DOUĂ DISCURSURI ACADEMICE NICHIFOR CRAINIC : Elogiul lui OctaVian Goga . . 269 LUCIAN BLAGA: Nichiior Crainic....................2^ - ION PILLAT: Sonete...............................289 N. CREVEDIA: Poesii.............................292 VLAICU BARNA: Poesii.............................296 VICTOR PAPILIAN: Omul cu grimasă.................293 VINTILA HOR1A: Pan, bătrânua.....................309 GEORGE A. PETRE: Rugă............................310 ŞTEFANIA STÂNCĂ : Ceas solemn VICTOR ION POPA: Bătaia . . IDEI, OAMENI, F EMLLIAN VASILESCU: Nicolate Paulescu, apologet creştin.....................................325 VLADIMIR DOGARU : Puşkin văzut de Dostoievski . . 328 CRONICA LITERARA OCTAV ŞULUŢIU: Al. Dima: Sibiu...................330 CRONICA PLASTICĂ V. BENEŞ: Salonul Oficial........................331 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Sensul unei vizite în Bulgaria . 334 EXEMPLARUL 30 LEI © BCU Cluj ELOGIUL LUI OCTAVIAN GOGA — FRAGMENT — DE ....... NICHIFOR CRAINIC La vârsta când copilăria se îngâna cu tinereţea pe băncile Seminarului Central din Bucureşti, dascălul nostru de Română a intrat în clasă cu întâia carte de Poezii a unui nou cântăreţ ardelean. Numele lui ne-a sunat! cam ciudat în auz, fiindcă Ocla-vian aducea o rezonanţă împărătească de mare veac latin, iar Goga e un cuvânt de spaimă pentru copiii din Ţara veche. Dascălul nostru, luminat ca de o rară descoperire, a deschis cartea şi ne-a cetit: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul... Clasa şi-a oprit răsuflarea. Eram seminarişti, iar poetul acesta nou îşi începea cântarea cu o prosternare în faţa lui Dumnezeu; eram băeţi dela ţară, iar el îşi mărturisea toată nădejdea în muncitorii ogoarelor, în clăcaşii urziţi din lacrimi şi1 sudoare. Limba lui nu semăna cu a poeţilor, pe cari îi cunoşteam pe-atunci, fiindcă el vorbea ca din ceasloave şi cazanii. Pe urmă, două lucruri ne pridideau simţirea: lacrimile pătimirii de dincolo de Munte şi revolta împotriva strâmbătăţii milenare. , Poetul acesta îţi otrăvea sufletul cu amara frumuseţe a versurilor lui. Părea că nu vorbeşte din el; părea că-şi toarce strofele din însuş caierul de taină al fiinţei noastre româneşti. Curând după aceea, numele noului cântăreţ ardelean, Octavian Goga, ajungea chimvalul de aur al luptei, pe care a dus-o generaţia mea. Mă gândesc la anii dintre 1900 şi 1918. Poate niciodată ţara n’a avut un tineret mai pregătit sufleteşte pentru a doua zi. învăţământul era împănat cu cărturarii bă-jenari de dincolo de Carpaţi. Aproape fiecare şcoală îşi avea dascălul ei ardelean. Mucenicii şi eroii Transilvaniei, dela Horia până la ultimul gazetar osândit la temniţă în Seghedin, ne erau aşa de cunoscuţi de parcă i-am fi văzut cu ochii. George Coşbuc trăia printre noi; St. O. Iosif de asemenea. E timpul S ămănătorului dela Bucureşti şi al Luceafărului dela Sibiu. Pe deasupra tuturor, ca un arhanghel al mâniei viforoase, se ridica statura morală a lui Nicolae Iorga. Străbătuse Basarabia, străbătuse Bucovina, străbătuse Maramureşul şi Ardealul întreg şi ni le înfăţişase în cărţi ca nişte fresci zugrăvite în umbra durerii şi în luciul nădejdii. Alţii răscoliseră Pindul şi Ti-mocul. Din roata pământului românesc de pretutindeni şi din istoria fărâmiţată în ţăndări, se aduna în sufletele noastre povestea unui neam în zuruit de lanţuri. La Universitate şi la Academie, în fruntea Ligii Culturale, Nicolae Iorga devenise glasul de prooroc al descătuşării. O conştiinţă panromânească stăpânea cu imperiul ei sufletul tinerimii şi-i încleşta pumnii în revolta şi nerăbdarea faptei ce trebuia să vină ca o descărcare de tunet şi trăsnet. In această atmosferă de incandescenţă şi de tensiune sa ivit Octavian Goga. L-am văzut întâia oară la o şezătoare literară în vechea Universitate din Bucureşti. Studenţimea de-atunci găsea răspas şi pentru asemenea lucruri înalte. Cobora deîa Sibiu să ne citească povestea lui Radu Roată care pleacă în lume cu jelania satului la împăratul străin ! Apariţia poetului printre noi a fost un delir. Nu ne interesa ce ne va spune, fiindcă toate poesiile i le ştiam pe dinafară. Eram fericiţi că-1 vedem. In figura lui de tânăr cu trupul puţintel, de înfăţişare blondă şi aristocrată, că parcă nu s’ar fi tras dela ţară, „cu ochii verzi ca leuşteanul“, purtând o pălărie ţuguiată de vânător tirolez şi un pardesiu pestriţ, altfel decât pela noi, am avut fiorul sguduitor al Ardealului. Sosea din ‘ţara unde „plâng doinele şi râde hora“. Avea un trecut de lupte crâncene, dela cuget la cuget, cu zile negre de temniţă şi triumfuri răsunătoare. Era cel care vine din tragica încăierare ce durează de o mie de ani. Simpla lui prezenţă încrâncena inimile tinere de regretul că nu suntem şi noi ardeleni, să luptăm şi să suferim ca dânsul. Curând după aceea, St. O. Iosif. amintindu-şi de obârşia comună, îşi suspina, în oda pe carp i-a închinat-o, părerea de rău că n a rămas acasă, în Ardeal, să guste împreună cu Goga Ce dulce-i pâinea temniţei maghiare! ■ Pentru generaţia mea, poesia lui Octavian Goga n’a fost o poesie citită, ci una trăită, al cărei cuvânt, până la cel din urmă, se făcea moleculă de viaţă şi fibră de energie. Niciun poet nu foloseşte atâtea cuvinte specifice cultului nostru religios ca Octavian Goga E ca o stropitură rituală de botez, pulverizată peste toate versurile şi peste întreaga lume a viziunii sale poetice. Feciorul preotului din Răşinari, cu cel mai firesc gest al făuritorului de metafore, extinde cât lumea biserica satului natal, îi face zidurile străvezii ca bolta cerului şi le duce până la marginea orizontului. Altar, clopotniţă, catapeteasmă, preot sau popă, apostol, liturghie, scriptură, ceaslov şi molitfelnic, cantor şi strană, credeul, rugăciune, cuminecătură, hirotonire, aghiasmă, mir, busuioc, raiul, păcatul, iadul, soborul, cucernic, tropare, isonul, praznic, Mântuitorul, Născătoarea sau Prea Curata. Sfântul Nicolae, milostiv, umilinţă şi aşa mai departe. — sunt cuvintele cele mai frecvente, care dau mireasma şi muzica deosebită a poesiei lui Octavian Goga. El le întrebuinţează când în sens propriu, ca să definească un legământ sufletesc cu aşezământul credinţei, când în sens figurat, ca să dea lumii o coloratură potrivită ’cu sensibilitatea creştină a poporului românesc. ' ’ Dacă atitudinea faţă de natură defineşte în bună parte sufletul unui poet, Goga intră în împărăţia ei ca în biserică. Lunca bătută n floare e pentru el un patrafir. Rouă cerului e mir preacurat. Razele soarelui se revarsă în creştet ca o hirotonire. Svonul din dumbravă e ca o vecernie domoală; altă dată ca un glas cucernic de tropare. Seninătatea văzduhului e sfântă şi e izvor de neprihană. Codrul* e totdeauna o catedrală în care se prăznueşte învierea : Curat e duhul lumii tale Căci Dumnezeu cel sfânt şi mare ■ Sub bolta ta înrourată îşi ţine mândra sărbătoare. 270 © BCU Cu cât te afunzi în fiinţa codrului cu atât măreţia lui primitivă îţi dă fiorul vecinătăţii lui Dumnezeu : E Dumnezeu aici la el acasă, Vorbeşte’ncet că poate să ne-audă! • Toate sunt departe sau toate sunt aproape, după inima cu oare le privim. In poe-sia lui Octavian Goga, freamătul naturii s amestecă familiar cu freamătul inimii. Dumnezeu, oriunde te-ai duce, e ascuns în spatele lucrurilor că ai putea să-i desluşeşti suflarea. Sentimentul acestei familiarităţi cosmice se ţine de evlavia noastră românească. El e simbolizat în stilul bizantin al altarelor. De ce oare bisericile noastre n au proporţiile ameţitoare ale domurilor apusene ? Fără îndoială că nu din pricini economice. Domul colosal, cu pereţi de piatră pustie, reprezintă o distanţă nemăsurată şi rece între Dumnezeu şi om, un raport juridic, de care face atâta caz concepţia religioasă a Occidentului. Biserica bizantină, cu rotunzimile ei cereşti, e aproape de pământ, cu interiorul încălzit de flăcările aurului şi ale colorilor picturale, de parcă s’ar strânge toată în jurul omului, ca o îmbrăţişare părintească. Ea reprezintă un raport de familiaritate intimă între Dumnezeu şi om. Intrăm în ea ca într’un cer lăsat pe pământ, unde ne aşteaptă iubirea şi iertarea. Sentimentul acestei evlavii familiare se resfiră în natura întreagă ca într’o altă biserică a lui Dumnezeu. Dimensiunile ei, oricât de covârşitoare, se topesc în intimitatea sufletului nostru ortodox. Octavian Goga îmbisericeşte firea întreagă cu încrederea unui copil că se află în casa lui Dumnezeu. Şi când ne vorbeşte, foarte des, despre „înţelepciunea firii” sau despre „înţeleaptă firii îndrumare”, el dă acestei expresii un înţeles divin, în acord cu evlavia răsăriteană. Un sonet aduce „iubirea vinovată” în codrul de brazi. Aici însă singurătatea şi curăţenia primordială a pădurii o înfruntă, o mustră — zice poetul — şi-i evidenţiază gravitatea păcatului. înţelepciunea firii apare deci în contrast cu patima vinovată a omului. Căci înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, întipărită în ea ca geniul unui artist în opera, pe care a făurit-o. Gândul cel mai înalt al filosofului, care vede în rânduiala cosmică ideea divină concretizată în timp şi spaţiu, gândul ţăranului, care nu poate concepe altfel aceasta lume decât ca ieşită din sfânta mână, meşteră în toate, a lui Dumnezeu se întâlnesc aici cu gândul poetului. Octavian Goga nu face din credinţă o problemă .care să-i frigă sufletul pe jeratecul îndoelilor şi al neliniştilor metafizice. Pentru el firea e casa înţelepciunei lui Dumnezeu, fiindcă aşa şi nu atfel s’a pomenit gândind si simţind. Duhul din căminul popii Iosif, unde plânge mama pe ceaslov cu rugi la Prea Curata, nu e altfel decât duhul satului Răşinari. Aici oamenii nu-şi mişcă sufletul ca să ridice judecată asupra lui Dumnezeu. întrebându-1 dacă există sau dacă nu există, ci ca să se închine pur şi simplu. Poetul lor e la fel cu ei. EI n’aduce în faţa veşniciei cursa de şoareci a silogismului, ci smirna evlaviei strămoşeşti. Ca mai toţi poeţii, Octavian Goga visează o viaţă aşa cum s’ar fi bucurat s*o trăiască. Nimic ciudat în acest vis familiar, care ar fi vrut să fie o cununie în satul natal, binecuvântată de copii, cari să ştie crezul şi să-i audă cântând la strană sărbătoarea Adică aşa ca ţăranii ; cum am apucat din bătrâni ! Să trăiască precum e> trăiesc: să moară precum ei mor : Pe cine’ngropi, părinte, a?*" Pe-un om de omenie! 271 © BCU Această omenie, care înseninează neprihănire morală, e o idee fundamentală în poesia şi în cugetarea politică a lui Octavian Goga. In ochii lui, cine şi-a lăsat legea şi cine şi~a renegat neamul încetează să mai fie om de omenie. O spune de o sută de ori în acel monument de luptă cu condeiul, care e însemnările unui trecător, carte ce-1 pune alături de Eminescu ziaristul. Omenia e un cuvânt de rezonanţă adâncă şi complexă, care cuprinde cea mai înaltă concepţie de viaţă românească. Ea însemnează totdeodată român desăvârşit şi creştin desăvârşit, — adică om care trăieşte după rânduiala firii sau după rânduiala bisericii, ceeace e tot una pentru Octavian Goga. Se foloseşte de multe ori un termen foarte nepotrivit, acela de panteism, când cineva vrea să caracterizeze atitudinea religioasă a poporului nostru faţă de natură. Panteismul pretinde o substanţă unică în Dumnezeu şi în lume, o confuzie între Creator şi făptură. Nu există nicăeri nicio urmă că poporul românesc ar cădea în asemenea greşală în care cad unii critici literari. Faptul că el se socoteşte în frăţie cu codrul sau numeşte căprioarele surioare nu însemnează panteism, precum nu însemnează nici atunci când poetul îşi aseamănă povestea cu a puiului de ciocârlie. Sentimentul acesta de frăţie cu natura înconjurătoare ,înrădăcinat în simbioza milenară a românului cu pământul străbun, reprezintă un raport ca dela făptură la făptură, iar nu ca dela făptură la Divinitate. Frăţia cosmică, pe care el o acordă elementelor din natură, porneşte dimpotrivă, din conştiinţa creştină foarte limpede că şi omul şi celelalte existenţe de care îşi simte legată viaţa sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Sentimentul familiarităţii cu ele presupune o distinctă paternitate divină. Şi omul şi zidirea toată sunt dela Dumnezeu şi oglindesc în timp şi în spaţiu înţelepciunea şi bunătatea părintească. In acest înţeles de reflex all veşniciei în veac, rânduiala firii e rânduiala lui Dumnezeu sau rânduiala bisericii. Toată viaţa ţăranul nostru, cu succesiunea anotimpurilor şi-a muncilor legate de ele, e organizată în disciplina religioasă a calendarului bisericesc. Rânduiala firii e astfel o rânduială care vine din altar. Natura înviază când înviază Hristos. Şi dacă pentru Octavian Goga, înţelepciunea firii e înţelepciunea lui Dumnezeu, el se integrează prin aceasta în marea şi unica tradiţie de viaţă a poporului nostru. Voinţa de a nu se rupe din comunitatea neamului, de a nu se diferenţia de ai săi, sau voinţa de-a fi una cu ei în saltul către o soartă mai bună, întru totul caracteristică acestui rapsod al luptei naţionaliste, se hrăneşte din fondul afectiv al mediului de unde s’a ridicat. Dintre făuritorii de artă, poetul liric are parcă o fărâmă din puterea de cunoaştere, a lui Dumnezeu. Precum Dumnezeu nu e silit să iasă din sine însuş ca să cunoască lumea din afară, fiindcă inteligenţa lui e vistieria ideilor eterne ale tuturor lucrurilor care apar vremelnic în lume, tot astfel poetul liric poate să-şi închidă pleoapele în faţa existenţii exterioare şi să privească viaţa în mişcările din fundul sufletului propriu. Subiectivismul acesta liric se bizue totuşi, împotriva aparenţelor, pe un element comunicabil, de vreme ce elegia unui poet ne covârşeşte şi pe noi, iar bucuria lui personală ne smulge în sorbul ei. Alte ori însă, eul liric pare că se deplasează din poziţia singulară şi îmbrăţişează cu tot dinadinsul pluralitatea sufletelor din afară. In loc de eu apare atunci nenumăratul noi, iar poetul devine inima milioanelor de patimi şi glasul milioanelor de guri. In cazul întâiu, el renunţă la 272 © BCU lume pentru sine ; în cazul al doilea, renunţă la sine pentru lume. în cazul întâiu, lumea se recunoaşte în el; în cazul al doilea, el se recunoaşte în lume. Nu trebuie să ne grăbim şi să-l clasăm pe Oetavian Goga în vreuna singură din aceste înfăţişări, fiindcă din poesia lui, ne apare pe rând în amândouă. El poate să fie şi eu şi noi. E adevărat însă că accentul principal, în opera lui, cade pe acele producţii în care se vânzoleşte în trâmbe tumultuoase furtuna eului colectiv. Referindu-ne la o serie întreagă de poesii, ce se pot rezuma într’una singură : Prăpastia, de mare răsunet pe vremuri, trebue să recunoaştem o luptă aspră între eul indi\idual şi eul colectiv, între iubirea de sine şi iubirea de semenii săi. Această luptă se deslănţuie neîmpăcată de-alungul întregei sale opere poetice, cu predominarea eului plural în primul volum de Poezii, cu oarecare cumpănire în Ne chiamă pământul, cu o preferinţă pentru individual în Din umbra zidurilor, eu o izbucnire covârşitoare a eului naţional în Cântece fără ţară, şi un suspin atât de personal în volumul postum. Nu numai ca valoare artistică, dar şi ca act de voinţă bărbătească, trebue să lămurim din această desbatere lăuntrică a poetului un triumf al dragostei de aproapele asupra dragostei de sine. Egocentric ca orice liric, Oetavian Goga isbu-teşte să se lepede de el însuş şi să îmbrăţişeze soarta mulţimii în care, cu o dureroasă desfătare, îşi vede propria soartă, — ca om şi ca poet. Rugăciunea lui, Alungă patimile mele Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Invaţă-mă, Stăpâne, a plânge, e actul de renunţare la sine pentru a se uni cu viaţa milioanelor de fraţi. E mişcător de semnificativ pentru sufletul românesc al lui Oetavian Goga că această sugrumare de sine şi această năpraznică absorbire în durerile lumii, se face solemn în faţa lui Dumnezeu. Sub ochiul lui milostiv, înfrăţirea poetului cu chinul neamului capătă sensul unei izbăviri ce trebue să vină. Nădejdea nu e oaspete în casa fericiţilor; numai cei cari gem în groaza durerii ştiu ce însemnează această putere miraculoasă prin care viaţa biruie asupra morţii. Ideia renunţării apare în relief impunător din poesia Înviere. E un interior de cămin tânăr şi fericit. Farmecul femeii iubite îi toropeşte sufletul cu o lene adormitoare. Dar a fost deajuns urletul fioros al unui lup flămând în pustietatea iernii ca poetul să se scuture brusc de vraja familiară şi să-şi aducă aminte de vaierul etern al tuturor flămânzilor din lume. El preferă fericirii proprii acest vaier. S'a dfşteptat din nou luptătorul în zale zornăitoare. Scena finală, în oare îşi ia rămas bun dela mireasa iubită, aminteşte despărţirile clasice ale cavalerilor, de haina renunţare la fericirea personală pentru viforul luptelor eroice. Mereu sub alte înfăţişări iese la iveală aceeaşi idee, mai ales în temele des-rădăcinării şi înstrăinării de viaţa satului şi de tovarăşii copilăriei depărtate. Şi St. O. Iosif a cântat acest sentiment, lăsâudu-se însă învăluit de lâncezeala duioasă a ireparabilului. La Oetavian Goga sentimentul acesta se zbârleşte îutr’o încordare dramatică şi revoltată. El e prin excelenţă poetul reprezentativ al desrădăcinăm, al acelei contrarietăţi pe care o poartă în inimă imensul număr al cărturarilor ridicaţi din pătura ţărănească. Bucuria de a fi atins culmile culturii şi ale civilizaţiei orăşeneşti e întunecată în sufletele lor de amintirea obârşiei umile şi a mizeriei satului rămas în urmă. Oetavian Goga a trecut din Răşinari la liceul unguresc din Sibiu şi de acolo la Universitatea din Budapesta. Oraşul strălucitor în contrast cu satul, 273 © BCU dar mai ales mediul vrăşmaş, gata în orice clipă să-i macine fortificaţiile spiritului cu care a venit de-acasă, îl fac să se revolte împotriva propriei ridicări şi să se dorească din nou în satul românesc de sub Carpaţi. In realitate nu e vorba la dânsul de o înstrăinare, ci de conştiinţa extrem de ascuţită a primejdiei înstrăinării. Mediul maghiar e o piatră de încercare. Cu cât mai violent şi mai duşmănos, cu atât mai viguroasă tăria duhului autohton în scrisul acestui Valah, de o neasemănată dârzenie că parcă sar răscula în el veacurile de strămoşi prigoniţi şj umiliţi. El nu e un înstrăinat şi cu atât mai puţin un desrădăcinat. El e numai un xăsleţit ajuns la cunoaşterea superioară a grozăviei ce pândeşte neamul său de ţărani. In lupta pe care a dus-o pe baricadele pământului robit, ca un voinic din baladă împotriva balaurului, e încleştat întregul românism al Ardealului cu glezna înfiptă în glie. Sufletul lui Ootavian Goga şuieră în luptă ca un ştejar în vijelie. Fie vers, fie articol de ziar, cuvintele lui sunt încărcate de ură dospită în straturile veacului, de vifore, de trăsnete şi de fulgere, de bulboanele mării furioase, Niciun alt scriitor al nostru nu dă impresia unei mai grozave prăvăliri de elemente, de parcă natura întreagă se răscoală şi se năpusteşte asupra monstrului care a îndrăznit s’o profaneze. De unde această vajnică războinicie cu talazuri de iureş în opera lui Octa vian Goga? Izvorul ei trebuie căutat în cugetul cântăreţului că soarta lui e identică cu soarta neamului. In Ardealul robit de dinaintea anului 1918, fiinţa neamului românesc nu se putea desvolta după legile propriei libertăţi politice, sociale, şi spirituale. Silnicia străină căuta să-i impună tipare de viaţă în contradicţie cu aceste legi fireşti. In ochii lui Octavian Goga strâmbătăţile regimului apar ca tot atâtea violenţe împotriva acelei „înţelepciuni a firii“, despre care am vorbit, şi care e norma organică a vieţii româneşti. Va mai trebui să treacă, poate, încă o mie de ani până când poporul maghiar să priceapă că libertatea e condiţia de viaţă a fiecărui neam şi că ea nu e privilegiul exclusiv al unei hoarde asiatice, înfiptă în inima Europei şi halucinată de hiperbola unui ifos utopic în disproporţie comică cu forţa reală, foarte redusă, pe care o reprezintă. In raport cu ifosul ei paradoxal, conştiinţa perenităţii româneşti în Ardeal, cu nimbul ei de romanitate imperială, făcea şi ma adânc simţită durerea strâmbătăţii, care ameninţa ou schilodirea fiinţa neamului nostru de peste Munte. Sufletul lui Octavian Goga se ridică din afunzimile acestui mit de aur al strămoşilor: Că sunt din neam împărătesc - Din ţară’ndepărtată Că tot pământul rotogol Era a lor odată. Răsună în versul lui toată lamura doctrinei istorice şi filologice a latiniştilor. Sentimentul specific ardelenesc, născut din condiţiile istorice cunoscute, nu e un sentiment de robi cu soarta pecetluită, ci de stăpâni oprimaţi în propria lor casă. Robii destinaţi robiei îşi îndură soarta fără murmur. Stăpânii oprimaţi, dimpotrivă, îşi plâng durerea şi se răzvrătesc. Dacă doinele Ardealului sunt fluvii de jale, istoria lui e un vârtej de viforoase răzvrătiri. Acest Ardeal cu amândouă înfăţişările lui de umbră şi de flacără, trăieşte tot în poesia lui Octavian Goga. Personalitatea lui lirică e o împletire de durere şi de răzbunare. Am putea spune fără greş că sentimentul specific ardelenesc îi impune însăşi tehnica poetică. Aproape 274 ' © BCU fiecare bucată, tăiată magistral din această substanţă colectivă, e o alternanţă de tonuri minore şi de tonuri majore, în care plânsul pătimirii se rezolvă în răzvrătirea stăpânilor loviţi. Niciunul din poeţii noştri nu are atâta potop de „lacrimi61 în versurile lui, dar niciunul atâta pornire bărbătească de răzbunare. Doinele plâng, mamele şi feciorii plâng, codrul plânge, câmpia înrourată plânge, până şi fluturii se sfiesc de abureala plânsului acestuia împrăştiat în tot Ardealul; Oltul, Mureşul şi Crişurile sunt valuri de lacrimi, cântecul care se ridică din ţară până în pragul cerului e un plâns în stare să-l înduioşeze pe Cel-de-Sus cu o lacrimă de foc: Blând zâmbire-ar Milostivul Iar din geana lui de-argint Lacrim’ar cădea’n adâncul Norilor de mărgărint. Ni s’ar stinge-atunci necazul Ce de mult ne petrecea: Intre stelele de pază Am avea şi noi o stea! Plânsul acesta însă scrâşneşte în truda plugurilor, în truda sapei care nu~şi prăşeşte moşia ei şi a coasei oare, ca în mâna legionarilor lui Avram Iancu, nu e sortită să cosească numai iarbă. Dela jelanie până la revoltă nu e decât distanţa unui vers sau a unei răsuciri de suflet, ce nu ştie să se dea bătut. Toată acea pleiadă de moşnegi, cari năvălesc mustrători în singurătatea înnaltă a poetului, toţi acei dascăli şi dăscăliţe şi apostoli cucernici ai satului, sunt încarnările simbolice ale unei tradiţii împărăteşti ; în rostul lor răsună glasul profetic al unui popor de falnici stăpâni, ofensaţi în ţara lor timp de o mie de ani. Ci ’n pacea obidirii voastre, Ca’ntr’un întins adânc de mare, Trăieşte ’nfricoşatul vifor . Al vremilor răzbunătoare. - - In literatura noastră fizionomia lirică a lui Qctavian Goga se defineşte aparte, între buciumul adânc şi fără leac al elegiei lui Eminescu şi între trâmbiţa eroică a lui George Coşbuc. Având afinităţi cu amândouă aceste mărimi supreme ale geniului nostru poetic, cântecul lui Octavian Goga, greu de sentimentul specific al Ardealului, e o elegie eroică. Nu pare lipsit de interes să ne referim la un fenomen literar dm Europa Centrală, care a trecut neobservat până acum, — un fenomen înaimte-mergător al războiului mondial, prin care s’a prăbuşit conglomeratul austro-ungar. Fericitul dezastru al imperiului habsburgic a fost presimţit de trei poeţi contimporani, ridicaţi din sânul a trei neamuri felurite. Unul e Petru Bezruci, poetul ceh al Cântecelor silezienej altul e Andrei Ady al Ungurilor, iar cellalt Octavian Goga. Câte trei sunt proorocii cataclismului nădăjduit de toate popoarele siluite din Europa Centrală. In poesiile sale de epocal răsunet, potrivite pe ritmurile populare ceheşti, Petru Bezruci condensează o ură ce merge până la sălbăticie şi la şuierul gloanţelor răzbunătoare. E un socialism naţional, cântat pe seama oropsiţilor mineri ai Boe-miei împotriva „domnilor şi patronilor66 de neam străin. In poesia lui Andrei Ady, presimţirea prăbuşirii imperiului habsburgic nu se manifestă cu bucuria cruntă a lui Petru Bezruci. ci cu groaza de izolarea şi singurătatea Ungariei. Căci Ungaria 275 © BCU n’a avut o existenţă politică prin sine însăşi; ifosul ei împotriva naţionalităţilor sa exercitat la umbra pajurei vieneze cu două capete. In preajma dezastrului, Ady e înspăimântat de răzbunarea popoarelor oprimate de Ungaria, şi cu convingerea unui socialist le cheamă zadarnic la un vag ideal de viaţă nouă, mustrând amarnic necugetatul şovinism maghiar. Pe lângă presimţirea sfârşitului inevitabil al opresiunii austro-ungare, Oota-vian Goga are comun cu aceşti poeţi nota socială, fără socialism însă, şi nota naţională. Setea de răzbunare nare la el cruzimea lui Petru Bezruci, ci nobleţea, pe care i-o cunoaştem, a firii noastre româneşti. Socialismul vag al lui Ady îl lasă rece; la chemările de înfrăţire ale poetului maghiar, Ootavian Goga răspunde cu năpraznica voinţă a unirii Ardealului cu ţara mamă. Posedat de adevărul libertăţii româneşti, Goga luptă în vers şi în proză deopotrivă pentru „principiul izolării noastre politice şi sociale de Unguri1-, — cum singur mărturiseşte. Jar în altă parte : „Suntem atât de îndărătniciţi în această convingere a noastră încât ne socotim datori ca şi arta, această însetare eternă a sufletului după frumos, s’o supunem şi s’o îngrădim în marginile vremelnice ale durerilor de azi“. Dar această artă a lui, care ţâşneşte din taina fără măsură a instinctului rasei, se ridică până pe culmile unde poetul încetează să fie numai poet pentru a se învesti cu menirea unui apostol şi a unui prooroc. Orice artă care isbuteşte să plăsmuiască, dincolo de mizeria realităţii, icoana ideală a existenţii e un apostolat; şi orice artă absorbită în funcţie naţională se preface în proorocire a destinului. Proorocii nu sunt oamenii cei mai fericiţi depe pământ. Menirea lor e să se sfăşie de durerile altora. Ootavian Goga părea să fie fericit cu flacăra profeţiei consumată în triumful românismului din anul Domnului 1918. îşi văzuse visul cu ochii, şi strofele lui puteau să intre glorioase pe sub arcadele istoriei literare. Dar destinul, pentru multele noastre păcate, a voit altfel. Moartea fulgerătoare a poetului, venită parcă pentru a-1 feri să vadă catastrofa naţională ce se apropia, scoate iarăşi din istoria literară această poesie ca să ne învenineze din nou sufletul eu amara ei frumuseţe şi cu tragicul ei adevăr. Ca să-i pot face acest nevrednic elogiu, i-am luat cărţile şi m’am dus să le citesc într’un oraş de peste Munte, nu departe de linia, ce spintecă azi în două pieptul Ardealului. Se poate spune că vreuna din aceste jumătăţi e fericită, când un ochiu plânge dincolo, de chinul înstrăinării, iar altul plânge dincoace după cea pierdută ? Am deschis cartea în neştire şi am citit: M’a dăruit c’o mână soarta, dar m’a furat cu ceealaltă... Mi s'a părut că însuş poetul rosteşte versul. Nu mai era glasul lui sonor atât de familiar nouă tuturor, ci o şoaptă misterioasă, stinsă în nemărginită părere de rău, din altă lume. Şi era în sfintele sărbători ale Paştilor cu învierea cerească peste tânguirea noastră de azi... Domol purcede glas de schijă Dela clopotniţa din deal, Să povestească lumii jalea ■ înstrăinatului Ardeal... 276 . © BCU Cluj Gândul mi s’a dus departe, acolo unde pasul nu-1 mai poate urma, pe şoldul de stânca din Bihor, unde doarme somn fără odihnă sufletul lui Octavian Goga. In groapa singuratică deia Ciucea, zace proorocul care a scris Cântece fără ţară. Atunci când le-a făcut, eram în pragul războiului de întregire, şi ele păreau îndemnuri de prisos către o lume ce sta cu braţul încleştat pe arme. Cine şi-ar fi putut închipui că aceste Cântece fără ţară aveau să cuprindă cândva grozăvia ce zdrobeşte azi milioane de inimi româneşti ? Fantoma proorocului se ridică uriaşe pe piedestalul Muntelui părăsit şi glasu-i ne trimite mustrarea mai amarnică decât moartea : . Azi simt cum noaptea se coboară Pe dimineaţa mea de ieri, Cum cântul meu se înfăşoară In giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara , Ca să şi-o ceară dela voi! Eu caut şi nu găsesc om în ţară, care să nu simtă ca o rană în inimă arsura mustrării acesteia. E glasul mormântului prizonier al celui care a cântat şi-a luptat pentru dezrobirea întregului Ardeal. 2 77 © BCU NICHIFOR CRAINIC»' DE LUCIAN BLAGA Alegerea lui Nichifor Crainic ca membru al Academiei Române nu a fost, după cum vă amintiţi, lipsită de peripeţii. Totuişi secţia literară a înaltei noastre instituţii a găsit cu bună dreptate şi în unanimitate, că scriitorul cel mai chemat să ia în primire locul prestigios, ce-1 ocupa în această Academie marele Octavian Goga, este Nichifor Crainic. Pentru peripeţiile neprevăzute ale unei alegeri nimenea na avut vreodată o mai deplină satisfacţie decât Nichifor Crainic, care culegea fulgerător sufragiile fără de excepţie ale secţiei noastre literare, nu o singură dată, ci trei ani în şir de trei ori. Nu va scăpa desigur nimănui semnificaţia felului în care Nichifor Crainic îşi face astăzi intrarea solemnă în Academia Română. El e flancat de prezenţe ardeleneşti. De umbra, tot mai vie eu cât se depărtează, a lui Octavian Goga, şi de glasul unui prieten, care a dorit el însuşi să rostească cele câteva cuvinte menite să pună în lumină opera şi personalitatea noului academician. Evident, această încadrare nu este o simplă coincidenţă; ea corespunde “uHOr secrete dar surprinzătoare afinităţi, ce există între Nichifor Crainic şi oamenii Ardealului. Pe plaiurile ardelene mai întâlneşti şi astăzi preoţi şi dascăli, feriţi de binefacerile informaţiei, cari trăeisc în credinţa emoţionantă că Nichifor Crainic este un fiu al Ardealului. Poate că nu exagerez încercând să constat că în nici o altă provincie gândurile lui Nichifor Crainic nu au prins şi nu au rodit cu aceeaşi putere ca în Ardeal, unde chiar cei mai informaţi intelectuali îl sooot cel puţin un fiu adoptiv al ţinuturilor lor. Dealtfel se pare că simpatia, ce se arată de peste munţi, colegului nostru, nu este deloc unilaterală. Nichifor Crainic s'a hoitărît chiar din timpul adolescenţii să colaboreze la reviste, ce apăreau în ţara 278 © BCU Cluj de dincolo de păduri, încă sub vechiul regim, unguresc. Mult înainte de a avea „nostalgia paradisului" Nichifor Crainic suferea aşa dar de boala fără leac, de nostalgia Ardealului, al cărui peisagiu în imaginaţia sa se transfigura potrivit cuvintelor pceziei noastre de totdeauna şi pentru totdeauna : Pe-un picior de plaiu Pe-o gură de raiu. (Jn copilărie Nichifor Crainic cânta, ca un greier de câmp, doinele şesurilor sale natale din Ylaşca, dar când a căutat să-şi lărgească întâia oară orizontul, el s’a simţit îndemnat să-şi asimileze spiritul Ardealului. ; Poezia lui Gheorghe Coşbuc şi patosul lui Octavian Goga i-au călăuzit cele dintâi dibuiri poetice. Ceva din reso-nanţa şi mireasma poeziei ardelene a stăruit până târziu în visul şi în sunetul noului făuritor de stihuri, chiar şi atunci când cântecul personal al lui Nichifor Crainic s’a împlinit de sine stătător, adăugând pământului românesc şi cerul teologiei răsăritene. Dar una din raţiunile simpatiei reciproce ce s’a declarat între Nichifor Crainic şi intelectualii ardeleni, trebuie s’o căutăm şi în preocupările şi înclinările teologice, proprii celor două părţi. Căci cultura intelectualilor ardeleni, alimentată uneori şl de desbaterile confesionale, este, sau cel puţin a fost, mult mai teologică decât a intelectualilor din Vechiul Regat. Iar Nichifor Crainic apare dela început şi se defineşte el însuşi tot mai stăruitor ca un scriitor teologic. Era în ordinea normală a lucrurilor ca Nichifor Crainic, fiul de ţărani de-o incoruptibilă sănătate, să crească în atmosfera şi în idealurile „sămănătorismului". Nichifor Crainic a depăşit însă destul de repede cadrele mişcării literare, artistice şi culturale, la care aderase răpit de entuziasmul adolescenţii, dar şi de porunca ceasului. Le-a depăşit, mai întâi fără a prinde de veste şi pe urmă conştient; destule semne cari ne silesc să spunem că evoluţia sa s’a desăvârşit fără întreruperi şi în-tr’un ritm organic. Iată câteva versuri cari stau ca o mărturie din perioada tatonărilor sămănătoriste : Un cântec de durere se tânguia pe văi Plângea în el livada şi ţarina bolnavă Şi boarea care-adoarme pe măguri de hotar, Şi tremurau susururi de veştedă otavă. Dar alături şi unele versuri cari anunţă pe scriitorul gândirist de mai târziu : Podgoria şi-a tras un văl august De purpură, rugină şi văpaie, Iar strugurii par ugere bălaie Cu sfârcurile doldora de must. Să nu ne pierdem însă vremea cu începuturile, când împlinirea făgăduinţelor s’a făcut cu atâta belşug. Scriind odată lui Nichifor Crainic din străinătate, sunt vreo câţiva ani de atunci, rosteam oarecari nedumeriri, ba chiar nemulţumiri, din pricina că în articolele sale avea obiceiul să sublinieze cu un zel excesiv legăturile gândirismului cu sămănătorismul. Scriind unui teolog m’am silit să-i captez ! 279 © BCU atenţiunea, recurgând la o comparaţie cam îndrăsneaţă, din propriul său domeniu. Comparaţia urma să-şi producă efectul. ( Deosebirea dintre sămănătorism şi gândirism, îi scriam eu, este ca aceea dintre Vechiul Testament şi Noul Testamentj Crainic mi-a răspuns că am perfectă dreptate, dar că sentimentul tradiţiei istorice, îl face să vadă mai mult legăturile dintre cele două mişcări decât deosebirile. Eu continui să văd şi astăzi mai mult deosebirile, fiindcă legăturile gândirismului, nu atât văzute, cât subterane, dar cu atât mai puternice, legăturile gândirismului, zic, cu trecutul, se trag dela marele copac : Eminescu. Iar printre aceia, cari prin ostenelile şi plăsmuirile lor au creiat deosebirile dintre gândirism şi sămănătorism, se găseşte la un loc de frunte Crainic însuşi. Spre o cultură de lege românească au năzuit fără îndoială şi sămănătorismul şi gândirismul. Dar f câtă vreme sămănătorismul vroia să realizeze „românescul'* ţinându-se mai mult de litera legii, gândirismul a încercat să-l realizeze în spiritul profund al legii. Sămănătorismul e ca o promisiune, gândirismul ca o împlinire. Sămănătorismul vede românitatea literaturii, artei şi culturii, mai mult programatic, mărginindu-se |la motivul brut, la anecdotică, la aparenţe, la suprafeţe, câtă vreme românitatea literaturii, artei şi culturii este în gândirism resimţită ca fatalitatea şi merge în adâncime, ocolind sau reducând la justa lor valoare suprafeţele. Zelos ca niciun alt curent, sămănătorismul a încercat să lege pentru totdeauna arta şi scrisul românesc de conţinuturile dulceag diluate ale istoriei ,ale vieţii, şi ale naturii româneşti. De aci o istorie convenţional idealizată, de aci naturalismul idilic îmblânzit, de aci şi un anume eticism cam şcolăresc al acestui curent. Gândrismuli aspiră spre tainele mai profunde ale sângelui şi ale cerului, spre esenţe, spre substanţă, spre isvoarele permanente, spre viziunea de larg orizont, spre mitul mai presus de vârste. Românitatea gândirismului vrea să fie de „stil“, în sensul mare al cuvântului, iar nu de îngânare sau de imitare deplasată a motivelor folkloristice, cari îşi au preţul lor neegalat acolo în climatul lor feciorelnic ca zorile, în cultura populară^ Spuneam că Nichifor Crainic, participând la frământările generaţiei, a trecut şi el ca şi alţi tovarăşi de vârstă ai săi, prin şcoala sămănătoristă, dar în cele din urmă el s’a emancipat desfăşurând steag nou. De acum, el, alături de prietenii săi, uşurat de un nefolositor balast, va recunoaşte oricând sămănătorismului meritele ce se atribuie acestuia pe bună dreptate, cele politice şi sociale, şi acea incontestabilă vrednicie pedagogică de a fi îndrumat luarea aminte a masselor intelectuale spre realităţile naţionale. Crainic şi-a înlesnit depăşirea categorică a sămănătorismului prin spiritualismul teologiei ortodoxe, întocmai cum alţi gândirişti se găseau din capul locului dincolo de orice sămănătorism datorită metafizicei spiritualiste de natură filozofică, pe oare ei o profesau, sau la care clădeau cu pasiunea zidarilor din balada românească. In orice caz^gândirismul îşi diferenţia destinul în raport cu sămănătorismul între altele şi prin prezenţa în cadrele sale a unei evidente sensibilităţi metafizice, prin pornirile de simpatie cu înal-turile şi cu adâncurile. Cucerirea aceasta era românească^ Să mi se permită să remarc că în timpul când gândirismul îşi consolida coordonatele, şi etnice şi spi-tuale, curentele literare din Europa erau foarte confuze. Curentele acestea oscilau între orientări de caracter pur local cam strâmt şi de ordin inferior, şi orientări de caracter internaţional lipsite de sevă şi fără de nici o rădăcină în substanţele etnice. LGândirismul reprezintă un efort cu totul aparte, aproape singular, de echilibru, de depăşire a imediatului în zonele spiritului, şi de ancorare a spiritului în impulsurile vieţii şi ale etnicului. . De pildă mulţi exponenţi foarte avizaţi ai ideologiei susţi- 280 © BCU Cluj nută prea biologic din Germania zilelor noastre nu văd pe plan literar, artistic şi cultural nici astăzi încă lucrurile aşa de clar cum le-a înfăţişat revista Gândirea timp de două decenii. Am convingerea că ideile desvOltate cu o crescândă amploare în paginile revistei Gândirea, vor alcătui pentru mult timp şi de acum încolo temeiurile de creaţie ale generaţiilor ce apar. Unele aspecte ale acestei rodnice ideologii au fost impuse „Gândirei44 de Nichifor Crainic. Alte aspecte au fost impuse de alţi gândirişti. Căci, să nu trecem cu vederea un lucru:/,,Gândirea4 a avut câteva linii de conduită, atitudini, orientări, dar la curţile ei personalitatea creatoare n’a suferit niciodată vreo îngrădire. „Gândirea44 a îndrumat cu generozitate, dar n’a retezat aripile nimănui. Personalităţile grupate în jurul revistei se întregeau de multe ori, dând publicaţiei siguranţă şi supleţe, şi 0 înfăţişare mişcată, de manifestări uneori aproape contrapuncticey Ampla contribuţie ideologică, pe care Nichifor Crainic o aduce gândirismului, se găseşte mai ales în acele neuitate eseuri, pe cari el le-a publicat în revistă nemijlocit după întoarcerea sa din străinătate unde şi-a complectat studiile şi şi-a întregit experienţele, luând un contact plin de fervoare cu cultura germană, după marele războiu. Numerele revistei „Gândirea44, în care s’au perindat eseurile lui Crainic, întitulate „Parsifal44, „Sensul tradiţiei44, „A doua neatârnare44, şi altele, adunate mult mai târziu în volumul „Puncte cardinale în haos44, sunt tot atâtea date şi pietre de hotar în desfăşurarea literaturii noastre de după războiu. Anterior şi concomitent cu încercările de formulare ideologică Nichifor Crainic îşi consuma elanul şi toată căldura spontaneităţii sale solare într’o creaţie poetică în consecinţă. De notat că în prima tinereţe inspiraţia poetică a lui Crainic este mai puţin încărcată de idee, mai firească, mai pământeană, dar şi mai diluată. Gu timpul inspiraţia sa devine tot mai lucidă, mai rară, înclinând spre elaborări mai pure şi spre cântecul dens. Polaritatea „pământ44 şi „cer44, care trece ca un motiv conducător prin toată opera lui Crainic îşi schimbă doar accentul : la început, datorită exuberanţei darnice şi bucuriei terestre proprie anilor, accentul apasă asupra orizontului văzut şi palpabil. întâia sa culegere mai închegată de poezii poartă un titlu în perfect acord cu tâlcul ei : „Darurile pământului44. Darurile sunt grâul şi păsările, copacii şi romăniţele, macii şi cântecul. Dar setea de înălţimi palpită cu putere şi în aceste poezii. Citez dintr’un sonet „Copacul44, întâile două strofe: înalt şi ’ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi ’ntre pământ stingher Crescui şi eu din veşnicul mister - Din care toate îşi pornesc isvorul. Când seva urcă ’n trunchiul meu de fier Adâncul îmi trimite ’n foi fiorul Şi simt că ’n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. In dorul de a-şi lămuri argintul existenţei sale, Nichifor Crainic presimte adesea el însuşi axa spirituală, care ca un echivalent al coloanei vertebrale, îl ţine drept în lume. Transcriu din bucata întitulată „Poetul44: De mic, o tată, mai crescut în dorul De-a tălmăci a firei largă carte, Mi-ai revărsat în inimă fiorul Câmpiilor desţelenite ’n Marte. 281 © BCU Când tu arai c’un tril de doină’n gură Sub arcul cerurilor unduiate, Am învăţat a versului măsura Din simetria brazdelor arate. Din sborul ce-l grăbeşte ciocârlia Am învăţat aprinsele avânturi Şi ritmul, care naşte armonia Din legănarea grânelor în vânturi. Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvara, A ţarinei mănoasă poezie ; . Eu, grea dar dulce, mi-am primit povara De-a zugrăvi divina-i măreţie. Axa bipolară „pământ" şi „cer“, care alcătuieşte sulul de foc, după care s’a (luat poetul, îşi mută tot mai sus punctul de greutate în a doua mare cuilegere de poezii, de-o factură modificată şi ea, întitulată „Ţara de peste veac“.{ Ţara de peste veac na este altceva decât paradisul ceresc, stăpânit de Domnul Colindelor, de Lerui Ler Spre ţara lui Lerui-Ler Nu e zbor nici drum de fier — Numai lamură de gând, Numai suflet tremurând Şi vâslaş un înger. Spre ţara de peste veac Nesfârşire fără leac, Vămile văzduhului, Săbiile Duhului Pururea de strajă. Sus! pe sparte frunţi de zei, Şovăelnici paşi ai mei! Piscuri de ’ntrebări — momâi Să-mi rămână sub călcâiu Şi genuni de zare! ; In ţara lui Lerui-Ler Năzuiesc un colţ de cer. De-oiu găsi, de n’oiu găsi Nimenea nu poate şti — Singur Lerui-Ler. ^Poezia „Ţara de peste veac" ne dă un eminent amalgam de elemente folklo-rice sublimate într’o vedenie superioară în spiritul cel mai gândirist. Cântecul rămâne printre cele mai strălucite ale mişcării^ In acest chip împlinea Nichifor Crai- 282 ■ ----------5 © BCU mc legea românească a Poeziei. Să se observe deplasarea semnului grav, despre care vorbim, şi în aceste versuri din „Rugăciune": Sub stele Doamne, cu pământul frate Plutesc peste genuni nemăsurate, Deasupra zodii, besnâ dedesupt, Mă simt de besnă, cu pământul, supt. Mă zgudui Doamne, cu pământul, scapăt . In golul nefiinţei fără capăt. Şi, doi o spaimă, isbucnim deodată Spre soare el, şi eu spre Tine, Tată. In preajma revistei Gândirea s’a desvoltat, precum se ştie, o bogată floră de poezie religioasă sau de sensibilitate metafizică. Acest soiu de cultură s’a bucurat de-o preferinţă subliniată în paginile revistei. Noui şi noui cântăreţi veneau să eeară adăpost pentru produsele anotimpului lor liric.} Unii dintre aceşti poeţi s’au menţinut cu stricteţe în ogaşele dogmatice ale ortodoxiei creştine, alţii şi-au îngăduit, sub privirea uneori mustrătoare a directorului, o anume libertate creatoare faţă de motivele creştine, convertindu-le în mituri şi viziuni inedite, urmând, poate fără de a şti, îndemnurile spre eresuri ale imaginaţiei şi gândiriei populare. Deopotrivă de româneşti sunt fără îndoială atât creiaţiile celor ortodocşi cât şi ale acelora cari, spărgând conformismul, piăsmuiau din duhul eresului, din acel duh care împrumută atâta nebănuită şi uluitoare spontaneitate geniului popular : - Doamne, Doamne, mult zic Doamne, - Dumnezeu pare ca doarme Cu capul pe-o mănăstire Şi de nimeni nare ştire. Nu s’au născut oare dintr’un duh al eresului aceste câteva versuri populare vrednice de a fi amintite într’o asemenea ordine de idei ? ? Mi-aduc aminte că, dintr’o mică antologie de poezii populare, pe care le-am tălmăcit pe vremuri cu un prieten în limba germană, acestea erau versurile, cari au impresionat cel mai mult pe străini. Mai păstrez şi azi nota publicată într’un mare ziar de peste hotare de către un eminent critic literar, notă care asemăna cele câteva versuri populare cu poezia lui Rainer Maria Rilke. ................ Dar să ne întoarcem. Spuneam că^poeţii dela „Gândirea*4 s’au lăsat fecundaţi de ortodoxie, dar şi de „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri*4 de acele eresuri, înfiorate şi de penumbră, cari au avut darul să-l încânte odinioară aşa de mult şi pe Eminescu. Mărginindu-mi astăzi înadins consideraţiile numai asupra poeţilor de strictă închinare ortodoxă dela „Gândirea44, însemn că este vorba în primul rând de Niebifor Crainic, Ion Pillat şi Yasile Yoieulescu, cei mai valoroşi ai acestei linii şi asociaţii lirice. Osia bipolară „pământ-oer44 ,relevată adineaori ca o particularitate a poeziei lui Crainic, aparţine în adevăr şi celorlalţi doi, căci ea 283, © BCU este în cele din urmă o axă a viziunii creştine despre lume. In acest pervaz foarte încăpător sunt posibile diverse variante tipologice. Dacă am face o deosebire între tipul, care pune accentul mai mult pe pământesc şi omenesc fără de a pierde din vedere polul opus, şi tipul care dimpotrivă apasă asupra cerescului şi divinului, am putea prea lesne să le găsim nişte străvechi modele. Luându-ne după cei dintâi scriitori ai lumii creştine, adică după evanghelişti, avem latitudinea să facem o distincţie între stilul lui Marcu şi stilul lui Ioan. Mărcii, ca reprezentant iniţial al sinopticilor, a vorbit despre Iisus Christos mai mult sub raport uman şi pământean, câtă vreme Ioan a înfăţişat pe Iisus Christos mai curând în bătaia de lumini a cerului. Ca scriitor creştin, Niohifor Crainic evoluează dela calmul patriarhal şi terestru spre abstractul teologic şi celest; el trece cu alte cuvinte încetul cu încetul dela un stil marcuin la un stil ioaneic. E aci un drum dela evenimentul văzut cu ochii ,dela concretul vremelnic, la lagosul diafan populat de semnificaţii sublime. Dacă impresiile nu mă înşeală Yoiculescu este acela care s’a îndrumat cel mai mult spre stilul ioaneic. Dealtfel, niciunul dintre poeţii români nu se adapă aşa de mult ca Voiculescu la isvoarele alegoricului, pe care îl netezeşte şi-l atenuiază, muzical si plastic, ca să nu-şi piarză virtuţile şi caratele poetice. La rândul său Ion PiUat, umanizând şi românizând legenda biblică, prin transpunerea ei în peisajul domestic depe Argeş ,ilustrează, prin poezia sa de calitate ortodoxă, mai curând tipul marcuin sau mai lămurit stilul lui Luca, povestitorul copilăriei idilice plină de toate frumuseţile basmului a Domnului Iisus Christos. Intr’o atare perspectivă m’aşi încumeta să analizez cândva poezia religioasă a lui Nichifor Crainic. Astăzi voiu cita numai câteva versuri din multele, ce ni se îmbie pe cărările gândului ce-1 urmărim. Ele se conturează ,ca la o chiemare magică, desprinzându-se din zarea bărăganelor şi dintrun timp fără dimensiuni. Ascultaţi cadenţele faimoaselor versuri, în cari figura lui Iisus, trecând prin grâu, apare cu trup viu şi aievea în adierile de seară ale ţării noastre, biblic schimbate la faţă : T' . Prin grâul copt, pe unde-aleargă şerpuîtoarea mea cărare ce scapătă departe’n aur de glorioasă înserare, Mi s’a părut că treci Isuse, precum treceai pe vremea ceea, gustând în mers prietenia pescarilor din Galileia. Vorbeai... şi inimile toate se aninau de vorba ta şi le purtai ca o podoabă de ciucuri prinsă la manta. Că vorba ta era mai dulce ca rodiile din Edom şi ’nomenea dumnezeirea şi îndumnezeia pe om. 284 © BCU Transfigurarea divină a creaturii, procedeu pentru care scrisul evanghelistului, după care Cuvântul trup s’a făcut, serveşte drept veşnică îndrumare, această transfigurare, zic, ne întâmpină la fiecare pas în opera poetică a lui Crainic, ca fondul auriu în icoanele bizantine : Pământuri soare se’nveşmântă Şi fapta mea-i oglinda n care vezi Lumina paradisului răsfrânta. - In braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi Şi’n truda mea, cu mine laolaltă l e bucuri sângerând, ca să oreiezi. Invazia teologiei în cultura românească postbelică, înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămânea pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. Nu An trece mult şi nimenia nu-i va mai contesta acest merit. Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare, susţinute şi de fiecare zi. Cu aceasta ne găsim fără îndoială în faţa celei mai importante laturi a înfăptuirilor colegului nostru. Ceeace Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox, rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare. Este aci şi o patetică activitate de animator depusă în atâtea eseuri şi’n nenumărate articole de ziar, dar este aci şi o operă de gânditor ortodox. Aş vrea să stăruim puţin asupra celei mai mature cărţi, pe care Crainic ne-a dat-o până în momentul de faţă. Am numit „Nostalgia paradisului". Punctul de mânecare al gândirii lui Crainic este credinţa întru „revelaţie divină" făcută omului prin literatura testamentară, dar şi prin acele organe ale revelaţiei care sunt sfinţii Părinţi acceptaţi ca atare de ecumenicitatea ortodoxă. Dintre scriitorii creştini Crainic preţueşte mai presus de toate pe marele mistic al Răsăritului ,Dionisie Areopagitul şi ţpe dogmaticienii Maxim Confesorul şi ţloan Damaschinul. Aceştia reprezintă după părerea lui Crainic suma teoretizată a revelaţiei divine. „Nostalgia paradisului", cartea lui Crainic, expune şi desvoltă într’un anume domeniu pe deplin limitat un punct de vedere sprijinit pe concepţia ortodoxă Spre a înţelege modalitatea „autoritară" a cărţii lui Crainic, precizăm că autorul ei nu crede în puterea raţiunii autonome. „Conceptul modern, spune Crainic, de autonomie a raţiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulându-i isau diotându-i legde lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit şi consacră păcatul lui Adam căzut prin trufie în clipa când îl îmbăta iluzia înălţării prin propria-i natură. Lumea dinainte de Ghristos a gândit în această autonomie ; lumea modernă divorţată de Christcs s’a întors la ea reluând păcatul dela capăt". Năzuinţa ce stă la temelia cărţii lui Crainic este aceea de a scrue, învestit cu daruri creştine, şi de a desbate unele importante probleme de filosofia culturii şi de estetică în lumina unei învăţături, pe care o crede de supreamă obârşie divină. O confesiune mişcătoare face Crainic, pe care nu mă îndur să o trec sub tăcere. El zice : „Ceeace va fi găsit în carte ca lucru isbutit aparţine doctrinei creştine; iar ceeace va fi găsit neisbutit, nu vine din doctrină, ci din neputinţa autorului de a o contura". Modestia autorului e tulburătoare, dar cu totul nelaloc. Căci Nichifor Crainic discutând în cartea sa problemele situate în centrul interesului general al filozofiei culturii şi al esteticei, a 285 * © BCU fost silit să ia atitudine, el personal, şi să regândeaseă corpul doctrinei tradiţionale într’o constelaţie teoretică, ce nu exista pe vremea sfinţilor Părinţi. Cari sunt problemele care îl preocupă pe Crainic ? Le enumerăm sub formă interogativă : Ce este cultura: Care e rostul şi finalitatea ei? Ce este în speţă arta? Aceste fenomene ale spiritului şi altele la fel Crainic le potriveşte aşa ca să ajungă în subordine faţă de religie. Atacând problemele înşirate, foarte actuale toate deopotrivă, Crainic se întreabă: Cum le-ar fi gândit şi cum le-ar fi soluţionat sfinţii Părinţi, dacă prin-tr’un capriciu al sorţii ar fi fost puşi în faţa lor îşi oarecum solicitaţi cu toată insistenţa să răspundă. Toată economia lucrării dovedeşte că Nicbifor Crainic îşi exaltă o certitudine personală, dela care purcede şi în favoarea căreia vrea să promoveze un asentiment cât mai obştesc. Spre a preîntâmpina orice interpretare gre* şită a atitudinii mele faţă de aceste probleme, de cari am avut prilejul de a mă ocupa şi eu, voiu preciza că încercările subsemnatului s’au mişcat cu totul pe alte linii. Ca filosof, care se distanţează creindu-şi dificultăţi şi problematizându-şi orice obiect de cercetare, nu pot să spun decât că trebue să invidiez certitudinile de credinţă ale lui Nicbifor Crainic. Şi mai ales imensa anticipaţie, că în gândirea autorilor pe cari el îi frecventează, este depozitată însăşi revelaţia divină. Crainic nu are nici o îndoială că cel mai asiduu colaborator al geniului patristic a fost Dumnezeu însuşi. In posesia acestui criteriu, pe care îl crede absolut, Crainic va desfăşura deci problematica filosofiei şi a esteticei cu impunătoare măiestrie din punct de vedere teologic, cu irezistibilă seducţie verbală, dar de altă parte şi într’un fel care trezeşte consternarea simplilor filozofi. A simplilor filozofi cari, vrând-nevrând mai trăiesc şi astăzi în credinţa iremediabilă că mintea li s’a dat din partea lui Dumnezeu ca să şi gândească cu ea şi să nu fie numai receptacolul unui adevăr gata făcut. A unui adevăr depus odată pentru totdeauna în arhivele îngereşti ale trecutului răsăritean. Mărturisesc fără înconjur că din parte-mi am multă înţelegere pentru modul de a gândi teologic, dar tot aşa voiu mărturisi că, oarecum prin naştere, m’am obligat să am cel puţin aceeaşi înţelegere şi pentru aspiraţiile filosofiei. In faţa ochilor lui Nicbifor Crainic istoria filosofiei se arată ca o devălmăşie de contradicţii, ca un „haos". Dacă ar fi aşa, atunci nu ştiu dece Niohifor Crainic n’ar vedea şi în istoria artelor tot un haos, şi în istoria religiilor deaşişderea. Cuvântul „haos“ e grav, dar e chiar al lui Nicbifor Crainic. Mă grăbesc să-l rectific, — altfel s’ar supăra Plato şi s’ar svârcoli în mormânt Immanuel Kant. Dar toate acestea fie spuse în paranteză ! Căci, cu excepţia acelor locuri îndoielnice, unde combate filosofia global sau cu argumente insuficiente, gândirea lui Nicbifor Crainic are neapărat elevate şi strălucite calităţi. Lipsurile le regreţi numai când te laşi copleşit de nevoia niciodată satisfăcută de a vedea în faţa ta o operă fără pată şi fără g;oiuri. Nici locul, nici timpul nu ne îngăduie să intrăm în desbaterea propusă de Crainic a problemelor. Ne oprim la concluziile cărţii. însemnările sale în jurul semnificaţiei culturei şi inclusiv a artei, sunt în realitate nişte comentarii în jurul experienţei tragice a omului biblic, a întâiului om : Adam. „Numai din vrăjmaşa împotrivire a pământului cu toate făpturile lui şi numai din restriştea haotică a decadenţei, a putut (Adam) să priceapă frumuseţea, desăvârşirea raiului din care a fost alungat", ne spune Nicbifor Crainic. Şi mai departe : „Tot astfel dacă în om există sentimentul amar al tuturor imperfecţiunilor, din care e alcătuită viaţa noastră, sentimentul acesta nu e decât umbra acelei conştiinţe religioase superioare despre realitatea transcendentă a perfecţiunii absolute, a cărei imagine divină şi a cărei viziune ne înverşunează să acceptăm condiţia mizeriei terestre numai ca un provizo- rai, din care suntem destinaţi să ieşim prin moarte”. Omul se sbate între imperfecţiune şi perfecţiune, intre moarte şi nemurire. Dorul omului de a înfrânge această distanţă este, după Crainic, nostalgia paradisului. Torturat de antinomia existenţei sale, geniul omenesc se consolează provizoriu în creaţiile sale de civilizaţie şi de cultură. Creaţiile culturii, adică ideile, viziunile, plăsmuirile artistice sunt imagini şi simboluri ale ordinei eterne, la care spiritul omenesc aderă prin însăşi natura sa nemuritoare. „Paradisul, afirmă Crainic, atât în semnificaţia lui creştină, cât şi în semnificaţia pe care i-o găsim în religiunile păgâne, e un paradis pământesc şi un paradis ceresc. Şi dacă civilizaţia are vreun înţeles material de aplicare a puterii omeneşti să înfrângă vrăjmăşia pământului şi să-l stăpânească, ce este oare mai Prese şi mai logic decât să vedem în această acţiune un asalt continuu şi gigantic al omenirii de a recuceri, de a reface pe faţa globului pierdutul paradis pământesc ? Şi dacă cultura, în cea mai înaltă şi mai spirituală semnificaţie a ei e plăsmuirea unui simbol al frumuseţii ideale, ce ne opreşte să-i identificăm arhetipul în paradisul ceresc, în patria unde se doreşte, ca la el acasă, sufletul nemuritor ?” — „Philosophie ist Heimweh” — filosofia este nostalgie, dorul de a ne simţi pretutindeni acasă, spunea romanticul Novalis într'un aforism, ascunzând un tâlc panteist. Niohifor Crainic lărgeşte enorm zarea, închiagă luminile sistematic şi le tălmăceşte în sens creştin: cultura este nostalgia paradisului. Iată formula lapidară a lui Crainic: „Civilizaţia îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc”. Cert, dacă admitem cu gândirea teologică dogma realităţii celor două paradisuri, a celui trecut depe pământ şi a celui viitor de dincolo de linia morţii, atunci lămuririle lui Niohifor Crainic cuprind cea mai justă definiţie şi explicaţie a culturii. Dar dacă potrivit gândirei filosofice, imaginile celor două paradisuri nu sunt decât mituri de înaltă frumuseţe şi tâlc, atunci formula atât de atrăgătoare a lui Niohifor Crainic nu defineşte şi mai ales nu explică întru nimic cultura, ci circumscrie doar printr’un simbol, ceeace ar vrea să definească şi să explice. Iar „simboluri”, cari circumscriu aspiraţia creatoare de cultură, se pot găsi mai multe. Aceste simboluri sunt chiar interşan-jabile. Cultura este după Crainic o compensaţie sau mai lămurit un „simulacru”, pe care genial omenesc şi-l creiază în năzuinţa sa către paradisul ceresc. Acum câţiva ani, găsindu-mă în Elveţia, mă lăsai tîrît întâmplător într’o discuţie cu nişte psiho-analişti, cărora le arătam că în fond psihanaliza nu defineşte şi nu explică fiinţa culturii, ci exprimă numai simbolic aspiraţia creatoare de cultură printr’o aspiraţie de altă natură, dar, adăugam, pentru acelaşi lucru s’ar putea găsi şi simboluri teologice, care sunt mult mai nobile. Citind cartea lui Crainic ai satisfacţia rară, ce ţi-o oferă contemplarea unui atare simbol. Fapt e că Nichifor Crainic a făurit, pe îndelete şi cu chibzuială, o teorie a culturii, care poate fi combătută filosofic, dar care rezistă admirabil în perspectivă teologică. Dintr’o pornire ce-i era foarte naturală ca poet, dar şi în acord cu teoria sa, Nichifor Crainic ia faţă de cultură o atitudine în genere „pozitivă”. Lucrarea sa echivalează chiar cu o tentativă de justificare a „culturii” în lumina doctrinei ortodoxe. Acesta e un alt merit de necontestat al cărţii. Un deosebit merit, căci din punctul de vedere al „revelaţiei divine”, problematica culturii nu a fost totdeauna şi nu este nici astăzi pretutindeni văzută în acest chip. Nici chiar în lumea creştină. N’aş vrea să încheiu răspunsul la discursul nobil de recepţie în Academia Română, al colegului nostru, fără de a releva, cum se cuvine, şi această lăture a cărţii sale, aşa de reconfortantă. Teologia protestantă actuală este o nesfârşită apă tulburată. Sgu-duit din temelii este protestantismul între altele şi de doctrina dialectică, numită şi a 287. © BCU Cluj „crizei41. Iniţiatorii teologiei dialectice sunt Karl Bartli, Brunner, Gogarten, originile ei mergând până la Kierkegaard. Ori, această teologie dialectică pornind dela criteriul absolut al „revelaţiei divine” condamnă cultura omenească drept un fenomen pe făgaşele păcatului şi ale morţii. Cultura nu are, după opinia teologilor, la cari ne referim, nici o justificare pe planul „revelaţiei divine”, dimpotrivă: ea nu face decât să ne menţină în păcat. Nu ne înşelăm, sper, prea mult, afirmând că în teologia dialectică răbufneşte oboseala de cultură a unor spirite chinuite, cari au întins excesiv arcul problemelor şi s’au înstrăinat de îndemnurile şi preocupările fireşti ale omului. Studiul lui Nichifor Crainic, în care svâcneşte bucuria creatoare de cultură, este cea mai promptă replică, pe care ortodoxia, nu numai dela noi ci de pretutindeni, o dă unei teologii protestante de mare prestigiu. Nu mă îndoiesc că tumultul primă văratic al tinerei noastre culturi româneşti, mult mai interesantă decât o cred adeseori chiar românii, a contaminat sufletul lui Crainic şi i-a dat bucuria creatoare şi acea atitudine plină de solicitudine faţă de problematica, vastă şi dificilă, ce şi-a ales. In deplinătatea puterilor şi a maturităţii sale, Crainic îşi ia locul de membru activ al Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română şi Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul şi Ioan Damaschinul, gânditorii falnici ai creştinătăţii răsăritene, sosiţi din ţara lui Lerui-Ler. Umbrele lor măreţe vor rămânea printre noi, o bucată de veac, şi mai bine, atâta timp cât Nichifor Crainic va mai îmbogăţi cu noui gânduri şi cu noui daruri scrisul românesc. 288 © BCU SONETE DE ION PILLAT HERUVIM Când seara ţese umbră prin odaie, Din jâlţ de vremi privind oglinda, stai — Un singur fulger o cuprinde mai înfricoşat ca ochii de văpaie. Şi cum adânc pândeşti, se întretaie Pe ger de ape aripe de rai... Să fie El, solia oe-aşteptai? Aşa lumină ’n inimă ce grea e! De slăvi orbit te frângi făr’ de putere, Biet îndrăsneţ, la rându-ţi fulgerat De flacăra cumplită ce te cere. Oglinzi se ’nchid şi suflete pustii —■ Din noaptea lor brumată a sburai Foc alb prin înstelatele domnii. ROZĂ Desăvârşire-ascunsă ’n mii de gânduri, Şi ’ntr’o petală fie-care gând; înşiruire de chilii păstrând Tot duhul lor chiar de le smulgi din rânduri. Schit tăinuit ai cărui fluturi sunt Anahoreţii duşi de vis şi vânturi; Psaltire de colori, ceaslov de cânturi, Dai mânei eui te-a rupt tot mirul sfânt. © BCU Cluj Văd fruntea-ţi grea de rouă cum se pleacă Pe un boboc deplin, oe-1 strângi în cracă — Marie-a florilor, nai alt destin! Când sora ta din ceruri mă învaţă Prin jertfă vie ca să scap de chin, Dă-mi sihăstria ta să uit de viaţă. NATURĂ MOARTĂ Lin trandafirul din pahar Lăsând petala lui să cadă Sărută roza de zăpadă Din apa cu albastru har. La doi păstori de porţelan De Saxa: mică şi pudrată, Marchiza’n Sevres îşi arată In alb dispreţul suveran. Şi pe un scrin din vremea’n care Trăiau şi Goethe şi Voltaire: In lungi bătăi crepusculare Străvechiul ornic sună rar Prin timpul cu brumat cleştar Vecia ceasului ce moare. HAR Ce-ţi veni de sus, nu-1 lăsa să cadă, Ţine-ţi-1 adânc în pământul bun. Ţi-a blagoslovit grâul un străbun, Crezul îngropat tainic sub zăpadă. Lasă-te ca’n somn zodiilor pradă, Va veni Prier înverzind păşuni; Sufletul va fi sboruri de lăstuni, Vei uita umbriri, nori cumpliţi şi sfadă. Ce-i născut întreg, moartea nu-1 sfărâmă, Veşnicia-i stă sâmbure în dar Şi din nalte vrăji duce o fărâmă. Lasă-1 aruncat pământescul zar — Cerul, el ne dă stele bune, rele, -Cântecul deplin, gândurile grele. S A ADI Cădea’n Şiraz o seară de safir, Urcau cipreşi, havuzuri, minarete; Columbe albe se lăsau încete. Saadi ţinea în mâni un trandafir. Plutea rotind, poemul: un erete — Petală de petală, fir cu fir, Al rozei har şi al luminii mir înaripau un vers pe îndelete. Sus, pe Şiraz ardea un cer de aur; Dar la hotar, pe stepe da pârjol: Tătari veneau cu mugete de taur — Pe când înitr’o grădină, tainic sol, Păzind pe lume singurul tezaur, Saadi privea o floare şi un stol. P O E S I I DE N. CREYEDIA GU AMINTIREA PE UMERI Să punem amintirea pe umeri, Să nu răcim. Ne-amăigim, ne-amăgim, Dacă verile ’nnumeri. . _ ’T Nu suntem ca alţii, ca unii — E şi asta un blestem, poate Prin sângele nostru să ’nnoate Sloiul de ghiaţă al lunii. Drumul nostru, greu odor ' Atât de lung mi se pare — Şi nu-ţi mai aduc de gât Traista plină cu dor. Tot cireş plin, tot nea, Aceeaşi viţă de vie — Poate din vina ta, din vina mea, N’a fost, totuşi, să fie. Seara — ţigancă sărmană Iţi cere în poartă pomană. Dă-i toate sălbile, dă-i-le Şi luminează-mi iarăşi odăile-aoestea pustii. Ce noapte, sus, de mătase — . Eu în oglinzile-acestea mă ’nnec. Spre-o ţară de flori de potasiu, Plecare-aş odată, să plec ! . 292 © BCU Cluj DIAN A Domnişoarei Ioana Nichifor Crainic Peste oraş şi peste lume, Amurgul, calm, îşi lasă brazii. Iar ei, aşa grăbită cum e, Ca soarele, îi ard obrajii. Se duce iute la 'niâliiire Prime verila domnişoară — ’ Şi-i este sufletul supţire, Cum e o coardă de vioară. La gâtul fin, aşa precum 1-1 scrise Marele Olarul, Ca o părere, ca un fum Albastru’i flutură fularul. In ochi, colorile cernelei, In piept, c’o floare-a micşunelei, Dianâ e, nescuturată — Şi’n braţe, primăvara toată. Prefiră aerul iubire Şi merge fata, merge bici! Şi sânii: prepeliţe mici Ii ciripesc de fericire. Pe el, îl ştie leneş mare De-o să ’ntârzie — ce-o să-i facă ! La o biserică săracă, Aprinse-un pui de lumânare. Şi-acum e, toată, aurită E ca o ramură ’nflorită, E ea o pană de uşoară îndrăgostită căprioară. DE VIITORUL NOSTRU NU MI-E TEAMĂ De viitorul nostru ,nu mi-e teamă — Ni-i cerul semănat cu-atâtea craci. Şi stau înfipţi în glia noastră — mamă 'ţăranii dârzi, ca nişte buturugi ! Sunt Crişurile noastre încă repezi, Sub Maramureş, oase mai se-ascund. Pe Nistru, Ştefan are grele lespezi Iar Dunărea şi Marea-s fără fund. 293 © BCU Să nu vă întristeze viitorul Yoi, fetelor, cu sâni şi-obrajii tari. Priviţi vâltoarea scumpă — tricolorul Şi aprigii, măreţii militari! Cu braţele aprinse de mânie Jurăm pe cea de ieri, icoana ta ! Frumoasa, marea noastră Românie, Că niciodată nu te vom uita ! Carpatu-aşteaptă, crâncen ca un zimbru Prăpăd să dea de pietre şi oţel! Noi sărutând pe fiecare timbru, Un Rege — ne dăm viaţa pentru El! Şi pân’or cade trăsnetele-alarmei, Uniţi cu toţi, sub Patrie şi legi, Cu ochii stăm, ca ţevile de armă, Pe graniţele sfinte şi întregi ! Şi ’ntreg aşa cum soarele răsare Să afle-acei ce-au rupt şi-or mai lovi, C’a fost o vatră-a României — mare . Şi mare ea în veci, din nou, va fi! MARTIE Domnului Bazil Munteanu Soarele’n sus de trei lăncii — Pământul sub fier îşi dă duhul. Miroase-a mirişte văzduhul, A iarbă şi-a floarea ţigăncii. Beată de slăvi, ciocârlia Se scaldă în aer — o frunză. Plugului, frate cu glia, Ii cântă rotila, neunsă. Unul, greoiu ca un crap, Hăis e cât o povară. De-atâţia ani, decând ară, Plăvanii ’ntorc singuri la cap Rumânul i’ndeamnă încet Mai cu oticul, cu glasul. Strânsă, ca un şervet, Barza măsoară cu pasul. 294 Cu-obrazuJ bălan de boer, Soarele urcă pe cer, Ca pe-o moşie a lui. Norii — ca nişte boi să tui. Pe-alocun, ogorul e tare, -Ca nişte vetre de-altar. Şi luptă, se’ncumetă boii — Bolovanii : cât nişte copăi. In bozii şi’n vatra de pir, Pârâie plugul, oa’n fier. Dar mai spre pădure, pământul Se varsă ca icra, ca untul, Ca nişte funduri de albii. II simte fierbinte la tălpi Buturul crâncen: plugarul. E-amiaza ca floarea, ca varul Opreşte boii. Dejugă. Le pune ’nainte o glugă Uscată de ger, de coceni. In zare-a văzut, printre gene, O cruce din ce’n ce mai mare: Nevasta, cu demâncare. P O E S I I DE VLAICU BÂRNA . PRINTRE UMBRE Te regăsesc printre umbre Cu-acelaş zâmbet, cu-aceleaşi priviri, Sfioasă — uneori — ca o taină, Fluidă ca un lan de trestii subţiri. Senină şi tristă — jocul tău favorit, Jocul ştiut al acelor zile... Mai stărue urmele noastre, urmele, In uitatele lor argile. De undeva, de departe, Din codri sfioaselor umbre, Cornul prelung al lunii Ne ’ntoarce ecouri sumbre. Sunt demonii nopţilor noastre. Demonii uitaţi ai iubirii ; Neliniştea lor — pârâu înspumai Subt stelele nemuririi! N’AI VREA...? N ai vrea să retrăim o clipă numai Acele zile, cu beţia lor de visuri, Tristeţile şi vechile nelinişti, Urzite între piscuri şi abisuri ? 296 © BCU Cluj N’ai vrea să-mi dai ca altădată mâna Şi bazele cu zâmbete, şi ochii, Sa mă ’nfioare lin ca o pădure Foşnirea de mătase-a unei rochii '< Nimic din câte-au fost să nu mai fie, Când inima — aceiaşi — ţi-le cere ?... ...Zâmbeşte-mi ca în serile de-atunci Cu buzele crispate de durere ! ACOLO LÂNGĂ MUNŢI... Acolo lângă munţi, toamna, Intre neguri şi brazi... Erai departe. Neliniştea de-atunci Mă cuprinde şi azi. Nopţile toate sub palizi luceferi, Zilele singure, cu neguri de-argint Ca un fum alb, prin visuri, — Braţele tale ’n alint. Apoi ai venit. Printre ierburi Lângă florile de munte, aevea erai. Sus pe calinele umede Cu al brazilor verde alai. Culegeam flori împreună, Flori galbene, cu arome de câmpie.. Sus ne străjuiau neclintiţi Munţii cu-a lor veşnicie. m © BCU Cluj OMUL CU GRIMASĂ DE VICTOR PAPILIAN întors acasă mai de vreme ca de obiceiu, profesorul Alexandru Bordeianu găsi feciorul instalat cu neruşinare la biroul său, cu picioarele pe masa de lucru, cu capul răsturnat peste speteaza scaunului, fumând şi ascultând radio. — Gioni... se răsti el. Valetul se sperie. Vezi bine ,era transportat. Apoi dând ochii cu stăpânul său începu să bâlbâie o justificare, în timp ce-şi aduna picioarele din poziţia comodă şi anevoie se îndrepta în capul oaseor. — Ii zice unul... ceva de speriat. Şi are o cântare... „Buchetul de camelii'4.. Când o aud mă topesc de-a’n picioarele. Mă prăpădesc... Dar fiindcă stăpânul său era tot ursuz, — pierduse deci la cărţi — şi nu putea fi „dus", cârmi vorba. ' — A luat masa, domnul profesor ? — Da. Pregăteşte-mi baia. Dar mai întâi deschide fereastra. Ţi-am spus de-atâ' tea ori că nu pot suferi fumul de tutun prost. Feciorul execută ordinul fără să se supere. îşi cunoaşte stăpânul. Era un om bun, de aia îi şi trecea el atâtea. Uneori însă, era cam nesuferit, mai ales după o „pasă" rea. Zi-i om de ştiinţă şi-i destul. Dar înainte să pelice îşi aminti de clientul caraghios, venit după ora de consultaţie şi fu bucuros să lungească vorba. — Aveţi o scrisoare pe birou. Profesorul se trânti în fotoliu şi scoase o ţigară. Era plictisit. Să nu fi fost război, azi n’ar mai fi aici, ci departe, departe... O singură patimă avea şi el. Nu jocul de cărţi, cum credeau toţi proştii ăştia, ci călătoriile. Văzuse mult, vizitase întreaga Europă, Asia şi America... şi totuşi cum ar fi sburat peste graniţă ! Se sculă plictisit. Pentru gândurile lui, împletite cu imagini din splendorile vizitate, altă muzică, nu proastele (romanţe sentimentale bune pentru Gioni. Auzi, Buchetul de camelii... Se duse la aparat şi cu necaz învârti şurubul. Un concert pentru vioară şi piano, necunoscut dar de bună calitate, curăţă imediat atmosfera sonoră ca şi aroma ţigării lui, mirosul de prost tutun al valetului. Se pregătea să asculte, când dete cu ochii de scrisoare. — Vreo recomandaţie... Şi cu aceeaşi mişcare indiferentă şi lenevoasă devenită aproape profesională, rupse plicul şi scoase scrisoarea, dar înainte să citească — tot din obiceiu — vru să vadă numele plicticosului solicitator. Deodată respiraţia i se tăie, iar ploapele şi le simţi stânse în cercuri fierbinţi. O scrisoare dela ea! Ei bine, la asta nu se aşteptase. Dela ea, dela Violeta... Câţi ani de când n’o văzuse? Aproape optsprezece. Da, da... 298 © BCU Cluj la câţiva ani după războiu. Atunci o întâlnise întâmplător la Bucureşti. Era măritată de curând. Profesorul continua să zâmbească scrisorii, cum ai zâmbi unui copil. „Dragă Alexandre, spunea ea, îţi trimet pe un prieten din copilărie, pe cunoscutul artist Bărdescu-Pommery. Are nevoie de o operaţie serioasă, de aceea îl încredinţez mâinilor şi priceperii tale. Şi fiindcă e artist — deci trage pe dracul de coadă— fă-i maximum de reducere. Tu ce mai faci? Eu, din nenorocire îmbătrânesc. Şi ce e mai rău, îmbătrânesc la Buzău cu şcoala şi cu lecţiile. Mă gândesc însă des la tine. A ta... Violeta". , ; Profesorul lasă scrisoarea pe masă, se întoarce la fotoliu, cată puţin zăpăcit în jurnal şi apoi se trânteşte în fotoliu ,ca adineaori Gioni, cu picioarele pe masă şi capul răsturnat pe spate. Ploapele i se adună încet ca foile unei cărţi. Muzica umple acum toată încăperea şi întreg auzul. Mai mult, prin fereastra deschisă se întinde departe în noapte... Ce greu şi întortochiat drum trage după el, drum arid de stepă. Şi e singur, singur... singur doar cu umbra lui. Ultimele lumini se pierd în depărtări. Au rămas acolo în copilărie, sorcovele crengilor de liliac şi vicleimurile răsăriturilor de soare... Ca să le privească trebuia parcă să ridice un oblon greu. Şi totuşi în clipa asta, pe oglinda turbure a sufleiului, picură ca stropii de ploaie ecouri, ecouri din cele depărtări. A răsunat un tril. Unde ? In sclipirea frunzei de plop, sau în vârful genelor? Şi un arpegiu se rostogoleşte... poate-s ape de izvor, poate-s cascade de plâns... Pe urmă parcă toată făptura i se preface în fum, într’un fum subţire, aproape imaterial. Clipa nu mai are consistenţă. Trecut, viitor... nu mai există. Dibueşte, aşteaptă, aşteaptă... — Baia-i gata .domnule profesor. Bordeianu tresare. Clipeşte din ochi de câteva ori, parcă să fărâme legăturile nefireşti ale visului şi apoi se ridică. • * , * * In apa călduţă a băii, profesorul îşi simte trupul slobozit din toate încheieturile. E şi asta o voluptate, să surprinzi rafinatul proces al odihnei. De obioeiu, gândurile ţi-1 întunecă în trecerea spre somn, iar masa scoate apetitul prea Ia vedere. Numai baia adună laolaltă trup şi suflet. Parcă vezi cum se aşează fibră lângă fibră, în muşchi, cum se potrivesc oasele în încheieturi, cum se linişteşte cursul prea încordat al sângelui. Şi când munca trupului s’a ostoit, mintea se estompează în leneşă topire de umbră, mintea omului de ştiinţă, clară ca o fereastră şi precisă ca o scară. Da, aşa e mintea lui, scară în spirală care urcă, urcă mereu, şi aşa a fost din toate timpurile, din copilărie de când lupta pentru premiul întâiu ,şi până azi când, după munca istovitoare de fiece zi, îl aşteaptă baia călduţă drept singura răsplată. Păcatul e în el. E un mizantrop. A scârbit lumea, de nevastă s’a despărţit, pe copii i-a îndepărtat, prieteni n’are... E un om rece, abrutizat de muncă, fără pasiune pentru ştiinţă, fără încredere în frumos. Munca lui?... muncă de ziler. In loc să ridice poveri în spate sau să bată cu ciocanul, deschide pântece sau trepanează cranii. Da, muncă brută de ziler! Şi chiar celebrele lui călătorii în străinătate, simple ofensive profesionale, dictate de acelaşi interes de a vedea, de a perfecţiona o tehnică, de a-şi însuşi un procedeu nou. Treabă de comis-voiajor. Da, păcatul e în el. A vrut să fie singur, şi iată-se singur... '-■* Profesorul se surprinde jucându-şi mâinile prin apă. Aşa se scurg şi anii, clipele, 299 © BCU amintirile, ca apa printre degete. Numai succese mici, meschine, care nu merită sa fie reţinute, succese de concurs, succese profesionale. Nicio mare bucurie, nicio mare durere. Aci, mintea lui se opreşte poticnindu-se. Nu!... A suferit, a iubit. Când? De mult. Pe vremea când privea la cer ca într’o carte cu poze, iar florile îi serveau drept alfabet. La capătul celălalt al vieţii, dincolo de pustiul drumului, se deschide decorul luminos al celei dintâi iubiri : Violeta !... Profesorul îşi aminteşte de scrisoarea de adineaori.: „eu ,din nefericire , îmbătrânesc". Nu, protestează el, parcă să se apere pe sine, Violeta nu îmbătrâneşte, nu poate îmbătrâni. Apoi îşi surâde cu indulgenţă. Ce gânduri copilăroase. Doar are patruzeci şi opt de ani, deci Violeta are patruzeci şi cinci. Era cu trei ani mai mică, el cincisprezece, ea treisprezece. Bordeianu închide ochii. S a lăsat prins de amintiri. O vede şi acum. Victorios, se întoarce dela examen. Nu-i poate ieşi din minte şi trup sensaţia de putere, de libertate, legată de premiu şi de vacanţă. In fundul curţii sub cireşul încărcat de roadă e partidă mare de crochet. A venit soră-sa, Magda, dela pension cu prietenele. Le cunoştea pe toate. Ba nu, pe cea mai frumoasă, şi cea mai blondă, pe fata asta tristă, cu' părul tăiat şi revărsat în bucle pe umeri, cu ochii în săgeată ca petalele de clematită, el no cunoaşte. E Viorica Obogeanu. Dela prima întâlnire a înţeles că „e pe viaţă". Mai târziu a râs ca de-o copilărie. Şi iată, că-i pe viaţă... Nu poate uita nimic, absolut nimic. Ce romantică ,dar ce gravă a fost totuşi prima lor mărturisire. — Ai citit Dama cu camelii? — Nu. Dar am văzut Traviata. — Ei bine... în suflet port blestemul marelor iubiri. Eu pot Iubi pe-o viaţă întreagă şi pot muri pentru iubirea mea, ca Margareta Gauthier. — Violete... — Iubitul meu... Profesorul tresări. Simte şi azi plecând din buze acelaşi fior ca şi atunci. Primul sărut a slobozit în trupul său o reţea subţire ca o pânză de păianjen, pe unde, din când în când, trece ca o scânteie luminoasă, la chemarea gândului, acelaşi fior. — Copilării... făcu el. A dat drumul duşului rece, să curme brutal gândurile care nu mai erau pe potriva sufletului de acum. In halat de baie, trece în birou. Să mai citească puţin. Scrisoarea e tot pe masă. Nu-i dă pace. II obligă să se mărturisească pe de-a’ntregul. Visează şi acum visul de atunci, visul unei vacanţe întregi, vis de iubire pe viaţa întreagă, departe de-a-lungul hleielor din Cişmigiu şi Parcul Carol, de-a-lungul Dâm-boviţei până’n Cotrooeni. îşi aminteşte de jurnalul ţinut zi de zi, pentru ea. Nu poate uita proiectele lui de viitor, să ajungă om mare, puternic, respectat şi temut... Inima începe să-i bată în piept. Are şi ea parcă memoria ei. Aşteaptă şi acum poşta de atunci. In scrisorile pentru Magda e un gând, un semn sau o vorbă pentru el. Vacanţa mare e pe sfârşite. Violeta trebue să se întoarcă. — S’a întors Violeta de-acasă... îl vesteşte soră-sa venită dela pension Sâmbătă. Tânărul Werther simte un vârf de oţel în inimă. A sosit şi nu s’a grăbit să-l vadă. Apoi respinge orice bănuială. Cu neputinţă!... E o iubire pe viaţa întreagă. In cealaltă Sâmbătă a adus-o Magda dela pension. Vădit, s’a întâmplat ceva. E distantă, nu caută să-l întâlnească, ci dimpotrivă parcă se fereşte. Bănuiala începe să-l sfrede-lască prin ochi şi prin măduva oaselor. Ar vrea să se arate nepăsător, s’o înfrunte cu tăria unui suflet de bărbat, dar nu izbuteşte. 300 © BCU — Yioleto... A găsit-o singură în salonul cel mare. E singură... toată lumea e în grădină. Singură, privind pe fereastră la clădirea cea noiuă a gării de Nord, şi nu ştie de ce, dar parcă şi gândurile ei aleargă de-a-lungul şinelor, departe. — Yioleto... Ea şi-a fixat ochii ei albaştri în ochii lui. — Alexandre, trebue să-ţi mărturisesc cinstit. Nu te mai iubesc... In clipa aceea, precis, de chipul lui s’a agăţat o grimasă, de atunci chipul lui a căpătat ceva drăcesc în el. Ultima lui amantă i-a spus pe şleau: „Te iubesc fiindcă ai ceva mefistofelic în făptura ta“. ' — Aşa dar, iubirea ta pe viaţă... — Iubesc pe un altul. El n’a mai scos nici un cuvânt. Simţea însă cum sufletul; i se strânge ca un arc de ceasornic. — E atât de frumos, atât de frumos... Şi arătând către oglinda cea mare din salon : — Tu nu eşti frumos.. El şi-a întors capul şi a surprins — vede şi azi — lângă chipul ei de înger, chipul cel nou, cu grimasa drăcească prinsă de colţul ochilor şi de sprâncene. Apoi, fă-cându-i-se milă de el — ăsta-i adevărul — din milă, l-a consolat matern: — Tu eşti un băiat admirabil. înveţi bine, eşti inteligent, dar nu eşti frumos. Profesorul se surprinde privindu-se în oglindă ca atunci. Ii vine să râdă. Nici nu ştie cum a ajuns aici, dar e caraghios să te trezeşti în halat de baie în faţa oglinzii celei mari. Parcă se controlează. De treizeci şi trei de ani încearcă să se cunoască. Un lucru e sigur, grimasa e acolo, şj mai sgârcită. I-a ridicat colţul ochilor, i-a frânt sprâncenele, i-a apropiat ploapele, i-a înerestat fruntea. — Tu nu eşti frumos... 11 urmărsc şi acum cuvintele astea, nu le poate uita, după cum nu poate uita nici primull isărut. După cum din şanţurile atât de subţiri ale unui disc de patefon poate să se deslănţue o simfonie, aşa din buzele şi grimasa lui poate lua fiinţă acea arătare, unică pe viaţa întreagă, Violeta dela treisprezece ani. Oare pe năframa Sfintei Vcronica nu s’a imprimat chipul Mântuitorului ?... II La vizită, a doua zi, profesorul băgă de seamă că întreg salonul are ceva schimbat. Nici vorbă de acea grijă anxioasă legată de trecerea lui pe dinaintea paturilor şi care, la urma urmei, e şi un semn de respect; pe feţele bolnavilor el surprinde urme de râs şi veselie, unora le sclipesc ochii ca elevilor care au pregătit o şotie dascălului. Bordeianu nu-i un om sever, dar îi place ca vizita să aibă o demnitate. Căci bolnavii sunt capricioşi şi chiar nesuferiţi. Să te potriveşti lor înseamnă să faci pe dascălul de grădiniţă. Deci disciplină, disciplină... — Aci e artistul de care vă interesaţi, îl anunţă internul. întreaga vizită se opreşte. De subt pătura trasă până subt gât apare un chip ciudat. Profesorul are ochiul dedat cu înfăţişarea oamenilor. O privire doar şi omul e catalogat. Dar artistul, înainte de a fi un tip anatomic, e un tip caraghios. Are capul turtit din lături şi încheiat înainte ca un bot de luntre, o faţă mică plină de sbâreituri, nasul şi bărbia ascuţite. — Dumneata eşti... © BCU — Artistul Bărdescu, zis pe nedrept şi Pommery... căci în vieaţa mea am apreciat cu mult mai mult frunza de viţă decât vinul spumos. Profesorul schiţează un gest de surprindere. Atâta familiaritate la un bolnav ! Bagă de seamă că ochii întregului salon e la el. Copii... — L-ai examinat ? se adresă el internului. — Mai rău ca pe elevul care credea că Wilhelm Teii a atentat la mărul Minei von Barnhelm... şi clipeşte din coada ochiului la vecinul său de pat. Profesorul se face că nu aude. Asemenea spirite de suburbie, altuia i le-ar reteza pe loc, dar histrionului ăstuia parcă n’are inimă s’o facă. — Nimic deosebit, domnule profesor, relatează internul, o colicistită banală. — Banală pentru dumneata, dar eu prefer să mă joc cu pietricelele, decât să se joace pietricelele cu mine. Bordeianu nu mai ia seama la glumele de prost gust şi nepăsător ridică pătura să-l examineze. Un trup mic îi apare în faţa ochilor, un trup infantil cu toracele umflate de rahitic şi picioare subţiri, îndoite din genunchi ca două paranteze, în X. — De unde l-o fi dibuit Violeta ?... se gândeşte Bordeianu. Apoi, cu degetul întins ca o frigare, îl împunge în dreapta subt coastă, cu precizie, în locul dureros parc’ar fi apăsat pe un buton. — Aoleu... se sgârceşte Pommery. Bordeianu rânji. Grozav era de caraghios, de un caraghioslâc care te îmboldea să-l ciupeşti sau să-l înţepi. Ochii i se făcuseră mici de nu-i mai desluşeai din sbâr-cituri şi din gură apăruse o dantură murdara, cu dinţii rupţi şi gingiile ca putregaiul. — Să-i faci toate probele şi poimâine la operaţie, comandă el şi trece mai' departe. După vizită, când să intre în cancelarie, infirmiera îi aduse Oi carte: — Din partea domnului artist Bărdescu. ~ Profesorul luă cartea: Amintirile mele. — Asta-i mare artist la Alhambra, făcu competent internul. Bordeianu dete din umerii Mereu aceeaşi întrebare în sufletul său : De unde l-o fi dibuit Violeta. Puse cartea în servietă, lucru neobişnuit — de obiceiu asemenea producţii le dăruia bibliotecii spitalului. *— Asta, ca omagiu pentru Violeta... şi îşi zâmbi. * * * Nu s’a ştiut nicicând un sentimental. Ce Dumnezeu !.. Sentimentalismul, la un chirurg e curată paralizie, îţi întunecă vederea şi îţi înmoaie mâna. Şi iată-se turburat. A rămas acasă, în astă seară nu s’a dus la club — ceva ne mai pomenit — prins de amintirile caraghiosului Bărdescu Pommery. A aflat lucruri interesante. Artistul e fiul judecătorului Bărdescu din Bacău. Cât a mai auzit de numele ăsta în copilăria lui. Doar şi el e fiu de magistrat, fiul consilierului Bordeianu dela Curtea de Apel şi cunoştea măcar din auzite lumea magistraţilor. Cartea are în frunte chipul judecătorului Bărdescu, subt care stă scris o îndrăsneaţă dedicaţie: „Tatălui meu, pe care l-am iubit deşi nu l-am ascultat. Şi bine am făcut". Cinism adevărat sau bravadă menită să ascundă ratarea ? Şi totuşi histrionul are dar. A citit primele capitole. Vieaţa lui de acasă. Nu seamănă de fel cu a lui din casa severului consilier Bordeianu. Vieaţă de provincie, cu petreceri până în ziuă, partide de cărţi... Fără îndoială că totul e adevărat, nimic nu e inventat. Vorbeşte fără nicio jenă de amantele judecătorului Bărdescu, şi are aluzii şi bănueli la 302 © BCU cinstea mamei sale. Curat cinism. In liceu, până intra şasea a luat premiul întâiu. Şi în ce serie! . Colegii lui sunt azi magistraţi superiori, generali, unii chiar miniştrii. Cartea asta ar fi bună pentru un pedagog, sau şi mai bună pentru un psihanalist. Iată acum alt capitol: prima iubire... Profesorul simte o emoţie neobişnuită. Aşteaptă ceva deosebit. Fără să vrea îşi dă seama că pe un plan imediat subt povestea asta stă povestea lui. Tot prima iubire. „Vara, după examen. Intrasem în vacanţă încoronat de glorie, premiul întâiu“. Profesorul zâmbi : Ca şi la mine. „Ce minunată senzaţie. Nu voiu uita niciodată sensaţia de putere şi libertate, legată de premiu şi vacanţă14. — Oamenii la anumite vârste, încearcă aceleaşi bucurii şi dureri, observă profesorul. „In fundul curţii e o partidă de crochet.” — Ce coincidenţă, „Erau prietenele sorei mele, Dora. Le cunoşteam pe toate. Ba nu... pe una singură, nu. Pe cea mai blondă, cea mai frumoasă...” Profesorului începu să-i tremure parcă privirea. „Am înţeles atunci că-i iubirea cea adevărată, iubirea pe vieaţă... Nu pot uita preludiul acelei iubiri. — Ai citit Dama cu Camelii ? — Nu. Dar am auzit Traviata. — Eu port în sufet blestemul marelor iubiri. — Violeto... — Alexandre...” Pe Bărdescu îl cheamă tot Alexandru. — Ca pe mine... Şi continuă: „Azi pot divulga numele fiinţei iubite „pe veci”. E Viorica Obo-geanu, profesoară respectabilă la Buzău, soţia perfectă a inginerului...” ' De data asta profesorului i-a scăpat cartea pe masă. A scăpărat undeva, parcă între ochi o palidă lumină şi sufletul lui puîpos s’a risipit în negură : II trezesc şuviţe subţiri pe tâmple, ca şi cum i-ar musti vinele. Teribilul profesor, îndrăsneţul chirurg, iată-1 în realitate, curăţit de machiajul social, un ins prostit, zăpăcit, abrutizat chiar. Bărdescu Pommery, omul cel frumos!... Cum ar vrea să strige, să protesteze, să râdă ca pe scenă, hohotit şi afectat: — Bărdescu Pommery, omul cel frumos... Bărdescu Pommery, omul cel frumos... Ha, ha, ha !... Ii vede faţa. Un ghem de sbârcituri, cu nasul şi bărbia ca nişte creste, cu dantura murdară şi stricată. Şi parcă tot drumul vieţii lui, acea conduită austeră şi severă care l-a înălţat până la culmea ierarhiei universitare, dar şi acea tendinţă de izolare, de scârbire a omului şi a societăţii, de aci se trage, dela o cruzime de copil. — Tu nu eşti frumos... Profesorul, înlr’o mişcare negândită, se repede la oglindă. Are un trup atletic, un trup care impune. Multe femei l-au iubit pentru această statură. Şi are capul de cerebral, cu fruntea mare boltită, cu faţa ovală, regulat conturată, scăpată complet de masivitatea lăcomiei şi sensualiităţii... ochi, poate cam mici, din cauza studiului şi a continuei observaţii, dar nasul i-e drept ca la sculpturile în lemn, şi gura subţiată. II strică poate sprâncenele frânte la coadă, ochii sumeşi pe tâmple şi acel rictus din coţul buzelor. Dar ori şi cum ,1a patruzeci şi opt de ani, e un bărbat din plin. Deodată alt gând. Bărdescu Pommery, ce vârstă să aibă ? Simplu de aflat. Ia din nou cartea în mână. Artistul n’are ascunzişuri, el spune tot. Cinstea lui merge până la cinism. întoarce foile la datele biografice. Socoteala e uşoară. Sau născut în 303 © BCU acelaş an ,e cu două luni mai în vârstă, au urmat în acelaş timp liceul, au fost amândoi premianţii întâi... şi au iubit pentru întâia oară în acelaşi an, în acelaşi ano- timp, pe aceeaşi fată, la distanţă de câteva zile. Profesorul începe să se plimbe prin cameră. Grozav l-a turburat această întâmplare. E clar, pentru Bărdescu Pommery a fost el sacrificat. S’a oprit în faţa oglinzii şi se priveşte. Aşa e, de treizeci şi trei de ani se tot priveşte, doar, doar să se cunoască. Nu poate uita cuvintele Violetei: — Alexandre, iubesc pe altul... E atât de frumos ! • Ar trebui să-şi plângă de milă. Atâta orgoliu, atâta orgoliu... Multe femei l-an iubit, nici una însă nu i-a spus : Nu mai iubesc pe celălalt, te iubesc pe tine fiindcă eşti atât de frumos, atât de frumos... III — Să vină bolnavul. La spălător, profesorul îşi freacă mâinile cu peria, tăcut şi concentrat ca şi cum ăsta ar fi cel mai important timp al operaţiei. Internii îl observă. Vădit, e r îu dispus. Nu e o plăcere să lucrezi cu el şi altfel, e nervos, vrea să-i anticipezi gândul şi gestul, şi la cel dintâiu obstacol te face responsabil pe tine, ajutorul. Poate că intrarea lui Bărdescu Pommery, totdeauna gata la giumbuşlucuri, să-i descreţească fruntea. Dar înfăţişarea artistului e jalnică, s’a pipernicit de tot în balatul lui prea larg, şi dinţii îi tremură în gură ca’n friguri. Profesorului ar vrea să-i fie milă, dar nu reuşeşte. Un sentiment îi răcoreşte sufletul. — Valeu, domnule profesor, să nu mor... I s’a dus îndrăsneaila, nu-i mai arde de efecte. — Asta-i cea mai mare impertinenţă, gândeşte profesorul, să-ţi faci o meserie din râs. Şi întorcând privirea către nenorocitul întins pe masă, cu mâinile şi picioarele legate, ochii lui au reflexe metalice ca instrumentele de operaţie. In gând îl apostrofează : — De ce nu râzi şi acum, amice ? , Sufletul profesorului continuă să judece cu cruzime. Se simte amestecat în a-part-eul dintre bolnav şi internul doroformizator. — Dociore... se roagă Pommery. — Ce-i, dragă ? — Mă tem. Sunt bolnav de inimă. — Violeta... îi dă replica printre dinţi profesorul, . | — N’avea nici-o grijă, îl încredinţează internul J — Sunt atât de plăpând... | — E atât de frumos... rânjeşte profesorul cu ochii la trupul scheletic, gol pe I masa de operaţie f — Dragă, nai dinţi falşi ? I — Ba da. 1 — Ce nu spui, domnule?... se revoltă internul. Scoate-i. J In sufletul profesorului a izbucnit un sentiment de triumf. Nici dantura aceea I păcătoasă nu-i măcar adevărată. El are dinţii lui, dinţi puternici şi frumoşi. Sănă- J tatea lui e autentică, nu contrafăcută şi nu se poate concepe la bărbat o frumuseţe | fără sănătate şi fără putere. Profesorul se surprinde din nou în oglinda de deasupra ligheanului. — „Tu eşti un băiat admirabil, dar nu eşti frumos...” 3°4 © BCU Cluj! Extraordinar, cum i sa prins de suflet vorba asta. Pa masa de operaţie, bolnavul a început să se sbată, să bolborosească cu spume la gură, chiar înjură. — Merge încet... comandă profesorul. Asta trebue să fie un beţiv de prima clasă. Şi chipul lui se înseninează. Internul ajutor, care-1 urmăreşte de aproape, observă schimbarea. In fine, i-a venit inima la loc. Altfel operezi cu un şef bine dispus. Al dracului, Pommery, şi subt cloroform te face să râzi. Iute pregăteşte bolnavul, delimitează câmpul operator, alege instrumentele să n’aibă „şeful" nieiun motiv de ceartă. Dar acum altă trăsnaie. Profesorul merge anapoda. A făcut o incizie imensă ; el, oare se grozăveşte cu inciziile estetice, a căscat inutil abdomenul şi a luat-o razna prin pântecele bolnavului, hăt... departe de regiunea bolnavă. — E o colecistiiă calculoasă... îndrăzneşte internul, parcă să4 aducă aminte diagnosticul. — Ştiu... răspunde ursuz profesorul. Dar asta nu-1 împiedică să umble anapoda. Ia organ după organ, îl pipăie, îl cercetează, îl strânge între degete : — Ce-o fi căutând ?... îşi zice internul şi apoi face un semn de nedumerire către colegul lui dela narcoză. —■ Credeţi oă mai are ceva, domnule profesor? — Nu cred nimic, îl repede şeful, care continuă cercetările prin pântecele deschis al bolnavului. Acum e rândul arterelor. Le strânge în degete parcă să le simtă pulsul, trece la nervi, le desemnează conturul şi pe urmă prinde fiecare muşchiu, parcă să-l izoleze de ceialţi şi să-l cerceteze mai bine. — Asta-i pentru o lucrare ? — Da... se luminează ochii profesorului prin mască, pentru cea mai mare lucrare a vieţii mele. in fine internul s’a lămurit. Acum îi dă dreptate. La urma urmei, cea mai bună experienţă şi singura valabilă e cea de pe om. Yădit că profesorul profită de operaţie ca să facă o lucrare de fiziologie. A devenit interesat. La urma urmei, ştiinţa îşi are comandamentele ei. Dar deodată profesorul şi-a amintit de bolnav. Brusc a lăsat de o parte cercetarea ştiinţifică şi s’a întors în zona operaţiei. Degetele lui au căpătat abilitate de prestidigitator. In câţiva timpi, organul bolnav a fost găsit, izolat, extirpat. Operaţia a durat aproape două ore, dintre care, utile pentru bolnav, doar câteva minute. — Lasă-1 mai încet... comandă profesorul cloroformizatorului. Bolnavului i se ridică masca de narcoză, a început suturarea. Pommery începe să respire mai tare, îşi mişcă întâi picioarele, apoi încearcă să-şi tragă mânile. Nu reuşeşte. Bâlbâie ceva cu gura plină de spume, apoi i se disting înjurăturile. Asistenţii râd, căci Pommery se menţine în meserie şi acum. înjură de sufite, de cuşca sufleu-rului, de libret şi de partitură. Pe urmă se dispune bine şi începe să cânte. Operaţia s’a terminat. Profesorul se spală. Pe frunte are picături de sânge, nou prilej să se privească în oglindă. Grimasa dala ochi şi gură s’a mai accentuat. Pommery cântă: „Suntem copii o viaţă ’ntreagă..." Profesorul continuă să se spele pe mâni. Dar în vârful degetelor i-a rămas im- 265 © BCU primat ceva din căldura organelor şi din pulsaţia arterelor artistului Pommery, ca în buze, cel dintâiu sărut al Violetei. Din nou imaginea Sfintei Veronica... * . * * In fuga maşinii, înfăţişarea peisagiilor se schimbă la fiece clipă. Dar profesorul priveşte parcă în acelaşi timp şi în câmpia desfăşurată pe mare întindere şi în cuibul cu amintiri din sufletul său. Grozav de mult l-a turburat o întâmplare de nimic. Poftim... acum o săptămână nici nu ştia de existenţa lui Pommery, şi azi aleargă nebun spre Buzău lăsându-şi în părăsire clinica, operaţii, clientelă, studenţi, A plouat şi acum pământul fumegă. Pe cer, către Apus, soarele străluceşte ţepos, aerul e parfumat... Oare de când no mai fi luat seama la darurile naturii, el, prizonierul sălii de operaţie şi al meselor de cărţi? Au trecut ani după ani fără să-şi dec seama că e o voluptate isă vezi pădurea umflată de ploaie respirând un aer cald şi să simţi parfumul pajiştelor jilave şi însorite. Da... a plecat nebun pe urma unui gând, a unei amintiri. Să vadă pe Violeta. E mai rău decât o nebunie, e o copilărie. Vorba cântecului: „Suntem copii o vieaţă ’ntreagă...“ Va ticlui pentru ea o minciună, să nu bănuiască adevărul. Ca medic el are minciuna1 la îndemână. A fost chemat lia Buzău pentru un consult şi profitând... Şi totuşi ce bucurie îi face această fugă după un vis, după o amintire .Oare când a văzut-o ultima oare? Sunt aproape douăzeci de ani. O, de-atund câte femei nu i-au trecut prin vieaţă! Nici prea multe, dar nici prea puţine, tocmai aşa cum şade bine unui om normal echilibrat, ou simţurile în ordine, şi care ştie că nu iubirea e scop în vieaţă. Şi iată-se alergând pe şoselele ţării, după... Oare pentru ce aleargă ? Profesorul nu-şi dă seama, nu~şi poate explica această voioşie, acest spor de vieaţă. Observă acum scăpărarea razei de soare în firul de iarbă, simte umplându-i respiraţia parfumul scaieţilor din drum şi al răsurilor de pe câmpie. A scăpat de ostilitatea profesională, de tensiunea operaţiilor, de emoţiile decăzute ale mesei de bacara. Se simte voios, ar vrea să sburde, să râdă, să joace croohet... ca altă dată, m copilărie. Din nou blestematul cântec: „Suntem copii o vieaţă ’nireagă“... N’a mai văzut-o de aproape douăzeci de ani şi n’a mai crezut niciunei femei. Câte nu i-au spus: te iubesc... dar fiecare dedaraţie d a evaluat-o practic şi în batjocură: bani, cadouri, consultaţii, căsătorie... totdeauna găsea un interes, n’a crezut niciodată că o femeie l-ar putea iubi pe el numai pentru el. — Am ajuns... anunţă şoferul. Profesorul se trezeşte din amintiri. Intr’adevăr, au apărut la orizont cele dintâi căsuţe ale oraşului. Se va opri la cofetărie sau la florărie, să nu meargă cu mâna goală. Gesturi banale şi fără nicio importanţă, au ajuns aşa de profesionale ca şi o operaţie de apendicită, — Să opreşti la o florărie. Gândurile i se întorc. Cât e de puternic şi de sigur pe el, totuşi toată vieaţa asta a trăit ca un fricos. A izbutit în toate, a ajuns profesor, a reuşit să spintece pântece, să trepaneze cranii, dar în iubire, nu... A fost, de fapt, un înfricat. A trăit cu acest complex de inferioritate. Şi când te gândeşti că totul i s’a tras dela o vorbă crudă de copil. — Vezi, tu eşti un băiat bun, dar nu eşti frumos... Maşina a stopat la florărie. * * * In provincie casele au rămas şi azi ca acum treized de ani. Adresa ei a găsit-o 306 © BCU Cluj numaidecât, chiar la florărie. In provincie şi azi toată lumea se cunoaşte. Maşina s’a oprit la o casă, frumuseţe de altădată, cu veranda de sticlă susţinută pe stâlpi de bronz argintat la intrare, iar odăile înşirate una după alta. Un drum îngust cât o căruţă de lemne, pavat cu piatră cubică, se deschide în fund într’o curte largă cu pomi în rod. Sunt duzi şi cireşi ca acum treizeci şi trei de ani la ei în Bucureşti. Şi subt pomi, ce coincidenţă!... câteva fete de liceu joacă croohet. Crochetul s’a păstrat ca şi acum treizeci şi trei de ani, jocul de curte al familiilor boiereşti. Profesorul nu se opreşte la intrarea principală să sune, cum ar fi firesc, ci se îndreaptă într’acolo, spre jocul de crochet. P mână parcă acelaşi instinct ca şi pe vremuri. — Caut pe doamna Viorica Zimniceamu, Jocul s’a oprit. — Violeto... Violeto... Inima lui s’a făcut cât bobul de piper. — Mama e în casă. E o fată blondă, cu ochi albaştri şi părul revărsat pe umeri. — Dumneata eşti?... — Sunt Violeta, fata Doamnei... — Ce bine-mi pare. Primeşte buchetul acesta şi du-mă la mama dumitale. Alături de fetiţa asta i se pare copilăros şi stângaciu tot ce face. Dar cât farmec are toată întâmplarea. Fata îl priveşte cu ochi mari. — Spune-i că i-a venit un prieten, profesorul Bordeianu... Fata s’a oprit din mers. — Dumneata eşti?... Pe chipul ei bălan s’au aşezat două pete rumene. — Da, eu... Ce-ţi pare atât de curios? — Cât eşti de frumos!... Cât eşti de frumos!... şi porneşte la fugă de lângă el. — Mamă, mamă... strigă ea pe fereastra deschisă şi fiindcă nimeni nu răspunde, o ia iute pe scară în casă. — Mamă, mamă... Profesorul, din curte, aude toată convorbirea: — Mamă, mi-a dat flori şi-i atât de frumos... atât de frumos... Profesorul a intrat, mergând pe urma fetei, până în casă. II întâmpină propriul său chip într’o oglindă mare din vestibul. Dincolo se aud vorbe şoptite, el continuă să se privească în oglindă. Chipul lui e altul, s’a luminat, ochii s’au mărit şi-i strălucesc, iar grimasa, strania lui grimasă a dispărut. y *** ' ’ " întors acasă mai devreme ca de obieeiu, din vestibul a auzit muzică. Cu siguranţă că Gioni stă răsturnat în fotoliul său, cu picioarele pe masă şi fumează tutunul lui cel prost, ascultând muzică. De aceea, strigă* — Gioni, Gioni... Feciorul se repede. — Sunt aici, domnule profesor. In grabă a uitat să oprească aparatul de radio. — Ce e pe-acasă, Gioni? Feciorul a dibuit numaidecât. E bine dispus. Şi în timp ce-i ajută să-şi scoata pardesiul, îl informează de cele petrecute în lipsă: 3?7 © BCU — Am amânat pe toţi clienţii pentru mâine. Le-am spus: domnul profesor e chemat în provincie la o consultaţie... Şi fiindcă profesorul vrea să intre în birou, servitorul îl opreşte cu vorba: — Nu doreşte, domnul profesor, o baie? — Mai târziu, Gioni. Vreau s’ascult... Ceva ne mai pomenit. Stăpânul lui nu ia seama nici la muzica proastă, nici la fumul de tutun, s’a trântit în fotoliu şi cu ochii în tavan ascultă muzică. In clipa aceasta servitorul şi-l simte al lui. — Ştiţi de cine-i cântarea asta frumoasă?... De Bărdescu Pommery, artistul ăla mic şi... Se opreşte din vorbă. Artistul a căpătat în ochii valetului proporţii gigante, nu mai îndrăsneşte să râdă de el. — Naş fi crezut, domnule profesor... Şi apoi, cu admiraţie: — Auziţi ce dă din el? „Suntem copii o vieaţă ’ntreagă’*... Cesva ne mai pomenit. Profesorul şi-a aprins o ţigară şi se gândeşte. Oare atâta orgoliu e în el?... atâta orgoliu masculin?... Probabil. Acea jignire de copil i-a schimbat întreg cursul vieţii. Dacă Violeta l-ar fi iubit la cincisprezece ani, poate ar fi el în locul lui Pommery. — Suntem copii o vieaţă ’ntreagă,... rosteşte în numele lui Pommery, diseurul dela radio. Cât adevăr e în sentimentala romanţă. Atâta ştiinţă, atâta experienţă, atâta tragic... pe un fond subţire de copil... autenticul e acolo, în acea vieaţă primară. — Domnule profesor, îl trezeşte Gioni, ascultaţi acum îi zice din nou: Suntem copii o vieaţă ’ntreagă. Profesorul zâmbeşte. Lângă aparat, servitorul plin de entuziasm, vrea să-l facă părtaş la frumuseţile muzicii. Şi într’adevăr, muzica alunecă luminoasă ca un chip iubit printr’o uşă abia deschisă. Se găsea parcă în întuneric, în odaia lui parcă storurile erau totdeauna trase, nici lumina soarelui, nici jocul stelelor nu-1 ajungeau. A tot bâjbâit prin întuneric. Ultima dată a bâjbâit prin pântecele deschis al lui Pommery. Să caute ce?... ce anume?... Ca şi când taina vieţii unui om ar fi în măruntaiele Ini. Suntem copii o vieaţă ’ntreagă... Tot un chip de copil i-a luminat sufletul şi i-a deschis calea. El aşteaptă, aşteaptă... De-acum înainte el aşteaptă, ceea ce i-a fost de lipsă o vieaţă întreagă, de-acum înainte el aşteaptă... iubirea adevărată. — Domnule profesor, ascultaţi acum, face cu admiraţie Gioni: Buchetul de camelii... Asta-i om, domnule profesor... Să-i pot zice o cântare ea asta... măgar să fiu, dacă nu m’aş lăsa de ştiinţă. Sibiu, Mai 1941. 308 © BCU PAN, BĂTRÂNUL DE VINTILĂ HORI A In insula dintre Cyclade, pustie de oameni, Aşa cum e toamna pustie de verde, Stă şi acum tatăl patimilor, Bătrânul, prea bătrânul Pan. Unul din coarne s’a desprins într’o noapte Şi ca o stea a lunecat în iarbă ; Unul din ochi a început să fiarbă Ca o gură de vulcan. Prea bătrân, prea bătrân bietul Pan... Alb, ca zăpada glie larilor din munte, S’a făcut părul, pe pulpe, pe piept, pe frunte, Iar copitele sprintene de odinioară Le-a pierdut în ierburi, ca pe nişte sandale. Un ţap într’o seară l-a păscut pe piept, In creştet o vrabie a vrut să-şi facă cuib Şi ’ntr’o zi un faun şi o nimfă S’au iubit lângă el, ca lângă un tufiş. Nu-1 doare nimic şi totuş e trist Cum tristă e salcia dela fântână, Cum tristă e steaua ce lunecă’n gol, Cum trist e poetul când nu poate scrie. Doar când apropie naiul de buze Şi nici unui sunet nu-i prinde tăria, înjură pe Zeus, se scoală şi cade, Bătrână fantomă pe albe Cyclade. 3°9 © BCU Cluj RUGĂ DE GEORGE A. PETRE Către Tine, Doamne, suie Gându-ne, mireasmă, Precum fumul de tămâie La catapeteasmă. Sub ceardacul slavei Tale Neamul îngenunchie. Toată naţia-i o rugă, Toată un mănunchi e Stăm aici, străveche gloată, Dunăre şi Munte, Inălţând prin zări şi zloată Peste veacuri punte. Şi zidim altar de slavă Din străveche danie. Sufletul — spre Tine navă. Gândul — o cazanie. O, din tronul Tău de soare. Morţii milueşte-ni-i : Din morminte, din ogoare Doamne, viaţă creşte-ni-i! 310 © BCU Cluj CEAS SOLEMN DE ŞTEFANIA STÂNCĂ Tu ştii cum se roagă singure bisericile, Noaptea când nu e nimeni să le-audă Nici-o Iudă ? Tu ştii cum se roagă singure bisericile Când a coborît între oameni Ghristos — Neliniştit şi singuratec albatros ? Cânid (vorbele cu ciripit slavon Surpate’n piatra de mormânt domnesc Din cioturile vremii cresc ? A tresărit şi sfântul depe iconostas Şi-a pus în Evanghelii semn La ceas solemn. A noapte bună şi-au surâs voevozii... Fecioarei bizantine îi sărută mâna Şi stinge candelele Luna... Şoptit — ca o carte care ţi-e dragă — Biserica din mine Se roagă... Tu ştii cum se roagă singure bisericile ? 3IT © BCU Cluj B A T A I A DE VICTOR ION POPA (chinuit, judecătorul şi-a ascuns în palmele răcite fruntea şi ochii obosiţi. Citirea dosarului îl zguduise. Numai două pagini erau. Ba încă şi acelea scurte, răspicate şi prost scrise în buchi mari, neîndemânatece, cum le ştia aduce un sergent de stradă. Dar faptul gol era într’adevăr uluitor: Mihalache Saicu bătuse pe cumatu-său, Titi Preda, unul din cei mai eminenţi oameni ai târgului, orator din oficiu al tuturor întrunirilor, recepţiilor, banchetelor şi înmormântărilor, membru nediscutat al tuturor comitetelor culturale şi filantropice, dar mai presus ca orice, tânăr fermecător şi — nu ştiu cum să zic: deşi, sau, tocmai pentrucă era urît foc, având acea urîţenie spirituală şi jucăuşă, care saltă veselă peste nedreptăţile naturii, făcându-le mai plăcute şi mai atrăgătoare chiar decât o frumuseţe adevărată. Intr’un cuvânt, Titi Preda era un răsfăţat şi un fel de glorie nediscutabilă a oraşului, pe când Mihalache Saicu nu era nimic altceva dcât cumnatul celui dintâi. Că lumea îl ştia pe Conu Malaohe — cum îi ziceau toţi — gospodar cuminte, om fără metehne şi fără apucături supărătoare, ca dascăl pensionar ce era şi ca fire împăciuitoare cum fusese totdeauna, asta nu însemna mare lucru. Nu însemnase niciodată. Conu Malaohe, aşa înalt şi gros cum arăta, nu făcea zgomot nicăeri, nu supăra pe nimeni, nu bucura pe nimeni şi n’avea păreri tari, să zgârie cu ele urechile ori inima celorlalţi. De pildă, putea să fie singur singurel în toată hardughia de cafenea a lui Pangalos şi nu-1 băgai de seamă. Se vedeau chelnerii, se vedea grecul, se vedea mai ales fâşneţa de nevastă-sa şi toţi dracii în ochii vicleni şi codaţi. Numai conu Mihalache nu se vedea. Era topit în umbra unui colţ, în culoarea zidului cu înflorată vopsea grosolană şi în culoarea canapelii. Iar dacă lua o 312 © BCU Cluj gazetă să citească, no scutura să se audă, nici n’o ridica să se vadă. O împăturea mititică de parcă avea de citit pe ascuns, ca şcolarii din clasa a treia de liceu, cărţile cu amor şi alte lucruri în doi peri, îngăduite abia în a cincea... Pe urmă, chiar înfăţişarea îl poruncea de nebăgat în seamă. Păr suriu, mustaţă mai mult bălană decât castanie, haine cenuşii, ghete cu toc de gumă şi un glas domol, fără criţă şi fără muzică, nici gros nici subţire, dat şi el după larma ori liniştea dimprejur, aşa fel, încât era numai bun să nu ştii cine vorbeşte, ori măcar dacă vorbeşte cineva. Aşa se face că, acesi blând Conu Malache n’a început a însemna ceva în viaţa lui, decât din ziua când cafeneaua şi cei eşiţi la plimbare de-alungul bulevardului, l-au văzut pe Ti ti Preda, mergând mai vesel şi mai gureş ca de obicei cu Duduia Fiţa, copilă aşa de cuminte, încât era vestită în târg pentru ciudata-i cuminţenie, care părea minune şi prea de mirat încălcare a obiceiurilor femeeşti, ţinând seama că fata era de-o frumuseţe neîntâlnită. Intr’adevăr, această Dudue Fiţa, sora cea mai mică a lui Conu Malache, turburase toate minţile tinere ale oraşului, afară de a ei. Ba înfierbântase chiar şi unele minţi mai coapte, cum era, de pildă, Yasile Tainiţă, avocatul, ori Şerban Albu, arhitectul de la serviciul tehnic al judeţului. Amândoi, oameni în toată firea, erau cât pe ce să-şi lase nevestele. Şi nu ca s’o ia pe Fiţa, căci copila le-a spus la timp şi pe şleau ce crede — că, adică, nu-i voeşte, neavând ea încă poftă de măritiş — dar numai şi numai să se poată măcar plimba cu dânsa, să se bucure de ascultarea glasului ei armonios, de priveliştea luminoasă, primăvăratecă a ochilor mari şi a obrazului proaspăt ca pielea de piersică în soare. Se înţelege uşor cât vuet a zdruncinat târgul, după ziua când Titi se plimbase cu Fiţa! Şi cât avea să-l mai zdruncine apoi, odată ce fu înţeles că, hârjoana tinerească s’a răsucit în loc şi a luat căile grele ale vieţii, sehimbându-se în căsnicie de îndrăgostiţi. Yuetul venea de acolo, unde lumea îi căina pe amândoi: — „Asemenea soare de fată să ia pe-un urît şi-un flecuşteţ de om care, nici tu bani, nici tu rost, ci numai gura-i de el!“ Asta o spuneau bărbaţii. Iar femeile, mai aprinse: — „Bomboana aceia de băiat, spirt nu alta, de vrăjeşte omul când îşi pune mintea, să-şi lege zilele de o cochetă ca ea ? Yasăzică şi el se lasă dus de nas de mutra ei fandosită şi de prefăcătorie ca toţi ceilalţi! Zi-i bărbat şi gata!" Apoi, oftau încheind: „Păcat de şarmul lui!...“ Dar, vorbind de ea, ori de el, fiecare avea de pomenit şi numele lui Conu Malache. Titi începuse a-1 băga de seamă şi a-1 cinsti cu strigarea de „cumnate", spre deosebire de lumea cealaltă, care l-a micşorat pe loc, făcându-1 codiţa tânărului cu zisa „cumnatu’ lui Titi Preda". Chiar în faţă îi spuneau unii „Cumnate a lui Titi" sau, mai pe scurt şi mângâios, pentrucă era familiar, „Cumnăţele". Astfel Conu Malache a încetat să mai fie el însuşi, adică nimeni. * * * — „N’aş fi crezut", a început judecătorul cu greutate, „să am a judeca vreodată asemenea proces. O neînţelegere între oameni e dureroasă — oricât de firească ni s’ar părea — când, cum e cazul de faţă, cunoaştem părţile şi le stimăm pe deasupra oricăror legi. Yreau să spun că, stima noastră era aşa de mare, încât n’a crezut să ajungă a. vedea vreodată părţile intrate în cuprinsul paragrafelor noastre de legi. Nici chiar ale celor civile, necum ale celor penale cum este cazul acum, spre marea mea desnă- 3*3 © BCU dejde. Zic „spre marea mea desnădejde" fiindcă sânt pus în faţa unui fapt, care nici măcar nu se poate interpreta. „Fireşte, eu fac numai instrucţia. Judecata o vor face alţii şi condamnarea ei o vor da. Dar eu ştiu de acum că această condamnare nu se poate nici ocoli nici măcar micşora". — „Nici n’am nevoe!“ a răspuns încarnat Conu Maladie. „Şi poate-i mai Line aşa. Pentru el bineînţeles. Şi deocamdată. Fiindcă eu jur aici, în faţa dumitale că, în ziua când l-oi mai nimeri, după ce es din puşcărie, îl omor ca pe-un pui de găină!" Asta zicând, a oftat în scări, a şters de sudoare fruntea-i înegurată şi s’a cufundat în muţenie ca într’o apă neagră, de unde n’avea să mai răzbată nimic. Doar bâhlă şi încruntare. * * Aşezat comod pe jeţul din faţa biroului, Titi Preda şi-a trecut alene un picior peste genunchiul celuilalt, ciupind uşor pantalonul în dreptul dungii, trăgându-1 în sus ca să-l apere de umilirea unor cute, apoi şi-a scos mânuşile. Era puţintel stingherit. Ii era teamă că va trebui să povestească bătaia cu prea multe amănunte şi gândul acesta îl jignea de mai înainte. Palmele, pumnii şi picioa- > rele cumnatului n au fost dureri trupeşti decât într’o mică măsură. Chestie de ceasuri ori zile până au trecui umflăturile şi vânătăile. In schimb, amintirea precisă a fiecărei lovituri era chinuitoare. Titi Preda se simţea pur şi simplu îmbrăcat în pumnii lui Conu Maladie, în mii de pumni de aceiaş greutate, mărime şi silă. Pentru un om deprins să privească până şi soarele drept în ochi, să plutească înseninat peste lucruri şi în conştiinţa netedă că, nu merită decât stimă pentru absolut tot ce face, cugetă ori rosteşte, fapta simplă şi crudă a bătăii suferite era o prăbuşire. îşi simţea sfărmat şi zvârlit de pe sodu zeul intim pe care totdeauna şi-l admirase în el însuşi. Era deci firesc să-şi închipue că şi lumea cealaltă, toată, l-a izgonit din templul idolilor între care, d se socotise totdeauna fruntaş. Pentru astea şi încă multe alte pricini s’a trudit să-şi dea o înfăţişare liniştită, zîmbind palid, cu privirea numai furiş lunecată spre judecător. De altfel nici acela nu se simţea la largul său. îşi făcea mâniile ocupate netezind o coală de hârtie cu degetele albe şi osoase, sau desenând pe ea închipuite linii cu vârful cuţitului de tăiat hârtie, pe care-1 tot sucea de pe-o parte pe alta, urmărindu-i firul de lumină răsfrânt din geam pe lamă unde luneca subţiindu-se sau lăţindu-se la fiecare mişcare. — „Cred că e la mijloc o chestiune familiară, unde n’ar trebui să mă amestec. Din nefericire, faptul a fost public iar scandalul a zdruncinat târgul dincolo de marginea cazurilor obişnuite. De altfel, asta e pricina, pentru care am fost sezizaţi să anchetăm lucrurile, deşi — cum spuneam — ar putea interveni o împăcare între părţi, înainte de-a mai ajunge în faţa instanţelor". A tăcut zicând asta. Aştepta un răspuns care nu s’a auzit. Titi Preda îşi zgăn-ciulea, preocupat, vânful unei unghii cu degetul cel mare, în vreme ce ochii priveau undeva departe, ca în gol. Nu ştia cum să înceapă. El, omul care găsea totdeauna o formulă fericită, cu care să deschidă vorba când vroia şi despre ce voia, ca să ajungă exact unde avea de gând să întoarcă discuţia, acum era fără îndemn şi fără pic de vioiciune. A dat din umeri: — „Nu cred că mai poate fi vorba de împăcare. Nu ştiu din ce a pornit. Nu pricep vina care mi se găseşte, nu pot bănui de unde vine duşmănia, deci n’am cum vedea o eşire. M’am pomenit sub o ploae de pumni eu, oare am oroare de asemenea săl- 3*4 © BCU bătăcii şi am fost aşa de uluit, încât n’am avut nici măcar timpul şi putinţa să ripostez sau măcar să mă apăr". — „Totuşi un motiv trebue să fi fost“. — „Poate. Dar eu nu-1 cunosc. Nu mi l-a spus nimeni şi nici nu-1 bănuesc". — „Vre-o ceartă mai veche?" —- „Ceartă? Nu m’am certat cu nimeni în viaţa mea. Doar mă cunoşti şi dumneata foarte bine. Decând mă ştiu, am rezolvat cele mai grele conflicte cu zâmbet şi vorbe bune". ; •— „Foarte adevărat. Totuşi poate că, în sânul familiei, această strictă civilitate îşi are şi clipele ei de relaxare... Se întâmplă oricui..." — „Nu mie..." — „Eşti de admirat. înseamnă că ai o soţie, care nu-ţi dă nici un prilej de nervi“. — „Nici unul". ; i — „E şi ea de admirat. O soţie, oricât de bună ar fi, oricât de desăvârşită, ar putea totuşi găsi la un bărbat — cu trecerea şi prestigiul dumitale în societate şi atâtea societăţi diferite — prilejul să se simtă măcar ameninţată, dacă nu chiar deadrep-tul lovită în — cum să zic eu? — drepturile ei de afecţie familiară. Sau mai precis: conjugală... Se ştie că eşti foarte anturat..." Titi Preda a surâs, îndoelnie şi cu prefăcută modestie: — „O! Stricte raporturi de societate... Nimic mai mult. Odinioară puteam râvni la unele apropieri, pe singurul motiv că-mi erau inaccesibile. Azi însă — Doamnei — sânt trecut foarte departe de acest arivism, care îmbracă costumul grotesc de carnaval al dragostei". — „Nu-i vorba de dragoste". — „Zi-i cum vrei, de vreme ce ne gândim la acelaş lucru. Eu însă pot s’o afirm, am avut şi am un sentimentalism robust. Aş zice: calculat şi rece. Asta, în ce priveşte viaţa mea intimă, strict personală. Nu mi-am îngăduit efuzii decât în măsura în care ele puteau să slujească o cauză din afara mea. Cât mă priveşte pe mine, am fost şi sânt un burghez practic, comod, leneş chiar, foarte doritor să nu îngădui nimănui şi la nimic să turbure aşezările, stratificările mele interioare. In halat şi în papuci, lângă patul şi lângă biroul meu de lucru am, cum îmi spunea odată foarte frumos Ionel Teodoreanu — cu care sânt prieten — o respectabilă burtă spirituală, complectată cu o şi mai respectabilă chelie spirituală". — „Totuşi, — iartă-mă dacă stăruesc şi sânt indiscret — se svoneşte, cu o stăruinţă care trece de pălăvrăgeala firească a târgului nostru, că soţia dumitale ar avea unele nelinişti în ultimul timp. Negreşit, n’am să le pun în legătură prea strânsă ou Doamna elegantă, care se bucura în chip deosebit de conversaţia dumitale, eri, la grădina publică..." — „O! O prietenă veche..." — „...şi foarte bună, pe cât am înţeles din familiaritatea dintre dumneavoastră. Ştiu şi înţeleg. Numai că, nu toată lumea ştie asta. Iar nevasta dumitale poate că n’o ştie deloc", — „A spus ea?" — „Nu. Spun eu. Adică, mă întreb. Repet însă, n’am s’o pun neapărat în legătură. dar s ar putea ca s’o facă asta Conu Malache Saicu... Cert e că, una lume nu se dă îndărăt sa asemuiască pe această tânără şi prea frumoasă Doamnă cu vestita frumuseţe a soţiei dumitale". — „O, biata nevastă-mea!" făcu Titi Preda uşor — „Ea s’a dăruit prea mult, prea 3*5 © BCU total, casei iei şi grijilor gospodăreşti, să mai poată năzui la asemuiri cu femei, care se ştiu doldora de feminitate şi luptă să-şi păstreze această feminitate. E singura lor armă. Nevastă-mea e o soţie..." — „Se vorbeşte de ea ca de o frumuseţe.. . — „...cea mai desăvârşită frumuseţe a oraşului. Ştiu. Şi într’adevăr aşa a fost. Dar soţia dintr’ânsa a modelat femeea după comandamentul casnic. A făcut din ea cea mai devotată, oea mai desăvârşită tovarăşă şi ajutoare a vieţii mele". — „Căldura cu care vorbeşti de dânsa mă face să răsuflu uşurat. Mărturisesc, mă temeam că nu-i lipsit de adevăr zvonul care voia să te creadă oarecum pornit spre unele concesii, spre unele lărgiri ale domeniului conjugal. Vorbind direct şi popular, auzisem că nu eşti mulţumit de casă“. — „Eroare profundă! Orice ar fi, ţiu la casa mea şi o voi păstra. Spun asta, gân-dindu-mă la acest conflict penibil cu cumnatul meu, pe care nevastă-mea îl adoră . — „Iată, tocmai!... Şi mă întreb dacă acest conflict nu va altera într’o măsură oarecare atmosfera din casa dumitaie...“ — „Ştiu eu? Probabil că no să rămâie fără unele urmări... Dar aceastea nu pentru mine pot fi rele". — „In sdhimb pot fi rele pentru soţia d urni tale. O să sufere, fără îndoială, mai ales câtă vreme n’o să ştie pricina dezbinării dumneavoastră". Titi a dat din umeri şi a rămas cu mâna ridicată în gol a nedumerire fără marigini. • — „Dezbinare ? Iartă-mă, dar nu-i acesta cuvântul potrivit. N’a putut fi vorba de dezbinare în toate acestea, cum nu-i potrivit să afli dezbinare între omul, care merge liniştit pe drum şi un coş de fabrică, ori o creangă de copac, care i se prăvăleşte în cap. O absurditate, asta da! Ceva fără înţeles şi fără lămurire".... , — „Mă iartă, dacă aşaceva nu mai cred!" — „Dau cuvântul meu că spun numai adevărul". — „Nu mă îndoesc. Dar zicând asta, mă gândeam că, nu-i posibil să ne închipuim un om năpustindu-se cu atâta sălbătăcie la altul, fără — cum zici dumneata— „înţeles şi fără lămurire"... O pricină trebue să fi avut. Vreau să spun că această pricină trebue să i-o fi dat dumneata".... — „Eu ?“ făcu Titi, neînchipuit de mirat ? — „Atunci n ar însemna alta decât că al dumitale cumnat este victima unor nervi bolnavi".... — „Tot ce se poate". — ...sau a unor şoapte răuvoitoare". — „Şi asta-i cu putinţă. Dar dumneata ai vorbit cu dânsul şi-mi închipuesc că a spus ceva". — „Nu !“ întoarce judecătorul doimol, ţintind cu o privire prefăcut leneşă ochii tulburi, stânjeniţi şi aspri ai lui Preda. „N’a spus decât un singur lucru, dar mai grav şi mai împovărător decât toate. Anume, îi pare rău că nu te-a omorît şi că, îndată ce ese din puşcărie — e încredinţat de pedeapsă şi nu-i pasă, cum vezi! —■ zic, imediat ce ese din puşcărie te ucide". Inima lui Titi Preda s’a strâns ghem. O răzbufneală clocotită şi totuşi rece s’a plimbat încet, ca o apă înveninată, care urcă de pe spinare până în creştet sub frizura fără greş netedă şi lucioasă. O scurtă uscăciune a secat fundul gâtului, apoi vinele de lângă ochi au prins a zvâcni puternic şi rar. 3x6 © BCU Privirea judecătorului urmărea calmă, interesată, alterarea, descompunerea treptată a feţei lui Titi Preda. O înregistra lucid şi strict profesional, cu un strop de mulţumire interioară, ca pe o biruinţă de breaslă. întocmai cum făcea totdeauna, când bănuitul, încolţit din toate părţile, neînstare să mai afle vre-un ungher întunecos, în care să-şi ascundă adevărul, întorcea spre judecător o faţă anticipat devastată de osândă şi ise lăsia pradă ursitei sale neînduplecate. — „Acum, mărturiseşte, în sfârşit, totul!“ îi suspină gândul nemilos. Dar în aceiaşi clipă s’a scuturat râzând de el însuşi: „Doamne iartă-mă! De ce oare vorbesc de Titi Preda ca şi când el ar fi vinovatul?“ Atunci, prins în maşinăria neertătoarei lui eonştiinţi profesionale şi-a început un soi de autoinstruire, ca să descopere din ce pricină anume a bănuit păgubaşul drept păgubitor. Ancheta aceasta a făcut-o cu glas tare, jumătate cu paranteze şi printre rânduri în gând. Puncta judecata cu vârful cuţitului de tăiat hârtie, desenând ciudate forme în sugativa verde a mapei de pe birou. Până la urmă eşise acolo un joc de linii care, pe el singur l-a mirat. Era ca o reprezentare grafică a unei instrucţii. unde certitudinele se întretaie cu îndoelile şi le anulează. Dar până să ajungă la nimicirea lor, se zbat şi se luptă între ele, urmărindu-se cu o înverşunare de fiară, până cad istovite. „Justiţia — înţeleg prin asta nu legile, care sunt imperfecte ci duhul către care tind ele, deci dreptatea absolută — spiritul ee le interpretează şi le aplică — m’a silit de nenumărate ori să regret că, nu pot osândi pe oel bătut ori ucis şi că, în cel mai bun caz, trebue să mă mulţumesc a absolvi de orice pedeapsă legiuită pe bietul făptaş. Asta însă nu înseamnă dreptate absolută. Făptaşul achitat de mine, oricâte scuze şi-ar găsi, oricât de bună şi îngăduitoare ar fi lumea cu dânsul, rămâne totuşi cu o conştiinţă zdrelită de fapta lui. Singura lui descărcare de povară este doar ura ce-o va purta acelui care l-a silit să făptuiască. Dar asta e prea puţin şi nu rezolvă nimic. Eu, dacă s ar putea absurditatea asta, aş osândi într’un singur fel pe criminali: să ucidă încă odată pe cei omorîţi. Pentru criminalul înăscut, se ştie ce pedeapsă cumplită este reapropierea de fapta făcută şi repunerea faţă în faţă cu victima, Pentru cei siliţi să fie criminali ar fi singurul mijlioc să se răzbune şi să-şi descarce ura pe cei cari i-au dus la asemenea fapte" - Titi Preda, care privea cu ochii holbaţi acest om al dreptăţii monologând asemenea grozăvii, a şoptit spăimântat : — „Dar ce spui dumneata e monstruos, domnule judecător!" — „Ca orice se leagă de dreptatea absolută“, a răspuns domol şi aproape zâmbind celălalt, în vreme ce privirea i se depărtase şi se adâncise în lumina cerului cu nori înalţi şi grei. Drept vorbind, îi plăcea că îl spăimântase pe Titi Preda. S’ar fi bucurat să-l zgudue şi mai zdravăn, dacă slujba nu l-ar fi silit la oarecaree stăpânire. De fapt era şi acesta un mijloc să pue „vinovatul" în neputinţă de apărare. ■— „Mă faci foarte curios", a zis într’un târziu Titi. „Ca să spui dumneata asemenea vorbe, înseamnă, fără doar şi poate, că părerea dumitale în această chestiune este gata făcută". — „Nu ! s’a scuturat judecătorul". Nu-i vorba de „părere făcută". E vorba de calea pe care mă duce sentimentul justiţiei pure. Vezi dumneata, eu te-am admirat totdeauna ee extraordinar de precis ştii să spui tocmai ee trebueşte publicului pe care îl ai în faţă. Te-am auzit vorbind la un ateneu popular, apoi la o întrunire la centru, o festivitate oarecare, apoi la congresul profesorilor. Ţi s’a dezvoltat un simţ special". ■ © BCU —„Ca în fiecare îndeletnicire".... — „Tocmai. Deci ca şi în justiţie... Ceeaoe mă duce, fatal, să caut vinovatul nu acolo unde pare, ci unde este". — „Aşa dar, cum spuneam eu, ai o părere făcută în privinţa mea". — „Nu. Am o' părere făcută în privinţa cumnatului dumitale. Şi anume, că el nu poate fi vinovat". — „Totuşi fapta lui cred că n’o conteşti". ' — „Nu-i vorba de faptă, ci de vină. Justiţia pe asta o caută şi pe asta ai1 trebui să o pedeapsească. Dacă nu altminteri măcar absolvind de pedeapsă pe făptuitor... Din păcate"... a urmat oftând — „nici justiţia nu-i perfectă. Cred că Mihalache Saicu va fi condamnat. Dar făgăduiala lui, că te va ucide după eşirea din închisoare, deschide întrebarea dreptăţii absolute şi aproape că dă un răspui — „Şi dumneata crezi într’adevăr că o să mă omoare ?". — „Nu! Nu cred. Dar asta nare nici o însemnătate, că e doar o faptă. Cum ţi-am spus, pentru justiţie interesează intenţia şi agentul care o stârneşte". Asta zicând, judecătorul s’a sculat de pe jeţul său şi a trecut în faţa biroului ,în semn că întrebările lui s’au isprăvit şi că nu vrea să afle mai mult. Dar celălalt s’a ridicat ane-voe de pe scaun .Era în cumpănă. Oricât luptase o viaţă întreagă să dea strălucire traiului său mărunţel şi mijloacelor lui de luptă destul de mărginite, Titi Preda nu era totuşi un om pierdut pentru omenie şi cinste. In faţa oglinzii, singur-singurel, nu se judeca îngăduitor totdeauna. Ca fiecărui oan i se întâmpla să se amăgească uneori, mângâindu-şi tristeţea urîţeniei în nădejdea că, înfăţişarea dată de un ras proaspăt întovărăşit cu o bună biciuire de masaj, apă rece ,pudră, apă de colonie şi briantină, măscueşte prielnic ultragiile naturii. Dar de cel puţin tot atâtea ori se privea duşmănos şi-şi era antipatic. Atunci, ca bumerangul australian, îi plesnea peste creer, lingu-şala dibace cu care amorţea unele conştiinţe femeeşti: — „Sunteţi prea frumoasă ca să fiţi neîndurată, Doamnă ! Frumuseţea e armonie". Şi astfel, dimineaţa, când abia rupt patului, cu ochii boboşaţi, cu obrazul boţit şi părul vâlvoi, privirea îi era nelimpede şi topită, fără duhul jucăuş viu şi tare un-de-şi avea toată puterea, Titi Preda se detesta. Nu pentru exteriorul său. Pentru ceea ce vedea că el mărturiseşte în clipele acelea. Multele şi dureroasele urîţenii lăuntrice, pe care cinstea lui n’ar fi vrut să şi le amintească. Acum, judecătorul făcea slujbă de oglindă. In picioare, în faţa lui, Preda îşi plecase capul şi privea spre parchet. îşi vedea picioarele şi vedea picioarele judecătorului, de parcă erau ale sale. văzute în oglindă. Dar nişte picioare mai mari, u-rîte, cu nodul eşit grosolan, încălţate în ghete de altă culoare şi obosite de întrebuinţare. Avea neted impresia că, ridicând ochii se va vedea tot pe sine, mai urît, mai în nemilos. De aceea s’a întors către uşă, gata de plecare, întinzând numai o mână moale să dea un bună ziuă rămas fără răspuns. " Judecătorul, îngheţat pe loc, îl urmărea. Simţise bine ce a zguduit şi aştepta roadele. Dar ele n’au venit. Titi Preda a eşit încet pe uşă fără să deschidă gura care-i tremura. * * * Fiţa Preda a ridicat ochii mari spre judecător. Erau tot aşa de limpezi şi de luminoşi cum fuseseră totdeauna aceşti ochi, cari purtau în ei soarele cu seninătatea unei inimi împăcate cu sine. Nu-i turburaseră nici dihonia dintre Titi şi Saicu, nici 3l8 © BCU faptul că fusese chemată la o instrucţie. Poate că na putut să-i turbure niciodată nimic. Dar dincolo de privire, obrazul era îmbătrânit şi trist. De n’ai fi ştiut că ai înaintea ta o fostă mare frumuseţe, n’ai fi bănuit-o. Decât, peste cutele mărunte şi întreţesute, peste pielea obosită, prematur, plutea un aer blajin şi bun. O anume împăcare cu ursita, unde nu era nimic respingător. Dimpotrivă. Ai fi zis că e altfel de frumuseţe — trainic legată de ani, aceasta, — cuminte, chibzuită, aşa cum se cade a fi. — „Fratele meu e un om foarte puţin vorbăreţ, aşa încât chiar dacă o fi avut nemulţumiri, nu mi le-a spus. Şi nici lui Titi. Ceartă între dânşii n’a fost. Aş fi ştiut-o. Cât e vorba de zvonurile, care se tot vânturau despre bărbatul meu şi doamna aceia, nu puteau să mă supere decât pe. mine, dacă m’ar fi supărat. De altfel, bădia Miha-lache nu le ştia. Eu i. le-am spus şi mi-a răspuns foarte liniştit că-s fleacuri, că nu trcbue să le bag în seamă şi că, în orice caz, de-ar fi adevărat n’ar avea nici o importanţă. Dimpotrivă — zicea — s’ar limpezi lucrurile. Fiindcă,ori ar pleca Titi definitiv, ori, dacă s’ar întoarce, ar fi un bărbat pocăit. In privinţa asta, vedeţi dumneavoastră, bădia. Mihalaehe ştia şi dumnealui ceva. Adică, făcuse şi dânsul o şotie cam la fel în tinereţe. Când i-an trecut năzărelile, s’a întors acasă şi a fost bărbatul cel mai cuminte din lume, cum ştiţi şi dumneavoastră..." Judecătorul a pufnit în râs : — „Te pomeneşti că întoarcerea acasă a domnului Saicu o fi fost şi ea legată de vre-o bătae"... — „Nuuu ! făcu Fiţa râzând din toată inima". S’a întors fiindcă trecuse pârpora şi-a înţeles că tot mai liniştit poate trăi lângă nevasta lui. Asta, cred eu, e povestea tuturor oamenilor care n’au întâlnit în viaţă altă femee decât nevasta lor. Cum vine alta, îi ameţeşte. Ceeaoe nu cred că poate fi cazul cu Titi, pentru care o femee e ca un aperitiv. Se consumă în treacăt, pe-un colţ de tejghea, ca să-i facă poftă pentru masa, care-1 aşteaptă acasă" Judecătorul făcu ochii mari. Nu-i venea să-şi creadă urechilor ascultând sporoi-văială gureşă, negrijulie şi veselă a femeii. A ridicat din umeri, zâmbind : — „Doamnă, seninătatea dumneavoastră este admirabilă. N’aş zice însă că nu mă miră mai mult decât s’ar cuveni, penirucă, mărturisesc, nu mă aşteptam la acest fel de judecată. Mă gândeam că priviţi lucrurile printr’o prizmă mai burgheză". — „E cea mai burgheză cu putinţă, domnule judecător !“ i-a răspuns dulce Fiţa. — „Ei, cum asta ? N’o să-mi spuneţi că puteţi privi liniştită perspectiva unor anumite neorândueli casnice". — „Nimic nu pot privi liniştită, cât e vorba de bărbatul meu, domnule jude-câtor . — „Apoi atunci?" — „.apoi atunci n’am de ales. îmi iubesc bărbatul sau nu-1 iubesc. Mă pot lipsi de el, ori nu pot. Deci îl las, sau îl păstrez. Cale de mijloc cred că nu există .Prin urmare, de vreme ce-s hotărâtă să-mi ţiu casa, trebue să lupt cu mijloacele pe care le am. Iar eu am acasă o oglindă, care-mi spume lămurit ce mijloace am, pentru că-mi arată limpede care-s mijloacele pe care le-am pierdut. N’aş puitea să fiu atât de ridi-culă încât să cerc a face concurenţă unor femei tinere, frumoase şi — mai ales — proaspete. Am fost şi eu astfel de femee. Şi de multe ori. Nu se putea lupta cu mine. Şi — băgaţi bine de seamă, am fost astfel de femee chiar şi cn Titi. L-am deprins cu bucuria frumuseţii, noutăţii... Asta-i foarte important! Cu ce mijloace l-aş mai putea desvăţa acum? Eu nu le cunosc. Bănuesc totuşi că ar fi unul, numai unul: deprim- / ?i? © BCU clerea cu o viaţă tihnită, caldă şi comodă, într’un cuib paşnic şi absolut odihnitor. Cam aşa cum mă trudesc de cincisprezece ani să-i fac. Asta, bine înţeles, în afară de bătrâneţe, care e mijlocul cel mai sigur“. — „Bine, doamnă, dar asemenea libertăţi, — vorbesc de cele pe care i le daţi soţului dumneavoastră prin aplicarea acestor vederi, — trebue să doară cumplit uneori“... Fiţa n’a răspuns numai decât. A lunecat o clipă ochii pieziş spre covor, unde vârful mic al piciorului desena o linie de chenar exact pe floarea nelămurită a ţesăturii. Apoi a zâmbit şi sa uitat limpede în privirea concentrată a judecătorului. —„Dumneavoastră aveţi un copil, nu ? Spuneţi drept, când vi se întoarce dela şcoală bătut de profesor, pentrucă n’a ştiut lecţia pe care i-a spus s’o înveţe, ce sentiment aveţi ? Yă pare bine, sau vă pare rău ?“ .— „Dar semuirea aceasta44.... — E foarte exactă, domnule judecător. Titi e un copil. Ca orice bărbat de altminteri. Pleacă de multe ori de acasă cu lecţia neînvăţată44... — „Mă ertaţi dacă o să vă spun că nu înţeleg bine. De care lecţie e vorba44. — „Una din multele şi multele lecţii, care îi trebuesc omului ca să înţeleagă ce-i aceea legătura dintre bărbat şi femee“. Judecătorul a privit-o lung. Nu se aştepta să audă asemenea raţionamente dela femeiuşcă asta fără altă însemnătate decât aceea a unui trecut de frumuseţe. — „Judecaţi foarte aparte lucrurile, doamnă. Şi foarte ascuţit. — „Eu ? Nu. Repet la rândul meu ceeace am apucat să învăţ dela Titi, în ceasurile când i se urăşte de stat la biroul lui, cu nasul în hârtii şi simte nevoia să-şi descarce sufletul. Sunt o bună elevă. Şi-aş fi grozav de sârguitoare, dacă n’ar fi el aşa de prins şi ar avea vreme să se ocupe puţintel de mine44... — „Importantul este că va convins şi v’a înarmat împotriva unei sume întregi de nemulţumiri, foarte fireşti în orice căsnicie44. — „Nu-i aşa ? Foarte fireşti, în orice căsnicie, cum aţi spus. Şi eu o ştiam asta cu mult dinainte a mă căsători, fiindcă atunci le provocam eu altora, cu tinereţea, frumuseţea şi prospeţimea mea. Dar nu fiindcă mi-ar fi făcut plăcere. Nici fiindcă aş fi vrut-o sau aş fi avut nevoie. Ci firesc, fatal, dela sine... Cum cântă pasărea. „Acum, când am trecut de partea astălaltă a redutei, puteam eu să fiu aşa de naivă şi să nu înţeleg ce e dincolo, unde am fost? Ori să încep a face scene şi mizerii, pentru ca prin ele să-mi îndepărtez şi mai puternic bărbatul, pentru ca în ochii lui, celelalte să-şi crească preţul tocmai fiindcă erau oprite ? „Dar stăruim peste măsură de mult asupra fleacurilor ăstora. Titi este mult mai serios decât atât. Faptul că ştie să captiveze oamenii — pe unii de-adreptul, pe alţii priu femeile lor, cum are nevoe uneori s’o facă — a adus una lume să-i bănuiască, ori să-i interpreteze greşit purtările. Acele toate sunt însă convenţionale. O mască aşa cum ne punem fiecare, când pornim pe un anume drum. In fond, Titi al meu, cu tot aerul lui vânturatec, e foarte burghez, leneş şi comod... In halat şi papuci, lângă biroul lui da lucru, are cum i-a spus odată Ionel Teodoreanu — cu care e prieten — o respectabilă chelie spirituală”. — „Hm !“ făcu judecătorul, limpezit de struna asta împrumutată. „Fără îndo*-ială că e aşa, de vreme ce o spuneţi şi dumneavoastră. Dar atunci unde putem afla începutul discordiei, care a dus la neînţelegerea gravă de acum câteva zile ?“. — „Nu ştiu. In orice caz, sunt absolut sigură că nu are nici o legătură cu mine, cu casa noastră”. 520 © BCU — „Adevărat ?“ — „Ce legătură ar putea să aibă ? Eu îmi ador fratele şi-mi iubesc bărbatul. Nu pot trăi nici fără unul, nici fără celălalt. Bădia Mihalache ţine la mine aşa de mult— nu fiindcă i-s singurul suflet rămas din neamul lui, dar fiindcă ne-am înţeles în toate de când ne ştim — zic, ţine aşa de mult la mine, încât ar face orice să nu mă amărască, să nu-mi împovăreze inima cu durerea că, eu aşi fi pricina dezbinării dintre dânşii. Dacă ei ar fi avut vre-o neînţelegere în privinţa mea, sunt încredinţată că ar fi căutat să o rezolve prin mine. Mi-a şi spus-o. Am destulă chibzuinţă la anii mei, să pot limpezi lucrurile care mă privesc”. — „Scuzaţi-mă Doamnă, dacă vă voi contrazice. S’ar putea să fie vorba de lucruri cari vă privesc aşa de mult, încât nu vi se puteau spune”. Fiţa a râs foarte veselă. — „Vă dau cuvântul meu că nu există nimic — absolut nimic — ce nu mi s’ar putea spune. Şi bădia Mibalache o ştie asta mai limpede ca orice, fiindcă el a fost tot-deanua cel care mi-a adus toate noutăţile, absolut toate, cât a fost vorba despre aşa zisele aventuri a!le lui Titi”. , — „Perfect. Dar să presupunem că ar fi vorba de-o aventură mai gravă”. — „Pe una mai gravă eu sunt cea oare trebue s’o aflu înaintea tuturor. Câtă vreme Titi nu-mi cere să-l las liber — ceeace aş face fără să crâcnesc — înseamnă că nimic nu-i grav”. —„....dar poate deveni”. -— „... dacă eu n’aş şti cum să mă port. Dacă n’aş avea răbdarea să aştept. Dacă n’aş pricepe, neted şi crud, că elanurile de vultur ale lui Titi sunt la fel cu hămeseala bolnavă a anumitor oameni, cari mănâncă rar la restaurant. Mă gândesc la cei ce socotesc restaurantul loc de petrecere, nu loc de stâmpărat foamea, ca orice masă. Ameţesc privind lista de mâncări multe. Le lasă gura apă după toate. Sunt groaznic de încurcaţi să aleagă... Şi comandă de trei ori mai mult decât le trebue... Pe urmă, se satură repede şi-s mai încurcaţi neştiind cum spune chelnerului să nu mai aducă felurile celelalte. Apetitul de vutur al lui Titi are gâtlej de vrăbiuţă, Domnule judecător. Iar de aici încolo, tăria e de partea mea, singura care m’am pregătit să mulţumesc acest gâtlej de vrăbiuţă”. •— „Foarte interesant, tot ce spuneţi. Doamnă, zise judecătorul, bănuind că şi aceste vorbe ale Ti ţii erau învăţate deda Titi Preda. „Foarte interesant, fiindcă oglindesc, mai mult ca orice, desăvârşita legătură dintre dumneavoastră şi domnul Preda, pecetea lui”... — „Ceeace trebue să fie totdeauna între soţi”... zâmbi limpde Fiţa, care ştia că judecătorul luptă tare greu în căsnicie, cu o nevastă foarte anevoios de mulţumit, de vreme ce aceia nu pierde nici un prilej să-şi arate poziţia protivnică faţă de orice mişcare a bărbatului său. Judecătorul a simţit săgeata şi s’a turburat. Pornirea omenească să răspundă la atac prin alt atac mai rău. a răvăşit în el, scurt şi aspru câteva vârtejuri de venin. Dar magistratul a luat omul din el de ceafă, l-a zgâlţâit bine şi l-n domolit. — „Mmmdaaa ! făcu el tărăgănat şi pe jumătate de glas. Sforţarea să se stăpânească îi dăduse un zâmbet uşor într’un singur colţ al gurii, ceeace îl arăta urît şi neprieten. Dar puterea profesiei l-a biruit. S’a înseninat urmând : „Porunca socială— înţeleg aici nevoia şi permanenţa ei — a creiat tradiţia familiei ca un orologier ceasornicele lui. Toate rotiţele au mişcarea legată şi continuă, imprimată de resortul principal”. 321 © BCU — „Exact. Rămâne doar să ştim cine e resortul"... a glumit Fiţa. „La bădia Mi-halache era cumnată-mea, cât a trăit, iar acum sunt eu. La mine este Titi“. — „Perfect", zise judecătorul. „Treptele 5unt fireşti. Dar eu mă întreb dacă, ad-miţându-le pe toate trei, nu am fi primejduiţi să admitem şi pe a patra". — „A! spuse încet Fiţa. încruntându-se uşor. „înţeleg... Resortul lui bădia Mi-halaohe sunt eu, resortul meu e Titi, resortul lui Titi".... — „Iată, tocmai !“ a punctat judecătorul, bucuros că vede o cută adâncită între sprâncenele femeii. Dar Fiţa 1-a dezamăgit: — „Resortul lui e el însuşi. Elanul de vultur din el. Dorinţa şi nevoia să fie de folos altora. De folos cu orice preţ, sau pentru ca toată lumea să-l iubească. Are ne-voe de această iubire. E setea lui. E resortul lui. Ştiţi ou ce-1 asemuiesc eu uneori ? Cu omul care, întâlnind un cerşetor la capra podului, îi dă doi lei având aerul şi credinţa că-i dă o avere şi deci nenorocitul trebue să-i fie recunoscător viaţa întreagă. Intr’o noapte, ne întorceam împreună dela un cinematograf. Titi era foarte acru. Fusese toată seara indispus — cam aşa e când mergem cu familia — nu-i place burghezia decât în casă, — sub obroc. Mergea depărtat de mine şi cu un pas înainte. La un colţ de drum, întâlnim însă un soldat, care se încurcase în străzi şi nu ştia pe unde s’o apuce spre cazarma lui. Ne-a întrebat. Titi i-a arătat drumul, i l-a spus de cinci ori şi i l-a desenat pe hârtie. Apoi l-a pândit până s’a încredinţat că o apucase bine. Nimica toată, cum vedeţi. Dar asta i-a dat o veselie, o mulţumire de parcă ar fi adus fericire pe toată omenirea. M’a luat la braţ şi tot drumul până acasă a cântat şi a glumit ca un licean în prima zi de vacanţă". „Nu", — continuă ea cu un glas mai stins şi mai grav — „nu-1 cunoaşteţi deloc pe Titi. Are păcatele lui, ca orice om, dar spre deosebire de alţii, el a ştiut să le dea farmec până şi acelora. Dela douăzeci de metri depărtare e un om urît. La jumătate de metru începe să fie frumos. Asta, cred eu, e foarte lămuritor pentru dânsul. — „Dar, Doamnă, nimănui nu i-a trecut prin cap să conteste farmecul domnului Preda. Aş zice : tocmai dimpotrivă !". . — „înţeleg. Vreţi să spuneţi că are atâta farmec, încât începe să fie prea mult pentru o singură fernee. Mai ales când femeia aceia îi este nevastă. Ei bine, eu aşa judec. Dacă asta-i adevărat, atunci nu-i drept să-l facem pe dânsul vinovat. Când eram o fată frumoasă şi foarte căutată, se putea spune la fel şi despre mine. Eu l-am câştigat cu frumuseţea, el m’a câştigat cu farmecul. Azi, căsnicia noastră nu se mai hrăneşte nici din una, nici din alta. Frumuseţea mea a trecut, farmecul lui — pentru mine — nu mai este farmecul domnului chipeş, viu, spiritual... E alt farmec, mult mai puternic, pentrucă acela se lipeşte de inima mea femeiuşcă; omul obosit, leneş, care-şi târâie papueeii, se răsfaţă dimineaţa când îl sărut să-l trezesc, e cu ochii boboşaţi de somn şi părul ciufulit. Sau când e bolnav... Doamne, dacă ar şti el cât mă bucur eu când e bolnav, când face nazuri la luatul doctoriilor, când e uricios şi se zborşeşte lâ toată casa... şi nu-i place nimic... Dar atunci e al meu... aşa de al meu.., de-mi vine să plâng gândindu-mă cât de mult îl am... „Vezi dumneata, domnule judecător, ăsta este Titi al meu, Titi cel adevărat, pe care nu-1 cunoşteam câtă vreme ne-am plimbat făcând poezie în grădina publică şi pe care l-am descoperit pe urmă, în casă, treptat, când ni sau ros la amândoi măştile de îndrăgostiţi şi am rămas, cum se zice, goi şi adevăraţi. „Atunci ! O ! Atunci mi-am dat seama ce idioată poate să fie o fernee, care-şi închipuie că meseria de nevastă e învăţată de la sine, prin naştere şi că bucuria măritişului e să ai un bărbat, care să-ţi ia grija mâncării şi să-ţi dea câteva clipe de 322 © BCU ameţeală trupească... Nu, domnule judecător, există, o singură bucurie cu adevărat femeiuşcă, un singur rost: să fii mamă. Mamă pentru copiii tăi cLacă-i ai şi mamă pentru bărbatul tău, pentrucă el poartă în tainele lui copiii care vor veni, care vor mai veni, sau cari n’or să mai vie. S’ar zice că asta este alturism, jerfă. Ferească Dumnezeu ! Este cel mai crâncen, dar cel mai tonic egoism. Eşti mamă şi te voeşti mamă fiindcă mama e una singură şi nu o mai poţi schimba. Un bărbat poate să aibă zeci de mii de amante, nu are decât o mamă... Yai de soţia care nu poate să fie mama bărbatului. „Pentru aceea căsnicia e silă şi datorie acră. Acolo bărbatul fuge de acasă să-şi caute liniştea şi mama în altă parte. „De ce crezi dumneata că aşa de rar se înţelege o soacră cu nora ei ? Pentru simplul cuvânt că aceea e singura concurenţă crâncenă între femei. Nu-i rivalitate de amante trecătoare, este rivalitate de viaţă. „Vezi, dumneata, în ziua când am descoperit în mine că femeiuşcă uşuratecâ şi fără grijă oare eram, ascundea o mamă adevărată şi că această „mamă” trebuia vieţii lui Titi, viaţa a căpătat alt înţeles. N’am mai avut nevoe nici de zeci de rochii, nici de zeci de pălării ori pantofi. Am lăsat să mârâie în legea lor croitoreasa, modista şi cismarul. Aveam oameni mai importanţi de împăcat: zarzavagiul, băcanul, măcelarul, tapiţerul, librarul... Iar uneori tinichigiul, zidarul şi stolerul. Cu un cuvânt, — şi ca să lămuresc tot — singura mea oglindă mare din casă am instalat-o pe uşa cămării de provizii. Bine înţeles, am scos-o de pe şifonierul cu rochii1'. — „E înduioşător, Doamnă şi e minunat tot ce spuneţi. Dar de ce oare numai din partea dumneavoastră atâtea sacrificii ?”. — „Sacrificiu ? Sacrificiu înseamnă suferinţă, domnule judecător. Aici n a fost nici o suferinţă. E la mijloc o faptă simplă şi firească de mamă. Atâta tot.” — „Dar el ?” — „El ? Ce ?” — „El vede măcar această faptă, de vreme ce e simplă şi firească ?” Fiţa a stat o clipă în cumpănă. Aplecându-şi uşor capul şi ridicând ochii pe geam, a privit undeva, departe spre golurile cenuşii ale cerului. — „Dacă o vede ? Cred. Adică nu ştiu. In orice caz, eu n’am făcut-o „s’o vadă1. Am făcut-o s’o simtă şi să-i priiască“. — „Şi atunci răsplata ?” — „Răsplata ?” i-a întors Fiţa mirată şi surâzând”. Iartă-mă, domnule judecător, dar ăsta e un cuvânt de tinereţe. Sau termen comercial. In dicţionarul mamelor cuvântul „răsplată” e absolut necunoscut. Afară doar dacă nu socoţi că floarea e şi ea o răsplată pentru pământul care a nutrit buruiana...” Zicând asta, sa ridicat de pe scaun. Nu mai zâmbea acum. Chipul obosit şi brăzdat se înegurase şi era crispat. Gura uşor pungită făcea creţuri subţiri, iar ochii trăseseră parcă, peste via lor strălucire, un soi de perdea uşoară, ca o ceaţă. Sau poate şi altceva. Brusc, s’a scuturat de moleşeala în oare o adusese şederea pe scaun, şi-a umf!at pieptul îndreptându-se din mijloc. Voia să se ţină bine. Apoi a deschis uşor buzele, ca şi când avea să spună ceva. Vorba s’a sfiit să vie numai decât. Dar după o clipă a spus : — „Mărturisind crud lucrurile, chiar şi acest sentiment de mamă e foarte animalic. înăbuşă judecăţile şi logica.” Judecătorul a prins gândul din zbor şi l-a întors cu alte vorbe ; ?23 © BCU — „...din fericire, uneori...” La care Fiţa a răspuns firesc, încetişor, dar prelungit şi fără margini sunetelor, ca un ecou : „... din... fericire... poate..,” Apoi a râs dintr odată. Ochii i s au făcut iar frumoşi, mari şi sienini. A strâns din umeri, copilăreşte, încheind: — „Asta-i!...” Dar judecătorul, oare bătea încet toba pe birou, cu degetele uşor sâcâite, a încercat încă odată să stârnească furtuna. — „In concluzie, Doamnă, soţul dumneavoastră are din parte-vă atâtea libertăţi, încât domnul Saicu n’ar fi avut pricină să-i impute ab-so-lut ni-mic...” — „Ab-so-lut ni-mic...” Ţintind-o nemilos, cu o privire seacă şi greu de îndurat, adăugi: — „...nici chiar faptul că se foloseşte de aceste libertăţi, cu atât mai mult cu cât dumneavoastră ajungeţi din dragoste pentru dânsul mai aproape de — cum să-i zic eu ? — anularea feminităţii, care l-a câştigat odinioară ?” Fiţa a răspuns dulce şi oarecum întristată de atâta stăruinţă. Ai fi zis-că voeşte să-i dea o lecţie blajină : — „Feminitatea mea, scumpe domnule judecător, nu e anulată. Dimpotrivă. Devreme ce sânt „mamă” înseamnă că am intrat în rosturile mele cele mai adevărate.” Zâmbind, a înclinat uşor capul, dând bună ziua şi a plecat foarte stăpână pe ea şi foarte liniştită. Spatele ei drept — mai exact: îndreptat — mărturisea trufie. * După ce şi-a aprins o ţigară, pe care o netezise prelung între degete, greu cufundat între gânduri şi nemulţumit, judecătorul a sunat odăiaşul: — „Trebuia să vină o Doamnă...” — „A fcst Dom’ judecător, dar acum vre-un sfert de ceas a venit Dom’ Preda şi-au plecat împreună../’ — „Păi, o chemasem eu...” — „Ştiu, dar Dom’ Preda mi-a spus să vă spui şi dumneavoastră de asta. Că adică o ia ’mnealui, să nu care cumva să iasă vre-o neplăcere cu Dom’ Saicu44. — „Saicu era şi el aici ?.. — „Nu. Cică aşteaptă afară. Dar s’au întâlnit pe scara mare... S’au făcut chiar că nu se văd.” — „Şi-acum unde e Saicu ?” — „A plecat adineauri, cu coana lu’ Dom Preda, s’o liniştească...” — „S’o liniştească ? De ce ? A eşit de aici foarte liniştită46. — „Da. Am văzut. Dar după ce a închis uşa, a dat sărăcuţa într’un hohot de plâns de ţi se rupea inima. Şi-a astupat gura cu amândouă palmele, chip să n’o auziţi ’mneavoastră. Şi Dom’ Saicu a dus-o aproape leşinată pe scară... 324 © BCU 9 I C I I I, OAMENI, FAPTE NICOLAE PAULESCU APOLOGET CREŞTIN In ziua de 19 Iulie se vor împlini zece ani dela moartea d-rului N. C. Paulescu, savantul profesor de fiziologie medicală dela Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care d. profesor Niehifor Crainic îl socoteşte pe drept cuvânt ca „fundatorul naţionalismului creştin" (Ortodoxie şi Etnocraţie, pp. 146—158). Ţin să amintesc din vreme acest fapt, cu nădejdea că presa românească va folosi prilejul ce i se oferă pentru a înfăţişa cum se cuvine vieaţa şi doctrina unuia dintre cei mai aleşi fii ai neamului nostru. In cele ce urmează, vreau numai să prind liniile mari ale filosof iei spiritualiste şi ale apologeticei d-rului Paulescu. Fiindcă, deşi sunt mulţi savanţi credincioşi, puţini dintre ei şi-au formulat atât de limpede credinţa şi încă mai puţini şi-au apărat-o cu atâta temeinicie, cum a făcut el. Vastul său Tratat de Fiziologie medicală se încununează cu câteva capitole pe care orice apologet creştin le-ar putea subscrie cu cea mai mare bucurie. Şi când aceasta vine dela un savant — dela cel mai apropiat colaborator al ilustrului profesor şi medic Lan cereau x — valoarea sa creşte în chip considerbil. Dela ’nceput trebue să subliniem însă faptul, că Nicolae Paulescu a ridicat stindardul spiritualismului creştin în numele ştiinţei acum patruzeci cCe ani, adică atunci când filosoLa materialistă făcea încă din plin ravagii printre oamenii de ştiinţă, printre biologi, fiziologi şi maii ales printre medici. Un savant oare ar fi ţinut cu orice preţ să vorbească despre finalitate în biologie şi fiziologie ar fi fost acuzat de erezie. Universul întreg şedea pe vremea aceea, cum spunea Eminescu, în degetul cel mititel al savantului materialist, care îţi putea spune cn preciziune, că esenţa ultimă a lumii este materia; că din materia cosmică primordială a apărut vi'eaţa pe pământ prin „generaţie spontană", adică prin combinaţia întâmplătoare a unor elemente chimice (C.H.O. Az. S.) ; că odată apărută pe scoarţa pământului, viaţa s’a des-voltat apoi necontenit şi spfy'ile s’au „transformat" unele într’alteie, ajungându-se astfel la infinita varietate şi comp1e\iîa4a a fiinţelor pe care le vedem astăzi. ■ - • „Generaţia spontană" şi „transformismul" erau deci cele două coloane de susţinere ale edificiului materialist. Meritul lui Paulesou a fost acela’ de a nu se fi lăsat ispitit de simplitatea filo-sofiei materialiste, în a cărei capcană a căzut' chiar şi profesorul său, marele fiziolog A. Das-tre. Paulescu a arătat că explicaţia materialistă este pe cât de simplă şi seducătoare, pe atât de eronată şi vătămătoare. „Ca orice eroare, spune el, materialismul înseamnă ignoranţă, fie prin lipsă de cultură, fie prin lipsă de inteligenţă.., fie prin pasiune. La şaptesprezece ani, eram materialist, pentrucă nu aveam decât un număr foarte restrâns de cunoştinţe asupra Naturii brute ; pentrucă raţiunea mea nu era încă desvoltată, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentrucă alunecasem în cursa acelei perfide afirmaţii,' că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti". In urmă însă Paulescu a constatat că „adevăraţii savanţi resping sistemul materialist" şi că materialismul este o ,.ţesătură de erori", o „doctrină funestă pentru ştiinţă", un „parazit" care „corupe ştiinţa, o paralizează şi-i. opreşte progresul". (Trăite de Physiologie medicale voi. III, pp. 886, 887, 918 şi 924). El şi-a dat seama că analogiile dintre materia vie şi. materia moartă, icare au indus în eroare pe mulţi isavanţi—inclusiv fiziologul A. Dastre — sunt simple analogii, din care nu este îngăduit a se ajunge la concluzia că materia moartă posedă toate însuşirile materiei vii : sensibilitate, mobilitate, păstrarea formei specifice, înmulţirea prin germeni preexistenţi, diviziune celulară, creştere, etc. Intre materia vie şi materia 325 © BCU moartă nu este deci numai o diferenţă de grad, cum susţin materialiştii, ci una de seniţă şi prin urmare analogiile între materia vie şi materia moartă nu duc la concluzia monismului materialist sau la vreun altfel de monism. (In treacăt fie zis, criticile aduse de PaulesCu materialismului se potrivesc de minune şi pentru cursurile ţinute de d. profesor P. P. Negulescu la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, în care d-sa caută să arate că între materia vie şi materia moartă nu este în fond nici o deosebire). In ce priveşte ipoteza „generaţiei spontane" şi a „transformiismului", acestea sunt astăzi învechite şi părăsite. Acum patruzeci de ani însă ele erau încă un fel de dogme ştiinţifice, împotriva cărora Paulescu a trebuit să ducă o luptă aprigă. El a arătat că „generaţia spontană" nu este decât o „generalizare nejustificată de experienţă a modului formării substanţei brute la modul formării substanţei vieţuitoare" (Trăiţi..., vo'l. I, p. 48). Intr’adevăr, cu toate încercările stăruitoare ale oamenilor de ştiinţă, nu s’a ajuns până astăzi la obţinerea vieţii de cale artificială şi nici în natură nu s’a putut constata vreun caz în care să se fi produs materie vie prin întâmplătoare combinaţii fiziico-ehimice Experienţele lui Fasteur au dovedit în mod definitiv că orice fiinţă vieţuitoare iese numai din germeni preexistenţi. Tot asemenea, în ce priveşte ipoteza ,,transformării speciilor", susţinută mai ales de Darwin. Potrivit acesteia, diferitele specii de vieţuitoare au apărut în mod succesiv pe pământ, derivând unele dintr'altele. Paleontologia, anatomia comparată şi ernbrioi ogia ar fi venind în sprijinul acestei afirmaţii. Paulescu a ajuns însă la constatarea că transformismul nu este decât o „formă travestită a materialismului". In natură nu s’a observat niciun caz de transformarea unei specii în altă specie şi prin urmare Linne a avut dreptate când a spus: Tot numeramus species quot ab initio creavit infi-nitum Ens". Şi dacă ipoteza transformării speciilor a fost acceptată de marea majoritate a naturaliştilor, aceasta se datoreşte faptului că ea „a fost acaparată de nişte retori materialişti, cari au ridicat-c de pe terenul liniştit al ştiinţei şi au aruncat-o pe terenul agitat al luptelor fi-losofico-religioase; cauza este că s’a crezut un moment, că ea ar fi capabilă să dea acelei admirabile armonii ce constatăm în lumea organică, o explicare pur mecanică, din care ar fi fost exclusă intervenţia cauzelor finale“! (Trăiţi..., voi I, p. 64). Dar, cum era şi firesc să avem şi noi... trans-formiştii noştri, afirmaţiile lui Paulescu au umplut de mânie pe d-rul N. Leon, profesor de zoologie la Facultatea de Medicină din Iaşi, fost elev şl prieten al marelui zoolog german Ernst von Haeckel, susţinătorul cel mai de seamă al generaţiei spontane şi transformismului şi făuritorul faimoasei „religii moniste". De asemenea, afirmaţiile lui Paulescu au supărat pe d-rul D. Voinov, profesor de zoologie la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Discuţia Paulescu-Leon-Voinov formează un interesant episod în .istoria ştiinţei româneşti, din care atât ştiinţa cât şi apologetica creştină au de folosit. Dar, pentru a urmări, cum am spus, numai liniile mari ale apologeticii lui Paulescu, nu ne vom opri asupra numeroaselor răspunsuri la răspunsuri pe care şi le-au dat între ei învăţaţii noştri beligeranţi. Este destul să spunem că cercetările mal noui au dus la concluzii favorabile tezei lui Paulescu. Un Remy Collin, un L. Cuenot şi mai ales un Louis Vialleton au dat lovituri de moarte transformismului. Cel din urmă, Louis Vialleton, profesor de embrio-logie la Facultatea de Medicină din Montpel-lier, spune lămurit : „Transformismul este o teorie ispititoare la prima vedere dar care nu suportă examenul" (Vorigine des etres vlvants L’illusion transformiste. Paris, Pion, 1929, p. 377). De aceea el -cere să fie părăsit cuvântul ,,trans-formiam", ca unul ce designează o teorie eronată, şi să se revie la cuvântul „creaţie", de multă vreme alungat diin biologie (Ifoidem, p. 365). Cum era şi firesc însă, d-rul Paulescu nu se putea mulţumi numai, cu înlăturarea ipotezelor generaţiei spontane şi transformismului. Aceasta este partea, ca să spunem aşa, negativă, a sistemului său apologetic şi care ne interesează mai puţin. Partea ce ne interesează mai mult este cea pozitivă, în care Paulescu răspunde la marile întrebări: Ce este viaţa? Care este cauza vieţii ? întrebări cu care se deschide marele-' său Tratat de Fiziologie medicală. împreună cu Claude Bernard, Paulescu defineşte fiziologia : cicnoaşterea fenomenelor vitale prin cauzele lor eficiente şi prin cauzele lor finale (Trăite..., voi I, ed. II, p. 19). Prin urmare, dela ’nceput se declară adeptul finalităţii în biologie. In ştiinţele fenomenelor neînsufleţite ne putem mulţumi numai cu determinarea cauzelor eficiente imediate ale fenomenelor. In ştiinţele fenomenelor vitale trebue să căutăm a determina şi' cauzele finale ale fenomenelor. Adică, fenomenele vitale, morfologice şi fiziologice, nu stau într’o înlănţuire absolut întâmplătoare şi nici nu se cauzează reciproc în chip mecanic, fără a tinde către ceva, către o ţintă, către un scop. Dimpotrivă, cu cât pătrundem mai adânc în lumea vieţii, cu atât ne dăm mai bine seama că aici totul se petrece cu o rânduială, într'o armonie pe care niciodată nu 326 © BCU re-o va explica filosofia materialistă. Niciodată filosofia materialistă nu ne va explica de pildă activitatea atât de complexă uneori şi totuşi atât de precisă a instinctelor. Şi cu atât mai puţin va reuşi cândva filosofia materialistă să explice activitatea spirituală a omului. Singura ipoteză care explică totul şi împotriva căreia nu stă niciun fapt, este ipoteza suflet. Ce este sufletul ? Este „cauza imediată a finalităţii morfologice şi fiziologice a fiinţei vii>“ (Trait6..., voi. I, p. 908). Sufletul este adică principiul imaterial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, care coordonează toate activităţile morfologice şi fiziologice ale vieţuitoarelor, in vederea anumitor scopuri. Ipoteza aceasta nu numai că explică întreaga evoluţie a organismelor vii — începând dela divizarea celulelor vii şi până la moartea organismelor : suprimarea finalităţii vitale — dar ne dă putinţa să înţelegem. şi impoisibilitatea generaţiei spontane şi a transformării speciilor. „Ipoteza sufletului, -• deşi neprobată direct, — explică toate faptele vitale şi, nefiind în contrazicere cu niciunul dintre ele, — împlineşte în chip satisfăcător condiţiile cerute de ştiinţa experimentală. Este deci o teorie care poate fi introdusă în ştiinţă" (Trăite... voi. III, pp. 909—910). Existenţa sufletului este aşa dar şi pentru Paulescu numai o ipoteză, cum ar fi de pildă ipoteza existenţei eterului, dar o ipoteză care explică în mod mulţumitor caracterul finalist al fenomenelor vitale, morfologice şi fiziologice, fără să fie în desacord cu vreunul dintre ele. Generaţia spontană şi transformismul sunt şi ele ipoteze, dar ipoteze care vin în contrazicere cu numeroase fapte pe care vor să le explice şi de aceea trebuo înlăturate. Ştiinţa nu are ce face cu astfel de ipoteze. Ştiinţa lucrează cu teorii, iar teoriile, deşi sunt în fond tot ipoteze, explică toate faptele fără să se opună vreunuia dintre ele. O astfel de ipoteză, cerută de logica ştiinţifică, este ipoteza suflet. Şi astfel existenţa sufletului devine pentru Paulescu o realitate de care n'are niciun motiv să se îndoiască. „In ce mă priveşte, spune el, eu afirm sus şi tare, că sunt tot atât de SIGUR de existenţa sufletului, cât de nu importă care adevăr stabilit de ştiinţa experimentală. Şi nu este vorba aici de o simplă credinţă, — ci de o convingere adâncă, dobândită în mod ştiinţific" (Trăite..., voi. III, p. 911). Să mergem însă ceva mai departe. Fiinţele vieţuitoare nu trăiesc izolate, ci alcătuiesc so-, cietăţi naturale : familii, triburi, naţiuni, ce urmăresc anumite ţeluri. Ele trăiesc intr’o gigantică simbioză, care leagă intre ele toate fiinţele vieţuitoare. Finalitatea ce am văzut că se ob- servă în morfologia şi fiziologia indivizilor luaţi aparte o găsim şi în grupurile lor naturale şi în totalitatea fiinţelor vieţuitoare. Această minunată armonie ce domneşte în lumea vieţii, această minunată adaptare a mijloacelor la scopuri, ce domneşte în ansamblul fiinţelor vieţuitoare, poate ea să fie opera sufletelor acţionând individual? Nu. Ea trebue să fie opera Cauzei prime, cauză înzestrată cu înţelepciune în cel mai înalt grad. „A demonstra existenţa unei Cauze prime a vieţii, — imaterială, unică şi infinit înţeleaptă, — iată sfârşitul sublim la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este DUMNEZEU. Omul de ştiinţă nu poate deci să se mulţumească a spune : „Credo in Deum". El trebue să afirme: „Scio Deum esse“ (Trăite..., voi III, p, 916). Prin urmare, la între* barea: Care este cauza vieţii? Paulescu răspunde: „Vieaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă sou SUFLETUL, — unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU, — unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare" (Trăite-., voi III p. 917). Iată pr:n urmare o admirabilă apologie ştiinţifică a existenţei sufletului şi a existenţei lui Dumnezeu, întemeiată pe biologie şi fiziologie. Dar Paulescu nu se opreşte mici numai aicg ia aceste două adevăruri fundamentale cffle creştinismului. El aduce mărturie şi în favoarea divinităţii Mântuitorului. Şi nu. mărturia simplă a unui suflet credincios, ci temeinicirea, ştiinţifică am putea spune, a acestui mare adevăr creştin: cel mai mare dintre toate. Dacă finalitatea ce domneşte în morfologia, fiziologia şi relaţiile dintre fiinţele vieţuitoare ne duce la existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, extraordinara adecvare a remediilor propuse de întemeietorul creştinismului pentru prevenirea şi înfrânarea patimilor ne duce la divinitatea Mântuitorului şi în consecinţă la adevărul creştinismului. Ce sunt patimile ? Sunt alteraţii calitative ale instinctelor. Prin firea lor, instinctele sunt legi divine, puse de Dumnezeu în fiinţele vieţuitoare. Funcţia lor esenţială este aceea a conservării şi reproducerii. Ele funcţionează cu o preciziune uimitoare. Sunt adevărate minuni. Implinin-du-se fără conştiinţa scopului, actele instinctive sunt în afara criteriului binelui şi răului. Numai la om funcţiunea instinctelor devine conştientă şi numai omul înlocueşte uneori scopul firesc al instinctului prin plăcerea produsă de funcţionarea lui. Această intervertire de scopuri, această deviere a instinctelor dela scopul lor firesc se cb iarnă patimă. „Patima este căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive, al cărui scop nu este 327 © BCU cunoscut sau este contrariat11 (Fiziologie filosofică, voi. 1, p. 102). „Această explicare a patimilor deviate din instincte e tot ce s’a spus mai adânc în filosofia ştiinţifică în legătură cu problema morală", spune d. profesor Nichifor Crainic fOp. cit., p. 150). Iată acum şi argumentul apologetic tras din definirea patimilor c-a devieri ale instincteloi dela funcţia şi scopul lor normal. Instinctele fiind legi divine puse de Dumnezeu în fiinţele vieţuitoare, acea morală va fi adevărată, care va conţine în sine principiile capabile să prevină şi să remedieze devierea instinctelor în patimi. Cercetând orânduirile morale şi religioase ale popoarelor din cea mai adâncă vechime şi până la ivirea creştinismului, Pauleseu ajunge la convingerea că acestea nu numai că nu conţin remediile cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, dar uneori ele împing chiar funcţionarea firească a instinctelor spre devierea lor. în patimi. In schimb, doctrina creştină cuprinde o morală ştiinţifică, cea mai înaltă morală, adevărata morală şi singura în stare să ne mântue de patimi. Cunoscând adânc firea omenească şi ştiind cât de puternic este instinctul de proprietate, Mântuitorul a îndreptat. ochii muritorilor spre cer, spre bunurile veşnice. Ştiind câte rele decurg din devierea instinctului de dominaţie, el a poruncit celor .cari vor să fie mai mari între oameni să le fie lor slugi. Şi tot astfel, ştiind că societăţile naturale: familia, tribul, naţia, se constituesc şi se menţin pe temeiul sentimentului puternic al iubirii (iubire conjugală, părintească, familială, filială, frăţească, tribală, naţională), a proclamat iu- birea ca poruncă supremă. împărăţia lui Dumnezeu se va întrona pe pământ prin iubire. Trebue să iubim pe oricare om ca pe însuşi Dumnezeu. Să trecem asupra semenului nostru gratitudinea pe care o datorăm lui Dumnezeu, iubirea, supremă lege naturală, este şi supremul remediu al patimilor care fac cu neputinţă viaţa oamenilor împreună. Din toate acestea, cine nu vede limpede că Mântuitorul n’a putut să fie un ocm ca oricare altul ? Cine nu înţelege că creştinismul nu este o doctrină ca oricare alta? Trebuia oare ca Pauleseu să meargă încă mai departe şi să aducă mărturie şi pentru alte adevăruri ale creştinismului? Pentru un savant ca el era destuii atât. Şi totuşi a mers mai departe prin viaţa sa, prin care a trecut „ca un sfânt, în cea mai strictă accepţiune a cuvântului". (Docent dr. V. Trifu, Profesorul ăr. N. C. Pauleseu, 1869—1931. Bucureşti, 1931, p. 1) şi prin lupta sa neobosită împotriva duşmanilor creştinismului: iudaismul şi francmasoneria. Şi a mers mai departe prin mărturisirea sa de supus fiu Duhovnicesc al Bisericii creştine ortodoxe, atunci când a fost învinuit, pe nedrept de prea mare simpatie faţă de romano-catoli-cism. Singura durere este numai aceea că excepţionalele sale merite apologetice au trebuit să fie recunoscute şi apreciate mai degrabă în afara Bisericii roastre, tot aşa cum meritele sale ştiinţifice au trebuit să fie judecate la adevărata lor valoare mai mult în străinătate, verificân-du-ise astfel odată mai mult tristul adagiu, că „nimeni nu este profet în ţara. sa“. EMILIAN VASILESCU PUŞKIN VĂZUT DE DOSTOIEVSKI. Aderenţa lui Dostoievski la crezul poetic al lui Puskin e veche. Ea datează din anii copilăriei şi, dintre toarte evenimentele de atunci — foarte multe la număr —, rămâne cea mai roditoare pentru el. Convertirea se înfăptui prin intermediul mamei sale, ea însăş o admiratoare a nefericitului poet. Acest fapt mari puterea de atracţie a lui Puşkia. şi,- Dostoievski deveni diintr’odată edentai ei.. II atrăgea frumuseţea versurilor, bogăţia ideilor şi, mai ales, acel ceva ascuns, rusesc în toată structura lui, pe care rau-1 mai întâlnise şi de' al cărui farmec nu se mai sătura. Fără îndoială, Puskin e cel dintâi mare scriitor rus, Jukovski şi Lermontov, cei doi contemporani ai lui, rămân eu mult în urma sa. Deşi influenţat de străini — Famy, Chenier, Byron— / r‘" • • poesia lui se reazimă în întregime pe specificul naţional. • Vom vedea că la Ruşi, specificul naţional cuprinde altceva decât ce suntem ispitiţi a crede. O interpretare sui generis a lumii, o dorinţă de a suferi pentru aproape, o sete de mântuire şi purificare spirituală, acestea sunt trăsăturile firii ruseşti. Ele apar în germen la Puskin şi marea Iui însemnătate îmtr’asta constă. Fireşte Dostoievski era prea mic ca să-şi dea seama de ele. Ceva însă tot îl izbi: Jukovski şi Lermontov nu-i desvăluiau atâta milă, cum îi desvăluia Puskin, şi operile lor nu-i stârneau atâtea întrebări. Deaceea, nici nu .prea ise opri asupra lor. înrâurirea lui Puskin se grefa aşa dar pe afinităţi spirituale. Amândoi purtau în suflet lumina geniului rusesc şi amânidoiii erau sortiţi; să eontribue la răspândirea lui. © BCU Dostoiewski va rămâne totdeauna credincios scrisului lui Puşkin. Niciodată nu se va abate dela mesianismul său şi niciodată nu se va ridica contra ideilor sale. Prilejul de a se pronunţa asupra lui Puişkin, caracterizându-i opera şi integrându-1 în spiritualitatea rusească, s’a ivit de nenumărate ori pentru Dostoievski. Discursul din 1880, ţinut la Moscova, cu ocazia inaugurării statuii poetului, întrece însă orice manifestare din trecut. Dostoievski era acum în pragul morţii şi geniul lui fusese unanim recunoscut. Succesul avea să fie cu atât mai mare cu cât de faţă şi cu idei contrare, era insuş Turghenieff, duşmanul său de totdeauna. Interpretarea lui Dostoievski e unică în felul ei. Autorul nu pleacă, cum ne-am aştepta, dela Puşkiin, ci dela el însuş. Lucrul acesta nu sa vede în discurs, dar se citeşte printre rânduri. Analizându-1 pe Puşkin, Dostoievski se analiza pe ei. Nu era subiectiv, ci, din punct de vedere rusesc, extraordinar de obiectiv. Fiind întâia întruchipare a geniului naţional, Puşkin avea nevoie de un alt geniu, spre a putea fi înţeles cum trebuie. Cine altul o putea face decât Dostoievski ? . Punctul de plecare al lui Dostoievski e profe-tismuL Puşkin a fost un profet.'El a prevăzut destinul spiritual al Rusiei şi s’a identificat de minune cu aspiraţiile poporului. Personagiile sale nu sunt luate după Byron. Ele lucrează şi gândesc ruseşte. Eugeniu One-ghin e rus şi el sintetizează norma unei întregi clase sociale. Suferinţa lui are caracterul de ispăşire : lurmările păcatului de a se fi înstrăinat prea mult de popor. El a existat şi există. Jumătate din intelectualii ruşi — precizează autorul lui Ivan Karamazov — sunt fraţi buni cu el. Ei refuză să creadă în Dumnezeu şi ţară. Ei sunt pulberea pe care vântul o poartă 'în toate părţile... Ajuns aci, Dostoievski se găsea de fapt în faţa propriilor sale personagii. Vorbind de Euigeniu Oneghin, el vorbea şi de Kirilov, şi de Stavro-ghin şi de Karamazov, şi de mulţi alţii... Istoriceşte privit, Oneghin întruchipează baza preliminară a nihilismului. Răul din Oneghin. e eminamente rusesc. îndepărtat prea mult de realitatea naţională, devenit „un invitat” şi aşa rămâne oriunde s’ar duce. Paralel cu Eugeniu Oneghin, Puşkin a creat ne Tatiana. înzestrată cu darul pătrunderii (în poem ea simbolizează cuminţenia poporului rus), Tatiana ghiceşte, printr’un fel de nobil instinct, unde e adevărul. Puritatea spiritului ei e inalterabilă. Ea rămâne aşa cum e, în contrast cu Oneghin, care se schimbă după cum bate vân- tul. Am putea, adăoga Dostoievski, s’o considerăm ca pe cea mai simpatică figură femenină din literatura rusă — de până atunci, se’nţelege — dacă n’ar fi să ţinem seama de eroina lui Turghenieff din Cuibul nobililor. Ea nu are nimic fals în ea. Din contră, suferă dape urma vieţii mondene. Insă nu ajunge la desnădejde. Alici stă tăria ei. Tatiana e un personagiu pozitiv. Oneghin — deşi în capul lui încolţesc câteva idei măreţe — rămâne un erou negativ. Prin poema sa, Puşkin prezenta întreg caracterul poporului rus. El a prevăzut toată tragedia socială de mai târziu şi a scos cel dintâi strigăt de alarmă. Panslavismul, arată mai departe Dostoievski, îşi are punctul de plecare tot în Puşkin Destinul .Rusiei este pan-european. A fi, sau a deveni cu adevărat rus, înseamnă să fii, sau să devii cu adevărat fratele tuturor oamenilor. Poporul rus este singurul popor din lume care posedă, alături de caracterul şi geniul său, caracterul şi geniul celorlalte popoare. El se poate identifica cu oricare, fără să se uite şi să se piardă pe sine. Nimeni nu se poate însă identifica cu el, fiindcă nimenmi nu e capabil de atâta milă universală cum e capabil poporul rus. Eroul din Ţiganii — oricât ar fi de robit patimilor şi oricât ar fi de pierdut sufleteşte —-nu caută numai satisfacerea instinctelor personale. El umblă şi după feniloire şi fericirea lui se deosebeşte de cea obişnuită. El s’ar vrea fiul unei altfel de lumi, din rare să facă parte toţi Ii lipseşte însă conştiinţa de sine. Trebuie să începem prin a înăbuşi orgoliul şi răutatea din noi, dacă vrem să fim fericiţi. Odată scăpat de ele, sufletul va deveni liber. Abia atunci va începe purita-teia şi abia atunci vom putea schimba şi pe alţii. Armonia universală se bazează pe iubirea de aproape Problema iubirii universale (şi deci şi a panslavismului) nu-i 'de-ajuns de bine clarificată în Ţiganii. Eroul se isbate lîn mrejele cosmopolitismului, fără putinţă de salvare. Lacrimile lui sunt stoarse de nostalgia tinereţii, apusă pentru totdeauna, şi nu de decăderea oamenilor. In Eugeniu Oneghin, iubirea universală este pusă în toată plenitudinea ei. Suferinţa lui O-neghin e provocată de răul din lume. Soarta lui nu-i nimic pe lângă soarta omenirii. A suferi pentru tine e frumos; a suferi pentru alţii, e sublim. S’ar putea seri o carte întreagă despre acest idealism rusesc. El nu are nicio legătură cu umanitarismul occidental. Omenirea va fi fericită numai în ziua în care va adera integral la iubirea aproapelui. Spunând aceasta, Dostoievski nu se referea numai la creziul lui Puşkin, ci şi la al lui însuş. Umanitarismul oociden- 329 © BCU tal tinde la sfărâmarea hotarelor geografice, crezând că prin aceasta se realizează şi înfrăţirea dintre neamuri. Mesianismul rusesc e mai întâi formarea omului nou. La ce hun distrugerea vechilor hotare, dacă înlăntrul lor vor sălăşlui aceiaşi oameni ? Ar fi să se lărgească doar circumscrierea răului! Trebuie să se plece, nu dela schimbarea hotarelor, ci dela schimbarea sufletului. Opinia lui Dostoievski — fiindcă e mai mult a lui decât a lui Puşkin — e de natură creştină. Ea se găseşte exprimată teoretic în jurnalul unui scriitor, şi — literar — în mai toate romanele sale. Dostoievski n’a fost însă înţeles. Umanitarismul materialist a învins momentan. Bolşevismul e opera „occidentalilor”. Poatecă a contribuit la aceasta şi Tolstoi: el vorbea de Isus — remarcă undeva Spengler — gândindu-se la Marx... Atâta importanţă atribuie însă Dostoievski panslavismului ,încât susţine că, dacă Puşkin n’ar fi murit prematur, roadele crezului lui s’ar fi ivit imediat. Dumnezeu a vroit să se întâmple altfel. Datoria Ruşilor, de acum şi de totdeauna, e să ducă la împlinire geniala lui viziune Alături de personagiile ruseşti, inspirate din realitatea cea mai palpabilă, Puşkin mai are şi AL. DIMA: SIBIU. (Ed. Fundaţia regală pentru literatură). Canea pe care a scris-o Al. Dima despre Sibiu, depăşeşte cadrul unei simple călăuze în interiorul unui oraş. Ea face parte dintr’o colecţie unde au mai apărut până acum alte asemenea monografii asupra aşezărilor noastre citadine. Atât aceea despre BUCUREŞTI cât şi cea despre CONSTANŢA erau mai mult fantezii literare, reportagii impresionante, relatând fapte şi Aspecte ce puteau fi încadrate în orice alt oraş, decât acela care figura pe copertă. Scrise de altfel cu talent, plăcute cititului, ele erau lipsite de o fundamentare informativă şi de un suport ştiinţific care să le dea greutate şi valoare dincolo de momentul actualităţii. Despre monografia oraşului BRAŞOV se va 'nţelege deia sine că nu pot vorbi, autorul ei fiind chiar subsemnatul. Atâta pot spune câ am conceput lucrarea în acelaş spirit ca şi Al. Dima : mi se va permite să recunosc că SIBIUL său este mult mai realizat decât BRAŞOVUL meu. Unele greşelii de informaţie şi graba pe care am pus-o în încheierea lucrării fac ca să ceară o a doua ediţie, mult revăzută. Astfel, altele, luate din mijlocul diferitelor ţări Acestea rămân cu nota lor naţională. Ca şi poporul rus, Puşkin are în fiinţa sa .sufletul tuturor neamurilor. El le prezintă fără să le schimbe. Nici-un alt scriitor european nu mai posadă darul acesta de identificare şi de redare obiectivă. Artiştii altor ţări, când se inspiră din afara hotarelor, — îşi transformă personagiile .în oameni de ai lor. Italienii din piesele lui Shakespeare au devenit... englezi.! Don Juan ai lui Puşkin rămâne însă ispaniol: el nu capătă nimic rusesc. Dacă n’ai şti de cine e scris, ai jura că autorul lui e spaniol. Prin aceste numeroase calităţi, Puşkin atinge rangul de poet naţional. Unicitatea geniului său o formează profeţia. El a apărut în clipa când Ruşii începuseră să-şi piardă conştiinţa {de sine. Fără el, scriitorii ulteriori nu s’ar fi putut des-volta. Interpretarea lud Dostoievski e, incontestabil, cea mai justă din câte s’au dat. Dacă e adevărat ce s’a spus, că, pentru înţelegerea unui scriitor e nevoie să fii de un neam eu el, atunci, pentru priceperea lui Puşkin se cerea, în .mod special, să fii şi geniu : ceeace numai Dostoievski avea. - VLADiIMIR DOGARU I T E R A R Ă SIBIU e, până acum, cea mai bună monografie de oraş. Ai. Dima n’a vrut să facă o operă ştiinţifică. Aşa cum scrie în rândurile de încheiere, încă nu s’a scris o monografie savantă asupra1 oraşului, lunare care face ca izvoarele, bogate de altfel, asupra acestuia, să fie greu de consultat. Pretenţia de a da o privire completă asupra oraşului şi trecutuiui său nu o are autorul şi nici nu o poate avea El se poate felicita însă că a fdlosit toate sursele informative, extrăgând din ele ceeace era esenţial pentru cunoaşterea exactă o oraşului şi a trecutului său. De aceea SIBIU e o monografie cu temeliile stabilite pe cea mai serioasă informaţie exactă şi mai ales necesară, autorul evitând a cădea în detaliul inutil. Un oraş nu poate.fi prezentat numai pe bază de impresioni. Acestea sunt valabile doar atunci când servesc la conturarea informaţiei reale. Altfel, impresiile au un caracter de relativitate, odată pentrucă, subiective, variază după individ, a doua oară pentrucă, legate de actual, sunt trecătoare. Al. Dima a evitat impresionismul gazetăresc facil. Ceeace poate părea impresie, CRONICA L 330 © BCU pe ici pe ccio, e doar sublinierea lirică pe care autorul o aduce descrierii sau datelor sale precise. Fiindcă meritul exactităţii, Al. Diurna l-a îm-perechiat iu acela al talentului raportării datelor. In >oele mai neînsemnate înşiruiri de informaţii el a ştiut să pună o agreabilă formulă literară care să înallţe valoarea^ 'lor până la nivelul unei literaturi bune. Iată astfel cum descrie într’o formulă izbutită colecţia de mamifere a muzeului zoologie Bruokeinthal: „Căprioare, râşi, urşi bruni, jderi, dihori, vidre şi altele stau încremenite laolaltă împă-oate deapururi în arcadia ferice a morţii1', (p. 77). Sau după ce a enumerat colecţia de paseri, autorul încheie: „Multicolora colecţie te surprinde şi încântă, iar imaginaţia te îndeamnă parcă a le cere cântecul vieţii pe care nu-1 mai au“ (p. 78). Puteam să citez însă o frază chiar dela început, în care Al. Dima ne descrie dintr’o singură trăsătură de peniţă Sibiul: „Ca în jurul unor uriaşi păstori din alte vremi, credincioasele clădiri se strâng suib scutul Domnului, fără să-şi mai amintească parcă zarva de arme ce au zăngănit de atâtea ori sub zidurile roşii" Cp. 7). Tocmai fiindcă e scrisă cu multă grijă proza cărţii sale, m’au impresionat neplăcut foarte puţinele neglijenţe, sau scăpări din vedere, ale lui Al. Dima, care putea uşor să le evite. Astfel sunt cacofoniile dela pag. 35: „Către Bl ca cea mai....“, dela pag. 97: „adevărate răscoale ca cea..." sau dela pag. 139 : „grele ameninţări ca cea...." sau mai grava eroare a citatului greşit al poziei lui Goethe, al cărui ultim vers nu este: Ruhest auch Du . ci : Ruhest Du auch pemtrucă trebue să rimeze cu Hauch. Dar aceste mici şi neînsemnate greşeli nu pot scădea întru nimic valoarea cea mare a cărţii. Al. Dima face mai întâi o descriere topografică a oraşului, cu toate edificiile şi instituţiile ce merită a fi vizitate, susţinându-tşi-o şi1 cu. date istorice. Urmează o descriere a împrejurimilor, apoi un scurt şi esenţial istoric al cetăţii şi în sfârşit portretele câtorva dintre figurile cele mai interesante care au trecut prin Sibiu, le-gându-şi de el numele lor: Gh. Lazăr, Baronul Bruckenthal, Andrei Şaguna, George Coşbuc, Octavian Goga. Intr’un cuvânt, această monografie ne prezintă descrierea oraşului, istoricul şi figurile lui, într’o sinteză informativă literară. Ceea ce se desprinde din întreaga lucrare, e caracterul specific al oraşului pe care autorul a izlbiutit într’un chip desăvârşit să-'l redea. Mai ales a reuşit să scoată în evidenţă importanţa oraşului pentru viaţa şi istoria românească. Paginile finale, privind pe Gh. Lazăr, Andrei Şaguna, G. Coşbuc şi Octavian Goga sunt cele mai calde şi mai vibrante. Ba îndrăznesc să afirm că în evocarea anilor sibieni ai lui Coşbuc, autorul s’a întrecut pe sine, scriind pagini valabile de istorie literară peste care nu se va putea trece atunci când se va scrie viaţa poetului transilvan. Simt chiar obligat a cita, pentru desăvârşita lui putere de sugestie şi superioară expresivitate, următorul pasaj : „In burgul cu atâtea înfiripări străine, gre-oiu de monumentele unei culturi ce creştea din afundul unei alte vieţi, ce aducea svonurile legendarului Rin şi vuetul grav al pădurilor teutonice, cântecul lui George Coşbuc răsuna şăgalnic, sprinten, glumeţ, adeseori cu o ostentativă ironie faţă de priveliştea cenuşie în care se desfăşura, sădind între ruine de cetate şi pustiuri de muzeu — iarbă de poiene, răspândind freamăt de păduri româneşti1, făcând să treacă pe străzile tăcute şi mâhnite ale oraşului, pas sglobiu de ţărăncuţe şi mers apăsat de flăcău. închegarea cântecului său în cetatea Sibiului, înseamnă fără îndoială o înaltă pecete a tinerii spiritualităţi româneşti pe pergamentul legitimităţii noastre culturale de aci", (p. 198). Scrisă cu simţire, claritate şi simplitate, dar şi ou un lirism firesc şi bazată pe o serioasă documentare, monografia SIBIU-uilui e poate tot ce a scris mai frumos Al. Dima până acum şi dintre capitole, cel mai rotund încheiat, al unei mari ROMANII PITOREŞTI noui. OCTAV ŞULUŢIU CRONICA PLASTICĂ SALONUL OFICIAL, — Orice manifestare o- realizare plastică. Dificultatea fundamentală stă ficială şi colectivă de artă plastică este chiar în arbitrarul alegerii materialului expus. Căci prin structura ei artificială. Nu se pot grupa un „Salon Oficial'1 nu poate avea în vedere doar lucrări parvenind dela câteva zeci de artişti în criteriul valoric ca normă selectivă. Fiind afi- aşa fel, încât expoiziţia să prezinte o unitate ca rial, salonul trebuie să cuprindă tot ce se poate w © BCU alege din lucrările trimise. Alegerea făcându-se însă după consideraţiuni nu întotdeauna critice. Se aplică, şi se poate observa aceasta, norma critică la tineret, cei maturi, prin determinante de conjunctură sentimentală sau socială, trec oarecum într’un salon oficial cu drepturi câştigate. De aceea, şi’n „Salonul Oficial" din acest an, nu se poate găsi o reaglindine fidelă a nivelului realizărilor de artă plastică ajuns în cultura românească. Salonul nu ne prezintă o sumă a potenţialului artistic, ci doar un număr de lucrări care nu au ca notă comună decât faptul că’s realizate din acelaşi material plastic. Simt apoi, un nurnăr destul de mare de artişti români de valoare, care se abţin de-a expune în cadrul unui. „Salon Oficial". Nu interesează motivele acestei atitudini. Faptul însă că lipsesc, nu prilej ueşte anual, în cadrul „Salonului Oficial'', o revizuire a valorilor şi-o determinare a progresului antei naţionale, ci doiar o trecere în revistă a unor lucrări, aparţinând unei; anumite categorii de artişti. Dacă punctul de vedere -oficial nu poate fi rezolvat prin Salon, adică nu se poate ajunge la o unificare în -cadrul problemei -de -cultură, patronată de ministerul respectiv, „Salonul Oficial" ne dă prilejul unei atente -cercetări asupra unor realizări de artă plastică, a cunoaşterii; unui id-eial de artă şi-a virtualităţilor unui tineret care mâine va trebui să afirme o realitate plastică românească. Cât de fugar ar fi privitorul „Salonului Oficial" din acest an, nu se poate să nu observe un caracter dominant al expoziţiei. Dela început simţi că ai în faţă o artă comodă, o artă de burghez cuminte, care se fereşte de extremele aventurii, chiar dacă o simte crescută adânc în fiinţa lui. Nu este în schimb o artă clasică, pe linia aşezată temeinic a clasicismului, ci un compromis între acesta şi-o gustare grăbită din patrimoniul larg .al modernismului. Tranzacţia s’a făcut, tocmai din cauza -fricii de cunoaşterea chinuitoare a marilor întrebări. Zăreşti uneori, şi atât de rar, câte-un fulger, o tresărire aprigă pe culmile alpine ale artei. Un moment de ameţeală, acea stare de elevaţie spirituală oare te contopeşte cu forţele masive ale -lumii şi cu răscolitoarea problematică a crezului în ceva de dincolo de orizontul unui -citadin cu ore fixe şi cu sensibilitatea standardizată. In tot „Salonul Oficial" deabia te întâlneşti cu marea întrebare a artei, care a ucis şi-a chinuit în alte locuri zeci de mari artişti, şi chiar la noi pe un Lu-chian sau Andreescu. Tuturor le este frică de neprevăzutul şi de imponderabilul care ar apărea la un moment dat într'o trăsătură de penel. Chiar dacă a scăpat-o- în focul inspiraţiei, a revenit cuminte asupra ei, împăcându-se cu toată -lumea, ca înainte de marea spovedanie. Le simţi limpede .în lucrări cum se feresc de propria lor originalitate. Le este teamă ca nu cumva, dacă încearcă -să-şi promoveze un crez nou, să nu provoace refuzul tuturor concetăţenilor şi-a tuturor juriilor saloanelor oficiale. Nu găseşti emulaţia propriilor piedeci. Dacă un artist a întâlnit o dificultate, o- ocoleşte candid, şi-o rezolvă cu-o soluţie de culisă sau cu o formulă oare circulă -ca o monedă garantată die stat. Aceste observaţii nu sunt o pledoarie pentru modernismul cu orice preţ. Dar trebuie să fie lăm-urită problema: anta este şi ea .pe-o linie de evoluţie, atât ca reprezentare cât şi ca trăire. Dacă fiecare artist rămâne la capitalul moştenit, şi-şi ucide voit orice îndemn -spre alte zări, desigur -că arta se va învârti la infinit într’un cerc vicios, promovând doar un decadentism al unor forme prea mult întrebuinţate. Pe de altă parte, o emoţionantă figură de apostol al cuminţaniilor naţionale, -ar putea afirma, -că tocmai în acest refuz de av-entură găsim garanţia unei arte sănătoase româneşti. Dar această artă sănătoasă şi caldă, bună şi cuminte, morală -oa un dascăl ştirb şi ou guler tare, nu este artă. Fiindcă arta este o experienţă nouă şi mereu înnoită trăire. O luptă şi o biruinţă, o cercetare către marile adevăruri, care, chiar dacă n-u ne convin sunt totuşi cele autentice, fiindcă sunt cel-e -care vin la rând în l-inia crescândă a evoluţiei cunoaşterii şi sensibilităţii omeneşti. Şi dece să nu încerce şi artistul român, fi-e pentru căutarea şi încadrarea precisă în coordonatele potenţialului românesc de artă, fie -pentru lumea mare a artei, să se străduiască spre a contribui -cât de puţin la efortul general omenesc către m-ai bine şi mai frumos ? In lumina consideraţiiunâlor de mai sus desigur că discuţia -asupra lucrărilor expuse nu poate fi decât restrânsă, atât ca număr de lucrări luate în cercetare, cât şi ca realizări demne de relevat. Eustaţiu Stoenescu expune două lucrări, „portretul pro-f. Dr. C. D-ani-eT‘ şi „Nenea Sta-tie". Ele nu ne aduc nimic nou, atât în problematica picturii cât şi’n realizările artistului. Lucrate -c’-o dexteritate -care -a devenit manieră, sensibilizând pasta numai în măsura în care simţea ne- 332 © BCU voie pentru a o iaee expresivă ca un mijloc tehnic, aceste două . picturi sunt reci fiindcă nu sunt colorate şi’s retorice fiindcă arabescul petelor este doar discursiv fără a avea un conţinut formal., înţelegerea psihologică, o oarecare pătrundere în lumea intimă a celui redat, adaogă o calitate de iactură care nu este de dispreţuit, mai ales în portretistica noastră, în care figura apare ca un simplu obiect. Compoziţia pictorului Marius Bunescu, concepută larg, cu intenţii de-a simboliza două lumi, aceea a bătrânilor, cu decor fondai un templu de-o prea severă tradiţie clasicizantă şi-a tinerilor'peste capetele cărora se profilează construc-ţile de arhitectură modernă, nu este susţinuta. De-un desen rigid şi aspru, o imobilitate a persoanelor încât trăieşte fiecare, aparte c.u toată intenţia de unitate, de-un cromatism sumar, necomunicativ şi artificial, compoziţia apare doar ca un studiu, un preliminar la ceva ce-ar vrea să facă. Singurele detalii realizate sunt figurile persoanelor, care, mai ales în autoportretul artistului, au o construcţie formală masivă şi promovează aspecte pitoreşti a unei preocupări care nu rezistă însă în ansamblul unei compoziţii. „Peisajul" şi latura moartă" a Elenei Popea, printr’o prea mare sensibilizare a colorii, prin armonia aceea caldă şi emotivă, prin nota de severă discreţie formală, se pierd în compartimentul unde sunt expuse. Grămada de colori tari şi brutale, panourile de dimensiuni atot cuprinzătoare, care-i înconjoară cele două lucrări, au un efect atât mare ca stridenţă şi dorinţă de autodeterminare, încât dacă ai fi aşezat între ele nu Cezanne şi ar fi avut şi el de suferit tot atât cât şi picturile Elenei Popea. Subliniem cu această ocazie unul din defectele Salonului: aşezarea arbitrară a lucrărilor fără a’ ţine seama de categorii formale şi sensibile care nu se pot alătura fără o vehementă contrazicere. ■ - •! iŞtefan Popescu expune o „Toamnă" cu un puternic simţ al naturii, cu o fantezie compoziţională care te duce în gândul la Idila liricei româneşti. In ea se regăsesc vechi preocupări ale lui Luehian şi Grigorescu. Lupta aceea pentru promovarea sensibilului în pictură, ca un conţinut ideal ăl forţelor de expresie ale peisajului, înfiorat de-un suflet cald şi emotiv de pictor. Pe-o linie eu totul nouă, cu o atitudine plină de înţeles şi în faţa problematicei peisajului, c’o pastă chinuită în timpul unei concepţii de nedumeriri, dar c’o. realizare majoră, tocmai' promovată de acest dute-vino al căutărilor, pictorul Ţuculescu expune două peisaje. „Balta din Vasiidaţi’* şi „Margine de sat" sunt două dintre cele mai bune lucrări ale Salonului Oficial. Un vizionar tragic care depăşeşte lumea sensibilă prin avansuri asupra unei realităţi mai de plein-air. Senzaţiile acestui pictor devin în dialectica cromatică un delir. Pluteşte în peisajele lui Ţiu-euleseu obsesia unei alte lumi' formale, pe care încearcă s’o ajungă prin incantaţii de coloare şi de atmosferă. Totul e forţă şi emulaţie, accent pus pe viaţa în devenire, pe formele care şe lămuresc la orizont, pa o metaforă a existenţialului. Popescu Vasile în „Vedere din Bucureşti" şrn „Natură moartă" aduce o pledoarie pentru artă ca realizare cerebrală, emoţie supusă unei norme formale, unui concept plastic. In aceste lucrări, un fel de artificiu metalic, în compoziţie şi mai ales în coloare, o elaborare care aminteşte marile probleme ale decoraţiunii. Roşul acela din picturile sale nu este roşul vieţii, al sângelui şi-al dramei, este un roşu raţionalizat, de laborator, rece şi calculat. Şi el fiind leit-motivul tabloului, împrumută întregului cromatism aceeaşi gamă de sensibilizare mecanizată. „Natura moartă" şl „Peisagiul din Bucureşti'1 aie lui Gh. Vănătoru sunt pe linia majoră a realizărilor acestui artist. Transfigurarea naturii în picturile lui Vănătoru se face printr’o participare spirituală ordonatoare de emoţii. Natura trăieşte sobru şi calculat în pictura lui. O dimanizează în schimb printr’o grafică a colorii, orientată precis spre conţinutul afectiv care trebuie să devină elocvent. Şi această comunicare primeşte grandoarea; unei spovedanii prin atmosfera proprie obiectului pictat. Colorile au tresăriri pline de inedit, împletite şi game armonice, redate realist însă. Artistul. nu . uită legătura cu pământul, cu forţele lui primare şi cu aderenţele formale care nu te lasă să jonglezi ou lucrurile grave. . Dem. lorăache expune un „Pasaj" şi o „Natură moartă", ambele de-o factură abilă şi mobilă. Totul pare un joc, un hazard, minor de pete de coloare. Se înscriu însă undeva într’o ordine de viziune. Acolo unde hazardul e justificat, se precizează printr’o atmosferă de linişte şi melancolie. Le. lipseşte însă puţin să nu devină doar abilităţi conduse de-un ochiu care ordonează totul după un tijpar anumit. .. „Timişul*1 lui Aurel Ciupe este o pictură pro-priu-zisă. Se observă dela început conştiinţa clară că pictura este în primul rând coloare. Insă tocmai accentuarea acestei conştiinţe, in-' traduce în tablou o răceală de laborator. Din punctul de vedere al cromatismului pur, peisajul' lui Ciupe este realizat cu prisosinţă, sensibilitatea este ascunsă însă undeva, unde nu poate fi decât bănuită. ; * © BCU Cele două compoziţii ale Iui NiColăe Brana, sunt, în sărăcia de compoziţii din Salon, singurele care pot fi privite cu interes. Grandoarea lor emotivă distruge cadrele rigide ale legilor compoziţionale, iar cromatismul inspirat şi pornit mai mult din lumea artistului decât din realitatea imediată, determină pe pictorul Bra-na ca pe un artist originali. Sensibilitatea lui are ceva pur, de abur al pământului, care-şi are legile lui organice, legi ale vieţii, mai mult decât ale artei. „In faţa bisericii“ a lui D. Ghiaţă face parte din familia lucrărilor în care identitatea cu factorii de creaţie se întâmplă, altundeva decât în lumea normelor de artă. Pasionat şi grav, rece şi sever, emotiv şi stilizat, pictorul D. Ghiaţă este o personalitate care nu se lasă încadrată în legi severe. Umblă pe căile lui în care nu se întâlneşte decât cu vedeniile lui de artă. Iar pe acestea le transfigurează cu acea gravitate pe care ne-a comunicat-o, în toate picturile sale. Liii Pancu în „Figura" sa ne dă un tablou cald, sensual, spontan, colorat c’o paletă sumară dar aleasă şi comunicativă. Anatol Vulpe cu două peisaje în care fragmentează prea mult coloarea pentru a nu pierde din vedere ansamblul cromatic. In „Turtu-caia“, unde lumina aceea aeriană, oare dă spaţiu şi defineşte formele prin materia oe se pierde in ecouri, Vulpe realizează un peisaj demn de subliniat. Tremurul luminii se îmbină cu coloarea care devine imprecisă, dar care se armonizează perfect într’o atmosferă proprie unei realizări de plein-air. G. Zlotescu, într’o neînţeleasă decadenţă, încearcă formule noi, neorganice însă cu potenţialul masiv al acestui artist, care-şi are totuşi un trecut major şi realizări demne de-a figura în muzee. Merica Râmniceanu încearcă două fresce în oare amestecul de primitiv şi modernism evoluat dă o notă grotească lucrărilor. Nu sunt lipsite de calităţi de coloare, dar spontaneitatea cromatică e frântă de-un pedantism liniar. George Lowendal, cu aplicări de miniaturist, redă armonii reci şi artificiale. Un bun portret aduce Alexandru Moscu şi-o sensibilă figurină de Renaştere modernizată A-dina-Paula M'oscii. CRONICA SENSUL UNEI VIZITE IN BULGARIA. — Cu rectorul Universităţii din Sofia, protopreşbi-terul dr. Ştefan Ţankov, mă cunosc de ani de zile. Ştiinţa teologică ne-a’ apropiat, tempera- Demetriade-Bălăcescu Lucia şi Michaela Eleu-tlieriade sunt pe linie proprie. Fără evoluţie şi mai ales a doua, c’o insistenţă prea mare asupra colorilor tari scufundate în abur de azur. Horia Damâan în „Curte tristă" dovedeşte un realism ciudat, plecat Spre fantastic formal. Atmosfera e obsedantă şi relevă tristeţi atât de bine traduse în coloare. Hrant Avachian prezintă un „Studiu de. interior" echilibrat, cu forme precise, eo coloraţie sobră şi c’o îngrijită factură. Este o pictură serioasă. Tot atât de pedant, poate mai mult, ridicând nostalgii de secole, este şi Mircea Olarius în „Doi prieteni". Pe alt plan, G. Negoşanu. „Amatorul de icoane" al lui Stoica Nicolae conceput prea mare pentru a putea fi susţinut de acest îndrăgostit de peisage frumoase, în care atât de măreţ ne-a obişnuit să realizeze viziuni care ies cu mult din comun. lonescu-Sin este acelaşi, plin de căldură, cu poze statice, expresie prin probleme de coloare, manierist in armonizare, fără adâncime, sensibil însă. Şi strădanii demne de relevat ca atare, aduc în Salon: Nutzi Acontz, Deşliu Elena, V. Do-brian, Iliu losif, Ispas Tht Ioan, Ispir Eugen, Istrati Alexandru şi Natalia O. Nichifor, Gh. Ni-chita, Olteanu Ion şi Vasile, Petraşcu Mariana, Profeta Eremia, Sachelarie-Vladimirescu Wanda, Schweitzer-Cumpănă, Ştefan N. Vasile, Al. Ţl-paid. ; ‘ ; ■ * * * * Sculptura în Salonul Oficial este reprezentată prin aceleaşi lucrări ale lui Jalea şi C. Medrect. Caută încă Boris Caragea şi realizează doar I. Gr. Popovici, bustul M. S. Regelui Mihai I. De-o concepţie solemnă, de-un modelaj preţios, prezentabil şi inteligent, bustul se prezintă ca singura realizare majoră în afară de ale celor doi, amintiţi la început. Nici chiar Miliţa Petraşcu, cu figurina ei candidă, nu ne poate convinge că sculptura românească este în floare. Poate doar în „Maternita-tea’‘ lui Zoe Băicoianu, descifrând rebusul liniilor şi planurilor încâlcite, să găsiîm un sâmbure de sensibilitate majoră. ..... i ; V. BENEŞ mentul său comunicativ ne-a împrietenit, idealurile ortodoxe ne-au legat în aceleaşi nădejdi. Nu odată am vorbit împreună de restriştea relaţiilor dintre popoarele noastre şi de necesitatea măruntă m © BCU Cluj de-a începe o- acţiune de ridicare a lor la semnificaţia frăţiei multiseculare, ce a existat între România şi Bulgaria. Orice conştiinţă creştină, întrucât e creştină, trebuie să-şi pună asemenea -probleme. In această perspectivă, părintele Ştefan Ţan-kov mi-a făcut cinstea încă din toamna trecută, cu invitaţia să conferenţiez la Universitatea din Sofia. Sorocul fixat pentru vizita în Bulgaria a coincis, pe neaşteptate, cu ministeriatul meu ia Propagandă, şi astfel programul simplu al acestei vizite culturale s’a amplificat după cerinţele protocolului de Stat. împrejurări noi, ca semnarea pactului tripartit de .către România şi Bulgaria, extinderea statului vecin peste graniţa iugoslavă şi greacă de ieri, au adăugat un plus la semnificaţia vizitei mele. Guvernul şi Universitatea din Sofia i-au dat 6 strălucire rară, desluşind în ea, pe bună dreptate, solia unei ere de apropiere şi de pace. Două au fost, în aceste noi împrejurări, scopurile călătoriei mele: imul de ordin religios, iar altul de ordin mai terestru, implicat de altfel în cel dintâiu. Scopul religios priveşte năzuinţa de reorganizare spirituală a bisericilor ortodoxe prin crearea sau învierea centrului ecumenic dela Con-stantinopol, ca simbol vi.u al unităţii noastre în Hristos. Sunt 17 ani de când agit această idee, iar acum ea poate fi mai. actuală ca oricând. Motivarea teoretică a necesităţii de unitate spirituală ortodoxă şi împrejurările în care s’ar putea realiza sunt expuse în eseul meu tipărit în Gândirea din luna Mai sub titlul „Patria noastră ecumenică”, eseu care e însuş textul conferinţei, pe care am ţinut-o în limba germană, la 27 Mai, în aula Universităţii din Sofia. Scopul cellalt, să-i zicem politic, nu e decât o consecinţă practică a premizelor conferinţei mele. Apropierea spirituală, culturală, economică şi politică între România şi Bulgaria mi se pare o .problemă ce răsare din însăşi realităţile vieţii noastre în această parte de lume. Dacă România a trăit o epocă întreagă cu speranţele spânzurate de utopia ajutorului occidental, cu urmările funeste pe care le îndurăm, e timpul ca păţaniile să ne înveţe câte ceva. In afară, noi n’am avut o politică activă; am primit pasiv aşezarea statului nostru într’o configuraţie internaţională, pe care, până în ultimul moment, am crezut-o statornică şl atotputernică, refuzând să examinăm cu mintea şi cu interesele noastre posibilităţile contrarii, care veneau vertiginos şi care «unt realităţile de azi. Nu ne-am uitat cu ochii proprii în jurul graniţelor să ne alegem dintre vecini pe cei cari ar fi putut să ne fie prieteni-. I-am acceptat pe cei cari ne-au fost impuşi Şi l-am declarat duşmăni, pe cei cari ne-au fost înfieraţi ca atare. . .......; O politică realistă trebuie să plece însă delă vecinătăţile imediate, căci niciun stat nu poate trăi cu grija permanentă a tuturor graniţelor sale. Ca să poţi asigura pe cele mai primejduite, e necesar ca restul să fie neutralizat. Apli'câiîâ această regulă lă situaţia actuală a României, iţii se pare că singura graniţă ce se poate uşor neutraliza e Dunărea. Motivarea acestei alegeri e foarte simplă: ceeace am cedat de bună voie la Sud e incomparabil rnaii puţin faţă de ceeace nî s’a luat la Răsărit, la Nord şi lâ Vest. Pe noi Românii, cari nu suntem popor imperialist, nu trebuie să ne intereseze teritoriile ca teritorii, ci pământurile consfinţite ca româneşti prin simbioza de două ori milenară a neamului nostru eu ele. Suspinul nostru- e la Răsărit şi la Nord-Vest. Tocmai din această pricină, mai stringentă ea oricare alta, Dunărea trebuie să ducă mâine cu valurile ei cântecul prieteniei româno-bulgare Privind lucrurile, din partea cealaltă, situaţia Bulgariei nu se înfăţişează altfel decât a noastră Noile anexiuni teritoriale i-âui creat .atât către sârbi cât şi către greci o semicentură de ură permanentă, care va fi cu atât mai înverşunată cu cât e o recrudescenţă a străvechilor antagonisme balcanice. Bulgaria, sărind cu privirea dincolo de România, îşi găsise camaraderia revizionistă într’un stat cu care noi, numai prin-tr’un miracol al istoriei, ne-am putea împăca vreodată. Interesul vital al României este ca această camaraderie să nu se transforme într’o alianţă cu obligaţii ce ne-ar privi pe noi ca terţi. Singurul mijloc de a evita lucrul acesta e o prietenie româno-bulgară fără reticenţe din vreo parte sau alta. Ea ne-ar asigura spatele şi unora şi celorlalţi, stingând o grijă care e ceva mai lungă decât cursul comun al Dunării, şi lăsân-du-ne braţele libere. Dacă în timpul arbitrajului vienez, bunăoară, am fi avut la îndemână acest avantagiu, fără îndoială că n’am fi pierdut la Vest cât am pierdut. Orice prietenie de asemenea natură se clădeşte din nevoia zilei de azi în perspectiva celei de mâine, dar ea poate fi hrănită şi împuternicită de substanţa trecutului. Intre România şi Bulgaria a existat o comunitate de glorie în Evul mediu — momentul imperiului Asăneşti-lor, — şi apoi o lungă comunitate de suferinţe— pacostea mahomedană — in timpul căreia poporul nostru a înţeles să ofere o mângâiere în* B5: © BCU tr’adevăr ~ creştinească celor cari sufereau mai mult decât noi. . Sub pojghiţa, Iritată de politica dela 1913, a sufletului bulgar, zace un fond de veche simpatie pentru poporul nostru, căruia îi răspunde un ecou asemănător de dincoace de Dunăre. Intre ei şi noi, Dunărea n’a fost oprelişte decât în ultimele decenii. Pământul nostru generos a hrănit îmi şi mii de bulgari harnici, statul nostru a ocrotit întreaga generaţie de luptători, cari au creat Bulgaria modernă; precum istoria culturii noastre vechi e legată de cea bulgară, tot aşa cultura lor modernă îşi are o bună parte din istoria ei desfăşurată în ţara noastră. Sunt lucruri ce s’au împletit împreună dealungul veacurilor, şi ele durează împotriva resentimentelor din urmă, ce trebuie să dispară. Fondul acesta tradiţional, reînviat, poate constitui temelia efectivă a unei durabile şi rodnice prietenii. Domeniul cultural şi cel spiritual-religios în deosebi stau deschise pentru o activitate comună de schimburi şi de emulaţie, din care fiecare am avea de câştigat. Condiţiile desvoltării noastre viitoare nu diferă mult unele de altele. Suntem, —- precum mi-am îngăduit să-i spun M. S. Regelui Boris al III-lea în neuitata audienţă, pe care mi-a acordat-o, — popoare bătrâne şl tinere în acelaş timp. Bătrâne — fiindcă stăm aici din timpuri vechi, fiecare cu originea şi istoria lui; tinetei fiindcă abia în penultimul secol ne-am creat condiţiile de viaţă liberă, singura ambianţă prielnică marilor afirmaţii în spirit. Popoarele noastre clocotesc de vigoare încă neîntrebuinţată şi care deabia acum se găseşte în luptă pentru aflarea formelor proprii de expresie. Suntem şi unii şi alţii în faza lirică a creaţiei spirituale. Lirismul e semnul tinereţii. Şi dacă el se găseşte în agonie la popoarele occidentale, sufocate de civilizaţia industrială, atât în cultura şi arta română cât şi în cea bulgară se observă o eflorescenţi lirică dătătoare de mare încredere în viitor. Nu preget să adaug că, dacă o nouă formă de cultură e vorba să răsară pe orizontul european, ea nu poate fi aşteptată de altundeva decât dela aceste popoare care, prin tinereţea lor sufletească, au încă zarea deschisă spre lucrurile veşnice, singurele în stare să fecundeze puterea de creaţie în gândire, în antă şi în literatură. Pentru toate aceste lucruri şi pentru altele, despre care nu e nevoie să pomenesc, am găsit în cele trei zile petrecute în Bulgaria nu numai o amabilitate ospitalieră egală cu a noastră, dar ' o înţelegere reală şl o caldă dispoziţie pentru fapta ce trebuie să vină odată, , NICHIFOR CRAINIC ANUL XX. — Nr. - 6. IUNIE 1941 336 © BCU