CANDIREA  
  ANUI. XX Nr. 7                            SEPTEMBRIE 1941
      SUMARUL:
ALIAŢII LUI ADOLF HITLER
                 NICHIFOR CRAINIC : Aliaţii lui Adolf Hitler .... 33t^
                 V. VOICULESCU: Poesii ..................341
                 I. PETROVICI: Problema Adevărului.......^43^--
                 ION PILLAT : Transhumanţă...............348
                 VICTOR PAPILIAN : Lacrima...............349
                 RADU DEMETRESCU: Poesii.................359
                 GHERGHINESCU-VANIA : Poesii.............364
                 VINTILA HORIA : Intre ierburi...........366
                 ŞTEFAN BACIU : Sonete...................369
                 HORIA CONSTANTINESCU : Suceviţa.........371  ^
                                  PETRU P. IONESCU: însemnări despre sufletul românesc. 372 IDEI, OAMENI, FAPTE
                   AL. LEONTESCU : Decăderea dogmelor............381
                   MARIANA IONESCU: Dragoste şi cunoaştere .... 385 PETRU P. IONESCU: Lucian Blaga despre gândirea
                       magică....................................388
                    CRONICA LITERARĂ
           OCTAV ŞULUŢIU : Minat Sadoveanu : Divanul persian;
             Eugen Bălan : Intr’o Duminecă de August; Ioan V.
             Veliciu: Brevet de pilot.390
                    CRONICA MĂRUNTA
           NICHIFOR CRAINIC : George Enescu; România şi
             Sfântul Munte . ...... . .395
EXEMPLARUL 30 LEI
© BCU Cluj
GÂNDIREA
  <IWBBBBW,AWII»aZ&g88g8&5SSaaasaaHaMBW T, Kftzmc
                       ALIAJII LUI ADOLF HITLERQ
         '        .                  DE                                 ,   '
                             NICHIFOR CRAINIC              .
    După anul prăbuşirilor, Basarabia şi Bucovina fac iarăşi parte din carnea sfântă a României. Iudeo-ruşii mi le-iau smuls printre lovitură de tâlhari; noi ni le-am recucerit cu fruntea în gloanţe şi sângele vărsat în brazde. „Nici o cucerire nu durează dacă nu e pecetluită de sângele jertfelor”, — ne spunea noul Mareşal al României cu puţin înnainte de a deslănţui războiul sfânt. Dacă anul trecut ni se luase până şi posibilitatea ide a ne lupta, anul acesta iea a devenit un adevărat privilegiu acordat nouă, Românilor. Căci în Europa de azi se numără pe degete popoarele cărora li s’a dat onoarea de a se rândui „umăr la umăr“ cu cea mai puternică armată diin lume, care e armata lui Adolf Hitler. Iar dintre puţinii favoriţi, noi suntem cei dintâiu ca număr şi ca sacrificii.
       Când am pierdut o treime din ţară, România era încă democrată şi se dărăpăna sub garanţiile Angliei. Basarabia şi Bucovina le-am recucerit sub garanţiile Reichului naţional-socialist. Dacă nu cunoaştem niciun sacrificiu englez făcut Vreodată pentru noi, neamul românesc nu va trebui să uite în veacul veacului că sângele eroilor germani a curs pentru pământul strămoşilor noştri, precum sângele nostru a curs pentru noile idealuri, propuse lumii europene de Adolf Hitler.
    TFfihrerul german s’a înscris în istorie printre ctitorii României. El ne-a redat putinţa de a lupta; prin el am şters rugina de pe arme şi am suflat cenuşa defăimării depe numele ţării; el a încărcat pe cel dintâiu ostaş al nostru cu cinstea fără asemănare, chiar între popoarele privilegiate, de a comanda o parte din oastea germană înfrăţită cu a noastră; prin el am câştigat iarăşi pământul dela Ceremuş şi dela Nis-tru.JGândiţi-vă la prăpastia prăbuşirilor de ieri, ca să puteţi măsura cu toate dimensiunile bucuriei culmea pe care stăm astăzi!
       Ea e rodul încadrării României ân Axă, e rezultatul orientării politice, pentru al cărei triumf am mistuit cei mai grei ani diin viaţa noastră de scriitori în slujba patriei.
       Democraţia noastră, defunctă fără să lase în urmă decât un suspin de uşurare, îşi făcuse un fel de dogmă din următoarea judecată: Suntem o ţară latină, insulă în oceanul slav, având aproape de noi germanismul nordic. Latinitatea e principiul nostru de orientare în politica externă şi afirmarea ei însemnează neapărat recunoaşterea germanismului şi a slavismului ca forţe deopotrivă de adversare nouă. Această judecată sumară şi simplistă se întemeia pe două erori fatale. Una era însăşi
                                                 W
© BCU
învestirea latinităţii cu atributul imaginar ele forţă determinantă în configuraţia Europei contimporane. A doua era considerarea germanismului ca primejdie pentru existenta României.
        Latinitatea e o rasă şi o tradiţie spirituală, dar nu e o forţă unitară, care să determine configuraţia vieţii continentale. Franţa democrată a duşmănit Spania naţionalistă şi a fost cea mai înverşunată adversară a Italiei fasciste. Judecata României democrate simplifica, de fapt, latinitatea, reducând-o la Franţa, pe care apoi, sub seducţia farmecului parisian, o împodobea cu iresistibile puteri actuale, extrase romantic din marea ei glorie istorică. Foarte putini dintre noi vedeau însă că între atributele istorice ale Franţei şi capacitatea ei actuală e o disproporţie considerabilă. Rânduin-du-ne printre aceşti putini, am străbătut Franţa în lung şi în lat pentru a ne da în cele din urmă seama că poporul, care a purtat sarcina spiritului şi faima spadei în istoria Europei, e azi bătrân fără putinţa unei renaşteri şi, abdicând dela misiunea Iui în lume, sa predat idealurilor Internaţionalei iudaice. A face politică alături de această Franţă, nu însemnează a găsi în ea pe ocrotitoarea latinităţii dunărene, ci a ne subordona orbeşte dominaţiei iudaice, care a cucerit de mult Parisul. Iată ceeace am susţinut timp de peste două decenii în scrisul nostru politic şi ceeace na înţeles niciodată lumea noastră democrată decât, poate, în clipa când Franţa sa prăbuşit sub lovitura germană fulgerătoare. Dacă e vorba de latinitate, ochii noştri sau îndreptat mereu spre steaua italică şi am văzut în corporatismul mussoliniain formula ce trebue, nu transplantată, ci adaptată realităţilor româneşti, pentru a ieşi din anarhia democrată şi din haosul social al politicei interne.
        A doua eroare era considerarea germanismului ca o primejdie pentru România. E drept că prin germanism nu se înţelegea la noi rasa germană, ci statul austro-ungar. Nicio amintire nu venea din trecutul istoric ca stavilă între noi şi Reich. Aus-tro-Ungaria însă însemna pentru noi Ardealul şi Bucovina robite. Dacă în războiul mondial ne-am întâlnit faţă în faţă cu armele Berlinului, noi n’am uitat că ne ridicasem numai împotriva Yienei şi a Budapestei. Ciocnirea cu Reichul, în orbita căruia se desfăşurase totuşi epoca de înflorire a regelui Carol I, a fost o fatalitate, iscată din configuraţia forţelor încleştate în luptă, iar nu din vreun resentiment românesc împotriva marelui popor german. Ce sa petrecut totuşi? După prăbuşirea Austriei, resentimentul nostru, care nu mai avea obiect, a fost îndemânatic prelucrat de interesele franco-engleze şi de spiritul iudaic, mai ales dela apariţia naţional-socialismuîui hitle-rist. Astfel, pentru democraţia română, care gândea sub sugestia politicei anglo-fran-co-iudaice a Societăţii Naţiunilor, germanismul devenise o „primejdie'4 alături de slavism. Atitudinea era comandată de străini, iar nu izvorîtă din inima românească. Dacă ne gândim numai cât a pierdut economia României de pe urma rezer vei democraţiei noastre faţă de Germania, şi e deajuns să înţelegem că primejdia, de care vorbim, era egală cu o ficţiune.
        In ce priveşte slavismul, el a rămas, mai ales după dispariţia imperiului habs-burgie, singura mare primejdie pentru statul român, — primejdia de ieri, de astăzi şi de mâine. Slavismul, — adică Rusia. Istoria ne învaţă că mai mult am pierdut când am crezut că Ruşii ne-ar fi prieteni sau ocrotitori decât atunci când ne-au fost adversari pe faţă. Această constatare ne duce la concluzia inevitabilă că o bună înţelegere între noi şi Răsăritul slav nu e posibilă, dacă voim respectarea integrală a teritoriului şi a statului românesc. Axioma, dela care trebuie să pornească oricând orientarea politicei noastre externe, e următoarea: Statul român există împotriva voinţei
                                                        33®
© BCU
Rusiei, Câtă vreme va dura la Răsărit de noi o forţă slavă organizată, ea ne va fi duşmană chiar dacă s ar declara prietenă.
        Sigur, nimeni dintre noi nu-şi închipuie că izvorul, care alimentează această duşmănie, ar fi numai Basarabia. Cu Basarabia sau fără Basarabia, nu se modifică nimic din soarta imensului imperiu rusesc, dar nu se modifică, mai ales, atitudinea rusă faţă de România. Dacă Basarabia încorporată României însemnează ostilitate din partea Moscovei, Basarabia încorporată Rusiei m’a însemnat niciodată satisfacţie. Magistralul expozeu al Fubreruiui german, prin care justifică atacul împotriva Sovietelor, ne-a desvăluit odată mai mult acest adevăr, dând pe faţă intenţia exprimată de Moîotov la Berlin, în Noembrie 1940, de a cotropi Moldova şi de a invada Balcanui. Rusia de orice nuanţă, ţaristă sau comunistă, are aceeaşi năzuinţă imperialistă să iasă la marea sudică. Colosul ei eurasiatic poate să respire în largul apelor prin Wladi-vostok spre Pacific, prin Murmansk spre Nord, prin Kroiistadt spre Baltica, dar o ieşire la Mediterana, pe care să fie stăpân, nu are. Dela Petru-cel-Mare până la Stalin, se manifestă aceeaşi tendinţă de a scăpa de sufocare prin răbufnirea spre Sud. Sub ţari, în veacul al XlX-lea cu deosebire, acest imperialism economic apărea înveşmântat pe deoparte în odăjdiile ortodoxiei, iar pe de alta colorat de aşa zisul ideal panslavist. Doctrinarii slavufilismului ■— curent de naţionalism reacţionar îmbinat cu tradiţionalism pravoslavnic, — concretizau năzuinţa de expansiune spre Sud în Con-stantinopol, care trebuia să devină cetate ţaristă, şi motivau acest lucru prin titlul ce şi-l arogase Rusia, de protectoare a ţărilor ortodoxe din Balcani, împotriva Turciei. Să observăm însă că îu scrierile doctrinarilor sla-vo fiii România noastră, deşi ţară ortodoxă, nu e aproape niciodată pomenită. Pentru ei, ortodoxia se acopere cu slavismul. In ce priveşte faimoasa ocrotire acordată popoarelor creştine apăsate de Semilună, să subliniem că jertfa României pentru eliberarea Bulgariei, de pildă, a fost mult mai mare şi mai efectivă de cât a Rusiei, iar în ce priveşte sprijinul material acordat în cursul veacurilor ortodoxiei din Balcani, din Asia Mică şi Egipt, generositatea fabuloasă a Munteniei şi a Moldovei covârşeşte incomparabil pe aceea a Rusiei ocrotitoare. „Nici un alt popor pravoslavnic n a făcut atât bine pentru Athos cât au făcut Românii ’ zice chiar un autor rus ca Porfirie Uspenski. Constatarea lui e valabilă pentru toate centrele Bisericii ecumenice de sub stăpânirea turcească. Ceeace am săvârşit noi, Românii, pentru ajutorarea popoarelor ortodoxe întrece tot ceeace au făcut toţi ceilalţi laolaltă. Cu toate acestea, noi uu ne-am împăuna cu titlul de ocrotitori ai creştiniamului oriental şi n’am aspirat în virtutea acestui titlu, care în ce ne priveşte este o realitate, iar nu o deşertăciune, să stăpânim Constantinopolul. Această faptă, unică în istoria neamurilor, nu numai că nu ne-a atras respectul Rusiei pravoslavnice, dar n a oprit-o sa ne calce xax picioare ori de câte ori a putut. Sub masca ortodoxiei ocrotitoare s’a ascuns totdeauna năzuinţa de a stăpâni Dardanelele şi de a ieşi în largul apelor sudice. Pentru regimul bolşevic, tendinţa a rămas aceeaşi, minus odăjdiile ortodoxe, în care o îmbrăcau sla-vof'ilii.
        Atâta vreme cât va exista o tendinţă rusă de a stăpâni drumul de apă spre Mediterana, împărăţia dela Răsărit va rămâne duşmana de moarte a statului românesc. Suntem aşezaţi de soartă deacurmezişul acestei năzuinţij imperialiste. Rusia nar putea să ajungă la Dardanele decât cotropind teritoriul României şi al ţărilor din Balcani. De bunăvoie, ea nu va părăsi niciodată idealul acesta. Cei iniţiaţi în asemenea probleme ştiu că, nu de mult, Sovietele au fost sfătuite să renunţe la gândul Meditic-ranei. ofeiindu-li-se în schimb ieşirea la Oceanul Indian pe valea Eufratului. Dacă această soluţie ar fi fost acceptată, primejdia rusească pentru România şi pentru Pe-
                                                          339
© BCU
ninsula balcanică sar fi micşorat considerabil. Sovietele însă au răspuns eu gigantica mobilizare a armatei, gata să ia cu asalt Europa occidentală şi sudestică.
       ITn nevoia de apărare, România s’a găsit, din fericire, în orbita germanismului salvator. In faţa Rusiei, interesele noastre se identifică cu acelea ale Germaniei. Mai mult parcă decât voinţa oamenilor, o fatalitate binecuvântată ne adună zid comun împotriva barbariei eurasiaticeT^
        Rusia, care cade azi, bucată cu bucată, doborîtă de armatele Fuhrerului, nu e numai Rusia, care vrea să invadeze Balcanii şi să se aşeze la Consianiinopol. Ea e Rusia iudeo-bolşevică. La temelia războiului actual stă diferenţa dintre cele doua concepţii de viaţă: comunistă şi naţional-socialistă. Experienţa ultimilor douăzeci de ani ne-a arătat că nu e cu putinţă o aşezare definitivă a Europei occidentale câta vreme fiinţează la Moscova un regim anormal, care urmărea programatic incendierea prin revoluţie a celorlalte ţări. Biruinţa naţional-socialismiilui, care a pus radical problema comunismului şi a iudaismului, contrazicea total aspiraţiile Moscovei. Războiul era inevitabil. La acestea se adaugă victoria, de proporţii legendare, a Fuhreruiui asupra Europei occidentale, purificată de influenţa engleză şi de ideologia democrată cu toate anexele ei nefaste. Victoria germană în Occident implică o nouă rânduială continentală, în cadrul căreia Europa va să devină nu numai o unitate economică, dar şi o armonie politică a popoarelor ei. Această operă, pe care au visat-o cele mai îndrăzneţe spirite şi pe care no putea realiza Societatea Naţiunilor, şi-a luat-o asupra-şi cuceritorul continentului, Adolf Hitler, cu concursul lui Benito Mussolini. Dar o asemenea reconstrucţie europeană de însemnătate epocală n ar fi cu putinţă câtă vreme i-ar fi rămas în coastă formidabila anarhie organizată agresiv a Moscovei iudeo-comimiste.
        Organizarea unei Europe noi implică neapărat exterminarea imperiului bolşevic al Sovietelor.
        Astfel, tendinţa de acaparare a Constantinopolului şi de comnnizare a Europei occidentale constituie motivarea binecuvântată a uriaşei cruciade împotriva Moscovei.
        ]]Şloi, Românii, suntem deopotrivă de interesaţi în această cruciada. Ea însemnează pentru noi nu numai eliberarea teritoriilor smulse de Ruşi şi a fraţilor de sânge risipiţi dincolo de Nistru, dar şi asigurarea pentru ziua de mâine a fiinţei statului naţional românesc. Ea însemnează apoi salvarea ordinei sociale interne de primejdia bolşevizării şi libertatea de a concepe această ordine pe temeiurile naţionalismului de stil nou. Ea însemnează, în sfârşit, încadrarea definitivă a României în Europa nouă, aşa cum o gândeşte cuceritorul continentului, Adolf Hitler. Dacă regimul nostru democratic de până ieri, Mosemit şi anglofil, ar fi triumfat, România ar fi participat la Europa nouă în chip de catastrofă naţională, ca Polonia, ca Jugoslavia, ca Cehoslovacia sau Grecia. Mulţumită noii orientări, personificată în Mareşalul Antonescu, noi participăm însă, ca foarte puţine ţări europene, în chip eroic, întărind cu sângele nostru temelia viitorului continental. In Europa nouă, se va vorbi cu respect de sacrificiul şi de onoarea RomânieiTj
© BCU
                                 P O E S I I
                                        DE
                                 V. VOICULESCU
                      CEASUL DE PIATRĂ
                      Ceasul de piatră bate de-aeum
                      Trece sicriul lumii pe drum
                      Fără o floare, fără urmaşi
                      Singur şi’n goană tras de ostaşi.     '
                      Ceasul de piatră unde te-a prins Orice lumină’n sânge s’a stins Negre obloane grabnic se trag Vierme se face orice ţi-e drag.
                      Greu, ceasul, piatră eade’n auz Fiece clipă naşte-un obuz.
                      Muţi, târzielniici, într’un ungher .
                      Duc solii păcii ramuri de fier. .
                      Peste privelişti ceasul a stat Pleoapele zării lung s’au lăsat Marea e tristă, muntele tâmp .
                      Toţi caii morţii ară pe câmp. .
                      Ce umbră albă’n gol a rămas Ţintă cu ochii groaznici pe ceas!*
                      Isuş! aşteaptă ora de lut Să ia durerea de la ’nceput.
                      Trece în goană tras de ostaşi Fără o floare, fără urmaşi Sicriul lumii. Dnpă sicriu Ceasul de piatră latră-a pustiu.
                                                     34ţ
© BCU Cluj
            TRANSNISTRIA
                    Câmpie arcuită pe ape lungi şi moi,
                    Mostişte uriaşă în coastele Ucrainei Azi vieţuind cu tine pe arşiţe şi ploi Iţi des tramă ni lăuntric urzeala vie-a tainei -
                    Aicea rază şiră doar trainici Moldoveni Vânând mârzaci de aur cu fierul de la pluguri Şi, sub oblăduirea cumpliţilor codreni,
                    Iernau la sluh cu turma, mocanii pe ialpuguri.
                    Foţi Voevozii noştri te luară în potcoavă, dărâm întins cât vântul bătrânelor pustii. Amieze mari de lupte-i încununau cu slavă. Miraje de Suceve clădind din bălării.
                    Căci nu ne-aruncă singur vârtejul biruinţă Departe peste Nistru şi dincolo de Bug.
                    Sub orice pas i-o urmă a crucii şi-a credinţă Şi iar iezmele stepei din faţa noastră fug!
                    Fântânile-aşteptării ni sau deschis în piepturi Să-ţi spargem bărăganul de chinuri şi blestem. Ne chiamă, gâtuite, vechi urice şi drepturi Cu cnuturi de lumină pe bezna-j i să cădem.
                    Moşie hainită, cu Alimoşi sub plopi.
                    Te rodniceşte iarăş cald sânge de Moldovă :
                    Tu ştii că dacă’ii glia-ţi, arvună, ne îngropi Pe faţa ta sorim zapis şi orice groapă-i slovă.
                    Azi morţii noştri intră în tine ca o grână,
                    Dar secera-vom veacul în care răsărim
                    Şi, dacă’n svârcolire murind, muşcăm ţărână,
                    Ne sărutăm strămoşii cu care ne’ntâlnim!
342
© BCU Cluj
                PROBLEMA ADEVĂRULUI
                                       DE
                         I. PETROVICI
     Ia coloana celor mai înalte valori la care a putut să se înalte spiritul omenesc, în veşnica lui năzuinjă de a-şi depăşi marginile lui subiective, se găseşte, la loc de onoare ,şi deplin conştient de însemnătatea sa : adevărul.
     Prea puţini au îndrăznit să-i pună la îndoială superioritatea lui strălucitoare, şi au fost cu duiumul acei care i-au cântat osanalele apologiei. Nu s’a bucurat de sigur de mai puţine proslăviri decât alte valori ale vieţii, ca sănătatea, tinereţea, iubirea. Aş face totuş o deosebire între „adevăr4 şi cestelalte valori enumerate. Sănătatea şi tinereţea bunăoară nu sunt realmente preţuite decât atunci când le-ai pierdut. In schimb, adevărul e preţuit abia din clipa în oare îl găseşti. Căci orice adevăr aduce cu sine o tolbă de consecinţi folositoare, de care te convingi fără zăbavă, chiar dacă nu din primul moment. Adânc încredinţat de valoarea practică a adevărului, Jean Jacques Rousseau a putut să spue : „Sans la verite Thorame est aveugle, elle est 1’oeuil de la raiisoo14, iar contemporanul său d’Alembert a adăogat la rându-i : „Socot că trebue totdeauna să spunem adevărul oamenilor, şi că nu este nici un avantaj să-i înşelăm44.
     Sar părea câteodată că nu e prielnic să spui adevărul pe faţă şi o bună parte din manierele elegante urmăresc tocmai mascarea adevărului cu un păinjeniş de formule rafinate. Obligaţia de a spune adevărul în toate ocaziile şi faţă de toată lumea pare să sufere, în moravurile sociale, unele îngrădiri şi este caracteristic cum un mare predicator bisericesc, reprezentant a moralei pure, celebrul Incordaire, a putut să rostească această maximă, care este totodată şi un îndemn: „Adevărul nu se spune decât acelora pe care îi iubeşti44 (on ne dit la verite qu’â ceux que Ion aime). Maxima
                                       343
© BCU Cluj
pare că nesocoteşte categoria acelor persoane care rostesc adevărul deschis şi brutal, în mod statornic, faţă de oricine, fără a deosebi între fiinţi iubite sau oameni indiferenţi ; clasa acelora care spun adevărul, poate fără şă iubească pe nimeni, dintr o pură nevoe lăuntrică şi dintr’un imperativ care funcţionează neşovăitor. Desigur e o categorie destul de restrânsă aceasta, dar care merită toată stima, mai ales dacă ţinem socoteala de eventualele dcsagramcnte pe care le pot avea aceşti eroi ai mărturisirii necondiţionate a adevărului. „A spune adevărul, declară filaise Pascal, este folositor pentru acela căruia i-1 spui, dar desavantajos acelora care îl spun, pentru că prin aceasta se fac urâţi“,
       Controversele care pot exista cu privire la oportunitatea rostirii adevărului în orice împrejurare, — şi care privesc aspectul social al problemei — sunt însă dispa-rente faţă de acelea oare privesc esenţa filosofică a adevărului însuşi şi care au un caracter cu mult mai radical. Asupra acestei laturi a problemei vom concentra reflecţiile următoare, pe care le vom anina de întrebarea capitală : Ce este şi în ce consistă adevărul ?
       Există o teorie generală asupra esenţii adevărului, născută în mod spontan şi împărtăşită de marea majoritate a capetelor, din vechime şi până astăzi : Adevărul ar fi acordul dintre ideile noastre şi realitatea din afară. O ideie care corespunde exact obiectului exterior este adevărată, pe când ideia care nu corespunde, e dimpotrivă, falsă.
       Unii filosofi au ridicat însă; protest împotriva acestei concepţii clasice, invocând imposibiltâtea radicalăa şpriţului nostru de a eşi din sine şi de-a compara o ideie sau o imagine din noi, cu un lucru care se găseşte în afară de noi. In zadar vom asemăna ideile noastre cu fotografii alle obiectelor externe •— spiritul nostru — cu alte vorbe aparatul în care se elaborează imaginile — nu are la îndemână decât numai fotografiile, pe care nu va putea nicicând să le compare cu lucruri care cad dincolo de limitele sale. In mintea noastră nu avem decât icoanele lucrurilor, nu pe acestea însele. Spiritul preface tot ce atinge în imagine, aşa că este în imposibilitate să examineze asemănarea dintre aceste imagini şi obiectele însele care rămân de-apururi peste hotarele lui.       .
  , Faţă de aceste dificultăţi, pe care le oferă teoria corespondenţei ideilor cu obiectele — ca esenţă şi criteriu al noţiunii de adevăr — alţi filosofi au propus teorii mai complicate, ca norme de definire şi recunoaştere a adevărului, având în principal grija să elimine problema concordanţei ideilor cu obiectul.
       După filosoful englez Berkeley, ideile adevărate sunt acelea asupra cărora există un acord general al capetelor, pe când acele împărtăşite numai individual sunt fără valoare obiectivă. Am avea deci o teorie plebiscitară a adevărului. O ideie e cu atât mai adevărată, cu cât întruneşte sufragii mai numeroase. Desigur asupra unei idei adevărate, unanimitatea sau cel puţin majoritatea capetelor se vor pune până la urmă de acord. Dar aceasta este mai de grabă o consecinţă a adevărului, iar nu un fundament. Urinează adevărului, nu îl constitue. Pe urmă teoria este nu numai contestabilă, dar şi periculoasă. E suficient să ne gândim, că un adevăr, pe care lumea nici nu-1 bănuia, poate răsări într’un cap izolat, căruia îi trebueşte timp să-i convingă pe ceilalţi. La început noul adevăr este întâmpinat chiar cu ostilitate de massa oamenilor, ataşată de regulă la tradiţie şi la părerile îndătinate. După teoria lui Berkeley o idee împărtăşită numai de un cap răzleţ trebueşte socotită ca falsă şi totuşi istoria: tuturor adevărurilor ştiinţifice este constant aceiaşi: la apariţia lor au fost
                                                       344
© BCU
împărtăşite de o infijmă minoritate, având hotărât împotrivă grosul reprezentanţilor tradiţiei,
       O altă teorie a adevărului — înrudită cu a lui Berkeley, dar totuşi deosebită ■ 1 este aceea a filosofului englez Daviid Hume, şi foarte răspândită în cercurile filosofice. O idee ar fi atunci adevărată când ea se inserează armonic, şi fără contrazicere, în ansamblul cunoştinţelor sistematizate. Cu alte vorbe: atunci când se poate lega fără disonanţe şi încadra disciplinat în ordinea unitară a cunoştinţelor noastre. 'Desigur teoria se razimă pe unele observaţii juste. Ce anume denunţă ca iluzie sau nălucire, o vedenie pe oare ai putea-o avea la un moment ? Tocmai faptul că ea.este heterogenă şi disparată, că nu se poate însera armonic în ţesătura realităţii înconjurătoare.
       Totuşi ea criteriu al adevărului îndeobşte, teoria lui Hume nu merge. Ca şi la teoria lui Berkeley avem şi aci de obiectat că adeseori o ideie răzleaţu, eu fizionomie stranie sau nouă, se dovedeşte adevărată în ciuda unui front întreg de cunoştinţe armonizate.
       Dar mai este încă o observare. Admiţând provizoriu valabilă teoria că o idee este atunci adevărată când se lea/gă armonic cu ansamblul cunoştinţelor, — va fi totuşi indispensabil isă presupunem de la început temeinică — oricât am extinde acel criteriu la massa totală a ideilor noastre — măcar o singură idee, un fel de ideie-pivot, la care am raportat şi de care legăm din primul moment pe celelalte, pentru a le da şi acestora o valoare. Orice sistem presupune o axă şi, cum am spus, măcar ideia-axă său faptul primordial, reprezintă un adevăr care n’a fost stabilit prin raportare la altceva, şi care atunci îşi stabileşte valoarea pe alta cale, adică tot după vechea teorie clasică a adevărului, vreau să spun pe baza concordanţei dintre dânsul şi realitatea care există aevea.
       Teoria kantiană a adevărului, vrând de asemeni să elimine comparaţia cu obiectul exterior, consideră ca esenţă a adevărului, coincidenţa dintre conţinutul conştiinţei noastre individuale, nu cu al altor conştiinţe individuale — ea la Berkeley — ci, cu ceea ce numeşte Kant „conştiinţa în genere", un fel de conştiinţă supra-iindivi-duală şi impersonală, care constitue scena adevărurilor universal valabile. Această conştiinţă universală se găseşte şi în fiecare dintre noi, iar atunci când ne-am degajat complect de vălurile subiective ale individualităţii, ne-am înălţat —- ipso facto — în regiunea adevărului obiectiv. E uşor să arătăm că teoria lui Kant presupune în mod latent teoria clasică, întrucât şi aci e vorba tot de o concordanţă ; aceea dintre conştiinţa individuală şi conştiinţa în genere, deci de acordul unei idei a noastre, cu ceva de dincolo de ea, care, fie spus în treacăt, pare tot aşa de necontrolabil, cum era şi lucrul în sine, obiectul din afara conştiinţei.
       Trecând peste alte teorii mai puţin reliefate, ajungem la teoria cea mai nouă a adevărului, pe care ne-a dăruit-o filosof ia americană şi care constitue după unii o manifestare specifică a geniului practic american. E vorba de concepţia pragmatista, care sa bucurat în ultimele decenii de destulă celebritate, în special sub pana unui cugetător de primul rang, cum a fost filosoful Wiliam James.
       Pragmatismul caută de asemeni să înlăture chestiunea similitudiuei dintre ideie şi obiect. Adevărul este pur şi simplu un instrument care ne duce la izbândă, care ne asigură succesul. Criteriul adevărului este pur practic şi utilitarist. O ideie care ne foloseşte, cu care triumfăm în viaţă, sau cel puţin oare ne e sufleteşte binefăcătoare este o idee oare se verifică, e deci adevărată. Ideia de Dumnezeu este astfel o noţiune valabilă, fără a se mai recurge la demonstraţiile clasice ale existenţei lui
                                                          345
© BCU
Dumnezeu. Ideia e adevărată dacă îţi întăreşte sufletul şi are efecte salutare asupra •ui. In rezumat după filosofiia pragmatistă americană, verificarea, şi succesul (âm zice mai degrabă verificarea prin succes) sunt „constituentele” adevărului, tot aşa după cum expresia emoţiilor ar fi nu accesorie, ci constitutivă acestora din urmă.
       Totuşi teoria în chestiune, cu toată atracţia noutăţii, are ceva hoiărit paradoxal. Să n’aibă oare adevărul legătură decât numai cu ce va fi ? Să n’aibă legătură şi cu ce este sau cu ce a fost ? Cum poţi să izolezi un adevăr din contextul existenţei pentru a-1 pune exclusiv în legătură cu un fapt viitor ? N’are aerul că facem să curgă fluviul evenimentelor în sens invers ? Prezentul poate prevedea viitorul, nu viitorul erează prezentul. Orice adevăr meuit să se verifice, implică de pe acum a „calitate” care îl va face verificabil şi care constă tocmai în raportul său cu o bază exterioară, cu o realitate dată 1).
       Dificultăţile filosofici pragmatiste sunt însă şi mai numeroase. Eficacitatea practică a unei credinţe nu ajunge să o ridice la rang de adevăr. In felul acesta sar putea ca o credinţă puerilă să dea la nesfârşit iluzia unui adevăr, ceiace pe altă cale se arată ca lipsit de orice fundament. Filosoful elveţian Arnold Raymond — în scrierea sa : „Les principes de la logique” 1932 — aduce următorul exemplu suggestiv : „Când se producea o eclipsă de lună,, unele triburi din antichitate isbeau cu lovituri puternice în ţimbale pentru a speria dragonul teribil care muşca din lună. Practica şi credinţa respectivă se arătau perfect eficace, întrucât luna reapărea totdeauna intactă şi întreagă ; şi cu toate acestea ambele au fost părăsite de astronomi, din ziua când adevărata cauză a eclipselor a fost recunoscută”. Aşa dar baza adevărului este alta decât eficacitatea sa practică, ce rămâne un domeniu nesigur şi confuz în care se pot stabilii multe corelaţii întâmplătoare şi eventual s’ar putea justifica destule superstiţii.
       Nu susţine nimeni că nu există o strânsă legătură între cunoaşterea adevărului şi orientarea noastră practică — să zicem chiar între adevăr şi utilitate. Insă aceasta din urmă nu este un temeiu, ci o consecinţă. Am putea face cel mult din utilitate un simptom al adevărului, şi aceasta dacă utilitatea n’ar fi adeseori ambigenă şi relativă şi mai ales dacă n’ar exista utilităţi vremelnice care se asociază mai bine cu iluzia sau minciuna. Utilul şi oportunul te împing adesea să imaginezi situaţii care se lovesc crud de realitatea externă, — singura bază a adevărului. Un critic emerit al concepţiei pragmatiste1) observa pe jumătate în glumă : „Sunt cazuri — pentru un creditor — în care ar fi util ea 2 -f 4 să facă 7, sau clini contra — pentru un debitor ca 2 +4- să facă 5 ; dar ne lovim uneori dc „realităţi” la care principiile oportunului şi inoportunului n’ar putea fi aplicate”.
       De altfel pragmatiştii înşişi au început a da îndărăt ele la poziţiile lor înaintate, înlocuind noţiunea de „succes” sau de „eficacitate practică” cu acea mai decolorată de „verificare”. Şi pentru teoria clasică a adevărului, operaţia verificării juca un rol deosebit de important, bineînţeles nu ca temeiu al adevărului, ci ca indispensabil mijloc de control. Verificarea presupune în prealabil o concordanţă între idee şi realitate (deci adevărul în vechiul înţeles) şi orice verificare nu este decât mijlocul de-a constata această armonie, după cum sborusl în înălţimile văzduhului este mijlocul de-a constata valoarea aparatului de zburat.
      1) Acest raport nu trebue să fie numai decât acel al corespondenţei dintre copie şi model ci numai un fel obligator al raţiunii de-a prelucra materialul cunoaşterii imediate. S’ar putea observa totuşi că faţă de râvna spiritului cunoscător de-a se contopi oarecum cu obiectul cunoaşterii, concepţia adevăr — copie fidelă, în unele privinţi naivă, apare totuşi ca cel mai satisfăcător surogat, al acelei contopiri, posibilă numai în cazuri extreme. Avem în orice caz o prescurtare la maxim a distanţei dintre obiect şi conţinutul subiectului. Citat de N. Bagdasar în scrierea: „Teoria Cunoştinţei1*, 1941. p. 299.
                                                          346
© BCU
       Pragmatismul presupune şi dânsul în mod latent vechea teorie — spontana şi naturală — a adevărului, să-i zicem teorie clasică, şi e .suficient să ne dăm seama că de multe ori condiţia conştientă a succesului este convingerea prealabilă că există o concordanţă între ideia ta şi realitate. Oare credinţa în Dumnezeu ar mai fi dânsa binefăcătoare pentru sufletul celui credincios, dacă acesta nar avea convingerea profundă că ideia lui despre Dumnezeu nu este o simplă ficţiune, ci corespunde cu realitatea ? Sau cu alte vorbe, ar mai exista valoarea pragmatică a ideii de Dumnezeu, în cazul când credinciosul n’ar concepe adevărul, după teoria clasică ?
       Ideia de adevăr este intim legată atât de măreţia cât şi de tragedia omului. Avem fără îndoială un testimoniu de măreţie întrucât adevărul întovărăşeşte sforţarea neobosită a individului de a eşi din marginile sale egoiste, pentru a se identifica cu eternul universal-valabil pe care îl presimte deasupra sa.
       Avem pe de altă parte şi un indiciu al destinului nostru tragic, care ne îmboldeşte să alergăm fără hodină după o lumină oare ne atrage, ne vrăjeşte, dar care nu voeşte să ni se predea niciodată întreagă, ci numai sub formă de raze furişate.
       Acest destin de tragică grandoare — care nu este o excepţie în ansamblul frământărilor noastre — ne cere şi el să ne întoarcem. — în pofida tuturor consideraţiilor mărunte —- la teoria clasică a adevărului.
347
© BCU
                       TRANSHUMANTĂ
                                          DE
                                      ION PILLAT
                  Suie cu iarba pe plai uri străvechi Turmele. Plouă lumină pe ele.
                  Ape de munte le cântă ’n urechi,
                  Sună amurgul fluer de stele.
                  De ziua de azi, de jalea de azi,
                  De sbuciumul Iernii, lor oe le pasă !
                  Suie în pacea poienii sub brazi —
                  Stau cu potopul ce crâncen m’apasă.
                  Păsul meu păsul vremii de lut,
                  Pasul lor pasul zodiilor clare.
                  Ceasul meu ceas în nisip desfăcut,
                  Yeacul lor veac cu vecii în isvoare...
                  Turma coboară din plaiuri străvechi. Galbenii toamnei plouă pe ele.
                  Foşnet de frunză le-adoarme ’n urechi,
                  Sună sub fluer brumă de stele.
348

© BCU Cluj
L
A C
RIMA
DE
      VICTOR PAPILIAN                          :
                                                                     Doamnei Lia Busuioceanu
     D octorii o ţin şi azi într’una: c’anx fost în delir. Doctorii! Ce neam de oameni drăguţi, dar ce adunare de oameni comozi! La ei, totul e simplu, perfect şi firesc. In realitate ia nişte străini de cetatea spiritului, nişte rătăciţi din cărarea adevărului, fn afară de scoaterea apendicelui şi deschiderea colecţiunilor supurate, toată virtutea lor lecuitoaree se reduce la morfină şi... psihanaliză.
      Delir ? fiindcă trăznetul a căzut chiar asupra mea ?
      Delir? f'iindcă am avut cinstea să povestesc cronologic, cum fac şi acum, toate întâmplările care au hoijărît acea proiecţiune a fapturei mele din universul limitat al timpului şi spaţiului în universul adevărat al veşniciei, şi infinitului?
      Delir ? Fiindcă am avut curajul să susţin că cele văzute în dramatica-mi peregrinare dintre două lumi au fost adevărate ?
      Eu însă nu voi osteni să strig celor ce au urechi de auzit, că trăznetul a răspuns la chemarea mea, că ţrăznetul a fost opera mea... exclusiv opera mea, a sufletului meu în tot ce am eu mai firesc, mai logic, mai pământesc.
      Dar mai trist decât toate e că şi Mărgărita crede la fel cu ei —- Mărgărita Dam ian — logodnica mea.
                                           * *
      Un fapt de nimic a accentuat brusc puterea de mărire a sistemului meu optic — cristalin, lupă, microscop, lunetă — şi cu riscul de a comite o greşeală de gust, pot spune, fără nici o exagerare, că acest fapt de nimic a deschis uşa dintre laboratorul meu şi laboratorul universului, deslănţuind succesiunea de întâmplări despre care am pomenit mai sus. Deci un fapt de nimic: prezenţa unui atlas de istoria artelor în institutul meu de astro-fizică. Aci trebue să notez că sunt un ins nu devotat ci robit ştiinţei. Lucrările mele fără nici o laudă, fac gloria ştiinţei române. Eu am arătat ridicolul teoriei lui Eddington a dematerializării materiei prin transformarea elec-
 349
                                                                                        © BCU Cluj
ir anilor în fotoni şi a rematerializării prin conversiunea fotonilor în electroni, dar tot eu am confirmat lucrările lui Hubble, ale universului în expansiune, dovedind că universul nostru şi-a dublat întinderea în ultimele două miliarde de ani prin fuga şi depărtarea nebuloaselor spirale. Dar adevărata glorie mi se trage fără îndoială dela polemica mea celebră cu Planck şi Heisenberg asupra constantei ,:li“. Cred că principiile discontinuităţii şi ale indeterminismiihri în structura şî mecanica materiei. după explicaţiile mele, au fost date la coş împreună cu teoriile finaliste, conceptele teologice şi ideile metafizice. A fost necesară această prezentare ştiinţifică, fiindcă atari lucrări bazate toate pe cea mai riguroasă logică ,nu pot fi opera unui om cu resorturile minţii deranjate.
         •       _    -  .   ' •              * jtj
        ,Ce a căutat acel atlas de Istoria artelor în laboratorul meu printre balanţele de precizie microscopice, aparatele de bombardat atomii ? Explicaţia e simplă... Iubeam şi iubesc şi azi pe Mărgărita Damian.
        De bună seamă eă iubirea noastră urmează o linie de ascensiune lentă, dar sigură. Deci, nici exaltare mistică, nici prăbuşiri desnădâjduite, nici măcar osci-laţiuni de gelozie ci din capul locului multă prietenie, într’o ţinută apoliniană, plină de ponderaţie, seninătate şi frumos, aşa cum şade bine la doi cărturari. Căci Mărgărita Damian e şi ea o savantă, studiază antropologia şi acum îşi pregălia doctoratul. Ea a imaginat acel procedeu după părerea mea de geniu — potrivit căruia se pot calcula de pe fotografii şi desemnuri, ţ;inându-se seama de anumiţi coeficienţi de stilizare, dimensiunile reale ale capului, frunţii, feţei şi deci ale indicelor care servesc la determinările antropologice.
        Şi când mă gândesc că procedeul a fost. inspirat din dragostea ei pentru mine ! E frumos ca o femeie şă inspire pe un poet, dar e neasămuit mai frumos şi chiar minunat ca un bărbat să inspire pe o femeie într’o viziune de largă perspectivă ştiinţifică.
                                                        * * *
        Dar încă n’am spus ce căuta acel atlas pe biroul meu de lucru. Pregăteam o surpriză. Era acolo atâta material antropologic. Ori ce dovadă de iubire şî de încredere mai mare, decât să prelucrez acel material pentru teza iubitei mele... fără ca ea să bănuiască ceva. Şi în chipul ăsta îmi alinam şi dorul. Căci Mărgărita întârzia încă zece zile peste data proectată a întoarcerii ei. Dar descoperise în Munţii Apuseni, unde îşi continua ancheta antropologică, un cătun complect izolat, complect scăpat oricărei influenţe străine, alcătuit din tipuri de Români atât de neobişnuiţi ca aspect — cu siguranţă descendenţi ai vechilor Celţi — încât se gândise să descrie o nouă rasă — rasa Munţilor Apuseni.
        Trebuia să mă resemnez.
        Şi acum în singurătatea laboratorului meu, trânttit în fotoliu, răsfoiam alene atlasul, trecând în revistă chipurile celor mai frumoase femei ale veacurilor, aşa cum le-au văzut marii maeştri. La toate aveam să aplic procedeul de corecţiune matematic, ca să le redau antropologiei.
        Dar azi n’aveam chef de lucru. Ca distracţie imaginasem un joc: care din acele frumuseţi semăna mai mult cu iubita mea Mărgărita. Joc pueril. Era acolo Ioana de Aragon sub penelul lui Leonardo Da Vinci cu decolteul ei atât de pur şi surâsul atât de enigmatic şi Izabela de Portugalia, lenevoasă şi absentă parcă dela orice omagiu, dela orice compliment caşicum totul i sar fi cuvenit. Apoi Porţia de
                                            35°                             .
© BCU
Rossi, celebra artistă sculptor care a murit din prea multă iubire «şi necunoscuta lui Bo-ticelli, candidă şi provocatoare, cu capul în pământ dar cu ochii în tainică semnalizare. Şi Julia, frumoasa fiică a lui Titus, cu peruca atât de frizată caşi cum ar fi făcută din rotocoale de fum, şi zeiţa Ma a Egiptului, amintesc de cărbune, de cobe şi de curtizană, şi cele mai strălucite frumuseţi ale galeriilor, frumuseţi prini ironie, frumuseţi prin graţie, frumuseţi prin distincţiune, frumuseţi prin senzualitate....
        Dar jocul mă obosi mai repede decât aş fi crezut. O stare de inerţie a trupului aproape dureroasă, un dor necunoscut şi deci nedefinit, o aşteptare parcă nelămurită... Fumul greu al ţigaretelor îmi apăsa respiraţia şi îmi întuneca mintea. Un duh străin mă învăluise parcă. Era venit poate dela graniţele visului, era venit parcă de mai departe. Senzaţii şi imagini amestecate îmi torturau simţirea : stele înecate în mâl şi pescuite din adânc ca perlele... O lebădă neagră pe lac de lună...
        Aproape în neştire am întors pagina, când deodată simţii că mă prăbuşesc. Iute m’am desmeticit; mă găseam tot în fotoliul meu la biroul din laborator. Dar senzaţia a fost net cea de naufragiu. Aşa trebue să fie când te înneci. Te-ai oprit undeva, dar masa anonimă a oceanului trece în şuvoi nestăpânit departe, peste tine...
       In acea zi a trebuit să mă întreb cu groază dacă nu cumva un rău ascuns îmi bântuie fără ştirea mea, mintea şi sufletul. Am oroare de declamaţia romantică, o socotesc pur verbală, şi nesinceră, de aceia voi fi cât se poate de scurt şi chiar arid in expunerea faptelor. Primul sentiment a fost de revoltă, de revoltă împotriva mea.
       Cum ? Eu ? Eu să mă las influenţat de o ficţiune ? Doar aruncasem dispreţuitor cartea, îmi zâmbisem cu o mustrătoare indulgenţă pentru farsa suferită, hotărât să nu mai îngădui atari slăbiciuni, şi apoi liniştit am plecat. Dar la poartă a trebuit să-mi opresc paşii. Parcă nu puteam respira, parcă înaintea mea nu mai găseam aer de respirat, ei numai înapoi. Apoi o nelinişte în tot sufletul ca atunci când ţi se pare c’ai uitat acasă gazul deschis sau lumina aprinsă...
       —          Prostii, făcui eu, ş* încercai să fac un pas mai departe. Dar acum parcă drumul se ridicase în sus şi îmi sta proptit în piept.
       —   înainte, mă înfuriai.
       Dar la porunca mea, paşii cârmiră într’o parte ca nişte cai nărăvaşi şi dintr’o dată se porniră pe fugă. M’am. trezit în laborator, palid, tremurător, gâfâind. Ce voiam ? Pentruce alergasem ca neoamenii ? Eram sănătos ? Eram nebun ? Deodată în mintea mea ţâşni un răspuns salvator. Trebuia să ştiu al cui era chipul care îmi produsese atâta tulburare! Greşisem ca om de ştiinţă, nu era permis să las un fapt oricât de mic fără o documentare complectă şi sufletul meu îmbibat de metoda ştiinţifică se răzvrătea chiar dacă nu voiam, împotriva oricărei greşeli. Deschisei atlasul la pagina cunoscută şi eu toată liniştea citii: Nefert-Iti, soţia lui Amenomfis al IV-lea Acum putui pleca în voie. Dar liniştea fu de scurtă durată. De fapt chipul frumoasei regine nu-mi părăsi o clipă mintea. Ii vedeam linia de bijuterie a profilului, tiara din cap sub care bănuiam un păr mai negru decât nămolul Nilului şi îi complectam bustul firav şi gâtul lung cu un trup svelt de adolescentă. Ajuns în Cişmigiu, sub nori ca de gresie, soarele îmi apărea şlefuit ca un disc rotund iar lacul proecţiunea lui metalică. Parcă băusem o licoare magică. Pe aleie fiecare bob de nisip părea spălat ca grâul, iar în pomi frunzele stau presate între foile de umbre.
       O 1 Trebuie să scap neapărat de obsesie şi de chinul ei. Lângă mine la doi paşi se găsea Liceul Lazăr. Acolo puteam să convertesc ficţiunea în realitatea prin. aju torul
  351
© BCU
  nesmintit al ştiinţei. In câteva minute mă găsii în cancelaria şcoalei faţă în faţă cu colegul meu ele liceu profesoral Pamfil Anastasiu, cunoscutul istoric.
         —  Spune-mi tot ce ştii despre Amenomfis al I’V-lea şi despre soţia lui, Nefert-Iti.
         —  Ştiu puţin... dar puţinul ăsta e tot ce se ştie.             >
         .Şi' atunci am aflat că Amenomfis al lV-lea, faraonul răsvrătit împotriva lui Amon şi a preoţilor săi, a decretat ca singur şi adevărat zeu pe Aton sub forma lui sensibilă de disc solar. El însuşi s a numijt lkum-Aton adică gloria lui Aton.
         Poet, Amenomfis a cântat pe Aton; răsboinic, el a prigonit pe credincioşii lui Amon. Vechea poveste a reformelor religioase : imn de laudă deoparte, luptă iconoclastă de cealaltă. Cât despre Nefert-Iti, ea na fost sânge din sângele solar al vechilor Faraoni, ci o prinţesă străină, ariană, fiica regelui mitan Dushrata... A avut numai fete, şapte la număr, dintre care cea dintâi a fost soţia vestitului Tutankamon, care a fost nevoit să restabilească vechiul cult al lui Amon...
         Dar informaţiile aflate n’au putut stăvili răul ci dimpotrivă. Noaptea am visat doar grădini de palmieri şi sicomori, lagune de apă azurată, deşertul întins stăpânit de sfinxul cu trup de leu şi privirea de înger. Nilul când verde ca puhoiul, când roşu ca sângele, strâns înbuestrat printre păreţii stâncoşi ai munţilor sau revărsat, lac întins pe toată valea, şi toată minunăţia asta sub stăpânirea discului solar, chipul lui Aton.
         Dimineaţa am scris Mărgăritei : Ieri te-am trădat. Dar n’avea nici o teamă. Rivala ta e a fotografie, iar vraja ei a dispărut de acum câteva mii de ani.
         Şi deabea acum m’am liniştit.
                                                          II.
         O ! Acum eram sigur de mine ! Scrisoarea către Mărgărita gonise în lumea efemeră a visului umbra, halucinaţia şi stafia. Ambiţia mea : mintea să-mi fie metronom şi ochiul compas. Aşa mă simţeam acum. „Gând lucid, reia-ţi întâietatea de judecată” mă îmboldeam şi, odată la masa de lucru, îmi simţeam ochiul ager şi mâna sigură. Nevasta laborantului îmi pregătise o cană mare de cafea turcească, iar eu mă asigurasem de o bună provizie de tutun tare.
         Până la sosirea Mărgăritei, lucrarea să fie gata, măsurătorile făcute, coeficienţii calculaţi, indicele determinate.
         Lucram cu o uşurinţă de libelulă. Cafeaua şi tutunul or fi ruinând sănătatea, dor exaltă geniul. — „Garaghiosule, îmi ziceam, te-ai lăsat păcălit ca un ucenic de bărbier oare trăieşte în lumea filmelor... Priveşte chipurile pe cari le ai în faţa ta, sunt subiecţi,., se pot studia cu rigla şi compasul“. Şi lucram repede şi precis, caşi cum aş fi făcut o adunare, măsurăm cu compasul, calculam cu rigla caşi cum acele femei, Regine glorioase, zeiţe pline de har, amante minunate — n’ar fi avut o vieaţă proprie, n’ar fi suferit, n’ar fi plâns, nu s’ar fi bucurat, iar faţa, gura şi ochii lor n’ar fi fost decât nişte elemente predestinate determinării omului fizic. Lucram chiar într’o uşoară exaltare nervoasă. Şi totuşi undeva departe, departe de lumina ochilor, ascuns parcă în desişul creeralui, pe lângă ţinutul auzului, un murmur înăbuşit continua să se audă. Oare ce ? Freamăt de frunze în pădure ? Foşnet de şopârle înamorate ? Susur de mătăsuri fine ?  '
         —  Prostii, făcui eu.
         Dar întorcând pagina, inima mi se strânse deodată în piept ca o piele de arici. In faţa mea, chipul reginei Nefert-Iti. O ! Dar acum eram pregătit, nu mai mă lăsam „dus“ ca un ucenic de bărbier. Ea nu era nimic altceva decât o adunare de reperari
                             •               352
© BCU
şi elemente anatomice, supuse ca tot ce-i materie exactei măsurători. Dar când să fixez compasul pe punctele oculare, mâna începu să-mi tremure, deveni moale ca la paralitici şi slobozi compasul pe jos.
       Mă oprii din lucru, să examinez cu calm şi obiectivitate, starea mea sufletească. Oare nu eram prada toxicelor ? Nu ! Căci mintea îmi era prea lucidă şi simţurile prea în tensiune... cu toate că straniul murmur continua parcă să se apropie din adâncul creerului către frunte şi către ochi. Dar dacă eu mă găseam în faza prealabilă marilor descoperiri ? S’ar fi putut. Toţi marii autori au descris aiari „transe".
       —   Atunci încă o cafea.
       Ochii din faţa mea începură să scânteieze ca apele safirului, chipul să se desprindă din desenul în oare era prins...
       —   încă o cafea !
       Cât fusesem de neghiob până atunci.
       Raţionamentul meu, celebrul meu raţionament, fusese doar o infirmitate. Buzele reginei îşi căpătaseră căldura cărnii, gâtul mişcarea, pieptul respiraţia...
       —   încă o cafea !
       Mintea-mi devenise atât de lucidă încât depăşea puterea de cunoaştere obişnuită. Puteam vedea în mari depărtări, puteam urmări în minte succesiunea întâmplărilor care duc fatal şi loigitc la acea concluzie numită de oameni de rând, hazard sau coincidenţă.
       —   încă o cafea...
       Un parfum necunoscut, amestec de efluvii subtile de cometă şi miros crud de aluviuni, îmi pătrundea trup şi suflet. Atunci încet, încet m’am simţit atras de o putere nestăpânită ca fluxul mării la chemarea razei de lună.
       încet, încet mi-am aplecat capul şi dându-mi seama că nu sunt în vis, am apropiat buzele de buzele reginei. Cât a durat îmbrăţişarea ? Cât sclipirea unei luciole, sau cât lumina unei stele moarte ?
       Când m’am ridicat, în faţa mea se găsea o femeie. Nu m’am mirat de fel. Era parcă în firea lucrurilor...
       —   Sunt Crăiţa Râmitan.
       N’am răspuns nimic. Mi s’a părut ciudat doar numele. Aş fi crezut că-mi spune: Sunt regina Nefert-Iti.
                                                          *
       Se admite în mod obişnuit că elementul mitic, când nu e interesul, determină simpatia dintre oameni. La mine n’a fost aşa. Crăiţa Râmitan mi-a intrat în suflet dea-dreptul înainte să-i fi putut închipui un portret, înainte ca simţurile să-i fi speculat frumuseţea. Era matematiciană şi venise să repete în faţa mea celebrele calcule prin care distrugeam concepţia discontinuului şi nedeterminismului lui Planck şi Hei-senberg.
       Rezultatul a fost o mare surpriză. Greşisem profund ! Raţionamentul meu fusese defectuos şi calculele eronate! Şi lucru ciudat! Această distrugere totală a lucrărilor, care pentru savant e cea mai grozavă jignire, care în alte împrejurări m’ar fi făcut neom, m’ar fi aruncat în arenă, să protestez, să vociferez, să polemizez, azi îmi produce un sentiment de mulţumire pur, de adevăr descoperit, de frumuseţe revelată. Păstrez şi azi acele suluri de hârtie, pline de calcule şi simboluri matematice, dispuse în coloane verticale, cu cifrele şi literele mari, frumos deformate, parcă stilizate, în total cu un aspect decorativ.
       —   Ciudat scris...
© BCU
        Ea îmi zâmbi:
        —         N’ai observai ?... litera are un sens magic şi unul estetic... magic pentru ştiinţă... estetic pentru adevăr...
        Nu i-am înţeles răspunsul fiindcă eram preocupat de vorba ei.
        La ce mişcare sufletească răspundea acel ritm poetic când nu înşira decât formule matematice ? Ce gând traducea acea muzicalitate a glasului, când nu se rosteau decât sunete alfabetice şi cifre ?
        Crăiţa calculând parcă povestea şi în raţionamentul ei trăia parcă o amintire !
                                                      * * * '
        Peste câteva zile m’a găsit lucrând pentru Mărgărita. Eram tot la chipul reginei Nefert-Iti. Mă încăpăţânasem.
        —   Ce faci acolo ?
        ■— Măsor !
        —   Ce ?
        —         Gura celebrei regine, făcui eu mândru. Dar atunci colţul ochiului tresări parcă în portret, ca şi cum ar fi strivit o lacrimă.
        —   Şi crezi ?
        Nu-i dădui răgaz să termine vorba.
        —   E un procedeu de geniu... e al logodnicei mele, Mărgărita Damian...
        Şi atunci isimţii exaltându-se acel orgoliu masculin, pe care-1 credeam absent. Eram mai mândru de ştiinţa Mărgăritei ca de a mea !
        —   Crezi că se poate măsura ?
        Acum nu mai răspunsei. O priveam, dar în acelaş timp priveam, şi portretul din cartea deschisă. Era o făptură de rasă cu fot trupul ei mic şi fin şi faţa foarte brună cu nuanţe cărămizii pe obra ji. Ovalul chipului ei era în parte stânjenit de ridicarea pometelor, dar avea nasul drept, gura mică cu buze care parcă niciodată n’au fost siluite de un sărut. Toată frumuseţea o făcea fără îndoială însă ochii şi gâtul, acei ochi scoborâţi parcă într’o parte, alungiţi şi totuşi mari, cu umbre în pleoape şi umbre în pupile şi gâtul lung, subţire, cu reliefuri musculare tari, arătând forţa şi viaţa sub un aspect plăpând.
        —   Cunoşti trista poveste a Reginei Nefert-Iti?
        —   Da ! Câteva date istorice...
        Şi începui să debitez ceeace aflasem de la colegul meu, istoricul. Dar vorbind gândul meu era altul. Aş fi vrut să-i văd părul. De atâtea zile lucra în laboratorul meu, şi încă nu-1 văzusem. Eram sigur că trebue să fie mai negru decât mâlul Nilului, fiindcă dinţii îi avea albi şi tari, ca lucraţi în silex şi nişte dinţi atât de albi, nu puteau răspunde decât unui păr foarte negru. Dar părul îi era ascuns într’o tocă mică, modernă, asemănătoare cu tiara egipteană.
        —   Ştii puţin... A fost o iubire nefericită.
        O ! De data asta am prins cu siguranţă o lacrimă.
        Zăpăcit simţii ochii rătăcind. Femeea din faţa mea, sta în profil. Nu ştiu dacă lacrimă a fost în ochiul ei sau în ochiul portretului, dar în clipa aceea mi-am dat seama că femeea din faţa mea şi cea din portret era una şi aceeaşi.
                                            ?■: •
                                - . * *
        Ajuns acasă, am găsit scrisoarea Mărgăritei. Se întorcea cât de curând. Ce bine! Femeea asta îmi aducea sănătatea şi siguranţa, dar mai ales îmi aducea bunul simţ
354
 © BCU Cluj
atât de zmintit în timpul din urmă şi siguranţa realului. Căci pe un hazard şi o coincidenţă, asemănarea dintre două chipuri, eram în stare să întreprind o aventură care pornită de la un caraghioslâc să mă ducă la nebunie ! M’am hotărât : să nu revăd pe Crăiţa până la venirea logodnicei mele.
       Dar n’a fost aşa !
                                                       * ’ *
       Chiar în seara acea am întâlnit-o !
       O ! Dar după ce sbucium şi după câtă încordare ! Zadarnic a fost orice sfat de cuminţenie, zadarnică frica de ridicul, zadarnică perspectiva nebuniei! Trebuia s’o întâlnesc, clocotea dorinţa’n mine. Trebuia să aflu chiar în noaptea acea, tainla reginei Nefert-Iti. N’am nici o altă explicaţie de dat ! Trebuia s’o găsesc! Atât !
       Poate starea asta e ceeaoe se numeşte Amok!
       Am găsit-o pe marginea lacului Herestrău, singură, parcă aşteptându-mă.
       M’au dus la ea, carul mare pe cer şi cărăbuşii pe pământ. Căci mu ştiam unde locueşte. Şi ca is’o găsesc am închis ochii minţii şi am alergat la călăuzele dela poarta norocului.                                                       ■      ,
       Era o noapte de Mai... şi cărăbuşii m’au dus pe poteca de aur — aur din carul mare — până la ea.
                                                         *
                                                      * *
       Sunt stări ale sufletului când mintea a devenit placă sensibilă de înregistrat. Înseamnă şi arpegiile izvorului în pădure şi nisipul căii lactee pe cer şi pulsul sângelui în vine.
       O ! Nu voi uita nicicând povestea ascunsă a reginei Nefert-Iti. A reginei Nefert-Iti sau a Crăiţei Râmitan ?
                                                       . * ,
                                                      * *
       — Ce frumos ai dovedit că nebuloasele spirale, în mişcarea de expansiune a universului, la un moment dat ajung viteza luminii şi atunci dispar în adâncul insondabil al genunei, fiindcă raza lor nu ne mai pot ajunge, lată deci că stele moarte se arată iar stele vii se ascund. Adânc simbol ! Iluzie şi adevăr ! Dar preoţii egipteni au cunoscut înaintea savanţilor noştri.
       In templul lui Konsu de la Karnak, după ce treci pilonul îşi curtea cu pontice, cea rezervată oamenilor de rând, dai în sala hipostil pe uşa căreia stă scris : „Cei ce intră aci trebuie să fie puri“. Dar dincolo de ea e locuinţa zeului, sanctuarul înconjurat de chilii pentru cultul magiei şi al frumosului. In chiliile magiei stăpâneşte lumina soarelui, în cea a frumosului lumina de dincolo de fire, numită lumma lacrimei. Căci ce e magia ? E lupta clipei împotriva eternităţii, e triumful măsurei împotriva nemăsuratului. La lumina soarelui s’au descoperit stelele ikemusek, mereu vizibile, iar la lumina lacrimei stelele ikemuurz, care după mari peregrinări dispar în genună.
       Răzvrătirea lui Amenomfis-Ikunaton a fost răzvrătirea magiei împotriva frumosului. Templul lui Aton e jalnic. O curte mare, cu un altar în ea. Nici monumentalul pilon ornat cu flori de lotus şi papirus, nici majestosul hipostil susţinut de coloane cilindrice, cu capiteluri palmate, nici naosul de granit în care se găseşte luntrea sfântă care duce frumuseţea zeului. Ascultă te rog, frumuseţea zeului, căci zeul e puternic prin magie, dar frumos prin iubire.
   . Nu ţi se pare curios că Amenomifis a avut şapte fete ?
                                                        355
© BCU
        Au fost şapte avertismente a lui Amon, în favoarea frumosului, căci numai fe-meea e depozitara frumosului, ferneea când e de sânge regal.
        Eu multe n’am să-ţi vorbesc căci vorba ne fixează prea mult în spaţiu. Iţi voi recita un poem, poemul ei, al Reginei Nefert-Iti, aşa cum e iscris pe stela votivă din Tel-Amarna. El spune tot, cu toată simplicitatea de meşteşug a versului. Dar numai versul ne sustrage din prinsoarea spaţiului. Ascultă:
        „In Ikulaton, noua capitală a ţării, la jumătate cale dintre Teba şi Memfis, este lacul cel dinafara firii, fiindcă învinge apele Nilului şi înfruntă puterea soarelui — lacul lacrimă. Lac de iubire şi de durere, el are albia pe temelia templului zeiţei Neftis, dărâmat de prigoana lui Amenomfis, iubitul meu. Zadarnic s’a dat drumul apelor Nilului peste el, zadarnic soarele îşi îndreaptă împotriva-i ţepii lui de spin. Apa nici nu seacă, nici nu se turbură, fiindcă ochiul zeiţei plânge într’uina şi lacrimile înving puterea râului şi înmoaie săgeţile astrului.
        Pe acest lac mi-am aşteptat iubitul. Pentru el am furat zeului Eloriis luntrea şi am împodobit-o numai cu irişi şi cu trandafiri albi
        Şi iubitul a venit.
        —         Vino, iubitule, de-ţi odihneşte capul obosit de gânduri pe dulcele aşternut al lacrimii...
        Dar iubitul meu privia soarele în apus, roşu şi strâns ca o gură de cuptor.
        —         Vino, iubitule, şi îţi voi arăta prin lumina lacrimii cenuşa stelelor ce te îngândurează...
        —   Arată-mi dacă poţi inima lui Aton...
        Şi mu-şi întoarse la mine privirea.
        —         Vino, iubitule, lacrima mea va dhema de dincolo de soare, stelele care au fugit de el şi s’au ascuns de razele lui...
        —  Cheamă dacă eşti vrednică mâinile lui Aton, să le văd şi să le pipăi...
        Atunci în desperarea mea am trădat taina încredinţată mie de marele preot
întru câştigarea adevărului ultim, taină ce trebuie trecută din mamă ’n fiica până la cea de o mie. Şi am strigat îngâmfatului:
        „Regele capătă puteri de zeu, când mărturisind cinstit îşi face sufletul cruce între lacrimă şi soare.
        Dar când trăznetul a căzut, trăznetul semnul cuvântului, el l-a prins în mână şi l-a aruncat în lacrima mea. S’a temut ca lacrima să nu întunece gloria lui Aton. Şi la lumina trăznetului el a văzut că Aton n’are inimă dar are mii şi -mii de braţe omeneşti'*.
        ,Aşa se încheie micul poem de iubire şi de durere, veşnic pentru toate femeile care n’au altă podoabă de cât frumuseţea. Din parte-mi trebuie să adaog că cei veebi cunoşteau arta de a stăpâni fulgerul. Sacerdoţii etrusci prin ajutorul trăznetului au apărat oraşul Marnia împotriva lui Alaric iar Numa Pompiliu, al doilea rege al Roi-mei, folosea trăznetul la vânătoare.
        Şi încă ceva. Lacrima din ochiul reginei Nefert-Iti na secat, fiindcă trăznetul poate dărâma un templu dar nu poate răpune o lacrimă...
                                          III.
        Când cerul începu să se întunece, mi-am dat seama că rătăcisem drumul. Cu toate că de atâţia ani locuiesc în Bucureşti, am rămas totuşi provincial în capitală şi din oraş nu cunosc decât cartierul meu şi strada Mărgăritei. In rest nu mă aventurez
                                                        356
© BCU
decât în maşină. Dar azi toate maşinile erau rechiziţionate La poliţie. Şi totuşi voiam să fiu la aerodrom. Logodnica mea sosea cu avionul şi ce bucurie i-ar fi făcut să dea ochii cu mine la seoborîrea din carlingă.
       Dar timpul trecea, vehicule nu se găseau, iar trecătorii parcă învoiţi îmi dădeau care mai de care mai proaste indicaţii. Erau şi ei grăbiţi, căci se pornise un vânt uscat şi rece, plin de pulbere şi gunoi, un vând fără noimă, cu avalanşe aeriene din diferite părţi, cari se prăfuiau şi se ciocneau înălţându-se în piramide aeriene sau se învârteau în vârtejuri, ce te prindeau răsucindu-te pe loc parcă să te ridice pe sus. Cerul părea plin de stânci înfipte într’un nămol vânăt şi bătute de valuri spumoase, iar către orizont soarele umflat şi acoperit de nori violacei părea o bubă coaptă gata să se spargă. Străzile se goliseră. Nici ţipenie de om. Mă găseam la periferia oraşului, după felul caselor, pe urmă am dat în câmp. Acum se pornise şi ploaia. Picături tari şi reci ca grăunţele mă plesneau peste faţă şi peste ochi. Mi-am tras pălăria pe frunte şi am luat-o la goană. In depărtare se vedea o pădure. Trebuia să fi fost Bănoasa. M’am îndreptat într’acolo. Dar dintr’odată pădurea se goli de toată umbra frunzişului până în pământ, printr’o lumină de foc, şi deasupra mea undeva se prăbuşi o parte din cerul stâncos. Trăsnise în pădure, Inebunit de frică am schimbat direcţia. Eram acum în plin haos. Şirurile tari de apă se încrucişeau în faţa mea ca floretele. Cerul se cutremura de rostogoliri, în preajma mea simţeam trepidări de motor iar depărtările sau adâncul mugeau ca oceanul în furtună. Nu ştiu adevărat să fie sau nu, dar acum mi s’a părut că trepidările veneau de aiurea. Da ! Veneau de sus, din aer. Erau vibraţiuniie avionului. Avionul cu Mărgărita. Se distingeau bine înafară de irăsnetele ploii, dincolo de cutremurul tunetelor. Şi din nou m’am pornit pe fugă.
       Fugeam, fugeam.... când m’am simţit la pământ.
       Am căzut... dar nu picioarele au şovăit şi nici nu s’au împiedicat. A fost o cădere voluntară, parcă o îngenunchere. Şi deodată partea din dreapta mea s’a luminat. De bună seamă a fost un capriciu al naturii; căci de partea aceea mi s’a arătat lacul... lacul nu ştiu care, poate lacul lacrimă căci apa era acolo limpede, azurul pur deasupra ei... şi pe întinderea apei o singură luntre . Poate luntrea reginei Nefert-Iti.
       Dar de cealaltă parte a apei lumea era tot în nebunie, vânt, vijelie, trăznete, şi toată rătăcirea de deasupra mea dusă de motorul avionului. Fără să-mi dau seama am mai întors odată privirea spre lacul fermecat. Trăznetul mi-a luminat calea şi jur că în ochiul ei, în luntre se găsea Crăiţa, am văzut o lacrimă.
       Zgomotul motorului se schimbase cu totul. Se subţiase până la vibraţie şi până (la lumină. Poate dibuiam acum fuga spiralelor nebuloase sau jocul fantastic al atomilor. Devenisem din nou omul tare. Puteam cunoaşte totul. Aveam talismanul puterilor supreme. „Regele capătă puteri de zeu când mărturisind cinstit îşi face sufletul cruce între lacrimă şi soare14. Acum ori niciodată rezolvam cu ochii mei problema nedeterniinismului şi a descontinuului. Şi înălţându-imă mândru mi-am pus sufletul cruce între lacrimă şi soare. Dar când trăznetul a căzut, trăznetul semnul cuvântului, eu l-am înşfăcat cum fac Indienii cu şerpii veninoşi, şi l-am aruncat în spre lacul lacrimă. M’am temut ca nu cumva lacrima să vatăme determinismului nebuloaselor spirale şi al atomilor...         ,
                                           IV.
       Şi iar m’am întrebat, la părăsirea spitalului, dacă totul n’a fost halucinaţie şi delir. M’am întrebat înaintea doctorilor!... Dar vezi, sunt dovezile!
                                                         357
                              J
© BCU
        O dungă sângerie, urma trăzinetului, mi-a şters pe vecie, clin palma dreaptă, linia norocului.
        îŞi-apoi...
        Pe Crăiţa n’am mai văzut-o nici când deatunci. Zadarnic m’am interesat la totale Universităţile din ţară, zadarnic am consultat toate anuarele şcolilor superioare şi secundare, zadarnic am scris la toate laboratoarele ele astro-fizică din străinătate... Dar posed acele suluri de hârtie cu calculele ei matematice, pline de cifre şi de litere mari negre, vecine de hieroglife.
        Şi încă ceva! In atlasul meu de istoria artelor s’a petrecut o minune! De ochiul reginei Nefert-lti stă aninată de atunci o lacrimă, o lacrimă transparentă şi pură ca un minuscul ghioc de cristal.
                                                            *
                                                         * ❖
        Intr’o zi am găsit pe Mărgărita lucrând în laboratorul meu.
        — Ce faci ? am întrebat-o cu oarecare teamă...
        ■— Uite, răspunse ea râzând, în ochiul acestei „cocoane" este o lacrimă... vreau s’o măsor....
        —   Nu !... te rog... pentru Dumnezeu, nu...
        Ea mă privi uimită...
        —   Şi de ce nu ?
        —   Sunt lucruri care nu se pot măsura...
        —   Care, de pildă... ?
        —   Lacrima... *)
      *) Acest manuscris mi-a fost dat ca dar de tatăl meu, Pompiliu Şerban, la a douăzecea aniversare a zilei mele de naştere, mie, fiica lui cea mai mare, cu obligaţia să-l transmit din mamă în fiică atât timp cât va dura în ştiinţă teoria nedeterminismului şi a discontinuului. Iza-bela Şerban, Doctor în matematici.
358
© BCU
P o
I
E S I
    DE
RADU DEMETRESCU
                  ERA O CASĂ ALBĂ
                  Era o casă albă... Tu, inimă, ţii minte ?
                        Sub cearcănul de seară al lămpii, după cină, visul vâslea cuminte prin lânceda ţigară.
                  In verzile ovale de fum pluteau ostroave, sub leneşe lăute... ,
                  Madagascar, Sumatra, dulci navigări suave
                        din jilţul grav ţesute.
                       . /»•
                  Alăturea, obrazul de Precistă sfioasă : femeia ta blajină
                  cosea, şi mâna-i sfântă cânta peste mătasă, mai lin ca o lumină...
                  Plieoată pe tăbliţă, cu-abeeedaru ’n faţă,
                        cu geana tremurată,
                  fetiţa ta — un bulgăr de cer şi dimineaţă — scria îngândurată.
                  Lung, o priveai cum scrie sub alba crizantemă a lămpii, ca de ceară, —
                  Şi te vedeai, deodată, copil, scriind o „temă”, sub lampă, într’o seară...
359
                   Lung, o priveai... Şi, uite, urca din fundul vieţii aromă de caise.
                   Din cărţi uitate ’n rafturi ieşeau, pe rând, poeţii . să risipească vise.
                   Se scutura un cântec din nevăzute strune pe mâini, pe ochi, pe pleoape.
                   Era ca o mireasmă şi ca o rugăciune cu unduiri de ape.
                    Bătea în geamuri marea sfinţenie a lunii.
                           Cosea femeia brună, scria, oftând, fetiţa, şi aţipeau lăstunii sub streaşină, în lună.
                    Era o casă albă... Tu, inimă, ţii minte ?,
                           Să calci uşor şi lină,
                    să nu clinteşti nimica din umbrele ei sfinte : ţigara după cină,
                    femeia care coase, fetiţa care scrie, şi, sus, în raft, poeţii...
                    Treci, inimă, ca luna şi ca o melodie târzie, a tristeţii...
                    Şi nu clinti nimica din umbrele amare...
                           Doar să te pleci, curată,
                    Şi să săruţi poemul burghez şi calm, pe care Dai scris şi tu, odată...
                    NOI NU AM AVUT TINEREŢE
                    Noi nu ani avut tinereţe, să spumege viaţa în cupe.
                    Priveam cum din crăngi pădureţe o roadă amară se rupe.
                    Nici lauri, uici mirt şi nici roze n’au vrut pentru noi să zâmbească.
                    Tot cerul de-atunci, de moilioz e, luceafărul tânăr, de iască.
                    Noi nu am avut Heidelberguri cu blonde iubiri diafane.
                    Pe clare şi verzi iceberguri în vis n’am plutit pe oceane.
360
                      Cu lavalieră boemă
                      n’am mers pe sub bârfele lunii.
                      Pe noi nu ne-au nins în poema nici vişinii nopţii, nici prunii. .
                      N’am fost cu-o festivă ghitară iia balul şi dansul luminii, flămânzi, anii sterpi ne-aştepiară ca ocnele ’n drum şi ca spinii.
                      Pândeau numai ştreanguri din stele, din toamnele roşiii, sâneţe.
                      Vedeam cum amurgul măcel e, noi nu am avut tinereţe.
                      Noi n’am cules rouă, nici soare, ci: — noaptea — din flori abătute am strâns stropi de sânge ’n urcioare prelinşi de pe cruci nevăzute.
                      Un limpede svan de chimvale în noi n’a sunat niciodată.
                      Venea doar adânc ca o jale un troisnet de oase pe roată...
                      Ce vânt secetos şi fierbinte ne-a supt or’ce aripi răsleţe ?
                      Căzuţi în genunchi pe morminte, noi nu am avut tinereţe.
                      Şi-aruncă azi sdrenţele anii şi visul ciubotele sparte.
                      In pod auzim chiţoranii cum petece rod /mai departe.
                      Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,
                      cU paşi năclăiţi în tristeţe,
                      prin moarte-am călcat, nu prin viaţă...
                      Noi nu am avut tinereţe.
                VIAŢĂ
                                                    Lui Joseph
                Simţi un băltăreţ amar că Stuful vremii îl străbate.
                Nici un vis nu mai încearcă lutul tău scârbit de toate.
361
                          Lung, priveşti dintr’un fotoliu Spre trecut surpată puntea. Desfăcut, un steag de doliu ţi sa ’ntins pe toată fruntea. Sfâşiată ’n ghimpi şi cue -Viaţa curge ruptă ’n sdrenţe, Nici un cântec nu mai vine să-ţi mai facă reverenţe,
                         Anii au rămas ca nişte ceşti cu drojdia ’ngroşată.
                         Nu fierbi patimi, nici restrişte, ci doar scârbă pentru gloată. Silă crâncenă, deplină, pentru sterpele guinoae , milogindu-se ’n lumină, bălăcindu-se în ploae !...
                         Crunt desgust, cu fierăstrăul ai tăiat or’ee podişcă.
                         In zadar Pan, nătărăul, galeş tremură din trişoă.
                         Ce mai vrei ? Un fluer, poate ? O garoafă ’n rugăciune ?
                         Sau un dans de legănate Stele ’n lungă plecăciune ?
                         Uaida-de ! In mătrăgună forfotesc omizi cleioase, stelele au viermi şi sună reci şi seci ca nişte oase. Leşietic, sterp, ca gustul de cenuşe şi argilă, a rămas numai desgusiiil, anii năclăiţi de silă.
                         Silă şi desgust şi ceaţă.
                         Dar, târziu, din ore sfinte câteodată, peste viaţă ninge leneş şi cuminte.
                         Ninge, ca o melodie, ca un zarzăr plin de floare... Ce sbor alb de berze-adie ? Ce mireasmă grea te doare ?
                          Fulguind ca o zăpadă, -dintr’un fund de amintire,
362
                      pe obraz a prins să-ţi cadă
                      albă, ’ntâia ta iubire.
                      Fulgii ei, pe mâini, pe tâmple, borangicul şi-l presară, şi tot lutul tău se umple de lumina lor amară. ,
                      Pe desgustul sec de viaţă, pe cocleala lui săracă, dragostea de ieri îngliiaj ă nuferi mari de promoroacă.
                      Şi peste mocirla toată care anii ţi’mpresoară, - -trist, sărutul de-altădată ca o pasăre coboară....
363
© BCU Cluj
                         P O E s I I
                                      DE
                            GHERGHINESCU-VANIA
                ADAGIO
                In priviri cu vârfuri de cuţit,
                Paşi de vreascuri mişcă împrejur; t Lacomă de fraged si de pur, —
                Ce, anume, în mine-a presimţit ?
                Noaptea mi s’amestecă iîn vis Şi-mi coseşte un crâmpei de somn;
                Doamne, peste împărăţia vieţii mele Domn Sub zăvoare, sufletul, de teamă l-am închis.
                Mi-a bătut cu degetul pe frunte Parcă o măsură pentru-un trist motiv.
                Bolta frunţii e acum un portativ Peste care note lungi au să se ’ncrunie
                Mâna ei pe tâmple mi-a lăsat Multe albe urme de cenuşe..
                Şi-a ’ncercat aşa, pe rând, la fiecare uşe...
                Numai uşeu sufletului dacă-ar fi scăpat!
                TIMIDITATE
                Aş fi vrut să vii cu mine ’n singurătate — pe culmi, Dar când buzele încercau să-ţi spună Mi se făcea obrazul ca lumina de lună Şi ’n sânge-mi vuia o pădure de ulmi.
                                               364

© BCU Cluj
                   Aş fi vrut să-îmi cunoşti fiecare gând Şi bătaia de inimă a fiecăriii vis,
                   Dar despre ele, în versuri, am scris Doar din când în când.
                   Nici,o vorbă nu mi se înfiripă ’n gură In faţa ta, întreagă şi dară...
                   De emoţie, cuvintele — veşnic în faza primară, Se ’nroşesc ca floarea de răsură.
                ORĂ DE VRAJE
                Îşi potoleşte arşiţa, pe zare,
                Fluturarea de flăcări-fantasme;
                E peste tot, o ’mbălsămată legănare Şi o revărsare de basme.
                Pe ’ntinderi de lanuri mănoase Unduie spicele spre cer şi pământ,
                Ca un stol uriaş de vrăbii grase împiedicate să-şi ia sborul — de vânt.
                Şi ’n înserarea ce creşte pe văi,
                Când legănarea trece în suflet, clin grâne, Adormind pe buni şi pe răi —
                Eu te visez venind peste valuri, Stăpâne.
365
© BCU Cluj
                  INTRE IERBURI
                                   DE
                              VINTILĂ HORIA
    A ieşit în câmp, cu întreaga pavară a toamnei pe umerii de adolescent. Dimineaţa rece nu se uscase bine în văzduh şi pe miriştile pustii pluteau încă nori mărunţi de ceaţă argintie, agăţaţi parcă de pământ cu frânghiile ţepoase ale rugilor de mure. Soarele răsărise mai demult, însă părea anacronic şi inutil în întinderea cenuşie în care razele lui nu mai aveau ce fecunda. Câmpia pustie, cerul gol de colori, dealurile dinspre apus desfrunzite de verde. Numai fântânile profilau pe orizont ironice semne de întrebare. Abia mai departe, dincolo de islaz, lanurile de porumb ridicau un ultim dig de viaţă în faţa anotimpului, cu frunzele neîngălbenite încă cu totul.
    Adolescentul avea o puşcă pe umeri, însă nu plecase să vâneze sălbăticiuni sburăitoare, ci unele vise ale lui, pe cari le voia la picioare, sângerânde de adevăr şi realitate, limpezite şi noi, ca pe nişte prepeliţe doborite cari încetează de a mai fi mistere în clipa când le simţi sbătându-se în mână, cunoscute şi simplificate prin simpla voinţă a vânătorului. In mâna stângă ducea încă un ciorchine de strugure, pe care-1 smulsese la plecare dintr’un butuc cu ramurile ude de rouă. Nu plouase de câtăva vreme şi pe drumul de oare se aşezase o pătură subţire de praf pe care umezeala nu o lăsa să se ridice în aer. Călca încet, fără să se grăbească, inconştient încă de fericirea vârstei lui în oare timpul nu se măsoară cu ceasul, ci cu anii. Viaţa nu o cunoştea decât din cărţi şi trăia uneori cu ruşinea de a nu o cunoaşte decât din ele. Credea încă în marea iluzie că adevărul e mai mult o realitate decât o pagină de carte. Şi era fericit tocmai pentrucă dorea să cunoască şi nu cunoscuse încă. I se părea că dacă nu ise gândeşte neîncetat la rândurile din Spengler pe cari le sublimase astă noapte, e urn individ cu totul ridicol şi nedemn. Şi credea, credea ca un neofit, în ordinea perfectă a lumii, în înţelepciunea şi în bunătatea oamenilor despre cari nu ştia până acum că se rezumă la câteva categorii cari conduc, în frunte cu Yago, cu Machbeth, cu Shylok şi cu fetele regelui Lear, întregul curs al vieţii pe pământ. Shakespeare i se părea un mare scriitor şi nimic mai. mult.
                                   366
© BCU
        Simţea încă pe ochi greutatea nopţii. Şi purta încă în auz zgomotul mărunt al lămpii cu lumină galbenă, aplecată peste carte ca o pasăre depe alt tărâm.
        Ajunsese între porumburi. Părăsi drumul şi călcă pe pământul cenuşiu şi moale, printre frunzele lungi şi tăioase care-i aţineau calea. Era ca într’o pădure în care trunchiuri subţiri îl înconjurau la distanţe egale, isvoriîte din muşuroae ascuţite ca nişte cratere minuscule. Trupuri galbene de dovleci zăceau printre frunzele lor late şi păroase, ca nişte capete de Tătar desprinse de trupuri şi rostogolite în codrul acesta în miniatură. In unele locuri ierburi înalte formau insule de verdeaţă ca nişte poene în jurul cărora porumburile păreau mai înalte şi mai îmbătrânite în galben. Apoi capetele de Tătar dispărură pentru a face loc tufelor de fasole oloagă, cu tocile galbene, cari rânjesc între gingiile subţiri dacă le strângi puţin între degete. Un ariciu îl privi o clipă speriat, tremurând botul ascuţit, apoi se încolăci şi dispăru între săbiile ţepilor. Părea un fruct dela tropice inactual şi ridicol în porumbiştea valahă.
        Când ieşi dintre porumburi câmpia i se întinse din nou dinainte, cenuşie, bătând în albastru acolo unde se mărginea cu cerul. Călcă cu grije printre vrejii de pepeni, aproape uscaţi, între cari vara mai lăsase urme galbene, aurite, rotunjite în fructele decăzute, ca nişte gânduri cu cari nu mai ai ce face după o mare înfrângere. La capătul bostanei, lângă o colibă, ardea un foc. Fumul se urca subţire spre cerul apropiat şi parcă se aprinsese singur arzând în pustietate fără nici un scop, numai pentrucă peisajul acela orizontal cerea o coloană de sprijin, un contact arhitectonic, chiar şi de fum, cu înălţimile. In jur, nici ţipenie.
        îşi aduse aminte de o toamnă petrecută demult în parcul unui roman franţuzesc, tot aşa de pustie şi dezolată, un roman în care oamenii aproape nu existau, anihilaţi de puterea de viaţă şi de moarte a personajului principal care era toamna, li păru rău că nu e încă un scriitor celebru, ca să scrie o carte mare şi tragică, plină de toamna aceasta care-i umplea sufletul şi pe care ar fi vrut să o reverse peste sute de pagini, aşa cum o simţea în clipa aceea, imensă, simplă şi tristă ca o femee.
        Se opri o clipă lângă colibă şi se aşeză pe o bancă de lemn cu picioarele înfipte în pământul bătătorit. Luă de lângă el un pepene galben, crescut inegal, cil coaja înverzită într’o parte de contactul cu pământul. II crăpă de marginea băncii, scutură seminţele şi muşcă din miezul umed. II scuipă însă cu silă şi aprinse in grabă o ţigară ca să scape de gustul amar şi înnecăoios care-i rămăsese în gură. Toamna pătrunsese şi acolo, denaturând gustul dulce şi aromat al verii.
        Săbiile porumbului foşniră şi un moşneag apăru dintre ele ca un duh bătrân al pământului şi al anoiimpului. Adolescentul îi dădu bună ziua, însă moşneagul nu răspunse. Mormăi numai, ceva de neînţeles, printre mustăţile care-i acopereau gura ca o tufă de burueni brumate. Apoi dispăru în coliba, deşi adolescentul începuse să-i vorbească, cerându-şi iertare pentru încălcarea domeniului şi pentru paguba adusă. Se aşeză din nou liniştea peste câmpie şi abia întrTm târziu, sosi dintr’o îndepărtare ascunsăi, fiu era tul ascuţit al unui tren adus de aripa vântului printre ierburile uscate. Când se ridică să plece, din colibă ieşi moşneagul cu doi ştiuleţi de porumb, rumeniţi pe jăratec şi înfofoliţi, ca djoi prunci gemeni, în foile lor prea galbene şi prea seci. Ii întinse unul adolescentului, mormăi iar ceva printre mustăţi şi se aşeză jos, cu picioarele subt el şi cu ochii pierduţi departe, poate către zările dispărute ale copilăriei lui. Căci şi moşnegii au avut o copilărie, deşi părul lor e alb, deşi picioarele îi trag către pământul unde toate se duc. Apoi zâmbi trist şi bun şi începu să ronţăe din gingii ştiuletele de porumb care fulmega încă. începutul de viaţă îi mulţumi, se ridică
                                            367                  .
© BCU
depe bancă şi plecă mai departe, peste câmpuri, lăsând în urmă sfârşitul acela alb, surd şi blând ca un amurg.
        Pe cerul cenuşiu a trecut un şir de cocori, lopătând aerul către Dunăre şi către ţărmurile mărilor calde. Ii veniră în minte povestirile, cu peisagii de toamnă, ca ale lui Sadoveanu, apoi „Şoimid“ cari vorbeau de eroii de demult ai Moldovei şi de fapte pe cari el însuşi ar fi vrut să le trăiască, alături de zâmbetul clar al unei fete.
        Cureaua armei îi apăsa umărul şi rugii de mure îi aţineau paşii, rugându-1 parcă să se oprească între ei şi în duhul romanului care-i flutura pe suflet. In mijlocul unui lan de porumb se opri, puse arma lângă el şi se tolăni între ierburi cu faţa in sus, către zborul cocorilor. Alexandru Nicoară, înclinat pe cal, cu paloşul lovind ca un biciu alb, îi maugură visul ochilor închişi. In jur toamna, ca un imens şi trist alcov, îi adăposti somnul, aducându-i către nămiezi discul cald al soarelui. Foarte, foarte departe, Oswald Spengler murise între alte ierburi.
368
© BCU
                       SONETE
                             DE
                        ŞTEFAN BACIU
              MINUTAR
              Revarsă-ţi peste noi belşugul, clipă,
              Apropie-te, să-j.i aud bătaia,
              Sonoră azi; tu nu eşti cucuvaia Ce umbră dă din strania-i aripă.
              Râzând te vreau, s’aooperi hărmălaia,
              Ce ’n târg, sonor şi grav se înfiripă !
              De mult te-aş te pi — dar veşmioia-i pripă,
              Sau foc de câlţi ce-şi pierde vâlvătaia.
              in apa vie inima ne-o scaldă,
              Să bată azi mai tânără, mai caldă,
              Vuind ca râul ce se varsă ’n mare.
              Dar se topeşte şerpuind în deltă.
              Te-aştept, o clipă ager ă şi sveltă,
              Să te ’nfiripi din ornice solare !
           CELEI CE PLEACĂ
                    Când te-am găsit, ştiam oă te voiu pierde : O frunză doar, prin crengile dumbrăvii, Ce-şi pleacă fruntea pe albastrul slăvii,
                    Ca Dumnezeu cu soare s’o desmierde.
                                         3,69
© BCU Cluj
                        Potirul plin cu sângele otrăvii Tu azi îmi eşti. Şi beau licoarea verde; In zori o să mă ’ngrop, visând un cer de Coloare pură ’n liniştea otăvii.
                        Când nu te am, eu simt cât eşti de tare, Când taci, răspunzi la orice întrebare, Suind cu fiecare noapte ’n mine
                        Ca paşi de albă lună, trepte moarte.
                        Tu ne-ai pierdut, zâmbind cu fiecine, Lăsând doar amintirea să te poarte.
                     TE IUBESC
                     Ţi-aduc prinosul sărăciei mele,
                     Ca rodul copt sub soarele de vară,
                     In versul meu ce flaute cântară, Impodobindu-i tâlcurile grele ?
                     In gând te zugrăvesc în orice seară, Ca să te pierd — o pullbere de stele. Ne-om logodi, şi galbene inele Ne vor cuprinde ’n sfera lor amară.
                       C’un ochiţi eu râd, cu altul plâng, şi-i bine . Otrava dragostei se varsă ’n mine,
                       Ca floarea lunii ’n parcuri neumblate,
                       Din cari fi-oi aduna în mari panere,
                       Caise şi căpşuni, ca nestemate
                       Şi-o pară : inima ’ntr’un coş cu mere.
                         U C E V I T a
                                        HORIA CONSTANTINESCU
     Din adâncuri mari de munţi Semeţiţi cu drepte frunţi,
     Şipot, acioae grea,
     Creşte ’n spumegări de nea, Dibuindu-şi rost în ani Printre vineţi bolovani Şi pe vad în prund săpat Saltă val înargintat Peste jocuri de lumini Prinse ’n chingi de rădăcini.
     Urmărind al apei şal
     Din copacii depe mal Veveriţele, suveici,
     Strânse ’n moi şi lungi sc-urteici Fulgeră din ochi priviri In adânci tălăzuiri,
     Unde păstrăvii în rând Pieptul apei spintecând Iscodesc cotloane reci Pe sub stânci cu funduri seci.
     Noaptea, depe vârf de plai, Pâlpâiri de putregai Ard în gloate de vâltori Cu svâcniri de stropi uşori. ,
     Iar în albe dimineţi Dintre ’ntortochiaţi pereţi,
     Iedere de aburi grei Urcă ’n sbor de funigei Către răcoroase bolţi De copaci cu frunza ’n colţi.
                                            DE
371
© BCU Cluj
                însemnări despre sufletul
                               ROMÂNESC *•
                                        DE
                                 PETRU P. IONESCU
     Intr un articol anterior (Matca istorică a sufletului românesc. Gândirea. Mai 1941) am încercat să schiţăm, în câteva linii fără pretenţii de doctă expunere istorică, condiţiunile ce au stătut hotărâtoare pentru marele proces de topire etnică din care fu sortit să se plămădească neamul acesta al noistru. Dacă există în evoluţia etnică un destin în desfăşurare, acest destin îşi află în mod necesar condiţiile sale în materialul din care a fost zidit în paginile istoriei. Dar cum destinul unui neam se vădeşte, în primul rând, în categoriile spiritualului, pentru a surprinde esenţa sufletului prezent, este desigur nevoie de o cunoaştere în prealabil, a componentelor spirituale ale trecutului.
     Acest trecut îl cunoaştem cu toţii fie că e vorba de cel mai apropiat, fie că e vorba de cel mai îndepărtat, acel în care se zidiau începuturile, acel în care se fixau vastele sinteze tracice, dacice, scitice, formaţiunile politice, confederaţiile tracice şi scitice, topirea celtică, antagonismul daco-romaniic, cucerirea rolmană, invaziunile barbare şi în fine epoca influenţei slave. Am căutat să surprindem, prin intuiţii de ansamblu, caracterele spirituale ale acestor strămoşi, repuşi din nou, în discuţii aprige în ultima vreme, în perspectivă de acută realitate.
   . Problema îşi are desigur drept iniţiator pe Vasile Pârvan. In limguistieă ea poate fi atribuită lui Haşdeu şi apoi lui Ovid Dens uşi,am i pentru a o reîntâlni apoi, sub o formă elocventă în opera vastă şi atât de discutată a D-lui Lucian Bl aga, care ne aminteşte, răspunzând D-lui Dan Botta, despre apariţia, încă diin 1922 a unui articol fundamental din „Gândirea44 întitulat simptomatic : „Revolta fondului nostru nelaiin44.
     Noi am arătat că atitudinea istoricilor şi savanţilor noştri poate fi împărţită în două etape caracteristice şi anume : etapa construcţiei romantice care începe odată
                                        ?72
© BCU Cluj'
cu şcoala' latinistă în filologie şi etapa reconstrucţiei pozitive care începe cu Pârvan în istorie şi cu Densuşianu în filologie pentru a se încorona cu o viziune psihologică-metafizică prin „Spaţiul Mioritic" al D4ui Lucian Blaga.
        Lăsând la o parte toate aceste pasionante discuţiuni, intenţia noastră este de a însemna, fără pretenţie de sistem riguros ci doar într’o gradaţie firească în ordinea valorii, acele caractere pe care le socotim determinante in structura sufletului etnic românesc. Primul dintre aceste determinante ni se pare a fi 1) Spiritul de religiositate.
        Poporul românesc este religios în sensul curat al cuvântului, adică îm sensul său teologic. Cercetările de detaliu viitoare vor stabili desigur, caracterele generale, speciale, specifice, particulare, etc. etc. ale acestui fenomen.^Modurile de reprezentare ale divinităţii suferă multiple şi adânci variaţiuni. Există un pronunţat caracter an-tropomorfic în reprezentarea sensibilă a lui Dumnezeu. Există o anumită nevoie de plasticizare a simbolului religios, o seamă de practice şi de rituale sub care ochiul atent descoperă rămăşiţe barbare, păgâneşti. Să ne amintim de efigia „dracului" atât de curentă pe steagurile dace, de o seamă de obiceiuri ciudate, de superstiţii, de descântece, de vrăji practicate în popor şi a căror obârşie trebue căutată foarte departe. E în special demn de reţinut acel ciudat obiceiu ce mai există în anumite regiuni de a se râde, cânta, juca, etc. la veghile morţilor, obiceiu în care trebue să recunoaştem vechiul mit ai nemuririi geto-dace, pentru care moartea însemna descătuşare, deci prilej de bucurie.^Dar toate aceste fapte nu pot întuneca acest lucru esenţial care este religiositatea poporului nostru. Iar această religiositate este o moştenire permanentă. Oriigina ei se află în vechia religie zalmoxeiană, în ideia de nemurire a vechilor Traci, în ideia păcatului originar, al purificării prin viaţă morală, al sensului de tran-sitoriu al vieţii pământeşti. Ideia de cer ca loc al nemuririi sufletului, ideia de sub-pământ ca loc al chinurilor diavolului, luminositatea unei vechi concepţii monodeiste şi a unei răscumpărări prin suferinţă, toate acestea erau date. Creştinismul a adus o lumină nouă peste cele ce erau. El a fost primit ca ceva ce trebuia să vină. Prezenţa în religie a unui Mântuitor carnal şi viu răspundea nevoii fireşti a omului dac de a avea un simbol concret în locul ideii abstracte de Dumnezeu nevăzut. Spiritul practic romanic cerea o organizare lumească a puterilor cerului. Ierarhia complicată de sfinţi şi îngeri, intermediari între om şi Dumnezeu apare deci ca o necesitate imediată a sufletului romanic. Cetatea lui Dumnezeu pe pământ cu reprezentanţi ierarhici, cu organizaţie lumească, cu administraţie în spirit juridic ba chiar şi politic, este crea-ţiunea popoarelor neo-latine care au întemeiat catolicismul şi papalitatea. Atâta doar căLsufletului românesc nu-i trebuia o prea mare extindere a acestui mod prea lumesc de organizare. Şi aci trebuie isă vedem influenţa misticismului care contrabalansează laicizarea., Ii trebuia acestui popor — şi cu el întregei masse de popoare slave — o atmosferă mai înaltă. Obişnuit cu ordinea, cu autoritatea, cu supunerea, preferă acest popor să creadă fără a raţionaliza credinţa aşa cum făcuse scolastica medievală catolică. Şi atunci primeşte ortodoxismul care răspundea mai bine structurii sale spirituale, obişnuită mai mult cu negura tainei decât cu limpezimea raţiunii explicatoare. însuşi faptul îmulţirii prodigioase a sectelor pe tărâm ortodox, mai mult decât pe tărâm catolic, trebue considerat drept un simptom al viabilităţii excesive a nevoilor religioase. Aplecat spre „categoriile organicului", cum spune dl. L. Blaga, poporul acesta de ortodocşi din care facem parte, e aplecat, în aceîaş timp spre categoriile juridicului şi ale organizării sociale. Dar organic înseamnă structural. Iar structuralul
                                                           ■ 373
© BCU Cluj
presupune permanenţă formală. Tată de ce ni se pare a deosebi în ortodoxism o mai vie înţelegere a conservatorismului „Tradiţiei". Păstrând din individualismul romanic strictul necesar pentru a garanta graniţele fireşti ale trebuinţelor individuale în materie de mântuire, poporul ortodox are o structură colectivistă a rosturilor religioase. Nici ierarhizarea lumească a catolicismului deci, nici exageratul individualism al protestantismului. Biserica devine pentru ortodox, o unitate având aceleaşi caractere esenţiale ca şi! ale politicxdui : ordine, supunere, autoritate. Ruga colectivă în biserică nu mai slujeşte drept cadru al „impresionismului ca în catolicism, ci prilej de reculegere în hipnoza massei.
        D. L. Blaga a găsit o justă categorisire a esenţialului ortodox în nevoia de a te inseria unei categorii a organicului. Noi ne vom permite a merge şi mai departe afirmând că există în ortodoxism un simţ al înserierii în „colectivităţile organizate", ceva ce ar corespunde cu categoriile atât mai adevărate ale juridicului şi ale politicului. Şi e cu atât mai adevărată sau mai aproape de adevăr această afirmare, când ne gândim că, în special pentru poporul nostru, ideia religioasă se confundă, până la identificare, cu idealul de neam. de moşie, de ţară. Voevodul era, de drept şi de faipt, capul bisericii în ordinea politică.
        Iată cum se prezintă, în câteva sugestii, prima determinantă a sufletului nostru. Să trecem la corolarul ei.
         2) Misticismul întovărăşit de nevoile limpezimei inteligente.
        Produs a două curente diferite de spiritualitate, poporul românesc înseamnă, în structura sa psihică, un popas şi o sinteză între mister şi claritate, între intuiţie şi înţelegere. Acest fenomen de sinteză se întrevede în toate manifestările sale.^Vom însemna aci pe cele mai caracteristice. ,Să luăm de pildă arta populară plastică. Formele geometrizante, linia dreaptă sau în zigzag, figurile geometrice din care se compune ţesătura sau crustăiura românească, sunt atenuante în ansamblurile armonice oare neagă oarecum detaliul liniar. Dar formele geometrizante sunt o moştenire tracă, afirmă N. Iorga. Linia curbă, primitivă dar spiritualizată, mai cu seamă în olărie şi în arta covoarelor basarabene ne indică tocmai contrabalansarea acestui spirit rigid de geometri zare. Dacă vom atribui deci liniarului caracterele inteligibilului iar curbei caracterele intuiţionalului, atunci sinteza pe care am afirmat-o mai înainte îşi află aci, în plastica populară, o primă confirmare.
        Fenomenul cel mai minunat care simbolizează şi defineşte sufletul românesc, deosebindu-1 de toate celelalte popoare, fie slave, fie neolatine este „dorul” cu corelatul său muzical „doina încercări de a defini natura proprie a dorului au fost numeroase. Niciuna însă satisfăcătoare. Filologii au căutat origina cuvântului după clasicele metode filologice. Dar, deşi s’au găsit unele analogii între forma „dor" şi anumite elemente friulane, italiene, isfriote, etc., sa constatat ceva ce a căşunat nemulţumiri filologilor: că semantica cuvintelor împricinate era departe de a corespunde sensului specific pe care îl are cuvântul acesta în limba noastră. F mai mult un ecou sufletesc, o atitudine spirituală, o sublimare a unui vast proces de diferenţiere psihică a românului.. Origina latină a cuvântului a suferit o atât de adâncă metamorfozare, sia încrustat atât de definitiv într’o normă de viaţă autentic românească, încât a părăsit orice sens material pe care filologii au fost înclinaţi să i-1 atribue. In limba franceză nu există nici o expresie echivalentă. S’a încercat o echivalenţă cu germanicul „Sehnsucht" dar diferenţe imponderabile subsistă încă între cei doi terţmeni. D. L. Blaga a văzut în „dor" o sublimare a unui proces de
                                                        374
© BCU
orizont spaţial: ai unui spaţiu specific românesc care este „plaiul’. Deşi foarte originală, teoria d-sale nu a mulţumit.
^ Vorbind de „dor“ Dl. L. Blaga încheia în felul următor : „...s’ar putea afirma ca existenţa e pentru român dor, aspiraţie trans-orizomtică, existenţă care în întregime se scurge spre ceva. „(Sp. Mior. p. 205).L Dorul ar ipostazia deci scopul visat, idealul dincolo de orizontul obişnuit, un fel de termen pus înainte şi spre care se îndreaptă destinul unui suflet. jMai sugerase dl. Blaga putinţa de a privi dorul prin prizma „filosofici existenţiale41 a unui Kirkegaard sau Heiddeger. Ni se pare că o asemenea cale nu ar duce la nici un rezultat. Acea „grijă44 (Sorge) de care vorbeşte filosofia existenţială (foarte la modă dealtfel !), deşi pleacă dela realităţile existenţei ca atare, înseamnă mai întâi o „situare44 a omului în faţa exigenţelor vieţii iar în al doilea rând tinde să capete o puternică alură metafisică, ba chiar epistemologică. Aşadar, „dorul” românesc nu poate avea nimic cotmun cu „grija44 protestantistă. Nici nu se poate asimila esenţa dorului cu o năzuinţă subterană către ceva ce e dincolo de orizonturile lumii şi către care sufletul românului tinde. Sa vorbit despre o hipostasiere a dorului sau despre un fel de funcţiune simbolică a lui. Dar dorul nu este o hipostasiere pentru a deveni „obiect liric44 cum spune dl. Blaga. A-i atribui un asemenea caracter — bun poate pentru anumite graniţe literare — înseamnă a-1 circumscrie unui rost pur poetic.LDorul ni se pare a fi însă ceva mai mult decât o „substanţă poetică44. Nici despre o funcţie de simbolizare nu poate fi vorba. Dorul nu simbolizează o anumită stare a subconştientului : el este o stare.
        Sufletul poporului cristalizează în „dor44 unul din aspectele sale fundamentale : „aspectul mistic’’. El este puntea care încearcă să resolve în date concrete, discrepanţa dintre cei doi poli constitutivi ai spiritualităţii româneşti : misticul şi raţionalul. Este deci o stare pozitivă a sufletului nostru care a trebuit să creeze, să inventeze aproape o realitate nouă în care să se contopească cele două elemente disparate. Am putea spune că, din acest punct de vedere, dorul înseamnă o continuă oscilaţie a sufletului între mister şi claritate. Ca orice formă de sinteză şi de împăcare a contrariilor, se vor afla în el, la o analiză mai adâncă, cele două feluri ide naturi pe care încearcă să le împace. Sunt momente în care dorul pare a-şi fi găsit obiectul. Pentrucă în fond „dor“ este o stare de nefixare şi de căutare de obiect. O nevoie de lămurire în concret. De aceia el îşi caută sau îşi închipue a-şi fi găsit obiectul fie în dragoste şi atunci obiectul dorului este femeia iubită, fie în dragostea de ţară, şi atunci avem dorul sub forma nostalgiei, etc. Obiectele dorului sunt numeroase. Ele pot fi orice : dor de frunză verde, dor de casă, dor de femeie, dor de ţară, dor de luncă, dor de copii. Şi tocmai din cauza diversităţii obiectelor sale, se poate vedea că dorul nu înseamnă o stare sufletească în legătură cu obiectul dat şi care e lipsă ci dimpotrivă, că obiectele date servesc drept cadre de exprimare pentru o potenţă fără obiect precis. Obiectul în care se localizează dorul nu are o importanţă esenţială ci una formală : nevoia de a concretiza un imponderabil. Iar impon-derabilid este o stare de oscilaţie, de nemulţumire. Dorul devine deci un fel de simptom care semnalează existenţa unei polarităţi divergente. O manifestare constantă a subconştientului trădând, nu o imperfecţie de structură, ci prezenţa unei continue funcţiuni de sinteză între mistic şi raţional, între taină şi limpezime. In loc de a fi deci atonic şi inoperant, dorul devine un factor de continuă dinamică spirituală, de efervescenţă şi nelinişte. Nu însă o nelinişte în sens epistemologic sau me-tafisic, ci o nelinişte structurală, un motor de activitate tinzând către concretizarea
375
© BCU
imponderabilului sau către spiritualizarea materialităţii. Sau, pentru a strânge totul într’o lormula unitară : Dorul este un mecanism de experienţă vitală, realitatea crucială în care se contopeşte nevoia de concret cu realitatea abstracţiei.
        Ne explicăm atunci dece cele mai caracteristice forme în care apare dorul sunt formele liricului poetic şi ale liricului muzical. Mai fecund decât în poesie, unde din cauza cuvântului, dorul trebue să se exprime prin lipirea lui de anumite obiective, dorul îşi desăvârşeşte esenţa în muzică şi anume în doină. Deabia aci se află punctul de contact al dorului cu „spaţiul orizontic“ de care vorbeşte d. Blaga. Nu făgăduim realitatea influenţii pe care o are spaţiul asupra spiritualităţii. Ceeace ne miră este numai următorul fapt; dece numai poporul român a creat doina, deşi caracterele spaţiului, cu mici diferenţe, sunt aceleaşi pretutindeni aproape, în acest sud-esi european ! Cu alte cuvinte, dece la alte popoare, trăind pe soluri ce au toate caracterele „plaiuiui“, nu întâlnim doina ? Se va spune că există o muzică asemănătoare doinei atât la populaţiile slave de plaiu cât şi la populaţiile ungare de plaiu sau la populaţiile balcanice. Totuşi, un examen mai atent va descoperi îndată diferenţele de structură dintre cântecul sârb sau bulgar, cântecul unguresc, cel rusesc şi cel românesc. E vorba bineînţeles de acele producţii care se aseamănă în ritm şi desfăşurare melodică cu doina. Pentru prima grupă de ,,doine“(!) sârbe şi bulgare, să notăm că ritmul lor păstrează când accente abrupte, sălbatece, când prelungiri în care se resimte îndată influenţa orientală. Cântecul unguresc de pustă sau de plaiu, la rândul său, are pronunţate efecte de dulcegărie melodică. Cântecul rusesc în fine, are şi el forme specifice deosebitoare. Ar fi foarte interesant şi instructiv un studiu comparativ între aceste patru grupe dee forme muzicale etnice. Ceeace reese din toate aceste consideraţiuni este concluzia că doina îşi menţine un caracter şi o factură specială care nu mai pot fi explicate integral în perspectiva spaţială a d-lui Blaga. Doina este reflexul imediat şi fidel al dorului. Ea are exact aceleaşi caractere ca şi dorul. In primul rând, caracterul de oscilaţie. Există în factura doinei ceva din durerea unui suflet în căutarea unui punct fix de reazăim. Lasă în suflet un ecou nu de ceva neterminat ci de ceva neterminabil. Nu se. sfârşeşte odată cu ultima notă. Dimpotrivă, ai impresia că sfârşitul „fisic“ înseamnă capătul de început al unui ecou care deabia de aci încolo va începe. Cântecul în sine nu este ceva ce se poate satisface prin sine. Este un pretext pentru a sugera ceva ce trebue să vină deabia după aceia. Ai sentimentul aproape penibil că realizarea concretă a cântecului înseamnă tocmai negarea intenţiei cu care a fost realizat. Nicăeri, în toate manifestările minunate ale acestui suflet românesc, nu apare mai limpede acest caracter de realitate crucială. In măsura în care realizezi, în concret, imponderabilul, trezeşti ecoul care spiritualizează concretul. Eaptul brut al suitei de sunete muzicale este un fel de auto-dovedire, al clarului şi al inteligibilului. Şi totuşi, din însăşi această realizare sub zodia concretului, se năzare prezenţa unei lumi dincolo de concret, se sugerează necunoscutul şi' taina.
   Doina, Sârba, Hora. Verificările pe care ne-am propus să le facem merg însă şi maij departe. Să considerăm acum, în bloc, doina ca reprezentând numai partea de misticism şi de nostalgie a sufletului românesc. Privită astfel, ea îşi află îndată corelatul antagonist în sârbă şi horă. Dacă doina poate însemna reculegere, suferinţă nemărturisită, elan către iraţional, oscilaţie şi nesiguranţă, sârba şi hora reprezintă, dimpotrivă, elementul tonic, viu, agresiv, raţional, lumesc, limpede. Un fel de nevoie periodică de a lua contact cu pământul, cu realităţile concrete, brutale, ale vieţii.
                                                          3 76
© BCU
Este un fel de destindere fisică, o nevoie de dovedire a puterilor trupului, de redresare, de scuturare din mrejile speculaţiei. Aci totul înseamnă concreţiune şi real, vigoare fisică şi deslănţuire pătimaşă a trupului. Ritmul e săltăreţ, nebuna tec, fur-tunatec chiar. Doina înseamnă reculegere individuală, aproape o rugăciune muzicală, o spovedanie cântată. Sârba şi hora sunt reîntoarceri la viaţa socială, la contactul violent dintre trupuri sau dintre om şi pământ. De aceia această muzică înseamnă şi dans adică exprimare prin mişcare. Iar dansul acesta nu mai este individual ci colectiv. Şi aci deci descoperim aceiaşi polaritate între mistic şi raţional, între ceeace e nebulos şi vag, şi ceeace e concret, limpede, pipăibil, raţional, adică viaţa sub aspectul ei fizic, real şi violent.
       Basmul şi legenda. Dar nici în pregnanţele realului nu rămâne multă vreme sufletul românesc. Ritmul reîncepe din nou, eternă balansare între mister şi claritate, între individual şi colectiv, între raţional şi ficţiune. Şi alte popoare au basme. Dar ceeace deoesebeşte, ni se pare, basmul românesc de oricare alt basm, este tendinţa lui constantă în două direcţiuni ce ni se par cu totul semnificative. Este, pe de o parte, nevoia de a idealiza şi de a personifica idealizarea sub zodia frumosului uman, iar pe de altă parte, de a introduce sensul şi atmosfera mistică a tainei în rosturile cosmice. Nu ştim dacă aceste două aspecte au fost sesizate până în prezent de folklorişti. Natura nu este animată de anumite forţe impersonale ca în mitologie. Se prezintă ea însăşi în forme „stihiale" pentru a întrebuinţa un cuvânt al d-lui L. Blaga. Capătă virtuţi de taină şi intră în corelaţiuni foarte variate cu omul. Dar nu eu orice om. Cu anumiţi oameni care au peste destinul lor o anumită peeetie de vocaţie suprafirească. Există o personalizare a forţelor antagoniste, într’un sens moral. Dar sub sensul moral aparent (fiul de împărat reprezentând binele şi smeul sau muma pădurii reprezentând răul) noi vedem ceva mai mult: o lămurire proectată în afară, în cadrul vast cosmic, al aceluia,ş proces de oscilaţie dela mister la inteligibil. In nici un alt basm popular însă nu putem descoperi acea creaţie proprie sufletului românesc a idealului estetic personificat iîn Făt-Frumos şi Ileana-Cosinzeana. Basmul nostru tinde să devie astfel o imagină minunată pentru o înţelegere alegorică a vieţii sub forma iubirii. Nu e vorba de erotismul vulgar şi frust, ci de un fel de principiu mistic, aproape religios al iubirii ca esenţă şi motor al vieţii. (Notaţi de-asemeni că, dintre toate popoarele, singur poporul românesc a ştiut să dea o forma atât de superioară actului de dragoste în sine, întrebuinţând, în loc de cuvintele brutale care denumesc actul conjugalităţii sau al concubinatului, cu
       Mai vast devine acest proces, mai abisal, în proverbe. Aci inteligenţa spontană a poporului, puterea lui de a sintetiza, de a găsi nu numai esenţialul logic ci şi esenţialul intenţional, învăţământul moral, abstracţiunea metafizică a aforismului şi claritatea imperativă a normei, se manifestă în toată amploarea. .
       Se trece cu uşurinţă peste acest capitol de comoară etnică. Nu s’a încercat nici un studiu de adâncire a acestui simptom de inteligenţă practică. Folkloriştii s’au mulţumit să adune materialul. Operă desigur necesară dar neisprăvită. Pentrucă sunt, ni se pare, două înfăţişări fundamentale, două unghiuri de atitudine spirituală din care trebuesc privite proverbele. Mai întâi modul lor de producere. Apoi intenţia, scopul cu care au fost produse. Dacă în ghicitori, mecanismul se reducea la a găsi esenţele logice ale unui obiect dat, în proverbe se caută ceva şi mai adânc. Se caută anume în manifestările omului, în conduitele sale sociale, esenţa actelor, coloratura lor morală, oonstanţele de manifestare, complexele sociale de comportament sau de
                                                        3 77
© BCU
atitudine. Exemple ca : „Făţarnicul mănâncă sfinţi şi scuipă draci"; „Dintr un răsur iese şi trandafir şi mărăcină" ; „Unde nu e pisică şoarecii steag ridică11 denotă mai întâi un proces de analiză adâncită a faptelor. Dar acestei analize îi urmează apoi o metaforizare sugestivă, o cristalizare, în formă lapidară şi „pitorească a învăţământului moral. Dacă unii au văzut în proverbe numai primul aspect, cel intelectual, alţii au fost ademeniţi de forma lui de exprimare.
        S’a afirmat că proverbul nu poate constitui o viziune unitară pentrucă descoperim în unele o anumită înălţare idealistă în vreme ce, în altele, se strecoară atitudini practice. Intre aceste capete deosebite ale firullui de aur al proverbelor, ar fi deci un cumplit antagonism. înălţime morală ameţitoare în unele, perspective metafisice chiar ; coborâre, în altele, până la practicismul cras, până la compromis. In loc de a vedea în asta o discrepanţă, noi vedem tocmai, nu numai o strălucită confirmare a ipotezei noastre, ci şi o unitate vie pe care o operează spiritul în diversitatea1 polarizată a manifestărilor sale. Actul de inteligenţă prin care se diseacă faptul omenesc spre a i se analiza fondul moral, se transformă instantaneu în intuiţie a esenţei morale. Cristalizat oarecum dincolo de exprimabil, în intuiţie, înţelesul tinde să se materializeze în formă grăită. Dar şi ea este depăşită în materialitatea ei funciară de expresie pitorească, estetică, strălucitoare care înseamnă, în acest sens, o reîntoarcere la spiritualitatea incipientă dar şi o realizare într’un concret idealizat^
          3) Sensul tragic al existenţei.
        Ajungem la atreia formulă de caracterizare a sufletului nostru etnic. Este aci o determinantă şi o diferenţială. Ce înţelegem prin tragicul existenţei ? Vom. încerca să răspundem la această întrebare prin analiza aceloraşi factori ai sufletului rumânesc. Primul factor şi care ni se pare fundamental este ideia de destin. Ideia de destin este comună şi orientalului. Şi orientalul are un destin. Dar este un destin exterior acesta. Rosturile vieţii şi ale morţii sunt dinainte întocmite de un registrator migălos, contabil al tuturor măruntelor (detalii ale vieţii individului dela naştere până Ia moarte. „Ce ţi—e scris, în frunte ţi-e pus". Dacă un asemenea fatalism există în structura poporului nostru, el este de împrumut; o influenţă care s’a grefat, tocmai pentrucă avea câteva puncte de apropiere cu noi. Pentrucă trebue să deosebim fatalismul de ideia de destin. Fatalismul este destinul dirijat dinafară, ideia de destin înseamnă admiterea unui sens dinamic interior, structural. In acest înţeles, [destinul românesc înseamnă pur şi simplu vocaţie în sensul metafisic al cuvântului, adică un determinism cu legi dictând dinăuntru, nu dinafară., Ideia de destin este deosebită de categoriile religiosului. Pătrunderea acestor categorii în semantica destinului s’a făcut oarecum forţat, prin puterea împrejurărilor. Tocmai asupra acestui punct esenţial nu s’a stăruit îndeajuns. S’a confundat ideia de destin când cu fatalismu! de factură orientală, când cu categorialul religios. Sunt însă trei lucruri deosebite prin natură, nu prin grad.; Ideia de destin îmbrăţişează sensul dinamic interior al existenţei în legătură cu alte anumite categorii ale cosmicului.
        Există un fel de ambianţă de destin în care omul — cu vocaţia lui de a fi încorporat tragicului — intră fără voia lui. Dar nu în sens fatalist, ci determinist. Tragicul nu intră în joc- decât în măsura în care omul ia cunoştinţă de destinul lui.
Actul acesta de recunoaştere a destinului nu este un act obişnuit. E un act de revelaţie. Se face printr’un intermediu supranatural, ..năzdrăvan". Deabia după această revelaţie intră omul în categoria destinului tragic. împotriva lui nu este nimic de |
                                             378                                                    I
                                                                                                           BCU Cluj'
făcut. Pentrucă au stă nici în puterea omului, nici chiar a lui Dumnezeu să-l oprească. Este ceva ce trebue să se îndeplinească în mod absolut.                          •
      tCe atitudine ia omul în faţa destinului său ? Nu sunt decât două căi : o atitudine de revoltă şi o atitudine de resemnare. In mioritic atitudinea este aceia a resemnării. Şi atunci se pune întrebarea : dece nu se revoltă românul în faţa destinului său? Dece nu se revoltă românul împotriva lui Dumnezeu? Dece lipsa totală a lui Dumnezeu clamat, rugat, implorat, în mioritic ? Să însemne oare această lipsă o carenţă a sentimentului de dependenţă religioasă ? O carenţă faţă de eficacitatea rugăciunii ? Se roagă poporul acesta pentru ploaie, pentru o bună recoltă, pentru boală, pentru sănătatea vitelor, pentru odihna sufletului răposaţilor, pentru nedueerea în ispită, pentru iertarea păcatelor ! Numai pentru conjurarea morţii iminente, absolute, certe, nu se roagă. Răspunsul este următorul : Pretutindeni unde ceva poate fi şi altfel, contingenţă nu necesitate, rugăciunea este binevenită. In faţa destinului ea nu mai are nici un rost. Destinul ne apare astfel ca o definitivare a planului duronezeesc. O încorporare a omului în dinamica supraumană. O participare la absolut. De aci absenţa aparentă a oricărei rugăciuni. In faţa morţii certe, românul de pretutindeni şi de totdeauna nu are decât o singură vorbă : Cum o vrea Dumnezeu! E un act de acceptare, un fel de contract fără clauze de anulare, între omul cu destinul său şi Dumnezeu cu planurile sale. De aci seninătatea aproape socratică a omului în faţa morţii. Nici plângere, nici abatere, nici revoltă. Acceptare. Pregătire prealabilă pentru a face din actul morţii ceva măreţ. Moartea înseamnă aşadar, în destinul tragic, o încoronare şi o izbândă. Moartea înseamnă esenţa destinului. Ea nu mai este o simplă afacere individuală, o nenorocire de care trebue să scapi cu orice preţ, ci o încorporare în cosmic, în natură.
        Misticismul sufletului românesc a făcut din destin o poartă deschisă spre mister şi din moarte o cale ce trece prin această poartă. I-a trebuit însă acestui suflet şi o exprimare în concret. Moartea în sine nu este decât o negare a concretului. Dar moartea ca reintegrare în dinamica lumii cosmice, este o concreţiune a abstractului, iar natura cosmică, la rândul ei. este o concreţiune a divinităţii. Şi astfel, polarizând pe de o parte, destin şi moarte, pe de altă parte, natură şi Dumnezeu, spiritul acestui popor îşi urma calea lui firească, destinul propriei lui structuri.^}
          4) Optimismul şi vitalitatea spirituală..
        Un alt caracter al sufletului românesc este optimismul. Am văzut că destinul tragic presupunea o oarecare atitudine de resemnare. Am găsit determinantele acestei resemnări pe deoparte în ideia de destin, pe de altă parte în moştenirea daco-getieă. Totuşi am putut arăta că atitudinea resemnării nu este atonică, pasivă ci mai de grabă o resemnare activă care nu micşorează nici nu distruge elanul luptei cu viaţa. In măsura în care moartea este un act final de măreţie sacramentală, viaţa, la rândul ei, cu toate comandamentele ei, este o mare problemă. Pentru un popor de esenţă religioasă ca acest popor al nostru, moştenitor al unei culturi barbare care făcea din viaţă o etapă de pregătire serioasă, de purificare pentru o altă viaţă de nemurire, viaţa nu poate fi ceva tranzitoriu sau ceva de glumit. Viaţa este organizare, lege aspră şi dură. Viaţa este disciplină şi ordine. Viaţa este acceptare a tuturor categoriilor sociale şi morale. Intervenia aci spiritul de austeritate, de disciplină, de ordine, de practicism al romanului. Nu se împăca sufletul acestui popor cu o filosofic uşoară a unui „puţin îmi pasă“. Nici o uşurătate, nici un „de prisos" nu turbură armonia şi echilibrul raţional al sufletului românesc. O asemenea filosofic s’a putut naşte în
                                                         3 79
© BCU
cercuri restrânse, în viaţa precara de oraş, sub influenţe străine şi mai cu seamă „culte“. O anumită mentalitate importată din apus, a putut să stabilească, fugitiv, la noi, o filosofic activă de liber-gânditor sau de franc-mason. Curente sociale şi socializante au putut să instaureze sporadic o concepţie materialistă despre lume şi viaţă. Dar aceste influenţe au fost superficiale. Ele nu au atins niciodată şi nici nu vor atinge, massa adevărată a poporului care nu cunoaşte uşurinţa.LEra firesc deci ca în cadrul unei psihologii de seriozitate în faţa problemei vieţii, optimismul să predomine. Poporul nostru a reuşit acest tur de forţă de a uni într’o sinteză minunată, resemnarea cu optimismul.j
       Acestea ni se par a fi liniile cruciale care brăzdează larg şi adânc faţa întreagă a spiritului românesc. Nu am voit să facem categorisiri psihologice docte, nici să îmbrăţişăm fenomenul românesc cu obiectivă seninătate didactică. Am surprins însă aspecte, simptome, ecouri şi frământări în suprafaţa vizibilă a acestui ocean de adâncimi ce nu va fi niciodată explorat până în fund, care ne rezervă noui şi uluitoare surprize, fi.erberi subpământene ce izbucnesc imperios sau violent. Nu am voit de-asemeni să arătăm tablouri de manifestări în ordine de valoare, să vorbim despre „calităţi" sau „defecte", să pomenim de manifestări catalogate în anumite rubrice. Viată morală, viaţă socială, viaţă juridică, viaţă politică, viaţă biologică sau viaţă spirituală, toate acestea sunt, pentru perspectiva noastră, fenomene de suprafaţă, de „realizare", de concretizare. Revoluţia spirituală a ultimelor decenii nu ne-a tentat nici ea pentrucă este ea însăşi un efect, spumă de val, nu valul însuşi, val dar nu adâncul apelor turburate în încercarea lor de a se limpezi, de a se realiza într’o formă concretă. Aceste forme justifică dar nu explică, confirmă dar nu lămuresc. Lămurirea e tîn adâncuri, explicaţia se află în tainiţele spirituale. Dar în faţa acestor adâncuri nu mai stărue decât înfiorarea ca în faţa orişicărei mari taine a naturii şi a creaţiunei.
380
© BCU
CRONICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
      ILARIU DOBRIDOR: DECĂDEREA DOGMELOR
   Ilariu Dobridor porneşte dela o întrebare: de ce omul contemporan e neliniştit'? Răspunsul la această întrebare el ni-1 dă în aproape trei sute de pagini, categoric, precis şi documentat: „fiindcă s’au dizolvat certitudinile, adevărurile stabilite şi convenite, — dogmele". De către cine au fost dizolvate aceste dogme? De către spiritul iudaic, care pătrunzând în cultura europeană, a dat naştere incertitudinii.
   Filozofi contemporani, cari s’au manifestat în domeniul filozofiei culturii, cum sunt Spengler, Keyseriing, Berdiaef şi alţii, au atribuit neli-niştei contimporane diferite cauze, dar nici unul nu s’a oprit asupra iudaismului. Spengler spune, de pildă, că neliniştea contemporană se datoreşte dominării spiritului faustic; Keyseriing vorbeşte de o anumită revoltă a aşa ziselor forţe telurice; iar Berdiaef, ca unul ce a părăsit raiid comunist rusesc, crede că neliniştea contemporană se datoreşte deplasării centrilor spirituali spre un nou ev creştin. Care este adevărul? De bună seamă altul şi mult mai grav si mai adânc decât cele trei enumerate mai sus Pentrucă neliniştea contemporană nu e un fenomen trecător şi numai de ordin psihologic. Ea a pătruns în fiinţa noastră organică, alterând anumite linişti vechi şi anumite discipline, sub-stitumdu-se lor într’atât, încât, astăzi, această nelinişte are aproape un caracter organic. O simţim în noi, pulsând în sângele nostru şi bătând ciudat în inima noastră, statornicind, astfel, în eu] nostru o normă, care, deşi străină liniştei noastre, n’o putem alunga. Amăgitoare ca o Fată Morgana, ea ne înşeală simţurile; plumburie ca ceaţa, ea ne îneacă raţiunea; tulburătoare ca mirosul sângelui, ea ne trezeşte instinctele. Această nelinişte contemporană, care sfarmă certitudinea spiritului eleno-roman şi tulbură împăcarea ce domină spiritul creştin al culturii europene, are toate semnele iudaismului.
îndoială nu mai poate fi. Sau, poate tocmai îndoiala care naşte în noi această nelinişte, e semn că iudaismul s’a cuibărit în spiritul european.
   Ilariu Dobridor, punând faţă în faţă două lumi: iudaismul, şi prin aceasta asiatismul; creştinismul, şi prin aceasta eleno-romanismul european, — stabileşte prin trei realităţi: a) certitudine şi elenism; b) dogmă şi c) perspectivă crepusculară, pericolul dizolvant pe care-1 prezintă iudaismul pentru caracterul culturii europene. Şi • acest pericol se datoreşte dominaţiei moisidice, care tinde să europeizeze iudaismul. Dar cum se poate europeiza iudaismul? Dizolvând certitudinile culturii greco-romane. Şi certitudinile se dizolvă creind confuzia. Iar evreii, care trăiescîn spiritul iudaic, sunt un popor de contradicţii şi prin aceasta de confuzii. Ei nu l-au înţeles pe Hristos şi l-au răstignit, contrazicându-şi prin faptă menirea de popor ales Nu înţeleg senzul din împăcarea contrariilor care rezidă în semnul crucii şi de aceia sufere şi nu se pot mântui. Şi nu înţeleg treimea creştină, fiindcă ei aduc din pustiurile Suhr şi Faran monada iudaică.
   Pentru a avea certitudini, omul şi-a creiat constanţe, absoluturi, atât în lumea din afară de el, cât şi în lumea din el. Aceste certitudini, care se află în cultura eleno-romană şi pe care se sprijină cultura creştină a Europei de astăzi, nu şi-au modificat caracterul în decurs de milenii.
La absolutul din afară, substanţa, corespunde analogul dinlăuntru, eul; la lucru, corespunde conceptul; la lege, avem analogul norma. E şi acesta felul triadic de a se manifesta al spiritului grec şi roman şi care e perfect armonic cu spiritul trinitar creştin. De aceia Platon se , apropie de creştinism, căci ideia lui este o ipostaziere a conceptului şi prin aceasta un principiu de existenţă. In felul acesta, Platon trece dela planul logic care este ideia, la planul ontologic ,care este ipostazierea conceptului, yi/lcA
381
© BCU Cluj
Dumnezeu este însă' o expresie total ontologică a existenţei şi nu poate fi confundat nici cu ideia lui Platon, nici cu substanţa lui Spinoza şi nici cu lucrul spiritualizat al lui Leibnitz sau cu eul lui Fichte.
    Care sunt certitudinile ,care sunt dogmele pe care Ilariu Dobridor le vede căzând de pe soclul de marmură al culturii eleno-romane şi de sub semnul biruitor al crucii? Cea dintâi dogmă, pe care iudaismul a căutat s’o distrugă, a fost aceia a noţiunii de om în senz antic şi creştin; apoi, vin pe rând: dogma etică, dogma 1 logică, socială, cosmologică, politică şi estetică , deci toate valorile culturii europene şi prin aceasta ale spiritului creştin.
    Ce înseamnă noţiunea om degradat ? Pentru cultura europeană, şi mai ales dela apariţia creştinismului, omul este imagina lui Dumnezeu pe pământ. A degrada noţiunea de om, în-seatnnă a-i nega omului această imagină, ceea-ce echivalează cu o des-sacrare, o des-creştina-re a senzului noţiunii de om. Tipul omului antic e armonic, o armonie mai mult formală, asemănătoare — cum spune Ilariu Dobridor — armoniei axiomelor lui Euclid sau conceptelor lui Aristot; iar tipul omului Renaşterii e tipul perfecţiunii şi al echilibrului ce rezultă din lupta care se dă între carne şi spirit, între Lu-cifer şi Dumnezeu. Omul modern, pe care Spen-gler îl numeşte omul ifaustic, se caracterizează prin ruperile de echilibru. Prin acesta, iudaismul şi-a ajuns ţinta:      a degradat noţiunea
de om.                                    ' ! j ;
    Care a fost semnalul prin care iudaismul şi-a anunţat începerea acţiunii de degradare a omului ? Revoluţia franceză şi corolarul acesteia, democraţia. Intr’adevăr, viziunea democraţiei este degradarea omului. Pentrucă „viziunea democrată detaşează omul de atributele umanităţii din el”, abstractizându-1 ca ’n iudeocraţio franceză, creind „vidul logic" al noţiunii de om; sau reducându-1 la formula de individ, ca ’n masonocraţia engleză şi situând, prin aceasta, noţiunea de om într’o sferă juridică.
    Dar ce viziune are creştinul despre om ? Perfectibilitatea omului. Adică puterea de a se ridica din „cadrul material al existenţei la linia perfecţiei divine". Cu alte cuvinte, de a fi teo-for, prin cunoaşterea şi trăirea sfinţeniei.
    Ce crede omul creştin despre geniu ? Că e o stare de înaltă tensiune spirituală în imediată vecinătate cu Dumnezeu. Omul iudaic crede însă cu totul altfel. El spune, prin gândirea lui Lombroso, că geniul e o stare patologică vecină cu nebuia, că se datoreşte cele de mai multe ori unor tare biologice şi că nici într’un caz nu
poate fi vorba de un har ceresc La primatui acesta patologic înscăunat în cultura europeană de către Lombroso, se adaugă primatul patologic al lui Otto Weininger, „teoreticianul subteranului nevrozelor sexuale*. La Viena, pe vremuri, în jurul doctrinei acestui evreu, se alcătuise un fel de „comunitate religioasă”. Ce afirmă Weininger ? Că întreaga viaţă este bisexuală. Teoria aceasta se întemeiază pe confuzia dintre neutralitate şi bisexualitate. De aict, fără nici o ruşine, vine şi practica homosexualităţii, pe care, la Berlin, o susţine alt evreu., pe nume Hirschfeld. A fost oare Weininger un epileptic, un isteric şi un degenerat cum îl socoate dr. Ferdinand Probst? Nu — răspunde Ilariu Dobridor. Acest sexolog' evreu, prin doctrina lui, introduce în spiritualitatea europeană morbul descompunerii iudaice, adică al polarităţii sexuale aflată, embrionar, în Cabala. Deci nu poate fi vorba la Weininger că ar fi suferit de vre-o obsesie sau de vre-o depresiune morală. In teoria bipolarităţii sexuale rezidă însuşi spiritul dizolvant iudaic, potenţialul nevăzut al dominantei, moisidice.
   Omul creştin este mai mult o normă şi mai puţin un fenomen. El este, astfel, ca normă, „un purtător de relaţii, iar ca relaţie se veşni-ceşte prin iubire; şi prin iubire se mân tuleşte'* La Freud, iubirea nu este altceva decât libido. Cu alte cuvinte, iubirea nu mai este o normă morală, ci un fenomen de sexualitate. Iată iubirea, pentru care s’a lăsat spânzurat pe cruce Hristos, batjocorită şi degradată de spiritul iudaic!
   Dogma etică, prin efortul milenar al culturii elene şi prin nu mai puţin milenarul spirit al creştinismului, este un bun cu caracter de constanţă, de absolut pentru cultura europeană. La temelia acestei dogme etice, stă — cum spune Ilariu Dobridor — „iubirea creştină, care nu este Eros, ci o iubire penetrată de spiritualitate, odihnitoare dincolo de biologic şi animalitate". Prin norma morală, viaţa poate fi depăşită, căci viaţa e pieritoare, iar norma este absolută. Astfel, omul — care e, cum afirmă Jacques Maritain, un animal metafizic ş| are nevoie de absolut — prin normă aparţine sferelor de dincolo şi poate atinge perfecţiunea care e echilibru, linişte, armonie, seninătate
       f &/
   Spiritul iudaic nu şdoate însă norma morală de esenţă absolută, ci de esenţă iraţională. De aceia evreii s’au grăbit s’o degradeze. Norma morală, după Spinoza, are un singur criteriu : seducţia euforică; după Freud, un singur conţinut: exaltarea sexuală; iar după Nordau, norma morală are o singură rădăcină: frenezia biolo-
382
© BCU
glcă. Felul acesta monist de a vedea, de a reduce omul numai la partea lui animalică, este cu desăvârşire iudaic şi de departe anticreştin. Omul spinozist, freudist sau nord ist este un om diformat, un om desarmonic, omul carnal. Or, creştinismul este în această privinţă dualist : el afirmă armonia între carne şi spirit.
   Spinoza, vorbind despre pasiuni şi morală, trage concluzia că esenţa moralei nu este decât bucuria. Aceasta înseamnă că norma morală nu mai este o constanţă, un punct fix, un factor ordonator şi coordonator de relaţii sociale. Nu mai este o certitudine spirituală aflată în Aristot şi în definiţia imperativului categoric al lui Kant. De altfel, Spinoza, susţinând ca orice existenţă este natură, ajunge la concluzia anticreştină că Dumnezeu nu este altceva de cât natură. Negând existenţa de esenţă absolută a lui Dumnezeu, nu poate afirma şi nu poate crede în absolutul normei morale. De aceia, eliminând din normă caracterul ei raţional, Spinoza ancorează în instinct, degradându-i pute. rea normatoare
   Max Nordau, discutând raporturile dintre morală şi biologie, ajunge aproape la aceleaşi concluzii ca şi Spinoza : socoate norma morală drept superstiţie antropomorf ică. Deci scop pozitiv, concret; şi nu transcendenţă şi nu absolut.
   Freud judecă şi el norma morală tot prin biologic. Iudaismul — cum spune Ilariu Dobn* dor —■ îşi apără, prin Freud, simţurile şi consideră spiritul drept un parazit al vieţii. Pentru-că în om el nu vede decât sexul. Până şi ideia la Freud nu este altceva decât sexualitate. Asta înseamnă exces de cauzalitate. Lucian Blaga, în „Orizont şi Stil”, combătând freudismul, dovedeşte că subconştientul nu este un haos cum socoate Freud, ci un cosmos cu puteri creiatoare şi cu legi suverane. Am putea spune că Lucian Blaga opune dominantei moisidice dominanta nazariteană, oprind, astfel dela rostogolire dogma etică.
   Dogma logică este cea mai de preţ moştenire lăsată nouă de către cultura eleno-romană. Filozofia lui Toma de Aquino se sprijină pe aris-totelism; dar înainte de filozoful catolic, Dio-n:sie Areopagitul pornise tot dela Aristotel. In orice caz, filozofia creştină a împrumutat conceptul logic din cultura elenă. Socrate a statornicit un concept pur logic, reprezentând adevărul subiectiv; Platon formulează conceptul ontologic, îmbrăţişând adevărul obiectiv; iar Aristot rămâne în cadrul conceptului relaţional. Oricare dintre aceste concepte tinde către stabilirea absolutului, către fixarea lui şi deci
înlăturarea relativului. Altă măsură cu care să putem înţelege realitatea, afară de concept, nu avem. Aceasta o recunoaşte şi Kant şi Hegel şi Boutroux. Pentrucă, în fond, toţi filozofii antici şi creştini fac interpretările pe o ipoteză comună : „intelecţia raţională“.
   Bergson caută să răstoarne, să degradeze conţinutul raţional al conceptului. Cum? După sistemul spiritului iudaic. Mută raţiunea din mediul spaţiului în mediul timpului, aruncând o nouă formulă de înţelegere a realităţii, intuiţia, al cărei conţinut este instinctual. Cu alte cuvinte, operează şi el ca şi Freud. Şi anume : Freud dizolvă norma etică prin sexualitate; Bergson dizolvă logicul prin intuiţie. Dar şi sexualismul celui dintâi, ca şi intuiţionismul celui de-al doilea pornesc dela temporal şi rămân în temporal: pentrucă pornesc dela realitatea cămei, a trupului care este relativ, pie-ritor. Oare nu vrea sau nu poate înţelege Bergson esenţa cu caracter de absolut a conceptului logic? Ilariu Dobridor crede că nu vrea, noi spunem că nu poate. Ilariu Dobridor justifică : existenţa pentru Bergson, e în timp.
Exact. De ce însă? N'o spune. Iată că o mărturisim noi. Bergson este evreu. Şi ca orice evreu — care n’are spaţiu, dar doreşte spaţiu — pune accentul, cum am mai spus, pe dimensiunea viitorului din noţiunea timp. Deci el aşteaptă ceva. Ce este, ce se află, în el şi afară, e trecător. Adică nu e o realitate cu caracter de permanenţă. Lucrurile nu sunt, ci vor fi. Când? Cândva. Când va veni Mesia. Ş’atunci? Atunci, Mesia, care va fi un nou Macabeu, va da în stăpânire poporului evreu pământul întreg, că aşa spune Vechiul Aşezământ. Problema spaţiului, după care atâta a jinduit, va fi, astfel, rezolvată. Prin ce forţă va fi ea rezolvată? Prin forţa timpului, în care a crezut neamul lui Israel şi anume prin dimensiunea viitorului care trăeşte în el, organic, de milenii. Iată, în relaţia timp-spaţiu stă întreg misterul forţei spiritului iudaic. Şi iată de ce dominanta moisidică,. prin potenţialul timp (dimensiunea viitor), atacă certitudinea eleno-romană şi prin aceasta creştină, al cărei mediu de existenţă o spaţiul (absolutul) şi al cărei accent cade pe dimensiunea trecut a timnului (căci Mesia a venit).
   Distrugând principiile logice, cari înseamnă ierarhizare, — Bergson pune în loc intuiţia, care duce la anarhizare. Şi prin anarhizare noi înţelegem primatul instinctului.
   Dar dacă Bergson răstoarnă conceptul logic, Karl Marx răstoarnă conceptul social, adică dogma socială. Cum s’a născut marxismul?
383
© BCU
Prin răsturnarea lui Hegel. In ce fel? Karl Marx care şi-a luat ideia din Hegel, îmbrăţişase senzul revoluţionar al dialecticei hegeliene. Pe acest senz revoluţionar, îşi clădeşte Karl Marx doctrina comunistă. Răsturnând triada lui Hegel, adică inversând-o, Marx nu porneşte ca filozoful german dela ideie, ci dela materie, având grijă, totuşi, pentru a creia confuzia iudaică, să păstreze dialectica ideilor. La triada metafizică a lui Hegel: teză, antiteză, sinteză, Karl Marx răspunde cu triada materialistă, ca expresie a luptei de clasă: exploatatori, exploataţi şi stat proletar.
   Răsturnând însă pe Hegel, Karl Marx cade în contradicţie dela început, îmjperechind -cum observă Dobridor —, virtuţile dialectice ale idealismului şi viciile iraţionale ale materialismului. La Hegel •— idealismul absoarbe materia în ideie; la Marx •- materialismul absoarbe ideia în materie. Omul creştin este imagina lui Dumnezeu; omul marxist este imagina societăţii. Cel dintâi, aparţine personalismului creştin; cel de-al doilea, socio-centrismului marxist. Dar în timp ce creştinismul salvează, deopotrivă, spiritul şi materia, — marxismul separă aceste două elemente, punând accentul numai pe materie, intronând, astfel, materialismul şi ateismul. De altfel, marxismul — pe plan mesianic — nu este altceva decât un corolar al iudaismului. In el, zace larvar spiritul macabeic după a cărui imagină politică evreii aşteaptă să se nască Mesia. Dela această aşteptare nu-i poate opri nimeni. Şi nu noi vom fi aceia care să le luăm solzii de pe ochi. Karl Marx, în numele iudaismului internaţional, aruncă sămânţa fără de rod a comunismului, ca ultimă salvare dela prăbuşire a falsului mesianism moisidic. Zadarnic însă. Peste drama lui Israel cortina nu va cădea niciodată.
   Dar evreii au ajuns să degradeze până şi dogma politică. Cum ? Prin faptul că ei acordă preponderenţă statului şi nu naţiunii. Şi asta, pentru simplul motiv că statul se realizează în timp, iar naţiunea se mişcă numai în timp, având, prin destinul cu care se naşte, de îndeplinit o misiune. Or, noi ştim că ei confundă existenţa cu timpul. Şi pentrucă evreii sunt un popor fără spaţiu, ei nu cred în naţiune, ci în stat. Ei uită însă că o naţiune se naşte într’un anumit spaţiu geografic, în care se determină prin etnic şi spirit, creind astfel istorie şi deci echilibrul prin care se determină, de fapt, o naţiune. Neavând spaţiu, urmăresc aşa zisa spiritualitate a frontierelor, prin extinderea spaţiului talmudic. Dar spaţiul talmudic nu este un spaţiu geografic, ci unul spiritual, cu ajutorul
căruia ei cred că vor ajunge la pan-europeism, stabilindu-şi astfel pentru ei un spaţiu geografic european. Decât că pan-europeism nu înseamnă o federalizare de state, ci de naţiuni. Iar naţiunea nu e o simplă unitate matematică, ci un organism viu. Şi cum ea dă expresie de viaţă statului, acesta nu poate intra într’o formulă de solidarizare mecanică. Deci nu se poate făuri o spiritualitate a graniţelor, care echivalează în fond cu dizolvarea graniţelor Liga Naţiunilor, care urmărea această spiritualizare şi care, de drept, ar fi trebuit să se cheme Liga Statelor, nu şi-a putut atinge scopul. Cei doi evrei, Litvinov şi Leon Blum, susţinătorii acestei viziuni iudeocratice, îşi văd partida pierdută. Teoria lor a dat greş : naţiunea nu este o unitate matematică susceptibilă de a fi mecanizată, ci un organism viu cu o mare forţă spirituală şi cu o bine definită conştiinţă istorică. Astfel, scăpând de subt jugul democraţiei iudaice, Europa de mâine va _creşte în spiritul naţional şi nu internaţional. Iar federalizarea, dacă va veni, va veni în numele lui Hristos şi nu altfel.
   Iudaismul atacând formele culturii europene, atacă însăşi dogma estetică a acestei culturi. Pentrucă degradând fondul eleno-roman şi creştin totodată, iudaismul degrada şi forma, adică haina în care acest conţinut, această substanţă trebuia îmbrăcată. Care sunt ramurile, domeniile, în care cultura europeană îşi spusese cuvântul ? Patru, ca patru puncte cardinale: religia, metafizica, arta şi biogenetica. Toate acestea au fost dizolvate şi negate prin iudaism în decursul veacului al XlX-lea. Religia creştină a fost negată şi înlocuită prin ateism; metafizica prefăcută în ţăndări şi întronat pozitivismul ; biogenetica înlocuită cu practicele so-domice ; iar în locul artei a fost cocoţat decadentismul.
   Neputând face propriu zis artă, evreul n’are nici capacitate de expresie. Şi capacitatea de expresie noi ştim că înseamnă stil, estetică. Poetul german Heine şi poetul ceh Otokar Fischer, amândoi evrei, nu aduc în scrisul lor atât o nostalgie germană sau cehă, cât una o-riental-iudaic. Muzicalitatea versurilor lor are ceva din melopee, ceva din murmurul cântecelor biblice ; iar Marcel Proust, romancier francez, dar evreu, transpune în proză freudismul şi bergsonismul într’un stil chinuit şi răsucit care ne aminteşte stilul Talmului.
   După cum filozofii evrei au degradat filozofia europeană, literaţii evrei au devastat cultura europeană. Astfel avem : druidism cu Max Ia-cob ; sintetism cu Jean de la Hire ; integralism
384
© BCU
cu Adolphe Lacuzon ; impulsionism cu Florian Parmenttier ; sincerism cu Louis Nazzi; pluralism cu Arthur Cravan, etc.
   Ajungem astfel din certitudinea şi din armonia esteticei 'europene, la incertitudinea şi la distonanţa esteticei iudaice, plină de contradicţii şi de haos. Marcel Proust e prototipul acestei incertitudini estetice.
   Dar^ dacă prin empirismul aprioric — fenomenul, ca expresie a realului, devenit mijloc de cunoaştere — Husserl tulbură şi întunecă apele metafizicei contemporane, — Einstein, prin teoria relativităţii, caută să răstoarne ăog-(ma cosmologică a culturii europene. El introduce perspectiva moisidică — după cum afirmă Dobridor — pentru a ajunge la „înlăturarea certitudinilor newtoniene a timpului absolut, pentru a sfărma spaţiul euclidian şi pentru a răsturna universul galileian”.
   Iată-ne ajunşi la sfârşitul înşiruirii unor dogme, a unor adevăruri, a unor certitudini europene degradate de spiritul iudaic. Ce-au pus sau ce vor să pună evreii în loc ? Ilariu Dobridor spune că perspectiva crepusculară ca rezultantă a dominantei moisidice. Noi vom spune mai practic : ceiace pune vâscul în locul pădurilor a căror vlagă o sug până la secătuire. Punctul culminant, în care această perspectivă crepusculară ajunge să-şi satisfacă toate valenţele, este veacul al XlX-lea. Singură Rusia ortodoxă, în acest veac pustiu şi gol, rămâne
                                                                                         DRAGOSTE ŞI CUNOAŞTERE
   Viaţa religioasă î.n esenţa e:i. este o întâlnire între Dumnezeu şi om, o regăsire te? mijloc de cale. De aicem ea se întemeiază pe o acţiune relciplioică a lui Dumnezeu ş:i a omului!, pe o mişcare pornind dela Dumnezeu spre om şi dalia, om spre Diuimnezeu. Iiair fenomenul culminant al aieastei întâlnirii, este o fuziune a omului cu Dumnezeu în oim şi o renaştere a omului în Dumnezeu. Sau, cum o numesc mai cutezător misticii ortodocşi, o îndulmnezedlre a omului. Posibilitatea acestei uniri a omenescului ou Divinul ne este giariaintată prin Iisu's Hristois, cane reprezintă prin misterul tesSnidric, unirea perfectă a celor dpuă mişcări.
   Oe este aicealstă unire ou- Dumnezeu nu se poate şti decât printr’o proprie experienţă, lai cei ce au trăirt-o nteuu reuşit niciodată să spună totul, pentrucă trăirea aceasta îin Dumnezeu este cserva! atât d.e pur spiritual, încât cuvântul ar materializa-io până la falsificare. Două cuvinte revin însă mereu în scrierile misticilor : acela de dragoste şi acela de cunoaştere. Trăirea în Dumnezeu este deci iubire sau cunoaştere sau
   neclintită pe poziţie, prin Tolstoi, Dostoiewski, Soloviev, Cehov şi alţii — aşa zişii „slavofili” — ca să poată cădea apoi în a doua decadă a veacului al XX-lea, în braţele -comunismului. De. fapt, comunismul, născut în jumătatea veacului al XlX-lea, şi pus în practică în veacul acesta, a putut creşte şi s’a putut împlini numai cu concursul surorilor lui : francmasoneria şi teosofia. Pentrucă şi una şi alta sunt opere iudaice. Cea dintâi are menirea de a dizolva, prin metode oculte, forţele naţionalului în favoarea internaţionalului; cea de a doua, sub forma unei sinteze a tuturor religiilor, tinde să sfarme creştinismul, ca să poată înlocui o religie printr’un fenomen.
    Perspectiva crepusculară, ca expresie ultimă a moisismului, este puterea iudaismului de a se urca pe piscuri, nu pentru a contempla, smerit, duhul lui Dumnezeu, ci acel „pământ al făgă-duinţii” care, pentru neamul lui Israel, echivalează cu realizarea unui Paradis terestru. Cu alte cuvinte, în timp ce reminiscenţa harică pentru lumea creştină este — cum spune Ilariu Dobridor — nostalgia paradisului ca „tendinţă de reîntoarcere în lumea esenţelor, a formelor pure, incoruptibile dintâi” ; pentru lumea iudaică, perspectiva crepusculară nu este altceva decât mirajul „pământului făgăduinţii”, adică detronarea spiritului, a absolutului şi întronarea materiei.
                                                                                                         AL. AL. LEONTESCU
LA MAXIM MĂRTURISITORUL
   este şi una şi alta. Căci cele două noţiuni, deşi evident deosebite, se amestecă în scrierile mistice până la confundare. A cunoaşte şi a iubi sunt cele două mari obiective ale misticei. Dar dela o anumită înălţime, ele nu mai formează două lucruri deosebite, ci se suprapun, se confundă, câştigând fiecare în adâncime şi inten. sitate. -
    In -cieeâce priveşte raportul în tii-mp între iubire şi ciunoalşterei, star părea că iubirea trabue să premeargă cunoaşterii. Intr’adievăr, iubirea dă primul impuls şi ainuime dorinţa de -cuniaâş-tere, călăuzeşte mintea în drumul cunoscător şî tort ea o împinge până în adâncurile innicloelsibiie raţiunii simple. Legătura dintre iulbire şi au, naaştere air fi1 d-etel ac-eea dintre cauză şi efectul său.
    Şi totuşi, se poate susţine ou argumente tot atât de logice şi teza contrarie: că iulhiiflea vine în urma cunoaşterii, oa o condluzile fiireiaislcă. Trebue să cunoşti mai întâi, pentrucă nu- poţi. iuibi necunoscutul, oi numai aeeace .cunoşti.
    Daică inima- este s-ediul sentimentelor, iar mim
385
© BCU
tea organul cunoaşterii, atunci în iuibirea şi în cunoaişterea mistică se realizează în aceeaşi mişcare unirea totală, fuziunea lor. Şi prinitr’o a-parerată răsturnare de funcţiuni, inima cunoaşte şi mintea iubeşte pe Dumnezeu. Dacă iubirea este flacăra ce isbuicneşte din adâncul sufletului şl dcfcă orice flacără presupune mişcare prin işbucnirea şi înălţarea ei, atunci începutul cunoaşterii este chiar această mişcare, această înălţare. Iar culminaţia iiubMi, adică atingerea obiectului iubit, coinoide ou culminaţia cunoaşterii, care este şi eia tot atingerea! — mintală — a aoeiuiaş oibisct iubit. Sau, continuând aceeaşi obişnuită camjparaţie, dacă iubirea este căldură iar cunoaşterea lumină, ele există deodată, prin aceeaşi flacără, care dă în acetaş timp lumină şi căldură, fără a putea spune că una premerge sau produce pe cealaltă.
  In scrierile misticilor iubirea şi cunoaşterea se amestecă, se împletesc şi se confundă. Unii accentuiază însă pe una sau pe cealaltă. Maxim Mărturisitorul, autorul celor patru sute de capitole pentru dragoste insistă mal miult asupra acestui sentiment, pentru a scoate în relief în capitolele teologice, dragostea care urmează cunoaşterii. In prima scriere vorbeşte mai; mult despre dragoste, în cealaltă mai mult despre cunoaştere. _
  Dar poate fi Dumnezeu obiect al cunoaşterii omeneşti ? In. chip firesc, prin mijlocul raţiunii pure, nu. Dumnezeu este un mister pentru cunoaşterea oimenieaHoă naturală. Acest mister este totuşi obiectul teologiei mistice, care singură se poate ridica nu pâină la cunoaşterea misterului, dar până la trăirea intensă în mister.
  După Sf. Maxim Mărturisitorul, noi ştim că Dumnezeu este, dar nu ştim ceealce este (Cap teol. VII, 1). Pentru mintea omenească el este necuprins, este „dumnezeiasca nesfârşire", este un „adânc de mare din care nu există eşire” (Cap. de car. IV, 1). Şi totuşi, spune Maxim, „în ceva este cunoscută Dumnezeirea şi cele dumnezeeş'fi, iar în ceva necunoscută ;. şi cunoscută prin osie ce privim împrejurul ei, iară necunoscută prin cele din sine" (Idem, IV, 7).
  'Cai şi DilomJilsie Aireopagitul pe care îl comentează şi îl imită, Maxim afirmă deci că Dumnezeu este în aoelaş timp cognoscibil şi incognoscibil. Este incognoscibil în „cale din sine“, în fiinţa sa însăşi, în acel „Grund" al misticilor germani, în care, cu o expresie a lu, NMolafc de Guşa, Dumniezeu este o „coineidentia oppo-sitoruim", o identitate a contrariilor. Dumnezeu, spune Diianisie, este „întuneric spura-luminlos". Sau, ou cuviinţele tot atât de frumoase ale lui Maxim, Dumnezeu ldciuaşte „în întunericul clei nevăzut şi nematerial al cunoştinţei" (cap. teol. I, 84).
   Şi totuşi, spune Maxim, „dintre cele dumne-zeeştd unele sunt oamenilor cu putinţă de a fi prinse de minte" (de car. IV, 5). Acestea însă nu sunt Divinitatea însăşi, ci ceva din jurul Divinităţii, un fel de preajmă. Această „preajmă" a Divinităţii este ceieaoe Grigore Palama va numi mai târziu lucrările, energiile divine, sau lumina necreată ca!re înconjoară Divinitatea pură, invizibilă şi inaccesibilă în esenţa ei. Maxim nu Vorbeşte despre aceste energii di-, vine, nici ruu desfăşoară raţionamente asupri luminii care înconjoară Divinitatea, dar spune că cele dimprejurul lui Dumnezeu sunt cele ce se leagă de veşniiiciia, de nesfârşirea, de bunăto-!ea, de înţelepciunea lui. Acestea nu sunt fiinţa însăşi, -cii însuşirile lui Dumnezeu.
   Dar chiar această preajmă a Divinităţii nu se arată oeieace este, ci numai ceeace nu este. A-firmaţiulnlile nu ne pot arăta decât că Dumnezeu este; negaţiiuniile înisă, ne aricită mai mult: ele ne arată tiot ce, nu este Dumnezeu. Clu a-oeiasita se intră însă în domeniul teologiei negative, care învaţă că Dumnezeu eisite incognoscibil, că el nu este nălmiic din cieeâce este, că este neantul, nefiinţa. Căci daică lumea este fiinţă, sfltumioi, după metoda teologiei negative — Dumnezeu nefiimd nimic din oeeacie este — este nefiinţă, sau după metoda eminenţei, Dumnezeu este supra-fiinţă.
   Maxim cunoaşte misterul de nepătruns al Divinităţii, recunoaşte că mersul ascendent al gândirii nu ne poiate duce pâină în adâncul fiinţei divine. Dar eil găseşte o altă caile pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi anume o cale extraordinară, care este contemplaţia la care se ajunge prin dragoste. Prin iubirea! d!e Dumnezeu, inteligenţa, voinţa şi sentimentul omului se afundă în însuş Dumnezeu, intrând în „cămara tainelor”, unde câştigă adevărata cunoaştere. In felul acesta, Dumnezeu este cunoscut printr’un fel de intuiţie, printr’o trăire. Cunoaşterea aceasta nu este deci un act intelectuali, oi unul simpatetic, este o ieşire din categoriile eului propriu şi o intrare barică în transcendent, este o situiare pe un plan divin de cunoaştere. Ou aceasta! însă nu mai suntem în sfera cunoaşterii omeneştii, dar ndică în aceea a cunoaşterii după modul divin. Aceasta este o cunoaştere prin înidumoezeirle, la care se ajunge pe calea iubirii sau, cum se exprimă atât de plastic Maxim, la care sufletul se înalţă prin aripile iubirii.
   In mod mistic — aşa! cum au mărturisit toţi marii experimentatori — se cunoaşte prin raţiunea încălzită de dragoste sau, ceeace este aicefaş lucru, prin dragostea luminată de raţiune. In mistică totul se petrece îinlăuntrul sufletului, devine interior ; nimic nu se mai leagă de exterior şi nimic nu se pfoielotivează. A trăi mistic în-
386
© BCU
searnnă a trăi cu tot sufletul şi numai cu sufletul.
   Iată cum explică Maxim, pornind dela ideile lui Dioniisie, feluil în care dragostea devine un prim motiv al cunoaşterii. Divinitatea, spune el, e>ste numită uneori îudrăgire saiu dragoste!, alteori vrednică de îudrăgire şi iubită. Pemtrucă este dragoste, Dumnezeu se mişcă spre ceiace iubeşte, iar pentru că este vrednic de iubire şi iubit, mişcă spre sine, atrage pe cei ce îl iubesic. Prima mişcare porneşte deci dela Dumnezeu şl el se mişcă spre făpturi nu numai pentru că le iubeşte, dar ptentrucă ştie că şi ele îl iubesc, pentru că este îndrăgitor de îndrăgire şi pentrucă iubeşte iubirea (cap. teol. VII, 84).          .
   Deci dragostea de Dumnezeu naşte lumina cunoaşterii, cum spune în altă parte Maxim. Sau, mai bine zis, dragostea de Dumnezeu naşte dorul de Dumnezeu. Cuvântul acesta monosilabic, dar atât de cuprinzător, dorul acesta care înfioară fiecare vers din cântecele noastre populare, ex_ primă cum nu se poate mai bine corelaţia — dragoste—cunoaştere. Fără îndoială, dorul este un sentiment. Şi totuşi el nu este propriu zis iubire, nu este nici cunoaştere, dar le înglobează pe amândouă. Dorul este sentimentul dureros al înstrăinării, al depărtării de ceva iubit şi cunoscut totodată. DoirUl de Dumnezeu şi de cunoaşterea deplină a lui, are o origine transcendentă, deoarece însuşi Dumnezeu a sădit în om germenii cunoaşterii salle şi dorinţa de el.
   „Când mintea începe a spori întru dragostea lui Dumnezeu', apune mai departe Maxilm, începe să se îndeletnicească cu gândirea celor văzute, pentru a urca apoi la cele nevăzute. Dar propoziţiumea aceasta „mintea sporeşte întru dragoste", pare să răstoarne funcţiunile puterilor sufleteşti, atribuind raţiunii funcţiuni afective. Pe de altă parte, prin aceeaşi răsturnare de funcţiuni, Maxim vorbeşte în alt capitol, despre taine ascunse în inimă, înţelegând prin aceste taine,, un fel de idee vaigă despre Dumnezeu, ceva nelămurit, tăinuit şi «arie stă ascuns nu în minte, ci în, adâncurile inimii. Tot aşa cuvântul lui Dumnezeu — oare s’ar adresa desigur întâi minţii, ca orice cuvânt — Maxim îl plasează în •inimă ,unlde îi găseşte locul cel mai nimerit.
   Am văzut că primul imbold către o cunoaştere mai înaltă a lui Dumnezeu, îl dă dragostea lud pentru creatură şi dragostea creaturii pentru el. Deşi în urmă cunoaşterea şi dragostea se amestecă în scrierile lui Maxim, se întrepătrund şi se Sprijină reciproc, totuşi dragostea pe Care sfântul o consideră cea mai mate virtute, revine mereu ca un leit-motiv, sau se prezintă la fiecare râinid,, lohiar daică nu este precis exprimată. Iubirea aceasta de Dumnezeu formează pentru scrierile mfetiioe ale lui Maxim ,ca un
                                                                                     fond egal pe care se diferenţiază apoi toate ce’ lelalte idei. Şi după cum într’un tablou coloarea fondului se presupune chiar acolo unde nu se vede lămurit, tot aşa fondul acesta de iubire se presimte pete tot în scrierile lui Maxim.
    O expresie care revine foarte des, mai ales în cele patru isute de capitole pentru dragoste, este aceea că iubirea înaripează mintea, ică o răpeşte, scoţând_o afară din sine însăşi, înăl-ţând-o apoi până la dumenezeiasoa cunoaştere. O condiţie esenţială a contemplaţiei este, dulpă Maxim, aceea ca „mintea să se facă fără materie fără formă” (cap. de car. II, 4). Această ima-terializare face mintea simplă, uşoară şi capabilă de înălţare. 'Când mintea devine fără materie şi fără chip, atunci abia, ajunge Ia 'dragostea desăvârşită şi tot atunci începe să se înalţe către „dumnezeiasca nemărginire" şi se bucură de contemplarea „dumnezeeştii frumuseţi". Mintea este deci subiectul cunoaşterii, dar diraigostea este mijlocul cunoaşterii. Smulgerea minţii din sine însăşi şi aprofundarea sufletului în ,,„însuşi Dumnezeu"1, ise tfaice, — spune Maxim, — prin „uimire ide iubire" (cap. teol. I, 39). Aşa că, până ia urmă, totul se reduce la dragoste
   Dacă iubirea este io cauză a cunoaşterii, nu este însă mlaii puţin adevărat că şi cunoaşterea poate naşte iubirea. Sf. .Maxim Mărturisitorul, deşi prin excelenţă teoreticianul oumioaşterii ilui Dumnezeu prin iubire, totuşi el vorbeşte destul de des şi despre iubirea care vine în urma cunoaşterii, oa o urmare a ei.
   In cele patru sute de capitole pentru dragoste (I, 25), Maxim spune limpede: „cunoştinţa naşte dragostea >oea către Dumnezeu". Har în altă parte arată iubirea ca nod al „îndelungatei împărtăşiri a dumnezeeştii străluciri". (C'ap. de car. I, 48).
   Im capitolele teologice (v, 54), Maxim Sărite următoarele : „slugă de alt neam este voia şi inima, pe .care mintea privitoare le subjugă pururea stăpânirii dreptei judecăţi; ...şi se va arăta curat — 'continuă el — toată icoana împărăţiei celei fără ide început, ...în care venind mintea privitoare îşi face slobode atât voia cât şi iimiimiai; pe unla schimbând-o spre nevinovată plăcere şi curată îndeletnicire a iubirii duim-nezeeşti, iar pe alta făcând-o să treacă la fierbinţeala iduibovmieeaiscă şi veşnic învăpăiată mişcare şi înţeleaptă iubire". Inima este deci o Slugă a minţii, o ajutătoare în mişcarea 'cunoscătoare a inteligenţei. Dar mintea este aceea care converteşte inima, schimbând-o în înflăcărată dragoste pentru Dumnezeu.
   In sfârşit, un ultim exemplu scos tot din capitolele teologice (v, 68): „Dacă fiinţa înţelegătoare se mişcă potrivit cu sine în idhip înţele-
3 87
© BCU
gătar, atunci şi înţelege desăvârşit; şi dacă înţelege atunci şi iubeşte desăvârşit pe cea înţeleasă de minte". Deci dacă numai cine: înţelege dubeşte desăvârşit, atuînai dragostea vine în .urma cunoaşterii şi este un efect al cunoaşterii, ou io cauză a ei.
  Intricădevăr, raportul acesta între dragoste şi cunoaştere este mai logic chiar decât celălalt, în care dragostea condiţionează cunoaşterea Este adevărat ică lomul mu acţionează niciodată, în nuci o direcţie, dsfcât sub impulsul unui sentiment, fie bun, fie rău, tare sau islab, trainic sau de o cliijpă. Io cunoaştere nu s’ar putea realiza nimic, dacă voinţa de a cunoaşte :n’ar fi împinsă înainte de o dorinţă, de un sentiment. Dar nu este mai puţin adevărat că nu poate exista un sentiment care să ou fie legat de o idee. Niu există sentiment primordial. Orice sentiment ise naşte în clipa în care o mişcare emoţională se adaugă la o reprezentare mintală, la io idee. Şi ou cât ideea este mai adâncă, cu atât sentimentul este mai intens.
  Revenind la cunoşterea lui Dumnezeu, este peste putinţă de isusţinut că poate exista iîn sufletul omului o iubire de Dumnezeu, fără o cât de vagă idee. Deci înainte de toate există o cunoaştere a lui Dumnezeu, câştigată din revelaţie şi la această cunoaştere se adaugă firesc dragostea. Dragostea împinge sufletul spre o mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu, şi înaripând mintea, o înalţă până la „privirea tainică a veacurilor şi ia icelor veşnice". In urma acestei cunoaşteri suprafireşti, vine tot atât de firesc o dragoste nemărginită, „desăvârşită", cum spulne Maxim, şi această dragoste este tot ceea-ce rămâne neîntrerupt,, oricât de sus s’ar ridica mintea în cunoaşterea ei. Cunoaşterea însă are o limită, pe câind dragostea nu cunoaşte hotar; cu cuvintele lui Maxiim, este .fără de sfârşit şl fără de început. De aceea ea poate exista, şi înainte şi deodată şi după cunoaştere. Va cuprinde în sine cunoaşterea, aşa cum veşnicia cuprinde timpul şi nemărginirea un spaţiu limitat.
  Cunoaşterea prin dragoste nu maii este o cunoaştere naturală. iEa are loc dimcdlo de limitele fireşti ale cunoaşterii omeneşti. Omul care cu_ noaşte pe Dumnezeu desăvârşit prin dragoste, n,u mai este un om, ci un „Dumnezeu prin în-
dumnezeire" {Cap. teul. I, 54), nimic pământesc ne mai păstrând în el. Mintea nu mai are nimic 'omenesc, ci devine ,„eer curăţit de orice închipuire materială" (idem, v, 1).
  Cunoaşterea filosofică în general nu este numai o recepţionare pasivă a lucrurilor, ci ea caută să dea sens lucrurilor, să le cuprindă în_ tr’o cunoaştere totalitară. In felul acesta, cunoaşterea filosofică este o umanizare, în sanisUl profund, .ontologic lai cuvântului. Cunoaşterea mistică însă, nu mai este nici umanizare, oi este mult mai mulij, este o îndumnezeire a subiectului cunoscător. Şi la această îndumnezeire se ajunge prin ihar şi prin dragoste.
  Astfel privită, .mistica este ,o sinteză a fi’loso-fiei şi .a religiei. Dar fillosofia tinde spre cunoaşterea adevărului, iar religia este iubirea nemăsurată a adevărului absolut. .Aşa că mistica este în ucelaş timp şi cunoaştere şi iubire.
  Putem numi cunoaşterea mistică o cunoaştere prin iubire ? Desigur. Dar o putem numi tot atât de bine îşi o iubire prin cunoaştere. Da Sf. Maxim Mărturisitorul — ca şi la alţi mistici de altfel — ise găsesc texte care susţin ambele numiri. Este alai o contradicţie ? Nicidecum. Fen-trucă acel act mistic care este unirea supranaturală cu Dumnezeu este în acelaş timp şi cunoaştere şi iubire şi implică în acelaş timp concursul şi al inimii şi al voinţei şi al raţiunii. Dacă porunca iubirii stă (la temelia creştinismului, cunoaşterea are şi ea o importanţă considerabilă. Ea este forţa iluminatoare a iubirii creştine, Căci ce însemnează altceva porunca de a iubi. pe Dumnezeu din tot cugetul, dacă nu această iubire cunoscătoare sau această -cunoaştere prin iubire?
  Teologia lui Maxim este întemeiată pe opoziţia dintre esenţa lui Dumnezeu, dintre .Greator deci şi creatură. In, această opoziţie stă tragedia omenească;, dar tot de ea se leagă şi sublimul existenţei umane. Depărtarea de divin este suferinţa, răul, dar apropierea de dl n’ar exista fără această distanţă. Dela Divin la uman şi de la 'creatură la Creator se întinde o punte de legătură: aceea a atotputernicei iubiri. Ea leagă timpul cu veşnicia şi spaţiul cu nemărginirea. Ea este taina mântuirii noastre, prin ea destinul nostru se înscrie în veac.
                                                                                                      MARIANA IONESCU
                   LUCIAN BLAGA: DESPRE GÂNDIREA MAGICĂ
  Im „Biblioteca de Eilosofie Românească" a a-păriut o nouă îUcriare a, d-lui L. Blaga, membru al Academiei Române. Am citit cu aceiaşi atenţie şi ou acelaş entuziasm justificat şi acealstă carte ce vine să rotunjească viziunea filosofică originală şi personală a gânditorului român.
Fotmulla lui Nae Ioinescu care spunea că filozofia sau este efort personal de gândire sau ■nu este nimic, niciodată nu şi-a găsit o maii strălucită confirmare ca în persoana d-lui L. Blaga, care umple cu profilul său filosofic ultimele două deoaide ale istoriei noialsltre culturale. Dar
388
©
     tocmai pemtnuică am definit filosofia blagiană, efort personal de gândire şi de creaţie, d-sia? nu treibue să se supere daloă, admirându-1 fără rezerve, nu putem totuşi să-l aprobăm în. între-gilme. Şi credem că d-sa însuşi nu s’.ar simţi muilţiumit cu asta. Nenumărate au fost neduimii-'< ririle noastre, revoltele chiar, atitudinile direct opuse pe care gândirea aceasta, exprimată con_ cis, lapildlar şi ou puternic parfum de reavănă poezie, a trezit-o în contimporanii d-sale.
      Privitor la recenta lucrare (Despre Gândirea Magică) mărturisim, dintru început, că nu ne este intenţia să facem aci nici recenzie propriu zisă, nilci critică. Vom încerca aioeia'sta poate cui silită o-clataie. Am întâlnit în ea însă o sealmâ de lucruri care necesită dacă nu discuţie, cel puţin oarecare reflecţie. Sunt în speciali lucruri pe care le ştim cu toţi, am îndrăzni să spunem dhiar, lucruri eu o oarecare vechime şi care intră în bagaijul obişnuit de cunoştinţe aii celor oe s’au ocupat cât de cât de problemele de antropologie, şi afirmaţiunj noi făcând parte din sistemul de gândire al autorului. Clasificările şi grupele pe care le întâlnim la început, (mitul fără motive magice, magicul fără motive mi~ tioe şi formele mixte) sunt evidente prin sine şi cunoscute. Disculţiiuniile împrejurul mentalităţii primitive a lui Lăvy Bruh! le_am întâlnit în monumentala lucrare de erudiţie a lui Pinurd dela Boulaye (Etude d’istoire jcomparee des religions). Grupurile propuse de d. Blaga re-înviază opuri clasice cum sunt cele ale lui Eij\ j Rhode, Bachofen, Frazer, Tylor, Lang, Marett. Wundt, Levy Bruhl, Cassirer, Dacque, L. Kla-ges, Jung, pentru a poposi alături de Frobe-nius şi Spengler.
     Capitolul aii doilea al ilucrării îşi propune să situeze problema magicului în perspectiva sistemului propriu1 al gândirii d-lui Blaga, în o-rizonltul misterului şi în categoriile abisale. Vorbind despre deosebirea dintre orizontul misite-ric şi lucrul în sine kantian se face afirmaţiu-meia că aicelst luiciru în sine ar fi în afara conştiinţei. (pag. 80). Discuţiunea aceasta nu e nouă diair aifirmlaţiunea este haizardiată pentrulcă însuşi f lucrul în sine, ori cât ar fi el hipostaziat on-tologlic în afara gândirii, este gândit şi gândibil (denkbar) şi ca atare este el însuşi obiect al gândirii. O altă atffirmlaţiune greu de sUsţinlult şi mai greu de verificat este următoarea: „Lulcrull în sine ca o prilcilnă din afară de conştiinţa animală* câtă vreme orizontul misterului ...este o partîeulIaritiaJte esenţială şi distinctivă a fiinţei umlane.....“ (p. 80).
     iReifuzăm să acceptăm afirimaţiia acestei efi -cifenţe a lucrului în sine în raport ou conştiinţa animală şi credem inuitil să argumentăm refuzul nostru. Ca atare întregul capitol cu priiciina
  poate pune foarte serios în discuţiune întregul sistem de gândire al d-iui Blaga în eedaoe are el mal însemnat: rostul şi cauza metafizică însăşi a „destinului revelator" al omului.
    , Este evident totuşi că mitul este „încercarea spiritului uimiain de a-işi revela misterele existenţei" (p. 83). Rămâne însă pentru noi sub ■ semnul îndoelii dacă într’adevăr „funcţiuinile stilistice se manifestă pe toate planurile activităţii umane”, (p. 87) „ Este ceia ce a încercat să ne facă să admitem d. Blaga.
    D-l Blaga revine frecvent asupra teoriei d_sale a „transcendentului care coboară” — so-fianicul—deşi nu putem realiza mintal rostul a-oelstor coborâri într’o doctrină în care matricea abisală stilistică este dată în subconştient sau inconştient. Că cu această teorie se reduce la neant aproape funcţiunea proprie a conştiinţei, rămasă să împlinească simple rosturi biologice, instrument de adaptare mai degrabă decât de cunoaştere, teorie veche a materialismului psihologic german şi pe care a popularizat-o ia noi1 „Cursul" d-lui RădUlescu-Motru, aceasta oomistitue o altă obiecţiune ce suntem siliţi să o facem sistemului d-lui Blaga. De aci şi concluzia noastră că extinderea pe care o dă d. Blaga magicului, făcând din el „sarea oricărei culturi", deşi cerută .imperios de mecanica- sistemului d-sale de gândire, nu poate să ne convingă oricât alr fi de atrăgătoare.^
    Un capitol interesant este acel intitulat i „Funcţia cognitivă a ideii magice". Este Un lucru îndeobşte cunoscut că în cunoaşterea ştilie-1 ţiiflică se operează totdeauna o reducţie, o simplificare, o esenţializăre. Fenomenul este, pentru ştiihţă, o Mie din oare nu sunt privite decât capetele. Totuişi luicrUl nu este tocmai aşa chiiar pentru cunoaşterea ştiinţifică. Dacă admitem că această cunoaştere se- făce sub categoria privilegiată a cantitativului, o cunoaştere a fenomenului canfitativizat este o cunoaştere sub specia matematică. Dar în matematică nu .avem ‘numai . de-aiface cu „capetele" ; dimpotrivă, matematica modernă, matematica funcţiei, a derivatelor, a integralelor, a matrioelor, este matematica unor cantităţi privite continuul, fluent. De aci calculele speciale a retorilor, a tenzorilllon, a matriţelor, de ăci analiza infimdte-siimallă, de aici exprOsiunea continuă a fulnaţiiulni-lar. Nu putem, bineînţeles, intra în detalii.
                                                                                        iEra necesar însă pentrUcă în paginile următoare ni se vorbeşte despre „imunizarea magicului în faţa experienţei". tOamplexIitatea ritualelor magice ar fi o măsură de apărare pe care o ia inconştientul magic pentru- a scăpa de obiecţiulndle, de şicanele experienţei'-j Ne miră îinisă numai faptul oă această „imunizare" apare odată cu aurora gândirii magdice, adiică exăct
f 389
© BCU
atonei când spiritul uman eria departe de a ii terorizat de exigenţele ştiinţifice afle experienţei şi verificării. Orice ritual miagic, fie că îil privim 10 mieizi, bafbiloniani, perşi, evrei sau la prilmitiivii de azi, se înconjoară de un canon foarte compldldait de forme ritualice. Dl. Bliaga putea explica această complexitate a ritualului nu prim teoria imunizării, ci chiar prin schema d-sale dteila pagiinia 14*5. Dacă între A şi B-ul unul faţpt dat se interpune seria de necunoscute XI - X4, Y1 - Y4) oa multiple şi varii ne-culnosoute, complexitatea actelor ritaallice este cbemlaită să corespundă, în captianeia magică a cunoaşterii, acestor varii necunoscute. Atât. Nu vrem să colaborăm ou Dl. Blagaj, ci doar să arătăm că în chiar teoria d-sale putea găsi o explicaţie mult mai conformă ou realitatea.
  'CapitcfliUl intitulat: „Finalitatea subiectivă a ideii magide" repune în disouţiUne o problemă velcihe şi asupra căreia, moi personal, ersflm de mult lămuriţi. Suntem totuşi datori să mulţumim d-ilui B'laga pentru faptul de a ne reaminti aceste lucruri. t Ceeaoe aduce nou cartea ou aceleaşi poetice figuri de stil oare îll situează pe Dl. Blaga îhitr’o lumină proprie, eisite ideiiia aceasta centrală că elementul magie stă, în Varii şi importante dozei, în toate formele spirituale afle culturii, în artă, în religie, în ştiinţă, în filozofie, în funcţiunile pragmatice, cognitive, vitale, poetice, religioase afle suftetuliubf
  Punctul cemtriai al cărţii poate fi socotit, dacă ţilnlelm seama de intenţia de demonstrare 0 autorului, capitolul substanţial intitulat: „Sarea oricărei culturi". Autorul afirmă că gândirea magică este amestecată, îin doze variabile, în oricare din formele culturii. Şi de aci începe neînţelegerea. Pentrucă pentru d-sa, există o „gândire magică” cu rost explicativ, revelator. Gândirea magică are o „funcţie cognitivă” proprie. Noi ştiam că rosturi explicative le are numai gândirea mitică. Există explicaţiuni mitologice pen_ tru gândire mitică dar nu există o gândire
CRONICA
  MIHAI SADOVEANU: DIVANUL PERSIAN. (Ed. Cartea Românească). — DIVANUL PERSIAN face parte dintr’o lăture deosebită şi din-tr’o preocupare mai veche a personalităţii scriitoriceşti a lui Mihail Sadoveanu : aceea a redării în formă literară cultă a cărţilor populare ce au cunoscut încă de mult o carieră glorioasă în istoria literaturii române. *N’a tălmăcit în cea mai pură limbă sadoveniană povestea lui Alexandru Machedon şi a Genovevei de Brabant ? După cum a făcut-o cu acele bătrâ-
magică pentrucă magicul nu explică, ci serveşte. • este simplu instrument de acţiune. Orice „purtător de sarcină magică” foloseşte sarcina aceasta pentru realizarea unui scop, a unui scop practic. Sarcina magică nu este duh sfânt sco-borît pentru cunoaştere, ci captare de forţă elementară a naturii pentru acţiune. De aceia orice sairtdină corespunde unei forţe din care „participă", în vederea unei staţiunii. Că există o doză de cunoaştere în acţiune, nimeni nu neagă. Dar cunoaşterea prin acţiune este: 1) limitată la economia şi scopul aoţiuniii; 2) urmează acţiunii, mu o prâmexige şi luminează numai cât despică acţiunea din real.
  De aceia sotfiainiaul mu poate1 fii o soobonîre, o transcendenţă întru cunoaştere, de natură magică. Sofianliciul nu este dealtfel niici din categoria abisalului cum e nevoit să-l reducă Dl. Blaga. Soifilamiiml este sau o creaţiiune pur ra-ţimmafliă, logică, — este cazull sofiandlcului lui ElOrenlsiky, sau un simbol construit prin anumite analogii şi asemănări, cum e cazul sofia-nicului derivând din înţelegerea simbolică a căderii luminii în biserica ortodoxă, o lumină care vine de sus, care coboară, ideie exprimată precis în „Spaţiul mioritic".
  • Deasemeni, întregul sistem blagian, ni se pare ’ parţial. Pentrucă destinul omului nu este un simplu destin de cunoaştere, de revelare în orizontul misteric. Deasupra acestui destin stă des- > tilmul absolut al mântuirii, evident în olriide formă religioasă şi pundt central în creştinism. Dar : ideia mântuirii nu se află nicăeri în operta filosofului român, după cum în cosmologia sa (Diferenţialele divine) nu găsim nicăeri ideia iubirii ca foioalr al creaţiei.^
  Acestea sunt simple întrebări pe care suntem în drtept să le punem d-lui Bilaiga cu credinţa că în lucrările sale Ulterioare va căuta să răspundă la ele. Dar asupra acestor nedumeriri poate vom mai reveni.
                 PETRU P. IONESCU
LITERARĂ
ne cărţi populare tot astfel o face cu vechea poveste a filosofului Sindipa tălmăcită şi pusă în circulaţie în secolele trecute şi în ţările româneşti, mai întâi în manuscris, mai târziu tipărită. Nu ne interesează aci istoria literară a operii, pe care o poate găsi oricine se preocupă de asemenea probleme în CĂRŢILE POPULARE IN LITERATURA ROMÂNĂ, voi II, a cunoscutului şi seriosului cercetător în acest domeniu, N. Cartojan. Nu ne interesează aci nici comparaţia textelor, spre a vedea ce anu-
39°
© BCU
me s’a schimbat din traducerile celelalte în redacţia lui M. Sadoveanu. Răspunsul îl avem şi fără această operaţie de erudiţie : desigur că scriitorul, păstrând schema povestirii, precum şi faptele, a stilizat forma, dându-i acea perfecţiune a scrisului sadovenian, acel parfum de autenticitate românească, acel gust moldovenesc al liniei şi culorii, specific şi acea clasică simplitate la care un scriitor ajunge când e în culmea activităţii sale. Voi fi întrebat de unde pot şti că e aşa şi nu altfel. Răspunsul e că altfel nu poate fi ! Mihail Sadoveanu e un mare artist şi prin intenţia formativă, prin instinct creator, dar şi prin conştiinţa meşteşugului. El ştia că într’o asemenea transpunere ceeace este mai de preţ, forma, permite o prelucrare, fondul find acela care nu trebue să se schimbe.
   Pe noi ne interesează a constata că Mihail Sadoveanu a dat acestei opere o formă personală, făcând din DIVANUL PERSIAN o creaţie proprie şi încetăţenindu-1 astfel în literatura română pentru totdeauna. DIVANUL PERSIAN îi aparţine astfel lui Sadoveanu prin ceeace este mai specific operei literare, prin stilul în care este scrisă ea.
   A povesti DIVANUL PERSIAN e un lucru pe cât de inoportun, tot pe atât de inutil şi chiar ridicol. Sau a-1 rezuma. Fiindcă o povestire nu se rezumă, nici nu se repovesteşte, tot farmecul ei stând în lectura directă. Şi fiindcă povestirea unei povestiri distruge interesul pentru ea. Dar e ceva mai important: ca orice povestire orientală, DIVANUL PERSIAN nu este o povestire, una, ci o colecţie întreagă de povestiri, o culegere care se înşirue pe o intrigă schematică
   Crezând spusele nevestei sale viclene, împăratul Persiei Kira e gata să-şi ucidă propriul său fiu, Ferid, venit din călătoria de învăţătură făcută cu filosoful Sindipa care l-a legat să nu scoată niciun cuvânt timp de şapte zile. Ferid stă mut în faţa acuzaţiilor muierii ticăloase şi Kira îl sorteşte gâdelui. Dar cei şapte înţelepţi ai împăratului caută să amâie împlinirea teribilei hotărîri, povestind fiecare câte o istorioară plină de tâlc, care tâlc îl pune pe gânduri pe împărat. Fiecare povestire îl convinge pe împărat să suspende executarea pedepsei, după cum iarăşi fiecare povestire a nevestei celei viclene îl convinge să dea ordin ca ea să fie executată. Şi astfel, vreme de şapte zile, împăratul cel nehotărît ordonă uciderea sau amânarea pedepsirii fiului său, după cum îi spune o pildă muerea lui sau unul din cei şapte înţelepţi, până ce Ferid poate vorbi şi-şi arată nevinovăţia..
   Aceasta e schema povestirii, care aduce pe departe cu schema HALIMAJei, dacă privim înşirarea povestirilor în funcţie de amânarea execuţiei hotărîrii împărăteşti, dar care se deosebeşte în aceea că are un tâlc mai adânc : în oscilarea împăratului deoparte şi de alta se citeşte relativitatea adevărului şi uşurinţa de a convinge pe cineva pentru o teză sau pentru contrarul ei.
   Nu însă schema constitue farmecul acestei povestiri, ci şirul povestirilor celor şapte înţelepţi şi ale muerii cei viclene. Fiecare povestire e o capodoperă, luată în sine, fiecare este o bijuterie, abil tăiată de cuţitul de giuvaei’giu al scriitorului. Deasemeni fiecare povestire nu e o construcţie fantezistă şi arbitrară, ci poartă cu sine un adânc înţeles moral (moral nu în sens etic luat, ci psihologic). Ca orice povestire orientală de altfel. Deoarece orientalii nu cunosc ce este invenţia absurdă a europenilor: gratuitatea. Pentru ei nici poezia şi nici povestirea nu sunt simple jocuri. Povestirea trebue să vehiculeze un înalt sens moral, altfel ce rost poate avea înlănţuirea unor fapte imaginare! Orientalii s’au dovedit astfel substanţialişti înaintea europenilor, povestirile lor având, uneori mai multe mii de ani de bătrâneţă !
   Pe Mihail Sadoveanu l-a atras către acest gen de povestire orientală, desigur darul de povestitor-nuvelist al său. E ştiut că Mihail Sadoveanu, înainte de a fi marele romancier istoric, sau romancierul vieţii provinciale, este maestrul nuvelei româneşti. Nimeni ca el nu are intuiţia justă a limitelor genului şi precizia în construcţie. Aşa se explică şi marea admiraţie a sa pentru Guy de tylaupassant, pe care l-a şi tradus în parte nu dintr’un capriciu cum se fac obicinuit la noi traducerile, ci dintr’o potrivire temperamentală, din afinitate structurală. Din aceiaşi afinitate structurală a fost îndreptat Mihail Sadoveanu şi către aceste povestiri orientale, care sunt, evident, arhetipurile nuvelei moderne. In istorioarele acestea orientale, trecute la occidentali şi la marii nuve-lişti ai Renaşterii se descoperă fenomenul originar al nuvelei modeme. Asemenea povestin de altfel le numim în mod arbitrar povestiri, deoarece prin poveste noi înţelegem în literatura română două genuri cu totul deosebite : fie basmul popular, fie povestea de proporţii simple care învecinează romanul. Povestirea orientală are ceva din acestea, dar mai puţin, ea fiind nu numai în proporţiile ei exterioare, ci în substanţa ei ceeace înţelegem azi obişnuit printr’o nuvelă.
   In DIVANUL PERSIAN Mihail Sadoveanu a
391
© BCU
scris una dintre cele mai frumoase şi mai pure cărţi ale sale. Ceeace constitue valoarea şi farmecul ei, dincolo de afabulaţie care e meritul originalului primitiv, este desigur marea sobrietate a formei, tăetura de o simplitate şi o siguranţă măiastră a stilului, savoarea colorată şi totodată plină de relief a lui, deşi lipsit de orice artificii şi podoabe literare. S’ar părea că stilul acesta e complet nud, curăţat de orice literatură. E un stil pur, în care cumpătarea scriitorului ştie să scoată în evidenţă miezul, adică fabula, cu mijloacele cele mai modeste aparent, dar care în realitate sunt indiciile unei conştiinţe artistice ajunsă la maximum, Curai şi echilibrat şi în vocabular, stilul căpătă prin acesta autenticitate românească, nefiind alterat de niciun termen abstract sau neologistic, scriitorul urmărind împăcarea între cultură şi graiul popular. Sadoveanu, aci, caşi în cea mai mare parte a operii sale reuşeşte să arate că stilul cel mai cult poate fi făurit cu elementele cele mai populare. Mi se pare că aici e piatra de temelie a scrisului sadovenian şi secretul prin care se pătrunde în frumuseţea lui. In timp ce alţi scriitori aleargă după noutatea neologismului, iar alţii după scormonirea arhaismelor turco-greco-ruso-balcanice, Sadoveanu vrea să facă stil cult cu vocabularul exclusiv popular, dar cu cel autentic popular, nu cu acela mahalagesc al periferiilor urbane.
   DIVANUL PERSIAN ne-a deschis gustul de a citi o HALIMA completă, trecută prin peniţa subţire şi argintată a lui M. Sadoveanu. Şi credem că elogiul maxim ce-1 putem aduce DIVANULUI PERSIAN este pretenţia de a ne da cât mai de grabă şi cealaltă colecţie de povestiri orientale, nu însă pe înţelesul popular, ci, în ediţie completă, pentru literatura cultă, cum a făcut pentru cea de faţă.
                                                               * * *
   EUGEN BĂLAN: ÎNTR’O DUMINECĂ DE AUGUST. (Ed. Socec). — Romanul lui Eugen Bălan e un surprinzător şi fericit debut. Autorul, până acum cu totul necunoscut — nu l-a tentat gloria eftină a periodicelor — se afirmă dela început un scriitor perfect format, cu un stil viguros şi sigur, cu intuiţie creatoare de viaţă şi cu un simţ abil al analizei sufleteşti. INTR’O DUMINECĂ DE AUGUST se încadrează în mod firesc în literatura de gen confesional, reprezentată cu mult succes la noi de Camil Petrescu şi Anton Holban. Nu vreau să spun că romanul e unul autobiografic, eroare curentă la cititorii acestei literaturi şi, fenomen ciudat,
chiar şi la criticii ei uneori. Autobiograficul e un element ce intră normal în orice literatură, de orice gen şi la orice persoană. Literatura de gen confesional ne-a obişnuit doar cu o nouă convenţie, cu un nou artificiu estetic, artificiu în fond ca toate celelalte, doar că mai aproape de iluzia adevărului pe care o caută orice artă. Şi anume : povestirea la persoana întâi. Aşa că prin literatură de gen confesional, spre deosebire de literatura direct confesională a jurnalelor intime sau memoriilor, se înţelege literatura analitică în care, pentru o mai mare verosimilitate eroul e pus să-şi povestească direct viaţa. E în definitiv un truc literar, valabil ca oricare altul.
   Romanul lui Eugen Bălan trasează silueta psihologică a unui erou, a unui „eu”, a cărui intimă şurubărie o desface cu minuţiozitate, pentru ca până la urmă să avem în faţă anato* mia interioară a unui om abulic, sensual şi inconstant, uşurate® şi nepăsător, tip amoral, dar de o ascuţită inteligenţă, care ia cunoştinţă cu luciditate şi ironie de realitatea înconjurătoare Atât se va spune ? Evident atât. E poate prea puţin şi e totuşi foarte mult. E puţin pentru o concepţie de monumentalitate, a epicului şi de construcţie sintetică solid închegată. Dar e foarte mult dacă admitem că arta e şi în detaliul savuros, în miniatura graţioasă, în aniuminură de manuscris medieval. Romanul lui Eugen Bălan nu are pretenţia să fie epic sau realist. E un roman de amănunţită urmărire a capriciilor sufleteşti, de surprindere delicată şi fină a cutelor celor mai ascunse şi mai subtile ale omului. In acest sens el izbuteşte să se apropie, dacă nu încă să egaleze, pe cei câţiva analişti români în al căror gen scrie. Analiza sa e acută şi ea este adâncită şi colorată de ironia fină în care învălue eroul toate observaţiile sale. E o ironie de bună calitate, de nuanţă franceză, care mă face să cred că scriitorul » un familiar al literaturii franceze.
   Nu trebue să se creadă că e un roman de analiză seacă. Dimpotrivă : e o neîntreruptă împletire de observaţie sufletească şi chiar d& teorie, cu un realism puternic în redarea faptelor. Autorul ne înfăţişează un oraş de provincie, cu mediul specific, un prieten al eroului şi câteva siluete femenine, schiţează o intrigă de dragoste. Evident toate acestea n’au valoare independentă, ci numai întrucât îl caracterizează pe erou. Realitate e învăluită în aburul subiectivităţii celui care povesteşte.
   Ceeace e îmbucurător în contactul cu acest roman, care e bun, dar al cărui destin literar încă nu poale fi bine descifrat, e ceeace rămâne
392
© BCU
ca un fapt incontestabil: prezenţa unui scriitor autentic. Eugen Bălan e un scriitor şi el nu şi-a scris încă opera sa cea mai bună. Mai putem aştepta deci lucruri bune dala el.
   Mal întâi compoziţia cărţii sale nu originală, deoarece a mai fost aplicată la noi de Camil Petreseu în PATUL LUI PROCUST, e însă spontan alcătuită, firesc condusă. Eugen Bălan se simte la el acasă în această compoziţie şi aceasta nu mai permite a pune problema imitaţiei. Şi anume e o compoziţie pe care aş ase-rnui-o cu motivul arhitectonic al spiralelor sau volutelor. Pornind dela prezentul imediat autorul nu merge mai departe cum' ar fi normal, ci înapoi, povestind din trecut şi rotindu-se retroactiv în jurul unui sâmbure de viaţă trăită, pentru ca să revină iar la prezent şi să reia de câteva ori, succesiv, prin acelaş procedeu, povestirea întregii sale vieţi. Aşa că, deşi fiind doar istoria unei Duminici de August, romanul ne filmează tot trecutul eroului prin această serie de incursiuni în trecut. Compoziţia astfel, aparent dezordonată în afară, se organizează, interior, pe motivul ornamental al spiralei, în-tr’o ordine perfect simetrică şi armonioasă.
   Dar calitatea de scriitor a lui Eugen Bălan se vede mai ales în scrisul său, în felul de formulare concisă în c^:e-şi închide fie observaţiile psihologice, fie povestirea sau descrierea obiectivă. E un scris ou contururi tari, precise, cumpătat şi totuşi colorat, scris cu comparaţii proaspete. Iată un om care nemai putând vorbi, dă din mâini doară :
   „Argumentează mai departe cu mâinile, ca şi violonistul care terminând o bucată cu o notă ascuţită şi sfâşietoare, îşi ridică încet arcuşul, urmărind ecoul, gonind spiritele” (p. 14).
   Prietenul eroului, Mitu, „eu spatele lui de bivol şi cu inima de rândunică” (p. 69) e în această scurtă caracterizare perfect explicat. Tot despre el ne spune : „Mintea lui proaspătă înregistra orice, aşa cum rafturile unei biblioteci adăpostesc cu placiditate autori în ordine alfabetică” (p. 74). In sfârşit iată şi o graţioasă notaţie impresionantă : „Un fluture se învârte în jurul flăcării. S’a aşezat acum. Aripile îi sunt. albastre cu două puncte roşii. Poate e numa1 cămaşa lui de noapte (p. 169).
   Mă opresc. înadins am ales citate periferiale esenţei analitice a cărţii. Pentru a arăta capacitatea de expresie plastică a scriitorului. Un singur citat, ultimul, pentru a arăta şi pregnanţa observaţiei psihologice a lui, domeniul unde este mai meşter. Descrie porţiunea de stradă, „corso”, pe care se plimbă oamenii, în fiecare oraş şi continuă :
   „S’au adunat aici ca să se vadă, să se salute, să verifice că sunt încă în viaţă. Strada se impune cu aceeaşi autoritate ca şi familia sau singurătatea. Prezenţa atâtor destine similare le dă o linişte pe care nu o pot găsi aiurea, între cunoscuţi, unde compoziţiile şi măsurătorile se fac involuntar. Strada îi unifică şi îi împacă” (p. 48).
   Carte de frumuseţi de amănunt şi de subtilităţi de moralist, înfăşurată 'într’o melancolie pe care ironia nu face decât să o accentueze, romanul lui Eugen Bălan este exerciţiul preţios ai unui scriitor autentic pe care am dori să-l vedem angajându-se într’o operă mai amplă pentru care are toate calităţile necesare.
   IOAN V. VELICIU : BREVET DE PILOT. (Ed. Fundaţiilor Regale). — Capitolul reportagiului n’a fost introdus încă în istoria literaturilor, dar el va fi, cu siguranţă. Gen nou, gen modern, amestec de literatură şi de spirit gazetăresc, re-portagiul în stil mare — nu este vorba de măruntele însemnări cotidiene din ziare, ci de ma rile anchete care aduc lumini noui asupra unui domeniu de viaţă umană — şi-a cucerit dreptul de legitimitate literară. Nu se poate taxa drept gen facil reportagiul care, când e scris inteligent şi conştiincios e tot atât de preţios ca şi un bun roman, asupra căruia va avea totdeauna meritul autenticităţii. Iar dacă unele, multe, reportagii sunt proaste, nu se poate condamna un gen întreg, după cum nu se poate spune că romanul e facil fiindcă se scriu şi romane proaste. Deşi aceste adevăruri par evidente, e necesar să fie spuse, deoarece mai există o prejudecată care priveşte cu dispreţ gazetăria şi genurile ei. Un intelectual inteligent nu va putea stigmatiza un gen, principial, fiindcă ştie că toate genurile sunt valabile în mod egal. Gazetăria nu e superficială decât dacă e superficial făcută, nici de cum însă fiindcă aşa vrem noi să o vedem. Şi, începând cu secolul XIX gazetăria, afară de marile opere cărora le-a dat ocazia, dintre care nu vreau să amintesc aci decât gazetăria lui Eminescu — ce mare operă de gândire politică! — şi-a impus genuri, forme şi legi, multor mari scriitori. Su_ perfioialiitatea, pe care unii vor s’o atribue exclusiv gazetăriei, poate fi tot atât de bine atribuită şi unui filosof sau poet şi de multe ori un articol sau un reportagiu sunt mai adânci şi mai pline de consecinţe decât un volum compact de filosofic sau decât b lungă elegie. Aşa încât, dacă până azi istoricii literari n’au avut curajul
                                                     *
393
© BCU
de a lărgi câmpul cercetării lor asupra gazetăriei, luând act de genurile ei care se impun cu necesitate, o vor face desigur, într’un timp — nu prea depărtat.
   BREVET DE PILOT face parte din literatura reportagiilor, deşi autorul său nu e un gazetar; însă ca şi poetul, gazetarul se naşte şi oricâte sforţării şi-ar da acela care n’are în o’ vocaţia gazetăriei, nu va reuşi să o înlocuiască prin silinţă. Ioan Veiiciu este pilot Nu ştiu ce meserie are în civilitate, cred însă că ar putea s’o exercite bine pe cea de gazetar. Cartea sa este un perfect reportagiu. Şi aceasta vine desigur din faptul că I. Veiiciu scrie simplu, povesteşte direct, nud, fără pretenţii de literatură, ceeace a văzut şi a trăit în şcoala de pilotaj până la deţinerea brevetului. Să nu ni se pară lucru superfluu sau deplasat. Nicio experienţă umană nu e vrednică de dispreţ. Dimpotrivă Şi punctul de plecare al reportagiului e tocmaf acesta:   interesul pentru orice experienţă de
viaţă. Ou atât mai interesantă e incursiunea în domeniul aviaţiei despre care nu se poate spune. o, în niciun caz, că ar fi un domeniu oarecare. Cu perspectiva pe care o are aviaţia în viitor, faţă de desvoltarea încă neajunsă 1? punctul culminant, de astăzi, se’nţelege că nimeni nu poate rămâne indiferent la nimic din ceeace priveşte domeniul acesta. Poate că atunci când oamenii vor întrebuinţa avionul cum fac astăzi cu maşina de turism, dând vom deveni blazaţi faţă de un domeniu în care ne vom simţi ca’ntr’o axiomă în matematici, poate atunci să nu mai acordăm curiozitatea noastră aviaţiei. Şi nici atunci. Fiindcă sborul e o rea litate care depăşeşte experienţa obişnuită a ce lorlalte mijloace de deplasare. Trenul sau maşina nu sunt în ultimă analiză decât urmaşii evoluaţi ai căruţei, pe când avionul nu cunoaşte predecesori între creaţiile omeneşti.
   BREVET DE PILOT este o carte vioaie şi instructivă. Până ce o citeşti ţi se mai pare că aviaţia e o problemă de şcoală şi de învăţătură obişnuită. Lectura acestei cărţi îţi modifică multe idei greşite asupra sborului. A sbura nu se învaţă după reguli şi prin imitaţie. Sborul are mişcări care trebue să devină reflexe. Ceea ce se chiamă practică în mod obişnuit, încă nu ne poate da o idee despre ce însemnează a învăţa sborul. Sborul se învaţă prin practică îndelungată. Adică : toate mişcările mâinii şi piciorului, combinate cu atenţia şi cu concursul tuturor simţurilor, formează un complex atât de subtil şi de precis, încât el nu poate fi însuşit pe cale raţională, ei numai direct, organic şi experimental. Sborul unui avion, în diferite po-
ziţii şi situaţii, necesită mişcări şi comenzi total diferite şi pilotul trebue să le aibă în sânge, să le execute în mod firesc şi imediat, aşa cum ar respira. Da, acesta este sborul: o respiraţie. Respiraţia nu se învaţă. Când te naşti, respiri. Inchipuiţi-vă că cineva, năseâmdu-se, n’ar putea respira. Aşa este cu sborul: sborul e o respiraţie care trebue învăţată !
   Ioan Veiiciu descrie cu grijă şi cu exactitate toată aventura sufletească a omului pus în contact cu maşina sburătoare pe care trebue să o stăpânească şi conducă. Bucuriile, nădejdile şi descurajările, dibuirile şi cuceririle lente şi progresive, procesul de formare a reflexelor de comandă a maşinii, toate sunt cu atenţie surprinse şi sunt fapte care nu se pot rezuma ci trebue citite. Cartea lui Veiiciu este ca şi şcoala de sbor: ea trebue citită, fiindcă autorul ei evocă progresul sborului în individ cu aceiaşi răbdare cu care acesta trebue să-l înveţe. Re-portagiul lui I. Veiiciu în felul acesta nu e re-portagiul asupra realităţii exterioare, moarte, asupra maşinii, ci reportagiul realităţii sufleteşti a aviaţiei. Mai precis spus autorul urmăreşte sborul în sburător şi nu în maşină. Aceasta nu însemnează că Veiiciu ignoră miaşina. Nicidecum. Aparatul are şi el individualitatea lui, şi el trăeşte şi secretele lui ne sunt înfăţişate. Dar autorul nu se lasă furat de realitatea exterioară. Preocuparea de căpetenie rămâne: experienţa sufletească a sborului, pe care o evocă cu multă îndemânare.
   BREVET DE PILOT este primul reportagiu românesc de aviaţie. Şi, trebue să spunem, este un bun început. Evident însă, un început. Literar vorbind sunt în acest reportagiu şi părţi reproşabile : unele lungimi, unele repetiţii, sau unele fraze prea nepieptănate. Sunt însă obiec-ţiuni mărunte pentrucă I. Veiiciu şi-a atins scopul dorit: acela de a prezenta profanului un domemiu.de experienţă omenească, cu totul nou. Reportagiile de aviaţie sunt foarte frecvente în literaturile străine. Au fost chiar şi la noi traduse unele, foarte bune. E îmbucurătoare totuşi apariţia unor cărţi româneşti din acest domeniu şi speranţa noastră e că acest început va găsi continuatori şi imitatori. Şi poate chiar în persoana lui I. Veiiciu să aşteptăm o continuare şi o adâncire în acest nou tărâm, în care Franţa a dat până acum pe acel atât de interesant
scriitor Antoine de Saint-Exupery, încă neîntrecut în acest gen. Dar Saint-Exupery este chiar un scriitor şi cărţile lui sunt mai mult decât reportagii: sunt nuvele perfecte, cu material nou.
394
© BCU Cluj
   Cartea iui Ioan Veliciu, prima carte românească din domeniul aviaţiei —■ şi să nu se creadă că am uitat MAISTORAŞUL AUREL al lui Victor Ion Popa, dar acela e un roman şi o biografie la un loc şi numai în subsidiar e
 CRONICA
   GEORGE ENESCU a împlinit la 19 August vârsta de 60 de ani. E în muzica noastră ceea ce e în poesie Mihail Eminescu, în pictură Nico-lae Grigoresicu sau în ştiinţele morale N. Iorga: un geniu care absoarbe în aceeaşi personalitate întregul compartiment al artei sau al ştiinţei respective. Structura lui sufletească. — structura, iar nu realizările, — se aseamănă mai mult cu aceea a lui Nicolae Iorga. Amândoi sunt, ca şi Eminescu, iviţi din acelaş colţ nordic de pământ al vechei Moldove. Violonist, pianist, şef de orchestră, compozitor în cele mai felurite genuri, George Enescu epuisează amândouă aspectele artei sale : de plăsmuitor şi de interpret genial. Zâna muzicii şi-a ales în el îndoita putere de expresie, — a imaginaţiei creatoare şi a unei dexterităţi fabuloase.
  In afară de preţioasa încercare a d-lui Cio-mac, nu avem încă un studiu complet asupra marelui muzician. Şi e uşor de înţeles. Critica în genere nu anticipează creaţia, ci o urmează, pentru a o tălmăci. Critica muzicală în deosebi e un lucru mai dificil, care presupune nu numai o creaţie artistică, dar şi o atmosferă socială înrudită cu arta respectivă, în care să se poată desvolta. Iar George Enescu e o apariţie singulară şi bruscă, săltată din mediul nostru muzical, primitiv, direct în universalitatea muzicii europene, fără care n’ar fi putut înflori şi rodi. Dacă ne-am îngăduit uneori să-i facem un reproş din această situare, scuza era în dorinţa ca arta noastră autohtonă, ca manifestaţie de ansamblu, să atingă mai repede nivelul înnalt al muzicii europene. Ne-am dat însă seama că un singur geniu nu poate crea toate condiţiile sociale ce se cer unei asemenea desvoltări, într’o tară ca a noastră, unde muzicalitatea însăşi e de alt mod şi de alte origini decât cea occidentală.
 Dacă virtuosul George Enescu se ridică dm-tr’odată pe planul universal, ducând în largul lumii numele de român, poleit de gloria artei sale, compozitorul descrie o evoluţie dela particular la general, dela autohton la european, pentru a sfârşi în regiunea abstractă ca matematica a unei muzici desfăcute de orice particularism local. Dela compoziţiile de tinereţe, colorate excesiv de motive folklorice până la
  o monografie a aviaţiei româneşti ! — este totodată unul din cele mai bune reportagii scrise în literatura noastră până astăzi.
                                                                       OCTAV ŞULUŢIU
MĂRUNTĂ
dificila orhestraţie savantă de mai apoi si la drama muzicală Oedip-Rege, e o evoluţie considerabilă. al cărei sfârşit nu mai are asemănare cu începutul. Ultimul ei capăt, de magistrale combinaţii ale geometriei sonore, rămâne puţin accesibil publicului, căruia îi lasă totuşi impresia unui suflu de superioară măreţie, ce sună prea departe de inima obişnuită ; pe când începutul acestei creaţii, străbătut de francheţa primară a inspiraţiei populare, se comunică mereu proaspăt şi acceptat de unanimitatea românească. Compoziţiile ce aparţin acestui gen au intrat de mult în patrimoniul conştiinţei noastre naţional-muzicale.
  Virtuosul însă, şi aici şi pretutindeni, dela Bucureşti la Paris şi dela Paris la New-York, a fermecat lumea' aproape o jumătate de veac cu efluviile unei arte personale, ce l-a ierarhizat între celebrităţile mondiale de rangul întâiu.
  Omul. căruia Dumnezeu i-a dat darul să întrupeze în mod unic muzicalitatea românească, onorează Academia Română ca primul reprezentant al cântecului. Urmaşilor săi, pe cari i-a copleşit totdeauna cu magnifice atenţii şi gene-rosităţi, le lasă, deschise spre toate orizonturile, drumuri pavate cu aurul celei mai pure glorii.
  Fericit artist, fericit om, acest exemplar supraomenesc al rasei noastre 1
   ROMÂNIA ŞI SFÂNTUL MUNTE. Un tânăr profesor de teologie, din şcoala mitropolitului Nicolae Bălan, d. Teodor Bodogae a dat de curând la lumină Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, o carte vastă şi meticuloasă, singulară până acum în felul ei. Avem de un veac încoace pleiade de istorici şi totuşi o istorie naţională destul de sumară. In laturea bisericească cel puţin, terenul a rămas aproape feciorelnic. Şi doar această lăture e o parte considerabilă din istoria naţională, care nici nu se poate concepe fără elementul ortodox. Ortodoxia noastră până la Cuza-Vodă şi încă mai târziu n’a fost ceeaee este astăzi: o forţă spirituală limitată în graniţele statului, Ortodoxia noastră a fost ecumenică, adică uni-
395
© BCU
versal-ortodoxă, mai ecumenică decât a tuturor celorlalte popoare chiar, cu excepţia, bine înţeles, a Imperiului bizantin. Ecumenică prin acţiunea salutară, exercitată veacuri dearândul asupra tuturor celorlalte biserici din Răsărit.
  Această parte a istoriei noastre, formidabilă şi unică, testimoniul principal al nobleţei noastre spirituale, e cea mai puţin studiată şi cunoscută, deşi ea ne indică liniile fireşti ale misiunii noastre istorice viitoare
  In lucrarea sa recentă, d. Teodor Bodogae îşi alege din acest mare capitol al generozităţii româneşti numai Muntele Athos. A studiat la faţa locului, după documente şi inscripţii, daniile voievodale şi boiereşti, în bani, în obiecte scumpe şi în moşii, pe rând, la fiecare dintre cele douăzeci de mănăstiri, ce aleătuesc republica monahală a Sfântului Munte. Deşi, după un obiceiu de neînţeles al călugărilor de acolo nu i s’au pus la dispoziţie toate actele, rezultatul cercetărilor e uimitor: începând din veacul al XlV-lea şi până la secularizarea lui Cu-za-Vodă, contribuţia românească la ctitorirea şi întreţinerea Athosului e mai mare decât aceea a tuturor popoarelor ortodoxe la un loc. inclusiv Rusia ţaristă. In afară de bani şi o-
doare, o cincime din moşiilor Ţărilor Româneşti erau închinate „grădinii Maicii Domnului", cum se numeşte Sfântul Munte în graiul spiritual călugăresc. O recunoaşte un cercetător rus de seriositatea lui Porfirie Uspenski, care constată : „Nici un popor pravoslavnic n’a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut Românii".
  Intre studiile istorice mai noi, cartea d-lui Bodogae e un eveniment.
  In schimbările politice curente, Athosul a redevenit o problemă, care ne interesează de aproape. Cât a fost sub dominaţie grecească, în semn de recunoştinţă pentru fabuloasa noastră generozitate, călugării români din Sfântul Munte au fost persecutaţi în chip neomenos. România, cea mai mare binefăcătoare, e singura ţară ortodoxă, care n’are dreptul să aibă o mănăstire în Athos! E inutil orice comentariu. Dar trecerea Sfântului Munte sub stăpânirea bulgară e un moment ce trebue folosit pentru a rezolvi această chestiune, atât în interesul prestigiului Ţării noastre cât şi în interesul vieţii spirituale a călugărilor noştri de acolo.
                                                                                                        NICHIFOR CRAINIC
ANUL XX. — Nr. - 7.
                                                                 SEPTEMBRIE 1941
396
© BCU