti aşa spre casă? Nu vezi că eşti leoarcă de năduşeală? Stai puţin aici, pe buturuga asta" şi-i arătă un ciot, „odihneşte-te puţin şi apoi mai stăm de vorbă". Ivan ascultă cuminte, dar pe ciot nu se aşeză, era ascuţit ca o ţeapă. Se trânti pe iarbă şi cu’n gest larg pofti şi pe Drac să facă la fel. Dracul sa aşeză turceşte, cu mâinile încolăcite după genunchi şi cu coada lăsată pe pământ, într’o parte. „Hai! spune-mi acuma ce vrei?" se răsti Ivan. „Ascultă, mă băiete, dece te treci tu cu firea? Dece-ţi strici sănătatea de pomană. Nu vezi ce noapte frumoasă, uite colo răsare luna, pădurea e caldă ca o îmbrăţişare şi apoi... cu mine nu te mai întâlneşti altă dată". Ivan se îmbună, simţi şi el, că o întâlnire cu Dracul nu-i un lucru de dispreţuit. îşi făcea chiar planuri, ce pagini turburătoare va putea scrie despre această extraordinară convorbire. Dracul morfolea între buze un fir de iarbă pe care-1 cuiesese de lângă el. Privirea îi era aţintită asupra lui Ivan, iar vârful cozii se mişca leneş prin iarbă. „Mă Ivane" începu Dracul „nu ţi se pare ţie că lumea asta nu-i bine orânduită?” „Ba, dece, eu găsesc că-i prea bine!" „Vezi, pe mine mă supără oamenii ăştia ai tăi, drept îţi apun, sunt lipsiţi de obraz. N’au nicio ruşine şi mint, de ’nghiaţă apele". ' Ivan se puse pe râs de răsună pădurea. „Bine Drăciile, dar tocmai tu să te superi că’s oamenii aşa cum sunt?" Şi după o clipă de gândire: ,■ „Tocmai tu, care-i ispiteşti la fiecare pas?" „Da, aşa este, dar nu mi-am închipuit niciodată că’s aşa de proşti, mă ierţi, te rog, încât să-i pot duce atât de uşor. Nu vezi tu, că până şi cel mai serios om cade de rămâi surprins?" „Cade, cade, fiindcă eşti tu şiret". „Ei, aşi! Şiret! Omul are doar la îndemână judecata lui, puterea de-a alege între bine şi rău. Cum sunt eu într'o aşa situaţie şiret? Şi apoi, voi oamenii aveţi toţi o minte ageră şi sănătoasă. Nu ştii tu Ivane, câţi îmi trag şi mie chiulul. Sufer şi eu destul; dar marea mea bucurie este, că totuşi muşterii mei cresc şi mai ales, cuceririle de oameni aleşi mă umplu de fericire, parcă-mi creşte coada la fiecare nouă isbândă". Ivan se uită speriat la coada Dracului care se mişca prin iarbă ca un şarpe. Se îngrozi la gândul c’ar putea-o vedea crescând, aşa, din senin. Se trezi în Ivan, pe neaşteptate o curiozitate care-1 rodea de mult. Vru să se folosească acuma, era doar clipa cea miai prielnică. „Spune-mi te rog, ce faci tu cu toţi aceia pe care-i cucereşti şi’s ai tăi?" „Hm!" făcu Dracul, oarecum plin de importanţă şi îngâmfare. „E greu să-ţi spun, mai curând ţi-aşi arăta". Ivan se'ngrozi, se sculă speriat în picioare şi vru să fugă. Dracul însă mai iute, se aşeză în faţa Iui şi c’o faţă zâmbitoare îl rugă să stea, că nu-i nimic de groază în ce va vedea şi că nu’s lucruri noi mei chiar pentru Ivan. Linguşirea plăcută, ca o băutură caldă ce-ţi intră în trupul îngheţat, îl cuceri pe Ivan. 423 © BCU Şi porniră: Dracul mergea de-a stânga, Ivan la dreapta. O luară deadreptul către inima pădurii. Intunerecul era atât de mare că de nu l-ar fi condus Dracul, desigur că Ivan s’ar fi lovit de fiecare copac. Dar, pe semne, că Dracul cunoştea bine drumul. Te miri pe unde cotea, pe unde se pitea, peste ce trunchi căzut sărea, de avea în faţă tot cale deschisă. Cu toate acestea Ivan simţea că pădurea este tot mai deasă. Umbrele mari şi negre se strângeau tot mai mult în jurul lui. Răsufla greu, parcă-i stăteau pe piept toate negurile acelea umede şi reci. Şi Ivan începu să înţeleagă, nici el nu ştia cum, că se depărtează tot mai mult de drumul lui. Ceva îi spunea, în adâncul sufletului, că se afundă tot mai mult într’o lume necunoscută. Şi era Ivan atât de adâncit în gânduri că şi uitase aproape că-i cu Dracul alături. Poate din întâmplare, poate dinadins, Dracul îl lovi cu coada peste spate, de sări Ivan ca ars. „Oe-i Ivane?" întrebă Dracul cu aerul nevinovat. „Nu ştiu ce m’a lovit în spate" spuse Ivan cu vocea sugrumată de spaimă. „Ţi s’a părut numai Ivane sau o fi fost vreo cracă". Dar Ivan vedea bine că pe unde merg nu mai sunt copaci. Treceau printre stânci prlvălite de se părea că nu este pe pământ un astfel de loc, atât de sălbatec şi de nemaivăzut. Dracul sărea peste stânci ca o maimuţă. Se mira şi Ivan cum de se poate ţine după Drac, şi cum de-1 ajută firavele lui mâini şi picioare la sărituri cum nu-şi închipuise niciodată că va ajunge să facă Deodată ise trezi Ivan, că alături cu Dracul, se caţără pe-iun perete de stânci drept, de se apleca să cadă. Făcea Ivan nişte sărituri ca de veveriţă. Se mişca atât de repede că nici nu se mai putea gândi la ce face. Dar într’o clipă vru să privească înapoi, simţea el nevoia să vadă calea pe care-o făcuse. Dracul însă, parcă-1 simţise, şi-l şi lovi cu pămătuful cozii drept peste nas. „Iartă-mă Ivane, dar uneori nici eu nu mai ştiu ce să fac cu coada asta!" Şi Ivan nu-şi mai putu da bine seama ce face şi pe unde merge. Aici se ţâra pe brânciu, mei se căţăra, aiici sărea peste o apă, aici se avânta peste o prăpastie. Dar nu făcu nici un pas greşit. Parcă-i potrivea Dracul piciorul şi când trebuia îl şi împingea, aşa de sigur călca, aşa de bine nimerea locuil unde trebuia să păşească. Intr’un târziu se opriră. Ivan gâfâia de i se uscase şi fundul gâtlejului. îşi scoase batista din buzunar şi se şterse de năduşeală pe faţă, pe piept şi pe gât. Dracul îl privea atent: „Ce-i Ivane, ai obosit?" „Nu!" încercă Ivan să se apere „doar mi-e cald şi nu ştiu dece, dar parcă m’a-pasă ceva pe piept". „Ei, atunci hai să ne oprim, Ivane, am gonit destul". Lui Ivan i se păru că Dracul face-un semn cu mâna. Dar nu putu pricepe bine, că se şi trezi în faţa unei găuri, care semăna a gură de peşteră. Dracul o luă înainte şi apoi, după câţiva paşi se opriră. Intâiu Ivan închise ochii, atâta lumină îl plesni peste faţă. Apoi îşi cuprinse capul eu mâinile ca’ntr’o aiureală. 11 dureau însă ochii, atâta îi strângea de tare. Se apucă să-i frece cu pumnii, cu desnădejde, parcă vroia să scoată ceva din ei. Cât stătu aşa buimac, nu-şi dădu seama, doar când deschise ochii văzu ce nu mai văzuse. Cât cuprindea cu privirea, până departe, până ce zarea se’nceţoşa, nu era decât pădure, presărată cu stânci care creşteau din pământ, drepte şi semeţe. Dar toate erau atât de curioase, ca dintr’un vis de-acele din care te trezeşti cu sufletul la gură. Şi, ce-1 424 © BCU înfiora pe Ivan, era lumina aceea care scălda totul: frunzele pomilor luceau ca soarele, stâncile sicânteiau, apele erau ca de foc, iar de sus, pe unde ar fi trebuit să fie cer, cădeau scântei. Şi’n această nemărginită grădină sălbatecă se vedeau mii şi mii de oameni. Fiecare făcea altceva, fiecare era ocupat serios şi cu sârguinţă. Dar nu putea bine vedea. Totul forfotea, totul se mişca, ca într’un furnicar cu infinite vietăţi. Era peste măsura omenească să poată cuprinde tot ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Aşa ceva măreţ şi înspăimântător de fără de sfârşit nu-şi putuse niciodată închipui biata minte ,a lui Ivan. Sărmanul era copleşit, ca şi când în faţa lui s’ar fi desfăşurat într’o clipă toată povestea omenirii. Şi sdrobit se rezimă de-o stâncă. „Dar ce-ai Ivane, de ce te-ai speriat? “ Dar abia putu îngâna o întrebare, care ieşi mai mult ea un suspin din pieptul acela frământat: „Ge-i aici?" „Aici e Iadul, Ivane, Iadul acela de -care-ai auzit şi ,tu şi pe care l-ai văzut zugrăvit de atâtea ori de pictorii voştri'1, şi Dracul avea în glas o linişte care-1 înfiora pe Ivan. Şi Ivan se pierdu cu totul. Se prăbuşi ca un lemn la picioarele Dracului. încet, Ivan îşi reveni; îi mai suflă şi Dracul odată în faţă toată duhoarea lui de usturoi, încât acuma vedea iarăşi limpede şi pricepea iarăşi tot ce i se spunea. „Acum Ivane, că eşti aici, să-ţi arăt şi ţie că nu se trăieşte chiar atât de rău în Iad. Aici fiecare face ce i-a plăcut mai mult să facă în vieaiţă. Şi fiindcă eşti poet, îţi voiu arăta şi ţie cum îşi petrec vremea în Iad, doi poeţi preţuiţi". Şi sărind pe-o stâncă, Dracul strigă de răsună tot haosul acela: „Edgar Allan Poe şi Heinrich von Kleist, veniţi îndată mei!" Şi mai înainte ca Ivan să-şi dea seama ce se întâmplă, apărură urcând pe stâncă, întâiu Poe şi apoi Kleist. Erau aşa cum îi văzuse şi Ivan în chipuri. Poe mic şi vânjos, cu fruntea aceea mare, ou privirea fixă şi ciudată, cu părul pieptănat în părţi, îmbrăcat într’o redingotă neagră. In mână ducea o găleată plină. Iar Kleist, care păşea absent după Poe, era o fiinţă curioasă, cu figură de copil firav, cu ochii mari nevinovaţi, cu’n mers de visător. In mâna dreaptă ducea un pistol. Dracul făcu prezentările. Poe strânse mâna lui Ivan sdravăn, Kleist delicat ca o femee. Şi Dracul începu. ■ „Acuma arătaţi prietenului meu Ivan, care este cea mai mare bucurie a vieţii voastre. întâiu tu Poe, apoi Kleist" şi-l arătă pe cel din urmă cu privirea. Kleist, aştept ându-şi rândul se rezimă die-un copac. Poe se aşeză jos, la marginea unui şanţ de-o piatră, dusie găleata la gură şi începu să bea. Pe Ivan îl lovi un miros 'tare de vin vechiu. Şi Poe goli găleata până la fund. Apoi privi vesel pe Drac, îi făcu lui Ivan un semn ou mâna şi căzu în şanţ. Când cel dintâiu fu gata, veni Kleist la rând. El începu să se plimbe agitat şi’n-gândurat, apoi, deodată, se opri, duse pistolul la frunte şi -bang! Odată cu Kleist căra se prăbuşi pe spate, căzu leşinat şi Ivan, lovindu-se cu capul de stâncă. Ivan se trezi din leşin, în pădure, în marginea luminişului de unde plecaseră. Dracul stătea lângă el, parcă-1 păzea. „Ei, ce zici Ivane?" „Ah! a fost groasnic, aşa ceva nu mai pot vedea, simt că'nebunesc". 425 © BCU „Vino-ţi în lire Ivane, eşti doar ora în toată puterea, să te sperii tu de-un fleac de 'împuşcătură?" Şi Dracul continuă, grăibit: „Uite Ivane, trebuie să ne despărţim, dar, fiindcă astăzi se’mplinesc cinci mii de ani dela moartea tatălui meu, vreau să-i fac pomană pentru odihna sufletului său. Şi fiindcă n’am cui s’o dlau, m’am gândit la tine. Şezi aici, lângă pomul ăsta şi ’nchide ochii; când îi ved deschide, darul meu va fi aici, în faţa ta“. Şi Ivan, ascultător ca un copil, se aşeză la rădăcina pomului şi’nchise ochii. . . . Dimineaţa următoare, soarele scălda cu razele lui vesele toată pădurea. Pasările ciripeau pe’ntreicute, şi-un vânt uşor mângâia frunzele copacilor. Ivan deschise încet ochii. Dar parcă nu mai vedea cu ochii lui, totul îi părea în ceaţă, plutind în nesfârşit. Atunci şi-aduse aminte de pomana Dracului şi privi înainte. De-o cracă a unui pom din faţă, atârna spânzurat propriul său trup. Şi Ivan fu sigur că-i al lui, limba aceea lungă şi vânătă, care atârna din gura spânzuratului, era chiar limba lud, c’o bubiuliţă roşie în vârf, limba aceea pe care şi-o cunoştea atât de bine. 426 © BCU RUGĂ , DE PETRU P. IONESCU Doamne, primeşte prinos pentru bunătatea Ta ' Doamne, am vsenit la tine din întunerec Cerşindu-ţi lumină şi grai ş;i vis, Pentru bezna mea, pentru neliniştea mea, Să nu mă’nohid în tăcere, să nu mă ferec, Să te primesc întreg şi viu şi deschis. Doamne, primeşte slavă pentru înţelepciunea Ta ! M’ai ales dintre cei mulţi şi m’ai rănit Şi plânsul numai în mine s’a cutremurat Şi rni-am închis — avar — sânigerare mea, 'Când m’ai ales dintre cei mulţi şi m’ai iubit Cu iubirea ta de foc şi m’ai însingurat. Doamne, ridlcu-ţi cântec pentru slava Ta ! Că în carnea mea m’ai sărutat Şi moarte a fost în sărutul Tău " Şi focul a ars peste ţarina mea. . Doamne, au prin asta m’ai ridicat Să trec peste durere şi peste Rău ! Doamne, primeşte închinare pentru nemărginirea Ta, Prinos bunătăţii, slavă înţelepciunii Tale ! Pentru toată povara imii-ai dat rugi şi putere. Am înţeles — Doamne— că eşti peste înţelegerea mea, Că între Tine şi mine e încă semn şi cale... Şi semnul Tău — Doamne — unul este : Durere ! 427 © BCU Cluj P O E s I I DE GHEORGHE BUMBEŞTI SCRISOARE DIN ORAŞ Ne -doare gândiul, surdă îndoială, Oraşul mort ne poartă -ca’ntr’un fund, Umbrele triste pururi când s’alscund . Iş-i mută’n noi adânca lor răceală. Şi păsări trec cu ghiarele de fier, Cu pliscuri lungi, de isânge aburinde Aceeaş noapte peste noi se’ntinde: Dormim ursuzi în racle mari de cer. Incovăiaţi alături lângă soartă, Crugul aflăm că n’o să-şi schimbe chipul Din ceasul vremii s’a golit nisipul, Iar clipa care cade-i clipă moartă. Mi-e sete azi de moarte, de sfârşit Şi capul greu de vise năruite S’apleacă iar pe file ofilite Şi stau să scriu că sufletu-a murit. NEIMPLINIREA N’ai coborît în mine ca’mtr'o seară, însingurat nici eu nu te-am -dorit: Ena-i sau -poate eu te-am făurit Din gândul meu în liniştea amară. Mirarea mea se cufundase’n tină, Pe ziduri joase umbrele-au tot curs Şi s’a prelins eu ele timpul scurs Mânjind tăcerea goală de lumină. Am vrut să te opresc — erai -departe, Zâmbeai şi poate pentru tine-am plâns ; Târziu de tot când lampa mi s’a stins, Simţeam în gură mirosul de moarte. 428 © BCU Cluj EPITAFURI ANTICE DE ZORICA LAŢCU CAPTIVUL Moira nu-mji dete să cad vitejeşte la porţile Schee ; Nici la palatul lui Priaim, lovit de săgeţile-aichee. Marele Hectoir căzut-a, jertfit de divinul Achile. Morţi sunt feciorii lui Priam şi moarte-a lui Priam copile. Moira nu-mi dete să cad vitejeşte la porţile Schee. Prins şi legat, fui târât de-Agamemnon la tâbăr’achee Şi Simoisul gemiu, când strâns între suiliţi şi săbii, - Fiul lui Pelor diin Troia, fu dus către negre corăbii. Moira nu-mi dete să cad vitejeşte la porţile Schee. Fiul lui Pelor trăit-a ca rob în eâmpiile-achee. TORCĂTOAREA Plângeţi, fecioare din Rbodos, pe mândra, pe frageda Chloe. Smirnă şi-aloe aduceţi — că-i 'dulce mireasma de-aloe. Crocus de aur culegeţi şi dafini şi negre viorele. Plânge câmpia, fecioare, şi marea cu murmure grele. Chloe cu mâinile albe, torcea lâna blândelor mioare, Firul subţire şi neted, curgea ca o rază de soare. N’a fost în toată Bellada o mână să ’nvârte mai bine Fusul cel plin, care cântă, suveica cu susure line. Pallas Athene şi Hera, zeiţa cu ochi de văpae, Prinseră pizmă amară pe Chloe, copila bălae. Plângeţi fecioare din Rhoidos, pe mândra, pe frageda Chloe. Smirnă şi-aloe aduceţi — că-i dulce mireasma de-aloe. 429 -* © BCU Cluj ATHENIANA Fecioare din Athena, nu plângeţi. E’nzadai Aiceea care doarme sub lespedea albastră Nu simte plânsul vostru, fierbinte şi amar, N’aude tânguirea, nu vede jalea voastră. Aceea care doarme sub lespedea albastră A strălucit ca neaua pe muntele cel sfânt, A fost podoabă vie pentru cetatea noastră, A fost subţire’n mijloc, şi dulce la cuvânt. Fecioare din Athena, nu plângeţi. E’nzadar. In câmpul ou miresme culegeţi trandafirii, Culegeţi orocus galben şi busuioc amar, Căci zace-aici, ucisă de rănile iubirii. PESCARUL Tu, care treci pe cale, einsteşte-acest mormânt. Sub piatra albă zace Kleon, pescar dan Creta. Un dor ascuns îl duse de tânăr sub pământ, Când se topea zăpada pe muntele Hymetta. El a iubit pe Klytis, cea iscusită’n mers, Cu ochi adânci ca marea ce’mbrăţişează Creta. El a iubit pe Klytis, fecioara duice’n viers, Cu trupul alb ca neaua din muntele Hymetta. Tu, care treci pe cale, oinsteşte-acest mormânt. Nebun de dor se stinse Kleon, pescar din Creta. Când Eros îl atinse eu focul lui cel sfânt, El se topi ea neaua, pe muntele Hymetta. 430 © BCU Cluj DEGAENEU DE ' IOAN COMAN ‘ — INTRODUCERE — Una din cele mai frumoase figuri ale pantheanului marilor spirite ale strămoşilor noştri Daci a fost vestitul Decaeneu. Decaeneu profetul, marele preot, reformatorul, zeul. înţelepciunea, îndrăzneala şi măreţia faptelor sale îl râiddică icu atât mai mult în ochii noştri, cu cât, la două mii de ani distanţă, planurile şi realizările sale sunt de mare actualitate. De cumplită actualitate românească. Necesitatea aceasta peste veacuri şi milenii a operelor de reformă ale lui Decaeneu în cuprinsul aceluiaşi spaţiu geografic şi istoric indică în primul rând imanenţa rasială a geniului conducător şi creator al elitelor gete şi permanenţa masselor umane de aceeaşi rasă resimţind mereu nevoia aceloraşi prefaceri între aceleaşi hotare. Dar această necesitate subliniază şi caracterul de universalitate al creaţiunilor spirituale ale lui Decaeneu. Superbul capitol ide civilizaţie pe care Decaeneu l-a împlântat în istoria Geţilor este un bun al întregea umanităţi şi pentru întreaga umanitate. Autorii greci şi latini cari pomenesc de eroul nostru nu se sfiese să-şi arate admiraţia faţă de apariţia acestei excepţionale personalităţi gete din secolul I în. de I. Hr. Decaeneu şi regele său, Boierebistas, erau „barbari*1, străini de geniul şi cultura rafinaţilor Eleni, străini chiar de mai puţin pretenţioasa cultură a Romanilor, moştenitorii şi epigonii luminii spiritului elenic. Dar aceşti „barbari** atrăgeau atenţia şi uimeau adesea cu atât mai mult cu cât nimeni nu se aştepta la vreo ispravă din partea lor. Asemenea munţilor vulcanici prăpăstioşi, bo~ lovănoşi şi sburliţi de copaci uscaţi, „barbarii** aceştia din nordul Dunării isbucneau în creaţiuni spirituale geniale sau în fapte de arme vrednice să fie înscrise cu litere de aur în letopiseţul neamurilor. Neuzându-şi forţele vii ale geniului lor în opere continui de civilizaţie şi cultură, „barbarii** puteau răscumpăra aşa numitele intervale sterile prin diamante de mare preţ. Aceste diamante formau apoi stânca de bază a tradiţiilor şi a credinţelor lor dealungul generaţiilor. Elenii şi Latinii relevau unele performanţe ale „barbarilor** şi le explicau în felul lor, prin prejudecata că tot ce e frumos, înalt şi genial la aceşti quasi-sălbateci, e luat, pe o cale sau alta, din cultura 431 © BCU Cluj greacă sau romană. Sunt însă şi excepţii care ca Herodot, Platan, Ariistot, Straibon, Poseidonios, Dio Oassius, Dio Chrysostomul, Diiodor Sicilianul, Aulu Geliiu, Tacit, Se-neca iş. a. zâmbesc cu îngăduinţă în faţa unor asemenea interpretări; ei afirmă cu tărie contribuţia loriginală a acestor popoare la patrimoniul spiritual al umanităţii. Chiar când literatura tardivă aretalogică le romanţează, valoarea lor rămâne intactă. Geto-Dacii nu erau un popor necunoscut Grecilor până la epoca apariţiei lui Decaeneu. Poeţii eleni pomenesc adesea de Traci, marea familie etnică din care Geto-Dacii erau doar o ramură. Herodot zăboveşte pagini îndelungate asupra „Geţilor ce se cred nemuritori “ *) şi—i împodobeşte cu superlativele de „cei mai buni şi cei mai drepţi” 1 2) dintre toţi Tracii. Platan şi o seamă de alţi autori îşi fac o deosebită plăcere din a cita practici medicale, obiceiuri, credinţe şi alte elemente din vieaţa spirituală a acestui popor. De altfel contactul 'dintre Geto-Diaci şi Greci sub diferite forme atât în Peninsula Balcanică cât mai ales pe ţărmurile Pontului era o realitate veche şi permanentă. Romanii înşişi făcuseră cunoştinţă nu odată cu vitejia Geţilor, înaintea apariţiei lui Boirebistas, neînfricatul lor adversar. Marele Iuslius Caesar plănuise o expediţie în icare să se măsoare personal cu „barbarul” Boirabistas. Vestiţi prin frumuseţea religiei şi a moralei lor, vestiţi mai ales prin vitejia lor fără pereche3) — moartea pentru patrie era cea mai mare glorie a unui Get — închinătorii lui Zalmoxis erau un popor pregătit pentruca din sânul lui să se poată ridica un Decaeneu. Cine este acest Decaeneu? Pot fi determinate coordonatele vieţii lui? Din nefericire, isvoarele noastre asupra lui Decaeneu sunt puţine, sgârcite în detalii şi inegale ca valoare. Primul şi cel mai preţios isvor este Strabon. Valoarea acestui isvor este dublă: întâi pentrueă Strabon — născut în lanul 60 în. de I. Hr. şi mort circa în 25 d. a. H;r. 4)— este contemporanul lui Decaeneu şi deci în măsură să ne informeze despre un personagiu istoric nu legendar; al doilea, pentruică, în genere, informaţiile lui Strabon sunt sigure şi vrednice de credit. Dar textul* lud Strabon nu ne dă aproape niciun element biografic despre Decaeneu, ca data naşterii, familia, mediul, anumite evenimente personale. Geograful din Amaseea insistă în deosebi asupra activităţii lui Decaeneu ca mare preot. E, desigur, pentru nod lucrul cel mai important, căci nu atât existenţele în spaţiu cât marii creatori de forme noui de vieaţă şi de spiritualitate sunt acei cari împodobesc acropolea istoriei. Strabon n’a reţinut sau poate nu l-a interesat să ştie starea civilă a ae-estui „vrăjitor” get. Din însemnările lui nu se poate deci desprinde atât conturul unei individualităţi, cât aureola unui fenomen excepţional. Al doilea isvor asupra lui Decaeneu îl iavem în opera lui lordanis: Despre origina şi isprăvile Geţilor sau ale Goţilor. Scrisă la circa 600 de ani distanţă de epoca lui Decaeneu, lluorarea lui lordanis nu ne poate da siguranţa lucrului contemporan. Această lucrare prezintă însă şi alte inconveniente mult mai grave. întâi că ea iniei nu 1) Herodot IV, 93 ; V, 4. Ediţia R. Dietseh — H. Kallenberg, Eeipzig, B. G. Teubner, 1926. 2) Idieim IV„ 93 ; Jeaio Coman, Zalmoxis — Un grăind probleme gete — 1939 p. 5. 3) Herodiot V, 3, ne spune că dacă Tracii ar putea fii. reuniţii sub o singură conducere, ei ar fi iun. popor invincibili. lordanis, De Getarum sive Gothomm origine et rebus gestis, recog. C'alrol Aug. Qlasis., Stuittgarbiae, Ed. Fishbalber, 1861 ; lordanis Getica: De origine actibusque Getarum, recenisuiiît Theod. Mommsien, în Monumenta Germaniae historica — Auctores antiquissimi, tom. V, paris ptiioir Berlin, Weidimann, 1882, Gap. XI, 68 : „Caesar Uaro, qui sdbi primus oimniium Ro-manuim utadiiciauliit imperium, et păene oranem muniduim surae ditioni suibegit omln'l'aqiue regnia per-diomuiit, ades lut exltra, niostrum orbem Oceaini simu irieipiosiiltiais’ inisulllais Oicuparet, et qui nec nomen, Romiairaoruim aulddtu quidem nouerant, eos Romainis trifoutarios faleeret. Gothos <= Getais) tammenş, oreforto pertiaintanis naqiui'Uit sulsub'iiicere“. 4) Alfred et Maiurilce Groalset, Histdkre de la litterature grecque, tome V, Paris. E de Boc-cand, 1928, pp. 385'—386. 432 © BCU este măoar o operă originală a lui Iordanis, ci o „mizerabilă compilaţie111) a acestuia, făcută din Istoria Goţilor în 12 cărţi a lui Flavius Magnus Aureliuis Cassiodorus Senator 1 2). Compilaţia e de multe ori sub orice critică nu numai din cauza retorismului ei găunos, ei şi pentrucă autorul măreşte confuzia de nume, de evenimente şi de popoare, confuzie existentă deja la Cassiodor pentru a face plăcere şi onoare regelui Teo-doric şi neamului lui. Cea mai regretabilă dintre aceste confuzii şi care anulează mai mullt de jumătate nu numai compilaţia 'lui Iordanis, dar opera însăşi a lui Cassiodor este continua identificare a Goţilor ou Geţii! Această identificare a Goţilor icu Geţii cei „nemuritori", „foarte bravi şi foarte drepţi" făcea desigur mare plăcere lui Teodoric şi anturajului său, dar cercetătorii resimt adesea dificultăţi extraordinare când e vorba de înţelesul pe care trebue să-tl acorde faptelor sau calificativelor unui personagiu geto-got sau goto-get. Cutare isprăvi sau însuşiri ale Geţilor sunt excepţionale pen-trucă erau reale sau pentrucă ele trebuiau să aparţină Geţilor-Goţi? Iată dece se impune o deosebită precauţie chiar atunci când Iordanis tratează despre evenimente sau personagii pur getice, fără atingere eu Goţii. Compilatorul şi autorul sunt obsedaţi de unicitatea supremaţiei originea (şi iciuilturei Geţilor, pentrucă aşa cerea ordinul sau linguşirea Goţilor. Totuşi relatările lui Iordanis nu trebuesc respinse de plano. Istoria Goţilor lui Cassilodor se întemeia pe o seamă de isvoare mai vechi sau mai noi cărora nu le putem refuza în întregime creditul nostru. Dio Chryisosstamus3), Trogus, Arnmian, Rriscus, Abllabius şi tradiţiile populare gotice 4 5) au oferit lui Cassiodor şi prin el lui Iordanis informaţiiuni şd aprecieri cele imai adesea exacte E). Valoarea acestor informa-ţiiuini şi aprecieri atârnă levident de natura ş:i felul orientării fiecăruia din isvoarele respective. Retorismul sau romantismul cutărui isvor a trecut fatail şi îin Cassiodor-Ior-danis la cari acribia istorică nu era cea dintâi preocupare. Dar, în genere, esenţialul acestor isvoaire trecut în Cassiodornlordanis este istoric pentrucă e — în linii mari — atestat de Strabon. Isvoarelle isunt vrednice de creanţă. Defectul cel mare stă în planul şi în principiile preconcepute ale lucrării însăşi. Meritul lui Oassiodor-Iordanis este că, spire deosebire de Strabon, ei ne oferă o iseamă de detalii sugestive şi interesante asupra lui Decaeneu, detalii care mu sunt poate totdeauna străine de un mnumit romantism istoric 6), dar icare cuprind şi destule elemente ireale pentru a nu fi în întregime, suspecte. De .altfel detaliile lui Iordanis nu vor fi acceptate delcât în măsura în care ele vor rezista (confruntării cu indicaţiile generale ale lui Strabon. Iordanis ne înfăţişează un Decaeneu mai conturat, imai complex şi mai complet. Uneori prea idealizat, alteori însă cu puternice rădăcini înfipte în solul istoriei. 1) Martin Stianiz, Cari Hosius uinid Gusitav Kriiger, Geschichte ăer romischen Litteraitur bis zum Gesetzgebungswerk des Kaisers Justmkin, vferltar Tel, zwe'te HăBSflte (Hanăbuch ăer kfos-sischen Altertumswissenschaft, begr. von Dr. ’lwan von Muffier,, Acbiter Banld), Mumchen, G H. Beidk’Bchie Veirilag^Uchfaondlunjg, 1920, p. 97. 2) Idem, op. cit. p. 96. 3) Iioindanis, op. cit., V. 40 : „... ue refent Dio. quii faMotfias eonum amnaCiescpe greco stila ooanposuit". 4) Hem, op. cit., XI, 72: „...quioid nomen. Goithi pmo miaigno susciplimtes ad'huie hiodiie suis cantiomibus reminiiisiounituir". Martin Schaniz eltic.., op. cit., p. 97, sub Zeugnisse, Quellen. 5) Asupra isvodrelor lui Iordanis, of în deosebii Th. Mommsem, în Prefaţa la ediţia, iui, menţionată maii sus. ' 6) Frecvent la. istoriografii şii enciolopediiştii tardivi adi antichităţii .carii idealizează anumite calităţi ate aşa numitelor popoare barbare. CAPITOLUL I. PREOTUL ŞI PROFETUL Decaeneu apare în istoria Geţilor pe vremea domniei lui Boirebistas, adică în prima jumătate a secolului I în. de I. Hr. Ioirdanis precizează că începutul activităţii sfetnicului lui Boirebistas poate fi aşezat în timpul venirii la putere a lui Sulla 3), adică aproximativ în jurul anului 82 în. de I. Hr. 2). Dacă admitem că în momentul în care regele său îl învesteşte cu demnitatea de colaborator şi consilier regal, Decaeneu avea cel puţin patruzeci de ani, putem aşeza — ipotetic — naşterea lui în preajma 'anului 120 în. de I. Hr. Printr’o coincidenţă cu tâlc adânc, Decaeneu apare în lumea geto-dacă pentru a o scutura din somnolenţă şi a io aşeza pe calea marilor înfăptuiri din care va ieşi uriaşul imperiu al lui Boirebistas, în aceeaşi vreme cu cele mai ilustre genii ale republicii latine care pregătesc venirea imperiului roman. Acest paralelism în care se realizează, calitativ, cele mai înalte potente politice şi morale ale pioporului roman şi ale poporului geto-dac 3), a însemnat un fapt istoric hotărîtor în plămădirea poporului român. Dela Boirebistas la Daceihal, într’un interval de aproximativ două sute de ani, Geto-D-acii au dat lumii pilde neşterse de concepţie politică, de forţă militară, de frumuseţe morală, de preocupări intelectuale; de aceeaşi valoare ca acelea ale strămoşilor Romani. Traian, -cel mai drept şi cel mai mare dintre împăraţii romani, pune, împreună c,u Decebal cel brav şi harnic, bazele poporului român în epoca celei mai înalte înfloriri a celor două împărăţii. Poporul român e copilul sănătos, sdravăn şi frumos ieşit -din Maica Rom-a şi diin Părintele Zalmoxis în culmea puterii lor. Şi acest popor e autohton ca brazii şi călugării Carpaţilor. Autohton ca nesfârşitele câmpii pe care le încinge cu dragoste brâ-ul Istrului sfânt. Cine era Decaen-eu ? Ga în cazul atâtor alte figuri de seamă ale antichităţii, autorii vechi nu ne dau elemente precise asupra locului de naştere, asupra mediului în care a trăit înainte de intrarea în acţiune şi asupra altor evenimente determinante din vieaţa iui Decaeneu. I-n -cazul lui, lucrul era cu atât mai greu. -ou cât „eroul" era un „barbar", a cărui vieaţă nu prezenta interes decât în măsura in care se atingea, prin anumite părţi al-e ei, -excepţionalul sau -miraculosul. Adiică legenda. Sunt totuşi, la Strabon şi Iordanis, -câteva indicaţii care ne pot orienta în linii mari asupra personalităţii şi destinului lui Decaeneu. Un text din Iordanis a determinat pe E. Ro-asl-er să emită ipoteza că Decaeneu era poate un străin4). Iată textul: „Dehinc regnante Gothis (==Getis) Bu-rvista Dice-neus venit in Gothiam (=Getiam) 5). Deci „Decaeneu a venit în Getia"... din altă parte. De unde anume putea veni Decaeneu... în ţara lud ? Evident, Iordanis rezumă lamentabil pe Cassiodor. Acesta din urmă arăta, cu siguranţă, şi locul sau ţara de unde venea 1) Iordanis, op. cit., XI, 67 : „qiuo tempore Romanorum Sy-l-la poititus est principa-tu". 2) Th. Momrnsen. Histoire Roma,ine, NouveC-le edilion, tnadui-te par De Guerle (Les meilleurs auteurs classiques frangais et etrangers), Paris, E. Fl'ammari'on, f. d., tome V> P- 152. 3) -Geţii şi Dlaieii sunt d-oiuă niuime .pentru laiceHaş popor. Sorabon VII, 3, 12. C. 304 (ediţia lui H. L. J-ones, Landou—W. Heinemann — 1924) precizează oă „Geţii .siunt -cei aşezaţi, spre Manea Neagră şi spre răsărit, iă-r Da-ci-i- sunt -cred- aşezaţi în regiunile opuse, spre Germania şi spre is-vo-a-reilie Istrullu-i". Pentru: Iustin (Iustini Historiarum Philippicarrum ex Trogo Pompeio, Liber XXXII, 3 : „Daci q.uoque sobo-iles Getarum sunt) Dacii isu-n-t de „spiţă Getică*1 2 3 4 5. Pentru Dr E. Ro-es’Jeir„ Die Geten nnd ihve Nachbarn, W'ien, 1864, Dacii şi Geţii sunt două popoare deosebite. Dacii sunlt un popor nou, înrudit şi asemănător cu vechii Geţi (p. 47). 4) Dr. E. Roesl-er, Dus, vorromische Dacien, Wieri, 1864, p. 44. 5) Iordanis, op. cit., XI, 67. 434 © BCU Cluj Decaeneu. Această ţară nu poate fi decât aceeaşi în oare romantismul istoric grec îl plimbase şi pe Zalmoxis1), adică Egiptul. Strabon precizează că Decaeneu, asemenea lui Zalmoxis, „a colindat prin Egipt unde a învăţat să cunoască anumite semne prevestitoare graţie cărora desluşea hotărârile divine"2). Detaliul acesta e o repetare aproape textuală a celui privitor la „colindarea", „rătăcirea" lui Zalmoxis în Egipt3), E 'evident ică, deşi contemporanul lui Decaeneu, Strabon n’a putut evita şablonul istoriei romanţate a marilor personalităţi elene sau „barbare". Istoria vieţii lui Zalmoxis era luată ca model pentru istoria tuturor celorlalţi mari poeţi. Dacă Zalmoxis a fost în Egipt, trebuia neapărat ca şi Decaeneu să meargă în ţara prin excelenţă ia teologiei şi a magiei. Eminenţa etică şi religioasă ar fi rămas, altfel, inexplicabilă la un om ca Decaeneu. Această călătorie în Egipt, obligatorie pentru marile personalităţi 'antice, notată 'în biografia de rigoare a lui Decaeneu — căci e neîndoios că vieţile marilor preoţi geţi erau consemnate în anumite libri pontificales — va fi ajuns, într’un fel sau în altul, sub ochii lui Cassiodor-Iordaniis. Trunchierea povestirii sau a textului a determinat pe compilator să omită numele ţării de unde se întorcea Decaeneu. Dar el a însemnat cu grijă că „a venit în Getia". E inutil să adăogăm că această venire a lui Decaeneu din Egipt în Getia este o puerilă punere în scenă a vieţii marelui preot datorită biografului grec sau get4) pe care-J va fi consultat Strabon şi mai ales Cassiodor-lordanis. Decaeneu n’a fost, desigur, niciodată în Egipt, aşa cum nu fusese nici Zalmoxis. Legătura ou Egiptul e de simplă simpatie mitologică. Nevenind niciodată din Egipt — pentnucă niciodată nu se dusese în această ţară —, Decaeneu nu poate fi socotit drept egiptean şi nici străin în vreun fel oarecare. Decaeneu era get de cea mai pură spiţă. In primul rând e de neconceput cum uin rege ca Bodrehistas 5), un „bărbat get", cum precizează Strabon6), să-şi fi luat ca sfetnic şi vice-rege pe un străin. Fără să fi suferit de xenofobie, Boirebistas — ca mai târziu Decebal — avea un dispreţ suveran faţă de veneticii de orice fel cari se oploşeau în ţară sau cari, eventual, puteau ajunge, sub o formă sau alta, chiar până la curtea domnească. Dispreţ şi îngăduinţă 'binevoitoare ca pentru oameni fără căpătâi şi fără legătură statornică cu pământul ţării sfinţit prin munca şi sudoarea autohtonilor. In niciun chip Boirebistas nu-şi putea ataşa ca rege spiritual al Geţilor, ca mare preot cu autoritate imensă, aproape supranaturală, asupra poporului, pe cineva străin de neamul, de tradiţiile şi de năzuinţele gete. Poporul get, aşa de gelos pe independenţa, pe manifestările sale spontane şi pe credinţele sale, n’ar fi acceptat, în ruptul capului, să aibă ca îndrumător şi reformator pe un străin. In al doilea rând, un text din Strabon referitor la modalitatea recrutării marilor preoţi geţi dă un răspuns fără replică asupra naţionalităţii acestor ierarhi: „Totdeauna se găsea cineva cu un caracter aşa de ales, încât să ajungă consilierul regelui său“ 7). Caracterul ales şi înţelepciunea trebuiau să fie virtuţi îndelung încercate şi cunoscute de întreg poporul pentru ia se impune până în faţa regelui. Ele trebuiau deci să, aparţină unui autohton, 1) Strabon VII, 3, 9, C 297. .... " ~ 2) I'dem, VII, 3, 11, C 304. 3) Idem VII, 3, 5, C 297. 4) Maî verosimil greco-get. Erau, desigur, atâţia greci cari cunoşteau liimiba, moravurile şi în genere istoria Geţilor. . _ 5) Boirebilstais siau Burevista este un nume de veche rezonanţă getică, confirmat şi de toponimie — BoiUridiavai; cf. Pauli Kre;tschme.r, Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, Gottimgen, Vandemboeick und Ruprecht, 1896, p. 214. Asupra numelui; regelluii get cf. şi Jiean Goimani, Zalmoxis, Un grand probleme gete, p„ 14 notai 1, Extras din ,,,Zailmoxii'si“ II, 1, 1939, Paris, Paul Geutbneir, 1.940 ; dar mai ales N. targa, Istoria Românilor, voi. I, Partea Ii-a, Sigiliul Romei, Bucureşti. 1936, o. 33, nota 3. 6) Strabon VII, 3, 11 C 303. 7) Idem VIU, 3, 5, C 298. 435 nu unui străin viag. Textul (precizează apoi că marele preot „era consilier al regelui său“l 2); Regele nu er,a pentru nimeni „al isău“, decât dacă acesta din urmă era Get. Zalmoxis, prototipul marilor preoţi geţi, fusese el însuşi Get-). Prin aceasta se stabilise condiţia fundamentală a alegerii şi a isacrării tuturor marilor preoţi, succesorii săi : să fie de neam getic. In 'fine, naţionalitatea getică a lui Decaeneu reiese şi din forma însăşi a numelui său. Deeaeneus, Decineus, Diceneus sau Dicineus sunt patru variante ale ră-dăcinei primitive Dac — plus sufixul, care reprezintă numele generic Dakoi, Daci, al poporului daco-get. Prima parte a numelui Decaeneu = Dec — e din aceiaşi familie ou Dece-balus şi poate şi cu Dic-omes, dacă e adevărat că numele acestui din urmă rege inu e formă latină. Varianta Deci — apare şi în cazul formei Decebalus ca Deci-balus în inscripţii 3). Se Înţelege că o controversă filologică asupra elementelor componente ale acestor nume e oricând posibilă. Nu e mai puţin adevărat însă că evidenţa înrudirii primei părţi a numelor celor doi regi daci cu aceea corespunzătoare a numelui lui Decaeneu e prea mare pentru a nu se face apropierea firească şi a nu se trage concluzia în consecinţă 4). In orice caz, Decaeneu e un patronimic idaoo-trac, prezent în nume de persoane ea cele menţionate cărora li s’ar putea adăoga multe altele de pe întreg teritoriul traco-get5). . Decaeneu este marele preot al lud Roirebistas 6). Este prima şi cea mai însemnată. dintre cele două demnităţi pe care Decaeneu le-a avut pe lângă marele rege get. Pontificatul lui Dieeaeneu este, în natura şi în funcţiunea sa, identic cu acela al lud Zalmoxis şi al tutuiror marilor preoţi deda primul şi până la ultimul. Lucrul acesta reiese cu evidenţă din relatarea lui Străbun. După ce povesteşte peripeţiile preotului şi zeului Zalmoxis, instalat în muntele Kogaionon. geograful grec continuă : „In vremea când peste Geţi domnia Roirebistas 7), împotriva căruia divinul Caesar pregătise să pornească o campanie, Decaeneu era acela care deţinea această demnitate (de mare preot)“ 8). Trecut probabil prin clasele preoţeşti inferioare ca „monahii1'9) şi „eaipno-baţii10 11 12) şi apoi prin cele superioare ca „întemeietorii11 X1) şi „săracii11 12), distingându-se, în fine, prin frumuseţea inegalabilă a caracterului său 13) şi prin puritatea şi sfinţenia inaccesibile ale vieţii sale, Decaeneu se impuse poporului, fraţilor săi de călugărie şi în sfârşit regelui. Moştenit dela Părintele Zalmoxis, prin şirul neîntrerupt al marilor preoţi, pontificatul lui Decaeneu n’a fost o simplă dregătorie formală. El n’a fost o magistratură parazitară ca la atâtea din popoarele vechi. N’a fost o instituţie cu (ambiţii lumeşti, cu veleităţi de a înlocui autoritatea regală. E adevărat că unii miari preoţi geţi ca Zalmoxis, Kosingas, Vologaesus şi Gomosicius au fost şi regi în acelaşi timp 14). Decaeneu însuşi se bucura de o autoritate care, deseori, depăşea pe aceea a lui Roirebistas 15). 1) 'Bnomuimefe său nu stă textual în pasagiu! Iui Straboo, dar el se impune cu evidenţă din context. 2) Siraiboîn VII, 3, 5, C 297 : „Se povesteşte că un Get, pe nume Zamfooxîs etc.“. 3) iC. I. L. IUI 4150 etc. ia Bîiandis Aut. DitfoeibălMs ®n iPlaully-'WiiBsiova, [Reăl-Encyclopă-die der classischen Altertum swissenschaft, IV Bând, col. 2247. 4) N. Iorga, op. cit., pp. 104, 106, nota 4. 5) Wilhelm Tamasiahiek. Die alten Thraker- Eine eihniologische Untersuchuung, Wien, 1894, Sţ, 2, p. 31, notează, printre altele, forme ea: Dekmos, Dokimos, Dokidava. 6) Străbun VIII, 3, 5, C 298. 7) Străbun dă iaiiici' forma Byrebrstas. • 8) Stralboni, ioc. cit. 9) Idem, VIII 3, 3, 4, C 296, C 297 10) Idem, VII 3, 3, 4, C 206, C 297 11) Idem, Vili,’ 3, 3, C 296 12) Idem, VIII; 3, 3, 4, C 296 13) Ildem VII, 3, ă. C 298. 14) Jeam Coman, Zalmoxis, Extras, p. 27. 15) Idrldaniis, op. cit., XI, 70: „Diceneus... miirabiillis apud sos (= Gotes) enituit, ut mon solum medidcribu® imo et regibus imperaret". 436 © BCU Dar marii preoţi geţi n’au râvnit şi n’au practicat niciodată papo-cezarismul ca marii preoţi ai Egiptului, ai BabiIonului, ai Semiţilor sau ai catolicismului. Dacă unii mari preoţi geţi au fost şi regi, faptul se datoreşte simbiozei desăvârşite dintre regalitate şi pontificat în vremurile vechi ale neamului get, când regele şi marele preot se întâlneau în una şi aceeaşi persoană, cum a fost, în deosebi, cazul lui Zalmoxis '). Teo-craţia getă a fost una în duh, nu una în materie. Ea urmărea înavuţirea cu vitejie şi dreptate pentru lumea de dincolo, a nemuririi, nu pentru lumea de aici trecătoare şi plină de nedreptăţi. Preoţii geţi nu locuiau în palate somptuoase, ci în păduri şi în peşterile munţilor; ei se închinau Zeului nu în temple bogate şi fastuoase ci pe înălţimile munţilor, cât mai aproape de sălaşul lui nemuritor. Ei nu se îrntarăcau cu vestminte scumpe şi nu arborau podoabe strălucitoare, căci cel mai important vot al lor era sărăcia şi umilinţa. Cea mai înaltă clasă preoţească getă, aceea din care probabil se recrutau marii preoţi, era numită „săracii“, Abioi. Autoritatea indiscutabilă şi prestigiul unic 1 2) de care se bucurau marii preoţi le veneau din cauza totalei lor dezinteresări pentru lucrurile din lumea aceasta şi pentru propria lor persoană. Activitatea lor nu urmărea şi nu realiza decât binele obştesc al poporului. Această activitate era o neîntreruptă orientare spre valorile nesdruncinate ale veşniciei: Dumnezeu, sufletul, dreptatea, sfinţenia, pregătirea pentru nemurire. Decaeneu va fi locuit, ca toţi înaintaşii lui, în muntele Kogaionon, în apropierea sanctuarului Zeului get, pe care-1 cinstea în rugăciuni, meditaţii şi ofrande nesânge-Tioase. Cum tradiţia şi oficiul său îl obligau să fie în permanentă legătură cu Boire-bistas, e probabil că acesta din urmă îşi alesese drept capitală un oraş în apropierea muntelui sacru Kogaionon; căci deşi Boirebistas era regele, vestit prin diplomaţia, vitejia şi actele sale de guvernământ, pe eî îl ‘Obliga tradiţia să meargă în munte, la marele preot, spre a-1 consulta, şi nu invers. Capitala Argedava, identică poate cu Ar-cidava, în Banat3 4 5), era situată, probabil, nu departe de muntele Kogaionon. Celibatar, ca toţi preoţiii-călugări geţi, Decaeneu se hrănea, în sihăstria muntelui, cu mâncări frugale: lapte, brânză, miere şi fructe *). Accesibil numai regelui, care venea să-l consulte, şi servitorilor cari i-aduceau cele de trebuinţă °), Decaeneu exercita, de fapt, un adevărat guvernământ asupra Geţilor. Un guvernământ spiritual6). Dar cu atât mai important şi mai decisiv, cu cât el mânuia ;nu atât partea trecătoare — trupull şi cele de aici, — cât partea netrecăfoare din om: sufletul cu credinţele şi convingerile lui. Numai acest guvernământ spiritual cu roade fericite a făcut posibil guvernământul politic, militar şi social al lui Boirebistas. Cine nu are sufletul poporului, acela nu are poporul. Decaeneu învăţa şi îndruma poporul prin numeroşii săi călugări. Credinţa într’un singur Dumnezeu, caracterul trecător al vieţii de aici şi veşnicia celeilalte lumi, dragostea de dreptate şi de adevăr, cinstirea suferinţei, nemurirea sufletului, sobrietatea şi iubirea, erau punctele principale din predica lui Decaeneu. Aceste puncte erau, de altfel, tradiţionale; ele veneau tocmai dela Părintele Zalmoxis şi, poate, chiar din 1) Jtetaim Coman, op. cit., pp. 13-14, 33. 2) Strabon VII,, 3, 3, C 296. ^ • 3) Constantin C. iGiurescu Istoria Rornânihr. I, ediţia II (Fundaţia pentru Literatură şn Artă „Mihad I“), Bucureşti, 1935, pp. 54—55 ; Dr. A.. Nour, Unde a fost „Basileia" lui BurebMa ?. Extras dăm Revista „libertatea", 1940, p. 18, aşează, fără nici1 un temei documentar, .capitala: lui Bdilrebiisitas, da Poenani pe Argeş. 4) Strabon Vili, 3, 5, C 298. 5) Mem, VII, 3, 5, C 298. 6) Si. Meheddinţir-Siove'jia, Creştinismul român esc — Adaos ta caracterizarea etnografică a poporului român, Bucureşti, Cugetarea, 1941, p. 40, pune în iciiirtcullaţie, pentru marii! preoţi geţi atributul aşa de fericit de „regi spiri:tuali“. ■ 437 © BCU Cluj vremuri .anterioare lui. Predica lui Decaeneu avea efect în deosebi prin vieaţa exemplară a preoţilor săi. Dar această predică repetând stereotip doctrina multiseculară, poate chiar milenară a lui Zalmoxis *), n’ar fi avut, poate, rezultatul fericit pe oare-1 ştim, dacă genialul pontif n’ar fi .avut viziunea şi curajul unei reforme menită să-I facă vestit peste milenii. Vom încerca să analizăm punctele esenţiale ale reformei lui Decaeneu în capitolul II al acestui studiu. ' Decaeneu este şi marele profet al Geţilor. Asemenea lui Zalmoxis şi probabil asemenea majorităţii marilor preoţi dinaintea lui, Decaeneu are darul prezicerii şi al profeţiei. Darul prezicerii din semne, al divinaţiei propriu zise, va fi fost desăvârşit, ca la toţi „vrăjitorii" sau „magicienii" vechi —> într’o şcoală tehnică sau la un specialist vestit în această materie. Am văzut că tradiţia greacă îl duce până în Egipt ca să înveţe „semnele prevestitoare graţie cărora desluşea hotărârile divine" 1 2). Decaeneu n’a-vea nevoie să meargă aşa departe pentru a cunoaşte şi a interpreta „semnele prevestitoare". El avea la dispoziţie, în ţara lui, numeroşi maeştri în această tehnică. Tracii erau vrăjitori vestiţi. Decaeneu a ajuns, în scurt timp, un virtuos în materie. Strabon îl califică „vrăjitorul" prin excelenţă 3). Această vrăjitorie, acest dar al prezicerii, nu era numai o dexteritate tehnică în cunoaşterea semnelor prevestitoare, ci şi o putere personală spirituală, capabilă să facă contactul cu misterul şi ou supranaturalul. „Hotărârile divine" 4 5) nu cedează, nu se lasă surprinse şi descoperite de orice prestidigitator sau şarlatan. Trebue ca între vrăjitor şi divin să se stabilească o „sympathie", în sensul etimologic al cuvântului. In cazul prezicerii, vrăjitorul e acela care are iniţiativa „sympathiei". Pentruca însă această iniţiativa să aibă rezultatul fericit al stabilire! raportului organic cu divinitatea, trebue ca „vrăjitorul" să se impună prin puritate şi sfinţenie. Un „vrăjitor" ca Decaeneu era, prin caracterul şi calitatea lui die ales al lui Zalmoxis, în permanentă şi directă legătură cu divinitatea. Pe nedrept, aşa dar, autorii greci dau un înţeles peiorativ termenului „vrăjitor", când e vorba de preoţii geţi. Strabon numai reproduce formula, fără alt comentar, în cazul lui Decaeneu. Sensul peiorativ este linsă evident. iCriton, medicul împăratului Traian pe care l-a însoţit în războaele sale contra Dacilor, merge mai departe. Istoric superficial în orele libere, raţionalist până la superstiţie şi critic după şablonul vremii, medicul grec caracterizează astfel, în opera sa Getica, înclinarea vrăjitorească a Geţilor: „Regii Geţilor cultivând în interesul lor superstiţia şi concordia supuşilor lor prin înşelătorie şi vrăjitorie, încearcă să realizeze lucruri mari" 3). Concordia unui popor şi adeziunea lui la planurile conducătorilor nu se obţin prin înşelătorie şi prestidigitaţii vrăjitoreşti! Decebal şi marele său preot — căci la aceştia face aluzie grecul Criton — n’ar fi obţinut atâta eroism şi seninătate din partea Geţilor lor făcând uz de puerilităţi magice. Dragostea de moarte pentru patrie şi pentru nemurire ţâşneşte din vâlvătaia credinţei în Dumnezeu şi în onoare. In cazul profeţiei, divinitatea este aceea care are iniţiativa activităţii profetice. Decaeneu este şi profetul poporului său 6) pe care-1 luminează sub inspiraţia direcă a lui Zalmoxis. Profeţia era, la Geţi, o funcţiune organic legată de 1) stralbom XVI, 2, 30, C 762. 2J Idem VII, 3, 11, C 304. 3) Idem, Ioc. cit. 4) Idem, Ioc. cit. _ 5) Criton, Getica, la Suidas, s. v. Deisidaimonia, în Fragmenta Historiconwm Graecorum, collegit, disposuit niotils et prolegomente illiuistraiviit Oarotas Mulferruisi, Parte, ed„ A. F. Didot, 1885, IV, P. 374, 21. Felix Jacoby, Die Fragmente ăer Griechischen Historiker F. Gr, Hiat.), zweiter Tedll, Zeitgeschichten, Spezialgeschichten Autobiographien und Memoiren, Berlin, Weiiidimiannfsctoe Buchhandlung 1929, p. 932, F, 7 <2>, 6) Strabon XVI, 2, 39, C 762. 438 © BCU Cluj misiunea marelui preot. Acesta din -urmă, în calitatea sa de „rege spiritual" al naţiunii, -era singurul organ viu şi consacrat prin care vorbia şi activa -divinitatea. Aşa s’-au petrecut lucrurile încă din vremurile cele mai -străvechi ale neamului, începând cu Părintele Zalmoxis, care, înainte de a fi zeu, a fost glasul de trâmbiţă al Dumnezeului unic al Geţilor. Motivul pentru care regele get îşi asocia la guvernământ pe marele preot era virtutea, darul special prin -oare pontiful -desluşea -planurile divinităţii3). Intrat în funcţiune, marele preot devenea Oracolul .infailibil al naţiunii. -Poporul nu asculta de poruncile -regelui, decât -dacă ele erau ratificate şi promulgate de marele preot2). De marele preot profetul şi învăţătorul. Spre deosebire de profeţii lui Dionvsos care nu prooroceau decât dacă „luau vin“, sau de cei ai lui Apollon din Claros care nu activau decât după ce „beau apă“ 3), Decaeneu şi toţi marii preoţi geţi nu puteau fi făcuţi organe -ale Zeului, fără -o vieaţă de puritate, de sfinţenie şi de meditare concentrată asupra lucrurilor divine. Sfinţenia şi meditarea progresivă desăvârşeau pe marele preot până aproape de imaterializare. Această imaterializare îi aducea divinizarea. Decaeneu fu divinizat asemenea lui Zalmoxis 4). După moartea şi apoteozarea Iui, demnitatea de mare preot reveni lui Comosicus, care fu, în aoelaş timp, şi rege al Geţilor 5). Decaeneu marele preot şi profetul a fost una din oel-e mai -interesante figuri ale istoriei naţionale gete. Continuând şi înălţând Şcoala lui Zalmoxis, -el s’a bucurat de acelaşi prestigiu şi de aceeaşi autoritate ca ale marelui Profet. De aceea, până la urmă el împărtăşi acelaşi destin, fiind divinizat. (Va urma} 1 2 3 4 5 1) Idem VIII, 3, 5, C 297. ■ 2) Iktem VII, 3-, 5, C 298. 3) Ma-oroibiiuis, Saturnale I, XVIII, 1, ediţia Nils-and;, Paris, 1850. 4) .Strabo-n VII, 3, 11, C 304. 5) Ofor-danis, op. cit., XI, 73: „-Dec-edente vero Di-cen-eo p-aanepari ueneraitio-ae -habuere Gomo-si-cu-m, q-uiiai nec imparis erat solertiae“. 439 © BCU c R O N I C I I D E I, OAMENI, FAPTE FILOZOFIA NOUTĂŢII LA CONSTANTIN NOICA „i&chiîţă la istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou“ este titlul unei lucrări de mare întindere şi oare — nu suntem siguri — a constituit şi teza de doctorat a d-lui Const. Noica. împrejurările nu ne-,au permis să cunoaştem lucrarea aceasta decât acum,. 11 cunoşteam însă pe autor din lucrările sale anterioare „Mathesis" şi substanţiala monografie asupra vieţii şi operei Iui Descartes, afară de traducerile sale din originalele latineşti. Am admirat fără rezerve bogata informaţie a autorului şi stăpânirea precisă a unui vast material istoric. Lucrarea, este un fel de istorie a filosofiei, cn etatizată într’o întrebare pe care autorul o consideră fundamentală. Există anume în destinul gândirii omeneşti .anumite teme centrale, anumite preocupări .pe lângă care gravitează toate celelalte preocupări filosofice. Una din aceste teme este aceia a cunoaşterii, a mecanismului cunoaşterii, a destinului şi rostului cunoaşterii. Iar în interiorul teoriei se află închisă, ţî*n germene, întrebarea de răscruce pe -care autorul o formulează fie sulb numirea „cum e cu putinţă ceva nou“ fie sub expresia mai largă: „cum e cu putinţă ca mintea omenească să cunoască aceia ce nu ■cunoaşte îneă“? . Iată tema fundamentală. Odată stăpân pe ea, autorul încearcă o -mteză generală a istoriei fi-losofiei plecând numai die aM. Ciu alte cuvinte ni se propune răspunsul .filosofilor .conlsiideraţi în ordinea cronologică, la această întrebare centrală. Vom da câteva exemple de modul cum autorul înţelege să—şl îndeplnească programul de lucru. Problema lui „culm e cu putinţă ceva nioiu“ Se rezolvă, în filosofla lui Platan, prin teoria centrală a reminiscenţei. Este eu putinţă să aflu, să cunosc aceia ce nu cunosc, pentrucă îmi amintesc dlintr’o anterioară cunoştinţă, aoesrt lucru care, pentru acest prezent al meu, conlstitue o noutate. La Ariistotel, problema lui' „cum e au putinţă oeva nou" se pune într’o lumină ou totul diferită. Noutatea poate fi surprinsă prin oficiul inducţiei aristotelice, inducţia completă, prin filiera gradelor de .cunoaştere, prin experienţă, Socrate reprezintă pentru perspectiva lui „cum e cu putinţă ceva nou“ o poziţie caracteristică. Socrate îşi pune precis problema noutăţii în cunoaştere şi o rezolvă. în sensul maieutiq, adică al unei adevărate naşteri a adevăruluj. şi a nou- -taţii în 'Spiritul omenesc. Odată cu Augustin, problema lui „ceva nou" se îmbogăţeşte cu o nouă înţelegere a vieţii spiritului. Modul creştin al filosofării pe care îl aduce Augustin, interioritatea, iluminaţia, fac din | conştiinţa cunoscătoare o „conştiinţă mărturisi-toare“. I'n faţa politeismului de cunoaştere a lui Aristotel, Augustin aduce — spune autorul., un monoteism al cunoaşterii,. Spiritul se situează nu intr’b pluritate, ci în misterul uwiic pe .dare şi-l însuşeşte, şi-l interiorizează pentru a-3i putea mărturisi. Op. .168);. Toma din Aquino rezolvă problema cunoaşterii prin captarea existenţei nu prin alcătuire de concepte, (p. 189). Cum e cu putinţă oa spiritul sâ fie „altul", fiind totuşi; el însuşi ? Pentru a ■trece peste această dificultate, Toma Aquinatul recurge la cele două feţe ale intelectului în sensul aristotelic: intelectul în putere şi intelectul îr„ act. Spiritul poate fi un altul pentrucă el poate fi totul. Totul este în spirit pentrucă spiritul aste, într’o formă oarectare, totul. Cunoaşterea înseamnă actualizarea aceasta a totului, a altuia, în mine însumi. Desfăşurarea, vie a spiritului, în .concepţia tomistă, se face numai între aceste două limite ale fiin'ei: virtualul şi actualul, (p 206). Empirismul filosofiei moderne constitue, după autor, momentul filosofic cel mai caracteristic când! .se pune cu toată acuitatea problema lui „ceva nou". Kant a înţeles, primul, acest adevăr că numai- experienţa „poate alcătui unul din nodurile gândirii sintetice", (p. 21,3). Interesul pentru conţinutul gândirii scade în vreme ce creşte interesul pentru determinarea modului 440 © BCU Cluj cum poate spiritul să fie el însuşi, să fie viu. far metoda prin care 'spiritul ajunge la cunoştinţe valabile este, pentru un Băcan de pildă, induc-ţikunea. Dar reftecţiunea spiritului asuprlâ lud însuşi nu se petrece la Baoon ci. deafoia la Locke cu care începe spiritul critic, „cântărirea conştiinţei prin conştiinţă, (p. 227). Conştiinţa este receptivă numai cât primeşte ideile simple. E-fortuil spiritului deafoia de aci începe, dela prelucrarea ideilor simple pentru a constitui ideile complexe, moduri:, substanţe şi relaţii, (p, 233). . Ajuns aci autorul adânceşte, fără a aduce nimic nou;, mecanismul gândirii filosofice la Locke, la Hume, la Be-rkeley, în discuţiuni foarte adâncite şi meticuloase, în măsura în care sunt şi foarte Clare, stabilind pentru fiecare în parte contribuţia adusă la determinarea problemei lui „ceva nou“ adică., în fond, a conştiinţei cunoscătoare. Incheerea acestui capitol este turburătoare. Cu Hume conştiinţa e un factor dizolvant pentru experienţă, experienţa e unul dizolvant pentru conştiinţă. De unde concluzia autorului: Cu Hume totul se nărue, dar şi totul se luminează, (p. 257). (Problema lui „iceva nou“ capătă un sens caracteristic însă cu Desoartes şi Leibniz, arta combinatorie a lui. Leibniz, mathesis-uil universal şd matematizarea carteziană fiind simptom mele de seamă ale raţionalismului care încearcă isă determine,, nu numai posibilitatea invenţiei deci a noutăţii, ci şi .a instrumentului necesar invenţiei. Dar raţionalismul cartezian nu este de esenţă pur matematică. Gândirea nu este o mecanică absolută ci o meditaţie, o „fi-losofare“ adică activitate .pur şi .simplu, 'spirit în plinătatea desfăşurării luii. .In loc de a se pune accentul pe căutarea de cunoştinţe .noi, se pune .accentul pe actul căutării, (p. 293).. Numai că această viaţă a işpiritului este împovărată,, ,1a Descartes şi Ledlbnliiz, de o concepţia prea isdhematiică, prea matematizată. In felul acesta, raţionalismul nu face cu neputinţă numai metafizica ici .Chiar viaţa însăşi a spiritului, (p. 301). Pentrucă trebue să deosebim între conţinutul ispiritului, între produsele activităţii sale Şi între activitatea producătoare. Intre empi-riism, .oare afirma dezordinea totală şi .raţionalism, care instituia ordinea totală, poziţia lui Kanit capătă!,, pentru adtor, nu -un sens de mijlocire şi unul de provizorat. Kant nu rezolvă problema ci o face numai posibilă. In fond fi- losof: a nu înseamnă nici contemplarea gândirii nici a igânditului ci. ea „culminează în contemplarea desfăşurării .spiritului ispre cunoaştere şi spire ceva nou”;. Soilbul la Blaga, vor răspunde. Până atunci mi-alm permis să mă supăr (chiar dacă în mod neoportun pentru mine) da unull oare, ca şi eroul lui Radiiguet, ,,nu sânt în stare să exprim oportun şi eu abilitate decât peiiace nu eimt“...— Dar ceiace simt... II. O fată de ţară ai mume friumos, Leana Târziu, e alungată — pe motiv că n’a fost fatăi, die iubitul ei după ce i-a fost ibovnică. Pace un copil. Ce va spune satul ? Dacă l-ar arunca pe gârlă ? Mama ei iubitoare va primi însărcinarea Dar îs^. drum dă de o şatră de ţigani. Dacă ar vinde lor copila ? Nu-i mai bime decât s'o omoare ? Zis şi făcut. Spune însă fetei c’a dat-o pe gârlă, cum a fost vorba. Aşa, ea va fi mai liniştită din partea satului. Dar satul află versiunea pruncucidereî. Jandarmii se pun pe lucru. Ocna o să mănânce pe Leana Târziu şi complicitii ei„ Maria şi Nae Târziu. Când să fie ridicaţi sânt aduşi la postul de jandarmi ţiganii acuzaţi pentru furturi. In braţele unei ghicitoare e un prunc. După salbă Leana Târziu îşi recunoaşte copila. Lucrurile se des- curcă, cei trei sânt scoşi din cauză. Bărbatul ingrat se întoarce la fosta lud ibovnică, dar cum în sat nu mai pot trăi, se duc în lume. Doar bătrânii, moşul şi mama, mai rămân, stingheri ca pe o margine de lume, .cu ochii după tinerii care se pierd în zare. Regăsirea copilului (pierdut, aruniaat sa,u furat, e una din cele mai tandre şi vechi poveşti ale lumei. Aşa cum jocul capricios al Fortunei, unul din cele mai norocoase motive de dramă Prin părţile noastre o veche poveste lituaniană ne vorbeşte de copilul' lui Semavit, duce de Ma-sovia, şi al Ludomilei, soţia, lui, curată dar bănuită. Lope de Vega e printre icei dintâi dramaturgi mari oare au exploatat-o în El Marmol de Feli-sardo, unde Felisaxdo se dovedeşte fiu de rege; iar Shakespeare, mare căpcăun de melodramă, soarbe copios din ©a în aicea serie de piesie de amurg, în care obsesia copilei curate şi părăsite de părinţi îl stăpâneşte, ca în regăsirea ei să vadă un fel de regăsire a omeniirei în puritatea ei angelică. Perdita, în Poveste de lamă, Marina, în Peri-c:le, prinţul din Tyr, Imiogen, Guiderius şi Arvi-ragus, din Cymb eline, şi chiar Ferdinamd sau Mirandla din minunata Furtună, sânt făpturile cereşti în frumuseţea cărora ingratul solţ şi părinte îşi mângâia cu întârziere copila, cu numele cărora pe buze poetul a murit. La moi bazinul şi nuvela se întrec să exploateze motivul. Un mare episod deci. O anecdotă universală. Pentru autor problema se punea cum să iasă din anecdotă în viaţă, cum să ajungă dela episod la drama omenească. Şi Rebreanu, romancier de linie clasică, porneşte d©la episod în Ion. Dar se ridică vertiginos la drama pământului,. La ce dramă se ridică d. Corteanu ? Eroina centrală, după ce-şi pierde copilul, cade la pat şi stă aşa un act întreg. Odată leşină. Altădată moare. Apoi laiflăm că doarme numai, ceiace pe scenă e o moarte şi mai sigură. Când în actul trei o vedem pe picioare, cu copilul în sfârşit în braţe, ne vine s’o sărutăm de bucurie Dar vedem că numai ea nu se bucură. Ea găseşte eu caile să admonesteze pe mamă şi ceilalţi că l-au 'lăsat feti,ţa să trăiască. — De ce n’aţi omorît-o, de ,ce aţi lăsat-o să se mai târască pe lumea asta păcătoasă, spune dumneaei, dacă auzul nu m’xşeală. O Leană pesimistă ded. Dar în aşia grad, în cât să nu aitae o tresăirire, un cuvânt să nu spue copilei regăsite?! Perfect nor_ mială în actul întâi, ,oare tiitiisje Leana Târziu pe Schopemhauer în actul al doilea, că o vedem .aşa de negativă ? Un actul al doilea însă am văzut-o (cum am spus) dormind, şi Marieta Sadova, dare 446 © BCU aşa de frumos şi omeneşte a îngrijit-o, poate fi martoră că n’avea sub perină nido /carte! far în antract, a operat-o! Vreau să spun: d. Corteanu — subit cuprins die pesimism — s’a substituit Leanăi Târziu. Şi-i păcat, fiindcă şi d. Corteanu e mai interesant aşa icum e, şi Lieaua Târziu aşa icum ar [fi trebuit să fie. Vreau să mai spun că durerea fizică nu e tot una cu cea sufletească. Una e treaba medicinei. şi autorul a avut o bună idee să ne aducă o doctoriţă, — aşa se face între oameni civilizaţi... ; cealaltă e treaba artei, şi n’o prea vedem aci. Dar poate autorul i-a mutat /centrul de gravitate aiurea. In mamă. Mama e într’adevăr numai dra/gaste şi grije de fata ei. Prezentă în toată suferinţa ei, ea desenează sectorul cel mai duios al piesei. Numai că, în momentul când fata e pe din-că, doctoriţa cere o copae ca să o spele. Se aduce copaia casei. Când o vede mama, sare de pe cuptor ca muşcată de şarpe. Copaia mea ? Nu se poate, o am dela mama! Şi fugi' cu copaia afară', lisând pe fată să-şi tragă sufletul înăuntru. Lucru ciudat, nimeni nu protestează, nici chiar doctoriţa, care are un suflet rar. Mie să ml se dea voe să protestez Aceasta nu e dramă, e — culm spuneam mai sus — siluirea dramei Autorul a auzit, sau a văzut când era judecător te ţară, în tinereţe, asemenea cazuri de cruzime la ţărani. Da, dar nu erau ale Miariei Târziu. Pentru aşa ceva trebuia să o facă monstruoasă, şi numai mamă monstruoasă nu e; dimpotrivă : cea mai iubitoare şi atentă dintre mame, de fapt nucleul cald al piesei. Rog deci pe Miaria Târziu să aleagă : ori sare, oa o leoaică pentru fata ei, orii pentru copae. Eu să fiu mamă, să vă ispun drept, m’aş decide pentru fată... Insist, fiindcă greşaia e aici şi a regiei. Ii trebuia un efect dramatic, Ca să umple golul din piesă. Ilmi pare rău, a ieşit contrariu. Că s’a căutat un efect se mai vede şi din faptul că odată scoasă pe uşe, Copaia nu se mai întoarce ; nici doctoriţa nu mai pomeneşte de vreo spălătură. Autorul o face uitată! Eu însă ou. Deşi lucrul s’a’ntâmplat şi lui Shafcespeare atuinld când uită pe ReynalMo te Paris, unde l-a trimes după Laerte (fiindcă acesta se întoarce, dar Rey-naldo nu; când pierde pe drum pe ictowmull din Lear, (cel mai bun elown al său); isau când pierde dela prima pagină p;e Jaques (al doilea Ja-ques) din As you like tt, fiindcă aceste apare printre Dramatis Persionae, dar niciodată în piesă. La Shabespeare însă acestea sânt neglijenţe ; fără /gravitate psihologică. In cazul nostru, copaia omoară o mamă, singura fiinţă tandră din piesă E prea mult. Şi mai bine era invers! Aoelaş efect cu orice preţ e căutat şi în năvâr- liiile care apucă pe o infirmieră, ce din cauză că a fost întoarsă din drum de doctoriţă pronunţă o diatribă la capul muribundei;, împotriva ţăranului şi mizerabilei vieţi dela ţară. Dar poate drama e în moş, al treiea' membru al nenorocitei familii. Bl însă tace, fumează şi dârdâie din când în când de frig. Iar ca să-fi, dea puţină mişcare, l-au făcut orb, oa să se sue bâjbâind pe cuptor şi nu simplu ca toată lumea-. E un mile lucru colorat, şi admirabil realizat, dela cap te gesturi, de actorul Ene. Dar nu e, Doamne fereşte, dramă. Ori poate e în partida «(diversă: (băiatul care părăseşte pe fată, şi mama lui ? Băiatul nu spune o vorbă în actul I, nu apară în actul II, şi are numai, două cuvinte de împăcare cu fata în actul trei. Iar mama lui, afară de o ceartă cu farnL lia fetei, pe care autorul o bisează în actul trei, nu ne mai cinsteşte cu nimic. Nepuitând să pună dramă în indivizi;, autorul a icăutat-o în colectivitate. Negăisind-o în ţărani, a cerut dela ţărănime; şi ne-a creiat un fundal de ţărănime mizeră şi stingheră. Tabloul, cu concursul pictorului Cornescu, e frumos. Nu voi pleda ca alţi cronicari pentru o ţărănime idilică. Ţăranilor de Duminecă de până acum» le prefer ţăranii tragici ai lui Goga şi Rebreanu, sau aşa Cum /au apărut epopeic în- pânzele /celui mai mare pictor al ţărănime! noastre, Baron LSwendaL Politilculi, dacă e, nu mă interesează. Ou această ţărănime, animată cu alte episoade, cu pitorescul unei şatre ca şal al unei întrulniril politice, autorul caută să umple tot vidul din piesă şi personaje. Nu lipseşte mildi gluma /cazonă, nici ■ghiocul! babei sau descântecul moşului. Dacă eroii isteu pe loc, lumea cel puţiin să -se învârtească în jurul lor. Ailcii a mai dat şil de mâna maesitră a lui ISa-hlighiia/ni, câine is’a dăruit -din plin, icu /cele mai/ fericite din /calităţile sale. Insă, cu aoele goiUrdl de aer, dovedite mai sus, şi icâre teic omenirea din piesă să cadă din când lin când sub ea ca din avion, Copiii pământului sunt şi rămâni: nu o dramă, ci un episod dramatic; în care găsim: nu acţiune, ti mişcare; nu caractere, oi coloare. Luată ca atare, piesa e un lucru reuşit. Şi e primul isucicieis personal lai moiuefii direcţii, primul succes moral — fiindcă ce interesează cei şase mii lei reţetă dela a doua reprezentaţie ? — al regiisorului, dela Clownul şi Casa Inimilor sfărâmate. Dar mai e un succes, nu ştiu dacă nu mafii mare decât toate. 'Cu această piesă teatrul românesc are o actriţă în plus. E Leama Târziu, pe nume de acasă EUza Petrăchescu. N’am văzut de mult fuin joc de atâta simplitate şi lipsă de ostentaţie 447 © BCU laită prima actriţă română care nu joacă. Urez rioullui director să uniaţi găsească şi altele:. Fiindcă e meritul Hui; şi al regisorulufli, care punând o n-ovice ieşaniă mtr’un rol primejdios,, a comis un act de frumioiaisă îndrăzneală. Îndrăzneală răsplătită diita plan de această fată, atuinc® când cu două iculviinte, spuse în actul I, spuse data. nou în acitul III (’Miălii Mandache, măi, ni’am fost ©u fată?) izbuteşte să facă, din eeiiaoe nu e, un caracter. La fel Sorana Ţopta, mutmal -cu o pereche de ochi rătăciţi, dă piesei -un final epic pe -care nu-i CRONICA MARXISM ŞI CREŞTINISM. — Autorul acestei broşuri substanţiale e un învăţător dintre cei cari, folosindu-se de înlesnirile legale, ce deschideau uşile spre cultura superioară, şi-au desăvârşit studiile, fie la Universitate, fie la Şcoala normală superioară. In câţiva ani s’a format astfel o elită intelectuală a învăţăto-rdmii, elită a cărei prezenţă se vede în nivelul îrcnalt al cărţilor scrise sau al revistelor didactice. pe care le redactează. Afară de aceasta, d. G. I. Iacob a fost un eminent şi asiduu colaborator la ziarul Calendarul şi din când în când la Gândirea. Broşura sa despre marxism şi creştinism, ajunsă în scurtă vreme la ediţia a doua, e rezumatul unei vaste şi documentate lucrări, pe care i-o cunoaştem din manuscris şi care n’a putut trece la tipar din pricina împrejurărilor politice de până ieri. Punând la contribuţie o bogată şi serioasă bibliografie, marxismul e studiat expozitiv şi critic, sub latura teoretică şi sub cea practică, a bolşevismului. Sunt remarcate slăbiciunile principiale ale doctrinei materialismului istoric, incoherentele logice şi vizionarismul utopic al lui Karl Marx. „Rabinul revoluţiei universale” dispune de un temperament talmudic, de. viat de pe planul religios pe cel politic, pentru a învesti cu mesianism proletariatul mondial. Un mesianism satanic. întrucât solia proletariatului e distrugerea prin revoluţie a celorlalte clase ca să poată realiza uniformitatea fericirii terestre. Toată încâlcita teorie a lui Marx se reduce în esenţă la următorul principiu de luptă diabolică : fericirea proletariatului stă în masacrarea celorlalte clase. Bolşevismul iudeo-rus a realizat acest principiu pe o scară înfiorătoare. Dar după ispravă a urmat altceva -: celebra formulă a [„dictaturii proletariatului" s’a transformat în dictatura avea; la fel o Mairtata Sadova — nesfârşit de -silmpaltiică şi! umană ; un Mărculescu, prefect perfect ; Ajuastafeiad, ipllutonifâr delicios, dacă poate exista aşa iceva ; Ana Lulea, o admirabilă ţărancă ; Ceflia Dama, B-a-labam-, Baldovin, Sonăa Clu-ceru şi două ghicitoare -re-gisate de starostele impecabili Păumescu, au ©reiat omenirea necesar ră unei piese care a ştiut să se bizue pe dânsa. DRAGOŞ PROTOPOFESCU MĂRUNTĂ poliţisto-militară asupra acestui proletariat, redus la o simplă masă zoologică. Utopic când a vorbit de proletariatul mondial, ce nu s’ar fi putut realiza decât prin dominaţia absolută a lui Israil asupra lumii, marxismul se dovedeşte cu totul fals în concluzia practică a mesianismului său: robia proletariatului. Această diabolică doctrină a fost una din otrăvurile cele mai tari ale vieţii contimporane. Privindu-1 astăzi, în agonia lui, te prinde mirarea că atâtea inteligenţe remarcabile s’au lăsat seduse de această eroare pseudo-savantă. care nu făcea din proletariatul nenorocit decât o armată de mercenari gratuiţi ai dominaţiei Evreilor asupra celorlalte neamuri. D. G. I. Iacob confruntă comunismul cu creştinismul sub raportul aserţiunii că cel dintâi ar deriva din Evanghelie. E însă o deosebire fundamentală între sfatul evanghelic, practicat de primele comunităţi creştine, de a împărţi averea la săraci şi între violenţa spoliatoare a marxismului Intre un lucru şi celălalt e distanţa dela actul spontan al libertăţii, eminamente moral, la teroarea şi banditismul care te prădează. Examinând liberalismul excesiv de individualist şj marxismul excesiv de nivelator, sub raportul concepţiei de stat, autorul se opreşte la formula corporatismului sau a statului etno-cratic cum l-am numit noi, stat care, respin. gând ca falsă teoria claselor sociale, se întemeiază pe realităţile organice ale compoziţiei naţionale, care sunt profesiunile sau corporaţiile. E viziunea sociologică pe cât de reală pe atât de conformă viziunii creştine despre lume ca armonie a diversităţilor etnice, iar în sânul naţiunii ca armonie de diversităţii funcţionale. „Legea lui Hristos legea statului", — formula pe care am dat-o noi în Programul statului 448 £ 1 î: * © BCU Cluj etnocratie, — n’are numai un sens juridic sau moral, ci imul de viziune sociologică în felul adânc în care creştinismul consideră alcătuirea lumii. Doctrina diversităţilor funcţionale armonizate în unitatea statului etnocratie e mai actuală ca oricând astăzi după ce Europa a fost purificată de liberalismul democratic, de marxismul comunist şi de iudaism, cele trei prezenţe nefaste, ce se opuneau aşezării organice a statelor. ; RABINDRANATH TAGORE, poetul profet al Indiilor contemporane, a murit departe, în patria lui de basme, şi svanul acestei morţi deabia s’a aiuzit, străbătând bubuitul tunurilor şi uruitul avioanelor din Europa noastră. Ce deosebire intre felul cum s’a înregistrat aici dispariţia lui şi între cel în care erau primite literatura şl persoana lui acum douăzeci de ani, dealUngui şi dealatul bătrânului nostru continent! Poet, romancier şi eseist înţelept, Tagore nu e dintre cei mai mari Scriitori ai Indiei moderne Pc vremea celebrităţii lui chiar, am citit într’o revistă germană studiul unui savant indilan, în care se vorbia de o sumă de somităţi cu nume exotice, în toivărăişia cărora Tagore ţinea rangul al doilea, dadă nu al treilea. Pentru Europa însă. literatura lui! era o noutate unică, exotică, şi aceasta l-a făcut celebru. Când scriitorul însuş şi-a făcut apariţia în marile capitale europene, celebritatea lui a căpătat o puternică notă sen-saţională. Era în anii de după războiul mondial. Poetul găsea sufletul occidental într’o cumplită confuzie şi depresiune. Vechile idealuri căzute, noile idealuri nu se iviau înică. Germania cu deosebire trecea prin această criză penibilă. Şi în Germania a găsit Tagore cel mai larg răsunet al cuvântului său într’adlevăr frumos. El venea din ilndila, şi calea îi era pregătită de numeroasele studii ideologice ale învăţaţilor germani şi de o cunoscută filosofie contaminată de re-gativiismuă budist. ■ Doctrina poetică şi etică totdeodată, pe care o aducea Rabindranath Tagore, era o încercare lirică şi cuminte de armonizare a vechilor concepţii de viaţă din religiile Indiilor, încercare cu amabile concesii făcute creştinismului. Un lucru nou în învăţătura lui, predicată în conferinţe scrise mai frumos chiar decâit poemele sale, era interpretarea pozitivă, pe oare o da ideii de Nirvana, înţeleasă până atunci în mod negativ de către dmdologii europeni. Tagore voia să reabiliteze Nirvana, care după el, e contopi- rea supremă, de bucurie extatică, a sufletului' individual cu sufletul universal al lui Brahma. Influenţat sensibil de cultura creştină el e poetul bucuriei de viaţă, pe oare căuta apoi s’o întemeieze în versetele Upanişadelor şi ale Vedelor străvechi. Această învăţătură se găseşte mai ales în cartea Sadhana, sau Calea desăvârşirii, pe care am tradus-o şi tipărit-o pe vremea aceea în româneşte, precum concepţia lui politică se găseşte în cartea Naţionalismul, tradusă de d. Al. Busu-ioceanu. Au mai fost tălmăcite în româneşte câteva volume de poesii, fără expresivitatea şi prospeţimea naivă, care sunt calităţile fireşti ale magului din Santiniketanul depărtatului Bengal. Rabindranath Tagore a fost o modă literară într’un moment de profundă criză a sufletului european. O modă, care a trecut, mai ales de când Germania şi-a regăsit duhul vulcanic, care acopere Europa de azi. Pe urma lui, a rămas totuşi ecoul unei melodii primare, cântată de un poet exotic, în jocul lui sacru cu Divinitatea vaporoasă a credinţelor Indiei. ■ ECLIPSA ANGLICANĂ. Lumea creştină a rămas cu drept cuvânt uluită de atitudinea, pe care a luat-o Biserica anglicană, care e confesiunea oficială a statului: britanic, faţă de Soviete. Arhiepiscopul de Canterbury a trimis mesagii de fraternizare cu Stalin, iar ini templele Marei Britanii] se înnalţă rugăciunii pentru biruinţa ateismului bolşevic. Dacă alianţa marelui icapitalism. englez cu reprezentanţii comunismului îşi găseşte, dincolo de antinomia ireconciliabilă, o explicaţie in socotelile oportuniste ale Angliei într’un moment de mare Strâmtorare, dar mai ales în trăsătura de urnire, pe care Evreul deîia (Londra şi Evreul dela Moscova o fac între cele două extreme, nimic nu poate justifica monstruositatea ca o Biserică să se roage lui Dumnezeu pentru biruinţa ateismului. Ne putem ruga pentru atei în sensul, venirii lor la credinţă, dar rugăciunea pentru biruinţa lor ca atei e ca o rugăciune pentru fodrulini-ţa lui Satan — asupra lumii. De altfel, atitudinea arhiepiscopului de Canterbury nu e o surpriză atât de izbitoare. Ea e aceeaşi, pe care a luat-o în vremea războiului civil din Spania, când s’a declarat de partea fioroşilor comunişti, cari ardeau de vii pe călugări, şi împotriva naţionaliştiloir, carii luptau pentru restabilirea credinţei creştine. Se poate spune: aşa cereau atunci interesele imperiului 449 © BCU britanic care, pentru siguranţa Gib ral tarului ar fi voit triumful comunismului în Spania, precum astăzi', pentru propria-i salvare, s’a aliat cu Mdsootva roşie. Dar asemenea atitudini sunt pur politice îşi nu mai au nimic atace cu ţinuta la care e obligată o Biserică a lui Hristos. A le practica totuşi' în numele lui Dumnezeu este a caricaturiza ou cinism, abominabil creştinismul. Biserica anglicană trece printr’o adâncă rătăcire. ,Ea nu are, sau nu mai are în caz că a avut-o vreodată, siguranţa unui echilibru lăuntric. De multă vreme ea caută acest echilibru în alarâ, A conversat îndelung cu romano-catoliciismul pentru o apropiere. A trecut apoi 'la bisericile ortodoxe şi, folosindu-se de separatismul naţional în care se găsesc, le-a cerşit pe rând certificate de autenticitate creştină. Aiicii, în Orient, Biserica anglicană îndeplinea totdeodată o funcţie politică pentru imperiu: unirea cu Bisericile ortodoxe trebuia să însemne totdeodată întărirea poziţiei engleze la Bosfor şi la Suez, — tot aşa ca simpatia pentru comunismul spaniol la Gibraltar! Ar fii mai onest ca o asemenea instituţie să renunţe la numele de Biserică şi să se transforme într’o şcoală de diplomaţie britanică. * . * * ,,PENTRU UNIREA OU ROMA11 pledează a nu mai ştiu oâtaa oară ziarul TJnirm deia Blaj» Pe vremuri, când eram mai tineri, aceste pledoarii ne iritau oarecum. Azi le privim ca pe nişte simple exerciţii, ale lui Tantal, care tot îşi mai apleacă setea către o apă la care însă nu ajunge niciodată. De 241 de ani durează această persuasiune din partea fraţilor noştri uniţi fără niiciuni rezultat şi fără nicio perspectivă de viitor. O îndoită metoidă întrebuinţează ei ca să ne convingă: pe de o parte critică fără îndurare creştină neajunsurile de care suferim noi, ortodocşii, iar pe de alta ne arată foloasele, pe care le-am putea trage, din unirea cu Roma. lin ce priveşte critica lor, n’am văzut până azi un om convins de ea să treacă dincolo. Afară de aceasta, diaică noi am riposta cu aceeaşi măsură, am deslănlţui între unii şi alţii un răz-boiu de Inventare, ce n’ar aduce decât slăbirea românismului şi a 'credinţei Ei atacă, bunăoară, în foiletoane nesfârşite, pe marele Patriarh al Bizanţului Fotie, acest eoWs al umanismului creştin, deia care se trage chiar umanismul Occidentului, icum recunosc învăţaţii istorici. Dacă noi âm aplica aceeaşi metodă la o serie de Papi faimoşi din epoca Renaşterii şi i-am înfăţişa în uriaşa lor infamie, unde-am ajunge, fraţi ibllăjeni? Şi ce s’ar alege atunci din dogma infalibilitălţii papale? N’o facem fiindcă scrisul' creştin n’are misiunea de a scoate mereu pe ticăloşi din sarcofagii, ci de a îmbărbăta pe cei vii cu virtuţile întrupate în marile figuri ale Bisericii, care sunt, din fericire, mult mai numeroase decât profanatorii eu tiară. In ce priveşte pe genialul Patriarh Fotie, dacă fraţii uniţi ar, fi loviţi de graţia spiritului imparţial, ii-am vedea, fără îndoială, preamărindu-1 împreună m noi ca pe unul din părinţii culturii occidentale, eu care vor să se mândrească domniile lor. ■ : : •, ; f Cealaltă metodă pentru a ne convinge stă în enumerarea -unor presupuse avantagii, pe care le-am avea din unirea cu Roma. Obiceiul acesta îşi are originea în chiar unirea deia 1700, care, precum se ştie, s’a făcut pe temeiiuri de avantagii făgăduite şi — neţinute» Ce avantagii ne oferă autorul ultimului articol' din ziarul blă-jain ? El scrie: monahismul român, oare se găseşte azi într’o stare de imperfecţiune, ar câştiga mult deia disciplina ordinelor romano-oato-lice. Noi recunoaştem şi starea de plâns a monahismului nostru şî disciplina monahismului occidental. Dar dacă monahismul nostru e în stare de decadenţă, aceasta nu se datoreşte faptului' că eu e romano-eatoliic. Veacuri întregi monahismul acesta a folst în România îla nive-. Iul vieţii îngereşti şi atâta cultură câtă avem până la jumătatea secolului' XIX_lea i se datoreşte lui. In acea vreme de înflorire, nu numai că n’avea niid o atingere cu 'Ordinele odcidientale, dar lupta dumnezeeşte împotriva ereziilor susţinute de ele. 'Concluzia firească este că acest monahism se poate ridica singur de unde a căzut, atunci când pricinile interne ale decadenţii vor fii dispărut. In ce priveşte Ardealul, dacă acolo nu avem încă un monahism înjghebat, aceasta o ştiu bine fraţii uniţi, se datoreşte furiei romano-catolice şi unite de odinioară, care a1 dilstrus din temelie sfintele mănăstiri', — vre-b 200 ! — de peste munte. 'In locul acestei pustiiri, am vrea să ştim unde e monahismul unit, cieiat după modelurile apusene;, ce ni se îimbiia-ză? Fiindcă, în loic să alergăm tocmai la Roma, noi ortodocşi^ am fi, poate, fericiţii să ne alegem prototipurile renaşterii spirituale db aîcî mai deapro'ape, deia Blaj bunăoară. Alt avantagiu vede autorul în folosirea de către teologii noştri a literaturii romano-catolice. Dar tot aşa teologii apuseni folosesc literatura noastră răsăriteană. [Pentru aceasta, nici ei nu simt nevoia să treacă;, — deşi unii apro-fun-dând-o au trecut, — cum nici noi nu simţim nevoia să trecem. Schimbul de idei e universal-mente practicat, nu numai interconfesional. 45° 3 © BCU iXJn alt avantagiu foarte ispititor ar fi1 cascada de lumină, ce s’ar revărsa asupra noastră dacă ne-am uni cu Roma. Autorul ne dă o probă în cronicarii noştri, cari ar fi descoperit că suntem Datini fiindcă au .învăţat carte în Polonia catolică. Argumentul n’are absolut nicio valoare. Dimdtrie iCantemir, fenomenalul învăţat din veacul cronicarilor nu s’a format în Polonia, ci la şcoala bizantină din ConstantinopoiL Cât despre genul istoriografie al cronicilor, el nu se trage din Polonia sau din Apus, fiindcă acest gen a fost creat de bizantinul Malala, de-la care a trecut apoi şi în Occidentul roman. Dacă autorii de manuale didactice nu prea ştiu lucrurile acestea, un frate unit, care vrea să ne determine la apasttaisde, ar trebui să le ştie înainte de a-şi ifăuri argumentele atât de hotărî-toare. Argumentele acestea capătă un aer straniu când autorul nostru pomeneşte de revoluţia de-la 1848 ea rod al Apusului, de Kogălniceanu, Maiorescu şi Eminescu, cari tot în Apus s’au pregătit, de războiul dela 1918, pe rare l-am câştigat ca aliaţi ai Apusului, de învăţaţii noştri, oarl s’au pregătit iîn laboratoarele occidentale, — toate ira să ne demonstreze avantagiile ratoliicismuluii asupra ortodoxiei. Autorul blaj an confundă în mod regretabil roma no -ea to licis-mul cu spiritul laie, adesea ateu, şi antiicleri'dal totdeauna, la rare s’au format bărbaţii Romă-niei moderne, mai toţi atinşi de molima intelectuală a timpului, pe rare a combătut-o din răsputeri însuş romano-catolicismul! Pentru Dumnezeu, fraţi blăjeni, nu ne mai fermecaţi, vă rugăm, eu asemenea argumente! Afară de acestea. Blajul ţine eu eroism la un alt argument, pe care l-a fabricat ad hominem. El zice: catolicismul e latin şi roman; noi, fiind latini, e de rigoare să trecem la credinţa papală. Dar cu acest argument cădem în pur rasism. Şi e un paradox să constaţi că publicaţiile unite sunt toate antiraisdiste, după chipul1 Vaticanului, dar cad subit în această eroare condamnată de Papa, când vor să ne măgulească orgo. liul etnic pentru a ne capta. N’ar fi rău să-şi ajusteze întâiu ţinuta doctrinală până să facă apostolat papistaş printre noi. In plus; îi rog pe fraţii dela Blaj să mă creadă prieteneşte, momentul acestei recrudescenţe propagandistice e foarte rău ales. Să nu uităm că suntem încleştaţi în războiu contra ateismului iudeo-ibolşevic. In timp ce soldaţii naşti sângerează pentru triumful crucii lui Hristos, în timp ce ei reîncreştineazăj, pe unde trec, un popor salvat din ghiara Satanei, e anacronic — ca să nu întrebuinţez alt termen, — să stai la Blaj şi să voribeşti de eminenţa romauo-catolidsmului faţă de această lume ortodoxă, încordată pe viaţă şi pe moarte pentru sfânta ei credinţă. Dacă nu poţi să te cutremuri de frumuseţea sublimă a sufletului acestuia ortodox şi a faptei mântuitoare, născute din energia şi din sacrificiul lui, e mult mai prudent să te păstrezi în rezervă, prefăcându-te că nu vezi nimic. AUiS GRtlNEN WĂLDERN WEHT DER WIND. Sub acest frumos titlu, care înseamnă : Adie vânt din codrii verzi, a ieşit de curând, la Wiener VelragsgeseHlschaft, o antologie de poezie românească. E o surpriză, pe care ne-o fac trei scriitori germani, concetăţeni de-ai noştri, domnii Arnold Roth, Hans Diplitih şi Herman Roth, cel din urmă însuş alcătuitorul antologiei. Culegerea conţine 57 de poesii, dintre rare cele mai multe populare, iar din literatura cultă sunt reprezentaţi Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, George Coşbuc, St. O Iosif şi Octavian Goga Cu totail remarcabilă e concepţia rare a pre-zidiat alcătuirea cărţii. Pe lângă lirica populară, din a cărei bogăţie variată sunt alese bucăţi 'cu foarte subţire gust artistic, se dau trei balade caracteristice: Mioriţa, Meşterul Manole şi Torna Alimoş. Intre lirice, figurează patru cântece marado-române. Toma Alimoş vorbeşte de „malul Nistrului". Apoi George Coşbuc e ardelean, St. Ol Iosif deasemenea, iar din Octavian Goga s’au ales poesii ca Plugarii, Dăscăliţa, La noi, Fără ţafră, — poesi© ce actualizează pentru cititorul german, sufletul provinciilor noastre, ce stau pe primul plan al vieţii politice. Sub acest raport, antologia încheagă o admirabilă imagine a vastului spaţiu românesc. Contribuţia aceasta plină de semnificaţie o datarim, fără îndoială, scriitorului sibian Herman Roth. Traducerile făcute de rai trei poeţi germani păstrează pretutindeni ritmul şi măsura originalelor, cuvântul e fraged ş:i suculent, şi credincios pe cât e posibil unei tălmăciri. Cu deosebire poiesia populară e astfel redată şi ca accent şi ca timbru sufletesc şi ca sens încât poţi să-i refaci textul1 românesc numai citind versiunea germană. Tălmăcitorii nu sunt străini, ci oameni familiarizaţi eu ambianţa şi cu sensibilitatea noastră. Preferinţa lor pentru muza populară se vede chiar în alegerea din Eminescu, unde regăsim La mijloc de codru des, Revederea şi mai' ales Doina, aceasta din urmă întregind imaginea generală a cărţii prin revolta împotriva iudaismului. iE un preţios fapt de artă această traducere, .dar totdeodată un fapt politic în nobilul înţeles al cuvântului'. Traducătorii închină opera lor x „Tinerei Românii11, fiindcă această tânără Românie ,cu tot ce are în ea ca lamură din sufletul permanent românesc, aderă sângerând la marile idealuri ce frământă lumea europeană de astăzi. , (Pentru munca lor artistică şi pentru omagiul pe care îl aduc astfel ţării noastre, un cuvânt de ferbinte recunoştinţă ! * * * ■ PANFASCISM. Asvero Gravelli e un scriitor politic şi un jurnalist în temperamentul căruia Italia nouă, mussoliniană, vibrează dilatată enorm de flacăra entusiasmului şi a convingerii fanatice în victorie peste orice piedici. Când l-am cunoscut, acum nouă ani la Roma, am avut impresia oă în faţă nu-mi stă un ins oarecare, ci un tânăr dintre cei mai reprezentativi ai tipului omului mussolinian, care nu apare în lume pentru a constata că există o realitate căreia trebue isă i te predai, oi dimpotrivă, crede că ideea e menită să devină realitate prin puterea noastră. Luptător din prima falangă a fascismului, vorbitor tumultos şi scriitor tumultos, Asvero Gravelli crede în ideea fascistă valabilă pentru Italia, dar tot aşa de valabilă pentru orice ţară dm Europa. Cu acea sfântă încredere a tinereţii, a întemeiat în 1930 revista lunară An* tieuropa, de combatere ideologică a democraţiei, a liberalismului, a masoneriei, a socialismului şi comunismului, pentru a demonstra necesitatea fascismului .ca mijloc de regenerare şi dle salvare a spiritului european. Desigur, nu puţini, chiar dintre italieni, zâmbiau ironic privind încăierarea lui Gravelli cu întregul continent. Natura iui arzătoare lLa făcut să treacă uşor peste acest • soiu de înţelepciune sterilă Peste câţiva and, întemeia încă o revistă : Ottobre, devenită apoi cotidian, .cu acelaş program ideologic şi cu aceeaşi ţinută combativă. JSbucnind războiul abisdnilan, Asvero Gravelli a depus condeiul, a închis ziarul şi a pus mâna pe armă. Din Abisinia a trecut în Spania. Pretutindeni s’a purtat şi a luptat cu bravură. Astăzi, demnitar al partidului, a dat la iveală, într’o carte de aproape 400 de pagini, articolele şi studiile tipărite cu ani în urmă în cele două publicaţii ale sale. . Ceea ce este interesant şi atractiv în Panfas cismo, e că autorul ne înfăţişează o redactare, în pânza căreia ţese, ca pe nişte flori, nu numai credinţele personale de atunci, dar şi ale multiplilor colaboratori, toţi tineri, cari, pe lângă cei italieni, aparţineau diferitelor ţări din Europa, uniţi cu toţii în credinţa că fascismul va triumfa împotriva bătrânei lumi democratice şi a avortonului ei comunist. Cartea cuprinde astfel mărturisiri din toate unghiurile continentului contopite în credinţa panfascistă a lui Asvero Gnaveldu Cine-a crezut într’un asemenea triumf, care a venit, dar mai ales care vine —■ cum am crezut şi noi, cari am colaborat la publicaţiile autorului, — simte plăcerea rară să verifi.ce mărturisirile de atunci’ .cu realităţile de azi, între care nu mai găseşti nici bătrâna democraţie şi. nici comunismul. Un merit rar al lui Asvero Gravelli este acela de a fi văzut încă dela 1930 afinităţile dintre fenomenul fascist şi fenomenul naţional-socialist german şi de a fi crezut într’o apropiere a lor, într’o vreme şi într’o atmosferă .când aproape nimeni nu bănuia acest eveniment. „Nebunii11 în felul adimirabilului nostru autor văd totdeauna mai limpede şj; mai departe dtelcât cuminţii sufocaţi în orizontul unei zile mediocre. Gravelli şi-a redactat oartea cu sentimentul triumfului şi eu orgoliul simpatic al omului oare, după lupta grea., îşi vede credinţa îmbrăţişată de cât mai mulţi. .Cum am putea înţelege panfascismul în cadrul, pe care geniul militar şi politic al lui A-dolf Hitler l-a creiat întregului continent? Credem că tot în felul în care îl înţelegeam cu ani în urmă, cum se vede din numeroasele citate cu care ne onorează Asvero Gravelli1. Dacă geniul Fuhrerului îşi imprimă pecetia pe vastitatea continentală cuprinsă în viziunea unitară a organizaţiei de ansamblu, geniul lui Mussolim se aplică în adâmicuă naţiunii cm viziunea părţilor constitutive, care sunt corporaţiile. Corporatismul ca tehnică a societăţii naţionale şi naţio-nal-socialismul ca tehnică a armoniei dintre naţiuni ne pot da formula magistrală a Europei de mâine. Nu e aici locul1 să desvoltăim această idee:, dar credem oă nu e o formulă mai1 fericită decât aceasta, în care se îmbină în mod firesc .cele două genii, ale lumii noi, pentru a-i da un sens înalt şi viabil. Cartea lui Asvero Gravelli, Panfascismo, bo-jgată în idei şi în sugestii, oonstitue o lectură dintre cele mai fecunde în special pentru tineret Căci în. ea e concentrată toată credinţa .unei tinereţi în ordinea nouă, ce trebue să vină. NICHIFOR CRAINIC ANUL XX. - Nr. - 8. 452 OCTOMBRIE 1941 © BCU