GÂNDIREA ANUL XIX—Nr. 7 SEPTEMBRIE 1940 SUMARUL: SCURTĂ RECAPITULARE NICHIFOR CRAINIC: Scurtă Recapitulare...........465 RADU GYR : Balade...............................470 ION PILLAT : Credinţă ..........................474 VICTOR PAPIIJAN : O Kati oarecare .... 475 GH. TULEŞ : Poesii .............................482 ŞTEFAN BACIU : Poesii ..........................487 GR. TAUŞAN: Cugetare şi acţiune.................489 VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA : Condac. . . .493 OCTAV SARGEŢIU : Poesii.........................494 PETRU P. IONESCU : Preliminariile cunoaşterii . . 497 IDEI, OAMENI, FAPTE RADU GYR: Literatura românească în manualele di- dactice ......................................505 NIŢA MI HAI: Statul şi sectele....................506 MARIANA IONESCU : Cetăţi şi Himere.............509 CRONICA LITERARĂ SEPTIMIU BUCUR : V. Vodculescu: întrezăriri.—Gher- ghiinescu-Vania: Priveghetoane Oarbă.........511 GEORGE DUMITRESCU: Virgil Carianopo! Scară la Cer. — Ladmiss-Andreescu : In ţara cerului . . . 515 CONSTANTIN STELJAN: Ion PiUat: Umbra Timpului 516 GH VRABIE: D. Caracostea: Semnificaţia lui Titu Ma- iorreseu. - . • -.........................518 CRONICA MĂRUNTA S. B.: Revista Fundaţilor Regale....................519 ŞTEFAN BACIU : Profesorul Ion Petrovicd ..... 520 EXEMPLARUL 30 LEI © BCU GÂNDIREA SCURTĂ RECAPITULARE DE NICHIFOR CRAINIC Scriu aceste pagini în timp ce mă zbucium încă pe un fotoliu ministerial. De două luni durează zadarnica frământare. La 4 Iulie, când am fost silit să mă travestesc în această demnitate, Basarabia era răpită, iar Bucovina sfâşiată pe jumătate. De când sunt eu aici, Cadrilaterul a fost cedat fără discuţie, iar inima şii pământul Ardealului au fost rupte în două. Am pierdut mai bine ca o treime din ţară şi o bună treime din populaţie, dintre care numai fraţi de acelaş sânge cu noi vreo patru milioane. După cedarea Cadrilaterului, aflată ca fapt împlinit chiar de noi miniştrii, am demisionat, înţelegând că nimic nu se mai putea repara din ceeace era hotărît să fie dezastrul României. Demisia mi-a fost respinsă : trebuia să fim solidari în consfinţirea tragediei statului nostru. M’am simţit toată această vreme, lungă cât două veacuri, ca un biet om neputincios, forţat totuş să sprijine cu braţul, în absurd, colosul unui Blockhaus în prăvălie ! Dece mi-o fi dat mie Dumnezeu acest blestem ? Să ispăşesc păcatele altora ; să pun numele meu pe crime săvârşite de alţii! Cu nimic nu mă simt vinovat şi tocmai de aceea nici prin gând nu-mi trece să mă des vino văţesc. Ştiu foarte bine că tragedia României, sub atotputernicia europeană a Germaniei şi Italiei, nu e decât consecinţa logică a nenorocitei politici anglo-francofile, pe care a făcut-o unilateral şi orbeşte democraţia română. Eu n’am fost niciodată francofil şi cu atât mai puţin anglofil ; iar democraţia nimeni n’a demascat-o cu înverşunare mai desinteresată, în toată monstruositatea ei, de douăzeci de ani încoace, ca mine. Acum un deceniu, când a venit Carol II pe tronul României, eram un biruitor, fiindcă luptasem pentru cauza lui ca puţini alţii. Aş fi putut să beneficiez de toate graţiile, de toate onorurile, de toate bogăţiile, sub această domnie de pomină, care s’a început în delirul mulţimii şi s’a sfârşit în catastrofa neamului meu. N’am vrut s’o fac ; şi n'am făcut-o cu o încăpăţânare în stare să desamăgească pe cei din urmă prieteni, cari scontau şi ei beneficii din situaţia pe care aş fi avut-o. Dela început, m’am aşezat deacurmezişul practicelor acestei domnii. împotriva oricărei aşteptări a tinereţii noastre înflăcărate, ea venea să aşeze tronul peste hruba francmasonică, lângă tron iudaismul, iar deasupra anglo-franoofilismul genevez. Ca să rup coaja aparenţelor de pe aceste bube ce aveau să infecteze viaţa lăuntrică a României şi să ducă la prăbuşirea de azi, am înfiinţat ziarul Calendarul. Mi-a fost dat să am cel 465 © BCU dintâiu curajul nebun de a ataca francmasoneria, când ea se ascundea în purpura regală ; mi-a fost dat să am cel dintâiu curajul nebun de a înţepa pistruii iudaici de lângă tronul ţării; de-a mă încăiera absolut cu toate partidele democratice ; de a înfiera pe toţi marii nelegiuiţi pi vieţii publice ; de a zvârli dispreţul în obrazul augustei camarile. Nu eram ,un revoluţionar. Neam de neamul meu ţărănesc n’a ştiut ce e aceea republică : — o concepţie politică de mahala ! In naivitatea mea, care era totdeodată curajul meu, voiam numai purificarea monarhiei dej paraziţi naţionali şi de insanităţile internaţionale. A.veam un Rege tânăr şi inteligent; îl voiam al duhului autohton şi al unei generaţii tinere care, urând francmasoneria şi iudaismul, dispre-ţuind democraţia şi internaţionalismul, să clădească sub comanda lui, a Regelui, o ţară nouă din România Mare. . Nu eram un negativist ca atâtea strălucite spirite diabolice. In locul a tot ce trebuia dărâmat, propuneam soluţii care, abia după atât amar de ani, au căpătat actualitate în nenorocita noastră patrie. Democraţiei îi opuneam corporatismul. Un singur citat din sutele de articole câte le-am scris : •' „Ceeace trebuie să reţinem încă odată, din aceste dureroase (întâmplări, noi cari suntem convinşi că partidele politice au adus ruina României, e că aceste partide, deşi nediferenţiate fundamental în doctrinele şi programele lor, şi semănând ca două picături de apă chioară în practicele de guvernământ, se dovedesc a miia oară incapabile de un (minimum de sacrificiu când e vorba de salvarea patriei. In faţa acestui adevăr verificat din nou, se impune o altă orientare, categorică, pentru viaţa noastră politică. Şi anume : statul corporativ, singura reprezentare organică şi reală a ţării la cârma statului. întregul spirit al vremii merge îin această direcţie azi, când democraţiile fracţionate (în partide au intrat pretutindeni în faza amurgului definiţiv“. Acestea le scriam când era o crimă să vorbeşti în România de corporatism : la 10 Iunie 1932 f „ In faţa partidelor politice, care au ruinat ţara, propuneam formaţiunea unică -şi exclusivă a tineretului. Un singur citat din sutele câte le-am scris : „România noastră, adânc ruinată de spiritul politicianist al cluburilor, are nevoie de o fundamentală transformare a vieţii politice. De unde să aşteptăm această transformare ? Dela miile de oameni curaţi, rămaşi în afara partidelor. Şi mai ales dela tineret. In sufletul acestui tineret se repercutează sentimentul tragic al dezastrului de azi. Dar tot acest tineret, în virtutea miraculoasei taine a exuberanţei lui vitale, poate provoca marea mişcare de reacţiume mântuitoare. Cu o condiţie neapărată : organizarea lui independentă împotriva cluburilor care au ruinat România. Italia e creată de tineri... Germania se ridică uriaşă !din prăpastie pe umerii tinerilor. Tineri ai României, unde sunteţi ?“ Acestea le scriam la 26 Iunie 1932, când Garda de Fier, susţinută fără limită, era abia la începutul organizării. Acum 9 ani, când predicam de unul singur în publicistica noastră aceste idei, ele apăreau atât de noi şi de neobişnuite încât toată oiuper-căria profeţilor de azi nici nu le bănuiau măcar însemnătatea. Corporatism şi partid unic — partid unic al tineretului, iar nu al colecţiei de estropiaţi ai cluburilor politice ! — amândouă aceste idei năzuiau la organizarea modernă Şi la regerarea morală a vieţii interne româneşti. \ In ce priveşte politica externă a României, predată pe atunci în braţele Franţei şi Angliei, şi dormind dusă sub păienjenişul Societăţii Naţiunilor ca fecioara din poemul eminescian, fără îndoială că vechii cititori ai Calendarului îşi aduc bine aminte 466 © BCU Cluj, de campania îndelungă împotriva Franţei, arătându-i putreziciunea morală, împotriva Genevei şi a mondi alismului ei, demonstrând imposibilitatea de a fi pus în practică ; aceiaşi cititori iîşi amintesc desigur avalanşa articolelor despre Italia mussoliniană, articole ce constituiau pentru publicul nostru revelaţia unei ţări şi a unei ordini politice cu totul noi, şi fot astfel potopul de articole despre naţional-soci a!ismul german încă de pe când acesta nu ajunsese la guvern. - De acum nouă ani, şi înaintea oricui în ţara noastră, am luptat pentru o politică de apropiere de Italia şi de Germania cu scopul de a contrabalansa revizionismul maghiar ce căuta să se sprijine pe aceste ţări. Iată ce scriam la 21 Octombrie 1932 despre raporturile noastre cu Italia : „Anexaţi total ,Ia politica Franţei, am neglijat total Italia. Un prieten sosit dela Roma, cu legături în anturajul Ducelui, îmi spunea zilele trecute că d. Mussolini, întrebat asupra raporturilor cu România, a răspuns : „Italia a făcut tot posibilul să se apropie de România, dar România a făcut tot posibilul să se depărteze de Italia4*. Aceasta e situaţia reală. Iar Italia a îmbrăţişat cauza Ungariei... România nu are nici un fel de politică externă proprie. Predată Franţei, ea a renunţat la orice iniţiativă. O diplomaţie e însă într'adevăr diplomaţie întrucât nu se culcă pe o ureche ci, în afară de constelaţia actuală în care se găseşte ţara, îşi creează negreşit legături în partea cealaltă. Situaţia noastră geografică şi spiriţul însuşi al istoriei noastre politice ne obligă la o echilibristică perpetuă în legăturile cu străinătatea. Să fim pregătiţi pentru orice eventualităţi. Dar noi, pentru a fi pe placul Franţei, care ne tratează ca pe o simplă colonie, am renunţat la orice iniţiativă, la orice activitate diplomatică, la orice urmă de politică externă proprie44. Am fost după aceea în Italia, în 1933 şi 1934, am avut cinstea să discut îndelung cu Ducele eventualitatea unor raporturi strânse între dânsul şi ţara noastră şi ştiu cât erau de dorite aceste raporturi şi ce foloase imense am fi putut să tragem din ele. Ca o concluzie a ultimei convorbiri, din August 1934, Benito Mussolini mi-a repetat de trei ori următoarea frază cu dorinţa s’o transmit Regelui Carol II : „Spune din partea mea Regelui României că e necesar să se debaraseze de democraţie, care va fi nenorocirea lui, şi să îmbrăţişeze fascismul, care va fi salvarea lui“. Cum eram un ciumat, n’am putut transmite direct acest profetic avertisment. L-am încredinţat unui curtean care, sunt aproape sigur, na avut bărbăţia să-l comunice. Precum am spus, fenomenul german l-am urmărit sistematic cu un an înainte de triumful hitlerismului. Am avut curajul ca în ostilitatea întregei democraţii şi a întregei prese iudaice şi iudaizate, să public încă de pe atunci (în Calendarul o serie de interviewuri cu fruntaşii naţional-socialismului german, provocându-i să se exprime singuri despre eventualele relaţii ale Redchului cu România. Comentând interviewul d-lui von Tecken, scriam la 11 August 1932 : „De câtă va vreme fenomenul german se menţine pe primul plan al atenţiei europene. L-am urmărit şi-l urmărim) cu încordată luare-aminte, fiindcă suntem convinşi că el poate fi dintr’un moment întraltul determinant pentru viaţa de mâine a continentului. Din vastul rezervoriu german, care clocoteşte de frământările politice, sociale, economice şi naţionale, cele mai adânci din câte se cunosc astăzi, poate să zbucnească un nou războiu, poate să răsară o marej biruinţă împotriva comunismului, poate să se închege forma cea nouă de viaţă social-economică în stare să înlocuiască regimul democraţiei capitaliste, azi în completă derută. Mobilitatea spiritului german în continua devenire e susceptibilă de noi forme de viaţă în măsură mai mare, comparată cu spiritul altor, popoare europene“. In 1933, Adolf Hitler era stăpânul Reiolmlui Relaţiile eu noua Germanie ne interesau cu atât piai mult. Am publicat în Calendarul un lung şi foarte interesant interview cu d. Alfred Rosenberg, care era doctrinarul politicei externe naţional-sociaîiste. Comentându-1, scriam la 7 Mai 1933 : „D. Alfred Rosenberg crede că tot complexul de probleme ale ţărilor din bazinul dunărean se poate rezolvi pe cale paşnică şi amicală. Germania participă la soluţionarea lor „desinteresat şi obiectiv’’. Noi ştim ce însemnează pentru economia germană bazinul dunărean, care constituie pentru ea un obiect de intens studiu şi încordată atenţie. Ştim iarăşi ce însemnează pentru noi, pentru economia noastră, Germania Pentru o ţară agricolă şi neutilată ca România, Germania industrială nu. poate fi indiferentă ; şi invers. „Puteţi fi sigur, zice dânsul, că România va avea un rol corespunzător forţei şi importanţei sale în măsurile noastre eeotnomiee“. Noi mai ştim însă că Germania bitleristă urmăreşte o foarte strânsă legătură între politic şi economic şi că, deci, relaţiile economice vor fi regulate de cele politice. Totul atârnă de atitudinea politică a României faţă ide noul regim german. Intrând în joc însăşi interesele noastre vitale, nu ne putem îngădui luxul de a simula, ca pană acum, faţă de Germania, atitudini ce sunt ale altora şi n au dece să fie ale noastre’. Planul d-lui Alfred Rosenberg s’a realizat exact „pe cale paşnică şi amicală“, aşa cum l-a anunţat ila 6 Mai 1933 ; cu deosebirea că noi am rămas surdo-muţi la oferta de „relaţii cordiale" ce ni se făcea atunci. Continuând să facem jocul Franţei şi Angliei, am pierdut, după Basarabia şi Bucovina nordică, jumătate din Ardeal. Aşteptând convertirea noastră, Germania bitleristă nu se exprimase niciodată în favoarea revizionismului maghiar. Calea era deschisă larg pentru un acord intre România şi noul Reich. Acest acord l-am cerut categoric la {4 Iulie 1933 : „Nu cunoaştem nicio declaraţie germană cu privire la tratatul dela Trianon. Cunoaştem, dimpotrivă, declaraţiile d-lui Alfred Rosenberg, conducătorul politicei externe a partidului naţionabsocialist german, făcute Calendarului, prin care „noul imperiu", adică regimul hitlerist, doreşte cele mai cordiale relaţii ,cu România. E dela sine înţeles că aceste cordiale relaţii nu presupun revizuirea tratatului dela Trianon, adică revizuirea graniţelor României. Germania nouă, revizionistă în .vederea Coridorului, a păstrat o prudentă şi semnificativă rezervă în ce priveşte tratatul dela Trianon, pe care Ungaria furibundă l-ar voi sfărâmat de pumnul german. Berlinul ne pune la îndemână posibilitatea de a, lua noi iniţiativa. Lichidarea revizionismului maghiar atârnă în mare parte de un viitor acord de colaborare mai strânsă între România şi Germania, acord pe care, noi îl concepem în spiritul Genevei’. In spiritul Genevei, care domina pe atunci politica internaţională, dar care îngăduia totuşi asemenea acorduri. Rezumând, prietenia faţă de Germania, pe care o preconizam de unul singur, se întemeia pe două argumente : unul, interesul economic ; al doilea, contrabalansarea revizionismului maghiar. „Adevărul acesta, — scriam — dacă nu-1 înţeleg democraţii noştri anacronici şi străini de spiritul nou al vremii, îl înţelege perfecţ tânăra Românie naţionalistă'*. In numele acestei tinere Românii naţionaliste, îl formula în 1937, pnntr'un răsunător manifest, Corneliu Codreanu. România democrată, România maimuţelor Parisului şi a lacheilor Londrei a rămas şi de această dată surdă şi ;mută. Italia şi Germania de acum nouă ani alcătuiesc Axa de azi, atotputernică prin forţa spiritului 468 © BCU Cluj şi a braţului. Catastrofa noastră devenise inevitabilă. Cu o nedemnitate care egalează nepriceperea anterioară, am cerşit în ultimul ceas garanţiile pentru un biet itrup cu mâinile şi picioarele tăiate. Aceste garanţii se puteau obţine însă demn şi folositor» pentru o ţară neciopârţită, dacă democraţia română ar fi înţeles la timp să facă politica intereselor patriei. A făcut-o, în schimb, pe aceea a tuturor trădărilor şi a tuturor crimelor. Eu am fost asvârlit în temniţă, târît la judecată, ruinat, interzis, ţinut un deceniu la periferia vieţii, ca un' câine aruncat pe maidan : iar tânăra Românie naţionalistă — secerată în floarea inteligenţelor ei şi a junsă cadavre expuse la răspântie. Doamne, dece mi-ai dat mie, care am trăit gloria României Mari, blestemul să văd această catastrofă, ce cutremură până şii mormintele martirilor ? 469 © BCU BALA D E DE RADU GYR BALADA TÂLHARULUI VÂNDUT DE O MUIERE Murgu-i priponit, erăeşte, cu ţăruş de nestemată... In tăcerea tămâiată, stuful serii se sfinţeşte Burduşel cu vin ridică 'braţul, dârz la haiducie. Lin prm chică îi adie crini subţiri de ibovnică, albe degete uşoare ca o apă, ca o voaltă. , Parcă vântul dinspre baltă i-a trecut prin păr o boare. Tot mai albă, tot mai lină, luna ’ncepe ’n cer să crească. Ce prescură îngerească Sfinţii şi-au adus la cină? Cine-mi şade colea jos sub rotat alun umbros ? Poate-i Toma Alimoş, _ poate-i alt haiduc pletos de prin Ţările de Jos... Dulce-i vinul ca de miere, dar mai dulce ’n trup pogoară ca un cer, ca o vioară, dulcea gură de muiere... Tac pistoalele cu ghinturi. Spaima beizadelelor doarme ’n grija stelelor, muiereşte, în alinturi. Numai ochii ibo vnicii ard a veghe şi-a iscoadă. Cu arginţi, conduri, broboadă, o momiră veneticii. Curge noaptea ’n porumbişte, un gilort de chilimbare. Greu începe Carul-Mare peste ţară să se mişte 470 Şuer şerpue ’n virugă, — . şuer, limbă despicată... Târfă şi căţea spurcată din aluneci de sub glugă, şi te furi fără vestminte mângâierii unduioase care-a încleştat, fierbinte, coapsa ta cu tiparoase Semn. Târâş, pe brânci, serdarul cu prăselele ’ntre dinţi. — Na găteală şi arginţi, spune, unde e tâlharul ? Cum ţi-ai stins, hanger, tăişul ? Rece fier, zaci de lingoare? Murgul dacă nu tresare, nu clipeşte nici frunzişul. Somnul: ipingea de nuntă... Dar din umbră, ucigaşe, mâna de serdar vrăjmaşe, furişându-se, se ’ncrunită. Alelei, cuţit cu ghiară scormoneşte ’n măruntae! Din buric la şale tae, varsă maţele afară Sare somnul arc şi praşte, şi gâtlejul, ars de sgură. scuipă sânge şi înjură de luceafăr şi de paşte. Pântecele, ca burduful se deşartă chiag şi fiere. Când haiducu-a prins să sbiere. plâng alunii, geme stuful, — Muica ta de os mişelnic, nai o clipă de zăbavă? Cu făptura ta mârşavă vin’ la trântă ’n loc prielnic... Ci mişelu’n şea — nălucă — fuge viscolit de lună. Bâjbâind, mâna haiducă şerpii maţelor şi-adună, strânge lat chimir de piele peste pântec, peste şale. Cu oftat adânc din foaie: — Nu te-oi prinde, pui de lele! Vifor când în şea s’aruncă, clocot fierbe ’n ududae, Ard copitele văpae, goana: trăsnet peste luncă... Şi l-ajunge ’n vad, sub saleă. Pe mişel din subsuoară mi ţi-1 tae şi ţi-1 sboară umăr, bereglej şi falcă. Sare tigva ca o şiţă. - Stă haiducul. De-a călare, strânge brâul şi mai tare peste-a maţelor arşiţă Cleşte, dinţii. Gura, tină. Trupul se sgârceşte ’n şea: — Ah, năpârcă şi căţea, căpiat cel ce se ’nchină gurii dulci, coapsei viclene...“ Sus, pe boltă, femeieşte, stelele clipesc din gene, luna ca o coapsă creşte. Strâns în chingă şi călcâe murgul scapără. Zăvoae şi dumbrăvi, pieptiş, le tae. Noaptea scutură tămâe. — Unde te-ai ascuns, muiere, fire-ai tu alimănită! Mai ştii şoapte cu ispită? Mai ai vrăji şi îmbiere? Că la brâu scrâşnesc junghere, arde ţeava ghintuită... Şi o află ’n stuf ascunsă, cu găteli şi cu broboade... Când o scoate-afar, de coadă, urlă târfa ca pătrunsă. Se blesteamă şi se jură, păru-şi smulge, cere mila. Ochii lui se ’ntorc în silă, pumnu-o fulgeră pe gură... Trei pistoale ’n ibovnică scuipă plumbi fierbinţi şi tuci. Dinţii muşcă ’n praf, năuci, — dârz, satârul se ridică, şi când cade rece, sânii sar gutui tăiate ’n două. Carnea dulce ca de rouă stă momind de-acuma cânii. Zace ’n pulbere jilavă smârc de ciunte mădulare: mincinoasa sărutare, mângâierea cu otravă. Lângă leşul scârbav, — vine moarte grea pentru haiduc. Ca un suc amar de nuc, trist, luceafărul venin e. Brâul, ud de sânge, scapă măruntaele afară. Zorii, tremurată apă, plâng albaştri peste ţară. Prăbuşit pe-o rână, lângă dragostea ce l-a vândut, — bulgăre, oftatul, lut, şi bulboci de sânge ’n tângă. — Jelui-m’aş şi n'am cui, jelui-m’aş dorului. Insă dorul gura-ţi tinde, te sărută şi te vinde. Jelui-m’aş dragostei, dragostei şi pacostei. Dar şi ea te vinde ’n grabă pe-o brăţară şi-o podoabă. Jelui-m’aş nopţilor, lunii şi drumeţilor. Noaptea vine, noaptea trece, luna-i sloi de ghiaţă rece, iar drumeţii trec şi ei, trec cu inimă de stei, Şi se duc, râzând, departe, râd de lacrimi şi dc moarte... Jelui-m’aş fiarelor, fiarelor, pistoalelor, numai ele se cunună cu restrişte şi furtună, te ’nţeleg şi te răzbună, Jelui-m’aş codrului, codrului, rumânului. Numai el la piept te strânge, te sărută şi te plânge, — şi pe groapa ta vitează numai codru ’ngenunchiază, înălţând catapeteasmă, plângând smirnă şi aiasmă..." Mor cărbuni de rugăciune în cenuşa cântecului. Tot urciorul pântecului şi-a scurs vinul de tăciune. Moartea, peste mâini şi pleoape, ţese tort de in subţire. Subt albastre patrafire cheamă codrul să-l îngroape. Dar murind, iîn ochi răsfrânge o vedenie de sânge. In ochii haiducului moare umbra Neamului; amăgit de-o îmbiere, târguit pe mahmudele, şi lovit în somn, sub stele mişeleşte, cu hangere... 472 MARELE MUTILAT Sunt jumătate ’nsămânţat în lut, ciosvârte vii sădite în ogoare, prăsilă pentru veacuri viitoare şi rădăcini înfipte în trecut. Târâş, năluca hoitului sărac în cârji schiloadă trece peste vreme-şi umbra mea beteagă parcă geme ca o mustrare crâncenă din veac. Pe străzi de fum mă clatin ca un dric, Râd domnişori cu feţe ca faianţa şi se feresc să nu-mi atingă sdreanţa muierile muiate ’n borangic... Bicisnici plozi, — bieţi umeri de slugoi, cuconi scopiţi, gângave rămăşiţe, vi-am dat un cer înalt peste troiţe, iar voi călcaţi luceferii ’n noroi. Vi-am dat un Neam ca un iconostas, şi-aţi pângărit icoanele senine. Ah. Ţara mea, aş vrea să ’ngrop în ,tine şi braţul ăsta care mi-a rămas! 473 © BCU Cluj C R E D I N Ţ Ă DE ION PILLAT ■ .... Nu vreau» să plângi pământul ce în luptă N’ai ştiut să-l ţii cu moartea, nici părtaş Să chiemi, din Putna legendar arcaş La bocet muieresc cu faţa suptă Ci te înalţ, privind moşia ruptă, Păstor proptit pe armă de ostaş. Vezi sat cu sat, oraş după oraş, Din turma ta duşmanul cum se’nfruptă. Nu rob plecat sub jug şi sub cătuşe Prea bucuros că zile bau. rămas, Nici funerară urnă cu cenuşe. Plugarule, ce ieşi după furtună, Te vreau tăcut şi dârz, cu sigur pas Trăgând sub cer o brazdă ce adună. 474 . .... .© BCU Cluj O KATI OARECARE............................ DE VICTOR PAPILIAN — Timpui, privit în trecut, dâ realităţii perspectivă de spectacol... făcu iîntru târziu doctorul. — Aşa-i... aprobară ceilalţi doi prieteni. ■— Timpul trecut cercetează, critică şi apropie întâmplările întru determinarea cauzelor. . Numai timpul trecut are dreptul să găsească tâlc şi simbol acolo unde clipa de faţă nu vede decât întâmplarea. Se întâlniseră la băi după un răstimp de douăzeci şi trei de ani, şi cum s’au întâlnit s’au şi regăsit prieteni, fiindcă tustrei făcuseră laolaltă războiul, fiindcă erau cam de aceeaşi vârstă şi fiindcă acum erau oameni cu situaţie, unul magistrat superior, altul inspector sanitar şi al treilea profesor de Astronomie. — Iată, de pildă, tu Sorine... Te ştiam ofiţer de carieră şi te-am regăsit celebru astronom... Iar tu, Mirceo, cu toate deosebitele tale însuşiri retorice, te complaci azi în lenevosul scaun de magistrat... — Nu există nicio potriveală între aptitudine şi carieră, ripostă magistratul. — Asta-i adevărat... confirmă doctorul. De pildă, eu am vrut să devin pictor şi am ajuns medic şi... încă medic legist... Şi discuţia se continuă asupra conflictului dintre libertatea vocaţiei şi constrângerea vieţii, fiecare aducând argumente, date şi păreri personale ca să dovedească inutilitatea psihotehnicii şi imposibilitatea unei perfecte orientări profesionale, aşa cum se petrece de obiceiu în discuţiile intelectualilor în vârstă, discuţiuni! amabile şi puţin sceptice, cu mult fond ştiinţific în ele, dar şi cu mult paradox. Şi totuşi, în concluzie trebuia să recunoască : adevăratul eu al insului triumfă ! Cariera este doar brazda eare-ţi dă agoniseala, când nu e un simplu fard! care te înfrumuseţează în faţa celorlalţi. — Aşa-i... completă doctorul. Iată, eu nu pat vedea nimic, până chiar şi trupul cadavrelor ce trebue să autopsiez, decât printr’o privire de artist. Ochii mei corectează toate urîţeniile naturii... Iar tu ai devenit astronom, poate tot dintr’un imbold sufletesc... dintr’un imbold ştiinţific. Schimbarea unei cariere conţine în ea un element dramatic... 475 © BCU Astronomul ridică ochii la bolta înstelată. O îmbrăţişă cu o privire caldă şi drăgăstoasă, ca un grădinar singuratic, grădina plină de roade. — Mie, o femeie mi-a schimbat drumul... Ea m’a pedepsit — căci e vorba de o pedeapsă — cu cea mai amară şi totdeodată cea mai dulce osânda: aceea de a judeca prin propria mea minte... nu prin gândurile celor mulţi. — A fost o iubire puternică?... întrebă magistratul. —■ Nici n’a fost iubire măcar. — E vorba de o femeie deosebită, cu siguranţă... — Nu... de o servitoare... de o Kati oarecare... — Azi îmi dau seama că intrarea neînsemnată a acestei fete în casa mea a avut un rost adânc, un tâlc. Acţiunile mari pornesc dela fapte mărunte... Se găseau tustrei pe bancă, la marginea lacului, fugiţi din limbă cseala cazinoului ca să poată vorbi în voie. Mai cu seamă magistratul era intrigat. Ieri noapte, dintr’un sentiment de discreţie, estompase discuţia pânăce o văzu pierdută în indiferenţă. Dar azi, o mărturisea cinstit, un imbold firesc, poate o curiozitate profesională, îl hotărîse s’o reia. Cine era acea femeie? Cu ce daruri fusese înzestrată ca să poată rupe în două vieaţa unui om? Şi, ciudat... din vorba astronomului nu putea dibui nimic. — Eram locotenent în Târgu-Mureş şi aveam ordonanţă un Basarabean. Ce băiat bun şi devotat... puţin cam prostuţ de moale şi blajin ce era. Astronomul se opri din vorbă, clipi de câteva ori parcă să alunge tot ce era umbră şi părere, şi apoi rămase cu privirea ţintă ca pe o fotografie. — Era un ins caraghios. Mic şi subţire, cu capul umflat ca un cimpoiu, un tip să-l pui în filme de circ, blond şi pistruiat cum rar se găsesc Români, cu nişte ochi ne mai pomeniţi, mari, rotunzi, sticloşi, de culoarea castanelor, ochi de cal... Cei doi prieteni îi urmăreau voirba, şi chipul ordonanţei se înfăptuia parcă bucată cu bucată, ca din creionul caricaturiştilor umoristici. — Tocimai scriam ordonanţei mele, după propria-i dictare, o scrisoare pentru părinţi. Mă găseam la formula obişnuită: doresc ca mica mea epistolă să vă găsească în momentele cele mai frumoase... când uşa se deschise şi înaintea mea se aflară două femei. Era Kati cu mamă-sa. Kati, care din greşală intrase la mine. Se angajase servitoare la proprietăreasa mea... Fără îndoială că mărturisirea lui pornea de-adreptul din inimă, că — deşi oarecum impusă — n’avea în ea nici artificiu, nici poză. Era un om de voinţă astronomul, se vedea după figura lui osoasă) cu bărbia, pometele ţşi arcurile sprâncenelor proeminente, după ochii lui negri, niciodată turburi, după fruntea-i pătrată, încadrată de un păr negru şi des, cu cute verticale deasupra rădăcinii nasului. Şi gura-i subţire, şi nasul drept, şi faţa-i rasă, cu pielea alburie, adevereau^ acelaşi spirit voluntar. Deodată îşi răsuci mâna dreaptă din încheietură. Era un gest obişnuit care parcă provoca un nou acces de voinţă. — Nu e un efect de povestire ceea ce vă spun acum, ci un adevăr. In clipa aceea privirile noastre, ale femeilor şi a mea, s’au prins ca nişte cataplasme de ochii ordonanţei, de ochii aceia de spânzurat. — Era frumoasă ?... întrebă cu interes doctorul. — V’am spus, o Kati oarecare... Azi mi-o schiţez din memorie : o făptura mică, firavă, fără sâni, fără şolduri, cu un chip insignifiant, de un alb murdar, ca şi cum ar fi fost curăţit cu miez de pâne. Avea un nas cam lung, bărbia arcuită şi ochii al- 476 © BCU baştri, mari şi rotunzi. Dar o înfrumuseţa farmecul tinereţii, care umple de conţinut cele mai searbăde profiluri, iar mie îmi poruncea imboldul tinereţii care nu stă să descifreze canoanele frumuseţii... - — Atunci, ţi-a devenit amantă ? — De bunăseamă. Şi acum discuţia se porni asupra rolului servitoarelor în vieaţa erotică a bărbaţilor. Erau ele bune amante ? Nu s’ar fi putut spune. Dar, indispensabile la un moment dat... — Recunoaşteţi, făcu magistratul, că fiecare din noi am trecut pe aici... dar pentru nici unul amorul unei servitoare n’a constituit un caz de conştiinţă... De câtăva vreme astronomul tăcea, privind cu ochi micşoraţi în gol. Nu s’ar fi putut spune unde-i sunt îndreptate gândurile, spre dunga violetă a dealurilor după care urmau petele argintii ale munţilor, sau, lăuntric, în depărtatele ţinuturi ale vieţii de ofiţer tânăr, în camera mobilată cu toate ale ei: patul şubred de nuc, dulapul ce stă mereu deschis, spălătorul de tablă, scaunele cu spetezele rupte,... — De bunăseamă cucerirea n’a mers greu ?... Din nou, astronomul îşi răsuci mâna dreaptă din încheietură. — Vreau să vă rezumez schematic —- iertaţi-mi didacticismul profesional —- timpii acestei drame. i , . — A fost o dramă ? — Da. — Primul timp... Intorcându-mă într’o noapte acasă, am surprins în grădină, îmbrăţişaţi, pe Kati cu ordonanţa mea. Să vă spun cinstit, scena m’a turburat profund. L-am chemat pe soldat să-mi ţragă cişmele şi între acestea i-am spus, jumătate în glumă, jumătate în serios: Mă, Porfire, să mi-o treci şi mie... Ştii, între camarazi buni... — II chema Porfir ?... întrebă magistratul. — Da. Ce găseşti curios ? •— E nume rar pe la, noi. — Era Basarabean. Intre cei trei prieteni se lăsă o tăcere stânjenită, un fel de nelinişte, fără sens de altfel, de oarece astronomul de abia începuse povestea. — Timpul doi. Atac direct: Kati, te aştept la noapte... — Nu se poate, dom locotenent... — Cu Porfir se poate şi cu mine nu ?... Să-ţi fie ruşine !... — Ciudat, replică doctorul, fetele astea n’au atâtea scrupule —■ Timpul trei.., continuă astronomul. A venii întro zi mamâ-sa cu ouă şi găini, la oraş. Am recunoscut-o, am chemat-o la mine. — Ce face'atâtea nazuri, Kati ?... — Nu ştiu, dom locotenent... Eu îi spui să fie supusă, că dela un om de seamă mai cade un ban, îşi mai face o haină... — Ascultă, femeie, ai delai mine cinci sute de lei... Şi am cumpărat pe fată dela mamă... Doctorul părea plictisit de scrupulele astronomului. înţelegea cam cum au decurs lucrurile şi atâtea analize pentru o greşală care privea mai mult pe mamă, i se părea excesivă ,şi chiar nenaturală. — Timpul patru... făcu astronomul Atât doctorul cât şi magistratul deveniră atenţi. — Timpul patru... Intr’o zi Porfir a dezertat. Asta, pentru mine a fost o lovitură groaznică. Era un băiat minunat... şi eu trebuia să-l denunţ. Am bănuit numaidecât cauza : Kati... —• De ce-a dezertat Porfir ?... — Fiindcă nu-1 iubeam. Eu iubesc pe altcineva.... — Va să zică din cauza ta a dezertat un ostaş?... Da, din cauza mea. 477 © BCU Şi mă privea ţintă. Incăodată: — Din cauza ta a dezertat un ostaş ?... Ea, cu aceeaşi fixitate în privire: — Da... Atunci am deschis braţele larg şi repezi-nd palmele, am plesnit-o când pe un obraz când pe celălalt. Apoi devenit brută, am trântit-o la pământ... şi parcă mă văd lovind-o cu piciorul şi parcă îmi aud şi azi ţipetele : — Tică-loaso... stricato... A dezertat un ostaş pentru tine... pentru o putoare ca tine... Astronomul se opri din vorbă. Gâfâia ca un om care s’ar fi oprit din luptă. Avea faţa palidă şi ochii turburi şi parcă-i tremurau chiar şi manile.. ■— De atunci am rămas cu ticul ăsta... Din când în când îmi frâng mâna dreaptă din încheietură. E amintirea lăsată acolo de puterea cu care am lovit o femeie.... Şi, încă ceva... mă obsedează mereu, mereu... şi când vorbesc şi când lucrez, şi chiar când dorm, două pete roşii... Parcă toate obiectele din lume sunt aşezate pe un fond roşu. —- E boala numită acromatopsie, făcu doctorul. . — Nu... Sunt cele două pete din obrajii fetei, urmele palmelor mele pe acei obraji albi, parcă frecaţi cu miez de pâine... — Orişicum, prea mult scrupul... făcu doctorul, pentru o... . — Adevărat... pentru o Kati oarecare... A doua zi, disdemineaţă, profesorul scoborînd în hol găsi pe doctor, eare-1 aştepta. Se oferi chiar să facă plimbarea împreună. Ciudat. Doctorul nu era un matinal, şi apoi sedentar înrădăcinat avea pentru excursiile înafară de incinta băilor o adevărată repulsiune. — Dragă, îţi mărturisesc... Povestea ta mi-a scormonit în suflet un interes cu mult mai mare decât aş fi crezut. Ea m’a urmărit pretutindeni... şi la masa de seară, şi la partida de şah, şi parcă chiar în somn... fiindcă s’a înfipt în sufletul meu ca o ţeapă în deget. — Cunosc, doctore, aceşti spini iritativi ai sufletului, care sgândăresc, destramă şi împrăştie gândurile şi simţirile din comoda lor aşezare... Trecuseră prin parc fără să se oprească. Aerul de aici era silit. Prea mirosea a nisip stropit şi a iarbă ofilită. Şi era o dimineaţă jilavă, îmbâcsită de nor cald cobo-rînd până ’n pământ. Mai ales pe doctor îl plictisea artificiala ornamentare a peluzelor, cu cecurile de garoafe şi gura-leului înconjurând motivele de pământ, pe care se vedeau instalaţi palmieri, ficuşi şi filodrendroni, aduşi pentru vară din sera grădinii. II plictisea alergătura domestică de dimineaţă, chelneri, oameni de serviciu... Voia să ajungă în pădure, avea lipsă de duhovnicia autentică a unei tăceri şi de tovărăşia vegetaţiei bogate. Aci vorba, îşi dădea seama, era mai desluşită, iar sufletul judeca mai cinstit. Începu cu o voce învăluită, potrivită mărturisirilor : — La fel cu tine, am avut şi eu amante servitoare. In meseria noastră e un fapt curent. Spitalele adună der-a-valma medici, interni, infirmiere, servitoare... Şi totuşi din acea mulţime, povestea ta mi-a, reamintit una. Terminasem studiile, deci! nu mai aveam scuza tinereţii şi, însurat fiind, nici pe cea atât de comodă a unei trebuinţe fireşti... — Cum o chema ? Doctorul dete din umeri. — Nu-mi amintesc. Atâta aglomeraţie câtă este în memoria noastră că nu mai lasă loc şi pentrui numele amantelor... Dar era o făptură firavă, fără sâni, fără şolduri, cu un chip insignifiant, de un alb murdar, ca şi cum ar fi fost curăţit cu miez de pâne şi cu ochii albaştri care mă fac să mă gândesc la... 478 © BCU — Kati ? . — Da. — Astronomul tăcea. îşi afundase nuntea în adâncul sufletului. Tăcu şi doctorul. In jurul lor o tăcere stranie. Paşii parcă erau de pâslă în pământul moale al că" rării ; din frunzişul mesteacănilor se alegea un nor subţire şi înfiorat, iar cerul întunecat îi înnăbuşea ca o pânză impermeabilă. — La fel cu servitoarea ta Kati, şi a mea avea o mamă şi, încihipueşte-ţi ce asemănare... împreună, mama şi fata, s’au prezentat la mine în ziua angajării. Pe acea vreme, nevastă-mea era dusă cu copiii la mare şi eu mă ocupam de treburile casei..; .. — Şi pe urmă ?... — Lucrurile s’au petrecut ca şi la tine, cu o surprinzătoare asemănare. Eu am dorit-o, ea a refuzat... iar mamă-sa — era şi ea servitoare — mi-a venit in ajutor. — „Iubeşte, domnule doctor, pe un domn mare şi uită că bărbatu-săuumblă s’o omoare...“ Astronomul se opri din mers. Faţa lui atât de bine strunită se lăbărţase; ochii i se făcură ceţoşi şi în colţul gurii îi apăruse un uşor tremur, iar ticul lui din mâna dreaptă devenise mai nestăpânit. — Şi a fost a mea... continuă doctorul. Dar când să se întoarcă nevasta dela băi, am concediat-o, deşi mamă-sa se ruga : „N’o concediaţi, domnule doctor, c’o omoară bărbatu-său...“ Astronomul avea impresia că vede în urmă ca printr’un ochean. — A omorît-o ?... ţipă el. . — A omorît-o... confirmă doctorul. Acum, sufletul profesorului anticipa parca vorba doctorului. — A omorît-o cu securea şi eu a trebuit să-i fac autopsia. Intr’o clipă, zvâcnită în frânturi ca o scăpărare în beznă, profesorului i se desfăşură pe dinaintea minţii, întreaga dramă : Kati, omul cu toporul ridicat... capul despicat... mese de autopsie... — Groaznic... se înfiora el. — Groaznic... repetă într’un ecou sugrumat doctorul. ■ Merseră multă vreme în tăcere şi fiecare simţea cum celălalt se frământă. — Nu-ţi poţi închipui, făcu întru târziu doctorul, ce chin e ăsta, să faci autopsia unei femei pe care ai avut-o. Şi, după o clipă de gândire : — Ieri te sfătuiam să n’ai scrupule... Mă minţeam... Dacă eu naş fi gonit-o, ea n’ar fi fost ucisă... Aş putea spune că eu am ucis-o... — Nu... ci eu !... — Să nu exagerăm... N’avem niciun motiv să credem c’a fost una şi aceeaşi fiinţă... ■ , • ■ ' ! ' ' ’ i ; Astronomul însă nu putea renunţa Ia gândul său. Avea' impresia că posibilitatea lui de cunoaştere depăşise acum lunetele astronomiei şi calculele matematice, şi că între cele două întâmplări nu era o coincidenţă, ci o potrivire şi o continuitate de fapt. — Ea a fost... Intuiţia mea nu greşeşte. îmi spune precis ca ea a fost... — S’ar putea să fi fost... e probabl însă că nu... Dar în orice caz a fost... o Kati oarecare... . \ ■ ' * * ■■ ‘ * * * Găsiră pe magistrat la locul lui, pe banca de lângă marginea lacului. Era gânditor şi chiar abătut. Cei doi prieteni, cu sufletul plin de amărăciune, îşi explicară 479 © BCU Cluj tristeţea lui fiecare pentru sine cu aceleaşi gânduri negre. Sunt clipe de saturaţie, clipe în care te cuprinde o oboseală de vieaţă, în care ţi se face desgust de tine şi de tot ce există în jurul tău, clipe însoţite de o desnădejde fără margini şi de o dorinţă de a nu mai exista. judecătorul privea în luciul apei ca într'o oglindă şi totuşi nu alegea nimic dm frumuseţea lacului sau din jocul razelor de soare care împrăştiau acum negura. Ochii lui odihneau doar, privirea! îl alerga departe parcă înapoia minţii printre amintiri, gânduri vechi şi simţăminte de odinioară. Se trezi zăpăcit, bâjbâind parcă, la chemarea doctorului. — Ne-am făcut nişte triste confesiuni... începu doctorul, nişte confesiuni, parcă impuse obligator de povestirea de ieri a prietenului Sorin... Din ochii judecătorului se risipiră umbre parcă de argint brumat. — Şi eu tocmai la asta mă gândeam, sau mai bine zis priveam... Fapte, fireşti la lumina clipei de faţă, devin drame în tenebrele trecutului. Era un tip nervos, firav şi foarte agitat. In războiu fusese poreclit „ceas stricat**. Mic, cu trupul încorsetat, faţa albă, ochii negri, părul mătăsos, avea în el ceva de satin şi antracit, un ins care ai fi gândit că nu trăieşte decât clipa de faţă după repezeala şi veşnica-i nelinişte. — Inchipuiţi-vă, izbucni el, că şi în vieaţa mea a fost o Kati... o Kati oarecare. Pe cei doi explozia nu-i surprinse. Parcă se aşteptau la ea. Sentimentul de potriveală, de concordanţă în acelaşi destin, se accentua. Judecătorul nici nu aşteptă să fie tras de limbă, ci numaidecât începu povestirea. —• Mă găseam cu o echipă de studii, o anchetă socială cum se spune, în munţii Apuseni. Student pus pe „vieaţă**, nu scăpăm nicio ocazie de petrecere. Mă socoteam om întreg, socotind pe acelaşi plan interesul ştiinţific, excursiile de plăcere şi iubirea, pe unde se nimerea... — Aşa-i... aprobară ceilalţi. Fiecare se simţea acum mai liniştit, prin mărturisire. — In munţi te copleşeşte o bogăţie nouă de imagini, de sensaţii... şi iubirea, prin faptul izolării, căpăta un spor de vieaţă şi de farmec... Aş putea spune ca am iubit-o acolo, în munţii Apuseni, în casa ei de lemn, izolată, cum sunt locuinţele pe acolo căţărate pe culmi de deal sau ascunse în fund de văi... — Cel puţin ai iubit-o ?... —• Asta nu ştiu... Insă am fost cinstit chemând-o la Bucureşti. Ii propusesem să-i ajut, să fac din ea o infirmieră de spital sau o moaşă. Mai ales mamă-sa se arăta încântată. Era văduvă necăjită şi perspectiva de a face din fi-sa o doamnă de oraş o scotea din minţi. Acum fenomenul de concordanţă nu-i mai surprindea de fel. Şi aci o Kati oarecare, şi aci o mamă... — Dar promisiunea, pe cât se părea de uşoară acolo în munţi, pe atât de greu se înfăptuia la oraş. Alte preocupări, alte gânduri, alte stări de suflet. Femeile mă plictiseau şi n’aveam decât un singur gând : să mă descotorosesc de ele... Magistratul se ridică, cei doi prieteni îl urmară. Şi fiindcă magistratul tăcea, tăcură şi ei, dar îşi dădeau seama că întâmplarea nu se isprăvise aşa uşor, că trebuia să aibă, în virtutea aceluiaşi fenomen de potrivire, şi un epilog. — Şi într’o zi, continuă magistratul, trecuse doar un an, eram tânăr judecător, m’am trezit cu mama... — Singură ?... făcură în acelaşi glas prietenii. 48© © BCU — Da... — Am venit, domnule judecător, să vă rog de indurare... Veţi judeca pe un om, pe bărbatul lui Kati... Şi dintr’odată mi se deschise un sentiment de mulţumire. In fine puteam face ceva pentru familia ei... — Cu oe-i vinovat, dragă ?... — A ucis... Eu mă speriai : — A ucis ?... Pe cine ?... — Pe Kati ?... Acum se lăsase o tăcere înmărmurită, ca noaptea într’o stepă. Şi păcatul fiecăruia ii apăsa greu ca păcatul lui Cain. Yieaţa zilnică te fură la oraş, dar în clipele de răgaz şi odihnă îţi deşteaptă vina care, în suflet, doarme iepureşte. Acelaşi gând îi chinuia pe fiecare. — Oare ea să fie ?... Aceeaşi Kati ?... întrebă astronomul care parcă voia să opună o rezistenţă acestei ne mai pomenite întâmplări. — Ea e... confirmă magistratul. Din descrierea ta am recunoscut ieri pe Porfir, ordonanţa... n’o să-i uit niciodată chipul caraghios, capul cela umflat pe trupu-i subţire, obrazul blond şi pistruiat, cu ochii mari, rotunzi, şi de culoarea castanelor... ochi de cal. L-am avut în faţa mea în boxă şi acum, taie sare în Ocnele Mari... Astronomul îşi simţi sufletul speriat. încă o împotrivire : poate nu era Porfir, ordonanţa lui de odinioară... Dar atunci era un Porfir oarecare, după cum amanta lui fusese o Kati oarecare. Şi o ruşine se revărsă parcă în toată făptura lui, o milă ne mai pomenită pentru omul nenorocit. Atunci izbucni în el o trebuinţă de a se pocăi de a se arăta vrednic de situaţia sa morală şi socială şi o dorinţă de a îndrepta acest fapt. A — Ajungând la Bucureşti voiu interveni pentru graţiere... Am prijeteni... — Nu... se împotrivi magistratul. , Ceilalţi doi îl priviră miraţi. Ooare pentru ce se trezise în el, cu atâta forţă, conştiinţa profesională ? — Eu l-am vizitat de atunci în temniţă. — L’ai vizitat ? — Da... de mai multe ori şi e din ce în ce mai îndârjit... Odată l-am luat de o parte să-i vorbesc, să-l sfătuesc... Ştiţi ce mi-a răspuns ?... „Dacă scap de aici, mai ucid pe unul din ei...“ . Astronomul repetă cu amărăciune : — Pe unul din ei ?... Doctorul interpretă • Şi deodată se simţiră tovarăşi şi complici. Grea sensaţie. Oare din cauza lor zăcea în temniţă un criminal ?... Fireşte, nu. Tinereţea justifică orice aventură amoroasă. Darl în acelaşi timp, cu discreţie, fiecare îşi mişca coatele la spate, parcă să se încredinţeze dacă sunt slobode şi nu sunt legate cu funii ca la tâlhari. Iunie 1940. 481 * © BCU P O E S I I DE . GH. TULEŞ RUGĂCIUNE Gândul meu şi gândul tău Milui-le-ar Dumnezeu,, Izbăvi-le-ar de cel răus Gândul tău şi gândul meu. Fruntea mea şi fruntea ta» Gând le-ai scris cu peana grea, Mirui-le-ar Precis ta, Fruntea ta şi fruntea mea. Yisul meu şi visul tău» Intări-le-ar Dumnezeu Zborul prin amurg de hău, Yisul tău şi visul meu. Moartea mea şi moartea ta» 1 Yaet lung de cucuvea» Uşura-îe-ar Precista» Moartea ta şi moartea mea. SUNT UN SĂRAC CU DUHUL Sunt un sărac cu duhul, can Scriptură. Mă rog cu florile în bătătură Şi când îmi bate liniştea’n ferestre Ii dărui numai cântece» de zestre. 482 © BCU Cluj Ogrăzii mele îi făcui eu straiul Aşa cum îmi închipui c’o fi raiul: Cu iesle, cu viţei, cu buruene Şi cu dulăi ce gâfăe de lene. Ies noaptea cu ulciorul într’o mână., II umplu cu scântei dela fântână Şi ud crătiţele ce mă aşteaptă Sub paza lunii ca o piază dreaptă. Când caut sus, prin vişini şi prin piersici Yăd îngerii, aieve ca’n biserici, Şi Maica Precista, în haină verde, Şi’ntinde mâna’n vânt să mă desmierde.. Ca să o strâng în doniţa cu toartă, întreagă vremea mi s’a strâns în poartă Ca un albastru iezer de lumină. O să descui, să gâlgâe’n grădină. CA PLOPUL, SINGUR ŞI ÎNALT SUB STELE Voi toarce flori de soare şi de lună Pe streşinile mari Şi umbra neagră-a socilor amari Pe prispe să se pună. Ca o velintă nouă şi uşoară. Pereţi gătiţi cu flori Să pară revărsatul unor zori Ori flăcări de comoară. Lăuntrul să miroasă a livede. A pere, a gutui, A mere albe, roşii şi gălbui Şi-a levănţică verde.. Să flăcăre icoana ca o taină Asupra mesei lungi. Coperământul ei urzit cu dungi Să fie gând şi spaimă. In liniştea brumată de răcoare Yoi sta pe-un scaun greu. îmi va grăi prin linişti Dumnezeu Din tronu 'nalt de soare............... Yoi răsfoi hrisoavele ’iiflorate Din vremea de demult Cu graiul bun, pe care să-l ascult Sunând în înserate. Prin iederi, vrăbiile să se certe.. Eu să privesc din prag Cum troiţa se’nclină pe-un pribeag Ce-a ’ngenunehiat să-l ierte. Ca plopul, singur şi înalt sub stele, De nimeni să nu ştiu Yerzue, noaptea cerului pustiu Să freamăte’n argele. . PĂDUREA CU NĂLUCI De după fiecare pom Mă strigăntr’una nu; ştiu cine.. : ' Ii caut chipul, nu e om Şi nu ştiu ce-o fi vrând cu mine. Din iaz îmi pare că tot ies Năluci de abur ce mă cheamă. Au grai ce n’are înţeles Şi de chemarea lor mi-e teamă. Aud în fiecare crâng Un cântec lung, cu dor ce doare. Merg după el, ascult şi plâng. Şi cântecul al cui. e oare? Pădurea-i plină de năluci. Mă risipesc cu fiecare, Mă pierd cu ele la răscruci. Eu cine sunt în noaptea mare?; IN GRĂDINA RAIULUI In grădina raiului, La mijloc de cer, ....... Şipotele graiului Tefere de ger. ........ Fericiţii, închinând . Frunţii zorilor, . Strâng în palme, colindând, Rouă florilor. ...... . . 484 Limpezesc poveri de mir A . Maicii Domnului Depe foi de ca lom fir, . Floarea somnului. Cearcăne de sfinţi pe sus, : Trâmbiţi de văzdub, Uite Tatăl, cu Isus Şi cu Sfântul Duh. La o margine de iaz Poposesc tăcut : Şi pe fiece obraz înfloresc sărut. CĂLARE PRIN ZĂRI ţ Cântând hoţeşte trec călare. Islazu-i roşu de scaeţi. Când caut către ei, îmi pare Că ni aşi afla prin dimineţi, Că părul meu, bătând în vânt, Ar risipi ’mprejur lumină. Sunt soarele şi pe pământ Scaeţii roşii mi se ’nchină. Şi calul alb, cu flori la gât, / E’naripatul din poveste; ' Pe urma zmeului urît Gonim, să-l prindem fără veste, Pe urma nopţii ce s’a dus Gonim prin troscot şi prin rouă, Pe când din zborul meu, de sus, Se scutură o ziuă nouă. CÂNTEC PE DUNĂREA DE JOS Am închinat în cântecele mele Acestui fluviu larg, . Pe care, cu amurgul la catarg, Plutesc corăbii grele. Acestei ape care curge ’ntr’una Cum veacul curge’n veac, Pe când deasupră-i, creşte, ca un mac Al nopţii calde, luna. Mi-e Dunărea hotar şi’mpărătie. Sub sălciile ei Se umple tămâioara de scântei Când ziua se subţie. Ca un sălbatec rătăcit în baltă Cu luntrea lui de stuh, Călăuzit de steaua din văzduh Prin papura înaltă, rietos şi ars de soarele amiezii, Am pescuit pe-aici, împresurat de stârci şi de ciuvlici Ce sar pe mal ca iezii. Am chiuit când trestia uscată Ardea ca un oraş, Când fumul răsucit şi uriaş Gonia pe balta toata. Şi când, mocnind sub geruri lespezi lucii Sta Dunărea din mers Trăgând din greu la sanie, am mers Sa car la mal butucii. Sunt scitul crud, pescar pribeag şi tare Pe Dunărea de jos, Şi cânt cu glasul meu ursuz şi gros, Vâslind pe apa mare. P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU ÎNSINGURATUL Melancolic, tăcut, obosit şi semeţ, Cutreer în vreme, căutând fără grabă, O piatră de aur, un imn fără preţ, Grămădind un veac într’o simplă silabă. Tu frunte ce-apari, viscolind cu lumini, Tu vis ce cobori cu trenă de stele, Mereu rătăcind prin aceleaşi gradine Ascuns în nimbul meu ca’n perdele. Nimica primind, eu totul am dat, Fluerându-mi ogarii sburai printre semeni. La soare privind, visez ne’ncetat: Lumină de lună, cu mine te-asemeni Ce lucru nu cântă, de ştii să trezeşti IJn straniu sunet, vuind în adâncu-i? Bolnavă lumină, te stingi şi trăeşti, In marile taine — de ce te mai tângui? Cununa mea aspră, te-urăsc şi te vreau, Te port printre oameni cu-acelaş dispreţ, Golitul pabar îl umplu şi-l beau, Melancolic, tăcut, obosit şi semeţ. 487 © BCU Cluj DE SUS... Şi poate n’o s’ajungă lumina ce v’am dat~o, Obtuză adunare de ţeste mici şi reci; In miezul unei strofe, ce-a ici am ferecat-o, Am distilat tot duhul din; sute de poteci. "Vreţi poate alte ritmuri, voi gânduri obosite; E mult prea clară harfa din care eu vă cânt? Eu n’am creeat nici nimburi din stele ruginite, Ci din mocirla voastră, am chinuit pământ. . Luceafărul şi luna, doar ele mi-au fost rude, Logodnică, tristeţea din mările de sud, De mult prea multe lacrimi, vântrelele mi-s ude Şi de tăcere albă, cuvântul nu-1 aud. Prea'singur între singuri, am fost întotdeauna: Un geamăn frate florii ce încă na crescut.. Mă zămislise piscul şi m’a furat genuna; Am evadat din nouri şi m’aţi pierdut în lut. EUFORIE "Vezi, seara ca un sior pe lume, Închide ochii şi deschide uşa Şi veţi simţi o undă fără nume: E ziua ce-şi împrăştie cenuşa. Sub lampă, fruntea peste albe pagini, (Un ciob din marele meu vis) îşi varsă o risipă de imagini, Ca greu argint, pe-un colţ de manuscris. Te ştiu alături şi te simt în mine; Ce cântec mă’nsoţeşte’n mers, Ce ploaie mare tremură şi vine? — Doar tu şi unda unui vers! CUGETARE ŞT ACŢIUNE — O SINTEZA A PERSONALITĂŢII — DE GR. TĂUSAN O rmând o lege a inteligenţii umane care îşi găseşte o satisfacţie în aflarea de discordanţe şi contrast, s’au pus de multe ori în conflict cele două temperamente, socotite ca deosebite şi anume: temperamentul de interiorizare, care ar fi o caracteristică a intelectualului şi temperamentul; omului de acţiune, înclinat spre exterior, spre faptă şi spre depăşire de închisă individualitate. Făcându-se această distincţie temperamentală, se urmărea o directivă a inteligenţii omeneşti dornică de a găsi dualităţi, contraste şi transiţii. Este atâta de firească această dinamizare dela iun pal la altul al cugetării, este atâta, de înrădăcinată dorinţa de a găsi disonanţe nu numai asemănări, încât literatura, care este un artificiu prin care omul modifică datele realităţii, a pus totdeauna 'accentul, mai ales în teatru, pe cest conflict de temperamente; omul bun alături de cel crud, cel sincer faţă de făţarnic, sfătuitorul desinteresait faţă de mincinosul egoist, şi- aşa mai departe. Acest conflict de temperamente a găsit în romantism una din formulele oarecum tipice ale teatrului lui Yictor Hugo şi ale literaturii lui romantice. Dar;, chiar şi în afară de tendinţele hugoiste, este un fapt cunoscut şi anume că există în literatura tuturor* timpurilor înclinarea spre găsirea de discordanţe etolo-gice de deosebiri între oameni, pe bază de simţiri şi atitudini. - Dealtfel, această înclinare intelectuală spre găsirea de contraste izvorăşte din-ţrV instinctivă cunoaştere a esenţei vieţei (Sufleteşti însăşi, care apare în conştiinţa deplin .luminată ca o trecere, dela uniform la deosebit, dela banal la neaşteptat. Fără aceste lovituri date monotoniei evenimentelor externe, poate că conştiinţa ar amorţi ca sub influenţa Unui ‘ narcotic şi ar cunoaşte mecanizarea instinctelor care apropie atâta de mult psihicul de biologic şi de material. -: " Pentru a reveni, deci, la deosebirile temperamentale ale omului de cugetare şi ale celui de acţiune, putem afirma că ele fac parte dîntr’o tendinţă sau a metodică ?âpioape instinctivă, proprie observatorului şi cugetătorului. ; . ....... 489 © BCU Cluj Totuşi, dacă există tendinţa aceasta de a stabili contraste între fiinţe şi lucruri, trăeşte discret, deşi cu mai puţin ecou în viaţa practică, atitudinea de împăciuire şi de conciliere între contraste; după cum alături de furia războiului nimicitor, vic-ţueşte şi floarea rară a împăcării şi iubirii între oameni, Ca un ideal ce încălzeşte sufletele îndoliate de conştiinţa adversităţilor istorice. Aplicând această pornire spre conciliere a contrastelor şi deosebirilor, care în lumea filosofică a dus la eclectism făţiş sau la împrumuturi fertile jîntre sistemele filosofice deosebite, la teza ce o studiem aci, putem afirma existenţa unei punfi de trecere dela omul de laborator, de bibliotecă şi de gândire solitară Ia omul ce-şi trăeşte viaţa în desfăşurarea de energie, în cuceriri de fapte externe. Acele două atitudini simbolizate prin lanus al mitologiei antice, sunt de fapt, credem noi, concludente şi aliate, omul de cugetare fiind o altă faţă a aceleiaşi fiinţe sufleteşti ce se manifestă prin dorul de mişcare externă, precum omul de acţiune externă este o prelungire pe plan! sufletesc a cugetării contemplative. Muncim pentrucă gândim şi gândim în; atitudini de contemplare pentrucă urmărim fapte. Este adevărat că aparenţele nu ar da drept la această constatare.. Să privim aparenţele.. Iată omul de cugetare. Stă deobiceiu dincolo de vâltoare.. Retras în cabinetul de studiu, mulţumit în lumea aceea care îşi găseşte ecou nu în răsunet, ci în pagini tăcute, trăind oarecum vizionar, pentrucă înlocueşte concretul sensibil cu lumea fantasmagorică a gândurilor! ce fac o lume aparte şi e o creaţie oarecun» personală a lui, omul de gândire pare că este un claustrat al sufletului său propriu. Se închide ca să nu vadă, ■—■ dacă e om de ştiinţă pur abstractă. Sau se dedublează de orice altă activitate, dacă e naturalist, pentrucă privind lumea dintr’un unghiu de o pură contemplare pasivă, să izgonească din mintea lui preocupările ce l-ar duce la politică, la oştire, la1 comerţ sau la orice altă formă de activitate externă. Ar merge atât de departe acest desinteres faţă de acţiune, până la acea ignoranţă tradiţional admirată a lui Archimede, care nu-şi întrerupea reflecţiunile fizice şi matematice, deşi lângă el stau ostaşii romani ce cuceriseră cetatea în care trăia. Acest desinteres faţă de exterior şi vremelnic, a servit astfel ca o nuanţă distinctivă a omului de cugetare, a poetului, a cugetătorului, a filosofului şi a omului de reflecţie în general, faţă de oratorul politic, de cuceritorul strateg, de activul industriaş, de voiajorul explorator. O lene care duce la creaţia artistică ori la descoperirea unui adevăr nou, de o parte, şi o trudă care ajunge la cuceriri pe planul practic, pe de altă parte, — iată o formulă de discriminare a temperamentelor, găsită prin observarea, fără de adâncire a faptelor omeneşti. Un filosof francez, A. Fouillee, s’a ilustrat, însă, prin găsirea unei identităţi esenţiale între idee şi faptă, între forţa ce gândeşte şi forţa ce desăvârşeşte; între gândul imaterial şi exteriorizarea lui, prin acea fecundă şi originală teorie a ideilor-forţe. Nu intenţionăm să aprofundăm aci teoria lui Fouillee, — filosoful francez căruia trecerea timpului îi adaogă o dreaptă cunoaştere a originalităţii şi a fecundităţii lui E destul să reamintim că pentru el, orice idee, nu este numai o icoană mai mult sau mai puţin credincioasă a realităţii, — nu este numai o formă a conştiinţei care ne lămureşte asupra evenimentelor ce ne înconjoară, dar ea este prin chiar faptul că apare în; lumina sufletului, un nucleu de viaţă nouă, care începe prin ea. Ideia poartă în ea, prin chiar faptul că există, origina actului. Ea este mobilitate şi nu numai cunoaştere. Este act şi nu numai contemplaţie. A avea o idee este a porni o acţiune ■—* în conceptul filosofiei lui Fouillee.( Dacă 490 © BCU nu realizăm tot eeeaoe gândim sau dacă nu dăm! curs oricărei idei, nu este din cauza sterilităţii ei motrice, pentrucă ea e mişcare nu numai oglindire de mişcare, ci din cauza conflictului dintre ea şi celelalte forţe de oprire pe care un suflet le întâlneşte în calea lui. Desigur că această filosofie rezolvă în sens unitar ceiace ne propuneam să arătăm aci, şi anume că omul de idei este o altă faţă a omului de acţiune şi că între strateg, de o parte şi om de bibliotecă, de altă parte, nu e decât o diferenţă de privire, un aspect şi nu o specificitate de esenţă. Dar filosofia lui Fouillee, care îşi păstrează interesul ei întreg în sfera cercetărilor psihologice şi metafisice — chiar dacă în câmpul atât de controversat al sistemelor filosofice, ar fi infirmată sau isolată, — chiar dacă în aventuroasa viaţă a ipotezelor metafisice, conceptul lui Fouillee va găsi critici fundamentale şi decisive, — rămâne dincolo de metafisica ce o sugerează ideile-forţe, observarea curentă şi depărtată de orice interpretare metafisică şi anume că nu poate fi om de acţiune decât acela care e dublat de un cugetător şi nu există cugetător oricât ar părea de izolat de restul luraei, care să nu poarte în el, ca instinct al vieţii lui sufleteşti, ca îndemn şi ca directivă a gândurilor, perspectiva actelor, a conduitei viitoare a vieţii concrete de viitor. Dealtfel toţi marii oameni de acţiune, chiar marii ostaşi a căror preocupare ar părea că trebue să fie numai coordonarea acţiunei, sunt nu numai cugetătorii prudenţi în arta strategică, dar şi cugetători pe alte terenuri. Ne reamintim că Cesar era un istoric şi un gramatic subtil, care nu-şi întrerupea studiile nici în timpul cât con lucea peste Alpi armatele sale triumfale. Ne reamintim deasemeni de acei oameni politici, trăind în viaţă de luptă şi care igăseau în contemplarea senină, un izvor al vigoarei lor de acţiune.. Clemenceau, faimosul „tigru41, temutul polemist şi conducător politic, a scris teatru. Gladstone, marele om politic englez era un pasionat elenist şi unul din comentatorii cei mai bine informaţi ai lui Homer. O curiozitate: a descoperit pentru prima oară, din textele lui Ho-mer, faptul curios că Grecii vechi nu cunoşteau toate culorile pe care le simţim noi, Goethe, pe care istoriografia literară îl numeşte ..olimpianul44 nu era el omul politic încărcat de răspunderi oficiale şi activul conducător! al teatrului din Weimar? Şi într’o sferă mai mică, dar mai apropiată de noi, să reamintim oare viaţa de istoric a lui Kogălniceanu, cu aceea de curajos om de acţiune, răscolitor de documente şi reformator până a fi revoluţionar? Ne aflăm astfel în faţa unei sinteze profunde între acţiune şi gândire, care face din om, din omul cu puteri de viaţă originală, un factor de progres pentru lume. Concordanţa naturală dintre omul de cugetare şi omul de acţiune, care se unifică într’o aceeaşi entitate psihologică, are şi excepţii numeroase. Ele iau aspectul cugetătorului, lipsit de orice înclinare dinamică şi de orice element motrice, ca urmare a gândurilor sale şi aspectul omului de acţiune în care singură pornirea instinctuală ca o forţă nedisciplinată a naturei, trăeşte.. Avem astfel tipul eruditului fără voinţă, care fără să meargă până la tipul neu-ropatologic al „abulului" prezintă totuşi caracteristica omului în care s’a expulzat factorul activ, direcţiunea spre fapte. Astfel de tip omenesc îl constitue erudiţii, cari se închid într’o minusculă specialitate, statisticienii care nu au în vedere un scop general, ci se pasionează pentru numărătoarea lucrurilor, operaţie inutilă dacă lucrurile nu sunt înregistrate într’o clasă generală şi într’un principiu superior. Oamenii care nu urmăresc nici o problemă, nu au o directivă a cercetărilor lor intelectuale, ci au numai viţiul lecturei nedisciplinate, fără program şi fără sistemă, aceştia sunt 491 © BCU cugetători sterili de felul acelui Pic de Mirandolla, <îe clasică aducere aminte, ori ea acei poligloţi ce cunosc nenumărate limbi, fără a fi de folos prin ceeace ştiu filologiei ori lingvisticei. Toţi aceştia nu cunosc farmecul ademenitor al invenţiei, al soluţiilor luminoase, ori descoperirea) unor fapte de real folos... " : Adevăratul om de ştiinţă, deşi are sentimentul desinteresării faţă de viaţa prac- tică, este totuşi oarecum în forul său intim un ispitit al înfăptuirii, pentrucă chiar şi cea mai abstractă construcţie matematică, are în depărtările ei ultime, când ese din misterul minţii celui ce o face, o aplicare practică. Confortul vieţii de azi, ori cele mai diabolice invenţii de natură mecanică, sunt produsele muncii abstracte a savanţilor liberaţi de preocupările vieţii concrete, dar cu sentimentul totuşi obscur ce îl vor fi avut că investigaţiile lor pe planul abstract mX se poate să nu rezolve într’o zi vreo nevoe a vieţii practice. Ne luminăm casa, ne urcăm cu ascensorul, ascultăm radio ori vorbim la telefon graţie muncii atâtor cugete interiorizate, care totuşi în calculul lor abstract au lucrat sub finalismul înfăptuirilor, pe care oarecum instinctiv le întrevedeau. La polul celălalt al vieţii, dincolo de eruditul fără utilitate socială, tocmai pentrucă îi lipseşte elementul dinamic al acţiunii şi pe care o întrevede cugetătorul adevărat, stă agitatul descris de La Bruyere şi de Teofrast, tipul omului care aleargă, fără scop, munceşte fără program, se strădueşte fără ideal, se pasionează fără continuitate, loveşte fără convingere, se bucură de succese ce n’au consistenţă şi este învins de piedci imaginare. Astfel de temperamente nu constitue tipul omului de acţiune ci pe acela al omului care este stigmatizaţi de poporul nostru, cu epitetul de „pierde-vară“. Muncitor neînregimentat în oştirea muncii sociale, pasionat de himere sau de scopuri egoistice, evident că un atare om de acţiune este mai degrabă un om de acţiune dizolvantă ori deprimantă. Ceeace trebue astfel să urmărească cu rîvnă educatorul şi mânuitorul de oameni este creiarea şi consolidarea tipului armonic al vieţii în care cugetătorul să fie un om de acţiune şi omul de acţiune să fie un rezultat fericii! al cugetătorului. Numai îmbinarea între omul interiorizat în gîndurile lui, ca într’un laborator de combinaţii noi şi omul oare după ce a eşit din mijlocul aparatelor şi cărţilor ştie să dea vieţii preţul ei, sporind comoara de fapte şi desăvîrşind ân felul acesta adevărata personalitate umană pe planul' social. -; Atitudinea eruditului, depărtat de nevoile sociale, ori a agitatorului liberat de con-strîngerile unuii program de lucru folositor lumii, sunt, astfel, scăderi ale personalităţii omeneşti, scăderi ce trebue evitate spre binele progresului uman şi social. .....: © BCU c o N D A C DE •. . : : VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA Inalfă-Te, prea îndurate, Şi scoate-mă din iad şi întuneric, Din groapa ’n care zac ucis De multele-mi şi grelele păcate, Mă izbăveşte, după cum ai zis, Mă soarbe ’n saltul cel feeric Al Invierei Tale, o mă scoate Din hruba neagră, de necurăţie plină, Mă milueşte, Doamne, de se poate Să intre ’n aşa noapte şi gunoi a Ta lumină! — Am coborît odată’n omeneasca tină Şi ’n fiecare zi de veacuri multe • Cobor pentru acei ce vor1 să mă asculte In mii şi mii de-altare, în potire Şi nu pentru-al lor aur şi safire Ci pentru buze întinate, însetate • De nesecata-mi, vie Bunătate! P O E S I I DE OCTAV SARGEŢIU CÂNTEC TÂRZIU Mi te culeg — proptit de suvenir — Din toamnă în toamnă — fagur limpezit -Şi peste câmpul inimii trudit, Aştern mireasma ta de trandafir... Nici funigel, nici aripă de stea Pe unde-a fâlfâit atât dichis; Ci, singur, porumbelul trist, din vis, Mai leagănă pe-aproape-aceiaşi nea. Sunt umbre violete ’n reverii Pierduţii maci din flora mea rurală De-atâteaori — cu marmura-ţi ovală —■ Cuprinşi în pumn de dor şi elegii. Să mi-amintesc cât înfloreau alunii Acum, când las să’nnece toate praful, Prefir pe echinoxul nostru jaful Acelei violini ca firul lunii... Şi zilelor de goală fluturare Le-aprind apusa-ţi trecere albastră Cu degetele blânde în fereastră Să-mi redeschidă lanuri verzi şi zare 494 © BCU Cluj TRIŞTI A îmi adun cu anii chinurile Ah! tremolul palid al viorii Mi-a gonit deapururea cocorii Şi mi-a dat cu lacrimi vinurile, Lespede peste trecut — Poate stinsul, freamăt al iubirii; S’au aprins altora trandafirii Pentru mine nici un mugur desfăcut. Umbră după logodiri cu stele Spicul visului pierdut pe vânt, Şi’n singurătate mă împlânt Ca ’ntr’un Nord cu ceţuri grele... ELEGIE Chiamă, de nu le simţi încă adunate ’n noi — Flautele amintirii stinse prin unghere. Cântec de lumină şi de holde — adiere Să te-aştept în veghe cum mi te desfoi. Peste neschimbata zilei albă ceară — Umbră de arin visând pe ape — Dimineaţa ’n pripă strânge-mi mai aproape Dorurile care vor să piară.... Din colindele-adormite printre vechi stejari Câte ciasuri umerii-au băut răcoare, Câte freamăte căzute la picioare Peste ochii tăi mai negri şi mai mari» Clipa soarbe rouă depe buze — Azi îngemănate cu tristeţile —* Să ne limpezească dimineţile Care n’au să ne mai fie călăuze, NU MAI AJUNGEM... Sunt trist că nu mai pot avea Lacrima lumii viorie Iar seara vine fără-o stea, Crescând în elegie. 495 © BCU Cluj Iată, vara ’n frunziş ofilit - - Sună anii de vis şi ceaţă. Amăgiţi, n’am mai întâlnit Frumoasa noastră dimineaţa! Holdele ’n arsa câmpie înscriau odată gama fină; Ne-am depărtat de copilărie, Ca de primăvară un codru cu rugină Presimt umerii declinul... Inima, acordul elegiei... Zadarnic amintirea-şi învecheşte vinul: Nu mai ajungem banchetul reveriei! 496 © BCU Cluj PRELIMINARIILE CUNOAŞTERII , ■.. de ........ .. - ' ... PETRU P. IONESCU ' In articolul nostru trecut (Cunoaştere şi Conştiinţă) ajunsesem la câteva con-eluziuni caracteristice pe care ne permitem să le împrospătăm memoriei. Distincţia subiect-obiect nu este esenţială. Eram, în această afirmaţiune de acord cu Fr. Mauge care scrie în „L’esprit et le reel perCu“: „Ea (conştiinţa) nu este constituită, după cum s’a spus, din opoziţia necesară a subiectului şi a obiectului; căci această opoziţie nu este adevărată decât pentru gândirea reflectată şi dispare în vis, în extaz şi în intuiţie aşa cum a descris-o d-1 Bergson, cu alţi termeni, în momentele de extremă tensiune44 (p. 252). Deşi dintr’un punct de vedere pe care nu-1 admitem în întregime, autorul citat îşi pe care l-am cunoscut în urma publicării articolului nostru, ne autoriză să credem! că drumul pe care am apucat nu poate fi cel bun. Conştiinţa —i spuneam noi — se situează ca o „tăetură44 ideală, ca frontieră între două, realităţi care devin graţie acestei tăeturi, diferenţiate: către subiect tinzând, sensul, pe care l-am numit psibic, al conştiinţei; către obiect îndreptându-se, sensul pragmatic al conştiinţei. Punctul lor de identificare şi de despărţire nu este, nu poate fi deci nici subiectivul pup, nici obiectivul pur, ci realitatea unificatoare a spiritului. Conştiinţa, în acest sens, nu poate avea rosturi gnozeologice, ea nu este „instrument de cunoaştere41 nici sub aspectul ei pragmatic nici sub aspectul ei psibic; ea este un receptacul al cunoaşterii în măsura în care este un mod de exprimare, de răsuflare, de manifestare a spiritului. 'Conştiinţa nu este o condiţie ci un mod de a fi al spiritului şi implicit al cunoaşterii. Dar'dacă dimensiunile ideale ale conştiinţei nu mai sunt de căutat în adâncime atunci „etajările44 orânduirile în niveluri diferite ale conştiinţei, nu mai au sens. Concluzie de enormă importanţă şi care nu va întârzia desigur să fie dovedită şi pe cale experimentală. Nivelurile de conştiinţă conduceau la o concepţie foarte ciudată despre anumite niveluri de cunoaştere corespunzătoare. Şi era şi firesc ca într’o doctrină în care conştiinţa era oarecum condiţie, cauză, a cunoaşterii, instrument al „aflării44, cunoaşterea însăşi să fie de atâtea feluri câte feluri de conştiinţă aveam. Nimic prea compromiţător până acum dacă aceste niveluri ar fi fost măcar reductibile. Dar ele erau ireductibil»';. Dar ireductibil înseamnă, ni se pare, deosebit ca natură. Urma atunci ca sunt cunoaşteri de natură diferită şi ireductibilă. Tocmai aci ni se pare că întâlnim însă marele paradox: ori cunoaşterea este aceiaşi în toate formele ei, la toate nivelurile ei, ori este deosebită ca natură. Dar dacă este aceiaşi, dacă răspunde aceleaşi definiţiuni esenţiale, dacă îndeplineşte aceiaşi funcţiune spirituală, ori, unde am * * 497 © BCU Cluj întaîni-o ea trebue să fie aceiaşi sau să fie altceva. Dacă însă este deosebită ca natură trebue arătat la ce nevoie răspunde, ce funcţiune îndeplineşte. Aci ni se pare a fi nodul gordian dintre cunoaştere şi credinţă. Pentru a-1 desface sau pentru a-f tăia, e nevoie de o poposire mai de îndelungă respiraţie iângă întrebarea aceasta de cbin şi de taină a naturii, a formelor şi a rosturilor cunoaşterii iîn economia noastră spirituală. Ni se pare însă că nu vom putea păşi mai departe până ce nu ne vom pune, eu toată claritatea cu putinţă, cu toată „onestitatea11 am putea spune, problema însăşi a definirii cunoaşterii. Aceste „preliminarii1* ale cunoaşterii sunt mai mult decât oricând necesare pentru a ne lămuri ce sens trebue să dăm acestui cuvânt atât de întrebuinţat. S’a abuzat prea îndelung de noţiunea de cunoaştere fără ca să fi progresat cu ceva prin asta aceia ce ontologic bănuim a fi cunoaşterea. Bănuim, pentrucă aşa se întâmplă totdeauna cu aceste scule ale spiritului; prea la îndemâna tuturor, prea des purtate printre bietele noastre mâini, ele capătă patina şi uşurinţa rutinei; toi ceea ce este în ele minune, mister, adâncime, necuprins, devine monedă curentă; contactul îndelungat cu miracolul îmbracă pe cel din urmă în haina iluziei cunoaşterii. Ni se pare că împrejurul conceptului şi „faptului1* cunoaşterii mai cu seamă, s’a prins coaja, „ganga11 acestei desnobiiări, acestei vulgarizări; cunoaşterea a devenit noţiunea care înseamnă lucrul cel mai simplu, experienţa cea mai elementară, cea mai obişnuită. Un „consens al tuturor11 a hotărît de soarta unu lucru fundamental al destinului nostru spiritual, declarând şi intronizând concepţia pe care am putea-o numi a „simplicităţii cunoaşterii11. Există însă o metodă veche (căutând-o cu atenţie, să nu ne mirăm dacă o vom descoperi în Discursul lui Descartes') aceia de a nu ne lăsa ispitiţi de ceea ce apare drept prea evident şi prea simplu. Este leci cazul să ne punem întrebarea dacă este atât de simplă cunoaşterea cum ni se paie. Trebue încă să mai lămurim că această simplicitate despre care vorbim nu se adresează la aceea ce numim obiectul, scopul şi rostul cunoaşterii ci mecanismului ei însăşi. Una este a filozofa împrejurul onticului şi a dezvăluirii lui prin cunoaştere, alta însă a experimenta faptul „simplu11, obişnuit, al cunoaşterii. Este cunoaştere în deschiderea ochilor în faţa minunii variată, uluitoare, a vieţii ce mă înconjoară; este cunoaştere în noutatea unei concluziuni dialectice, în constrângerea unor rezultate de calcul matematic, în „par-ticipaţia11 primitivului, în extazul atemporal al misticului; este în fine cunoaştere în obiectivitatea şi preciziunea ştiinţifică. Sunt forme de cunoaştere elementară ca şi forme de „aprehenziune11 adâncă. Sunt „înţelesuri*1 la care ajungem prin balansarea ritmică a experienţei sensibile şi a raţionamentului inteligibil; sunt „evidenţe11 care izbucnesc şi îndoeli care agonizează; sunt „sensuri11 care se impun fără nici o elabo rare raţională. Niciodată nu s’a vorbit mai mult ca în zilele noastre de „intuiţiile1 matematicianului, de aprehensiunile nesensibiîe ale fizicianului. Dacă E. Meyerson nu poate admite lipsa orişicărui element concret şi sensibil din imaginile alambicate în abstract ale fizicei moderne (ideia de undă, corpuscul, quantă, radiaţie, viteză electronică, „spin11 etc.) alţi epistemologi, printre care J. Bachelard au luat poziţie precisă în contra oricărui amestec al imaginilor sensibile în noţiunile fundamentale ale microfizicei. Formele cunoaşterii sunt aşa dar extrem de complexe şi de multiple. Fie că e vorba de lămurirea procesului cunoaşterii în lumina mecanismului ei psihologic, fie că e vorba de înţelesul gnozeologic al acestui proces, ceea ce ne izbeşte turburător este complexitatea uluitoare a ambelor sensuri ale procesului. Ceea ce pentru experienţa comună este simplicitatea absolută, ca de pildă o sensaţie de roşu, devine o enigmă pentru analiza psihologică modernă. Raza de lumină care impresionează retina este ea de natură corpusculară, de natură ondulatorie sau e şi una şi alta (o undă 498 © BCU transportând un corpuscul) după cum. înclină să creadă L. de Brogiie în recentele sate lucrări! In ambele cazuri insă, tie că e un corpuscul, iie că este o undă, imagina nu corespunde la nimic înrudit ontologic. Noţiunea de undă e tot atât de vagă ca şi cea de radiaţiune sau de „pachet quantic'. ioate aceste realităţi sunt interpretaoue numai in limbaj matematic; deasupra unei lumi sensibile a concretului trebue să punem o lume suprasensibiiă a ideii de număr. Ceeace ue reîntoarce ia ideia piatcmcă sau la numărul pitagoreian! Dar să admitem această realitate a razei de xuminâ, despre care JL. de brogiie mărturisea cu smerenie că nu ştie ce este ea, şi să o urmărim în drumul ei până la celuia retinei. Aci ea întâlneşte o organizare cohezionaiă de molecule, Se petrece oare procesul chimic al arderii purpurei retiniene ia nivel molecular sau atomici' O nouă întrebare pe care ştiinţa o pune dar nu îndrăzneşte să o rezolve apodictic de când s’a aflat importanţa proceselor de ansambluri, procese care devin inteligibile minţii noastre numai prin limbajul matematic cum ar fi calculul tensonal sau discutatul caicul matriţial ai lui fieissenberg. be produce însă aci, la nivelul retinian, un proces energetic care determină, se spune, producerea unui curent. Descoperirea cronaxiilor a stabilit prezenţa unei constante de c-onductibiiitate în fiecare fibră nervoasă, fibră care prezintă o patere de selectivitate, un iei de proces de rezonanţă care o face aptă să transporte numai un singur *el de curent, adică o singură frecvenţă şi sarcină. De aci înainte, fără ca până la acest prag să fi avut nici o evidenţă, plutim în alte conjecturi şi mai întunecate. Cum se produce la nivelul corticai acest ceva care, in receptaculul cunoştinţei înseamnă roşu, iată o întrebare la care azi nimeni nu cutează să răspundă. Şi doar e vorba de ceva excepţional de simpiu. Trăirea acestui simplu este desigur simplă dar nu tot aşa de simpiă se prezintă cunoaşterea procesului acestuia elementar de cunoaştere. Până aci suntem însă, de bine, de rău, în psihologie. Dacă încercăm să intrăm în gnozeologie, vom întâ.ni o nesfârşită serie de doctrine şi teorii, dela teoria „simulacrelor" stoicismului la realismul naiv, la empirismul calităţilor primare şi secundare ale lui Locke, ia idealismul unui Berkeley sau la criticismul kantian. Nu este în intenţia noastră nici să schiţăm, nici să dezvoltăm aci o nouă teorie a cunoaşterii. Dar nu e mai puţin adevărat că nici vechile teorii nu mai pot sta în picioare, nu mai sunt mulţumitoare. Oricât s’ar striga „înapoi14 la Kant sau la un alt mare gânditor, teoria cunoaşterii în perspectiva criticistă este dintr’un anumit punct de vedere, o teorie a unei anumite epoci, a unei anumite „vârste a inteligenţei" cum ar spune profesorul nostru dela Sorbona, d. L. Brun-schwicg. Teoria kantiană a cunoaşterii corespunde spiritului newtonian şi geometriei euclidiene. In faţa perspectivelor noui pe care le-au deschis relativitatea şi metageo-metriile este poate nevoie de o revizuire serioasă, hotărîtă a teoriilor cunoaşterii în care ne-am complăcut până acum. Dar nu numai ambianţa ştiinţelor matematicei şi mecanicei s’a schimbat. Epoca în care a strălucit criticismul a fost epoca unei psihologii raţionaliste, a unei concepţii de „filosofia luminilor44 care reuşeşte, odată cu venirea pe arena filosofică a lui A. Comte să excludă psihologia din rândul ştiinţelor; argumentele sunt prea cunoscute pentru a le mai repeta. Intr’o epocă în care psihologia se clădia cu multă trudă după chipul şi asemănarea ştiinţelor biologice, când funcţiunile suf.eteşti erau privite fie ca epifenomene, fiie ca reflexe ale proceselor biologice, când savanţii socotiau că vor atinge idealul ştiinţific dacă vor exprima procesele psihice în ecuaţii matematice, cu sau fără logaritmi (legea Fechner-Weber este de altfel prima şi unica exemplificare a acestei încercări ratate), teoria cunoaşterii trebuia să corespundă acestei construcţii fie raţionaliste (tipică ni se pare tocmai „Psihologia raţională44 a lui Renouvier), fie biologiste (după modelul psihologiei wundtiene), fie direct empiriste ca întreaga şcoală psihologică engleză. Dar exemplul cel mai izbitor de mo- 499 © BCU dul cum variază o teorie a cunoaşterii în funcţie de concepţiile psihologice, îl avem în bei'gsonism, şi în pragmatism. W. James făcuse epocala descoperire a „fluxului conştiinţei". Orice gnazeologie cu aderenţe în static şi în raţional, în conceptualul sacro-sanct trebuia dărâmată. Şcoala lui James o face printr’o reîntoarcere bruscă la concepţia protagoreiană; Bergson însă pleacă dela acest absolut al duratei, considerată ca un dat imediat al conştiinţei şi clădeşte un quasi-sistem în care întâlnim şi o metafizică a duratei şi o teorie a cunoaşterii în limitele duratei şi a metodă de cunoaştere nouă adaptată duratei. De aci s’ar putea trage câteva concluziuni greşite pe care ne grăbim să le semnalăm şi să le înlăturăm. Dacă există corelaţie între stadiul ştiinţific al unei epoci şi teoriile cunoaşterii corespunzătoare, filosof ia ar putea renunţa la o anumită tendinţă a ei de a descoperi o teorie a cunoaşterii universal valabilă şi bună odată pentru totdeauna. Pentrucă e aci un caracter fundamental al acestei discipline: pretenţia de a emite o doctrină absolută. Dar istoria gândirii ne arată că o asemenea pretenţie este ceea ce o arată chiar numele. Un asemenea „trop" scepticist nu trebue însă să ne întristeze. Probă este tocmai concepţia pragmatică. O acomodare este oricând posibilă, mai mult, este chiar necesară, fiind cerută de caracterul programatic al adevărului. Pe de altă parte însă spiritul filosofic cere anumite clădiri întru absolut, întru nezmintire, Ne trebue o doctrină a cunoaşterii care să nu mai fie „sub vremi", care să exprime esenţa unică şi neschimbătoare a faptului cunoaşterii. Dar întrebarea tocmai aci este: este faptul cunoaşterii unul şi acelaş.sau e variat, cu variaţiuni de loc, de timp, de structură spirituală, de rasă şi de civilizaţie chiar. întrebare grea de urmări dacă vom considera câteva obiecţiuni care au fost aduse şi care, trebue să recunoaştem, atârnă greu în balanţa celui neprevenit, lată de pildă una din aceste obiecţiuni şi anume toată problema şi cu toate discuţiunile nesfârşite ce s’au iscat în jurul „mentalităţii primitive". Este gândirea primitivului alogica sau „prelogică" cum afirmase Ia început Levy-Bruhl sau şi acolo ca şi în oricare gândire, mecanismul este acelaşi cum se crede acum ? De altfel însăşi autorul teoriei „participaţiunii" înclina, în ultimile sale lucrări să atenueze din intransigenţa primelor sale afirmaţiuni. Cercetările recente făcute printre primitivi asupra ideii de „moarte" de pilda ajung la concluziuni contrare doctrinei autorului francez. Schumacher, Torday şi Joyce, Correira, Sir W. B. Spencer şi R. H. Codrington nu pot admite o mentalitate prelogică ireductibilă la mentalitatea noastră logică iar Pinard de la Boulaye vorbeşte de o adevărata metodă experimentală la primitivi. Printre acei care nu recunosc afirmaţiunile etnologului francez amintim pe Goldenveiser, Tozzer, Radin, Malinovski în America; pe C. J. Webb, Bartlett, Hobhouse, M’c Dougal în Anglia; Dr. Groebner, Schmidt, Lindworsky şi Ed. Meyer în Germania; H. Berr, R. Alier şi O. Leroy care în „La raison primitive" (1927) este peremptoriu. Iar P. Radin spunea: Primitivii sunt tot aşa de logici ca şi noi. Nu există nici un indiciu că se află în natura lor emoţională vreo diferenţă fundamentală faţă de a noastră. (Monatheism among Primitive Peo-ples. 1924). Credinţa sau concepţia despre un creator suprem al lumii este tot aşa de clară pentru primitiv ca şi pentru creştinul cult. E. Meyerson studiind mersul gândirii în comparaţie între primitiv şi civilizat conchide în nenumărate rânduri la identitatea absolută între mecanismul gândirii primitivului şi a civilizatului. „Participarea primitivului este desigur, ca şi teoria savantului, o încercare de explicaţie, un fel de ştiinţă sau de filosofie rudimentare". Aşa dar mentalitatea primitivă nu constitue o excepţie la legea gândirii umane; nu există forme de gândire ireductibile între lumea civilizatului şi lumea, atât de misterioasă a primitivului. O altă obiecţiune s’a ivit atunci când această gândire a noastră, europeană, 5°° © BCU Cluj a întâlnit, a descoperit aproape, extraordinarele forme ale gândirii extremului-orient; e vorba de hinduism, brakmanism, budism, shintoism, toaism, confucianism, etc. Când au apărut cercetărle lui Anquetil-Duperron care descoperă' 180 de manuscrise zende, pehlvis, persane şi sanscrite în 1771; când Eug. Bournouf descoperă Yasna, când Al. Ilamilton descifrează textele Bibliotecii Imperiale, când Schlegel publică în 1808 „Limba şi înţelepciunea Indienilor; când apar lucrările gramaticale ale lui Bopp sau ale lui Chr. Lassen asupra dialectului pâli; când Hodgson aduce cărţile budiste ale Nepalului, Czoma de Kores pe acelea ale Tibetului, Schmidt pe ale Mongoliei, Max Mueller pe ale Japoniei (Buddhist Text from Japon. 1881. Bunyu Nanjio şi „Sacred Books of the East"; când ia Fiinţă Pâli Text-Society la Londra-, Bibliolh. Buddhice la Petersburg, Buddhist Text-Society la Calcuta; când! !în fine apar periodicele ca Epigraphia Indica a lui Burgess, The Asiatic Journal sau Journal of The Royal Asiatic Society; când în fine se scriu lucrările unor Hardy, Hoeppen, Yassiliev, Rhys Davids, De la Wallee-Poussin, Oldenberg, Kern, Barih, Schmidt, Colebrooke, Buehler, Weber, Glasenapp, etc. gândirea europeană este pusă în faţa unei lumi nebănuite dar mai cu seamă, aşa se păru în primele momente de uluială şi de entuziasm, în faţa unei formule deosebite de gândire. Este vorba despre ceea. ce T. Mainage a caracterizat foarte bine în mica sa lucrare (Le Bouddhisme): posibilitatea minţii orientale de a gândi simultan şi fără contradicţie ceea ce pentru gândirea noastră, europeană, implică contradicţie. Dar cercetările întreprinse, pe de alia parte, asupra mentalităţii mistice, analiza gândirii marilor mistici, dela originile orfico-eleusinioe, la Plotin, Produs şi Philon, la mistica doctorilor medievalii ca Sf. Bonaventura şi Sf. Victor, până la Eckhardt şi Jacob Boehme, pentru a culmina cu mistica unei Sf. Tereza sau Sf. Francis de Assisi, au dovedit că nici gândirea aceasta orientală nu ne este absolut străină, absolut ireductibilă, că există şi pentru noi o regiune ideală unde este cu putinţă o înţelegere a „unificării opuşilor" cum spunea Nicolaus Cusanus1 (coincidentia oppositorum). Fenomenul indian, cu toate ramificaţiile salie (hinduism, jainism, sikhism, ve-dism, tantrism; filosofia atât de complexă din Tripitaka: hinayana, mahayana, tan-travana) conţine aproape toate marile probleme ale filosofiei „clasice" ca materialismul, atomismul, realismul, idealismul, scepticismul; un studiu comparat al filosofiei europene şi al acestei filosofii indiene ar fi revelator în privinţa aceasta. Indiferent de influenţele posibile, indiferent dacă filosofia europeană a inspirat sau s’a inspirat dela cea indiană, problemele mari ale gândirii, ale destinului, ale ontologiei şi cosmologiei, ale mântuirii şi ale existenţei sunt aceleaşi, chiar dacă soluţiunile variază mai mult sau mai puţiu radical. Ne aflăm deci în faţa acestui fapt impresionant al unităţii absolute a spiritului uman, al identităţii modului gândirii. Problema cunoaşterii este deci de natură a defini destinul uman. • Fenomenologia cunoaştem nu implică, nici în sine, nici în intenţia noastră o trecere în revistă a clasicelor probleme care stau în legătură mai mult sau mai puţin esenţială cu procesul cunoaşterii. Nu deci limitele cunoaşterii, nu esenţa ei ontologică, nu metafizicele variate care s’au clădit împrejurul cunoaşterii ne vor interesa aci. Cel mult accidental, adică în măsura în care, prin lămurirea şi atingerea acestor problematice, noi ne lămurim asupra întrebărilor ce ne interesează în încercarea de faţă. Insă aproape întotdeauna, (cu foarte rari excepţii) cunoaşterea a fost privită prin perspectivă metafizică. S’a făcut, cu alte cuvinte epistemologic nu gnozeologic. Şcoala psihologistă a avut meritul parţial de a fi atras atenţia cercetărilor asupra problemei în! sine, asupra actului cunoaşterii. Dar şcoala psihologistă a căzut în excesul dublu de a nu fi văzut decât procesul în mecanismul său pur psihologic şi în legătură (cu as- pectul logic al gândirii. Psihologia nu explică numai ci şi condiţionează logica, logicul este deci un efect, o urmare, un stadiu posterior al psihologicului. Intre ambele forme trebue admisă un fel de succesiune cauzală ireversibilă. Fenomenologia husserliană a căutat vindecarea acestui rău dar nu a părăsit nici ea postulatul logicismului. Logicul nu are punţi de trecere, nu are căi de comunicaţie de nici un fel cu psihologicul; logicul este forma pură, esenţă intenţională, fiinţă fără aderenţe 'în sensibil la care te înalţi printr’un fel de inluiţie de esenţă pentru a-i surprinde sensul (noema) şi natura (eidos), rostul (noematica) şi fiinţa (Wesen). Se căuta însă, atât în psihologismul unui Bren-tanno cât şi în husserlianism o adâncire, o lămurire de esenţă numai (şi aci este punctul lor comun) în ceeace privea forma nudă a cunoaşterii, instrumentul şi munca lui nu şi esenţa şi natura obiectului la care se aplică, pe care îl mânueşte acest instrument. Ideia unităţii cunoaşterii, compromisă în psihologism ca şi în fenomenologism, nu are în sine însă nimic senzaţional, nu constitue titlu de căutată originalitate. Este veche această ideie cât şi gândirea umană. E inutil să-i facem istoricul, căutând-o în budhism, în gândirea presocraticilor, la Platon, Aristot, în evul mediu sau în filosofia modernă. Metafizica legată de cunoaştere a creiat ea însăşi diferite tipuri ale acestei unităţi. Pentru realismul naiv, cunoaşterea se reducea la o redare fidelă a realităţii., aşa cum este ea. Pentru idealism, unitatea cunoaşterii stă în însăşi esenţa ei ideală; lumea liind o creaţie a mea, garanţia unităţii ei se află în însăşi unitatea celui cunoscător. Dimpotrivă, pentru diferitele forme de monism, unitatea, cunoaşterii derivă din unitatea obiectului de cunoscut. Filosofia întuiţionistă, indiferent de formele pe care le îmbracă în cursul timpului, fie că se prezintă ca un esoterism mistic, fie că se manifestă ca o metodă de lucru, ca un instrument se sondaj, constitue în fond garanţia unei continue unităţi procesuale tocmai prin mecanica însăşi a fenomenului de intuiţie, a acestui act extatic pe care îl regăsim, mai evident sau mai puţin evident, dela orfism şi eîeusinism sau pitagorism, până în filosofia bergsoniană, final impresionant al unei suite simfonice de uriaşă respiraţie în care au răsunat coardele misticismului victorian, bonaventurian, eckarthian cusanian şi la care desigur un istoric scrupulos al prob’e-mei hu va uita să aduge nici pe Philon, nici pe Plotin, nici pe Produs, nici pe gnostici ca Marcion şi Valentin, nici pe Dionis Areopagitul, nici pe doctorii evului mediu, nici pe lacob Boehme. Neapărat, o atare concepţie despre unitatea cunoaşterii nu excludea întotdeauna o imagină de potenţe ierarhice ale cunoaşterii, de trepte care duc, care se ridică spre o formă din ce în ce mai curată a unei cunoaşteri dezrobită de orice gangă sensibilă. Ideia unui triptic al cunoaşterii, a unei purificări în trei etape este foarte frecventă. Cum trebue înţeleasă această5 doctrină a ierarhiei gradelor de cunoaştere nu e greu de înţeles. Ea se leagă de altfel de o altă concepţie despre o substanţialitate tripartită a însăşi sufletului, precum am văzut mai înainte la Platon; de o viziune mai modernă, mai ştiinţifică privind o ierarhie a conştiinţei sau despre un triptic al „facultăţilor* ca în asociaţionism. Dar dacă există totuşi o unitate în această viziune trip-tică, ea nu stă în procesul cunoaşterii ci în obiectul de cunoscut. Acest obiect, asupra căruia se aplică atributul de adevărat, substantivat apoi în hipostaza adevărului, este unic. Unitatea adevărului nu stă în unitatea procesului prin care îl cunoaştem ci în unitatea ontologică a substanţei la care aplicăm atributul de adevăr. Problema epistemologică se transmută, pe nesimţite, în problemă ontologică. Nu asta ne interesează aci. Să simplificăm acest triptic în formele : cunoaştere sensibilă, intelectuală, raţională (cu varianta supraraţională). O analiză atentă a procesului ne va desvălui inutihtatea acestor ierarhizări. Despre tripticul conştient, sub şi inconştient, am vorbit în precedentul nostru articol, Să considerăm însă, în lumina actualităţii, deosebirile dintre 502 © BCU cunoaşterea sensibilă şi cea intelectuală, apare foarte discutată în tot lungul evului-mediu, regăsită apoi la Spinoza şi recent la Bergson. In limbaj psihologic, e vorba de problema conceptului şi a judecăţii. Cunoaşterea sensibilă este privită ca dat imediat. Cunoaşterea intelectuală adaugă şi îmbogăţeşte, se spune, patrimoniul conceptual imediat, creind o zonă nouă în cunoaştere, aceia a judecăţilor şi a modalităţilor de judecată şi raţionament. In fine, cunoaşterea raţională este de natură dialectică — spun filosofii dela Platou până la Hegel; ea duce către esenţe; ea poate fi mistică, de pildă în acel „amor intellectualis Dei“ a lui Spinoza; ea dezvălue lumea ideilor ca la Plafon, conduce către o unificare superioară cum este „coincidentia oppositorum" la Nic Cu-sanus; fiinţează,, prin desfăşurarea ei însăşi mersul dialectic al realului ca la Hegel; ea este, în fine, cunoaşterea prin excelenţă, regiunea spirituală în care cunoscătorul se identifică esenţial cunoscutului. Nu vom încerca aci o refutaţie amănunţită a doctrinei de mai sus. Dar cercetările foarte recente au dovedit că nu există ireductibilitate absolută între sensibil şi inteligibil. Mai mult, actul celei mai simple percepţii presupune o serie de procese superioare. A simţi este a discerne, a selecta, a organiza. Dar discernământul înseamnă proces complex de comparaţie, abstracţie, determinare, valorificare. In orice concept cere se creiază se află un substrat inteligibil. Dacă gândirea este în esenţă sensibilă, nu e mai puţin adevărat că şi sensibilul este, în ultimile sale ascunzişuri, inteligibil. Intr’o psihologie care pleacă dela postulatul că orice explicaţie ştiinţifică trebne să conţin arătarea unei treceri dela simplu la compus, desigur că simplul ultim, indiscernabilul originar este senzaţia sau, în cel mai rău caz, percepţia. Moştenirea asociaţionistă şi transformistă ne-a obişnuit prea mult cu acest gen de reconstrucţie în abstract a proceselor naturale, ca să ne mai revoltăm în faţa unor adevăruri ce par de neînlăturat. Dar să schimbăm perspectiva, să încercăm să privim elementele analitice ale procesului gândirii, fără a le pune nici o etichetă. Viziunea se va schimba atunci radical. Cel mai simplu act de percepţie va: fi un fagure încărcat iniţial de toate pofen-ţele spiritului. Spiritul este prezent şi întreg în cea din urmă formă a actelor sale Analiza noastră retrospectivă aduce însă în unitatea sa originară discriminarea şi fărâmiţarea. Unitatea se sfarmă pentrucă gândirea nu poate descifra formele realului decât discursiv şi aceasta fiindcă le exprima, le comunică, le explicitează discursiv printr’un limba j. Procesul ^gândirii studiat tot de gândire devine astfel sau cerc viţios sau paradox. Pentru a depăşi paradoxul discursivităţii (care se explicitează pe sine însuşi în discursivitate de limbaj sau de concepte gândite) o singură cale ne rămâne: renunţarea la orice comunicare, la orice dăruire aproapelui. E vorba atunci de o intuiţie introspectivă pentru a surprinde, dacă e cu putinţă, procesul gândirii în unicitatea lui. Exprimarea acestei experienţe este însă o altă problemă care va lămuri dacă eixstă sau nu un domeniu absolut al Inefabilului sau dacă o regiune efabilă a realului poate fi descoperită vreodată de biata noastră filosofie. Sensibilul şi inteligibilul nu sunt ireductibili. Nici psihologia conceptului, nici fenomenologia nu pot stabili bariere, diferenţe de natură între unul şi altul din aceşti poli. Dar dacă nu sunt diferenţieri de natură, fi-vor atunci deosebiri de grad? Rămâne de lămurit numai sensul, foarte ambiguu, al cuvântului „grad“. De obiceiu gradul ne dă imagina unei propăşiri, a unei diferenţe delvaloare. Dar care este criteriul acestei valori? Valorile cunoaşterii se pun desigur în funcţie nu de natura procesului cunoaşterii ci de obiectivele, de ţelurile sale, adică de Adevăr. Revenim astfel la aceiaşi iluzie primordială; în loc de a cerceta în domeniile gnozeoîogîei, ne regăsim, fără de voie, în cel al ontologiei, adică tocmai acolo unde, prin hipoteză, ne propuneam să nu fim. Deosebirea de grad se dovedeşte a fi astfel o deosebire de planuri de pers' ?°3 © BCU pectivă. De aci concluzia care se impune, ni se pare, luminos, că nu există, nici in grad, nici în natură, deosebire înire domeniul sensibilului şi cel al inteligibilului. Iată desigur o concluzie care va părea paradoxală sau foarte riscată. Deşi toată educaţia noastră ştiinţifică, aproape oficială, ne-a obişnuit să vedem lucrurile în sensul arătat până aci, noi socotim că azi este un punct de vedere aproape câştigat acela care caută să stabilească lipsa treptelor între sensibil şi inteligibil, ambii fiind doar simple aspecte ale actului nostru de cunoaştere, ale procesului de fărâmiţare, denunţat cu vigoare de Bergson, fenomen dealtfel unanim recunoscut ca făcând parte din dinamica şi din destinul cunoaşterii Sensibilul nu este propriu zis decât un produs al! diferenţierii pe care o operează spontan spiritul. Spiritul nu se formează evolutiv; el ESTE. (Ceeace ni se pare evolutiv este numai opera pe care o face el). Spiritul formează şi orândueşte materialul cunoaşterii. Unde se sfârşeşte şi unde începe sensibilul? In procesul excitaţiei produs la nivelul simţurilor, în senzaţie, în pragul percepţiilor, există deja procesul de filtrare, de analiză, de alegere, de construcţie, de deschidere de drum, pe care le operează spiritul. In actul primordial al senzaţiei retiniene, de pildă, descoperim toată această laborioasă încrucişare de potenţe spirituale. Numai dacă am privi acest act de 'primire, de luare în posesie pe care îl operează orice simţ faţă de stimulii obiectivi şi vomi descoperi una din feţele cele mai de seamă ale spiritului: prezenţa selectivităţii, lipsa pasivităţii. Tot ce este viaţă şi spirit neaga pasivitatea. Spiritul nu este primit, primeşte; nu este încarcerat în nici o prezenţă ci el este prezenţa; nu este ales ci alege; nu este privit ci priveşte, ia atitudine. Ce concluzie putem trage de aci decât aceia a unităţii procesului cunoaşterii. Ne apropiem astfel, pe această cale a unor rezultate eminamente laice, de un mare adevăr creştin, acel al unităţii excelente a cunoaşterii umane. Pentru doctrina creştină nu pot exista nici (grade nici diferenţe în cunoaştere. „Mintea omului este tronul lui Dumnezeu". Luminoasă exprimare a unităţii fundamentale a spiritului în actul său esenţial. Pentru creştinism forma ultimă, ţinta, destinul omului rezidă în această LUMINA, A CUNOŞTINŢEI din troparul naşterii. Nu cunoaşte această filosofie creştină treptele ierarhice ale unei conştiinţe sub care se frământă apele subconştiente deasupra unui fund al încremenitelor adâncuri ale inconştientului. Totul este deasupra, pe un singur plan, la un unic nivel; în lumină. Lumina cunoştinţei întruchipează o întreagă viziune epistemologică despre care nu pomenesc filosofii. Cunoaşterea este dată total, definitiv întru lumină şi în lumină. Ea produce şi păstrează evidenţă şi nezmintire; este în lumină şi dă lumină. Lumina ei este ontosul ei. Ontosul este lumina. Cunoaşterea nu face decât să aducă ontosul în perspectiva spiritului, să facă fuziunea dintre cunoaştere şi obiect. Legătura dintre cunoaştere, simbol al naşterii adevărului şi naşterea ca simbol al cunoaşterii întru lumină este un dumnezeesc avertisment trimis bietei noastre ignoranţe savante. . Ne apropriem astfel, pe căi din ce în ce mai precise, convergente, de o înţelegere a cunoaşterii drept o funcţiune unitară a spiritului. Dar despre o atare „unitate a cunoaşterii- va mai trebui să vorbim. Ceeace vom încerca să facem într’un alt articol. 594 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE LITERATURA ROMÂNEASCĂ IN MANUALELE DIDACTICE Predarea literaturii române în şcolile noastre secundare priveşte, în acelaş timp, selecţionarea materialului literar în manualele didactice, contribuţia directă a catedrei’ în orele de curs — prin difuzarea de elemente noui în studiul literaturii moderne — colocviile critice în idlasă sau în şedinţe suplimentare (şezători restrânse, cercuri culturale) şi. în sfârşit, lecturile particulare ale elevilor, călăuzite, bineînţeles, itot de dascălul de specialitate. Selecţionarea materialului literar în manuale n’a fost totdeauna -fericit inspirată. Astăzi- când programa analitică privitoare la istudiul limbii şi -literaturii române în şcolile secundare se află în -curs de mradifiearei, propunându-şi unele schimbări importante, autorii didactici, cărora le va reveni menirea de-a alcătui cărţi nauî în conformitate cu reformele nouri programei, vor trebui să cerceteze, cu deosebită atenţiune critică, înseşi manualele actuale, pentru ca erorile cumulate în acestea să no fiie repetata în cele viitoare. Tehnica selecţionării- materialului, gustul critic şi literar, normele de ierarhizare a autorilor şina operelor prezentate,, se cer, pentru viitor, iot totul altele, decât cele dare au triumfat, din păcate, până acum. Autorii didacticii ce vor purcede, de-aci înainte, la noua arhitectură a manualelor de limba română, să-şi facă, fai primul rând;, un riguros examen ăl posibilităţilor critice şi selective. Să pornească, apoi, pe un drum nlolu, evitând orice punct de contact cu vechiul spirit rigid care a condus la atâtea deficienţe şi părţi ratate din manualele actuale... Iar nouă să ni îngădue, în cadrul câtorva o-bdiective comentarii, isă scoatem în relief tocmai acea tehnică eronată oare a făcut oaj, în multe dintre cărţile didactice de azi, literatura română să fiie prost servită, ilar cunoaşterea eiii de către elevi, defectuoasă. Cu câteva — prea puţine — excepţii, ma- nualele de limba română pentru uzul claselor de curs inferior repetă, cu o ciudată obstinare, acelaşi culegiere de bucăţi literare, pe care şi rial şi generaţia dinaintea noastră le-am întâlnit pe băncile şcoalei. Evident, nu ne raportăm la acele extrase din idlatricii români, aşezate sub stema preţuirii unanime, ei la colecţia, adeseori penibilă, de bucăţi mediocre înrădăcinate în manuale numai in temeiul unei lipse de gust şi de simţ estetic devenită tradiţie primejdioasă. Astfel, unii autori didactici prezintă — în manuale ajunse simple flaşnete — aceleaşi etem-me-dibcne extres din aceiaşi etern-mediocri Bolin-tineanu, Depărăţeanu, I. Nend-ţescu, care, după umila noastră părere, nu sunt, întru nimic, clasice, şi oare nu numai că nu ajută la formarea gustului literar al elevilor^ dar chiar ®1 alterează. Alţi autori didactici, mai temerari, rupând forul acestor decolorate moşteniri), încearcă descinderii in literatura noastră modernă, de unde îşi propun isă recolteze nume noiuii şi! pagini noui. Din nefericire, palidul simţ artistic al majorităţii aiulfdriilor didactici îi conduce şi aici;. pe tărâmul literaturii moderne, la o pseudo-iseleo ţionare. Sumit culese,, astfel, lin multe cazuri, clorotice, debile opere, de la periferia literaturii noastre.. .. ,. Manualele de curs superior se aşează şt ele, în mare parte, sub aceiaşi vânătă zodiie a ab-senţed spiritului selectiv. Fientru clasa V-iaj, de pildă, rostul manualului este de-a face teoria şi, totodată, ilustrarea, genurilor literare. Ilustrarea genurilor trebue să fie, bineînţeles^ sinonimă cu criteriile antologice, ou criteriile selective. Ni se oferă, însă, poezii lirdlce sau fragmente epice de o Valoare îndoelnică. întâlneşti— e drept — adesea|, nume de scriitori de întâia mărime, dar .extrasele din operele lor nu sunt întotdeauna şi cele mal- fericite. Un mare scriitor, un autor clasic, poate avea, printre operele sale, şi unele pagini, unele producţii, minore. Ei bine, printr’o stranie coincidenţă, tocmai aceste pagini mediocre sunt culese de către domnul autor didactic. Altădată, răsare, în carte, câte un nume de scriitor cu totul insignifiant, în faţa căruia rămâi înmărmurit... Nu mai vorbim de exasperanta repetare a unor exemplificări literare! Aceiaşi nuvelă, bunăoară, e reprodusă şi în manualul de clasa 1V-& şi în acela de clasa V-a, ca s’o întâlnim, apoi, în foile manualului de clasa VlII-a .. Pentru ilustrarea nuvelei psihologice, nimeni n’a avut încă îndrăsneala prezentării în manual a minunatei ,,Troiţa” a lui Gib. I. Mihăescu, după cum nimeni n’a avut bunul gust de-a alege o nuvelă de Cezar Petresou, —- admirabila „Fereastră”, de pildă. După cum se vede, domină în manuale nu numai anemicul gusit literar, dar şi o penibilă lipsă de variaţie, completată de-o foarte slabă cunoaştere a literaturii mai noui. In ce priveşte manualul pentru clasa VIII-a— care trebuie să fie o scurtă ontologie a scriitorilor noştri moderni şi actuali şi în care libertatea autorului didactic de-a selecţiona materialul şi scriitorii e şi mai mare (aici constrângerea programelor analitice de până acum a fost minimă) —■ înregistrăm, adeseori, un adevărat haos. Normale de se'iecţiune sunt inegale, sciiitori de dimensiuni cu totul diferite sunt asociaţi pe un unic plan de apreciere estetică, nume de o adâncă şi largă rezonanţă in fenomenul literar contemporan sunt lăsate la o parte, în timp ce, de 1& magazie, din cufere şi de sub naftalină, sunt scoase mumiile, unor scriitori ou trecere efemeră prin literatură şi cu actul de deces literar demult eliberat. Intr’un astfel de manual — campion veritabil al acestei strălucite tehnice de amestec hibrid — am aflat adunate la un loc şi privite sub acelaş unghiu critic contribuţiile STATUL ŞI In concepţia doctrinei creştine există o ordine divină şi alta umană. Aceste planuri de existenţă, uneori se suprapun, alteori se exclud şl ’n justă interpretare realizează o înaltă înfrăţire organică, în care înfrăţire virtuţile uneia se împrumută celeilalte şi invers, iar procesul acesta, care ţine de ontologia lucrurilor, se desăvârşeşte în mântuire. In nici un caz însă virtuţile ordinei umane, n’au cum mântui ordinea divină, iar aceasta din urmă îşi împlineşte rostul ei soteriologic, indicând în procesul amintit, toată realitatea umană a existenţei. scriitorilor Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, I Minulescu, Blaga, Pili a t, şi contribuţiile unor scriitori de-a şaptea mână, rechiziţ'onaţi, misterios, din suburbiile literaturii noastre. Trebuie să spunem, iarăşi,, că, până avra câţiva ani, orice manual didactic refuza atât accesul lui Dimitrie Anghel, acest suav şi rafinat poet, cu incontestabil aport în lirica noastră nouă, câ.t şi pe acela al savurosului Caliistrat Hogaş. Abia în ultimul timp, Anghel a fost introdus în manualul de clasa VHI-a al d-lui M. Drago-mirescu şi in manualul d-lui Nedioglu, iar Hogaş a isbutit şi el să pătrundă în alte manuale. Să ne mai mirăm, atunci, că un poet, de fineţea şi eleganţa muzicală a unui Ştefan Petică nu se bucură de nici un fel de prezentare antologică sau critică, în manuale ? Să ne mai mirăm de ce manualele nu dau nici un fel de informaţie despre poezia neliniştită şî gravă, a unui Mihail Săulescu ? Sau de ce un Gala Galaction, un Gib. I. Mihăescu sau un V. Voiculescu sunt atât de anemic, sau, uneori, de loc, prezentaţi ? Să ne oprim aici Când selecţionarea materialului literar şi a scriitorilor se face în felul arătat de noi, se cere însăşi riguroasa selecţionare a autorilor didactici. Nu e deajuns să fii titularul unei catedre sau să-ţi crească în spate o diplomă de licenţă, pentru a putea alcătui un bun manual de literatură. In vederea unor manuale ideale, care să evite, pe viitor, toate lacunele divulgate mai sus, noi ne gândim la colaborarea, profund serioasă, dintre dascălul emerit şi scriitorul de recunoscută valoare. Scriitorul ar putea aduce, aici, o caldă sensibilitate, o fină pătrundere a fenomenului literar, ceeace înseamnă însuşi triumful adevăratului spirit selectiv şi estetic în manualele didactica RADU GYR SECTELE Dar pentru a nu anticipa concluziile pe care vrem să le subliniem, să începem metodic. Este vorba de concepţia creştină a raportului dintre divin şi uman. Concepţia, desigur, este una, iar interpretările ei sunt numeroase. Să ne oprim la cele trei forme mari de experienţă creştină, verificate in istorie: ortodoxia, catolicismul şi protestantismul. Pe lângă reliefurile deosebitoare sub raport dogmatic, fizionomia confesională îşi precizează specificul în poziţia pe care şi-o impune faţă de problemele vieţii, specific crescut, desigur, din dogma respectivă. 506 © BCU Raportul dintre creştinism şi realitatea naţională, nu constitue o dogmă, dar decurge din altele. Viaţa de două ori milenară a bisericii a cimentat acest raport. In concepţia ortodoxă cimentarea aceasta a fost permanent vegheată de un principiu evanghelic, care vrea prin chiar gurai Mântuitorului să dăm cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Prin această învestire sacră a Cezarului ca reprezentant legiuit al statului, forma juridică a naţiunii, naţiunea este pusă în sensul ei de categorie ontologică a existenţei umane. In acest sens, totdeauna viu în conştiinţa ortodoxului, naţiunea şi-a păstrat privilegiile şi nu şi-a depăşit niciodată drepturile, iar Biserca i-a păzit şi i-a luminat fiinţa, cu toată strădania cuvenită Deaceea în ortodoxie n’au existat ostilităţi mai adânci, care să turbure acest ideal raport. In orice caz, învăţătura ortodoxa anulează posibilitatea unor asemenea ostilităţi, atâta vreme cât e păzită în spiritul ei. Un caz sau două nu fac decât să rel’efeze acest adevăr, ca o abatere dela rânduiala adâncă a lucrurilor. Aşa că. dacă Biserica a păzit cu toată sfinţenia drepturile Ce-, zarului şi fiinţa neamului, sa bucurat la rându-i de dreapta închinare şi înţeleaptă cinstire a fiilor ei şi astfel îndoita ordine de existenţă de care aminteam, s’a tot împlinit în frumoasă creştere, ca să ajungă la expresia de înaltă viaţă creştină şi naţională a statului ortodox de astăzi, care cu o interiorizare mai adâncă a duhului creştin, care nu va întârzia mult, va realiza statul de maximă trăire creştină. Pentru aceasta însă rămâne statului sarcina unei grave datorii. Dar mai întâui, câteva cuvinte despre celelalte două confesiuni. Catolicismul a înfrânt principiul evanghelic din care putea creşte buna înţelegere dintre stat şi biserică, cumulând în sine şi drepturile şi rostul Cezanului, cu intenţia mărturisită de-a substitui o ordine liberă celor |două ordine de existenţă rânduite de Dumnezeu. Distincţia pe care această confesiune o face între ordinea divină şi ordinea umană, merge până la anularea celei din urmă şi oricât de fundamentală ar fi strădania catolică, de-a integra într’o ordine sacră cele două realităţi, truda e zadarnică. Căci chiar dacă dialectic, procesul acesta se consumă în aparente posibilităţi trandafirii, în fond concepţia catolică experimentează un dureros conflict. Fiindcă aderenţa întreagă la doctrina catolică, sub acest unghiu, îţi cere renunţări care ţin de însăşi drepturile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, de a fi membrul unei comunităţi naţionale. Şi atunci, ori eşti un bun catolic şi nu mai poţi fi bun francez, spaniol, italian sau altceva, ori eşti un bun francez şi nu mai poţi fi catolic după pravila vaticană. Comunitatea catolică, stăruitoare în a se desăvârşi ca un suprastat, frânge adevărul realităţii ontologice a neamurilor şi oricât de formidabilă ar fi ofensiva romană, susţinută de extraordinara ei organizare, nu poate trece peste ceeace Dumnezeu a rânduit. Astfel înţelegem de ce papalitatea este nevoită să-şi reglementeze raporturile juridice cu statele catolice prin acele faimoase concordate, care pot fi oricând anulate printr’un act de voinţă al statului respectiv. Şi atunci, în ce măsură se poate împărtăşi un stat catolic de mântuirea pe care i-o îmbie biserica lui, dacă nu-şi poate însuşi integral doctrina ei? Dacă am adânci mai mult această poziţie, am ajunge la concluzia excluderii din comunitatea Bisericii, a celor cari ţin să participe organic la comunitatea naţională căreia aparţin. Dacă ar fi consecvent, până aici ar trebui să ducă lucrurile catolicismul. Aceasta ar fi însă un dezastru şi deaceea atâtea concesii şi-un mare ş: dureros echivoc. Câte afinităţi sunt între ortodoxie şi catolicism sub acest raport se vede limpede şi înţelege oricine zădărnicia misiunii catolice între ortodocşi, care când a prins, s’a consumat în echivocul aşa zişilor uniţi, unde concesiile consimţite de Vatican, compromit zelul doctrinar al Romei. Cât despre protestantism, lucrurile se simplifică, întrucât problema, pentru el, nu comportă hăţ’şurile grave şi numeroase ale dreptei realităţi, pentrucă n’ci nu le discută. Toată complexitatea tezei se reduce la libertatea individuală, care puţin interesează dacă se integrează unei comunităţi sau alteia. Libertatea aceasta, care a fost la început un act de răzvrătire îmnotriva catolicismului, a ajuns astăzi un act de înverşunată şi multiplă răzvrătire împotriva Evangheliei. Cele câteva zvâcniri din ultima vreme, care vor să dea protestantismului, sub o formă sau alta, un miez doctrinar, nu mai pot nrimc faţă de imensa lui destrămare spirituală. Destrămarea aceasta a însemnat marele dezechilibru al lumii modeme, consumat in toate sectoarele vieţii şi în toate domeniile de activitate umană. In ceeace priveşte atitudinea protestantă faţă de stat, o caracterizează o largă elasticitate, proprie de altfel faţă de toate problemele. Deaceea, stat şi protestantism sunt realităţi care n’au de ce se ciocni şi nici dece se exalta una pe alta, pentrucă doctrinar îşi sunt indiferente. Totuşi s’au produs fenomene de-un fel sau altul, dar nu din necesităţi de concepţii, ci din necesităţi locale sau ambiţii personale ale celor care reprezentau Biser.ca sau statul respectiv. Dar prin ceeace protestantismul a răscolit istoria au fost sectele oare au crescut d'n sânul lui Si dacă aceste secte, lume hoatizată de marea rătăcire care le-a zămislit, pot fi indifer rente într’un stat protestant, careri doar o formă politică de organizare; dacă pentru un stat cato- 5°7 © BCU lic, care-i doar o realitate juridiică în raport eu Biserica respectivă, ele rămân nulmai pe planul preocupărilor religioase, pentru iun stat ortodox, care-d o realitate ontologică, cu nădejdile pământului înmănunchiate sub turla Bisericii lui Hristos, sectele sunt o problemă religioasă şi naţională, în egală măsură. Am schiţat comparativ această problemă a poziţiei Bisericii faţă de stat şi invers, pentru a se putea înţelege că nu ne e îngăduit să tratăm ca aiurea fenomene sociale, care deşi-s aceleaşi la noi ca şi ’n altă parte — la întâia vedere — cere alte soluţii şi dacă nu o mai dreaptă pază a doctrinei ortodoxe, în orice caz o mal aspră conştiinţă naţională, întru paza rosturilor româneşti. Biserica a vegheat peste veacuri fiinţa neamului acestuia. I-a plămădit sufletul şi i-a dat strălucirea .prin care este astăzi întâiul stat ortodox din lume. Iar când din lava zbuciumului protestant, sar scântei în ograda românească, pentiu a-i mistui rosturile şi a-i aprinde aşezările, nu ne putem îngădui lenea de-a nu înţelege primejdia. Căci nu Biserica trebue păzită — o instituţie sacră ce nu poate fi nimicită — ci ţara aceasta căreia i se fărâmiţează sufletul. Căci iată ce se întâmplă. In vremurile acestea de poruncitoare concentrare naţională, când nimănui nu-i este îngăduit să-şi găsească alt rost în viaţa statului decât acela pe care i-1 cere ţara, s’a produs un fenomen pe cât de neaşteptat, pe atât de regretabil. Este vorba de larga îngăduinţă acordată anumitor secte, până acum sever instruite, sau chiar interzise. Să nu ni se obiecteze caracterul strict religios al acestei chestiuni, fiindcă gravitatea db moment stă tocmai în caracterul ei naţional Am subliniat mai sus ceeaee înseamnă Biserica ortodoxă pentru statul român. Şi mai ales organica dependenţă reciprocă, prin consimţirea liberă a privilegiilor şi datoriilor. Dacă Biserica noastră, ai cărei fii sunt înşişi fiii acestui pământ, este asaltată sectar de numeroase organizaţii religioase, să presupunem, îşi destramă comunitatea de credinţă, care-i urmarea pentru stat? Răspunsul la această întrebare îl urmărese şi-l vor realizat regizorii sectari. Şi atunci, e drept să ne mire libertatea îngăduită acestor fermenţi ai destrămării româneşti. In legea cultelor era pusă o stavilă, care pare că a fost anulată, sau în orice caz neglijată şi anume, pentruca organizaţia religioasă să se poată constitui cult în stat, trebuia să numere cel puţin 200 mii de membri. Astăzi restricţia este pulverizată prin numeroase libertăţi şi privilegii, pe care nu le au cultele istorice. De pildă, un elev sectant îşi poate face instrucţia religioasă acasă, căpătând nota respectivă în familie, fără controlul nimănui. Instructorii — nu educatorii — sectanţi sunt desenaţi nu de minister, conform legilor în vigoare, d de predicatorul sectei căreia aparţine elevul. Inchipui-ţi-vă că toţi şcolarii noştri şi-ar avea profesorii de religie acasă, şi mai închipuiţi-vă că pentru fiecare obiect de învăţământ am căpăta libertatea de-a nu fi obligaţi să cercetăm şcoala, şi aveţi în faţă perspectiva sumbră a unei deban-dade şcolare, care urmărită în viitor poate însemna anarhie naţională, pe lângă inevitabila hoatizare intelectuală. După aceea, libera circulaţie a tot felul de broşuri şi imprimate, precum şi inconştienta ofensivă a unor oameni cari-ţi închină strădania atacurilor lor împotriva Bisericii şi a preoţilor, constitue o neertată slăbiciune a statului, care îngădue să i se madne temeliile, fără să-şi dea prea bine seama că Biserica trebue apărată ca însăşi fiinţa neamului. Aid intervine şi-o slăbiciune a Bisericii care nu şi-a valorificat cu destulă destoinicie doctrina şi rostul, în dezorientarea de astăzi, în raport cu statul. Şi mai ales n’a strigat destul de tare, acolo unde trebue, că toate sectele sunt importate, inclusiv tu-dorismul. Sunt răsvrătiri protestante, presărate în lume şi peste veacuri, care fermentează anarhic poporul în sânul căreia poposesc. Pentru Biserică sunt prilej de permanentă încordare întru paza dreptei credinţe, iar statul le socoteşte inofensive în eeeace-il priveşte. Adevărul e că de îndată ce ortodoxismul nostru a putut, timp de două mii de ani, să se păstreze curat, fără reproşul unei singure secte măcar, nu-i e statului îngăduit să-şi pregătească singur anarhia religioasă — care va însemna totodată anarhia naţională — ocratindu-)l cu largă îngăduinţă, mai ales în aceste vremuri de necesară asprime românească. Şi dacă în catolicism statul se poate dezinteresa de asemenea probleme, dacă în protestantism este posibil un indiferentism absolut, în ortodoxie este imperioasă intervenţia statului. Nu ne îngădue nici doctrina Biserici, nici fiinţa neamului să încrucişăm braţele. Ceeaee, în slabă măsură, ar fi însemnat anarhia partidelor politice de ieri, pentru răspasul greu prin care trecem astăzi, poate însemna mâine, în incomparabile proporţii, anarhizarea spirituală prin secte. Căci anarhie în ortodoxie, înseamnă anarhie naţională. Turburarea şi dezorientarea creştinului, înseamnă turburarea şi dezorientarea românului. Şi de vreme ce sectele n’au crescut din necesităţi nici ortodoxe, nici româneşti, existenţa lor n’are nici-o justificare pe pământul nostru. Toţi predicatorii îşi fac ucenicia sub canoane străine şi de credinţa şi de fiinţa noastră. Nu există sectă care să nu fie în legătură permanentă cu o altă sectă similară de peste 508 © BCU graniţă. De aici îşi primeşte şi directivele şi entuziasmul, niciodată evanghelic, dar totdeauna protivnic ţării, într’un fel sau altul. Deci, dacă ortodoxia, adânc credincioasă principiului evanghelic, pirin care a slujit statul în maximă strădanie, este suficientă, şi prin viaţă şi prin doctrină, acestui neam, de ce îngăduim sectelor să ne destrame?^ Un simplu act de voinţă românească, prin înţelepciune legiuitoare, şi primejdia e stânjenită. Nu se va vătăma nimic, de îndată ce nu-s ale noastre, nici ca geneză, nici ca existenţă. Asta nu înseamnă însă că autoritatea bisericească n’are nimic de făcut. De aici trebue să pornească ofensiva. Şi statul va înţelege şi va asculta, cum a înţeles şi a ascultat întotdeauna. Este vorba doar de-o problemă naţională. NIŢĂ M1HAI CETĂŢI ŞI HIMERE Sunt unele cărţi a căror lectură înveseleşte, altele care instruesc şi altele oare îmbogăţesc şi. înalţă sufletul. De alegi după starea sufletească în care tie afli, şi după cum simţi nevoia de odihnă, de gândire sau de amuzament. Sunt însă foarte rare cărţile în care să găseşti şi poezie sublimă, şi gândire adâncă, şi humor irezistibil, şi ştiinţă. O astfel de carte este .ultima1 traducere în româneşte din opera d-dui Iovan Duciici: „Cetăţi şi Himere", care cuprinde scrisori din câteva ţări ale Europei şi din Palestina. Europa întreagă, cu tocurile şi oamenii ei, cu poezia şi frumuseţile pe oare nimeni altul nu le-a înfăţişat aşa, se cuprinde în cartea aceasta neîntrecută şi unică în felul ei. iPentrucă d. Iovan Dudei nu descrie locurile şi lucrurile, ci sufletul lor. Nu ceea ce a icreat mâna şi raţiunea omului, id ceea ce a înflorit şi a luminat inima şi sufletul lui. Nu frumuseţile exterioare ale naturii, ci misterul ,adâncul acestor frumuseţi. Ca să te facă să înţelegi frământarea şi viaţa unui oraş, îţi vorbeşte despre tăcerea şi moartea lui. Pentrucă „oraşele sunt adevăruri lăuntrice. Iar dacă nu sunt adevăruri lăuntrice, atunci sunt numai grămezi de oameni şi de pietre, nu oraşe". Şi într’adevăr, d. Iovan Ducici, acela care a trăit în basmul Florenţei din dimineţi de Aprilie, a ascultat cântecul vechi al Veneţiei iîn serile întunecate de toamnă ,a cunoscut nopţile luminoase ale Atenei şi adâncul singuraticelor nopţi ale Hamei, acest Iovan Dudei care a călcat pe urmele marilor înţelepţi .ai antichităţii ca şi pe urmele sfinte ale lui Iisus şi ale apostolilor, n’a călătorit printre zidurile şi pietrele atâtor oraşe, ci prin sufletul, prin trecutul şi prin legenda lor. Citindu-i cartea, nu vezi prea mult eu ochii minţii, dar simţi totul, trăieşti în trecutul şi în prezentul acestor cetăţi, te înfieri de aceleaşi himera, te copleşesc aceleaşi sălbatice măreţii ale naturii. Intr’o scrisoare din Elveţia, câteva rânduri numai, sunt deajuns ca să te împietrească în imensa nemişcare a Alpilor: „...timpul mu se poate măsura cu nimic, pentrucă aici nu se întâmplă nimic... Aici toate ceasurile trec sau sus în cer, sau 'în adâncul pământului’, nedă-sând nimic, nici în privire ,nici în auz, nici în amintire. Numai câtă vreme merge omul, lucrurile se mişcă şi trec pe lângă el; dar dacă se opreşte pe o stâncă, totul împietreşte şi amuţeşte. Firicelul .oare leagă sufletul omenesc de acest pământ se rupe, locul doare şi de acolo cade o picătură de sânge". La noi, numai Eminescu a simţit până la durere şi măreţia naturii şi dragoste şi tot. Durerea aceasta în faţa frumosului în natură sau în sentiment, este cea mai .înaltă culme pe care poate urca în chip firesc, sufletul omenesc. „Nu-mi place frumuseţea alpină" — scrie autorul. Şl totuşi, groaza şi chiar ura pe care o simte el şi pe care o transmite ca printr’un farmec şi cititorului, nu este decât treapta ultimă a celei1 mai, înalte contemplaţii naturale. Cei mai mari mistici creştini, au coborât culmile extazului, nu numai cu nostalgia înălţărilor trăite, dar şi cu sângerarea durerii. Dragostea cea mai pură, imensă şi inumană aproape, este într’adevăr o fericire, dar o fericire „dureros de dulce". ,,Nu-mi place frumuseţea alpină", scrie d. Iovan Ducici, dar descrie această frumuseţe amară, plină de renunţare şi durere, nu cu dragoste, ici cu adorare. Şi totuşi, la poalele acestor munţi, trăieşte un oraş fără suflet. Geneva de astăzi şi-a pierdut sufletul odată cu misticismul violent şi îngrozitor al veacului al XVI-lea. In locul geneve-zilor 'cu fanatismul religiios împins până la nebunie, .trăieşte astăzi acolo o lume măruntă de provinciali, „lucrând fără odihnă şi îmmulţin-du-se fără motiv“. Şi totuşi, în oraşul acesta în care glasul trecutului a amuţit, a mai rămas să vorbească prin tăcere, Catedrala Sfântului Fetru, „veşnic neagră şi îngrozitoare ca un blestem", cel mai melancolic monument al violenţei şi al nehumiei religioase. * Dar catedrala aceasta întunecoasă şi rece ca un mormânt, se profilează pe icei mai luminos cer, deasupra laicului cel mai plin ide soare din lume. Laicul 5°9 © BCU Leman ,această magie de culoare şi lumină, n’a avut insă poetul lui. Nimeni nu i-a descris frumuseţile aşa eu i le descrie d. Iovan Ducici acum. Iată cea mai sugestivă şi mai rară imagine de coloare care s’a întâlnit vreodată: „...şi atâta coloare albastră se revarsă, că umple hainele, părul şi sufletul; şi întorcându-te acasă, trebue să o scuturi de pe haine, cum ai scutura praful ori zăpada". Din paginile acestei cărţi, apare ca un miraj, Parisul. Isbucneşte deodată, neaşteptat, în scrisul autorului .şi în suflatul cititorului. După Geneva scăldată în ploaie de lumină dar tăcută şi nemişcată, d. Iovan Ducici aduce par’că în dar Parisul, colosal şi strălucit, dar răsărind în primăvară, trăind în ea ea intr’un cadru firesc. In oraşul acesta nimeni nu poate fi niciodată cu totul nefericit, pantrucă el este atât de imens şi de măreţ, încât în faţa lui toate suferinţele se pierd ca nişte minciuni. Faptul simplu de a fi văzut Parisul şi de a fi trăit în el, este strigătul celei mai mari fericiri omeneşti. îndrăgostit de oraşul acesta şi de Franţa întreagă, autorul consacră cele mai entuziaste pagini spiritului şi cugetării franceze. Dintr’o călătorie pe Marea Ionică, cu sufletul vrăjit de splendoarea „frumuseţii indiferente", d. Iovan Ducici scrie un adevărat poem al mării. „Marea este înainte de toate muzică şi abia după aceea apă şi spaţiu. Marea nu este numai apă, ci înainte de toate, lumină. E singura frumuseţe care nu te minunează, ci te cutremură. Numai acela care a izbucnit în plâns când a văzut întâia oară marea, a înţeles locul ei în univers". Apoi vraja cărţii te poartă mai departe, ca în basmul covorului fermecat, prin Roma cu cele mai frumoase nopţi din lume şi în care totul trăieşte în singurătatea goală a frumuseţii sale istorice, prin Spania Sfintei Tereza de Avila şi a lui Jan de la Cruz, prin istoria şi ruinele Greciei de odinioară, prin Palestina urmelor sfinte. Te închini cu gândul şi cu veacurile creştine la Sfântul Mormânt, urci cu autorul Gol-gota mântuirii, ,te infiori cu el de cuvintele sfinte care plutesc in văzduhul şi pe apa lacului Ghenizaret. Descifrezi antichitatea păgână din ruinele Acropolei, înserezi în amurgurile luminoase ale Atenei, te cutremură sunetul prelung al clopotelor din Avila. In timpul călătoriilor sale, d. Iovan Dude: a avut prilejul să cunoască multe popoare, pe care le înfăţişează în cartea lui cu o rară putere de caracterizare, prinzând adesea latura hazlie a firii lor. Iată de exemplu pe Englezi, care nu pot fi închipuiţi altfel, decât ţinându-se veşnic după o minge: la tennis, biliard, hokey, golf, foothall sau popice. Pentru un Englez, cine nu este sportiv ,este infirm sau Francez. Polonezii pe care autorul i-a cunoscut în ţări străine, sunt cu toţii „maniaci de bună voie şi nevropaţi cu intenţie", gata să-şi dea viaţa mai degrabă pentru trecutul decât pentru viitorul ţării lor, dar cei mai nepreţuiţi camarazi. Elveţienii sunt un popor sortit să fie totdeauna portarul cuiva : odinioară al regilor şi al papilor, acum al celor din urmă aventurieri şi vântură-lume. Oameni mereu flămânzi, nu cântă frumuseţea ţării lor, ci o vând. Francezii sunt cei mai mari iniţiatori şi reformatori ai spiritului. Dâr pentru ei, lumea întreagă nu este decât tot o Franţă, neisprăvită, foarte stricată şi hazlie. Nu călătoresc nicăieri, dar compun acasă, cele mai frumoase descrieri de călătorie. Românii sunt îndrăgostiţi de Francezi pentru viciul lor, şi în loc să spună că Bucureştiul este un mic Paris, spun că Parisul nu-i decât un Bucureşti mare. Ruşii sunt buni şi sinceri, naivi şi copilă roşi. „Când un Rus se îndrăgosteşte la Petrograd, se duce să-şi piardă averea la Monte-Carlo şi se sinucide în Guadarama". Despre Bulgari, autorul scrie — puţin măgulitor — că de câte ori călătoresc, merg în doi, „pentrucă unul ştie să scrie, iar celălalt ştie să citească, însă niciunul nu le ştie pe .amândouă". Sârbii sunt buni, viteji, dar din cauza puţinelor maniere frumoase, sunt primejdios de sinceri. „Să vă ferească Dumnezeu de ceea ce vă poate spune Sârbul în faţă, Bulgarul la ureche, Italianul în ziare, iar Grecul la socoteală". Gânditor de adâncimi neobişnuite, d. Iovan Ducici este un cunoscător şi mare admirator al păgânismului antic, pe care îl înfăţişează în toată frumuseţea şi arta lui, dar rămâne un profund gânditor creştin. Cunoaşte tot atât de bine protestantismul revoluţionar şi catolicismul care a lăsat în urmă bălţi de sânge şi ruguri fumegânde încă, dar iubeşte ortodoxia, pe care o cunoaşte tot atât de bine şi despre care scrie cuvinte admirabile: „Ortodoxia a fost şi a rămas credinţa nevinovată şi curată, veselă şi plină de spiritul nobil elin pentru bucuria pe pământ şi pacea între oameni, fără inchiziţia şi torquemazi, nopţi bartolomeice şi exiluri engleze. Ea nu a inspirat arta romano-eatolică, însă a dat pe cea bizantină şi prin nimic nu împiedică arta slavă să devie mare. In sfârşit, nu va exista vreodată primejdia ca ortodoxia să se ridice cândva împotriva purtătorilor ştiinţei şi ai renaşterii". Vorbind despre minunile Mântuitorului şi în special despre prefacerea apei în vin şi a pietrelor în pâine, d. Iovan Ducici scrie: „Eu am crezut în aceste minuni în primul rând prin poezia lor, după cum unul mai desăvârşit decât 510 © BCU mine, ar fi crezut prin credinţa lui. Pe alţii, poate iubirea îi va face să creadă. Din fericire, şi poezia şi iubirea vor fi veşnic pe pământ, iar din ele ia naştere credinţa. Astfel, întotdeauna voiu putea crede că în mâinile sfinte apa a devenit vin, iar piatra pâine. Pentrucă acela care nu e în stare să creadă în ceea ce este de necrezut şi imposibil, acela nu este creat pentru credinţă, nici pentru acţiune, ci e un blestemat". Pasagiile citate nu sunt unice în cartea d-lui Iovan Ducici. Am luat la întâmplare câteva din cartea care este scrisă întreagă, în acelaş fel. Te încântă dela cele dintâi rânduri şi o citeşti cu încordare până la cele din urmă. Sunt pagini pe care nu poţi să nu le reciteşti, pentru ea să le simţi mai bine în toată splendoarea lor. Cartea aceasta este şi muzică ,şî coloare, şi poezie şi parfum. Este în acelaş timp suplă şi V. VOICULESCU: ÎNTREZĂRIRI. Poeme. — Opera poetică a d-lui V. Voiculescu are toate virtuţile unei plenare maturităţi creatoare. Rod bogat şi armonios al îndelungei experienţe pe care poetul a încercat-o şi o încearcă mereu în arta versificaţiei, opera aceasta reprezintă una din cele mai de seamă contribuţii aduse liricei noastre contemporane. Din capul tocului trebue să mărturisim că ea ocupă o poziţie cu totul aparte în complexul poesiei româneşti dela război încoace. Poate tocmai din această cauză, d. V. Voiculescu nu s'a bucurat încă de darul unui studiu amplu care să-i definească atât esenţa inspiraţiei cât şr locul ce-J deţine în mişcarea literară a vremii. Faţă de feluritele directive care s’au afirmat în poesia noastră postbelică, d. Vi Voiculescu este acela careta adâncit mai mult decât oricare altul, problematica religioasă. Intr’adevăr, ceeace oare a fi substanţa poemelor sale este vechiul conflict necruţător dintre spirit şi materie, dintre duh şi carne — conflict care fixează fără îndoială. înseşi limitele tragice ale destinului' uman în lume. In poesia d-lui V. Voiculescu surprinzi năzuinţa purificării ca un ledt-motiv caracteristic. In cele mai reprezentative poeme ale sale năzuinţa aceasta înspre desăvârşirea sufletească a fiinţei pustiită de păcat şi ispite, capătă un accent aşa de profund şi de sincer, încât am putea numi cu toată îndreptăţirea necesară, poesia ultimelor volume, o poesie a ispăşirii, a mântuirii în sens larg creştin. In chiar titlurile culegerilor de până acuma, viguroasă, în acelaş timp poezie sublimă şi satiră muşcătoare. Lectura ei te înseninează şl te întunecă, te înalţă şi te înspăimântă, îţi înalţă sufletul şi te întinară. Şi împletirea aceasta din ghirlande de flori şi funii care rod până în adâncul adevărului, face din cartea d-lui Iovan Ducici o operă nepreţuită. Sfârşeşti lectura ei cu sentimentul că ai trăit intens toate minunile pe care le-ai citit. Aşa cum scrie autorul că va simţi, întorcându-se din Ţara sfântă: „Şi în cele din urmă, mă voiu întoarce înapoi ca acel fericit din Evanghelie, ai cărui ochi au văzut minuni". Un cuvânt de mulţumire d-lui. B. Pisarov, traducătorul din sârbeşte al d-iui Iovan Ducici, pentrucă ne-a prilejuit cunoaşterea acestei splendide cărţi, dându-me~o într’o minunată limbă românească. MARIANA IONESCU RARĂ nota aceasta se observă ea o concludentă semnificaţie. Destin, Urcuş şi întrezăriri alcătuesc o admirabilă suită care, aproape că ea singură, w izbuti să definească în linii generale, esenţa possiei d-lui V. Voiculescu. însetat de liniştea eliberării supreme, poetul îsi simte totuşi existenţa covîrşită de greutatea misterului carnal. Pentru a ajunge în zona rîv-ai'tă a seninătăţii spirituale situată desigur, dincolo de sibuciumul arzător al chemărilor trupeşti ■ear.e-1 biciuie, cântăreţul „dorului cu mâini legate” trebue să se lepede de toate moştenirile negre ale sufletului.. Dar moştenirile sânt adânci si puternice. Ele zac la rădăcina vieţii şi de a-ooio se urcă pe tainicele nervuri ale făpturii omeneşti ca nişte seve otrăvite. Lumina conştiinţei creşte din noaptea subterană a acestor izvoare ale plăcerii şi dorinţei distrugătoare. O impresionantă viziune a vieţii legată de profunzimile întunecate ale fiinţei, ne-a dat d. V, Voiculescu în Centaurul. Grăitor simbol, acesta al centaurului, pentru fixarea unui „destin’* poetici I Fecundată de eleanul purificării, creaţia poetică a d-lui V. Voiculescu descrie astfel o linie ascendentă care pornită din dramaticul joc antinomic al Destinului străbate fazele de limpezire ale Urcuşului pentru a ajunge în pragul certitudinilor şi simbolurilor din Intrezăriri.jRe-centul volum este aşa dar o apropiere de lumile unui mister pe care poetul l-a visat întotdeauna cu o neistovită ardoare. Misterul „de sus” am zice, în sensul că strălucirea lui îndurerată, cerească aproape, s’a smuls de sub povara acestui-tolt mister, al păcatului şi materiei. ■ ■ CRONICA L I 5 ii © BCU Dela Bacantă dansând pînă la Fecioară, drumul imaginar străbătut de d. V. Voieulescu este revelator. Splendida viziune sculpturală a celei dintâi — transfigurare păgână a sensualităţli, — esite egalată de înălţimea de concepţie din cea de a doua: Sânul tău încă stă sibilin, Pândit de toată zodia zării încă din tine se’nalţă lin Pura mireasmă a aşteptării. Motivul acesta al fecioriei îşi află o puternică expresie în poesia Androginul, care se remarcă a fi cea mai reprezentativă din întreg volumul, D. V. Voieulescu foloseşte simbolul androginului pentru a prinde în dimensiunea ei cea mai profundă, taina vieţii. Credem că androginul este ..întrezărirea’’ ultimă a imaginaţiei sale plastî-rizante. [Plăsmuire stranie, care depăşeşte categoria binelui şi a răului: prin sinteza secretă a două potrivnice planuri existenţiale, simbolul acesta devine suprema valoare de afirmare a vieţii. In economia artistică a operei d-lui V. Voieulescu, androginul se situează cu greutatea unui adevărat punct anhimedic. Ţin cumpăna'ntre suflet şi’ntre carne, Drept chezăşie limpede-a puterii Că- patimile n’au să mi-o răstoarne Port amândouă cheile plăcerii. Astfel nu simt nici junghiul destinării Nici jugul dorului şi nici fierbintea. Crucificare a împreunării Ci pururi zămislesc numai cu mintea. Tn perspectiva acestei elevaţii fascinante, androginul dobîndeşte o semnificaţie suverană în poesia d-lui V. Voieulescu. Deaceea pentru a înţelege structura şi noima poesiei acesteia nimic nu ne pare mai important şi preţios — decât lămurirea rostului' său simbolic. In linia ascendentă pe care am spus că o descrie evoluţia lăuntrică din cele trei volume Destin, Urcuş şi întrezăriri, androginul este un concept limită. Esenţa lui realizează năzuinţa ultimă a poetului, purificându-se de tot oeeace în poemele anterioare era conflict dramatic şi element eterogen. Raportat bunăoară Ia Centaurul, simbolul androgin aduce o seninătate şi o distanţă faţă de sbuciumul pământesc, remarcabile. îngemănând potrivnice silinţe Cobor zîmbind din alba’ntîietate, Din soiul unic fără de seminţe, închis în pura mea deplinătate. , ,-Ajlba ’ntâ ietate’ ’ din care androginul coboară zîmibinid şi prefigurând „un gând zeesc ai lumii”, este expresia fericită prin care autorul identifică obârşia acestui grandios simbol dincolo de timpul fizic şi de principatul creaţiei se-xaule. Visul poetului râvneşte mereu spre „pura deplinătate” a androginului ca spre un paradis pierdut. Fără îndoială că aici se manifestă mai vădit ea oriunde în poesia d-lui V. Voieulescu, acea nostalgie paradisiaică pe care Ni'dhlfor Crainic o crede a fi izvorul tuturor plăsmuirilor de artă. Air fi o greşală, aşa fiilnd formulată discuţia, să dăm o interpretare mitologică simbolului din a-mintata poesiie. El este mail mult decât atâta. Am îndirăsmii să spunem că noima lui finală reprezintă efortul imaginativ al unui salt calitativ pe care autorul îl încearcă în lumea „cealaltă”, în lumea duhului eliberat de orice balast material. „întrezăririle” ce se ivesc dincolo de pragul existenţei pământeşti, sânt exact tot atâtea imagini multiplicate ale acestui ultim simbol. Nu forţăm cu nimic nota criticei obiective dacă asigurăm cetitorul ca întreagă lumina din poesia d-lui V. Voieulescu se revarsă din zâmbetul suprafiresc al androginului. Deaooio se revarsă şi tot într’acolo tinde. Versurile care deschid volumul de faţă, prevestesc oarecum figura ireală a aceluia oare ţin? „cumpăna’ntre suflet şi’ntre came”. Plutesc în noi dureri neatîrnate De nici un dor, de nici o altă rană Trec la zenit uri ăesrădădnate, înalte chinuri fără de prihană. In această zodie a „urilor desrădăcinate” şi a „chinurilor fără de prihană” se împlineşte evoluţia tuturor poemelor din culegerea recentă a d-lui V. Voieulescu. Chiar atunci când contemplă imaginea Fecioarei, poetul frânge chemarea ispititoare a formelor şi a belşugului senzual, ridicându-se până la nivelul unei înalte spiritualizări. Răsună în stihurile acestea ceva din prospeţimea imnurilor păgâne, dar până la urmă predomină tot accentul transfigurării;. Ţie mă’nchin trup senin, Albă răspântie-adâncă, Intre cerul strein Şl lutul ce ne mănîncă. Clară odihnă între Ursite, Sub rotunjimile tale aduni Frageda taină a două lumi topite In limpezimea unei minuni. : ş 12 ■: © BCU tn poesia propriu zis erotică, d. V. Voiiculescu ou a stăruit. Sentimentul iubirii nu-1 cântă pe claviatura plenitudinii lui vitale. Elanurile inimii1 sale sunt întotdeauna atenuate, stinse a-proaipe, de corectivul spiritului, de năzuinţa spre veşnicie. Dar în schimb, avem mărturia unor puternice imagini poetice. Absenţa suflului erotic este din plin răscumpărată de bogăţia şi frumuseţea cu totul rară a metaforelor.. Aşa bunăoară, prima strofă din Chwron: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase Intre oftări de înger şi’ntre scrâşniri de dinţi Am străbătut cu stele’n catargele voioase Bosforul alb şi dulce al tainelor fierbinţi. Sentimentul morţii vibrează puternic în poemele d-lui V. Voiculescu. Poetul îşi simte sfârşitul ca o „mare aromă” venită din văzduhul grădinilor eterne; ca o primăvară; ca o purificare. Un triumf al sufletului asupra cărnii oare ne sue pe treptele eternităţii. Iată cum începe Marea Biruinţă — titlul e cu desăvârşire grăitor: Răsbim din lut, urcăm scări de luceferi, Silim să ducem cerul mai departe, Prin săbiile vremii trecem teferi Luptând s’ajungem pân’la tine, moarte, Sau moartea văzută ca o cufundare în adâncimile amorfe ale primordialului: Mai multă noapte, mai multă noapte.. Beznă măreaţă, mumă a luminii, Uger de umbră dulci ţi’s ciorchinii... Sugem cu somnul negrul tău lapte... Ultimul vers are o extraordinară forţă expresivă. El dă întregei poesii o adâncime de excepţională concentrare. Sub o formă variată, revine aceeaşi obsesie a morţii în O brad frumos. Bradul apare ca o albie a destinului omenesc. Fruntea lui înaltă ne creşte coşciugul — iar rădăcinile ţîşnite din hău, ne poartă în „negrele subpământene burguri”. Ca o victorie descriptivă a volumului, însemnăm Primăvara la Balcic. Suntem convinşi că în ceeace priveşte perfecţiunea formală, poesia aceasta stă alături de cele două trei opere de artă pe care le-a inspirat colţul de vrajă orientală al Balcicului. In literatură ca şi în pictură, deopotrivă. Ne găsim în faţa unui pastei care în economia strânsă a cuvintelor, egalează linia şi atmosfera celui mai precis tablou. Au isbucnit la Balcic nerăbdători migdalii Deşi albastrul mării e încă tot sever, De după coasta prinsă în linii de vitralii A izvorît o barză şi curge albă’n cer. Am spus că poemele d-lui V. VodCulesciu îşi desfăşoară oarecum ritmul la umbra întâiei sale poesii din volum, pe care pe drept cuvânt a botezat-o Altitudine. Această „altitudine", care de fapt însemnează definirea poziţiei spirituale a autorului întocmai aşa cum prima poesie din volumul Destin însemna definirea crezului: său estetic, — culminează în Androginul Nu vedem însă, cum am putea încheia mai potrivit recenzia de faţă, decât reproducând poema Te înalţ..., care completează şi am zice chiar lămureşte, toată culegerea. Problematica poetică a d-lui V Voiculescu va reuşi astfel, într’un deosebit relief. Conflictul profund care zace la rădăcina inspiraţiei sale se contopeşte aici într’o tragică fuziune: Te înalţ din came, frumuseţe pură; Te desprind din coapse moi desăvârşire, Viu soseşti la mine dincolo de fire Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură De sub proslăvire şi închinăciune, Gânduri fără pată smirnă la picioare. Rece şi senină te ăeslegi minune Dintre patimi, albă şi nepieritoare Au murit in preajmă spaţiul şi leatul Ruptă-i rădăcina care-abia te ţine. Ca să ies din vama trupului la tine Pînă la visare subţiez păcatul Pe femeea goală altoesc zeiţa Mângâi lung tiparul formelor eterne... Dar o tresărire mi-a trezit arşiţa Şi’ncovoi grumazul visului în perne. Frumuseţea ce se desprinde din stufişul de patimi, albă şi nepieritoare, îşi răsfrânge desigur strălucirea în structura operei poetice de până acuma a d-lui V. Voiculescu. Ceeace face ea această operă să fie o valoare definitiv câştigată pentru literatura română. GHERGHINESCU VANIA: PRIVIGHE- TOARE OARBA-Versuri. — Cu volumul de faţă, poesia d-lui Gherghinescu Vania şi-a cucerit o remarcabilă concentrare expresivă. Cele mai multe din versurile sale aduc o claritate şi o sobrietate a (imaginelor care ne îndreptăţesc să socotim Privighetoarea Oarbă o carte de fac* 5*3 © BCU tură aproape -clasică. In lirica noastră contemporană, nota aceasta este destul de rară. Ea con-stitue o însuşire cu totul specială. Ne grăbim fireşte,, să adăogăm că limpezimea simplă a strofelor care ne bucură la d. Gherghines-cu Vania nu însemnează numai decât platitudine. E înainte de orice siguranţă şi corectitudine tehnică în care se modelează sensibilitateea sinceră a poetului. Privighetoarea oarbă cântă, în poemele bunului nostru autor, de -cele mai multe ori frumos. Cântă din adâncimea curată a unei suferiaţi a unei tristeţi, a unei nostalgii. Credem, din capul locului greşită străduinţa de a desprinde în poezia d-lui Gherghinescu Vania un sens sau o conştiinţă metafizică ce s’ar preta la cine ştie ce contradicţii teoretice. Poesia -sa nu e nici cugetare nici raţionament transfigurat, pe car® să-l descifrezi cu dicţionarul filosofic în mână, pentru a ajunge la -concluzii fantastice. Cine nu gustă această poesie în mod direct, fără nici un fel de dntervenţionism enciclopedic, să fie si-gur -că nu- poate să-i judece valoarea. D. Gherghinescu Vania cântă, cu deosebire, sentimentul iubirii şi al morţii. Sînt „temele” lui dragi, aproape obsedante. Faţă de Drum Lung şi Amvonul de Azur, cele două volume anterioare, Privighetoare Oarbă marchează o simţitoare evoluţie. Versul e acuma, mai precis, rezonanţa lui, mai cuprinzătoare ia-r -cuvântul mai nou. Dacă mai înainte inspiraţia erotică prilejuia deseori poetului o anumită discursivitate sentimentală. -astăzi aceeaş inspiraţie îşi caută o altă economie expresivă. Iată bunăoară Durerea mea de dincolo, o bucată în care lacrima plecării de lângă fiinţa iubită apare numai în versul fi~ inal, în perspectiva morţii -ce desparte. Pămîntul drag. Ca sinul de mamă, Va fi, încurând, ultimul prag Pe c.are-l voi trece fără să-mi dau seamă. Ghemul de stele şi de mărăcini Se va rostogoli în infinit; întoarcerea trupului lângă rădăcini Va fi regăsire de cuib tihnit... Auzi adâncul cu ce nerăbdare m’aşteaptă!... Nesfîrşita noapte va fi noapte cu lună... Ca şi’n lumea asta calea mea va fi dreptă -Dar nu vom mai fi împreună -Chemat de noaptea pământului şi de lumina făpturii iubite, deopotrivă, poetul trăeşte sentimentul morţii şi al dragostei cu aceeaş tragică intensitate. Evocarea aceleia cu care nu va mai 5*4 fi împreună în împărăţia grea de dincolo, are întotdeauna o vibraţie elegiacă, isfîşietoa-re. Oare nu-j suficient de grăitor faptul că poesia cu cel mai profund suflu ero-tic din volum, se -cheamă Elegie ? ' Rătăcind fericiţi pe pământ, Simţeam pe-aproape, îngeri în zbor; Uitasem cită suferinţă zace în do* Si ce oreu poate răni un cuvânt Eu vedeam alături de Dumnezeu Când te-aplecai cu mine peste isvoare.. Era, atunci, primăvară şi soare... ...Trist până la moarte e sufletul meu.. Ce adânc este ace-st sentiment al iubirii în poesia d-lui Gher-ghinesfcu, n-e-o- mărturiseşte el însusi în catrenul Carte poştală, care ne oferă formula de definiţie a întregului volum: Acolo unde ai rămas, departe. Iţi trimit, spre-a nu mă uita, Sufletul, în rânduri de carte. Răstignii pe imaginea ta Avem impresia niedesmdnţită că dimensiunea esenţială a poesiliilor d-lui Gherghinescu V-ania este linia aceasta împletită din fiorul macabrului şi al eroticului. Fără îndoială, o problematică difi-cilă, pe oare însă o prelucrează deseori remarcabil, talentul acuma încercat al autorului. Subliniem deasemenea, puternica Audiţie din Saint-Saens. Straniul „Dans macabru" ai -compozitorului francez îşi găseşte aici o transa punere literară -diin cele mai izbutite. împlinirea temei muzicale este veridic armonizată cu împlinirea estetică a poesiei. Pentru cine cunoaşte -compoziţia lui Saint-Saens, nu ne îndoim că următoarele strofe sînt o -concludentă identificare: Vuete surde’n văzduh se’ntretae Izvorînd din adâ’nc de pământ; Peste cimitire creşte în vânt vâlvătae Şi se deschide fiecare mormânt Ies morţii. Zornăe oase. Intre lumi se nărue fantasticul dig: înfiorat, aerul nopţii miroase A umezeală şi a frig. Cu Privighetoare Oarbă, d. Gherghinescu Vania iese din stilul mi-n-or al poesiei sale de până acum, verificând aşteptări vechi şi îndreptăţind nădejdi n-ouă. SEPT1MIU BUCUR © BCU VIRGIL CARIANOPOL: SCARĂ LA CER — Noul volum al d-lui Virgil Carianopol cuprinde nu mai puţin de 55 de bucăţi, — fragmente lirice ale unui' suflet fluid, abundent, în revărsare difuză nesupraveghiată îndeajuns de -un spirit autocritic. Este al cincilea volum al d-sale, dacă nu ne înşelăm, în răstimp de numai câţiva ani. Despre unul din ele — Carte pentru domniţe — aim referit la timpuil oportun, într’un foileton, cu destule elogii, dar şi cu strecurate rezerve, valabile şi astăzi, pentru noua sa operă. Anume scriam: „Sunt puţine note diferenţiale dela o poezie la alta şi, dacă această stare de răsucire în doc, de repetiri, de reveniri, fără proeminenţe şi cu rare isbucniri, ajută admirabil unei atmoisfere de ciclu melodic, în schimb împiedică individualizarea poeziilor în parte, obiectivarea lor intrinsecă, cu un bine definit relief. Ceeaice dorim înzestratului nostru poet în viitoarea sa operă este mai multă varietate, în expresie şi modulaţie../'. Daică d. Virgil Carianopol şi -a înmulţit temele de inspiraţie în ultima carte, expresia sa rnelo-peică, incantativă, amorfă şi deci neconturată cristalin rămâne aceeaş, cu excepţia strălucită şi izolată a poeziei de înaltă ţinută „După moar-te“, din fruntea volumului. Multiplicarea temelor nu înseamnă însă, numaidecât. şi realizarea lor plastică. Şi, pentru exemplificare, indicăm .unul din noile motive, din cele mai frecuiente şi mai dragi autorului; poezia de cugetare, maniera filosofantă, reflexivă. Nici în „ilsus“, miiici în „Eu“, nici în „Căutare", nici în „Necredinţă", nici în „Măşti", autorul nu isbutaşte să transfigureze materialul brut al unei cugetări prozaice, banale, naive, subli- -mându-1. însăşi sensibilitatea sa, adesea patetică, deobi'ceiu străvezie în toată opera sa, în nudă sinceritate, nu transpare în aceste construcţii intelectuale. Să cităm ditai poesia „Eu" ; Te ştiu, femee, tu eşti fiindeă-s eu Şi lună este fiindcă eu visez. Tot ce e : noapte, stele şi iubire, Eu cu puterea mea de viaţă le creez. Oe n’aş fi eu, nu ar trăi nici visul. Când voiu muri, cu mine se duc toate. In fiecare ins sunt eu şi ei în mine. Păr’ să vreau eu, nimica nu se poate. Atitudinea satirică este, adesea, supărătoare, prin expresie directă, prozaică : N’am trăit în aur, între pufuri, Nu m’a dus dădaca ’n cărucioare. . . , (Biografie; Menţionăm în actuala sa carte ciclul Către ai mei", în care, deşi autorul revine, cu aceleaşi mijloace, la aceeaş obsesie a desrădăicinării, motiv preferat între toate, găsim totuşi accentul autentic, emotiv, cuceritor, cu care ne-a obişnuit lorica sa anterioară. Nu vom stărui totuşi aisupra acestei note, care ne e cunoscută în opera sa, atât prin temă, cât şi prin expresie, ci ne grăbim să ajungem la noua sa îndrumare spre o sensibilitate metafizică, spre sentimentul misterios al tărâmului morţii. Aportul poetului este, deastă-dată, categoric, inedit, iar viziunea' sa .transfigurează materialitatea şi concretizează inefabilul, impalpabilul, într’o mistică întrepătrundere sintetică a elementelor ,contopind realitatea eu fantasticul, într’o unitate adâncă şi plastică, internă, de scump aliaj : . înalt, subţire, după ce-oiu muri, Jn miezul nopţii, prinţ de catifea, Voiu pogorî dintr’un înalt etaj, Să stau şi după moarte lângă ea. Voiu pogorî în pelerină verde Si în mânuşi de veacuri şi lumini, . , Făcând să ’ntoarcă după mine capul Şi să se salte peste gard, grădini. Şi-om sta pe bancă, eu luceafăr viu Şi chipul ei, lumină ca înaltul; Eu neputând să-mi văd prin dânsa moartea, Ea neputând prin mine vede altul. Şi va fi fericirea mult prea caldă. Prea iute clipa pentru-a o trăi, - Prea fără timp iubirea şi prea sfântă Ca să mai fie vreme-a ne iubi. Vom sta, eu ceaţă, ea pământ lucind, Iubindu-ne cu mintea noaptea toată. Fără să simtă ăacă-s lângă ea Şi să mă vadă fără ca să poată... Şi când la ora cinci de dimineaţă Mă va goni cocoşul triumfal Şi m’oiu întoarce singur iar la locu-mi Ca dup’o noapte petrecută la un bal, Va fi pe mine pelerina ruptă . Şi ochii nu-mi vor mai avea scântei, Mă va cuprinde ’ntunecimea morţii, Dar voiu luci de amintirea ei... (După moarte) Sugestivitatea poesiei „După moarte" est* unică în lirica d-lui Carianopol şi rară în genere. Expresii şi versuri subtile,- subliniate în parte de noi în textul citat, tonalitate profundă 515 © BCU şi gravă, compoziţie sobră şi, peste toate, un nimb de ceţuri şi brume difuze, scăldate în lumini transcendente, — susţin laolaltă, într’un efort convergent, unitar, fără macabru şi fu nerar, concepţia mistică, de înaltă idealitate, a iubirii de dincolo de moarte, întâlnită — cu desfăşurare de poamă — în „Strigoii" lui Emi, nescu, fără însă ca poezia d-lui Carianopol «ă se facă inutilă prin aceasta. Şi nu ştiu cum, transcriind frumoasa poezie a d-lui Carianopol, — poate fiindcă suntem pe panta analogiilor —, fără să vrem nu ştiu ce vagă adiere de departe ne-a adus aminte de poezia nefericitului Mi leu, cu ale sale „Cântece din mormânt". O filieră de motive şi înrudiri satisface adesea spiritul nostru şi ajută, comparativ, la ierarhizarea valorilor, fără ca nimeni să piardă din ce e al său. Ceeace dorim d-lui Vi.rgil Carianopol, pe viitor, este o grijă mai aitentă, mai migăloasă şi trudnică, în lucrul său de scriitor, aşa cum ne-a dovedit cu prisosinţă, de altfel, în poezia sa antologică „După moarte". Să nu se lase ispitit prea adesea de incantaţia fluidă a unor simple dispoziţii de moment, amorfe, confuze. Poezia răsare numai la răstimpuri, după un stagiu mai lung de gestaţie şi, trabue aşteptat acel ceas, cu răbdare, în care impulsul lăuntric vorbeşte cu voci limpezi, după care urmează captarea şi munca acerbă de disciplinare severă a viului cald. LADMISS ANDREESCU: IN ŢARA CERULUI. — Este un loc comun a mai spune, că nuvelistica noastră de astăzi a ajuns raritate. Scriitorul, editorul, cititorul îşi împart, deopotrivă, răspunderile, în această privinţă. Deaceea, tipărirea unui nou volum de nuvele — şi mai ales în debut — în zilele noastre, înseamnă un multiplu cura], care trebue întâmpinat eu atenţie. ' Cartea d-lui Ladmiss Andreeseu am citit-o însă — sâ fim sinceri — după oarecare şovăiri, care nu erau din vina noastră. Autorul ne era vag cunoscut din mici reviste, cu pretenţii de esseist, şi dintr’o altă carte a sa „Semne şi mituri", care însemnau pentru noi tot atâtea desa-probări. Pamflet nesusţinut nici de cultură, nici de talent. Cu atât mai mare ne-a fost surpriza, citind „In ţara cerului", recentul său volum de nuvele, în care întâlnim o fermă promisiune de robust nuvelist. Perspectiva s’a schimbat din-tr’odată şi creditul scriitorului a crescut pentru noi incomensurabil. D. Ladmiss Andreeseu, pe care criteriul valorilor autentice, în sfârşit, l-a admis cu menţiuni lăudabile, ne dâ cel puţin în prima sa nuvelă, de mare întindere, o realizare frumoasă. „In ţara cerului", întâia bucată a volumului, aduce, ca material literar, o lume nouă, un mediu inedit în literatura română : viaţa de emoţii, de tensiuni ,de vecinătate cu moartea, a aviaţiei, in timp de războiu Nu este interesant să facem aici rezumatul nuvelei. De altfel, nu subiectul şi nici materialul au cel mai mare preţ într’o creaţie, ci realizarea însăşi. Şi d. Ladmiss Andreeseu a realizat o bună nuvelă, bogat desfăşurată şî sigur condusă, eu tipuri vii, viguros conturate. Căpitanul aviator Petre Anta, comandantul escadrilei, caracter integru, sever, cu duioşiile inimii reprimate, locotenentul filosof Mihiai Leu, năzdrăvanul pitoresc Moş Stan Petre, bombardierul Şearpe Ion, Tessier, soldatul Bucurel se perindă, plini de viaţă, însufleţiţi de o febră comună, în acest muşuroiu aviatic. In scrisul d-lui Andreeseu, se resimte, oarecum influenţa lui Gib. Mihăescu şl nu atât în nuvela .sa capitală, cât mai ales în celelalte piese ale volumului, de o importanţă mai măruntă, iii „Ochii de pisică", în „Alb şi negru", în „Diagnoză". Viziunea psihologică halucinantă şi febrilă atât de caracteristică, a regretatului scriitor, a fost adoptată ca o manieră prea vizibilă, pe alocuri. Trebue spus dela început, mai ales că autorul este în pragul carierii sale şi e bine să cunoască primejdiile ce-1 ameninţă. GEORGE DUMITRESCU * * * ION PILLAT: UMBRA TIMPULUI. — Remarcam în penultimul volum de versuri al d-lui Ion Pillat, Ţărm Pierdut, parcurgerea unui drum în linie orizontală şi, totodată, o adâncire spre definirea a ceea ce lirica pillatiană are mai caracteristic, privirea în timp. Cu volumul Umbra Timpului, pe oare poetul ni-i oferă acum, ne găsim în acelaşi domeniu, limpezind şi mai mult aceeaşi definire. Pe când Ţărm Pierdut broda ideea de scurgere a timpului, pe tocuri bine identificate, fie în splendida Eladă de odinioară, fie în vechiul Dinoysopolis, sentimentele pe care autorul le încearcă acum capătă un aspect mai general, tocmai prin lipsa de nomenclatură proprie a locului de unde inspiraţia îşi ia sbanul. Spaţiul aici cedează din ce în ce mai mult pentru a face cât mai concretă simţirea trecerii timpului, a perenităţii, proces a cărui intensitate este redată într’un mod unic în poezia noastră — vorbim în sensul heraclL tian al cuvântului. Coexistând în raport de determinare reciprocă, alte ori, decurgând unul din altul, timpul ,îşi 516 © BCU face mai vizibilă trecerea, prin spaţiu. Plecând deda simpla şi comuna observaţie că ...soarele Nu se întoarce de pe drumul Pe care pier cucoarele să şi .fenomenele celelalte, oare descind oa o consecinţă, din acestea, făcând mai sensibilă noţiunea timpului, urmează acelaşi proces, deci nici ...zilele Nu se întorc din drum nici fumul Ce-l lasă ’n zare toamnele (Efectele acestui proces ise fac pretutindeni vizibile, apar oriunde te-ai întoarce ca o obsesie. In natura imediată, în peisajul campestru: Pe lac, văd leneş cum timpul se duce De-a-dura ca piatra de râu, Cu-amurgul aprins ce’n nori mai strâluc Cu glasuri de gr-eeri prin mirişti şi'n grâu Cu cântec de pitpalac. ....pe aripi ă’erete Rotind şi plutind tot mai sus, Tălăngile turmei pe îndelete Cu sunet nostalgie l-au dus.. In casă: Picură timpul adânc din plină fântână Peste iatacul străbun cu divan şi cu scrin In dragoste: Timpul care piere n’o să-l prind Dragostea ta mare cum s’o ţin ? In propria-i fiinţă: Cum s’opresc faţa mea în oglindă ? Vremea nălucă mă prinde în tindă. In viaţă ; Viaţa-şl lasă umbrele în noi. Timpul consumând, în trecerea sa, astf el, totul, va duce orice, fără deosebire, spre nimicnicie, spre moarte: Moartea ne pândeşte pe-amândoi. Şi poetul mărturiseşte firul acestei zădărnicii, a efemerului pe care suntem condamnaţi bA primi: Trec prin tremur de porţi Zilele tale mai stins ca umbra de mi ană. A te încumeta, însă, să scrutezi cruda realitate a timpului este ca şi cum ai privi în înfiorătoarele văi ale unei genuni, care, prin perspectivele lor ameţitoare 'îţi iau cumpătul. Pătruns de acest adevăr psihologic poetul te sfătueşte: Fugi, nu privi în adânc Vraja de vremuri cernute. Timpul de-l prinzi de oblânc, Fata lui albă te vrea din apele mute. Sau, ea un al doilea Faust, încearcă oricum, să retrăiască ceea ce îi e scump, fie şi puţin timp, chiar dacă se amăgeşte: Ia-mi trandafirul ăsta veştejit Şi, dadă poţi, reăă-mi-l înflorit Ia-mi inima brumată fără trup, Redă-mi-o proaspătă, de poţi s’o schimbi. Şi dă-mi din apa vremii doar un strop, . Să-mi vină tinereţea în galop. Dar oricâtă abstracţie ar căuta să facă de această însuşire cotropitoare a timpului, nu se poate găsi un remediu pentru liniştirea clocotitoarei încercări. Timpul tretoue desprins de spaţiu — lucru pe oare-i face poetul — pentru a-1 contempla numai pe cel din urmă. Spaţiul, prin varietatea lui de forme şi culori, prin ceeace oferă el ca viaţă, deplasat de timp, ca ceva static, îndepărtează ideea efemerului, dându-ne, în schimb, pei-sagiul, de care ochiul poetului este solicitat, în-cântându-i, în acelaşi -timp, întreg sufletul. Aici, poetul se simte solidar cu pământul, cu ţara, ou străbunii. Totul se încadrează Intr'un tablou unde picturalul excelează: ...valea se deschide lină Sub ochii mei ca un ctaslov iubit. M’aplec, citind colină cu colină, Pe pagini cu chenarul ruginit. ...ţara se deschide plină De înţeles ca un ceaslov străbun Şi buchii negre joacă în lumină Cu împletite aripi de lăstun. In cadrul acestei frumuseţi, natura este oreia-toare, ea este capabilă să dăruiască roade nu numai în ordinea lumii animale şi vegetale, dar chiar In aceea a gândului şi a visului, armonizând parcă totul într’o perfectă împăciuire: 517- © BCU Pământ umbrit de brazde cât duc ochii. In zare, munţii mai bătrâni ca ţara Lui Lerui-Ler şi a zeiţii Dochii, In cer, coc ori coboară primăvara. Din foişor, se-aud tălăngi cum vine, Târând spre culmi păraile de oi. In suflete, vechi doruri se descuie Şi înfloresc pe merii încă goi. Sămânţă grea de grâu şi de secară Din mii de mâni se varsă din belşug, Dar vinului, cântând sub sălci la moară, Nu-i trebui. să rodească, nici un plug. Tot din darurile ce ELe oferă eu atâta geneno-zitate natura spiritualizată parcă, se va împărtăşi şi iubita, închizând astfel un simţământ panteist, atât de des întâlnit, dealtfel, în IMica d-lui Pillat: Ţi-aduc migdale verzi ca ochii tăi, Ca inima, smochine pârguite De patimile verii; să le iei Plocon în palma mânilor lipite. In strugurile galben de gând greu, Din fagurii amurgului de miere Şi rodii sângerând ca dorul meu; Le soarbe răcoroasa lor durere. Le bea lumina vie ca un vin. Le stoarce sucul anilor pe plajă. Şi-au îndulcit amarul lor deplin. Să guşti, învolburata, zi de vrajă. Precum vedem, arta d-lui Ion Pillat nu se desminte nici de această dată. Stăpân desă-săvârşit al propriilor sale posibilităţii poetul se relevă cu prisoisinţă şi acum capabil de a da forme lapidare de exprimare unui fond care, chiar dacă nu totdeauna este inedit — în poezie ideologicul este pe un plan secundar — are, în schimb, prospeţime şi muzicalitate proprie. Elementele acestea sunt atât de permanent existente în lirica d-lui Pillat încât chiar atunci când versul este lipsit de rimă muzicalitatea se păstrează integrală, cu aceeaşi putere de încântare CONSTANTIN STELIAN D. CARACOSTEA : SEMNIFICAŢIA LUI TITU MAIORESCU. Institutul de istorie literară şi folclor. — Cei 100 de ani dela naşterea lui Titu Maiorescu au prilejuit o vie circulaţie de idei şi atitudini în jurul mentorului criticei noastre. Filosofi, istorici, critici literari, toţi învăţăcei crescuţi şi modelaţi de dogma maestrului, au actualizat figura lui Jupiter tro- nans al unei epoci culturale, căutând în acelaşi timp a desprinde şi un înnalt înţeles existenţei sale. Din această conglăsuire admirativă, nu au lipsit nici unele reserve. Semnificaţia lui Titu Maiorescu, vigurosul studiu al d-lui Garacostea, vine să fixeze prin trăsături pregnante figura spirituală atât de complexă a acestuia şi să-i adâncească sensul simbolic pentru cultura română de astăzi. Acest studiu scris de un om care şi-a dobândit autoritatea ştiinţifică prin lucrări de mari pre-idsiuni şi intuiţii, se impunea ea o rezultantă firească a unui întreg câmp de discuţii, învederând totodată şi eficacitatea unei noui metode istorico-hterare. Pornind, ea şi în înţelegerea! pe care i-a dat-o lui Asaehi, Brătescu-Voineşti ori Emi-nascu, dar cu o experienţă artistică mult sporită dela acea direcţie în studiul istoriei literare care pune în centrul cercetării trăirea individuală a creatorului, din care se lămureşte procesul genetic, d. Caracostea ajunge a ne da imaginea reală a personalităţii lui Titu Maiorescu, personalitate de structură clasică, în oare raţiunea nu tăgăduia, dar stăpânea emotivitatea, iar acţiunea vrea să fie tot una eu „biruit-au gândul11. Câştiga^ pentru o astfel de formă structurală, prin originea lui de ardelean, prin educaţia de acasă şi dela Theresianum, era de aşteptat ca Maiorescu să aibă rolul pe care l-a avut, de censor al tuturor entuziasmelor creatoare necontrolate, dar şi de îndrumător al tuturor încercărilor pentru ceeace înseamnă valoare înaltă şi de durată. De aici, din această structură caracteristică, decurge, pentru filosoful, dar mai cu seamă pentru criticul literar, acea bipolaritate de atitudini — „aspectul ideal şi scrutarea realităţii". Un concept de artă pentru artă, cum s’a spus, desfăcut de orioe preocupare utilitaristă, înălţat în sfere de pură contemplare, concept ce venea într’un moment potrivit, deoarece acum, precizează d. Caracostea, „toţi poeţii mărunţi ai vremii, Ari-cescu, de pildă, se socoteau titani, care n’au nevoie să-şi supravegheze forma pentrucă o putere mistică îi inspiră11, lată fixarea dură, definitivă a dialecticei maioresciene. Deoparte esenţa ideală a creativităţei sale, a conceptului de artă, de alta imperativul momentului, cerinţa vremurilor de a se înfrâna titanismul mesianic cultivat de romantism şi de a fixa creaţiunea în zone pure, die frumos formal, de artă a cuvântului. Estetism şi istorism literar totodată. Aceasta e însăşi poziţia ştiinţifică a domnului Cara-costea, pe care ţine să o reamintească şi aici: „Pentru noi, separarea istoriei de estetică în- 518 © BCU semnează o mutilare a realităţii1'. Şi de data aceasta căutând să ne înfăţişeze personalitatea maioreseiană cât mai completă şi cât mai închegată, domnia sa semnalează şi aspectul deficitar al criticului, în ceeace priveşte problematica modernismului. Modernismul, după 1900, se afirma ca o coordonată remarcabilă a literaturii noastre, coordonată ce se impunea a fi recunoscută câtuşi de puţin din partea criticului. Sporitor şi maestru interpretator al celei mai de seamă figuri a criticei române, d. Oaraco-stea pune în aceiaşi timp o problemă care a adus multe discuţii — unele chiar surprinzătoare prin vehemenţa lor negativistă — anume: actualitatea lui T. Maiorescu. Plecând dela ideea că fundatorul criticei noastre se simţea purtătorul înaltelor ideale de expresie ale vreJ hei sale, leă fitaniismul romantic avea nevoe de , oorectivul formei stăpânite şi supraveghiate, d. Caracostea conclude că, pe deasupra frământărilor politice, astăzi figura lui T. Mai©- C R O N I CA REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aduce în fruntea ultimului ei număr articolul d-lui Nichi-for iGrainic: O nouă misiune. Acest articol fixează cu o limpezime' răpicată linia de orientare pe oare va merge de acum înainte Revista Fundaţiilor Regale. E cu alte cuvinte un fel de manifest programatic, menit să dea acestei publicaţii alte năzuinţi spirituale decât acelea, foarte regretabile pe care le-a manifestat în trecut. O schimbare fundamentală se impunea încă de mult. Să fim însă bucuroşi că se înfăptueşte măcar astăzi. Din avantgardistă şi incoherentă cum era, R. F. R. va fi în viitor tradiţionalistă şi clasică. Ne amintim cu tristeţe şi revoltă de vremea când paginile acestei privilegiate reviste găzduiau şi promovau toate elucubraţiile semite ale revoluţionarilor literari de contrabandă. Nici uni criteriu obiectiv şi românesc nu prezida la selecţiunea materialului tipărit. Aveai de multe orii impresia că publicaţia în chestiune e pur şi simplu o tribună de reclamă pentru Mihail Se-bastian, Sergiu Dan, Ilarie Voronca şi alţi „lucizi" temuţi ai morbidităţii iudaice. Nilci un alt scriitor român nu era mai chemat isă forumuleze noul rost al Revistei Fundaţiilor Regale, ca Niichifor Crainic. Iată ce spune teoreticianul tradiţionalismului nostru în articolul amintit: . „Eliminarea din domeniul culturii a elementelor venetice e de o însemnătate într’adevăr e-pooală. Dacă editorul străin de cărţi româneşti, exercita o cenzură eliminatoare asupra celor rescu are o semnificaţie simbolică. „Ea însemnează supunerea creativităţii plăsmuitorului la acele forme din structura minţii omeneşti care, garantând receptivitatea pură, asigură durata“. Dincolo, aşa dar ,de îmbulzeala atâtor efemeride literare ,terminate în felurite isroe, ice se cer atenţiei contimporanilor, se proectează idealul de artă al ilui Maiorescu, imuabil în esen-ţialitatea lui. Totodată însă se proectează simbolic şi structura totalitară, de cea mai pură facitură mantoresciană, către care trebue să tindă cercetătorul de azi. O specializare şi o ancorare numai în estetism duce fatal la o îngustime de orizont. Criticul literar, ca şi Maiorescu ,trebue să aibă o serioasă pregătire istorică, filosofică şi în deosebi filologică. Sobrul studiu şl domnului: Caracostea — Semnificaţia lui T. Maiorescu, oferă remarcabile puncte de reper, armonizate într’un me-todologism personal ridicat până la ultimul nivel al conştiinţei literare actuale. GH. VRABIE MĂRUNTĂ mai autohtone producţii; dacă librarul străin as-Icunidea vederii acdste produlcţii, după ce ele izbuteau cu greu să fie tipărite; dacă reclama bine organizată a presei pseudo-naţionale ignora sau bagateliza valorile noastre spirituale, impunând în schimb elucubraţiile consângenilor ei; dacă spiritul lor dizolvant înjosea nivelul moral a] scrisului şi al imagine! sfărâmând sentimentul solidarităţii artistului cu neamul său, — în viitor nimic din aceşti factori ai rătăcirii nu va mai sta în calea devoltării sănătoase a literaturii şi artei noastre. Fenomenul acetei purificări trebue socotit ca o evacuare desăvârşită a organismului: noistru spiritual de toxinele urnei ideologii şi a unor metode conrupătoare". Şi mai departe: „Durerea unui neam întreg umple ziua de azi şi ziua care vine. Purificată de paraziţi şi de mistificatori, energia românească trebue înmă-nunciată şi încordată către înfrângerea acestei dureri. O misiune nouă pune această ţară pe umerii artiştilor şi scriitorilor, cu mâini de mamă care aşteaptă lumina marei credinţi dela fiii ei cei mai buni şi cei mai nobili". D. profesor N. I. Herescu a venit în fruntea Fundaţiilor Regale cu intenţia neşovăitoare de al schimba starea de lucruri existentă la revista aceasta. Aceasta va fi deaeum înainte Revista Fundaţiilor Regale: o revistă a sufletului românesc, pentru sufletul şi slava românească» O menire mai înaltă nu-i poate reveni. g. B 5*9 © BCU DOMNUL ION PETROVICI a fost încununat în cursul lunei Mai cu „premiul naţional pentru proză" pe anul 1940. Iată un eveniment care trebue subliniat şi aplaudat în egală măsură, pentrucă vine să dea o strălucită recunoaştere oficială unei activităţi rare în cultura noastră. Imtr’adevăir, prin decernarea premiului naţional din anul acesta, s’a făcut o alegere fericită: s’a premiat nu numai o operă, ci şi una dintre cele mai aristocratice ţinute intelectuale, pentrucă d. Ion Petrovici nu e numai un distins filosof, • latură sub care îl cunosc cei mai mulţi, ci şi un făuritor de limbă românească, lată aşa dar, cum s’a premiat nu numai fondul, ci şi una dintre cele mai alese forme, întâlnite în scrisul românesc. Filosoful Ion Petrovici este însă dublat de-iun scriitor: memorialist, portretist şi deci şi poet, d-sa ne-a dat una dintre cele mai rotunjite cariere din literatura contemporană. Cine a cetit „Amintirile unui băiat de familie" sau „Impresii din Italia", nu se poate să nu fi fost cucerit de farmecul şi limpezimea aproape clasică a acelor cărţi, precum şi de melancolica graţie care străbate uneori paginile, în icare nu-1 m^i afli pe filosof, pentru a-1 întâlni pe poet. Un exemplu în acest sens, e broşura „La centenarul lui Titu Maiorescu", (discurs rostit în şedinţa solemnă a Academiei, în 16 Februarie a. c.) în care întâlnim îmbinate toate calităţile pe care am căutat să le pomenim. Din foarte multele discurs! şi articole pe care le-am cotit la centenarul naşterii lui Maiorescu, acela al d-lui profesor Ion Petrovici, e imul din cele mai alese, nu numai printr’o minunată claritate logică, dar şi prin acel fluid cald al limbii, în care sunt îmbrăcate toate ideile. După cetirea acestei cuvântări, ai oarecum impresia că dintre cuvintele d-lui. Petrovici, răsare statuia lui Maiorescu, cioplită cu o daltă fină, de meşter îndrăgostit. In „momentele solemne", evocarea lui Maiorescu este, de bună seamă, o realizare de preţ. Premiul naţional acordat în aiest an, a devenit din nou o distincţie de mare prestigiu, prestigiu care în ultimii ani se neglijase cu totul. Acordându-se d-lui Ion Petrovici, alegerea a fost foarte nimerită şi încăodată s’a acordat o înaltă distincţiune unui membru al grupării „Gândirea", fapt cum nu se poate mai semnificativ şi mai grăitor, coincizând cu alegerea d-lui Nichifor Crainic la Academie, precedat de Lucian Blaga. Ajpoi printre ceilalţi deţinători ai premiului naţional, figurează „gândiriştii": GÎL Mihăescu, Cezar Petrescu, Ion PiUat şi V. Voii eulesou. Oare mai e nevoie de ocazionale co i mentarii ? Fie-ne însă îngăduit, ca dincolo de oficiala haină a acestei însemnări, să încheiem printr’o mărturisire: laurii care încunună azi pe distinsul ales, au în ochii noştri o dublă valoare, pentrucă acopăr nu numai recile lumini ale raţiunii filosofice, ci şi caldul foc sufletesc al unui artist de preţ. • Deaceea, ne îngăduim să-l felicităm pe d. Ion Petrovici, cu o lirică dar adâncă părere de bine. ŞTEFAN BACIU ANUL XIX. — Nr. 7. 520 SEPTEMBRIE 1940 © BCU