GÂNDIREA  
 ANUL XIX—Nr. 9                           NOEMBRIB 1940
        SUMARUL:
CONSIDERAŢII COSMOGONICE
      ION PETRO Vid : Consideraţii cosmogonice . . '. 577
         ION PILLAT: Sonete.........................591
         QLGA CABA: Poemă de dragoste...............593
         GALA GALACTION:„Vocea părintească'* ....   594
         ADOLF MESCHENDORFER : Poezii...............598
         LADMISS ANDREESCU : Strana.................600
         TEODOR PLOP : Lupta........................610
         PETRU P. IONESCU: Unitatea cunoaşterii .... 613
                                          IDEI, OAMENI, FAPTE
                    MARIELLA COANDĂ: O învăţătură dela Ardengo Soffid 622
                    EMILI AN VASILESCU : Mitropolitul NicoLae apologet
                           creştin...................................629
                                           CRONICA LITERARA
                    OCTAV ŞULUŢIU: Emil Giurgiuca: Poeţii tineri ardeleni 626
                    GEORGE DUMITRESCU : Alice Soare : Sâmburi de
                           lumină....................................629
                                           CRONICA MĂRUNTA
                    NICHIFOR CRAINIC: Publicaţii basarabene. — Macedonia. — „Vrăbiuţă de pe deal'. — Basarabia cântată...........................................630
EXEMPLARUL 30 LEI
© BCU Cluj
                CONSIDERAŢII COSMOGONICE
                                         DE
                                    I. PETROVICI
     P oziţia mea personală faţă de problema existenţii lui Dumnezeu, mi-am fixat-o, cu deosebire, în comunicarea de la Congresul Descartes (Paris, . 1937) cu titlul: „L’idee de Dieu devant la Raison66 (o versiune românească, ceva mai puţin desvoltată, a apărut în Revista „Gândirea16, Septembrie 1937).
      Acolo am arătat în ce mod spectacolul luinii, conduce — împotriva circumspecţiei pozitiviştilor şi-a unui criticism excesiv — la presupunerea temeinică a unui fundament de natură transcendentă, — la Dumnezeu. N’aml fost un izolat lîn exprimarea acestei convingeri, întâlnindu-mă cu destui alţi cugetători — deşi fireşte nu cu toţi, fiindcă unii aveau rezerve radicale faţă de1 noţiunea) de transcendent — dar întâlnindu-mă în orice caz cu filosofi reputaţi şi sărbătoriţi, cum a fost bunăoară Maurice Blondei, adevărat erou al Congresului în chestiune şi care a spus răspicat: „Noţiunea de imanenţă şi iînsuş conceptul de relativitate n’au realitate posibilă nici semnificaţie conştientă şi utilizabilă, de cât referindu-se, cel puţin implicit... la transcendent... Afirmaţia trancendenţii se razimă deci pe ordinea imanentă, pe care totodată o şi depăşeşte, procurându-i principiul şi soliditatea ei finală".
     Fireşte m’am ferit a vorbi cu siguranţă doigmatică de pe crestele metafizicei speculative, şi de aceia n’am acordat concluziilor mele decât o valoare de probabilitate, — dealtfel în! practică Suficientă. Lucrul n’a putut fi desigur pe placul teologilor scolastici, care socot afirmaţiile teiste aproape de aceiaşi natură cu adevărurile matematice. N’am fost deci surprins din cale-afară cetind în cartea recentă a Părintelui Leon Veuthey (La Pensee Contemporaine), în care desfăşoară şi judecă fresca Congresului Descartes, unele rezerve faţă de punctul meu de vedere — pe care alţii l’au găsit poate prea îndrăzneţ — şi să aflu mustrarea că într’o concepţie justă în sine, am lăsat să se strecoare corectivul „probabilităţii”, (op. citat p. 206). Un reproş similar se adresează de astfel şi lui Blondei, care a lăsat să-i cadă din condeiu cuvântul „ipoteză66 în următorul pasaj : „Pafirmation rationelle d’un Dieu transcendent, â la fois principe et fin de tonte realite, ouvre aux etres spirituels, en face de l’insondable mystere, un sens de l’infini... une hypothese sur Ies rapports eventuels de l’etre contingent avec la Souveraine Perfection'6. (p. 181).
     O dovadă că filosoficeşte afirmarea Dumnezeului transcendent nu poate invoca certitudinea adevărului matematic (aşa cum pare a nu se îndoi Veuthey v. op. citat p. 35-36 şi 58-59) este faptul că alţi gânditori o socotesc chiar contestabilă, susţinând
cel puţin că mintea noastră nu poate eşi legitim din ordinea imanentă şi că trebue să primim existenţa ca un „datum", iraţional sau contingent’ căruia nu avem să-i căutăm o bază dincolo de ea.
       In scrierea „Moglichkeit und Wirklihkeit" a filosofului berlinez Nicolai Hartmann, ulterioară Congresului Descartes, (1938), postularea unei irealităţi transcendente, ca fundament al lumii noastre şi totodată „causa sui" (adică realitate absolută care nu mai presupune nimic) este din nou combătută cu argumente dialectice, de logică subtilă.
       Pornind dela ideia — exactă în sine — că ceiaoe împinge dialectica spiritului nostru spre conceperea Dumnezeirii, este faptul că existenţa empirică nu are un caracter necesar şi nu cuprinde în ea însăşi propria ei raţiune, de unde nevoia de-a ne ridica până la un fundament ultim, care îşi ajunge sieşi şi explică existenţa ca atare, — pornind de la această ideie, Hartmann susţine că „principiile" sau „axiomele", în orice domeniu, nu sunt necesare în ele înşele, ci numai în raport cu consecinţele lor concrete, modalitatea „necesarului" implicând o relativitate, în raport cu „altceva . 1). Aşa dar că Dumnezeu „ca existenţă absolut necesară, este mai degrabă o existenţă absolut contingenţă".                .
       Şi dacă e vorba ca urcându-ne cu dialectica chiar în regiunile transcendente, să nu putem imagina în,mod plausibil, o realitate necesară în sine, care să încheie seria existenţelor şi a cunoştinţelor, dacă aşa dar şi noţiunea principiului ultim (absolutului) este tot contingenţă — deci fără caracter terminal — atunci, ne întrebăm, de ce nu ne-am opri la lumea sensibilă, al cărui păcat fundamental e tocmai faptul contingenţii sale, faptul că nu ni se impune ca o necesitate, ci ca ceva care „este", dar ar fi putut să nu fie ?
       Menţinându-ne ferm la punctul nostru de vedere, nu credem că demonstraţiile lui Hartmann înlătură orice răspuns.
       Mai întâiu de toate e contestabil că nu există principii şi axiome, necesare în sine, — faimoasele idei care n’au nevoie de demonstrare. Este adevărat că pentru mintea omenească ideile necesare, au numai caracter formal. In domeniul realului nu întâlnim decât contingenţe, suntem însă mânaţi şi aicea spre găsirea unor fundamente necesare, convinşi, că — orice ar spune Hartmann — contingenţa nu este o poziţie ontică, ci numai o poziţie a cunoştinţei relative — a versiunii noastre omeneşti despre lume — care nu poate înainta „in concret»" dincolo de un anume datum existenţial. Acea contingenţă „marginală" despre care vorbeşte Hartmann — raportându-se şi la ideia de Dumnezeu — pe care n’o mai putem lega de altă realitate, dincolo de ea — aşa cum cer normele necesităţii din lumea relativă — acea contingenţă marginală, să nu ţie oare locul, în cunoaşterea noastră limitată, unei necesităţi de „alt ordin" care efectiv ar încheia edificiul existenţei, aşa precum nu pot face ultimele elemente din lumea relativităţii ?
       In orice caz un fundament terminal, necesar în sine (formula „Ciausa sui" e o exprimare stângace şi omenească a aceleiaşi idei) este un postulat esenţial al raţiunii noastre, dominată de ideia unităţii, a acestei raţiuni, care nu pare a se adapta deplin
        ?) „Man nennt die logischen Gesetze oder die Axiome der Geometrie „notwendig“ weil auf Grund ihres Bestehens das abgeleitete notwen dig ist.“.
        „Prinzipien sind freilich ein Fundament der Notwendigkeit. nămlich der am Concretum auftretenden Notwendigkeit. Sie selbst aber sind durchaus zufăllig“.
        „In Wahrheit bedeutet aber ein aus sich selbst notwendiges Wesen ein nicht notwendiges Wesen. Denn Notwendigkeit hat nun einmal die ăussere „Relativităt an sich*'. (op. citat pp. 93 si 941
în lumea simţurilor, ţinându-şi parcă o parte din cadrele ei structurale la dispoziţia altei lumi mai înalte, pe care ne ajută a o bănui. Toată cercetarea noastră ştiinţifică este dirijată de gândul fundamentului ultim, de ideia unor principii necesare în sine, fără de care n’ar exista imboldul necontenitei mergeri mai departe. Dacă spiritul nostru ar avea încredinţarea că fundamentul ultim este contingent, atunci de ce s’ar îndrepta acolo şi mu s’ar opri dincoace, din moment ce ori unde şi deopotrivă ne isbim de iraţionalul contingenţei ? Se va zice că există totuşi pentru spiritul cunoscător imperativul înlănţuirii necesare, al unei înlănţuiri externe, care trebue împinsă şi continuată cât mai mult cu putinţă. Dar această necesitate extensivă, oare s’ar opri în pragul unei contingenţe iraţionale, să nu fie şi ea surogatul unei necesităţi interne, nemăsurat mai luminoasă, care ne depăşeşte dar pe care o presimţim ? O necesitate care ar îmbrăţişa întregimea fiinţării, dându-i un sens care nouă ne scapă, dar care n’ar lăsa nimica la discreţia hazardului şi a misterului iraţional. Noţiunea de D-zeu nu exprimă, într’o anume privinţă, decât convingerea! raţiunii noastre, că cineva care ar putea să pătrundă absolutul până în intimităţile sale, nu s’ar mai isbi de nici o enigmă şi toate obscurităţile aparent radicale s’ar lămuri într’un fel şi ele.
       Cu această pretenţie vine conceptul de D-zeu, faţă de noţiunea opusă a unui principiu ultim, care ar fi contingent şi misterios, nu numai pentru capetele noastre, dar chiar pentru spiritul cel mai cuprinzător şi mai capabil să descurce ghemul tutu ror tainelor — susceptibile de explicare.
       Fiind hotărât aderenta! acelei concepţii care socoate că spiritul nostru, în cursa lui explicativă, nu se poate linişti definitiv decât într’un transcendent căruia i s ar atribui virtuţile de-a fi „causa sui“ (bine înţeles aceasta în filosofie, căci celelalte ştiinţe pot staţiona la noţiuni - limită cu caracter contingent, deci la realităţi relativ ultime care nu pot fi cauza lor proprie, ci numai cauza altor fenomene şi cel mult a unor aspecte proprii, cu caracter mai derivat) — împărtăşesc totuş şi eu convingerea că scoborârea dialectică de la Dumnezeu la lume e cu mult mai anevoioasă, pentru spiritul omenesc, decât fusese ridicarea de la lume la fundamentul ei transcendent şi divin.                                                        ' .       ' ' . : •
       Dacă nici ridicării, oricât ne va fi părut de temeinică, nu i-am putut acorda grad de certitudine stringentă, cu cât va fi mai ipotetică o descindere care ar pleca dela D-zeu însuşi şi-ar ambiţiona «să explice geneza cosmică şi aspectele existenţii!
       In prima eventualitate se pleacă dela un teren cunoscut — lumea sensibilă — şi se merge, mânat de puterile raţiunii, spre vagi conturări, dincolo de zarea limpede a viziunii.
       Dar în cel de al doilea caz se construeşte cunoscutul, pornindu-se de la o lumină abea întrezărită, de la un absolut, căruia pentru a-i surprinde taina creaţiei, ar trebui să te contopeşti cu dânsul, eliberându-te de acele limite nemiloase, care te menţin la suprafaţa lucrurilor, interzicându-ţi străfundul existenţii.
       Cine ar putea cu astfel de limite să desvălue misterul existenţii şi să-l prezinte în forme adecuate ?
       Nici o mirare că atâţia oameni măsuraţi preferă să renunţe la orice conjectură, în acest domeniu cosmogonic, pe care l’a explorat cu fantezia ei naivă, omenirea tânără şi neexperimentată, în faza cugetării sale mitologice.
       Şi totuş speculaţia metafizică, în clipele ei de îndrăzneală, nu-şi poate lega aripile şi nu se poate închide în fortăreţele prudenţii. Să merite neapărat desavuare ? Poate că nu, dacă bine înţeles se iau aminte unele măsuri de prevedere. Mai întâiu,
                                                    579
© BCU Cluj
nici /vorbă de pretenţii de certitudine, ci numai o construcţie simbolică, cu articulaţii suple, ce-ar ţine mijlocia între joc şi adevăr. Pe urmă oricare ar fi semnificaţia pe care o dai eşafodajului, în nici un caz să nu cadă în contrazicere cu aspectele bine definite ale experienţii, ba chiar să ofere ipostaselor ei esenţiale relieful unei iluminări mai vii. In sfârşt deşi metoda analogiei & singura cale pe oare o avem la dispoziţie, sa nu uităm imensa depărtare) de la Dumnezeu la fiinţa omenească, distanţa incomensurabilă de care se speria Descartes şi care tot enormă rămâne cbiar dacă am accepta atenuările cartesianului Malebranche. Evident nu se poate renunţa complect la calea analogiei — cu noi înşine şi cu ce ştim din lumea experienţii noastre — dar putem evita analogii cu „micimile" noastre învederate, pentru a ocoli primejdia unui antropomorfism copilăresc şi trivial.
        Altfel, întrezărirea unui sens al existenţii — şi deci ş’al creaţiunii — nu se poate face decât în cadrul sensurilor inteligibile pentru om, tot aşa precum orice interpretare cosmogonică nu se va putea libera de ideia finalităţii, ideie dominantă şi supremă în viaţa spirituală a dimensiunilor noastre.
        Se va zice desigur că şi aplicarea acestor tipare indispensabile, însemnează o traducere fantezistă în limbajul omenesc a unor adevăruri, care în lumea lor absolută ar avea cu totul laltă înfăţişare. Interpretarea noastră s’ar reduce astfel la o plăsmuire fără corespondenţă cu realitatea obiectivă, pe care n’o putem sesiza şi nici concepe cu mijloacele noastre.
        Fără a pretinde câtuşi de puţin, că formele înţelegerii umane se suprapun realităţii absolute — ceiace ar atrage o cunoaştere integrală pe care suntem departe de a o poseda — credem totuş, şi lucrul l’am argumentat cu altă ocaziune *), că, imaginea noastră despre lume nu este absolut subiectivă, ci una din numeroasele versiuni posibile ale adevărului însuş, văzut din diferite unghiuri şi la niveluri spirituale deosebite. Intre aceste versiuni variate există un oarecare paralelism, o corespondenţă care le face traductibile una într’alta, aşa încât într’o versiune omenească, străbate evident sub o formă scăzută şi simbolică, ceva din natura adevărului însuş. Cu aceasta n’am justificat fireşte orice născocire şubredă a unui cap omenesc izolat, ci numai speranţa de a se putea surprinde „ceva" din realitatea absolută, cbiar în cadrele categoriilor umane, osândite principial la o înţelegere redusă, pentru uzul unor interese specifice şi limitate. Şi desigur capacitatea de apropiere de adevărul în sine, va creşte cu atât mai tare cu cât ne vom sălta mai hotărât deasupra zonei egoismului animalic, unde imaginea despre lume constitue o versiune şi mai scăzută, decât acea pe care o făurim desfăcându-ne din micimile inerente speţii noastre omeneşti.
        O convingere conştientă sau instructivă în posibilităţile noastre de-a aborda problema cosmogonică a genezii, fără a cădea neapărat într’o înşirare de gângurin puerile, a avut-o desigur toţi acei filosofi care s’au silit să întrevadă ceva din taina creaţiei şi să caracterizeze raporturile dintre Dumnezeu şi opera sa.
        In interesul unei orientări prealabile, să începem cu o sistematizare a speculaţiilor încercate şi-a interpretărilor prezentate cu mai mult sau mai puţină putere de sugestie. Măcar a tipurilor principale şi cât mai rezumativ cu putinţă.
        In primul loc să menţionăm — pentru a o lăsa la o parte — concepţiunea care nu face din Dumnezeu, autorul integral al lumii, ci numai un arhitect al ei, care n’a avut decât să modeleze o materie preexistentă şi coeternă cu dânsul. Este în fond con- 1
        1) In deosebi în studiul: „La Conmaissance humaine et le Transcendent(Philosophia,
voi. II. 1937).                .
                                                     580
© BCU
cepţia lui Platan, oricât marele filosof — făuritorul celei mai complecte liste de argumente în favoarea existenţii lui D-zeu — a căutat să supţie acea materie preexistentă, identificând-o cu indefinitul (xodopcccov) sau chiar cu vidul, cu nefiinţa (xo pi] Sv) Dintre moderni putem cita, între alţii, un filosof cu aceiaşi convingere, pe John Stuart Mill, care în frumoasele lui „Esseuri asupra Religiei”, a conchis că din examenul lumii, Dumnezeu poate fi infinit de bun, la urma urmei şi infinit de ştiutor, însă nu infinit de puternic, forţa lui trebuind s’o concepem limitată de natura materialului pe care la modelat. Interpretarea aceasta — pe care şi Kant pare s’o fi crezut mai plauzibilă decât altele, în orice caz mai lesne demonstrabilă — cu toate pretenţiunile ei de a se armoniza mai bine cu prezenţa imperfecţiilor din lume, suferă de neajunsul de a smulge ideii de D-zeu, unul din rosturile şi una dini utilităţile ei principale: aceia de a fi un punctusderminus al gândirii, un loc de odihnă, suprimând contingenţa cosmica. Insă prin menţinerea unei materii coeterne, se lasă contingenţa terminală cel puţin pe jumătate, aşa încât ideia divinităţii nu-şi mai îndeplineşte unul din oficiile esenţiale pe care le avea în economia gândirei filosofice.
       Lucrurile se schimbă în interpretarea că lumea ar fi un produs exclusiv al lui D-zeu, deci fără colaborarea cu un element străin.
       Dar şi aci întâlnim două tipuri deosebite: a) interpretarea panteistă b) interpretarea teistă.
       Panteismul nu separă lumea de autorul ei, ci alcătuesc împreună o unitate (Deus sive natura). Dumnezeu e o realitate în devenire, nu o perfecţie iniţial realizată. In orice caz lumea e corpul lui D-zeu, manifestarea sa, expresia sa exterioară^ iar fenomenele naturale se petrec în sine, nu în afară de el. S’a reproşat acestei concepţii, împărtăşită şi dânsa de filozofi celebri — ca Stoicii în antichitate, Giordano Bruno, Spinoza, etc. — că face pe D-zeu părtaş la toate imperfecţiile lumii, că în loc de un D-zeu actualizat, ni se înfăţişează unul virtual, care se desvoltă, un D-zeu deci necomplect, care are trebuinţă de lume, pentru a se desăvârşi pe sine, într’un processus de altfel niciodată terminat.
       Smulgându-i perfecţiunea iniţială, nici dânsul n’ar mai putea face oficiul unui punctus terminus, al unei realităţi necesare, causa sui (Lucrul se observă mai puţin la raţionalistul Spinoza, (dar mai tare în panteismul dinamic al Romanticei germane).
       In schimb teismul — care separă pe D-zeu de lume — oferă de-acapul o perfecţie realizată. Dar şi aci se nasc alte nedumeriri: Dece crează Dumnezeu lumea ? Dintr’o necesitate ? Dar atunci nu avea tot ce-i trebue, deci nu era perfect. Pentru a se ocoli impasul acestei întrebări naturale, is’au propus diferite explicaţii, toate cu scopul de se înlătura ideia creaţiei din lipsă, a creaţiei din necesitate. Aşa ar fi soluţia neoplatonică a „vasului prea plin care se revarsă” deci a creaţiei din abundenţă; crearea din bunătate sau generozitate a teologiei creştine; din plăcerea sacrificiului de sine D-zeu crează lumea rupând bucăţi din substanţa sa proprie (Ra-vaisson); în sfârşit soluţia mai obscură a lui Schelling, în care geneza lumii din absolut n’ar porni din iniţiativa acestuia, care nare nici un fel de trebuinţă în perfecţia sa deplină, ci ar rezulta dintr’o desprindere a finitului, din sânul divinităţii, printr’un proces de defecţiune, de răzvrătire, de rătăcită independenţă, în realitate o cădere. (Abfall von dem Absoluten).
       O altă întrebare grijulie de perfecţia divină a fost acea dacă prin creaţia lumii, Dumnezeu nu-şi diminuează cumva tezaurul lui propriu, nu-şi consumă o parte din substanţa sa. A răspuns afirmativ Ravaissen prin interpretarea mai sus citată, compensând paguba îngustării prin sublimitatea sacrificiului. Alţi cugetători răspund
                                                     581
© BCU
negativ, ca de pildă Plotin. In concepţia acestui filosof al antichităţii expirânde sunt şi unele trăsături panteiste, întrucât creaţia lumii ar fi un proces de emanaţie naturală. Insă D-zeu rămâne deasupra lumii, nu-şi desvoltă prin ea virtualităţile sale şi nici nu-şi consumă prin acea emanaţie nimic din esenţa sa proprie; ca ştiinţa care se comunică fără a se epuiza, ca făclia din care se aprinde o altă torţă, fără a se pierde din lumina ei...       •
        Creştinismul a crezut că poate salva mai bine integritatea divină, după geneza lumii, renunţând la periculoasa teorie emaţionistă (Plotin adăogase o serie de pilde mai puţin edificatoare: exalarea substanţelor odorifere, focul răspândite de căldură, zăpada de frig, etc) şi adoptând teoria creaţiei din nimic.
        Prin această concepţie — de altfel greu accesibilă înţelegerii noastre — nu numai că se da expresia cea mai impresionantă imenselor puteri ale divinităţii, dar nu se mai punea chestiunea unei scăderi a substanţei divine, ca echivalent compensatoriu al creaţiunii,
        In sfârşit o altă problemă legată de concepţia teistă era aceia de a se afla un mijloc de armonizare, între perfecţia creatorului şi imperfecţiile creaturii. Chestiunea se pusese şi mai incisiv la teoria panteistă, — dar nu se poate evita cu totul, chiar despărţindu-se lumea de autorul ei.
        Evident că lumea e inferioară perfecţiei divine. De ce na creat Dumnezeu o lume perfectă ca şi dânsul ? S’au încercat şi aci răspunsuri felurite, din care voi cita trei, ca mai interesante. Ne vom referi iarăş la Plotin care reduce iarăş lucrurile la manifestarea unei legi naturale: acea a procesiei descendente, care coboară actul creaţiunii pe o serie de trepte succesive, începând cu treapta cea mai înaltă, din imediată vecinătate a divinităţii, dar nu chiar la nivelul său propriu..
        Mai luminoasă decât legea lui Plotin — a cărei finalitate nu se zăreşte bine — ar fi explicarea lui Leibniz. După acest mare filosof german, două realităţi absolut identice, care nu s’ar diferenţia din nici un punct de vedere, n’ar mai fi două realităţi, ci s’ar suprapune, constituind una singură. In nici un caz D-zeu n’ar fi putut astfel creia o lume de perfecţia lui, căci ea s’ar fi confundat cu dânsul, şi creaţia ar fi dispărui. Numai cu condiţia expresă a unei diferenţieri, ceiace atrăgea dela sine un minus de perfecţiune, putea să creeze lumea; iar la rândul ei aceasta nu poate cuprinde două fenomene perfect identice, întrucât ele s’ar confunda, aşa că ţesetura cosmică alcătueşte o diversitate absolută, o pluralitate nesfârşită, unde nu există două exemplare la fel.
        A treia interpretare pe care am anunţat-o, în aceiaşi ordine de idei, este acea a gânditorului român L. Blaga, interpretare vrednică de inventivitatea acestui spirit constructiv.
        Mai de mult, în „Cenzura transcendentă4*, şi mai de curând în „Diferenţialele divine44, Blaga îşi aduce contribuţia sa speculativă la problema de care ne ocupăm. După convingerea sa, n’ar exista nici o imposibilitate din partea „Marelui Anonim44 (confundat cu Divinitatea) să se reproducă la nesfârşit, fără nici o scădere în forţă şi perfecţiune. Ar fi suficient să se cugete pe sine, şi orice act de autocugetare ar fi baza autoreproducerii sale aeveat Insă o atare zămislire de fiinţe egale sau chiar de altele prea puţin inferioare lui, i-ar periclita domnia liniştită, cu centralismul stăpânirii sale. De aceia, de teama unor uzurpări posibile, el îşi stăvileşte singur forţele creatoare, îngăduindu-şi numai reproduceri degradate şi minimalizate. Dar să dăm cuvântul autorului, reproducând textual câteva pasagii:
        „Marele Anonim, existenţă de o copleşitoare complexitate şi amploare, are prin
                                                     5®2
© BCU
sine însuşi, fără a fi supus nici unei scăderi sau alimentări, putinţa să genereze ad indefinitum. existenţe de aceiaşi amploare substanţială şi de aceiaşi complexitate structurală. Marele Anonim reprezintă un sistem autarhic deplin, el fiinţează ca un tot suficient sieşi, dar, datorită plenitudinei sale, el e îndrumat spre generare reproduc-tivă. Posibilităţile reproductive ale Marelui Anonim rămân însă, graţie unor măsuri speciale, o veşnică virtualitate, căci în deslănţuirea procesului reproductiv ar rezulta fie alte „toturi divine” adică tot atâtea sisteme autarhice, care s’ar sustrage pazei şi controlului central, fie sisteme egocentrice, care ar încerca să se substituiască întâiului şi tuturor celorlalte. In! amândouă cazurile s’ar declara într’un fel sau altul, o gravă teo-anarhie“. (Diferenţialele divine p. 29).
       „Marele Anonim intervine faţă de posibilităţile sale reproductive globale cu acte de anulare preventivă de maximă extensiune; numai aşa Marele Anonim poate salva centralismul existenţii”... „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare. Voinţa divină nu este decât substratul unor foarte ample operaţii eliminatorii sau de sistematică degradare şi decimare a „posibilităţilor” (p. 31).
       „Posibilitatea de reproducere totală, la nesfârşit, zace în însăşi „natura” Marelui Anonim, de unde urmează că actul creator real este doar ceiace rămâne neretezat la pasajul critic pe sub ochiul circumspect al divinităţii” (p. 32) „Voinţa Marelui Anonim nu este însă, ca a omului ,o facultate pozitiv realizatoare, ci în primul rând o facultate în serviciul unei uriaşe tăgăduiri, facultatea denaturării, a suspendării unor posibilităţi gata de a se realiza. Lumea cu făpturile sale, şi cu omul în ea, nu se datoreşte aşa dar Marelui Anonim în înţeles de „natura naturans”; ea se da tor eş te posibilităţilor reproductive ale Marelui Anonim, denaturate la maximum pe temeiul previziunilor egemoniice. Efortul voliţional al! Marelui Anonim, are ca obiectiv ceeace nu trebue să se facă, iar nu ceiace se face“. (p. 39).
       „Marele Anonim trebue să-şi refuze plăcerea de a se gândi cum „se gândeşte” un Narcis filosofic. Sub presiunea consecinţelor indezirabile, Marele Anonim se abţine deia gândirea globală a totalităţii sale, adică dela singura gândire, care ar merita epitetul de „divină”. Marele Anonim se vedea îndemnat să-şi stingă aproape în întregime gândirea... pentru a nu se realiza. In orice caz Marele Anonim nu-şi permite să se gândească „pozitiv” decât în „diferenţiale” adică în segmente minimalizate.
       ...Obiectul gândirei divine ar trebui să aibă un volum maxim, dar această gândire, ce comportă incalculabile riscuri, se înăbuşă, restrângându-şi din motive tactice, obiectivul la fracţiuni disparente”. (p. 41).
       Dar iniei diferenţialele mai însemnate Marele Anonim nu le reproduce din aceiaşi teamă ascunsă a concurenţii. „O însemnată parte din diferenţialele posibile; şi anume acele care corespund structurilor celor mai esenţiale, celor mai nucleare ale sale, Marele Anonim nu le emite“. (p. 55).
       „Marele Anonim nu se va reproduce astfel (sau nu se va gândi) decât sub formă de „diferenţiale divine”, ceiace înseamnă că orice reală făptură sau fiinţă de natură complexă nu este rezultatul unei geneze directe} ci produsul unei geneze indirecte pe temeiu de „diferenţiale divine” (p. 101).
       In sfârşit pentru a încheia, mai reproducem şi rândurile următoare :
       „Interesul de a se asigura râinduiala centralistă a existenţii, constrânge însă pe Marele Anonim la o atitudine circumspectă, uneori adversă, şi totdeauna restrictivă faţă de propriile sale posibilităţi reproductive” (p. 147)..
       „Marele Anonim, după mutilarea extremă a posibilităţilor sale majore şi după
                                                       5«3
© BCU Cluj
discriminarea diferenţialelor sale nucleare, ştie că a luat suficiente măsuri preventive şi că, în principiu, nici una dintre combinaţiunile posibile între diferenţialei nu va mai prezenta nici o primejdie serioasă pentru centralismul şi ordinea existenţii4' (p. 155).
       Fără a contesta originalitatea acestei ţesături meşteşugite, nu mă pot totuş lăsa prins de această sumbră poveste metafizică, chiar dacă aceea pe care i-aş opune-o n’ar avea mult mai mare putere demonstrativă. Dar nu mă pot împăca c’o teorie brutal an-tropomorfică în care toată activitatea creatorului e stăpânită pur şi simplu de spaima unei detronări eventuale; c’un Dumnezeu a cărui voinţă este numai negativă (împe-decându-şi cu gelozie egoistă posibilităţile de expansiune naturală), renunţând chiar să mai cugete altceva decât mărunţişuri elementare pentru ca nu cumva, prin spontaneitatea gândirii, să se nască monstrul care-i va uzurpa puterea; temându-se până şi de bietul om, căruia i-a mutilat iremediabil făptura ca să nu priceapă tainele mai adânci, acordându-i în schimb precare concesii iluzorii, aşa că, de fapt, orice omenească dorinţă de perfecţiune se sbate în van, iar iubirea de Dumnezeu îşi pierde orice drept şi suport!
        Şi mă gândesc la o altă viziune, ceva mai luminoasă, şi care parcă armonizează, dându-le un sens mai deplin, aspecte importante ale lumii cunoscute^ aşa cum ele se oglindesc în luciul cugetării noastre...
       . * * *
       La orice speculaţie metafizică trebue să-ţi întocmeşti puncte de plecare ferme, în zona mai puţin ozonată a învăţăturilor experienţii obişnuite.
       Un astfel de punct ar fi caracterul limitat al fiinţei omeneşti, evident superioară faţă de tot ce mai cunoaştem în lumea vietăţilor, însă tot o minusculă părticică faţă de întregul cosmic în care suntem înglobaţi. Imposibilitatea noastră de fiinţe mărginite de-a concepe "întregul44 şi de-a-1 oglindi exact în conştiinţă, reese suficient şi poate îndeajuns să se explice din faptul limitelor fatale pe care le purtăm cu noi, limite care se concretizează în forme de comprehensiune la nivelul mârginirei noastre. Partea nu poate înmbrăţişa întregul, — iată cheia explicativă a insuficienţii cunoaşterii noastre şi a caracterului ei mai mult subiectiv, fără să mai facem să intervină interdicţia poliţienească a unei cenzuri transcendente, pornită din iniţiativa un despot-Dumnezeu, înfricoşat de perspectiva răsturnării sale de pe tronul său universal. Chiar dacă un supliment de generozitate divină ar mai fi adăugat în complexitatea structurei noastre, câte-va „diferenţiale44 în plus, — lucrurile nu s’ar fi schimbat mai tare, fiindcă întregul nu poate fi înţeles de cât de el însuşi, sau absolutul numai de absolut. Este altă chestiune, de ce Dumnezeu ne-a făcut atât de mici şi nu s’a fixat la o creaţie mai grandioasă, echivalentă cu el însuş. Deocamdată ne oprim la constatarea, că — la fel cu totalitatea fenomenelor individuale, de toate categoriile, — suntem făpturi limitate, iar cunoştinţa noastră e imperfectă, relativă.
       Este drept că unii filosofi, recunoscând caracterul nostru de fiinţe limitate, au pretins totuş că dacă cunoaşterea omenească e evident şi dânsa limitată, în marginile acestea restrânse e totuş absolută, capabili fiind să intuim, în crâmpee şi fragmente, esenţa intimă a lucrurilor. A afirmat-o bună oară Schleiermacher, în opoziţie cu agnosticismul lui Kant, sau, mai de curând, Bergson în opoziţie probabil cu agnosticismul spencerian.
       „II me semble, spune Bergson, que pour touî le mondfe, une connaissance qui saisit son objet du dedans... est une connaissance absolue, une connaissance d’absolu, Elle nest pas la connaissance de tonte la realite, sans aucune doute; mais autre ehose
est une comnaissance relative, autre chose une connaissance limitee. La premiere altere la na ture de son objet; la secunde la laisse intacte, quitte â n’en saisir qu’une pârtie44.
        Aş putea de sigur zice altceva : o părticică dintr’un întreg, chiar dacă e mult mai mică decât întregul, în lung şi în lat, poate totuş să-l egaleze în dimensiunea adâncului, fracţiunea conţinând aceiaşi esenţă intimă, aceiaşi substanţă ultimă ca şi întregul. Dar asta nu înseamnă că acel adânc se străvede până la fund, în conştiinţa păr-ticelii, dacă dânsa ajunge la conştiinţă. O cunoaştere limitată, va fi fatal şi relativă. Intre cantitativ şi calitativ există o corelaţie, şi limitele unuia nu pot să n’aibă consecinţe în domeniul celuilalt. Ca o urmare a limitelor noastre, noi percepem lumea în tiparele extensive de „timp” şi „spaţiu”, ambele cu un puternic colorit subiectiv. Dar aceste cadre nu sunt numai cantitative, ci au şi aspecte calitative, căci altfel infinitatea amândurora ar trebui să Ie confunde, pe unul cu celalt. Atât spaţiul cât şi timpul au repercusiuni netăgăduite în domeniul existenţii calitative, şi în orice caz ceeace ar constitui principiul ultim sau cauza primă nu poate apărea în timp şi spaţiu, în cuprinsul cărora niciodată nu s’ar putea face totalizarea şi încheerea cunoaşterii. Limitele cunoştinţei noastre se raportă mai ales în domeniul calitativului, iar bariera pe care timpul şi spaţiul o pun cunoaşterii omeneşti, nu este atâta în extensiune, cât se aşează Ia rădăcina lucrurilor. Existenţa unor limite implacabile nu afectează, atâta îmbrăţişrea cantitativă, cât natura calitativă, în ceeace dânsa are mai originar şi mai profund. De aceea absolutul care se găseşte şi’n noi înşine, ca’n orice altă fiinţare, zace, în raport cu cunoaşterea, în formă de „inconştient44, iar în raport cu acţiunea vieţueşte sub formă de virtualitate, cu ascunse posibilităţi de isbucnire.
        Încă odată : ceeace este prea adânc în noi înşine, nu cunoaştem. O fiinţă limitată nu poate da de absolut, iar pentru a cunoaşte lucrurile trebue să le aşeze la oarecare distanţă. Prin aceasta însă le superficializează. Până şi pe Dumnezeu pentru a-1 gândi mai limpede, trebue să-l faci exterior şi atunci îl concepi antropomorfic, lucru de care nu scapă adesea nici capete deasupra duzinei.
     . N’ar fi exclus ca însăşi modalităţile concrete ale principiilor logice să se resimtă întrucâtva de prezenţa acelor limite şi poate că rolul preponderaht pe care îl joacă „negaţia” în cugetarea noastră, nu este strein de-o legătură cu aceiaşi limită structurală. x).
        O a doua constatare fermă ar fi că procesul cosmic e o devenire, un dinanism. De sigur inteligenţa noastră nu se împacă lesne cu icoana unei curgeri fără elemente stabile, a unei acţiuni fără agent. Spiritul nostru are nevoe de puncte fixe — în elaborarea materialului empiric — şi de aci introducerea de substanţe şi substrate, care totuşi nu apar în intuiţie. Cum aceste substanţe — la început identificate cu însăşi obiectele exterioare, solide şi aparent încremenite — se sustrăgeau necontenit încercării de-a le fixa în formă concretă, ideia de substanţă s’a transformat într’o categorie formală, într’un tipar al inteligenţii noastre, fără echivalent material. Transfor- 1
        1) Chiar principiul, eminamente afirmativ, al identităţii: A=A implică un, negativ pe care îl alungi, afirmând cel puţin, ca o bază nesdruncinaită, identitatea unui lucru cu sine însuş, Aplicarea descrescândă a identităţii A = B, A = C etc., (identitate parţială, adiică numai în unele pri-vinţi) însemnează o creştere continuă a domeniului negativ, care în momentul extrem, când nu se mai poate afirma identitatea din nici un punct de vedere (A şi non A) ajunge la formula principiului de contradicţie: A nu enon — A. Principiul terţiului exclus (A este ori B, ori non B), e expresia posibilităţii noastre de-a concepe lucrurile sau afirmativ sau negativ, — iar principiul raţiunii suficiente reprezintă de cele mai multe ori lupta de-a stabili continuitatea în dinamismul timpului (unde nu există identităţi pure) ceeace iar presupune intervenţia prealabilă a negaţiei, care constitue astfel o atmosferă permanentă a gândirei omeneşti. Aderenţa dintre funcţia negării şi limitele spiritului nostru se poate vedea şi de-acolo că tot ei îi e încredinţată îndeobşte încercarea de a trece dincolo de ele. Ce alta e oare metoda de-a ţţ-l imagina pe D-zeu prin negarea tuturor limitărilor , pe care ni le-a întipărit constant experienţa din năuntru şi din afară ?
marea aceasta a avut de autor, pe acela rare a fost iniţiatorul răsturnării multor credinţe ale simţului comun, pe Im. Kant.
       Totuş conflictul între dinamismul pur şi ideia de substanţă pe rare spiritul nostru o voia totuşi ca pe o realitate aevea, a continuat mai departe, cu oscilaţii variabile, şi ca un ecou contemporan al acestui diferend, greu de tranşat în favoarea unuia sau altuia, din echivocul naturii însăşi, ar fi şi controversa între mecanica ondu-latorie şi mecanica corpusculară, alternativ apărând mai potrivite, fiecare, pentru explicarea fenomenelor, după părerea fizicianilor înşişi.
       In orice raz, în cugetarea filosofică a apărut o tendinţă conciliatoare, care ar aranja lucrurile astfel; s’ar lăsa dinamismul devenirei în lumea fenomenelor sensibile, stră-mutându-se substanţa imutabilă în regiunea perfecţiilor transcendente. Dinamişti categorici ca Ficthie sau Mâine de Biran, care au atacat cu înverşunare realitatea substanţelor în natură, au sfârşit totuşi prin a proclama staţionarul ca superior mişcării — nu în lumea sensibilă — ci în transcendenţa Dumnezeirei. O precisă formulare a acestui punct de vedere o găsim înir’o broşură a lui Jacques Chevalier : „Une cause spirituelle du desequilibre moderne : L’Absolutisme humain”. „Pentru mine, zice filosoful francez contemporan, imuabilul, stabilul nu convin decât numai ideilor divine, şi, într’o oarecare măsură, la ceeace participă. Când aceste idei trec în lumea noastră temporală, ele se manifestă sub formă dinamică. Stabilul este deci elementul prim ? voiu fi întrebat. — Da, în Dumnezeu, şi numai în Dumnezeu. Iar în Dumnezeu, nu se aseamănă câtuşi de puţin cu staticul nostru, care nu e decât o contrafacere ; imu-tabilitatea divină este o concentrare a întregii durate. Dar trecându-se dela o ordine la alta, dela divin la uman, se produce o răsturnare în aşa fel, încât imuabilul pentru a se exprima, trebue să se răspândească pe toată lungimea timpului şi nu este accesibil decât numai aşa, după cum absolutul ideilor divine nu ne este accesibil decât prin canalul relativităţii conceptelor omeneşti, sezisate în însăşi relativitatea lor”, (p. 16).                                                  ' • • ': '   .        ..   •
       Desigur am risca să se taie complect punţile întrd transcendent şi lumea imanentă, dacă am concepe pe unul pur static, iar pe cealaltă pur dinamică. Oricât ar fi de greu conceptibilă o imagine în care se unifică staticul cu dinamicul, intemporalul cu temporalul, — şi dificultăţi de imaginare clară au existat întotdeauna) — nu putem să nu admitem oarecare dinamism în trancendenţă şi oarecare static în lumea sensibilă. Ce se poate spune e că în transcendent predomină imutabilul — legat de perfecţiunea incoruptibilă — după cum în lumea noastră predomină hotărît dinamicul, legat cel mult c’o perfectibilitate ce nu ajunge în veci la capăt. Iar lucrul acesta ajunge pentru desvoltarea ideilor noastre.
       Aşa dar lumea creată constitue un dinamism, care implică de-a-capul forma timpului, cu infinitatea inepuizabilă a perspectivelor sale. La dinamismul acesta ire-bue să alipim şi ideia de evoluţie, care dă devenirii un sens ascendent. Evoluţia însemnează oricum reuşita desfăşurării dinamice, care nu apare ca o absurdă sbatere pe loc ci ca o înălţare în direcţia unei reale perfecţibnări. Oricâte argumente s’ar putea aduce împotriva perfectibilităţii, când e vorba de lumea cunoscută nouă, e cu neputinţă să se nege o fermă ascensiune în desvoltarea ei. Nu vom pune în evidenţă decât numai un singur fapt: In opoziţie cu ceeace trebue să fie spectacolul perfecţiunii: o desăvârşită unitate în varietate, la care întregul dirijează infinita complexitate a amănuntelor, lumea noastră apare la origină ca o pulbere de elemente diferite, din a căror înmănunchiere rezultă — ca un accident — fizionomia întregului. In contrast cu perfecţia transcendentă unde întregul domină părţile, dincoace, în imanenţă), părţile
                                                       586
© BCU
componente explică întregnl. De aceea s’a şi putut spune (de pildă de Ravaisson) că lumea urmează o ordine răsturnată, faţă de veşnicia divină. Ei bine, în decursul evoluţiunii cosmice se poate constata treptat apariţia de unităţi complexe, de totaluri armonioase, la care întregul dirijează şi explică funcţiunea elementelor care îl compun. E un semn neîndoios că în silinţele ei evolutive, lumea a început să dobândească ceva din caracterele perfecţiunii, bine înţeles în proporţii mărunte, însă în focare tot mai numeroase. Aceste unităţi complexe, aceste scântei fosforescente care amintesc lumina astrului divin, sunt evident organismele, cu necontenita potenţare a conştiinţa de sine.
        Această evoluţie ascendentă, care evident nu este infailibilă, mai ales din momentul de când pare lăsată iniţiativelor omeneşti, are ca motor lăuntric dorinţa, — fermentul împlântat fiinţii limitate, pentru a o îmboldi să se depăşească pe sine. Dinamismul cosmic nu ar fi decât spectacolul acestei tensiuni de depăşire, pe care o întâlnim cât se poate de clară în fiinţele mai evoluate şi care ar rămânea neexplicabilă dacă n’am admite, pe lângă partea lor actualizată, o bogată rezervă de virtualităţi, la rândul lor neînţelese, dacă n’am face ipoteza că părticele desfăcute din absolut, sau reproduse dintr insul, nu prezintă micimea limitelor pe toate dimensiunile, în orice caz nu pe dimensiunea adâncului, unde păstrează poate profunzimile insondabile ale absolutului însuş. împerecherea însă cu alte dimensiuni limitate, face că şi această dimensiune infinită să nu se poată limpezi şi actualiza dintr’odată, ci numai treptat şi niciodată complect, dar păstrând însă rolul unui motor neobosit pentru mergerea înainte şi ridicarea cât mai sus. In făpturile elementare, bogăţia virtualului stă închisă ,1a întuneric. In altele mai înălţate, fără a se ilumina în întregime, cel puţin zgândăreşte actualizatul şi-l împinge a se depăşi. In orice caz se poate spune şi de-aicea că Dumnezeu e prezent în toate!
        Urmează acum chestiunea importantă care n’a scăpat reflecţiilor cosmogonice ale celor mai mulţi cugetători. De ce oare Dumnezeu cel perfect s’a mulţumit sa creeze o lume imperfectă? Nu constitue aceasta un blam al puterilor sale ? De ce n’a creat o lume care să-l egaleze în perfecţiuni ?
        Sau încercart tot felul de explicaţii pentru a se înlătura această aparentă anomalie. Am citat câteva mai înainte, — iar dacă e vorba să-mi arăt preferinţa, aceea care personal îmi pare mai greu de pus la o parte, este interpretarea lui Leibniz. Şi eu sunt înclinat a crede — aci nu poate fi, încăodată, vorba de siguranţă desă vârşită — că două lucruri absolut identice, fără nimica diferenţial, nu constitue doua, ci numai unul singur. Lumea nu poate fi perfectă, căci ar fi dispărut în Dumnezeu, perfecţii de grade diferite neputând fi admisei, gradarea aparţinând ca atare numai im-perfecţiei sau perfectibilităţii.
        Iar dacă ar fi să adaug o observaţie de analogie antropomorfieă, însă din cel mai înlat domeniu al creaţiei umane, din domeniul artei, aşi aminti că simţul artistic refuză să admire două opere care n’ar diferi întrunimic, adică pe una din ele, — copia sau pastişul. Aceasta este exclusă din arta propriu zisă, şi parcă nu mi-ar veni să cred că pe planul cel mai înalt al creaţiunii, cu mult deasupra noastră, n’ar exista nimic ase-mănătoi cu ceea ce reprezintă, la nivelul nostru, exigenţa originalităţii şi-a individualului diferenţiat.
        Plecând însă dela teza lui Leibniz, aşi putea ajunge mai departe. Lumea, pentru ca să existe ca o realitate, trebuia să se diferenţieze precis de Dumnezeu, deşi trebuia tot odată să rămâie copilul gândurilor sale (altfel cum ar fi fost opera sa ?),
                                                         587
© BCU
să păstreze conformitatea cu ideile lui, ba chiar să cuprindă un conţinut divin, — căci lipsită de un conţinut care să-i dea o existenţă proprie, o existenţă în sine, ar fi rămas o simplă vedenie, ca aburul unui vis.
       Această diferenţiere s’a putut realiza în trei feluri:
       1)       Desfăcându-se unele de altele, în formă de elemente de sine stătătoare, ceea ce alcătuia fire unificate în perfecţia ansamblului divin.
       2)        Esenţa intimă a acestor părticele separate, care în unitatea divină e lumina actualizată, în lumea creată devine virtuală. Aceasta atrage după sine o pregnantă diferenţiere, înecându-se în umbra inconştientului oeeace dincolo e strălucire radioasă şi apoi ajungând la deosebirea caracteristică de ansamblu : deoparte un întreg cu părţile actualizate, de alta, fracţiuni cu întregul virtual.
       Ceeace însă desăvârşeşte diferenţierea este faptul că prin mişcarea de evoluţie a elementelor care ajung să creeze complexe unitare, înaintând dela parte la tot, se crează o direcţie inversă de aceea a ordinei divine (unde întregul determină fiecare detaliu transcendent). Direcţia inedită, răsturnată, care se imprimă dinamismului cosmic, împiedică orice confundare, ce era încă posibilă din cauza asemănării lucrurilor create cu multiplicitatea de tipuri şi sub tipuri din spiritul creatorului...
       Recunosc că nu mi-am permis să dau nicio preciziune asupra actului genezîi Este o creaţie ? O emanaţie ? O multiplicare? O separaţie ? A răsărit dintr o faptă sau a picat dintr’o cugetare ?
       îmi pare că sunt distincţii prea antropomorfe, care nu merită gâlceavă, dacă e Vorba să le aplici pe planul transcendent. Geneza lumei pare că nu intră bine în niciunul din aceste calapoade, e parcă ceva din fiecare şi mai mult decât toate împreună. Actul genezii ca atare, la joncţiunea timpului cu intemporalul, este şi rămâne un mister.
       Dar, în orice caz, termenul de creaţie — cu marginele lui imprecise — e poate cel mai nemerit.
       Yine acuma o altă întrebare. Dumnezeu a creat o lume, care nu e la nivelul său, o lume cu multe deficienţe, cu o direcţie inversă ordinei divine, dar o lume care se sileşte cu neostenită «încordare, să ajungă idealul de perfecţiune, actualizat în creator.
       De ce să fi creat Dumnezeu lumea? De ce şi-a oferit spectacolul acestui tumult de silinţe pentru a atinge o zare ideală ce se retrage necontenit: ca să se distreze, compunând din pietricele, răzleţe o construcţie 'uriaşă, ce exista întreagă din eternitatea veacurilor ? Sau trebue să ne ridicăm cu mult deasupra unor astfel de divertismente, pentru a imagina un scop etic, evident în armonie cu cele spuse până acum? Fiindcă, în orice caz, constituirea aparte a lumii n’o pot concepe ca o răzvrătire, ci cu întreaga convenienţă a divinului ca o iniţiativă a lui.
       Prin definiţie, lui Dumnezeu nu-i [lipseşte nimica şi nu-i trebue nimic. El cuprinde actualizate în perfecţia lui iniţială toate valorile. Ce ar putea adăoga în plus, o lume inferioară, deşi infinit perfectibilă, la perfecţiunea lui? Iată ce răspund, stând de vorbă cu mine: Perfecţiunea are totuşi un revers, şi aci îi poate aduce o completare ordinea perfectibilităţii. Perfecţiunea nu cuprinde efectiv realizările valoroase care pot rezulta din silinţa părticelelor autonome, de-a deveni întreg şi de-a pătrunde misterul care le înconjoară. Perfectului îi lipsesc în mod fatal valorile care sunt rezultatul străduinţii chinuitoare şi pe care nu le poate avea decât situându-se benevol la un nivel de imperfecţiune. Aci cred că şade aspectul veridic al panteismului, care concepe un Dumnezeu virtual, ce se actualizează în lume. In ansamblu,
                                                    588
© BCU
panteismul insă greşeşte când contestai perfecţia actualizată pe un alt plan, dincolo de lume. Insă cu toată deplinătatea transcendenţii, lumea aceasta care se sbu ciumă şi se sileşte nu este complect în afară de Dumnezeu, ba putem zice că ea constitue aspectul dinamic al divinităţii, menit să-i aducă suplimentul de valori morale, incompatibile c’o perfecţiune iniţială. Iar din punctul acesta de vedere, toate făpturile finite, în năzuin|a lor spre ideal, se pot considera pe bună dreptate ca misionari ai divinităţii, ca întrupările unui Dumnezeu travestit. Căci, neapărat esenţa divină se înstreinează puţin de ea însăşi, în lumea creată, lucrul acesta fiind poate o condi-tiune a încordării spre perfectibilitate. In fiecare încarnare, conţinutul divin îşi pierde amintirea vastităţii sale, identificându-se cu limitele exemplarului individual, — căci fără de această iluziune şi dacă s’ar păstra conştiinţa infinitelor sale posibilităţi de întrupare şi reîntrupare, ar dispărea orice fanatism, orice energie realizatoare, fiind gata să amâne opintirea în fata obstacolelor, întocmai ca cineva care ştie că n'are o singură carte de jucat...
        In procesul dinamic care constitue lumea, Dumnezeu este astfel ador-spectator, o dualitate care nouă oamenilor, nu ne poate părea tocmai absurdă, cunoscând-o adesea şi din experienţa noastră. Cu atât mai mult ea poate să cadreze cu imensa complexitate a divinităţii unice pe care o presupunem capabilă să rezolve, în simpla ei bogăţie, şi multe alte antinomiix).
        Până unde trebue să înainteze şi unde trebue s’ajungă această evoluţie cosmică ascendentă ? Opera creatiunii urmează să fie complectată, printr’una mult mai dificilă : refacerea lui Dumnzeu din elementele răsleţe cu care se porneşte geneza, reunificate şi conduse la reîntruparea perfecţiunii ? Sau e vorba de un proces fără încheerc, ca şi timpul, în albia căruia curge, la nesfârşit ?
        Din punctul de vedere al valorilor pe oare divinul le-ar vrea realizate din strădania şi durerile perfectibilităţii — oeeaoe ar motiva, cum am spus actul genezii
—   nu este trebuinţă ca procesul cosmic să se termine, ci poate merge la inifint, fără să ajungă vreodată în zona definitivă a perfecţiunii. In această ultima ipoteză, lumea, cu perfecţia atinsă, s’ar topi ca un vis, în identitatea cu Dumnezeu însuşi. In schimb, în prima eventualitate, ea va continua să subsiste quasi-separat, reîmprospătând în fiecare clipă valorile răsărite din silinţele perfectibilităţii.
        Natural că şi această alternativă, cu goană fără sfârşit, c’o tintă pururea fugătoare, legea supremă a cosmosului rămâne, tot finalitatea, expresie a sâmburelui lăuntric, iar nu mecanicismul, care este expresia limitei — străină de divinitate
—   şi care adesea turbură finalitatea, vrând s’o încalece ori s’o anuleze.
        Desigur că pentru privirea noastră mărginită, finalitatea cosmică e adesea ascunsă de jocul forjelor oarbe. Aşa se explică faptul că multe capete gânditoare au nesocotit finalitatea lumei, făcându-şi o ideie mult inferioară de natura înlănţuirilor fenomenale.
        Totuşi finalitatea — parjial verificată — e pentru noi un postulat.
        In ansamblul elementelor individuale care compun imensitatea cosmică trebue să existe o ordine generală şi o simetrie determinată, derivând din unitatea organică pe care ele o alcătuesc în substanţa divină. De aceia ideia de „hazard" e legată de privi- 1
       1) O icoană omenească a acelei situaţii duble (actor-spectator) am găsi-o bunăoară în cazul unui autor dramatic care asistă la reprezentarea piesii lui, faţă de care pe de-oparte e spectator, dar de altă parte şi actor, întrucât personagiile de pe scenă au răsărit din sufletul său, şi păstrează adânci legături cu dânsul.
5*9
© BCU Cluj
rea limitată a seriilor de fenomene, când o parte din interferenţele cauzale nu pot fi dinainte prevăzute. Pentru o privire totală, hazardul se' elimină şi determinismul se restabileşte. Statistica — despre care se vorbeşte, ca metodă, insistent în ultima vreme — este un surogat al privirii totale, o aproximaţie a determinismului universal, printr’o eliminare a hazardului interferenţelor, — dar nu ajunge decât la probabilitate. Deficienţa statisticei e că nu cunoaşte finalităieci tuturor interferenţelor, ci restabileşte ordinea numai prin anularea lor respectivă.
        Forma cea mai înaltă a finalităţii, pentru noi oamenii, este acea a comandamentelor etice. Ele sunt lumina cea mai pură, dar şi drumul cel mai anevoios al perfectibilităţii, — iar întreg cortegiul de ameninţări caro se aduc acelui care păcă-tueşte şi care constituesc o bună parte din fiinţa religiilor, nu sunt decât măsuri de prevedere, pentru a promova procesul de perfectibilitate în oeeace dânsul are mai specific şi mai curat.x).                                                                ■
        Fără a susţine că omul are întreaga răspundere a mersului creaţiunii, căci este absurd — într’o lume cu atâţia sori şi planete — să excluzi preliminar fiinţări superioare omului iîn cosmos (mai ales că nu suntem lipsiţi, corectând puţin funcţiunile noastre intelectuale şi perfecţionându-le în gând, de viziunea altor trepte spirituale tQai înalte), — fără a atribui deci omului această răspundere unică, credem totuşi ca la gradul conştiinţii de sine, la care a ajuns realitatea sa spirituală, are datoria de-a lucra, neobosit în sfera! lui modestă şi cu mijloacele sale, la aducerea — într’o formă niciodată complectă, dar progresiv tot mai intensă — la aducerea lui Dum-nezeus pe pământ. Operă de timp îndelungat şi de sforţări continui, nu operă de baghetă misterioasă.
        Intre mistica naturală ce are ca ţintă o bruscă contopire cu Dumnezeu, o contopire în care omul şi-ar pierde individualitatea, confundându-se într’un abis obscur, şi, de altă parte, mistica creştină, în care din uniunea cu Dumnezeu ar rezulta numai o sporire a puterilor noastre sufleteşti, în cadrul individualităţii, — ne alăturăm ho-tărît la ultima opiniune. La spatele fiecărei individualităţi — fulguraţie limitată desprinsă din unitatea iniţială — se găseşte divinul sub formă de virtualitate adormită. O cufundare imediată într’însa reprezintă o noapte, egală cu distrugerea; pe când idria evoluţionistă a unei participări treptate şi din ce în ce mai intense la substratul divin, care sporeşte continuu forţele individualităţii şi lărgimea comprehensiunii, este din contra o ideie foarte acceptabilă, — şi o mistică rezonabilă, căreia n’ar trebui să i se opue nici spiritul cel mai pozitiv. 1
         1) Aşchiile desprinse din Dumnezeire n'au mai avut conştiinţa unităţii lor întreolaltă. De aci „bellum omnium contra omnes“ De aci — perzând icoana ansamblului — egoismul aprig al instinctului de conservare, în serviciul căruia ee desvoltă toate funcţiunile sufleteşti. Cu progresul conştiinţii însă se desvoltă în fiecare din aceste funcţiuni, originar utilitariste, (intuiţie, memorie, imaginaţie, gândire) un al doilea dispozitiv structural, — acela al valorilor desinteresate.
                                                             590


© BCU
       SONETE
                          DE
                      ION PILLAT
            GRĂDINARUL
            Le ştie : Cântărind uscate cepe Din ochi numai, a şi văzut în zori:
            Albastre, roşii, albe, mii de flori Pe strat, când anotimpul lor începe.
            Cu mintea el îmbracă ţarini, stepe —
            A florilor oştire n’o măsori:
            Zambilele, turbane de ninsori.
            Lalelele, paşale trase ’n ţepe
            Cunoaşte cu migăli de fântânar -Cât dor de apă duce fie-care,
            Şi cerului o cere ca un dar.
            Cu el pornesc purtând o stropitoare,
            Cădelniţând belşug, cu pasul rar Visând la truda florii din răzoare
               PASTORALĂ
               Pe sunet de fluer în sus Prin veac isvorît din vecie Se intră în ţara pustie A mitului ce ni l-a dus
               Cu luna, cu stelele sus In nalta lui cununie Păstorul se leaigă să fie De-o turmă de zodii sedus
                 59*
© BCU Cluj
                       Şi jos pe o gură de rai
                       Trei baci în Prier iau iar drumul
                       Povestei spre verdele plai.
                       Mioara mai plânge şi azi Când toamna fâşii lasă fumul Să cadă pe fagi şi pe brazi.
                     TIMPUL
                     In sticlă nu-i, în ceasul cu nisip Ce curge lin şi sec aceeaş oră. Nu-i în apus şi nici în auroră Şi uxma-i pe pământ nu are chip.
                     Dar îl aud târziu, la foc de sobă Cum pasu-i apăsat îşi face drum Venind din ţara umbrelor şi cum Itn inimă îmi bate ca’ntr’o tobă
                      Reohiamă tot ce-a fost şi o să fie Toţi anii mei cu clipa lor învie Din totdeauna, fără eri şi azi-
                      Simt mâna-i cum m’atinge ca o moarte Şi în oglindă stă un alt obraz Îngălbenind ca fila dintr’o carte
                      VÂNĂTOARE
                      Ogarii Tăi, o Doamne, ’mi dau de urmă, I-aud chefnind ne ’nduplecat prin zări. Zadarnic fug în mine şi’n uitări Adânc m 'ascund de apriga lor turmă.
                      Bătaia lor cumplită nu se curmă. Ingenunchiază — ciută ’n tremurări — Tu, inimă, ’ncolţită de ’ntrebări La ape vii când colţii buni te scurmă.
                      Pe apele curate îţi apleacă
                      Şi setea pătimaşe şi fiorul
                      Iubirii care ’n veci de veci nu seacă -
                      Ogarii Tăi, o Doamne, mi-au rupt lutul — Acuma poţi, Părinte, să-mi fi scutul Şi pradă îmi prind singur Vânătorul.
        POEMĂ DE DRAGOSTE
                          DE
                      OLGA CABA
        Nu feţele pe cari le-am mângâiat Nici mâinile nervoase ca vioara Nici fructele din care am muşcat Nici dragostea pierdută eri, nici mare».
        Ci numai faţa ta. Dar ştii tu oare Că mâna ’ntinsă ţie e o floare Smulsă din trup şi ştii tu oare Că sufletul sub pasul tău îmi moare?
        Aş vrea atât: ca liniştea să crească înaltă ’n jurul nostru ca o junglă Şi toate stelele să curgă ’n umbră Şi toate umbrele să se topească,
        Şi-apoi aş vrea ca visul să mă ’ngroape Intr’un surâs al tău ca într’o apă Şi faţa ta să mi-o ascund sub pleoapă Ca tu să nu ştii cât eşti de aproape.
593
© BCU Cluj
                „VOCEA PĂRINTEASCĂ"
                                     DE
                        GALA GALACTION                    •
     In sala care urmărea cu încordare jocul tău din „Vocea omenească1' erau şi doi bătrâni. La fel cu mulţi din sală, îşi striveau şi ei între gene o lacrimă nebiruită. Era o atmosferă grea de uimire, de înfiorare şi de treptată convingere că asistăm la un spectacol de zile mari... Cei doi bătrâni erau tatăl şi mama ta, dar în sufletul lor zbuciumul era mai complex decât în toţi spectatorii laolaltă...
     Draga tatei, cât adevăr, câtă inimă sfâşiată şi autentică şi câtă putere de artă trăiau şi pulsau în jocul tău! Constatam în mine o dezordine care începea să mă doară. Vraja creaţiunei tale mă zmulgea din cumpătul meu obişnuit... Eram spectatorul oarecare venit să privească meşteşugul unei artiste, sau eram părintele izbit deodată de descoperirea că fiica lui se află într’o dramatică situaţie personală ?... Eram la teatru, sau eram în dureroasele culise ale vieţii ?... Cred că acest ciudat sentiment de nelămurire se insinua^ în felurite chipuri şi proporţii, în cei mai mulţi dintre spectatorii tăi... Şi lăsând la o parte noianul cărţilor şi al teoriilor, uitând toată filosofia artei, îmi spuneam atunci şi-mi spun şi azi: iată puterea aceasta care pogoară între noi pare-că din altă lume! Iată Arta! Iată ce însemnează a crea, lângă viaţa reală, cu mijloacele atât de greu de definit ale unui adevărat şi imens talent, un continent de viaţă nou, întocmai cu cel trăit de noi, dar în emisfera iluziunei şi sub cerurile artei!
     „Dacă vreai să mă faci să plâng, plângi mai întâi tu însuţi!11... Ori cât de abil, ori cât de ingenios, am căuta şi am izbuti să teoretizăm asupra acestei puteri misterioase : depozitul ei în sufletul artistului este un tezaur ceresc, iar revărsarea şi dăruirea lui printre oameni unul din cele mai nobile privilegii ale făpturii omeneşti !
     Trăiai lângă aparatul tău telefonic, cu toată intensitatea, cu toată rătăcirea caracteristică şi după tot canonul autenticei desnădejdi pe care o încarnai... Boala era uimitor de adevărat înfăţişată... Cu atât mai bizară şi mai dureroasă era reacţiunea „profesională11 a doftorului sufletesc care trăeşte în mine...
     Cum aş fi dorit ca harul tău să slujească altor situaţii sufleteşti, altor idei şi sub o altă latitudine morală, desrobită de lanţurile patimei păgâne!
     Ştiu prea bine vechea şi inexpugnabila antinomie. Ştiu prea bine că arta lumei noastre se hrăneşte din laqjrămi şi din sânge. Dar, draga tatei, pot fi şi, sunt şi drame
                                      594
© BCU Cluj
creştine, pot fi şi sunt conflicte uriaşe în cari biruesc poruncile Decalogului, mai este o lume şi poate să fie şi un teatru unde morala Sfintei Evanghelii să ne dea desno-dăminte, eroi şi cunune.
       Mai târziu, după seria spectacolelor tale, mi-am adus aminte de spectatorii tăi din Italia şi de însemnările cronicarilor cari au salutat ivirea ta, în teatrul italian şi în1 limba italiană. 'Era o destăinuire pentru toţi. Era plăcerea călătorului, dintr’o dimineaţă de Mai, să întâlnească un boschet fraged şi sălbatic acoperit cu un capişon de fragezi şi sălbatici trandafiri !
       Sunt de atunci câţiva ani. Te-ai întors printre noi şi ai aşteptat. O, cât ai aşteptat, draga tatei, aceste seri ale „Vocei omeneşti!"... Câte zile, câte săptămâni, câte luni de chemări, de făgăduinţe, de amânări, de comedie administrativă, ca răspuns la cererile şi la aşteptările tale ! Un an întreg, am adăstat şi eu, în chilia mea de la Chişinău, o veste de bucurie, într’un şirag de contramandări şi de dezamăgiri
       Ai dovedit, din capul locului, cu debutul tău în David Cooperfield, că eşti o preursită şi că teatrul va fi căminul şi raţiunea vieţii tale. Ai confirmat mai târziu, şi la noi şi printre streini, că un talent dramatic excepţional treşte în pieptul tău. Cei de printre noi cari au observat jocul tău au scris cronici însufleţite, cu aprecieri şi mărturisiri, primejdioase prin aceea că lăsau prea mult gol şi prea multă distanţă între tine şi altă lume. Reprezintaţiile „Vocii Omeneşti" ţi-au adus noi elogii, noi salutări entuziaste şi, din păcate, încă odată, aceleaşi afirmări menite să căşuneze tainice gelozii şi duşmănii...
       Te-ai născut, draga tatei, în casa unor oameni, închinaţi fără şovăială, credinţii în lisus Christos şi slujirii Lui. Eşti fiica unui teolog şi preot. Când am înţeles că Dumnezeu ţi-a dăruit această binecuvântare a puterii dramatice, am intrat în multă grijă şi m’am întristat. Cu viaţa ştearsă şi retrasă pe care o trăesc, cu strădania mea dureroasă să nu mă depărtez de la pravila Mântuitorului, cu haina mea eclesiastică şi cu misionarismul meu de toate zilele, cum puteam eu să urmăresc paşii tăi, în lumea teatrului, şi cum puteam să te ajut în cariera ta ?... Este una din durerile vieţii mele şi una din ispăşirile ei că trebue să stau legat şi neputincios „faţă de luptele tale şi faţă de adversarii tăi, mascaţi şi nemascaţi".
       Din colţul meu sihastru, văd şi înţeleg cu durere ce este viaţa celor ce trăesc în teatru. Dacă au fost vreodată aiurea de cât în imaginaţia lui Theophile Gauthier, zilele şi faptele eroilor din Capitaine Fracasse ele au apus pe vecie. Câtă concurenţă, adeseori biruită pe căi piezişe, câte intrigi, câtă înfruntare a tuturor virtuţilor creştine se ascunde — de multe ori — în viaţa unui biet histrion! Cu cât este mai lipsit de focul sacru, cu atâta va căuta să fie mai abil în bătăliile cele nevăzute, din anticamerile directoriale şi din culise! Ce putea să facă pentru tine tatăl tău, când el, într’un timp de peste treizeci de ani, de când a început să aibă un nume în literatura românească, şi-a interzis oricef cârdăşie, fie chiar literară, orice acţiune politică şi orice meroenarism?
       Am ajuns să întrevăd, într’un târziu, că porţi un nume oneros şi aducător de prigoană. Eşti fata mea! Să mă ierte Dumnezeu, dar mi s’a părut, nu de mult, că nedreptăţile pe cari le îndurai erau calculate să treacă dincolo de tine şi să nimerească în pieptul părintelui. Ce să mă fac!... Literatura mea creştină, convingerile mele prea constante, munca mea prelungită, rezerva şi izolarea mea, preoţia şi teologia mea... au răscolit multe suflete cu noroi la fund şi mi-au ridicat multe şi nedomolite duşmănii. Erai lovită tu ca să simt eu! Trebuia să ispăşeşti tu literatura şi atitudinea mea! Cu
                                                    595
© BCU
durere trebue să însemnez că sunt oameni cari, în fiica demnă, răbdătoare şi plină de ialent au căutat să lovească pe autorul „Caligrafului Terţiu”.
        înţelegi tu : toate aceste probleme şi dureri se svârcoleau în mine, în seara aceea de artă înaltă, când dovedeai şi prietenilor şi onctuoşilor tăi protivnici, că piedicile ce ţi se pun în cale şi carantina cu care eşti onorată atât de statornic însemnează şi pornesc dintr’o conjuraţie revoltătoare.
        Dar, draga tatei, această lume, văzută şi nevăzută, deghizată sau brutal inimică pe care trebue s’o înfrunţi cu dovezile talentului tău poate că are o amară dreptate... Ce nenorocire a voit să aduci cu tine, pe lumea aceasta, aurul darului autentic? De ce — glasul tău atât de scormonitor şi de subjugător de inimi?... Pentru ce devinaţia aceasta superioară, în jocul tău, şi măestria de a reda întocmai durerile cu cari ne împovărează Dumnezeu ?... De obicei, ne mulţumim cu o abilitate exterioară şi cu nişte interpretări cari laşă pe actor la rece, iar pe spectator îl ajută să digereze. De unde această rară cutezanţă de a mă face să uit că sunt la teatru şi de ai mă târî, după tine, în vârtejul simţirilor şi al nenorocirii cu oare tu te lupţi pe scenă ?
        Draga tatei, nu iertăm niciodată pe artiştii prea mari... Sau, mai exact, aşteptăm să-şi termine turburătoarea lor solie, printre noi, ca pe urmă, despovăraţi de geniul lor, să ne grăbim să le arătăm imensa noastră admiraţie, prin statui şi prin mauzolee.
        Este jalnică soarta unui ariist, pe lumea aceasta. Este cu atât mai jalnică, cu cât artistul a pornit mai din inima misterioisului filon al harului negrăit! Vei răbda, vei suferi, vei înghiţi adesea exasperarea de a vedea cum îţi iau înainte fericiţii posesori ai „erzaţului”.
        Draga tatei, aici aş vrea să fii nu numai copila mea, dar şi ucenica mea ! Durerile lumei (acesteia sunt povara blestemului celui dintru început.
        Povestea ta, a mea, a tuturor... acum şi în viitor este povestea cu obârşii din Sfânta Scriptură. Pretutindeni pe unde sunt oameni, aşezări omeneşti, viaţă zisă civilizată, proces social, ştiinţă, artă şi inimă (descumpănită — aşa cum o, ştim dini istoria oamenilor şi din experienţa fiecăruia — pretutindeni, durerile, dezamăgirile, nedreptăţile şi viaţa amară pe care ne-o facem unul altuia sunt în veci aceleaşi.
        Există, numai o scutire ! Se află o singură mântuire ! Avem o singură putinţă să deslegăm pravila blestemului şi să lecuim urmările veninoasei muşcături a Şarpelui primordial.
        — Draga tatei, un singur adăpost, un singur refugiu, o singură răscumpărare aflu din lumea aceasta, de sub tirania durerilor obşteşti şi personale : Este adăpostul, scăparea şi răscumpărare Mântuitorului.
        Ori cari vor fi izbânzile tale viitoare, suferinţele tale vor fi tot atât de mari, dacă nu vei stărui să cauţi pe Iisus Christos şi nu vei învăţa zilnic cum sporesc, mângâierea şi puterea, la picioarele Lui! Mai mult de cât atât : Mergând zilnic, cu durerile tale, înaintea Domnului şi arătându-i păsul tău, şi stăruinţa în rugăciunile tale şi împre-surându-L, ca văduva din Sfânta Evanghelie, vei ajunge să dezarmezi, în chip misterios, pe adversarii tăi, vei sfărâma, pe nevăzute, conjuraţia din jurul tău şi vei face, spre uimirea ta, verificarea minunatului Psalm 91 :
        „Cu ochii tăi vei privi şi vei vedea răsplata celor fără de lege. Căci tu întru Domnul ai pus scăparea ta. Pe cel Prea înalt făcutu-l-ai locul tău de adăpost. Nici o năpraznă nu va da peste tine şi de cortul tău nu se va apropia nici un zăpor. Căci îngerilor săi, Domnul le va porunci să te păzească în toate căile tale; te vor ridica pe
                                                      596
© BCU
mâini, ca să nu se isbească de piatră piciorul tău. Călca-vei peste leu şi peste viperă, călca-vei peste pudul de leu şi peste balaur" (Ps. 91, 8—13).
       Nu se află mai-mărime pământească, nu se poate înalt dregător, nu există patron ocrotitor şi împărţi tor de ora torie şi de favoruri care să întreacă pe acela pe care-1 găseşti, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, la căpătâiul tău, dacă îl chiemi cu tot dinadinsul şi din toată inima ta .
       Ai avut poruncă să vii, printre noi, cu solia aceasta de artă şi de suferinţă. Toţi cu toţii suntem misterioşi trimişi aici în lume, ducând fiecare, fără să înţelegem şi foarte felurit, poruncile şi poverile noastre.
       De ce ? Cum ? Cu ce scop ?... Nu ştim să spunem de cât atunci, când — şcolari, smeriţi şi curaţi cu inima — învăţăm cu docilitate şi repetăm lecţiile propuse nouă de Sfânta Biserică, întemeiată de lisus Ohristos, pe pravila Sfintei Evanghelii şi pe temelia jertfei Lui.
       Dar iată argument minunat ! Dar iată verificare glorioasă ! — Cine primeşte, crede, iubeşte, şi rămâne devotat până la moarte învăţăturii şi trăirii întru lisus Chris-tos, acela a biruit lumea aceasta, a înfrânt răutatea şi duşmănia ei, a supus desnădejdea şi a spulberat obsesiunea sinuciderii.
       „Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălţimii, nici puterile genunei şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru lisus Christos, Domnul nostru. (Romani 8, 38—39).
       Dacă este un adevăr elementar, scris în paginile dintâi ale Sfintei Evanghelii: „după roade, trebtie să judecăm bunătatea pomului", apoi el îşi găseşte fericita lui explicare, tocmai aici: Din binecuvântata noastră eliberare sufletească pricepem valoarea şi dumnezeirea legii Mântuitorului.
      Dragul tatei copil, nimeni nu poate să-ţi dea, pe lumea aceasta, a doua zi de izbânda ta de artistă, un dar mai mare şi mai salutar decât darul pe care ţi-1 dă tatăl tău :
       Ori ce va fi să fie cu cariera ta şi cu afirmarea puterii tale — aici în patria ta, sau pe depărtate ţărmuri streine — dezamăgirile meseriei, amărăciunea vieţii, gelozia confraţilor, feluritele obstacole zilnice, sfâşierea inimii şi rouă lacrimilor vor fi tovarăşii tăi de carieră. Ci tu, draga tatei, înţelege, stăpâneşte şi împacă-ie cu toate, citind zilnic în Evanghelia Sf. Ioan : „In lume, aveţi turburare; ci îndrăzniţi, eu am biruit lumea !“ (Ioan 16, 33).
597
© BCU
p
O E S I I
                                        DE
                             ADOLF MESCHENDORFER
        BUCEGI
        Din adâncuri purpurii, isbucni urlând taurul fumegos, Scoici şi iarbă de mare în barba cenuşie,
        Spumă de foc picurând din nările mâloase.
        Repezit în sus de pumnul mânios al lui Dumneze.r -Zace, încremenit în valuri de nouri, de o sută de mii de ani.
          ELEGIE TRANSILVANĂ
          Altfel foşnesc fântânile, altfel se scurge timpul aici.
          Curând îl cuprind pe uimitul băiat fiorii eternităţi’
          Bine clădite în cavouri, putrezesc oasele părinţilor.
          Şovăitoare bat ornicele, şovăitoare se fărâmă piatra.
          Vezi stema pe poartă ? De mult veşteji mâna.
          Popoare veniră şi merseră, chiar şi numele lor pieri.
          Insă ţăranul credincios seamănă în cosciug, îşi taie din el grâul, stoarce din el vinul.
          Altfel e aici vântul de Martie, alta e aroma fânului.
          Altfel răsună aici cuvântul despre dragoste şi credinţă vecinică. Gură roşie, prieten unic iubit al multor nopţi,
          Păli fruntea tânărului, pe care o bronza amiaza,
          II coapse ca puternica moarte cu miros ameţitor Ca în amurg verzui, stejarul cu proverb înţelept.
          Metalic ca stelele urcau anii.
          Ah, de pe-acum e Septembrie. încet se înclină drumu1
             RUGĂCIUNE DE JERTFĂ IN DELPHI
             Ascultă-mă, stralucitorule zeu!
             In plasă de aur — fiica mea o împleti —
             Iţi aduc în dar această pereche de porumbei drâgăstoşi.
             Dă tulburatului copil veselia,                     .
             Dă-i înapoi [purpura obrajilor.
             Căci numai greu se desface din manile sale Solii duioşi ai celei din Cypru.
             Ei şi lui Eros, băiatului viclean,
             I-o destinase săraca.
             Vai de-1 voiu prinde pe netrebnicul perfid,
             Care mi-a adus jalea în casă,
             Ii prind de chică buclele de aur,
             Ii învineţesc spatele, îi rup săgeata !
             Stralucitorule ! Priveşte, cu acest toiag Am scăpat de hoţii din Chryso,
             Căutai tremurând cu făclie de răşină In prăpăstii înfiorătoare sanctuarul tău.
             Aşteptai după aceea cu porumbeii mei — Cei mai dulci pe cari ţi-i jertfeşte dragostea —
             Pe trandafiriul Eos şi număram orele:
             Poate, tu bunule vei consola
             Pe bătrânul care se tângui© şi vei vindeca nebuna fetiţă,
             Dăruindu-i iarăşi râsul argintiu.
             Şi căderea Ide argint a dulcei palavre.
                                     Din limba germană de ŞTEFAN BACIL1
599
© BCU Cluj
* n
        STRANA
             DE
          LADMISS ANDREESCU
                                   (Urmare şi sfârşit)
       Bătrâna s’a rezixnat o clipă de pălan, să nu cadă. Că i-a venit un fel de negură pe ochi... Când s’a trezit din ameţeală, a socotit o clipă să se întoarne din cale, dar repede o vrăjmăşie aprigă i-a pus stăpânire pe suflet, trupul puţintel i s’a umplut de ciudă şi a hotăărît nestrămutat:
       —   Doar n’o fhi Hulpănoaia tartaonu’ satului!...
        Poarta popii Ion este mare, de stejar şi încătărămată în nişte ziduri înalte şi lungi. Bătrâna lobului s’a oprit o clipă să răsufle şi să-i mai iese năduhul din piept. Apoi, dupăce şi-a făcut de două ori două cruci mari cu dreapta, a bătut cu stânga în poartă. Doi dulăi au hărmălăit viteji şi au prins să muşte din pieterele de sub poartă pânăce o gură grea de om, i-a alungat.
       —   Care-i acolo ?
       —   Eu, maică, abia a putut să sufle bătrâna, — eu, Iştina lobului...
       Argatul — era un fecior de al lui Băşcău din cei treispreze cu cari îl dăruise Sfântul — vorbea cam pe nas şi se uita cu ochii cruce. O recunoscu repede şi-i deschise...                                                                                  *
       —          D’apăi ce-a fhi cu dumneata bătrâno p’acilea ?... Că nu prea ţi-o călcat pici or u’ în pragu’ părintelui...
       Bătrâna oftă, lasă capul pe-o parte ca să pară mai jelnică la chip, îşi trase cârpa mai pe frunte şi-şi sbici ochii neplânşi, cu podul palmelor.
        —   Ce să fhie mamă... ori, care eşti d’al lui Băşcău ?
600
                                                                       J© BCU Cluj
        —   Care să fhiu ? Vichentie... Vichentie, al treişpelea...
        Bătrâna se întunecă de tot la chip. După întâmplarea de acasă cn iepurele, ucu-i eşi în cale al treisprezecelea copil al Băşcăului, care mai este şi ponciş la privire... Mare năcaz !... Totuşi, îşi înghiţi îndoiala şi grăi miorlăit:
        — Ce să fhie mamă Vichentie ? Ia, am nişte trebi cu domnu’ părinte— Te gaţi de groapă babo, proroci argatul, rânjind cu dinţii stricaţi parcă
i-ar fi fost gura o gură de iad... Apoi se opri deodată din râsu-i strâmb şi hotărî repede:
        —          M’oi duce să-i spui servitoarei... Că popa-i sus şi se supără doamna prio-fcasă dacă intru în căşi că — vezi — miros a grajd. Apoi sbieră spre cuhnă: Ghivă: hei Chivă, o vint bătrâna lobului...
        Argatul va fi auzit vreun răspuns, că a urcat două trepte şi a pătruns în cuhnă... Parcă l-a văzut, ori i s’o fi părut cum a strâns fata în butucii mâinilor, de uşe ?!... Dar un chihotit tot a ajuns la urechile ei vechi... Apoi Chiva a sbucnit pe uşă, roşie şi veselă şi a strigat către ea în trecere :
        —Ce-i tătăişe ? Tot n’ai murit ?
        N’a avut vreme să-i dea răspuns, că fata s’a dus pe uşă, în căşile cel’ de sus... Şi ea, bătrâna Iştina lobului, a rămas singură lângă un pălănuţ peste care se întindeau frunze verzi şi flori mierii de zorele...
        Popa nu se grăbea să iasă în întâmpinarea ei. Bătrâna se gândea cum să-I iee. cum să-l întoarcă, pe ce vorbă să-l îndulcească ?
        Să înceapă cu şteagul bisericesc, steagul cela de i-a spus că l-a lucra ea pân’ la păruştef....
        Să-i amintească de plevilă, că-i pe-aproape şi popa Ion are lipsă de braţe la plevilă : şi-i şi strâns la pungă... Să-i! zică de locul din Brinchini pe care-1 lucră Ion, feciorul ei, în parte ?... Să-i amintească întâmplarea cu burlincu’ lu’ Cică ţiganul, de i l-a arătat ea bătrâna lobului că’i şchiop şi că are bubă rea la şold ?... Să-l poftească acasă să-i facă o feştanie, că Ionu ei, hăi, de când nu s’a mai vrednicit la asemenea sfântă treabă ?!...
        Da, parcă mai bine ar f; aşe.. Aşe să-i zâcă: — Domnule părinte, aşi vrea să vi pân’ la noi, în capu’ satului, sa ne citeşti din cărţi pentru păcatele aceste, multe şi răle...
        —   Ce-i, bătrânico ?
        Popa Ion o bătu pe umeri fără ca ea să-l simtă că s’apropie, cu gândurile ei risipite şi necăjite...
        —          Ce-i, lele Iştină ? Cu ce năcaz prin tină, cu bătrâneţele dumneta, glumi ,.domnul” părinte.
        —   Ce să fhie ?... D’apăi chiar năcazuri, părinte.
        —          Dar ce necazuri aşa de aspre te-au putut îndemna să iei greul drumului în spate, până la mine ?...
        Bătrâna a uitat de toate gândurile orânduite cu plan înainte. S’au topit toate undeva, nici ea nu ştie unde — şi gândurile cu şteagul pân’ la păruşteţ şi cu plevilă şi cu locul din Brinchini şi cu burlincul şi chiar cm feştania, batăr că era gând legat de cele sfinte’n plinirea lui. De aceea îi dădu dramul vorbei, a uşurare...
        —          Ce năcaz ? Parcă dumneata nu şti ?... Da’, eh !... Rea-i lumea... Ii rea părinte, de mă tot minunez cum de o mai cuprinde drăguţu’ de pământ... Că eu îs, ia, o bătrână... Şi ce-o fhi având cu bătrâneţele mele Picu judele şi dascălu’ Donului şi vormanu’ Bonţii... Şi ierte-mă chipul1 dumitale — ce-i fhi având cu mine, părinte ?
                                                      601
© BCU
         Popa Gurgui voi să-i răspundă a mirare, dar bătrâna, pornită pe sporovăit şi descărcat năduhul, nu-i dădu răgaz să scoată pic de grai.
          - Că mie mi-eşti nepot un pic... Doair mumă-ta Mărie mi-a fost văruţă bună de mamă... Şi Iştinei Hulpănoaiei ştiu că debunăseamă nu-i eşti pic de neam. N’ai sânge de-al ei nici cât picu’ de rouă pe gătate sub arşiţa dimineţii... Şi toţi mă juruiţi strâmb ca să mi-o luaţi...
         Popa abia când a auzit de Hulpănoaia, a înţeles că durerea bătrânei este una mai veche. Socoti c ar fi bine s’o mai lămurească5 odată, cu toate că încercase treaba asta, fără isbândă, mai zilele trecute. Dar Iştina continua ca vârtejul pornit fără chip de oprire:                                  ,
         —          Că iepurele,' e drept, e un făcut părinte, să-mi sară în picioare de cum pornesc la astă treabă creştinească... Da’ gândesc...
         Preotul se minună tare şi încercă prilej de scos din încurcală :
         —   Ce iepure, lele Iştină ?
         —   D’apăi strana, domnule părinte !
         —   Strana, strana... Dar despre ce iepure e vorba ?
         —          ■ Strana şi cu Hulpănoaia... Da şi sarsailă cu urechi... Cum trec pragu’ ţuşt în cale... Doar micuţu’ cel cătrănit îl scoate aşe, pe negândit ’n cişmele mele, de cum pornesc să-mi scot dreptul la strană...
         Preotul n’a înţeles mare lucru din vorbele bătrânii şi nici nu şi-a bătut capul prea mult ca să înţeleagă ceva, dar ca s’o înbune — că baba prinsese să se roşească la chip şi să stropească roată în jur — o luă cu încetul.
         —   Stai, stai s’o ducem domol...
         —   Stau, cum să nu stau ? se ocoşi bătrâna. Stau, vezi bine doară.
         O, cum har fi zis vreo două vorbe grele popii, dacă nu s’ar fi gândit că-i paznic în casa Domnului !...
         —          Aaaaşa, se bucură el. Dumneta, lele Iştină, zici că strana-i a dumneta,.. Buuun...
         —   A me-i.
         —   Stai.
         —   Stau...
         —   Dar dumneta eşti creştină de-a noastră, nu ?
         —   îs. îs de cind-îs şi’oi fhi pân’oi trage către Nandrea, părinte...
          —   Bun şi asta leleo...
         —   Bun, vezi bine...
         —   Şi creştinii au biserică nu ? scociorî popa în creerul înfierbântatei bătrâne.
         —   Au, cum nu...
         —   Şi biserica are strane, au ba ?
         —■ Are strane o lăsă mai moale bătrâna.
         —   Vas’ zică stranele-s ale bisericii...
         —          Or fhi, de, abia şopti Iştina lobului care începuse să simtă că popa, cu vorba lui, vrea s’o îmbune şi s’o facă să-şi piardă strana.
         —          Şi dacă stranele-s’ ale bisericii, consiliul paarohial hotărăşte ce-i de făcui, cu ele...
         Aici bătrâna se bucură să nu se mai potrivească cu gândurile popii Gurgui.
         —          Nu. Că stranele nu-s ale conţiliului... Stranele-s’ ale oamenilor—cele din iute; şi ale muierilor: cel’dinapoi... Eu aşe ştiu...
         —   Bine, dar acolo trebue să fie nn grijitor. Biserica nu-i numai a unora.
                                                      602
© BCU
         —    Nuuu... că vin toţi.
         —          Şi cine are g’rije de biserică, orândueşte şi treaba stranelor. Că pe banii dela licitaţie se fac îndreptări şi curăţenie în biserică. Asta se cbeamă că tot pentru noi se cheltueşte...
         —    Şi eu dau bani...
         —    Dai. Dar nu dai cât Hulpănoaia.
         —    N’am atâta. Dau cât am dat de când mă ştiu părinte.
         —    Ei asta e... Dar acum viaţa s’ai scumpit. S’au ridicat preţurile şi la strane.
         —           Aceea nu se poate, părinte. Strana nu-i marfă din boldă... Strana-i strană pentru oameni şi muieri... Dau cât am dat şi pân acu’.
         —' Vezi, d’aceea ţi-a luat Hulpănoaia strana. Ea a dat mai mult. Era dreptul ei s’o ia...
         —   Ba-i dreptul meu, se aprinse bătrâna. Că am îmbătrânit în ea...
         —   Ba-i al ei după lege...
         —   Ba-i al meu... Legea-i strâmbă...
         —    Na, cn dumneata cin’ se poate înţelege ?
         —    Debunăseamă numai cei drepţi, că eu nu umblu cu strâmbătate.
         Popa Gurgui, supărat şi obosit de-atâta vorbărie degeaba, tăcu. La dreaptă vorbă puteau să-i lase strana... Dar nu era în putinţa consiliului să facă un asemenea lucru. Nici el, popa, nu are putere. Numai Iştina Hulpanului de-ar vrea să i-o lase cu înţelegere.
         —    Uite ce-i lele Iştină... Mergi Dumneata la Hulpănoaia şi vă înţelegeţi...
         —    Eu ?...
            Dacă vă ajungeţi, noi nu zicem nimică împotrivă.
         —    Eu nu merg la satana...
         —    Fă cum şocaţi, se supără preotul care, fără altă vorbă, păşi spre casă.
         Bătrâna rămăsese un pic locului, apoi porni şi ea, spre poartă.
         Când să cotească hudiţa la podul de dinjos de Gureţ, îi eşi ca din pământ, satana. Iştina'Hulpanului venea domol, ferindu-so de tină, îngândurată. Bătrâna se hotărî nici să n’o bage în seamă, dar când fu la doi paşi de ea, fără vrere, se opri, se înfipse bine pe picioare şi descătuşa chemarea care o sugruma :
         —    Iştină, tu...
         Femeea strigată se opri şi încercă un zâmbet.
         —    Ce-i, tătăişe ?
         —    Da’ ce-ai tu cu bătrânţele mele, Iştină ?
         —    N’am nimică. Ce să am ? rânji burduhănos a Hulpanului.
         —    Ba ai. Că de n’ai avea, n’ai intra în strana me...
         —          Cum, în strana dumneta ? se uimi pe sub sprâncene cealaltă. Eu doar plătesc pentru ea şi am câştigat-o cu legea la liţitaţ...
         — Ii fhi câştigat-o tu, da’ să şti că legea e strâmbă şi eu nu ţi-o las nici moartă... Uit’ aşe...
         Bătrâna svâcni înainte furioasă, trecu vânt pe lângă Hulpănoaia şi se pierdu la colţ.
         Dar în minte i-a încolţit gândul cel mare şi necruţător... II.
                                             II.
                                                             ...Şi s’au pornit urgiile.
        Plouă de-o săptămână.
        Plouă strecurat şi norii se lasă câteodată până ating funtea dâmbului de din
                                                       603
© BCU
  jos de valea Alunişului. De vreo câteva ori, tăriile au cercat să se limpezească dinspre fundurile Alămorului, dar o vântoasă jilavă şi repede, tot de atâtea ori, a adus norii la loc, ridicaţi din văile îndepărtate ale Târnavelorj din al!ele» mai apropiate ale Se-caşului; mai aprigi, mai neînduraţi, mai buretoşi ca înainte.
         In capul satului, grădina Picului s’a lăsat cu totul, sub povara umezelii pe o dungă, în apele galbene şi învolburate ale Seoaşului; cealaltă grădină^ din faţă, a Cârnii, vine peste ea, apoasă; şi peste amândouă, a pornit să schimbe rânduiala hotarului parcă tot dealul Săraturilor, cu viile de sub coastăj cu tot. In atâta învălmăşeală de apă şi hotar dat în rod, doar dunga neagră şi clisoasă a drumului se mai ţine tare să pieptuiască, despărţitoare, miezuinele şi obraţele locurilor devălmăşite de mânia lui Dumnezeu îndelung biciuitoare, măcar că popa Gurgui a făcut lungi şi evlavioase slujbe pentru stăvilirea cerului şi a apelor lui nesfârşite şi nevăzute.
         Pe o asemenea aprigă vremuială, nici câinii nu mai ies în uliţe ; nu-i vorbă, nicj trebuinţă nu mai este pentru folosirea dugoşilor paznici, când paznicul cel mai hotărît este veacul apos şi întunecat.
         Doar, rar, câte un rumân se ’ncumetă să treacă drumul la vecinul din faţă cu care de bunăseamă ori va povesti despre toate cele din lume, ori are de trebăluit ceva pentru veacul cel mai bun care va să vie după trecerea apelor şi a burhaiurilor aducătoare de gută şi junghiuri aprige în şele, sau cam pe la genunchi.
         Gheorghe a5 Creţu Sehiaului, luptând cu toată umezeala, a eşit la poartă să în-chelbe trei scânduri dinjurul unui plomod pe care sfătuesc femeile, seara, când află câte un pic de răgaz, că atâta apă stă să-l ducă în şanţul clocotind rece şi mânios la marginea drumului şi la un stânjen de pălan. „Or să putrezească holdele de atâta apă“, gândeşte îngrijorat omul şi ciocăne cuie de şiţă în scândurile aşezate cu dichis în sprijinul plomodului.
         Când Gheorghe a gătat treaba şi s’a ridicat să-şi îndreptej un pic şelele de atâta şezut ciucit, soarele se prăbuşise sub dealul Săraturilor, iar cerul se făcea tot mai si-niliu. Oblit din răsucitura întinderii de oase închircite, omul a venit cu chipul pe partea din potrivă a drumului şi a desprins un smârcâit de picioare greu urnite şi, prin întunericul căzut tot mai greu, parcă a ghicit trupul costeliv şi adus de spate al bătrânei lobului. Arătarea i s’a părut atât de nefirească, încât cât e el de bărbat, şi-a făcut cruce şi şi-a şoptit a convingere :
         —         Nici vorbă că poate fhi ea pe o aşe tină şi cu o asemenea vremuială în cap... O fhi fost vrun rumân, sau poate, n’o fhi fost făr o închipuire a me...
         De aceea n’a mai socotit a gândire şi a trecut poarta în curte, să-şi vadă de alte treburi care-şi aşteptau rândul.
                                               î|î
                                             h' 5?»
         Ion al lobului a plecat încă de după prânz la ai Culiţii, peste drum, să golească vreo două ferii de vin strânse de vecinătate, cu toţi ortacii de uliţă.
         Copiii sunt strânşi în casă, în jurul neveste-si, Ana.
         Bătrâna a pândit până Ta venit la îndemână, şi-a tras cişmele cele bune, şi-a pus iia şi cătrinţa de duminecă, în brâu a ascuns un cuţit dat bine pe cute de Ion şi-a dat să iesă.
         —   Da’ un’te gaţi aşe, mamă ?
         —   Ia pân’ la Rahila lu’ Precup...
         —         O, Doamne, da’ stai aci, că vezi ce veac îi... Cum de te ’ncumeţi p’aşe năcaz de tină şi burhaiu ?
604
© BCU
        Bătrâna a aruncat crunte priviri în jur şi a eşit, fără să dea răspuns.
        Ana, noră-sa, dacă a văzut că o fulgeră a mânie din ochi,, a clătinat capul cu milă şi n’a cutezat să mai zică ceva. Iliuţ a prins să scâncească, mamă-sa s’a repezit să-l lule, iar bătrâna s’a scurs, mică şi uşoară, pe uşa abia despicată, parcă în teamă.
        S’a oprit în curte, a răsuflat din fundul pieptului, a iscodit toate cotişurile să să nu fie cineva şi s’a repezit spre poartă. In gârliciul pivniţei, la un pas de poartă, s’a împiedicat de mamon : iepurele... Animalul s’a ferit strănutând ca mâţele şi a făcut un salt diavolesc într’o parte.
        — Aci mi-erai ?
        Intr’o clipită, mare întunecime i-a căzut Lştinei lobului, pe ochi. S’a răzimat de perete şi a pus capul în piept, desnădăjduită. Când a simţit că o părăsesc puterile, i-a venit în minte un descântec , o vrajă. Nu credea în vrăji far’ pe jumătate, dar acum, îngrozită de o năvală de gânduri negre, a bolborosit descântecul, tremurând din toate mădularele.
                       Mă dau cu satana,
                       Mă dau cu duhul greu,
                       Să-mi fie sângele,
                       Să-mi fie viaţa,
                       Să-mi fie chinul, întunecimi de iad;
                                                              Doar s’o nimeri ■ Doar mor isprăvi,
                       Pustiuri şi jele,
                       De dureri nevrute,
                       De dureri durute.
        Descântecul i-a dat dintr’odată, ca eşite dintr’un isvor de păcură, puteri şi gânduri mântuitoare.
        Iar i-a eşit în cale piaza... Şi încă tocmai acum... Tocmai acum când — ca alte dăţi — pornea să-şi iâ dreptul ei, al ei de când lumea... nu al altcuiva... Nici al Hul-pănoaiei... nici al popii, nici al judelui...
                        Doar mor isbăvi,
                        Pustiuri şi jele,
                        De dureri nevrute,
                        De dureri durute...
        Cu buzele alb-vinete înşira cuvintele aproape fără să le prindă înţelesul. Iar gândul, eh, gândul ei... Dreptul ei, de când se ştie; al ei... De când maică-sa. s’a ştiut... Şi bunica... Şi tot şirul de moşi-strămoşi ştiuţi au ba... Dar dacă iepurele acest’ îi diavolul trimis înaintea ei de inima duşmană a lştinei Hulpănoaii ? Dar, dacă e inima ei ?... Da, aşa trebue să fie... Să-i ucidă inima...
                        De dureri nevrute De dureri durute...
        Descântecul curge negru, în neştire...
        Să-i ucidă, de bunăseamă, inima... Cum de n’a luminat-o mintea până acum ?
                                                     605
© BCU
   Cum de na luminat e Dumnezeu ?... Ce Dumnezeu ?... Dacă era vorba de Dumnezeu, n’ar fi lăsat spurcăciunea Hulpănoaii să-i stee în cale de câte ori a făcut pornire la treabă, după dreptate... Dar, fhie, că mai mult nu i-o mai sta în cisme...
            —Ptru-ţu... ptru-ţu... ptru-ţu...
         Bătrâna lobului s’a aplecat uşor spre iepurele care, fricos, se îngrămădise în colţul cel mai întunecos al uşii dela pivniţă.
           —         Ptru-ţu... ptru-ţu... Tragi la ’ntuneric, ghiavole... Te mână acolo Hulpă-noaia... Ptru-ţu... ptru-ţu...
         Tocmai când a socotit că-1 poate prinde mai la strâmtoare, iepurele a sărit elastic, printre uscatele mâini ale babei şi s’a şters pe potec, în curte.
         —   Ptru-ţu...
         Bătrâna s'a repezit după el. Iepurele a mai făcut un salt, dar ea a păşit în tină, cu nădejde. '
         —   Ptru-ţu...
           Necuratul cu urechi sa aruncat peste o mocirlă, pe o piatră veche, dreaptă. Bătrâna a făcut încă un pas, dar a călcat greşit în tină. Şi-a adunat toate puterile şi, repede, s’a aruncat cu tot trupul peste animalul încolţit de glod şi avântul prădalnic al femeii.
         Lupta a fost scurtă.
         Prins de guşă cu o mână şi cu cealaltă de ceafă, iepurele s’a sbătut amarnic şi cu ghiarele dinapoi a sfâşiat carnea uscată de pe mâna care-1 înăbuşea sub gât. Dar Iştina lobului nu a simţit nici durere, nici obidă... Numai o mare fericire, o marao-nească fericire a pus stăpânire şi pe sângele şi pe mintea şi pe sufletul ei... Strângea bine iepurele, care aproape înăbuşit, nu mai putea să mişte. Apoi, a scos cuţitul dat pe cute de Ion, fiu-său şi sigură, cu mâna fără tremur, cu ochii sticlând şi rânjind sălbatic, a înfipt adânc Iama ascuţită în blana albă. Sângele vietăţii, sbătut şi gâlgâit, a stropit-o pe haine, pe obraji... Sângele acest, în ţâşneala lui aprigă, o ardea şi se amesteca, roşu şi cald, cu sângele ei, scurs pe mâna mai înainte însângerată. „Sânge de drac“, a gândit şi, repede, cu scârbă, a aruncat mortăciunea într’o traistă...
         —          Oar‘ ce tot înoţi în tină, mamă ? s’a mirat noră-sa Ana, eşită să ia un cânceu de apă dela fântână.
         —   Ia...                       .
         Bărtâna a borborosit ceva şi s’a strecurat fuga-fuguţa pe poartă, topindu-se în smârcurile fără fund ale drumului, în ocrotirea întunerecului. Era veselă. Era fericită. Era biruitoare... A, să vadă ea Iştina Hulpănoaia, să vadă... Tot ea... Tot bătrâna lobului îi mai deasupra... Tot ea... Ehe !...
         Păşea greu, luptând desnădăjduit cu tina, cu bătrâneţele, cu traista în care vârâse, sub iepurele încă nu de tot mort, un cleşte şi un ciocan, furate din şoprul lui Ion, fecioru’-său.
         Cândi a ajuns în dreptul casei Schiaului şi a bănuit umbră de om în poarta neagră de ploi, bătrâna a tăiat calea peste şleaul tinei şi s’a strecurat, grăbită, pe lângă ziduri, cu teama c’o va opri cineva din calea apucată.. Dacă s’ar potrivi acum, acum când ea a pornit luptă fără chip şi gând de întoarcere, dacă s’ar potrivi cineva s’o oprească şi să-i caute în traistă ? Gândul a venit iute, dar iute s’a dus. Nimeni nu mai avea putere... Spurcăciunea-i moartă aci sub mâna ei... Şi cu ea, moariă-i şi puterea Hulpănoaiei... S’au dus şi piedicele şi prieinele popii Gurgui, sau ale judelui Picului, sau ale dascălului Donului... S’au fost dus toate... Mai tare-i ea... ea, a necăjită, a fu-
                                                      606
© BCU
  rată de dreptul ei bătrânesc, lăsat ei din veac poate, de tot neamul femeesc al lobului... al celui dintâiu lob care-o fi trăit el cândva, de mult, pe aici, prin acest sat uituc şi nătâng la dreptul unei femei bătrâne...
        Acum-acuş o să intre în biserică... O să intre ca un Hristos în Ierusalimul dreptăţii pentru care a pătimit, sau, ca un stăpânitor în măritele cetăţi ale Alicsăndriei lui Makedon împărat, cum buchisise într’un ciaslov, de mrdt, în anii uitatei ei tinereţi...
        O să intre...
        Dar fina, fina asta prea cleioasă şi neagră şi grea — grea ca tina, Iştină hai... — trage către pământ, o îndeamnă la popas. Şi ea este doar la cap de drum, la început...
        In traistă, iepunele s’a mai smucit odată, în luptă cu moartea. Smucitura a fost neaşteptată, iar traista a lunecat de sub braţul bătrânei, împroşcând glod apos diintr’o băltoacă... Femeea s’a repezit peste ea, cu inima svâcnindă, că i s’a părut că-i fuge
  iepurile — că fuge mamonul.......Are nouă suflete, ca mâţele” a gândit, când s’a văzut
  cu comoara sub braţ. Cu grije mare s’a cocârjit peste ea, a prins-o cu amândouă mâinile şi a stat aşa, într’o metanie lungă făcută întunericului şi pământului, răsuflând a odihnă... Apoi, s’a ridicat pe cât a putut de dreaptă şi cu îmbătrânită ei dârzenie a pornit, hotârîtă.
        A trecut de bolda Domnarului... La crucea dela răspântie nu s’a oprit... Nici nu s’a închinat măcar, aşa cum până acum a făcut o viaţă întreagă. O frică nebunească fără samăn, a împins-a înainte... A ajuns la podul de peste Şecaş... Ploaia ciupea pânza apei în picuri mulţi şi domoli. Bătrâna s’a răzimat de pervazul podului) ca să răsufle un pic, dar năluca iepurelui i-a sărit înainte primejdioasă... Sau o fhi fost chiar mamonul ucis ? A pipăit cu oasele uscate ale degetelor, povara din traistă. Degetele s’au înfundat moi, în năclăiala de sânge şi păr a animalului ucis. Era acolo.
        — Yezi, Doamne; tot nălucă a fost.
        Bucuroasă, a pornit cu genunchii tremurând şi de oboseală şi de frică... A urcat Gureţul cu greu : de tină, de povară şi de urcuş. La primărie era întuneric. Peste drum la casa dascălului Donu, o lumină veselă împungea rece dintr’o fereastră. Bătrâna s’a ferit din calea luminii. Pe lângă zidul casei, s’a strecurat înainte. Căuta întunericul, fratele ei bun de acum, de primejdie...
        Când a ajuns la poarta mare de stejar, abia a mai putut să urce cele trei trepte care o despărţeau de privarul bisericii.
        S’a întins gâfâind, spre policioara pe care ştia că se păstrează cheia cea mare a uşii. A luat-o. Fierul îi ardea degetele... Şi ce grea e cheia asta, a gândit.... A orbecăit mult, nemulţumită, şoptind frânturi de rugăciuni amestecate vinovat cu diavoleşti descântece...
        Pe uliţă, a trecut cineva. Bătrâna a rămas stană de piatră.... Umbra de pe uliţă a cercetat cuprisul, prin) fironigul ploii, spre uşea bisericii, dar debunăseamă nu a dovedit arătare bănuitoare, că a păşit în drumul ei, înainte... Bătrâna a răsuflat uşurată şi odihnită parcă un pic, apoi a luat trudnica şi vinovata-i muncă dela cap. Prea grea cheia... Şi broasca uşii greu de nimerit cu mortăciunea în braţe... Mai mişcă?... Nu. Nici vorbă... S’a dus Hulpănoaia, cu puterile ei diavoleşti.
        In sfârşit, după mare chin, a dat peste locul potrivit cheii şi a răsucit odată...
        Federiie broaştei au sunat prelung, a durere.
        A mai răsucit odată...
        Ţipătul! s’a înnoit mai înfricoşetor.
        Cu sufletul la gură bătrâna lobului a apăsat pe clanţă. Uşea s’a urnit în lături şi ea, strigând neunsă.... „Toate au prins graiu‘\ gândi cu spaimă bătrâna. Dar înapoi nu
                                                     607
© BCU
   s’a dat. A păşit înăuntru. A aprins o lumânare. Lumina rece şi puţină s’a lipit de chipurile sfinţilor, greu ca o cocă.... Sfinţii au căscat ochii mari şi sperioşi spre bătrâna care venea să le supere somnul în puterea nopţii.
          —         Ce vă holbaţi aşe ? s’a răstit la ei. Cu voi n’am nimică.. Am cu Hulpănoaia, care mi-a furat strana me, aşa să ştiţi....
          Fără să le mai aibe grija după asemenea scurtă mustrare, s’a îndreptat spre strană. Sta parcă stingheră în colţul ei. O aştepta pe ea, pe stăpâna ei, pe cea din urmă din şirul stăpânelor lobului. O aştepta cuminte şi liniştită.
          —          Strana me.... a şoptiti şi, sguduită până ’n fundul mădularelor, a prins să plângă în ea, plâns fără pic de lacrimă, plâns vinovat.
          —   Strana me...
          S’a plecat uşor şi a început din ce în ce mai grăbită, să-i sărute, eu buzele arse de teamă şi grabă, lemnul ros de cari şi îngălbenit de vremi....
          —   Strana me....
          A lăsat traista cu iepurele mort jos, lângă strană, după ce a scos cleştele şi ciocanul.
          Munca a fost cu sudoare şi sdreleli, la degetele slabe ale bătrânii lobului. Dar până la urmă tot a mişcat strana din loc... I-a fost greu până i-a scos col|arele: de fier din cuiele care o ţintuiau de podilă. Acum, cu strana târîtă în mijlocul tindei, odihneşte liniştită, senină, ocrotitoare, împăcată cu sinea.
          O s’o ducă acasă... Ion o bolmoşi el ce-o bolmoşi, dar până la urmă, va fi musai să gate şi să tacă.. Ea îi este mamă şi-i mai mare. Şi-apoi Ion... Ce suflet bun, ca pita caldă, are -Ion
          Işitna lobului se gândeşte acum ce obidă va fi pe capul Hulpănoaiei când, mâine, cantorul Cucului i-o bate în poartă :
          —   Iştină... Tu, Iştină Hulpănoaie...
          Hulpănoaia o să fugă iute la poartă, speriată de vorba repezită a cantorului.
          —   Da ’oe-i cantore ?
          —   Iştină, s’a dus strana...
          — Cum ?
          —         S’a dus şi dusă rămâne... Ai liţitat în vânt Hulpănoaie... că direptatea nu-i cu tine... Şi strana s’a dus...
          Şi când va afla Iştină Hulpănoaia, să vezi mânie pe capu’ ei... Şi să vezi zdroabă...
          —   Da ‘mi-o făcuşi lele Iştină...
          Iar ea, bătrâna lobului, va răspunde aşe, a nevinovăţie :
          —   Ce să-ţi fac tu, a lui Hulpan.... Ca strana-i a me dela mumă-mea... Şi vezi...
          Parcă a mişcat traista... Hm !... Mişcat-o ?....
          Bătrâna s’a plecat, a luat traista, a mai pipăit odată mortăciunea din ea şi a legt-o bine cu baera. A făcut un nod mare şi puternic să nu-1 mai desfacă nici hăr-dăzăuarii.
          —          ...Şi vezi tu Iştină Hulpănoaie, dreptatea ese ca untul de lemn : deasupra. Că gâscă dacă ţipi o căldare de apă pe ea, rămâne uscată. ...Şi sufletul meu e nepătat... Măcar că am cam mestecat cu ocinaşele cu zicerile cele vrăjitoreşti.
          —   Hii, Işitnă... Hi, la drum c’ai de ce merge...
          S’a sculat obosită... S’a proptit cu nădejde în beţele picioarelor, cu celelalte beţe, ale mâinilor, a prins strana de răzimători, iar — minune ! — trupul i s’a învârtoşat că, atunci când a icnit odată, a avut putere să o ridice în sus şi să o lase pe umăr aşa, de două ori mai mare ea făptura ei costelivă...
                                                    608
© BCU
         Uşile erau date de perete.
         Afară ploaia cădea uitată de Dumnezeu... Dar ce-i păsa Iştinei lobului de ploaie ? Avea strana cu ea, lângă ea. pentru ea... Şi atât era deajuns.
         Bătrâna a simţit o mare căldură iîn trup, o mare nădejde parcă... Şi nădejdea asta îi ţinea toate puterile întregi... Păşea tare pe ea cu toate că povara oi înăbuşea.
         Dar ce povară putea să fie strana ? Strana asta, a ei. Ea îi e stăpână şi stăpânită. A câştigat-o nu la liţitat ci în faţa Domnului, pe bună dreptate şi cu cinstit merit... Şi un câştig nu poate fi o povară...
         A ajuns la poartă.
         O amorţeală i-a prins deodată şi sufletul şi trupul.... Ce-i ? Amorţeală ? Nu. Nu se poate.            •'
         A călcat aprig peste cea dintâiu treaptă de piatră dinaintea porţii... Sfinţii s’au uitat lung după ea. Le siţea ochii. O ardeau între umeri, în spate... O, şi sfinţii ăştia !... Doar n’or hi toţi de partea Hulpănoaiei, ca popa Gurgui... Ca popa ?... I se pare că lucrul acesta se poate.... Se prea poate.... Popa este doar slujitorul lor...
         Să fhie sfinţii vânduţi ? Sau ea, Iştina lobului să fhie în păcat ?
         Sa oprit lovită de gând ca de un luminos trăsnet.... Dar a fost totul doar o clipită care a venit repede, un întuneric i s’a coborât pe gând şi a hotărît silnic : sfinţii sunt slugile popii şi popa e sluga Hulpănoaiei...
         Ea ? Ea este stăpâna mare şi neînduplecată.
         A mai făcut un pas, să mai coboare) o treaptă, dar înainte i s’a căscat o prăpastie şi bătrâna lobului s’a prăbuşit cu ea, cu strana, cu povara ei peste fire de mare, îmbrâncită de tot potopul de sfinţi coborîţi dini icoane ca la poruncă şi învălmăşiţi în uşa bisericii şi din uşe peste ea. A încercat să se ridice, dar mâini nevăzute şi tina din şanţul adânc al drumuluinu i-au dat răgaz... A înălţat capul şi o mână. Căzuse cu creştetul în smârc. De sus până jos era tot una de tină, dar nu i-ar fi fost de nici un baiu căzătura dacă, aşa ca un vârtej, iepurele nu i-ar fi sărit înainte.
         —          Straiţa ! a stigat îngrozită. Şi-a amintit că o lăsase în biserică, în graba ei de a fugi cu strana... Cu mare greu a înotat îin smârcul apos şi afund a şanţului, s’a agăţat cu unghile de pietrele aflate pe margine, s’a luptat, a eşit deasupra şi a pornit beată să afle straiţa eu trupul ucis al iepurelui. Când1 a ajuns la locul ştiut, straiţa era goală. Iepurele fugise.
         —   îmi fură strana... a fulgerat-o un gând. îmi fură strana.
         A dat să fugă. S’a împiedecat de pragul tinzii. S’a ridicat din nou să fugă.
         înaintea porţii s’a oprit buimacă : iepurele ţâra strana înapoi, spre biserică... Lângă el, umbra puhavă a Hulpănoaiei luase chip de înger şi îl îndemna, liniştită, la treaba astai grea şi sfântă.
         —   Nu... nu. Ii a me... i-a me... a me...
         A urlat înfiorând noaptea şi cu puterile morţii şi ale întunerecului s’a năpustit prim umbre, liniştită ca un duh al celeilalte Iştine, spre iepurele care o ardea cu ochii roşii, în flăcări.
         Din casele vecine câteva umbre de oameni, îndemnate de un ţipăt în noapte, descopereau nelegiuirea, înspăimântaţi.
© BCU
                              TEODOR PLOP
               Ieşind din viaţa lumii, amară şi compactă, zvârlindu-mă pe-un Pegas, năvală de furtună, m’arunc în lupta cea mai adâncă şi abstractă.
               Cu versul, spadă fină, mlădie, cu sclipiri, străpung adânc din goană în piept noaptea cea brună, zburând învăluiţi în ciudate năluciri.
               Nemărginita stepă a liniştei răsună de goana noastră lungă spre spaţii ideale; de umeri îmi atârnă o mantie de lună,
               ce fâlfâe, suflată de-a fugii vijelie...
               Gonesc ea Frumuseţea, muiată ’n văluri pale,
               s’o prind, s’o strâng la pieptu-mi, intrând în veşnicie.
               Pe podul cu balauri eu nu pot să nu râd în hohote viteze — mă simt străluminat ! —
               Ah, să zdrobesc, îmi zic eu, al prozei monstru hâd!
               Zmuncind din stânga frâul, mă ’nvârt pe pod pe loc, trezind c’un dans de ritmuri abisul blestemat, simţindu-mă, în juru-i, nalt răsucit, un foc...
               Fragil sunt pentru viaţă, dar vreau să ’nfrunt puterea de bezne infernale, voiu trece stea prin ea.
               Aştept! Vibrez de-un singur mai mare lucru: vrerea.
               Dar iată-1 că apare! Greoiu pe pod se sue, se ’ndreaptă ’ncet spre mine cu-o îndrăzneală grea, vrând trupul de nămoluri în calea mea să-şi pue.
               —   De mă răpui pe mine, îmi strigă el ironic, din toţi poeţii lumii, vei fi tu cel mai mare
               şi gloria-ţi va aprinde mileniile spornic.
               E glumă ’n veacu’ acesta să nimiceşti tu proza?
               Eu sunt stăpâna lui neînchipuit de tare.
               Dintr’un războiu cu mine nu-ţi smulgi tu-apoteoza.
               Au mai venit şi alţii cu spada ridicată, m calul plin de spume, vroind să mă ucidă, să mă arunce ’n haos cu burta spintecată...
               Simţindu-mă mai tare, ei mă rugau — bizari! — să-i las s’adune-o carte de versuri — insipidă ! — ca şi de ei să scrie istorici literari.
               Atâta vanitate m’a dezgustat adânc şi cred că dintre oameni nici tu nu -eşti ales.
               Mai bine te întoarce, că altfel te mănânc.
               —   Eu am ajuns pe-aici din desperare grea, vreau vieţii zbuciumate să-i aflu-un înţeles şi cred că într’o luptă cu tine-1 voiu afla.
               Câţi tineri, ftiziei toţi, în palid îmbrăcaţi, pe piept cu cruci de sânge — o cruciadă lină — muriră pentru artă de tine fulgeraţi!
               De câte mii de ani artistul se trudeşte de tine să desfacă o formă pură, fină!
               L-aud cum, prin milenii, cu dalta te trăsneşte
               Şi tot întreagă eşti şi mă înfrunţi ironic.
               Nu simţi, desigur, cine ’s — prostia ta e ’n spor — că pot să mă deslănţui asupra ta ciclonic.
               Aş vrea ca versu-mi tânăr să se sfârşească ’n spice
               de inefabil, albe, să tremure uşor,
               dar duhul tău nu-1 lasă prea sus să se ridice.
               Ah, vreau să sting în tine acel fetid orgoliu, ce risipeşte ’n vorbe un muzical fior (şi-apoi să cad celebru într’un adânc fotoliu).
               Să ’ncepem lupta deci! la el strig mânios.
               Se 'nalţă să mă ’nghită cu şapte guri de bezne, iar eu cu-un vers de flăcări mă plec spre el în jos.
                Cu iz de Iad ne ’mbată a ’ntunecimii fiară. -Dar Pegas se ridică pe două vii picioare, eu coamele lui albe pe zări fâlfâitoare.
                Aţi mai văzut-o, sigur, — imaginea — prin basme sau pe icoane sfinte, e-a unui sfânt celebru, clar eu o simt aevea, cu-a vânturi şi cu spasme.
                Cum ţin în pumnu! aspru fulgerătorul vers, de foc fac arabescuri, înţep cu el văzduhul, ca să ’nspăimânt dihania, în leneşul ei mers.
                Şi calul meu deodată separată dansator,
                ca să uimească monstrul, ca să-i vrăjească duhul,
                ca, fără încleştare, mai iute să-l omor.
                Dar monstrul nu se lasă, vrea calul să-mi înşface de burtă cu-a lui toate guri ştirbe şi vâscoase; ţip sus de bucurie, primejdia îmi placeî
                Dar dipa-i crucială, ne poate sfârtica, să ne trimită hulpav în burţi prăpăstioase.
                Cred că de-aşa plăcere lugubru-ar mai urla !...
                Dar calul meu e straşnic, cu ale lui picioare se lasă ’ncet pe monstru, iar eu încep să-l scriu cu spada. Ne închide o roşie splendoare.
                Sar capetele grele prin juru-ne pe jos, alunecă copita prin sângele pustiu...
                Acest moment, din toate, e cel mai fioros.
                Când zorile îşi lasă pe dealuri raza roză, • cu o şuviţă neagră pe fruntea-mi încreţită, —*• ratez şi cel din urmă cap monstruos de proză
                Eliberându-mi drumul, îmi schimb în vers destinid. cu infinitu’n spadă, urc lin spre-apoteoza, ce mi-o deschide ’n slavă, gigantică, Divinul.
                Apoi brumat de-amaruri, cu ochii-orbiţi de vise, mă ’ntorc domol spre viaţă, dar viaţa parcă-i proza, căci şi ea mă primeşte cu porţile închise...
                Avântul în tipare se va înmormânta, ecoul luptei tot mai încet va răsuna şi chipul meu de vremuri se va tot subţia.
                   UNITATEA CUNOAŞTERII
                                  DE
                          PETRU P. IONESCU
     Este un lucru evident că înainte de a vorbi despre unitatea cunoaşterii, să ni se impute viziunea firească a formelor variate care par a nega tocmai această unitate. In articolele noastre anterioare (Cunoaştere şi Conştiinţă. Febr. 1940; Preliminariile Cunoaşterii. Septembrie 1940) am căutat să ne apropiem de această înţelegere a cunoaşterii sub unghiul unei unităţi de structură şi de funcţiune. Dar pentru obişnuinţa noastră zilnică, iiiiciodată nu ne este dată cunoaştere^ sub chipul unei unităţi. Ci mai de grabă sub înfăţişarea unei diversităţi pe care vom încerca să o schematizăm în cele de mai jos. înţelegerea procesului cunoaşteriiVsub unghiul unei unităţi totale (formale şi materiale) nu este desigur un lucru nou dar nu este mai puţin o pozrţiune a cărei afirmare implică, recunoaştem, o mare răspundere. Sarcina noastră este aceia de a întreprinde examenul formelor variate şi al funcţiunilor diferite pe care le îmbracă acest proces al cunoaşterii a cărui unitate încercăm să o arătăm. Diferenţierea funcţională se observă şi în ceea ce priveşte obiectul cât şi în ceeace priveşte mecanismul cunoaşterii. O atare diferenţiere se face foarte curent între cunoaştere şi credinţă, sau între ceeace vom numi noi cunoaşterea laică în opoziţie, după uzul obişnuit, faţă de cunoaşterea: bancă. Yom schematiza însă formele sub care se prezintă cunoaşterea în câteva înfăţişeri ni se par de căpetenie şi anume :
      1. Diferenţieri din punct de vedere strict formal şi
      2. Diferenţieri din punct de vedere esenţial.
      in prima grupă ni se pare că putem cuprinde următoarele tipuri caracteristice.
      A)      Cunoaşterea imediată, percepţională, de tipul intuiţiei psihologice obişnuite: corelatul epistemologic al acestei forme de cunoaştere poate fi socotit realismul naiv.
                                        613
© BCU Cluj
           B)        Cunoaşterea mediata, reflexivă* raţională, logică, deductivă, supusă legilor cunoaşterii logice, principiului identităţii şi ai contradicţiei. Corelatul epistemologic poate fi reprezentat aci prin formele variate pe care le îmbracă, în cursul istoriei gândim umane, raţionalismul şi intelectualismul.
           C)        Cunoaşterea experimentalistă imediată, de tip „ştiinţific5* dar de nivel al scării umane, molare. Este vorba aci în special despre acele cunoaşteri care se reduc şi au ca referinţă şi instrument imediat organizarea noastră naturală, începând cu simţurile, cu „intuiţiile imediate15 cum le numea Bergson şi sfârşind în laboratorul complex al intelectului, intelectul „acti'v55 după expresia celebră a lui Aristot.
           D)         Cunoaşterea experimentală instrumentalistă, fină, pentru niveluri superioare şi inferioare nivelului molar, nivelul molecular şi interatomic şi nivelul macro-cosmic. Este interesant de remarcat aci faptul că mintea noastră e obligată, de îndată ce a pătruns într’un nivel ce nu-î aparţine, ca de pildă în cel ţatra-atomic, să renunţe la o seamă din schemele categoriale obişnuite, ca spaţiul şi timpul sau principiul determinismului striijct. Aşa se explică dece se înlocueşte vechea viziune a timpului; şi spaţiului clasic cu viziunea relativistă a spaţio-timpului iar, recent, cu aceia care reesu din noua interpretare a mecanicei quantice, în vreme ce, prin „relaţiunile de incertitudine" ale lui Heissenberg, se renunţă, puţin câte puţin, la interpretarea deterministă iar prin „teoria complementarităţii" se renunţă de fapt la principiul contradicţiei. Aceste renunţări nu trebuesc privite, este locul să o spunem cu toată tăria, drept definitive; nu este cazul să se facă din ele punct de plecare pentru o interpretare pesimistă a ştiinţei ci, dimpotrivă, ele trebuesc luate numai! ca metode de lucru.
           E)         Cunoaşterea sub aspectul „fiinţelor matematice", aceia ce francezul exprimă atât de pregnant prin expresia „etres de raison". Prezenţa acestor realităţi matematice, anticipatoare ale realului, ale concretului, constitue poate cea mai impresionantă dovadă a condiţiei creatoare a spiritului uman, latura prin care omul eontribue, în măsura capacităţii sale, la creaţia antică.
           F)        In fine, cunoaşterea harică sub înfăţişările ei cele mai curente cum sunt credinţa şi cunoaşterea mistică, drept forme ale revelaţiei.
           In ceea ce priveşte diferenţierile de esenţă, ele pot fi privite sub mai multe înfăţişări specifice :
           A)        Cunoaşterea „în suprafaţă" ca inventar, ca acumulare de date, de fapte : atitudine de erudiţie, de strângere de material, de întocmire sinoptică. Asupra unei atari forme de cunoaştere se poate întinde stăpânirea metodelor de observare, clasificare, definiţie, analiză, statistică, probabilitate. Sub un alt unohiu, o asemenea atitudine presupune o abţinere strictă dela orice pas către esenţă şi mister. Este cunoaşterea sub semnul fenomenului pur, aceia ce înţeleg o seamă de savanţi prin „fenomenologie" (nu însă în sensul specific husserlian). S’ar putea aplica foarte bine acestui fel de cunoaştere aceia ce înţelegea Pascal prin al său „spirit geometric".
           B)         Opusă oarecum, diferită şi ca atitudine şi ca rezultate, stă însă cunoaşterea în adâncime, cunoaşterea de pătrundere, de intuire a esenţelor. Aci omul stă în faţa realului sub semnul nedumirirfi, tremură în el smerenia în prezenţa tainei. Aspecte care par simple şi reductibile spiritului geometric, devin tot atâtea prilejuri de cutremur şi fior. Aci omul se pune în toată goliciunea dar şi în toată măreţia destinului său de creatură, în faţa Misterului adică în faţa creaţiei şi a Creatorului. Nu se mulţumeşte să înregistreze fapte ci le vrea explicaţia prin cauze ultime ; nu se opreşte numai la înfăţişările imediate ci îşi permite saltul metafizic în neant. Anticipă prin hipoteze, leagă prin sinteză, înţelege prin intuiţie; construeşte el o lume care va
614

© BCU Cluj
   trebui sa semene, să corespundă, să poruncească realului. Faptul nu mai condiţionează el legea ci legea ordonă ea faptului dezvăluirea lui întru cunoaştere. Aci este acel caracter „legalist44 al cunoaşterii despre care au vorbit cu atâta aprindere epistemologi ca Poincare, Duhem, etc. Este depăşirea spiritului geometric prin „spiritul de fineţe41.
          Bine înţeles, practic, niciodată aceste moduri nu sunt realizabile în stare de perfectă puritate. Niciodată nu vom întâlni forme precis limitate de cunoaştere strict matematică sau strict experimentală, după cum niciodată nu vom putea determina o atitudine pură de inventariere sau de adâncire. Tipurile arătate de noi sunt abstracţiuni ca orice încercare de tipologie. Pentru noi însă faptul acesta are o însemnătate şi mai adâncă. Sub toate aceste înfăţişări stă ceva care le coordonează într’o unitate, far această unitate este însăşi „fenomenul originar44 al spiritului în actul său fundamental de cunoaştere.
          Vom începe prin a observa că toate formele enumărate până aci se pot reduce ia câteva aspecte mai simple. Cunoaşterea imediată ca şi cea mediată sunt momente reductibile ; cunoaşterea experimentală ca şi cea instrumentală, deasemeni ; cunoaşterea limfelor matematice se pare a constitui o clasă de procese unică ; în fine, cunoaşterea harioă este socotită ca deosebită de toate celelalte moduri de cunoaştere. Aşa e situaţia în prima instanţă. Vom încerca să stabilim însă o reducere treptată a formelor de mai înainte ţa trei grupe iniţiale, ireductibile la prima vedere şi anume :
   0  grupă de procese în care nu a pătruns atitudinea şi metoda ştiinţifică şi pe care o vom numi deci cunoaşterea psihologică în sensul că se petrece un schimb direct, sensibil, nemijlocit, între obiect şi subiectul care ia act de obiect ca de o posesiune a sa, ca ceva pe care îl are, îi deţine nemijlocit. Cuvântul „nemijlocit41 nu înseamnă aci decât lipsa orişicărui postulat, a oricărei „fiinţe raţionale44 (etre de raison) care face caracteristica oricărei cunoaşteri ştiinţifice. Nu e numai decât necesar să atribuim cunoaşterii ştiinţifice caracterele pozitiviste cum sunt cantitativul, obiectivitatea, pre cizhmea,, verificarea şi tot ceea ce determină aşa numitul spirit ştiinţific şi să lăsăm cunoaşterii psihologice caracterele opuse de calitativitate, subiectivitate, neprecizie, lipsa experimentării verificatoare. O asemenea delimitare ar fi absolut falsă. Sunt cunoaşteri ştiinţifice care nu înlătură nimic din drepturile calitativului, după cum sunt cunoaşteri psihologice care au ca obiect pura cantitate. De altfel e inutil să vorbim despre o radicală despărţire de natură între cantitativ şi calitativ, ambele nefiind decât simple categoriale ale cunoaşterii, limite puse de spirit şi pe care tot el, prin propriul lui decret, le poate oricând înlătura. Deasemeni nici atitudinea de verificare nu este proprie numai cunoaşterii ştiinţifice. Cunoaşterea psihologică ordinară este în fond o continuă operaţie de verificare. Ce înseamnă în definitiv a verifica ? înseamnă a controla, a supune probei, a experimenta cazurile contrare sau fenomenele de limită cu scopul de a stabili forma de manifestare, de prezentare a unui fenomen, formă ce va căpăta, în anumite condiţiuni de preciziune şi de limbaj, numirea de lege.
          Cunoaşterea psihologică ordinară, se spune, nu are preocupări „legaliste", nu tinde deasemeni neapărat nici către adevăr ; ea caută suprafaţa sensibilă a lucrurilor, manifestarea lor imediată, netălmăcită în abstracţiuni; prin asta ea este mai aproape de pulsarea realului dar şi sclava iluziunilor ce decurg din lipirea ei de real, din lipsa spaţiului perspectiv dintre ea şi obiect, fată cusururile ce i-au fost găsite sau, în cel mai rău caz, scornite. Bine înţeles, cunoaşterea ştiinţifică va stăpâni, tot ceea ce
   1  se neagă cunoaşterii psihologice.
          Modurile cunoaşterii psihologice decurg din privirea tabloului nostru. Nu vor
   intra aci nici cunoaşterea instrumentalistă, nici cunoaşterea fiinţelor matematice, nici cunoaşterea experimentală molară. Prin această excludere am fixat însă şi cuprinsul ambelor feluri de cunoaştere. Ceea ce este însă extrem de dificil este să decretezi asemenea zone drept ceva definitiv şi ireductibil. Cunoaşterea matematică se fundează pe o adevărată „intuiţie matematică" intuiţie care nu este pur inteligibilă, lucru pe care îl afirmă toţi intuitiviştif, împreună cu Heissenberg şi cu epistemoioguf li. Meyerson. E destul să amintim printre aceştia pe Brouwer, Heyting, iar, într'o oarecare măsură, chiar pe Poincare, alături, de „empirismul" unui Pasch sau „idea-lismuT unui Dedekind. Ueasemcni, este foarte evident, în cunoaşterea pe care noi am numit-o, pentru circumstanţă, cunoaşterea instrumentalistă ştiinţifică, există straturi foarte importante de sensibil şi de calitativ. Rezultatele oricărei metode instrumentale sunt, în cele din urmă de resortul sensibilităţii noastre. Cercetările statistice asupra căderilor de picături în emulsiunife fine de care se serveau J. Perrin şi Miliikan fac apel constant la vedere ; numărătoarea lor se face graţie ochiului.
          Cunoaşterea cantitativă este în fond >o iluzie pentrucă orice cantitativizare se reduce la număr sau mărime. Dar ce înseamnă numărul şi ce înseamnă mărimea '( Asupra filosofici numărului este suficient să amintim toate teoriile, adeseori bătân-du-se cap în cap şi pe care neputându-le analiza aci e mai bine să le presupunem cunoscute lectorului, Începând cu teoriile „adeseori paradoxale" ale lui Russeil, Eeano, Weierstrass, Hilbert, Landau, Brouwer, Cantor, Dedekind, Heissenberg, etc. Numărul este pentru intuitiviştii pe care i-am amintit o pură intuiţie ale cărui fundamente se află în natura spiritului nostru, în vreme ce pentru un Kronecker „numărul este o creaţie a lui Dumnezeu". Dacă dela număr trecem la mărime, fiiosofia mărimii a deosebit o seamă de forme ca mărimile extensive, mărimile intensive, pure, convenţionale, scalare, etc. Raportul dintre ceea ce numim mărime şi algoritmul ei este, în starea actuală a discuţiilor, un veritabil scandal. Orice cantitate se reduce, pentru cunoaşterea inoastră, la un ansamblu calitativ. Noi nu avem şi nu putem avea niciodată o aprehensiune pură a cantităţii. Transcendent, există în spiritul nostru categoria cantităţii dar ea nu se realizează decât prin limbajul calitativului. Dacă întoarcem perspectiva vom observa însă cu stupoare că acelaş lucru se întâmplă şi cu aprehensiunea calităţii care nu este posibilă decât prin oficiul unei anumite condiţionări cantitative. In ce raport stau atunci cunoaşterea psihologică faţă de cunoaşterea ştiinţifică ? Să mai adâncim însă caracterele acesteia din urmă. Ce are caracteristic spiritul ştiinţific, „noul spirit ştiinţific", cum îl numeşte atât de entuziast G. Bachelard în lucrarea sa recentă ? „Spiritul ştiinţific este, în chip esenţial, o rectificare a cunoaşterii (savoir) o lărgire a cadrelor cunoaşterii. Structura sa este conştiinţa greşelilor sale istori,ce“ (p. 173). Ideie care nu este deloc departe de aceia ce atribuia D-l L. Brun-schwieg „vârstei mature a inteligenţei" când spunea că ea are drept caracteristică „de a se corija tot mereu, creind mijloace neprevăzute pentru a se adapta la complexitatea uluitoare a unei lumi pe care omul... trebue să înceteze de a o mai pri,vi şi imagina după chipul şi asemănarea sa..." Cu aceste două afirmaţiuni e suficient să determinăm şi, esenţa cunoaşterii ştiinţifice şi rostul ei finalist. Ca esenţă, cunoaşterea ştiinţifică nu merge mult prea departe de cadrul pe care i-1 fixase Descartes în „Discurs"/ îndoială pozitivă şi creatoare, precauţiune în înaintare, metodă sigură şi mereu reînoită, mereu revăzută ; a nu te încrede în nimic, a nu te entuziasma de nimic, a nu dogmatiza nimic. In afară de frumuseţea atitudinei, de smerenia laică ce se desprinde de aci, nici o promisiune care să mulţumească spiritul.
          O domnie absolută a provizoratului, a probabilismului. Filozoful dela Sorboma
                                                     616
© BCU Cluj
  se ridica, ironic, împotriva pretenţiei absurde a lui Comte de a impune căi şi directive ştiinţei. (Les âges de finteiiigence. p. 124 etc.). Dar în aceiaş măsură decreta o splendidă neputinţă, pe care o vom întâlni de altfel în toată întinderea filosofiei ştiinţei. Ceea ce înseamnă că o singură concluzie este cu putinţă:         Rostul ştiinţei
  rămâne acel al unei, călăuze condiţionate care te opreşte în1 faţa abisului spunându-ţi senin: De aci, descurcă-te singur! ŞTIINŢA NU ESTE RE V ELAN TA Ci EXPLICATOARE ; ROSTUL El ESTE DE A TE ADUCE PANA IN PRAGUL MISTERULUI. Odată aci, ea te părăseşte, nu după ce nu a încercat, cu aceleaşi mijloace, cu aceiaşi metodă, cu aceiaşi mentalitate, să reducă însăşi misterul. Totuşi mărturiile marilor savanţi sunt peremptorii.
         L. de Broglie declară că nu ştie ce este o rază de lumină ; Al. Carrel afirmă că omul este un necunoscut ; biologiştii mărturisesc a nu cunoaşte nici legile nici esenţa procesului vital ; chimiştii nu ştiu ce e materia, fizicienii nu se sfiesc să-şi arate ignoranţa în privinţa fumii fizice şi a energiei. Azi, toate aceste afirmaţiuni sunt aporii arhicunoscute, încât ne simţim jenaţi numai amintindu-le. Dar asta nu împiedică pe anumiţi ştienţişti să afirme aceleaşi propoziţiuni filozofemice de acum trei, saţu patru decenii în urmă. Este aşa de mare depărtarea dintre aceia ce nu poate da ştiinţa şi aceia ce nu caută cunoaşterea psihologică ordinară?
         Desigur, deosebirea pare să stea în intenţie, în atitudine. In cunoaşterea obişnuită nu urmărim adevărul. Dar ce urmărim atunci ? Sau cunoaşterea psihologică este un aspect al acţiunii şi atunci într’adevăr, nu interesează adevărul ci acţiunea pragmatică, sau nu este vorba de nici un pragmatism. în cunoaştere şi atunci orice cunoaştere are drept referinţă finală tot adevărul. Este tocmai aceia ce am arătat noi în articolul precedent şi în cel de faţă, mai înainte. Atitudinea deci nu diferenţiază cunoaşterea psihologică de cea ştiinţifică. Ambele cunoaşteri pot fi deci contopite într’un singur tot. Există o unică formă gnozică în care analiza noastră nu mai face tăeturi şi zone. Noi nu am făcut deci oi sinteză ci o repunere în iniţial. Această matcă originară o vom numi noi cunoaştere laică opunând-o, în vederea unei analize de esenţă, cunoaşterii harice.
         Dar mai sunt o seamă de obiecţiuni ce merită să fie ţinute în socoteală atunci când e vorba de cunoaşterea ştiinţifică şi mai cu seamă de o atare cunoaştere sub o înfăţişare specifică, aceia a realităţilor matematice. Să pătrundem în adâncimea acestor obiecţiuni. Mai întâi e nevoie isă facem o distincţiune între cunoaştere pur şi simplu şi ştire (savoir).
         Ştiinţa depăşeşte cunoaşterea ; ea este ştire. Ce sens are această distincţie? Cunoaşterea presupune un act de luare în posesiune, de traducere în limbaj de conştiinţă. A şti implică însă un fel de dat comun, şi mai cu seamă un dat impersonal. Cunoaşterea s’ar petrece la nivelul subiectului concret, a şti rămâne un fel de senso-rium al unei clase, al unui gen. Dar mai este şi mai mult. Cunoaşterea, fiind un act personal, subiectiv, concret, tinde să prindă lucrurile în esenţa lor imediată, la nivelul sensibil. Ea nu lucrează nici iîn scară molară cum e „ştiinţa44 astronomului, nici în scară „moleculară'4 cum e ştiinţa fizicianului. Cunoaşterea în general este la nivelul scării umane, adică la nivelul simţurilor. Ea nu trece dincolo de „fenomen44 adică de „aceia ce apare". Din acest punct de vedere termenul de cunoaştere ştiinţifică este contradictoriu în chiar termenii săi. Nu avem o cunoaştere care să fie şi un a şti (savoir). Afirmaţiunea e falsă, cel puţin în parte.
         Există un aspect „cunoaştere44 în orice „a şti". Pentrucă orice a şti, înainte de a intra în stadiul de „ştiinţă44, trece prin acel de cunoaştere, înainte de a fi obiectiv,
                                                     617
© BCU
   este dat într’o subiectivitate, fie ea chiar numai aceia a descoperitorului sau a cercetătorului dat; înainte de a fi o abstracţiune a fost o experienţă concretă, a pornit dela un concret, s’a mulat pe o imagine sensibilă, pe o intuiţie plastică. Mai mult încă, orice ştiinţă devine cunoaştere cu oricare dintre noi, aşa cum opera de artă reînvie, sub nenumărate specificări individuale, în contemplaţia mulţimilor, actul ei originar, viziunea primordială de creaţie pe care a avut-o numai făurarul ei. De aci şi multiplicitatea punctelor de vedere în critică precum şi multiplicitatea comentariilor, a discuţiunilor, a neînţelegerilor, a „scandalurilor" în ştiinţă. Tocmai acolo unde, ni se spune, acordul ar trebui să fie absolut, în lumea fiinţelor matematice, în acest eden al „ştiinţei" pure domnesc contradicţiunile, şcolile, distincţiunile, discuţiile. Axiomele aritmeticei sunt când cele ale lui Peano, când cele ale lui Landau, când cele ale lui Russell; geometria este ori geometrie euclidiană, ori metageometrie. Numărul dă naştere la o serie de şcoale matematice. Se vorbeşte despre o extindere a domeniului numărului care şi aşa are destule forme extrem de variate, fie că e vorba de algoritmi operatorii sau scalari. Intr’o atare operă de extidere ar intra de pildă, pe lângă ireali, imaginari şi transfiniţi, mărimile duale ale lui Study, quaternionul lui Hamilton, algoritmul lui Grossman, numerile non-arhimedice. Problemă pasionantă, desigur, pentru filozofia matematicei!
         Rămâne celălalt caracter al cunoaşterii ştiinţifice (păstrăm termenul tocmai pentrucă nu este contradictoriu ci dimpotrivă trădează întregul proces al cunoaşterii şi al ştirii): Prezenţa fiinţelor abstracte în contextura ştiinţei. Această prezenţă îmbracă o haină absolută în Fiinţele matematice, o haină relativă, multiplă, dar nu mai puţin abstractă în toate domeniile celorlalte ştiinţe. Să ne dumirim asupra acestora clin urmă.
         Este desigur un lucru de toţi ştiut acela că ştiinţa în general înlocueşte sensibilul prin inteligibil, concretul prin abstract, plasticitatea vie prin schemă, calitatea prin algoritmele cantitativului. Nu e nici cazul nici locul să ne întrebăm dece procedează aşa. Un răspuns obişnuit este acela că acestea sunt caracterele structurale ale raţionalului. Până acum însă nu s’a produs o explicare metafizică, psihologică sau măcar biologică, mulţumitoare, a acestui fapt. Meyerson a încercat, în lucrarea deja amintită, să ne dea un început de explicare prin nevoia spiritului de a reduce diversul la identitate, aceasta fiind caracteristica fundamentală a unităţii spiritului.
         Explicarea, deşi ingenioasă şi nu nouă, nu ne mulţumeşte. Aşa dar, oriunde avem un fapt de „ştiinţă" avem de îndată şi o transformare a realului. Realul se preschimbă în anumite valori de schemă, de abstracţie. Spiritul ştiinţific renunţă la realul concret, mai greu de mânuit, mai imprevizibil, mai spontan, pentru a rămâne în schematismul unui raport cât mai simplu între fenomene, raport care este ştofa oricărei legi, în măsura în care fenomenul a putut fi înlocuit sau simbolizat — tendinţă ideală pentru orice ştiinţă — într’un algoritm cantitativ. In psihologie, de pildă, aproape totul este abstracţie. Se vorbeşte despre senzaţie dar imagina fenomenului de senzaţie este o abstracţiune; se vorbeşte despre memorie, atenţie, voinţă, conştiinţă, gnozii, praxii, etc. dar toate aceste procese sunt abstracte. In fizică realul a încetat de mult să fie aceia ce pare a fi în contextura lui sensibilă ; în microfizică ca şi în macrofizică, în lumea electronică unde stăpâneşte legea quantică precum şi în lumea astronomică unde domneşte legea relativităţii generalizate, categoriile realului cele mai fundamentale, spaţiul şi timpul sunt înlăturate. Orice încercare de a salva realul sensibil cade în mod lamentabil, aşa cum a căzut încercarea lui Bergson de a dărâma relativitatea prin perspectiva duratei. întrebarea nu întârzie să se pue, care
  este atunci adevăratul real sau dacă nu cumva există două sau mai multe niveluri ale realului ? Unii epistemologi, printre care iarăşi cităm pe Meyerson, nu se pot opri sa nu afirme că orice abstracţie are ca punct de plecare tot concretul sensibil dar Întrebarea este care arată adevărata faţă a lucrurilor ? Şi iarăşi noi nu ne putem opri să nu admitem, împreună cu ştiinţa, valoarea abstracţiunilor ei. Intre aparenţa sensibilă a solidului şi abstracţiunea ştiinţifică a discontinuităţii, lacunare a nivelului electronic, noi primim cea de a doua afirmaţie. Dar între senzaţia ca abstracţie ştiinţifică şi senzaţia ca trăire imediată a mea, noi nu avem, iarăşi, putinţa alegerii, şi o primim ca valabilă pe cea din urmă. Dar aceasta înseamnă oare că aci valoarea abstracţiei ştiinţifice este nulă ? Nicidecum.
         Aceasta înseamnă numai că, în materie spirituală, ceea ce contează este interio-ritatea concretă, sensibilă, evidentă şi experimentală care constitue în fond canavaua veritabilă a cunoaşterii. Inteligibilul se făureşte în intimitatea spiritului dar dintr un material care trebue adus până la această inferioritate.
         Această operaţie de captare, de aducere, de culegere, de discernere, de selecţie, de sinteză, de identificare, de unificare în schematismul unei idei, a unui concept, a unei judecăţi, este adevăratul proces de cunoaştere. Ceea ce se petrece după aceasta este o operaţie de proectare, de hipostaziere. Abstracţia şi selectivitatea nu sunt deci sfârşituri de proces ci începuturi, identificarea întru unitatea spiritului nu se face în zodie finală ci în pragul imediat al celei mai simple operaţiuni de percepţie sau de senzaţie. Aceia ce era deci izvod de deosebire se vădeşte a fi adâncă şi esenţială înrudire, cu atât mai paradoxală pentru simţul comun cu cât este mai adevărată. Ni se pare de altfel că, în condiţiunile acestea, cheia care va dezlega vreodată misterul cunoaşterii stă în această crucificaţie a sensibilului pe inteligibil. Va fi odată dat vreunui cugetător să schimbe cu violenţă valorile consacrate ale termenilor şi să vadă cu alţi ochi începutul luminii într’o treptată inteligibilitate a sensibilului alături de o sensibilizare a inteligibilului!
         Ne mai rămânea să lămurim ultima obiecţiune pe care o formulasem: prezenţa stăruitoare, supărătoare chiar pentru unii epistemologi jenaţi, a fiinţelor matematice.
         Problema iniţială care constitue, după unii, un adevărat miracol, este aceia a corespondenţei, a corelaţiei dintre creaţia inteligibilă de natură matematică şi sensibilul concretizat el însuşi tot în realitate matematică. Acest privilegiu dat numai matematicului de a aplica realului înainte şi dincolo de orice contact experimentai cu concretul, această putinţă a operaţiunii matematice de a constitui un simbol al comportării realului sub specia cantităţii, poate fi interpretat metafizic sub nenumărate forme. Dacă unii epistemologi încearcă să vadă aci nu o „potrivire'4 fatidică ci o propensiune a spiritului creator dar care pleacă tot dela fundamente sensibile, care îşi află origine şi izvor tot în contactul cu pământul experimentului, ca Anteul mitic reîmprospătându-şi forţele la atingerea gliei, alţii însă văd în algoritmul cantităţii şi în corespondenţa lui anticipativă la real, un plan spiritual al lumii, un nivel originar în care spiritul inteligibil şi sensibilul experimental au fost unul şi acelaş lucru. De aci precumpănirea excepţională, privilegiată pe care o are categoria cantităţii, categorie care nu mai esie pur inteligibilă ci o transcendenţă substanţială, o revelaţie specifică a unui plan de realitate transcendentă în planul relităţii inteligibile a cunoaşterii. O asemenea viziune se opune, desigur, din răsputeri, unei concepţii ce se vădeşte azi la o seamă de epistemologi care neagă fiinţelor matematice orice valoare substanţială, asigurându-ne despre existenţa unei uriaşe construcţiuni! tautologice pe care ar întreprinde-o ştiinţa matematicei. L. Brunschwiog însă se opune viguros concepţiei
   tautologice. Dupăi el, adevărata gândire, ştiinţifică fructifieatoare de cunoaştere este gândirea mathematică (mathemata) opusă gândirii obişnuite logice (logoi). E. Meyerson încearcă, foarte abil şi mai cu seamă cu multă competenţă, să diminueze întinderea acestei afirmaţiuni, în vreme ce G. Bachelard înalţă osanale perspectivei matematice a realului. Dar ce înseamnă, în definitiv, viziune matematică a realului şi unde anume se aplică ea '( Răspunsul ar putea ii extrem de simplu. Reducţiunea matematică se înfăptueşte în categoria realului care poate fi cantitadoizat. Scapă deci de sub stăpânirea sau de sub oblăduirea cantitativului tot ceeace se referă la oia/.;. Să ne fie îngăduit să arătăm că cu asta noi nu încercăm în nici un fel o reînviere a filosofici vitalului, fie în perspectivă psihologică, cum au făcut James, Dewey, Bergson, fie în perspectivă biologică precum a încercat să facă neovitalismul cu Driescb, Barthez, etc. E vorba de o constatare precisă pe care o face filosof ia contemporană care, după ce a încercat o perspectivă cantitativistă în psihologie cu Fechner, Weber, YVundt, în biologie cu şcoala sus-amintită, în sociologie cu anumite curente sociologice despre care nu e cazul să amintim aci, s a reîntors la o perspectivă adecuată obiectului lor, o perspectivă care, de voe, de nevoie, trebue să facă loc unei viziuni calitative a realului. Dar viziunea matematică încearcă să determine o formă nouă de cunoaştere prin anularea oricărei intuiţii sensibile a realului. Rând pe rând au fost înlăturate categoriile sensibile ale spaţiului şi ale timpului. Teoria quantică, despre care se vorbeşte azi atât de mult, coroborată cu teoria relativităţii generalizate şi cu doctrinele mai vechi ale metageometriilor (Riemann, Lobatschewsky, Gauss, etc.) aduce o viziune nouă a realului fizic în confinaţiunile lui extreme, adică în spaţiul relativităţii generalizate, spaţiul gravitaţional astronomic, pe de o parte, şi în spaţiul lumiţ electronice, pe de altă parte. Noţiunile noastre sacrosancte de spaţiu şi timp nu mai au nici un curs, nici în astronomie, nici în microfizică. Universurile în expansiune posedă un spaţiu metaspaţial şi un timp metatemporal ceeace este tot una cu negarea spaţiului şi timpului nostru sensibil. Realul este redus, este înlocuit, este simbolizat prin anumite proprietăţi matematice, el devine, pentru un G. Bachelard „umbra unui număr* în vreme ce gravitaţia este, pentru Einstein, spune L. Brunsehwicg „o funcţiune matematică “
         Limbajul matematic nu este deci în esenţă decât o reducere la abstract.
         Pentru poziţia pe care oi apărăm noi, avem însă de constatat următoarele lucruri care sunt cel puţin ciudate. Există o convergenţă care se poate evidenţia între sensibil şi inteligibil. Mai întâi aceia că viziunea matematică este departe de a fi atât de inteligibilă cum pare. Toate încercările matematicienilor de a dovedi o atare inteli-gibilitate pura în limbajul matematic dau greş. Cantitatea pură este negată formal de prezenţa unor ciudăţenii cum este aceia a legii noncomutativităţii sau problema numerelor operatorii sau specificante. Când operez 5X3 am ca produs 15 pentrucă aci nici un număr nu este operatoriu nici specificant, ambii fiind reversibili (5X3=15). Pentru o privire atentă însă nu este egal dacă am seria operatorie 5X3 sau 3X5 pentru că, mental sunt aci două operaţiuni diferite. Dar dacă unul din numere specifică ceva concret (mere, case) atunci operaţia are un sens, devine inversibilă, lucru pe care de altfel l-a dovedit şi l-a afirmat şi Heissenberg în calculul matriţial. Operaţia devine însă imposibilă când ambele numere sunt specificante. Astfel în cea mai elementară formulă' matematică din fizică, calculul are un caracter aproape miraculos şi se bazează, în ultimă analiză, pe o> referinţă la un concret alături de un algoritm operatoriu. Limbajul matematic se reduce la număr iar viziunea matematică este încredinţarea că realul poate fi înlocuit prin virtuţile operatorii ale numerelor, adică
620
© BCU Cluj
        '         „■ t-                 ■
  prin calcul. * Dar calculul însuşi este extras din concret. Dacă pot pune în formulă matematică raportul invers proporţional dintre volum şi presiune din legea Bovle-
              \                                    V    p'
  Mariotte,' operaţiuneea VP=VT\ derivată din = p este în fond o operaţiune care
  a avut la bază observaţiunea concretă a faptului.
         Astfel inteligibilul se reduce, se dezvălue ca având nu numai o origină în concret dar şi un anumit mers operatoriu în concret, o continuă referinţă la sensibil, la aceia iceS specifică, denumeşte şi acoperă.
         Dar să pătrundem, pe altă oale, în natura intimă a sensibilului sub forma pe care o are în destinul gândirii umane: conceptul şi judecata .
         Psihologia nouă, şi mai cu seamă psihologia formei sau a structurei (Gestalt) a dovedit, cu argumente experimentale impresionante, complexitatea uluitoare a celor mai neînsemnate procese psihice. Cercetările au adâncit în special domeniul percep-ţional. Concluziunile sunt deadreptul senzaţionale. Procesele cele mai simple, acele care se petrec la nivelul senzaţiei şi al percepţiei elementare sunt extrem de complexe şi mai cu seamă revelează o structură îmbuibată de forme inteligibile. Cu cât mergi mai în afund, căutând să descoperi elementul simplu, concret, elementul ultim care constitue sensibilul, te afunzi înfr’o lume de o nebănuită complexitate.
         Cercetările au depăşit cadrul uman, trecând în domeniul psihologiei animalelor superioare ; alţii au întreprins cercetarea mentalităţii copilului în vreme ce alţii, în fine, au reluat studiul mentalităţii primitivilor. Pretutindeni acelaş rezultat, paradoxal pentru vechia psihologie. Sensibilul dispare, scapă, se pierde, făcând loc complexităţii inteligibile, unei veritabile prezenţe a operei spiritului. La un moment dat însăşi noţiunea de sensibil pierde orice semnifcaţie, se evaporează, devine ciudăţenie şi non-sens.                                                       • •     •  '.         ■
         Convergenţa se înfăntueşte astfel precum am anunţat. Realitatea şi prezenţa faptului de cunoaştere trebue să se manifeste în acest punct de încrucişare dintre sensibil şi inteligibil, dintre concret şi abstract. Există undeva, în realitatea noastră spirituală, un punct privilegiat, un loc fără dimensiuni în concret unde se înfăntueşte, unde trebue presupusă „cupura“ (tăetura ideală despre care vorbisem şi la cele două sensuri ale conştiinţei din articolul nostru trecut) între ceea ce vine în mine din afară, între ceea ce pleacă din mine în afară, locul unde lumea este a mea şi eu sunt al lumii, unde sensibilul1 alderă la inteligibil1 şi îl reprezintă, unde calitatea nu mai neagă cantitatea, unde subiectul nu mai anulează obiectul şi invers.
         Există, cu alte cuvinte, în dimensiunile cunoaşterii, un punct de convergenţă care afirmă şi fundează unitatea. Desigur, o unitate a cunoaşterii care garantează o unitate ontologică. Sau poate tocmai invers.
         Cunoaşterea, sub nenumăratele ei înfăţişări, se reduce, în urma analizei la care alm supus-o, la două forme-esenfe ce par a fi ireductibile şi formal şi funcţional, şi în mecanismul lor şi în obiectul lor : cunoaşterea laică şi cunoaşterea harică. Este cu putinţă o unitate în această dualitate? Este ceea ce vom încerca să arătăm într’un articol viitor.
621
© BCU Cluj
I
N I C
IDEI, OAMENI, FA P T E
          o învăţătură dela ardengo soffici
   Structura, psihică ia unui autor nu se poate schimba dealungul anilor. Dar se pot adânci şi chiar sublima unele note specifice sub înrâurirea experienţii.
   Ardengo Soffdici, adunând într’un volum diferite epizoade din viaţa sa, nelegate la prima intuiţie decât prin coordonata spirituală, timp, a făurit un tot organic. Cu îndoitul său simţ poetic şi de uşoară ironie, e5 înmănunohiat clipe oeînserate în celeilalte publicaţii -ale sale înt-r’o carte nouă, purtând un titlu caracteristic : Salturi în Timp (Salti nel Tempo, Firenze, Val-i ecehi, 1939).
   Autorul întrunind aceslte frânturi autobiografice sub semnul timpului, a aplicat o axiomă pe care o trecuse în însemnările sale din 1915:
   ..Romanul, nuvela, drama sunt forme de artă hibridă, tranisitorii, destinate să dispară spre a lăsia liber câmpul lirismului pur. Şi autobiografiei". (Giornale di Bordo. Firenze. Vailechi, 1915, p. 25).                                 i
   Deoarece tonul cărţii este de destăinuire a sensati'ilor, a ideilor, a sentimentelor, adesea însoţite şi de nuanţa critică, vom căuta să desprindem din cetire figura ideologică a autorului, în ce iare mai esenţial, ispaţiul unor însemnări pe marginea unei cărţi: neîngăduind o analiză completă.
   Pătrunzând astfel în intimitatea gândului cugetătorului italian, putem învăţa ceva de cea mai mare însemnătate pentru moi, mai ales în aceste momente de restrişte sufletească : cum să privim lumea fi viaţa spre a le iubi, cu toate că adesea ele ne fac să suferim
   Din mulţimea faptelor, Soffici ştie să primească fiecare clipă, ca un dar care i s’a dat numai iui. Acest sentiment egoist l-a făcut să ia o atitudine binevoitoare fiartă de cei ce i-au ajutat să soarbă clipa. Astfel, egoismul se transformă în altruism.
   Egoismul iniţial sănătos l-a făcut să vadă în
fiecare .om aceeaiş temelie egocemtristă. Mai de mult, voind să lămurească pentru sine conceptul vieţii, a emlis aserţiunea izvorâtă din cea mai netăgăduită sinceritate:
  „Viaţa este o curgere victorioasă, fără a şti unde, nici dece, şi care se duce desrădăcinând, trunchind, smulgând zăgazurile pe cari noi încercăm să le facem cu moralele noastre, cu binele şi răul nostru, cu convenien’ le noastre şi cu micul nostru utilitarism".
  Şi a Încheiat judecata primtr’o exidlamare de uimire, care a sintetizat ceeace voise să lămurească şi rămăsese nelămurit: „E un dar măreţ şi grozav..." (Op. cit., p, 11).
  Intre fragmentele ce compun ultima sa carte, se află .introdusă şi schema unui roman, rămas mai dedemult în în această formă schiţată şi interesând prin fondul intelectual de critică socială calre a organizat materialul epic. Fantezia sa a creat un personagiu Papa Pero I, rare, înţelegând să cârmuiască istatul lui şi întreaga lume spirituală catodică în chipul umil al sfân-tutlui Francesco şi întâmpinând rezistenţa prelaţilor dela curtea ©a, s’a hotărât să rupă cu tradiţia şi să devie un apostol în vechiul sens al .cuvântului. Rătăcitor, el începu să călătorească, oprindu-se în cele mai simple colibe şi alinând durerile cu duhul. Da început idealizat de oameni până la sfinţire, popularitatea scăzu din prestigiu cu timpul şi sfârşitul vieţii sale păru o uşurare pentru toţi. Soffici ia voit să arate în această parodie istorică firescul omului în genere, impresionat întotdeauna de zădărnicia strălucitoare în aparenţă şi vidă în fond.
  Această atitudine critică nu îndepărtează simpatia lui Soffici pentru „graţiosul animal care este omul. „Priveşte ou indulgenţă pornirile lui necugetate: cruzimea unui căruţaş, care a tăiat expeditiv copite rănită & unui măgar, ca să nu o mai târască pe drum; încăpăţânarea fără judecată a altuia, comunist fără să ştie
622
© BCU
ce înseamnă aceasta. Şl iată mărturisit secretul acelei emanări sincere de simpatie către lumea măruntă necercetată de istorie:
   „Am trăit cu plăcere întotdeauna în asemenea mărunţişuri, fruct al observaţiei mele atente şi curioase a vieţii pe care o >ador în toate aspectele sale, în toate manifestările sale; şi sunt cele mai neluate ®n seamă. E un mod ca oricare altul de a uita „marile probleme şi profunde" ce ne stau stăruitor în faţă : să nu însemne aceasta modul cel mai bun de a te apropia de ele cu mai multă umilinţă şi pătrunzătoare iubire.
   Aşa dar
   E vorba de mici fapte ce se întâmplă în fiecare ză în această câmpie unde trăiesc de ani în atingere cu poporul meu, care apoi face parte din popoarele nenumărate ce alcătuese rnaes-tuoasa familie numită umanitate". (Salti nel Tempo, cit., p. 187).
   Viaţa pentru Soffici se lămureşte prin nedefinit , şi tocmai în aceasta îi stă farmecul cui ştie să o priceapă astfel.
   Fiecare c^ipă este un dar şi este atâta de bogată pe cât e de scurtă. Cei oe se plâng de viaţa lor să asculte pe artistul italian, care a trecut pirita greutăţi ca şi cei ce cred că numai ilar le e sortită năpasta icea mai grozavă.
   O mare parte din amintirile literatului artist aparţin războiului, care, eu puţin înainte, se numea „cel mare“ şi care acum s’a însăilat în istorie ca un preludiu la „adevăratul război mare. „Totuş, sentimentele rămân aceleaşi, temerile, groaza in faţa celui mai trist adevăr : măcelul între popoare. Deci atitudinea „de a-tunci“ a scriitorului este la fel de actuală astăzi.
   Ca atâţia din cdl mai apropiat prezent, locotenentul Soffici a foist rănit şi internat îotr’un spital. însemnările legate de acest moment penibil — de durere fisieă şi de oprire a oricărei activităţi — nu cuprind vaete sau >răsvrâtiri. Dimpotrivă. Sensaţia de penibil e atenuată până la maximum. In timp ce rana îll ardea mai tare ca înainte, aspira cu voluptate aerul proaspăt al zorilor. Câţi dintre noi nesocotesc acest calmant pe care ni-1 dăruieşte natura ? Sensi-tivul şi rafinatul artist, îndată ce a ajuns la spital, a trebuit să îmbrace uniforma de pânză aspră, neestetică prin coloare, care i s’a părut un eiiliiiciu ridicul. Spre compensare, însă, a privit, în aşteptarea de a fi chemat la examinare, un lan de porumb oe se desfăşura prin fereastra dela capul patului.
   Dar, iată-il consumând clipa de neactivitate, care se prelungea la nesfârşit, printre camarazi inferiori ca fire şi ca educaţie, pe cari a ştiut
să şi-i apropie prin radialţiuni vremelnice de simpatie şi de judecată critică fără răutate, din dorinţa stenică de humor, caracteristica permanentă a spiritului său. Lungit pe pat, când privea pe fereastră, nu vedea mare lucru. Totuş parcepând o zonă triunghiulară de cer albastru, obstacolul faţă de lumea exterioară a pierit ca prin vrajă. îşi dădea seama că poarta sa de liberare, acea intuiţie vizuală, cantitativ, era infinit de mică : „Aproape nimi'c“. Iată sensaţia care împrumută clipei impresia că este perfectă :
   „Dar e acel alb orbitor al soarelui şi e acel suflu ceresc de viaţă a unei nesfârşite adâncimi cari, plăsmuimd cu neaşteptata lor atingere de pupilele mele de pictor o luminozitate ca de raiuri şi mituri, îmi pătrund prin ochii desfătaţi, în suflet şi îl umi^lu cu o neprihănită, aproape mistică seninătate". (Op. cit., p. 58).
   Sensaţia de plin trebuia adâncită mai mult, trebuia fixată ca o nestimată într’un cerc de sprijin.
   „Aş putea rămâne ore întregi astfel ţintuit în această vrajă ca licuriciul frunzişurilor sau ca sfântul în harul isău în timp ce lăuntrica desfătare se propagă cu încetul până a deveni fericire totală şi absolută. Fericire de a fi aci, de a simţi astfel, de a vedea actele şi faptele, chiar celle mai mărunte ale vieţii". (ibid.).
   Soffici ştie să preţuiască şi exaltă firea întreagă, pe oare o absoarbe cu toate simţurile şi o transfigurează estetic, continuând astfel tradiţia d’annunziană.
   Pentru a înfăţişa aspectul toamnei roditoare, viziunea pictorului impresionist s’a alăturat, colorând imaginea şi aurind cu soare vesela privelişte a culesului de vii, pe care a contemplat-o cu asemuitoare uimire un Alecsandri sau un Ooşbuc.
   Păşind în toamna bogată cu acea serasaţie de înnoire psihică, curând după lîneheerea păcii din răsboiul trecut, scriitorul picitoi s’a întâlnit cu o femeie cernită în înfăţişarea căreia durerea părea întipărită. Nefericita îşi plângea fiul pierdut pentru totdeauna în răsboi. Dar femeia aceea nu s’a răsvnăltit împotriva răsboiului, nici nu a blestemat pe nimeni.
   Bucuria egoistă a lui Soffici de participare în singurătate la viaţa firei în isărbătoare, s’a prefăcut brusc lîn faţa acelei pilde concrete a mamei îndurerate. „iO mare învăţătură" a primit atunci. O lumină intelectuală mai puternică a adumbrit Ilumina fizică privită o clipă înnainte. Suferinţa omenească intuită a îmbogăţit viaţa lui, a făcut-o mai liberă, lărgind egoismul iniţial.
   Războiul a înfăptuit această minune. Astăzi,
623
© BCU
trăind sub aoelaş nemilos semn, jertfele sunt cerute spre a ne purifica. Să luăm exemplu de la esteticianul Soffici, oare în însemnările sale din 1915 decretase nietzsoliean că iubirea oului personal trebue să treacă înainte de toate şi care în 1919 îşi împrospătase spiritul cu acea lumină curată intelectuală. Femeia întâlnită în-tr’o zi de toamnă nu se luptase ea' însăşi. Infăp-tuise ceva mai mult. îşi jertfise copilul pentru ţară. Ea îşi ducea până la groapă durerea cu sufletul dârz.
   Ea fel România ,şi-a pierdut astăzi fiii săi. Tar jertfa îi întăreşte fiinţa.
   Nemuritoare, mama îndurerată ştie, însăv să aştepte dreptatea pe pământ.
   Ne-a furat această digresiune, oare nu ne-a îndepărtat totuş de scriitorul italian. Dimpotrivă, acel proces umanistic pe care Ardengo Soffici însuşi l-a mărturisit ni l-a apropiat mai mult spiritual.
                                                                                             MAR;I ELBA OOiANDÂ
             MITROPOLITUL NICOLAE BĂLAN, APOLOGET CREŞTIN
   Pe vremea când tânărul Nicolae Bălan îşi .făoea studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, adică în primii ani ai veacului nostru, strălucea acolo un luceafăr al apologeticii româneşti, stins din nefericire mult prea devreme : profesorul dr. Vasile Găina. Şi, cum de obiceiu profesorii buni polarizează în jurul lor inteligenţele cele mai ascuţite ale tineretului universitar, studentul Nicolae Bălan a intrat numaidecât în raza de influenţă a minţii luminate şi a personalităţii de o perfectă integritate, pe care d-rul Vasile Găina o reprezenta în Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Sub influenţa profesorului Vasile Găina, studentul şi curând după aceea d-rul în teologie Nicolae Bălan şi-a îndreptat preocupările în primul rând spre curentele anticreştine :   ăeism, raţionalism, pan-
teism, materialism, pesimism, ateism, nihilist, ebc. (Ve,zi: Curentele anticreştine, în „Telegraful Român“, 1906, Nr. 65. 66 .68 şi 70).
   Dar preocuparea de căpetenie a d-rului Nicolae Bălan, după numirea sa ca profesor de apologetică şl dogmatică la Seminarul pedago-gic-teologic „Andreian“ din Sibiu (1905), va fi aceea a raportului dintre religie şi ştiinţă. Problemă care acum patruzeci de ani era încă mult discutată. Căci spre sfârşitul secolului trecut, odată cu înflorirea ştiinţelor antropologice, sociologice şi psiologice, vieaţa religioasă devenise obiectul unor asidui cercetări ştiinţifice. Cum însă toate aceste ştiinţe erau chiar la începutul lor, dispunând de un material documentar prea redus şi trăind încă sub influenţa filosofici materialiste a vremii, au ajuns prea în grabă la teorii care mai de care mai pripite şi mai superficiale asupra esenţei, originii, generalităţii religiei, etc. In fond, toate aceste ştiinţe urmăreau aducerea religiei pe plan natural, explicarea ei prin factori biologici, sociologici, psihologici, independent de existenţa sau intervenţia vreunei puteri transcendente.
   Se ma,i întâmplase de asemenea ea la Universitatea din Strassburg să fie numit profesor
de istorie d-rul Spahn, cunoscut ca fervent catolic. Marele istoric Momsen a protestat contra acestei numiri, pretinzând că d-rul Spahn nu poate fi un adevărat om de ştiinţă obiectivă, din moment ce este adept oanivins al Bisericii creştine. Şi de aici s’iai întins discuţia dacă poate fi om de ştiinţă obiectivă cineva care împărtăşeşte sincer concepţia creştină despre lume şi viaţă.
   iPorninid dala această discuţie, tânărul dr. Nicolae Bălan alcătueşte un studiu întinsj, temeinic, perfect academic şi convingător, cum sunt puţine în literatura apologetică românească, arătând cum concepţia creştină despre lume şi vieaţă departe de a fi o piedică pentru cercetarea ştiinţifică, dimpotrivă, îl obligă pe învăţat să cerceteze adevărul şi să contribue cât mai mult la răspândirea lui. „Concepţia creştină despre lume, spune el, departe de a1 împiedeca cercetarea şi mărturisirea adevărurilor neîndoielnice ale ştiinţei, este dintre toate concepţiile despre lume aceea, care îi garantează bărbatului de ştiinţă mai mare libertate şi obiectivitate în 'cercetările sale“. (Problema religioasă în timpul de azi, în XXII Anuariul al Institutului padagogic-teoloigiic al arohidiecesei ortodoxe române transilvane în Sibiu, pe anul şcolariu 1905-1906“. Sibiu, 1906, pp. 51-52). Aceasta reiese din însăşi mărturiile oamenilor de ştiinţă. Şi lucrul este explicabil, dată fiind împrejurarea că ştiinţa se ocupă de ordinea naturală, pe când domeniul credinţei eiste acela a1l ondinei supranaturale şi al mântuirii.
   Problema aceasta a raportului între religie şi ştiinţă va stărui in cugetul d-rului Nicolae Bălan şi a Mitropolitului Nicolae de mai târziu. In anul 1909, d-rul C. Thiron, profesor la Universitatea din Iaşi, a scos o broşură intitulată: Conflictul dintre ştiinţă şi religie, în care se năpustea asupra religiei. Bisericii şi preoţimii. Au răspuns numaidecât, luând apărarea religiei, profesorul A. C. Cuza („Neamul Românesc", 21, 25 Octombrie şi 6 Noembrie 1909) şi
624
© BCU
Arhimandritul Iuliu Scriban (Libera cugetare şi cugetarea liberă, în revista „Biserica Ortodoxă Română", an. XXXIII-XXXIV, 1909-1910, şi extras, 108 pp.), Nu mult după aceea, luă cuvântul şi d-rul Mioolae Bălan dela Sibiu (Armonia dintre religiune şi ştiinţă. Ateiştii inventaţi de dr. C. Thiron. In „Revista Teologică", an. V, nr. 6, pp. 161-171). D-rul Thiron făcea apologia „ilustrului Haeckel" şi a monismului său, căutând să arate că şi Laplace, Lyell, Thomson (Kelvin), Rayleigh, etc., au fost liber-cugetători de talia lui Haeckel. Nicolae Bălan reuşeşte însă să dovedească profesorului dela Iaşi, că dimpotrivă, aceştia au fost credincioşi. In acelaşi timp îi atrage atenţia asupra celebrelor cuvinte ale lui Bacon de Verulam : „Leves gustus in phiiloisophiia movere fartasse ad atheismum, sed pleniores haustus ad religionem reducere".
   Mai târziu, atunci când va ajunge Mitropolit al Ardealului, iată cu ce minunate cuvinte va chema el pe oamenii de ştiinţă să colaboreze cu oamenii Bisericii, pentru ridicarea neamului: „Veniţi, Voi luminaţi dascăli ai universităţii şi reprezentanţi consacraţi ai literelor şi ştiinţei, şi primiţi mâna unei armonioase colaborări, pe care cu încredere v’o întinde credinţa şi Biserica. Noi n'am oprit pământul să se mişte după interpretările noastre şi n’am ars pe rug ştiinţa nimănui. Nu vă cerem altă intuiţie despre această lume accesibilă simţurilor decât aceea pe care v’o dă cercetarea experimentală, dar vă rugăm să folosiţi rezultatele pozitive ale acesteia ca tot atâtea columne de pe care sufletul să-şi poată înălţa aspiraţiile sale către cer. Voi ştiţi mai bine că realităţile cele mari şi profunde se sustrag metodelor laboratorului, şi că credinţa singură este organul sufletului care le poate oâţpta pentru fericirea oamenilor". (Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi. Orientări programatice pentru „Frăţia Ortodoxă Română". Sibiu, 1933, p. 22).
   Problema raportului între religie şi ştiinţă este însă şi ea, Ia rândul ei, numai o lăture a problemei încă mai adânci a raportului între religie şi cultură. I. P. S. Mitropolit Nicolae şi-a pus încă devreme această din urmă problemă. O temeinicire atât de adâncă a culturii şi a raportului ei cu religia, ca aceea a I. P. S. Sale, n’am mai întâlnit decât în lucrările lui Rudolf Euken — pe care I. P. S. Sa le foloseşte de altfel — şi în Nostalgia Paradisului, minunata lucrare a d-lui profesor Nichifor Crainic. Intre religie şi cultură, spune I. P. S. Nicolae, este o legătură firească. Atât religia, cât şi cultura, sub toate formele ei, sunt părţi întregitoare ale fiinţei omeneşti. Religiozitatea este una din condiţiile de desvoltare armonică a tuturor în-
suşirilor cu care Dumnezeu a înzestrat pe oni. „Intre religiune şi între celelalte bunuri spi-rituale-morale, care constitue fiinţa culturii adevărate, nu numai că nu există nici o contrazicere internă) dar trebue să existe cea mai desăvârşită legătură prietenească(Religiune şi cultură, în „Revista Teologică", an I, 1907, p. 344). Om cult în adevăratul înţeles al cuvântului nu poate fi socotit decât acela care dă vieţii sale o desvoltare armonioasă, cultivând deopotrivă în fiinţa sa bunurile sufleteşti cele mai înalte.
   Tot asemenea în ce priveşte un popor.
   Spiritul creştin nu contrazice aspiraţiile nobile ale naţiunii. Ei nu anulează caracterele specifice ale raselor şi naţiunilor, ci numai spiritualizează aspiraţiunile lor;, le armonizează şi le îndrumează spre cele mai înalte ţinte ale vieţii omeneşti. împărţirea lumii pe naţiuni nu este un fapt întâmplător. „Naţiunea nu este un accident trecător, nu este ceva ce astăzi există, iar mâine poate să dispară ca' o umbră, ei este o realitate care se încadrează în planurile veşnice ale raţiunii dumnezeeşti... Sub raport religios, naţiunile se tălmăoesc ca tot atâtea idei ale lui Dumnezeu, realizate în evoluţia creatoare a istoriei". (Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, p. 12). Pe plan natural, diferenţierea lumii în naţiuni urmează o lege biologică. Oricâtă apropiere între naţiuni ar crea cultura, caracterele ce alcătuesc fiinţa naţională a popoarelor se adâncesc din ce în ce mai mult, în loc să se şteargă. Naţionalismul este un superior principiu etic. El pune în mişcare sentimente nobile şi generoase, disciplinează pe indivizi, le temperează egoismul, îi face capabili de muncă şi sacrificii. Dar, pentru ca să fie rodnic, naţionalismul trebue să-şi tragă seva nu numai din pământul patriei, ci şi din cerul sufletesc al credinţei. „In adâncimile sufleteşti, purificate prin luminile credinţei, se stabilesc sentimentele de frăţietate şi solidaritate între păturile sociale, care fac tăria lăuntrică a unei naţiuni .şi o feresc de conflicte şi lupte fratricide. Credinţa religioasă călăuzeşte instinctele sănătoase ale rasei şi ţine sufletul într’o atmosferă de spiritualitate, care o face capabilă a se însufleţi de bunurile culturii şi ale civilizaţiei". (Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi,
p. 16,.
   Iată o solidă concepţie a raporturilor dintre religie şi cultură, dintre creştinism şi naţionalism. Pe aceste teme se scrie şi se vorbeşte mult, dar numai rareori se întâlnesc personalităţi puternice, în mintea şi viaţa cărora să se realizeze o atât de vie, o atât de armonioasă trăire a valorilor creştine şi naţionale, cum se
                                            ♦
625
© BCU
întâmplă la I. P. S. Mitropolit Nicolae. Şi aş putea spune, fără să risc prea mult, că dacă istoria Ardealului este cel mai bun argument în favoarea tezei armoniei dintre naţionalism şi creştinism,, apoi I. P. S. Mitropolit Nicolae rezumă Ardealul în tot ce are el mai buci pe plan naţional şi creştin.
  . Am prezentat, cum se vede, numai unele dintre manifestările mai de seamă pe tărâm apologetic ale I. P. S. Mitropolit Nicolae. Aş fi lungit mult această prezentare, dacă aş fi ţinut seama de toate articolele, studiile, conferinţele I. P. S. Sale, care se încadrează direct sau indirect în apologetică, începând cu articolul Bi~
CRONICA
  EMIL GIURGIUCA: POEŢII TINERI ARDELENI. (Ed. Fundaţiilor Regale).—Chiar dacă Emil Giurgiuca n’ar fi pus căţii! sale subtitlul de antologie încă am fi avut latitudinea de a judeca astfel încercarea sa; ou atât maii mult când el însuşi o socoteşte astfel. De aceea avem de analizat dacă rezistă ceeace prezintă, el ea o antologie verificării cu ceeace trebue să fie ar ceasta.
  Antologie înseamnă în sensul cal mai strict al cuvântului' o culegere de opere sau de fragmente după criteriul calitativ. Fie că e reprezentativă, fie istorică, fie tematică, antologia trebue să cuprindă tot ce s’a scris mai, bun în sensul adoptat. Luâr.d astfel Antologia poeţilor de azi a Iui Pillat şi Perpessidus, cea mai bună — poate chibr singura bună — din câte s’au edi-tjait în literatura noastră, constatăm că autorii ei ne-au înfăţişat peisajul liricii româneştii dintre 1900 şi 1920, dând, nu tot ce au scris mai bun poeţii reprezentativi ai acelei epoce, dar din ei ce s’a oferit e foarte bun. Nu se poate publica într’o antologie tot ce a isicriis mai bun un poet, dar trebue să publici alegeri din acest tot ce e mai bun. Iată deci o antologie istorică — pentru că ea1 ilustrează un moment cultural —ideal făcută. Acelaş punct e câştigat şi de antologia tematică a lui Ion Pillat, Antologia toamnei. Din toate ce au sciriis poeţii despre toamnă, autorul a ales ce era mai bun din punctul de vedere al realizării estetice. Evident că şi aceste două antologii citate au unele lacune. Ele sunt însă reduse faţă de calităţi. Perfecţiunea, în materie antologică, e foarte greu de atins. O respectare însă a criteriului valorii nu e nici grea, dar nici nu poate fi înlăturată. Orice s'ar putea obiecta unei1 antologii, nimic însă nu e mai grav decât merespectarea grijei de calitativ. Fiindcă
 ruinţa creştinismului în lumea veche, publicat sub formă de foiletoane în „Telegraful Român" (1906, nr. 29, 30 şi 31) şi sfârşind cu importantul studiu asupra francmasoneriei, alcătuit de I. P. S. Sa şi votat de Sf. Sinod în şedinţa dela 11 Martie 1937. (Bucureşti, 1937, în 8, 24 pag.. Biblioteca Institutului Biblic nr. 22). Dar şi din cele spuse până aici reiese limpede, cred, că istoricul apologeticii româneşti va avea să dea un loc de cinste printre apologeţii creştini români marelui Mitropolit al Ardealului, d-rul Nicolae Bălan.
                                                             EMILIAN VASILESCU
LITERARĂ
 o antologie care nu cuprinde calitativul e un paradox.                    ,
  Ce fel de ento|logiie ne oferă 'Emil GiiUrgituca? Ar vrea să fie o antologie reprezentativă, deoarece ni se spune, chiar din titlu că toţi poeţii antologaţii sunt 'ardelenii (Voi adopta acest termen de ardelean, pentrucă e cel întrebuinţat de
 E. Giurgiuca, deşi mie îmi repugnă, singurul termen valabil româneşte, pantm nenumărate motive, fiind, după părerea mea, transilvan sau transilvănean). Alegaţia lui E. Giurgiuca e însă falsă, de oarece din cei 18 poeţi ai săi numai 14 sunt ardeleni: Ştefan Batiu, I. Bălan, Vlaiou Bârna, M. Beniuc, George Boldea, Radu Brateş, Teofil Biugnianiu, E. Giurgiucai, Icn Th. Ilea, Ion Moildoveanu, Teodor Murăşanu. Grigore Popa, Valentin Strava şi C. I. Şiclovanu. Ceilalţi patru sunt după cum urmează: Olga Caba, româncă din Ungaria ; N. Caranica, macedonean şi prin sânge şi prin locul natal; Ivoane Rossig-nion, franceză după tată şi născută în Oltenia, iar Eduard Pamfil după tată focşenean, după mamă francez (sau elveţian) şi născut la Geneva! E. Giurgiuca. ar fi trebuit să ne spună dar ce înţelege prin cuvântul ardelean ' Dacă ardelean e orice român, născut oriunde pe globul pământesc şi care şi-a făcut liceul în Transilvania!, ori s’a încetăţenit acolo, atunci antologia lui Giurgiuca nu e reprezentativă deoarece mai lipsesc din ea şi alte asemenea cazuri cum e George A. Petre, sau Gherghinescu-Vania sau Aurel Marin, sau sau. Eu nu spun că trebuiau puşi aici şi ei ! Dar nici ceilalţi patru nu-şi a-veaiu locul aici! Poate că E. Giurgiuca pretinde că aceştia patru sunt ardelenii ca stil poetic sau ca expresie ? Ei aşii! Să-mi dea voe să nu cred că vitalismul robust şi frust (al Ivonmei Rossig-non ar fi specific ardelenesc, nici suprareaiiis-
626
© BCU Cluj
  mul rafinat şi manierat al lui E. Pamfil şi nici poezia lui N. Caramea, ardelenească doar pe iei pe colo şl numai anecdotic!
   Daică sunt în amtoâoigiiia lui E. Giurgiuca poeţi neairdeilani], lipsesc în schimb ardelenii veritabili! Astfel mu era permis să lipsească ceil puţin doi din cei opt poeţi absenţi din volum şi citaţi de autor — oui ititiu de consolare probabil! în prefaţa cărţii sale, şi anume V. Copilu-Gheatră şi George Popa,, a cărui! cel puţin o poezie, Meşterul Manole, apărută în revista Familia deda Oradea, e vrednică a figura în orice antologie! Dair unde e Al. Ceuşianu ? Dar oare Dan Botta e mai puţin, ardelean decât C. I. Şiclovanu ? Căci şi el e originar tot diin Ardeal, ea şi acela, născut ca şi acela dincoace de munţi! Iată dar că «Antologia lui E. Giurgiuca nu e reprezentativă, ea nefiind antologia poeţilor ardeleni ci antologia minţii lui E. Giurgiuca. Acesta are un mod personal de a concepe noţiunea de ardelean. Mioidul. exact însă e acesta: ardelean eşti prin origine etnică şi nici de cum prin locul naşterii. Te poţi naşte şti ’n Filipine, dacă părinţii tăi se trag din Ardeal, eşti ardelean. Invers, dacă te-ai născut în Ardeal dar eşti oltean, tot oltean rămâi. Fiindcă în sufletul tău îţi duci caracterele stilistice ale regiunii tale şi oricât .ar sta la Bucureşti un ardelean şi în stilul său se va exprima ica atare, iiair Ivonne Rossignon poate sta şi o sută de ani în Ardeal, ea nu va putea fi reprezentanta constantelor stilistice ardeleneşti! E. Giluirgiuca nu va putea pretinde că n’ai puls în cartea sa pe uniii poeţi fiindcă ei, se aflau în Antologia poeţilor tineri a lui Zaharia Stancu, deoarece acolo erau şi ,K Giurgiuca însuşii şi Ion Th. Ileat şi Teodor Murăşanu, care se găsesc şi dincoace. E. Giurgiiuca nu poate pretinde a fi avut nici criteriul unei limite de vârstă căci în antologia sa de poeţi zişi tineri este unul care depăşeşte chiar vârsta lui. Lucian Blaga şi anume Teodor Mu-răşanu care e născut în 1891. Deci nu sunt mile! toţi poeţii ardeleni nici! toţi tineri; cum rămâne dar cu afirmaţia făcută de autor în prefaţă, că: „Cartea de faţă vrea să fie o expunere PRECISA (?) a acelei poezii ardelene care, cu excepţia a două, trai) cazuri!, sia desvoltat în atmosfera regională din Ardeal, în ciuda mentalităţii locale, etc. etc?".
   Să vedem însă dacă E. Giurgiuca a respectat criteriul calitativ, pentru ca în modul acesta, cel putiin această antologie să file utilă. Adevărul este că poezii ou adevărat antologice nu sunt de cât cel mult jumătate din cele adunate în volum ! Astfel sunt bine alese toate poeziile luil: M. Beniuc, N. Caramea, E. Giurgiuca, Ivonne Rossignon şi C. I. Şiclovanu, aproape toate poe-
ziile Iul George Boldea, trei poezii de Olga Ca-ba două de Ion Moldoveanu, două de Teodor Murăşanu, una sau două de Şt. Baciu şi câte una din Gnilgore Popa, Radu Bnateş, Teofil Bug-nariu, Ion Bălan şi Vlaicu Bârna (a aaestuia numai) un fragment diintr'o poezie integral bună !) De ce n’a. găsilt E. Giurgiuca spre ex. în Căutătorul de comori unde sunt (cele mai bune poezii ale lui Ştefan Baciu, poezii antologice ? ! De ice a mutilat pioezila iui Vlaicu Bârna, Cabane albe ? Din toate poeziile lui Ion Th. Ifeai n’am găsit decât uni singur ver|s bun. II citez iaci: „Am strâns ogoarele în braţe ca pe-o femeie’n prag de seară“. Atât! Ce înţeles au toate acele poezii suprarealiste aile iui E. Pamfil, elaboraţii ilntaleotuale, seci, fără scânteie de poezie sau măcar de ardelenism ?
   Intr’o conversaţie pe care ’mi permit să o folosesc aed, E. Giurgiuca îmi cerea să icitez în întregime în cronica mea ce poezii aş fi pus eu în antologie. Asta ar echivala cu a face diln nou antologia t Să file sigur E. Giurgiuca, de un lucru: o altă antologie a poeţilor ardeleni, fie numai cei tineri, fie a tuturor fără condiţia vârstei), aş fi în stare să fac şi dacă voi avea ocazia o voi face, dar în. ndlaiunn caz ,nu ar fi aşa cum a făcut-o el! Afirm deci că jumătate din poeziile alese puteau lipsi cu isucces, iar diln uniii poeţi ca Ştefan Baidu, Vlaicu Bârna saiu Ion Th. Ilea se puteau găsi poeziil mult mai bune.
   Ce se ’ntâmplă însă ? E. Giurgiuca face o confuzie între personalitate şi realizare estetică. 'Criteriul de care pare a se fi condus e acela al prezentării) unui poet în eeea-ce are dl mai personal. Nu acesta poate fi însă! un criteriu ornitologic ! Pentrucă adesea, prea adesea, umilii poeţi realizează poezii admirabile care nu-1 reprezintă decât parţial, In timp ce poeziile unde personalitatea sa adevărată se revarsă din plin sunat lipsite de valoare ! In istoria literară o fâ intrând fiecare cu ceeace a adus personal. Dar întrio antologie nu poate intra, nimeni decât cu ce ia: scris mai! perfect, fie că e personal, fie că e impersonal. Se mtâmplă şi aceea că personalitatea poetului coincide şi icu o realizare estetică optimă. Idealul e să prezinţi acele poezii. Dair E. Giurgiuca a sacrificat criteriul realizării poetiice, înfundând în cartea sa poezii care. dacă reprezintă unele personalisme, nu au în schimb nilcâiun interes estetic. De aci nereuşita antologiei sale.
   Mlai e însă ceva. E. Giuirgiuca pretinde că poezia ardeleană reprezintă anumite trăsătură caracteristice, deosebitoare de acelea aile poeziei româneşti în general. E drept că nu prea ne spune care ar fi acele trăsături şi în.tr''adevăr
627
© BCU
e. foarte gneu să stabileşti o linie ardelenească îm poezia română singura bine definita filitnd aceea a Oirâsmiullui social, de esenţă pur ardeleană şi care începând ou Andrei Mureşanu trece dela George Coşbuc la Şt. O. Iosif şi Oc-taviam Goga, pemtrucaj, prun puternica realizare ce cunoaşte în opera lui Arotn Cotruş să-şl găsească un ecou şi în poeţii cei miai tinerii, în Ion Th. Ilea şi M. Baniuc. Cât priveşte lirismul pur, e greu să-ii găseşti constante specific ardeleneşti, în afară de elementele de pitoresc descriptiv ;sau de anecdotică ori. vocabular, dan acesteia! sunt doar aspecte exterioare. Aşa că, dacă lirismul ardelean tânăr are o fizionomie a sa, nu are însă constante psihologice sau lirice care să ne dea dreptul de a trâmbiţa glorios existenţa unui lirism ardelean autonom el in-tegrându-se, docil, în albia mare a lirismului românesc de pretutindeni.
   E. Giurgiuca mai pretinde însă ceva foarte interesant şi aci îl citez: „Acei critici literari oarei cui orice preţ vor să descopere maeştri patroni în opera tinerilor poeţi ardeleni, prilnitr’o manieră forţată, sunt pe un drum greşit". Şi mai departe: „Dacă poezia bucovinenilor teste totail afiliata poeţilor Barbu şi Blaga, cea ardeleană afirmă dimpotrivă o puternică originalitate structurală şi pe deasupra oricărei note partl-cularlste, icel dintâi punct câştigat de poeţii ardeleni este independenţa lor, ea fiind socotită drept momentul în oare actul artistic începe să existe.1'                                    ,
   Las la o parte tonul de decret al acestor rânduri cacre vrea să ne impună ce crede E. Giur-giiiuca şi noi să-l credem pe cuvânt că aşa e! Las la o parte şi metoda care aruncă poeţilor bucovineni tot ponosul, pentru a rezerva celor ardeleni tot folosul: ea e sau puerilă, sau subiectivă ! Afiirm însă cu tărie că, fără ia forţa maniera, îmi permit să stărui pe drumul greşit al metodei istoric-comparatiste şi să-i răspund Iui' E. Giurgiuca că dacă poeţii ardeleni m’ar avea nici un „măestru" patron, ei ar fi nişte simple manifestaţii de teratologiie literară, de oarece în toată istoria literaturilor universale nu se cunoaşte poet, şi încă mare poet, care să nu fi avuft „măeştri" patroni:. Creaţia e în mod firesc o verigă dimtc’un lanţ şi djnstimctul poetului simte aceasta şi în orioe caz existenţa influenţei „maeştrilor1 patronii asupra urmaşilor nu e nid o ruşine, nici o micşorare a valorilor personale, dacă ea reuşeşte să se afirme în duda influenţelor. Influenţa e un fenomen literar firesc. Problema e ca e:a să mu copleşească un poet trans-formându-1 în simplu epigon. Iar cercetarea influenţelor nu e o tentativă de diminuare ci pur
şi simplu o operă de identificare a lanţului tradiţiei.                                ,
   Chiar poeţii antologaţi de E. Giiurgiulca îi des-imint afirmaţia, fiindcă în poeziile lui Ion Bălan şi Valentin Strava am putut identifica pe „maestrul" patron G. Bacovia, mărturisit la cel din urmă chiar de E. Giurgiuca în rândurile introductive de prezentare („temperament bacovian"), în poezia moţului Vlaicu Bârna se simte, puternic „maestrul" Ion Barbu, în „carapacea ermetică a formei" cum seriie însuşi E. Giurgiuca io prezentarea’ sa ; Ion Th. Ilea trăieşte din seva lui Aron Cotruş, deşi E. Giurgiulca s’a feniit să aleagă dintre poeziile care l-ar fi putut trăda pe „măestru" şi aşa mai departe, pentru a ajunge la cazul cel mai caracteristic, al lui Mihai Beriuc care, deşi cel mai conturat ca personalitate dintre toţi tinerii poeţi ardeleni e slugă la mai mulţi stăpâni, căd în poezia sa se topesc ca’mtr’un creuzet, nenumăraţi „maeştri*1 patroni şi români şi străinii, dintre care mai stăruitor întâlnim pe S. Essenin, M Eminescu T. Arghezi, Aron Cotruş sau O. Goga. Iată dar cum ochiiui critic al lui E. Giurgiuca, mai! mult sentimental decât perspicace scapă adevărul ce se desprinde din chiiair irealitatea închisă în paginile volumului său.
   Voii mai obiecta în concluzie unele părţi din prezentările pe care le face E. Giurgiuca poeţilor, în notele introductive. Ele nu sunt în milei ufn fel prezentări critice ci liric-sentimentale. Asta (încă n’ar fi prea grav de oarece în multe locuri stilul poetic în proză găseşte formule fericite de ilustrare a unei personalităţi poetice şi E. Giurgiuca a izbutit să prezinte frumos uneori pe poetul antologat. Nu pot trece însă cu vederea unele exagerării! regretabile. Astfel aceasta (afirmaţie care face din George Boldea: „crainicul mişcării literare ardelene şi unul dintre ctitorii ei“. E cazul să ne’ntrebăm ce fel de simţ aii properţitei are E. Giurgiuca! Dacă ar fi scris al „tdlnerei mişcări literare ardelene" şi încă ne-am fi) putut întreba ce fel de idee îşi face el despre o mişcare literară. Dar când dl nu face nici o rezervă asupra vârstei sau epocii, a-turncil e locul să cerem să ne spună ce ssunt Aron Cotruş ori Lucian Blaga, a căror activitate umple toată epoca dela 1919 încoace, dacă George Boldeai, tuni poet miinoir în realitate e „orailniiic şi ctitor" al mişcării literare ardelene ? ! De altfel E. Giurgiuca are manila crainicilor fiindcă şi N. Caramea e unul: „In pleiada tiinteriflor poeţi ardeleni el e crainicul stilului raciniiam". Am citit şi eu poeziile — frumoase de altfel! —i ale lui N. Caramea şi am rămas au convingerea că E. Giurgiuca mu-1 cunoaşte prea bine pe Racime!
   Eu cred că asemenea formule sunt doar mo-
628
                                                                               © BCU Cluj
d/uri de a vorbi, nici de cium etichetări critice meale. E. Giiurgiuca nu ştie să păstreze măsura între lirismul avântat şi adevărul critic, rătăcind prea des într’un bombastieism uluitor şi în aprecieri fără niici o valoare ideativă. Astfel ce să spunem despre acele „prizme perfecte care nu diformează niciodată lumina'* ? Ion Bălan are „versuri izbitoare ca expresie" sau: „,0 foame roşie de miragii învăpăiază sufletul său". Despre sensibilitatea lui Ion Moldoveana ne spune că ar fii „colorată de mireasma pământului natal"! Citez şi o mostră de lirism încontinuu deviat în beţie de cuvinte : „Deşi un temperament energetic, Ilea nu conduce un raţionament care să justifice exploziile petardelor sale verbale, aruncate uneori cu o splendidă desin-voltură''. E. Giurgiuca nu şi-a supravegheat în destuii elanurile lirice şi temperamentul său a-terdzează adesea în domeniul ridicolului unde se îmbată die cuvinte.                 ,
   Altfel E. Giiurgiuca e un adevărat poet, un bun poet. E un poet pare se putea dispensa de a se da în spectacol cu o carte pe oare nu ai alcătuit-o decât icu o imensă dragoste ataritipă pentru poeziile!, dar ş.ii cu o candidă incompetenţă. Antologia sa, care oricum ar fi sucită nu e o antologiei, cuprinde nume serioase şi chiar poezii, bune. Am fost plăcut surprins de Semne, poezia lui Radu Bnateş şi de Joc de miei, aceea a :lui Teofil BuignattiLu, al căror pume nu s’a afirmat printr’o mai lungă activitate în reviste, nici prin culegerea. în volum, dar ale căror poezii sunt cu adevărat frumoase. Cât priveşte .ceilalţi poeţi, despre care am s'cris .lai vremea sa, nu e acum locuil să vorbesc despre ei!, singurul obiect în discuţie fiind aci antologia în siilne. Rămân cu convingerea că mai avem încă de aşteptat o bună antologie a poeziei române (tinere, fie ardeleneşti, fie în general. Dar poate, mai mult decât o antologie regională, ar fii necesară una mare, a întregii poezii româneşti dela începuturile .ei până astăzi. In penuria noastră de antologii singura care rămâne valabilă e aceea a lui Pillat şi Perpessicius din 1928. Păcat însă că ea se reduce numai la momentul liric post-belic.
                                                                                                    OCTAV ŞULiUŢ.IU
                                                         * * *
   ALICE SOARE : SÂMBURI DE LUMINĂ. —
Acum aproape două decenii, în 1921, d-ma Alice Soare tipărea întâia sa carte de versuri, un volum de sonete: Ferestre luminate, disputându-işi virtuozitatea formală cu cealaltă sonetistă a timpului, d-na Alexandrina Scur.tu. In afară de uşurinţa versificării, se strecura totuşi, în colecţia sa de .pe vremuri, şi o sensibilitate dis-
cretă, fără strălucire artistică, dar uman sinceră, Volumul nu angaja însă prea mult şi tăcerea căzuse, cu .anii, peste numele autoarei.
   Iată însă că, asemenea pasărei Phoenix, poeta reînvie, şi ne chiamă atenţia cu noua sa carte: Sâmburi de lumină.
   Nu întâmpinăm o totală schimbare la faţă. Poeta însăşi ne previne şi recunoaşte în paezia-pref aţă :
   Se supără urechea mea moderv S’asculte-aceeaş arie eternă "
   Şi mă sfiesc de icei ee-aud in jur.
   Aş vrea şl eu să ’nlătur ca oricine Tot romantismul demodat din mim Cu minareta lui, şi nu mă ’ndur.
                                                                                                                (Minareta)
   Dar, lunecând paste „romantismul demodat" al scriitoarei, ajungem la ciclul „Brooaruri ‘, care cuprinde aproape jumătate din carte. DeastiL dată, facem cunoştinţa unei viziuni personale, a unui ochiu ager, atent, prompt în captarea amănuntului pitoresc. Bogate în notaţii proaspete, vii, surprinzătoare, palpabile, creionările d-sale pastelistice au desenul sprinten şi1 un deosebit relief, isvorîte din jocul lucid al unei fantezii miniaturale.
   Iată imaginea zorilor:
   Lumina, pasăre trezită,
   Cu pisc gigantic de mărgean...
Sau
   Un cocostârc, pe-o turlă încremenit cochet într’un picior, dă turlei profil de minaret, Iar altul jos în baltă, cu pliscul lui avid Stârneşte discuri mute de patefon lichid.
O imagină fluvială :
       Ca un câine nătărău Cu mari labe de noroi,
       Strada s’a suit pe noi...
   Soarele după ploae:
Undeva s’a spart un ou
Şi, pufos şi galben, iese pui năstruşnic din
                                                                                                                   [găoace,
Ciugulind cu plisc de aur, frunze, iarbă şl
                                                                                                                 [băltoace.
   O imagine cinegetică:
       ...O vulpe ruginie Oprită ’n goana ei de faclă vie Se stinge ’n sângele ei nărăvaş.
   Şi tot aşa mai departe, notaţii ea : „o capră deismăţată cu ochi împeliţaţi", „un brosooiu anahoret, neclintit, cu ochii ţintă", „fâneţele îşi
629
© BCU
eună pitpalacii1' — întăresc afirmaţiile noastre elogioase.
   Deşi procedeul citatelor numeroase este didactic, totuşi — pentru exemplificare documentată — nu ne putem opri de a reproduce integral poezia „Răsărit", în care apariţia soarelui ne este redată ea filtrată prin conştiinţa trâmbiţaşuiui zorilor:
     îmi ciripesc zori vinete la geam Prin glasul vrăbiilor înfoiete,
     Ce poartă ’n gât mărunte castaniete, întâia rază s’a ’ncâlcit ăe-un ram.
     Pe gară, sburlit, stă mâniat cocoşul Privind cum după deal apare roşul Imens al unei creste... Alt rival ? Pe-adănca mare-a nucului, un val Se umflă şi porneşte spre fereastră, Ascunde-o clipă uriaşa creastă;
     Şi fiecare frunză e o undă
     Sub care pânze mici de cer s’afundă;
     Dar altele apar pe urma lor...
     Cocoşul suflă ’n goarna lui sonor,
     Căci speriat, pe dru,muri de lumini,
. Rivalul s’a pierdut pe la vecini...
     Doi fulgi rozalbi rămân lipiţi de nor;
     In nuc talazuri verzi se frâng uşor. Şi-acum cocoşul recunoaşte ’n zare Grăuntele imens de aur: Soare !
C R O N I CA
   PUBLICAŢII BASARABENE. — Au reapărut în Bucureşti două publicaţii basarabene: Viaţa Basarabiei, revista lunară de sub conducerea d-Jui Pan. Halippa, şi Raza, foaia săptămânală religioasă, redactată de d. Vasile Ţepor dei şi Sergiu Roşea. Pe vremea când ieşiau la Chişinău, ele reprezentau două generaţii cu două mentalităţi deosebite. D. Pan. Halippa, om din generaţia unirii, imprimase revistei saile, pe lângă un duh local ce-o prindea bine, nu ştiu ce caracter 'social foarte vag, eu iz de iremediabilă democraţie şi cu o vădită înclinare către iudaism. In coloanele Vieţii Basarabiei, atenţia cădea pe producţia faimoasei oficine a Adevărului, în timp ce publicaţiile şi cărţile cu adevărat româneşti abia dacă erau pomenite când şi când. Revista se simţea legată de centrul intelectual al ţării nu prin spiritul autohton, ci prin incolora doctrină a social-democraţiei, moştenită dela răposatul C. Stere. Chiar grupul de scriitori tineri, formaţi în jurul d-lui Pan. Halippa era atât de puţin atras de Bucureşti în cât, la căderea Basarabiei, a rămas aproape în întregime dincolo. E un rezultat dureros, ce ca-
  Un portret realist, viguros, întâlnim în „Spălătoreasă" :
    In albia cu pântecul blindat,
    Stau nori de rufe încreţiţi grămadă,
    Şi ’n ochii spumei, bulbucaţi, se’nnoaăă Mici punţi de soare desprimăvărat.
    La mijloc, apa face-un golf pitic De un albastru fin de majolic.
    Plecată, cu simbolice puteri,
    Spălătoreasă spală în neştire întreaga omenească mărginire,
    Cu animalicele ei scăderi, învineţite, braţele se sbat —
    Pytoni în jurul unui prânz vâscos —,
    Iar trupul, numai fuste,-atârnă ’n jos Ca un gigantic trandafir uscat.
  Prin această lăture a talentului său, uneori de graţioasă, alteori de virilă expresie descriptivă, cu fantazie uneori zâmbitoare asupra întinsului său domeniu naturistic, pe care-1 domină cu ochiu ferm, d-na Alice Soare se si-tuiază în rândul bunelor noastre poate, poate mai mult decât d-na Otiiia Cazimir, a cărei vână de inspiraţie este mai debilă
                                                                             GEOtRGE DUMITRESCU
MĂRUNTĂ
racterizează spiritul revistei şi îndreptăţeşte toate observaţiile făcute de noi, în decursul anilor la această cronică măruntă.
  Aproape la un pol opus se situa Raza. Ea a fost expresia generaţiei noi de intelectuali ba-sarabeni, formaţi la şcoala românească a naţionalismului ortodox. Raza era religioasă şi naţionalistă, integrată cu desăvârşire în spiritul cel nou al ţării. Dintre toate publicaţiile, câte au apărut în ultimele două decenii între Prut şi Nistru, Raza e cea care s’a rânduit din-tr’odată şi fără şovăire în ritmul naţionalismului creştin.
  E o bucurie că amândouă au reapărut în refugiu. Atât Viaţa Basarabiei, din care n’a ieşit până acum decât un număr, cât şi Raza, care apare regulat, vibrează dela un capăt la altul de nostalgia grea, îndurerată, sfâşietoare, a provinciei pierdute. Sentimentalitatea e în general distincţia sufletului basarabean. Ea ne reapare acum mohorîtă de durere, dar nu lipsită de o robustă nădejde în ziua de mâine.
  Cât am fost în fruntea Ministerului Propagandei, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca
6jo
 © BCU
revistele şi ziarele principale ale provinciilor pierdute să-şi continue viaţa printre noi ca o neîntreruptă actualizare a marilor probleme ce ni se pun în legătură cu tot ceeace am pierdut. Trebue să recunosc că Basarabenii au fost cei ■ dintâi cari au înţeles misiunea pe care o au dincolo de mizeriile şi de profundele mâhniri personale. Suntem datori să-i susţinem nu numai omeneşte, dar şi în această grea strădanie de-a ţine vie amintirea pământurilor pierdute. Datoria noastră e a unora cari trebuie să ne simţim oricum vinovaţi în mare parte şi de soarta tristă a pribegilor acestora şi de soarta fără nume a celor rămaşi dincolo de graniţele stâlcite.
   îmi pare nespus de rău că Bucovinenii n’au voit să înţeleagă exemplul Basarabenilor. Şi ei reprezintă două generaţii deosebite. A fost imposibil să se găsească un acord între ele ca Junimea Literară, cea mai veche revistă din Bucovina, să fie pusă di'n nou pe picioare. Durerea naţională însăşi n’a fost în stare să arunce o punte de înţelegere între ei. A reapărut în Bucureşti, numai cotidianul „Glasul Bucovinei“, care e redactat cum poate, obosit şi fără tăria sufletească în stare să adune inimile în acelalş crez. E foarte regretabil.
   MACEDONIA, ziarul „naţionalist în serviciul Aromânilor", luptă pentru o idee, care nu e lipsită de interes. Sunt două soluţii ce s’au vânturat în legătură cu situaţia Aromânilor în Balcani: una, colonizarea lor în ţară pentru a întări astfel elementul românesc cu vigoarea dâr-ză, adusă. dela Pind; alta, rămânerea lor în Macedonia pentru a afirma mai departe străvechea prezenţă a elementului latin în Peninsulă. . Cea dintâiu soluţie s’a practicat în parte de către România democrată : colonizarea Cadri-laterului. Ea s’a făcut în astfel de condiţii încât a desamăgit amarnic pe Macedoneni, ca să nu mai vorbim de drama pe care o trăiesc după cedarea Dobrogei de Sud, când sunt din nou constrânşi să se colonizeze în altă parte. Ideia de a-i aduce în ţară ca element de întărire a românismului, idee ce se poate socoti azi ca neisbutită, ascundea de fapt recunoaşterea tacită a înfrângerii politicei noastre în Balcani. Propriu zis, România democrată n’a avut o politică în Balcani din moment ce problema fraţilor noştri de peste Dunăre n’a existat pentru ea. „Să ne mutăm în altă ţară" cum îndemna Octavian Goga, nu însemnează o politică de rezistenţă şi cu atât mai puţin de expansiune, ci una de retragere şi de refugiu. Ea a îndurerat
şi desamăgit pe toţi visătorii cari şi-au închipuit că un popor ca al nostru ar avea, totuşi, o solie de îndeplinit în Balcani.
   Rămânerea în Macedonia, nici ea n’a însemnat cumva o atitudine fermă din partea României, ci pur şi simplu o abandonare.
   Ideia, pe care o agită azi ziarul Macedonia, are o înfăţişare nouă. Ea cuprinde rezistenţa în Macedonia sub protectoratul Italiei fasciste. Suntem Aromâni, adică latini străvechi în Peninsulă. Italia fascistă reprezintă azi suprema forţă a rasei, cu puternice repercusiuni asupra Balcanului. Vom rezista, deci, acolo, sub scutul Romei. Şi vom ajunge, poate, la Macedonia autonomă.
   Noi nu ştim dacă toţi Aromânii împărtăşesc această ideie. Ştim însă că ea e o soluţie. Şi mai ştim că e o soluţie născută din desnădejde. Ceea ce a provocat această soluţie, îndreptăţită din punct de vedere macedonean şi măgulitoare, de sigur, din punct de vedere fascist, e absenţa totală a României în Balcani. Sunt decenii de când fraţii noştri de sânge de acolo aşteaptă cuvântul ocrotitor al statului român. El n’a venit. Şi poporul dârz al Pindului, fiindcă nu vrea să moară , îşi întoarce ocbii spre Roma.
   Ce departe suntem, ce departe, de politica larg ocrotitoare a României mici de altădată!
   „VRĂBIUŢA DE PE DEAL". — Dela Cluj, care acuma se numeşte Kolozsvâr, ne vine revista Viaţa ilustrată, redactată de episcopul Nieolae Colan. E numărul pe Octombrie, întâiul care soseşte ne sub stăpânirea maghiară. Aceiaşi colaboratori, dar peste toate articolele apasă presiunea străină. La cronică se înregistrează \dzita regentului Horthy la Cluj, dar şi schimbările din temelie întâmplate în România. Se reproduce chipul lui Horthy şi al tânărului nostru Rege.
   Revista se deschide cu articolul părintelui episcop, care comentează tragicul eveniment al despărţirei în formele impuse de rigoarea noii, situaţii:
   „Judecata dela Viena a împărţit Ardealul în două. Prin ea aţi fost despărţiţi şi voi, iubiţii mei fii sufleteşti. Unii aţi rămas în România, iar alţii veţi trăi de-aci înainte în cuprinsul statului ungar. Jertfa acestei împărţiri s’a adus cu bunul gând de a păstra pacea, măcar în acest ostrov al pământului, pe care voinţa lui Dumnezeu a rânduit să trăiască împreună, în paoe, fiii naţiunii române şi ai celei maghiare".
   Ce nou şi adevărat sună acum, în absenţa statului naţional, sfatul episcopului:
© BCU
   „Fiţi ascultători faţă de stăpânirea legiuită şi mai presus de toate fiţi fiii devotaţi ai Bisericii noastre strămoşeşti. Ea este rânduită să ne fie corabie mântuitoare pe valurile acestei vieţi. Ea e mama noastră ocrotitoare".
   Adânc emoţionant e îndemnul final al episcopului :
   „Preoţi, fraţi împreună slujitori, staţi cu căldură şi jertfă lângă poporul vostru credincios. Fiilor credincioşi, staţi cu ascultare lângă părinţii voştri cei duhovniceşti. Intăriţi-vă unii pe alţii eu iubire frăţească. Rugaţi-vă pentru mine şi eu mă voi.u ruga pentru voi eu nezdruncinată nădejde oă bunul Dumnezeu ne va ajuta să ne păstrăm şi în noua patrie curăţenia şi frumuseţea sufletului nostru ortodox şi românesc".
   Cel oare scrie astfel © omul care, împreună cu episcopul unit, Iuliu Hossu, au fost huiduiţi de mulţimea maghiară., înfierbântată, chiar în faţa regentului HoPthy. Fratele lor de episcopat, Nicolae Popovici al Oradiei, a fost expediat în vagon de vite dincoace de graniţă. In aceste condiţii, ce bucurie să vezi o tipăritură românească sosind până aici!
   Am răsfoit-o dela început până la sfârşit şi dela sfârşit până la început, cu ochii duşi departe, fiindcă nu mai puteau citi. Prietenul Ni-oolae Colan îmi .vorbeşte din altă ţară. Ştiu, şi totuşi nu-mi vine să cred. Clujul acesta, pe care îl văd cu ochii închişi, până în ultimul colţişor, e acum o poartă cu peceţi. E Kolozsvâr! Foile revistei, întoarse mecanic, foşnesc şi parcă susură singure un cântec vechiu, care de multă vreme nu mai avea nici un înţeles :
       Vrăbiuţă ăepe deal,
       Zbori degrabă în Ardeal Şi te ’ntoarce de îmi spune Ori veşti rele, ari veşti bune...
                     * * *
   BASARABIA CÂNTATĂ. Au apărut în acelaş timp două cărţi de versuri pe care nu le apropie aceeaşi valoare artistică, ei acelaş sentiment
românesc : Balcic, de Ion Pillait, cu foarte distinse ilustraţii de d-na Maria Brateş, şi Basarabia, poesii de Volbură Poiană Năsturaş.
   Balcicul, această îmbinare rară de amintiri clasice şi de asiatism demografic, nu era oraş românesc. El .a făcut totuşi epocă în pictura şi în literatura noastră prin exotismul şi pitorescul său meridionali. E un fragment din Asia Mică aruncat pe coasta de dincoace a Mării. Ion PiHat e poetul între poeţi, care l-a cântat cu o mai virbrantă ardoare. Versurile, pe oare i le-a închinat fac un volum, ce se citeşte cu nostalgie, dar despre care se discută în altă parte a revistei.
   Basarabia d-lui Volbură Poiană e preamărită în 20 de poesii, strânse într’o plachetă de .stilul grafie al .căiţilor biisariiceşti. Sunt evocări istorice şi geografice, peste care domină figura lui Ştefan Vodă. Preţioasă e credinţa ce respiră din aceste .strofe că pământul şi poporul dela Nistru nu vor întârzia îndelung în iadul teroa-rei:
   De-oiu ţi pământ la vremea bucuriei,
   Urmaşii totuşi vor vedea minunea;
   Din buciume-au să sune rugăciunea
   La piatra de hotar a României.
   Şi este, în aceste versuri, o tărie sufletească, ce nu se dă bătută nici în faţa morţii:
       Nu mă orbeşte fulgerul din soare,
       Nu mă urneşte tunetul din loc;
       Iubirea mea de ţară este foc Ce arde şi ’n viaţa viitoare.
   Asemenea cărţi poartă pecetia dureroasă a timpului nostru. Ele trebuiesc socotite ca începuturi ale unei noi literaturi. Prezenţa întregului pământ strămoşesc şi a întregului popor românesc în conştiinţa artistică a ţării, iată noua misiune a literaturii şi artei naţionale.
                                                                                                        NICHIFOR CRAINIC
ANUL XIX. — Nr, 9.
632
NOEMBRIE 1940
                                                        © BCU