GÂNDIREA ANUL XIX—Nr. 8 OCTOMBRIE 1940 SUMARUL: REVOLUŢIA legionară NI Ciul''OR CRAINIC: Revoluţia Legionară.......521 V. VOICULESCU: Amurg...........................528 N. I. HERESCU: Cioplitorul.....................527 L PETROVICI: Forme de vasalitate spirituală .... 528 GHEORGHE BUMB2ŞTI : Poesiii....................532 LADMISS ANDREESCU: Strana......................535 OLGA CABA :• Noul emigrant.....................544 N. ROŞU: Un sîctirigiu de forţă: Paharnicul C. Sion. . 545 IULIAN VESPER: Poesii..........................554 OCTAV ŞULUŢTU : Substanţa poeziei lui Lucian Blaga. 556 IDEI, OAMENI. FAPTE MARIELLA COANDA: Oameni în timp............567 ŞTEFAN BAC3U: Iasef Weinheber..............670 CRONICA LITERARĂ * PAN. M. VIZIRESCU: Aron Cotruş : Rapsodie Valahă. 572 OCTAV ŞULUŢIU : Mihail Celarianu: Diamant verde. . 574 CRONICA MĂRUNTĂ NlCHIFOfR CRAINIC: Românizare târzie .... 578 EXEMPLARUL 30 LEI © BCU REVOLUŢIA legionara DE NICHIFOR CRAINIC Zriua de 6 Septembrie 1940 e deopotrivă culminaţia unui dezastru şi începutul mântuirii. , Dezastrul naţional, care stă în sluţi rea monstruoasă a conturului aproape rotund, pe care îl avea statul nostru, a culminat, — dacă se poate spune astfel, —• în prăbuşirea fostului Rege. Lucrul s’a întâmplat fulgerător. Au fost de ajuns, pentru aceasta, braţele oţelite de voinţa unui General, care a sgâlţâit tronul, ea pe un pom în toamnă, în care ar fi rămas un singur fruct răscopt. A fost ceva atât de firesc şi de necesar încât n’a surprins pe nimeni. Regele ţării nu e o cucuvae pe casă, pândind a pradă şi cobind a soartă rea, ci şoimul ager, care stă cu ochii ţintă pe hotare. Intre Rege şi hotar e o legătură indisolubilă. Unul s0 păstreză prin cellalt. Unul se prăbuşeşte prin cellalt. Hotarul rupt, care a zdrobit inima românească, a desgolit nevrednicia paznicului. Destinul unui neam, pus astfel în joc, nu cunoaşte şi nu tre-bue să cunoască nici o cruţare. Să nu pară nimănui curios că vorbim astfel, noi, cari l-am susţinut, chiar după ce ne-a svârlit în temniţă şi ne-a socotit zece ani otreapă de şters ghetele. Există două feluri de ia-1 fi susţinut în timpul domniei. Unul e acela de a-i fi măgulit şi speculat profundele slăbiciuni, cu cinismul celor mai mizerabile calcule de profit. Altul e acela de a-i fi ambiţionat şi stimulat calităţile, în sensul monarhului ideal cum l-ai fi dorit să fie. întâiul fel aparţine politicienilor, cari s’au făcut cu duiumul complicii fărădelegilor de Sus şi, prin urmare, deopotrivă responsabili de dezastrul pe care îl trăim. Al doilea fel ne aparţine nouă, celor cari fără să închidem ochii în faţa slăbiciunilor, am pus în scrisul nostru, toată voinţa de îndreptare şi toate elementele scoase din istoria naţională, pe care le-am fi vrut şi le vrem încarnate în monarhul ţării. Schimbaţi numele propriu în tot ce-am scris şi veţi descoperi că nu e vorba de o persoană, ci de monarhul permanent pe plan ideal, aşa cum ni-1 închipuim, ca o binecuvântare pentru România. Doctrina noastră e aceea a monarhiei ortodoxe, cum ni se lămureşte ea din istorie, şi nu putem concepe un stat românesc cu caracter de continuitate, de perenitate, fără această osatură a spiritualităţii tradiţionale. Misiunea unui scriitor cu asemenea convingeri e să încerce să convertească însăşi persoana în care se încarnează monarhul, la această doctrină. Se poate, uneori, să realizezi paradoxul de a fi mai monarhist decât Regele însuş. Situaţia aceasta nu e însă în nici un caz spre desonoarea ta, chiar dacă isteţii speculanţi ai slăbiciunilor regale, te-ar 521 © BCU socoti drept un naiv. Preferim naivitatea de a susţine un principiu salvator de stat, în această vreme de groasnice dărâmări politice, deşteptăciunii de a nu vedea din istorie decât partea transformabilă în bancnotele unei casete personale. Cu fostul Rege, s’a prăbuşit un regim artificial prea cunoscut astăzi ca să întârziem asupra lui. Mi-a fost dat să fiu ministru în scurtul interval de tranziţie dela o lume care murea, la alta care se năştea, —- chemat de bună seamă din supremă desnădejde, ca şi ceilalţi colegi; căci altfel nu s’ar putea explica prezenţa noastră într’un asemenea moment dramatic. îmi dam perfect seama de situaţia tronului şi, în rarele dar lungile audienţe, pe care le-am avut, nu am ascuns nimic din oeeace mă frământa. Am spus răspicat că regimul, care durase doi ani şi jumătate dela votarea Constituţiei din 1938, a fost un simplu simulacru hibrid, pentruoă nu a făcut altceva decât să desfigureze şi să compromită ideile de dreapta cu oameni de stânga; să caricaturizeze doctrine şi credinţe cn politicieni fără nici o doctrină şi fără nici o credinţă. Se părea că e convins şi îmi da dreptate. Era însă un om, care una vorbea şi alta făcea. La propunerea că nn există altă soluţie decât chemarea fără rezervă a tineretului la guvern, singurul în stare să salveze tronul, fiindcă ar aduce cu el aderenţa fierbinte a unei ţări nenorocite, a pregetai. Să fi fost oare stânjenirea morală, care te opreşte să ceri ajutorul unor oameni până eri prigoniţi fără limită şi ai căror camarazi fuseseră împuşcaţi la zid? Nu. Sunt destule pilde elocvente că nu asemenea scrupul îl împiedeca. Dar nici obiecţinnea des repetată că tineretul nu are experienţa guvernării nu am crezut-o adevărată. Sunt convins că ceeace îl oprea era neîncrederea în lealitatea acestui tineret, deşi auzise atâtea declaraţii sincere de credinţă. Această pregetare^ această neîncredere i-a fost fatală. Şi e mai bine aşa. Indrăsneala unui General, sincronizată cu strada verde, a pus capăt unui regim de tiranie asiatică. Nu ştiu dacă neamul nostru a mai trăit cândva, în acelaş timp, eu aceiaşi intensitate, sentimentul catastrofei şi sentimentul reînvierii, ca în aceste zile. Să vezi cum una după alta, mândrele noastre provincii se rup din trupul statului, smulse de şuvoaiele vrăjmaşe şi înecate din nou în robie; să auzi rând pe rând strigătul de revoltă şi chemarea în ajutor a celor patru milioane de fraţi căzuţi în ghiarele din care abia scăpaseră acum douăzeci şi doi de ani; să citeşti groaza zilei pe feţele sutelor de mii de refugiaţi; să ştii căminuriîe sfărâmate în două şi în trei; să (asculţi dincolo chiotul de bucurie al tuturor duşmanilor neamului tău; şi în toată această vreme, să vezi armata ţării cu braţul încremenit pe arma mută şi statul întreg cu căluşul în gură, — iată chinuri trăite, ale înjosirii, faţă de care cele închipuite pe seama iadului sunt firave fantome. Un fior de sfârşit apocaliptic cutremura ţara cu sufletul spânzurat pe prăpastia desnădejdii. Mizeria morală sta gata să descompună această societate bătută de toate blestemele lumii. Dar în clipa cea mai grozavă, când nimeni nu mai aştepta de nicăeri nimic, o minune a sfâşiat besnele, a închis prăpăstiile şi a zguduit sufletele: tineretul Gărzii de Fier a reapărut, umplând pustiul cu vigoarea şi cântecul lui. S’a întâmplat atunci un lucru cu desăvârşirel neobicinuit: ţara, care eri bocea de moarte, a isbucnit a doua zi în larmă de viaţă. Trecerea, repede ca în vis, a fost dela stingere la înviere. Oricare ar fi fost atitudinea democraţilor faţă de această mişcare, ei trebue să-şi recunoască în faţa erupţiei de tinereţe şi nădejde, propria lor incapacitate de a îmbărbăta o ţară, după ce au dus-o la ruină. Oricare ar1 fi fost atitudinea celorlalţi naţionalişti, cari s’au crezut în concurenţă permanentă cu legionarii, ei trebuie să im 522 © BCU chine steagurile în faţa celor cari au biruit prin tăria de a îndura şi de a crede. Suprimaţi, prin absurd, fenomenul legionar de azi şi gestul revoluţionar al Generalului Ion Antonescu, care i-a| dat accentul culminant, şi veţi vedea că altă forţă morală n’ar fi existat, în stare să lecuiască desnădejdea noastră a tuturor. O primăvară de viaţă revărsată peste un cimitir de visuri glorioase. Fireşte, o mişcare tânără, care începe un capitol nou în politica de stat, are nevoe de un imens credit moral. Dar ceeace se poate spune cu siguranţă .încă de pe acum, este că ea a realizat minunea de a ne face să credem şi să sperăm chiar în mijlocul tragediei românismului. Pentru ceasul de faţă, aceasta este enorm de mult. Ţara e azi ca împăratul din basm: nu poate să plângă cu amândoi ochii; nu poate să râdă cu ei amândoi. Plâng’e cu unul pentru ceeace a pierdut; râde cu cellalt pentru ceeace a câştigat. Durerea dezastrului se întretae în inima ei cu semnul reparaţiei. Pentru cine trăeşte în afara ritmului acestuia lăuntric, bucuria triumfului legionar serbat în manifestaţii de o disciplină uluitor de spontană şi în cântece voiniceşti aduse din legenda codrilor, poate să pară indecentă şi uitucă. Gândiţi-vă însă că tinerii aceştia, cari abia de-aul putut îmbrăca o bluză verde, vin din vizuinile unde au stat ascunşi, din temniţele unde au zăcut, din exilul în străinătăţi, din marele doliu al mormintelor camaralzilor lor. In ochii lor încă trişti e bucuria celor cari supravieţuiesc. Nimeni nu are dreptul s’o mustre — dacă ar avea curajul! — fiindcă toţi poartă vinovăţia de a fi vrut s’o ucidă. România democrată, România tiraniei asiatice, e singura ţară din Europa, care a crezut că poate trăi ucigându-şi tineretul. Intre crimele ei, cea mai odioasă şi fără pereche in istorie, este aceea de a fi încercat să-şi asasineze viitorul propriu, împuş-când pe tinerii şi expunându-îe cadavrele la răspântiile satelor şi oraşelor îngrozite. Dacă vârsta îngerilor e copilăria, tinereţea e vârsta arhanghelilor. Şi momentul acela de sadică profanare a tinereţii, de hâdă batjocorire a morţilor, e ultima treaptă a bestialităţii la care se poate coborî făptura umană. Dacă există un Dumnezeu în cer, el n’a putut să îndure neispăşită o astfel de crimă. Iar pedeapsa lui a căzut ca un munte de piatră prăvălit din slavă peste ţara care a fost în stare să îngăduie această crimă. Pedeapsa e a noastră a tuturor; bucuria că supravieţuiesc e numai al tinerilor acestora, goniţi ca un vânat sălbatec, ani dearândul, de întregul aparat al statului, în nepăsarea unui popor întreg. Să plângă şi să bocească oricine în această ţară! Singuri tinerii aceştia au privilegiul de a să bucura, — nu după voia oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, care i-a făcut să birue moartea sadică. Ei sunt astăzi stăpânii guvernului. Şi trebuie să ajungă mâine stăpânii ţării. Stăpânirea ţării se obţine în două feluri: stâlcindu-î vigoarea şi paralizându-i sufletul, sau incendiind acest suflet cu entusiasmul credinţei şi încordându-i vigoarea ca un grumaz de taur. împotriva complicatei şi pompoasei şandramale, având ca singură temelie teroarea poliţienească, tinerii au năvălit cu cântecul pe buze. Cântecul e semnul sufletului pe care l-au desrobit. Au înoeput-o bine. Toate simulacrele spulberate într’o singură zi stau dovadă că nimic nu se poate clădi împotriva sufletului. Numai învolburarea lui ciclonică, tumultoasă, poate da viaţă nouă acestui pustiu politic rămas pe urma fostei tranii. iProblema stăpânirii lesjonare a României nu e mai întâi una de organizare, ci una de cucerire totală a aderenţei sufleteşti. Cu spiritul incandescent al poporului, poţi săvârşi orice minuni voeşti. de organizare, de zidire, de triumfuri răsboinice, când va veni ceasul. E foarte adevărat că lucrul cel mai greu pentru o putere guvernamentală, este acela de a stârni şi de a păstra entu-siasmul colectiv. Un popor ca al nostru aJ fost obicinuit să rămână pasiv faţă de tre-bile publice şi să aştepte miracolele eşind din mâneca ministrului. Taina cea mare a regimului legionar se va adeveri în convingerea, pe care va şti s’o înfigă în orice creier, că miracolele nu ies din mâneca ministerială, ci din voinţa creatoare a întregului popor. Afară de aceasta, firea de azi a Românului e de o plasticitate capricioasă, de o mobilitate uimitoare între două atitudini extreme şi — de ce să n’o spunem? — de o dureroasă inconsistenţă morală. Ultimii ani de viaţă publică ne-au dat spectacolul stâncilor lichefiate în mocirlă, al cerbiciilor încovoiate ca lumânărelele muiate de căldură, şi al unei laşităţi, ce părea că devenise o zestre naţională. Această pastă sufletească inconsistentă îşi poate căpăta o structură statornică numai dacă noul regim va şti s’o pătrundă cu tăria caracterului. Cu alte cuvinte, problema aderenţei colective la opera regimului e o problemă de educaţie legionară, de legionarizare a ţării. Sporul nou, pe care l-a adus Corneliu Codreanu în viaţa politică, nu stă în idei, pentrucă idei poate avea oricine, ci într’o cruntă disciplină diametral opusă desordinei democratice în mijlocul căreia apărea. O disciplină ale cărei elemente esenţiale sunt două: renunţarea la sine şi creaţia în folosul neamului. In viaţa lui proprie, renunţarea la sine a mers până la sacrificiul suprem. „Ori învingem, ori murim” nu e numai un refren de cântec legionar, ci însuş principiul acestei mişcări, care, în afară de aceea a lui Avram Iancu, e singura cu adevărat revoluţionară din istoria noastră. Revoluţionarismul zăcea în firea întemeietorului ei. Ne-am cunoscut deaproape, ne-am iubit şi; soarta a făcut să ne şi detestăm, dar ceeace n’am încetat să preţuiesc la el, este îndrăzneala unică de a-şi fi aşezat existenţa la extrema limită de sus, unde nu este altă posibilitate decât biruinţa sau moartea. Din această psihologie personală şi extremistă s’a născut disciplina legionară. Era el, care se voia repetat în fiecare camarad de luptă. Pe când trăia, voinţa aceasta putea să aibă aparenţa unui egocentrism. Moartea lui, care e un sacrificiu, consfinţeşte această disciplină şi o ridică la prestigiul unei şcoli a eroismului moral. Oricât ar preamări istoricii revoluţiile politice, ele sunt în majoritate bande de asasini organizaţi pentru cucerirea privilegiilor, pe care alţii le deţin. Sunt nespus de rare cazurile când o revoluţie vine în numele eroismului moral. Garda de Fier n’a pregătit revoluţia ca pe o simplă lovitură de stat, ci s’a transformat pe sine, în oamenii ei, ca în urmă să poată revoluţiona moralmente societatea românească întreagă. Numai dacă îţi impui frâul asprelor renunţări, ai dreptul să ceri altora supunere la această gravă lege a disciplinei morale. Astăzi, evident, simulanţi sunt mulţi, iar legionari puţini. Dar puţinii aceştia, a căror forţă morală vine din suferinţele proprii, dar mai ales din imensul sacrificiu âl camarazilor lor, au datoria teribilă să nu se lase seduşi de vraja puterii politice, ci prin însăşi pilda lor să impună ţării întregi disciplina eroismului moral. Puterea guvernamentală e un moment critic, de verificare a capacităţii creatoare şi, mai ales, a tăriei caracterului. După descompunerea morală, rămasă pe urma răposatului regim, un caracter rezistent preţueşte mai mult decât o capacitate creatoare dovedită. Pentrucă el întreţine atmosfera incandescentă a eroismului, din care se pot ivi oricând capacităţile. Regimul legionar se situiază între lumea desagregării democratice şi a spelun-cei comuniste pe de o parte, şi între lumea copiilor pe de altă parte. Democraţii noştri nu vor putea constitui niciodată o forţă rezistentă organizată. Individualismul nu poate realiza blocuri solidare. Afară! de i aceasta, corifeii democraţiei trăesc şi trebuie să trăiască sub povara sancţiunilor în măsura în care fiecare e implicat în responsabilitatea dezastrului naţional. Rămân comuniştii, al căror impuls anarhic e pompat din afară. Această problemă însă, a cărei seriozitate pu trebuie trecută cu vederea, se reduce la puterea de absorbire a lucrătorilor în mişcarea legionară. Legionarii au în această privinţă o experienţă fecundă din anii. de luptă opoziţionistă. Metoda lor, perfecţionată cu mijloace de guvernământ, poate duce sigur la acea .reintegrare a muncitorilor în organismul naţiunii, care însemnează totodată dispariţia comunismului. De partea regimului legionar sunt toţi copiii României. Omul nostru matur şi, foarte înţelept a crezut totdeauna că aderenţa copiilor la această mişcare o discreditează şi-i demască neseriozitatea. E dimpotrivă : măreţia, seriozitatea şi profunzimea ei spirituală. Nici o altă formaţiune politică din ţara noastră nu s’a ocupat de adolescenţi şi de copii, dar nici adolescenţii şi copiii nu ,s’au entusiasmat de vreuna dintre ele. S’a spus că lucrul care îi atrage către această mişcare ar fi aspectul ei haiducesc. Dar dacă e vorba de haiduci, copiii ţării ar fi trebuit să' delireze după celebrităţile partidelor democratice. In contrast cu haiducia politică, Garda de Fier a entusiasmat prin stilul ei de viaţă cu totul aparte, dar mai ales prin spiritul de jertfă de sine, care-i stă la temelie şi care răspunde profundei generozităţi naive a tinereţei şi a copilăriei. ;■ Nu te entusiasmează decât ceeace te face să uiţi de tine, să ieşi din tine îsuţi. Mişcarea legionară şi-a verificat în decursul anilor de prigoană această putere de atracţie, într’adevăr extraordinară, pe care zguduitoarele grozăvii ale interdicţiei n’au isbutit s’o stingă din inima tineretului. Dimpotrvă : când toţi au crezut (că n’au mai rămas decât morminte şi cenuşă, flacăra incendiului a izbucnit cu aceeaşi tărie. Pe substratul acesta de generozitate şi de puritate nativă se va înscrie legionarizanea întreagă a ţării. Există la noi o situaţie cu totul răsturnată: când oamenii maturi au vrut să stârpească în tineret orice sâmbure de regenerare morală, copiii au devenit apostolii mântuirii. In România, nu copiii se vor mântui prin părinţi, ci părinţii prin copii. Mai mult ca orice realizări imediate de guvernământ, această dispoziţie sufletească masivă garantează legionarizarea, adică regenerarea României. Să nu ne imaginăm, de sigur, că lucrul acesta se va petrece dela sine. Dispoziţia de care vorbim cere din partea regimului o încordare şi o artă educativă continuă. Prefacerea sufletească a omului e lucrul cel mai greu. In această) privinţă, revoluţia legionară nu e un sfârşit, ci abia un început. Primenirea spirituală, totală, a României necesită o stare de revoluţie permanentă. Astfel, toţi cei cari vor „învierea44 neamului românesc trebue să vrea totdeodată revoluţia legionară permanentă. După tragicele încercări prin care am trecut şi după ce absolut toate „forţele44 noastre politice au fost puse în joc şi sfărâmate de piatra de încercare a destinului, Garda de Fier e ultima rezervă aruncată în luptă de voinţa de a nu muri a neamului nostru. In actualele împrejurări europene, e ultima carte pe care o joacă statul român ca personalitate politică proprie. Ne oprim cu un fior de groază pentru ceeace ar putea veni după ea. 525 © BCU A M G U R DE V. VOICULESCU Rostogolit, pământul ne-a ’ntors cu faţa ’n umbră îşi pleacă gândul pleoapa şi rana ’noet adoarme Dar dincolo de munte a măreţie sumbră Cu noaptea luptă încă şi cerul e în arme Trec suflete prin codri şi apele sânt ruguri S’aprind vechi turle lângă morminte făr ’de nume Prin curţi ard lănci de raze în fierul de la pluguri Cu mâinile pe suflet se svârcole o lume. Pe roata zării trasă, jos, schilavă, lumina Se rupe ca o carne a şesului în chinuri Cu lanţuri vechi de beznă pecetluind ruina Vin norii, guşteri negri cu guşa de veninuri. Tărâmurile intră în agonii de aur Cu hăuri oarbe ’n spate căscate să le ’nhaţe... Şi ’n timp ce noi cu capul pe-al somnului tezaur In văile uituce dormim cu noaptea ’n braţe, Amurgul uriaşa-i icoană bizantină Şi-o spânzură pe ’ntregul perete spart al Ţării: Gol, şiroind de sânge, de visuri şi lumină Stă răstignit Ardealul pe crucea ’ntunecării. 526 IOPLITORUL Dacă te prind, gând sperios, la scaldă In toată goliciunea-ţi idolatră, Din apa lacului de vis, — o, caldă Şi pură formă — te închid în piatră. Pe după sălcii stau pieziş la pândă Ca să te simt venind cu paşi de-azur Spre limpezimea care-o să te vândă, Născutule din rodnicul huzur. Şi inima îmi bate să se rumpă Yăzând că lepezi straiele lumeşti... Mi te privesc cu poftă, cum priveşti Când se desbracă o femee scumpă. Tu ’ncerci alene apa cu piciorul Precum poetul dibue un vers. E-acum plutire tot ce fuse mers Şi’n mâna mea veghiază cioplitorul. Culcuşul cald ţi-1 pregătesc pe vatră, Statue, Lar al casei, gând al meu! Când sap în tine, gândule, ca’n piatră. Eu, hoţ de vise, calc a Dumnezeu. DE N. I. HERESCU 527 © BCU Cluj FORME DE VASALITATE SPIRITUALĂ — NOTE DE JURNAL — DE I. PETROVICI A renunţa la gândire proprie şi la ţinută personală, a adopta ideile altuia sau formulele lui.de exprimare, a merge servil într’un făgaş străin, fără ambiţie de cale deosebită şi fără să mai vezi vreo altă cărare împrejur, — iată ce aş numi cu o vorbă : vasalitate spirituală. Cuvântul vasalitate are în sine un sens pejorativ, aşa că nici în domeniul spiritualităţii nu-şi poate schimba înţelesul, devenind cumva o vorbă de laudă. Vasalitatea însemnează în orice caz o subjugare ce suprimă independenţa şi adesea chiar individualitatea, presupunând că cel puţin la unii, ea ar fi putut eventual să existe. Nu vreau să zic că orice înrâurire exercitată de un spirit superior şi viguros crează la acel care a suferit-o, o vasalitate spirituală. In felul acesta n’ar exista nicăirea decât vasali, căci nimeni nu se poate izola de influenţele societăţii, cel puţin de ale predecesorilor iluştri san ale contemporanilor de seamă. Pentru anumite domenii ale gândirii, cum ar fi bunăoară acel filosofic, o astfel de izolare ar mai fi deadreptul primejdioasă, riscând să te facă îngust şi unilateral, prizonierul unui singur punct de vedere şi al unui orizont limitat. Măcar controlul gândirii tale cu reflecţia altora, oare au meditat asupra aceloraşi probleme, privind-o din unghiuri diferite, e o necesitate ce nu se poate înlătura nepedepsit. Orice om care cugetă foloseşte elemente împrumutate. Când însă aceste elemente servesc numai ca puncte de plecare pentru o contribuţie proprie, cu înfăţişare 528 © BCU Cluj aparte, sau întrucât partea personală covârşeşte împrumutul spiritual, —■ atunoea nu mai poate fi vorba de vasalitate. Platon a fost elevul, dar n’a rămas vasalul1 lui Socrate, cu toate că superba filo* solie platonică îşi înfige adânc rădăcinile în solul ideilor lui Socrate. Aristotel nu este vasalul lui Platon, ci un mare filosof original, cu toate că şi-a înnodat speculaţia de aceea a uriaşului său predecesor şi păstrează în vastul edificiu al filosofici proprii unele fapte de esenţă platoniciană. Spinoza nu este vasalul lui Descartes, cu toată concepţia sa identic raţionalistă şi cu toate numeroasele elemente cartesiene folosite — întrucât forma finală a construcţiei sale are o individualitate precis diferită de sinteza filosofică a lui Descartes. Sebo-penhauer este un filosof kantian, dar nu e un vasal al lui Kant, întrucât nu s’a mărginit ca atâţia alţii să ţie trena maestrului său, ci a mers mai departe ca acesta pe drumul investigaţiei metafizice, lîntemeindu-şi singur o filosofic pesimistă, adânc impregnată de trăsăturile individualităţi sale. In sfârşit, Eminescu a folosit destule terne sehopenhaueriene, fără ca individualitatea lui să dispară în acea a filosofului său favorit, de n’ar fi decât pentru motivul că valoarea unui poet nu se măsoară cu originalitatea ideiţoir, ci cu acea a expresiei, iar în acest domeniu Eminescu a fost unul dintre cei mai autentici meşteri ai poeziei universale. Şi fiindcă vasalitatea unui artist nu va atârna niciodată de natura temelor tratate, ci| de modalităţile şi structura expresiei^ s’ar putea vorbi cel mult la Eminescu de o vasalitate vremelnică faţă de Bolintineanu sau Depărăţeanu, bineînţeles exclusiv în anii încercărilor sale juvenile, din oare s’a degajat biruitor foarte curând; sau tot aşa de-o nuanţă de vasalitate, aceasta prelungită mai îndelung, la Yasile Alexandri, faţă de marii romantici Hugo sau Lamartine, — cu toate că la acest fecund poet al nostru, nota personală nu este de tot copleşită, ba înfloreşte mândră pe ramura altoită cu sevă românească 1 ! ! , ( ; ii i . i ,! ! 1 Vasalitatea în domeniul artistic ia lesne forma imitaţiei, şi este mult mai gravă decât în domeniul ştiinţific, unde cineva nu e obligat să fie neapărat creator — putând fi şi vulgarizator — pe când artă fără creaţie, aceasta nu există. De poziţia vasalităţii trebue însă să distingem pe acea a plagiatului, care implică un element vădit de fraudă — voinţa de-a prezenta lucrul altuia ca al tău, — ceea ce se poate face eventual nu numai c’un autor cu care ai afinităţi numeroase, ci şi cu ’n altul cu care ai mai puţine. O vasalitate în domeniul spiritual — inclusiv acel artistic — se poate manifeste însă şi la oameni fără intenţii creatoare; la oameni pur şi simplu fascinaţi de opera unui geniu, căzuţi prizonieri admirativi ai manierii, şi metodelor lui, incapabili să mai conceapă lucrurile sub alt unghiu, să mai aprecieze şi alte categorii de opere, să facă dreptate şi altor autori. In privinţa aceasta voi face o spovedanie personală. Instalat, cândva în Leipzig pentru continuarea studiilor universitare, — e foarte lungă vreme de atunci ! — începusem să frecventez cu râvnă, în tovărăşia unor tineri muzicali, opera din localitate şi am avut norocul să ascult, în condiţii optime, şi nu o singură dată, întreg ciclul operelor lui Richard Wagner, de la Rienzi până la Tristan şi Isolda inclusiv. Ajunsesem un pătimaş al muzicii wagneriene şi până astăzi socot încă un bun spectacol wagnerian ca una dintre cele mai depline şi mai înalte desfătări. La epoca aceea însă admiraţia mea se prefăcuse într’o teribilă vasalitate, aşa că nu mai puteam realmente să sufăr nici un alt compozitor, înfuriindu-mă mai cu seamă împotriva muzicii lui Verdi, desigur, mai uşoară, mai simplă şi cu-o orchestraţie mai 529 © BCU elementară. Incapabil să mai recunosc bogăţia motivelor melodice şi fecunditatea uimitoare a inspiraţiei sale, îmi exprimam întreg dispreţul pentru celebrul compozitor italian şi odată la reprezentaţia operei „Trovatore", enervat peste măsură de acea muzică pe care o decretasem „lăutărească6' am părăsit ostentativ spectacolul, mai înainte de-a se fi isprăvit. Orice se abătea de la formula wagneriană, îmi părea ignobil sau meschin şi aceasta o credeam cu sinceritate, dar fireşte cu oarbă părtinire şi fără urmă de independenţă. A trebuft să se scurgă un timp oarecare, pentru ca să mă sustrag tiranicii vasalităţi şi ,să încep a preţui după merit creaţiile lui Verdi — alături de muzica wagneriană, — tot aşa precum bunăoară admiraţia pentru1 „Sărmanul Dionis", adânca nuvelă filosofică a lui Eminescu, nu mă împiedică să gust paralel cu dânsa „Poveştile'1 lui Creangă şi să recunosc valoarea lor artistică. Wagnerian şi astăzi până la măduva oaselor, împart însă dreptatea ceva mai egal pe axa — e vorba de axa muzicală — Roma-Berlin. Se poaie vorbi de vasalitate spirituală şi atunci când te supui orbeşte ideilor sau formulei altuia, chiar în ipoteza că personal nai avea nici o ideie. proprie ori nai fi în stare să ţi-o făureşti. Faptul că influenţa unei singure persoane îţi împiedică lărgimea aprecierii şi te face să nesocoteşti alte puncte de vedere, oricare ar fi temeiul pe care îl invoacă şi autoritatea acelora care le reprezintă, — aceasta constitue o vasalitate, cu deficienţa evidentă a libertăţii de manifestare. Insă adevărata vasalitate e să posezi idei şi să renunţi la ele, pentru a adopta pe ale altora, într’un cuvânt să părăseşti convingeri proprii, pentru a împrumuta atitudinea altuia. Lucrul nu este pur teoretic, ci se petrece aevea. Sunt diferite maniere de a-ţi abandona convingerile personale, subordonându-le unei forţe externe, — tot aşa după cum s’ar putea stabili şi clase tipice de-o atare vasalitate. Fără a putea pretinde că epuizez şirul vasalităţilor celor mai curente, în ambianţa vieţii noastre sociale, voi cita o listă uşor de recunoscut şi în deajuns de bogată : subjugarea faţă de modă, subordonarea faţă de părerea colectivităţii, după cum şi faţa de aceea a unui individ izolat, cum ar fi de pildă vasalitatea spirituală a inferiorului faţă de superiorul său ierarhic ; a celui slab faţă de unul puternic care îl apără ori terorizează; a copilului faţă de părinte ; a moşneagului faţă de tânărul cu care vieţueşte împreună; în sfârşit a femeii faţă de bărbat sau a bărbatului faţă de femee, — fiindcă ambele cazuri; sunt cu putinţă, după cum se grăbeşte unul sau altul dintre cei doi preopinenţi s’o ia înainte şi să-şi instaleze ascendentul... Aş vrea să semnalez acuma forme de vasalitate ceva mai rafinată şi mai greu de recunoscut, sub aparenţa lor exterioară. Mă voi, mărgini la două forme interesante, ambele aşa de bine travestite că n’ai putea să surprinzi prea lesne fondul lor interior. 1 1) Să începem cu aşa zisul „spirit de contrazicere" care afirmă cu ostentaţie totdeauna invers de ce spun alţii şi oare în aparenţă ar fi prototipul independenţei de cugetare, împinsă chiar până la absurd. In realitate însă lucrurile stau altfel: a susţine în permanenţă contrariul, a spune „alb" fiindcă ceilalţi declară „negru", nu înseamnă a-ţi exprima părerea ta proprie, — pe care poate n’o aveai deloc sau o aveai cine ştie cum — ci pur şi simplu a exprima o opinie care, chiar opusă, e sistematic în dependenţă de ceea ce susţinuse altul. Este desigur o vasalitate indirectă, dar cu tot aerul său de frondă, e tot b vasalitate, tot o atârnare de atitudinea altuia. Yom recunoaşte însă că spiritul de opoziţie ostentativă reprezintă în orice caz 53° ■ .....O BCU o vasalitate mai nobilă şi, oricum, mai sprintenă, — întrucât obligat să răstorni ideia interlocutorului, va trebui să invenţi argumente, să născoceşti obiecţii, ceea ce im- -plică o creaţie, de multe ori efectiv ingenioasă. In orice caz, câtă deosebire, între fermentaţia spirituală a acestor opozanţi de profesie şi capul care adoptă docil ideia altuia, cu argumente cu tot, fără măcar să refacă în minte) eşafodajul ei documentari! 2). Pentru a trece acuma la un alt ipochimen de atârnare spirituală, voi spune că eu socotesc tot ca o formă de vasalitate, atunci când pui în dependenţă opinia pe care o ai despre cineva, de părerea pe care acela o are despre tine. Dacă el are adică opinie excelentă, să-l gratifici şi tu cu una! favorabilă, — şi mai ales dacă el are părere proastă, să afişezi şi tu despre dânsul părerea cea mai rea cu putinţă. Cine vrea să fie om liber, — să aibă tăria de~a recunoaşte meritele aceluia care te nesocoteşte, sau de-a vedea defectele aceluia care ţie nU-ţi găseşte decât numai calităţi! Ştiu că nu e lesne să ai o astfel de ţinută, care te ridică sensibil de-asupra nivelului comun. Se opune propriul tău orgoliu şi mai ales prejudecata socială că lăudându-ţi bârfitorul îi creezi o superioritate de care vei aveai de suferit. Totuşi, fără a aspira la sublimitatea supraumană a Mântuitorului care strein de orice gând de revanşă, a, murmurat în faţa acelora ce îi flagelau obrajii: „Doamne iartă-i că nu ştiu ce fac* “ — a recunoaşte pur şi simplu calităţile cuiva care din patimă le nesocoteşte pe ale tale şi a nu-i, copia servil atitudinea lui nedreaptă şi răutăcioasă, este un semn necontestabil de superioritate morală şi de falnică independenţă. © BCU P O E S I I DE GHEORGHE BUMBEŞTI LINII FRÂNTE Liniştea, apele, cerul N’au să te ’nveţe misterul: Dincolo, dincolo fată Zace durerea uitată. ... .......... Tristul, duiosul contur Plouă lumină ’mprejur, Orb mă visez străbătând Codrii de aur arzând. Unde-i obolul lăsat ... In palma ce s’a descărnat ? Unde, departe, nimic nu e unde Jocul tăcerii în gol se ascunde. NAUFRAGIUL MEDUZEI Am putrezit de-atâta mers pe ape Ne ard în gură amurgiri de fier Tăceri se lasă grele pe pleoape Şi păsări negre cad, bucăţi de cer. Sunt rupte punţile între prăpăstii toate Şi f antomatic umbrele gonesc Cosciuge trec cu morţi întinşi pe spate Şi glasuri triste ’n gol se prăvălesc. Ce apă lâncedă e vieaţa, ce întinsă — Nemărginită iar durerea noastră Trăim nostalgic înspre clipa stinsă Orbiţi deatâta ’ntindere albastră. 5 3* © BCU Cluj — Luntraşule, n’am bani să-ţi dau la vamă Nu mă goni c’a umezit şi duhul In urmă şi ’nainte cei de-o seamă : Ecouri rupte spintecă văzduhul. Luntraş bătrân ţi-e fruntea dăltuită Sclerotici ochii, inima uscată Dă-mi drumul sub tăcerea adormită Durerea iar mă roade, nesecată. Nu-i moarte, nu-i uitare, suferim Aici, cândva, sau dincolo de lume De colţii stâncii pluta nu zdrobim Şi spre genuni nu-i drum tăcut de spume. Şi-am blestema muşcând din întuneric Ne-am prăvăli ’n adânc, adâncul nu e Un cer : acelaş peste veacuri, sferic Bolteşte larg pustia cetăţuie. SCRISORI DIN SAT I Căzu ’n amurguri pasărea de scrum Pe miriştele arse şi uitate Aflând au plâns ţăranii lângă fum Şi-au plâns ecouri, dincolo, departe. Plouă mărunt şi ’n burniţa târzie Tot satul s’a ’ntristat şi s’a ’nnegrit Şi-a curs tăcerea umedă, pustie De undeva, din timpul amorţit. Cocori duceau în cioc o raclă — unde ? Şi ce rugină se topise ’n ea ? Ardeau în toamnă frunze sângerânde Şi sufletul jilav, tot mai ardea. • II Trec drumeţi din ce în ce mai rari Timp şi sat adorm lângă clipită De sub geana zării umbre mari Cad în apa serii, liniştită. 533 — Tâmplă de pământ la ce visezi ? Ori e liniştea bolnavă de te doare : Taci, trecu pustiul prin livezi Urme mici lăsat-a — mi se pare. Pe cărări întoarse putrezesc Iar trecutul şi tristeţa — până când ? Păsările nu se mai opresc, Frunze moi se scutură pe gând. CÂNTECUL ÎNTOARCERII S’au spart în cioburi frunţile de piatră Şi ne-am întors cu inimile ’n drum In casa ’n care, prin amurg şi fum Un greer roade liniştea în vatră. Miros de lemn uscat nu mai era Nici cei ce-au fost să-ţi spună cine eşti. Oprită sara tristă în fereşti Ne-a arătat cu degetul o stea. Ne-am aşezat şi-am aşteptat, pustiu Nu mai era nimic în noi, nici peste noi Şi ne-am simţit deodată singuri, goi Orice ’nceput ni s’a părut târziu... ...Pe urmă nici târziul n’a mai fost. MERGEA UN ORB PE APE Balta verzuie Iâncedă-şi resfiră Ape stătute dincolo de zare Pe-un plaur rupt, cu glas ca o chemare : O pasăre de linişte se miră. Târziu luntraşii trec cu sara ’n spate Târând năvoduri lungi de mâl şi trudă; In asfinţit tăcerea creşte udă, Clipe se scurg în timp, nemăsurate. Un clopot sună ’n depărtări de sat Ecou de-argint şi singur se îngână, Pe ’ntinderea pustie dus de mână Un orb păşeşte trist şi vinovat. 534 S T R A N A DE LADMISS ANDREESCU In ţara lui Lerui-Ler Năzuese un colţ de cer. De-oi găsi, de n’oi găsi . Nimenea nu poale şti — Singur LervÂ-her. I Nichifor Crainic -Da mergi din cale, spurcatule !... se stropşi bătrâna Iştina lobului către iepurele alb cu stea neagră drept între urechi, dinsus de crucea ochilor... Ureohiatul sări coardă doi paşi în lături şi rămase acolo, picat cai un lucru fără suflet. Bătrâna grăbi spre poartă, ocolind cu paşi mărunţi noroiul. Dar ajunsă dincolo de prag, din cale, mai svârli, fără vrere-, ochii înapoi. Sperios, iepurele o privea cu urechile în sus, a temere, cu steaua de păcură din inima frunţii ca un semn rău, cu ochii oblici şi roşii măriţi de puteau fi asemuiţi cu ai necuratului... — Piei... Piei, saîano ! • încreţită de mânie, trânti poarta după ea şi porni dealungul drumului. Părea un vifor fugărind de duhuri grele. . * ■ r|î îfc - Smârc-smârc... smârc-smâre... Calce-te bătrâneţe, că nu mai eşti bună făr’sa. mă’nglozi până ’n brâu ?. Bătrâna Iştina lobului, coşcovită vai şi-amar sub povara unor ani cărora le lângă casa albă şi mândră a lui Gheorghe-a lui Creţu Şcihiauîui ca să sudue în tihna cam pierduse şirul, cu nasul adus mai să-i atingă bărbia, roşu şi înrourat, se opri şi să-şi stăvilească o tuse aprigă. Gospodarul tocmai potrivea clenciul la poartă eă-1 stricase aseară, când venise din sat un pic afumat. —Da! ’cin’te-o fi pus să iei tina’n cisme şi burniţa’n cârpă pe o aşe vrexnuială, tătăişe ? 535 © BCU Cluj Bătrâna, mormăind pe nas, ridică un ochiu şi îl fulgeră pe sub stuful sprâncenelor încordate pe frunte la deal, a ciudă. — Doar eu nu-s păgână ca voi, mă Gheorghe; mai dau şi pe la biserică... Otnu'l muie glasul. De răspuns însă se socoti să nu rămână dator : — Ba eşti mai păgână ca toti... Că, iacă-tă, acu’ ocări deasurda... — Ocăr bătrâneţele. — D’apăi şi acelea-s dela Dumnezău... — Ba’s dila... ptiu!., ptiu!., că iar era să zic una proastă... Doamne nu m’auzi.... Da’mengi în treaba ta şi nu mă mai ispihiti atâta că-ţi blagoslovesc şi ţie de noroc... Omul, roşu şi sănătos, zâmbi a mărinimie, svârli din umăr nepăsător şi intră în curte, trăgând binişor poarta după el. — Trânte-te arhanghelii’.... se oţărî bătrâna spre scândura porţii neagră de ploi şi ani, că n’ai fi putut şti pe cine a trecut la pomelnic : poate poarta, poate! omul trecut dincolo de ea... Dupăce se potoli din tuşit, îşi potrivi cu mare greutate bituşca pe gârboveala umerilor, că se trăgea de-a stânga. Băgase în jepul din acea parte, adânc cât o strai-ţă de cea mare, nişte colaci de dus comând la biserică. Sfârşind cu odihna bătrâna Tştina lobului se urni din nou amintindu-şi de năcazul ei cu strana, cu popa Gurgui, cu boreasa satului Iştina lu’ Hulpan, cu toată sdroaba care fusese la „liţitaţ" în ziua aceea amărîtă, de sfârşit de toamnă şi verdeaţă... ...Smârc-smârc... smârc... smârc. Acasă, înainte de a pătrunde în tindă, cu toate că trecuse prin curte a fereală, ochii cu stea neagră ai iepurelui îi săriră în cale a batjocură, şi se ţinură după ea cu vrăjmăşie... — Ei minunea minunilor... Bătrâna prinse a zice în gând ocinaşele şi a se închina cu limba în cerul gurii, — că-i fu ruşine până şi de ea, la atâta neghioabă şi temătoare închipuire... — Ăsta-i semn... D’apăi... Da... da... semn... . , t * * . Iştina lobului purta într’adevăr povara unui năcaz cum nu mai purtase nicicând, dealungul 'celor aii săi optzeci şi patru de ani. Cu atâta vac o omenise Dumnezeu drăguţul. Dela o vreme mărturisea că numai cu mare greu îşi duce greul anilor în coşcoveala ghebei şi ’n cişmele de iuft husăresc cu brăcii roşii, pe care de douăzecişicinci de ani acum în toamnă, nu isbutise să le părăduiască. îşi mutase gândul c’o mai ajunge să dea de cap la aşe tărie de cisme, aduse de Ion — fie iertat bătrânul ! — dela târg, din Sălişte- Dar oricât ar fi cişmele de fier, gândul dela «trană nu şi l-ar putea muta în ruptul capului. De aci-i tot necazul. Că nu se putuse face lucrul acesi făr’ doar cu strâmbătate. Strana este a ei dela măritiş, — şesezecişiopt de ani la rusaliile ast’ vară trecute. Şi, şi atunci, o primise zestre dela mamă-sa, care şi ea îmbătrânise acolo, în scaunul dinapoia tinzii bisericii tot zestre primit... De şesezecişiopt de ani lemnul acela vechiu şi sfinţit de-bunăseamă de atâta stat zi de zi, noapte de noapte, în sfânta casă a Domnului, îi primea trupul fie odihnit în sfintele sărbători ale iernelor când munca nu-i prea mare iar porcul tăiat în ajun de ignat dă puteri şi svâc sângelui; fie sdrobit de trudă 5 36 © BCU Cluj în tot atât de sfintele sărbători ale verii, când căldura şi lucrul prăbuşesc trupurile nevolnice. Şi de şesezecişiopt de ani ea, Iştina lui Ion Iobu de din jos de Gureţ, plăteşte dajdia către sfânta biserică, în bucuria că o învredniceşte Sfântul să-şi ţie soroacele şi să fie la dreaptă cinstire acolo, în casa Domnului peste sfinţi şi oameni. Şi acum să vină ea, Iştina lui Hulpan, să-i ia strana !... Cum s’o fi putut treaba asta, este greu de ştiut.., Dar mirarea este mai mare cum de-a găsit dreaptă nelegiuirea pân’ şi popa Gurgui!... Auzi ! ?... Popa ! ?... Ea cu popa no avut nicio< pricină niciodată. Şi-o rânduit slujbele; s’o dus la biserică în toate duminicele; posturile le-o purtat după cum-îi scrisa; milă la săraci o dat; biserica o fost ajutat-o. Bătrâna lobului îşi scotoceşte ascunzişurile gândurilor doar dej şi-o găsi o vină cât de mică faţă de părintele Ion Gurgui... Dar greşală nui află, nu-i chip să afle, cu toate că parcă ar vrea ca să-i afle iertare popii; nu dibue făr’ faptă făcută cu plinătate... Atunci, deoe i-o fi luat popa strana ? Şi dece nici judele Picului — că i-i doar nepot bun, de frate, — nici dascălul Donului — că şi el parcă i-i e nepot de nepot — nici vormanul Bonţii — şi ăsta tot nepot îi vine după soră-sa Mărie — nici unul din cei cari mai erau pe acolo — mai toţi nepoţi — nu i-au venit în ajutor ? Doar nu s’o fi ridicat tot satul împotriva ei, o bătrână tare necăjită şi gârbovă... Şi-apoi ce-o fi având satul cu strana ei ? Satul i-a dat-o? Satul i-a lăsat-o? Satul i-a plătit-o? Şi ce treabă are judele Picului, sau dascălul Donului, sau vormanul Bonţii eu strana ei ? Nu-i aşa tătăişă Iştina, a încercat s’o lămurească Minerva, un diavol de nepoată, frumoasă şi înşcolată. Strana nu e nici a dumitale, nici a popii Ion şi nici a judelui. — Cum să fie a judelui ? Strana-i a me... Şi după ce-oiu muri eu... — Ba nu-i chiar aşa... Stai să vezi... Strana este a bisericii şi biserica este a satului întreg... Drept îi ? — Dirept, dirept că-i biserica satului... Da strana-i a me dela fie iertată maică-mea... Eu aşe o ştiu, aşe o ţiu una ’n-t’una... — Greu se poate înţelege cineva cu dumneata tătăişă... Fă cum socoţi mai chibzuit... dar strana-i a celui ce dă mai mult... Şi nepoata Minerva; aşa, frumoasă şi înşcolată cum iîi ea, s’a dus la treaba ei, iar bătrâna lobului a socotit-o şi pe ea în rândul vrăjmaşilor, că până aci o credea cea mai iubitoare din toată ciurda de nepoţi de toate mărimile... * * * ■ Luică, luică. De mi-l culcă Şi tu somn De mi-l adormi... Bătrâna lobului cu un picior ţine talpa furcii, iar cu celălalt mişcă uşor leagănul, că Iliuţ nu doarme făr’ legănat; — aşa l-ai învăţat ea, minunatul... Zoreşte să gate şi caeru’ aest ca să se apuce apoi cu nădejde de ştrimpii lui Ion, fecioru’-său şi stăpânul astei gospodării, — că-i iarna la poarta satului... Tot luluind la sgaiba de copil, a prins-o setea. A lăsat furca şx leagănul şi... pâş-pâş, pâş-pâş, a ajuns la căldarea cu apă. Cupa-i sus în stălaş... Bătrâna s a înălţat cât a putut ca să o prindă, dar e puţintică şi slabă şi nu a ajuns tocmai acolo. Şi doar i-a spus de-o sută de ori: Mă Ioane, las-o aici, pe căpăcel, că mai e şi altă lume în casa asta. Dar Ion, ca Ion... 537 © BCU — Ioaneee... Ioane. Omul se urni din tindă, unde trebăluia şi, din prag, cerceta încăperea cu ochii, s’o afle pe bătrână. — Da’ce-i ? — Iar ai suit cupa’n focu’ focului ?... Ion prinse a zâmbi şi, liniştit, îi dădu cupa— Ioane... — Ha ?... Gândul i-a venit aşa, negândit, bătrânei. — Măi Ioane, nu mergi tu fu ga-fu guiţa la Iştina lui Hulpan să-i zici de strana me ?... Omul se încruntă. Ba că alt lucru n’am... Las’o’n foc de strană... Nu mai tot da banii popii Gurgui ; că popa are, da’ eu n’am... — Păi i-o las nevesti-ti, după moarte, fecioru’ mamii, se tângui bătrâna. — N’am lipsă să mai plătesc şi după ea. — Taci... taci... că te-aude Sfântu’. — M’o auzi, nu m’o auzi... Da’ eu n’o fi musai să tot plătesc bani la popa pentru o strană fără folosinţă. Că el are cât tot capu’aest de sat, o ţinu una şi bună feciorul. Bătrâna desnădăjduită, a rămas cu ochii pironiţi în ochii lui, fără ca să-l vadă, că atât îi era de mare durerea. Iliuţ a prins să scâncească din leagănul nelegănat. Bătrâna lobului s’a smuls din durere, la scâncet şi s’a repezit să-l liniştească. Luicâ, luicâ... Ion a fost bucuros să scape de meliţa mume-sii... — Minervuţă fată, ia vin la tătăişa... Bătrâna o chema ca pe vremea când o luluia şi pe ea ca pe Iliuţ acum. Minerva era într’adevăr nepoata cea mai înşcolată din toate nepoatele bătrânei lobului. Acu’, în vară, zice că gata şcoala dela Sibii, că-i pe-a opta clasă şi apoi vrea să meargă la şcolile înalte dela Cluj, sau poate dela Bucureşti, peste munţi. Bătrâna s’a gândit s’o mai roage pe ea, că-i învăţată; doar o prinde iar strana. — Viu, mam’bătrână. Fata a zâmbit cu tot cerul pe chip — în frunte parcă avea un soare şi a dat să i se aşeze pe genunchi. — Vîi!... Stăi că doar nu mai eşti de doi ani şi eu am peste optzeci... — Ce-i dacă ? Ţi-s doar tot nepoată... — Tot, tot... nu zic ba... Dar mai voinică decât mine,, o babă bună de dus către poarta lui Nandriea (Nandrea îşi avea casa drept în faţa progadei.) Dar eu te-oi ruga ceva, Minervuţă. — Te ascult, mamă bătrână... — Eu, de... cum să încep mai bine ?.. Că-s bătrână şi proastă, porni Iştina vorba cu mare viclenie în glas. Nu ştiu nici seriei şi nici ceti făr psaltichia cu litere de cele vechi... Da’ tu nu te-i supăra, Minervuţă, că eu... — Şi zi-i odată mam’ bătrână... — ...Că eu, ştii, am strană la biserică dela fie iertată mamă-mea... Şi tu... ţie ţi-i drag Toaderu lui Hulpan... — Yai, mam’ bătrână ! — Ei vezi, ţi-am fost spus eu că te-i supăra... — Dar nu mă supăr de fel, a grăbit fata să-şi îndrepte mirarea dinainte, măcar că obrajii îi erau tare purpurii. — Aşe; să nu te superi... Că dacă vă sânteţi dragi, o să vă şi adune Dumnezeu drăguţu’ la un loc... Că şi el învaţă carte ca şi tine... şi-i domn, nevoie mare... Şi vi-s’ frumoşi amândoi... şi ochiaţi... Parcă nu v’am văzut eu într o sara la voi la poartă... chicoti ca veselă. — Mamă bătrână — fata sa înroşit toată. — Asta ai să-mi spui?... Dacă-i aşa; ia, plec... Bătrâna s’a speriat tare şi s’a mirat, că nu ştia dece s’o fi supărat fata?! — Stai, stai... Şi dacă voi vi-s dragi, a grăbit vorba, se chiamă că tu-i poţi spune lui Toaderu tău... — Dar nu-i al meu, zău... — Ei, lui Toaderu lui Hulpan, să puie vorbă de ajutor la mumă-sa, ca să-mi lase strana. Că mi-o luat-o cu puterea şi să nu mai umblu în lejie eă-s’ bătrână şi năcăjită... — Iar cu strana mam’'bătrână... O, ce sdroabă ai şi dumneata... — Sdroaba, e sdroaba me... da’ tu să vorbeşti cu Toader... — Bine, bine... ’Oiu vorbi... Toată ziua bătrâna lobului a fost veselă. N’a mai ocărit pe Iliuţ, ’i-a tot lu-luit; n’a mai cicălit nici pe Ion, şi chiar la noră-sa Yeta, s’a uitat frumos, lucru rar de tot; ba i-a şi ajutat la treburi socotite prea grele pentru bătrâneţele ei. Seara, când Minervuţa a venit să-i aducă vestea rea dela Toaderu lui Hulpan, — că mamă-sa nici nu vrea să audă de strană, mam’ bătrână, — Iştina s’a încruntat atât de rău spre fată încât a speriat-o... — Mergi, mergi, că asta nu-i dragoste la voi... Apoi s’a întors către Ion să-şi descarce furia şi amarul : — Mai bine’ nu te făceam, Ioane mamă, că parcă’n curtea asta nu-i braţ de om şi stăpân... Mergi mă... ia, acu’ să mergi la Hulpănoaia şi să-i spui două s’o vâri în sperieţi... Ia acu, că tot am stropeală de nu piei din faţa mea. Omul, ca să scape de otrăvită vorbă a bătrânei, a luat tina către Hulpănoaia, măcar că ştia el că-i calea deasurda. * * * Dela neisbânda drumului către noua stăpână a stranei, în casa lui Ion e iad. Cât e el de blând şi îngăduitor, se teme eă-şi va eşi din linişte şi — vai şi amar de el !— s’ar putea să facă vreuna nefăcută cu bătrâna. Doar gândul acesta îl cutremură, dar ieri din zori aşa, alaltăeri aşa, mâine nici că s’ar putea să nu fie tot cu gură mare şi venin... Nici azi, că-i Duminecă, sfada nu se mai sfârşeşte. — Ioane mamă, fir-ai fhi fost al focului, că de când te-am prăsit la nicio treabă n’ai fost de ispravă. Toate, gata ’naintea ta... Pământ fără trudă, curtea şi căsile fără işghitură, via din ceru’cerului, sălaşele la fel, vitele tomna pe tomna, oile aşişderea... Da’ dece nu le-oiu fhi mâncat ? Dece nu le-oiu fhi pus pe mine, maică ? Să fac moşie, să aibe Ionu mamii, fecioru’ mamii. Să nu ducă greul cum 539 © BCU l-am dus eu... Că eu... numa’ eu ştiu ce-am trudit singură cu cinci cophii şi cu tată-său în America... Cinsprezece ani... Când s’o dus v’o lăsat pe toţi roată de poalele mele şi când o vint, eraţi toţi brazi şi bujori... — Da’ ţi-o adus tatu dolari, a încercat Ion să-i tae descântecul. — Dolari zici ? Cum i-o adus, aşe i-o dus... Că avea gâtiţă largă, căica-i-o-ar... — Nu-1 mai ocări, mamă... — O, dragu’ mamii; ia, mă ia gura cu iutele... Ce să fac ?... Că o beut cât satu’ tot laolaltă... Da’ viia din Capu’-Luncii el o luat-o săracu’... Şi-o luat şi două jumătăţi: a din Bobdă şi a din sus de Aluniş... Şi vitele le-o luat tot atunci: doi boi ca doi munţi. — Is prea mari mă Ioane, — Las’ să fhie Iştina me... Şi i-o adus în bătătură. Geaba, tu nu eşti ca el, fecioru mamii... Nici nu bei, nici nu sudui, nici moşie nu faci şi nici în America n’ai s’ajungi... Da ce zâc eu ! — Tu n’ai ajuns nici la popa Gurgui.... O. Ioane mamă : fire-ai fi... da nu-ţi mai zâc, că ori zâc la lemn, ori zâc la Ionu nost’, tot în pustiu îmi bat gura... ’Oiu vedea eu ce ’oiu face, da ’de strană tot nu mă las Ioane. Aşa să ştii: nu mă las... Bătrâna o porni spre tindă că, băgase seama c’o prinde frigul. Omul se îndreptă, păşind amărît, spre grajd, — să mai cureţe la vite. Pe bun drept nu putea fi decât necăjit Ionu lobului, necăjit pământ, de atâta amar de zile negre câte îi face mamă-sa pentru o sărăcie de strană, care i-a mâncat în tot anul câţiva punţi de sare şi câteva litre de gaz. Că lor sare le trebue; şi gaz. Nu strană. Strana-i pentru bogătani. Hulpănoaia ? D’apăi aceea are avere... Morarul lui Băniţă ? Dacă-i morar, poate avea şi strană. Boldaşul luiŢăroiu ? Da cine alt’a cuprins în sat mai multă moşie de vreo cincisprezece ani încoace ? Şi-apoi chiar vărul Picului, că-i jude.... Şi şogorul Bonţii, sau celălalt văr, al Domnului, îs toţi oameni cuprinşi, oameni cari au după ce să bea apă; nu ca el : cu boii costeliviţi, rămaşi dela tatu-său, cu curtea e drept : mare, încăpătoare, dar cam goală de rostueli şi plină de copchii... Şi-apoi, dările; Şi-apoi aruncurile... Că n’are el unde să dea banii... Că n’are el unde să părăduiască grâul şi cucuruzul... Porc ca lumea nu-i în coteţ, oile s’au împuţinat că i-au murit trei astă primăvară de gălbează, gadine: un cocoş şi o găină, ca la nime ’n lume... Şi bătrâna îl pisează cu strana ei.... O să-i trânte odată o vorbă aspră să gate, că prea s’o isgorît la cap... Oar ’ce vină o fi având el dacă Hulpănoaia — neam de apucători — i-o luat strana mume-sei ? !... Dar mai bine să i-o scurteze bătrânei aşa, cu repezeala. Ion se opri şi încleştă cu furie nodurile pumnilor pe coada furcoiului cu care curăţa grajdul. Privi în grinzile de lemn vechiu şi înegrit, ea pentru a cere ajutor cuiva de acolo, de sus, apoi, lăsând furcoiul într’un colţ, călcă apăsat spre tindă. In tindă se mai opri odată şi iar aruncă ochii în sus, cu obidă, apoi» ca rupt din loc. păşi în casa dinainte. Duşman, trânti uşa de s’au sgâlţâit ferestrele : — Tu mamă... Se opri înlemnit. îşi aminti că niciodată nu a încercat să-i vorbească atât de aspru bătrânei. Ii fu milă de ea, de nevolnicia ei şi se încurcă în dârzenie şi vorbă : — Tu, tu, mamă... Vezi c’o eşit purcelu’ din coteţ. Se strecură vinovat pe uşă şi ca un om care face o faptă rea, până să se urnească bătrâna, se repezi la coteţ, trase clenciul, iar purcelul o sbughi, guiţând ascuţit prin curte. * * * De când cu „liţitaţu", bătrâna lobului nu mai are loc în curte de iepurele fiu-său. Unde-i iese în cale, dă după el cu ce nimereşte, doar l-o ucide, măcar că ştie 54° © BCU bine că o asemenea ispravă l-ar mâhni tare pe Ion, care socoteşte pe urechiatul acest, de noroc la casă. Auzi.... Iepure şi noroc !... Iepurele-i pagubă în bătătura omului... Că ce stare avea Chia Moanii până în ceasul când i-a intrat omul pe poartă cu iepuri ’n braţe... Adusese o pereche dela un sas din Cristian... — Tu nevastă, să-i pui sub iesle că-s mândrii. Mândrii, mândrii... Da ’de atunci se ţine pacostea de om : a dat holera ’n găini, i-a fătat vaca viţel mort, s’a ’mbolnăvit Chia de era să se ducă, i-a ars şira de paie. Şi iepuri se ’nmulţeau sub iesle... — Mă omule, iepurii aceşti sunt pricina pagubelor noastre, a băgat sama Chia. — Fugi, tu, muiere... Doar n’ai minte de copchil... Şi i-a murit şi şargul.... Mă omule, dă-i în foc de iepuri... Tu nu vezi că nu-s’ făr sărăcie ?... — Ce eşti aşe... Şi omul i-a arătat femeii, cu mâna, cam cum ar fi după socoteala lui. De bună seamă strâmbă tare ’ntr’o parte, a înţeles Chia semnul bărbatului. Dar pagubele n’au contenit la curtea lui Moanea. Ba prinsese omul nărav, că venea acasă tot ameţit şi duhnind din el numai vinars. Până ’ntr’o zi, Chia n’a mai zis nimic de iepuri. Şi ’n altă zi, i-a găsit Moanea pe toţi cu burţile ’n sus, sub iesle. Le dăduse femeea şoricioaică. S’a sbătut omul, s’a mirat, s’a socotit şi cu şi fără năduf, apoi a hotărât c’a dat molima iepurilor sub ieslea lui. S’a împăcat cu un asemenea gând, a adunat mortăciunile şi le-a îngropat undeva, în fundul grădinii. Şi cu ei, a îngropat şi sărăcia... „... Doar zâi lui Ion de iepure... Zâ-i, dacă poţi... De altele nu ridică el glasul, da’ când-îi vorba de iepure, ia casa foc, că pagubă nu-i prea aduce el; nu se vede paguba ca la Moanea. Dar nici ’nainte nu dă gospodăria... Şi-apoi, fhi© ce-a fhi, iepurele are pe necuratu ’n coaste... S’o mântuit... Doar necuratu’-o fost atunci când s'o dus ea la liţitaţ... Strana-i lucru sfânt din casa Domnului şi ea o pornit să facă ispravă cu iepurele, cu micuţu ’n ochi... Mai bine nu se pornea... Mai bine?... A fhi,... Da’-şi-atunci ar fi rămas fără strană, că Hulpănoaia şi-ar fhi făcut după plac de cap... Aşe, tot i-o stat ea, Iştina lobului, bătrână şi cu părul cum îi neaua, i-o stat în ochi ca o mustrare... Ce mustrare ? Parcă ştie lacoma lui Hiilpan ce-i aceea!... Dacă ar fhi ştiut, nu şi’ar fhi lăsat nepoţii de către Toader, frate-său mort în bătaie, fără moşie... O fost titoră da’ când au venit ficiorii dela cătane şi au gătat greul hainei) împărăteşti, gătase şi ea cu averea lor... Şi la judeţ tot ea o eşit deasupra... O eşit, cum să nu iasă, că doar, vezi bine, ea nare iepuri... Nici vorbă să aibe... Că doar ea, bătrâna lobului, îi cunoaşte casa şi curtea... Niciodat’ n’a văzut asemenea diavolească spurcăciune în cuprinsul rosturilor hulpăneşti... (Hei, Hulpănoaia e tare spurcată... Nu ca Moanea şi nici ca nătântolul de Ion..-“ , Tot socotind la năcazurile pe care iepurele le poate aduce la casa omului, bătrâna lobului, pornită să mulgă vaca, s’a lăsat un pic a odihnă că o dureau vinele de cât şezuse încovoiată lângă ugerul plin şi lăptos. Aproape a adormit pe scău-nenciul aşezat an] uşa grajdului. Siştariul, plin pe trei sferturi cu lapte aburit şi înspumat, doarme şi el ia picioarele bătrânei. Pe uşa grajdului pătrunde oi boare cu miros oarzăn şi sănătos de măr în puterea rodului. Cerul e blând şi soarele cald. Ce bine ar fi dacă ’n curtea asta n’ar vieţui pacostea de iepure !.. Ar fi casa mai luminoasă, Ana mai bună, copiii mai frumoşi, Ion mai inimos... Altfel ar merge treburile, alţii ar fi oamenii. Dar aşa... aşa, iată... iată minune !... Micuţu’ cu corniţe... Da, da, micuţu’ în blana albă cu stea neagră între ochi, a urechiatului... 54* © BCU Ronţ... ronţ... ronţ... Iepurele i s’a suit în poale, şi a prins să-i roadă de sub piept domol şi liniştit... Ei. drăcie !... Ronţ... ronţ... O să-i ajungă inima... Inima... inima ei... — Tătăişă, tătăişa lobului... — Care-i acolo ? — Eu tătăişă... Eu, popa Ion... —- Ce-i părinte ? — (Hai, că ţi-a lăsat Hulpănoaia strana— Nu pot, părinte. Nu pot... — Hai ! Cum nu poţi ? Intr’adevăr, bătrâna lobului, înţepenită în scaun, stă moleşită, robită de dinţii mărunţi şi teşiţi ai urecbiatului. Ronţ... ronţ... O să piardă de tot strana cu afurisitul aiest de iepure... — Stai stăpână ; stai, că strana-i lucru netrebnic... A vorbit iepurele. Bătrâna a înlemnit de teamă şi uimire ; mai să leşine. — Da’ hai odat’ tătăişă... — Nu pot, părinte... Abia a mai avut tăria să răspundă. A vorbit iepurele ? Ar vrea să-l mai audă odată, o singură dată... Dar animalul cu ochii lui roşii micşoraţi răutăcios, o roade de sub sinul stâng, la inimă. A, de-ar ajunge odată acolo !... Să-i soarbă tot sângele păcătos... Să rămână numai şi numai purpura curăţită de păcat a tot ce e bun în ea... Ronţ... ronţ... Mai are încă... Şi atunci, ehe, atunci să vedem cine i-a mai sta în cale !?... Strana e a celui fără păcat... Şi ea va fi fără păcat... Ea, bătrâna lobului... O s’o scape iepurele lui Ion... Cum a fost atât de pornită împotriva bietului animal ? Cum de a socotit că el poate fi pricina atâtor rele care i-au eşit în cale ?... Când pricini adevărate erau păcatele din ea, din sângele ei vechiu şi isbit de toate necazurile vieţii... Ehe !... Optzecişipatru de ierni... Nu-s de colo... Câte păcate s’au adunat în trupul ei costeliv ;şi puţin!... Ronţ... ronţ... Şi acum iepurele o scapă de ele... Ya ajunge la inimă ; acolo e rădăcina păcatelor, — o să i le soarbă pe toate... Şi o să fie, apoi, aşa, ca sfintele ; ca sfânta Eilofteia dela Argeş... Să-i mai stee atunci Hulpănoaia în calea cinstitei mântuiri... Dar cine-o să mai poată să-i aţie calea ?... Atunci, toate stranele ’or să fie ale ei... Le-o împărţi ea cui o vrea ea, cu mâna ei... O să-i dea una, mai în faţă, Minervuţei... că vede mai bine către stranele domnilor, de lângă altar. Şi Mi-uervuţa vrea să-l vadă una ’ntr’una pe Todirelu lu’ Hulpan, — aşa-i călcătura ceasta de dragoste !... O să-i dea una şi lui Creţu Schiaului, că să vadă şi păcătosul ce pot bătrânele care bat calea bisericii cu burniţa ’n cârpă şi cu tina toată lipită de cisnie... Şi lui Picu, judele, o să-i dea strană, — una la loc bun, că-i faţă pusă de stăpânire acolo la judeţie ; zice şi la cartea sfântă: oe-i al cezarului... Şi i-a da şi celuilalt nepot, al Donului, dascălul, i-a da o strană chiar lângă altar şi lângă strana lui Todirel — că şi el să chiamă că-i domn dacă-i dascăl şi umblă ’n straie nemţeşti. Acum dascălii nu mai umblă doar ca diacul cel bătrân, al Prisăcanului, eu chimeşoiu’ peste cioareci, că au toţi nădragi domneşti şi roc strâns pe şale. Şi-o să-i dee strană ,şi la Ioana Grancii că-i văduvă din bătaie şi-o năcăjit singură până ş’o crescut şesă copii, — toţi brazi... Şi la Ana Puiului o să-i dee, că-i harnică şi o tras şi ea la năcaz cu toate 542 © BCU puterile până i-o fost omul în America, vreo zece ani... O să dee la tot satul strane— Şi-o să vie la rând Iştina Hulpănoaia. — Da ce-i tu Iştină, bogătană ? — Ia mă rog şi eu, leleo, de-o strană la biserică... — He !... Ne-om potrivi noi la nume, da’ la suflet nu ne agrăim, Iştină Hul-pănoaie... Nu ne agrăim, nu... — !... — Că, hiiii ! Neagră eşti la suflet tu, femee... — Dece-s’neagră leleo ? Eu plătesc doar strana, că bani am... — Vei fhi având tu creiţari, da’ stranele aeste nu să plătesc cu arginţi.. — Cu ce să plătesc, dar ? — Cu suflet, Iştină Hulpănoaie- — Da’eu n’am suflet de plătit la ele... — N’ai tu suflet de f'eliu, dar de plătit! ?... De aceea socot să-ţi muţi gândul dela strană... Mergi şi tu la papistaşi, sau la saşi, sau mergi la Sibii la jidovi... că ţi-or da, poate, strană la ei acolo... Da aci nu-i loc de tine... Dă-mi batâr una mai în fund, mai în fitece colţişor întunecat... Să am şi eu o strănuţă cât de cât, leleo... Să am şi eu loc de ’nchinat. Că eu nu mi-s’ nici pa-pistaşă, nici săsoaică, şi nici jidovă... — Ba eşti... eşti de toate câte o ţâră, numai creştină nu eşti... Creştinii nor face ce ai făcut tu, Iştină Hulpănoaie... Da nu ţi-o mers... Că Dumnezeu drăguţu mi-o trimes iepurele acest şi m’o scăpat de păcate.... Şi acum cine-i mai mare, tu, păcătoasă, sau eu ? Eu, debunăsamă... Şi eu zâc vorbă şi cum zâc aşe se potrivesc lucrurile... Nu-ţi dau strană, nu... Iştina Hulpănoaia s’a prăvălit deodată, ca un butuc lovit de secure... Ca un pietroiu... , — Ţuşt... ţuşt... Pţpşt!... Spurcatu’ satanei... Cum foc ai intrat acolo '{ In- şiştarul dela picioarele babei iepurele se bălăcea leorcăit de lapte şi sorbea cu mare sete de pe fundul de lemn al vasului. — O. ce năcaz-îs şi bătrâneţele pe capul omului !... Cum stai, cum te prinde Enea... Bătrâna a prins iepurele de ceafă şi, aşa ud de lapte, l-a svârlit cu duşmănie, între boi, în paie... Apoi a eşit cu şiştarul în mână, a vorbit singură ceva, s’a închinat fricoasă şi a dat laptele rămas pe fund, în troaca porcilor... S’a întors apoi, ridicând un pumn sbârcit şi negru : — Tot o să-ţi viu eu de hac, necuratule... Tot o să te omor eu... Şi scap şi curtea asta de satana... In noaptea aceea, Iliuţ n’a avut lapte, iar Ionul lobului a ocărit tot de soare si de „arhanghel41, pe toate bătrânele din lume... — Numai cât aşi întoarce capu’ şi ştiu că debunăsamă maimonu de iepure-i în calea me. pe-aici pe aproape şi mă isbeşte cu ochii lui cei roşii... Dacă chiar îi, ştiu că nu ’oiu face nimic la treaba pornită... Piaza-i piază şi pace... Da’ nu m’oiu întoarce... Să nu-1 văd... La poartă însă, bătrâna lobului tot nu s’a putut răbda... Doar o aruncătură de privire şi necuratul cu urechi i-a fost în ochi. Aşa cum ea îl ştie: în două labe, cu urechile ’n sus, cu steaua de catran între urechi... (Urmare şi sfârşit în n-rul viitor) 543 © BCU NOUL EMIGRANT DE OLGA CABA Şi cronica ţesută din flăcări şi din sânge Curge fără oprire, curge vestea pe undă Departe când svâcneşte cetatea muribundă Câinii scâncesc în somn, în leagăn pruncul plânge. Şi de se va găsi din temple vr’o metopă Uitate-or fi de mult poveştile frumoase Iarba va inunda rănile tale arse O, ţară fratricidă, putredă Europă. Sosit-a ceasul tău şi nimeni nu te plânge Nu se va bucura nici cel ce te va ’nfrânge Nici cel culcat sub pinteni simţi-va vr’o ruşine Căci viermele te roade şi moartea e în tine. — Mai mult ea niciodată, corabie din vise Te-aştept să vii acum cu pânzele umflate Scoate-mă din aceste destinuri blestemate Hai să fugim din golful cu ape turburate. Nu vreau să mă scufund şi nu vreau să mă pierd Nu vreau nici cu privirea să te mai desmierd Ţară lăsată ’n urmă, să nu mă schimb în stâncă Cum a păţit-o Loth când părăsi Sodoma Vântul de răsărit îmi aduce aroma Vieţii netrăite care m’aşteaptă încă. 544 UN SÎCTIRIGIU DE FORŢĂ: PAHARNICUL CONSTANTIN SION ' ' de' ■ ' ; ./■ - '; NICOLAE ROŞU : . , . am începe aceste prezentări prin a vorbi despre Paharnicul Constantin Sion, ca unul oe a fost adânc nedreptăţit şi calomniat, necunoscut aproape şi foarte rar pomenit, şi numai cu titlul de informaţie atunci când se făcea istoria literară după tipicul şi marotele universitare. Lui îi revine în întregime meritul de a fi un sîctirigiu de forţă, un pamfletar care-şi ridica vehemenţa până la trivialitate, scoţând din indignarea lui nepotolită blesteme şi înjurături, ce nu sau mai pomenit în altă scriere din vânturatul de nebunie secol al XIX. Nu vom cerşi pentru Paharnicul C. Sion stima contemporanilor, nici nu-i vom aduce prinos recunoştinţa noastră, deşi ştim că o merită în întregime. :! II vom înfăţişa aşa cum a fost, neiertător şi vulgar, aprig în mânia lui, revărsată cu nemiluita asupra uzurpatorilor titlurilor de boerie. Ii vom găsi locul printre acei vajnici naţionalişti ai secolului XIX alături de B. P. Hasdeu şi Mihai Eminescu. Nu-1 închipuim pomănăgind lauda nimănui, nici slujind străinilor, nici făcând să se creadă că are de revendicat dela cineva un drept ce era al său, căci împotriva oricărei adversităţi îşi fulgera atacul, şi dacă din această pricină a fost ţinut deoparte, sub domnia lui Mihai Vodă Sturza. nu şi-a plecat capul, n’a făcut din spinare cobiiiţă pentru pomana domnească, ci a pus mâna pe condei şi ca un haiduc de codru a împărţit dreptatea după socotinţa lui. Paharnicul C. Sion a scris dela 1844 până la 1856, adică, în timpul domniei lui Mihai Vodă Sturza, dacă ţinem seama că acesta s’a suit pe tronul Moldovei la 1834 şi a stat până la 1849. Din ce fel de neam se trăgea Paharnicul C. Sion, căci şi acest fapt interesează în gradul cel mai înalt, vom vedea mai târziu. Deocamdată trebue să arătăm, că opera lui, Arhondologia Moldovei, a fost scrisă în împrejurări de vitregească domnie, atunci când .boeriii de seamă. şi..de neam pământesc erau daţi la 545 © BCU Cluj o parte, şi în locul lor, erau cocoţaţi, ca păduchele pe frunte, lepădă turele Fanarului. Printre cei asupriţi, din această categorie, era şi Paharnicul C. Sion. „Noi fraţii nedeprinşi a jăfui pe patrioţii noştri, n am cumpărat nici unul slujbă, că de cumpăram nişte aşa posesii de la domnul, sau minştrii săi, trebuia vrând nevrând să adunăm roadele posesiei, adecă să prădăm, să asuprim, şi să jăfuim, pe bieţii patrioţi, şi de aceea, în tot timpul domniei de 15 ani a lui Mihai Yodă Sturdzai, am fost prigoniţi şi rău văzuţi şi de domn, cu care din copilărie ne cunoşteam, fiind într’o mahala crescuţi, dar şi de miniştri, care erau boeri moldoveni şi ne ştia, ne cunoştea pre bine, şi le aveam prieteşugul" (paig. 362). Având titlurile de boerie, moştenite odată cu sângele moldovenesc, Paharnicul C. Sion a chibzuit că este mai bine să stea deoparte, căci altfel prigoana şi umilinţa neruşinată a Voevodului l-ar fi atins şi pe el, ca şi pre mulţi alţii din categoria lui. Şi bine a făcut, căci a putut în acest răstimp, să scrie Arhondoîogiâ Moldovei, cum nu s’a mai pomenit altă scriere mai îndrăcită şi de o sinceritate mai brutală. Poate că, procedând astfel, a fost mai bine inspirat, şi nu pornind la răsme-riţă, după cum au făcut conjuraţii lui Leonte Radu. Aceştea, uneltiseră pornirea unei răscoale împotriva lui Mihai Sturza „ca unul ce a fost rânduit împotriva Regulamentului, şi fiind el pentru Moldova aceea ce Neron şi Caligula au fost pentru Romani". Răsculaţii mai cereau ca „dela Vel-satrar pânla Vel-logofăt să fie boieri, alcătuind generalnicul seim în care după mulţimea glasurilor să se aleagă 52 de deputaţi, jdin care prezidentul numit baş-boier să fie un om cu cel mai mare rang, cinstit, procopsit, şi cu cea mai mare avere, iubitor de patrie şi fără nici o pată Domnul să nu poată da deputaţilor nici slujbe, nici răsplătiri". După cum se ştie, conjuraţii au fost descoperiţi şi prinşi chiar în cenaclul lor, aşa încât, uneltirea nu a avut urmări. Alte asociaţii secrete iau fiinţă, cu scopuri socotite primejdioase, întrucât se urmărea răsturnarea Domnitorului, dar toate isunt disolvate. Este clar că Mihai Sturza avea de luptat cu o mişcare liberalistă, ale cărei idei le împărtăşea totuşi şi el. Intr’un răspuns îl vedem afirmând că „duşmanii cei mai neîmpăcaţi ai ordinei sociale sunt maximele iînşălătoare şi răsturnătoare care rătăcesc tinerimea neexperimentată"; în altă parte făgădueşte a înăbuşi tendinţele anarhice ale acelora ce se adapă „în străinătate cu principii falşe". Iată aşa dar care era starea de spirit în Moldava în jurul anului 1839 : uneltiri tainice şi conspiraţii, asociaţii aniimate de idei noui; un vânt de revoluţie începuse isă sufle şi pate mele se aprindeau aţâţate de nemulţumire. Boerii mari şi boierii mici îşi aveau revendicările lor. Tuturor Domnitorul le răspundea pe un ton aspru dar în acelaş timp încuviinţa propăşirea culturei, pe care chiar o şi sprijinea. Dar zelos de sine, şi netemător de ceia ce ar fi putut să urmeze, Mihai Sturza începuse a se înconjura de venetici, tot oameni din straturile de jos, veniţi de aiurea şi care-şi jinduiau titlurile de boerie. Procesul de dezagregare al clasei boereşti începuse mai de mult, dar acum mergea către termenul ultim. Să ne strămutăm deci cu gândul în vremea Regulamentul Organic. Radu Rosetti, acel care nici pe departe nu are vreo legătură cu Radu D. Rosetti. acest vodevilist romantic şi crepuscular, cercetând cu suflet şi pricepere prefacerile sociale din acea vreme, ne spune că „Regulamentul Organic a fost triumful oligarhiei şi alcătueşte punctul culminant la care acea oligarhie a izbutit să ajungă"1). Această oligarhie era alcătuită, în Moldova, din 28 familii şi 1) Radu Rosetti: Pentru ce s’au răsculat ţăranii, Buc. 1907, pag. 249. 546 © BCU adaogă Radu Rosetti, „nu cunosc în istoria Europei întregi nici un exemplu de aşa de mare putere împărţită de un număr atât de mic de oameni“. Ei ţineau la privilegiile lor, aveau idei retrograde, înrădăcinate în datina pământului, confundau deci dragostea de! moşie cu dragostea de neam, şi nu se lăsau înduplecaţi de tendinţele de înnoire ale moravurilor vânturate cu surle şi ţimbale de cei mai tineri. In jurul caselor boereşti se pripăşiseră, după nevoile şi îngăduinţa stăpânilor atotputernici, o ciurdă împestriţată de slugi şi de oameni de curte, de toate rangurile, boerinaşi şi vătăjei, feciori de lele concepuţi din nelegiuite împreunări, ţigani, greci şi bulgari, nădăjduind o soartă mai bună prin slujbe şi însărcinări de isnoavă, pe care le obţineau prin linguşire, delaţiune şi prefăcută umilinţă. Aceştia era pânditorii destinului boeresc, profitorii de mai târziu ai decadenţii, însfârşit, din feciorii lor s’au recrutat vechilii care au desăvârşit cu pornirele (lor ariviste ruina clasei stăpânitoare. Independent de dânşii, dar din aceiaşi plămadă sufletească, se ridicau feciorii boarilor, care, plecând la studii (în străinătate, după cum cerea moda timpului, cunoscuseră ideile progresiste ale Apusului, şi, „dând de farmecul vieţii europene şi de plăcerile ei, — după cum spune Radu Rosetti, — gustară dintr’însele cu o adevărată lăcomie de sălbateci: cei mulţi s’întoarseră în ţară fără diplome, dar cu datorii şi cu o sănătate dărăpănată, cu nişte pofte a căror mulţămire ar fi cerut averi neasă-mănat mai mari decât acele ce le aveau” (pag. 255). Aceştia sunt „junii conrupţi“, despre care vorbeşte Mihai Eminescu, acei c-are-şi petrecuseră tinereţea în „lupanare de cinisme şi de lene“. Bicisnicia lor o va lua la forfecat pamfletarul Mihai Emi-nescu făcând dinei adevăraţii eroi ai depravării, lenei şi democraţiei. Luxul şi risipa, traiul îmbelşugat peste veniturile lor, jocurile de cărţi şi ifosele coconetului cu pretenţii pariziene, a pus pecete de neştearsă decadenţă morală pe destinul acestei clase boereşti. Şi totuşi, aceste odrasle aveau şi nazuri de gospodărie raţională. Zicând astfel unei dorinţe pe care nici ei nu o puteau adapta condiţiiior localnice, în graba lor după câştiguri cât mai mari, au adus nemţi şi polonezi ca să le facă agricultura cu maşini. Dar când au văzut că lucrul nu mergea, după cum presupunea mintea lor uşuratică, au intrat în datorii până în gât pela cămătarii evrei, şi astfel se explică faptul că aceştia, în număr foarte mic până pela 1828, au început să se înmulţească, împânzind târgurile cu odraslele lor şi scoţând la mezat moşiile boereşti au ajuns adevăraţi stăpâni pe economia ţării. Răzbunarea soartei a fost şi mai cumplită când sub domnia lui Ioniţă Sturza, dar mai cu deosebire sub aceia a lui Mihai Sturza, titlurile de boerie începuseră a se da cu duiumul, şi numai acei care nu le doreau nu le aveau. Sub Mihai Vodă Sturza boeria ajunsese o marfă ca toate celelalte ; slugile care înjghebaseră puţină avere din pomana sau din neatenţia stăpânului lor, vătafii şi vechilii care jăfuiseră in averea proprietarului şi făcuseră şi ei bani, îşi cumpărau, ca să zicem astfel, diploma de nobleţe. Printre aceştia se aflau foarte mulţi străini, cu deosebire greci şi bulgari, pripăşiţi de curând în ţară. Această clasă socială, hămesită şi doritoare de chiverniseală pentru odraslele ei, a luptat cât a putut împotriva vechilor privilegii ale boerimii, a împins la înfiinţarea slujbelor cu duiumul pentru huzu-reala ei, a dat cu piciorul sprijinitorilor de odinioară, şi prin înşelăciune şi viclenie a rămas stăpână pe rosturile ei politice. Cine ar fi putut-o înfrunta când ajunsese atât de numeroasă şi când ideile liberale îi consacraseră drepturile ?... Destrăbălarea şi parvenitismul noilor clase boereşti şi-au găsit în Paharnicul C. Sion un inchizitor de pomină. El judecă fiecare caz cu înverşunare, dar nu face 547 © BCU Cluj cercetări în adâncime, nu încearcă sondagii în adâncurile tenebroase ale blestemăţiilor, nu-şi verifică obiectiv informaţiile, se mărgineşte la înregistrarea celor auzite şi uneori văzute. Peste tot este purtat de o patentă indiscreţie, de gândul Unei, iscoade îndrăcite, dând la iveală fapte care trebuiau să rămâe învăluite de taină. Dar şi viaţa pe care o duceau familiile de ciocoi, împământenite de Miliail Sturza, era pătată de o sinistră neruşinare. Promiscuitatea şi proxenetismul celor hămesiţi de o chiverniseală dotală nu cunoştea paravanul discreţiei. Yiaţa privată a multor familii din această categorie intrase in domeniul public. Nelegiuitele relaţii nu mai erau un secret pentru nimeni. Se strămutaseră în stradă cu tot convoiul de carnaval. Această viaţă de serai nu-şi mai avea misterele ei, şi cine ar fi dorit să o cunoască, putea obţine cu uşurinţă orice informaţii. Se vede treaba însă că Paharnicul C. Sion avea un dar dela natură pentru a ajunge un colecţionar de indiscreţii de vreme ce nu se fereşte să noteze în manuscrisul său amănunte picante şi fapte privind intimitatea cea mai strictă, unele de o remarcabilă savoare, altele de o îngrozitoare trivialitate. Aceste descrieri sunt făcute direct, cu economie de ispaţiu, urmând peste tot aceiaşi tehnică biografică, păstrând cronologia, dând indicaţii de nume de locuri şi persoane. Paharnicul C. Sion se născuse în anul 1795 şi îşi făcuse studiile la Iaşi. Era dintr’o familie de cărturari şi de buni patrioţi. Purtarea lui a fost corectă, căci ne «pune el, „am slujit patriei cu credinţă şi toată vrednicia, precum în vremea tulbu-rărei grecilor de la 1821, când toţi boerii, lăsând patria în prada răilor greci, fugiră prin Basarabia şi Bucovina. Noi am stătut neclintiţi... ba încă am venit ci cu urdiea Turcească în ţară" (pag. 260). Pentru meritele lui este numit ispravnic, scriitor de visterie, staroste de Putna, şi din toate aceste funcţiuni îndeplinite în diferite locuri prin ţară, acolo unde îl duceau îndatoririle, el a ştiut să tragă un folos practic pentru redactarea lucrării ce avea în gând. Pe unde se ducea şi pe unde se oprea, avea felurite convorbiri despre genealogia familiilor boereşti, şi despre metehnele oamenilor. Altfel nu le-ar fi putut afla. Manuscrisul său, — Arhondologia Moldovei1), — are un subtitlu: amintiri şi note contimporane. Acesta este adevăratul sens, în aceasta stă valoarea lucrării. Paharnicul C. Sion n’a vrut să scrie o operă de istorie, obiectivă şi alcătuită ştiinţific; documentaţia lui este orală şi memorialistică. Aşa a auzit vorbindu-se şi aşa a scris; aşa a pomenit dela comtemporanii săi, şi ceia ce circula prin mai multe guri nu mai era pus la îndoială. Biograful său, Gh. Ghibănescu, îi aruncă în faţă o învinuire destul de grea : Paharnicul G. Sion este „isteţul plastograf de documente", iar opera lui, atunci când are în evidenţă familia, „o genealogie fantastică", plăsmuită din „documente false". D. N. Iorga face o apreciere asemănătoare atunci când spune despre Arhondologia Moldovei că este „o ciudată operă de genealogie amestecată cu insulte şi clevetiri". Evident că unele din informaţiile şi documentele Paharnicului C. Sion puteau fi puse la îndoială încă din timpul său, şi cu atât mai vârtos mai târziu. Dar această obiecţiune nu alterează însemnătatea operii care se valorifică tocmai prin calităţile ei de polemică şi pamflet. Dacă uneori greşeşte în datele biografice, şi alte ori documentaţia folosită de el n’a fost verificată, aceasta nu comstitue un cap de acuzare vrednic de a ţine seama de el. Paharnicul C. Sion a scris pentru el în primul rând, pentru a-şi împăca conştiinţa sfidată de , arivismul ciocoesc, şi , .1) Paharnicul Constantin,Sion,: Arhondologia Moldovei, Iaşi 1892. Cu o prefaţă analitică de Gh. Ghibănescu. ............... ........ 54® © BCU Cluj pentru posteritate, lucruri care altfel ar fi rămas uitate. Şi-a revărsat tot. necazul miei porniri neînfrânate, a lovit necruţător în Domnitorul arghirofil ca şi în opin-eaml netrebnic. Chiar Gh. Ghibănescu de şi îl învinueşte pe Paharnicul C. Sion că a scris dintr’o pornire personală nedreaptă, având oarecari răfueli de rezolvat, şi în duşmănoasa lui filipică nu-şi cruţă nici rudele şi nici prietenii, este nevoit a recunoaşte că „Oricare ar fi defectele de stil, libertatea de expresiuni, un lucru rămâne în picioare : Manuscriptul de faţă e epopeea comică a unei clase spre sfîrşitul ei. Autorul dă şi el lovitura de graţie acestei clase putrede, care supt pompa orientală şi de stradă, îşi ascundea toate slăbiciunile şi păcătoşeniile ei“. Şi adaogă mai departe vorbe care constitue o îndulcire a acuzaţiei aruncate mai sus : „Recunosc că manuscriptul păcătueşte prin multe greşeli de fond în ceea ce priveşte origina unor familii boereşti. Era greu Paharnicului C. Sion să ştie despre toate familiile de boeri timpul de când datează. Azi şi încă tot n-am putea spune multe, de şi s’a publicat ceva“ (pag. XIX). In forma biografică Paharnicul C. Sion scrie un pamflet împotriva boerimii mijlocii şi mari chiar -din timpul său, fără să cruţe pe nimeni, şi începutul ăl face cu Mihai Vodă Sturza. Nici chiar rudele nu sunt scutite de această răfuială, şi acuzaţiile, adesea ori imputări pentru neînţelegerile din familie, atrag pe fiecare după o judecată care se vrea cinstită şi cu justificare făcută. In acest pomelnic al blestemăţiilor, Mihai Vodă Sturza ţine locul de frunte, nu mai puţin Ion Vodă Sturza, trecut şi el sub furcile caudine ale polemistului: „In domniea lui Ioan Vodă Sturdza când au început a se tăvăli boeriile,... iar apoi Mihai vodă Sturza care au bajocorit şi au făcut de râs boeriile şi nobleţă ţării"; „galantonului de boerii domnului Mihai Sturza“. Telalii domnului scoteau la mezat boeriile şi casa personală se umplea de bani. „Goliaf. Armeni şi de naţie şi de credinţă, neguţitori, din Botoşani, pentru că sunt înstăriţi şi-au vărsat şi ei din metalul lor în lăzile domnului Mihai Sturza, agiutând la umplerea lor, iau făcut boeri, ca şi mai mult să Împileze ţara şi să măscărească noblesa Moldovei" (pag. 75); „Dimitriadi. Pocituri greceşti), pentru păcatele şi osânda noastră, pripăşiţi în ţară, nu mai de mult decât din domnia lui Mihai vodă Sturza, carele pentru nesaţ iul de bani, au pripăşit multe pocituri de acestea şi i-au şi boerit" (pag. 88). Dar le vine rândul şi moldovenilor: „Kaşu... La domnul Ioan Sturza paharnic, iar domnul Mihai pentru că ave casă aproape de curtea domnului, şi’i făcea pezevenclâc, cu mai multe mueri,, ce i le aducea în casă la el, unde vine domnul de le întâlne, l’au făcut spatar şi aigă...“ (pag. 162). Paharnicul C. Sion recurge şi la blesteme; ele făceau parte din vocabularul lui preferat. Ele îi ating şi pe vodă Sturza şi pe alţii ridicaţi şi protejaţi de el. Intr’o pagină de istorie contemporană vorbind Paharnicul C. Sion despre purtările nelegiuite ale Suteştilor, arătându-i ca nerecunoscători lui Mihai Vodă, deoarece „spre mulţămiire s’au unit cu boerii în contra făcătoriului de bine, de Iau oborât de pe scaun", — închee astfel: „Aceştia sunt totul, şi boerii moldoveni tocmai după cum e gherbul ţării, cap de bou sunt toţi, vaci li-au pus funie în coame, şi’i ţin legaţi la pae“ (pag. 319). Din toate acestea se vede că Paharnicul C. Sion preţuia recunoştinţa chiar la adversarii adversarilor săi, şi nu le îngăduia ingratitudinea, ne fiind aceasta o virtute vrednică de o faţă boerească. Din cele de mai sus reese foarte clar că marea frescă din acel mijloc de veac blestemat începea cu Mihai Sturza şi continua cu diferite ipochimene de sus, sau 549: © BCU de jos, ridicate din prostime, slujnicari paraponisiţi, dar cu viclenie proţăpiţi în ranguri de boerie. Cu unii este trivial, desvăluindu-le viaţa intimă. In neîndurata lui pornire de a veşteji moravurile curţilor boereşti nu punea strajă gurii sale, ci spunea lucrurile pe faţă, fără ruşine, aşa încât feţele simandicoase n’au de ce să-şi poarte nasurile prin foile acestei cărţi. Dacă însă oamenii s’au nărăvit atât de mult, încât viaţa lor intimă nu mai era un secret pentru nimeni, şi destrăbălarea peeet-tluia înălţarea la boerie şi alte daruri plătite din visteria statului, ne putem întreba dacă meritul acestui manuscris, dat mai târziu publicităţii, nu se afla tocmai în sinceritatea lui hâdă şi brutală. Cu această apreciere credem că am atins însuşi miezul problemei. Paharnicul C. Sion avea o vână puternică de pamfletar, şi ca toţi pamfletarii lovise direct, violent, batjocoritor, şi dacă uneori diformează, buna credinţă şi intenţia moralizatoare nu i se pot contesta. Pamfletarul nu poate folosi acel stil solemn şi întunecat, înţepenit în convenţionalism, căci revolta lui izbucneşte spontan, şi cuvintele cele mai plastice şi caracteristice se aşează singure pe hârtie, tari şi incandescente, izvorâte din fierberea temperamentului. Pamfletul pornografic, în vremea când scria Paharnicul C. Sion, nu era preţuit, satira şi ironia erau arme mai des întrebuinţate. Paharnicul însă a răsturnat paharul cu drojdia neruşinării şi feştelind feţele boereşti a nădăjduit în naivitatea lui într’o îndreptare. El nu era un om de lume nouă, se menţinea cu stăruitoare convingere pe poziţia lui patriarhală. Dacă indignarea îl provoca să vorbească trivial, nici ironia nu era sub-estimată. Despre un Ostvalt, neamţ, ne spune că, „îşi zice Scârlat, au învăţat ingineria, după introducerea reglementului, s’au alcătuit ingineriu al Statului, şi pe la 1848, l’au făcut căminariu pe fiul bucătarului, spre mai multă fală, şi cinste, a nobleţei moldovene. După un drept cuvînt, aşa se cădea, că boerii magnaţi, vroind aşi râde de noi, cei mai mici, iau predstvlisit, pe toţi bacalii şi ciubotarii, şi le-au picat râsul în vine“ (pag. 255). Despre un Gheorghe Ciurea ne spune „că-i bun jucaş, dar nu’i nimica de el, suta n’o mai împlineşte, tot cu 99, să găseşte în pungă" (pag. 269). Ca vechi boer ce era, iubind rânduiala cea de obşte a cinului, şi potrivnic fiind modelor şi înnoirelor, de imitaţie superficială, îl ironizează pe un „Costaehi spatariu (că) s’au însurat cu o madamă nemţoiacă de cele de şandre mondre, ştie să facă capele şi rochi după jurnal'1 (pag. 271). O parte însemnată din această carte este consacrată ră fu el ii or de familie, căci Paharnicul era un om îndatoritor, chiar credul, şi de aceia nu-şi ascunde uneori naivitatea pe care mai târziu o veştejeşte. Unul „Alecu Trifan, din păcate îmi este nepot", — spune el ; „un unchi al meu spafariul Tancul Sta văr, văr maicii mele, având o soră, au măritat’o cu tigoarea acea grecească". Recunoştinţa, floare rară, se arată uneori colo unde nici nu o cauţi. Aşa a fost cu unul Stefăniu. Cu unii dintre ei, greci protejaţi de Mihai vodă, Paharnicul C. Sion a avut multe necazuri, şi două pagini dintre altele merită a fi reproduse aici pentru documentarea cititorului: „Mavrodin. Greci fanarioţi, din cei mai spurcaţi şi fără caracter, din păcatele noastre, şi mai mult pentru a me osândă. Mihai Vodă Sturza, Dumnezeu să’i răsplătească, au pripăşit o puturoasă scârnăvie grecească, pe un Mucos plăcintariu. Hatmanul Ionan Mavrodin. l’au aşăzat în postelnicie lucrătoriu în limba turcească, tălmăcea două, mult trei fermane pe an, îi da leafă 1000 lei pe lună, din ştratul postelniciei, şi pentru că era cu totul calic, i-au făcut şi pensie lui câte 1000 lei, şi tuturor tâlharilor de ficiori a lui, câte 500 lei pe lună, de la casa pensiilor ; această putoare şi scârnăvie grecească au avut patru talhari de ficiori, Costaehi carele la © BCU 1821, au fost şi volintiriu de au prădat ţara, fiind aghiotant al Cneazului Gheocrghe Cantacuzin. Pe acesta pentru osânda me, l’au făcut judecătoriu la Vaslui, unde prădând pe cei ce ave judecăţi, au strâns hoţul bani, ş’au cumpărat partea de moşie a spătariului Ioniţă Duca, din Lipova, de la Doaga, învecinată cu mine. Tal-hariul şi plăcintariul acesta, bătăi mâniile lui Dumnezeu, şi pe el şi pe Mihai Vodă, felurite şi pe toată ziua supărări mi-a făcut, cu sovolnică întindere peste părţile mele. Mi-a furat fânu, mi-a răşluit pământul, mi-a furat petrele hotară. Mi-a calcat la 1846, April 23, moşia cu tot satul lui, până şi muerile le-au râdicat cu ciomege şi cu puşti, când puţin de nu mi-au împuşcat amândoi băeţii mei, Neculai şi Vasilică. In multe rânduri au închis vitele mele, şi a locuitorilor mei, ţinându-le câte 7—8 şi 10 zile, flămânde şi însatate. Mi-a ucis peste 70 mascuri, mi-a smomit locuitorii, slugi din ogradă, până şi ţiganii robi ai mei. Sute de jalobe am dat Domnilor, departamentului, isprăvniciei, şi privighitorilor, şi nimeni n-au simţit de suferinţele mele. Insă de la 1843, s’au rânduit comisie pe spatariul Grigori Cuza şi ispravnicul de Vaslui. Şi ne viind rânduiţi, plăcintariul au tot sporit operaţiile lui cele nebuneşti, şi eu vrând să fiu mai cuminte decât el, am tot jăluit, şi m’au tot îndreptat la comisie, şi tot s’au schimbat comisarii, în cât până acum 14 comisari s’au rânduit şi n’au mai venit. In scurt trebueşte un top de hârtie pentru ca să scriu toate suferinţele mele, şi blăstămăţiile acestui brigand, şi talhariu, că şi paseri mi-au furat. La 1851 Septemvrie în 8, mi-au furat 31 curci de pe câmp, zicând că iau stricat ciupercele, am jăluit isprăvniciei, departamentului, ba mai în urmă şi domnului, şi iarăşi s’au îndreptat la comisie. Pentru toate blăstămăţiile lui, domnul Mihai Sturza, în loc să’l înfrâneze, l’au făcut spatariu, apoi tocmai după e au eşit din domnie, pe când se afla la Focşani, ia dat decret de postelnic, mai are răul acesta şi alţi trei fraţi, Alecu Dom-nescu aghiotant şi polcovnic. M ihai ochi căpitan de jandarmi, şi Leonida comis, toţi sunt nechiurzi, şui, tehui, şi stricaţi, talhariul acela Costachi, magieşul meu, după ce au făcut vr’o 10 copii, cu o ţarancă de la Hoceni, ce o luase bucătăriţă, în toamna anului 1851, s’au cununat cu dânsa. Polcovnicul Alecu, s’au cununat earăşi cu o unguraneă bucătăriţă a lui. Căpitanul Mihalachi cu fata lui Alecu cvârtalnicul, văduvă de doi barbaţi, cu copii de la amândoi. Leonida luase întăiu, fata unui slu-geriu. Simion Oprişanu, de la ţinutul Tecuciului, şi văzându’l nebun, şi un rău, l’au isgonit; s’au dus la Iaşi, şi au luat o fată a văduvei paharnicului loan Floareş, ce’i zic Bogonos, de la Păcurariu. Vai de biata ţară, câţi ezi sălbateci să puezesc din patru ţapi răi, şi; toţi au s’o prăde. Deie samă înaintea lui Dumnezeu Mihai Vodă Sturza, acel ce iau oploşit şi iau pus în slujbe şi iau boerit. Să’i fi lăsat să lucreze la plăcinte şi să poarte cofile cu brahă, ear nu să-i facă boeri pe nişte aşa răi şi nele-giuiţi“ (pag. 227). Citită cu atenţia cuvenită ea ne încredinţează că Paharnicul C. Sion avea darul povestirei într’o limbă pură, smălţată cu plastice cuvinte moldoveneşti, cu aluzii răutăcioase şi ironie înţăpătoare, totul pornind dintr’o sinceritate neprefăcută, şi stările de fapt redate cu un naturalism viguros. Despre familia sa, Paharnicul C. Sion va scrie câteva pagini pline de duh © BCU patriotic şi de înălţare morală, dar după cum era şi firesc, nu lipseau nici aici unele caracterizări batjocoritoare. ......... „Sion. Tatar de la Crâm, un Demir sultan, fiul Hanului de Grâm Beldinghe-reiu. — Mâncalar cănii ticălos, pentru că au venit în Moldova şi s’au botezat. După multă luptă ce au avut cu tată său pentru al coborî de pe scaun, şi a se sui el la ha-natul Crâmului, însfârşit s’au împăcat, prin mijlocirea Hanilor de Kazan şi Asdra-ban, şi au intrat iarăşi în salariul tătân-seu. Dar rău şi neastâmpărat fiind, s’au în-gurluit cu o sultană a tătâne-seu din barem, ce era mai frumoasă, şi mai tânără, şi oblicind bătrânul tatăl lui, ca se’şi resbune şi necinstea aceia, şi pagubele ce’i făcusă cu răsboaele, de al da jos din scaun, au botărât să-l prindă în harem şi să-l omoare. El berbantul ager fiind, au dat pe o fereastră, şi cu sabia în mână, au trecut printre toţi tatarii ce’l încunjuraseră, au mers la grajdiu, au încălecat şi au fugit, au venit drept la Moldova, pe la 1462, şi s’au înfăţişat la hatmanul Şendrea, fără a să descoperi că’i sultan, de cât numai Mârzac, şi că doreşte a intra în oastea Moldovei; i’au primit îndată între joimirii călăreţi, soldat prost, au slujit joimir prost, până la un resboiu, ce au avut cu Muntenii, în oare perind hatmanul, de odată a luat el comanda şi au biruit. După biruinţă domnul, fără a’l cunoaşte l’au făcut căpitan de joimiri. In resboiul cu Leşii desvelind osebită vrednicie, care au pricinuit mirare domnului Ştefan cel Mare, l’au luat de aproape în cercetare, şi iau mărturisit în secret că el este Demir sultanu, de care era înştiinţat marele Ştefan, de hanul, că’i fugit, şi aşa l’au botezat, fiindu’i naş Bogdan Vodăi, numindu’l din botez Dragoş, l’au însurat cu Dahina, fata unui Oană vistiernic, ce era cumnat domnului iau dat mulţime de moşii şi l’au făcut portariu mare de Suceava, mai în urmă spatariu mare, şi apoi şi vornic mare ţerei de jos; iubindu’l foarte mult, pentru vitejia şi biruinţele ce făcea în toate resboaele a ce au avut, cu turcii, cu tatarii, cu leşii şi cu ungurii, pentru care îl şi poreclise toţi Resboian. „De la Sion vornicul ce li s’au părut nu ştiu, s’au poreclit Sion uneori şi Răs-boian şi Coşăscu, toţi însă coborâtori din Demir Sultanul isau Dragoş, vornic până la tată-meu, nici n’au murit de moarte firească, toţi cu sabia în mână apărându’şi drepturile patriei, au murit cu cinste în câmpul Slaviei. Tată-meu singur şi fraţii sei au avut nenorociri şi fraţii mei, spatariul Antohi şi banul Neculai au murit în casele lor, pe paturi, însă foarte mult şi ei şi noi toţi din copilărie până la vrâsta de bătrâneţe, am slujit patriei cu credinţă şi toată vrednicia", (pag. 360). Cele ce am citat învederează cu prisosinţă din ce spiţă de neam se trăgea Paharnicul C. Sion. Nu vom cerceta dacă întru totul are dreptate atunci când îşi plăs-mueşte arborele genealogic. Fapt cert este că Paharnicul nu era un plastograf în cele mai multe din afirmaţiile sale, că în definitiv, când imoralitatea intra pe sub arcul de triumf al democraţiei şi Mihai Sturza îi oficia ceremonialul, un om cu demnitatea neştirbită, indignat de năvala greco-buligărimei în rangurile boerimii, punea mâna pe condei şi îşi scria amintirile şi impresiile. O făcea cu cugetul împăcat că prin aceasta va rămâne posterităţii un manuscris din care să se vadă câtă năpastă căzuse pe „ticăloasa Moldovă". Cetind aceste amintiri şi note contemporane noi am descoperit un pamfletar de rasă, o turburătoare indiscreţie îndrumată către demascarea nemiloasă a parvenitismului ciocoiesc, căci deşi manuscrisul n’a văzut lumina tiparului în timpul său, alţi scriitori mai înzestraţi decât el au păşit pe acelaş drum 552 © BCU sancţionând şi ei în cuvinte aprige corcirea neamului prin invazia străinilor. Pe această latură, cel mai apropiat de Paharnicul C. Sion este de hună seamă Mihai E-minescu, după cum predecesorul său este Nicolae Filimon. Slujnicarii lui Nicolae Fi-îimon, aceşti tineri „ignoranţi, vicioşi, conrupţi şi fără avere, care în ardoarea lor de a dobândi cu orice preţ mijloace ca să-şi satisfacă nişte plăceri şi ambiţiuni opuse poziţiunii lor sociale, devin târâtori, linguşitori şi uneori chiar sperjuri'4, — fac şi ei parte din Arhondologia Moldovei. Paharnicul C. Sion a pus la punct registrele de stare civilă ale acestei categorii sociale. Căutaţi-i pe cioci şi-i veţi găsi cu toate rubedeniile, încuscrirele şi corcirele lor în pamfletul Paharnicului. Fălindu-se cu o asemenea progenitură, partidele, parlamentarismul şi democraţia i-a deschis drum spre nemurire. Arhon Paharnic, slavă ţie că dibuindu-i din vreme, boscorodindu-i acolo unde se ascundeau, i-ai înscris în regulă, cu acte de stare civilă, în cartea cea de pomină a neamului. 553 * © BCU P O E S I I DE IULIAN VESPER TERŢINE Aud un clopot. Yremea îşi fulgue popasul. O, dor atotputernic al stelelor de sus Mai ai un an şi-o vară şi se va stinge glasul Cel înfrăţit cu huma, dar înflorind în cer Cel ce-a simţit dogoarea suflării lui Iisus Când şi-a iertat călăii şi-a plâns pe temnicer. Nu te’nfrica! Rosteşte temutul adevăr Stăpânul tău cunoaşte cărui altar slujeşti El a văzut copii ce-i mângâia pe păr Părintele luminii în noaptea lumii reci Murind voioşi cu ochii spre zările cereşti Chemându-1 mai aproape, când se stingeau de veci Dă celor răi un nume, putere celor huni. Să-şi vadă în mocirlă credinţa osândită Şi cinstea ajutând pe slabi şi pismătareţi. O, mângâie virtutea de toţi dispreţuită Aşează adevărul pe tronu-i de cristal înseninează arta de trufaşi izgonită. Şi n’aştepta ecoul pe culmi să te ridice Ci, glas senin ca vremea, apleacă-te spre văi S’asculţi cum huma neagră se roagă pentru spice. 554 © BCU Cluj POPAS Se stinge-al meu soare uitat pe’nălţimi Ce-a fost dimineaţă e-amurg înstelat Trecutele lacrimi pe ceruri răsar Ce palid e drumul pe care-am visat. Ci nu voiu ca fruntea pe lespezi s’o plec Ca ulmul în câmp neclintită rămâie: In frunte furtuni în al anilor zbor Şi crivăţul iernii tăcut s’o mângâie. Şi încă voiu râde cu suflet întreg Păşind în a vieţii târzie poveste: Suntem cei de azi cu gleznele răni Sau cei ce luptăm singurateci pe creste? Dar vântul răspunde: un ultim popas Y’aşteaptă pe toţi pământeni călători. Ce-i dacă aţi plâns, aţi iubit, aţi luptat ? Cu aceiaşi paloare v’acoper în zori 555 © BCU Cluj SUBSTANŢA POEZIEI LUI LUCIAN BLAGA DE OCTAV ŞULUŢIU Poezia lui Lucian Blatga prezintă, sub toate variatele eî aspecte, un tot indivizibil, un organism unitar, formând un fel de lume aparte, un cosmos vast şi sintetic, atât în privinţa formei lirice cât şi în aceea a conţinutului ideal. Deşi ca atitudine faţă de viaţă poetul a evoluat dela exaltarea paroxistică şi euforismul dionisiac al vieţii gustate din plin, trecând prin criza: pesimismului descurajat de trăire şi ajungând la o senină renunţare şi la o clasică linişte contemplativă, fondul asupra căruia s’a încercat temperamentul său n a variat decât ân nuanţe şi ’n aparenţe, el fiind de fapt totdeauna acelaş. Intre Poemele Luminii şi Paşii Profetului, primele lui volume de poezii şi următoarele patru, e o totală schimbare de ton şi de accent. Totuş poetul rămâne oarecum acelaş ca mijloace de realizare formală, ceeace 'variază fiind doar gradul acelei realizări, curba mereu ascendentă a ei, dela un expresionism direct, elementar şi primitiv, până la un limpede şi cumpătat clasicism. Pe sub această evoluţie însă există o totalitate de mijloace formale ce se transmit dela volum la volum şi ele dau unitatea operii întregi a lui L. Blaga. Dar mai mult chiar decât acestea este substanţa poeziei sale, fondul ei, firul conducător, trecând dela un volum la celălalt, străbătând poezie de poezie, topindu-Ie pe toate într’un ansamblu armonios şi desăvârşit, cu valoare de lume nouă, recreeată. Substanţa aceasta comuna tuturor poemelor sale este misterul. Ar fi ridicul să se creadă că pretind că L. Blaga ar fi descoperit misterul şi că e primul care-1 utilizează ca temă poetică. Misterul se poate găsi în multe poezii şi la mulţi alţi poeţi. Ceeace e nou la Blaga e că dă misterului o nonă valoare, punându-1 pe primul plan al poeziei sale şi izolându-1 (în atenţia contemplatoare, toată creaţia sa lirică organizându-se cristalin în jurul acestui centru al ei. Misterul aşa cum se găseşte la alţi poeţi e uneori ceva atins întâmplător, alteori o idee secundară, uneori o consecinţă sau un corolar al unei alte idei poetice, principale, alteori o simplă chestiune de atmosferă. Lucian Blaga subordonează toate temele şi elementele poeziei sale ideii de mister, în jurul căreia le dispune simetric. Pentru o mai deplină lămurire iau un exemplu care-mi vine în minte mai imediat ' 556 - © BCU Cluj Poezia lui Victor Hugo Booz endormi poate nu una dintre cele mai frumoase opere ale sale ci deadreptul cea mai frumoasă, cuprinde într’însa ideia de mister. Dar misterul e, cum spuneam, subordonat acolo unei alte idei. E în Booz endormi ideia că voinţa omului e determinată de voinţa divină şi că Dumnezeu e acela care conduce cu o putere de fatalitate inevitabilă viaţa şi fapta omenească. Aceasta e ideia centrală a poeziei, ideia poetică, exprimată prin cele câteva elemente epice şi prin măreaţa descriere a unei nopţi înstelate a cărei frumuseţe atinge sublimul. Abia în subsidiar vine acum ideia de mister. Adică nu e chiar o idee ci maţ mult atmosfera de mister. Adică simţim la lectură că ceeace se petrece e ceva misterios, că forţa divină e ceva misterios, că în tot pluteşte un suflu de mister. De ce ? Pentrucă pentru Booz şi pentru Ruth se petrece ceva misterios dar pentru noi misterul acela însuşi e secundar pentrucă e explicat. Ruth ne savait pas ce que Dieu voul&it d’elle spune poetul, dar noi ştim ! Acel mister e însăşi ideia voinţei divine care vrea sa întemeieze neamul din care va ieşi Mântuitorul lumii. Efectul provocat în sufletul nostru e sublimul. Abia pe al doilea plan vine faptul că acea idee şi acel sublim sunt învăluite într’o vagă aură misterioasă. Nu e locul'acum — o voi face într’un alt articol — de a arăta diferenţa între misterul din poezia marilor noştri poeţi creştini şi mistici ca T. Arghezi, Ni hi for Crainic sau V. Voiculescu, care şi ei au atacat în mod firesc ideia de mister. Voi spune doar că la ei misterul e sau ceva secundar, o consecinţă, o concluzie sau o atmosferă, sau chiar când e direct abordat e numai în chip sporadic, altele fiind obiectivele principale ale poeziei lor. Lucian Blaga trece acel ceva misterios, care la cei mai mulţi poeţi este ceva foarte vag — pe primul plan, misterul nemai fiind pentru poezia sa o atmosferă numai — e şi atmosferă, dar e şi altceva ! — nici chiar numai idee, ci realitatea însăşi. Realitatea însăşi e privită ca mister şi exprimată ca atare. Realitatea poetică e pentru Blaga misterul. Evident că originalitatea poeziei sale vine nu numai din faptul că ideia de mister e centrul ei — deşi până acum niciun poet nu şi-a construit întreaga poezie pe axa misterului, aşa cum a făcut L. Blaga — ci şi din tot complexul de mijloace prin care această idee este exteriorizată şi aceasta o vom vedea mai târziu. Dar ea e dată şi dintr’aceea că misterul e la L. Blaga realitate poetică exprimată prin orice procedee tecnice. fiind laolaltă idee, realitate şi fiinţă, temă, postulat şi atmosferă, simbol, punct de plecare dar şi termen ultim. Din prima poezie a celui dintâi volum, până în ultima a celui din urmă, L. Blaga ne face să trăim poetic cu opera sa realitatea aceasta care este misterul. Ideia de mister nu e pentru L. Blaga ca pentru alţi poeţi o temă între altele posibile, ci însăşi raţiunea de a fi a poeziei sale. De altfel misterul e preocuparea de căpetenie a întregii creaţii a lui L. Blaga, fie ea poetică, fie dramatică sau filosofică. Lucian Blaga îşi propune să exprime misterul şi pe calea sensibilă, cu posibilităţile lirice dar şi să-l circumscrie abstract cu mijloace intelectuale. Toată opera sa e o sforţare de încercuire, de izolare şi definire a misterului, sau pentru a întrebuinţa chiar termenii săi e o încercare de revelare a misterului, adică de apropiere sau de înţelegere parţială a lui, rezolvarea Iui definitivă fiind omeneşte imposibilă. Ceeace urmăreşte deci pe planul filosofic in abstracto, poetul a prefigurat în chip sensibil în poezia sa cu mijloacele inimii. Trebue să spunem chiar că revelarea sensibilă a misterului a premers la L. Blaga revelarea intelectuală, cea mai mare parte a poeziei sale fiind scrisă înainte de a începe construcţia vastului său sistem filosofic la care lucrează încă. Aşa că înainte de 557 © BCU a-şi lămuri pentru sine misterul şi poziţia sa faţă de acesta, L. Blaga l-a presimţit şi l-a plasticizat, fapt care ne demonstrează organicitatea acestei idei, ţâşnirea ei firească din subconştientul poetului, înrădăcinarea ei originară în sursa cea mai autentică a creaţiei, De aci şi ideia lui estetică, aceea că arta în general e încercarea de a revela mistere, ceeaee e într’o măsură just. Dar atunci, dacă toate poeziile poeţilor sunt revelaţii de mistere, unde ar fi originalitatea poeziei lui L. Blaga ? De aceea am spus că ideia lui Blaga e într’o măsură numai justă. Mai frebue să o înţelegem întâi ca o teoretizare şi o generalizare a propriei sale atitudini poetice. In al doilea rând însă : orice artă şi orice poezie revelează mistere, dar indirect. Dacă misterul este existenţa însăşi e firesc ca orice operă care exprimă existenţa să exprime deci şi misterul. Dar o face indirect şi în mod secundar. Totodată poeţii, cum vom mai vedea, vorbesc de mistere, pe când poezia lui L. Blaga e Misterul însuşi ca o sursă unică şi generală a tuturor misterelor secundare şi particulare. întreagă poezia lui L. Blaga este organizarea ideii de mister aşa cum se poate înfăţişa el în multiplele-i aspecte, dar şi în unitatea lui, este o reprezentare a cosmosului sub aspectul lui de lume de mistere. Tot ce este realitate, fie materială, fie spirituală, e înfăţişată de poet ca purtătoare de mister. Acest mister e în ultimă analiză acelaş mister cauză-primă înfăţişat lîn formele create ca mister particular. Adică toată infinitatea de mistere a lumii nu e de fapt decât fragmentarea unui acelaş mister unic care le cuprinde şi le dă semnificaţie tuturor. Am spus că poetul înfăţişează misterul cu mijloace diferite. Acestea se pot diviza în două grupe principale : L. Blaga sau postulează misterul, sau îl sugerează. Voi căuta în scurta analiză ce urmează să surprind câteva din aspectele postulate ale misterului în poezia sa, rămânând ca într’o serie de studii ulterioare să arăt cum prin alte mijloace, poetul sugerează misterul, revelându-1. Dar mai întâi ce deosebire fac între postularea şi sugerarea unui fenomen sau unei idei. A postula e a recunoaşte direct o idee a?o propune ca punct de plecare în discuţie, a o da ca un dat firesc şi indiscutabil. Postularea e de speţă mai mult intelectuală, putând evident, într’o poezie să ia formă plastică, deci sensibilă. Sugerarea e aluzivă şi indirectă. Ea face să vină în sufletul sau în mintea noastră o idee sau realitate fără să ne-o propună direct ci lăsând-o să se degajeze, sau să reiasă din o altă idee sau realitate. Sugerarea e un procedeu sensibil, de presimţire şi evocare. ' ( Din primul fel de exprimare a misterului! postularea face parte afirmarea lui, în vocabular sau în propoziţii poetice, sau în sfârşit în întrebare şi prezentarea lui simbolică. Din al doilea fel de exprimare sugerarea fac parte toate celelalte procedee poetice, indirecte, dintre care imaginea e cel mai de căpetenie, dar mai sunt şi altele pe care le vom analiza pe rând. Dacă am porni dela punctul cel mai de jos al cercetării critice, dela un control al vocabularului, am vedea că misterul apare postulat în expresii, în cuvinte, foarte adesea, mai înainte chiar ca el să devină obiectul unei afirmări precise. Şi nu e de loc indiferent să identificăm proprietatea vocabularului, deoarece un cuvânt are valori deosebite, la poeţi diferiţi, după felul în care-i folosit. Aşa, când un poet vorbeşte despre ceva tainic, acest cuvânt nu evocă nimic precis, ci un foarte vag secret. Se ştie că tainic este printre cuvintele poetice cele mai des întrebuinţate, deoarece prejudecata e că sunt cuvinte care au în ele virtuţi poetice şi altele care n’au .Adevărul e că acest cuvânt a fost atât de abuziv folosit şi fără rost, că adesea 55«\ © BCU e lipsit Je orijce conţinut şi poetul îl pune alături de un substantiv numai fiindcă are nevoe de un adjectiv şi acesta sună frumos ! Când însă găsim acest cuvânt în Poemele luminii: „Tainic curge Noaptea peste văi“ (p. 63), „îmbrăţişând cu! ele tainic' (p. 77), „aşa dar tainic tu mi-o spui", (p. 85) şi în Paşii Profetului : „paşii mai tainici" (p. 6), el nu enunţă nimic vag, ci realitatea vie, foarte precisă, misterul care circulă în interiorul tuturor lucrurilor. Tot în înţeles de tainic e şi adverbul de nepătruns ca în Poemele luminii: „Un văl de nepătruns ascunde Vecinicul în beznă" (p. 61), Substantivul taină apare foarte des, cum e şi firesc, chiar acolo unde tema unei poezii nu e ideia de mister. Astfel în Poemele luminii: „când şoptim, în taină vorbe mari despre înţelesul vieţii" (p. 61) unde el e adverb sau cu) funcţiunea lui de substantiv în Lauda somnului: „In porturi deschise spre taina marilor ape" (p. 74) şi în La curţile dorului : Jinduesc la taine coapte, guri sosite ’n miez de noapte (p.58) sau sinonimul mister în Paşii Profetului: Când eu-s în joc, îmi place să păstrez misterul (p. 110) Yoi face observarea că poetul preferă cuvântul mai sugestiv de taină, celui de mister, deşi întrebuinţează şi pe acesta din urmă, ele fiind în mod egal îndreptăţite în limba noastră. Şi voi opri aci cercetarea unui vocabular despre care e suficient să se ştie că face apel ,cum e firesc, foarte des la cuvintele care exprimă ideia de mister. Ele sunt fie integrate în tema însăşi a misterului, fie risipite în poezii, fără o legătură vizibilă cu ideia de mister pe care o închid. Misterul e postulat însă şi prin întrebare. întrebarea este o figură de stil. Ea este un artificiu formal. Poetul îşi pune sieşi sau pune cuiva cunoscut sau neidentificat întrebări care atrag după sine un răspuns exprimat ori subînţeles. Cele mai adesea însă această întrebare nu-i decât un gest declamator, retoric, lipsit de conţinut sau lipsit de necesitate organică. Poetul n ar putea da motivul pentru care, în loc să-şi exprime direct ideia sau sentimentul, a făcut-o sub forma de întrebare cu, sau fără, răspuns. întrebarea îşi are însă un rost atunci când este o problemă deschisă asupra unui mister. Aceasta este funcţiunea pe care o au întrebările în poezia lui L. Blaga. Când în Poemele luminii el pune întrebări ca acestea : Dar unde-a pierit orbitoarea Lumină de-atunci — cine ştie ?... (p. 9) acelaş Cine ştie ?... Cine ştie ?... ca un refren (în Linişte (p. 29) Sau: Voi ajunge vr ’odat’ pe malul Acelei Mări, pe care azi O simt, Dar nu o văd P (p. 47) 559 © BCU sau: ■ ' ■ ■ ' ' ■ • ■ • ' ' ' Femeie Ce mare porţi in inimă şi cine eşti ? (p, 85) sau : Spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri ? (p. 96) întreabă el stelele, iar în Paşii Profetului; > Pe unde am venit aici ? — Pe Calea laptelui ? (p. 6) Inimă de ce suspini ? (p. 7) şi mai ales când în Gândurile unui mort (p. 41—43) arată întrebările ce ar frământa curiozitatea unui mort, despre lumea de deasupra mormântului său, sau când în Marea trecere strigă cu disperare : De ce mai trimis în lumină, Mamă, de ce mai trimis P (p. 35) şi când în La cumpăna apelor pune întrebări către o stea (p. 50—51), acestea toate nu sunt simple artificii de stil, ci tot atâtea întrebării adresate unor mistere care nu vor răspunde niciodată, deci asalturi zadarnice date porţilor închise ale tainei. întrebarea, în poezia' lui L. Blaga, totdeauna fără răspuns, este o ispitire a tainei, o desnădăjduită problemă irezolvabilă pusă direct misterului. Dar ridicându-ne cu o treaptă, îl vedem pe poet ajungând sa afirme direct misterul, să-l postuleze ca pe esenţa însăşi a vieţii sale, ca scopul Iunie urmărit: „Eu am crescut hrănit de taina lumii“ spune el în Poemele luminii (p. 38) şi tot acolo, în Vecinicul des voltă acelaş program poetic mistic : Nedumerit îl cauţi şi dibuind în întuneric ' I-adulmeci urma ’n tine ori în taina lumii (p. 60, spune el vorbind despre vecinie, acesta fiind aici o faţă a misterului. In In Marea trecere noui afirmări ale misterului: Durerile se cer spre taina joasă a ţărânii. (p. 25) sau : Ţărâna e plină de zumzetul tainelor (p. 29). In Lauda somnului la fel : sau : Pentru tine lumea e o pecete . pusă pe-o taină şi mai mare (p. 71) taina trăită unde s’a dus ? (p. 95) cum spune în final, explicând în această întrebare caracterul însuşi al întregului volum care este o trăire a tainei. Care-i rostul cântăreţului — adică al poetului — ne-o spune L. Blaga în La cumpăna apelor : 560- . © BCU Cluj Sporim nesfârşirea ' C’un cântec, do taină. (p. 23). Dar cu aceastea nu am terminat, ci deabia am ajuns în însăşi inima poeziei Iui Lucian Blaga, în taina ca esenţă a lirismului său, exprimată din plin şi direct, în poezii întregi. Prima poezie din Poemele lumii este ca o prefaţă sau ca o ars poetica a activităţii de peste 20 de ani, a poetului. O transcriem integral : Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Şi nu ucid - Cu mintea tainele, ce le ’ntâlnesc In calea mea In flori, în ochi, pe buze ori morminte... Lumina altora Sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, —* Dar eu, Eu cu lumina mea sporesc a lumiii taină — Şi ’ntocmai cum cu razele ei albe luna Nu micşorează, ci tremurătoare Măreşte şi mai tare taina nopţii, • Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare Cu largi fiori de sfânt mister Şi tot ce-i ne ’nţeles Se schimbă ’n nenţelesuri şi mai mari Sub ochii mei — Căci eu iubesc Şi flori şi ochi şi buze şi morminte... (p. 5—6) Realitatea e aşa dar un complex de taine pe care poetul îşi propune — spre deosebire de aceia care cu lumina unor explicaţii raţionale le desfiinţează (le ,ucid !) să le intensifice să ne facă să le simţim, să le adâncească, reveiându-îe pe cale sensibilă.... E limpede.Şi este exact ceeace face poetul în toată poezia sa, dela început până astăzi. In Ev a, din Poemele luminii taina este cuprinsă în făptura lui Dumnezeu. Dar nu e o taină cerească ci una luciferică, o taină pe care nu o ştie nici Dumnezeu chiar, nimeni decât femeia şi şarpele care atunci când i-a întins acesteia mărul, i-a şoptit-o. Dar voi cita Taina iniţiatului din In Marea trecere: Ziua din urmă. Omule e-adevărat : din tot ce-a fost nimic nu s’a schimbat. Roteşte sus acelaş cer, se ’ntinde jos acelaş pământ. Dar un cântec s’a iscat în larg. - mare şi tainic în larg. S’ar zice că sicriile sau desfăcut în adânc 56* © BCU şi din eh au sburat nenumărate ciocârlii spre cer. Omule: ziua de-apoi e ca orice alia zi; îndoaie-ţi genunchii, . frânge-fi mâinile , deschide ochii şi miră-te. Omule — ţi-aş spune mai mult, dar e’n zadar, — şi-afară deaceea stele răsar şi-mi fac semn să tac, şi-mi fac semn să tac. (p. 36—3?). E aci exprimată aceiaşi neputinţa de a istovi misterul care de fapt ne îmbracă în! haina obişnuită de fiecare zi, căci ziua de apoi din viziunea apocaliptică e la fel cu toate celelalte zile, e aici aceiaşi dezarmată mirare a omului în faţa existenţei inexplicabile. In final este parcă o prefigurare poetică a ideii de cenzură transcendentă. Iniţiatul ar spune mat mult despre taina sfârşitului, dar stelele care-i fac semn să tacă sunt frâna care-1 opreşte să trădeze misterul. Prezenţa misterului capătă un aspect de tragică sfâşiere în; Lauda somnului, în Ioan se sfâşie în pustie. E acolo un sbucium patetic a toată creatura! care s’a depărtat de creator şi nu mai găseşte drumul spre el. Creatorul rămâne pierdut, ascuns în marea lui taină, de care misticul se agaţă cu întrebarea lui disperată : Unde eşti Elohim ? Lumea din mâinile tale-a sburat Ca porumbul lui Noe. Tu poate şi astăzi o mai aştepţi — Unde eşti Elohim ? Umblăm tulburaţi şi fără de voie, printre stihiile nopţii te iscodim, sărutăm în pulbere steaua de subt călcâie şi ’ntrebăm de tine — Elohim ! Vântul fără de somn îl oprim şi te ’ncercăm cu nările Elohim! Animale străine prin spaţii oprim şi le ’ntrebăm de tine Elohim Până în cele din urmă margini privim —• noi sfinţii, noi apele, noi tâlharii, noi pietrele, drumul întoarcerii nu-l mai ştim — Elohim, Elohim ! (p. 82—83). E închisă aici toată apriga sforţare a credinciosului de a sparge barierele de nepătruns ale misterului Dumnezeirii. In La cumpăna apelor, poetul vorbeşte din nou dei taină, sub forma aceleiaşi căutări: 562 © BCU Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, apusul apus. Cât de aplecată e fruntea menită ’nălţărilor altădată ! (p. 12) Necontenit revine în poeziile lui L. Blaga acest nu ştiu sau nu ştim. E vorba de neştiinţa în faţa misterului şi e sinonini cu nu cunosc, sau nu înţeleg. In sfârşit prezenţa misterului e înfăţişată în nedumerirea animalului fabulos care e unicornul, în faţa oceanului care pentru el e o taină, în La curţile dorului: Sfios unicornul s’abate la mal, priveşte în larg, spre cea zare, cel val. S’ar da înapoi când unda l-ajunge, Dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge. Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul, se’nfruntă’n poveste cu oceanul. E apă, sau altă fiinţă, cu plesne, în care se simte intrând pân la glesne? Se 'nalţă de spaimă ’n paragini când taina se sfarmă la margini (p. 98-99). Ideea de mister nu este numai direct exprimată, ci şi prin simbol. Astfel în Poemele luminii părul iubitei e vălul care preface în mister lumea: Visez Că vălul, ce preface în mister Tot largul lumii, e urzit Din părul tău. (p. 21). E în această imagine simbolică o graţie cuvioasă, aş spune chiar un madrigal filosofic! Tot (în Poemele luminii, înj Mi-aştept amurgul..., misterele sunt simbolizate prin stele, ce se află în sufletul poetului, dar pe care el nu le-a putut vedea niciodată! Pe ape din In marea trecere simbolizează ideia tainei prin reactualizarea istoriei porumbeilor lui Noe: Porumbii mi i-am slobozit să’ncerce pajiştea cerului, dar sfâşiaţi de vânturi se’ntorc înapoi Porumbii sunt aici întrebările, încercările de a cunoaşte, de a) şti, de a pătrunde, de a descoperi misterul (am văzut mai sus că porumbul lui Noe revine în poezia lui Blaga, în Lauda somnului în altă imagine: lumea care a sburat din mâinile Creatorului...). Dar întrebările nu descoperă taina şi se’ntorc sfâşiate de vânturi (în alt mod ideea de cenzură a cunoaşterii?) Poetul îşi exprimă descurajarea: 563; ■ © BCU Dăinuie veşnic potopul. Niciodată nu voiu ajunge saduc jertfa subt semnul înalt al curcubeului magic. . Şi acum taina e simbolizată prin muntele Ararat care rămâne de neatins, pierdut deapururi. Iată finalul: In mare rămâne muntele Ararat, deapururi fund de ape, tot mai adânc, tot mai pierdut fund de ape (p. 48-49). Aceiaşi simobileă a tainei în Lauda somnului în aceste admirabile versuri din Paradis în destrămare, unde simbolul apa = adevăr se refuză cunoaşterii = setea. Adevărul şi misterul sunt aici unul şi acelaş: Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor serafimi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fântâni refuză găleţile lor (p. 17). In acelaş volum, Pasărea sfântă, poezie inspirată de geniala plăsmuire sculpturală a lui Brâncuşi, cuprinde acelaş simbol al misterului. „Pasărea sfântă4’ este vie-ţuitoarea în marele mister: Fosfor cojit depe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tăi verzi. Ascultând revelaţii fără cuvinte subt iarba cerului sborul ţi-l pierzi. Din văzduhul boltitelor tale amiezi ghiceşti în adâncuri toate misterele. Inalţă-te fără sfârşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi (p. 21). Voi mai transcrie doua poezii m care taina creaţiunii este exprimată simbolic prin toi. ceeace a scris mai frumos vreodată poetul în acest sens. Una e din La cumpăna apelor şi se intitulează Hune. Runele sunt vechile litere scandinave a căror cheie nu s a aflat, scriere încă misterioasă şi poate pentru totdeauna indescifrabilă. Poetul vede în toate făpturile lumii — şi făptură e nu numai o vieţuitoare, ci în sens teologic orice lucru creat de Dumnezeu — o semnătură, o rună, o pecete. Buna devine astfel simbolul misterului nedeslegabil care îmbracă toată făptura. * In chip de rune, de veacuri uitate, poart’o semnătură făpturile toate. 5 64' © BCU Slăvitele păsări subi aripi o poartă 'n liturgice sboruri prelungi ca viaţa In slujba luminii, urnă fără de toartă, luna şi-o ţine ascunsă pe faţa vrăjită să nu se întoarcă. .... Stane de piatră, jivine, cucută poart’o semnătură cu cheie pierdută. Pecete tăinuită de două ori fată de joc, arătare, care pe ţărm ridici acum braţele peste mare. o porţi subsuori Rune, pretutindeni rime., cine vă ’nseamnă, cine vă pune? Făpturile toate, ştiute şi neştiute, poart’o semnătură — cine s’o ’nfrunte? Crinii muntelui — subtlunari ■—■ şi-o duc neajunsă pe creştet. Subt ceruri numele-o poartă pe frunte (p. 54-55). Ce e mai limpede şi maj frumos decât această reprezentare a lumii ca un ansamblu de mistere ? In Corbul din La curţile dorului, aceiaşi simbolizare a tainei, de astădată în urmele pe care le lasă în zăpadă corbul şi în care poetul vede o scriere pe care oamenii au uitat să o citească: Corbul îşi măsură pasul, scrie ’n zăpadă nou testament, sau poate o veste cerească, pentru cineva care ar trece prin ţară şi na uitat de tot să citească. Noi oamenii, noi am uitat (p. 27V Opresc aici analiza deoarece cred a fi dovedit suficient cum, deîa volum la volum, substanţa care formează legătura organică şi intimă a acestei poezii este ideia şi reali taica misterului. Poezia lui Lucian Blaga ei astfel înfăţişarea lumii ca o existenţă în mister şi prin mister, toată făptura (în sens teologic tot ce e creat de Dumnezeu) fiind expresia acestui mister, icoana lui, purtătoarea lui. Dai această substanţă nu este exteriorizată numai prin afirmare directă sau prin simbolizare, prin vocabular sau prin tehnica întrebării. Misterul e în întreagă atmosfera acestei poezii — mai puţin în Paşii Profetului — dar începând cu In marea trecere devenind din ce în ce mai accentuat. Nu insist acum asupra acestui fapt, dar se va vedea din desfăşurarea acestui studiu cum misterul se degajă din toată această poezie ca un fluid, el e o aură ce îmbracă toată realitatea poetică. Şi la această atmosferă de mister contribue o serie de elemente propriii poeziei lui L. Blaga şi pe care le vom cerceta pe rând. Yoi cita deocamdată numai primele versuri din Biografie, din Lauda somnului, caracteristice pentru atmosfera de mister: 565 © BCU Unde şi când rnarn ivit în lumină, nu ştiu, ~ din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind în mijlocul ei mă ’mplinesc cu mirare. Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri cari nu-mi. răspund (p. 4). Din ele se desprinde în mod aluziv, indirect iideea de mister prin atitudinea de mirare, de nedumerire în mijlocul lumii. Ceeace se ascunde în dosul acestei mirări este esenţa permanentă a poeziei lui Blaga: taina. In sfârşit cel mai frecvent mijloc de expresiune a misterului, fie în mod direct, fie indirect, este imagina. Imagist de mari posibilităţi, Lucian Blaga: se foloseşte de acest element poetic, ca un mare maestru. Imagina nu mai este pentru el un simplu ornament poetic ci, aşa cum a definit-o în Geneza metaforei şi sensul culturii purtătoarea de revelaţii ale misterului. Evident cea mai rudimentară formă ai imaginii — sau metaforei, căci noi numim imagină ceeace Blaga numeşte metaforă — e aceea din Poemele luminii unde Lacrimile — în poezia cu acest titlu — i-au fost date primului om pentru a nu mai vedea existenţa, adică pentru a şi-o acoperi, a o ascunde. Iată deci exprimarea misterului direct printr’o imagină. Dar dacă ne-am duce la cea mai rafinată imagină, care luată întâmplător, din In marea trecere de pildă, sună aşa: Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră (p. 40) nu exprimă ea oare, în măreaţa enigmă poetică pe care o propune aceiaşi idee de mister ? Dumnezeu e cerul sau văzduhul sau se află El în văzduh şi vulturii plutind în văzduh plutesc în El, sau El e tot una cu lumea creată de El? A explica raţional această metaforă ar fi o stupiditate. Ea e frumoasă tocmai pentrucă lasă nerezolvată logic imagina cer = Dumnezeu sau văzduh=Dumnezeu şi între ele pluteşte nesiguranţa. Ceeace însă e foarte sigur e că din această metaforă ca şi din multe altele — reiese ideia misterului Divinităţii şi când voi cerceta imagismul lui Lucian Blaga voi arăta de câte ori acesta este pus în slujba exprimării — sau cum spune poetul în operele sale filosofice revelării — nnui mister. Până atunci rămâne dovedit că misterul fiind realitatea vie a poeziei Iui Lucian Blaga, substanţa ei intimă şi ultimă, toate celelalte elemente ale ei, pe care le vom analiza pe rând îl învălue şi-l scot în relief pe acesta, fiind pentru el ca un trup, ca o carne care închide înlăuntrul său duhul tainei. p. S. — Capitolul acesta face parte dintr’o serie, pregătitoare a unui studiu mai amplu despre Poezia lui Lucian Blaga, la care lucrează acum autorul. 566 © BCU CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE OAMENI IN TIMP Cele două contraste, fiinţa şi nefiinţa, eu şi noneul, viaţa şi moartea au tulburat gândirea umană, de când ea a început să-şi pună întrebări atât sieşi, cât şi lumei înconjurătoare. Cel mai umil individ, nefericit psihic sau suferind fizic, voeşte să-şi păstreze colţul de pământ, care i-a dăruit viaţa. A muri i se pare o nelegiuire. Sărmanul Iov poate fi o pildă a vocii pământului, care strigă în om. Numai martirii şi nebunii îşi pierd viaţa de bună voe. Şi totuş, în virtutea legii fireşti a prefacerii universale neîncetate, individul moare, pentru1 ca oimul-speicie să trăiască prin perpetuare, în armonia cosmică. Anticii au inventat un mit: forţa suprafirească a unei zeităţi neîndurătoare : Anangki. Destinul. In concepţia antropomorfică a Elinilor, a-oeastă putere supranaturală avea capricii omeneşti, ceeace înseamnă o contradicţie din punct de vedere logic, prin faptul că, în structura capriciului, intră tocmai întâmplătorul, opus sentinţei predestinate. Destinul urmărea familii întregi, cari au mâniat, printr’un singur membru al lor, voinţa unui locuitor al Oliimpului. Aşa au fost în imaginaţia Grecilor, Atrizil. Creştinismul, prin blândeţea iluminată a doctrinei sale, a căutat pe deoparte să insufle oamenilor curajul despărţirii de viaţă, curaj de martir şi pe de altă parte, făgăduinţa unei răsplătiri spirituale. Insă, omul a rămas în primul rând al firei, astăzi, ca şi în primele timpuri şi goana după existenţa individuală e afirmată mai mult ca oricând în balanţa ucigătoare a răsboiului de către fiecare popor, care cere drept la viaţă. O temă, privind analiza instinctului vital este, astfel, legată de constituţia bio-psibică a oricăruia dintre noi şi va fi actuală în toate timpurile şi pentru toţi oamenii. iEa este nucleul de structură generică al unui roman pe care voim să-l prezentăm publicului românesc. Autorul este scriitorul italian Massiimo Bontempelli, un distins prieten al ţă- rii noastre, care ne-a făcut cinstea anul trecut de a ne vizita şi de a ne înfăţişa gândurile sale asupra poeţilor Leopardi şi D’Annunzio. Romanul se numeşte „Oameni în Timp" (Gente nel Tempo, Milano, A. Barion, sec. ed., 1937. XV). Titlul, printr’o voită neprecizie, subliniază intenţia nemărturisită a autorului de a trata cea mai universală temă: aceea a reacţiunii umane sub impulsul instinctului vieţii. Odată stabilită tema, autorul a avut de luptat cu crearea unui mediu prielnic pentru desfăşurarea simptomelor datorite panioei în faţa morţii cunoscută cu preciziune. Trebuind să introducă puterea destinului, oare desvoltă groaza în faţa unui sfârşit cert, romancierul a adoptat, deci, tocmai principiul teogoniilor păgâne al forţei din afară, supranaturală. Ni se pare, însă, că autorul nu a introdus acest suprafiresc, decât ca impuls de actualizare a paralelului comportament a două victime, având o structură psihică opusă. Sunt cele două fete Dirce şi Nora, făpturile dramei. Ceeace este mai interesant, e faptul că Bontempelli nu a voit să reprezinte două fiinţe anormale psihic. Dirce şi Nora se pot întâlni oriunde şi oricând în lume. Dirce are o fire interiorizată, un indiciu exterior poate fi acea tendinţă către sgâr-cenie, manifestată din copilărie. Este o fiinţă, care nu e capabilă de avânt, în care judecata destramă orice sentiment, chiar şi pe cel al dragostei, chiar şi pe cel al credinţei în Dumnezeu. Dirce, simţind că religia nu mai trăeşte spontan în ea„ caută să o reînsufleţească prin acte d'' mortificare şi penitenţă, de copilă mică, până în ultima clipă. Totuş, în sufletul ei, sentimentul .religios este mult mai putermi|c, faţă de celelalte având drept obiect lumea pământeană. Dinoe este o fiinţă rece, sensual chiar frigidă, cu ceva monahal în înfăţişare şi atitudini. Dar, această firească neputinţă de exteriorizare o face ca lăuntric să trăiască îndoit. Ea reprezintă caracterul, oare reacţionează în faţa unei situaţii exterioare protivnică şi are puterea de a se stăpână. Iat’o în faţa unei astfel de împrejurări: „Dirce devenea iscusită, cercetătoare, gata de sofisme11. Urmează un comentariu al scriitorului, un procedeu, care dă o notă specifică de intimitate romanului, ca o destăinuire a sa personală faţă de cetitori: „astfel de neprevăzute sunt apărările sufletului uman contra situaţiuniilor prea încordate şi primejdioase liiniiştei noastre" (pp. 235-6). Alături de această fire şi. în contrast cu ea, cealaltă părtaşe a dramei, Nora este făptura, pe care matura o creat-o mai fericită pentru ea însăş, simţind din plin bucuriile ca şi durerile vieţii. Un optimism sănătos o duce mai degrabă spre acţiune, decât spre judecarea unei fapte. Deaceea, ea e capabilă de a greşi uman, fără să-şi dea seama, deci fără perversitate. Noutatea, aventura intră în complexitatea unui psihic dornic de viaţa exterioară, bine nuanţat sensorial, dar mai puţin adânc lăuntric. De copilă, Nora a gustat din farmecul aventurii, atunci când primejdia de a conduce singură o brişcă de ţară i-a dat imbold — mu fără o teamă firească — de a lua frânele calului, oare ştia drumul şi a dus trăsura, ca de obiicaiu, dela şcoală, acasă. O aistfel de fire este şi expusă la pericole, pe cam cu un fond de inocenţă înăscută şi nepervertibilă, nu le poate opri, nici depăşi. Un episod brutal cu vizitiul Petro-mio este lămuritor. Totuş, viaţa oferă, chiar, acestor fiinţe fără apărare proprie, circumstanţe întâmplătoare, care le salvează. Un asemenea rol foarte natural l-a jucat un protector şi prieten a.1 celor două fete, Maurizio, în acel episod, care înseamnă un avertisment despre răutatea lumei, în faţa inocentei Nora. Ea, însă deşi a rămas profund impresionată şi poate, sensorial tulburată fără ştiinţă, nu l-a folosit drept lecţie; iar, mult mai târziu, când întâmplarea îi scoate în cale tânărul de care se îndrăgosteşte, viaţa o (găseşte tot atât de înarmată, ea şj în copilărie. Dela fericirea dragostei şi farmecul fugei, cade, deodată, în cea mai grozavă desnă-dejde, care o duce spre pragul morţii voite, ca singura soluţie salvatoare. Această hotărîre este, deasemeni, un exemplu demonstrativ al unei firi slabe Dar, bucuria de a fi mamă înăbuşe durerea de a se simţi părăsită de cel, în care îşi pusese încrederea şi dragostea. Iar urmează durerea prin pierderea copilului şi apoi, o nouă schimbare în revenirea gustului pentru plăcerile uşoare ale vieţii, evitând de data aceasta o aventură, care ar fi atras-o într’un păcat voit, ceeace ar fi fost împotriva temperamentului său, dornic, în fond, de o viaţă cinstită, cu farmec burghez. . Acestea sunt cele două făpturi, cari trebuiau să dea un răspuns temei propuse de autor. E-temul omenesc a fost disociat în cele două aspecte contrastante şi. cât se poate de normale. Autorului ii-ar fi fost mai uşor să declanşeze în ele o boală neiertătoare, ereditară, şi deci cunoscută (celor două fete. In acest caz, ele nu ar mai fi fost atât de normale şi nici data morţii duble nu putea fi cunoscută cu atâta pre-ciziune. Cauza, panicei în faţa morţii nu trebuia deci, situată, în structura organică a victimelor. (Romancierul trebuia să creieze o cauză exterioară. Aceasta implica o acţiune supranaturală. Autorul a trebuit să folosească un astfel de element, integrându-1, totuş, în mersul firesc al povestirii. Insă, este elementul ou adevărat, suprafiresc, ori este o urmare a unei sugestii colective? Aceasta rămâne o problemă deschisă, pe care romancierul nu a pr.ecizat-o şi nu a făcut-o, deoarece nu suprafirescul este interesant. Este doar un element dinamic iniţial (din impulsul căruia se desfăşoară tema: o muribundă, schematic prezentată şi (aproape grotesc, „La Gran Vecchia" pe patul de moarte, orâmdueşte destinul familiei sale: fiul, nora şi două nepoate. Drept rămas bun din viaţă, a ursit acestor patru urmaşi că se vor stinge repede, fără supravieţuiri. însăşi copilelor înspăimântate, Dirce şi Nora, bunica le-a impus decretul neuman. „La Gran Vecchia" murind, sentinţa ei, pentru a avea eficacitate asupra celor două nepoate, cari prea taliei ar fi uitat de ea, este reluată de un alt personagiu straniu, creat anume, ispre a întări aceaistă pre-miză absurdă, abatele Clemenţi. El este, de fapt cel care desvoltă tema, pe care Ibunioa muribundă doar o schiţase :după moartea primului membru, Silvano, tatăl celor două fete, a observat potrivirea cu date a celor două decese, al mamei şi al fiului: 26 August, .la sfârşitul perioadei de cinci ani; de unde, concluzia abatelui că întreaga familie stă sub ameninţarea acestei zile. Insă, Vitoria, mama celor două copile, murind în altă zi, ca' cea socotită fatală, ipoteza şi-ar pierde siguranţa, dacă nu ar rămâne mai evident finalul afirmaţiei: etapa de cinci ani, ca decisivă. Teroarea devine mai grozavă, căci în locul unei singure zile, un an întreg, al cincilea al 'fiecărei perioade, va exercita presiunea asupra celor două nepoate, Dirce şi Nora. Şi, în adevăr, în desfăşurarea povestirii, se adevereşte teoria abatelui Clemenţi, care ajunge o obsesie îr. mintea condamnatelor, îndemânarea autorului a stat în faptul că a ştiut să îmbine astfel situaţiile, încât să alterneze clipe de fericită uitare şi îndoială optimistă că totul a fost un joc al fanteziei, cu altele 568 © BCU în cari certitudinea apare mai cumplită: aflarea că un alt deces s’a întâmplat în familia lor în perioada, în oare credeau că soarta le salvase pe amândouă. Petromio, vizitiul are însemnata funcţiune de a desvălui răul celor două surori, printr’o întreită acţiune: prima dată, în copilăria lor, călcând cu trăsura un biet câine pe drum, ou o voluptate sadică; a doua oară, prin incidentul, la' care am făcut aluzie, în legătură eu Nora; a treia oară, reapărând ,atunci icând nimeni nu se mai gândea la el, spre a aduce vestea decesului unchiului aventurier din America, pe oare mama lui, „La Gran Vecchio“, îl decretase mort, data acelui deces coinddânid ou timpul, în Oare Dirce şi Nora au scăpat neatinse. In mintea fiecărui cetitor intervine o întrebare: autorul a voit să facă veridică forţa supranaturală, care apasă membrii acestei familii şi în special pe ultimele supravieţuitoare, sau sunt o serie de 'Coincidenţe, ce au apărut în faţa oamenilor simpli1 din miicul târguşor, Colonna, în care se situează drama, drept fapte miraculoase? Nu altfel D’Annunzio ,de pildă, în „La Figîia di Iorio“ a înfăţişat euim pot să pervertească liniştea unei fiinţe ca Mila di Codro superstiţiile colective. Aici e de ajuns ca acest maniac preot să anunţe acea problemă matematică pentru ca întreaga Colonna să fie încunoştiinţată şi să trăiască pătimaş din 'Curiozitatea aflării, care victimă e sacrificată mai întâi. Înclinăm să credem că acel misticism eretic a.1 cărţii e doar aparent şi că avem de afaice cu o deformare deis întâlnită, prin transformarea unor fapte întâmplătoare, compuse din cauză şl efect, în fapte cu structură omenească, având ca prim moment, o voinţă premeditată şi oa final, un scop. Şi iată de ce avem această părere: atât bunicei, dela care emană puterea nimicitoare, cât şi abatelui Clemenţi, desvălu'i-torul acelei forţe sub forma preciziei matematice ,li se atrifoue o greşală — eeeace nu s’ar putea admite dala fiinţe ale căror aserţiuni sunt infailibile: „La Gr,an Vecchia“ a greşit socotind mort pe cel mai mic fiu al său, ,care se înstrăinase în America; abatele se înşeală, observând singur că nu a coincis ou realitatea prima sa teorie a datelor fatale. In această atmosferă realistă ,în care nota supranaturală este doar .aparentă şi structurată pe o motivare logică de întâmplări fireşti, se desfăşoară tragedia celor două surori Dirce şi Nora, rămase orfane. 'Părinţii nu fac parte integrantă din temă şi doar prin moartea lor devin interesanţi, puncte de reper ale teoriei Protectorul Maurizio are şi el un rol funcţional ajutător: acela de a ereea un mediu adequat celor două tinere rămaiss fără sprijin din partea familiei. El le găseşte o persoană de încredere, pe Narcisa, apoi dispare din acţiunea romanului. Carmela, io nebună odioasă, deasemeni era necesară pentru a desvălui teoria abatelui, oare nu din răutate a creat-o, ci dintr’o dorinţă maniacă de ştiinţifi-care a istoriei. Deci, toată acţiunea este condusă cu o uimitoare logică. Autorul a reuşit ,în adevăr, după modelul marelui Cosmos, în care mişcările stelare şi planetare se efectuează cu precizie matematică, să creeze un microcosmos al său, în care vieţile omeneşti să fie regulate cu aceeaşi siguranţă; şi, în lăuntxul acestei; lumi, o dramă umană a două făpturi, ce reacţionează împotriva acelui cosmos care vrea să le ucidă. Dintre ele, cea care suferă mai cumplit ,este firea interiorizată, este Dirce, pe care instinctul vital o transformă din sora cu afecţiune normală, într’o criminală rămasă în stare de intenţie, în momentul când schiţează gestul uciderii Nor ei* spre a-şi salva propria sa viaţă. Procesul se petrece invers cu Nora, care, dacă n’ar fi trebuit să treacă prin această situaţie anormală, ar fi avut o existenţă nemarcată de nici un fapt deosebit ea distincţie psihologică, poate chiar cu o nuanţă superficială. însă, în faţa destinului neiertător, zgârcenia surorei sale Dirce, care caută în momentul culminant al dramei să-i fure ;ainci ani, la Nora ise traduce printr’un act de dăruire a celor cinci ani: ca o martiră se sacrifică pentru Dirce. Dar, ultima clipă a acţiunii, este 'cea mai interesantă: desnO'dământul. Nu mai sunt două să se consoleze şi să se urască în aoelaş timp. Singură Dirce a rămas, Dirce singură în faţa teoriei exprimată de autor prin glasul abatelui Clemenţi: „Nu are însemnătate să mori, are însemnătate să nu ştii când. Necunoaşterea este tinereţea". Îndată, întăreşte mai mult această aserţiune, care, de fapt, e concluzia sintetică a temei: „Viaţa este a fi; nesiguri, Dirce, viaţa este a nu şti, a nu şti nici când nici unde se duce, Dirce" i(p. 316). Şi ea aduoe o obieoţiune, care este tot o lămurire a autorului: credinţa creştină, care te învaţă despre viaţa adevărată, ce începe atunci când cea pământeană sfârşeşte, cum se poate să nu înăbuşească instinctul animalic, vital, să nu-1 sublimeze în certitudinea celei de a doua trăiri perfecte? Răspunsul scriitorului prin intermediul abatelui este acesta: „Chiar cei mai credincioşi nu vor să moară ,deci se îndoesc puţin. Viaţa este a se îndoi". Spre a continua acţiunea romanului cu încă cinci ani, nu ar mai fi fost interesant. Tema 569 © BCU fusese .lămurită, concluzia exprimată. O .singură întrebare ax mai fi pus-o cetitorii, dacă autorul însnş nu ar fi formulat-o tot prin vocea .părintelui profet: Ce vei face Dirce? Şi Dirce, printr’un act simbolic, decurgând dintr’o subită şi explicabilă stare de demenţă, „întinse o mână şi începu să cerşească11. înnebunise cerând de milă necunoscuţilor, de sigur, alţi ani ca să-i adauge la scurta (sa existenţă. Dirce putea deveni anormală după .ce trăise drama cu o luciditate perfect normală. Misiunea sa era istfârşită .ce ş-j, a Noxei Massimo OBontempelli .a reuşit, prin .acest roman, să ilustreze cea mai umană temă printr’o cât se poate de originală structură a faptelor, unită cu o adâncă pătrundere psihologică.. MARIELLA COANDĂ IOSEF WEINHEBER După ce a culminat in poeţi de talia unui Ktefan George. Rainer Maria R'ilke sau Georg Trakl, literatura germană pare-se că şi-a îngăduit să se odihnească. Fenomenul întru totul interesant al pleiadei de poeţi şi poetaiştrii >cari au răsărit în anii următori, este cu atât mai semnificativ, cu cât era mai sonor şi mai colorat. Ceeace s’a creat în anii aceia în Germania, ar putea să fie ciudate documente de psihologie sau de politică revoluţionară, însă nici de cum poesie. N’avem de gând să facem în acest loc procesul liricei germane, însă dorim să scoatem în evidenţă acel înspăimântător haos, care de foarte multe ori isivea şi calitatea de a fi pitoresc. Starea aceasta de lucruri n'ar fi putut să fie însă în nici un caz un punct rodnic al poe-siei germane, ci în cel mai bun caz, o totalizare lirică a unui manifest social, politic, ba chiar economic. Ceeace trebuia făcut, era readucerea poesiei la marile ei isvoare, revenirea pe drumurile pe cari le deschiseseră înaintaşii, dar cu mijloace noui de expresie şi cu o altă sensibilitate. Din fericire pentru literatura germană, au apărut în ultimele două decenii câţiva poeţi cari vor putea duce torţa marilor tradiţii, având însă grija de a adăuga flăcării ei, o lumină pe care n’o cunoscuseră înainte. Datorită acestor câţiva poeţi, am putea spune că poesia germană de azi şi-a regăsit din nou eternele tradiţii. Dintre aceşti poeţi, Josef Weinheber ni se pare a fi unul dintre cei mai adânci, mai clari şi mai reprezentativi, aducând în lirica de azi o contribuţie de-o reală şi covârşitoare valoare. Versul său sună în tonuri pe cât de noui, pe -i'tâta de autentice. Acest poet austriac, venind din Viena atâtor tradiţii de cultură, aduce însă în scrisul său, pe lângă fineţea caracteristică vienezului, şi acea vigoare ţărănească, pe care o trage din străbunii săi din Austria de jos. ţară a soarelui şi a văilor. Iată dar două elemente care vor ţâşni din lăuntrul poetului, contopindu-se într’un tot unitar în poesia sa, pe care vom căuta s’o prezentăm aici în linii sumare, dar complecte. Josef Weinheber e un poet îndeajuns de tânăr, (născut în 1892) spre a fi încă fecund. După dibuelile mai, mult decât semnificative din primele sale cărţi, apărate imediat după sfârşitul războiului mondial, Weinheber isbuteşte să-şi concentreze tot elanul şi toată forţa lui, în câteva volume care aduc In poesia germană de azi o personalitate distinctă şi vie. Opera lui poetică, e strânsă în următoarele volume: „Der einsame Mensch“ (Omul singuratic), „Boot in der Bucht“ (Corabie în! golf), „Vereinsamtes Hptz“ (Inimă însingurată), „Wien wortlich“ Viena, verbal), „Zwischen Gdttern und Dămo-nen“ (Intre zei şl demoni), „Adel und Unter-gang". (Nobleţe şi apus), „Spate Krone“ (Coroană târzie), „O Mensch gib acht“ (O, omule, S!L grije), precum şi în culegerea antologică „Selbst-bildnis“ (Autoportret), în .care sunt adunate piesele cele mai reprezentative din opera atât de bogată a acestui cântăreţ al lumii germane. Risipită în aceste cărţi, poesia lui Weinheber domină astăzi în cea mai bună parte întreg câmpul liricei germane, iar lira lui a dat naştere sunetelor celor mai variate, dovedind prin aceasta că poetul ei e un mare artist, un profund cunoscător al artei versului. Căci pasul de la poesia din „Adel und Untergang1', în care Weinheber se dovedeşte a fi un poet liric de cea mai pură esenţă, până lia cupletele din „Wien wortlich11, e o cale pe care o poate stăpâni numai un mare poet, şi el este unul. Aducând în literatura germană o notă strict personală, oare l-a şi impus, Weinheber vine totuşi şi din înaintaşi. Fiindcă poetul n’a vieţuit în vânt şi fiindcă a trăit alături de ceilalţi mari făuritori de armonie, el a topit în poezia sa câteva sunete, care pe departe de a face din el in ins tributar, dau o poesie viguroasă .şi autentică, o poesie pe cât de pură, pe-atâta de germană. Insă Weinheber nu este prizonierul lor, ci coboară din ei, aducând din aceste călătorii 570 i.C J . ii! *1 ..ii .li; © BCU Cluj, în spirit, o poesie pe icare cei de al treilea Reich a ştiut s’o cinstească şi s’o preţuiască aşa cum se cuvine. Din Holderlin, Weinheber aduce nota de gravitate şi de taină, pe care-o aflăm mai ales în odele din „Zwischen Gottern und Dămonen", din Ştefan George acea mare artă a formei, din Georg Traki o sumbră legătură cu natura, iar din Riilke acea smerenie pe care o întâlnim atât de rar în marea şi candida ei puritate. Prin afirmaţiile acestea nici nu ne gândim să căutăm „influenţe12 sau „corespondenţe" în opera sa, ci, printr’un simplu proces de analogie, dorim să-l aşezăm în ceata aleşilor, în care îl situiază toată opera sa. Şi iată-1 chiar pe poet, mărfuri sindu-se în acest sens, în ultimele două strofe ale poesiei „Către un prieten" : „Fratele-ţi mare, Liliencron, ■ „Cât îl iubeşti, îţi face semn şi salută „Căci tu, aceleiaşi mame fiu, „Şi suflet din sufletul său eşti „Cer arcuit şi largă ţară, „Un svon de bondar în liniştea livezii „Tu rămâi: un muzicant german „Dublat de un poet". Iată aşa dar, ,eum spusele noastre sunt concretizate în aceste opt versuri, de însuşi poetul despre care scriem. Mărturisindu-se legat de „fratele-i mare, Liliencron", poetul începe aici întâia verigă a unui lanţ asupra căruia noi am căutat să insistăm puţin. Dar problematica poesiei lui Weinheber e vastă şi multilaterală, aşa că ar trebui citate pentru fiecare problemă, pe când noi ne-am propus doar ,să-l prezentăm pe poet, căutând să ocolim o aprofundare oare a'r putea să devină superficială, atât din cauza lipsei unui spaţiu mai vast, cât şi din cauza unei economii de material, pe care ne-o propunem pentru un viitor studiu. Căutaţi poetul! Iată sfatul pe care am putea să-l dăm fiecărui ins care ar dori să se apropie de poesia lui Weinheber. Dela psalmul religios, la odă, dela „nuvela în scrisori", până la acele minunate „peisagii italiene" şi la poesiiile sângelui german, poetul a străbătut toate gamele pe care i le-a pus la îndemână lumea. Şi pentru fiecare gând, o altă coardă, care să vibreze în alt ton, singurul element pe care îi este îngăduit a-1 menţine, fiind acea tensiune, acea stare de poesie, pe care la Weinheber am întâlnit-o ca la puţini alţii. Fie-ne îngăduit să deschidem în acest loc o paranteză şi să amintim că poetul acesta a reuşit sâ fie mai mulţi. Cine ar ceti numai o dnumită parte a operei sale, de pildă „Adel und Unter-gang", n’ar mai crede că acest poet care uneori ne aduce aminte de Lucian Blaga, ar is-buti să scrie uşoarele versuri, melancolice în veselia lor, care alcătuesc acea monografie sentimentală a Vienei. (Inchipuiţi-vă saltul dela Lucian Blaga, la „Caleidoscopul" lui A. Mtrea. de pildă !) Apoi poesiile din cartea aceasta, alcătuesc tot ce s’a scris mai duios şi mai dulce în legătură cu viaţa atât de caracteristică a a-oestei unice capitale care „trăia în savoare şi se bucura de vin“, fiece locuitor al ei vrând apoi să fie un „mic Rotschild". Toate aceste elemente alcătuesc un „material" liric, care ar putea să rupă gâtul oricărui poet mediocru, care s’ar încumeta isă facă acel isalto-mortale. îndrăsnind. să le dea duh de viaţă şi sunetul limpede al poesiei. Ceeace a isbutit Josef Weiheber în a-oeastă direcţie, e aproape intraductibil în vre o altă limbă. Intr’una din poesiile din volumul „Boot in der Bucht", am întâlnit această strofă, care face parte din poesia „Civilizaţie" : „Progresul creerului, cât poate să dureze ? „Pustie deveni faţa pământului. „Distrugeţi oraşele, până nu vă distrug ele - „Domnul ţine judecată!“ Noi am redat-o aici. deoarece ni s au părut extrem de semnificative ultimele două versuri, pentru ţinuta intelectuală a unui mare poet al zilelor noastre şi pentru că ni se pare că am descifrat în aceste cuvinte o altă menire a creatorului, sau dacă nu, atunci ,cel puţin dorinţa unei întoarceri la izvoarele de care aminteam la începutul rândurilor de faţă. Mărturisirea de credinţă pe care am putut-o desprinde din rândurile de mai sus trebue reţinută pentru înalta ei valoare etică şi morală. „Distrugeţi oraşele, până nu vă distrug ele!“, iată strigătul de a* larmă pe care îl scoate un poet care trăeşte în anul 1940, după ce acum câţiva ani, mai existau unii cari glorificau în versuri mirosul fumului de fabrică şi al esenţelor de benzolină şi bitum, care se ridica din aceste oraşe, asemenea unor steaguri care ameninţau să acopere totul. Boetul-proifet «din aceste scurte, dar emoţionante cuvinte, trebue să fie un simbol. ... Şi cu toate acestea, iată-1 pe acest poet, mărturisindu-şi slăbiciunea într'un „Acrostih", din care vom da doar o singură strofă pe care noi îndrăsnim să o socotim deadreptul emoţionantă, tocmai fiindcă vine dela un poet mare; 571 © BCU „Neputincios, cu toată arta mea, „Tăcând te cinstesc mai bine, „Smerit în mărirea ta. „Nu mă preţui după părere! „Mereu o vioară cântă încet: „Noroc e, al tău să fii“. Ce frumoasă şi ce pasională mărturisire, e această pierdere în faţa iubitei, această cădere în adâncuri, „neputincios cu toată arta“, înainte®! femeii şi a marilor taine cari izvorăsc din iubire şi care „pot fi cinstite mai bine“, doar prin „tăcere". Niciodată, dela Rilke încoace, nu ne-a mai fost dat să întâlnim în poezia germană o mai autentică, mai lirică şi mai religioasă umilinţă şi smerenie, decât în poesiile de iubire ale lui Weinheber, dinire care această strofă e mai clară, dar şi mai caldă, putând fi apropiată fără nici o teamă de „Liebeslied“-ul lui Rilke, aşa cum alte strofe ale poetului nostru, egalează deseori pe marii săi „fraţi", pe cari îi iubeşte atât de mult. Nu ştim prea bine de câte ori apare un poet adevărat în cuprinsul literaturii unui popor; ni se pare însă că germanii au avut parte mai des de acest noroc, decât unele popoare de tot atât de veche cultură şi civilizaţie. Cei cari au fost, sunt cunoscuţi şi îi ştim C R O N I C A ARON COTRUŞ : RAPSODIE VALAHĂ. — Din 'îndepărtata şi eroic®} .Spanie, unde îndeplineşte o funcţiune diplomatică poetul Aron Cotruş ne trimite o earte ide versuri, a cărei romanică înfăţişare mărturiseşte dintru început despre conţinutul ei precum şi despre locul în care a fost zămislită. Nu e prima oară icând acest nedomioilit dănţuitor de stihuri încrâncenate, ne face o asemenea emoţionantă surpriză de pe meleaguri străine. Altădată, pe când se afla la Varşovia, covârşit de dorul de ţară şi de icoanele martirajului ei, ne-a trimis chipul lui Horia în cea mai (cutremurată evocare. Acum, din cetatea biruinţei franciste, ne cântă povestea tării şi a neamului, într’o lungă poemă care se chiamă „Rapsodie Valahă“. Pentru un poet adevărat, momentele de singurătate şi înstrăinare sunt cele mai. prielnice şi mai fecunde din punct de vedere al creaţiei. Şi Arton Cotruş face parte din rândufli Celor aleşi. Ca şi Lucian Bliaga, pe care însărcinări similare l-au dus deseori peste hotare şi .care din ultima. ,s.a misiune, avută în Portugalia, ne-a dăruit volumul nostalgic „La Curţile dorului“, Astăzi literatura germană se poate făli Cu câţiva, cari fără doar şi poate au împrospătat cultura lor. înşirând la întâmplare, nu se poate să nu reţinem pe un Hans Carossa, Blunck, Kolbenheyer, Johst şi .încă unul Bau doi. Vom putea aşeza în fruntea operei lirice a tuturor poeţilor înşiraţi mai sus, pe austriacul Jesef Weinheber, care păşeşte astăzi pe linia unor clasici, isbutind să des! prin marale-i talent şi prin munca lui de artizan disciplinat, un întreg oare de-aibia în ultima bucată de t'mp a fost preţuit şi dincolo de cercul cunoscătorilor, împrăştiindu-se în toate locurile unde există un înţeles pentru slova germană, atrăgând în acelaşi timp atenţiunea asupra unui poet mare, deplin format şi profund original. Avem convingerea că opera lui Josef Weinheber va da rod .greu şi ales, lăsând în urma ei o dâră de lumină de care întotdeauna va trebui să se ţină seama. Nouă, nu putem decât să ne dorim ca opera sa să fie făcută cunoscută, siguri fiind că va stârni şi la noi preţuirea şi surpriza pe care a stârnit-o în Germania. Şi-apoi, poeţii dela noi vor putea descoperi un nou continent liric, în strofele acestui poet de-o singulară şi strălucită factură. ŞTEFAN BACIU LITERARĂ — Cotruş a trăit prin inspiraţiile sale în duhul etern al pământului strămoşesc, chemând din îndepărtatele zări accentele tari ale istoriei noastre. Poezia lui Cotruş, în toată esenţa şi sensurile ei, este poezia unui ardelean. Adică a unuia care-şi are rădăcinile în trecutul viforos a celei mai chinuite ţări din câte s’au pomenit vreodată şi care păstrează totuşi cea mai dâr-zâ, cea mai neînfricată şi mai clocotitoare putere de viaţă în spiritul obârşiei. Peste crunta suferinţă a împilărilor vrăşmaşe, a crescut mai hotărâtă şi mai tare forţa de împotrivire faţă de asupritorul sălbatic şi dârzenia de a ••amâne pe poziţia începutului cu buchetul intact al virtuţilor. De-aici natura temelor, duritatea şi energia versurilor sale. Cotruş e un poet ardelean şi el nu-şi poate afla asemănare cu niciun poet al altui neam, fiindcă niid istoria Ardealului, nu seamănă cu istoria altora! Mediul din oare vine el este o extraordinară frescă de slbudum şi eroism, de luptă cu puterile răului, ale cruzimii şi nedreptăţii oarbe. 'Sufletul lui' s.e agită înfiorat de tristul destin al fraţilor săi. Deaceea poezia sa 572'' © BCU îşi are isvoarele în istorie, ss!u în evenimentele contemporane care fac să palpite inima neamului. Rapsodia valahă a ţâşnit — sântem siguri — din îngrijorarea zilelor care au premers arbitrajului dela Viena. Poetul, cu un sentiment de cumplită răsvrătire, a vrut să opună acelui ceas negru, trăsnetul adevărului nostru şi imaginea vie «3 oeeace sântem aici din epoca gloriei traiane. Cu chipul acesta, poemul seamănă a fi un manifest de preistorie şi istorie românească. începutul cuprinde o invocaţie în care se vorbeşte despre zămislirea poporului nostru şi despre drumurile Romei, cu înge-nunchierea Dacului în faţa cetăţii eterne. Poetul îşi arată volbura inimii şi dorul de a merge la obârşie, în versuri de un neastâmpăr halucinant: Şi-aş vrea, cu dorul — lunatic lup —■ din codri veacurilor să mă rup... să trec din poartă’n poartă, prin vremea moartă, din uşe în uşe cu sandale ori opinci de cenuşe... cu veacurile sub picior, să mă opresc l’al timpului isvor. cu bruscă brîncâ bătăuşe... să smulg a clipelor cătuşe.. să bea cât va vrea. setea mea aspră, fierbinte, din toate apele aducerii aminte... In această vrere de întoarcere, poetul invoa-câ puteri colosale pentru a răvăşi timpul şi o-rânduelile lui şi se ridică din umilinţă cu se-meţie, pentruca : ,,veşnicia s o privesc în faţă"... sau: „proptit pe uitătura-mi ca pe-o puşcă, s’ating — cuib de paing — nevăzuta, noptatica, năzărită urmă”... . Aici ar vrea să audă întâiul pas şi întâia vorbă a neamului, întâiul ţipăt al celui născut „dintr’un aşternut de aspră dacă şi de oştean roman”. Ar vrea să vadă înălţându-ise umbra lui Tradan, icetăţile romane, iar pe Decebal din munte să-l scot cu curajul lui tot si’ntr’o învolburare fără seamăn, ca un proroc, în cântece de foc — peste neam, peste ţară să-l seamăn... Pe urmă începe să se desfacă istoria şi neamul să meargă mai departe, înrudit ou natura pământului de rostul căruia e legat. 573 veac de veac, ne’ncetat ~ muntele fostu-ne-a pat. **••* •«** stâncile pe c'ari văzduhul norii şi-i cerne si cu mână de vifor cetini aşterne, fostu-ne-au perne, perne eterne... candelă fostu-ne-a luna, goarnă: furtuna... Ocupaţiile strămoşeşti, plugăritul, cositul, păstoritul, sânt prezentate cu semnificaţie mitică şi răsboinică. pentru o permanentă identificare cu spiritul Romei, precum şi ca de-aici să rezulte veşnica rămânere a daco-romanuiui, pe care, dacă s’ar întoarce acum Decebal şi Traian, nu 'l-ar găsi cu nimic schimbat, nici la fire, nici la făptură, nici la Vorbă, nici la port, nici la muncă şi obiceiuri. Ca virtute răsboinică, şi-a dovedit vrednicia prin luptele purtate şi neamurile pe care le-a înfrânt pentru totdeauna. Din viforul urgiilor trecute, Roria rămâne ca 'cea imati tare forţă a eroismului şi bărbăţiei noastre: sângele lui, sângele lui mai tare ca tăria oţelului, în clocotitor puhoiu s’a revărsat în sângele din noi... Cu acest» sacre mărturii, poetul ise’ntreabă „ţipă lung, prelung” după-un răspuns: cine te-ar ■putea rupe vreodată’n două, — Romă de veci, -Romă nouă?! întrebarea aceasta îl chinueşte, îl muşcă de inimă şi-l doa're. Ar fi cu putinţă ca porunci latine, să isdrobească în noi „Romele noastre din totdeauna ?!“... să ucidă „toţi Traianii fără moarte din noi” ? ! Şi cum precizează în slove tari rostul românesc la hotarul latinităţii răsăritene, vede creşterea neamului în ziua de mâine, într’o eroică putere de luptă, de muncă. de biruinţă şi cântec, ca’ntr’o legendă ce va să vie, când se vor călca în picioare nedreptăţile de azi: peste prăbuşiri ce faţa lumilor o schimbă, vorbi-va cu Carpaţii, cu Bugul, cu Dunărea, cu Marea Neagră, şi cu Dumnezeu, ca’ntr’un nou apocalips, de-apurerea, aceeaş limbă, în care-şi cântă azi furtunile şi-aleanul neamul meu... © BCU Poemul care este cu adevărat o rapsodie prin elementele tumultuoase ce le cuprinde, are pe lângă orgoliul măreţiei latine, pe lângă bărbăţia dateă şi dârzenia noastră seculară, un sentiment de jicnire care se arată în partea doua. In lirica lui Ootruş, sentimentul acesta capătă o valoare istorică, fiindcă el poartă pecetea evenimentelor dureroase din care s’a născut. Rapsodia valahă e o operă de mărturisire dar şi de atitudine şi e poate unul dintre cele mai tari documente care înregistrează protestul surd al sufletului românesc în clipa Aceasta de înăbuşire a celor mai ţipătoare dureri. PAN. M. VIZIRESCU * * iMIHAIL CELAEIANU : DIAMANT VERDE; (Ed. Cugetarea). — Apropierea dintre Diamant verde all lluiil Mihaiil Celarianu şi Donna Alba a luii Gib. I. Miihăescu este evidentă pentru oricine. Schema, ideală în ambele romane este aceiaşi:: cucerirea unei femei, în aparenţă inaccesibile. iCSa şdi Mihai Aspru, doctorul Octavian .Peleş e fascinat de apariţia turburătoare şi ciudată a unei femei, aci. Viorica Stamilan, frumoasă şi cochetă : ca şi acela, acesta se angajează într’un încordat elan spre a înfrânge indiferenţa femelili şi a şi-io supune. Nu e vorba totuşi de o .imitaţie, ci mai mult de o asooiene prin contrast. Fiindcă îndată ce am constatat similitudinea iidcdli centrale a celor două romanei, tre. bue să ne depărtăm în deosebiri. Donna Alba era o femeie cu un bogat conţinut sufletesc, a cărei1 atitudine exterioară se manifesta distant, aristocratică, dispreţuitoare chiar, în nsiciun caz înicurajantă. Viorica Sta-nian este un fel de păpuşă răsfăţată, femeie cinstită însă cochetă, lipsită de conţinut sufletesc, trăind numai în exterior şd în permanentă jucându-se ou cei din jur. Pe când Donna Alba -era o femeie în adevăratul înţeles ©1 icuvâmtu-tai, pasionată şi pasională, aşteptând bărbatul energic şi îndemânatic oare să ştie să dezlănţuie toate posibilităţile erotice ale sufletului elv Viorica Standan e un mecanism frumos, lipsit de aptitudinea iubirii şi a dăruirii totale, pentru care viăţa e doar prilej de satisfacţii burgheza, mărunte, fără mari semnificaţii. Ea tră-eşte într’un încontinuu joc inconştient şi periculos. Aceiaşi deosebire şi între eroii) celor două romane. Mihai Aspru era un mascul îndârjit, înzestrat ou o voiiinţă uriaşă, iau o ambiţie sore-liană şi cu o inteligenţă foarte ascuţită, tip de oltean ahil şi stăruitor, oare îşi urmăreşte fără cruţare obiectivul propus, aşteaptă cu răbdare momentul potrivit şi' creiază el însuşi situaţia eane-1 poate duce la izbândă, cucerind prin faptă dreptul la femeie şi la iubirea ei, — doctorul Octavian Peleş este un refulat şi un timid, în orice caz un nătărău. Lipsa de tact şi de bun simţ în maniera folosită faţă de Viorica* ni-1 descoperă lipsit de Inteligenţă. La Roche-fouicaiuld scrie : „Un honnete homme peut âtre amoureux comme un fou. mais non pas comme un sot“. Octavian Peleş e îndrăgostit ca un prost. Paralizat de femeie ca o victimă de privirea unuil şarpe, el n’are nici răbdarea de-a aştepta, nici Iscusinţa de-a provoca fapta car# să-i aducă posesiunea obiectului dorit. Nici faptul că asemeni lui Mihai Aspru ca-re-şi porecleşte iubita ou mumele imaginar de Donna Alba, O. Peleş îi spune Diamant verde, midi faptul că până ia urmă eroul izbuteşte să-şil atingă scopul, mu ne poate face să concludem la o identitate, sau 3ia o influenţă sub-canştiemtă deoarece diferenţa apare mai categorică în soluţia finală. Pe când cucerirea Donnei Alba aduce bărbatului satilsfacpa şi a faptei încununate de succes, dar şi a trezirii în femeia iubită a unui sentiment corespunzător, Octavian Peleş se desparte de Viorica Staraian decepţionat chiar de prima îmbrăţişare : femeia i se revelă : infe- rioară aceleia pe care şi-a imaginat-o el. Realitatea nu corespunde idealului. Mihai Aspru urmărea un ideal de care era sigur şi care nu l-a înşelat. Peleş îşi închipuise femeia, altfel decât era în realitate. Posesiunea ei îi! aduce desgus-tul. In fcind nici nu putem spune că Peleş la cucerit femeia căci în scena în care Viorica a-hxnge să i se dea mu el a convins-o cil ea s’a convins să încerce o experienţă, ilar atitudinea bărbatului, cerşetoreaseă şi umilă, e deadreptul stupidă, în orice caz ridicolă. Adevărul e că, pe când romanul lud Gib. I. Mihăescu era reprezentarea unui eliani volitiv conştient de obiectivul său şa! perfect organizat, Diamant verde ne descrie curba ascendent-des-cendentă a unei halucinaţii. Octavian Peleş de fapt nu iubeşte, ci este uin obsedat, nu trăeşte o pasiune ci adtiivează într’un fel de transă hipnotică, Atracţia, exercitată asupră-i de Viorica Stanian e într’un fel aceia a lumeii flăcări aisu-pra unui fluture, dar a, unul fluture foarte mare şi puternic care nu-şi arde el aripile ci stinge flacără cu bătaia lor. Pentrucă dacă pentru Octavian Peleş goana după Viorica e un episod, o experienţă, căreia revelaţia frigidităţii şi fizice şi sufleteşti a ei, îi punea capăt, pentru ea aventura sfârşeşte în 574 © BCU tragedie. Invitată de insistenţa lui Peleş să reflecteze asupra propriei sale existenţe, Viorica Stamilam descoperă vidul său sufletesc, imcapa-oiitateia sa de a iubi şi când vede că pasiunii lui P-eles niu-i poate răspunde, că ea rămâne rece, că bărbatul acesta ca şi cel legitim n’a putut tireză In ea nicio fibră autentică de viaţii ajunge ra sinucidere Pentru a ne sco-aite mai bine în relief imu-m-anitatea Viori-chili-, autorul i-a pus în faţă imaginea Magdalen-ei Răsvan. Mult mai consistentă ca figură literară, ea e tipul adevăratei femei, capabilă de dăruire totală, fără pretenţie matrimonială, capabilă de sacrifiiciu şi suferinţă. După o convieţuire în -concubinaj ou dr. O. Peleş timp în care ea l-a iubit cu sinceritate şi devoţiune, acesta trece prin aventura cu Viorica Stanliian, pentru ca, eliberat de ea, să revină la iubirea şi la femeia, adevărate. (Economia romanului suferă foarte mult. Pentru îi'deela fundamentală a lui extensiunea dată vieţii Magidalenei, personajului Miron, fiul ei, precum şil episoadele cu liceenii care vor să fugă în America, sunt fapte care îngreuiază mersul acţiunii şi concentrarea necesară genului de analiză 'întrebuinţat în prezentarea cuplului Viorilca-Peleş. Ele nu slujesc întru nimic ideea cărţii. Autorul nu s’a hotărît, cred, pentru genul de roman pe care să-l scrte, aşa încât cartea pendulează între romanul de pură analiză şi acela pur epic, fiind pe rând sau a-mestacat şl unul şil celălalt şi până la urmă hibrid, fiind că sudura între ele se produce foarte rar. Romanul ar fii trebuit să se desfăşoare pe două planuri! împletite şi de fapt -cele două planuri nu se ating. Şi apoi autorul a dat halucinaţiei lui Peleş şi goanei luii după Viorica o atât de mare extensiune încât interesul pentru cele două planuri e inegal, cel pentru cuplul Paleş-Viiorica fiind foarte mare, planul Mag-dalena-Peleş, de unde acesta lipseşte, fiind prezent numai retrospectiv, în comentariu şi a-miilntire — căzând în secundar şi devenind mai de grabă balast pentru urmărirea celui dintâi. Că romanul e stângaieiu compus o mai dovedesc şil alte fapte, pe un al treilea plan, care pultea ou desăvârşire lipsii, căci effie nu tse încadrează de (Boc firesc si organic în atmosfera icăr-tdiij, ica spre -ex : nebunia servitoarei lui Peleş sau aventurile personale ale lui Milron care