IANUARIE 1941
.ANUL XX —Nr. 1
U
M A
R
U
DESPRE DEMOFILIE
                NICHIFOR CRAINIC: Despre DemoLlie . . . • •
                ION PILLAT: Stâna părăsită . . . . .......9
                RADU GYR: Poeme...........................11
                VICTOR PAPILI AN : Nebunia................14
                ŞTEFAJNJ BACIU: Foesii....................20
                OLGA CABA: Fata Morgana................. .22
                GH. TULEŞ : Cules de poveste..............23
                IO AN COMAN:  Zaimoxis....................24
                VALENTIN MACRINEANU: Depărtări, depărtări . . 28
                SERGIU CRISTIAN, Elegia frunţii...........29
                HERMANN KLOS : Viaţa rurală românească, subiect de artă germană...........................30
                                        IDEI, OAMENI, FAPTE
                PETRU P. IONESCU: Max Scheler şi sensul suferinţii.
                  Rene Le Senne: Introducere în filosofie.39
                MARIELLA COANDĂ:    Prefascismul D’Annunzian;
                  Spectacole italiene.....................42
                MAGDA RAIU : Literatura germană şi naţionalismul . 47
                                        CRONICA LITERARĂ
                QCTAV ŞULUţUU : Vlaicu Bârna: Brume; Ştefan Ba-
                  diu: Cetatea lui Bucur............      49
                ŞTEFAN BACIU : D. Ciurezu: Pământul luminilor mele 53 IOAN COMAN: Sfântul Vasiie Cel Mare: Cuvânt către tineri; Dimitrie Marmeliuc : Sofocles.64 ,
                                        CRONICA MĂRUNTĂ
                     NICHIFOR CRAINIC : Intrăm în anul XX ; Spre o plastică nouă ; Muzele în politică ; Armatolii.............58
EXEMPL AR UL 30 LEI
© BCU Cluj
              DESPRE DEMOFILIE*
                      — CUVINTE CĂTRE STUDENŢII MEI —
                                      DE
                                NICHIFOR CRAINIC
       Dela sfârşitul anului academic până la începutul noului anuT au trecut decât trei luni: Iulie, August şi Septembrie. O simplă vacanţă de vară. Dar în acest interval atât de îngust, s’au petrecut cu ţara noastră şi în ţara noastră, atâtea întâmplări şi atâtea transformări încât ar putea să umple cu drama, lor un veac întreg de istorie. Ne-am despărţit unii de alţii într’o Românie mare şi orgolioasă; ne revedem unii cu alţii într’o Românie ciopârţită şi umilită. La răsărit şi la miază-noapte am pierdut jumătate din Moldova lui Ştefan-Yodă. La miază-zi, o bună parte din Dobrogea. La apus, jumătate din Transilvania. In total, şapte milioane de locuitori, dintre cari aproape patru milioane de Români neaoşi şi, odată cu ei, o treime din suprafaţa pământului strămoşesc. E o dramă a neamului nostru, vecină cu o catastrofă.
       Lovit fără cruţare, neamul acesta peste măsură de răbduriu, neputând să reacţioneze în afară, a reacţionat în lăuntru. Regimul politic care, împotriva tuturor prevenirilor rostite răspicat de naţionaliştii prigoniţi pentru ele ca pentru crime,«— regimul deci, care a pregătit această nenorocire, s’a prăbuşit. De sub dărâmăturile naţionale, a ieşit la suprafaţă o lume nouă şi tânără, aducând din subteranele fioroaselor prigoane de până ieri nădejdea viguroasă de refacere a unui neam bântuit de toate blestemele.
       Lumea aceasta nouă vine dintre morminte la conducerea statului; ea a trăit ani de zile în vecinătatea nefiinţei şi are experienţa durerii fără nume. Cine a suferit adânc şi a biruit moartea cucerind puterea statului ,are în faţă două căi deschise: dacă suferinţa nu l-a călit îndeajuns, el se îmbată de alcoolul biruinţei şi îşi arogă dreptul desfătărilor ca o răsplată pentru cele îndurate; dacă suferinţa însă l-a călit şi l-a reclădit în moralitate lăuntrică, el ;capătă o infinită înţelegere pentru poporul care sufere şi pe care se simte chemat să-l conducă.
       Toată problema complexă a conducerii ,se poate reduce la atitudinea sufletească a conducătorilor faţă de poporul condus. Omul în genere e alcătuit din cele flouă impulsuri fundamentale, care îi călăuzesc conservarea şi desăvârşirea fiinţei: impulsul egoist şi impulsul altruist. Echilibrarea lor în aceeaşi persoană dă un tip ele moralitate mediocră. Dominaţia egoismului duce la monstruositatea morală. iSub imperiul altruismului însă omul poate atinge desăvârşirea sfinţeniei. Transpuse în atitudinea politică a conducătorului, cele două impulsuri pot considera în poporul condus fie o pradă de exploatat, fie o durere imensă ce trebue vindecată.
i
© BCU Cluj
        Cu alte cuvinte, precum un chip se răsfrânge în imaginea fotografică după care îl recunoaştem, tot astfel chipul lăuntric al conducătorului îşi apasă pecetia proprie în opera pe care o săvârşeşte asupra colectivităţii. Una din cele mai cinice idei din câte sau rostit în lume este aceea că între politică şi morală ar exista o incompetenţă reciprocă şi că religia ar fi o chestiune particulară, fără niciun amestec în viaţa publică. In lunga şi dezastruoasa experienţă democratică, într adevăr nici morala şi nici izvorul ei, religia, n’au avut mare amestec în trebile de stat. Căci din moment ce mulţimea nu era considerată decât ca o pradă de exploatat în folosul conducătorilor, principiile credinţei şi ale eticei n aveau ce căuta în politică, fiindcă erau incomode. Criteriul Mântuitorului că după fapte se cunoaşte omul precum pomul se cunoaşte după roade, e de o valabilitate veşnică. Dacă politica nu e altceva decât acţiunea unui ins sau a unui grup de a ridica poporul, cu toate mijloacele pe care puterea de stat le pune la îndemână, atunci (această politică nu se poate scoate din cadrul moral, fiindcă ea e, (dimpotrivă, arta insului superior de a sta în slujba mulţimii. Nicăieri ca în politică nu e dată omului mai din plin posibilitatea de a-şi exercita egoismul sau de a-şi: revărsa altruismul. Câmpul moral cel mai larg, ce se deschide omului pentru a face binele, e politica. Tocmai de aceea, între teologie şi politică e o legătură atât de organică cum nu există între politică şi niciuna dintre celelalte discipline ale spiritului. Teologia, care e ştiinţa binelui şi a izvorului său de dincolo de lume, vede şi este obligată să vadă în politică imensul câmp de aplicare a principiilor ei, ce trebuesc încarnate în viaţa omenirii.
        Ultimul deceniu de viaţă românească a pus în discuţie acest raport, şi oamenii politici ai trecutului regim au tras consecinţele cele mai dureroase asupra teologiei şi a Bisericii, din pricina amestecului lor în viaţa politică. Se ciocneau împreună cele două concepţii contrare de care am pomenit. Oamenii egoismului democratic, cari vedeau în politică arta de a exploata mulţimea anonimă şi amorfă în folosul unui club de par" tizani, se arătau revoltaţi de atitudinea morală, pe care năzuiau s’o afirme în viaţa publică teologia şi Biserica şi au lovit deopotrivă şi Biserica şi teologia, fără să aibă curajul bolşevic de a le nimici cu totul, cum ar fi dorit. Constatarea că în toate mişcările noastre naţionaliste de stil nou, care au năzuit şi năzuiesc să creeze în ţara o ordine morală opusă fărădelegii democratice, teologii tineri şi preoţii au desfăşurat şi desfăşură o activitate de mare însemnătate, vine să ilustreze însă principiul că între teologie şi politică există o legătură organică. Ca unul care cunosc toate aceste mişcări de primenire a neamului românesc, în începuturile şi în evoluţia lor, afirm că aportul tinerilor teologi e considerabil nu numai ca număr şi ca devotament, dar mai ales ca înzestrare a naţionalismului românesc cu o spiritualitate de natură creştină, adică cu ceeace alcătueşte specificul superior al acestui naţionalism faţă de toate celelalte forme politice similare din Europa.
        Ce a împins oare elementul teologic în vălmăşagul acestor lupte politice şi ce l-a determinat să joace un rol hotărîtor în făurirea fisionomiei creştine a naţionalismului românesc? Poate egoismul unei cariere uşoare pe seama mulţimilor populare? Dar toţi acei cari, dintre teologi şi dintre clerici, au judecat astfel, au dezertat dela principiile creştine şi s’au înscris în cluburile democratice, unde fără risc şi fără jertfă puieau găsi ceeace căutau ! Participarea masivă şi totdeodată calitativă a tinerei lumi teologice la mişcările de reînoire naţionalistă nu se poate lămuri decât prin afinităţile organice dintre substanţa morală a teologiei şi scopurile nobile, propuse de aceste mişcări. Din clipa în care o mişcare politică îşi pune problema reînoirii omului care, la rândul lui, să reînoiască viaţa poporului, tânărul teolog se găseşte acolo în, elementul său fi *
                                            * ■ '
© BCU
resc fiindcă toată concepţia şi toată educaţia lui sunt făcute în vederea acestei reînnoiri. Problema omului nou, exprimată poate în domeniul politic, pentru el se precizează imediat ca o problemă de rezidire sufletească,în Iisus Hristos. Pentru el „mântuirea nea-mului“ care poate fi o idee pur omenească, îmbracă imediat prestigiul mântuirii religioase. Pentru el, ideea de a sluji poporului se transformă imediat în misiunea şi în sacrificiul, pe care le cunoaşte din viaţa Mântuitorului. Pentru el, mucenicii luptei şi ai prigoanei capătă oarecum aureolă kaghiografică. Pentru el, mişcarea politică devine astfel teologie şi preoţie dinamizate in vastul câmp al vieţii naţionale. O singură regulă mare i se impune dela sine, pentru a salva puritatea credinţei cu care a intrat în luptă: aceea de a rămâne credincios până la capăt principiilor creştine, aceea de a nu le lăsa să degenereze şi să se desfigureze sub pasiunea luptei, nici în sufletul său, nici în sufletul camarazilor săi. Un -teolog, care -activează public în numele creştinismului, dar contrar doctrinei Mântuitorului lumii, e o apariţie mult mai monstruoasă decât aceea a unui politician democrat, care exploatează poporul în numele binelui statului.
       Atitudinea publică a teologului se conturează astfel din trei puncte de vedere: faţă de Mântuitorul, faţă de camarazi şi faţă de popor. Faţă de Mântuitorul el va fi ucenicul care nu-1 trădează ; faţă de camarazi, un apostol discret şi prietenos al- Evangheliei: faţă de popor, un salvator după concepţia Bisericii naţionale.
       Ce însemnează ucenic credincios al lui Hristos e o chestiune asupra căreia nu e nevoe să insistăm nici. Din evidenţa acestei atitudini decurg celelalte două. A fi apostol discret şi prietenos între camarazi e un lucru absolut necesar. Camarazii cu altă formaţie intelectuală sunt dispuşi să înţeleagă uneori creştinismul în felul lor, să-l adapteze modului lor de -a gândi! şi de a lucra. Această atitudine însă nu este cea creştină, chiar dacă ei ar pune- un zel înflăcărat în cauză. Căci dacă ţinem să înţelegem creştinismul după capul nostru al fiecăruia, nu înseamnă că prin aceasta ne încreştinăm noi, ci mai degrabă că descreştinăm doctrina Mântuitorului, reducând-o la modul nostru de înţelegere, care e arbitrar fiindcă e individual. Creştinismul nu se poate înţelege decât în felul lui Iisus Hristos după metoda ecumenică a Bisericii. In cazul acesta, trebue să renunţăm la părerile noastre individuale şi să ne adaptăm spiritul la doctrina sacră. Procesul asimilării creştine, fie intelectual, fie moral, nu însemnează o asimilare a creştinismului în -doctrina sau -în fiinţa ta, ci, dimpotrivă, o asimilare a ta în corpul mistic al lui Hristos. Apostolatul camaraderesc al teologului va avea deci în vedere suirea tuturor prietenilor de -luptă la nivelul supraomenesc de înţelegere a lui Iisus Hristos, înlăturând odată cu aceasta primejdia de desfigurare a doctrinei după mentalitatea -noastră individuală, care e mai totdeauna orgolioasă, chiar atunci când se iluzionează că este creştină.
       Vă amintesc în această privinţă cazul pilduitor petrecut acum câţiva ani în lumea catolică a Franţei, între Charles Maurras, veneratul şef >al naţionalisnuilu-i francez, şi între Jacques Mărităm, celebrul filosof neotomist. Erau camarazi de mişcare politică. Maurras însă înţelegând catolicismul într’un fel foarte personal şi atacând violent pe Papa fiindcă nu gândea politic după modul maurrasian, Jacques Maritain, când a văzut că nu mai poate îndrepta lucrurile, s’a despărţit cu durere de genialul său camarad de luptă, fiindcă -voia să rămână credincios Bisericii catolice. Charles Maurras a fost condamnat de Papa, iar Jacques Maritain atacat furibund de maurrasieni că i-a trădat. Ce se întâmplă însă? Peste câţiva ani, Charles Maurras, recunoscându-şi greşala, cere iertare Papei printr’o zguduitoare scrisoare publică, iar Papa îi acordă iertarea. Este evident că în acest caz răsunător, cel care a avut dreptate şi atitudine ireproşabilă a fost Jacques Maritain. Din moment ce afirmi că faci
politică de natură creştină, nu eşti tu ;care dai directivele creştine, ci care le primeşti dela Biserică. Dacă ar fi urmat pe Maurras în erorile lui, Maritain ar fi trădat Biserica, dovedindu-se totdeodată un rău camarad al celui dintâi. Rămânând însă ucenic credincios, însăşi despărţirea lui de Maurras a însemnat pentru acesta un protest de natură apostolică de vreme ce, până la sfârşit, şi-a (recunoscut greşala. In' concluzie, celebrul filosof neotomist s’a dovedit nu numai un ucenic credincios al Bisericii, dar şi un bun camarad, care şi-a recâştigat prietenul pentru cauza creştină.
                                                           :«î
                                                        * *
       Cealaltă atitudine, care decurge în politică din fidelitatea faţă de Hristos, e atitudinea faţă de popor, atitudine care trebue să fie cu totul alta decât aceea cu care ne-a obişnuit democraţia. Lucrul acesta e de o însemnătate capitală pentru păstrarea raporturilor organice între politică şi morală. Dar când zicem astfel, zicem prea puţin. Lucrul acesta e de-o însemnătate capitală pentru transformarea ţării din ceeaee este în ceeace trebue să fie. Dacă naţionalismul de stil nou s’a ridicat cu atâta vigoare şi eu atâtea jertfe împotriva democraţiei, aceasta presupune o viziune şi un sentiment diametral opuse celor practicate de profesioniştii votului universal.
       E adevărat că în obârşia ei îndepărtată, democraţia a pornit dela marea idee generoasă a liberării mulţimilor anonime, ce robiau sub .autoritatea absolută a feudalismului. Această idee odată înfăptuită prin revoluţiile, care au distrus în favoarea mulţimii privilegiile feudale, democraţia a evaluat repede la un sistem nou de exploatare a acestor mulţimi eliberate. Poporului, care fusese rob până ieri, i s’a spus: Tu eşti astăzi poporul suverani Tu iai suveranitatea de a ne alege pe noi să te conducem. Şi/ cine erau conducătorii ? Erau cei cari, lepădându-şi conştiinţa morală, isbuteau mai uşor să intre în placul mulţimii pentru a fi aleşi. Ideea succesului personal constitue mobilul conducerii democratice, iar ea se realiza prin libera concurenţă a candidaţilor în faţa poporului. Niciun scrupul moral nu-1 împiedeca pe vreunul să smulgă succesul. Libera concurenţă ascuţea şi mai mult cinismul acestei atitudini. Pentru a intra în placul mulţimii, erau aţâţate toate instinctele josnice şi aprinse toate patimile ce degradează pe om. Etosul democratic, — dacă e îngăduit aici un cuvânt ne la locul 'lui, — îşi înfipsese rădăcinile tocmai în zăcămintele! naturii ţumane unde dospeşte răul din această lume, pe care îl osândeşte creştinismul. Metoda democratică aprindea patima individuală şi laolaltă, patima colectivă, pentru succesul conducătorului. Periodicitatea alegerilor nu era decât un nou prilej de recrudescenţă a răului acestuia, fără putinţa unei domoliri, fără perspectiva unei purificări. „Poporul suveran ajungea astfel un imens teren de cultură a mătrăgunii răului.^Satanismul democratic îl numea în derâdere „suveran”, în timp ce-1 îmbrâncea în noroiul patimilor.
       Tocmai împotriva acestui satanism al democraţiei s’a ridicat naţionalismul, con-turându-şi faţă de popor o atitudine nouă, determinată de sentimentul frăţiei îndurerate, prin oare se simţia legat de dânsul. Acest sentiment, care constitue substanţa specifică şi adâncă a naţionalismului creştin, 1-ajp numit demofilie, pentru a-1 deosebi de atitudinea cinică faţă de popor a democraţi gi.5-
       Ca apariţie istorică, demofilia s’a ivit în lume odată cu Iisus Hristos, care, privind gloatele flămânde, obosite şi fără adăpost în amurgul zilei, a suspinat: Milă mi-e de popor! ,Ca înţeles etimologic, fireşte, demofilia înseamnă iubire de popor. Dar în realitate, iubirea de poporul tău nu însemnează neapărat demofilie. Eu pot să-mi iubesc neamul din care fac parte, (gândindu-mă bunăoară numai la marile lui calităţi, prin care s’a afirmat ca personalitate etnică în existenţa sa istorică. Aceasta nu e încă
                                         .   4
© BCU
demofilie, ci iubirea de neam care se confundă cu mândria naţională^ Mândria naţionala se mulţumeşte să aleagă anumite trăsături caracteristice din desfăşurarea istorică a neamului, să le idealizeze, jşi din acest conţinut sublim, cum ar fi geniul eroic sau geniul estetic al rasei, să-şi facă izvor de energie morală. Demofilia e altceva decât mândria naţională.                               f
      Pe când aceasta idealizează poporul ca existenţă istorică sau oa neam, jdemo-filia îl priveşte în realitatea prezentului, iaşa cum se înfăţişează poporul acum şi aici, cu cele bune, dar mai ales cu cele rele din natura şi din viaţa 1 ui. Câmpul ei nu e istoria, ci prezentul, ziua de azi. Obiectul ei nu e neamul în totalitatea lui, devenită abstracţiune conceptuală, ci fragmentul concret din acest neam, poporul, care ocupă acum, viu şi suferind, (spaţiul pământului strămoşesc. Demofilia priveşte poporul nemijlocit, cu ochiul care distinge pe viu şi calităţile şi defectele şi marile neajunsuri de oare sufere mulţimea. Ea consideră mai ales rănile de care sângeră trupul şi sufletul acestei mulţimi. Şi le consideră cu acel sentiment adânc al comunicaţiilor sufleteşti prin care suferinţa din inima mulţimii năvăleşte /în inima ta şi-i pricinueşte durerea care unifică şi înfrăţeşte. Sentimentul acesta, prin care luăm asupra noastră chinul aproapelui, ne transpunem ,în el, iar el se transpune în noi, sentimentul acesta al identificării spirituale în durere se numeşte mila. [Mila e iubirea de aproapele muiată în suferinţa comună. Ea dă tot înţelesul cuvântului demofilie care, încăodată, e altceva decât iubirea de neam a mânidriei naţionalg^Neamnl ise poate iubi omeneşte; poporul se poate iubi, în demofilie, adânc creştineşte, specific creştineşte. Fireşte, naţionalismul e un complex de sentimente, în care intră întreaga mândrie naţională, dar când noi afirmăm că substanţa lui morală e demofilia, îi recunoaştem prin aceasta specificul creştin, care îl deosebeşte de celelalte forme ale naţionalismului european. A iubi poporul după modul lui Iisus Hristos, care privind gloatele obosite, flămânde şi fără adăpost în amurgul zilei, a suspinat: Milă mi-e de popor! — iată ce însemnează a practica naţionalismul demofil, sau naţionalismul creştin.
                                            * ■
      In cugetarea religioasă modernă, sentimentul demofiliei se leagă în deosebi de numele lui Dostoiewskii. El e romancierul pare se coboară mai adânc oa oricare altul — în sensul suferinţei poporului. Totuşil demofilia lui Dostoiewski depăşeşte cercul de înţelegere ţpe care i-1 dăm noi. Mila de suferinţele aproapelui e un act de umilinţă din partea ta. Te cobori cu inima până la inima căzută în durere a celuilalt. Dar nu te cobori pentru a :r amâne acolo. Mila e un sentiment activ, un sentiment dinamic şi constructiv. Precum, ca să ridici o piatră de jos te cobori mai întâiu, tot astfel te înjoseşti în durerea celuilalt ca să-l poţi ridica deasupra ei. Căci precum el nu trebue s o îndure, tot aşa n’o înduri tu care ai luat-o asupra ta. Şi căutând să-l eliberezi pe el de suferinţă, te eliberezi în acelaş timp pe tine. Mila adevărată cuprinde neapărat acest element activ, transmis asupra celuilalt pentru a-l scăpa de suferinţa ce ţi-a devenit comună. In acest stadiu ea nu e încă ceeace se numeşte sacrificiu pentru aproapele. Numai mija intensificată la /maximum atinge sacrificiul. Sublimitatea sacrificiului stă în faptul că îi eliberezi pe ceilalţi fără să te mai eliberezi pe tine însuţi, ci dimpotrivă, cu preţul nimicirii tale. Te jertfeşti ca prin jertfa ta să-i salvezi.
      La Dostoiewski găsim toate nuanţele şi gradele milei. Dar în ce priveşte atitudinea sa faţă de popor, demofilia capătă un sens ce trece dincolo, cu mult, de mila creatoare. Dostoiewski e demofil fiijndcă i se pare că poporul rus, el însuş, e deţinătorul tuturor acestor calităţi ale milei. Astfel demofilia romancierului se transformă în
                                                          5
© BCU
admiraţie şi în adorare a poporului rus. Daca adevărul e unul singur, — zice Dostoiewski prin gura personagiului Şatov din romanul Posedaţii — atunci poporul ortodox al Rusiei e singurul1 care îl are pe adevăratul Dumnezeu. Fiecare popor îşi are Dumnezeul său, căci Dumnezeu, după expresia stranie din acest roman, n’ar fi altceva decât personalitatea sintetică a poporului dela începutul istoriei sale până la sfârşit. Cum uşor se poate înţelege,- această definiţie nu are nimic creştin în ea. Căci dacă Dumnezeu n’ar fi decât personalitatea sintetică a unui popor, adică simpla ffroecţie în infinit a geniului său religios, atunci urmează că sunt atâţia Dumnezei diferiţi câte personalităţi etnice există. Lucrul acesta se poate spune fără greş despre religiile naturale ale popoarelor, care şi-au imaginat zeii după particularităţile geniului etnic religios. Dar în creştinism, care e revelaţia universal valabilă a lui Dumnezeu, cel absolut, viu şi transcendent acestei lumi, definiţia de mai sus e o aberaţie. Prin gura personagiului amintit, Dostoiewski caută să rectifice oarecum această aberaţie, afirmând că adevărul e unul şi că, prin urmare, poporul rus posedând adevărul, posedă pe Dumnezeul cel adevărat. Principiul acesta, care vrea să circumscrie creştinismxd exclusiv pe seama poporului rus, îi slujeşte lui Dostoiewski pentru susţinerea credinţei în care culminează demofilia sa, şi anume : că poporul rus este purtător de Dumnezeu, poporul teofor. In naţionalismul lui Dostoiewski, teoforia exclusivistă rusă slujeşte mai departe, ca temelie metafizic-religioasă a mesianismului rus. Poporul Rusiei, al Rusiei pravoslavnice, are astfel misiunea exclusivă dela Dumnezeu, —■ dela Hristosuî rus! — să mântue restul omenirii. E adevărat că această idee nu reprezintă concepţia întreagă a marelui scriitor despre creştinism. Ea e însă accentuată cu atâta tărie şi de alţi cugetători ruşi dinainte sau de după dânsul, încât ne aflăm parcă în faţa unei monopolizări a adevărului religios pe seama Rusiei. Precum s’a observat cu dreptate de numeroase dăţi, doctrina mesianismului pravoslavnic, întemeiată pe credinţa în poporul teofor, nu e altceva decât o abdicare dela universalismul creştin şi o recrudescenţă a mesianismului, iudaic din interpretarea talmudică a Vechiului Testament. Naţionalismul religios e adesea în primejdie să cadă într’un asemenea exclusivism, mai ales atunci când creştinismul e lăsat la libera interpretare a diferitelor personalităţi cugetătoare.
       Popoarele nu sunt teofore în întregimea lor, cu atât mai puţin un singur popor. Teoforă sau purtătoare de Dumnezeu e Biserica lui Hristos şi personalităţile care au trăit în Duhul Sfânt până la gradul sublim al sfinţeniei. Poporul, care e suma tuturor indivizilor vii, e un amestec de virtuţi şi de viţii, de bucurii şi de suferinţe, cum e viaţa omenească în deobşte,care trebue în întregime trecută prin filtrul purificator al credinţei mântuitoare. Dacă atribuim poporului nostru calitatea de teofor, de templu viu şi desăvârşit al Duhului Sfânt, atunci el ne apare ca un fel de absolut în sine, care nu mai are nevoe de străduinţele noastre de a-1 ridica. Cei cari considerăm cu ochiu realist poporul nostru, în care credinţa locueşte împreună cu păcătoşenia, ca în fiecare dintre noi, nu vom avea, desigur, curajul să-l numim teofor. In el, ca în oricare alt popor creştin, există posibilitatea teoforiei, dată fiecărui om, de vreme ce toţi sunt chemaţi la limanul mântuirii.
       Demofilia. lui Dostoiewski, care duce astfel la divinizarea poporului rus, e o idee întemeiată mai degrabă pe naturalismul religios decât pe creştinism. In mod firesc ea ne poartă cu gândul la doctrina lui Jean Jacques Rousseau despre bunătatea absolută a naturii umane în stare primitivă, doctrină care e în contradicţie cu dogma păcatului original. Pe vremea lui Dostoiewski asemenea idei despre popor erau curente. Ele se regăsesc într’o măsură mai atenuată şi la contemporanul său francez Jules
Mithelet, a cărui învăţătură a avut un mare răsunet şi în ţările noastre. Demofilia europeană a veacului al XlX-lea crease o atmosferă generală de vag misticism naturalist în jurul poporului, atmosferă de care nici Dostoiewski, nici Tolstoi n’au rămas străini.
       La Tolstoi, ea îmbracă un admirabil caracter etic, în acea necesitate de a te dărui poporului din care faci parte, pentru a-1 ridica până la tine. Cine aţi cetit romanul învierea vă aduceţi desigur aminte de fapta generoasă a Prinţului Nekliudow, care işi împarte ţăranilor moşiile pentru a realiza demofilia evanghelică. Episodul acesta nu e numai o invenţie artistică a geniului tolstoian; el a fost în acea vreme un fenomen social de oarecare extindere. Numeroşi boieri ruşi îşi îrapărţeau moşiile din sentiment demofil. In Ţara Românească se cunoaşte cel puţin un caz asemănător, — acela al boierilor Goleşti cari, sub înrâurirea spiritului lui Jules Michelet, şi-au împărţit deaseme-nea moşiile la ţărani. S’a întâmplat atunci un lucru, ce coincide perfect cu episodul din romanul lui Tolstoi: ţăranii dela Goleşti la fel cu ţăranii de pe moşiile Prinţului Nekliudow, cu totul nedumeriţi de generositatea neobişnuită a boierului, au refuzat să primească pământurile împărţite. Se temeau să nu fie atraşi — Doamne fereşte! — în cine ştie ce cursă vicleană! Cel puţin aşa ii sfătuiseră ceilalţi boieri, cari nu voiau să-şi piardă latifundiile prin curentul social, ce s’ar fi ivit în urma acestor dărnicii nesăbuite ca aceea a Goleştilor sau a demofililor ruşi.
                    . $
       . . $ $ .
       Iubiţi studenţi,
     Eu ştiu că niciunul dintre voi nu e boier. Boierii României, cari au jucat pe vremuri un admirabil rol în viaţa ortodoxă, au încetat să mai fie ucenicii lui Hristos din clipa când s’au franţuzit. Cei cari veniţi astăzi să vă adânciţi în tainele dumnezeeşti ale teologiei sunteţi, aproape toţi, vlăstare ale satelor. Din adâncul milenar al acestui neam voi aduceţi credinţa, pe care el a păstrat-o lui Hristos, ca s’o luminaţi de tot orizontul doctrinei creştine; fiindcă numai credinţa luminată integral de sistemul Bisericii ortodoxe poate, la rândul ei, să devină învăţătoarea şi călăuzitoarea poporului. Pentru voi poporul acesta nu e vreun obiect de contemplaţie exterioară. El trăeşte în sângele vostru; el e viu în spiritul vostru, aşa cum e viu pe plaiuri şi pe şesuri, la munte şi la mare. Toţi câţi am pornit din sat purtăm satul nu ca o amintire sau ca nişte moaşte, ci ca o prezenţă care străbate toate moleculele făpturii noastre. Fie că vrem, fie că nu vrem, poporul trăieşte în fiecare dintre noi. Noi însă, cari prin cultură ne-am ridicat cu judecata deasupra lui, îl trăim în două feluri deodată: îl trăim aşa cum este în cruda realitate şi îl trăim aşa cum ar trebui să fie, in imaginea lui spiritualizată şi perfecţionată. Aşa cum este, ne contrariază şi ne îndurerează; aşa cum ar trebui să fie, ne fascinează şi ne aţâţă la muncă. Dela poporul real până la imaginea lui ideală din spiritul nostru e distanţa pe care vrea s’o străbată lupta titanică a naţionalismului creştin. Aceasta luptă e condiţionată de cunoaşterea celor două extremităţi ale distanţei pe care se desfăşură.
       Sunt unii fii ai satelor în sufletul cărora se sbuciumă năzuinţa surdă de a se desface de popor. Cunoscând realitatea crudă din care au plecat, se ruşinează de ea şi caută să sugrume satul care trăeşte astfel în. ei. Pentru, această categorie de desradă-einaţi, poporul apare ca un strigoiu lăuntric, ce înspăimântă. Niciunul dintre aceştia nu se va putea socoti vreodată în rândul demofililor. Dar din categoria lor s’au ridicat spiritele pervertite care, voind să scape de poporul dinlăuntru! lor, s’au răzbunat cumplit asupra satelor, batjocorindu-le credinţa şi datinile, stimulându-îe patimile prin
minciuna electorală, dispreţuindu-le durerea şi exploatându-le vlaga. Aceştia sunt trădătorii poporului cari au adus ţara unde se găseşte azi.
       Pentru sentimentul adânc al demofiliei nu există decât un singur mijloc ca să scapi de strigoiul ce te urmăreşte: lupta de distrugere a suferinţelor în care zace poporul real şi de ridicare a lui până la imaginea ideală, pe care ţi-ai făcut-o despre el. E singura cale morală a eliberării. Pentru un intelectual, mândria de a fi ţăran sau mândria de a fi popor nu stă atât în actul de naştere cât în truda eroică, pe care o pune spre ridicarea poporului său. Mândria actului de naştere aparţine aristocraţiei orgolioase şi dispreţuitoare. Un cunoscut scriitor apusean, ridicat din popor şi care lupta pentru ridicarea poporului său, văzându-se dispreţuit de un prinţ, care cobora dintr’o veche familie nobilă, îi ripostează: „Prinţule, tu te cobori în vreme ce eu mă ridic1”
Această mândrie a ridicării, această conştiinţă a misiunii o dă numai gândul
închinat celor rămaşi în urmă, numai lupta pentru înnălţarea lor, numai sacrificiul pentru mântuirea lor.
       Nu vă ruşinaţi de mizeria poporului din care vă trageţi. Apropiaţi-vă de ea cu fiorul milei dumnezeeşti a lui Iisus Hristos, care atingea ochii orbilor pentru a-i deschide, membrelor înţepenite ale paraliticilor pentru a le pune în mişcare, spiritele în-drăciţilor pentru a le vindeca, leşurile morţilor pentru a le da viaţă. Naţionalismul creştin nu mai poate fi astăzi un orgoliu, şi cu atât mai puţin o fanfaronadă, ci o urni-linţă creatoare, pe care trebue s’o trăim în umilinţa desnădăjduită a naţiei noastre şi s’o vindecăm.                   ‘
       Pe cine se îmbată de fumul iluzoriu al biruinţei ehemaţi-1 camaradereşte lângă rănile uriaşe de care sângeră trupul patriei noastre. Voi nu sunteţi încă generaţia biruinţei. Voi sunteţi tinereţea trimisă de Dumnezeu în ceasul marelui dezastru: lujeri iviţi dintre dărâmăturile catastrofei. Creşteţi şi luptaţi într’o grozavă şi cutremurătoare răspundere, pe care mâine istoria o va pecetlui ori ca laşitate, ori ca eroism. Iar răspunderea voastră e, mai presus de orice, în faţa milioanelor de fraţi, zmulşi cu pământ cu tot din fiinţa României.
           STÂNA PĂRĂSITĂ
                   DE
                 ION PILLAT
„Foaie verde, foi de nuc,
Se duc oile, se duc
Şi se duc şi nu mai vin
Pân ’la Sfântul Constantin4*...
Pe cărarea de la stână Poate creşte iarbă bună, '
Pe cărarea de la strungă Poate creşte iarbă lungă;
Că se duc cu cai şi câni Şi nu vin pe azi, pe mâni;
Că se duc şi-or veni iară Cu surata primăvară,
Pe ’nverziitd nucului.
Pe cântatul cucului,
La fătatul oilor,
Oilor şi ploilor.
—   Brazilor încetinaţi,
La ce foc vă legănaţi ?
Ce dor, brazilor, vă bate Tot de jale s’aveţi parte ?
—   Cum. săj nu ne legănăm Dacă singuri rămânem. Ciobănaşii ne~au plecat, Turmele s’au /răsfirat ‘
Jos în ţară la iernat.
Şi s’au dus, s’au dus, s’au dus Pân ’la baltă de-au ajuns,
    Şi s’au dus cu turmele De le-am pierdut urmele.
    Şi s’au dus cu verile De-au golit poenile.
        — Biete stâni
        Fără stăpâni,
        Biete strungi
        Fără de slugi,
    La ce foc vă [încălziţi ?
    De ce dor, pustii, jeliţi ?
    — Cum să nu ne plângem, Singuri de ne stângem.
    Ne-au lăsat şi bacii mari Cu măgari şi cu samar,
    Şi ne-au luat băciţele,
    Şi ne-au luat oiţele Şi s’au (dus pe drum de zi Peste văi la miază-zi.
    Şi s’au dus pe drum de noapte Peste munţi la miază-noapte. Şi s’au dus, s’au dus, s’au duf, Dunărea de au ajuns;
    Şi pe drumul oilor Ne-au lăsat nevoilor,
    Şi ne-au dus şi soarele De-au tăcut isvoarele,
    De-au pălit păşunile,
    Cerul şi pădurile.
■9
Stâna părăsită,
Inimă cernită:
Strungă fără oi,
Suflet cu nevoi...
N’or mai spune ’n tulnic Fetele cu vâlnic,
Şi nici din tilinci Flăcăii ’n opinci;
N’or chema oierii Dorul primăverii Din fluier de fag Cu răsunet drag,
Din fluier de soc Să tot stai pe loc...
Ţi-or sufla vântoase Din caval de oase,
Yifore păgâne Singure ţi-or spune De zăpezi şi brume.
Şi vor păstori Alte turme mii Cu lână de nea Ce la tuns or sta Gerul să le tundă, Iarna-şi facă ţundră, Tundră pentru ea Albă ca ghiaţa.
Şi vor păstori Alte turme mii Pe nalte stibii,
Ce la muls or sta Cu copită grea,
Cu ugere grele,
In ocol de stele, Crivăţ să le mulgă, Iernii să_i ajungă Caşul cât nămeţii Pân la moartea ghieţii
P O E M E
  ,             DE
            RADU GYR
CÂNTEC
Din toate drumurile ce pornesc să ’nfrunte, iubesc granitul cărăruilor de munte.
Urcuşul lor cu ghiare căţărate e numai piatră şi singurătate.
Ah, liniştea potecii ’nvingătoare • când tâmplele îşi reazimă de soare !
Viaţa mea, tu cunoşti aceste poteci ?
De-atâtea ori, cu ele-ai vrut să pleci.
Din toate cântecele ce străbat pământul, mi-e drag doar geamătul pe care-l cântă vântul. E larg şi singur şi înalt şi geme, precum un strămbă - lemne peste vreme.
Rupând fâşii din mări, din stânci, din noi, aleargă geamătul văsduhului vâlvoi.
Tristeţea mea, amarul cântec ştii să-l spui ? De-atâtea ori te-ai despletit în goana lui.
Din toate stelele ce pâlpâe pe cer, mi-s dragi acelea care cad şi pier.
E-atâta aur în căderea lină şi moartea lor e jerbă de lumină.
Zăpezile din moartea lor mi-s dragi, când se desfac peste păduri de fagi.
Inimă, le cunoşti ? Fiecare stea Te ’nchide şi pe tine în ea.       .
SALCIA
Dragostea ţi-o despleteşti, curată, peste liniştile mele reci şi grave, ca o salcie de vis cutremurată peste-un iaz cu apele bolnave.
                 ii
© BCU Cluj
  Mladele palpită ca o undă sărutând, sfioase, somnul verde Balta vrea c’un cearcăn să răspundă, ci sub lintiţă inelul ei se pierde.
  Salcia se pleacă, dar senină apa ’ncremeneşte fără viaţă.
  In lichida-i putredă lumină tresărirea frunzelor inşii iată.
  Numai purpura adie lin un scâncet, când din fundul somnului acvatic duhul nuferilor morţi se urcă lânced ca un fum subţire şi molatic.,.
 EPILOG
 N’am să mai chem, înalte şi subţiri, la dans diurn, pădurile virgine.
 Amară, tamburina lunii pline
 n’am s’o mai zornai lângă vechi iubiri.
  Nici apele n’am să le mai despoi de lirti pedea lor rochie de mireasă, şi piersicii cu umbră somnoroasă n’am să-i mai scutur, prieteni peste voi.
  N’am să mai fur comete, nici ereţi... Plecaţi, zăpezi, nu vă mai ceri hermina. M’au obosit şi trânta cu lumina şi umbletul desculţ printre tristeţi.
  Din tâmpla stinsă şi din ochii seci vor creşte spini, vor gâigâi ulcioare... Voi sta solemn şi trist ca o uitare prin rafturi negre de biblioteci.
  Intre coperte vinete de fum mi-or tremura grădinile bolnave. Alăturea de tomuri mari şi grave voi fi un biet şi rătăcit volum.
  Burghezi şi domni vordrece pe sub el, dispreţuind de-apurarea truverii, şi nu vor şti că’n raft, sub praful serii, un înger cântă din violoncel.
12
     Dar când s ua ve mâini vor scoate din bătrânul raft volumul de poeme, din paginile galbene de vreme va fâlfâi un vis ca un suspin.
     Şi-o lacrimă va pâlpâi încet Şi ca o stea plăpândă se va sbate sub mâinile suave şi mirate care-au deschis o carte de poet.
     DESOUST
     Hai, huiduiţi, poetul ce duce soarta voastră, înalt ca o tristeţe, desculţ precum un sfânt.
     Ştiu, limpedele-i cântec l-aţi spart ca pe-o fereastra Şi inima lui arsă i-o spulberaţi în vânt...
     A ’ngenunchiat grădina ca o rănită ciută, şi fumegă năluca albaştrilor ani Sterpi, mai lâncedă ca balta de secetă băută pe fund cu putrezite şi duhnitoare ierbi.
     Prin pieţe vechi atârnă lungi ştreanguri pentru vise spânzurători la pândă să gâtue lumini.
     Numai desgustul cântă călcând pe flori ucise peste maidane, printre străini.
     Şi sufletul grav trece pe străzile sonore : acest sclivist fante cu ochi de porţelan, o, ce burghez ridicul pentru tăioase ore şi ce sperietoare şi ce comedian...
     Vezi, Ia un colţ iubirea zâmbeşte după noi.
     Haide, fetico tristă, arată-ne cangrena.
     Dudui amare, sterpe mirese, rupeţi trena de bal şi rochia albă svârliţi-o în noroi.
     E prea târziu, prieteni, — prea multă beznă azi. Cine ’n surâsul vostru de frate să mai creadă ?
     Să strângem doar cenuşe în urne, camarazi, — pe ochi, pe mâini, se lasă o galbenă zăpadă.
     Domnul poet de-i tânăr, să ştie că apune luceafărul lîn slavă, beat de otravă grea...
     Ah, toată viaţa nu e decât putrezicime, scuipaţi pe orice floare, călcaţi pe orice stea.
August, 1940.
               NEBUNIA
                           DE
                VICTOR PAPILIAN        '
   ^Toată curtea eparhială din Alba Iulia observase profunda depresiune în care căzuse excelenţa sa, contele Szentbenedikty, episcopul romano-catolic al Ardealului. Câtă patimă în chipul lui supt ca de oftică, cât întuneric în ochii cei curaţi ca lumina dinaintea răsăritului1 Se vedea topindu-se din picioare, el, omul sortit unei veşnice tinereţi, şi singur îşi mărturisea sufletul bântuit de deşartă trudă, când, după darul sfânt, el ar fi trebuit să se găsească în afara oricărei vremelnicii. Zadarnic se împotrivise, zadarnic luptase. Acum se simţea ca înnotătorul prins de obezile cârceilor la mâini şi la picioare, în mijlocul valurilor. Şi cu toţii îşi dădeau seama că răul se trăgea dela noul ordin al Ministerului educaţiei naţionale. Zadarnic Kardoş Ioszef, confesorul şi prietenul său, încerca să-i abată gândul; zadarnic toţi ceilalţi prelaţi se străduiau să-l împace. Zadarnice erau rugăciunile, zadarnice sfaturile medicilor.. Ordinul suna a pustiu ca din gura balaurului apocaliptic, pentru sufletul lui sleit era vestitor de stricăciune şi de moarte....
   Prin urmare, în şcolile confesionale nu mai puteau fi primiţi decât elevii aceleiaşi confesiuni. Şi cu un ordin atât de hotărît, că împiedeca orice tălmăcire, orice ocol, tradiţiunea era curmată şi lupta închisă. Se duceau Ovreii, pierdeau pe Români... Ultimele legături cu milenara cultură maghiară piereau subt privirile lui înmărmurite, subt mâinile lui încleştate. De ani de zile începuse, împotriva-i, atacul dureros. El se apărase cum se cuvenea unui fiu vrednic al bisericii lui Hristos, doar cu vorba. Şi totuşi de ani de zile răul creştea văzând cu ochii. Mai întâi ca mici şeoale primare şi timide biserici de lemn, cetăţui stinghere dar duşmănoase; iar acum pe tot cuprinsul ţinutului cu felurite şeoale de stat şi biserici solide, toate comandate oarcă de impunătoarea catedrală din Cluj.
                           *4
 © BCU Cluj
       —   Excelenţă.., excelenţă...
       Episcopul abia îşi mişca din ocbi privirea
       —    Excelenţă, mare bucurie...
       Nasul ascuţit al lui Kardoş Ioszef trăgea parcă după el ochii bulbucaţi de fericire şi buzele care tremurau.
       ■— Excelenţă...
       —          Opreşte ioszef! Mai întâi să-mi uşurez sufletul de chinul meu, ea liniştit să pot primi vestea cea bună.
       Sta nemişcat în jilţ, ca un paralitic, cu mâinile pe genunchi, capul rezemat de speteaza scaunului, privind în gol, absent la tot ceea ce-1 înconjura.
       —    Excelenţă, dela Cluj ne vine mare bucurie...
       —          M’ai surprins, Ioszef, în mare păcat... Gândul mă ducea înapoi cu mulţi ani, la puţin timp după venirea schismaticilor Români 'în Ardeal... Era o noapte de primăvară, cum rareori întâlneşti, cu cerul deschis parcă prin fiecare stea... Mă pregăteam de rugăciune... Intre mine şi Dumnezeu nu se mai opunea decât umbra crucii... Tu ştii, la miezul nopţii, bătăile orologiului sunt parcă învelite în vată şi prin fereastra deschisă, boarea zefirului e tot una cu lumina stelelor... Aşteptam ca meditaţia să dea la o parte pânza încă neagră a veghei... când deodată, întreaga mea făptură, care se făcuse una cu natura şi aştepta să devină una cu Dumnezeu, s’a prefăcut în ţăndări... de groaznice bubuituri de tun...
       Chipul lui Kardoş Ioszef se întunecă.
       —    Ştiu, excelenţă...
       —          Si am înnebunit de bucurie, crezând că sunt tunurile noastre... tunurile care vorbesc în numele adevăratei biserici, una pe tot cuprinsul lumii...
       —    Şi erau tunurile lor, care sărbătoreau Paştele.
       —    Am aflat numaidecât.
       —    Aşa e obiceiul oriental.
       Chipul frumos al înaltului prelat se prefăcu într’o schimă groaznică, parc’ar fi vrut să plângă. Ioszef prinse cumplita muncă a sufletului stăpânului său şi se bucura: vindecarea prin durere se arăta.
       —           Vezi, Ioszef, începu vlădica cu glas tremurător, aici e păcatul meu, marele meu păcat •                                       .
       —    Care, excelenţă ?...
       —    Aştept... aştept tunurile noastre, ca într’o zi de Paşte...
       —    Asta nu-i păcat.
       -— Ba-i mare păcat, Ioszef!... Oare Dumnezeu îmi va ierta .această nelegiuire?...
       —    Nu e nelegiuire.
       Contele abia acum ridicase mâinile în sus, în semn de adorare. In Kardoş Ioszef tresări tot sufletul de bucurie. In fine, stăpânul său făcea o mişcare, nu se lăsa răpus de imobilitate. Frica lui de aci se închipuia, ca paralizia sufletului să nu se întindă şi la trup. Dar iată că stăpânul său gândea, suferea, se svârcolea în «uflet. Asta era bine.
       —           Sunt preot... şi Paştele e sărbătoarea, după Crăciun, cea dintâi pentru un drept credincios... Cum s’o dau tunurilor şi prăpădului?.
        —   E Paştele lor, nu al nostru...
       —   Nu vorbeşti ca un creştin, Ioszef...
       —■ Excelenţa voastră e prea bună...
       Dar înverşunarea lui se topi faţă de căldura unei atari milostenii. Om bun ca stăpânul său nu se găseau prea mulţi la număr în toată biserica romano-catolică.
                                                           *5
© BCU
Adevărat creştin! Suferind pentru duşmani parca mai mult ca pentru prieteni, incapabil să conceapă răul, necum să-l facă. De aci i se trăgea şi marea slăbiciune, de aci şi învinuirile care din ce în ce, se strângeau împotriva lui. Nu era în stare să fie om politic, ci numai păstor peste marea turmă de creştini. Loviturile îl imobilizau, în loc să-i armeze mâna. Avea remuşcări — el le cunoştea mai bine ca oricine, — pentru cele mai mici şi mai îndepărtate fapte, ca de pildă acum pentru ceea ce se petrecuse cu mulţi ani în urmă, pe vremea când nici nu se cunoştea obiceiul orientalilor de a-şi sărbători Paştele, în miezul nopţii, prin bubuituri de tun şi veselie de rând. Apoi deodată îşi aminti de a sa datorie.
        —  Monsegnore, dela Cluj ne vine o mare veste... Catedrala...
        Episcopul îşi îndreptă trupul în jilţ.
        —■ Catedrala lor, catedrala greco-orientală, e gata să se prăbuşească...
        Contelui îi scăpă un strigăt de bucurie, ca şi când tot sufletul l-ar fi ieşit pe gură, apoi imediat îşi dete seama de greşală şi speriat se întoarse în sine.
        —  E un locaş de rugăciune, loszef...
        —  Dar e locaşul lor...
        —■ Dumnezeu...
        Şi începu să murmure rugăciuni.
        —         Excelenţă, nu vă lăsaţi dat pierzării. Luaţi faptele aşa cum sunt. Dacă se prăbuşeşte catedrala, tot voia lui Dumnezeu este, tot un semn al Lui se arată...
        Contele nu se lăsă convins, continua rugăciunea. Dar confesorul avea un rol de îndeplinit.
        Arhitectul statusului, catolic a observat înclinarea bisericii. In fiecare zi parcă magneţii iadului o irajg tot mai jos... şi acum, nu peste multă vreme, poate dă Dumnezeu de Paşte, la miezul nopţii, oraşul să se cutremure mai rău decât de bubuitul tunurilor... Marele edifichi va fi la pământ... Din el doar pulbere şi ţărână se va alege...
        Contele se ruga acum lui, confesorului.
        —  Se vor dărâma, frate, case şi se vor ucide oameni...
        —■ Adevărat... Dar se va arăta incapacitatea lor şi vrerea lui Dumnezeu... întregii lumi civilizate.
                                                          4*
                                          * ' * . .
        Gândul nimicirii s’a prins ca o ventuză de sufletul blajinului păstor. Abia îl desprinde înir’o parte, că se fixează mai, tare de cealaltă. H urmăreşte dimineaţa la sculare, iar noaptea îi agită sufletul până la exaltare. iŞi trupul îi este în mare sdruncin. >Se înneacă, inima-i bate în piept ca mingea, urechile îi vâjâesc şi ochii îi sunt roşii şi ard de atâta pojar, A devenit neliniştit, speriat, parcă tot aşteaptă ceva. Şi într’adevăr aici e durerea... Aştepta chemarea telefonului dela Cluj, care să-i vestească prăbuşirea. Dar telefonul, hain şi străin de svârcolirile sufletului, îi aducea alte veşti. Ordinul Ministerului educaţiei aduce jalea în părinţi, copii şi profesori. Şi ar trebui să fie mulţumit, văzând că munca atâtor generaţii! n’a fost fără roadă şi că tradiţia e un mare adevăr. El ar trebui să fie mulţumit văzând câtă legătură s’a strâns între elevii străini de confesiunea catolică şi această dumnezeiască lucrare. Şi totuşi nu se poate bucura. Plângea de mila micuţilor, ca şi când s’ar duce la pieire. El e un om bun şi un bun catolic. Crede în misiunea sa. Nu e numai interes bănesc sau interes naţional, ea la Kardoş loszef, ci un dor de proteguire, de mântuire a plăpândelor suflete.
■ 16
© BCU
       Kardoş loszef! Şi el e om bun, dar prea aprig pentru idei străine bisericii, idei lumeşti.
       Contele se surprinde din nou în mare păcat. Oare nu s’a bucurat şi el de dărâmarea unui locaş dumnezeiesc? Doamne, Doamne, ce nenorocire să te simţi om !...
       Când a intrat confesorul, şi-a repezit din jilţ tot sufletul, deschis parcă în chip de braţe.
       —   Ce e, bunul meu prieten ?
       —    Suntem nişte păcătoşi, Doamne... nişte nevolnici.
       —    De ce ?
       —          Nu vezi ce se petrece în jurul nostru... Şi noi, care suportăm toate fără murmur....
       Episcopul luă asupra-şi mustrarea.
       —    Ce să facem ?
       —    Ce să facem?... rânji Kardoş loszef, Dumnezeu mi-a dat semn...
       —    Care ?
       •— A închinat biserica lor pe jumătate.
       —    E semn că nu vrea mai mult.
       Confesorul se înfurie.
       —          Suntem nişte păcătoşi, monsegnore.... nişte nevolnici. Restul ar trebui să-l completăm noi...
       —    Cum ?
       Kardoş închise pumnul drept şi apoi îl repezi.
       Episcopul se sperie.
       —    Ce spui ?
       —          Da, monsegnore, bomba... Asta ar trebui. Dumnezeu a pornit doar lucrarea, omul trebue s’o desăvârşească... Aşa e în firea lucrurilor...
       —    loszef, mă înspăimânţi...       ~
       Dar Kardoş era hotărît:
       —          Stăm în nemişcare, excelenţă, ca nişte paralitici. Mâna dreaptă ne atârnă din umăr... iar lucrarea lui Dumnezeu va rămâne deapururi numai în chip de semn. fără să treacă la înfăptuire...
                                                       ***
       De atunci chinurile nu-i mai dau pace. TI muncesc fără de cruţare vrăjmaşii necunoscuţi. Un tremur intens îi este trupul şi rană deschisă sufletul. Tot ce clădeşte prin rugăciune se dărâmă prin gând. Iată o patimă de iad: gândul, duşmanul rugăciunii. Căci fără îndoială, el este marele vinovat; el, stăpânul; el, conducătorul; el, glasul... Da, el este un păcătos şi un nevolnic. Kardoş loszef are dreptate. Dumnezeu se arată prin semne. Semn a fost înclinarea catedralei din Cluj, semn a fost şi plânsul micilor copilaşi răpiţi, de un ministru hain, şcoalei. Şi atunci gândurile s© aruncă asupra-i ca leii din tufişuri. O bombă pentru catedrală, o lovitură de cuţit pentru ministru. ...Dar răul se înteţeşte mai ales noaptea, când rugăciunile s’au înălţat la cer şi au lăsat trupul gol, părăsit, fără ajutor de nicăeri, pradă tuturor gândurilor vrăjmaşe. Noaptea se şi vede la pândă. Piaţa e goală. întunericul îl ajută. E singur parcă în toată noaptea. Oraşul doarme liniştit. Dorm şi ai lui, fiindcă el a fost alesul, apărătorul şi răzbunătorul tuturor. E singur, şi deasupra lui. pe toată întinderea lumii, numai Dumnezeu. In mână ţine unealtă ucigătoare. A dat un o^ol bisericii. Adevărat, e înclinată. Parcă să-i dai un brânciu şi dintr’o dată ar fi la pământ.. S’a oprit la partea altarului.. Aci e locul cel mai nimerit. Da, chiar în a'tar. Ridică braţul. Ce vânjos e ! Acum, ori niciodată. Bomba a izbit fereastra, ţăndări au
© BCU
sărit în toate părţile, şi apoi o detunătură. Fum, praf, ţipete..; Din mulţimea vrăjmaşilor s’a ales doar pleava şi sufletele lor se înăbuşă în ţărână.
       Contele se trezeşte cu o gbiară în gât, pieptul strâns ca în cleşte şi mâinile sgâr-cife. Sudori reci îi curg în şiroaie dela tâmple şi în trup simte gol, ca şi cum inima şi plămânii n’ar mai fi acolo.                                   ..........
       —   Ioszef *                                                            '
       Credinciosul confesor aleargă.                                     1
       —   Ce vis !... Ce vis !... Incihipuieşte-ţi că eu aruncam o bombă în catedrala lor...
       —   Şi visul e un semn al lui Dumnezeu...                     : : • :   -
       —   Dar e un locaş sfânt... Nu înţelegi ?...                       .    -
       —   Nu... E un locaş al lor... Culcă-te, monsegniore...              .
       —   Lasă-mă să mă rog...
       Şi blajinul episcop îngenunche în faţa crucifixului şi cu toată inima începe să se roage. Se roagă cu umilinţă, se roagă cu nădejde, se roagă cu dragoste, se roagă până ce trupul i s’a prăbuşit pe jos. Atunci confesorul l-a ridicat binişor ca pe un bolnav şi l-a îndreptat spre pat. Şi a stat lângă el până ce somnul, cerul sufletului, s’a aşezat ca un cort dumnezeiesc asupra stăpânului său. Atunci, eu paşi de eâlţi, ă părăsit odaia.
       Dar abia adormit, şerpii şi scorpiile vrăjmaşe au început din nou să roadă viclean casa trupului sfânt, făcându-şi loc în suflet. Episcopul se găseşte la o mare recepţie. E şi regele şi curtea întreagă, la Bucureşti. Fracurile, uniformele, deoraţiile strălucesc. Chipurile zâmbesc diplomatic. Surâsuri, strângeri de mână, complimente. El surâde, fiindcă în buzunarul sutanei are cuţitul. Cine e domnul înalt, distins, binevoitor, care se apropie de el ?                      ,                     ....
       —   E ministrul nostru... îi şopteşte Kardoş Ioszef.       '
       Ministrul l-a văzut, l-a recunoscut după îmbrăcăminte şi amabil se îndreaptă către dânsul cu mâna întinsă. El a ochit printre decoraţii un Ioc precis în dreptul inimii şi, până ca cineva să se desmeticeascăe a şi scos cuţitul şi l-a împlântat.    ~
       Acum monsegniorul se scoală ţipând şi într’o goană, parcă să scape de Un urmăritor, a intrat în odaia vecină.               ......
       —   Joszef... Joszef...
       —   Ce-i monsegniore ?                              •         :
       —   Sunt nenorocit, Joszef... Prin vis am ucis pe ministru.
       —: Excelenţă, nu te potrivi visurilor
       Dar cu un ochiu fericit îşi vedea stăpânul agitat, plimbându-se prin odaie. Şi-a ajuns scopul, să-i scoată din pierzarea nemişcării.
       —   Joszef, Dumnezeu mă poate, cu drept cuvânt, pedepsi pentru vise ea şi
pentru faptele din veghe...          -                     .
       —   Nu, excelenţă.
       —         Aşa-i cum îţi spun... Cine greşeşte în vis, greşeşte şi în veghe. Acelaş suflet păcătuieşte...
       Şi căzând în genunchi în mijlocul odăii, a început să se roage fierbinte. Când şi-a terminat rugăciunea, chipul său era fericit, ca omul ce-a dobândit un mare adevăr.
       —   Joszef, m’am hotărât... mâine plec la mânăstire....
  ■    — Monsegnore...                                               ,      ......
       —   La mânăstire... la mânăstire e singura mea salvare.;.
        Dar la mânăstire răul s’a înteţit. A ales mănăstirea Pauliniîor, în amintirea Sfân-tnlui Gerardus, primul episcop maghiar, aruncat în Dunăre de către păgânii răzvrătiţi.
  18

© BCU
A vrut să-şi împlinească votul de umilinţă faţă de A/gârdi Pâl, vechiul său adversar la scaunul episcopal, azi priorul mănăstirii; a venit să-şi desăvârşească votul de sărăcie, hrănit poate ca ermitul Paul de un corb. Pentru toţi fraţii el e omul cel mai bun, cel mai liniştit.Numai credinicosul său Joszef, care l-a urmat în surghiun, şi cu priorul îi cunosc durerea şi îl păzesc. II păzesc de înspăimântă toarea stâncă Gellert care, înălţată deaşupra Dunării, îi aminteşte de Gerardus şi de al său supliciu. Ce ar fi dacă o prigoană, nu de păgâni pornită, ci de propriul său suflet, l-ar asvârli ca pe-o otreapă în apele râului? Ce ruşine pe întreaga biserică! Ce neiertat păcat pe sufletul lui drept-credincios! Ce umilinţă pe un neam viteaz ! Prin urmare, ar fi triumfat puzderia de duşmani...
       De aceea, în fiecare noapte, când pe contele Szentbenedikty îl trezeşte clopotul pentru messă, el vede în pragul uşii, trupul cel înalt, distins, îmbrăcat în frac, cu pieptul plin de decoraţii, venind la el cu mâna întinsă;... sau imaginea catedralei orientale din Cluj, aplecată într’o rână, gata să fie doborfîtă la pământ. Atunci el se repede cu pumnul sau cu bomba. La lovitura lui, manechinul se prăbuşeşte pe padiment, sau decorul de carton se preface în ţăndări. Şi imediat după ce crima a fost înfăptuită, contele cade în genunchi şi cu mare jale începe să-şi ispăşească fapta în faţa lui Dumnezeu.
       —- Doamne, iartă-mă... Am ucis un duşman, un duşman vinovat... dar tot frate mi-era... şi am dărâmat o biserică potrivnică, dar tot locaş al lui Dumnezeu se chema...
       Şi cu ochii pieriţi se uită la cei doi prieteni. .....
       —   Sau mă găsesc în iad , fraţilor ?... spuneţi, mă rog....
       Mai întâi priorului i s’a făcut milă.
       —         Poate ar fi fi bine, Joszef, să-l scăpăm odată de chinurile astea, mai rele ca ale iadului.
       —■ Nu, făcu confesorul. Fără ele ar urma ruşinea pentru noi şi ştergerea de tot pentru el... Adevărat, el trăeşte acum în mari suferinţi, dar sufletul său, purificat, îşi croieşte drum drept către cer, iar nu drum prăvălit către iad, printre stâncile şi apele Dunării.                           i
                                            .          . Cluj, XII. 1939
*9
© BCU
P O E s I I
                                                     DE
                                              ŞTEFAN BACIU
     CÂNTEC DE LUPTĂ
     Tot mai stau în viaţă, ca’ntr’o cuşcă Şoimul dârz cu aripi retezate.
     Inima ciuntită ’n piept, se sbate Ciuruită de un glonte-amar de puşcă.
     Unde sunt acele slăvi, spre care Eri priveam, sfidându-le semeţ ?
     Astăzi steaua smulsă de pe zare,
     Pentr ’un cânt, mă face precupeţ.
     Hei, elanuri cum vă pierdeţi forţa,
     Nu mai pot cu lumea să mă bat!
     Am căzut în ţărnă, junghiat,
     Agitând în cele patru vânturi torţa.
     încă nu-i sfârşită însă tinereţea.:
     Bănuesc în umbră alte universuri.
     Nu mă ’nvinge ’n stradă, gureşe, tristeţea Când sub frunte-mi sună sutele de versuri.
     Seara, câteodată, mă mângâie vântul Şi-mi şoptesc copacii: „Nu mai da ’napoi,
     „Când securea muşcă, lacomă, din noi,
     „încă este verde şi întreg pământul!“
     Trist, eşti câteodată, însă totuşi luptă,
     De-ai să cazi cu creanga putredă sub tanc,
     Vor veni tot alţii, viaţa nu e ruptă,
     De-o strivesc cu sete fraţii sub bocanc î
                                                     Cgo
© BCU Cluj
AN
Vara
Ga un motan la soare, ziua toarce. Pădurea se desbracă lângă gârlă Şi câteodată soarele se ’ntoarce Să scalde ’n aur puii de şopârlă.
Toamna
Pe deal cad frunze, ca ’ntr’o poesie, Aceeaşi gârlă curge către sud,
Şi ’n umbra care ’n seară întârzie Tristeţea ca pe-o goarnă o aud-
Iarna
Teoreme noui pe lac Pythagora desleagă, patinând:
Un opt, un trei, mari cercuri se desfac Şi Johann Strauss priveşte fluerând.
Primăvara
In fiecare tufă e un gnom,
C’o bidinea mustind de verde.
Şi ’n fiecare creangă e un om :
Sub bucuria rodului se pierde.
ADINA
Lumina albă care suie ’n mine Mă umple azi cu cântec şi iubire,
In nimbul ei, eu sunt o licărire,
Ce-o simt crescând în ploaia care vine.
O ferec, lacom doar îrntr’o privire :
Ce ’naltă frunte, flăcări reci, senine,
Şi linii vii ca păsările, line,
Svâcnind şi azi, sub sâni, în amintire.
Nu-i nimeni între noi şi totuşi este
Ceva : un zâmbet dus, sau poate o poveste,
Care ascunde ’n miezul ei comoara
Cu albii umeri şi cu buze coapte.
Deaceea, uneori, îmi iau vioara Zidind din melodii o fată ’n noapte.
                     21
© BCU Cluj
   FATA MORGANA
          -.     DE
          ‘ OLGA CABA
     Am văzut ca bătrânul Columb odinioară Că lumea e rotundă. Nu m’am învăţat minte Şi azi |mai cred că drumul e o linie dreaptă Care mă va conduce la steaua mea. Cum fiara închisă într’o cuşcă adulmecă prin gratii Mirosul greu de vânturi din alte primăveri, — Aşa mă cheamă valul şi mă înşală încă Atunci când steaua mea apare sus în zare, îmi trebue o barcă cu pânze de zăpadă,
     Şi mai visez că raiul e pe celălalt mal.
     Dar vai, de câte ori am urmărit cărarea Şerpuind peste dealuri şi dincolo de coastă Am găsit numai bradul şi salcia de - acasă Şi pâinea cunoscută şi mâna care vrea Şi fruntea care minte şi gândurile vechi Şi lacrima de eri şi - aceeaş primăvară Care mă chiamă încă în alba depărtare Şi îmi mai cântă încă, cum în copilărie Că are să mă ducă şi - are să fie bine ;
     Şi dincolo de dealuri e liniştea visată De dincolo de versuri şi dincolo de viaţă.
CULES DE....................POVESTE
                                                 DE
,               , GH. TULEŞ                .
       Pe foi de brustur, melcii umblă greu . .........
 ... Pe urma ploii risipită ’n fagi...
       Albastră fumega iu jurul meu .
       Pe mari ocoale sângerii de fragi.
       Vânt lung se-aude, zmeu cu aripi verzi Pe care îl aştept să-mi iasă’n drum .
       (Să te răpun ori şă mă pierzi),
 , , Zvârlind pe masă flacăre şi fum.
       Slovarul vremii, scrijilat pe trunchi,      •
       L-aşi tălmăci cu ochi înlăcrimaţi,
       Plecându-mă sub arbori în genunchi Mesteceni, urieşi armaţi. .  ,
       Dar traista-mi bate şoldul şi mă’nchin Sub norii cerului cât nişte cergi,
       Calegător cuminte de pelin,
       De mierea- ursului şi de ciuperci.
© BCU Cluj
                 ZALMOXIS^
                                DE
                            IOAN COMAN
    Bătrânul zeu Zdmoxis, tăria şi mângăerea „Geţilor nemuri tori“ şi a altor populaţii trace de acum 2500 de ani este o figură extrem de eterică în literatura şi ştiinţa românească. Miile de ani l-au învăluit în pânza de aur a mitului şi ameninţă să-l îngroape ca pe o mumie. Dumnezeul unui neam este însă isvorul nesecat al civilizaţiei şi al tuturor aspiraţiunilor sale către ideal. Zalmoxis n’a fost nici un fetiş şi nici un idol efemer ca la multe dintre popoarele primitive şi sălbatice. El a fost încarnarea celei mai înalte şi mai pure forţe divine la neamurile traco-getice şi a impus cel mai superb stil de viaţă morală şi religioasă unui mare număr de oameni de pe o întindere considerabilă de pământ. Aceşti oameni erau strămoşii noştri Daco-Geţii. Dacă Roma nemuritoare ne-a dat mândria, asprimea şi disciplina legiunilor sale, reînviate azi atât de fericit în legiunea nesfârşită a cămăşilor verzi — fasciile României moderne — Geţia strămoşească a turnat în sufletele noastre setea după desăvârşire şi credinţa caldă în nemurire.
    Această desăvârşire şi această nemurire vin dela Părintele nostru Zalmoxis.
    Dar cine era Zalmoxis? Vechimea imemorială a acestui zeu, lipsa unei tradiţii scrise despre el la popoarele traco-gete, relaţiunile fragmentare şi deseori confuse ale autorilor greci şi latini, dar mai ales interpretarea raţionalistă şi naţionalistă în sens grec a vieţii şi doctrinei acestui zeu, dată de izvoarele greceşti, au îngreuiat şi îngreuiază enorm lămurirea stării civile a lui Zalmoxis. S’au făcut nenumărate ipoteze, pe cât de ingenioase, pe atât de fragile. Singurul lucru sănătos de făcut în asemenea caz este cercetarea fără prejudecată, dar cu toată precauţia a izvoarelor celor mai vechi. Adică a lui Herodot, Platon şi Strabon.
    Potrivit pe de o parte concepţiei antropomorfice în materie de credinţă, pe de alta orgoliului rasial al vechilor Eleni că toate ideile înalte din cultura şi religiile aşa numitelor popoare barbare sunt de provenienţă greacă, clasicismul grec înfăţişează pe
Zalmoxis ca elev al lui Pythagora. lată cuvintele lui Herodot: „Acest Zalmoxis a fost un om; el a fost sclavul lui Pythagora al lui Mnesarh, la Samos. Liberându-se, se întoarse în ţara lui foarte bogat. In patrie, aci, Tracii duceau o viată primitivă şi simplă. Zalmoxis cunoscând felul de viaţă al Grecilor Ionieni precum şi concepţia lor despre existentă, superioară celei a Tracilor, pentrucă fusese în legătură cu Grecii şi în deosebi cu cel mai savant dintre ei, cu Pythagora, îşi clădi un apartament pentru bărbaţi (un andreon), unde adăpostea şi ospăta pe cei mai buni dintre locuitorii cetăţii. Aci el predica învăţătura că nici el, nici oaspeţii lui, nici urmaşii lor perpetui nu vor muri, ci că, — după moartea trupului — vor merge într’un loc unde vor duce o viată fără sfârşit şi unde se vor bucura de tot binele. In această casă pentru bărbaţi unde Zalmoxis predica astfel şi unde încerca să pună în practică învăţătura lui, el îşi construi o cameră subterană. Când această cameră fu gata, el coborî în ea şi dispăru trei ani din mijlocul Tracilor. Poporul fu îndurerat şi-l plânse ca pe un mort. Dar în cursul celui de al patrulea an, el se arătă Tracilor şi-şi adeveri spusele. Iată istoria sa, după cum mi s’a povestit. In ce mă priveşte, eu nu sunt nici prea neîncrezător, dar nici prea credul fată de menţionata cameră subterană. Eu cred că acest Zalmoxis a precedat cu mulţi ani pe Pythagora; îmi este perfect indiferent dacă Zalmoxis a fost un om sau un zeu regional la Geti“. Aşa sfârşeşte Herodot. Puerilitatea acestei legende sare în ochi. Grecii Pontului-Euxin, aceia care îl informează pe Herodot, nu puteau admite că o concepţie aşa de înaltă ca nemurirea sufletului, să aibă o origină barbară, getică. Şi atunci soluţia a fost simplă : Zalmoxis a fost sclavul şi elevul lui Pythagora dela care a împrumutat nu numai doctrina în chestiune, dar şi tot stilul de viafă civilizată al Ionienilor.
      Herodot ezită să se pronunţe asupra umanităţii sau divinităţii lui Zalmoxis. El nu poate hotărî dacă acesta a fost om sau zeu. La fel şi în privinţa camerei subterane, eafe a servit ca mijloc de demonstraţie a nemuririi.
      Ezitarea lui Herodot este explicabilă. Interpretarea prea rationalistă pe care conaţionalii săi o dădeau mitului precum şi neputinţa lui de a se informa direct, necunoscând limba getă, l-au derutat.
      Adevărul este însă că ideea nemuririi sufletului — cea mai luminoasă şi cea mai sigură dintre toate dogmele religiei Geţilor — se degajează din credinţa într’un singur Dumnezeu, infinit în putere şi în bunătate. Geţii credeau că nu mai există alt Dumnezeu afară de al lor. Acest premonoteism şi universalism presupun o vechime extraordinară a zeului get. O vechime prea mare pentru istoricitatea lui Zalmoxis.
      Zalmoxis a fost identificat târziu cu marele zeu al Geţilor; totuşi cu mult înaintea lui Herodot. înainte de a fi zeu, Zalmoxis a fost un mare rege, preot1 şi profet al Geţilor. Un text din Platou ne spune că Geţii înşişi numeau pe Zalmoxis regele lor si-1 socoteau mare medic, adică, în limbaj antic, preot-magician. Strabon ne relatează că Zalmoxis a fost mai întâi preotul celui mai mare zeu al Geţilor şi numai mai târziu a ajuns zeu. Acelaş autor ne dă detaliul, excepţional de preţios, că tradiţia divinizării preotului la Geţi s’a menţinut până la venirea lui, şi citează cazul marelui său contemporan, preotul Deceneu al lui Boirebista. Marele preot get era totdeauna colaboratorul, coregentul indispensabil al monarhului. O tradiţie transmisă de acelaş Strabon ne spune că poporul get nu da ascultare hotărârilor regale decât dacă erau întărite de marele preot. Acest detaliu ne arată că a fost o vreme când regele şi marele preot făceau una. Coexistenţa într’o singură persoană a regelui şi a marelui preot din timpurile cele mai îndepărtatei până la ortodoxia noastră bizantină este un adevăr comun în istorie. Faraonul egiptean, regele Persiei, împăratul asirian şi cel roman,
                                                       25
© BCU
erau şi mari preoţi. In ce priveşte pe Geţi, e demn de luat în seamă că preoţii lor sunt numiţi „fondatorii14 sau „fondatorii de oraşe44. Dar cine sunt fondatorii de cât regii? Istoria culturii şi psihologiei popoarelor nu cunoaşte alţi fondatori. Numele însuşi al lui Zalmoxis înseamnă, în limba traco-scifă : „Rege, Stăpân de oameni44. Zalmoxis este deci regele, regele prin excelenţă. Nu e vorba de un rege ceresc, adică de un apelativ al divinităţii supreme, aşa cum s’a zis; ci de un rege cârmuind pe pământ. Legătura organică a regelui Zalmoxiis cu pământul o avem în nume de oraşe şi persoane ca : Zaldapa, iSallmydessos, Zelmisses, Abrosalmes, Saldobyssa, Sarmise-getuza. In fine, se cunosc cazurile istorice ale regilor Cosingas şi Comosicus cari erau şi mari preoţi în acelaş timp.
       Divinizarea s’a efectuat nu atât asupra regelui cât asupra marelui preot. Evident, pietatea şi recunoştinţa poporului aşează eu uşurinţă pe regii pământeşti pe tronuri divine. Dar preotul-profet Zalmoxis se bucura de privilegii speciale care să-i facă pârtie spre divinizare. Mai întâi faptul că acest preot locuia în muntele sfânt Kogaionon, sediu al celei mai mari şi mai străvechi divinităţi getice. Caracterul sacru al muntelui conferea încetul cu încetul aceeaş sfinţenie şi preotului Zalmoxis. Acest preot şi toţi succesorii lui erau inaccesibili oamenilor; ei nu puteau fi vizitaţi decât de rege şi de servitori cari îi aduceau cele trebuincioase. In al doilea rând, preotul Zalmoxis era consilierul indispensabil al regelui, şi avea deseori chiar puterea unui hiperrage. Nimic nu se făcea fără sfatul şi aprobarea lui. Sfatul şi aprobarea erau socotite că sunt dictate de către zeul suprem, al cărui profet era, dar nu e mai puţin adevărat, că în forma vizibilă, acestea veneau dela el.
       La început, zeul Zalmoxis era o divinitate a pământului şi a subsolului, o divinitate htoniană. Preotul şi pe urmă zeul Zalmoxis au oficiat şi au locuit în sanctuarul vechiului zeu al Geţilor din muntele Kogaionon. Camera subterană, în care — după Herodot — Zalmoxis a intrat şi de unde a ieşit pentru a dovedi nemurirea,
era mormântul vechei divinităţi getice. .......... ............................
   • Zalmoxis începu să se spiritualizeze încă din vremuri foarte depărtate pentrucă deja pentru Herodot spiritualismul şi nemurirea Geţilor apar ca foarte vechi. El se înălţă din grotă pe vârful muntelui şi de aci în cerul luminii şi al nemuririi.
       Care erau atributele zeului Geţilor?
       Zalmoxis era şeful suprem al naţiunii getice şi al lumii. El singur susţine şi garantează viaţa poporului său atât aici, cât şi dincolo.
   ' El era izvorul hotărîrilor regale; el sfătuia regele şi naţiunea prin marele preot pentru actele politice, sociale, morale şi religioase. El era oracolul suprem al naţiunii.
       El era educatorul naţiunii prin preoţii săi, care predicau doctrina zalmoxeeană. £1 creia ordine călugăreşti dintre care cel mai celebru era acel al „Săracilor44.
       Preoţii, de o cumpătare proverbială, învăţau poporul să ducă o viaţă sobră : să nu mănânce carne şi nimic din ce constituie o creatură, ci numai miere, lapte şi brânză. Preoţii trăiau în afară de căsătorie şi duceau o viaţă liniştiţă şi independentă.
Ei erau şi judecători. ’ : ;     . . ''  '        .........
    . Prin aceiaşi preoţi Zalmoxis învăţa pe Geţi cultul vitejiei şi al dreptăţii ; Herodot numeşte pe Geţi „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre toţi Tracii44.
       Corpul şi viaţa nu au nici un preţ. Se cunoaşte practica Geţilor şi a Trausienilor Ia naştere şi la moarte : „copilul nou născut e înconjurat de părinţi şi de rude care-1 plâng amarnic. Ei înşiră plângând nesfârşitele nenorociri care se vor abate asupra lui din momentul naşterii şi comentează toate suferinţele omeneşti. Dimpotrivă, cel
                                            3$              -
© BCU
  răposat e îngropat cu bună dispoziţie şi bucurie; mortul a scăpat de toate suferinţele şi va duce de aci înainte o viaţă cu totul fericită"
        Sufletul e cea mai înaltă podoabă a fiinţii omeneşti. El singur trebue să ne preocupe. El nu merge la Zalmoxis decât în stare de perfectă puritate. Această puritate se obţine prin vitejie în timp de război şi prin practicarea dreptăţii şi a cumpătării până la sărăcie în timp de pace.
        Dogma centrală a doctrinei lui Zalmoxis era nemurirea sufletului. „Geţii cred că nu mor“ — zice Ilerodot, — „ci că defunctul merge la zeul Zalmoxis". Şi alte triburi aveau această credinţă, dar cu anumite adausuri sau nuanţe. Terizii şi Crobyzii de exemplu credeau că morţii! revin. E în aceasta o influenţă a metempsihozei orfioe sau pitagorice, dar e cu totul contrarie concepţiei getice despre nemurire, care nu admite revenirea, căci aceasta ar însemna reluarea contactului cu viaţa şi materia. Spiritualismul get evită precizarea locului nemuririi. Sufletele merg la Zalmoxis şi nemurirea e gustată în tovărăşia acestui zeu. Cum ? Herodot ne spune doar atât: „Sufletele se vor bucura de tot binele". Undeva, în nesfârşitul cerului albastru, sufletele sunt fericite de nemurirea lor, în desăvârşirea lor.
        Cultul adus lui Zalmoxis a fost la început sângeros, având loc pe pământ sau chiar într’o grotă. Pe urmă, paralel cu spiritualizarea zeului, sacrificiul a evoluat şi el: pe vârful lăncilor, în aer şi pe vârful munţilor.
        Nici un autor vechi nu pomeneşte despre temple sau statui ale lui Zalmoxis. Dar un sanctuar pe muntele Kogaionon, oare era socotit sacru, trebue să fi fost. Această imaterialitate a religiunii zalmoxeene — unică în istoria religiilor — arată excepţionala superioritate a strămoşilor noştri în concertul întregii lumi. Contactul cu Zalmoxis se făcea numai în spirit, prin meditaţie, rugăciune, sfinţenie. Se făceau probabil liba-ţiuni de miere şi lapte la locul de rugăciune.               .
        Spiritualismul şi nemurirea zalmoxeeană au insuflat rasei: noastre virtuţile ei neînfrânate. Prin ele am durat dealungul veacurilor. Prin universalismul şi nemurirea zalmoxeeană creştinismul a pătruns uşor şi adânc în sufletul strămoşilor noştri.
        Zalmoxis cel nevăzut şi nemuritor nu trebue să fie numai o amintire pentru noi; ci o lozincă, şi un îndreptar prin care să ne merităm nobleţea noastră rasială.
27
© BCU
                        DEPĂRTĂRI, DEPĂRTĂRI...
                                      DE
                           VALENTIN MĂCRINEANU
                      Depărtări, depărtări, —
                      de ce mă strigaţi atât peste zări ? ■
                      Zăvorit între citadine ziduri de fer,
                      îmi simt pulpa ’mpietrită şi pasul stingher.
                      Singurătăţi, singurătăţi, -— vis însorit pentru robi din cetăţi, în poienele voastre de flori şi lumină, truditul suflet îşi cată hodină.
                      Mări de azur, mări spumegate, — ale gândului meu fregate, pe nesfârşitul valurilor bărăgan, înfruntă brize şi uragan.
                      Zăvorit între citadine ziduri de fer.
                      îmi simt pulpa ’mpietrită şi pasul stingher.
                      Depărtări, depărtări —
                      de ce mă chemaţi atât peste zări ?
                                 ELEGIA FRUNŢII
                                                    DE
                                SERGIU CRISTIAN            -
                        S’au topit, pe rând, în tihnă,
                        Zările pentru odihnă .
                        Trist, cu glasurile sumbre,
                        S’au întins tăceri şi umbre.
                        Peste umeri mari de cer Trece-o boare de mister...
                        Din tăcerea de sub frunte A irumpt isvor de munte.
                        Sub pleoapele închise Cresc nestăvilite vise...
                        Şi spre zările din mine Trec chervane de lumine:..
                        Pentru cine ard făclii Peste albe veşnicii ?
                        Pentru cine plâng în soarea Glasurile lăcrămioare
                        Pentru cine scriu aceste Gânduri albe de poveste
                        Cine - a plâns între perdele Pentru visurile mele ?
                        Cine mi - a aprins sub frunte Dorul crestelor de munte ?
                        Cine mâinile mi - alină Cu săruturi de lumină ?
                        Clipa ’şi trece veacul. Unde S’ar topi în mers de unde
                        toate visurile mele răsleţite printre stele ?!
                        Către care vis de mare Mă vor duce căi amare ?..,
VIATA RURALĂ ROMÂNEASCĂ - SUBIECT
                         DE ARTĂ GERMANĂ
                          r DE
                       HERMANN KLOSS
    "Viaţa germanilor din România este strâns legata cu însuşi românismul. Când studiam la universităţile din Germania, dorul de patrie era legat mereu şi de clopotele, pe care eram obicinuiţi să le auzim în satele noastre, Duminica, din turlele bisericilor româneşti, amestecându-se cu sunetul clopotului nostru; şi la imaginea despre patrie, pe care o purtam în suflet, aparţinea ca şi strada germanului şi aceea a ţăranului român, ca şi ciobanul român, care mâna turma de oi a stăpânului său pe uliţa prăfoasă a satului. Nici o mirare că asemenea impresii se impregnează adânc în gândirea şi creaţia noastră artistică.   *
     Când, ca poet naţional german, trec pe uliţele satului românesc, sunt atins de un sentiment patriarhal, văzând femeile în faţa portiţelor, torcând la fus. Urcă în mine amintirea zilelor copilăriei, când în carul cu boi .al „badii“ din satul vecin, plecam în via noastră; „lelea“ era cam la fel îmbrăcată 1 ca acele torcătoare, aerul feţii ei la fel de serios, atent, ca !(vorbind la figurat) să nu-i scape fusul din degete, sao să nu se abată cu copiii ei de pe căile Domnului. Sau, cum „badea“ al nostru se proptea pe drumul de ţară de jugul de lemn al boilor săi, ca să nu se prăvălească în jos şi să-şi rupă genunchii, în imaginaţia mea de copil e şi salvator în acelaş timp, salvator al nostru care şedeam în car şi ne minunam în faţa credinţei lui cu care ne ferea de orice accident, ca şi pe animalele sale; aceasta deveni pentru mine un nepieritor patrimoniu de creaţie artistică. In plus întoarcerea spre casă a românului, seara, prin pădurea de stejari cu drumurile ei lutoase şi întortochiate, unde imaginaţia mea îl urma până în coliba în care copiii zăceau deja dormind, capete castanii, dulci feţe de îngeri sub ten închis şi fin, mama veghiind asupra for şi aşteptând întoarcerea soţului ei, ca o mamă de sfinţi, adâncită în credinţa ei în Iisus.
     Tot aşa, dacă aş fi pictor german, aş putea să redau pe torcătoarea româncă din faţa porţii ei, nu cu mai puţină participare lăuntrică decât, pe nemţoaică; au auzit cum sufletul meu se înalţă la vederea lor. SaU ca sculptor ar trebui să mă atingă nemijlocit acel ţăran român, înghesuindu-se între oiştea carului său cu boi, cu vinele încordate, încât par că se rup ; ar trebui să-l încrustez pe 6 placă de lemn aşa cum stă, cu gest larg, ca un luptător grec. Sunt doar şi eu atras în acţiunea dramatică, ce se desfăşoară înaintea ochilor mei, cum pretutindeni nici o trăire care se referă la noi germanii din ţara Românească, nu se poate imagina separată de colaborarea
apropierii de sânge sau duh românesc. . ‘
     Dacă ar replica cineva, ca eu să las aceste motive pe seama artiştilor români şi isă mă ţin numai de motive pur germane, Je răspund că motivele mele transilvănene
                                       3°
                       .                       -..—© BCU
germane abia s’ar putea desface cu totul de mediul lor românesc, fără a le silui. Gura poetului se revarsă de impresiile care îi umplu sufletul. Dece în Niebelungenlied Hunii cu regele lor Atila ocupă un spaţiu atât de larg ? Fiindcă fantezia acelor cântăreţi germani era preocupată în veghea şi visele lor de seminţia şi luptele Hunilor, urmărindu-i pe Dunăre în jos până la Viena, până în pomposul oraş regesc Buda, şi chiar mai departe,lîn jos pe fluviul care-şi trage isivorul din germana Pădure Neagră. Dar în nici un caz prin introducerea acestui popor, străin de laltfel, unitatea poemei Niebelungilor nu suferă, ci dimpotrivă, câştigă în contrastul prin care eroismul Bur-gunzilor creşte până la mărimea lui supra-omenească.            .....
       Tot aşa cântăreţii noştri germani sunt aşezaţi; aici cu fantezia lor poetică, chiar în mijlocul românismului. Dacă aşi vrea să scriu un roman în care să se împletească mişcări politice pre-legionare, şi dacă aş vrea să zugrăvesc alegerea de deputat într’un mare sat transilvănean săsesc, atunci în faţa primăriei vuieşte, îmbinându-se, mulţimea alegătoare românească şi germană. Aici soseşte un convoi întreg de alegători români din satele vecine, sub drapelele lor, cântând cântece naţionale, colo masa ţăranilor germani se desparte, dându-le drum liber, amestecându-se apoi ca fraţii printre ei.
       Cum se înviorează tabloul prin portul lor colorat, cu cămăşile umflate, brodate, eu şerparul lat în jurul trupului, cu cioarecii albi şi înguşti, cu pălăria mică pe faţa lor copilărească şi dârză. Aduc cu ei gesturile lor pătimaşe, râsul lor clar, reveria spre zările satului, oare contrastează vesel cu realismul (serios al ţăranului german. Apoi trăsura bătrânului preşedinte de tribunal intră în cetele lor, cari iar ise împrăştie brusc, isbucnesc în urale reverenţioase, se închină înaintea demnităţii de conducător suprem al alegerii, în faţa părului său alb, primesc cu adâncă închinare, aproape până la pământ, strângerea lui de mână şi totuşi cu o intimitate şi cordialitate frăţească, fiind doar şi el încă fiu de ţăran; e un ritm în această devenire, atât de original, încât auzi vuind sângele în vinele acestui popor de munte, dobândind certitudinea pentru ei: astfel i-a plămădit Dumnezeu, ei vin încă deadreptul din grădina raiului, unde Arhanghelul Gavril, se preumblă printre ei. Ce obligaţiune e pentru noi, pentru cei maturi, să nu devenim şerpii, seducătorii lor, cari să le şoptească : „Qare într’a-devăr Dumnezeu să vă fi oprit să gustaţi din pomul cunoaşterii?" ........
       Raportul în care germanul din Transilvania a intrat cu românii în cursul conlocuirii seculare, este acela dei vecin; la sate, de acest raport e legat ajutorul mutual la incendii şi inundaţii, ba chiar şi la clădit, la săparea de puţuri, la păzirea vitelor, participarea lăuntrică la soarta familiilor. Dumnezeu care şade la răsboiul vuitor al timpului, ţese firele întâmplării externe în jurul acestor două popoare, deşi rassial le ţine atât de minunat'separate; strâns legat şi! chiar sentimentele lor reciproce se întreţes adesea şi nu se poate spune că îşi stau faţă în faţă fără dragoste, dar nici fără ură, a şa cum e obiceiul între vecini.
       Lupta dintre cele două popoare va rămâne aici 'totdeauna material pentru arta germană, acum, în timpuri de înţelegere politică, lupta tăcută pentru ogradă ..şi pământ, sau pentru întâietatea valorilor spirituale. Şi nu luptă numai individul contra individului, ci colectivitatea intervine contra colectivităţii. Dacă o curte germană e ameninţată să se piardă, trecând în posesiunea unui român, atunci cele două popoare se opun ca două râuri cari curg linul contra altuia 'şi dintre care unul îl sileşte pe cel mai slab să se retragă şi să se dea în lături. In lupta aceasta ies la iveală de ambele părţi cele mai deosebite caractere, conducătorii de-o parţe şi de alta; adversarul mai slab va isbucni cu patimă, neferindu-şe nici de mijloacele viclene şi dosnice pentru a-şi atinge ţinta, posesiunea curţii ţărăneşti ajunsă la vânzare, trăgând puţine ceaţa
                                                          31
© BCU
sa, încât se adună cu violenţă în jurul lui, intervenind pentru dobândirea curţii, de parcă ar fi un bun bisericesc sau politic, care ar avea să le aparţină în comun. Cel mai tare stă liniştit, ca un torent invizibil care însă cu o putere de neînvins năvăleşte contra celuilalt, împingându-1 înapoi, până ce îşi pierde jocul şi cade în neputinţă. Totul e un proces dramatic, răsboi în mic, care se poate cuprinde pe scenă, şi care deşteaptă aceeaşi emoţie în sufletul nostru ca răsboiul în stil mare.
      Sau licitarea de pământ ţărănesc e totdeauna o rivalitate între forţa poporului românesc şi german. Cum Rembrandt în portretele sale de „Staal Meesters“, lămureşte pe fiecare care ştie să citească în ele, asupra esenţei oraşului olandez contimporan, tot astfel pictorul german care ne prezintă pictural o astfel de licitaţie de pământ, în fetele acelor ţărani, în gesturile lor în care se exprimă acea tensiune cu care aici un popor contra celuilalt popor luptă pentru lărgirea spaţiului său vital, viaţa noastră sătească, cum se desfăşoară ea în satele mixte româno-germane — cuprinde toate acestea în punctul culminant al luptei. O astfel de şedinţă de consiliu orăşenesc, cum ne-o dă Rembrandt în ai săi „Staal Meesters", este încărcată de tensiune interioară, fie că aduce vreo hotărîre faţă de prieteni sau duşmani din afară, sau ia decizium referitoare la administraţia proprie; fiecare din aceşti consilieri caută în mod şiret sau volnic să străbată cu planul sau cu opinia sa, căutând însă în acelaş timp să-şi ascundă această năzuinţă, subordonându-se la aparenţă părerii colectivităţii. Astfel grupul e ţinut într’o linişte aproape de fier, în spatele căreia emoţia invizibilă impresionează cu atât mai dramatic.
      Exact aşa se desfăşoară o licitaţie de pământ în satele noastre. Această teribilă linişte exterioară; nici românul nici sasul nu vrea să arate că totul e pus la bătaie, lupta se dă pentru glia care-i aduce pâinea de toate zilele, pentru a fi sau a nu fi; o trântă tăcută şi nevăzută vuieşte încolo şi încoace, incomparabil mai pătimaşe decât la acei „Staal Meesters“, ţinuta, gesturile acestor ţărani sunt cu atât mai expresive, cu cât ei au să ascundă în dosul liniştii lor, emoţii lăuntrice mai violente... In aceasta se ascunde artă, ar spune Duerer, „trebue smulsă numai“.
      Această reţinere în poziţia lor răsboinică, e însă tocmai un semn că aceste două popoare au şi mult fond comun, formând de fapt o comunitate de vecini. Mai ales le este comună credinţa lor creştină din care li se clădeşte viaţa casnică, atât la ţăranul român şi la cel german .apoi ocupaţia lor ţărănească şi, peste tot, fiinţa lor sătească. Duminica clopotele lor chiamă în acelaşi timp la biserică. Eu, ca german aş putea să intru şi în casa germană a lui Dumnezeu. Acolo văd cum fiecare credincios îngenunchie în faţa lui Iisus Cel Răstignit, sărutându-I urmele cuielor. Oare acest obiceiu mi se pare mie străin ? Mai curând ar trebui să regret că în s’ujba noastră germană a dispărut acest obiceiu. Cum îmi captivează sufletul faptul, văzând figuri aspre, într’adevăr îndrăzneţe, îngenunchind cu smerenie în faţa Dumnezemlor ! Şi ochii mei nu se pot sătura de acest gest pios, care revine mereu şi în masa de credincioşi care, la numirea numelui lui Iisus „care e deasupra tuturor numelor1', se închină iarăşi şi iarăşi adânc, fapt care produce un vuiet ca acela al valurilor mării, cari şi ele se înalţă şi scad, evlavioase, sub largul cer al lui Dumnezeu. Nimic străin nu este pentru mine în acest fel al lor, de a participa la slujba divină, din contra, ceva înrudit.        :
      Mă captivează slujba lor Dumnezeiască. Nu există pentru un poet o mai puternică datorie decât de a-1 întruchipa pe om, aşa cum aşteaptă venirea lui Dumnezeu. Şi eu ca german, care sunt obicinuit să actualizez numai spiritual, din cuvântul lui Iisus, pătrunderea lui Dumnezeu în traiul nostru de toate zilele, aflu ca participant la slujba românească, cum ei, vecinii mei Români, prin ochii lor ascuţiţi în urma unei
3*
© BCU
existenţe mai mult fireşti, 11 văd oarecum pe Domnul, cum pogoară în vuiet şi vâjâit divin deasupra altarului lor, sguduindu-le sufletele, această vedenie. Dacă apoi aceşti ţărani dealungul săptămânii ară sau fac negoţ, stau de vorbă pacinic, seara, pe laviţa din faţa casei, sau dacă nu arareori ajung la certuri mortale unii cu alţii, acţiunile lor se săvârşesc încă tot sub vraja trăirii lor dumnezeieşti de Duminică, sub pavăza Celui de Sus, făcând binele, trăind însă în groază de pătrunderea ameninţătoare şi pedepsitoare a lui Dumnezeu în căminurile lor, atunci când fac răul.
       In poemele clasice ale celor vechi, fie Greci, Inzi sau Egipteni, zeii sunt actorii; se luptă puterile, domnii şi voevozii văzduhurilor, cum se numesc în Testamentul Nou, pentru cinstea pe care le-o dau sau nu oamenii; asupra Troiei, oraş şi popor, ei lasă suferinţă, robie, apus, pentrucă fiul de rege Paris, nu o cinstise, din (gelozie pentru Aphrodita, căreia îi acordă (întâietatea înainte de Hero şi Athena. Tot aşa se poate stabili că în Orestia lui Eschyl o divinitate îl urmăreşte pe Agamemnon, nu-1 lasă să se bucure de victoria lui, pentrucă a atins pe vizionara sfinţită lui.
         Sensul mai adânc al poesiei, ba al artei în general, tinde în spre a cerceta legătura între Dumnezeu şi om. Şi pentru aceasta, viaţa rurală românească oferă artistului ocazii inepuizabile. Ţăranul român desbate înainte fiecărei acţiuni ale sale cu divinitatea sa, ea e pentru el actorul, de ea se lasă mânat, odaia lui e plină cu icoane de Sfinţi şi Iisuşi, ba chiar şi reproduceri ale Iui Dumnezeu, Răstignitul Iisus e pe bufetul său şi înaintea sa deseori lumânări aprinse, totul e instalat ca să-i servească drept capelă de casă, în care el îngenunchie în faţa unei icoane şi-apoi a alteia, spre a invoca prezenţa Domnului sau a Fiului. Pe opusul sfaturilor şi indicaţiilor Lor divine îl simte în sine sau în spatele său, pe diavol. Aici, în acest ţinut se petrec lucruri divine, ţăranul român ascultă fie de porunca Domnului sau se supune glasului satanei; lupta acestor două forţe se desfăşoară în el. Venerarea sfinţilor nu e idolatrie, ci luptă şi rugăciune, pentru ajutorul lui Iisus, împotriva tentaţiilor lui satan „care a venit să distrugă operile diavolului" .
       Noi germanii, în urma zilnicei lupte grele pentru existenţă, pe care a trebuit s’o purtăm secole întregi, oră de oră, neasiguraţi de soarta neamului, aici în ţară străină, am rămas aproape de ţvechiul creştinism mai ales în satele noastre, credinţele se mişcă la fel cu acelea ale lui Luther, în contrastul între milă şi păcat, între aşteptarea venirii Domnului şi teama în faţa besnelor lăuntrice şi exterioare din noi şi din jurul nostru, care să ne risipească adierea divinităţii ajutătoare şi apropiate şi să o preschimbe în bucurie şi descătuşare.
       Peniru vecinii noştri români acest contrast câştigă un relief şi mai vizibil decât pentru noi în cele două forţe suprapământene ale lui Iisus şi satan; ei se simt mereu ameninţaţi de influenţe satanice, de marea forţă şi multa şiretenie a diavolului şi cer contra lui neîntrerupt prezenţa lui Iisus, invocându-şi Sfinţii. Satul lor e un adevărat sat de Crist, deja la intrare e Crucificatul, apoi fiece interior de casă e împodobit cu reproduceri colorate ale învierii, ale înălţării, poarta bisericii împodobită din ambele părţi cu chipuri de sfinţi şi turnul încoronat cu o cruce de cele mai multe ori de aur. Că ţăranul român îşi face semnul crucii peste frunte şi piept, trecând pe lângă lăcaşurile sfinte, nu e fariseism sa uexpresia fricii înaintea demonilor, ci rugă înălţată spre Iisus ca să distrugă lucrurile diavolului.
       Aici, cu toate deosebirile exterioare, e dată cea mai adâncă legătură cu ţăranul german, pentru care lumea deasemenea se cuprinde clar între opoziţia celor două forţe, puterea Domnului, care ne e insuflată prin credinţa în Iisus, fiul său, împotriva vicleniei satanice care yrea să ne distrugă, deoarece aparţinem făpturilor divine urâte de el.
© BCU
       Şi sănătatea spirituală a ţăranului nostru sas, e aceeaşi ca a românului; rămâne indestructibilă, atâta vreme cât din proprie iniţiativă n’ar opune împotrivire „forţei şi vicleşugului iadului care ar urca oră de oră în faţa ochilor săi“. fără opoziţia lui Iisus; „cu puterea noastră nu s’a săvârşit nimic”.
       Arta îşi câştigă sensul mai înalt numai prin serviciul pe eare-1 îndeplineşte religiei. Dacă aş aşeza viaţa rurală românească ca subiect de artă naţională-germană. această artă e înţeleasă drept aceea pe care'Grecii o considerau ca soră a religiei, iar Egiptenii şi Inzii ca servitoare a ei.
       Chiar şi dansul popular român care aduce în relief lîn mod desăvârşit duioşia şi sălbătăcia, pasiunea şi blândeţea mişcărilorumane, încât nu obosesc niciodată de a-1 privi, îşi primeşte farmecul misterios prin aceea că în acelaşi timp e reprezentat şi în faţa ochilor lui Dumnezeu, în cinstea şi spre plăcerea Lui, Dumnezeii e spectatorul în faţa căruia fata româncă îndeplineşte graţioasele-i figuri de dans, fnu fără mândrie puerilă, deseori în învârtituri ameţitor de repezi, sigură şi abilă, în timp ce flăcăul se ia la întrecere cu ea, arătând toată puterea şi arta lui bărbătească, pentru a fi pe placul înaltului Spectator Divin care l-a însărcinat să danseze.
       Fiece artă reprezintă viaţa ca dusă din ţinutul pământean, într’o măsură oarecare, chiar de-şi alege motivele din realitatea imediată: şi un asemenea joc popular oferă un chip de-o astfel de plecare, tocmai fiindcă sângele care e împins mai cu putere în vine decât de obiceiu, e forţa motrice; în acelaş timp însă sângele ia poruncă dela Dumnezeu şi-L cheamă pe El, poruncitorul său, ca examinator şi spectator al agitaţiei şi creaţiei lui.
       Ca german, nu trebue să caut prea mult în lumea românească înconjurătoare pentru a afla motive de artă, pentrucă mai fiece închegare a vecinilor mei de sat români, mi se preschimbă în impresie de artă, pentrucă ei judecă mereu “‘originar, şi de aceea variază în armonie, întâmplare lumească sau cerească, fiindcă aşa e voia: dansul pentru popor, e ca şi teatrul şi înmormântarea.
       Dacă /întâlnesc un convoiu mortuar şi mă asociez, mi se pune în mână, aproape pe nevăzutei, o lumânare albă, o păstură albă Îşi groasă, merg şi eu după cei şapte preoţi, cari oficiază în stola lor aurită şi bogată, formând şirul cel mai 'lat al convoiului. Nimeni nu-şi sileşte lacrimile, nicii bărbaţii şi nici femeile. La fiecare răscruce de drum convoiul se opreşte, preoţii bnecuvântă sicriul, se desfăşoară splendoarea odăjdiilor lor, în plânsetele sgudviitoarei ivestiri funebre a celor îndoliaţi, care ajunge până la stele, de unde o observă Dumnezeu. (In faţa porţilor, convoiul e încadrat de mase compacte de popor, în care se amestecă -şi ţărani şi ţărance germane, şi această cea mai de seamă întâmplare a satului se impregnează mai bine în minte decât cele mai strălucite marşuri militare de pe stradă.
       Iarăşi totul îmi apare ea ceva minunat, depărtat de pământ, pentrucă aceşti şapte preoţi, şi cu ei participanţii (la înmormântare, se dedau atât de total slujbei, pentru a recomanda lui Dumnezeu sufletul celui dus. a-i ajuta .să se acomodeze la Dumnezeu. iPentru aceea intră cu toţii în acţiune, se îngrămădesc în jurul mormântului deschis, aproape de tot de preoţi, se prăbuşesc în genunchi, ridicând mâinile lipite spre cer, în cel mai autentic igest de rugăciune. Nu e imaginabil pentru ei, că Dumnezeu nu s’ar lăsa mişcat (pentru aprobare, de atât de pătimaşele şi sincerile îngenunchieri. O astfel de plângere — epuizare, ca în ritmul jocului popular exteriorizarea totală a bucuriei, în ascultătoare contra mişcării sângelui nostru — în măsura în care sunt chemate de Dumnezeu, cheamă într’adevăr braţele zeilor... Eu însă simt în vecină recunoştinţă, cum în contact cu această omenire veche a fraţilor mei români, isvoarele poe-
                                                       34
© BCU
tice care ameninţau să sece sau să se oprească în faţa severelor probleme de cultură, pe care noi germanii a trebuit să le luăm asupra noastră faţă de popoare, se desferecă în mine.
        Pe lângă asemenea motive tipice încă o întreagă serie de motive speciale, d. ex. un sat românesc care acum două secole era încă pământ de colonişti germani. Casele ţăranului român poartă încă urma, stil francon, deosebindu-se doar prin zugrăveală de învecinatele sate săseşti. Dar păşesc numai peste morminte săseşti, doar români mai locuesc aici în satul odinioară german, care fu depopulat prin războaiele turceşti, veniră înghesuindu-se, inundându-1, cum unori marea inundă porţiuni de ţărm, care i-a fost răpit de forţa omenească; aceasta e tragismul destinului de colonist. In doliu trec pe uliţi, din ale căror porţi — contrar imaginaţiei mele — ies nu ţăranii germani, ci ţărani români, populaţie germană apusă. Las să mi se istorisească, cum ultimii germani trecură lînsfârşit. la ortodoxie, licitând biserica lor dărăpănată, cărând-o ca material de construcţie, pe un car cu loitre îşi; duseră vechiul altar cu aripi în colecţia de antichităţi a oraşului, ea unic martor al coloniei lor seculare germane.
        Locuitorii români de-a cum au vreo vină la dispariţia lor? Desigur că nu! Ar fi nedrept de-aş simiţi amărăciune contra lor ! Dar sufletul meu totuşi e sguduit, imagini suie în mine, care-mi înfăţişează acest sat odinioară german în vremea înfloririi sale, atât de bogat atât. de înconjurat de câmpuri grele de rod, cu vii lucrate cu îngri jire, cu strălucitoare grădini cu pomi. cu mame cu copiii lor, tot madone, cari şi-au închinat viaţa şi casa lui Dumnezeu, până când n’a năvălit Turcul, năpustindu-se ca un roiu de lăcuste asupra aşezărilor, golindu-le de rod şi de oameni, pustiindu-le şi lăsându-le libere pentru colonişti români cari veneau în urmă şi care aveau nevoe de spaţiu.
        Acestea sunt procese enorme, de proporţii cosmice, pe care noi cu raţiunea noastră pur pământească nu îe putem pricepe, ele se mărginesc din nou de miracol. Unde au dispărut aceşti ţărani germani? îmi întind braţele după ei, dacă i-aş putea scoate din pământ, pentruca isă stea iarăşi strălucitori şi rodnici în faţa mea! Sufletul meu începe să cânte, cântece când liniştite, când furtunoase, cari deşteaptă în mine destinul lor.
        Sau un sat întins şi populat în care scoaterea germanilor de către populaţia românească se poate observa cu ochii. Acum 200 de ani, mai era încă o colonie puternică germană, cu turla lor ca un bastion, clădită în mijlocul satului. De jur împrejur ţărani români au început să facă cercul care se lărgea tot mai mult, ridicându-se la multe mii, în timp ce centrul german scădea, până în cele din urmă la o singură uliţă. Valuri de românism în (jurul caselor ţărăneşti germane, cari băteau ca valurile mării zidurile, noaptea, sdruncinându-le, în timp ce ziua clopotele turlelor româneşti acopereau cu dangătul lor clopotele (germane, dis de dimineaţă, şi în amurg nesfârşite turme de bivoli şi de oi străbat uliţile, făcându-le aproape de neumblat. Mă întreb care isunt cauzele cufundării populaţiei gerîmane, încât abia mai poţi recunoaşte cele două rânduri de case, pitulate, ca şi când pământul le-ar fi înghiţit deîa d* bunătate, pitulat chiar şi turnul, încât clopotele lui sună ca ieşite dintr’un puţ? Pământul pare sa se ridice şi să atragă în poala lui tot ce este german, în schimb aruncă la suprafaţă mase româneşti, ca focuri din lăuntrulisău, cari se întind asupra ţinutului, prinzând rădăcină, purtând plugul asupra ogorului odinioară german, desfăşurâudu-şi forţa rustică, muncitoare. deasupra podişului neted, până aproape de poalele munţilor ce se ridică prăpăstioşi.
                           Oricum întrupez eu artistic, ca poet german, viaţa rurală românească, în cântec, m teatru, în povestire, în mod fidel întotdeauna îl voiu pune actor pe Dumnezeu, care
35
© BCU
  născoceşte, mişcă şi hotărăşte totul, a cărui conducere luminează prin cele mai înverşunate şi aprigi certuri ale celor două popoare, împăciuitor, am putea spune ca rezultat final. Poezia care nu s’ar caracteriza prin acest ritm al dumnezeirii, ca de altfel fiecare fluviu sau vifor, peste tot nu este poezie. Chiar şi în Niebelungenlied în a cărei a doua parte, în răsturnarea Krimhildei, umbrele pământeşti dobândesc un spaţiu prea larg şi îndârjirea luptei ameninţă să arunce adânc de tot în pulbere pe eroii săi burgunzi, iarăşi Dumnezeu îi ridică, inspirându-le fidelitate dumnezeiască dela bărbat la bărbat, dela frate la frate, preamărindu-le astfel opera.
        Astfel noi, fără să vrem să ne măsurăm cu cântecele acelor mari epopei poporane, vom întreţese în prezentarea artistică a vieţii satului [românesc mereu intervenţia lui Dumnezeu, care spre durere şi bucurie se amestecă (în viaţa celor doua popoare, promovându-le totuşi până acum spre o desvoltare bogată, fiecare în felul său. Şi ţăranul ştie — aceasta este adânc comun în felul (german şi românesc — f că peste toate contrastele naţionale trebue să se strângă pentru respingerea intenţiilor \ veşnic neobosite ale forţelor satanice care le ameninţă semănăturile, casa, urmaşii şi cinstea. La o astfel' de Ruptă, Dumnezeu li se face aliat, unind u~i ca fraţii sub stindardul Fiului Său, Ghristos, pentru ca să distrugă opera diavolului. ‘
        Apoi le hărăzeşte cules bogat din convieţuirea for paşnică, încât (poetul german, pe lângă cânturile lui războinice, intonează şi cântece pline de duhul păcii. Nu există un loc mai plin de pace decât un sat românesc prin a cănii lată uliţă prin-tcipală, toamna trec venind dela munte, de ale cărui poale este răzimat, turmele de oi spre păşunile lor de iarnă din câmpie. Ele aduc 'în lâna lor aerul limpede, liniştea şi evlavia munţilor, păstorul călăreşte pe măgar în urma lor, îndemnând cu fluierături ascuţite câinii la veghe — pictorii nu Vor înceta niciodată să picteze acest galben-cafeniu al turmei, aşa cum se încadrează în culorile toamnei, întrecându-le totuşi prin deplina lor vioiciune: e ca şi cum ar fi o nouă suprafaţă a pământului întinsă asupra celeilalte, atât de strânse păşesc animalele, unul într’altul, şi totuşi scapără lumini din lâna lor, sângele zornăie înspre noi din vinele lor, sau s’a prins zăpada de cele care s’au atins în munte, în drumul ilor spre casă, fulgerând şi sclipind încă în blana lor. Sculptorul îşi va aprinde mereu !din nou plăcerea sa de creaţie la turma ce se întoarce spre casă, cum din infinitul 'plan întins în oare animal se înşiruie lângă animal, iar păstorul se înalţă vertical de pe lealul său, sau când obosit de călărit, sare de pe cal, amestecându-se în turmă, stând între oi şi două-trei din animaleîe-i dragi ise apropie gudurându-se, formând cu lâna lor un strat înmiit şi viu, care se poate ciopli în lemn cu efect aproape Imiraculos.
    , Dar poetul! E omul străvechiu, această turmă mânată de ciobanul ei, tropăind prin toamnă; din nou s’ar putea zice : vechili creştinism. Pentrucă ciobanul îşi iubeşte oile, în munte îşi pune pentru ele viaţa (în joc împotriva lupului, a râsului şi a ursului. Şi dacă e ameninţat ca vreuna să i se rătăcească din drumul spre casă, atunci aleargă după ea, distanţe mari şi şi-o aduce înapoi fără să răsufle. Se simte legat interior de ele, în singurătatea lui de /cioban ele fac societatea sa, (grija, distracţia, teatrul, plăcerea; el strigă după ele, încât mai că i se (sparge pieptul, pen-truca să-i audă glasul de cioban. Iar câte unul îşi pierde viaţa pentru ele. (Ciobanii aceştia sunt bărbaţi curajoşi şi puternici, a căror existenţă se .sfârşeşte în cele din urmă tot în jertfă pentru colectivitate, pentrucă sunt copleşiţi de iubire şi răspundere pentru cei puşi în grija lor.
        Poezia ciobănească a fost de întotdeauna o ramură a artei poetice în general, care nu a murit, ci reînverzeşte din timp în timp. 'In România, deseori încă satul e
                          .                36
© BCU
  strâns unit de ciobanii săi prin apropiate legături de sânge, proprietarul de turmă îşi trimite băieţii în munţi, pentru ca să-i ipăzească oile care se ridică la mii; românii sunt încă un neam de ciobani, în măsura iîn care fiece băiat dela ţară mai cunoaşte această meserie şi-şi doreşte să o exercite, poate şi mai mult decât agricultura. Când acest bronzat fiu al muntelui învelit în zeghe şade pe-un ivârf de stâncă, păzindu-şi oile până jos în adâncuri de prăpastie, atunci se simte cuprins de ceace se numeşte de fapt pentru el viaţa, nesfârşită libertate a muntelui pentru pribegit, iubit, luptat, rugat, căci desigur nu prea departe de el e aşezată o cruce cu Crist; aici îi iese în cale şi idracul, fie în forma animalelor sălbatice, care ameninţă să-i sfâşie noaptea turma, fie ca mânia sa ca ura împotriva camarazilor ciobani, pofta lui proprie care-1 mână în păcat, dacă nu invocă crucea cu lisus şi pe Dumnezeu din cer, care i se uită in inimă clar şi aproape, de sus.
        E o minune că această experienţă ciobănească, care intră şi în Isângele scriitorului nostru german Emil Witting, inspirându-i opera „Foc ciobănesc14, inai tremură în sufletul fiecărui român şi se ţese mai departe, ca şi cum însuşi cel mai apropiat strămoş, tată sau bunic, ar fi fost încă cioban ?
        Am avut un prieten care a fost poet român; acesta mi se plângea de multe ori că a plecat din satul său, iubita lui şi-a luat de soţ un ţăran, proprietar de turme de oi, iar el nu se mai poate decide Isă se însoare; creşterea lui spirituală e stingherită prin aceasta, căci adevărata înţelepciune care începe cu frica de Dumnezeu, i-a is-vorît mereu din privirea vieţii rustice. Şi desvoltarea lui fizică sufere, deoarece s’a obişnuit cu plăceri inutile, aşa încât el însuşi trebue să se desemneze ca pe un om desfrânat. La sat ar fi fost scutit de o descompunere atât de prematură. El îmi descrie satul său: toate drumurile lui duceau în munte 'şi vin de acolo, cu ele vine în jos aerul pur şi tare de munte, toamna turmele, pentru o sui primăvara din nou pe înălţimi; pădurea de fag creşte imediat în spatele grădinii noastre, dedesubt zonele de brad) şi sus de tot trunchiurile golaşe de jepi,după cari jdorul meu se înalţă, fără ca să-l pot înfrâna. In toate, puterea lui Dumnezeu. Căsuţele noastre sunt clădite la piciorul muntelui, asemănător degetului său, un trupuleţ atât de minuscul în comparaţie cu forţa şi mărimea sa, numai prin puterea 'lui Dumnezeu, care lucrează în ele, puternice şi capabile de viaţă, căci altfel muntele, într’o clipă de mânie şi-ar scutura pe noi tot satul de pe piciorul său, încât s’ar fărâma |în hăuri.
        Pentrucă şi inamicul nostru e activ fără întrerupere, seamănă noaptea neghină între grâne. II observai de multe ori la lumina lunii, prin fereastra dormitorului meu; fantomatic se legăna peste ogorul nostru, cu gest larg aruncând sămânţa, retrăgându-se uneori în pădurile întunecoa&se, pentru a răsbate iar, plutind când ca umbra muntelui peste câmp, în contururi grozave, când chircindu-se în făptura niică a unui 'şoarece.... Dracul !
        Şi acum, prietenul meu îmi descrise ce simplu se formează la ţară lupta contra forţelor satanice: „Ingenunchiai în faţa icoanelor noastre din odaie, mă plecai în casa Domnului cu buzele la picioarele Celui Răstignit, simţii pătrunderea Sa în sufletul meu, în care distruse lucrurile diavolului; erau mereu ca ploaia pe un strat de flori veştede şi aşa mă împrospătai, încât ochii mamei străluciră la vederea mea şi ea fu tentată să culeagă din fiinţa mea purificată un buchet de flori colorate, ica de pe un strat proaspăt udat şi să-l pună în vaza noastră.
        Satul nostru ţărănesc nu poate cădea pradă satanei, să-şi piardă lumina care roteşte în sângele său nestricat, păstrându-1 asemănător soarelui, atât timp 'cât lisus e prezent la intrarea în sat, în biserică, în odaie şi i se oferă spre închinare. De
© BCU
aici se explică şi farmecul pe care-1 exercită glia asupra ţăranului nostru; ea îi e în acelaş timp pământ şi cer, cu toate că primăvara e neagră, ea iradiază totuşi o strălucire care-1 leagă pe agricultor de ea, pentrucă lisus a păşit peste ea, lumina Sa roteşte în praful din care se compune, aşa ca in sângele ţăranului. Satul ţărănesc e plin de mister; nu există întunerec, materie sau substanţă, nici satan, asta puteţi s’o învăţaţi ia ei, şi noi copiii dela ţară am trăit-o; pentrucă prezenţa lui lisus stră. bate în fiece oră toate întâmplările sale, coacerea recoltei, gândurile locuitorilor săi, înflorirea strugurilor, pregătesc venirea Domnului, alungă pe diavol în hotarele sale.
       Faţă de aceştia, cei desrădăcinaţi, cei emigraţi! Cei desfăcuţi de glie! Dacă aceasta s ar compune doar din substanţa pământului, dar lîn ea s a sălăşluit Dumnezeirea împreună cu puterea ei, pe care Ea ne-o acordă pentru lupta noastră contra apostaziei, a lăcomiei simţurilor, a dorului de răsbunare, tot atâtea forţe satanice cari ms persecută de când nu mai trăesc în curtea mea ţărănească, când înaltă şi largă asemeni munţilor noştri, când minusculă ca un şoarece, apăsându-mă în umbră sau rozându-mă, cum observam eu aceasta ca băiat, din odaia mea de dormit, noaptea pe ogorul nostru părintesc; iar în lung şi în lat nici o cruce de a lui Cristos. La ce m’ar şi ajuta aceasta? M’aş ruşina doar să îngenunchiez în faţa ei, mişeându-mă în iluzia că strâmtorările noastre satanice ar fi numai procese lăuntrice care ar trebui să fie aplanate cu forţele noastre morale, când eu, copil încă, la sate vedeam pe diavol chiar în noaptea cu lună, semănând sămânţa neghinei în ogor, şi văzându-1 tot atât de întrupat pe lisus, păşind contra lui, iar în urma Lui masa poporului evlavios, cântând, rugându-se şi făcându-şi cruce pentru a-i învăţa ca să învingă încercările tuturor forţelor întunecate, care fără intervenţia lui Dumnezeu, de bună seamă ne-ar copleşi.                                                                         -
       De această boală suferă sufleteşte şi trupeşte populaţia noastră românească urbană, că la emigrarea ei pripită din sat nu şi-a transplantat tradiţia ei rurală creştină. Satul românesc este satul lui Cristos, înconjurt în cercuri largi de troiţe care se ridică până sus pe munte, încât bărbaţii se adună Duminica după slujbă în piaţa însorită înaintea porţii bisericii, nu atât pentru taifas politic, cât pentrucă aşteaptă cu inimile agitate ca nu cumva din munţi să pogoare cu turmele vreun sfânt, pe asinul lui, un profet trimis şi crainic al lui Dumnezeu, pentru a le fi învăţător în lupta lor contra satanei neobosite. „Şi astfel aflaţi — termină prietenul meu ■— cruci pretutindeni, departe şi de Caisa Domnului, în uliţele munţilor, fiece casă ţărănească fiind supra încărcată cu icoanele lui lisus, din care pogoară înţelepciune asupra celor ce îngenunchie în faţa Lui, înţelepciune al cărei început e frica de Dumnezeu şi forţă pentru victoria contra monstrului-viaţă.
       Acesta este creştinismul nostru strămoşesc român; din intuiţia lui puteţi dobândi şi voi germanii înţelepciune, înţelegere pentru popoare, pentru creaţiune, rodnicie sufletească, aşteptare încordată pentru venirea lui Dumnezeu împotriva stăpânirii temerare a satanei în lume, fiind aceasta veşnicul străfund, izvorul originar al oricărei arte şi poesii, isbucnind din împărăţia pământului şi a cerului.

© BCU CI
CRONICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
             MAX SCHELER ŞI SENSUL SUFERINŢE
   Poziţia pe care o ocupă azi gândirea lui Max Schelei- în ambianţa totală a filosofiei germane contemporane nu este precis şi definitiv determinată. Aceasta poate şi din cauză că filosoful nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Sau poate pentrucă a fost depăşit de evenimente, de rostogolirea uriaşă, covârşitoare a istoriei. Se petrece azi în Germania filosofică un fapt oarecum ciudat, yiaţa a depăşit gândirea, dinamismul ei, puterea ei de zidire a unor cadre noi au găsit nepregătită, ca să spunem aşa, speculaţia filosofică înaltă aşa cum ne obişnuise Germania !lui Kant şi a iui Hegel. O fitosofie a Faptei nu s’a produs în Germania pe tărîmui metafisic. Germania a părăisit contemplaţia pentru a urmări realizarea viziunilor luii Nietzsche, în vreme ce metafizicienii germani creiau o viziune a lumii şi a existenţei cu o coloratură zdrobitor de pesimistă. Dar alături de aceşti metafizicieni ai contemplării existenţei s’au ridicat oamenii Faptei şi ai Muncii. Doctrinarii regimului' naţionalist totalitar au exaltat viaţa eroică şi sacrificiul, precumpănirea colectivului asupra individualului, acţiunea în locul contemplaţiei. Doctrinarul cel mai de seamă al acestui nou mod de viaţă naţională poate fi considerat Alfred Rosenberg. însăşi poezia a îmbrăcat un caracter totalitar, dinamic. Despre Keyiserling s’a spus că ar putea fi considerat până la un punct drept un favorit al vederilor noului regim totalitar care a dus Germania la cea mai Strălucitoare victorie cunoscută în istorie. Dar şi cazul lui Key-serling este ciudat. Pentrucă şi el rămâne, cu toată înfăţişarea lui de gânditor social şi militant, un contemplativ, aproape un metafizician. Germania trăeşte azi o metafisică a ei proprie,dar aceasta este metafizica Faptei nu vreo metafisică transcendentală. Insifârşit, marele Husserl, logicianul cel mai genial pe care l-a dat lumii poporul german, nu are niloi o legătură directă, ni se pare, cu enor-
ma avalanşă a entuziasmului constructiv al Germaniei de azi. Ar fi deci cazul să spunem că Germania lui1 Adiolf Hitler nu are filosofii care să-i integreze înfăptuirea într’o metafizică a acţiunii. Pentru a găsi o atare metafisică, trebue, de voie, de nevoe, să ne reîntoarcem la viziunea lui Nietzsche.
   Ne rămâne aşadar cazul lui Max Scheler, filosoful unui catolicism cu puternică nuanţă ger-manizantă, a unui mod nou de a integra în gândirea germană modurile esenţiale ale filosofiei budiste. Scheler este un filosof al religiei şi al valorilor, afirmând undeva că valoarea supremă este religioisitatea sau, cu un termen, al său. prppriu], sacralul. Dar o asemenea filosofic a religiei nu are azi aderenţe cu structura dinamică a spiritului german care se depărtează organic de orice atitudine contemplativă pentru motivul foarte puternic că este iUcompati-bilitate firească între acţiune şi contemplaţie. De unde nu trebue să deducem însă că Ger-mianiia de azi, adilcă tineretul german mai cu seamă, ar fi refractar sau ostil misticismului religios, Complexitatea sufletului german e covârşitoare dar el nu se situează în etaje paralele ci se manifestă succesiv, făcând să predomine azi un caracter nou care este, în fond, caracterul .spiritului' prusian, în ordinea rasială, sau caracterul hegemoniei puterii în ordinea spirituală.
   Dar dacă azi vrem să vorbim în special despre Max Scheler noi o facem numai spre a ne apropia de o lucrare extrem de caracteristică a acestui gânditor cu multiple înfăţişări. E vorba anume de esseul intitulat „Sensul suferin-ţii“. Vom reţine de aci numai definiţia pe care Scheler o dă suferinţii. Suferinţa, spume gânditorul german, poate fi definită drept sacrificiul părţii pentru tot. Este în această simplă propoziţiune esenţa însăşi a Germaniei de azi, negarea individului ca parte, în favoarea totu-
39
© BCU
lui care este naţiunea, exaltarea scrificiului oare apare astfel în adevărata lui lumină creatoare de valori permanente, afirmare eroismului şi formulrea definitivă a suferinţii drept element pozitiv în zidirea unei ordine noui a lumii.
   Dar în ce condiţiuni sacrificiul părţii pentru tot devine pozitiv şi creator ? Pentrucă sunt sacrificii nule ^ după cum sunt sacrificii producătoare de valori superioare. Lucrul acesta îl afirmă categoric gânditorul german când spu-: ne:   „Sacrificiul nu este necesar decât acolo
unde cauzalitatea, atât întrucât ea este socotită drept legea a lucrurilor şi a proceselor care sunt factorii anumitor valori, leagă în chip necesar, realizarea unei valori superioare de realizarea unui rău de ordin inferior1'. Cu alte cuvinte, orice realizare superioară nu se poate face decât printr’un rău care se îndeplineşte pentru a garanta realizarea valorii superioare. Este, după cum aţi observat, reeditarea legendei Meşterului Manole. Iar mai departe filosoful conchide astfel : In orice suferinţă partea caută să înlocuiască, totul şi previne astfel o mai mare durere a totului. Sau, cu alte cuvinte, partea îşi ia asupra ei răspunderea totului, am spune că îşi ia asupra ei păcatele totului. Nu este oare aci icoana oricărui sacrificiu şi nu găsim noi oare în istoria celor două trecute decenii de viaţă politică asemenea cutremurătoare exemple:
   Suferinţa îşi pierde astfel caracterul ei negativ, tragic; ea devine astfel condiţie şi cadru pentru o înţelegere pozitivă a vieţii şi a lumii. Răul metafisie de care au făcut atâta caz filosofii, îşi află astfel un rost organic, constructiv. Suferinţa nu anulează ci crează, nu distruge ci construeşte, întăreşte şi transformă. Iată un învăţământ care nu e lipsit de măreţie şi la care trebue să adere tot tineretul acestei Germanii care exaltă sacriciul individual pen-
tru înălţarea totului, a vieţii mele pentru viaţa naţiunii mele.
  Dar mu seamă pentru noi Românii, concepţia lui Sdheler este salvatoare. Pentrucă la noi, mai mult decât oriunde, putem aplica formula filosofului german. Noi am trecut prin suferinţă >ca printr’un foc de izbăvire şi de curăţire. Noi am făcut sacrificiul înspăimântător al amputării părţii pentru salvarea acelui tot care este viaţa însăşi. Nu un tot material, pământul acesta de care suntem răpiţi, ci un tot spiritual pe care trebue să îl ţinem neatinsă, Suferinţa noastră, ruperea cărnii noastre etnice din trupul nostru naţional, trebuesc privite sub semnul acestei concepţii. Orice distrugere de parte este suportabilă dacă prin ea unitatea este salvată dela pieire. Dar pentru ca suferinţa să fie cu adevărat pozitivă ni se cere acest lucru enorm, covârşitor de a putea, de a învăţa să o acceptăm nu ca pe o pedeapsă ci ca pe un semn, ca pe o întărire, nu ea pe o lovire. Este aceia ce trebue să facem noi fiecare în parte, conştient şi sobru, pentru a salva, pentru a ridica, pentru a lumina faţa întristată, cutremurată de izbelişte a neamului acestuia care totdeauna a cunoscut suferinţa ca pe o bucată din însăşi sufletul şi destinul nostru.           .......
  Legăturile noastre organice cu gândirea germană, paralelismul de destin dintre viaţa noastră şi formula cugetătorului german niciodată— credem — nu s’au dovedit mai copleşitoare, mai roditoare ca în această coincidenţă.
  Pentru acei care mai susţin că sensul politicei noastre de azi ar fi un oportunism de circumstanţă, exemplul acestei coincidenţe sperăm să fie, dacă nu doveditori, dar măcar sipto-maidlc.
  Şi aceasta pentrucă destinele spiritului sunt totdeauna aceleaşi.
                        PETRU P. IONESCU
                   RENE LE SENNE: INTRODUCERE IN FILOSOFIE
   O introducere în filosofie se poate scrie şi altfel decum am fost obişnuiţi până acum. Dovada ne-o face ciudata şi interesanta lucrare a acestui gânditor francez, puţin cunoscut la noi dar care în Franţa, împreună cu Louis Lavelle şi Gabriel Marcel, pentru a nu cita decât aceste trei nume caracteristice, au pus bazele unei direcţionări noui a gândirii filosofice. Direcţiune nouă, dacă ne înfăţişăm pe aceşti trei gânditori ea pe reprezentanţii filozofiei existenţialiste de marcă franceză ; direcţiune veche şi de nobilă tradiţie filosofică, dacă îi surprindem în esenţa gândirii lor care continuă drumul
glorios al spiritualismului francez începând încă înainte de Mâine de Biran numărând cuhnile la care a ajuns prin Ravaisson, Laehelier, Bou-troux, Hamelin, Bergson.
   Lucrarea despre care notăm aci aceste scurte însemnări, era sortită să facă parte dintr’o vastă colecţiune „Logos"; „Introducerea" lui R, Le Semne nu forma decât prima verigă a unui lanţ, pe care însă războitul şi dezastrul Franţei Tau oprit deocamdată, poate temporar, poate chiar defiiimiltiv.
   O „Introducere” în. filosofie poate fi scrisă în două feluri. Sau abţinându-te dela orice co-
4Q
© BCU
roentariu, privind gândirea şi problemele ei eterne fără de micii o altitudine, fără dorinţa de a ajunge la nici o Concluzie; al doilea fel, cel opus primului, este acel pe care îl urmează' R. Le Senne. Pentrucă „a nu propune nici o concluzie înseamnă" a trăda fiiosofia”.
    Mersul lucrării e trasat înir’o singură frază, luminoasă: „Se va vedea aci cum idealismul se • sfârşeşte în spiritualism..; spiritul poate oare să conchidă contra spiritului!”
    Este inutil să anunţăm că nu facem adi niid rezumat, nlicâi discuţiiune a lucrării măcar pentru motivul că o carte de 430 de pagini nu poate fi rezumată în două coloane! Nu facem decât să urmărim, de departe, gândirea autanuftui care ; pleacă dela idealism pentru a sfârşi în spiritua-lilsm. Gândirea umană e considerată ca un demers indefinit al spiritului. Metoda e astfel „genetică”. Care sunt etapele? Descoperirea ra-ţiunei e prima etapă; de aci raţionalismul, dualismul şi ontologia, raţional istă care dedurge din ele. Apariţia eului este a doua mare etapă, ea se manifestă în „coigito” cartesian, în idea" lismul Iul Berkeley, lin criticismul lui Kamt, în „reflexia eului1 asupra Iul însuşi” 'la Maiine de Biran. Dar odată aci, spiritul îşi reclamă definitiv suveranitatea. Această suveranitate se manifestă în trecerea dela idealismul transcendental al rud Kant la idealismul moral al lui l ichte, la dialectica unui Schelliing, până la idealismul absolut al unui Hegel.
    O 'etapă caracteristică a gândirii şi la care se leagă o sarie de probleme filosofice este „descoperirea” timpului, punând problemele fundamentale ale transfotrmiismuluî, evoliuţionis-mului şi chiar pe a pozitivismului cc-mtian. Estetică însăşi trece dela o exprimare a frumosului absolut, întru eternitate fără mişcare, la o estetică a mişcării şi a timpului.. Baudelaire-nu exprimase oare idealul estetic raţionalist când spunea: Je hăis le mouvement qui deplace Ies lignes, et jamais je ne pleure et jamais ie ne ris !
    Odată ajunşi aci, sarcina unei. „Introduceri” în filosofi® este aproape sfârşită. Este totuşi marele merit al lui R. Le Senne de a ne fi actualizat, în partea a doua a lucrării sale, opera lui Hamelin, idealismul sintetic al acestui gânditor original, puţin cunoscut la noi. Capitolul în care autorul analizează, cu o claritate ou adevărat galică., noţiunea fundamentală a relaţiei hameliniene precum şi cele 5 triade ale reprezentării (relaţie, număr, timp; spaiţiu,, timp, mişcare; .cantitate, calitate, altemaţiie; specificaţie, ihdividuaţie, cauzalitate; finalitate, personalitate, spirit); construcţie unde întâlnim ceva
  din dialectica hegeliană, ceva din categoriile lui -Renouvierv unde e cuprins şi sintetizat întregul idealism spiritualist (în afară de spirit nu există nimic), trebue citit; Trebue deasemeni citdlt capitolul în care autorul analizează filosofi® bergsoniană, pentru a descifra aceleaşi linii oonducând la spiritualism
    Ni se pare totuşi că întreaga carte este numai un pretext pentru prezentarea adevăratei părţi originale & lucrării, partea a treia, intitulată; Schiţă a unei descrieri filosofice a spiritului R. Le Seime pleacă dela concluzia absolută a lud Hiaimelin: nimic nu poate fi în afară de spirit Materia,, pentru a fi concepută, are nevoie de spirit, această unitate originală şî ireductibilă care are drept organ şi instrument conştiinţa, prin care luăm act de unitatea originară a spiritului.
    Dar spiritul este mişcare, fluctuaţie, activitate. In câte sensuri se va îndruma activitatea spiirii-fului finit, uman, pentru a atinge, în cele din -urmă, propria-i esenţă şdl punctul său de plecare? Primul „demers” al spiritului este ştiinţa, cunoaşterea, prin care spiritul ordonează, schematizează şi asimilează realul. Al doilea demers este arta care transfigureză natura, încercând a o cunoaşte astfel prin creaţie, prin act. Morala este al treilea pas al spiritului, prin care se organizează lumea interioară a spiritului însuşi, îndemnul său către un ideal. In fine, reliigiunea este demersul „intim” al spiritului in tendinţa lui finală de a se xinlii, prin iubire, cu .Spiritul Absolut.
    Discutând problema valorilor R, Le Seime admite valorii o oarecare transcendenţă faţă de noi. Toate valorile şi în special cele patru valori, cardinale (adevărul, .frumosul, binele şi iubirea) sunt insuficiente sau, cum spunea E Du-preel, simt ,precare” faţă de o valoare absolută care e Dumnezeu. „Mişcarea către valoare... care ridică atât conştiinţa universală cât şi conştiinţele particulare către o uniune ditn ce în ce mai intimă... este o metamorfoză a uniri ,,mal jos” către un „mai sus'’ care comportă şi o participare miadi pătrunzătoare şi o contribuţie mai puternică a spiritelor către Spirit” (pag. 400.)
    Filosof ia profesată în această „.Introducere” la spiritualism nu este poate nouă, nici originală deşi ne întrebăm.ce înseamnă a fi original în filosofie ! Spiritul este etern, credinţa este veche, adevărurile fundamentale ale spiritualismului, ca şi cele ale materialismului, au fost spuse de acum două mii de ani, expresia fundamentală a creştinismului are acelaşi vechime respectabilă. Originalitatea nu stă deci totdeau-
41
© BCU
  na în noutate ci şi în adâncirea acestor lucruri atât de vechi şi totuşi atât de văd. Este, ni se pare, tocmai ceeace a făcut R. Le Senne, diaschizându-ime încă odată, in pragul unui război care începea şi care avea să se sfârşească
                                                                                                              PREFASCISMUL
   Benito Mussolimi, punând bazele orânduirii nouă în statul .fascist corporativ, a înţeles să lege firul istoriei actuale de întreaga devenire a trecutului. Dala principiile etern valabile ale Romanilor, ia sistemul corporativ al oraşelor medievale cu împuterniciri de stat, la idealul vieţii integrale .umaniste promovat de prima' Renaştere — ii Rinascimento — şi l'a corectivul idealului naţionalist al celei de a doua Renaşteri —■ il Risorgimento —, Ducele a voit şi a isbatit. să sintetizeze legile de conducere şi de organizare ale Revoluţiei fasciste. Revoluţie-evaluţie; acesta este tâlcul adânc desvăluit şi adoptat de statele totalitare.
   Gabriele d’Aimunzio deşi poet, exprimând în scrierile sale un avânt care trece de limitele logicei, căzând în .estetică adesea într’o exagerate barocă, iar în politică într’o identică nemăsu-rare, care este în antiteză eu putinţa de realizare faptică statornică, a însemnat, fotuş, un fa'r luminos, pe care Ducele Mussolini nu putea să-l nesocotească.
   Una dintre acele comunităţi spirituale, oare există numai între oameni înzestraţi ou deosebite- caUităţi psihice, s’a format între Duce şi poetul luptător. Indrăsmeţul şi măreţul act al cuceririi oraşului Fiume, acel dar adus Italiei fără ca poetul comandant să aibă învoirea oficialităţii deda Roma, a' fost înţeles ca valoare ce depăşeşte sensul materiei în lumea idealului, doar de Benito .Mussolini, pe -atunci un simplu director al ziarului „Popolo d’Italia
   In marele discurs rostit la Trieste la 20 Septembrie 1920) cicSre lămurea, în .momentele cele mai critice, temeliile reconstruirii statului italian, Mussolini a .rostit spre piflduire :
   „...poezia are şi rolul de a st.râni entuziasmul şi de a aprinde credinţele şi au în zadar cel mai mare poet atl Italiei modeme, îl admit sau nu -scribii cari nu ştiu să exprime în creerUl lor o cât de slabă idee, .cel mai mare poet al Italiei, Gabriele d’Aînnunzio, realizeazăj în mândra unitate de gândire şi de sentiment, acţiunea ca’re e o caracteristică a poporului italian".
   Subtilul biograf aii poetului, Fiilippo .Su-rico, citează cuvintele definitorii ale lui Benito Mussolini, în clipa memorabilă a întemeerii Imperiului, csf o supremă judecată a dreptăţii istorice:
  pentru Franţa aşa cum s’a sfârşit, viziunea nemuritoare a unor valori eterne, singurele valori prin care neamul omenesc merge către idealul perfecţiunii sale.
                                                                                                          PETRU P. lONESCU
D’ANNUNZIAN
    „D’Armunzio a fost însufleţitorul în vremuri întunecate -a noilor mari realităţi italiene în pregătire cărora el le dădu poezia şi acţiunea" (1).
    Poetul deasemeni, a mărturisit până l-a sfârşitul vieţii sale ladimira'ţia -şi încrederea în voinţa creatoare a Ducelui. Mai mult. Ultimele sale rânduri c'ari s’au publicat sunt adresate lui Benito Mussolini şi au fost scrise la 9 August 1936: „Frate de .a'rrnii -răsboinice şi de victorii tară măcel, tovarăş de aripă îndrăsneaţă şi de spaţiu nemăsurat, îţi aduce lauda eroică a cuceririlor tale un stol care depăşeşte agerimea vulturească a fulgeriilor şi numărul întâmplărilor prevestite.
    Să împânzească Imperiul tău aceşti prevestitori de -căi fără .greş şi de ţeluri -sigure" (2), Apare astfel -ea un fapt interesant în doctrina genetică a Fascismului desprinderea din cadrul problemei Patriotismului d’ammzian ideile c-Sri se leagă de noua ‘formă de viaţă a Italiei. Aceste idei, fiind exprimate în epoca de prefacere socială, de prevestire şi. luptă spre lumină a doctrinei mussolindene, -se pot -întruni într’o -titulatură lămuritoare ; Prefascismul d’annunzian.
                                                               *
    După cu .geneza fascistă a trecut în ultima etapă la adevărata acţiune, Marşul asupra Ro-meij când s’a cristaJl-izat definitiv în organizarea corporativă .totalitară a Italiei, tot astfel prefascismul lui d’Anraumzio are un prim moment de intuiţie poetică pentruca -apoi să se precizeze din ce în ce, culminând cu orânduirea micului stat fiuman, .pe care îl putem numi parţial corporativ, fiind în meoancordanţă cu statul oficial italian.
    Tragedia „Piu che l’amore‘ reprezintă acea uimitoare viziune de poezie, ou conţinut profetic. A fost reprezentată .pentru prima data la Roma în teatrul Oostanzi, jucată de compania lui Enmate Zacconi la 29 .Octombrie 1906*. .Publicarea ei is’a făcut după reprezentare în anul următor. Piesa nu a plăcut pentrucă suflul ei înnoitor nu puteaf fi înţeles. Dar; autorului n-u i-a păsut. El şi-a iubit eroul cu atât mai mult. Cor * 2
   ii Filp-po Surico, Ora luminosa, Le mie con-versazioni letterarie con Gabriele d’Annunzio, Roma, Urbs, 1939-XVII, p. 12.
    2)  Gabriele d’Annunzio Teneo te Africa, 11 Vittoriiale degli Italiana, 1939-XVIII, p. 207.
42
© BCU
rado Brando ne apare în adevăr, atunci când 11 despărţim de acea avâotare exagerată cairacte-nstică a psihologiei d’atnnunziene, de acea lume de mituri clasice interpretate romantic, ea prototipul ItaliEfnului reînnoit, vibrând de iubire pentru "ţara ©a, năzuind pentru ea la -fapte mari, ce. depăşesc iubirea firească. O formuliă veche latină, părând atunci de un simbolism neînţeles, realizatăj însă, astăzi prin faptă, „Teneo te Africa ", mistuia dorinţa pătimaşă a eroului d’am-nunzian. Acţiunea e situată în III Romă, visată de Mazzini şi realizară de Ducele Mussolini,
   Tragedia „Piu che Vamore“ a fost cu adevărat profetică ,şi tautorul ei a fost primul care şi-a dat seama. Din ultimi isa reşedinţă, la Vittoriale degli Italiani, în 1936, deci ou treizeci de ani mai târziu faţă de prima reprezentaţie a dramei sale, -poetul -răspundea răuvoitorilor de atunci:                                      .
   },Există Astăzi în Italia o Căpetenie care zice asemenea -unui erou neînfrânt:      „Am gândul
mea, ba -ehia-r imperiul meu, o vorbă romană, să o fac italică : Teneo te Africa“ (3).
   Iată cum Beni-to Mussolini a fost prevestit de fantezia poetică a lui Gabriele d’Annunzio,
   Cu ocazia celebrării bătăliei dela Adua, după punerea 'în fapt a Soziricei romane, poetul s’a a-drasat Ducelui începând -oa într’un cantico franciscan :                                  ,
   ,;Fii lăudat, o -Căpetenie neaşteptată -a Italiei acefale, tu care redai Roma predestinatei Italii" (4).
   Aceste cuvinte, d’Aînnunzio le scria tot în anul 19.3.6 în ziua adorată de el şi de toţi Italienii, ziua reînnoirii firii, sărbătorescul început al primăverii, Calendiimaiggio, Mărţişor al nostru.
   D’Annunzio a pus ohiar să se sape pe o medalie .comemorativă dictonul latin.
                        *
   Trecând l-a doctrina politico-soci-adă pe ca’re a expriimat-o direct în discursuri, scrisori şi amin. tiri) putem -desprinde o ideologie care prevesteşte Fascismul mussolinian, exprimată prin-tr’un .simbolism formal deaisemeni în. concordanţă cu atmosfera fascistă.
   Să începem .cu ofoserva'rea acestui formalism pentru ca apoi să putem trece la prezentarea ideilor de fond cari aicătuesc spiritualismul doctrinar atât de preţuit de Ducele Mussolini i>a Ga_ bri-ele d’Annunzio.
   Imaginea latină sf mănunchiului de forţe, împrumutată dela Romani, fasciile, o întâlnim la d’Annunzio. In 1895, el spunea între altele.:
   „...noi vrem -să sperăm că această nelinişte a
   3) Ibidem, p. 129.
   4) Ibidem, p. 174.
   noastră să poată întruni o fascie vie de energii militante -oairi să merite a salva orice lucru frumos şi ideal din valul turbure al vulgarităţii care acoperă de acum întregul pământ privilegiat unde Leona'rdo a creat femeile sale imperioase şi Miidhblangelo eroii săi -neînfrânţi" (5).
     Denumirea de a treia Romă, atât de utilizată de d’Annunzio) este -o expresie împrumutată de la luptătorul Risorgimentului, Mazzini.
     Simbolul Aquilei romane, imaginea biruitoare St Romei înnoite, deasemeni mult întâlnită în scrierile poetului, -are .de fapt o veche tradiţie, având drept obârşie pe marele premergător şi vecinie actual, Dante Alighieri (6).
                         *
     Pătrunzând în intimitatea ideologiei politieo-sociale-culturale d’annunzi-ene, ne aflăm ca şi integraţi în spirituaMsmiul do-ct-ninei fasciste. Marile probleme, oari au fost actualizate de B-enito Mussalin-i .au fost intuite total s-au parţial de poetul d’Annunzio.
     Să luăm în crevi-stă principiile călăuzitoare -aie vieţii interne politice, sociale şi culturale din Italia în concepţia, d’.annumziaoă.
     In domeniul politic schiţat foarte uşor între vedem importantul -trinom mussolinian, cele -trei porunci de viaţă nefi-i.nd, însă, -legate strâns între ele c-a în ideologia- Ducelui. Către poporul adunat la Genova, poet-ul a spus:
     „Credo". Fie cuvântul de început al .rugăciunii noatetre nocturne" (7).
     întâlnim şi a doua poruncă din. trinom: ,ub-bidite", în alt -discurs adresat tot Genovesilor (8). I-ar .a treia poruncă ,a Ducelui o aflăm îndată sub forma învăluită a -poeziei. Iată perifrază din -car-e reese îndemnul „combattere“ ;
     „Voi sunteţi scânteile impetuoase -al -incendiului sacru. Aprindeţi focul!“ (9).
                                                                                              Lupta este concepută isub un impuls spiritual: „pentru a crea şi -pentru a învinge, este ne-
     5)    La -parola di Farsagliia, 1895, în „II libro as-cetico della Giovane Italia, II Vittoriale deg.li Italiani, 1939-XVII, p. 3.
     6)  Simbolul Aquilei' romane a lui Dante î.n
   ArHnga al popolo di Roma, în seara de 1-2 Mai 191-5, în Per la piu grande Italia, Ii Vittoriale degli Italiani, 1939-XVII, p. 61; d-easemeni în II libro ascetico, cit. la p. 75 şi la p. 103. Reînsufle-ţi.rea cuvintelor cu înţeles roman.:        „Duce".,
   „Legiione", „Fascii", aplicate a-cţiiunii lui Gari-baild-ii şi a -celor o mie de luptători în discursul citat din Per la piu grande Italia, pp. 61-62.
     7)    Cuvinte spu-se poporului din Genova la 4 Mai 1915 în Per la piu grande Italia, cit. p. 9.
     8)    Cuvinte spuse în Ateneul gen-ovez la 7 Mai 1915, Op. cit, p. 49.
     9)  Ibid., p. 49.                                .
43
© BCU
oesar ©a noi să înălţăm lupta? în regiunea spiritului" (10).
   DAnnunzio a dat un avânt neobişnuit atât marinii ,cât mai ades aviaţiei.
                      *
   Trecând da problemele de ordin social, descoperim în poet din nou un prevestitor al timpurilor ce trebuiau să vie. De ma're însemnătate este constanta chemare şi însufleţire a tineretului Iată caldul aped al celui ce se simţea vecinie tânăr, către tinerii cari priveau ispre el cu adoraţie şi eu încredinţarea că simt înţeleşi:
   „Voi sunteţi, o Tineri, hotărâta primăvară a Italiei. Credinţa mea, statornicia mea, aşteptarea meăj mă fac demn de a fi prevestitorul voinţei voastre victorioase (II).
   Şi mai mult. El înţelese greşelile fireşti ale tinereţii şi le iertă:
   „Tinereţea, chiar atunci când rătăceşte, poartă în sine aroma revelaţiei viitoare" (12).
   O altă importantă problemă socială este aceea a ridicării clasei muncitorilor. Intr’o zi s’a apropiat de un plugar care, în tăcere, lucra pământul. Poetul începu să-i vorbească, Voia să ridice pe muncitor sufleteşte spre ell. Acesta începu să străvadă o licărire de apropiere, dăr depărtarea era încă mare. Poetulj însă, se simţea în acea stare de har, care înfrăţeşte ca prin minune oamenii. Vorbea, vorbea mereu. Dâr, deodată, se întrerupse. Îşi dete seama că trebuia altceva spre a şi-l apropia spiritual pe muncitor. Să se coboare pe sine spre acesta. Să se coboare înăl-ţându-se, fireşte. Atunci, poetul începu isă sape în tăcere. Şi deodată plugarul transfigurat izbucni în plâns. Ctomunîunea sufletească se întâmplase (13). Bănite Mussolini nu a făcut întocmai, lucrând alături de muncitorii câmpului?
                      *
   Pe tărâmul cultural, dAnnunzio a promovat) în toate scrierile sade ,acea înnoire bazată pe specificul autohton latin, pe acel sacru templu al „Penaţilor spiritului latin" (14) şi pe întreagă tradiţie italiană, în care strălucesc, precum aştrii, Dante Leonardo, Michelangelo şi la care se adaugă şi înrâuririle străine. Deasemeni, e pus în evidenţă acel anmonism între valorile spi-
                                                                                                            SPECTACOLE
   Locuitorii Capitalei României au primit, în ultima lună a anului atât de trist ce s’a sfârşit, din partea Italiei, câteva zile de destindere a
   10)    Gomenito meditate a un discorso improvisa, . din II libro ascetico, cit. p. 98.
   11)    Exemplu italic al geniului victorios, expus tinerilor Italiei, la 1901, Op. cit. p. 56.
   12) Mesagiul convalescentului către oamenii
ritului, idealul cel mai nobil da care trebue să aspire cultura unui popor.
                          *
   In domeniul problemelor externe, în miezul preocupărilor, stă expansiunea colonială îndreptată în deosebi spre Afri'oa, căre am constatat că a pătruns până în domeniul strict al creaţiei poetice.
   Interesantă, apoi, este ideea politicei Italiei de influenţă spre orient, idee1 carie se efectuează în zilele noastre, din ce în ce măi lămurit.
                                                                *
   Organizarea oraşului Fiume înseamnă sistematizarea şi punerea în practică a tuturor acestor idei, constituind primul nucleu al viitorului stat totalitar corporativ. Păstrând simbolistica mistică adoptată în mare măsură dela Dante a mitului numeric, Constituţia dela Carnaro adoptă principiul icorporativ al comunelor medievale, mademiizândiu-1 în concordanţă cu viaţa modernă, rare pune la temelie libertatea cetăţeanului necunoscută înainte de Renaştere.
   Statul fiiuman, organizat în zece corporaţii, numărul perfecţiunii, ise internează pe alt număr saoru} cele trei credinţe atât de frumoase în umanitatea tor psihologică şi etică :
   „Trei sunt credinţele religioase aşezate deasupra tuturor celorlalte în universitatea Comunelor jurate:
   viaţa e frumoafeă şi merită să o trăiască cu severitate şi cu măreţie omul refăcut întreg prin libertate;
   omul întreg este acela rare ştie în orice zi să invente propria sa virtute în orice zi să înfăţişeze fraţilor săi un nou dar ;
   munca, cea mai umilă chiefr, cea mai neînsemnată chiar, dacă -e bine îndeplinită, tinde spre frumuseţe şi împodobeşte lumea" (15).
   Datorită sentimentului patriotic atât de puternic, datorită năzuinţii sale neîntrerupte spre ideal, spre desăvârşirea integrală a omului, vecinie mistuit de flacăra purificatoare a frumosului poetic, Gabriele dAnnunzio rămâne în istoria genetică a Fascismului statornicit pentru totdeauna de cuvintele Ducelui Benito Mussolini.
                                                                                                           MARiliELLA COANDÂ
ITALIENE
nervilor, prin cufundarea sensorială în lumea pură a frumosului artistic, prin luminarea gândurilor cu formula estetică a istoriei noastre
de condei,, Op. cit, p. 236. :
   13)  Către Milanesi, Op. cit., pp. 186-8. . .
   14)  Ibid. p. 8.
   15)    Constituţia italiană din Carnaro, dată in Fiiume la 27 August 1920, punctul 14.
44
© BCU
contemporane. Poate e prea mult a pronunţa conceptul de formulă estetică, deoarece însuş marele regisor, Corrado Pavolini, directorul Companiei Academiei regale de artă dramatică din Roma — care prin cele patru reprezentaţii extraordinare pe scena teatrului Regina Maria a prilejuit bucureştonilor acele clipe die uitare a prezentului vremelnic — a mărturisit că o formulă precisă a teatrului contemporan ar fi greu de dlat prin simplul fapt că ea nu ar exista. To-tuş, ace'îaş critic a sugerat tendinţele estetice în arta dramatică a epocii noastre.
   Să căutăm a lămuri aceste tendinţe, aşa cum se întrezăresc în arta italiană, care înrâureşte în mare măsură arta universală.
   Eclectismul, acel dinamism cultural de întrepătrundere a curentelor celor mai contradictorii spre o năzuinţă de unitate formală, nu poate întruchipa o formulă bine definită, aşa cum sunt clasicismul sau neoclasicismul, romantismul şi realismul. Epoca noastră trăeşte momentul celui mai neliniştit eclectism. Toate formulele vechi, la cari se adaugă exagerările suprarealismului, se îmbină în mozaicul artei contemporane. Perioada barocului, adică secolele XVII şi XVIII, a însemnat deasemeni o viziune eclectică, fiind un timp de transiţie, de presimţire a romantismului, prin exagerarea formelor clasice. Dar eclectismul, pe care .îl trăim astăzi, are o superioritate neînchipuită faţă de cel precedent. Nu pare a fi căutarea unei formule nouă, sau aceasta nu se străvede încă. Actualul eclectism cuprinde toate licenţele romantice şi năzueşte spre idealul Clasic: perfecţiunea prin armonia structurală şi formală. Armonia modernă are o sferă mai largă decât cea clasică. Ramurile artei nu mai sunt diferenţiate statornic. Unele faţă de altele devin fluide şi toate se contopesc în marea armonie pe care vor să o exprime. Acest fenomen a făcut, chiar să' se creeze o disciplină nouă, a regiisoru-lui de teatru, care îşi asumă răspunderea unirii armonice a tuturor elementelor cari intră în compoziţia unei reprezentări teatrale, atât cele dinamice, dramatice, interpretarea artiştilor, cât şi cele statice, aparţinând artei figurative, plasticul statuar şi pitoresc. Se adaugă deasemeni elementele melodice şi cele coreografice ale compoziţiei mişcărilor.
   Teatrul contemporan italian se desfăşoară — după cum a spus Corrado Pavolini — între polii a două personalităţi: Gabriele d’Annunzio şi Luigi Pirandello.
   Poetul (d’Annunzio a fost un eclectic în cel mai profund şi mai modern sens al cuvântului. El a dat în mare măsură tonul noilor tendinţe ale artei în genere. Psihologia sa atât de mobilă, de impetuoasă], de romantică, s’a actualizat în opera
sa alături de un dor nesecat spre idealul armoniei clasice. El a continuat de fapt tragedia romantică a marilor artişti ai Renaşterii, Leonardo, Michelangelo, tragedia acelui ,,non-jinHo“, conştiinţa deznădăjduită a idealului unei perfecţiuni absolute cu neputinţă de a fi atinsă în artă, ca şi în viaţă.
   Dar Gabriele d’Annunzio, urmând exemplul lui Waigner, care a creat în drama muzicală o armonie simfonică, a căutat să aplice în opera sa, atât cea versificată cât şi aceea exprimată în proză, aceleaş legi eclectice. El este, de fapt, primul mare critic italian, care a formulat tendinţele artei contemporane. Romanul „Trionfo della Morte" are o prefaţă în care autorul lămureşte punctele metodologice de păstrat în structurarea unei lucrări în proză. Indicaţiile îşi pot lărgi orizontul şi în domeniul poeziei versificate. Bazată pe observaţiuni directe, opera trebue în primul rând să se întemeeze pe „un echilibru definit între ceeaee e variabil şi ceeace e statornic, între formele constante şi, formele venetice trecătoare, ilogiceu. Apoi. ambiţia d’annunziană a 'constat din crearea unei armonii de frumuseţe, poeticul plasticul şi simfonicul contopindu-se în proză.
   Elementul armoniei -catalizator al tuturor formelor de artă, introdus în Italia contemporană prima dată de către Gabriele d’Annunzio, l-am putut vedea actualizat dramatic în reprezentările Companiei Academiei din Roma. Intre cele patru prezentări teatrale, spectacolul de Joi 5 Decembrie a fost cel mai interesant, fiind cel mai lămuritor ai specificului artei contemporane: acel eclectism rafinat redat nu prin mijloace violente, ca în baroc, ci prin sugerări, de un farmec intelectual şi sensorial mult superior.
   Reprezentarea, pe care voim să o comentăm ca o pildă a teoriei, a fost compusă din două părţi, înmaddns alese spre a forma un contrast: Misterul medieval al vieţii sfinte a Mântuitorului, după un anonim din secolul XIV, adaptat de Silvio d’Amieo şi La Giara — Ulciorul ■— o scurtă comedie cu inspiraţie rustică a lui Luigi Pirandello. Misterul se compune dintr’o succesiune de tablouri atât de expresive în. simplitatea lor, ca şi acele Laiidi mistice franciscane de autori necunoscuţi, din care provine şi printre cari se înserează şi cea mai impresionantă dintre ele prin conţinutul vorbit: episodul din Patimi, ,în care Ioan povesteşte Sfintei Marii martiriul lui Christos. Acest episod a fost inspirat din singura Laudă, al cărei autor este cunoscut: Iaoo-pone da Todi, cel mai uman dintre mistici.
   Artiştii au fost neîntrecuţi în jocul lor, dela cei ,ce înfăţişau doar pe comentatorii Misterului, îngerii sau păstorii, până la aceea care întru-
45
© BCU
chipa pe îndurerata Mamă a cărei expresivitate se grada, începând cu sfioasa atitudine de uimire în scena Bunei Vestiri şi culminând cu momentul în -care suferinţa Sa nu mai are margini, întărind prin gesturile Sale calvarul răstignirii mijlocit prin cuvintele sfântului Ioan, sugerând, parcă stigmatizarea franciscană şi până la artistul care a înfăţişat pe Mântuitorul, cu o voce caldă, pătrunzătoare.
   Dar drama Misterului a produs asupra spiritului nostru un interes multiplu, prin arta cu care a fost regisată, dându-ne putinţa să verificăm teoria regisorului de teatru contemporan expusă de Corrado Pavolini: armonizarea tuturor elementelor scenice, cari conlucrează în egală măsură cu interpretarea de către actori -spre redarea cât mai artistică a viziunii teatrale.
   iDecorul se -reducea Ta -ultima expresie de simplitate, concordând cu textul scris în graiul cu parfum arhaic franciscan de sărăcie pură a formelor vorbirii, mai aproape de originea latină, prin blânda prelungire a cuvintelor înnainte de trun-chere.
   Simplitatea decorului -accentua expresia pitorească. Primele scene ale Nativităţii sugerau stilul artistic al marelui pictor florentin, Giotto, în a-freseurile căruia casele sunt mici ca nişte cutii şi -tăiate într’-o perspectivă-, care te face să vezi înlăuntru, zidurile ce turbură privirea fiind desfiinţate. In contrast cu schematismul acestui decor, în care natura, de as emeni', era redată prin-tr’un singur copac, pers-onagiile se desprindeau pe scenă, ca şi în picturile trecentiste cu puternice volume în bogata înfăşurare a veştmintelor.
   'In decursul acţiunii Misterului, s’a mai putut observa preocuparea îmbinării viziunii scenice cu cea picturală şi prin redarea simultană a lumii de pe pământ cu aceea a duhurilor de dincolo de mormânt. In arta Renaşterii, Raffaello a fost maestru în închipuirea celor două registre suprapuse. Sub inspiraţia acestui pictor ne pare că a fost înfăţişat tabloul viu al armoniei celor ce reprezentau duhurile din Purgatoriu ale căror braţe invocau cerul- într’un freamăt neîncetat. O perdea străvezie -estompa acest registru din fund dându-i o pondere vizibil spiritualizată. Din potrivă, figurile din primul plan se impuneau ca masse puternice individuale în jocul de umbre şi lumini. Dintr’o dată, aceeaş viziune se prefăcea prin varierea -luminii. Cu acest -sens .artistic .a 'coborît f-ascicola de raze întruchipând luceafărul1 arătător al sfintei Taine. Simplă între toate şi din cauza aceasta mai impresionantă a fost scena Răstignirii în care un lemn vertical pe care se sprijinea o scară închipuia piciorul crucii pe care îl îmbrăţişa Maica îndurerată căutând în sus spre Fiul Ei, al cărui glas se auzea
din (înnălţimea nevăzută a crucii. Personagiile de pe pământ — în contrast cu multitudinea de duhuri formând decorul viu în perspectivă — erau, deasemeni reduse la ultima expresie, chiar în scenele cari ne-au obicinuit cu o prezentare mai numeroasă. In locul celor douisprezece apostoli, au apărut doar trei, iar în jurul crucii — aşa cum primele tablouri sacre ale Renaşterii ne-au învăţat să privim — îşi plângeau suferinţa' patru figuri: sfânta Maria, Magdalena, Marta şi apostolul Ioan. Un element muzical lega frânturile de viaţă -ale Misterului în desfăşurarea lor rapidă: corurile pe mai multe voci din secolul XVI, executate de cântăreţii Capelei din Late-rano.
   Contrastul intrând în armonia eclectică, a făcut oa a doua parte a spectacolului să fie comedia într’un -act, plină de humor şi de coloare locală rustică din câmpia Siciliei, a celuilalt mare iniţiator al teatrului contemporan ; Luigi Pi-randello.
   Autorul, el însuş, a fost un sicilian năs-cut Ia Agrigente. A reprezentat în timpurile moderne specificul de 'totdeauna .al spiritului insulei italiene, care a fost ţinutul de origină -al retoricii, al procedeelor de a convinge. Fără a căuta adevărul etern valabil, retoricii din antichitate căutau să convingă pe auditori de adevărul care era în ei. Din această subtilă artă judiciară a Sicilienilor, s’a desvoitat în lumea antică raţionamentul, care a luat o structură filosofică la Eleni, numit sofismul lui Gorgias şi Protagoras, ultimul decretând axioma că omul este măsura tuturor lucrurilor.
   Raţionalistul dramaturg, Luigi Pir-andelio, a fost Întruparea cea mai actuală a spiritului sicilian, sofistic în esenţă, fiecare personagiu dramatic făurit de el purtând şi dasvăluin-d o lume de adevăr diferită de a -celorlalţi.
   Speculând atitudinea aceasta şi pe tonul comic, în La Ciam, cu o uşoară -nuanţă de s-atiră, Pirandelilo a legat viţiul zgârceniei cu pornirea psihologică a Sicilianului de a explica adevărul în mod logic cu intenţia de a nu turbura egoismul interesului personal.
   Coloarea locală, prin costumele ţăranilor, priii reprezentarea acelui ulcior uriaş de păstrat untdelemnul -cu figuraţia mâinilor în plăsmuirea lutului ca un ornament, a fost minunat redată. Interpretarea actorilor a fost la aceeaş înnălţime cu regiisarea. Se cuvine să relevăm, alături de jocul lui Tino Car rara, care a creat un rol de compoziţie comică în personagiul lui Zi’Dima, din pies-a lui Pirandelio, jocul variat al lui Antonio Crast, care din figuraţia întruchipând bunătatea şi seninătatea lui Iisus, s’a putut trans-
© BCU
forma total în zgârcitul plin de nervozitate, Don Lolo, din comedia pirandelliană.
  Astfel ni s’au lămurit tendinţele eclectice în cadrul estetic al epocii noastre. Marele răsboi care se desfăşoară pe întinsul globului pământesc are, prin însăş esenţa sa de universalitate,
de punere în contact a celor mai felurite civilizaţii, rolul logic., acela care depăşeşte sensul social violentat vremelnic, de a întări eclectismul cultural.
                                                                                               MARIELA OOANDĂ
                    LITERATURA GERMANĂ ŞI NAŢIONALISMUL
   Hans Grimm, formulând noul ţel al literaturii germane, spune : „Poezia nu trebue să fie o operă a individului pentru individ, ci trebue să fie un rezultat şi un dar făcut colectivităţii naţionale“.
   Privind deci literatura Germaniei de azi, vom găsi săpată în matca naţionalismului constructiv, necesitatea participării operii literare la viaţa ce aparţine nu numai unui singur om, ci tuturor celor ce-şi- spun Germani.
   Adevăratul scriitor german, nu poate scrie decât pentru colectivitatea, pe care el o priveşte ca pe condiţia propriei sale existenţe.
   Un popor căzut în hao-sul răsboiului mondial prin propria lui neşansă, se răsvrăteşte împotriva existenţei de până atunci, sbuciumându-se în 'străfundurile sale, scormonind sufletele şi minţile, purificându-se prin autoincizie şl reuşind să ajungă în cele din urmă la substraturile dătătoare de viaţă.
   Poeţii reprezentanţi ai expresionismului-, dinaintea răsboiui-ui mondial şi chiar de după, nu erau convinşi de faptul că însuşindu-şi acest gen îşi vor putea da întreaga măsură. Expresionismul literar era o marfă ieftină pentru construcţia germanică a sufletelor lor. Era o marfă importată, o haină străină oare le venea rău. S’a produs atunci strigătul după o spiritualitate mai pură şi s’a ajuns la un nou naturalism. Astfel poeţii, cari au utilizat acest gen, n’au fost departe de întoarcerea la natură pe care însă au început s’o contemple cu alţi ochi. Cu ochii ce vroiau să descopere acolo în străfundurile naturii, specificul germanic, esenţa existenţei germane. Prin evoluţia expresioniştilor spre neona-turalism sau mai bine zis prin convertirea lor la realitatea germanică, poezia a devenit „popu-listă“. Este poezia despre care Paul Fechter în „Deutsche Dichtung der Gegenwart“, spune că nu reprezintă altceva decât evidenţierea caracterului etnic şi a specificului naţional al pământului şi a marei familii germane.
   Referindu-ne la rolul pe eare-1 deţine Statul in conducerea miişcărei literare, putem spune fără nici o ezitare că el nu este unul condamnabil. Intervenţionismui a servit numai la epurarea vitrinelor şi bibliotecilor publice, de cărţi care nu puteau decât să destrame unitatea sufletească
a poporului, .sau să-i distrugă echilibrul sufletesc, dărâmând crezurile ce -azi îi asigură viaţa şi victoria.
   Literatura germană de azi fiind o literatură a poporului, nu poate decât să întrupeze aspiraţiile şi simţămintele sale î-ntr’o formă oare, tinzând la perfecţiune, va fi creatoare de stil. .
   Intervenţia statului este deci numai o acţiune completa tivă.
   Poeţii şi scriitorii germani, cari au determinat noul curent, au fost primii cari şi-au dat seama de necesitatea acestui intervenţionism, deoarece au fost vizionarii realităţilor de azi.
   Distruşi sufleteşte de haosul răsbodului şi mai ales al epocei postbelice, în care inflaţia le secă-tuise averile, i-ar înfrângerea suferită, idealurile, bâjbâind în întunericul decepţiilor permanente, roşi de singurătatea şi desfrâul oraşelor, s’au reîntors osteniţi la caisele lor dela ţară.
   Scârbiţi de atâta frământare şi de .creaţii seci care nu le dădeau nici măcar satisfacţia unei răsbunări prin Scris, au abandonat totul şi au ridicat ochii spre cer.
   In jurul lor se legănau crengile copacilor, iar câmpurile îşi purtau rodul până în fundul zărilor. Ţăranii bătrâni veneau seara dela câmp şi de multe ori în faţa unei căni cu bere uitau -truda de peste zi.
   Copiii cuminţi, porneau dimineaţa la şcoală de unde se întorceau la amiază, cântând.
   Au ®mţit atunci, aceşti vitregiţi ai soartei, că soarele n-u luminează pentru oraşele îmbâcsite, că el este acolo sus pentru viaţa ce pulsează aci în mirosul pământului negru muncit ou trudă. Că viaţa (cea adevărată a neamului nu poate fi găsită decât numai aci, în inima ţării în ogorul răsturnat d-e mâini voinice.
   Acest popor sănătos la trup şi la suflet, exploatat incorect şi -cârmuit rău, dus aproape -de distrugere, se cerea salvat.
   Mântuirea nu-i putea veni însă, decât prin voinţă. Zeii Wal-halei is’au trezit atunci din amorţeală şi sângele cald a început să circule prin arterele profeţilor.
   Poeţii Germaniei; au simţit nevoia întoarcerii la popor, s’au ştiut misionari şi au început să propovăduiască. Astfel se explică dece interven-
47
© BCU
ţiloniissmul organelor oficiale în viaţa literară a Reichului nu a fost o măsură searbădă ci o necesitate.
    însăşi transformarea atâtor scriitori expresionişti în reprezentanţi ai noului populism este o dovadă de pătrundere nemijlocită a ideii naţionaliste sănătoase în spiritualitatea scriitorilor.
    Fuhrerul a recunoscut el însuşi importanţa unei literaturi naţionaliste sănătoase şi a hotărât împiedecarea răspândirii operelor cu caracter cosmopolit sau a celor purtătoare de idei străine şi dăunătoare naţional-sociallismului.
    Academia germană de poezie, este purificată de elementele de stânga şi primeşte în fruntea ei pe Hans Johsţ, celebrul autor al dramei „Schla-geter“ al cărei erou principal este martirul împuşcat de Francezi în Saare. Odată cu eliminarea lui Helnrich Mann dela preşedenţia academiei germane de poezie, post pe care acesta îl deţinea de opt ani, viaţa literară ia un aspect cu totul nou şi în locul idolilor vechi se ridică adevăratele valori naţionale.
    Se scrie mult în Reioh, se scrie variat, dar cu toate acestea scrierile păstrează acea decenţă naţională, care face pe străinul cercetător să creadă că opera este stingherită, iar creaţia nu se bucură de libertate. Pentru a judeca literatura Germaniei nouţ trebtie să te transpui în spiritul şi concepţia naţionalismului integral, trebue să simţi ca ei. S’ar putea crede că întreaga literatură este aşa zicând o literatură cu tendinţă. Realitatea este cu totul alta. Nu subiecte cu caracter politic formează miezul operelor prezentului, cdi cele care reprezintă specificul german. Tot ceea ce redă eroismul, nobleţea sufletească şi calităţile vieţii germanice, formează azi isvor de inspiraţie pentru poeţii naţionalişti. Căci naţio-naî-sodali'smul nu este o mişcare impusă de o mână de oameni, menită să dispară odată cu aceştia, este mişcarea isvorîtă din aspiraţiile şi trăirile întregului popor conştient de menirea şi de nevoia vieţuirii. Este, dacă se poate spune, emanată din instinctul de conservare al naţiei.
   Scriitori de valoare au pierdut cetăţenia, pen-trucă s’au ridicat împotriva nonei cârmuiri. Fiind socotiţi dăunători vieţii generale a naţiei, au fost eliminaţi din cadrul activităţii lor şi paralizaţi în acţiunile lor distructive. Astfel Thomas Mann, .Ştefan Zweig, şi alţii. Este o precauţiune isvo-rîtă din tristele experienţe ale trecutului. Acolo unde unitatea sufletească era altădată un cuvânt de paradă, unde nu a fost niciodată posibilă din cauze de politică externă şi internă, se ridică azi marele edificiu creator de valori naţionale, na-ţional-socialitemul.
   Reacţii literare s’au cunoscut în Germania multe. Sturm und Drang, romantism, natura-
lism, expresionism şi azi mişcarea populistă, sunt atâtea etape pe care spiritualitatea creatoare a Germaniei le-a străbătut dealungul veacurilor. Asemănător Sturm und Drang-ului, populismul de azi merge paralel cu politicul, fiind totodată şi o coraplectare a acestuia. Purificator şi autentic naţional, curentul se îmbină cu viaţa politică, dărâmând idolii mişcărilor anterioare şi clădind soclul solid pentru susţinerea viitorului naţiei.
   In volumul „Der Kampf mit dem Drachen" (Lupta cu balaurul) al scriitorului O. F. Batta-glia, ®e revizueşte cu un curaj demn de toată admiraţia, într’un timp când nimeni aproape nu îndrăsnea să se atingă de idolii timpului, valorile literare, utilizând însă pentru aceasta o formă aspră, aproape vulgară.
   Este această carte un prim sunet de goarnă spre redeşteptare.
   Cei ce au urmat linia trasă de Battaglia au avut mai mult răsunet prin operele şi directivele lor decât primul, fapt oe se datoreşte desigur în bună parte formei în oare le-au exprimat.
   Printre întemeietorii de epocă, precursori ai nouei spiritualităţi numărăm în primul rând pe Ştefan George, singuratecul şi visătorul sfintelor idealuri naţionale. Socotit azi conducătorul spiritual al Germaniei, George a redat drama poporului său din timpul şi dinaintea răsboiului în grandioasa sa operă.
   După răsiboi când materialismul cuprinsese şi înăbuşise toată viaţa şi concepţia despre trăire a tinerei generaţii, aceasta şi-a găsit în Ştefan George adevăratul ei idol, «sare a ştiut să aducă la suprafaţă substanţa însăşi a sufletului germanic.
   Din faptul că poetul era conştient de ceeaee îşi datorează sieşi ,şi de ceeaee datorează celorlalţi, şi din nesfârşita lui dorinţă de viaţă precum şi din concepţia pe oare el o avea despre lucruri, oameni, şi suflete, concepţie care era tot una cu aceea despre frumos şi bine1, sau ceeaee se numeşte „Eros“ la Platon, rees precis sentimentele sale pentru tânărul efeb Maximin, care a întruchipat întreaga putere a ţării şi naţiei din care făcea parte, care n’a fost numai o creaţie a fantazied sale, după cum s’a încercat a se spune, cj a trăit în realitate şi a murit ca toţi cei ce sunt creaţi pentru o misiune pe acest pământ, îndată ce şi-a îndeplinit această misiune. Apariţia şi dispariţia lui Maximin a format pentru viaţa lui St. George cele două etape hotărîtoare. In golul pe care-1 lasă dispariţia zeului poetul încearcă resemnarea în plănuirea unei lumi noui pusă pe alte baze mai sigure şi mai durabile. Astfei „Steaua alianţei" devine evanghelia tineretului de după răsboi şi este o încercare de a grupa în jurul persoanei eterice a lui Maximin o socie-
48
© BCU
   ta te nouă, un nou Reich. Propune întemeierea Alianţei, societate condusă de steaua magică a lui Maximin care a şi avut drept corespondent în viaţa reală Cenaclul întemeiat de George. Membrii cenaclului erau foarte legaţi de maestrul lor şi căutau să propage ideile sale în cercuri cât mai largi. Intr’o Germanie haotică, cum o lăsase răsboiul, cenaclul proclama ideea ordinei şi a ascultării. „Dumnezeu, Fiihrer, comunitate, ordine şi sacrificiu, acestea erau maximele „Stelei Alianţei11.
     Astfel eroul său Maximin a trăit în opera sa isbăvirea neamului, din care el era o parte infimă, şi a dat prin întruchiparea acestei isbăviri, Germaniei, un nou crez, o nouă viaţă.
     Urmaşii lui Ştefan George i-au răspândit ideile integrându-se în şcoala creată şi, cu convingerea marilor iniţiaţi, au luptat pentru realizarea idealului comun.
     Unul dintre aceşti perseverenţi luptători este Gottfried Benn, care, la începutul creaţiei sale poate fi socotit ca un reprezentant al expresionismul şi a cărui lucrare „Der Neue Staat und 'T die Intellektuellen” (Satul cel nou şi intelectualii) formează confesiunea de convertire la noua concepţie naţionalistă.
     Găsim .şi la Benn, ca motivare a concepţiei sale, jdeea necesităţii unei legături permanente şi intime între poet şi naţie. Individualismul democratic trebuia să dispară în favoarea personalităţii trecută prin filierea idealului colectiv. Omul individ,, nu este decât expresia colectivului şi întrepătrunderea individ-colectivitate dă omul cel nou al Germaniei refractare la opera de distrugere din epoca postbelică.
     întocmai ca Ştefan George, Benn a înţeles rolul poetului german care nu trebue să urmărească decât un singur scop: exprimarea etnicului pentru purificarea rassei şi a spiritului germanic.
   CRONICA
     VLAIGU BÂRNA: BRUME. (Editura Miron Neagu—Sighişoara). — După promiţătorul debut din cabane albe, Vlaicu Bârna continuă a-şi desvolta în brume o certă vocaţie poetică, pe linia muzicalităţii formale ca şi pe aceea paralelă a unei sensibilităţi delicate dusă până la preţiozitate.
     Dacă la prima culegere reproşam tânărului moţ o lipsă de unitate stilistică provenită din alăturarea contradictorie a două vocabulare deosebite, unul neologistic, altul neaoş autohton, care nu puteau în niciun caz merge împreună, trebue să consemnăm aici că inteligenţa poetu-
  Personalităţii lui Gottfried Benn i se alătură aceea a lui Hellmuth Langenbucher care aduce în cartea sa „Volkhafte Dichtung der Zeit“ (Poezia populistă a timpului) o serie de principii călăuzitoare pentru nouile creaţii naţionale. Dobo-rînd de pe soclu figuri proeminente şi foarte apreciate pentru internaţionalitatea lor, ridică în lumina mişcărei celei nou5 naţionalişti ca Paul Ernst, E. G. Ko'lbenheyer, Wilheim Schăfer şi alţii.
  Recunoaşte că poporul trebue să se regăsească pe sine în literatura sa şi că aceasta trebue să poarte trăsătura specificului naţional şi al etnicului şi că, deci, nu poate fi exprimată decât de acela în ale cărui vine curge sânge german. Poetul german este însă prin acest dar al naţiei, răspunzător de viaţa poporului, el întruchipând conştiinţa naţională. -
  Curentul acesta a fost încurajat de o întreagă armată de scriitori, convertiţi la crezul cel nou, şi luptători dârji pentru această credinţă.
  Dacă examinăm mişcarea literară a Reichului, vom găsi în epoca populistă, două idei care călăuzesc creaţiile literare; prima este a poetului misionar, care prin opera sa trebue să tindă la unificarea sufletească a tuturor membrilor poporului, şi deci la consolidarea internă a Statului, iar a doua aceea a poetului ca expresie a colectivităţii, el trebuind să desvălue sufletelor dornice de a şti adevăratele isvoare de viaţă ale naţiei, să aducă la suprafaţă din străfundurile trăirilor rassei, esenţa germanismului, să cânte faptele viteze ale trecutului eroic şi să dovedească lumii că un popor nu este o isbucnire de viaţă — scânteie — în prezent ci el se bazează pe o întreagă înşiruire de tradiţii şi moşteniri verificate prin istorie. Astfel tradiţionalismul sănătos devine o condiţie de creaţie, iar conştiinţa naţională cârma conducătoare,
                    MAGDA RAIU
LITERARĂ
lui a ţinut seamă de obiecţie, purificându-se de cuvintele căutate cu tot dinadinsul. Aceasta nu înseamnă că pe poet nu-1 preocupă cuvântul. Dimpotrivă, Vlaicu Bârna e un înamorat de cuvinte. Efectul muzical al poeziei sale provine tocmai dintr’o aplecare foarte atentă asupra acestora şi dintr’o cumpănire a valorii lor melodice. Dar de astădată Bârna nu mai pune la un loc cuvinte neaoşe, eu iz de pământ, de cuvinte sclipitoare şi rafinate culese de prin alte limbi. El a ajuns să înţeleagă că vocabularul nu-i o îngrămădeală pestriţă de cuvinte, ci o ordonare a lor pe elemente comune, care să le
49
© BCU
dea un aspect unitar, nu unul hibrid. In tot volumul numai cuvântul herciră mă supără, în versul: „Cu vânătul meu cer, surâsul de her-ciră“. E singurul pe care-1 refuz şi cred că şi poetul ar face-o la o mai grijulie cercetare a poeziei, fiindcă el dovedeşte ciudăţenie, sforţare nefirească şi distonează în ansamblul strofei.
   Bârna s’a mai curăţat şi de influenţa barbianâ, fără să se depărteze totuşi de poezia lui Ion Barbu sau de aceea a lui: Dan Botta, folosind în orice caz experienţa formală a acestor poeţi, cu familia cărora se înrudeşte, fără să-i fie subjugat, prin preocuparea de valorile muzicale ale cuvintelor.
   Maj, subtilă şi mai răspândită, influenţa lui Lucian Blaga se face simţită şi ea, identificată spre exemplu în următoarele două strofe. în rezonanţa şi atmosfera lor, ca şi în vocabular şi în atitudine:
       îmi plec fruntea
       La magica lespede a somnului_
       Să-ţi aud paşii prin iarba ’nrour Din grădinile Domnului
       Şi genele-mi cad, umbrind,
       Lăuntrice ţarini, luminate vlaiuri Mă chiamă pe urmele tale înalte Trâmbiţele fără de graiuri, (p. 16)
   Poezia lui Vlaicu Bârna se caracterizează prin atmosfera ei de irealitate, de vis, prin împere-chierea de intimism şi de astral laolaltă. Majoritatea poeziilor sunt broderii muzicale în jurul dragostei, vag amestecată cu natura şi cu moartea. Sensibilitatea poetului e însă cam diluată şi poezia sa are o configuraţie cam fragmentară. Ai impresia că poetul rescrie mereu aceiaşi poezie cu alte imagini şi cuvinte, dar cu o identică stare sufletească şi aceiaşi idee. Totul în poemele sale este estompat, lipsit de contur, aburit şi majoritatea lor par schiţe sau scheme de poeme. Ideea poetică şovăe, nesigură, în materialul verbal lucrat cu grijă de bijutier. Căci poetul se realizează mai mult formal, adică centrifugal, fiecare poezie a sa fiind o spirală destinsă dinăuntru în afară, dela fond fugând spre periferie, spre cuvinte. De aci impresia de gratuitate lăsată de aceste poezii. Cuvântul şi versul capătă preţ în de însele, fără ceeace vehiculează. Poetul dispreţueşte prea mult substanţa şi-şi concentrează toate forţele asupra formei. Nu vreau să spun că substanţa îi lipseşte cu totul. Nu. Dar ea se risipeşte, se fragmentează, devine fluidă şi inconsistentă. Un poem de Bârna se poate citi astfel fără atenţie la conţinut, ci cu urechea mângâiată doar de melodia versului.
   Acolo unde muzicalitatea formală se întâlneşte cu plasticitatea sau cu ideia bine conturată, se vede că Vlaicu Bârna poate avea şi vigoare în imaginaţie. Iată astfel o strofă cu puternică rezonanţă medievală:
   Era un oraş adormit sub castani
   Doar demoni de-aramă, în turnuri sonore,
   Ridicau prin line, extatice ore,
   Paşii lor giganţi din pulberi de ani, (p. 13).
sau această delicată comparaţie:
   Trec înapoi frunzele ca nişte plute Pe apele serii, neîncepute, (p. 63),
ori această subtilă impresie poetică ;
   Mă’ntină pe pajiştea reavănă,
   Pe pajiştea verde, înrouată;
   Ii simt odihna grea precum o simte In adâncuri o corabie ’necatâ. (p. 72).
   Citez însă în întregime poezia care dă titlul volumului şi care e poate cea mai realizată liric şi artistic din tot volumul — frumoasă e şi Şi zâmbete — pentrueă poetul şi-a rotunjit perfect ideia, reuşind să echilibreze fondul şi forma în-tr’o armonie desăvârşită :
Dumbravă hodinită sub luminoşii fagi Aşteme-te cu iarba când paşii celei dragi In legănare lină, vor trece dinspre lume
Spre un liman de seară, spre ţara mea de brume.
Să-i tămâiezi arome din burueni şi rugi Şi mierlele să-i cânte, ascunse ’n buturugi.
Un paltin svelt să-i facă, în faţă reverenţe Când stelele-i scandează fluidele-i cadenţe.
Umbrit să-i fie drumul de văluri pădurene Când gheonoaia verde va bate’n lemn alene,
Şi singură va sta, în raiul tău, dumbravă,
Iubita adormită cu brumele’n otavă. (p. 64).
   Dacă poetul, în acest volum ia bruma în înţelesul pudrei îngheţată pe care o lasă toamna în câmpii, mie îmi place să văd însă în titlul său sinonimul ceţei, al negurei. In acest ultim înţeles poezia sa e într’adevăr brumoasă — şi uneori chiar şi brumată :— dar va concede şi el că realizarea poetică nu o obţine decât atunci când reuşeşte să împrăştie valurile de brume.
   ŞTEFAN BACIU: CETATEA LUI BUCUR.
(Colecţia „Universul literar11). — Parcă obosit de exerciţiul lirismului propriu zis, care nu

© BCU
poate fi decât interior, poetul Ştefan Baciu care nu mai e tânărul debutant de acum cinci ani, ci un tânăr pe drumul maturizării, îşi oferă o pauză în acest ciclu cu aspect unitar, organizat simfonic în jurul ideii de Bucureşti surprins în câteva din tablourile sale caracteristice. Orice nouă experienţă poetică este interesantă şi-mi place mobilitatea de preocupări a lui Baciu, ea dovedind posibilitate de perpetuă înoire, polivalenţă artistică, mereu îmbogăţire, într’un cuvânt vitalitate lirică. De aceea ana primit în primul moment cu multă bună dispoziţie noul său volum. Mi-a şi plăcut pentrucă autorul ştie să se joace cu versul şi formal e totdeauna interesant şi agreabil. Dar chiar dela a doua lectură mi-a apărut impasul unde a intrat poetul. Cetatea lui Bucur e un pas poetic făcut alături de poezie. Nu cred că e cazul să ne decepţionăm de o dare înapoi — căci de regres nu poate fi vorba. De fapt poetul nu înaintează, nici nu retrogradează pe linia poeziei sale >ci trece alături de ea. Şi vom analiza pentruce.
   Unitatea Cetăţii lui Bucur e de fapt bazată pe elemente exterioare, de pitoresc verbal, material şi nu pe o idee; sau pe o realitate interioară. Poetul descrie Bucureştii, îi prezintă in ceeaee au ei exterior, nu-i transfigurează dinăuntru în afară. Poetul nu-şi cristalizează impresiile pe linia unui mare tumult interior, aşa cum ar fi de exemplu o pasiune covârşitoare sau o ură profetică. Dragostea sa pentru oraş, mărturisită ce-i drept ( e de caracter mai mult proclamativ, aşa cum ne apare din versul iniţial al poeziei introductive: „Cât te urăsc, oraşul meu iubit!“. Dar această dragoste paradoxală — am spus poetică! — nu răzbeşte dealungul poemelor care alcătuesc volumul şi care rămân simple aspecte exterioare, descripţii presărate sporadic doar de unele reflecţii ironice, satiricei, sentimentale, dar izolate. Poetul nu şi-a îmbibat descrierile cu dragoste ori ură, ci, în aceiaş poezie, două-trei versuri sunt pură descriere, altul e o trăsătură subiectivă, fără ca între ele să fi© o puternică legătură consubstanţială, Astfel lirismul, cât este, se pierde în ansamblul poeziei ale cărei laturi de cronică rimată, de program şi de anecdotică sunt mai accentuate decât coarda interioară. Iată exemple:
   In loc ăe tumbe, unii joacă pocher,
   In timp ce alţH-şi dau Nivea,
   Un adrogin diform e-aici femeea,
   Bărbatul spilcuit, un Joli-Jocker. (p. 27)
sau:
   Doar eâte-odatâ strada plânge,
   Gardianul fuge zăpăcit,
  De sub o uşe iese sânge ;
  S’a împuşcat u% alt falit. (p. 37).
  Descripţia capătă în acest volum un caracter enumerativ:
  Ciorapi, bricege, lame, ghete,
  Se’nghesuiesc în rafturi pline, .
  Tîn ambulant cu marfa la perete Răcneşte şi te trage către sine
  Din loc în loc constatări prozaice, eu aspect de banalitate cotidiană, accentuează exteriorul acestei poezii:
   La Londra jazzul delirează Şi domnişoarele dansează (p, 42).
«au :
   Aşa cum pentru vii e parcul,
   E cimitirul pentru morţi. (p. 20).
   Trebue subliniată înclinarea satirică dominantă în versurile noului volum. E poate prima oară că poetul desvoltă această trăsătură. Do fapt însă satira sa are un caracter de hibriditate fiindcă nu se manifestă direct şi din plin, decât în câteva din poezii, în general fiind doar filoane satirice, mai ales adjectivale, fie ironice, fie violente, amestecate cu lirismul şi descrierea Astfel în Calea Victoriei:
   Adăposteşti sub cerul larg şi darnic,
   Bătrâni şi tineri, pâlcuri de zevzeci, Hrănindu-i cu surâsul tău amarnic,
   Trec sdrenţe’n tact — şi tu petreci, etc.
                                                                                                                                   (p. 33).
   Poetul nu şi-a neglijat cu totul vâna lirică. Astfel urme de lirism pur găsim adesea, ca în această imagine:
   Copaci, suind spre cer oa fumuri.
   Lovesc pe boltă îngerii, (p. 20'<
sau în Cişmigiul, poezie integral bună, în oare poetul a izbutit să creeze o atmosferă lirică, transfigurând descrierea, idealizând obiectul, dându-i o aureolă poetică. Forma strofică, ma-eedonskiană, ne aminteşte şi ceva din rezonanţa poeziei lui Macedonski, care şi el a cântat Cişmigiul. E (frumoasă această poemă şi citez ultima strofă unde găsim un Baciu de zile mari *
  In tufe, fluerul lui Pan răsună Şi câte-o floare tremură un clopot,
  De după ulmi apare-un corn de lună. Ies umbrele cu dulce tropot,
  In tufe, fluerul lui Pan răsună, (p. 19),
5*
© BCU
   Acolo unde poetul nu s’a lăsat dus de enumeraţi e sau ide constatare prozaică, & reuşit să traseze mici schite în creion, cum e spre ex. această Duminică:
   Ce goală-i strada, ce tăcută!
   Trăim pe-o altă lume, fâr’ să ştim,
   Un vânt tehui, cu bluza desfăcută Aleargă ’n curţi. Şi noi zâmbim.
   Deschisă-i poarta, perne’n geamuri,
■ O ştirbă mătură’n cerdac,
   — Domestice şi dragi epitalamuri —
   Oraşul toarce, fabricile tac.
   Un clopot doar, în strania-i limbă Răspunde unui radio ţipător;
   In haine noui, un tată-şi plimbă Prim praful fin, copilul silitor
   O rază galbenă de soare Alungă visul ultimului frig.
   . E totul calm. Nimic nu-i doare.
   Băiatul roade un covrig, (p. 14—15)
   In general poetul a surprins pitorescul bucu-reştean şi l-a redat în formele lui exterioare.
   Subliniez deasemenea experienţa formală, lăudabilă, de a varia ritmurile şi formele strofice, culminând în Lustragiii, poezie foarte interesantă din acest punct de vedere', căci poetul sugerează foarte bine mişcarea şi sunetul provocat de aceştia prin ritm şi sonoritatea verbală :
         La perete, negre pete,
         Bat de zor din perii.
         Ai un fir de praf pe ghete ?
         Nu, să nu te sperii
         „Lustru facem, bre conaş,
         Doar un leu!“ Ai stat.
         Cârpe trec, iavaş-iavaş Cu puţhi scuipat, (p. 66).
   Sunt însă în acest volum două poezii ce se ridică deasupra celorlalte. Un Nestor unde satira bine distilată culminând în imaginea finală a cerşetorului ocolit de bogaţi, e prinsă în forma concentrată a sonetului;
   Femei ca savarina, platinate,
   Purtând pe umeri vulpile pădurii Şi’n fard, aroma candidă a murii,
   Preschimbă ’n bâlciu lumina din cetate.
   La mese domnişorii stau, chiaburii,
   Sorbind cafea cu gesturi delicate Şi-apoi zâmbesc cu-o dulce răutate:
   Topind otrava’n colţurile gurii.
   Se-opresc maşini şi ’ncarcă îngheţată,
   Un cerşetor se bâlbâe la uşe.
   In timp ce toată goma ’nmănuşată
   II ocoleşte, gravă, ca pe-o mimă.
   Şi după geamuri, tremurând ăhi guşe, Te’ntâmpină bârfeala unanimă, (p. 44—5).
   A doua poezie, e şi cea mai bună din ciclul întreg: Statuile. Aci poetul a exprimat original ideia zădărniciei omeneşti în faţa perenităţii spiritului. Statuile sunt mărturii ignorate, inutile şi trecătoare, fapte materiale care nu spun nimic. Gloria acelora pe oare ele îi reprezintă nu se află în aceste monumente pe lângă care lumea trece grăbită şi fără să le vadă, ci în faptele lor, în cărţi şi’n amintire. Poezia culminează în comparaţia finală, amplă şi măreaţă şi ea respectă şi dozarea de lirism cu câtă banalitate e necesară unei poezii şi gradaţia efectelor, precum şi sobrietatea expresiei:
       Istorie, din cenuşa ta nu ’nvie,
       Decât arareori câte-un Ptan l Ce dalta grea în marmură o scrie,
       Va şterge harnic timpul, suveran.
       Nu’n bronz ci ’n fapte sunt eroii,
       Mihai Viteazul umblă prin balade Şi nu sub biciul ud al ploii.
       In carte stă bătrânul Eliade.
       Nu într’un parc Brătianu ’ncape,
       Nici regii n’au să stea în pieţi,
       Ci vor trăi şi vremea o să sape La soclul lor, trufia unei vieţi.
       Statui, voi sunteţi urne funerare,
       încremenind c’un gest în veşnicie,
       Sau despicând albastra zare Cu piatra voastră ruginie.
       Când pe sub voi aleargă generaţii,
       Ce nici nu ştiu de-a voastră trudă,
       Voi îmi păreţi un svon în spaţii,
       Pe care nimeni n’are să-l audă. (p. 34-35).
   Această poezie e superioară tocmai prin interiorizare şi chiar aici poetul e cu totul departe de pitorescul bucureştean pe c-are l-a căutat cel puţin odată în domeniul pur al ideii liric exprimate. Ea ne arată deasemenea că Ştefan Baciu e un poet autentic şi că putem aştepta dela el însă mult, iar această agreabilă la citit Cetate a lui Bucur să o considerăm ca uin inter-
5a
© BCU
mezzo interesant într’un lung drum poetic departe de a fi încheiat.
                                                                                                   OCTAV ŞULUŢIU
    D. CIUREZU: PĂMÂNTUL LUMINILOR MELE (poeme) Ed. Fundaţiilor Regale. — După o îndelungată tăcere, domnul D. Ciurezu se prezintă astăzi în faţa cetitorilor cu o culegere de poeme care, după cum vom căuta să arătăm în prezentarea de faţă, este una dintre cele mai de preţ din lirica noastră ce-şi trage isvoarele din brazdă. Căci — lucrul acesta va trebui să-l spunem dela început — d-1 D- Ciurezu este un poet al pământului, aşa cum şi din titlul cărţii sale se poate desprinde. Atitudinea aceasta poetică, mai mult mimată de-o seamă de versificatori, a aflat în d-1 D. Ciurezu un reprezentant pe cât de fin, pe-atâta de autentic. Dacă vom cerca să-l situăm într’o familie poetică, d-î D. Ciurezu nu-şi poate afla locul decât pe linia Qetavian Goga, Niichifor Crainic, V. Voiculescu (mai ales din Pârgă şi Destin) şi apoi Radu Gyr ; alături de aceşti cântăreţi ai pământului ţării, poesiia d-lui D. Ciurezu ocupă un loc care este numai al d-sale. Versurile risipite cu ani în urmă, cunoscute încă din paginile „Ţării noastre", iar mai apoi din ale acestei reviste, au fost pentru nod o vie mărturie despre frumoasa şi cu fotul româneasca chemare a acestui poet.
   Pământul1 luminilor d-lui D. Ciurezu este Oltenia, această provincie în care haiducia, plu-gârituil şi cântecul îşi dau încă mâna într’o minunată armonie. Şi această armonie a gliei, olteneşti, a trecut şi în versurile poetului, printr'un foarte explicabil fenomen de osmoză spirituală.
   împărţită în trei cicluri, cartea se păstrează totuşi ca un întreg, tocmai prin legătura lăuntrică a lor. „Sat fără hrisov", ,JDragoste voevv-dală“ şi „Din rugăciunea pulberii mele1' sunt numele ciclurilor, în care d-1 D. Ciurezu îşi risipeşte o inspiraţie unitară, fără ca ea să fie vreo clipă monotonă sau monocordă. Coarda pe care domnul D. Ciurezu îşi, cântă pământul, dispune de suficiente rezonanţe, aşa încât poetul isbuteşte să îmbine de cele mai multe ori poesia cu muzica. Ceeace ne-a isbit în chip deosebit Ia acest poet, este viziunea pe care o are asupra satului românesc, mediu în care îşi aşează cântecul; fără să fie sumbrul sat din „Clăcaşii" lui Goga, sau acela plin de-o problematică metafizică din Voiculescu, satul domnului D. Ciurezu ne aminteşte parcă mai mult de acela din „Darurile pământului", fără ca în această apropiere să fie vorba de-o influenţă, ei numai — după cum am spus — de viziune. Căci iată ;
   Satvil meu sărac n’are hrisov.
   Hrisovul lui e undeva’n pământ...
   Nu-i pergament, nici piatră, nici cuvânt,
   E sânge şi arşiţă, şi istov -
şi mai departe:
   E-un câmp întreg şi-o ţară de pădure
   Dintr’un hotar la, celălalt hotar;
   Şi’n mijloc satul strâns \ca un cuibar,
   Stă chemuit, posac, în sarici sure.
   Şi aici, în aceste două strofe, pământul d-lui t>. Ciurezu, e mai întâi de toate „al luminilor", care se sbat vii şi autentice în toate versurile. Şi, s’o spunem chiar cu riscul de a fi puţin banali, e un lucru din cale-afară de preţ, ca un poet să cânte şi dârele de soare, în faptă şi’n spirit, astăzi când e la modă în poesde, să fii şi confuz şi problematic, într’o doză destul de exagerată.
   Poesii întregi, piese de antologie, am aflat în paginile acestei cărţi şi daică am începe să cităm, ar trebui să transcriem aici poesii, cum ar fi următoarele: ,,Ar“, „Rodul", „Când moare vara", „Am omorît“ sau cel puţin două din „Rugăciunile" ciclului ultim, care ni-l înfăţişează pe d-1 D. Ciurezu ca pe-un credincios fără complicaţii livreşti, <şi de-atâtea ori ridicole) D-sa dându-ne în aceste „Rugăciuni" o ortodoxie rurală, dacă ne e îngăduit să spunem astfel, care ne aminteşte de troiţele dela răscruci sau de cimitirele satelor, pline şi ele de-o adâncă şi nebănuită poesie. Când poetul zice:
   Spun oamenii că tu cu Sfântu Petru — odată
   Ai coborît la noi pe drumuri lungi de ţară,
nu se poate să nu ne gândim la viziunile sau la poveştile, minunat de naive, care circulă în popor. Ridicând simplitatea la rangul unei arte, d-il D. Ciurezu realizează poesii care într’adevăr că ar merita să fie citate. Ori, lucrul acesta ne este mai mult sau mai puţin imposibil, deoarece foarte multe poesii din acest volum sunt mici cicluri de patru sau cinci strofe, care în acest fel ar ocupa prea mult spaţiu în pagini, de re- ‘ vistă. Dar o strofă din acea frumoasă poesde intitulată „Cules", tot va trebui să transcriem-
     Hai oameni, culegeţi în viile mele... Rodirea îmbibată de vin,
     Că nu e pe lume atâta senin Câtă uitare vă tom în ulcele.
   Aerul rustic al acestei mici „bahice* are un farmec rar, pe care mai ales versul întâi, repetat în fiecare din cele trei strofe şi apoi încă
53
© BCU
odată l'a sfârşitul poesiei, îl subliniază ca o dulce şi gravă melodie de chef. Catalogând, preferinţa noastră se îndreaptă înspre întâiul ciclu al cărţii, acel „Sat fără hrisov", în care poetul a isfou-tit să adune nu numai cele mai bune şi reprezentative poesii, ci şi aerul întreg al cărţii sale, duhul în care a fost creiată. Nostalgie, elan creator şi reverie, toate sunt cuprinse în acest ciclu, care dhiar numai el, mi-1 prezintă pe d-1 D. Ciurezu ca pe un poet veritabil, astăzi deplin stăpân al lirei şi al ideilor sale, după o muncă pe care am urmărit-o treptat, pe cât ne-a fost cu putinţă, încă dela întâiul volum, întitulat: „Răsărit" şi apărut în anul 1927. Cele câteva imper fecţiuni întâlnite, (câteva cuvinte apoetice sau prozaice, sau cele două-trei cacofonii) sunt balasturi prea neînsemnate, pentruca să ma; insistăm asupra lor, subliniindu-le şi reproducân-du-Ie.- Un poet trebue judecat în primul rând prin ceeace a dat pozitiv, nu prin scăpările sau greşelile inerente, pe care chiţibuşurile criticei caută să Ie amplifice deobiceiu.
   Dar într’adins am lăsat la urmă poesia „Fir ăe aur“ (cântec de leagăn), care nu numai că ni se pare a fi cea mai bună din volum, ci este o capodoperă pe care tot din lipsă de spaţiu nu o putem reproduce în întregime, candidă, minunată şi naivă în muzicalitatea ei severă. Rareori am întâlnit un univers atât de rotunjit- şi de poetic, ca acest univers al gâzelor din cântecul de leagăn, care-1 laudă însuşi pe cântăreţul său, cu armonia fiecărui vers. Credem a nu exagera, dacă aşezăm acest „Fir de aur" alături de cele mai bune poesii ale genului din literatura noastră. Iată acum şi o mică mostră :
           Inainte-un cărăbuş Cu mindir ăe fir şi pluş,
           Cu bicorn de comandor Cu surâs de senior,
           Cu baston ăe mareşal,
           Juca’n (tactul muzical.
           Zece rânduri de gândaci Bateau tobe roşi de maci-Şi cântau din piculine Şase rânduri ăe albine.
   CE drept că acest citat este destul de mărunt, însă în acelaş timp destul de edificator; câteva zeci jde versuri de aceeaşi graţie alcătuesc o poemă care e o bijuterie rară a genului.
   D-1 D. Ciurezu ni se înfăţişează în „Pământul luminilor mele" ca un incontestabil poet. Cu un univers propriu, cu un vocabular care-i este specific, cu o graţie pe care o putem compara doar cu armoniile nebănuite ale horei, D-sa a-
duce in această carte nu numai o preocupare, ci şi o prezenţă. Iată dece salutăm în noul său volum, reapariţia unei lire de care noi aveam 3-tâta nevoe, astăzi, mai mult decât ieri. Dincolo de obicinuita înfăţişare a preţuirii literare, prezentarea noastră ar fi vrut să fie şi un deget aţintit asupra unui câmp în care cântă prea mulţi versificatori şi prea puţini poeţi. Şi d-1 D. Ciurezu face parte dintre aceştia din urmă
                                                                                                          ŞTEFAN BACID
   SFÂNTUL VASILE CEL MARE, CUVÂNT CÂTRE TINERI, traducere din greceşte de Al Ilorhoianu.
   Columnele desaur ale Bisericii ortodoxe a Răsăritului încep să intereseze şi cercurile intelectuale mai largi ale ţărei noastre. O cultură de esenţă ortodoxă cum e aceea a României nu-şi poate alimenta suflul şi creaţiile decât adăpându-se direct la isvoarele veşnice ale pre-daniei Sfinţilor Părinţi. Dar aceste iavoare sunt scrise în limba greacă şi în limba latină şi deci puţin accesibile păturilor mai întinse ale cititorilor. De aceea s’a simţit şi se simte mereu nevoia traducerilor isvoarelor ortodoxiei şi în genere a întregei literaturi a creştinismului clasic. Asemenea traduceri s’au făcut — în mod parţial —■ în veacurile trecute de către unii reprezentanţi de seamă ai Bisericii române. Aceşti chiriarhi sau modeşti călugări ştiau câteodată excepţional de bine greceşte şi româneşte. Ei erau continuatorii imediaţi sau mai depărtaţi, dar înlănţuiţi printr’o neîntreruptă tradiţie, ai acelei culturi bizantino-fanariote care — exceptând cunoscutele neajunsuri politice şi administrative ale acelei aşa de detestate epoci — a fost aşa de promovatoare pentru începuturile culturii noastre româneşti. Dar traducerile din veacurile trecute — cu excepţia celor ce dădeau pe româneşte cărţile de ritual1, predici sau tratate morale — nu înfăţişau cu toată preci-ziunea subtilităţile operelor dogmatice şi exegetice, sau înaltele şi nuanţatele ispeculaiţiuni ale lucrărilor filosofice isau poetice. Lucrul era firesc la nişte oameni cu o cultură filosofică şi ştiinţifică destul de sumară, sau în cazul contrar dezorientaţi de o terminologie tehnică pe care, din binecuvântate motive, nu şi-o putuseră însuşi. Sfinţii Părinţi şi în deosebi marii Doctori ai Bisericei ereiază noţiuni nouă pentru cuprinsul cel nou al gândirii creştine sau dau conţinut nou vechilor noţiuni ale filosofiei! păgâne. Deşi combătând în mare această filosofic, creştinismul nu s’a sfiit să-şi apropieze elemente esenţiale câştigate de cugetarea pă-
54
© BCU
gânâ în veacurile ei înfloritoare. Dar traducătorul român din veacurile 18 şi 19 n’avea de unde să ştie nenumăratele detalii ale acestor deosebiri sau apropieri între Apoilon şi Sfântul Duh pentru a le tălmăci cum s’ar fi cuvenit în graiul de atunci. Greutăţi de neînvins întâmpinau aceşti traducători mai ales când aveau .să tălmăcească opere polemice şi apologetice. In asemenea opere, autorii creştini nu se mulţumeau eu principii generale, ci împingeau argumentările până la detalii minime şi până la subtilităţi exprimate prin jacuri de cuvinte, dublete şi tot arsenalul unui stil pe atât de nuanţat pe cât de doritoare de izbândă era credinţa 'care-1 susţinea.
    De atunci şi până astăzi cultura românească s’u îmbogăţit eu roadele diferitelor discipline ştiinţifice, care pun pe traducător la> adăpost faţă de lipsurile de altădată. '
    Depinde de traducător; în primul rând de pregătirea lui teologică şi filosofică; un traducător al Sfinţilor Părinţi care nu posedă :1a perfecţie cultura greco-latină şi în deosebi sistemele şi subsistemele filosofice ale acestei culturi îşi pierde vremea în zadar pe paginile patristice. Mai presus de orice, îi trebue o solidă şi migăloasă pregătire filologică, deasupra oricărei critici. Un traducător cu cele mai aurii intenţii face maculatură indigestă fără o echipare filologică de rangul întâiu. Căci o limbă străină, veche sau modernă, nu cedează traducătorului decât dacă acesta o naşte a doua oară printr’o tehnică filologică ireproşabilă. Acribia filologică singură pune o traducere la înălţimea lucrărilor de ştiinţă. învăţaţi întâi bine greceşte şi latineşte,, domnilor teologi, şi pe urmă apucaţi-vă de traduceri din Sfinţii Părinţi ! Afară numai dacă, pretinzând că traduceţi din greceşte şi latineşte, in realitate traduceţi din .... franţuzeşte sau nemţeşte!             -
• Acribia filologică nu este însă suficientă. Ea nu face decât să mânuiască tehnic un material diat. Traducătorul trebue să fie la înălţimea originalului prin cultura, caracterul şi pietatea sa. Un traducător care nu se poate ridica cu spiritul pe culimile gândirii sau ale preocupărilor generale ale originalului face operă goală, scheletică. Cel ce nu iubeşte autorul şi subiectul pe care vrea să-l traducă va face o caricatură. Un traducător ateu sau indiferent în materie de credinţă va fi incapabil să redea înălţimea şi elanul gândului şi al evlaviei sau unduirea şi strălucirea formei. Talentul e expresia sborului interior.
   D-l Horhoianu ne înfăţişează p traducere onorabilă a opusculului Sfântului Vasile Despre folosul ce-l putem trage din citirea scriitorilor
profani. Traducerea reflectează destul de aproape originalul şi se prezintă într’un stil fluent şi Mmpedte. E una din foarte rarele traduceri bunişoare care se fac idin Sfinţii Părinţi, în vremea noastră. D. Horhoianu se ridică până la înălţimea ideilor originalului pe care-1 redă în-tr’o limbă românească cursivă şi scutită de acele cocoaşe stilistice aşa de frecvente în marea majoritate a traducerilor noastre româneşti.
   Traducerea d-lui Horhoianu are însă şi o seamă de lipsuri care ne surprind la un elenist de talia Domniei-Sale.
   In substanţiala deşi prea sumara prezentare a Sfântului Vasile, care precede traducerea, sau in altă parte, traducătorul ar fi trebuit să ne indice ediţia originalului grec de care s’a servit. Chiar într’o cărticică de popularizare cum e broşura, de faţă, arătarea isvorului sau a textului original e o necesitate de primul ordin. Problema tratată de autor e uneori prea importantă sau prea sugestivă pentru a nu îndemna pe un cititor specializat să întrebe şi originalul. Alteori, traducerea însăşi invită la control şi confruntare ; acestea nu sunt posibile fără arătarea precisă a ediţiei originalului. In tot cazul, d. Horhoianu isau nu cunoaşte, sau n’a ţinut decât foarte vag .seama de ediţia cea mai recentă a opusculului Sf. Vasile, apărută în Collection des Uniruersites • de France, Paris, Les Belles Lettres, 1935, şi datorită abatelui Fernand Bou-lenger. O operă de popularizare nu poate nesocoti achiziţiile ştiinţifice, tocmai pentrucă e operă de popularizare. Cititorul comun sau mediocru nu poate fi indus în eroare sub pretextul că el nu poate digera ştiinţa. Ştiinţa trebue servită în forme şi după metode adaptate.
   Indicarea ediţiei greceşti ne-ar fi uşurat identificarea unor termeni şi a unor fragmente de fraze a căror traducere e sau prea departe sau prea contrarie textului ultimei ediţii, pentru a nu atrage atenţia.
   Dece a tradus d. Horhoianu pepatcoovţ xou psX xiovoţ dela începutul Cap. III prin „dragostea faţă de cea mai bună (literatură) ?“ Bspatwovţ înseamnă „întărire, asigurare1*. Autorul ne cere ca printr’un studiu comparativ al celor două literaturi să ne dăm seama de diferenţa dintre ele „nefiind lucru puţin să ne întărim în cea mai bună dintre ele“.
   Propoziţia imediat următoare a pierdut cu totul perspectiva şi chiar înţelesul originalului. Ce text grec stă la baza expresiei: „această asemănare ?“. Ediţia lui Boulenger n’are decât xrtţ slxdvoţ.
   Comparaţia cu pomul este iarăşi incorect tradusă. Textul grec nu permite traducerea: „însuşirea proprie a unui pom este de a acoperi
»
© BCU
  roadele ta timpul lor, având ca podoabă frunzişul ce se frământă în jurul ramurilor" (p. 11), ci: „dfe a se acoperi...., dar poartă ca o podoa-
  bă şi frunzele ce tremură în jurul ramurilor" = tŞ> xaprcŞ ppOstv fbpaCtp, ylpsi Si tiva y.al şuXXa «rolg xXctîoiţ Ttspiaewjisva.
    La ;stfârşitul aceluiaş capitol III, traducătorul a omis să traducă tocmai cuvântul esenţial din text : VQ Ostopiq:.
    In capitolul V Sx to5 csteyjug nu înseamnă „din cauza seurtimei", ci „din cauza apropierii, a comodităţii".
    E un eontrasen's să redai xaTajiaXaxwGsvxag npdg rug jtovoug prin „obosiţi fiind de multă muncă". Corect este „slăbiţi din pricina greutăţilor".
    napspŢov n’a însemnat niciodată „ceea ce serveşte ca podoabă", ci „lucru fără importanţă, nimicuri".
    Stângăcie de stil: „au desfăşurat... o laudă virtuţii". .p. 18).
    „Cuprins de supărare", nu „plin de supărare"
  Cp. 20),
    T({> xapavuvTs înseamnă nu „celui care-l batea", ci „beţivului".
    MsXstat sunt „exerciţii", nu „deprinderi".
    In capitolul IX, primul şi al treilea din faimoasele proverbe populare sunt: „Cei ce dă-răcesc lână pentru foc" şi „toarnă într’un butoi găurit", nu „cei care sunt încinşi cu foc", şi „toarnă într’un vas fără fund".
    Frumoasa şi înţeleaptă maximă ou xo <5pcî>|isvov âăvGpwrose e diluată prin: „ceeace vezi la cineva nu este omul însuşi". Corect : „Nu ceea ce se vede este omul".
    Aceste scăpări, cărora Ii s’ar putea adăoga şi altele, nu scad valoarea în sine a traducerii d-lui Horhoianu. E nevoe de scrupulozitate şi de mult autocontrol în cazul unei traduceri din limbile vecbi. Ne trebue multă răbdare şi mai ales multă siguranţă în cunoştinţele noastre.
    Problema tratată de Sf. Vasile e tot aşa de actuală şi astăzi, ca în vremea lui.
    Educatorii moderni trebue să ştie că fără o rientarea şi controlul tineretului în domeniul lecturii, toată munca lor se risipeşte ca praful în vânt. Caracterul e, in mare măsură, şi rodul cărţilor citite în copilărie şi adolescenţă.
    Sfântul Sinod şi Ministerul Educaţiei Naţionale au în acest opuscul al Sf. Vasile preţioase indicaţii asupra valorii eterne a câtorva clasici eleni pentru formarea tineretului, printre cari strălucesc Homer, Hesiod, Solon, Theognis, Pythagoras, Platon, cei şapte înţelepţi etc.
  DIMITRIE MARMELIUC: SOFOCLES. — D-l prof. D. Marmeliuc înscrie în ştiinţa uma-
  nismului elenic din ţara noastră una din acele frumoase isbânzi care nu se uită curând. Tragedia greacă e una din cele mai superbe creaţiuni ale geniului grec. Nicăiri ca în poezia dramatică spiritul elen nu s’a realizat pe sine însuşi mai integral şi mai artistic. Numai în tragedia greacă îşi dau întâlnire şi se topesc într’o minunată sinteză cele mai variate mituri şi tradiţii folkloriee eu cele mai vechi credinţe religioase şi datini strămoşeştii, mireasma cultului de pe altare simple sau din temple somptuoase cu nedumeririle gândirii sau cu arzătoare probleme politice ori sociale, preamărirea trecutului cu critica prezentului, ideia blestemului rasial cu trăsnetul destinului, urgia fatalităţii cu maiestatea conştiinţei, aurul binelui cu purpura frumosului.
   In Introducere, d. profesor D. Marmeliuc face un excurs asupra originilor tragediei greceşti, origini aşa de mult discutate încă din antichitate. Ţinând înţeleaptă cale de mijloc între atâtea ipoteze belicoase ale învăţaţilor moderni, în deosebi germani, autorul, pe baza elementelor sigure ale tradiţiei antice, pune origina tragediei elene „în împreunarea fericită a două genuri literare (cântecul corului de satiri şi iambul ionic), originale, ale geniului elen, create de două seminţii deosebite ale acestui popor înzestrat, şi această împreunare s’a întâmplat pe pământul atic, iîn Atena, vatra de lumină a tot ce s’a creat sublim şi veşnic în cultura veche a Grecilor" (p. 5).
   Aischylos e acela care desprinde elementul propriu zis dramatic din vagul şi de multeori haosul corului şi al lirismului, conturându-1, cr-ganizându-1 şi insuflându-i forţa şi vraja unei arte geniale pe care nici unul din tragicii următori nu le-au atins. Autorul subliniază seria de contribuţii personale ale primului tragic la precizarea şi înălţarea artei dramatice la rangul de regină printre celelalte genuri literare.
   In alte patru pagini, e arătată pe scurt Viaţa lui Sofocles. O vieaţă de lumină şi bucrii cum la puţini le este dat să aibă. Darurile sale artistice unite cu acea frumuseţe fizică, proprie rasei ele-nice, au făcut din tragicul Sophocle una din acele rari apariţii în oare Elenii vedeau încarnarea acelui postulat de perfecţiune ideală Kalon Kagathon. Tradiţia vorbeşte de anumite necazuri de bătrâneţe ale poetului. Lucrul nu este exclus dacă ne gândim că el avea moştenitori din două căsătorii, Dar aceste inevitabile supărări într’o vieaţă de om nu i-au rupt armonia luminoasă a geniului şi a unei frumuseţi spirituale nepieritoare legată de acest geniu.
   Se analizează apoi cu lux de amănunte trei din piesele păstrate ale lui Sophocle; Aias,

© BCU
TrachinîMe şi Antigona. Desfăcând până la subtilitate elementele mitice, eroice, morale şi dramatice ale fiecăreia din aceste piese, autorul desprinde cu preciziune şi claritate figurile centrale ale eroilor. Discreţiunea lui Aias, brutalitatea şi răutatea lui Heraeles, chiar atunci când a cunoscut pricina adevărată a nenorocirii sale, puterea de neînfrânt a conştiinţei şi a voinţei Antigonei, frumuseţea aproape creştină a martiriului şi a morţe.i acestei fecioare cu profil unic în istoria femeilor păgâne, te întâmpină cu un natural impresionant când străbaţi paginile acestei cărţi. Este meritul covârşitor al autorului, ca făcându-şi drum prin jungla atâtor ipoteze şi deducţii, să reuşească să ajungă la concluzii care stau cu semeţie în picioare.
    Subscriem din toată inima afirmaţia că Aias şi în deosebi Trachiniile au fost compuse sub influenţa theodiceei şi artei lui Aischylos. Rămâne de scris un studiu întreg asupra influenţelor reciproce dintre cei trei mari tragici. Anumite observaţii, sumare răspândite ici şi colo prin reviste sunt insuficiente.
    Jumătate din studiul d-lui profesor Marrne-liuc este consacrat analizei Antigonei. Această piesă este într’adevăr una din capodoperele poeziei universale şi merita o atenţie deosebită. Autorul insistă cu drept cuvânt asupra a două texte, celebre încă din antichitate, ale tragediei Antigonei. Iată primul: „Multe minunăţii mai există: mai minunat decât toate este omul. El a puis stăpânire pe mări, el munceşte cu plugul, an de an, Pământul, această supremă zeitate, nepieritoare, inepuisabilă. A ajuns domn peste toate vietăţile lumii, peste paseri, animale sălbatice şi tot ce viează în fundul mărilor. Eî a înfrânat calul şi a pus la jug pe neobositul taur. A învăţat apoi limba şi gândirea întraripată şi orânduirea de state, precum s’a deprins să se ferească de frig şi de ploaie şi să prevadă viitorul. Numai să scape de Hades n’a găsit mijloc, deşi a găsit leac contra boalelor. înzestrat cu ingeniozitate uluitoare pentru diferite arte, el merge, fie spre rău fie spre bine, şi devine un păstrător al statului, cinstind legile pământului şi dreptul divin, devine însă nimicitor de stat, fără stat, când n’are în sine binele fără semeţie. Cine este aşa, nu-1 doresc nici tovarăş de cămin, nici tovarăş de gânduri" (p. 49 w. 332 sqq. din Antigona). E în aceste cuvinte un imn de glorificare a omului pentru neobosita lui muncă şi pentru genialele lui creaţiuni. E conştiinţa apogeului umanismului elen. Ceeace bătrânul Aischylos punea cu atâta evlavie pe seama Titanului Prometheu, Sophocle atribue di-
   rect puterilor izvoditoare ale omului. Anthro-pocentriismul sophocleean nu implică însă indiferenţă religioasă. Dimpotrivă. Sforţările gigantice ale omului de a cuceri tainele firii înalţă biata noastră fiinţă efemeră până la înălţimile Olympului. Dar, spre deosebire, în oarecare măsură, de oamenii aeschyleeni pe care Prometheu
îi putea scăpa, cel puţin simbolic, dela moarte, cei ai lui Sophocle nu pot evita Hadesul. E aci cel mai sigur destin dintre toate destinele muritorilor. Ca şi Thucydide, Sophocle nu consideră drept cetăţean vrednic de acest nume pe cineva decât dacă se integrează în chip desăvârşit în ordinea statului, în legile pământului şi în dreptul divin. In cazul Antigonei legile statului nu sunt depăşite de dreptul divin decât în aparenţă, pentrucă aceste legi erau oficializarea egoismului tiranic al lui Creon.
   Al doilea text celebru din Antigona al cărui mesagiu străbătând prin veacuri ne mişcă şi azi ca pe spectatorii lui Sophocle, este : „Nu sunt născută pentru a împărtăşi ură, ci numai iubire" (p. 55 v. 523 din Antigona). Sunt cuvintele Antigonei. Ele sunt ca o dulce prevestire a divinului nostru Mântuitor care a pus ca lege supremă la temelia creştinismului minunatul) îndemn : „Iuibiţi-vă unul pe altul!“
   Cartea d-lui profesor Marmeliuc e grea de erudiţie. Se trec în revistă şi uneori se discută pe larg numeroase ipoteze şi teorii. Şi nu e aproape problemă, de formă sau de fond, în drama lui Sophocle care să nu fi provocat discuţii şi teorii. Unul din meritele considerabile ale lucrării de faţă este de a fi discutat amplu şi de a fi propus de fiecare dată o soluţie judicioasă în capitolul punerea în scenă a tragediilor în chestiune. Cronologia pieselor şi punerea lor în scenă formează două grele pietre de încercare pentru filologi şi istoricii literari. D. Marmeliuc nu se sfieşte să torpileze cutare ipoteză pentru a propune soluţii pe care i le-au sugerat studiul atent al textelor şi condiţiunile de punere în scenă din veacul V în. de Hnstos.
E o frumoasă performanţă a ştiinţei româneşti pentru care felicităm din toată inima pe autorul volumului de faţă.
   Claritatea şi cursivitatea stilului fac lectura acestui volum cât se poate de plăcută. Rezumatul german e dens şi precis. Dorim autorului sănătatea şi vigoarea de a ne da şi volumul II al acestei lucrări pe cât de interesantă pe atât de atrăgătoare
   ,                            IO AN COMAN
57
© BCU
CRONICA MĂRUNTĂ
0 INTRAM IN ANUL XX. — Revista Gândirea a apărut la 1 Maiu 1921 în Cluj, în capitala intelectuală a Transilvaniei româneşti. Cronologic, la 1 Maiu viitor se vor împlini 20 de ani dela ivirea ei în câmpul literaturii noastre. De fapt însă, existenţa revistei a suferit în acest timp unele sincope, care i-au întârziat pasul. De una dintre aceste sincope, — cea din anul 1934 — e vinovat actualul ei redactor responsabil care. întemniţat din Ianuarie până în Aprilie,, n’a putut să redea viaţă publicaţiei decât în luna Octombrie a aceluiaş an. Astfel, stăm în pragul anului XX, când ar fi trebuit să ne găsim aproape la sfârşitul lui.
   Lucrul acesta nu are, de altfel, decât o însemnătate secundară. însemnătatea pe care punem preţ, e persistenţa ei şi dâra pe care a lăsat-o în acest timp în cultura românească. In ultimii 20 de ani, sumedenii de reviste au apărut şi au dispărut. Mai mult încă, unele care veneau de dincolo de războiul mondial cu prestigiu incontestabil nu s’au putut menţine, spre regretul nostru. Continuitatea unei vechi publicaţii, mai ales într’o ţară de cultură tânără cum e a noastră, constituie un drept în plus la consideraţie din partea celorlalte popoare. Franţa nu e o ţară (tânără, dar ea se poate lăuda, ni se pare, cu cele mai vechi reviste din câte apar în Europa. La noi e greu să se înţeleagă nu numai! ce însemnează lucrul acesta, dar şi ceeace însemnează o revistă ca stimulent al creaţiei literare şi artistice şi ca îndrumare a creaţiei acesteia.
   Gândirea însă va continua să apară, mai sigură de drumul ei decât oricare altă publicaţie din ţară. Crezul ei, formulat eu mult înaintea altor reviste de peste hotare, abia acum e de actualitate europeană. Principiile, bunăoară, pe care caută să se aşeze literatura şi arta naţio-nal-socialismului german, par noi pentru publicul Reichului. Ele sunt însă exact aceleaşi, pe care de 20 de ani le afirmă în România revista Gândirea. Nu suntem atât de naivi să credem că această revistă ar fi exercitat vre-o influenţă peste hotare. Suntem prea normali ca să ne îngăduim asemenea aiureli. Dar coincidenţa, pe care o subliniem, între ideile conducătoare ale literaturii şi artei germane şi între ideile noastre, arată tocmai vitalitatea crezului revistei Gândirea. Această vitalitate constituie actualitatea ei. După 20 de ani dela apariţia întâiului număr, se dovedeşte că intuiţia mănunchiului de scriitori, din jurul ei, a mers direct la elementele permanente ale spiritului autohton, şi aceste elemente de valoare permanentă dau ac-
tualitatea publicaţiei, care le-a susţinut timp de două decenii. Gândirea va putea să dispară numai în momentul când o publicaţie similară va reprezenta acelaş crez cu mai multă strălucire şi cu mai multă vigoare decât ea. Pe aceea n’o vedem încă. E loc mai departe pentru misiunea noastră care, luată pe umeri de un grup restrâns, n’a slujit grupului, ci conştiinţei româneşti în întregimea ei.
   SPRE O PLASTICA NOUA. — Am văzut, luna trecută o expoziţie de tineri artişti legionari la sala Dalies. Pictori, decoratori, sculptori, arhitecţi Legionari — întrucât se manifestau ca grup politic; dar nu numai atât: legionari în nă zuinţa de a găsi o expresie plastică ideilor ce-i însufleţesc. Din acest punct de vedere, expoziţia lor ni s’a părut cea mai interesantă dintre manifestările ultimilor ani. Nu era ceeace se numeşte o realizare, oi u ntumult de căutării, un clocot de strădanii spre ceva nou. Aceasta interesează însă în grad incomparabil faţă de obişnuitele plăsmuiri în formula banală.
   De mult timp, plastica noastră a luat un drum greşit, ce nu mai poate duce la nici o cucerire şi la nici o glorie: drumiul peisagismului impresionist, clişeu exasperant, care se înfundă în neputinţă. Ca să iasă d'to acest impas mortal, plasticei noastre îi trebuie zguduirea unei crize. Fără o viziune nouă ea nu se poate ridica din platitudinea peisagistă. Iar această viziune nouă n’o poate da decât un nou etos, o nouă spiritualitate. Ca în toate activităţile spiritului omenesc, în plastică nu e suficientă tehnica penelului sau a dălţii. Acesteia sunt mijloace. iar nu scopuri. Măiestria dălţii sau a penelului e necesară pentru a exprima ceva ce trece dincolo de meşteşug. Singur etosul lăuntric poate da acest ceva, aceeistă viziune, pe măsura căreia iînsuş meşteşugul se desvolltă. Vă puteţi1 imagina un Michelangelo, un Rafael sau un Leo-nardo zugrăvind numai peisagii şi ajungând cu ele la gloria plăsmuirilor de care se leagă numele acestor giganţi?
   In expoziţia dela Dalies, am văzut îndrăzneala unui etos nou. Panouri vaste cu încercări de compoziţii complicate, machete turmentate de vedenu mitologice, splendide miniaturi de palate şi bisericii de o încântătoare euritmie arhitectonică. Ca viziune, nimic nu seamănă cu ceeace e atât de obişnuit în plastica noastră. E, dimpotrivă, o ruptură. Şi ne place să credem că această ruptu-
5«
© BCU
ră se datoreşte tocmai noului etos, noii credinţe ce înfierbântă pe tinerii artişti. Sunt în proectels lor elemente bizantine, elemente de legendă etnică, sau .istorică, elemente din mişcarea legionară, în tendinţa de a 3e contopi în unitatea unei armonii. N’au ajuns până acolo, dar drumul lor într’acolo se deschide : spre o plastică nouă.
   Am vizitat la Berlin o expoziţie colectivă de artişti contimporani. Nu mai era în ea nimic din stridenţele expresionismului de altădată. Impresia ce se desfăcea era aceea de linişte a inspiraţiei, de limpezire şi purificare a maselor de coloare, de compoziţie dozată şi de proporţii ritmice. Plastica şi arhitectura germană au revenit la ceeace se numeşte neoclasicism. Am văzut iarăşi reproduceri din pictorii italieni actuali: e a-celaş clasicism nou al compoziţiilor de dimensiunii mari, al pânzelor „ou subiect”, — ceeace făcea oroarea impresionismului inform de până ieri. Pretutindeni , vechea formulă a fost părăsită. Se poate obiecta însă plăsmuirilor noi, vă* zute în străinătate, un prea mare servilism faţă de arta consacrată a muzeelor istorice. Multe pânze die-ale acestor contimporani par mai de grabă actualizări ale unor tablouri celebre, văzute de atâtea ori în galeriile europene.
   Tinerii artişti dela Dalles sunt străini de asemenea primejdii. Elementele vădite în schiţele şi in proectele lor tumultoase sunt autohtone In-tr’o plastică românească regenerată nici nu poate fi vorba de o revenire la clasicismul occidental care nu este expresia modului nostru de a face artă, oi mai de grabă de un neobizantinism cu substanţă etnică.
   MUZELE IN POLITICA. — Contribuţia muzelor la marile mişcări de idei nu e un lucru modern. Arta Clină n’a fost o artă pentru artă, Oi un mijloc seducător de a vehicula şi de a populariza ideile conducătoare ale cetăţii. O poezie întraripată de melodie are mai multă putere decât un tratat de a răspândi gândul şi de-1 transforma în sentiment. Orice religie cultivă versul şi cântecul în sensul acestui misionarism. O sectă cum a fost aceea a ereziei arianiste, care a hărţuit o vreme Biserica, nu contamina spiritele atât prin acrobaţiile ei de ordin dogmatic cât prin imnurile care le popularizau.
   Mişcarea legionară, încă dela începuturile ei, a folosit versul şi cântecul ca mijloc de propagandă. Şi cred că în mare parte succesul ei se datoreşte acestei metode de a-şi înfige crezul în inimi prin mag:la cuvântului cântat. O întreagă colecţie de cântece cu un conţinut variat, de durere, de revoltă, de îmbărbătare şi de eroism, stă
astăzi la dispoziţia mişcării. Fenomenul e unic în politica românească.
   Dintre alcătuitorii lor, cari sunt mulţi două nume se ridică deasupra: poetul Radu Gyr şl compozitorul Ion Mânzatu. Asociaţia acestor două talente, recunoscute în câmpul larg al literaturii şi al muzicii, a dat cele mai puternice şi mai frumoase cântece legionare. Despre Radu Gyr nu e nevoie să vorbim aici. Versul lui politic a avut norocul să-şi întâlnească puterea corespunzătoare în muzica lui Ion Mânzatu.
   Compozitorul legionar dispune de însuşiri melodioase multiple în sfera lirismului muzical. Alcătuirile sale se pot grupa în două categorii: muzică uşoară şi muzică politică. Autor de dansuri modeme şi de romanţe cu texte alese din poeţii noştri de valoare, Ion Mânzatu e popularizat sub pseudonimul străveziu de Nello Man-zatti. Creaţia lui în această direcţie e melodia sentimentală şi sinuoasă, căreia nu-i lipseşte distincţia necesară pentru a salva din vulgaritate şi din banalitate. .
   Cealaltă fază a talentului său e cu totul neaşteptată. Dansul a pierit ca şi cum n’ar fi fost; romanţa s’a stins şi ea. In locul sinuosităţilor le-, nevoase apar dintr’odată tonuri virile de luptă, trâmbiţe de biruinţă şi buciume de gemăt înfundat „Sfântă tinereţe legionară" şi „Imnul muncitorilor" parcă sunt operele altui compozitor. Tăria unui crez înalt îl străbate şi gravitatea lui îl face pe cântăreţ să arunce chitara dulcilor serenade. In „Sfântă tinereţe legionară" Ion Mânzatu a creat o capodoperă a genului politic. Prospeţimea melodiei, ritmica fugoasă, care îmbrânceşte sufletul mereu înnainte, accentul de voinioie, care izbucneşte parcă din colnicele codrilor, au impus acest cântec peste toate celelalte ca marş al generaţiei noi. In comparaţie cu el, Horst-Wessel, marşul naţional-socialiS" mului german, e grav, dar pentru urechea noas -tră pare greoiu ; iar fermecătoarea Giovinezza e parcă prea gentilă şi prea graţioasă pentru un cântec politic.
   Cealaltă creaţile a sa, „Imnul muncitorilor legionari", e o compoziţie mult mai savantă, al cărei stil mi se pare, atinge o culme între plăsmuirile lui Ion Mânzatu. El avea de luptat aici cu „Internaţionala", care e, incontestabil, un cântec de mare putere, şi trebuia să-i opună o forţă cel puţin egală, în scopul de a vrăji sufletul muncitoresc şi de a-1 smulge din curentul comunist pentru a-1 încadra în disciplina românească a legiunii. Compozitorul a izbutit, Cântecul său începe în registrul de jos, simbolizând strădanii gigantice de a sui din prăpăstii spre culmi, şi urcă mereu, talaz după talaz, până Ia
59
© BCU
acel strigât scânteietor de luptă şi de biruinţă, marcat prin cuvintele • Cu creştetul în soare' El n’are spontaneitatea verde a marşului ţine reţii; adânc gândit şi laborios alcătuit, în el e prea muilftă artă pentru a fi un simplu cântec politic. Compozitorul a mărturisit nu odată că l-a zămislit după sugestiile lui! Conneliu Zelea Codreanu, pentru a cărui memorie are un cult aproape religios. Dar nu e mai puţin adevărat că acest cântec înfruntă cu mândrie „Internaţionala" marxismului.
   Cuviinţele lui Radu Gyr intră în aceste xnelodl vârile ca degetele în mănuşă sau ca ramurile în coaja lor.
   Un poet şi un compozitor, asociaţi în acela? crez, au creait prin arta lor vehicule de comuniune sufletească mai puternice decât oricare aiit mijloc de propagandă. Solidaritatea legionară e o stare de spirit înainte de toate. La întreţinerea şi la intensificarea ei, Radu Gyr şi Ion Mânzatu au o considerabilă parte de contribuţie
  ARMATOLII, foalila săptămânală de luptă ar-mânească, se remarcă din mulţimea publicaţiilor recente printre fisionomie aparte. E legionară caşi ele, dar are în plus vigoarea specifică sufletului macedo-român. întemeiată cu opt ani înnainte. de regretatul Iancu Caranica, tânărul de splendidă inteligenţă şi de formidabil talent oratoric, şi de Constantin Paparaace, actualmente subsecretar de stat, foaia a suferit soarta suprimărilor, ca toate publicaţiile care au îndrăznit în această ţară s’o dubească şi să n’o batjocorească.
  „Armatolii" reprezintă spiritul macedonean încadrat în legiune. Remarcam într’o cronică
trecută tendinţa sau speranţa unora dintre (fraţii dela Pind de a vedea problema lor deslegată sub egida Romei. Armato) ii cred, dimpotrivă, că o Românie tare o va soluţiona. Scrisul lor ardent şi necruţător e străbătut de această convingere.
   Tocmai fiindcă sunt macedoneni, ei consideră chestiunea purificării româneşti dintr’un punct de vedere mai amplu decât noi. Naţionaliştii, autohtoni să zicem, văd exclusiv impuritatea iudaică de care trebuie să ne eliberăm. MacedoŞ-menii văd în plus impuritatea greco-slavă. Cu această atitudine, ei se mişcă exact pe linia marelui Eminescu, uitată de noii în parte. Drepta- . tea e, fireşte, de partea lor, cu adausul că există şi o impuritate armenească la care trebuie să fim atenţi. Altfel, în viitor, locul Evreilor îl vor lua Armenii şi când naţionaliştii se vor trezi, antisemitismul va trebui transformat în antiar-menism.
   Foaia e împodobită cu desemne, care evocă portul tradiţional şi familia macedoneană exemplară. Fiecare număr aduce, printre articolele de sfântă patimă naţională, bine scrise, poesii în dialect. Nume necunoscute până ieri se afirmă.
E o erupţie de macedonism în cadru legionar.
   In ultimul număr poetul Ion Zeana, găsind cauzele înfrângerilor noastre în „alterarea autenticităţii noastre etnice", scrie aceste rânduri remarcabile :
   „Nu există decât o singură cale pentru salvarea noastră din marasmul în care ne aflăm : saltul uriaş dela iobăgie la imperialism. Pentru aceasta trebuie să deslănţuim cel mai crâncen războiri contra mentalităţii de rob. Şi să oficiem un singur cult: cultul orgoliului de rasă".
                        NICHIFOR CRAINIC
      Marea revista muencheneză, Das innere Reich, la care colaborează cei mai valoroşi scriitori ai Germaniei noi, publică în numărul său din Decembrie, sub titlul Das geistige Leben im heutigen Rumaenien, conferinţa ţinută de d. Nichifor Crainic la Universităţile din Viena, Breslau şi Berlin, a cărei versiune românească s’a tipărit în numărul trecut al „Gândirii". Revista muencheneză, însoţeşte conferinţa de o notiţă documentară asupra autorului.
ANUL XX. — Nr. i.                                  IANUARIE i94r
                                         60
© BCU