u
M
R U L:
REGELE ŞI CULTURA

                    GÂNDIREA:    închinare ...     .      ...... 401
                    V. VOICULESCU: Regele...........................403
                    NICHIFOR CRAINIC: Regele şl cultura.............405
                    RADU GYR: Neam voievodal........................415
                    D. STANILOAE:     Ortodoxia, modul spiritualităţii
                        româneşti...............................    410
                    DONAR MUNTEANU : Regele.........................420
                    PETRU P. IONESCU ; Regele şl viitorul..........427
                    ŞTEFAN BACrU: Ţara Regelui......................434
                    PAN. M. VIZ1RESCU: Regele şi ţărănimea..........435
                    GH. TULEŞ: întâmpinarea Domnului................442
                    VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA : Monarhia românească în perspectiva destinului românesc .... 443 EPISCOPUL VARTOLOMEI STANESCU : Principiile
                        renaşterii naţionale .......................448
IULIAN VESPER: Balada regelui get..............451
                                         9
ILARIU DOBRIDOR: Armonizând, Regele creiază . .454
NICHIFOR CRAINIC: Sărbătoarea Ardealului .... 464 *> .
                    * ’ - ,
       REPRODUCERI INEDITE DUPĂ ARTA DECORATIVA A PALATULUI REGAL
(

EXEMPLARU L 30 LEI
© BCU Cluj
                                      2794
7y
                       închinare
     2/ece ani de domnie — zece trepte suitoare în gloria regala.
     Revista Gândirea se înclină cu devotament în faţa clipei sărbătoreşti. îndeplinind acest act omagial, ea e în desăvârşită consecvenţă cu principiile de totdeauna, ce-i stau la temelie. Dela apariţia ei, monarhismul a fost una din dogmele, pe care le profesează. Dar pentru noi monarhismul nu e numai un principiu abstract diu care decurge un sistem de guvernământ, ci o realitate concretă, încarnată în Dinastie. „Dinastia, -r- scriam lîn ziua de 4 jlanuarie 1926, într’unul din Cotidianele născute din duhul acestei reviste, — e coloana vertebrală a României'6, iar aderenţa la principiu înseamnă totdeodată devotamentul pentru persoana care îl realizează în istorie.
     Am crezut în Regele Carol II ca persoană augustă, care asigură continuitatea dinastică, şi mai mult decât atât: ca personalitate sortită să dea o nouă amploare istorică puterilor de viaţă ale României. Scrisul şi fapta noastră sunt pătrunse de lumina credinţei acesteia, egală cu sine înainte şi după restauraţie. Ceasul cel mare de acum zece ani pe noi nu ne-a surprins în desordine şi nu ne-a cufundat în perplexitatea umoristică a oamenilor cari, în faţa neaşteptatului, nu ştiu ce atitudine şâ împrumute. In Iunie 1930, Gândirea a fost singura revistă care, cu vechea-i statornicie neclintită, a salutat noua domnie. Scriam, între altele, în articolul prim de atunci:
     ,.Urcând treptele tronului. Regele a proclamat, dincolo de înflorirea materială, un ideal de cultură E ţelul, consacrat astfel, al fostului Prinţ de Coroană. ICI are două aspecte considerabile: favorizarea creaţiei culturale superioare şi corelativul ei — culturalizarea maselor. Cu alte cuvinte: personalitatea creatoare şi insul anonim, care trebue ridicat din starea de natură la starea de cultură.
    . Eroarea practicei noastre politice de un deceniu şi mai bine stă în desconsiderarea insului, care e unitatea democratică. Pentru partidele noastre politice un ins na însemnat decât un vot. Dar sufletul acestui ins a fost cu desăvârşire ignorat şi dispreţuit. El a fost părăsit în starea de natură în care l-au surprins marile reforme ale României, noi. Niciun partid na manifestat niciun program, n’a desfăşura^: nicio acţiune de ridicare a insului acestuia, care alcătuieşte milioane de vieţi, de energii şi de voinţi, din stare de natură în stare de cultură. Politicei i-a plăcut să confunde omul real şi 'perfectibil cu o unitate abstractă şi perfectă în sine. Si această confuzie interesată a dat naştere haosului în care ne zbatem şi răului care încă ne înveninează. N’a fost iubire de om, n’a fost iubire de popor. (Noua domnie porneşte dela această crudă constatare. Ea vine în numele păcii şi al iubirii de oameni. Dacă politica noastră va fi determinată să îmbrăţişeze aceste principii şi! să-şi transforme calculele interesate ;în adâncă demofilie, o eră nouă se va deschide pentru viaţa acestui popor66,
                                     40J
© BCU Cluj
       Şi articolul nostru încheia în chipul următor:
       „Personalitatea creatoare de artă şi ştiinţă, crunt prigonită în acest deceniu de vandalism politic şi de orgie a instinctelor, va trebui restabilită în funcţia ei de nobilă arhitectură spirituală. Cultura maselor nu se poate concepe fără elitele intelectuale. „Patrimoniul de bogăţii ale României — a zis Regele în ziua înnălţării sale — este atât de mare încât şi pe terenul cultural vom trebui să ne luăm locul în lume, graţie intelectualilor inoştri“. Ne-a plăcut să cetim în aceste cuvinte solemnei gândul august că spiritul creator al unui popor este acela care îi întrupează idealul, îi dă justificarea existenţii şi îi determină prestigiul în comparaţie cu celelalte popoare.
       încrucişare de străvechi civilizaţii, la porţile Răsăritului asiatic, România e îndreptăţită, prin trecutul ei istoric, prin adâncimea sufletului ei, prin claritatea geniului ei, Să creadă într’o înnaltă misiune de civilizaţie şi de cultură. Această năzuinţă trebuie să absoarbă (în zenitul ei puterile spiritului nostru, ce se cere salvat din vremelnicie şi întrupat în formele eterne ale artei, ştiinţei şi înţelepciunii.
       Noi credem în această chemare.
:     Şi înaintea noastră crede şi mărturiseşte Regele.
       Dumnezeu să-i ajute!"
       Au trecut zece ani de atunci, de când România sălta brusc din haos şi nelinişte în claritatea şi certitudinea, pe care le dă statului o monarhie puternică. Acest deceniu trebuie socotit ca o imensă retortă de experienţă, în care elementele răvăşite şi contradictorii ale îvieţii publice aveau să fie topite din nou pentru a obţine din aliajul lor alte principii de conducere. Procesul acesta s’a petrecut în alte ţări cu înlăturarea fierului vechiu şi înlocuirea lui prin metale strălucitoare. La noi, înţelepciunea monarhică a procedai lent şi progresiv, lăsând cu răbdare ca presupusele forţe ale vieţii publice să-şi arate rând pe rând slăbiciunea şi rugina anacronismulu i şi numai după ce această constatare s’a generalizat, să se treacă, în spirit pregătit, la o energică fuziune a elementelor în noi tipare şi puteri de viaţă.
       Înfrângerea Iară zdruncin a paraginii şi anarhiei democratice şi unificarea naţiunii ca un singur organism strâns pe axa monarhiei, între graniji fortificate, e biruinţa cea mai mare a primului deceniu sărbătorit. Faptul acesta de reorganizare în cadrele vremii noastre, cu tendinţa de a sprijini noul aşezământ în adânc, pe temeliile permanente ale etnicului, deschide larg perspectiva unei viitoare întărin a românismului. Astăzi, mai mult ca oricând poate, existenţa unei ţări se bizuie pe vrerea de oţel a sufletului autohton. Dârzenia de a nu te lăsa desrădăcinat înflăcărează eroismul apărării.
       Simultan cu această operă de înmănunchiare a energiilor naţionale şi consecvent cu principiul proclamat din primul ceas al domniei, Majestatea Sa a revoluţionat concepţia de stat a culturii, punând accentul principal pe geniul creator, singurul izvor adevărat al gloriei prin care supravieţuieşte în istorie un neam.
       Românismul, pătruns de esenţa creştină, nu e un mod de manifestare istorică a forţei brute, ci un mod etic şi estetic totdeodată de plăsmuire spirituală. Dumnezeu nu ne-a sortit aici să cucerim popoare şi să le siluim inima: dar e o cucerire la care ne îndreptăţesc calităţile tradiţionale ale rasei noastre: cucerirea în Duh, care, slobodă în nemărginirea gândului, nu poate stingheri pe alţii în spaţiul lor geografic.
       Pentru asemenea cuceriri de slavă, viaţa românească a primit arhitectura nouă a primului deceniu de domnie şi către forturile acestei lumini de sus ne comandă Suveranul sărbătorit.
       Trăiască Regele !
402
                                              GÂNDIREA
© BCU
G E L E
                                                                          R E
                                          DE
                                    V. VOICULESCU
                Trufaşa Ură şi-a tocmit rapsozii, Războiul negru ’şi ebiamă voievozii. Îmboboceşte vremea de apoi.
                Deschid iuţi aripi carele ’n văzduhuri Trag jos la tunuri înjugate duhuri Anapode minuni răzbat puhoiu.
                      Prin stingerea de veac a Europii In vârful gândurilor mă apropii De Tine stâlp în viforele noi. Coroana Ta în noaptea care vine ?ub spinii ’ngrijoratelor destine Viu licăre mereu mai lângă noi.
                    Scăparea ni-i la Domnul şi la Tine, Din razele voinţei de mai bine Ne făureşti armurile la rând.
                    Peste noian stă sus furnalul frunţii. De cât eerbicea Dunării şi munţii Mai tare-i stăvilarul unui gând.
                   Coroana Ta sub care poate sângeri E neamul tot cu moşi culcaţi în plânge Un greu popor pe tâmpla-Ţi s’abătu. Pământul vechi cu aurul şi fierul Se strânge ’n jur, Te mângâe cu cerul; Ce-a plăsmuit Traian păstrezi azi Tu.
                                      4°3
                       Ci nu laşi ruda timpului, rugina Tihnită să ne roadă ’ncet lumina Nici carii încuibaţi în amintiri:
                       Ca sevele din fund să nu s’amâne Crestezi în trunchiul creşterii bătrâne Altoiul veşnicelor înnoiri.
                       E moarte ’n jur. Oceanele tresaltă.
                       Dar pentru noi sub mâna Ta înnaltă Viaţa-şi ia regescul înţeles Şi îmbrăcând virtuţi izbăvitoare Ne cumpănim pe margini de vuitoare Către limanul larg ce ne-ai ales.
                       Boltită ’n zare peste noi veghează Neadormită Pacea Ta vitează Biserică de gând ce ne-a ’ncăput. Gigantic, Drept, de-alungul pe hotare Cu rădăcini în piatră şi’ncordare Sta tronul Tău transfigurat în scut.
                       Un singur drum avem, făr de răscruce, Şi-aeela, singurul, prin Tine duce Către pliniri ce nu pot adăsta.
                       Pârae ce se ’nvolbură spre mare Ne desrobeşti din malurile-avare Să ne ’ntregim în unitatea Ta.
                       Şi Dumnezeu cu noi e-atâta vreme Cât Regele descătuşat de steme închipuind trimisul din Tării Ya stăpâni, zămislitor de bine,
                       Aidoma Imaginei divine Călcând pe marile zădărnicii.
                  REGELE ŞI CULTURA.
                                       DE
                               NICHIFOR CRAINIC
     Omagiul ce! mai serios, pe care suntem datori să-l aducem Suveranului, după primul deceniu de domnie, este acela de a înţelege, augustele1 idei, ce alcătuiesc temeliile şi viziunea noului stat românesc. Yremea e prea gravă pentru vorbe deşarte. Iar o personalitate de vigoarea şi de hotărârea Majestăţij Sale, pătrunsă total de soarta acestui neam, n’are nevoie de ele, ci de înţelegerea care aderă şi de braţul care execută. Regele însemnează înainte de toate un sistem de idei noi, aprinse în centrul de unde pornesc orientările vieţii naţionale. Noutatea lor, oricât de înrădăcinată in substanţa românească, rămâne totuşi expusă desfigurării şi răstălmăcirii atunci când întâlneşte în cale vechea mentalitate nărăvită să cântărească orice lucru în talgerele profitului personal. Tocmai de aceea misiunea în noul regim a scriitorilor vrednici de acest nume noi o vedem ca o mijlocire între Tron şi ţară de a tălmăci drept şi desinteresat gândul de sus pentru a-1 planta în inima mulţimii căreia îi este destinat. O asemenea misiune niciodată parcă nu e mai Ia locul ei decât în epocile transitorii, când diavolii infernului de ieri se transformă subit în arhangheli ai paradisului de mâine.
      Un rol militant nu s’a dat încă, cu tot dinadinsul, scriitorilor ca tălmăcitori ai principiilor regimului nou. El va trebui totuş să vină, curând, când ne vom fi desmeticit din beţia de superlative ocazionale şi goale, la care se dedau descendenţii de totdeauna ai lui Strâmbă-Lemne. Cu familiarizarea îndelungă a ideilor acestora, cu aderenţa neimprovizată faţă de ele şi în condiţii specifice nouă, am luat, din toamnă încoace, ţara în lung şi fin lat, expunând în toate centrele mari ideile regale cu privire la religie şi la cultură fin noul regim, iar acolo unde mijloacele noastre materiale nesporite de nimeni ne-au îngăduit, încadrând aceste expuneri în măreţe şezători omagiale cu cei mai de seamă scriitori gândirişti. Aderenţa la luminile şi la directivele Tronului nu e un sentiment care se comandă; tocmai de aceea am crezut că spontaneitatea, iniţiativei! particulare poate avea un rol care nu e de prisos, în pregătirea sufletelor pentru marele jubileu regal.
      Ideile relative la viaţa religioasă, oare ati alcătuit materia unei serii de com-
                                       405
© BCU Cluj
ferinţe, le-am tipărit sub titlul Regele şi Biserica în Gândirea din Decembrie 1939. Ideile referitoare la cultură, care au alcătuit materia celei de a doua serii de conferinţe, urmează.
DESTIN CULTURAL                       .
      Concepţia regală despre cultură e formulată în numeroasele discursuri, pe care Suveranul le-a rostit încă din primii ani de domnie, prezidând festivităţile Academiei, ale Universităţilor, ale Şcoalelor superioare, ale liceelor şi ale feluritelor asociaţii literare şi ştiinţifice. Cu o ardoare într adevăr apostolică, a cutreierat ţara de la o margine la alta, vestind pretutindeni voinţa de a da României strălucirea intelectuală, care s’o rânduiască între marile popoare ale continentului. Crezul acesta e cugetat ca o etapă culminantă în desfăşurarea istorică a destinului românesc. El se întemeiază pe unitatea biologică a rasei, pe unitatea ei sufletească, a cărei expresie e mai ales graiul, pe unitatea spirituală, pe care o dă Biserica, şi pe unitatea politică a statului naţional. Toate aceste etape, care alcătuiesc plinătatea existenţii româneşti, ne mână în mod logic la încununarea ei printr’o epocă de creaţie culturală, singura care dă titlul perenităţii şi al supravieţuirii oricărui neam de elită.
      Această înfocată credinţă a Regelui într’un mare destin cultural al României se reazimă, mai departe, pe ideea primatului rasei latine în lume: ,,Nu uitaţi că în sângele nostru curge sânge de Roman, rasă care de veacuri stă în fruntea civilizaţiei”— spunea Suveranul la deschiderea anuală a Universităţii din Cluj, în 1930; el se reazimă mai departe pe „energia supraomenească” cu care neamul nostru a înfrânt vitregiile istorice; apoi pe strălucirea intelectuală a poporului, cristalizată în creaţiile de până acum; şi, în sfârşit, pe faptul că o pleiadă de personalităţi din rasa noastră, ieşind în largul lumii, au jucat roluri de însemnătate epocală în viaţa altor neamuri, ca Matei Corvinul şi Nicolae Olahus, fundatorii Universităţilor maghiare, Petru Movilă, organizatorul învăţământului teologic în Rusia, Dimitrie şi Antioh Cantemir, creatori de curente în literatura aoeleeaşi ţări.
      Ca să înţelegem mai limpede complexul de sensuri al termenului de cultură, aşa cum îl foloseşte Suveranul, trebuie să facem următoarele distincţii:
      Cultura e totalitatea creaţiilor literare, artistice, filosofice şi ştiinţifice, care se nasc spontan, cu caracterul de gratuitate al dcţmeniuluii spiritual în care se cuprind. Civilizaţia e totalitatea faptelor energiei omeneşti, asociindu-şi forţele naturii, în lupta impusă de necesităţile vieţii practice şi spre folosul ei. In gândul regal, această primă distincţie e foarte limpede, mai ales atunci când, vorbind de vremea noastră şi de aspectul ei „hipertehnic”, postulează raţionalizarea agriculturii şi valorificarea industrială a bogăţiilor naturale.
      Dar, deosebind-o de civilizaţia tehnică, trebuie să adăugăm că noţiunea de cultură rămâne totuşi un complex, — cuvântul e al Suveranului, — alcătuit din mai multe procese.
SUVERANUL ŞI ÎMPRUMUTUL CULTURAL
      Considerând lucrurile în evoluţia istorică a ţării noastre, un prim proces ne apare împrumutul cultural. El e de două feluri: un împrumut cultural, făcut prin Biserică, din zestrea de valori universal creştine a Bizanţului, iar altul eterogen, operat pe calea circulaţiei moderne a ideilor.
406
       In ce priveşte primul fel de împrumut, să observăm că, în viaţa spirituală a neamului nostru, cartea e o danie a Bisericii. Sporul de lumină, pe care îl numim progres cultural, e cel puţin până în a doua jumătate a veacului XIX o lucrare ortodoxă a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor, la cari s’au alipit dela început voievozii şi boierii. însăşi; invenţia tehnică a tiparului a fost la noi adoptată de stat şi folosită de mănăstiri. Cei cari acuză ortodoxia de sterilitate culturală nu ştiu ce spun. Tot ce ne-a rămas din trecut ca literatură, ca arhitectură, ca pictură, ca muzică şi sculptură, e opera ei. Că monumentele plăsmuite din acest impuls n’au proporţiile celor din Occident cum ar fi dorit-o unii, aceasta vine dintr’o deosebire de concepţie şi de viziune alta în Răsărit decât în Apus, precum şi din condiţiile vieţii materiale, mult mai modeste în micile noastre principate decât aiurea.
       Dar restrângându-ne numai la cărturărie, aportul Bisericii veacuri dearândul e aproape un monopol ; nu în sensul unei censuri inchizitoriale ca în Occident, ci în sensul că nu există vreo altă instituţie culturală în afară de ea. Ca la începutul oricărei culturi, opera intelectuală a ortodoxiei a constat din tălmăciri. Bibliografia românească până târziu încoace e mai mult o înşiruire de traduceri. Scriptura, care pentru orice literatură din lumea creştină, e cartea cărţilor, şi numeroasele tomuri rituale ţin locul întâiu. Ceeace este foarte însemnat pentru progresul nostru! intelectual e că în mare parte operele, în care s’a cristalizat cugetarea în primul mileniu atât din Răsărit cât şi din Apus, Biserica ortodoxă le-a tradus în româneşte. Puţini mai ştiu astăzi că, pe lângă geniile bizantine, un filosof ca Fericitul Augustin a fost în parte românizat. Comparând calitativ* ceeace se traduce azi în cultura noastră laicizată cu imensitatea traducerilor — toate numai cărţi de elită — făcute pe vremuri de Biserică, vom descoperi că suntem într’o perioadă de decadenţă. Nu pricepem cum poate fi ortodoxia acuzată de sterilitate culturală, când ea e singura putere intelectuală, ce ne-a pus la dispoziţie aproape întreaga comoară de cugetare a evului creştin. Cărţile acestea traduse în româneşte sunt exact aceleaşi care, traduse în Occident, au provocat înflorirea culturală a Europei,. Dacă la noi inu s’au ivit imediat genii creatoare care, hrănite din aceste tălmăciri, să ne dea opere originale, este aceasta vina Bisericii? Putem s’o acuzăm că n’a inventat genii autohtone, când ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să pregătească şi la noi uin nivel cărturăresc cu adevărat european? Pentru oricine are încă simţul istoric al evoluţiei noastre culturale, e un adevăr neclintit că, în româneşte, cartea e o danie a Bisericii.
       Meritul voievozilor şi al boierilor e că s’au alipit dela început la această nobilă operă a luminii spirituale. Unii dintre ei cum a fost Constantin Brâncoveanu, în care Regele vede un prototip al Majestăţii Sale, au devenit patronii epocali ai culturii. Tipăriturile făcute la noi, în acea epocă de înflorire cărturărească şi artistică, sub patronajul domnului şi sub impulsul mitropolitului Antim erau în toate limbile popoarelor ortodoxe. Ţara Românească a fost atunci nu numai centru de cultură naţională, dar un centru internaţional pentru Răsărit. Cu un veac mai târziu, pe vremea prodigiosului stareţ Paisie, centrul intelectual al lumii ortodoxe devine mănăstirea Neamţului. In această epocă modernă, Neamţul e ceeace fuseseră mai înainte Alexandria, Bizanţul, Sinaiul şi Atosui. De aici, din splendida noastră natură carpatică, a fost dat să se ridice din nou vulturii de lumină ai spiritului ecumenic. La epoca paisiană, în care culminează aportul cultural al Bisericii, colaborează doi mitropolîţi: Grigorie cel Mare al Ungro-Ylahiei şi Yeniamin Costache al Moldovei, iar patronajul voievodal se manifestă în deosebi prin pasiunea; acelui Moruzi, domnul dela Iaşi care, fermecat de perspectiva ce se deschidea ţării sale, a mutat aproape cu forţa pe stareţul
                                                    4<>7
© BCU Cluj
Paisie din strâmta văgăună a Secului in larga vatră a Neamţului, pentru a întemeia acolo marele focar de viaţă spirituală, care a fost.
       In ce priveşte al doilea împrumut cultural, adică cel din Apusul modern, el nu are nici omogenitatea spirituală şi nici valoarea înnaltă a celui dintâiu. Biserica alegea cărţile de tradus după concepţia creştină şi în vedere desăvârşirii spirituale, pe câtă vreme acum alegerea rămâne la bunul plac individual şi de aceea cărţile traduse suni de o eterogenitate care desorientează şi de o valoare atât de inegală încât unele tălmăciri constituie adevărate crime împotriva spiritului.
       Ce atitudine are Suveranul faţă de cultura împrumutată?
       In ce priveşte împrumutul creştin, de valoare ecumenică sau universală, răspunsul e categoric dat prin cea mai mare faptă culturala dela răsboiu încoace, care e noua tălmăcire a Bibliei, patronată de Majestatea Sa. In ce priveşte însă împrumutul din cultura modernă streină, Regele are o atitudine critică. Bine înţeles, nu poate fi vorba de o respingere sau de o ignorare principială a ceeace se gândeşte sau se scrie dincolo de graniţă. Circulaţia bunurilor spirituale e o necesitate indiscutabilă. Dar în calea ei se ridică o problemă, ce poate fi formulată astfel: isă ne restrângem la o simplă imitaţie a culturilor străine sau/ să accentuăm asimilarea numai a ceeace convine stimulării creaţiei autohtone? Regele s’a rostit nu odată în această chestiune şi răspunsul preconizează un filtru critic, prin care trebuiesc trecute şi selectate împrumuturile :
       „De sigur, zice .Suveranul, nici inimile, nici Urechile celor conştienţi nu trebuie să rămână încuiate progresului real al umanităţii, ori din ce colţ al lumii ar veni el. Dar acest progres nu trebuie să fie în viaţa naţională un import sau o pastişare de pură formă, ci o adaptare reală la vechea tradiţie a! poporului, în căldura arzătoare a adevăratului patriotism'6.
       Tradiţia este modul de a se manifesta în istorie al neamului românesc, mod din care putem lămuri linia destinului de mâine. Această tradiţie sau acest mod de a fi naţional e unitatea de măsură pusă în faţa culturilor străine pentru a fi asimilate în organismul nostru sufletesc.
SUVERANUL ŞI CULTURA AUTOHTONĂ
       Dar nu împrumuturile de felul acesta constituie esenţa şi idealul culturii naţionale, şi cu aceasta venim la concepţia ei propriu zisă, aşa cum reiese din gândul regal. Ori de câte ori vrea să afirme necesitatea originalităţii noastre imprimată iîn plăsmuirile superioare, Suveranul pune conceptul de cultură autohtonă în opoziţie cu acela al culturii de import :
       „Cultura noastră nu trebuie să fie numai de import, ci şi produsul acestui neam, sprijinită pe trecutul nostru şi pe infinitele mijloace ale ţării, prelucrate cu mijloacele pe care ni le pun la îndemână minţile luminate ori de unde ar veni ele“. Căci zice cu alt prilej Suveranul: „O ţară nu poate trăi fără cultură, fără o cultură proprie".
       Prin urmare, adâncind credincios gândul regal, o cultură naţională, dincolo de împrumuturile streine selecţionate, e totalitatea creaţiilor literare, artistice, filosofice şi ştiinţifice, născute din originalitatea geniului propriu al neamului nostru. Acesta e idealul pe care îl afirmă Capul statului ea etapă culminantă în desvoltarea istorică a României. Acesta trebuie să fie însuşi destinul viitor al statului românesc. Toate forţele lui, economice, militare şi politice, culminează cu necesitate ;în creaţia culturală proprie, prin care trebuie să ne afirmăm în lume şi în istorie personalitatea etnică.
Supremul crez al domniei Regelui Caroi JE stă în aportul viitor al originalităţii româneşti la patrimoniul universal al culturii umane. Un dinamism al creaţie:, care să stârnească toate puterile plăsmuitoare, ce-au zăcut în adâncul neamului nostru, — iată cum vede Regele destinul afirmativ al României!
        Ideea aceasta capătă în cugetarea regală dimensiunile celei mai, înalte misiuni naţionale. L bine să o amintim în cuvintele cu care a fost înveşmântată:
        La 25 Mai 1931, în Academia Română: .,Oricât de mare ar fi bogăţia materială a unei ţări —- spunea Suveranul — şi oricât de tare ar fi puterea ei armată, în faţa istoriei omeneşti acea ţară nu va avea nici o însemnătate dacă nu va aduce lumii aportul ei literar, artistic şi ştiinţific46.
        La 3 Noembrie 1931, tot. în Academia Română: „Eu nu pot concepe că o ţară poate să însemneze ceva, oricât de mare ar fi puterea ei armată, dacă nu-şi sporeşte până la extrem patrimoniul intelectual. Numai prin acest aport adus tezaurului cultural al omenirii, o naţiune poate rămânea înscrisă pentru totdeauna în istoria civilizaţiei. Intelectualitatea română are datoria imperioasă de a se pune pe muncă şi de a-şi pregăti armele, astfel ca, în ziua când mijloacele ne vor permite — şi Eu văd această zi apropiindu-se — să ducem lupta cea mare şi sănătoasă pentru lumina minţilor şi ai sufletelor şi pentru ca să ne cucerim un lac de frunte în lumea înnaltelor sfere intelectuală ale omenirii44.
        La 8 Septembrie 1933, la serbările Astrei din Braşov: „Astăzi, când neamul nostru este independent şi puternic, — şi văd cu bucurie atâta îndemn şi atâta suflet —■ avem datoria să ajungem — şi Eu am convingerea că vom putea sta într’o zi — în capul naţiunilor civilizate44.
        Tot astfel, la Universitatea din Cluj, aoelaş crez de foc se rostea : „Doresc (ca această Universitate) să devină, graţie concursului D-voastră (al profesorilor) un focar de ştiinţă mondială, demnă de originile poporului Meu. Atâtea energii şi atâtea virtuţi a arătat poporul nostru, încât această dorinţă nu se poate să nu se îndeplinească4'.
        Cel care vorbeşte ca marii vizionari ai neamului nostru e şeful statului. Cugetarea lui e cugetarea noastră; şi în dimensiunile ei maxime, e turnată întreaga noastră sete şi toată voinţa noastră de universalitate. Ca scriitor, căruia nu mi-au fost niciodată streine aspiraţiile rasei, mele, îmi iau îngăduiala să-l iubesc pur şi simplu pe omul acesta care, depe tronul ţării, ştie să proiecteze astfel în largul lumii visul de mărire al tuturor apostolilor românismului.
        De altfel, nu numai prin exemplele voievodale, prin care se integrează în tradiţie şi nu numai prin această identitate a credinţei, prin care se integrează în viitorul românesc, dar prin toată acea stihie imponderabilă, care vibrează în cuvântul Său şi se comunică, simţi în Rege omul acestui pământ. Caroi I a făcut enorm pentru ridicarea statului, dar între personalitatea Sa şi ţară intuieşti legătura, care vine din obligaţia morală, din imperativul categoric al adopţiunii, am putea spune; pe câtă vreme la Caroi II procesul acestei legături s’a strămutat din afară înlăuntrul inimii, de unde izvorăşte spontan şi familiar, cald de toată intimitatea dintre insul regal şi comunitatea românească. Când. spune „ţara Mea“, ştii bine că n’are altă ţară; când spune „neamul nostru44, simţi că o spune ca unul dintre noi, precum tot aşa îl simţim când declară de atâtea ori la învestirea ehiriarhilor: „M’am bucurat ca fiu credincios al Bisericii strămoşeşti44. Şi tot astfel, când, oferind cârja unui episcop, îi aminteşte că a fost preot militar în marele războiu de întregire:
        „Eşti crescut în acest frumos crez, care a mânat toată generaţia noastră : unirea tuturor Românilor într’o singură ţară! — un crez care a fost îndemnul nostru, care a
                                                       4°9
© BCU
făcut parte din fiinţa noastră a tuturora". Marele secret al crezului de cultură, pe care îl înscrie în fruntea statului, stă lin faptul că Regele îl scoate din lînsiăşi inima românismului.
SUVERANUL ŞI PRIMATUL CREAŢIEI CULTURALE
      Cu domnia Majestăţii Sale, cultura s’a întronat ca una din marile probleme de stat. E un fenomen cu totul nou, pe care îl vom înţelege mai bine, dacă în complexul termenului de cultură vom distinge mai departe, alte două procese deosebite. In înţelesul ei prim, cultura e un proces de creaţie şi aceasta am înţeles-o când am definit-o ca totalitate a creaţiilor literare, artistice, filosofice şi ştiinţifice, născute din geniul propriu al neamului. Dar în al doilea moment, prin cultură trebuie să înţelegem procesul de difuzare, pentru asimilare, a bunurilor spirituale create în primul moment. Avem, deci, de o parte elita creatoare de cultură: scriitorii, pictorii, sculptorii, compozitorii, arhitecţii, filosofii şi savanţii, iar de altă parte mulţimea naţională, care asimilează bunurile culturii. E oare o taină că statul nostru de până ieri a pus accentul principal al grijilor lui aproape numai pe procesul de difuzare şi asimilare a culturii? Învăţământul public de toate gradele, cele câteva teatre şi opere, cele câteva muzee, iată instrumentele de difuzare şi asimilare a culturii, care singure s’aii bucurat de grija Statului. \ceste instrumente odată existente însă, procesat creaţiei se impune ca moment principal al culturii. Căci ce vom difuza până în adâncul sufletului naţional pentru asijtnilare, dacă ne lipseşte creaţia superioară de valori, pe care nu ne-o poate da decât elita cugetătoare şi plăsmuitoare a neamului? Cu toate acestea, în statul nostru de până ieri, creaţia culturală nu s’a bucurat de nicio atenţie, poeţii* artiştii şi gânditorii neamului ducând o viaţă de paria, la periferia statului, neluaţi în seamă decât după moarte. Actul într’adevăr revoluţionar^ pe care l-a săvârşit Regele, este întronarea procesului de creaţie culturală ca problemă principală de stat. Inexistentă mai înainte în preocupările oficiale, elita gânditoare şi plăsmuitoare se bucură de acum încolo de o solicitudine specială din partea statului. Căci întregul aport de lumină Ia patrimoniul culturii omeneşti, aport prin care putem cuceri titlul de nobleţă şi de perenitate printre popoare cade pe umerii geniului etnic, prin care ne putem lua la întrecere cu ele. Dacă locul sub soare se cucereşte prin vitejia războiului, locul în zona gloriei şi a nemuririi culturale se câştigă priin lupta (geniilor creatoare. Şi tot astfel, înlăuntrul ţării, aceste genii dau măsura supremă a nivelului spiritual, la care trebuie să ridicăm mulţimile. Procesul asimilării culturale nu e un proces de nivelare în jos după măsura mulţimii, ci unul de nivelare în sus după măsura geniului. De aceea, în opera de culturalizare, vorbijm de ridicarea masselor, iar nu de coborîrea elitelor. Căci într’adevăr, asimilarea însemnează transformarea mulţimii după chipul şi asemănarea geniilor, ridicate din mijlocul lor pentru a le arăta măsura idea’ă până1 unde se poate desvolta şi îmbunătăţi sufletul naţional.
VOIEVODUL CULTURII
      Meritul excepţional al Regelui oa şef de stat e că a înţeles să îmbrăţişeze deopotrivă cultura sub amândouă aceste aspecte ale ei, de creaţie şi difuzare. In acest îndoit înţeles, îşi arogă nobilul privilegiu de „ocrotitor al culturii", de „director superior al acestei mişcări" şi, în sfârşit, de „Voievod al culturii". Fundaţiile, pe care le-a
întemeiat, oglindesc real grija pentru elite prin ediltarea cariilor şi grija pentru mulţime prin căininurile culturale şi toate instituţiile anexe chemate la truda de ridicare şi regenerare a poporului. „Năzuinţa mea cea mai mare estej de a duce cu toată energia lupta pentruca acest ţel să se îndeplinească". Iar când Universitatea din Cernăuţi l-a proclamat doctor honoris causa, a mărturisit din nou:           ,
      „Pentru Mine personal, care Mţ-am făcut din întărirea culturală a patriei mele o credinţă, distincţia ce mi-aţi conferit va fi veşnic un imbold la o mai stăruitoare muncă pentru cultură, acest factor fără de care un neam nu are dreptul să trăiască".
      In psihologia regală, această problemă de stat e tot una cu o sarcina personală. Comandament obiectiv în proecţiunea ei oficială, ea e o arzătoare pasiune dominantă în forul subiectiv al Regelui.     ;
SUVERANUL ŞI SCRIITORII
      Dintre toate formele de cultură însă, pasiunea Majestăţii Sale îmbrăţişează cu deosebire cartea. Cartea şi pe scriitorii ei. E profund mişcător să auzim că aceşti paria de ieri ai societăţii româneşti sunt proclamaţi astăzi „prietenii" Regelui. „Această prietenie, prin care sunt legat -— şi personal şi ca Suveran, — de aceia cari sunt chemaţi să răspândească cultura în popor, este o legătură care... dăinuieşte de mai bine de 20 de ani. Mi-au rămas adânc întipărite în suflet şi în minte acele şezători, la care erau chemaţi scriitorii ca să arate ceeace au publicat nou. Acel grup, care se întrunise atunci în Palatul din Calea Victoriei, şi din. sânul căruia astăzi, din nenorocire, mulţi au dispărut, sunt sigur că a fost un preţios îndemn la munca scriitorilor români. Asupra sufletului meu însă, a avut un adânc efect, căci prin legăturile personale, ce s’au putut închega atunci, am învăţat să iubesc, nu numai ca protector, dar şi ca om pe scriitori. Şi din această legătură sufletească, din această dragoste, a izvorât în mare parte gândul şi hotărîrea mea de a proteja şi încuraja oriunde cultura românească". Şi eu alt prilej, aceeaşi mărturisire: „Sprijiinindu-mă pe sufletul, pe dragostea de ţară, pe întreaga năzuinţă de mai bine a scriitorilor patriei mele, am păşit la lupta de ridicare a culturii neamului românesc".
      Consecvent cu această pasiune, pentru ei a instituit marea editură a Fundaţiei, pentru ei marile premii anuale, pentru ei a pus la dispoziţie vila regală dela Buşteni, pentru ei a făcut legea pensiunii de stat, la bătrâneţe, pentru ei acea apariţie cu totul nouă în viaţa românească, sărbătoarea anuală a cărţii, când Suveranul se coboară voios şi fără protocol în mijlocul acestor „prieteni".
DINASTIA INTELECTUALĂ
      Astăzi, nimic nu pare mai firesc decât ca aristocraţia sângelui să agreeze aristocraţia spiritului, reprezentată de aceşti superbi golani ai neamului. In Dinastia noastră însă nu e vorba numai de un simplu patronaj, născut din conştiinţa continuităţii istorice în stat. In sânul ei, cartea e o pasiune asimilatoare, dar şi o pasiune creatoare. Carmen Sylva, ale cărei poesii, magistral tălmăcite de George Coşbuc, ar trebui reeditate, e o fecundă făuritoare de cărţi şi totdeodată o evlavioasă miniaturistă în stilul artiştilor medievali. Cultul cărţii a dus-o la cultul sfintei Evanghelii. Frumosul exemplar, scris şi împodobit de mâna-i augustă, omagiu smerit adus Mântuitorului, străjue lângă mormântul dela Argeş. Carol I, patronul atent al dicţionarului limbii
                                            411
© BCU
româneşti, este el însuş scriitorul sobru de impresii de călătorie şi de memorii politice. Puternica personalitate a Reginei Maria închină o mare parte din excepţionala-i energie cariilor, dintre care străluceşte acea magnifică evocare a pământului şi a duhului românesc, care e „Ţara mea“. Regele Ferdinand, aşa cum îl portretizează principesa Marta Bibescu, lăuntric şi religios, iubia cu pasiune îndelunga meditare a cărţilor şi avea minunatul dar al improvizaţiei în discursuri, dar transmis cu atâta amploare în oratoria Lui. Principesele Elisabeta şi Ileana au publicat, în prima tinereţe, cea dintâiu povestiri, cea de a doua articole de spirit constructiv. Cărturăria e o îndeletnicire a sângelui nostru regal.
       Iubirea Lui pentru ea este o moştenire familiară, care şi-a descoperit afinităţile în tradţia voevodală a culturii noastre istorice. Pe când era Prinţ Moştenitor, întâia grijă publică a manifestat-o pentru carte. Mai târziu, în izolarea vilei dela Neuilly, de lângă Paris, când multe prietenii dispăruseră, ca toate simulacrele efemere ale pământului, supremele mângâieri morale se desfăceau din rafturile de cărţi, singurele armate de pază ale viitorului Rege. Am înţeles atunci câtă putere de îmbărbătare se cuprinde în filele ce nu te pot înşela niciodată, fiindcă nu spun altceva decât ceeace e scris negru pe alb. Şi sunt convins că singurii prieteni reali ai unui Rege sunt cărţile.
       E parcă un sentiment de recunoştinţă în cultul instituit de Rege pentru carte. Nimeni n’a glorificat-o cu emoţie mai concentrată.
       „Cartea — zice Suveranul — este acel motor de viaţa, acel mare îndrumător spre fapte care, din frageda copilărie, până la adânci bătrâneţe, este un tovarăş nepreţuit al omului. Dela copilul mic, care răsfoieşte — adesea rupâadu-îe — foile, şi pe care nu-1 atrag decât pozele, până la adolescentul purtat de ritmul poesiei, şi până la omul matur, care citeşte ca să-şi întărească sufletul, cartea reprezintă întreaga desfăşurare a vieţii omeneşti".
       De aceea, în gândirea regală, dintre toate formele de cultură, ea trece ca primul instrument de ridicare a poporidui la nivelul superior al elitelor creatoare. Nimeni n’a văzut la noi problema răspândirii cărţii mai just ca Suveranul. ,,Este trist cala un popor de 17 milioane de suflete, — zicea în 1931 — să se găsească abia 5—6000 de cetitori. Aceasta arată clar ce enorm teren de muncă avem încă înaintea noastră".
SUVERANUL ŞI MORALITATEA ARTEI
       Dar această prezentare a concepţiei Regelui despre cultură n’ar fi deplină dacă am trece cu vederea problema moralităţii în artă, pe care şi-o pune în strânsă legătură cu răspândirea cărţii.. Ea revine de multe ori în discursurile Suveranului. E de observat că, în ce priveşte procesul creaţiei, Majestatea Sa e împotriva împie-tării asupra libertăţii de gândire a scriitorului şi declară că, pe acest teren, chestiunea artei pentru morală sau a artei pentru artă e o „eternă controversă", care rămâne să se rezolve în conştiinţa fiecărui artist. Dar în ce priveşte proccsid răspândirii şi asimilării de către marele public, problema moralităţii ia un aspect acut. „Moralitatea şi influenţa unei cărţi nu pot fi aceleaşi asupra fiecărei mentalităţi şi asupra fiecărui strat social, — zice Suveranul. Acela care are sufletul mai oţelit, acela care are mintea mai clară, acela care are o mai mare doză de intelectualitate şi de cunoştinţe, acela nu poate fi pervertit; alţii, poate că da". Tocmai din această pricină, concluzia care se impune e formulată în modul următor: „In privinţa răspândirii cărţii, avem o datorie:
                                                  4x2

© BCU Cluj
fără să fim moralişti excesivi, suntem datori să încurajăm în primul rând cărţile care pot sluji la ridicarea morală a poporului4'.
       Suveranul e în această privinţă pentru autoritatea de stat „care să vegheze şi să stabilească linia de demarcaţie". Şi meii departe, se declară gata să instituie un impozit greu pe cărţile imorale şi să degreveze cartea cea bună, care trebuie să circule în mâinile tuturor.
       Cu aceasta, am putut rotunji, cred, aproape în întregimea ei concepţia Regelui despre cultură şi despre rolul ei ca fază culminantă în desvoltarea României. Dintre toate gândurile înnalte, care împlinesc această concepţie, accentul principal cade pe creaţia culturală originală, pe care Suveranul o vrea deslănţuită în forme maxime spre afirmarea geniului nostru etnic în lume, şi tot pe acel aş plan stă cartea, ca primă unealtă de regenerare a poporului.
ELOGIUL CĂRŢII
       Intr’adevăr, la începutul fiecărei culturi stă cartea. Prin carte s’a descoperii Cuvântul lui Dumnezeu în lume, şi Biblia, care e cugetarea lui, stă la temelia oricărei mari culturi. Cartea reprezintă suprema culme la care se poate sui gândul omenesc. Ea este, iîn acelaş timp, omul trăit şi omul imaginat. Dorim să cunoaştem cum suntem? Ne privim în carte ca într’o oglindă. Dorim să ştim cum am putea să fim sau să nu fim? Ne lămurim din carte. Dintre toate vehiculele culturii, cartea e aceea în care se revarsă mai întreagă fiinţa umană cu tot ce se cuprinde între cele două limite, naşterea şi moartea, şi între cele două tendinţe: a binelui şi a răului. Pictura lîl exprimă pe om parţial; muzicalii exprimă iîn mod vag; sculptura îl încremeneşte într’un moment. Singură cartea îl poate reda întreg — şi aşa cum este şi aşa cum ar trebui să fie. De aceea rămâne ea unealta cea mai puternică de comunicare a sufletului omenesc.
       Prin carte, eu cel de azi, pot să stau de vorbă când vreau cu Plato; prin ea pot să-l ascult cum cântă pe Homer şi pe Yirgiliu, ca un Grec dm Elada eroică sau ca un Roman din vremea divului Octavian August; prin carte îl aud încă vorbind depe amvonul bizantin pe Ioan Gură-de-Aur, şi-l văd cum evoluiază ca un arhanghel până în tainele cerului pe Dionisie Areopagitul; prin carte mă transpun cu Mii ton în paradisul pierdut, iar cu Dante în cel viitor; prin carte văd pe Goethe cum îmbrăţişează gigantic universul. Şi ceeace e într’adevăr minunea tuturor minunilor, prin carte pot să mă preschimb în sărman pescar galilean şi să mă cutremur de însuşi glasul lui Dumnezeu, rostit prin gura lui Hristos în Evanghelie.
       O bibliotecă e rezumatul veacurilor şi murmurul ideal al omenirii întregi, e suspinul şi bucuria ei spuse la urechea lui Dumnezeu. Geniile pământului nu există în bezna nopţii şi ni|ci în peşterile codrilor, ci între scoarţele cărţilor.
       Educaţia fără carte nu se poate concepe. In câteva ceasuri de concentrare, ea te ridică din mediocritate la nivelul ameţitor al geniului. Popularizarea marilor, idei înseamnă nu coborârea lor, ci ridicarea mulţimii până la lumina cea mai înaltă, pe care au putut s’o vadă, dincolo de această lume, eroii gândului. Prin carte, educaţia devine participarea tuturor la împărăţia geniului.
       Este evident, prin urmare, că nivelul spiritual al unui neam se măsoară în primul rând după cărţile, pe care le iubesc mulţimile lui. dar noi nu vom ajunge un popor mare decât atunci când vom avea prin cărţi o culme ideală, către care să nă-
4*3
© BCU
zuiaseă sufletul tuturor. Altă misiune a culturii nu poate să fie. Este adevărat că epoca modernă, prin invenţia tiparului şi printr’o sumă de alte împrejurări, a depreciat cartea, ispitind pe scriitor să vadă în ea o marfă, pe care o Tinde ca să poată trăi Aspectul culturii, de astăzi e cu totul altul decât cel de ieri. In vitrină, cartea genială e strivită de o mie de mediocrităţi şi prostii. Setea de glorie şi de câştig a scriitorului răstoarnă marea menire a educaţiei, coborând adeseori cartea la nivelul gustului vulgar în loc să ridice poporul până la ea. Regele vede foarte bine când cere instituirea unei autorităţi care să aleagă între cărţile bune şi cărţile imunde. Şi a văzut şi mai adânc atunci când a spus că moralitatea în artă se reduce la o problemă de conştiinţă a scriitorului. Avem cărţile după cbipul şi asemănarea autorilor lor. In ultim termen deci, astăzi când Monarhul proclamă ca un vizionar epoca de înflorire culturală, problema implică şi conştiinţa şi pregătirea creatorilor. Dacă mulţimile caută în ei măsurile ideale către care să se înalţe, ei înşişi, poeţii, artiştii, filosofii şi savanţii, trebue să-şi caute mai presus de ei măsura şi modelul frumuseţii şi al cugetării. Dar dincolo de geniu nu există decât Dumnezeu. Şi astfel problema formării elitelor, chemate să ne dea o cultură grea de puterile regenerării, e o problemă de încreştinare a sufletului lor şi a spiritului lor creator. Geniile în această lume sunt singurii oameni, cari imită iîn plăsmuirile lor actul creaţiei lui Dumnezeu. Ei nu au şi nu post avea un alt model decât pe Dumnezeu, creatorul lumii. Problema unei creaţii culturale româneşti, de însemnătate epocală, cum o visează Regele ţării, e strâns legată de împrietenirea geniului plăsmuitor cu Dumnezeu. E o cinste unică să fii proclamat depe tronul ţării prietenul Regelui. Dar Regele, proci amându-te astfel, cere o cultură de înaltă suhstanţă morală şi totdeodată, ca fiu credincios al Bisericii strămoşeşti, a repus în circulaţie Cuvântul lui Dumnezeu. In marele program de regenerare a neamului nostru, Biblia devine din nou ceeace a fost în trecut, adică fundamentul culturii naţionale. Atunci când „prietenii" Regelui vor deveni, prin ea, prietenii lui Dumnezeu, prin noua cultură românească va trece într’adevăr suflul marilor inspiraţii, ce ridică pe om până la cer.
414
© BCU Cluj
              NEAM VOEVODAL
                               DE
                           RADU GYR
                 Sună din trâmbiţi îngeri vestitori, împărătescul Neam să se adune,
                 Şi, limpezit în marea rugăciune,
                 Să se cuminece cu aurori.
                 Yin, luminând, arhanghelii bălai:
                 La porţi domneşti de veac şi de ursită Ca ’n zi de Sfântul-Gheorghe pun răchită Şi prour pădureţ adus din Rai...
                 Şi ’n ceasul bizantinei liturghii,
                 Toţi sfinţii din icoane ’nvie iară Şi merg, din nou, cu stelele, prin Ţară, Strângând la piept Rusalii şi Florii.
                       Din toate răstignirile de ieri Se nalţă Neamul ca un vârf de munte Şi, dârz, cu mirul soarelui pe frunte, încrezător se reazimă de cer.
                       In marele de mâine Răsărit,
                       II văd străfulgerând subt zodii sfinte Cuminecat prin cnejii din morminte Şi cu anafură de jertfe ’mpărtăşit!
ORTODOXIA, MODUL SPIRITUALITĂŢII '                    ROMÂNEŞTI»
                              DE
                         D. STĂNILOAE
     încă de a doua zi după realizarea idealului de întregire naţională, după oare * au suspinat moşii şi strămoşii noştri şi care a dat un sens vieţii lor şi o nobilă putere de luptă, s’a ivit în mintea spiritelor de elită ale neamului nostru întrebarea: care va trebui să fie de aci înainte idealul nostru naţional, idealul permanent care să atragă cu forţă magnetică sforţările noastre tot 'înainte şi tot mai sus în direcţia lui, căci cert este că un neam nu poate trăi fără un ideal care să trezească toate latenţele ascunse în însuşirile lui şi să le înmănuncbeze într’o forţă unitară, uriaşă şi conştientă.
     Biologia, satisfacerea de azi pe mâne a necesităţilor de existenţă trupească, nu poate fi un ideal care să încălzească până la capacitatea de abnegaţie şi de sacrificiu puterile unui popor, chiar când se concepe ca o ţintă comună pentru toată colectivitatea naţională. O bunăstare economică, oricât este de necesară — şi noi ca popor sărac, atâtea veacuri înlăturat dela împărţirea bunurilor materiale, simţim aceasta cu o deosebită intensitate, — nu poate fi totuşi decât un mijloc spre ideal, nu un ideal în sine. Un ideal naţional nu se poate cugeta decât în linie spirituală, ultima raţiune de-a f i a unui neam nu poate fi de cât în progresele şi realizările înfăptuite de spiritul său, în ordinea spirituală. Chiar când se strădueşte după îmbunătăţiri de ordin material, nu trebue să o facă într’o manieră opusă spiritului şi moralei. Asupra acestui punct în teorie e de acord toată lumea deşi în practică prea adesea silinţele noastre, după războiu, au fost dirijate exclusiv de ţinte materiale, urmărite cu dispreţul normelor şi idealurilor spirituale.
     Cauza credem că trebue căutată şi în faptul că deşi problema s’a pus de acum 20 ani, nu s’a cristalizat încă în conştiinţa românească, spre care anume ideal pe plan spiritual trebue să conveargă toate actele şi strădaniile noastre. Intre mulţi sori cari ispitesc această conştiinţă nu s’a ridicat unul mai presus de toţi care să domine, să do-
                              416
                                                                © BCU Cluj
  gorească, să cucerească toata dragostea şi toate elanurile sufletului: românesc. Dovadă e faptul că în revistele noastre se discută lîncă de pildă dacă suntem mai mult latini sau mai mult daci şi dacă trebue să desvoltăm mai mult latinitatea sau daeismul din noi.
         Idealul acesta însă nu poate fi decât unul1 care este indicat de legea de viaţă cea mai înaltă a etnicului nostru, de modul esenţial al spiritualităţii româneşti. Voi încerca în cele următoare să desprind şi să lămuresc această lege
         Ştiinţa a redus multiplicitatea entităţilor din natură la câteva clase, între cari există o anumită legătură. Jos de tot este lumea atomară a celor nouăzeci şi ceva de elemente. In interiorul atomului există o mişcare circulară a electronilor în jurul protonului, care se efectuiază — cum a constatat fizica mai nouă, în special prin teoria quantelor — după legi cu totul deosebite de cele din lumea mare, formulate de Newton. Şi în atomul fiecărui element e un alt fel de mişcare interioară.
         Atomi din diferite elemente constituesc prin unire între ei moleculele, adică unităţile ultime ale diferitelor materii: apă, aer, carbon, sare etc. Ce s’a petrecut aci? Mişcările caracteristice din interiorul1 atomilor componenţi s’au modificat? Nu, căci atunci înşişi atomii respectivi şi-ar fi pierdut existenţa. Fără să se modifice deci în interiorul lor, în legea fiinţii lor, au fost adunaţi şi ridicaţi într’o unitate superioară, a cărei lege ide viaţă este totuşi alta decât cea a atomilor componenţi. In molecula unei materii există deci deodată felurile de mişcări particulare ale părţilor componente şi felul de mişcare superior al întregului. A apărut aci un nou principiu, de unitate şi o nouă lege de viaţa. Principiul cel nou de unitate dictează legea cea mai înaltă de viaţă din noua formă de entitate. Această entitate nu e nici numai o colecţiune de părţi componente, căci atunci n’ar exista pe deasupra lor ca o individualitate unitară cu o lege superioară de viaţă, dar nu e nici un întreg nediferenţiat, ci are caracterul unui organism, adică e şi multiplicitate dar şi unitate.
         O clasă mai înaltă de entităţi, cu o mai mare bogăţie de părţi componente, este organismul vegetal. In el sunt adunate şi înălţate într’o unitate superioară o mulţime variată de celule cari constau din moleculele mai multor materii, acestea (fiind la rândul lor unităţi ce cuprind mai multe feluri de atomii. Deci avem aci o clădire cu patru etaje. Variatele mişcări din mulţimea felurită a atomilor rămân netulburate, deasemenea originalitatea de viaţă a diferitelor categorii de molecule, netulburate funcţionează şi-şi păstrează originalitatea lor şi diferitele feluri de celule. Dar legea de viaţă a întregului e alta decât a tuturor felurilor de părţi componente. E o lege superioară tuturor, e legea cea mai înaltă din noul organism, care e expresia nu a unei sau a altei părţi componente, ci a întregului, a individualităţii organismului, care nu e o simplă adunare de părţi.
         Ce-a făcut ea o înlănţuire de molecule să dea o celulă, deci o unitate nouă şi o nouă lege de viaţă? Numai moleculele componente n’o pot explica. A intervenit aci un factor nou de creaţie, care a sintetizat părţile creind condiţii transformate de viaţă, altele decât cele proprii ale părţilor.
                    Acelaş lucru se petrece cu regnul animalelor unde complexitatea e şi mai mare. Iar pe o treaptă mai înaltă stă omul, în care în complexitatea constituţiei animalice tronează ca un principiu superior de unitate, spiritul. Legea de viaţă cea mai înaltă a omului jnu e mişcarea intraatomară — în acest caz n’ar fi nicio unitate în viaţa lui, nici diferitele mişcări moleculare sau celulare, nici variatele funcţiuni fiziologice şi instincte animalice, ci este o lege care se bolteşte deasupra tuturor, se foloseşte de toate, dar le şi transcende: este mişcarea spre un ideal unitar potrivit spiritului. (Am folosit pentru această schemă impunătoarea carte a teologului anglican Lioneî Spencer
© BCU
   Thornton: The Incarnate Lord — Domnul întrupat, — Londra 1928, unde viziunea aceasta a universului e prezentată pe larg).
   , Cred că această lege generală ee stăpâneşte toate făpturile domină şi lumea entităţilor şi a sintezelor biologic-spirituale cari sunt naţiunile.
          Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi cari au intrat în compoziţia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul latin şi creştinismul ortodox.
          Dar este o sinteză nouă, o individualitate proprie, cu un principiu de v ni ta te deosebit de toate părţile componente. Legea cea mai înaltă de viaţă a neamului nostru, legea care îl exprimă ca ceeace este el în chip propriu, este aceea pe care o trăeşte ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părţile lui. Caracteristicele elementelor componente sunt străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualităţii noui care este romanitatea. Deci putem spune că legea cea mai înaltă de viaţă a neamului nostru este romanitatea.
          O individualitate care nu trăeşte după legea care o exprimă ca întreg, ca individualitate respectivă, ci lasă să fie copleşită de legea de viaţă a vreunui element component, a vreunei unităţi subsumate, merge, fireşte spre disoluţie. Precum omul care nu mai trăeşte după legea spiritului care este legea supremă a omului ca întreg, a omului ca om, ci dă preponderanţă pornirilor vreunei părţi componente subalterne, promovează o hipertrofie unilaterală a pornirilor acelei părţi şi cade în complexe psihologice cari duc spre desintegrarea individualităţii sale adevărate (op. ct. 63), la fel neamul care permite des voi tarea exagerată a caracteristieei vreunui element component al său, e periclitat să-şi piardă individualitatea, nu numai prin faptul că nu o mai activează ca atare, ci prin faptul că permiţând acelui element o desvoltare exagerată produce reacţiunea tot exagerată a altor elemente şi peste tot se produce un deseohilibru, o tulburare a sintezei şi a fizionomiei sale precizate.
          Socotim, de aceea, naive toate lozincile cari cer, unele să trăim după legea elementului dacic din noi, altele după a celui romanic, să promovăm fie substratul dacic fio suprastructura romană. Judecata logică şi bunul simţ comun, ca şi poruncile realităţii, cer să trăim după legea individualităţii noastre naţionale, adică româneşte. Nu romanitatea, nu dacismul, ci românitatea cu tot ce cuprinde ea, aceasta este legea cea mai înaltă prin care ne menţinem şi ne îndeplinim misiunea noastră. Idealul nostru, exprimat în linii mari, este: să ne menţinem şi să desfăşurăm în toată plenitudinea îns uşirile românit aţii.
          Dacă procesul de naştere a unor individualităţi personale şi etnica noui prin sintetizarea unor elemente anterioare şi prin/apariţia unor noui principii de unitate, e opera iui Dumnezeu — cum desigur că este — atunci noi n’avem voie să destră-măm aceste entităţi şi să dăm înapoi un proces realizat cu voia lui Dumnezeu. A destrăma individualitatea personală, e aproape un act de ucidere.
          Şi aceasta se poate întâmpla fie prin promovarea tendinţelor biologice din organismul naţional pe primul plan, fie prin promovarea unei note parţiale din întregul unitar care formează spiritualitatea etnică.
          Dar se cade să precizăm cum putem promova individualitatea etnică a românismului?
          Privind clasele de entităţi naturale, vedem că fiecare există pentru o clasă superioară, pentru a se înălţa pe temelia ei etajul uneia mai înalte. Toate clasele inferioare atom, moleculă, celulă, vegetal, animal — au un sens raportat la o direcţie ascendentă şi în acelaş timp transcendentă, pentrucă fiecare e făcuţii pentru o clasă
418
© BCU
   de entităţi superioare, dar acestea nu pot li produse de cele inferioare. Toate servesc ca bază de viaţă pentru spiritul omenesc.
          Este acum spiritul omenesc o entitate în care nu se manifestă nici o relaţie cu un plan superior? Este o entitate care trăeşte din sine şi pentru sine, cu ferestrele închise spre o ordine superioară? Experienţa — care este cea mai directă pe care o putem face ca oameni — ne spune tocmai contrarul. Spiritul omenesc — mintea, voinţa, năzuinţa e tot ceeace poate fi mai pornit spre o comunicare cu o ordine superioară. Spiritul omenesc nu poate renunţa, decât cu preţul vieţii) sale, la cunoaşterea adevărului, la autodepăşirea continuă spre o stare morală superioară Şi omul nu se mulţumeşte cu un adevăr relativ şi cu valori morale trecătoare. El tinde după adevărul absolut, care e pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii adevăr, după o desăvârşire morală care să fie recunoscută ca atare în toate timpurile şi de toţi oamenii. EI năzueşte cu alte cuvinte după o ordine spirituală eternă. Şi năzuinţa aceasta nu e în funcţie de voinţa lui, de arbitrarul lui. E un impuls mai puternic decât voinţa. Fiinţa lui e aşa făcută. Şi cine a făcut-o* aşa, roabă a ordinei eterne, dacă nu însăşi acea ordine? Ordinea aceea exercită o forţă de atracţie asupra fiinţei omeneşti, şi-a înfipt cârligele în fiinţa noastră, prin impulsul nostru după adevăr, prin conştiinţa morală care ne domină. Dacă mergem în direcţia în care ne atrage ne simţim bine şi progresăm, dacă nu, sângerăm şi ne destrămăm.
          Faptul că şi omul — cea mai înaltă entitate pământească —• este făcut pentru a fi în relaţie cu ceva superior lui, nu însemnează că fiinţa lui stă, după asemănarea claselor inferioare, la temelia unor noui individualităţi superioare lui. Sopul ordinei eterne, care a creat şi a orânduit lumea, a fost ca s’o întocmească astfel încât să poată apare în ea un vârf, o faţă personală şi spirituală cu care să comunice ca cu reprezentanta întregei lumi create. Această faţă a lumii, cu care poate comunica ordinea eternă, este omul. Ţinta întocmirii lumii, a fost persoana creată vizibilă, omul.
          Omul e destinat însă să se desvolte ca om, prin comuniunea cu ordinea eternă, până la asemănarea cât mai deplină cu această ordine: înaintea lui stă perspectiva unui progres spiritual ale cărui limite nici nu ni le putem închipui.
          Ordinea aceasta a apărut ca sistem de valori de sine stătătoare numai raţiunii filosofice din timpurile anterioare. Creştinismului ca şi oricărei religii, ele i-au apărut ca atribute şi manifestări ale unei persoane absolute. Astăzi se apropie de acest punct de vedere şi filosofia. Dacă ţinta universului creat este apariţia omului ca persoană, singură această calitate dând putinţa comunicării cu ordinea eternă, — se înţelege că acea ordine trebue să aibă şi ea un caracter personal. Realizările culminante ale unui autor, nu cele inferioare, sunt acelea care exprimă mai adevărat fiinţa lui. Iar realizarea culminantă în ordinea creaţiunii este persoana.
          Se mai poaţe observa încă un lucru: cu cât ne ridicăm pe scara entităţilor create, cu cât ne apropiem de treapta pe care stă persoana omenească, vedem validi-tându-se tot mai mult principiul individualităţii, al deosebirii' dintre diferiţii indivizi. Atomiij unui element, moleculele unei materii sunt strict identice; indivizii unei specii vegetale nu mai prezintă aceeaş uniformitate, dar totuşi legea de viaţă a speciei e atotputernică; aproape acelaş lucru se petrece în lumea animală; In clasa persoanelor omeneşti însă individul nu mai e dorrtinat exclusiv de instinctele speciei, ci urmează un drum în bună parte ales de sine în chip li|ber. Drumul acesta e o rezultantă a individualităţii sale libere, dar de o anumită originalitate, şi a ordinei etenre; este rezultanta felului său propriu de relaţie şi de colaborare cu acea ordine. Relaţia Cu ordinea eternă constă în a descifra pretenţiile ei — aceasta e cunoaşterea — şi a
                                                      419
© BCU
   răspunde acestor pretenţii prin realizările de ordin social, moral, politic, artistic etc. Prin relaţia aceasta se încorporează continuu câte ceva din ordinea eternă în persoana omenească şi în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui instrument, a acestui canal care este persoana omenească.
         Şi întrucât nu există persoană omenească, sau un grup înrudit de persoane omeneşti — neamul — prin care să se poată încorpora această ordine în multiplicitatea nesfârşită a aspectelor ei, e dată mulţimea de individualităţi personale şi etnice pen-truca fiecare să încorporeze în sine, după structura şi după posibilităţile proprii, în-tr’un anumit fel acea ordine, corăspunzător cu una din nenumăratele posibilităţi şi aspecte cuprinse în ea.
         Precum fiecare ins creşte în spirit, în însemnătate, prin relaţie pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală pe acea rază a ordinei eterne care-i este adecvată fiinţei lui, tot aşa şi neamurile cresc în puteri prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le este proprie lor, care le este indicată de fiinţa lor originală ca întreg, care formează legea cea mai înaltă a individualităţii etnice.
         Din acestea rezultă că idealul permanent al neamului nostru este creşterea sa spirituală — aceasta presupune desigur şi o bază corespunzătoare de existenţă fizică — printr’uni fel jde relaţie cu ordinea valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism: printro comuniune românească cu Dumnezeu.
     ■ Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria şi ne-o spune viaţa actuală a poporului nostru: este ortodoxia.
         De sigur că şi aici sunt necesare câteva precizări. Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume, condu-cându-se după el (în atitudinile şi paşii săi. Şi noi ştim că ea este singurul oohiu corect, sănătos. Dar ochiul e al unei individualităţi etnice determinate, al unei unităţi sintetizate din mai multe elemente constitutive. Sau ochiul însuşi este, pe lângă aparatul constituit după legile universale ale opticei, şi o materie şi o simbioză sufletească individuală. Românul întreţine comuniunea’ cu ordinea eternă prin ortodoxie, dar româneşte. Ortodoxia se află aici într’o sinteză anumită, care nu strâmbă ortodoxia din punct de vedere formal, aşa cum materialul şi simbioza sufletească în care e îmbrăcat aparatul optic al ochiului nu strâmbă legile optice generale după cari funcţionează
         Ortodoxia are o funcţie esenţială şi chiar capitală în “viaţa românismului. Idealul naţional permanent al neamului nostru nu poate fi conceput decât în legătură cu ea.
         Yoi arăta acum prin câteva ilustraţii cum ortodoxia e un mod propriu de comunicare cu valorile eterne şi de încorporare a lor în ordinea vieţii pământeşti, un mod care a dat o anumită structură spiritului românesc, de care nu se poate desface fără primejduirea existenţei sale, un mod care este în acelaş timp superior iuturor celorlalte.
         Yoi arăta aceasta în comparaţie cu alte moduri ale comunicării cu acea ordijţe şi mai ales cu cel catolic, pentru a scoate mai bine în relief originalitatea celui orto-dox-român.              ....
         Modul ortodox corespunde în chipul cel mai deplin menirii de-a încorpora în viaţa noastră intimă valorile şi puterile transcendente, sfinţitoare, dumnezeeşti. Aceasta. se vede din multe învăţături ale dogmei ortodoxe.
         Amintesc aci trei din aceste învăţături: ortodoxia întrebuinţează ca element care se preface la sfânta cuminecătură în trupul Domnului, pânea naturală, cea de
                                                   420
© BCU
  toate zilele, catolicismul azima; ortodoxia admite ca limbă liturgică, orice graiu naţional, catolicismul numai limba latină nevorbită de nici un popor; ortodoxia lasă pe preot să prindă rădăcini adânci in 'viaţa societăţii prin înte|meierea| unei familii, catolicismul îl ţine suspendat pe deasupra vieţii «meneşti prin celibatul clerical.
         Puterile dumnezeeşti fuzionează, în concepţia ortodoxă, cu realităţile naturale şi esenţiale ale vieţii noastre, ridicându-le pe acestea într’o lumină de taină, care provoacă în noi o atitudine plină de cuviinţă şi de respect faţă de ele. Viaţa noastră naturală, împrejurările noastre concrete se sfinţesc, se îmbracă în vraja cerească, Dumnezeu ia în braţele sale universul nostru şi mediul în care trăim nu mai e pur creat şi profan, ci o unitate divino-creată. Nu o pastă artificială inuzitată, — azima — e învrednicită de Dumnezeu de-a fi transformată în trupul său, ci însăşi pânea noastră scumpă şi esenţială vieţii, pe cât de comună pe atât de respectată de tot omul, pretutindeni. aflătoare şi totuşi nevuligarizată, elementul stiihial ăl (vieţii, prin fiinţa şi prin funcţia ei, fiind paralela cea mai adecvată a trupului lui Iisus Hristois, elementul susţinător al vieţii spirituale. Nu trebue să producem anume o substanţă ce nu se află în tot locul şi :în toată ziua pentru a se preface în trupul Domnului, ci însăşi realitatea de bază a vieţii noastre pământeşti devine prin transfigurare, elementul divin al mântuirii. 'Ce cinste nu se răsfrânge din acest fapt asupra pânii în general, toată fiind virtual destinată spre a fi trupul Domnului ! Iar cinstea aceasta a pânii s’a filtrat din concepţia ortodoxă, în sufletul românesc care consideră pânea aproape ca pe o fiinţă însufleţită şi misterioasă, în deosebită legătură cu Dumnezeu, faţă de care trebue să te porţi cu cuviinţă, să n’o iei în râs. Când taie românul pânea îi face cruce şi nu există om oricât de vicios sau oricât de antrenat în glume nesărate să nu se jeneze de a extinde spiritele sale şi asupra pânii. Şi iată cum în felul acesta ortodoxia a sădit lîn firea românească o înaltă atitudine de ordin moral. Căci moralitatea nu prinde rădăcini temeinice în sufletul omului decât atunci când îl face să respecte oamenii şi lumea din jurul său. Numai aşa coboară omul ceva din ordinea valorilor eterne în viaţa sa. Iar ortodoxia care sfinţeşte însăşi lumea naturală a omiului, făcând din ea un fel de mediu tainic, e mijlocul cel mai propriu de-a apropia pe om de idealurile ordinei eterne.
         Aceeaşi virtute o manifestă ortodoxia prin faptul că folosind în cult graiul naţional, vorbit, coboară o putere sfinţitoare în el. Ce e mai intim, mai cotidian, mai esenţial vieţii sufleteşti a omului decât graiul matern? Şi precum e graiul aşa e omul. Omul curat foloseşte cuvinte curate şi le încarcă de înţelesurile curate ale sufletuliii său. Omul cu suflet impur alege cuvinte urâte şi le murdăreşte şi pe cele curate de înţelesurile murdare ale sufletului propriu. Cuvintele merg în suflet şi cum sunt ele ăşa se face sufletul. Ortodoxia întrebuinţând la slujbă cuvintele de fiecare zi ale omului, le purifică de sensurile impure, le încarcă cu sensuri sfinte, le îmbracă în vra ja evocărilor din lumea cerească, îl pune pe om să le exprime în dispoziţiile cele mai elevate ale vieţii sale şi omul întrebuinţându-le după aceea m viaţa zilnică va fi influenţat de aceste cuprinsuri ale lor, va avea în aceste sensuri o frână a gândurilor sale şi icoane cereşti de contemplaţie. Iisus Hristos s’a întrupat ca om pentru viaţă, pentru curăţirea, vindecarea, îndreptarea ei, pentru bolnavii şi boalele vieţii, pătrunzând în regiunile modeste şi fireşti ale eî, nu izolându-se în cine ştie ce înaltă, aristocratică şi artificială sferă aeriană.
         Sunt preţioase consideraţiile ce le face teologul catolic O sicar Banhofer asupra limbii omului căzut şi a celui renăscut în Hristos (vezi cartea lui: Das Geheimnis der Zeiten, Christliche Sinndeutung der Gescbichte, Miinchen, 1935). In starea primor-
                                                      421
© BCU
  clială, spune el, graiul omului oglindea Logosul dumnezeesc, La chiar întreaga Sf. Treime. Prin căderea1 omului, graiul a pierdut relaţia cu Logosul ceresc, şi prin aceasta frăgezimea şi rezonanţa intimă, devenind o monedă tocită, un sistem convenţional al vieţii sociale curente. E acel graiu al impersonalului, analiza1 de Martin Heidegger în „Sein und Zeit“. („Die Sprache wird zumeist zum Instrument des Man, der Uneigent-lichkeit, zum umsichtig besorgenden Bereden der Dinge“ pg. 34). Prin întruparea Logosului divin, prin renaşterea omului prin El, graiul îşi recâştigă caracterul de transparenţă şi rezonanţă spirituală şi intim personală. („Das menschliche Wort und die menschliche Sprache werden in eine ganz .neue Dimension hineingehoben dadurch, dass sie Zeugnis geben vom gotlichen Wort nun nieht melir in der blossen Analogie spurhafter oder bildhafter Aehnlichkeit sondern in der Analogie des Glaubens, im tibernaturlichen Glaubenszeugnis, das der gotlichen Offenbarung selber antwortet“ pg. 34).
         Dar în ciuda acestor prea elementare adevăruri, catolicismul a luat graiului natural al omului posibilitatea de a se purifica, de a se spiritualiza.
         Ca şi prin azimă tot aşa şi prin limba latină ca exclusivă limbă liturgică, ro-mano-caîolicismul, socotind nedemne stihiile naturale ajle vieţii de a primi puterile divine, crează un plan artificial pe de-asupra realităţii naturale, lăsând să coboare numai până acolo lumina şi puterea cerească. Viaţa concretă rămâne ca o subterană în intunerec şi în impuritate. Omul o va trata ca atare. Viaţa lui zilnica nu se va simţi stânjenită în tendinţele ei pur pământeşti de prezenţa valorilor din ordinea eternă, nici străbătute de lumina de sus.
         In acest punct credem că putem constata cum s’a imprimat modul ortodox de comuniune intimă cu ordinea eternă, în sufletul românesc, ca să nu mai subliniem ca direcţia celei mai sănătoase desvoltări spirituale numai ortodoxia ne-o dă (Amintim că protestantismul nu are peste tot o viaţă liturgică în filtrul căreia să se purifice sensurile cuvintelor).
         Cuvintele româneşti autohtone — nu neologismele — au cele mai multe pe lângă înţelesul lor pozitiv, un adaus de vraje, o aură evocatoare de realităţi ce depăşesc geometria, fizica, biologia şi psihologia lumii naturale. Cuvintele frunză, codru, lumină, vreme, dor, slujbă, milă, pace, dar, fire, au în viaţa poporului înţelesuri mai adânci decât cele definite de un naturalist sau de un psiholog. O mulţime de cuvinte din slujbele sfinte şi din Scriptură împestriţează creaţiunile folclorului, punând pe el o pecete de mister şi de sfinţenie chiar dacă se referă la momente vesele din viaţă cum e nunta sau culesul. Peste tot faptul de a nu avea la dispoziţie decât un graiu , sfinţit de uzul liturgic, chiar când vrea să exprime sentimente mai şăgalnice sau împunsături usturătoare, dă sufletului românesc acea atitudine de admirabilă şi specifică pudoare şi- de exprimare ocolită şi îmbunată. Românul adevărat nu e vulgar nici când vorbeşte de dragoste, nici când ironizează în strigături şi anecdote. Vulgaritatea în cântări, în poezie, în dans e de origine orăşenească, deci apuseană. Ortodoxia s’a dovedit şi în această privinţă ca cea mai perfectă pedagogă a sufletului românesc.
         Aceeaşi difuzare a elementului transcendent lîni intimitatea naturi^ create se arată în sfârşit şi în faptul că preotul ortodox are o familie şi prin aceasta rădăcini ramificate în viaţa socială. EI sfinţeşte şi ridică la treapta cea mai înaltă, funcţia nobilă de tată şi de soţ, întrunind în aceeaşi persoană aceste calităţi cu aceea de preot. El se face astfel pildă şi ideal al tuturor părinţilor, al tuturor sqţilor. El arată practic cum trebuie purtate aceste greutăţi. Dacă Sfânta Treime ne arată că şi la Dumnezeu este un fel de viaţă de familie, că familia pământească — cea mai curată insulă a
422
                                                              © BCU CI
   iubirii, a abnegaţiei şi unirii din lume — îşi are temelia şi justificarea în existenţa şi orânduirea funţii ce formează fundamentul tuturor, dacă însuşi Dumnezeu nu s’a sfiit să fie tată, de ce ar găsi un preot că este incompatibil cu el să întemeieze O: familie şi să fie tată într’o1 familie? Desigur că sunt unii cari gândesc că familia con-stitue o piedecă pentru preot în împlinirea cu râvnă a obligaţiilor sale misionare. Un preot necăsătorit e cu totul dedicat activităţii de propovăduitor al Evangheliei şi idealismul lui nu este slăbit de nici o grije, de nici un interes. O preoţime celibatară este o armată la dispoziţia exclusivă a conducerii bisericeşti, putând aceasta să o utilizeze m orice acţiune voeşte şi făcând astfel din Biserică o forţă politică şi socială de temut.
          Dar lucrurile trebuesc privite şi pe cealaltă parte. O preoţime care şi-a retezat legăturile naturale cu societatea omenească constitue o clasă pe deasupra vieţii concrete şi străină de ea. Un astfel de preot nu mai) e capabil de înţelegere reală, de înduioşarea sinceră faţă de greutăţile şi de problemele unei umanităţi al cărei conţinut sufletesc în eeeace are mai intensiv şi mai revelator e format din frământarea concretă a unei vieţi de sudori, de picături de sânge, de griji aspre. înălţimea supremă, frumuseţea cea mai nobilă, care emană dintr’un suflet de o adâncă credinţă şi de neţărmurită convingere că Iisus Hristos e cu el, licăreşte cuceritor numai de pe o faţă care luptând cu asprele greutăţi şi suferinţe ale vieţii, e în stare să fie totuşi mângâiată, luminată de raza încrederii. Suferinţa transfigurată eroic [ de lumina credinţii, e starea de mântuire, e starea de supremă frumuseţe spirituală, e umanitatea sfântă, apropiată tuturor şi totuşi [îndumnezeită. Astfel nu .ştim cum jar putea cineva simţi mângâierea şi fericirea că e mântuit, dacă nu a trăit şi nu trăeşte în fiecare clipă în mijlocul furtunii. Sentimentul fericirii la un om care n’a trăit şi nu trăieşte în furtună, e ceva foarte fad, foarte gol şi superficial, e mai mult o afectare de beatitudine exterioară, o unsuroasă şi adormită poză a feţii, care nu are în interior drept corespondenţă decât un imens gol.
          Faţa cea dintâi e a preotului ortodox, a doua a celibatarului. Precum preotul căsătorit a ştiut să urce treptele idealismului luptând cu asprimile vieţii şi m ciuda lor, aşa va şti să conducă cu înţelegere reală şi cu compătimire şi pe credincioşi. Un celibatar nu va înţelege şi nu va putea compătimi cu adevărat necazurile credincioşilor, ci va afecta că le înţelege, le va înţelege doar în teorie. Sfaturile lui par totdeauna sunând a gol, ajutoarele lui se promit dintr’o judecată teoretică. înţelegerea lui e deductivă, pornind dela învăţătura din carte că eşti dator să înţelegi pe omul cu greutăţi, nu e înţelegere din experienţă, din împreună suferinţă. Iisus Hristos însă nu s’a mulţumit cu o înţelegere deductivă a suferinţii omeneşti ramânand m cer, ci s’a coborît s’o împărtăşească în viaţa lui proprie.
          Desigur, un preot celibatar, apărându-ţi dintr’o altă Iunie decât a ta, te impresionează. Dar nu te încălzeşte, nu! ţi se apropie de suflet, el e ca lumina soarelui de iarnă care luceşte rar şi nu te încălzeşte deloc, pe când preotul ortodox e asemenea căldurii familiare din vatră, care fiindcă ţine mereu şi e aşa de intimă, nu te prea impresionează, dar dacă ţi-ar lipsi într’o zi, ai vedea ce rău e.
          Ortodoxia ni se înfăţişează şi aci familiară, difuzată ca dragostea de mamă în jurul tău, în înfăţişerile modeste ale celor mai omeneşti şi mai apropiate aspecte ale vieţii, pd când catolicismul e distant, formează un ţarc aparte, pe deasupra vieţii noastre. Dumnezeu în concepţia catolică par’că se fereşte să vie prea aproape de noi.
          Neavând rădăcini în pământ, sigur că preoţii catolici pot fi trimişi în orice loc de pe glob. Dar în orice loc apar oamenilor tot aşa de străini.
                                                    423
© BCU
         Concepţia catolică menţine pe toată linia o dualitate de planuri: viaţa reală,, concretă, rămasă în secularitatea ei iniţială, iar sus, un fel de plafon construit artificial care primeşte şi ţine la el puterile dumnezeeşti pe cari le arată doar celor de jos.
         Nu e o încorporare intimă a ordinei eterne în viaţa pământească a omenirii, care e cum am văzut condiţia esenţială a sfinţirii, a înălţării necontenite a ei.
         Toţi gânditorii de seamă au constatat că istoria Apusului dela Renaştere încoace se caracterizează printr’o emancipare rând pe rând a diferitelor sectoare de viaţă omenească de sub spiritualitatea creştină. Berdiaiev arată mai ales cum s’a secularizat conceptul de natură. De unde în creştinismul primar natura era considerată nu numai ca un conglomerat de materie stăpânit de o serie de legi, ci şi ca un domeniu străbătut de puteri tainice, dela Renaştere încoace conceptul de natură a primit un caracter cu totul pozitivist. Omul a început să se apropie de ea fără nici o sfială mistică, ci cu ochiul rece al inginerului care nu vede decât materie şi legi. Această atitudine a ajutat progresul ştiinţelor fizice şi al tehnicei, care nu e decât o aservire dirijată a puterilor şi a legilor din natură. Rodul acestei atitudini este maşina de azi, socotită ca tot ce poate fi mai puţin spiritual.
         Gânditorii respectivi şi printre ei Berdiaiev au până la un punct dreptate. Intr’adevăr procesul dominant dela Renaştere încoace a fost secularizarea treptată a omului şi a naturii, iar maşinismul şi toată civilizaţia utilitaristă şi hedonistă de azi e rodul acestui proces. Ele sunt de-a se căuta în doctrina catolică, desvoltată după ce Apusul religios s’a rupt de Răsărit, deci de prin sec. XII, a dualităţii de planuri despre care vorbim. Odată ce doctrina catolică susţinea că natura rămâne chiar în lumea creştină aşa cum e, nestrăbătută intim do puterile divine, fireşte că oamenii Renaşterii au tras consecinţa practică de aci gândind că dacă-i aşa nare nici un rost ca Bisierica să ţină sub dominaţia ei sectoarele vieţii naturale.
         In Răsărit procesul acesta de emancipare a vieţii de sub unghiul concepţiei spiritualiste a început mai de curând sub influenţele Apusului. Dar el nu se potriveşte cu sufletul românesc crescut în spiritualitatea ortodoxă. Noi nu putem împărţi viaţa în două planuri
         Firea noastră doreşte să îmbrace întreaga viaţă în haina de lumină şi căldură sfântă a cerului. Lucian Blaga când a spus că concepţia sofianică a ortodoxiei coboară cerul pe pământ, a intuit un mare adevăr. La noi n’au ce căuta tendinţele de secularizare ale .{vieţii, venite din apus, iar maşina la noi, de nu se vor forţa lucrurile, e destinată să devină nu un monstru de oţel ce striveşte spiritul, ci manifestarea aceloraşi puteri, ale naturii cărora sufletul românesc le acordă un caracter plin de taină şi de dar minunat. Precum umanizează şi îşi mângâie plugul şi looasa, Românul va umaniza, după oarecare familiarizare cu ea, şi această unealtă mai complicată care este maşina. Deocamdată Românul inaugurează şi maşina prin sfeştanie, ca tot restul lucrurilor sale, părţi şi puteri ale naturii. Şi aci putem rectifica puţin judecata gânditorilor amintiţi. Noi credem că deşi în Apus maşina este un rod al secularizării conceptului de natură, ea s’ar fi putut naşte şi (dintr’o interpretare mai puţin seculară a naturii, căci ea nu exclude, ci mai degrabă implică accepţiunea forţelor naturii transpuse în maşină, ca nişte realităţi grandioase, minunate, nedeplin stăpânite, {cari trezesc în noi admiraţie şi sfială. Teroarea zdrobitoare ce-o exercită azi în multe cazuri maşina asupra omului este o dovadă că forţele naturii nu sunt ceva ce poate fi perfect înţeles şi stăpânit de om.                                                       >
         Răsăritul ar fi putut produce tehnica modernă de ar fi permis-o împrejurările istorice, precum Egiptul şi China veche au produs tehnica lor. Dar nu i-ar fi dat
                                                     424
© BCU Cluj,
  utilizarea inumană ce i-a dat-oApusul, ci i-ar fi dat o utilizare în slu jba spiritualului, asemenea Egiptului şi în cadrul relaţiilor de umanitate ,în viaţa socială aşa cum le-a strecurat în suflete ortodoxia. Odată tehnica modernă existentă în funcţiunea ce i-a dat-o Apusul, o misiune a popoarelor ortodoxe şi în primul rând a poporului nostru atât de uman, este să rectifice răul legat de ea, salvând omenirea dela o catastrofă ce se anunţă de altfel sigură.
         Dar aceasta o poate face Neamul nostru intensificând în ei duhul ortodoxiei, în care sunt rezervate, precum am avut ocazia să vedem şi numai din câteva exemple, puterile de salvare şi de înoire ale întregei omeniri apusene apucată pe panta prăpastie!. Idealul nostru ca Neam nu poate fi acela de-a ne face grabnic şi întru totul ca neamurile apusene cari se găsesc la marginea puterilor lor morale, ispitite pe drumul unei desvoltări sufleteşti greşite, ci de-a desvolta puterile noastre originale pe calea sănătoasă şi firescă indicată de ortodoxia sufletului nostru, pentru ca să aducem cândva, nu1 prea târziu, un aport considerabil la refacerea sufletească a umanităţii şi prin aceasta la asigurarea viitorului ei.
         Este direcţia ce ne-a indicat-o şi M. Sa Regele în diferite rânduri şi în general prin accentul pe care-1 pune pe ortodoxie ca element ce se confundă cu spiritualitatea românească şi pe credinţă ca factor esenţial în renaşterea naţională, ca şi prin dragostea ce-o mărturiseşte pentru ceeace constitue în toate ramurile vieţii noastre, originalitatea românească.
         Dacă cei zece ani de până acum ai domniei au fost o indicaţie şi un fericit început în această direcţie, nu ne îndoim că anii mulţi ce vor urma, vor fi o desăvârşită precizare şi consolidare.
425
© BCU
                   REGELE
                                DE
                        DONAR MUNTEANU
                Vulcan, clocotitor de energie,
                De dragoste de Ţara şi Credinţă, —
                Tu, — Doamne — sigur, duci la biruinţă, Spre alte culmi, o Nouă Românie.
                Poporul, amărît de suferinţă,
                Tot căutând o cale prin pustie,
                Zărind un Munte de Lumină Vie,
                Se-afundă ’n el ca’n propria-i fiinţă.
                Poporu-aeesta, dornic de lumină,
                Ce ’n matca lui din veac în veac se sbate, -In apa energiei fremătând;
                îşi scutură aripile de tină, —
                Că prin Credinţa ’n Tine şi-al Tău gând, I-ai dat şi lui ceva din Maiestate.
426
© BCU Cluj
                     REGELE ŞI VIITORUL»
                                 DE
                          PETRU P. IONESCU                  '
       S’a împlinit un deceniu de viaţă nouă. S’au pus temelii pentru o nouă formă, pentru o nouă aşezare, pentru un nou destin. In faţa acestor zece ani de muncă neostoită, de sbucium' creator, dntr’o lume care se cutremură până în străfunduri, sub un cer al neliniştilor înroşite de sânge, ţara şi-a statornicit zi cu zi, an cu an rosturile în făgaşul veacului nou care începe pe sub zodii turburi. La praznicul acesta domnesc unii vor privi, cum este desigur firesc, în urmă; vor face bilanţul glorioaselor înfăptuiri, vor poposi cu evlavie şi recunoştinţă la acest capăt de drum tineresc şi se vor minuna cu bună dreptate de toate cele câte s’au putut izvodi sub porunca, sub ochiul, sub oblăduirea şi sub dragostea regală. Ce prilej binecuvântat pentru o înţelegere largă a unui lîmtreg ce ni se deschide privirilor cuprinse de turburarea cucernică a oricărei întoarceri înapoi peste zapisul trecutei vremi! Pentrucă timpul are în el această pecetie de destin de a constitui, în lungul dimensiunilor lui, un sens de taină. Şi trecutul, acest „a fost“, cu toată pozitivitatea datului său concret, cu toată „pre-zenţa“ lui în răbojul amintirilor aoastre, este tot aşa de uluitor, tot aşa de încărcat de mister ca şi necunoscutul viitorului. Dacă unul posedă în ţesătura lui taina nereîn-toarcerii, celălalt este, în schimb, chinuitorul semn de întrebare.
       In faţa celor ce au fost, contemplaţia retrospectivă are două căi de ordin sufletesc în care \se cufundă pentru a se linişti; bucuria lucrului făcut bine sau părerea dje rău pentru lucrul greşit. Din acest punct de vedere vom privi fapta regală pe de o parte şi fapta ţării pe de altă parte. Şi vom constata cu bucurie că fapta regală a fost, dintru început, pas cu pas, neclintit, neşovăelnic, bună şi rodnică, atât de rodnică încât azi noi fiinţăm ca neam numai prin această faptă regală. Fără de ea ne apropiam de marginile disperării, fără de ea ne întunecam de întunerecul rătăcirilor. Mâna Unsului lui Dumnezeu ne-a mântuit.
       Se cuvine azi, în cucernică reculegere, ,să-i mulţumim* Aşadar, pentru noi cei care privim fapta regală din capătul celor zece ani de cârmuire ne este dată bucuria contemplării lucrului făcut bine. Dar nu tot aşa se întâmplă dacă privim şi fapta ţării. Pentrucă este vremea isă o mai mărturisim odată că nu dintru început s’a făcut aceia ce trebuia să se facă: identificarea completă dintre Ţară şi Rege. Pentrucă, faptele omeneşti nu sunt dintru început perfecte. Cât de adâncă deci trebue să-i fie azi
                                      427
© BCU Cluj
   bucuria, când ne-am întors cu topi pe calea cea adevărată, cu gândul hotărît de a nu ne mai rătăci, de a-1 înţelege, de a-1 urma.
          Max Scheller vorbea undeva despre sensul pozitiv al suferinţei, despre remuş-carea activă care rezideşte un suflet nou din păcatele vechi. Nicăeri nu am simţit mai adânc aplicarea acestei idei ca în ziua pe care o trăeşte azi acest popor al nostru.
          Iată gândurile care ne cutreeră acum la praznicul acesta, simţimintele care ne încălzesc acum când privim înapoi. Dar privirea înapoi trebue să fie pentru noi prilej de avânt nou, aşa cum Anteu recăpăta puteri noui atingând pământul. Un popor se bucură sau se căeşte pentru trecut dar trăeşte pentru viitor, contemplă ceeace a fost, dar se îndreaptă hotărît şi viguros către eternitate.
          Iar Dinastia înseamnă, privită aşa şi numai aşa, garanţia şi simbolul aceste’ eternităţi.                                                                            $
          Poporul român a trăit şi va trăi în felul acesta. Socotelile lui nu se fac cu vremelnicia, rosturile lui nu se măsoară cu ciotul clipei ci cu necuprinsul veşnic. Plămada noastră etnică este smulsă veacului pentru a dura peste veac.
          Aşezarea noastră voevodală se confundă cu începutul nostru ca neam iar începutul nostru ca neam stă sub semnul ortodoxiei noastre. In lumina acestor două orânduiri se cuvine să privim desfăşurarea destinului nostru istoric. Ce a însemnat pentru noi voevodalismul ? O formă de viaţă ce a fost specific a noastră, pe care nu o putem asemăna cu niciuna din formele de viaţă ale altor popoare. Monarhia a avut şi are la noi o consistenţă istorică atât de adâncă încât ea pune pecetia ei de nezdruncinat peste toată istoria noastră. Yom încerca să desprindem, într’o sinteză de eseaţă, punctele cele mai caracteristice ale acestei structuri dinastice. Primul aspect, acela ce ni se pare fundamental este identificarea Domnului cu Ţara. Ce înţeles trebue să dăm acestei identificări? O identificare de năzuinţă, fundată pe structura sufletească a neamului şi pe care o reprezintă Domnul. Dar în apus nu au existat oare asemenea forme de viaţă de stat? Răspunsul este la îndemâna oricui. Dacă găsim, în trecutul foarte îndepărtat, urme de identificare spirituală între monarh şi poporul lui, aceste începuturi sunt repede încălcate de forme istorice de care noi am fost totdeauna străini. Feudalismul nu a existat la noi decât într’o vagă formă politică, aceia a unei vasalităţi temporare. Dar contactul dintre iDomn şi popor nu a fost 'niciodată rupt, acest contact viu, real. fecundator, care în apus a fost aproape totdeauna nul Monarhul apusean a ajuns să-şi asume toată puterea în pofida feuzilor. 'Iată prima etapă care a condus la absolutism. Odată aci, monarhul s’a situat pe un plan de realitate diferit ca natură de massa poporului. înconjurat de o curte de nobleţă, monarhul a tras adâncă brazdă prăpăstioasă care îl despărţea de stratul de jos. Astfel au apărut clasele sociale între care raporturile au fost cele cunoscute de istorie ducând, în Franţa în special, la marea revoluţie. Numai aşa a putut Ludovic să exclame: Statul sunt eu! Năzuinţele orgolioase ale monarhului 'erau numai ale lui nu şi ale poporului, cuceririle, războaiele de expansiune imperialistă mai cu seamă, erau ale lui. Dispreţ de sus în jos, scrâşnire de dinţi de, jos în sus. Burghezia s’a dezvoltat în această atmosferă încărcată de pasiuni pentru a face un fel de punte de trecere. Nu a izbutit. Iar când a venit egalizarea straturilor, fenomenul a fost atât de violent încât a adus răsturnarea monarhiei. La noi fenomenele acestea nu au fost cunoscute. Domnul era în contact permanent cu glia. Boerimea ea însăşi a trăit viaţa poporului, a venit de jos şi şi-a păstrat legătura directă cu massa. S’a adăugat desigur la asta şi rostul sufletesc al poporului. Pacific, pus să se apere nu să cucerescă, acest popor al nostru nu a cu-
   noscut decât lupta de apărare. Domnii Ţării Româneşti au trăit în aceasta porunca iar poporul nu a simţit niciodată o deosebire de atitudine tîntre tendinţele lui şi laptele Domnului. Singura apariţie meteorică, cu parfum de epopeie războinică, încă şi aceia *sub porunca unui ascuns imbold de unificare naţională, a fost poate aceia a lui Mihai Viteazul. Iar rosturile de baştină ale boerimei noastre deabia sub atmosfera fanariotă s au turburat p clipă din făgaşul lor obişnuit. Deabia atunci, sub apăsarea anumitor forme politice, s a făcut spărtură între boerime şi popor, spărtură păstrată apoi, pentru motive politice, sub Regulamentul Organic, instrument străin care căuta astfel sa-şi asigure, prin privilegii acordate boerimei, stăpânirea politică a Principatelor.
         Al doilea aspect ce ni se pare esenţial lîn voevodalismul nostru este înţelesul adânc teologic1 şi ortodox pe care poporul nostru l-a dat, dintru început, ca un fel de consimţire tacită, subcomştientă, rostului dumnezeesc al Domnului în lume. Apusul a cunoscut şi el o atare teorie. Dar era acolo o elaborare voită, impusă, prin care regele căuta să-şi asigure un ascendent religios asupra supuşilor săi. Noi am trăit o filosofie teologică a istoriei, apusul a creat-o doct şi erudit. La noi concepţia unui drept divin al Domnului era organică, crescută lin vlaga şi( sângele poporului; în apus o asemenea concepţie a venit pe cale cultă, impusă de teologi cărora la rândul lor le-o cereau regii. Se ştie şi este poate simptomatic faptul că Bossuet a scris faimosul său tratat, în care fundează acest drept divin cu toată prestanţa geniului său, la cererea regelui pentru a sluji la educaţia moştenitorului tronului, „ad usum Delphini". Iar dacă ar fi să pătrundem şi mai adânc în dedesubturile acestuia, vom găsi şi altceva mai caracteristic; anume faptul că biserica apostolică romană nu a privit niciodată cu prea mare bunăvoinţă doctrina aceasta, mai mult politică decât religioasă, doctrină care lovea lîn temeliile autorităţii papale. Lupta dintre puterea laică şi puterea bisericească nu s’a dat ea oare tocmai în statele cu jurisdicţie papală, culminând, în polii ei opuşi, cu Canossa şi cu Avignon! Dimpotrivă, în structura Ortodoxiei răsăritene, doctrina dreptului divin al regilor este organică, Basileusul fiind, în drept şi în fapt, capul statului precum şţ capul politic al Bisericii. Intr’o parte aşadar găsim o doctrină impusă, pentru motive şi interese politice, doctrină străină sufletului poporului şi pe care poporul a primit-o cu scepticism pentru a o îneca în chiar sângele regelui în actul solemn ai ghilotinării. Se ştie apoi câtă frământare a stârnit în familiile domnitoare procesul Măriei Stuart, când s’a pus grava problemă a destinului regal însuşi. In cealaltă parte însă, în răsăritul ortodox, în Bizanţ mai cu seamă, această doctrina era mai mult decât o doctrină savant pusă la punct; era o trăire organică, o dogmă vie. Apusul a cneiat dimpotrivă, dogma politică a suveranităţii poporului, în numele căreia a luptat revoluţia franceză, dogmă care trebuia să conducă sau la republică sau la compromisul politic al monarhiei moderne. Răsăritul nu a cunoscut această dogma dar a primi t-o într’un anumit moment al evoluţiei sale, moment care se poate situa foarte simptomatic într’un răstimp lîn care domnea conştiinţa unei libertăţi spirituale absolute, reclamată de o epocă atee. Intr’o parte deci raporturile dintre stat şi biserică erau sau de indiferenţă, sau de opresiune. In altă parte biserica, dimpotrivă, conlucra cu statul. Numai aşa se explică afirmaţiunea atât de curentă că la noi în special biserica a fost naţională. A fost naţională salvând tocmai acest paradox, prin coloratura religioasă pe care o capătă statul răsăritean fără a fi totuş un stat cu putere sacerdotală. Este inutil să revenim asupra acestor probleme privind raportul dintre ortodoxie şi formele politice şi culturale, problemă tratată magistral de d. Nichifor Crainic în recenta sa carte: Nostalgia Paradisului. Ceeaoe voim însă să accentuăm este acest fapt fundamental că noi am trăit şi vom trăi mai departe într’o viaţă de stat în care ideia
429
© BCU Cluj
   ortodoxă păstrează neştirbită concepţia teologică a Unsului Domnului, concepţie pe care apusul o pierde odată cu întărirea puterii absolute monarhice. Rostul nostru istoric este astfel dinainte, pentru veşnicie, scris. Noi pentru aceasta suntem aci ca să mărturisim această ortodoxie a noastră, formă completă, totală în care lumea veacului se uneşte cu lumea suprafirească a veşnicului. Şi este aci aceia ce am putea socoti drept al treilea aspect al destinului nostru. Transpus pe tărâm metafizic s’ar numi această înfăţişare a vieţii noastre legătura dintre sensibil şi inteligibil, dintre taină şi înţelegere, dintre lumea văzută şi cea nevăzută. Ca un fir strălucitor de lumină se desprinde această legătură din tot lungul istoriei noastre maxtirice. Pe nemăsurate căi convergente s’a statornicit în adâncul firei poporului nostru o atare concepţie de transcendenţă a Domnului. Faptul istoric de-a fi luptat în permanenţă în contra unei păgânătăţi ce se definea anticreştină prin excelenţă, semiluna, în vreme ce apusul nu a intrat decât sporadic în contact cu această păgânătate, a adus Domnului valah un nimb de suprafiresc, făcând din el un „cavaler al creştinătăţii6' titlu decernat lui Ştefan de însuşi Papa. Adânca trăire creştină a Domnilor noştri, izbânzile lor, apropiate de miracol, structura însăşi a statului, toate acestea au fost canalele prin care s’a scurs în sufletul nostru etnic sensul creştin al prezenţei Domnului în lume. Desigur şi cealaltă lume, cea apuseană, era creştină. Franţa; şi regii ei erau creştini. Dar acest creştinism al lor era oarecum suprapus formelor politice. Temelia catolică a apusului închipuia mai de grabă un epilog. La noi, temelia ortodoxă se impunea dintru început, creştinismul vevodal era un prolog al unei duhovniciji desăvârşite. Acest sens s’a păstrat aoelaş în tot lungul istoriei noastre, fără soluţie de continuitate între viaţa creştină a'- Domnului şi viata creştină a ţării, împânzind însăşi structura politică a statului.
        , Şi de aci e uşor de înţeles sensul de voevodalism care stă la baza vieţii noastre. Voevodul întrunea în fiinţa sa toate aspectele vieţii noastre de stat. El era „Unsul61, pentrucă dela Dumnezeu deţinea, primea, păstra şi transmitea puterea sa în lume. El era „ Judecătorul66, pentrucă celui ce i se dă puterea i se dă spre dreptate. El era „Conducătorul66 în cele ale lumii şi în cele ale veacului. ‘El era „Luminătorul66. Acest caracter de cârmaciu al culturii* al unei culturi ortodoxe care a făcut faima 'ţărilor Româneşti în trecut, este poate cel mai minunat dar oe se desprinde din paginile istoriei pentru cercetătorul de azi. Să ne lămurim. Cultura zidită de Domnii, noştri avea acel aer de origanicitate adâncă, de latenţă până în adâncuri, de patriarhalitate, de familiaritate pe care nu-1 aflăm decât la noii sau cel mult la alte popoare răsăritene. Cultura promovată de regii apusului era un dar condescendent, o magnanimitate. Regele nu fecunda cultura ci o patrona din înălţimea sa prestigioasă, o ajuta, o răs-plătia, iar răsplata era mai mult un dar, nu o recunoaştere. Bugetul regilor Franţei avea sume pentru acordarea de pensiuni marilor creatori. Cealaltă cultură se creia pe un plan dublu: o cultură cu caracter profan, străină sau chiar ostilă bisericii; o cultură cu caracter bisericesc, zămislită între zidurile mănăstirilor. La noi o atare dualitate uu a fost cunoscută. Când ea s’a produs, noi intrasem de mult în zodia reformelor moderne sau moderniste. Cea mai puternică şcoală culturală a noastră, şcoala ardeleană, a avut caracterul nostru de baştină: cultură prin excelenţă pusă sub egidă religioasă şi naţională. In fine, ultimul caracter al Domnului era acela de „Diriguitor 6. In. limbaj modern vom numi acest caracter „precnmpănirea puterii executive66.
          Şi acum să ne întoarcem în prezent. Firul întrerupt de vicisitudinile istoriei, se leagă din nou. Neamul acesta dinastic şi voevodal îşi caută şi uşi află linia din caretva să lege dinastia neştirbită, întru veşnic. Intr’un moment de luciditate istorică,
  el chemă pe tronul unei ţări mici un principe mare. Şi principele, ,printr’un fenomen de miracol istoric, se repune în formele lăsate goale de toţi Domnii care l-au precedat. Căpitan de oştire, e învingător; conducător de ţară, e luminos în conducere. Domn al culturii, el ne zideşte cultura noastră modernă. Urmaşul lui, de sfântă şi veşnică pomenire, se ridică până la supraomenesc pentru a ne da ţara mărită de azi. Iar nepotul lui Carol I, slăvitul între slăviţi Carol Il-lea, înmănuehează în fiinţa Lui pe toţi marii noştri voevozi, rezumă în El întregul nostru trecut voevodal. El este cârmaci pe vremea cea mai cumplită pe care o cunoaşte poate istoria trăită. El este judecător într o vreme când cumplită este nevoia judecăţii, El este stâlp într’o vreme când totul se clatină; El este Domnul culturii, o cultură care dela EI îşi are obârşie şi viaţă; El este legiuitor într’o lume care a cunoscut haosul lipsei de lege; 'El este Voevod în tot ce acest cuvânt poate să însemne mai înalt, mai (închegat, mai plin, mai românesc, mai adânc al nostru. El vijne astfel din străfundul istoriei pentru a face istorie. Zămislit din năzuinţele neamului, El se identifică cu neamul. Pus aci de Dumnezeu, punte luminoasă între clipă şi eternitate.
                                             * "" * ' : -'
         Yictor Hugo spunea undeva :
                              Viitorul nu-i al nimănui, Sire,
                              Viitorul este al; lui Dumnezeu !
         In credinţa noastră ortodoxă, Dumnezeu pune însă prezentul şi viitorul în povara regilor. Ei sunt garanţia acestui viitor. Dar viitorul nu este, nu mai este al nostru, al celor din generaţia de eri decât în mică măsură. In viaţa unui popor viitorul este dat în seama tineretului. Generaţiile care apun lasă făclia în mâinile celor ce o vor duce mai departe. Cum se pune problema acestui viitor concret, scontat la bursa nădejdilor noastre, în perspectiva regală? Iată ultima întrebare la care vom încerca să răspundem.
         Lumea modernă a cunoscut, într’un moment epocal al destinului ei, problema aceasta, cea mai acută dintre toate, cea mai vitală: Ce educaţie trebue dată tineretului acestuia care mâine, azi chiar, va fi chemat să poarte răspunderea viitorului? De felul cum se va rezolva această problemă depinde soarta Diurnii însăşi.
         Problema tineretului nu a fost pusă în tot tragismul ei decât de foarte curând. Am putea chiar fixa începutul acestei ere noui cu un deceniu în urmă, adică tocmai atunci când vlăstarul regal se cobora în zbor vulturesc deasupra pământului ţării. El venia atunci cu o dublă învestitură: părinte aii nostru şi părinte El însuşi al Aceluia care azi e simbolul viu al continuităţii noastre dinastice şi al tineretului ţării De atunci desigur problema aceasta a devenit fundamentală pentru scândirea reeală Şi ca 'în toate ele câte s’a apropiat, El a făcut faptă din gândul Său.
         Până la acest început, am spus, problema tineretului era o simplă preocupare de pedagogie. Ieşită din marele măcel, lumea îşi închipuia că vremea păcii eterne este aproape. Dar mecanismele sociale au legile lor. Şi aceste legi au adus epoca de criză post-belică. Pastă uşor de mânuit de pescuitorii în apă turbure, tineretul acesta al lumii (întregi a fost atras în toate vâltorile. S’a exploatat cu neruşinare de toate tagmele politice avântul, credulitatea, entuziasmul lui. De pe băncile şcolii unde era pus şi ţinut de ignoranţa naivă a pedagogilor care nu vedea nimic, tineretul a intrat în arena luptelor politice, sub mirajul celor mai deşarte viziuni. Frământarea aceasta,
                                                      43i
© BCU
  cu iot răul ei, a avut şi un bine incalculabil. Lumea a înţeles atunci că în el stă adevărata forţă, că în mâinile acestui tineret este încredinţată făclia viitorului. S’a înţeles atunci un lucru de căpetenie: că şcoala trebue schimbată. Că alături de o educaţie de carte, necesară şi bună pentru promovarea oricărei culturi, este nevoie şi de o educaţie nouă, sub porunca vremurilor care încetau să se arate tot atât de paradisiace cum se crezuse îndată după marele război. Că nu e destul o educaţie care să creeze savanţi, erudiţi sau în cel mai rău caz, titraţi buni pentru nevoile paşnice ale unei lumi paşnice, într’o vastă armonie internaţională. Că în fine, o lume nouă se plămădeşte sub semnul despărţirilor naţionale şi că, în această lume noua, în care vor izbucni noi nemulţumiri, noi tendinţe, noi lupte pentru supremaţie, pentru cuceriri şi pentru păstrări,, e nevoite de un spirit nou de jertfă, de luptă, de eroism, de mistică. Mai cu seamă nevoia aceasta de a creia mistică a fost la un moment dat hotărâtoare. Au apărut atunci nenumărate forme de mistică, adresate toate acestui tineret. E suficient să ne mulţumim cu trei aspecte fundamentale între care s’a dus, aprigă, lupta: mistica naţionalistă, mistica umanitaristă şi mistica, înrudită cu aceasta din urmă, aceia a comunismului. Trebue să deolsebim dela început doi termeni ce s’ar putea confunda, care s’au confundat chiar în mod regretabil. Mistica nu este acelaş lucru cu misticismul iar misticismul politic, Ia rândul lui, nu este acelaş lucru cu misticismul în general. Misticismul politic păstrează un înţeles peiorativ; el înseamnă confuziunea voită, diversiunea interesată pe care o creiază spiritul negativist care, dărâmând o formă veche, cum e de pildă viaţa religioasă, încearcă să pună în locul acesteia o caricatură cum e de pildă „cultul leninist" în Rusia, cum a fost „cultul raţiunii" preconizat şi instaurat de Robespierre. (N. Crainic: Nostalgia Paradisului. p. 123). Mistica, politică, socială, naţională, este, dimpotrivă, o necesitate de viaţă, pentrucă naţiunile trăesc în spirit şi pentru spirit, pentrucă societatea însăşi nu este decât „spirit materializat", după luminoasa expresie a d-lui Petre Andrei. Cu atât mai mult un popor cu structură sufletească de esenţă mistică, cu un etos zidit pe temeliile trăirii mistice cum este poporul român, trebuia să pornească dela acest fond spiritual, să se ridice şi să se întărească prin el.
         Noi respingem cu seninătate orice concepţie materialistă a istoriei. Pentru noi, istoria este o desfăşurare de destin sub o zodie dumnezeiască. Pentru noi, lumea e condusă de degetul lui Dumnezeu careise face vizibil, se încarnează în capii popoarelor, în regi, în voevozi. Aşadar mistica pe care ne fundăm noi este dată în structura noas tră însăşi, organică şi necesară, tradiţională şi adecuată fondului nostru etnic şi etic. Iar stâlpii ei de căpetenie nu trebuesc nici căutaţi în docte teoretizări, nici construiţi raţional. Noi nu zidim mistică ci ne zidim pe ea. Nu o facem să vie de undeva din afară ci o constatăm ca pe o determinantă a sufletului nostru naţional. Stâlpii misticei noastre ni se par a fi trei şi anume: concepţia dinastică, ortodoxia şi tradiţia. Concepţia dinastică, îmbrăcând forma pe care am numit-o voevodală, afirmă credinţa noastră despre necesitatea şi rostul dumnezeiesc al dinasticismului. Linia Domnilor s’a măsurat şi se măsoară întru veşnicie pentrucă un popor care uu trăeşte în sensul veşniciei ci în pozitivitatea relativistă a duratelor mai mult sau mai puţin efemere, este prin aceasta însăşi, pus prin voia lui însăşi,, sub semnul vremelniciei. Ortodoxia, îa rândul ei, înseamnă trăire a unui rost. de viaţă religioasă complet, definitiv, în acord organic, fără nici o spărtură, fără nici un gol, cu viaţa naţională. Este extrem de sugestiv acest fapt că singură ortodoxia a reuşit să anuleze paradoxul unei biserici, care se cere iiniversală, cu particularitatea naţională. Riserica romano-catolică nu a putut să se adapteze nici unei vieţi naţionale şi a rămas, din această cauză, deasupra naţiunilor.
                                                     432
© BCU
  dincolo de ele. Era firesc aoesl lucru dacă admitem ca ortodoxia poate fi naţională tocmai pentrucă e hărăzită universalităţii viitoare din care apoi fiecare naţiune va participa. In fine, adaptarea aceasta miraculoasă dintre biserică şi naţiune dovedeşte încă odată viabilitatea şi vigoarea ortodoxiei.
        Tradiţia trebuia să fie în chip firesc ,al treilea stâlp al misticei noastre. Pentru nepreveniţi sau rău-voitori noţiunea de tradiţie se poate reduce la „încremenire”, la fixare, la conservatorism strâmt şi bigot. Nimic mai fals decât o atare înţelegere, cu atât mai mult cu cât, să nu uităm, e vorba dej mistica unui tineret care nu poate şi nu Irebue să renunţe la esenţa lui spirituală: elan, noutate, creaţie. Tradiţie înseamnă fond, rădăcină, temelie, siguranţă. Nu putem concepe elan fără sprijin (ne gândim mai cu seamă la substanţiala carte a lui J. Nogue: Activitatea primitivă ja Eului. Alean. 1936.) Nu putem înţelege noutate fără fond, fără perzistenţe, fără trecut; nu putem gândi creaţie fără; materia originară din care ea se înfăptueşte. Tradiţia devine astfel condiţia noutăţii şi a progresului.
        Este inutil să mai stăruim asupra adâncului sens etic şi naţional ce se desprinde de aci. O educaţie nouă, o şcoală nouă, o lume nouă trebuiau să ia naştere din toată această gândire regală. Ea s’a înfăptuit încetul cu încetul, prin experienţa a câtorva ani de cercetare şi muncă. S’a constituit astfel un instrument social nou care este în aceiaşi măsură pedagogic, naţional, moral1 şi religios. Acest instrument nou de orga* nizare a prezentului pentru garantarea viitorului este străjeria. Numai sub această prizmă ne este dat să înţelegem grija şi dragostea Regelui pentru această' creaţie a Sa, unică, neimitată şi neimitabilă pentrucă nu răspunde şi nu slujeşte decât nevoilor specifice ale neamului acestuia.
        Putem acum îmbrăţişa într’o viziune de ansamblu toate aceste aspecte ce vor fi părut poate disparate. Cercetarea amănunţită a trecutului, desprinderea caracterelor esenţiale ale voevodailismului, ale dinasticismului, ale tradiţionalismului, ale ortodoxismului nostru, au culminat în această perspectivă a viitorului. Hotărîţi să continuăm pe aceste meleaguri o viaţă milenară, să păstrăm unicitatea şi specificul acestui etos al nostru, să construim viaţă nouă pentru un destin întru veşnicie, ochii noştri fascinaţi se aţintesc cu încredere către viitor. Iar această încredere, robustă şi clară, nu vaga şi orbecăiioare, îşi are o dublă şi sfântă garanţie: puterea acestui neam al nostru, încercată şi verificată dealungul unei istorii de jertfă şi eroism şi „prezenţa regală”, chezăşie în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa noastră în veac.
                        TARA REGELUI
                                           DE
                                     ŞTEFAN BACIU
                      Un viitor albastru, ca un cer de vară In gândul meu îl simt, când te visez,
                      Şi fapte mari — cât lanul de secară ;
                      Sub patrafiru-ţi verde ’ngenunchiez.
                      Vei trece ’n timp, ca rădăcina ’n glie — Pletos copac, biruitor prin ani,
                      In braţul tânăr, veşnic or să fie Puteri, ce vin de veacuri din Bogdani.
                      Lumina ta pe ceruri când se-arată,
                      Sclipind în dârză vrere de vecii,
                      Ce spadă ar vedea-o genuncbiată,
                      Când duhul ei se trage din stihii?
                      Grânar şi mumă, doină şi săcure,
                      Prin vremi de viscol treci, dar înfloreşti.
                      Te văd: sub geana vremii eşti pădure Ce te înnalţi spre vămi — şi creşti.
434
© BCU Cluj
         REGELE Şl ŢĂRĂNIMEA,
               DE
                                  PAN. M. VIZIRESCU
       INJu avem în cultura noastră o operă destinată ţărănimii pe măsura acestui subiect de atâta covârşitoare însemnătate pentru structura şi istoria poporului român. Ne lipseşte cartea în care să fie prezentate evolutiv şi cu preciziuni sigure, viaţa şi rostul elementului rural atât în ceeaoe priveşte condiţiile salej materiale cât şi' cele spirituale.                                                                    . i
         Asociaţiile politice, constituite cu intenţii programatice de a fi de un folos oarecare pentru ţărănime, nu au înţeles nici acest lucru elementar de a studia ştiin-ţificeşte şi a ne-o înfăţişa sub toate aspectele ei, măcai pentru mulţumirea de a fi adus o contribuţie la cunoaşterea problemei şi a fi lăsat o mărturie serioasă cu privire la preocupările avute. Astfel, discuţiile angajate în jurul acestui subiect s-au purtat pe Consideraţii personale şi de interese politic, iar diferitele încercări de a se aduce o îmbunătăţire în viaţa satelor noastre s’au făcut fără metodă şi fără cunoaşterea realităţilor. Sistemul a fost cât se poate de dăunător, fiindcă pornindu-se dela ideia falsă că termenii de cunoaştere sânt la îndemâna oricui, problema a fost tratată cu uşurinţă şi superficialitate, cultivându-se în scbimb iluzia unor grandioase perspective rezervate oamenilor dela plug.
         Astăzi, la căpătâiul unei epoci de sbucium şi frământări, ne dăm seama perfect de bine că nu s’a produs nici măcar o umbră de progres în lumea satelor noastre şi că toată lupta angajată pe tema aceasta, a fost o sfâşiere pe cât de zadarnică, pe atât de dureroasă. Multe din necazurile şi nevoile ţărăneşti din secolul trecut şi poate mai dinainte, au rămas în picioare, deşi ani de-arândul s’a fluturat pe uliţi steagul celor mai ameţitoare făgădueli. Politica aceasta de întristătoare neputinţa dar şi de o desgustătoare perversitate, îşi are momentul ei caracteristic în acel tragic 1907, când în parlament s’a produs spectaculoasa îmbrăţişare dintre guvern şi opoziţie, pentru o înţelegere deplină bazată pe acelaş mod de a vedea lucrurile.
                                                   435
© BCU Cluj
         Acesta a fost spiritul şi maniera care au împiedicat decenii de-arândul să se ştie. ceeace trebuia să se ştie şi să se facă ceeace trebuia să se facă, pentru cea mai numeroasă şi mai nedreptăţită populaţie a acestei ţări..
         Dacă nu avem o monografie ştiinţifică, închinată exclusiv ţăranului român, avem în schimb suficiente isvoare de informaţie care merg până în timpurile cele mai neguroase şi-avem mai mult, istoria naţională, care în mare parte este istoria acestui om al pământului precum este şi a voevozilor săi, alături de care a stat cu credinţă şi vitejie (în paza şi apărarea moşiei. Şi mai avem încă cercetările şi mărturisirile acelor minţi luminate, risipite în operele pe care le-au gândit cu dragoste apriasă pentru poporul acesta şi pentru căile lui de (înălţare. Cultura noastră poartă în substanţa ei un sentiment permanent care o leagă de inima satelor şi conştiinţa clară că naţiunea se află acolo cu puritatea şi energia ei creatoare.
         Secolul al XlX-lea; secolul atâtor paradoxe care s’au întâlnit în cultura şi viaţa noastră politică, începe cu tendinţa fermă de a scoate la lumină elementul ţărănesc pentru punerea în valoare a marilor principii naţionale. Tudor Yladimirescu e cel dintâiu care afirmă cu o străfulgerare de cuget şi bărbăţie ne mai întâlnită în istoria noastră, această concepţie pe de-antregul revoluţionară, iar în spiritul celor dela 1848, atât în Moldova cât şi în Muntenia şi Ardeal, ea devine unul din motivele fundamentale care au provocat acţiunea tinerilor revoluţionari. In afară de sensul profund naţional şi integral românesc, ce altceva a urmărit să înfăţişeze Bărnuţiu în cuvântarea sa irostită cu atâta curaj şi străşnicie în catedrala dela Blaj, decât starea de mizerie şi sclavie a ţăranului român, ţinut sub nedreptate şi asuprire de către tirania maghiară ? In conştiinţa cărturarului ardelean, naţia română e ţărănimea română, care poartă jugul celor o mie de ani şi semnele martirajului la care a fost supusă. In aceeaş vreme Mihail Kogălniceanu, tânărul fiu de boeri întâlnit la marile şcoli ale Apusului, defineşte rostul frământărilor generaţiei sale în cărticica Dorinţele partidei naţionale în Moldova — „o adevărată Evanghelie a naţionalismului moldovenesc ‘ — cum o numeşte d. Iorga, stăruind în chip deosebit asupra problemei ţărăneşti. „Ţăranul nare nimica al lui sub soare, — zice el — nici măcar bordeiul unde îşi odihneşte obositele mădulare". Oamenii aceştia n’au fost consideraţi până acum, decât „instrumente de muncă în mâinii# guvernului, a proprietarilor şi. a posesorilor de moşii, în practică lipiţi încă pământului, pe care de sute de ani îl lucrează în folosul altora“.
         D. Iorga, în monografia pe care o consacră lui Kogălniceanu, aminteşte şi de un articol: Sclavie, vecinătate şi boieresc, scris în 1853 pentru Gazeta de Moldavia şi pe care cenzura nu l-a îngăduit, probabil din pricina ideilor îndrăsneţe ale autorului. Dar marele bărbat de stat şi luptătorul neobosit pentru cauza Unirii şi a muncitorimii agricole, care a afirmat că rostul Divanului ad-hoc şi al Adunărilor obşteşti „a fost să intrăm ca o clasă şi să ieşim ca o naţiune“, înlăturând încă dî,n vreme concepţia separatismului de clasă şi oferind formula unitară a naţiunii organice şi creatoare, înfruntă toate atacurile adversarilor şi rămâne în slujba celor de jos şi după realizarea Unirii, pe care cel dintâiu o salută, după ce sprijinise din toate puterile alegerea Colonelului şi prietenului său, Alecu Cuza. In urmă, fie că s’a găsit Ia guvern sau în opoziţie, pasiunea lui a rămas intactă, culminând în actul acela de reformă epocală: împroprietărirea ţăranilor, j (Cuvântările lui Kogălniceanu destinate acestei cauze, sunt modele nepieritoare de patriotism şi în ele se oglindeşte lunga dramă a ţărănimii noastre alături de care se sbuciumă sufletul uriaş al celui care se identificase cu marea suferinţă a mulţimii anonime.
         Kogălniceanu preconizase încă dela 1848 o idee de mare actualitate, când cerea
   in broşura amintita desfiinţarea boierescului „făcându-se proprietari toţi gosjwd irii săteni"‘, idee pentru realizarea căreia şi-a pus la dispoziţie întreaga forţă a personalităţii sale, fiindcă în triumful ei vedea singurul mijloc de întărire şi progres naţional. Rezultatul luptei lu’ este remarcabil desigur, pentrucă el constitue prima reparaţie istorică pe care Statul o acordă elementului celui'mai nedreptăţit. Dar mai mult decât in latura practică, ideile lui Kogălniceanu au avut o puternică rezonanţă în literatura şi cultura noastră, determinând o atmosferă de contact cu subiectul care a stăruit atât de mult în cugetul şi inima lui.
         In Muntenia, paralel cu el, Nicolae Bălcescu, acel fanatic scormonitor al trecutului, un adevărat iluminat şi posedat de măreţia legendară a faptelor şi virtuţilor strămoşeşti, îşi revelase prin cercetările sale istorice forţa reală a naţiunii române:, care nu era alta decât ţărănimea. Cu sentimentul caracteristic firii sale profetice, el înfăţişează o viziune magnifică â elementului rural, în cel dintâi şi singurul studiu închinat acestei chestiuni: Starea socială a muncitorilor plugari, publicat la 1846 în Magazinul istoric. Aci vorbeşte el de epoca înfloritoare când ţăranii erau proprietari de pământuri şi arată cum aristocraţia de bani, care este cu totul altceva decât boie rimea autohtonă, i-a deposedat, făcând din ei rumâni sau vecini şi osândindu-i la o viaţă de mizerie şi lipsuri. Ţărănimea aceasta duce greul atât în răsboaie cât şi la muncile câmpului, fără să aibe niciun folos din jertfa şi truda ei jalnică, fiindcă e jefuită de câţiva stăpâni tirani care o despoaie. E o monstruozitate socială — zice Bălcescu — ca o ţară întreagă să robească la câţiva particulari. Urmărind un mare şi înălţător ideal naţional ,el cere ca muncitorii agricoli să fie repuşi în drepturile lor, să li se îmbunătăţească starea materială şi să fie scoşi din întunerecul în care zac printr’o acţiune de luminare şi instruire, pentru interesul superior al neamului.
         Dezideratele lui Bălcescu sânt de o concepţie cu totul modernă şi ele pot forma şi astăzi preocuparea legiuitorului român.
         Am dat aici o palidă mărturie din sbuciumul a două frunţi misionare pe care le-a ridicat secolul trecut, pentru a arăta cât de mult a intrat în atenţia oamenilor de cultură problema ţărănească, într’o vreme! când lucrurile abia începeau să se clarifice Nu trebue să uităm însă, că alături de aceste înalte cugete s’a ridicat protestul vijelios al lui Eminescu împotriva stării nefericite rezervate satelor noastre, că Doina nu este decât o supremă înlănţuire de imagini dramatice culese din acest mediu de viaţă românească şi că genialul poet mai în toate articolele sale politice se ocupă de soarta ţăranului. „Numai răposatul Boliac — zice el într’un articol publicat la 1882 în Timpul — a mai scris poate cu atâta convingere ca şi noi în chestiunea'aceasta şi colecţia din anul trecut şi din cel curent e faţă pentrucă oricine să se convingă că e poate singura chestiune în care am scris cu patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc.
         El căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează în limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri na desperat de soarta noastră în Orient".
         Eminescu răspunde în chipul acesta ziarului Românul cu care se afla în polemică şi adevărul spuselor lui se arată astăzi în faţa ochilor noştri, în proporţiile pe care i le-a vrut poetul. EI a cunoscut poate mai bine decât oricare altul situaţia reală a muncitorimii agricole, de unde şi interesul cu care s’a ocupat de problemele ei şi sentimentul acela de revoltă la care ajunge ca la o concluzie fatală, dupăce străbate toate treptele naţionale legate de chestiune.
437
© BCU Cluj
        Kogălniceanu, Bălcescu, Eminescu şi alţii asupra cărora nu mai stăruim, prin activităţile lor diverse au formulat una dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii noastre naţionale, problema ţărănească, au introdus-o în istorie şi au fixat dezideratele ce ţin de ea. Ca idee şi sentiment, problema a intrat în toate compartimentele noas^r* de cultură cu rost predominant; ca deslegare practică, rămânând pe seama partidelor politice, ea a fost aruncată ca o minge dela umil la altul şi-a plutit în braţele tuturor fără să atingă pământul decât foarte rar.
                                           *
        O grijă deosebită, o grijă părintească pentru ţăranul român, a avut-o în tot acest timp decând România a devenit stat modern şi independent, Dinastia. Tot ce s’a făcui în favoarea lui, fie sub domnia Regelui Carol I, fie sub a Regelui Ferdinand, :n cea mai mare măsură este iniţiativa şi opera Coroanei. Dacă la spiritul generos al Regilor şi la ambiţia lor salutară, de-a vedea ridicată ţara la un nivel de viaţă superioară, s’ar fi asociat cu sinceritate şi hotărâre şi instrumentele de guvernământ, astăzi alta ar fi imaginea ţări: sub raportul uman şi social. E destul de semnificativ faptul, că marea împroprietărire făcută după răsboiul de (întregire, nu numai că a fost o făgăduială regală, dar însuşi primul pas de realizare se datoreşte marelui Rege Ferdinand I, care din imbold propriu a oferit cea dintâi danie, ţăranilor, din pământurile sale. Reforma săvârşită atunci e actul de cele mai vaste proporţii din câte s’au făcut la noi în domeniul agrar. Totuşi, ea nu şi-a dat roadele aşteptate, pentrucă na fost urmată şi de alte măsuri necesare în organizarea şi desvoltarea vieţii agricole, dar mai ales dini pricina frământărilor politice care au ţinut satele înir’o continuă agitaţie.
        Pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor era necesară o adevărată politică de stat şi o acţiune de dimensiuni largi desfăşurată după un plan bine conceput Ideca aceasta a pornit tot din rândul Dinastiei noastre şi-i aparţine Principelui Carol, actualul Suoeran al României. Majestatea Sa a constatat din primii ani ai tinereţii, că poporul acesta de agricultori se află pe o treaptă mult înapoiată lîn ceeace priveşte condiţiile de trai şi de muncă, şi că o transformare în bine a ţării nu se poate începe decât jcu satul. înjghebările primitive în cadrul cărora se desfăşoară existenţa celui mai însemnat element din cuprinsul pământului românesc, formele rudimentare ale vieţii rustice şi lipsa de contact cu binefacerile culturii şi ale civilizaţiei, pun o piedică serioasă în calea destinului măreţ către care au năzuit vizionarii acestui neam. Dincolo de poezia şi, pitorescul satului, Principele Moştenitor a înregistrat cu ochiu critic starea deplorabilă a populaţiei noastre, în acelaş mod deci cu marii exponenţi ai culturii din secolul trecut, rămânând stăpânit de un profund neastâmpăr în faţa acestei sumbre realităţi. In acelaş timp, însă, a înţeles că noul ideal sub semnul căruia se deschideau porţile României Mari, nu putea fi altul decât ridicarea acestei lumi din nevoia în care o ţinuseră veacurile, ideal sub care se ascundea ideia de transfigurare şi consolidare a ţării.
        Gând îndrăsneţ şi începător de epocă, gând către care au năzuit timid şi pe furiş frunţile fierbinţi ale strămoşilor noştri, dar în împlinirea căruia nimeni n’a avut curajul să creadă. Tânărul fiu de Rege l-a urmărit până la capăt şi înir’o clipă a văzut ţara transformată într’un şantier grandios şi o încordare uriaşă, a tuturor pentru zidirea cea mare şi cea de totdeauna. Din văpaia acestui gând şi din spiritu' dornic de înfăptuiri epocale, a luat fiinţă acum douăzeci de ani Fundaţia Culturală Principele ('mol, al cărei conducător şi îndrumător de fiece clipă a rămas din primul ceas înaltul ei ctitor.
                                                 438
© BCU Cluj
         Dinastia venea acum în contact direct cu ţărănimea. Inima de jos primea proiecţia celei de sus, fără niciun fel de intermediar şi o mână princiară avea să înceapă a face rânduială prin bordeele şi colibele satelor.
         Fundaţia ;aducea un program de lucru nou şi cu totul diferit de toate încercările făcute până aci. Activitatea ei nu avea nimic comun cu politica vremii şi se constituia pe principii autonome. Era un laborator personal al Principelui Moştenitor, creat din pasiunea de a face ceva trainic şi folositor pentru lumea de jos. Concepţia ei o forma principiul culturii integrale, ceeace însemna o grijă egală atât în sensul luminării poporului cât şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viată materială. Nu avea nimic comun cu politica, dar, pe cât se vede, îi lua totul de sub mână, mai ales că ideia ei centrală urmărea să valorifice în mod real cele două reforme ale veacului: împroprietărirea şi votul universal, una prin organizarea spiritului gospodăresc şi alta prin instruire şi educaţie, luâiidu-se ca factor mijlocitor cultura.
         Iată cum precizează (însăşi Majestaiea ba Regele începuturile acestei activităţi, înţr'un discurs rostit acum câţiva ani în urmă la Fundaţia sa: „Când în anul 1920, \li~a venit gândul, plin de avânt tineresc, de a creia această Fundaţiune, am fost mânai de ideea că în urma marilor reforme, împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc, mai era un foarte mare rost de făcut pentru ridicarea şi aşezarea acestei ţări acolo unde trebue.
         Am fost convins că numai prin drepturi politice şi printro înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite şi deaceea, întemeind această Fundaţie am dorit să pătrund cât mai adânc în sufletul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare zi de zi, ceas cu ceas, ca să putem ajunge să ne fălim şi noi, cum se fălesc alte ţări, cu sate —‘ nu numai pitoreşti — dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase. ■ Fundaţia şi-a creat ca instrument de lucru şi îndrumare Căminul cultural, a cărui menirei în sat este de a ajunge „la ridicarea atât a individului, cât şi a comunităţii‘ după însăşi precizarea Regelui. Apoi şi-a adăogat echipele studenţeşti formate în seminarul de sociologie al d-lui prof. Guşti, care mergeau în diferite locuri pentru a face cercetări monografice, cu scopul de a se ajunge la o cunoaştere cât mai desăvârşită a realităţilor săteşti după care Fundaţia să ştie cum să-şi dirijeze opera în conformitate cu nevoile specifice ale satului. Acestor tineri, Majestatea Sa le-a încredinţat mesagiu! august destinat cătunelor îndepărtate: „Când veţi ajunge acolo, duceţi satelor acestora toată dragostea Mea şi iot sufletul Meu. Sper că după dragostea Mea şi sufletul care-l am pentru ţară şi ţăranii noştri vor putea să radieze sufletul şi dragostea pe care le veţi pune în munca pe care vi-o cer”. După cum se vede, elementul de nădejde în această întreprindere naţională, era cuprins în termenul de dragoste, poate Întâia oară rostit cu credinţă şi devotamentul cel mai arzător faţă de lumea satelor. Pentru întoarcere Suveranul le făcea studenţilor următoarea recomandare, care nu era altceva decât idealul către care tindea acţiunea începută: „Dorinţa Mea e ca după plecarea echipelor, satul să fie, pe cât se poate, transformat. Transformat ca aspect exterior şi transformat ca viaţă intimă”.
         Ideea aceasta de transformare cuprinde în sine întreaga doctrină şi întregul sens al acţiunii regale. In ea văd concentrate toate aspectele problemei ţărăneşti şi ale satului, dela buna stare a muncitorului agricol, unde desigur e partea de pămâm şi de mijloacele cele mai perfecte pentru a-1 face să dea maximum de producţie, la un regim de sănătate publică şi individuală, precum şi dela reconstrucţia edilitară în spirit modern a satului şi până la opera de luminare a săteanului. Problema e văzută astfel în toată profunzimea şi pentru întâia oară se vine cu un sistem complet
439
© BCU
  de soluţii integrale. Alţii au încercat s’o trateze fragmentar, crezând că înlăturarea unei singure nevoi materiale sau acoperirea unor trebuinţe spirituale e de ajuns pentru îmbunătăţirea vieţii săteşti. S’a văzut însă că nici măcar actul marei împroprietăriri nu a dus la deslegarea problemei, fiindcă avea un caracter unilateral. Satul şi ţărănimea reprezintă un complex de ecuaţii care se leagă între ele prin termeni comuni şi care se condiţionează reciproc în virtutea unei fatalităţi istorice. Deaoeea acţiunile cu obiective singulare se soldează cu! rezultate nule. Opera de transformare trebue să aibe deci caracter total şi să se exercite în sens orizontal, urmărind în deaproape fiecare detaliu.
         M.        S. Regele a stăruit în cbip deosebit asupra acestui punct de vedere şi n’a lăsat de-oparte nici chestiunile mărunte care într’un asemenea plan îşi capătă importanţa lor. „Când treci pe drumul cel mare şi ajungi în sat, în cele mai multe locuri găseşti că drumul este stricat. Praful, de trei ori mai mare decât afară. Şanţurile pline de apă stagnantă. Nici un podeţ. Gardurile cad. încât, aici este o primă muncă, de aspect exterior. Necurăţenia este mare şi mai nicăeri nu vedeţi grădini, cu toate că fiecare sătean are un petec de pământ, câţiva metri pătraţi, prin care ar putea să înflorească intreg aspectul locuinţei sale". In ceeace priveşte locuinţa săteanului: ,.constatăm că în cele mai mult locuri nu se deschide fereastra, deci intri întrun aer îmbâcsit. Prima noastră datorie este de a face să priceapă fiecare că aerul nu este un duşman ci este un prieten”. Insfârşit, asemenea observaţii se referă şi la curăţenia corporală, la modul de lucru al săteanului, la organizarea gospodăriei, subliniindu-se până şi necesitatea coteţelor pentru găini ca să nu mai stea risipite pe drumuri şi în calea vehiculelor şi la alte chestiuni similare pe care le înmănuchiază gândul generos de a se prilejui o schimbare fundamentală.
         Cu alte cuvinte se propune ca imaginea satului românesc să se ridice la ima» ginea satului european, atât ca prezentare generală cât şi ca întocmire de amănuni. Se oferă perspectiva unui ţăran sănătos, înstărit şi bine orientat punându-i-se la dispoziţie condiţiile de viaţă omenească de care dispune spiritul epocii moderne şi energia noastră românească. Nimic nu se va schimba din ceeace formează specificul vieţii noastre autohtone. Lupta se va duce împotriva mizeriei, a ignoranţei şi a nevolniciei. M. S. Regele a înţeles din capul locului că opera aceasta grandioasă nu o poate săvârşi decât cu tineretul luminat al ţării la care a şi făcut apel din prima clipă: „Cu concursul vostru şi cu munca voastră, Eu sunt absolut convins că vom învinge în această mare bătălie, care este o bătălie de ridicare a neamului, o bătălie de însănătoşire trupească şi sufletească a întregului Meu popor”.
         Prin misiunea aceasta acordată tineretului se săvârşea un lucru de dublă însemnătate: 1) se crea instrumentul dinamic şi deci capabil de a duce la realizare hotărârea Regelui şi 2) se prilejuia un proces de întoarcere la obârşie a elementului cărturării şi de reluare a contactului cu lumea satelor, lăsată până aci în uitare de către cei care au ieşit din matca ei. Lucru măreţ şi cu nenumărate repercusiuni salutare, atât din punct de vedere social cât şi naţional.
         Cu toate că mişcarea era iniţiată şi comandată de Suveran, Majestatea Sa şi-a dat seama că nu va fi vorba de un drum cu flori pe care trimişii săi vor merge săr bătoreşte, ci de o cale în care vor întâlni multe obstacole şi împotriviri. „In munca noastră de fiecare zi, sigur că veţi avea şi mâhniri; este sigur, că nu vă va merge totul aşa cum l-aţi dori. Gândiţi-vă că nici Eu, dela început, nu am avut isbânda pe care am crezut-o“. O prevedere justă şi impusă de însăşi valoarea acţiunii, care fiind dusă contra unor străvechi deprinderi, în mod firesc avea să cunoască greutăţile ce se re-
                                                 440
© BCU
   zervă unor asemenea nobile încercări. Optimismul Suveranului şi adâncimea convingerilor, erau mai tari însă decât perspectiva obstacolelor. Era necesară numai o identificare a tuturor în acest spirit: „Deci oricari ar fi greutăţile, oricari ar fi piedicile, nu vă uitaţi la ele, păşiţi înainte cu aceeaşi energie şi mai ales, păşiţi numai atunci când aveţi credinţa sigură în isbanda voastră
          Nu se poate un mai frumos îndemn şi mai (înaltă formulă de încurajare, Ia un lucru a cărui sublimă întruchipare n’ar fi cu putinţă fără fanatismul credinţei şi dragostea pentru idealul propus.
          In viziunea Regelui ţara adevărată e ţaTa satului, unde se află isvoarele noastre de început şi marele fluviu al energiei naţionale. Acolo sunt toate resursele noastre de viaţă, acolo e mama! poporului român cum numeşte Nicbifor Crainic atât de magnific, ţăranca română, de a cărei sănătate şi bună stare e condiţionată însăşi vlaga poporului.
          E rândul satelor acum în atenţia Neamului şi a conştiinţei naţionale. Nici un pas nu vom putea face spre progres şi spre cucerirea zilei de mâine fără eliberarea lor din colbul şi obida trecutului. Calea aceasta a văzut-o cum nu se poate mai luminos şi mai inteligent Călăuzitorul de azi al destinului nostru. Din gândurile şi munca lui, înmugureşte o epocă pentru ţărani, vremea lor cea adevărată de iubire şi danie a ce-eace li se cuvine, pentru dreptatea lor şi pentru înălţarea patriei.
          Ţăranul de mâine va fi un om înstărit şi cu conştiinţa luminată, adică omul drepturilor depline, fiindcă, după cum spune Eminescu, ţăranul sărac nare ce face cu libertăţile, el fiind osândit sa rămână tot robul altora. Libertăţile individului sunt condiţionate de avuţia lui, deaceea, marele poet preferă statul cel mai autoritar, dar care să aibe oameni cu bună stare materială.
          De fapt, muncitorul nostru agricol niciodată na tânjit de dorul votului. Politica pe care a aşteptat-o el a fost aceea de atenţie şi grijă pentru nevoile lui. Amplificând acest deziderat, doctrina Regelui, vine ca un suprem acord între aspiraţiile naţionale şi cele ale poporului său.
          Ţara de mâine e o ţară de lucru şi de frenetice desfăşurări pe şantierul naţiunii. Sau, după cum a văzut-o Nicbifor Crainic cu vre-o şapte ani în urmă, când a întocmit Programul Sfatului Etnocratic, unde fiecare celulă e fixată în armonia totului, pentru a-şi da contribuţia la opera de transfigurare integrală a României, ea este ţara nouă a muncii şi a creaţiei autohtone. „Marele plan de reconstrucţie a Statului etnocratic— zice el — angajează întreaga naţiune, prin profesiuni, la munca de creaţie, sub tutela şi autoritatea Majestăţii Sale Regelui”.
          Viziunea aceasta intră în cadrul istoriei, cu semnele glorioase ale unei domnii angajate pe linia celor mai îndrăsneţe cuceriri de viaţă românească.
441
© BCU
               ÎNTÂMPINAREA domnului
                          DE
                       GH. TULEŞ
                 Călare pe asin, a poposit In bătătura mea şi m’a strigat.
                 Pălia uşor văzduhul, fân cosit Cu licurici şi flori amestecat.
                            L-am fost întâmpinat şi i-am întins Ulcica plină ochiu cu tămâios.
                            In jurul frunţii lui părea c’a nins Şi se făcuse cearcăn luminos.
                            Mi se părea ba rudă, ba strein Şi ’n loc de vin, grijanie că bea.
                            S’a şters cu mânecarul larg de in Şi cruce a făcut deasupra mea.
                            Apoi a’ntors asinul şi-a plecat Prin porumbişti şi trifoişti, stingher. Şi umbra lui, înaltă ’n înserat,
                            Ivia în mers luceferii pe cer.
442
     MONARHIA ROMÂNEASCĂ IN PERSPECTIVA DESTINULUI ROMÂNESC*
                  DE
                  VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA
       IVlonarbia română a avut dela începuit un caracter misionar, mesianic. „Am venit să creez un viitor” zicea Regele Carol I. „Dinastia va urma soarta Ţării... deoarece mai presus de toate... dinastia mea este română... o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea sa” zicea Regele Ferdi-nand I. „Sunt un Rege al culturii” zice Regele Carol II şi „Sunt născut şi crescut ortodox”.
         Misiunea, deci, se precizează. Eat este spirituală. Coroana noastră este spirituală, ..dela Dumnezeu iar nu dela oameni” şi aceasta ia o semnificaţie puternică tocmai în această vreme de răscruce a omenirii, cum voiu arăta mai departe.
         Cuvântul Regelui Ferdinand trebue deci înţeles în sensul că Dinastia şi-a însuşit în întregime spiritul misiunei sale; şi-a îndeplinit-o şi o va îndeplini căci o misiune spirituală nu va putea fi decât veşnică.
       Toate lucrurile mari trebue să fie sfinte ori, mai bine zis, toate lucrurile ome-
  neşti sunt mari în măsura în care sunt sfinte, în măsura în care se împărtăşesc de dumnezeesc, de Dub Sfânt.
         A fi român, a fi Rege, a fi Rege român, Regele Carol I-iu şi urmaşii lui le-au simţit ca o misiune sacră, ea o credinţă, ca o religie.
         însuşirea fundamentală a Regelui Carol I-iu era o maturitate, o adâncă seriozitate spirituală şi etică; o religiozitate Ipură, integrală. De cum a păşit lîn România, trecând într’o 'clipă, dela umilire (călătorie deghizată printre anonimi, împingerea aproape brutală a lui spre ţărm de către Brătianu şi suita sa, strigăte nervoase de pe vapor să se întoarcă) la gloria de veacuri, în aclamaţiile fericite ale unui poopr întreg, Regele Carol I-iu a considerat pământul nostru ca „sacru”.
         Şi nu era un cuvânt oarecare, ci un crez şi o mărturisire, un legământ etern.
         Citească oricine cuvântările lui, cătră „poporul său” şi va vedea ce analogie izbitoare prezintă ele eu spusele Mântuitorului către discipolii săi şi către poporul, „de care-i era milă”. Nu este nicidecum o impietate a o spune, căci tot ce este mare, tot ce este culme în viaţa noastră este iubirea, este înfrăţit cu Evanghelia, este o „imitaţiune a Domnului nostru Iisus ChristosA Aşa dar cuvintele Regelui constitue un analogon al acelor cuvinte, unice în rostirea omenească, din (capitolele 14 — 17 ale Evangheliei Sfântului Ioan, al acelei cuvântări zisă de despărţire dar care (este tocmai de unire
443
© BCU
   pe veci a Mântuitorului cu ucenicii şi cu credincioşii săi, de îndemn suprem şi de încredinţare şi stabilire a unei misiuni veşnice.
         In acest spirit trebuesc înţelese cuvinte ca: „Cetăţean astăzi, mâne, de va fi ne-voe, soldat, Eu voiu împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea... Credeţi în Mine precum eu cred în voi... Români,sunt al vostru din toată inima şi din tot sufletul. Puteţi să vă întemeiaţi pe Mine, în orice timp, precum Eu mă întemeez pe voi”. Nimic nu m’a indignat, nu m’a cutremurat mai mult în viaţă (eram atunci pe front) decât un cuvânt aruncat, ca neghina cea rea, satanică, de un duşmn cumplit al nostru, inspirat de ura cea mai înverşunată contra noastră şi de cea mai neagră neînţelegere, anume. „A fi român este o profesiune!” „A fi român este o credinţă până la moarte! . Tată ce răspunde inima noastră, iată ce a simţit, în gradul cel mai înalt, Garol I, iată ce a pecetluit, în momentul luptei supreme din viaţa lui, Ferdinand I, iată ce respiră din fiecare vorbă, .gest, act şi intenţiune a lui Carol JI. Naţiunea noastră a trăit totdeauna în funcţiune de Suveran. Deşi cucerirea romană şi romanizarea noastră, care ne-a dat atât de mult, a părut că ne taie dela rădăcină regalitatea, pe care Decebal a prohodit-o cu preoţii şi oştenii lui, în jurul cazanului de otravă. Domnilor noştr i, zicea Cam emir „nu le-a lipsit nici-o prerogativă a puterii supreme, cu care se mândresc Domnii cei mai mari”. Puterea supremă „supremitas”, căci \de acolo vine cuvântul suveranitate! Şi atât de adâncă, de înrădăcinată a fost acea „supremitas „ acea suveranitate naţională, refugiată, concentrată întreagă în persoana Domnului, în instituţia voevodală, încât ea na putut fi smulsă ori ştirbită de niciuna din uriaşele furtuni, cari au trecut peste noi, sub forma imperialismelor celor mai aprige, otoman ,austriac şi rusesc.
         Intr’adevăr pierzând titlul (şi cine ştie ce misiune mare am fi putut să îndeplinim încă de atunci dacă am fi putut păstra alături de un nume de roman, şi pe acela de Rege al Daciei!), instituţia a câştigat, prin romanitate, prin etniciitate, prin credinţa «creştină şi prin luptă, o putere aşa de mare, o cdherenţă aşa de strânsă, (încât suveranitatea noastră naţională a rămas întreagă în Tron şi Coroană, oricât de zguduite si de înjosite au fost şi ele în cursul veacurilor. Ea a înviat şi s'a« păstrat prin Christos şi cu Christos, mică dar puternică, asemenea seminţei de muştar.
         in conştiinţa veacurilor însă a rămas, dela Decebal şi din veşnicia noastră trecută ideea regalităţii, pe care o visam acum, crescând şi adumbrind pe «toţi românii, ca şi arbustul Evangheliei.
         Românii trebuiau să redevină o Dacie, o Dacie creştină, un regat al lui Christos.
         Sunt popoare oare şi-au pierdut regalitatea, 'cari şi-au pierdut Regele şi nu le-au mai găsit; noi ini le-am găsit, noi ni le-am câştigat şi .recâştijgat, isub semnele cele mai înalte, al Crucii şi al spiritualităţii naţionale: la 10 Mai 1866, regalitatea, ca instituţie, la 14 August 1916, regatul integral daco-roman, iar la 8 Iunie 1930, pe Rege, pe Suveran ca atare.
         Fiecare din aceste cuceriri poartă pecetea veşniciei şi fără această întreită biruinţă a spiritului şi a naţiunei, nimic nu s’ar fi făcut din ce sa făcut şi nimic nu se va face din ce trebue să se facă, şi imens este ce mai avem de făcut. Căci acesta este semnul marilor biruinţi, că dela ele se începe; ele nu închee, nu sfârşesc ceva ci încep; ele iui sunt mai ales trecut şi prezent ci mai ales viitor.
         O naţiune este o dramă, uneori o tragedie, cosmică şi divină. Ea este şi o litur-gie cu tainele ei, iar cea mai mare taină a liturgiei noastre este taina unităţii neamului românesc, trupul şi sângele nostru mistic, fiinţa noastră spirituală şi corporală pe pă-mânat, inmilionitul nostru suflet unitar.
444
© BCU
          Pentru o astfel de taină şi de dogmă, ne trebue desigur un mare preot, cu darul, cu insemnele, cu inspiraţia şi ungerea de sus.
          întreit este isvorul regalităţii, după cum ni-o arată şi etimologia: El este tata, preot şi cârmaciu; pe aceste linii fundamentale ale omenirii vine el şi instituţia din fundul vremilor, din adâncul cosmic.
          El este tatăl şi ca atare supuşii lui sunt fiii săi şi ca atare îi sunt supuşi. In virtutea principiului patern el trebue deci să fie, din tată în fiu, în ţara de moştenire. Astfel el devine prototipul continuării neamului întreg. Astfel se explica sanctitatea dreptului ereditar, respectarea şi apărarea acelui drept de toţi supuşii, aşa se explică marea emcţiune şi exaltare unanimă Idela 8 Iunie, consfinţirea tainei şi dreptului patern prin consensul şi „strigătul de dreptate şi iubire" al unui întreg popor.
          Am arătat pe preot, „preotul în veac după rânduiala lui Dumnezeu”. Să ne oprim acum şi să privim pe cârmaciu...
          Desigur, tatăl e mare şi puternic, preotul este sacru, dar cârmaciul este indispensabil şi nu numai fiindcă fără el ne isbim de stânci şi pierim în vâltoare, dar şi fiindcă el are şi adâncul simţ şi marea ştiinţă a orientării, a drumului adevărat şi a direcţiei juste. Poporul îşi simte desigur drumul şi menirea, dar numai instinctiv şi afectiv. Pătura lui de deasupra, intelectuală, marii oameni de acţiune, le simt dease-menca şi le cunosc, dar uneori vag, de multe ori contradictoriu, cel puţin în ce priveşte amănuntele,
          Astfel, de veacuri am simţit că ne trebue neatârnarea, unirea, ridicarea la nivelul culturii, lămurirea şi exprimarea desăvârşită a fiinţei noastre, preluarea unei misiuni şi a unei opere a noastră proprie.
          Trebuie să ieşim din atâtea înfundături, să ne curăţim de atâtea impurităţi, să înlăturăm atâtea imperfecţiuni.
          Ştim că pentru aceasta ne trebue o conducere nouă, un om nou, o instituţie nouă şi pură de orice zgură a negaţiilor şi imperfecţiunilor noastre.
          Omul ne-a venit, într’adevăr predestinat, instituţia is’a aşezat pe totdeauna, urmaşii lui n’au tăcut decât să sporească, să fie „sporitori” ai Neamului şi ai Ţării. Regn noştri au înţeles în chip desăvârşit şi fiinţa noastră adevărată şi adevărata noastră menire. Sub zgura deformărilor, adâncul nostru orientalism român şi creştin, tracismul nostru strâvechiu şi românismul nostru latent Îşi neînvins, le-a apărut cu putere şi ei au hotărît să le ducă la cea mai mare putere de creaţie, de construcţie, de exprimare, de biruinţă şi impunere în lume.
          Astfel ajungem la răscrucea capitală a existenţei noastre: Unirea şi preluarea misiunii noastre spirituale pe pământ şi spre cer.
          Trăim un moment ie războiu intens, nemaipomenit pe lume .şi totuşi parcă totul ne spune că, pe cât de justificat şi adevărat a fost războiul până acum, deacum înainte este sau va fi încurând perimat.
          O ultimă, uriaşă explozie, ,şi dacă lumea lui Dumnezeu nu este menită pierei după ea va urma altceva; viaţa spirituală, adevărata cultură. Dacă însă acesta este viitorul şi noi credem cu tărie că aşa este, deviza Regelui nostru: „Sunt un Rege al culturii” este nu numai cea justă, dar şi cuvântul de viaţă al existenţei noastre, al viitorului nostru.
445
© BCU
   PRINCIPIILE RENAŞTERII NAŢIONALE *
                                              DE
                             EPISCOPUL VARTOLOMEI STĂNESCU
       Hotărît să aşeze statul pe temelii cât mai trainice şi să-i dea o organizaţie cât mai în stare să-i împace poporului trebuinţele prezente şv viitoare, Majestatea Sa Regele a alcătuit Constituţia din Februarie 1938, pe care i-a încredinţat-o spre punere în aplicare Frontului Renaşterii Naţionale,
        Prin această însărcinare, Frontul Renaşterii Naţionale a fost încorporat în stat, ca un organ constituţional al lui; iar pentru împlinirea numitei însărcinări, el are un Minister aparte.
        Tărâmul politic şi social peste care Frontul acesta îşi întinde atribuţiile, este întreaga masă a poporului, cu singura excepţie a ofiţerilor şi magistraţilor. Din1 această maisă, el nu recrutează decât pe cetăţenii de vârsta majotră, de ambele sexe; şi numai pe aceia cari se înscriu în el de bună voie.
        Pentru această înscriere, Frontul Renaşterii Naţionale are un criteriu prin care calitatea precede şi predomină numărul. Valorile acestei calităţi sunt : moralitatea, cultura specială şi aplicativă, capacitatea convingerii şi atragerii la e] a câţi mai mulţi membri: şi o muncă cât mai harnică, mai cinstită, mai productivă şi mai rodnică în binefaceri, fără deosebire de specialitate.
        Pentru membrii lui, Frontul Renaşterii Naţionale nu este numai o şcoală pentru luminarea minţilor, de formare a voinţelor, de normalizare a libertăţilor, a drepturilor şi a competenţelor constructive, ci un adevărat atelier, ale cărui produse ştiinţifice, economice, politice şi sociale, sunt destinate să corespundă tuturor trebuinţelor şi nevoilor poporului român.
        Ca aceste produsuri să-i fie poporului de un cât mai mare folos. Frontul Renaşterii Naţionale este pe cale să totalizeze mijloacele, din care legile să-şi însuşească cuprinsul; şi prin care să se stabilească şi să se normalizeze scopurile, cărora vor fi destinate aceste legi.
                                            446
© BCU Cluj.
        Pană acum, mijloacele acestea de ordin general se pare că ar fi: asociaţia* ritatea şi libertatea.
        Asociaţia a fost pusă de Dumnezeu şi în om şi în natura în care el trăeşhj ^ lucrează. In om, asociaţia leagă foarte strâns între ele, membrele şi organele corpii^11’ care deşi sunt deosebite ca formă, ca funcţiuni şi ca produsuri, nu numai ca-şi Pas trează neatinse aceste legături, dar se sprijinesc ;între ele prin produsurile lor. Deşi8111 > că fără o astfel de închegare, corpurile oamenilor nu ar putea să existe; tot aşa ^um fără sprijinirea între ele a acestor membre şi organe, corpurile acestea nu ari putea sa trăiască. Plămânii de pildă, dau aerul, inima mişcă sângele. Şi organele mistuitoare hrănesc întregul corp. Ca să fie însă cât mai bine folosită de oameni în legăturile dintre ei. Dumnezeu le-a pus în inimi simţul iubirii, fără care familiile nu pot să aibă nici înţelegere între membrii lor şi nici trăinicie. Iar prieteniile nu pot să rămână sm" cere. Atât timp deci, cât simţul iubrii nu va fi folosit în toată sinceritatea de fiecare om, sprijinirile frăţeşti dintre popoare şi dintre oameni, nu se vor întemeia şi statot11101 niciodată. !ln plus deci de sprijinirea între ele a lastrelor cerului, Dumnezeu i-a dai omului şi acest simţ al iubirii, pe care îl cultivă în familie şi pe care îl are numai; oiurd-
        Ca să ne dăm seama că Dumnezeu a pus în om pornirea unirii lui cu sen>emţ săi, pentru binele tuturor, amintesc aci dovada stabilită în „La Cite Antique" a ^i Fustei de Coulanges, din care se vede, că pornirea aceasta a fost folosită, chiar cie prima familie din care s’a născut ilumea. Membrii acestei familii, dintre care cei ai ('asei erau liberi, iar ceilalţi erau robi, se întruneau la o laltă în rugăciunile zilnice făcute de tatăl acestei familii; munceau şi se hrăneau împreună. Dar chiar în zilele noa^1^ sprijinirea aceasta, deşi este mai mult instinctivă decât cugetată, ea totuşi există, nu numai între oamenii fiecărui popor, dar şi între toate popoarele lumii, prin schimburi comerciale, industriale şi financiare, pe care şi le fac reciproc şi continuu.
        Din nenorocire însă, această embrionară asociere, este lipsită pe alocuri de pa^ea morală a cinstei, care este înlocuită cu interesul material al traiului, de multe ori foarte
  nesăţios şi luxos; şi chiar de oamenii aeeluiaş popor.
         Să nădăjduim totuşi, că în legea breslelor, cinstea va fi pusă pe planul întam, ca suc de viaţă vie al acestei legi, pe oare anumiţi indivizi nărăviţi la câştig, nu o prea vor, dar pe care Frontul Renaşterii Naţionale le-o va impune pentru binele lor.
  ,       Să fim însă siguri, că dacă trufia şi interesele personale sau de grup, nu Ur ^
  stăpânit şi nu ar mai stăpâni lumea, oamenii şi popoarele s’ar fi conformat de îUult asociaţiilor, pe care pasările şi animalele sălbatice, le-au avut dela primele lor îUC8_ puţuri; şi cu siguranţă că le vor avea până la pieirea lor din văzurile noastre. Cine oare nu ştie. cum vrăbiile se strâng în cârduri de îndată ce începe toamna; tot aşa cuU1 ®e strâng şi lupii în haite, mai ales când iernile sunt geroase şi cu straturi, mari de zăpU a* Ca aceste lipsuri şi slăbiciuni omeneşti să dispară, se cade, ca cel puţin cărturarii cei mai de seamă ai fiecărui popor, să-şi călăuzească cultura dup a.-realităţile va~ zute în natură, în care sunt puse de Dumnezeu reguli statornice, pe care nimeni nu ie poate schimba; dar care în schimb, li sunt oamenilor, de cel mai mare folos.
         Una din pildele care i şe impune oricărui om, dar pe care oamenii ţin cu preţ să nu o vadă, este faptul, că fiarele cele mai fioroase, nu se sfâşie în specia • cum din nenorocire pentru ei şi pentru popoarele lor, fac oamenii cei mai civilizaţi, chiar în veacul de faţă au întinat şi creştinismul trăitor de aproape 2000 de ani, cum şi civilizaţia, pe care au urzit-o şi o continuă anual, ştiinţele naturale laice.
         Ceeaoe trebue deci reţinut din constatările acestea, privitoare în special la asociaţie, este obligaţia imperioasă a fiecărui membru al Frontului Renaşterii Naţionalei e
447
© BCU
   a lupta din răsputeri pentru generalizarea şi statornicirea în poporul român a acestei asociaţii.
         Intr’o foarte strânsă legătură cu asociaţia, este autoritate a, care prin 'natura ei este poruncă; iar prin rezultatele ei, ea este regulatorul cugetărilor şi lucrărilor, pe care le concentrează ca să stabilească disciplina; şi să pună în mişcare datoria pentru fiecare om. Prin aceste două calităţi, autoritatea sprijineşte asociaţia, de care la rândul ei se foloseşte şi autoritatea, pentru dobândirea hotărârilor de luat şi a directivelor de urmat, care cad în sarcina ei. Covârşitoarea însemnătate însă a autorităţii, este lămurită magistral de d-1 Ludwig Stein în cartea sa „Despre autoritate" din anul 1904:
         „Autoritatea1— zice d-sa — dă sfaturi şi porunceşte individului disciplina, pă-trunzându-i cugetările, sentimentele şi lucrările. Ea este (statornică. (Ea normalizează şi totalizează propunerile, planurile, sistemele şi toate combinaţiile şi [hotărârile omeneşti, opunându-se în acelaş timp, împotriva a tot ce este nestabil, trecător, capricios, subiectiv şi trufaş; cum şi a tot ce s’ar putea face ca din întâmplare. Ea desarmează şi domesticeşte instinctele legoistice ale omului, pe care îl obligă să se supună regulelor stabilite de cei cari s’au dovedit în stare să le dea, pentru binele obştesc. Asemenea legilor din natură, autoritatea este regulatorul organizaţiunilor sociale. In ea se întrupează legile, tradiţiile, moravurile, obiceiurile şi toate instituţiile care s’au dovedit de folos în cursul vremurilor, pentru popoarele cărei le-au dat naştere. Smulgerea omului şi a oamenilor din barbarismul lor primitiv se datoreşte numai ei, care a dat naştere civilizaţiei lumii".
         Să se ştie însă, că rezultatele autorităţii depind de cei ce o mânuesc, tot aşa cum păstrarea şi folosirea acestor rezultate, 'depind de massa societăţilor, în care autoritatea este practicată. întrebuinţată despotic şi tiranic, ea ori barbarizează popoarele respective, ori le istoveşte. Sau întâi le barbarizează, prin atacuri şi cuceriri de popoare şi ţări, ca apoi să le istovească până la nimicire. Primul exemplu l-a dat-Alexandru Cel Mare al Macedoniei. Pe al doilea l-a dat Regele Filip al II-lea al Spaniei. Iar pe al treilea, l-a dat Imperiul Roman din Apus, care a dispărut sub loviturile Anglo-Saxoni-lor; cum şi cel de Răsărit, care a dispărut şi el sub loviturile Turcilor. Aceiaşi soartă dezastruoasă au avut-o şi popoarele asiatice, care au năvălit în Europa, dintre care Hunii se numără cei dintâi în istorie, prin spaima produsă de ei până în centrul Europei, unde au pierit fără urme şi foarte curând.
         Ca autoritatea să-şi dea toate rezultatele oare îi sunt fireşti, trebue ca mânuitorii ei să ţină seamă de starea morală, culturală şi chiar fizică, a societăţilor de sub conducerea şi răspunderea lor; începând dela instinctul animalijc al omului, care nici în cel civilizat de astăzi nu a dispărut şi nu va dispare nici în cel de mâine; pentru că acest instinct lîl ajută pe om să-şi apere viaţa, atât împotriva naturii care i-ar1 primejduit-o cât şi a semenilor lui, care i-ar ataca-o.
         In pagina ,19-a a cărţii sale, domnul i'Stein arată metodele de care se cade să se folosească mânuitorii autorităţii;
         „Barbarul1 — zice d-sa — trebue educat prin forţă. Iar omul civilizat trebue educat prin credinţă, mai ales religioasă, prin respect şi prin dragoste. Aşa că s’ar putea zice, că fiecare popor îşi are autoritatea pe care o merită şi care îi convine, potrivit situaţiei pe care o are în cadrul civilizaţiei".
         Nu ar fi fost de prisos însă, dacă d-sa ar fi ţinut seama şi de tărâmul geografic şi de climatul atmosferic, care s’au dovedit ştiinţificeşte că influenţează foarte
  mult, nu numai ispiritul şi sufletul omului, dar şi fizicul lui. Ca autoritatea să-şi dea toate roadele ei, cei care o mânuesc treime să studieze nu numai stările sociale, dar mai ales lăuntrul lor, care variază în mod ereditar, nu numai dela popor la popor, dar chiar dela om la om.                        .... .........................
        lipsa acestei cunoaşteri a împins foarte multe popoarei la revoluţii împotriva stăpânitorilor lor, pe unii distrugându-i, iar pe alţii exilându-i. Faptul acesta dl redă în cartea sa d-1 Stein, în pagina 28, unde spune : „Cu Ludovic al XlV-lea al Franţei, despotismul a preparat marea revoluţie franceză*1.
        Ereditatea aceasta însă a poporului său, Majestatea Sa Regele a cunoscut-o în toate amănuntele ei, pentru că îl iubeşte mai mult decât pe Sine; şi pentru că isvoarele acestei iubiri sunt: sănătatea herculană, cultura: vastă şi variatjă !şi religiozitatea creştină ortodoxă, dovedite prin fapte, pe care Majestatea Sa şi le-a sporit an cu an, ca iubirea Sa pentru popor să-şi poată da toate roadele.
        Jnzestrat şi prin naştere, dar mai ales prin propria-i voinţă şi energie, era foarte firesc ca Majestatea Sa să fie unicul Suveran din lumea modernă, care a pătruns aşa de profund omenirea vremii în toate adâncurile şi tainele ei lăuntrice.
        Fără libertate însă, autoritatea devine abuzivă, ca în vremea ultimilor împăraţi romani, cari deveniseră zei cu temple ide închinare; şi ca în cea a feudalităţii din Evul Mediu al Europei, când popoarele în cauză au fost pe jumătate robite stăpânirii. In afară de acest mare folos, libertatea îl ajută pe om să producă tot ceeace puterile şi imboldurile lui lăuntrice pot să dea la iveală. Şi cum istoria lumii ne arată în individul liber, pe omul inventator, constructiv şi aplicator, acest al treilea mijloc de sprijinire a poporului, devine obligatoriu, pentru orice societate omenească, civilizată sau nu.
        Pentru dobândirea însă a unui astfel de om, trebue în primul rând să ai o familie care să naiscă cât mai mulţi copii şi să-i crească mai mult prin pildele părinţilor lor, pentru că pildele sunt văzute şi se păstrează în memorie, ca tot ce ochii prind în oglinda vederilor lor; pe când poveţile prinse prin auz, trec prin memorie, ca să iasă foarte repede. In plus de această metodă, părinţii trebue să-şi îndrumeze copiii spre muncă şi spre cultură, potrivit vocaţiilor cu care se nasc; şi nu împotriva acestor vocaţii, care i-ar face improprii pentru cultură şi muncă.        .
        Trebue deasemenea să ai o şcoală, de orice grad şi de orice conducere publică sau particulară ar fi ea, în care elevul şi studentul să nu fie pasivi, ci activi ca învăţământ, cal morală şi ca sănătate fizică; cum şi ca oameni 'înţelepţi, ca cetăţeni naţionalişti şi creştini practicanţi ai religiei, ai educaţiei şi ai moralei. Pentru această formare personală, elevii şi studenţii trebue să folosească şi alte cărţi, în afară de cele din programele respective şi de cursurile de catedră ale profesorilor. Trebue lîn aoelaş timp, ca aceşti tineri să fie aplicativi sau practicanţi şi nici de cum teoreticieni nebuloşi, ori care ar fi felul de învăţământ.
        Trebue însfârşit să fie deprinşi în tot timpul învăţământulut lor personal şi şcolar, cu facerile de bine obşteşti, ferindu-se de sgâroenie şi de lăcomie pentru averi şi pentru un trai nesăţios şi luxos; cum şi oameni ai păcii şi ai bunelor cuviinţe, cărei le asigură demnitatea personală şi valoarea socială, ferindu-i în acelaş timp de egoism şi de orgoliu, care împing la trufie, la despotism şi cinism; şi chiar la comunism şi anarhism.
        Mijlocul de care acest tineret trebue să se folosească în tot timpul învăţămân-
                                          449                                       *
© BCU
   ttilui său personal, este fără îndoială libertatea, care trebue însă pusă sub controlul zilnic al superiorilor lui, ca să nu o folosească în rău. Comparată în privinţa răului eu autoritatea, libertatea este mult mai primejdioasă, din următoarele motive :
          Autoritatea este restrânsă numai la un anumit număr de persoane din massa oricărui popor. Pe când libertatea este generalizată şi folosită de fiecare individ. Autoritatea poate să producă despoţi şi trufaşi, cari sunt impulsivi şi defăimători, chiar pentru ce mai de seamă binefăcători ai lor; şi totdeodată şi nesinceri. Libertatea însă, poate să producă revoluţionari şi anarhişti, cari în loc să atace numai pe anumiţi indivizi, ca în cazul autorităţii abuzive, atacă întreaga massă a poporului, cu începere de sus în jos.
          Singurele rele însă, în care autoritatea se egalează cu libertatea, sunt viţiile: în băutură, în mâncare, în lux şi în destrăbălările sexuale; cum şi toate patimile şi poftele, care îi otrăvesc şi trupeşte pe cei ce le au; şi-i molipsesc în foarte multe cazuri şi pe cei cari sunt slabi de voinţă şi fără caracter. Aceeaşi egalitate este între ele şi pentru despotism, terorism şi cinism; cu excepţia pentru libertate a comunismului şi a anarhismului, care îi devin proprii, când ea se smulge de sub frânele autorităţii. Ca acest control al superiorilor să le fie subalternilor lor de cel mai mare folos, trebue ca aceşti superiori să se bucure de un foarte mare prestigiu din partea acestor subalterni; pe care prestigiu însă. nu-1 vor putea dobândi decât printr’o cultură cât mai superioară şi printre viaţă de o moralitate exemplară, pe care aceşti superiori trebue să le împreuneze cu cea mai sinceră şi, mai caldă iubire, pentru fiecare din aceşti subalterni.
          Ţinând însă seamă, că familia şi şcoala fac parte din massa socială a popoarelor, şi că această massă le poate influenţa în bine sau în rău, membrii Frontului Renaşterii Naţionale, în care cu vremea se va încadra tot poporul român, trebue să-şi însuşească fiecare, în parte, calităţile prin care familia şi şcoala să fie profund influenţate numai în bine şi cu desăvârşire ferite de rău.
          Pentru poporul de mâine, Frontul acesta are „Străjeria”, pe care sub numele de „cercetăşie”, Majestatea Sa a organizat-o în timpul când a fost Prinţ de Coroană, ca, după câţiva ani de domnie, să o încadreze pentru totdeauna în „Străjerie”.
          Se vede deci, cum Majestatea Sa şi-a pregătit chiar din tinereţe căile de refacere aproape din temelii şi a poporului şi a Statului, care sunt chiar prin natura şi calităţile lor, foarte strâns legate între ele, Statul fiind mijlocul de sprijinire a poporului pentru toate trebuinţele lui, iar poporul fiindu-i Statului scopul pe care acesta este destinat să-l slujească.
45°
© BCU
              BALADA REGELUI GET
                          DE
                      IULIAN VESPER
Ales de zodii şi popoare Sta Seutho, regele ’nţelept, Mulţimile fremătătoare Supuse cugetului drept I se ’ncliinau din munţi la mare. El, de pe ţărmuri dunărene Cu creştetul tăiat în soare Privea mişcândunse alene Din nord noroadele barbare.
De sub ceţoase constelaţi Cu frunţile şovăitoare Ieşeau prădalnicele naţii Şi ’n drumul lor pusturor împinse către alte spaţii Lăsau cenuşă şi omor.
Ciobanii ageri, lumina jn Oşteni cu piept strălucitor In rânduri dese încleştaţi Cădeau pe verdele ogor.
Cum toamna codrul probodeşte Ingăibenitul ei covor,
Cum vântu ’n zare risipeşte întunecatele furtuni,
Prăpădul umbrele ’şi sporeşte Şi ’nsângeraitele genuni îşi poartă valul unde creşte Peste noroadele învinse Din plânsete şi lacrimi stinse Lueoarea palidei cununi.
Cu preotul bătrân în munţi In posturi şi în rugăciuni Jertfiră zeilor cărunţi
Pe cei mai tineri luptători.
„O, rege bun, în van înfrunţi Pe cei trimişi de vânt şi nori. Pe caii repezi şi mărunţi Sunt zeii lor neiertători.
Ai noştri, ’ntunecaţi şi crunţi Ascuns-au faţa după nori.
De-ar fi numai supuşi să fim Stăpânilor cuceritori Cu viaţa noastră să zidim Urmaşilor învinşi altar Şi cel mai negru ţintiri m Să-l ducem cerului în dar.
Dar moartea dacă o primim Să nu ne ’mbie la mormînt ?
Şi ’ntunecatul jurământ Să ni se stingă în zadar ?“
Aşa vorbi îndurerat Cu glasul şi cu braţul frâni Bătrânul preot înstelat Din jilţul lui tăiat în stâncă.
Pe domn alături l-a luat Şi arătându-i noaptea-adâncă : Cerul tăcu neîndurat.
Regele ’n şea, cu pieptu ’n zale Se coborî tăcut în vale Lîngă poporul adunat.
Precum pe naltele coline Se ’nalţă ulmul cel rotat Şi ’n gând cu zările senine înfruntă viforele grele Astfel şi cel ce ’n dreapta ţine
451
  Schi pirul de a ur şi oţele,
  Stăpân pe moarte şi destine Cu glas ce tunetul întrece, Nevrând furtunii să se plece Vorbi uitându-se pe sine :
  „Fârtaţi de pace şi război,
  Din patru zări duşmanul vine. Bătuţi de vânturi şi de ploi Trufaşi de-apururea am stat.
  Azi zeii au uitat de noi Şi cerul tace încruntat.
  Streini de trudă şi nevoi Ni-i sprijinul în braţul tare Şi’n a strămoşilor cântare Ce au murit cândva ca noi.
  De zei streini vă pasă vouă ?
  In cerul for ei sunt eroi.
  Azi umbra noastră-i numai rouă Şi rănile ce nu ne dor Izvoare sunt de viaţă nouă,
  In sufletul nemuritor.
  Când cerul se va ’nspăimânia Cât de măreţ vom învia *
  Ne va primi îndurător*.
  Cum pe la nunţi se strâng feciorii Veniau cu pas răsunător In rânduri albe luptătorii Din satele îndepărtate.
  Pe măguri răsăreau cu zorii Femei cu furcile pe spate In ochii limpezi, fără glorii, Duceau mânii nerăzbunate Şi zâmbete prelungi, mirate, Cum fulgere adună norii.
  „O, rege, spune un curtean,
  Te voi lua încet în braţă Şi într’un cort cu mult alean Vom stinge-ucigătorul jar Din ochii voştri. Cel viclean Va smulge ’ntunecatul har Silit de vrăji. Ştiu un muntean Ce ’n cumpănă tăria ţine Şi moartea ’n viaţă care vine O mântueşte la hotar.“
Se coborî gemând din şea Sub o coroană de stejar Cu fruntea suptă. N’auzea Tăcutul strigăt de măcel.
In faţă zeul surâdea Şi-armura scânteia pe el:
„Să-ţi numeri oamenii-ai pulea Cum se împrăştie ’napoi Şi cutropită de puhoiu Armia-ţi fuge pe muncel.
O Seutho, ieri în bătălii N’aveai pereche. Şi nici cel Care din zări portocalii Şi-aruncă sprintena privire Peste zăvoaiele pustii Şi vede pâlcuri de oştire In lungi convoaie cenuşii Pe sub viroage coborînd N’ar fi crezut că, rupt de-un gând, Să stai nevolnic, în neştire,
Şi moartea ’n umbră aşteptând,
Când ieri treceaţi înviforaţi Voi ai pământului glotaşi,
Cu piept deschis, întunecaţi,
Şi tu, netemătorul rege,
Porneai noroadele să baţi Şi-a săbiei tăcută lege Peste hotare să abaţi.
Unde-i slăvită ’mpărăţie A Geţilor ? O stea târzie Căzu pe munţi îndepărtaţi1'.
„Trăeşte... Cel de sus îi ţine Viaţa. Ochii înoptaţi Şi-aprind miratele lumine",
Tresare vraciul ridicând
Slăbită mână. Şi iar pline
De vremi străvechi îi curg prin gând
Rugi palide în vorbe line
Ce’n veacuri tulburi se coboară
Ca ’n vis de-argint, fără să-l doară
Regele, pleoapele senine,
Deschide. Oştenii în genunchi u Aşteaptă semne de mai bine In peşteră un sfânt mănunehiu De raze-alunecă de sus.
„O rege, al morţii negre junghiu Trecut-a. Cerul ţi-a adus Viaţa cu vânjosul trunchiu Al faptelor ce’n veci nu mor Şi azi supusul tău popor Te-aş teapta-a fără 'în genunchiu".
„Vă văd, dar nu cunosc pe nime Vă-aud şi vorbele mă dor.
O prea curată înălţime V’a sărutat trudită frunte.
Cum să m’apropiu de mulţime Biet rege, care n’a ştiut să ’nfrunite A hoardelor întunecime ?
Cum să păşesc peste morminte Nebun, cu sfinte jurăminte Călcate, nevăzut de nime
Şi arătat pe-ascuns de toţi ?
Aud în trista albăstrime Ru'gându-se ai noştri soţi De luptă; braţele ne ’ntind Frăţini, neveste şi nepoţi Şi gându ’n taină ni-1 cuprind.
Sub muchia ne ’nduratei roţi A veacului să mă-aruncaţi ! Uitaţi-mă. îndepărtaţi Ce ne lega de veci pe toţi.
Nici numele nu-mi pomeniţi Copiilor şi nu ’ntrebaţi Pe unde paşii rătăciţi M’or îndruma până la moarte;
Alţi regi mai tari şi iscusiţi In seama lor o să vă poarte"
Curtenii îl priveau uimiţi Casca regală lepădând Armuri de aur aruncând Şi cioareci sprinteni, potriviţi,
Pe glezne regele îmbracă.
Suman cu clinii larg croiţi
Pe umeri cearcă să petreacă.
Pe frunte, cuşmă. Voiniceşte Să-şi lege-opincile se pleacă.
Cel mai bătrân curtean grăeşte Şi să-i ajute se apleacă :
„O rege, în al nostru piept Crescuta-i limpede şi drept Şi ’mbrăcămintea ta săracă
E pentru noi vestmânt regesc. Suntem slăbiţi şi nici o cracă Ce ochii noştri-o răcoresc N’a înverzit. Dintre eroi Ne ’nvinşi de vifor pământesc Un altul mai măreţ ea voi N’aş şti pe nimeni să numesc. Stăpân neţărmurit, rămâi,
Tu care ’n viaţă, cel dintâi I-ajuţi pe cei ce te iubesc.
„Ne-om întâlni (în vremuri grele Când vânturi aspre se rotesc Din munţi şi văi până la stele Atunci, ortaci, mă veţi vedea In fruntea armiilor mele De umbre ce ’n sclipiri lucesc Pe şes, ponoare şi mancele"
Porni monarhul. Scânteia In ochi un dor nepământesc.
In seară nu se mai zărea
Statura-i de mesteacăn, dreaptă, Ce ’n faţă soarele privia.
Pe plaiuri gloatele-1 aşteaptă Pe lângă focuri. In apus Un nour roşu ca o treaptă Spre alte străluciri de sus Imprejmue trufaşul munte Unde pribeagul îşi ascunde Semeţu-i suflet nesupus.
453
© BCU Cluj
      ARMONIZÂND, REGELE CREIAZĂ*
                                   DE
                            ILARIU DOBRIDOR
     T j\ baza de viaţă a României renaşterii (naţionale, dam de un principiu activ. construcţia prin armonie. înlăturând antagonismele, conciliind contrariile, reducând dualităţile, armonizând, — construim.
      Armonizând dualitatea „ţăran-intelectual", s’a icreiat funcţia isocială a Căminelor culturale. Stau, astăzi, la olaltă, parlamentari ţărani lângă emeriţi cărturari, cum nu se aflau în epoca de trist suvenir când clamau spasmodic aventurierii, jucând vorbele dm vârful limbii bifurcate.
      înlăturând antagonismele dintre „muncă şi merit", s’au creiat Breslele. Prin ele a dobândit muncitorimea funcţie naţională, fiind adusă din zonele periferice şi integrată colectivităţii
      Reducând dualitatea „sat şi oraş", s’au înfiinţat Echipele regale, ele ducând lumina acolo de unde vine belşugul.
      Şi conciliind între generaţii, s’a creiat Straja Ţării, — aceşti purtători de eternitate românească, în ţara unită, puternică şi veşnică.
      Armonizând, — Regele creiază.
INTROSPECŢIUNEA ISTORICĂ
      Prin înfăptuirea unirii, integrarea sfărâmăturilor teritoriale, într’o unitate recunoscută politiceşte ca stat românesc, ni s’a părut prea suficientă pentru a mai dinamiza şi rosturile active ale noului stat. Am adunat, de sub pulberea celor trei imperii, drepturile cuvenite şi numai atât. Cărămizi vechi au fost aşezate injformă grămadă lângă o clădire pentru care au sângerat atâţia arhitecţi, fără a ne mai preocupa de legea în virtutea căreia se încorporează.
      Statului îi revine rolul de a fi garantul împlinirii misiunii poporului. Pentru aceasta, e nevoie să se creieze cadrul istoric necesar, — adică acea totalitate de condiţii care fac posibilă afirmarea valorilor naţionale. ;Dela unguri, austrieci şi iruşi, am reluat trei părţi de ţară, — fiecare încătuşată în organizaţii administrative aşa croite, încât f
numai promovarea românismului n’o asigurau. In ţinuturile refăcute de sub prăbuşirile    |
imperiale. — dincolo de cari am întrezărit conştiinţa justiţiei reparatorii, — cadrul istoric a fost înlocuit cu un fals cadru administrativ, destinat să artificializeze viaţa
                                   454
© BCU Cluj
  sufletească, să înfrângă tendinţele sociale şi să usuce stările economice. Luptele din Ardealul Măriei Tereza şi suspinele din colţul de patimi al lui Mateevici, inu sunt decât svârcolirile unei exaltate energii, stârnită să scape din tiparele grele ale sistemelor de artificii.
         Era, deci. de aşteptat ca, lîn România Mare, răsufletul să fie mai liber. Condiţiile muncii şi organizările scopului trebuiau să se pună în situaţia de a lăsa iniţiativele să devină creatoare. Nici stimulările acelei ambiţii distilată calitativ până la sensul spiritual al aspiraţiei nici securitatea acelei linişti, metodic turburată de infiltraţii eterogene; — nimic; organismul şi-a adăogat câteva celule — permanent isvor de infecţie, — alipind ceeace trebuia absorbit şi supraveghind ceeace trebuia integrat.
         Şi mai era ceva.
         Cine pătrunde în ordinea misterelor sufletului colectiv, dă de mituri, idealuri şi iluzii, învederate ca un iniţial angajament către paradisele istorice. Amăgirea fecundă sau punctul de lumină din ceaţa viitorului, antrenând eforturi şi chemând voinţe, poate constitui principiul activ, motorul vieţii şi sensul, desprins de pe bazele lui materiale, ca un avânt fulgerat din aripi şi putere. Fără un ideal din care să decurgă forţe de muncă, fără de o muncă din care să derive merite pozitive, fără de meritul din care reese un bine, viaţa rămâne banală succedare de evenimente nesemnificative.
         Ani în şir, pe covoarele unei iluzorii linişti, — ţesută mai mult din flori juridice şi muşiţele interpretărilor convenţionale,.— traiul a curs fluvial, calm şi lin, garantat de meştera făurire a pactelor şi tratatelor, peste iota de fier a cărora nimeni nu s’ar fi gândit că se poate trece, pe vremea când terorizau, pe harta păcii, maigii care au dispărut. Dincolo de lozincile odihnitoare, există libertăţile temperamentului şi crispările vehemente ale egoismului.                                                    ,
         Istoria se face cu imagini, dar se menţine cu realităţi.
         Şi realităţile dela noi nu au fost prea bune. In timp ce vultaniţele aprige ne pândeau la hotare, înăuntru câmpul social era plutitor spectacol al mişcărilor anarhice. Perindările fără normă, tulburările fără criteriu, înfrâng ordinea funcţiunilor, sparg fixitatea ierarhiilor şi destramă unitatea rosturilor, fără de care ruajul unui stat nu poate continua. Viaţa socială a unui popor, — neorânduit pe bază de diferenţieri de funcţiuni, — devine marea .învălmăşită de imbolduri, capabile de a elabora oricând instinctul insurecţiei, atunci când locuri jinduite nu mai încap lacomele pofte. Oraşele deveniseră, pentru sate, miez de miraj, în felul în care posturile înalte deveniseră, pentru mediocrităţi, zone de fascinaţie. In orologeria funcţiunilor statului, fiecare este un şurub care suportă o energie ce trebuie să se îmbuce armonic în cuplul general; iar marea totalitate solidară a muncii trebuie să înglobeze ritmurile activităţii din melodia colectivă a sforţării unanime.
         Numai de aici se trage mulţumirea fiecăruia. Căci nu există rezultat al muncii care să nu fie recompensat dinspre suflet, măcar cu atât cu câi sufletul a prezidat la obţinerea lui.
         Pe axa idealului, — care este tăria avântului, avântul vârstei şi vârsta sufletului, — e de construit echilibrul statornic al României Noi. Această axă sprijină poziţia noastră istorică, în felul în care coloana muntoasă a Carpaţilor sprijină poziţia geografică. In acest echilibru, visăm vatra nouă de aşezare a ţării ; iar vatra noua sa călească oţelurile voinţei de putere, voinţei de viaţă, voinţei de munca.
         România veche a fost ţara visului şi a idealului.
         România nouă trebuie să fie ţara muncii şi a puterii.
                                                     455
© BCU
  ECHILIBRU ŞI CERTITUDINE
        Există un echilibru între geografie şi istorie, — şi acest echilibru determină o naţiune. Naţiunile sunt rezultatul armoniei dintre pământ şi suflet, apariţia lor fiind împlinirea unui act de justiţie între fatalitatea geografiei şi determinismul istoriei. In acest senz, naţiunile sunt existenţe predestinate, iar conştiinţa naţională se desvoltă din puterea cu care orice naţiunea încearcă a se. sustrage controlului fatalităţii geografice, pentru a se determina istoric. Naţiunile risipesc suflet pentru a menţine pământ şi din armonia dintre amândouă trag forţa care impune idealul, crescut în măsura în cacre creşte flacăra când lasă cenuşa, pentru a dovedi că nu există ţărână unde nu s'a îngropat mult suflet.
        Naţiunea se naşte cu un destin, fiindcă are o misiune. Şi se încorporează într’o forma, fiindcă vrea să se realizeze.
        Apartenenţa spirituală între oameni zămisleşte un colectiv uman, care se desvoltă după dialectica principiului naţionalităţii.
        Acest principiu rezidă în echilibrul dintre forma geografică şi aspiraţia istorică, — coordonate sigure ale destinului naţional.
        Prin geografia noastră, care este una cu istoria noastră, — am fost predestinaţi.
  DESTINUL ROMÂNESC
    . Noi n’am creiat istorie ca să cucerim geografie, ci am risipit cojiştiinfă ca să menţinem pământ. Insulă latină ân ocean de semijnţiii streine, ne-a încins Dumnezeu ţara în centură de ape ,1a mijloc brâul de silex şi cremne al munţilor de piatră, tranşee naturală, inexpugnabilă, inabordabilă, ce se pierde în cercuri rotitoare de podişuri, coame de dealuri şi planele şesuri, până dispar în ape. întâia oară a apărut în istorie o ţară, zidită firesc pe o coloană de piscuri muntoase. De stâlpul clădit al puterii ei, s’a ţinut roiul neamului nostru de nu l-au risipit vânturile turbate încrucişate pe -aici, cum am fost aşezaţi „în calea tuturor răutăţilor”. Din necunoscut punct de continent asiatic, foamea care însufleţeşte vintrele a revărsat atâtea măruntae de neamuri către faima unui imperiu bogat. S’au scurs secole, rămăşiţă după rămăşiţă, până când un condotier sălbatic ca Atiia sau un Gingishan refăceau din sferturi trupul pentru box şi sânge care s’a cunoscut. De-acolo au venit lăcustele, de-acolo şoarecii, de-acolo ciuma şi holera, de-acolo crivăţul. A pătimit un Ştefăniţă-Vodă, a păţit-o un Caragea; ei au murit, dar relele cari au trecut Nistrul s’au spart lângă Carpaţi. Ascunşi în căldarea lor de piatră şi verdeţuri, la un loc cu urşii şi bourii, am aşteptat să treacă blestemul şi am rezistat. O mie de ani, până când se vădeşte ghioaca unui Litovoi sau pasul cuceritor al lui Laiotă, am călit în vizuina noastră plămada, germinând, în bezna evului mediu, — care nu ne-a văzut şi nu trebuia să ne vadă, — fiinţa trainică a naţiei de astăzi.
        Puteau, acum, să vină şi turcii, să cadă Bizanţul, să putreziască, sub sângele vărsat de iatagane, purpurile imperiale şi bărbile prelaţilor lui Paleologu. Eram în putere. Nucleu mic, dar o energie etnică de nedispersat, care aci se înşiruia la Dunăre ca să mai sfârtece câte-un bei şi-o armată sau aci se aduna în munţi ca să scape de pedeapsa perniţă cu spaimă. Dar „salamalec” noi n’am făcut. Au cucerit Yiena, BudaPesta, a fost paşaiâc, Moscul a avut de furcă. Noi salamalec n’am făcut. Ba, câteodată, mai plecam laolaltă cu cruciaţii, înstrunind caii moldoveneşti lângă cavalerii de Malta
                                               456

© BCU Cluj,
  şi bateam aprig ca la Nicopale sau luam câte-un blazon cu stema dela înaltul Scaun ca Ştefan-cel-Sfânt
         Am fost predestinaţi:
         trosniau înohectorile imperiului roman şi, dintre ruine, încercau să se ridice lire noui de viaţa. Se încrucişeau viţe noi de neamuri. Franci, gali şi burgunzi, teutoni, iliri şi saxoni îşi împereehiau viaţă cu viaţă, rodind seminţiile cari se văd astăzi. Ca să aibe răgazul să crească, şi noi fiind înspre facere, — ne-am podit cu suferinţa de a nu lăsa să treacă cutropitorii până ce nu se limpezeşte întunericul din care s’au desfăcut imaginile de lumina ale atator popoare din apus. Şi când ele au fost gata, ne-am retras şi noi în penumbră să ne întărim cheagul naţional. Dar nu ne-am retras din istorie ca să lăsăm altora locul. Este o ofensă.
         Am fost predestinaţi:
         sosia cataracta otomană pentru ruinele altui imperiu. Cenuşa lui, vânturată de copitele cailor, ameninţa să întunece Occidentul, preocupat de exegeze şi credinţe, de arte şi aspiraţii. Sufletul, adunat din transparenţe şi din idealuri, se lăsa avântat de ritmul poesiei sau cadenţa colorii şi, atent cum era la armoniile paradisiace, nu mai ţinea seamă cum vine, din răsărituri, pulberea, pământul şi distrugerea. Dar am stat noi, aici, aspri ca jderii din sălbătăciunile codrului şi n’am lăsat să treacă prăfăraele Tibetului şi nici bezna grea şi densă a puhoaelor.
         Am fost predestinaţi:
         când am avut răgazul, am răsucit nervul suferinţei şi am tors aleanul, coborît în forma, poesiei. De pe vremea adâncirii în munţi, taina sufletului legănat de doruri, a isvodit întâi melodia, aşa sfântă şi clară, a doinei cu volute de ape, de şesuri şi de nostalgie, Cu degete moi am adunat borangicul şi am urzit florile din testemelele fetei frumoase sau am încrustat ciomagul flăcăului chipeş. Meşteşug n’am deprins dela nimeni; coţoarea am smuls-o din nuanţa răsăritului de soare, sunetul din căderi de isvoare, fineţea dela jocul umbrelor şi-al frunzei; şi suntem obişnuiţi să înflorăm discret, ponderat, armonic ca pe cusături, sau pe pervazuri şi să doinim uşor, oa murmurul pădurii şi şopotul undei. Cu valorile noastre, cu darurile şi hărniciile noastre, ne-am dus până în Georgia şi până mai încolo ca pe vremea lui, Matei Basarab şi Vasile Lupu. A fost exod cultural în întreg Răsăritul, teascurile Govorei tipărind, pentru toată Eclesia, sfinte cărţi, cumpănite, în coperţi şi traduceri, de umili călugări de schit şi întărite în peceţi de domni generoşi. Odoarele noastre se duceau la Sfântul Munte, iar Patriarhia — oricât de orgolioasă în iradiaţiunile ei spirituale, — ,se mai deplasa pentru păstorescul scaun al Unui Varlaam, de n’a văzut niciodată Moldova aşa ceremonie de cucernice bisericeşti feţe. Oameni de evlavie şi oameni de danii au ctitorit pravile şi litere de lege, dând învăţătură şi normă; iar câte unul mai aducea meşteri talieni de clădiau semnul aducerii aminte, răstignit pe cruci de mănăstire sau pe mâner de sabie vitează. Imperialismul nostru cultural s’a întins peste tot, îmbogăţind nu numai cu cărţi şi cu daruri, dar şi cu personalităţi de seamă; ruşilor le-am dat pe un Petru Movilă, ungurilor pe un Nicolae Olealhul. Şi am păstrat şi pentru noi: un Caniemir Dimitrie nu este numai eruditul dje atâtea tomuri, limbi vorbite şi cunoştinţe cari-i duseseră faima până la Academia din Berlin a lui Leibniitz; dar este anticipatorul acelei legi de succesiune/a istoriei care a făcut gloria lui Montesquieu, dar el cel dintâi a formulat-o în „Istoria imperiului otoman“. înfăţişată ca o mare dramă antică a unei puteri care se iveşte şi destramă, această carte fixează legea cursului evenimentelor şi depăşeşte, ca prioritate şi concepţie, nu numai pe Montesquieu, dar şi învăţaţi ca
                                                     457
© BCU
   Gibbon care, asupra măririi şi căderii imperiului roman, scrie mult mai târziu. Meritelor lui de învăţat cu vâlvă mondială se datoreşte invitaţia pe care i-o face Academia din Berlin de a scrie despre ţara noastră; şi tipăreşte Descriptio Moldavie şi Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor. Pătrundem, astfel, în cel imai mare for al culturii, adăogind, cu luminile noastre, la marea făclie a spiritualităţii. Aşa s’a întâmplat şi mai înainte cu un Nicolae Milescu, faimos învăţat care, pentru ştiinţa lui, a fost invitat de un Arnold şi Nicole să scrie, în logica dela Port-Royal, capitolul privitor fa ortodoxie ; Enchiridion sive stella orientalis occidentali splendens este certificatul vredniciei româneşti, preponderentă şi strălucitoare, în tot Răsăritul. Ce eram noi pe acele timpuri şi în ce arogantă splendoare înota Apusul? Şi nu erau reclamele de azi, nici circulaţia falselor valori de azi, nici radio, nici puzderii de jurnale cari duc, traduc şi seduc, până peste mări şi ţări. Pe atunci, singurul mijloc de circulaţie era isprava omului, — a omului de ispravă, — care citeşte în calitatea lucrului său şi se impune suind pe silinţa proprie, trăind din ea şi prin ea.
   MIRACOLUL ETNIC
         Silinţa a fost a întregului neam. Miracolul istoriei noastrel rezidă în efortin persistenţei. In tumultul talazurilor năvălitoare, personalitatea etnică şi-a păstrat sâmburul generator, nealterat şi neştirbii, — sâmburul în care avea să se închidă toate atributele eterne ale apriorismului nostru naţional. Prin prelunga besnă a timpilor de mijloc, am străbătut singuri drumul istoriei, — oricât de plin de piedeci şi de năpăs-tuiri. Am răsărit fragment cu fragment sub troenii vremii, până ne-am închegat trunchiul puternic şi armonic de astăzi. Am fost ciopârţiţi, dar sferturile noastre nan putut fi nici stăpânite, nici sufocate. Ne-am ctitorit personalitatea istorică, pe încetul, zidind moleculă lângă moleculă, până la edificiul statal de acum. Domni oâ Ştefan-cel-Mare au restituit posterităţii integral ţarina, iar generali ca Mihai au redobândit ţinuturi. Mersul prudent al istoriei ne-a refăcut geografia; când nu apărea cuceritorul, se ivia, în orice caz, apărătorul.
         Şi -aşa am rezistat. Un întreg mileniu, râvnirile programatice ale vanităţii altora n’au isbutit să ne disolve individualitatea. Iar când au cutezat să colonizeze, i-am prins la mijloc, cum prinde organismul sănătos microbii tuberculozei şi-i învălue în crustă impermeabilă. Iată-i atomi neînsemnaţi în formula istorică a destinului nostru, legaţi împreună şi pierduţi în logica largă şi, fundamentală a noastră a tuturor.
         Ţară întregită, în fruntarii fireşti, ne-a făurit-o visul şi ne-o întregeşte conştnnţa.
         Ţara şi marea putere rezistentă şi dură, aşezată, în cuib de munţi, între ape, îşi împlineşte rostul precis de străjer de ger al latinităţii la hotarul de jar dintre cardinale. Se vor isbi mulţi peste capul nostru, dar nu peste munţii noştri. Nici un neam nu s’a putut lăţi peste noi şi nu ne-a putut stăpâni niciunul; nici un imperiu nu ne-a cucerit şi nu ne-a putut impila niciunul. Dincoace de Nistru, tătarii au năvălit, dar peste Nistru, noi români avem; dincoace de Dunăre, slavii au năvălit, dar dincolo de Dunăre, noi români avem: dincoace de Tisa, maghiarii au năvălit, dar dincolo de Tisa, noi români avem. Iar când a fost vorba, la 1918, să treacă în Europa spiritul Asiei, — mentalitatea obştei, a devălmăşiei, a colhozului, — l-am respins peste Nistru, iar şuviţele scăpate în Apus, le-am înăbuşit la Budapesta pe turnurile căreia am înfipt puternic fanioanele latinităţii.
         Am afirmat, adică, misiunea noastră, impusă de personalitatea pământului nostru
   *w,- « , n.. ,                      ,
   şi de structura sufletului nostru. Armonic e pământul, cumpănit suîkwl. Pământ şi naţiune, suflet şi conştiinţă, deopotrivă întărite şi desvoltate, sunt destinate să creeze o cultură de stil şi formă nouă.
  DIGUL NAŢIONALITĂŢII: ŢARINA
               * * *
        Dar pentru a menţine poziţia noastră, imperativul sever naţional impune consolidarea. O puternică unitate morală, animând valorile idealului îmlăuntrul celei mai definite personalităţi geografice, —ea determină vocaţia noastră istorică. După Ştefan cel Sfânt, a părătorul şi Mihai Viteazul, cuceritorul, destinul cere, în logica lui, fapta vrednică şi ostenitoare a M. S. Regelui, consolidatorul.
        Trebuie să renaştem naţional la misiunea noastră şi, organizaţi contra asalturilor decisive, să rămânem tranşeea inexpugnabilă a latinităţii.
        Zidindu-ne soarta în pisc de munţe, aşezat în centură de ape, între două zări, două hotare, două lumi, — suntem: predestinaţi.
        Pericolul se urzeşte pretutindeni, venind din nenumărate puncte de elaborare, situate în colţuri de sbuciumat continent, unde popoare, cu merite certe, frământă orgoliul şi misterul, dreptul şi soarta, cari în fond, fac tina. Sunt, deci, din .nou clătinate pârghiile civilizaţiei, devastată de gurile de tun, iar turma ecumenică, terorizată de panică, goneşte sub văzduhul întunecat de fantomele morţii.
        In astfel de vremi, de împrejurări, de primejdii, — din nou se ridică problemele ţării, ţarinii, ţăranului.
        In a tari momente, Dumnezeul popoarelor se apleacă să menţină numai acel neam care, din suflet şi ţarină, din destin şi pericol, zămisleşte o singură forţă.
        A ţăranului e ţarina şi ţarina e ţara şi ţara e a Domnului. Dator e să se apere, apărând ţara, ţarina şi Domnul. Virtutea strămoşilor, probată în toiul măcelului, în riscul puhoaielor, creşte când svonul neliniştitor se apropie.
        Oricari ar fi intenţiunile celorlalte state, România nutreşte sincer dorinţa de pace. Epoca decisivă a consolidării evoluiază în ritm grăbit, iar năzuinţele nu se avântă dincolo de limita eternă a fruntariilor naţionale. Punem, în elanul aspiraţiei noastre, credinţa în muncă, iar munca o aşezăm temei tăriei ţării. Din besna verde a satelor, eforturile trudei răsbat până sus în piscul trăiniciei statului, iar ţarina, frământată adânc ;cu plugul, trimite, din anotimpul care începe,* solia voioasă a roadei viitoare. Sufletele caută să sie adune în silinţa care aşează, sub tutela poruncilor mari braţul înarmat. Căci cine iubeşte adâncimea brazdei, ţine, cu orice preţ, şi la răzorul ei. Violenţii răsboinici n’au fost niciodată nomazii, — agresivi mercenari ai salariului, —1 ci roboţii câmpului carii mângâie cu palma linia lînvrâstată a generozităţii pământului. Ca el, puternici şi robuşti, răbdători, şi tenaci, pot ridica digul ţarinei în faţa piramidei baionetelor.
        Singuri ne-am făurit soarta, ctitori semeţi de putere, libertăţi şi tradiţie, concentrate în Domn, în ţară, în ţarină, din veac îndepărtat.
        Unitatea noastră morală e zidită pe forţa elementară a conştiinţei de «ţarină şi de hotar. Fiindcă fixăm hotarul năzuinţei noastre, acolo unde se întinde ţarina răsturnată de cântecul muncii strămoşilor; şi unde este statornicit acest hotar, acolo închegăm blocul îndărătniciei viteze, zidărind zona rezistenţei naţionale.
459
© BCU Cluj
  LOZINCA REGALĂ: PRIMATUL FRONTIERELOR
        In ceasul hotărâtor, monarhia activă, animă valorile rezistentei naţionale. Vizitele făcuse de M. S. Regele în mijlocul armatelor de pe cele trei graniţe, dovedesc odată mai mult caracterul esenţial al Dinastiei, rezumatdare de veşnicie românească. Splendida tradiţie voevodală însumează senzurile adânci ale acestei trainice legături care a format fondul de totdeauna al neamului nostru, venerator al Tronului şi ostenitor al credinţei în muncă. Ţarina şi ţăranul reprezintă o dualitate la fel substanţială ca şi echivalentul cuprinzător1 între Domn şi moşie. Hotarul se găseşte acolo unde a aşezat întâiul semn săgeata oşteanului şi a tăiat urme spada Domnitorului; se găseşte acolo limita până la care spaţiul a putut fi umplut, eu avânt creator, de vrednicia neamului.
        România stă înlăuntrul drepturilor ei naturale şi nimeni nu o poate expropria.
        „Mai întâi frontierele“ ■— iată axioma istoriei noastre.
        Prin acest adevăr am învins, vom învinge, nestrămutând voinţa noastră de a ne înveşnici în succesiunea timpului istoric, ca o prezenţă mereu fecundă, etern vie, deplin afirmată.
        O frontieră nu este numai limita netă care separă între ţări; mai înainte de toate, frontiera înseamnă nivelul până la care se ridică sufletul naţional şi se menţine conşiiinţa istorică a unui popor. Pământul are personalitatea lui, — firesc sălaş care păstrează inalterabilă personalitatea naţională. In armoniile formaţiunii teritoriului locuit sunt adâncite legăturile cari ţin, dârz în faţa destinului, neamul zidit aci din veşnicie. Omul este strâns legat de pământ şi seamănă cui el; îl frământă cu iubirea muncii lui, scormonind fertilităţile meni|te să crească în pâinea îndestulătoare de fiecare zi. Acolo, unde sunt îngropate epitaf ele şi semnele amintirii, — acolo se găseşte ţelul de chemare şi de nostalgie care solidarizează eforturile însumate creator. Vrâştele pământului se îngrămădesc odată cu vrâştele vieţii: se adaugă faptă la faptă până se întrupează o tradiţie, iar tradiţia devine ereditatea naţională care, dela pârâul sângelui, trimite ecouri! până la nervura fină a sufletului veşnic în mişcare. Energia constructivă umple stupul teritoriului şi, din forfota muncii, însoţită de cântecul vieţii, se desluşeşte graiul mărturisitor al prezenţei fecunde şi al permanenţei care ia caracter de apriorism naţional.
        Peste» aceasta dacă poţi să treci, şi numai în urmă să ştirbeşti frontierele. Că ele reprezintă dimensiunile pe care e ctitorit destinul unei naţiuni, care numai dacă nu umple cu suflu creator spaţiul naţional, — numai atunci — lasă goluri pentru a năvăli curenţii pretenţiilor de aiurea.
        Esenţa vitalităţii româneşti este mai tare decât însăşi vatra pe care ard forţele de acum şi a avut, în frenezia ei izbucnitoare, atât rod că s’a întins şi pe pământuri streine. Dincolo de graniţele noastre fireşti, masse compacte de români, — de aoelaş grai, vibraţie şi suflet, — mărturisesc de vremea când bunii, străbunii şi cu voevozii şi-au lăţit stăpânirea până unde a putut menţine sabia vitează.
        România modernă nu este confecţionată prin generozitatea vreunor dibaci; tic-luitori de tratate, ci a crescut impetuos din crâncena voinţă românească, ale cărei rădăcini se pierd în acea unitate originară care a făcut, prin pulberea mileniilor, puterea dacică. Pământul acesta este dospit de româneasca nostră fierbinte vrednicie şi prelucrat de ea în forme la oare pentru nimeni, pentru nimic, nu putem renunţa.
        In momentul acesta de grea cumpănă, România renăscută şi consolidată, respectă dogma sacră a religiei naţionalităţii: primatul frontierelor.
                                                 460
© BCU Cluj
    SĂ VENERĂM FĂURITORUL
          Un sentiment de adancă recunoştinţă însufleţeşte, astăzi, poporul românesc pentru Suveranul său.
          Dinastia rezumă naţiunea, însumând, într’o indisolubilă, unitate, factorii creatori ai istoriei. La capătul acestui ciclu istoric ale cărui ritmuri se succed cu atâtea pericole, dăm de puterea spirituală a Suveranului nostru. Dacă în clipa de acum suntem feriţi de primejdie şi nu ne-a prins vârtejul fatal al evenimentelor, să fim recunoscători M. S. Regelui. Călăuzit de imperativul sever al primatului patriei a încins hotarele ţării în orizonturile vigilenţei Sale şi le-a păstrat neştirbite.
          „A menţine înseamnă a creia“.
          A ereiat, mai întâi, acea unitate morală a ţării, dela solidaritatea şi limpezimea conştiinţei căreia se traig trăinicia şi stabilitatea.
          A pus ordine în gândurile fiecăruia şi ierarhie în actele lui, fixând principiul de pedagogie naţională care începe astfel:
          Mai înainte de toate munca, fapta pilduitoare, credinţa.
          A ridicat la rangul de normă riguroasă orgoliul naţional stimulând poporul să se aplece asupra lui însuşi şi, printr’un act de introspecţiune severă, să aprecieze puterile lui creatoare.
          A dat tineretului un ideal şi l-a învăţat să cheltuiască muncă pentru înfăptuirea acestui ideal, obişnuindu-1 să ştie că nu poate preţui mai mult decât visul pe care-1 poartă cu el.
          Astăzi, România, ţara muncii şi a puterii, are tărie înlăuntru şi se bucură de prestigiu în afara. Am devenit factor primordial în desfăşurarea forţelor umane din această parte a continentului în echilibrul ce trebuie păstrat, prezenţa noastră e hotă rît oare.
    LOC ŞI NUME IN CREŞTINĂTATE
          M. S. Regele este cel mai învirtuat Suveran din câţi s’au urcat, vreodată, pe tronul unei ţări. însuşiri de inteligenţă scânteietoare, prinzând, în rostul ei intim, o realitate; însuşiri de voinţă, modelând, jîn legea tare a efortului ei, cadrele realului; însuşiri de talent ,animând resursele spiritului; — toate la un loc, definesc o personalitate puternică, imprimând vibraţiile vieţii statului, ritmurile vieţii ei lăuntrice.
          Gândind, — ca odinioară voevodul viteaz: „ain luptat să am şi eu loc şi nume în creştinătate" — Suveranul ţării a adus legea fundamentală, menită să restaureze armistiţiul psihologic.
          A râvnit să aibă stat puternic şi temut, gata să aţină oricând calea năvălitorilor ce-i jinduiesc bogăţiile. Ţara se reazimă pe munca, cum se reazirnă copacul pe rădăcinile lui. Şi cum cu rădăcinile suge din pământ hrana fructului gustos şi dulce, la fel copacul ţării suge din muncă hrana lui de creşte. De când se tot agită omenirea şi se pregăteşte cu maşinile răspânditoare de moarte, înrăiţi între olaltă, nu observam ghionoaele cu aripile întinse pentru sboruri de pradă.
          Fără de unirea sufletească nu e cu putinţă unirea teritorială. O unitate morală primează, totdeauna, unităţii naţionale. Fiindcă, pe lume, toate se trag dela suflet, ■— dela aceasta inabordabilă taină care prezidează murmurul vieţii omeneşti.
          Mai înainte de lupta prestigiilor, trebuie întărit prestigiul păcii.
          Suveranul râvneşte să impună, între hotarele de ape ale ţării, blocul energiilor naţionale cari, rezemate pe coloana muntoasă ce străbate teritoriul, să redea ţinuta falnică şi prestanţă a unui popor demn, — prin virtuţile lui, prin posibilităţile sufleteşti şi materiale, — să joace rolul de necontestată preponderenţă istorică.
                                                  461
© BCU Cli
lui
   reprezentăm o nouă ;v alo are umană
         Ordinea întronată a devenit la excepţional fecundă. Fiecare e la datoria lui, la rostul lui. A fost desrobită naţiunea de sub miasma tuturor pretinselor flori care refuzau să crească decât pe unde a crescut pustiul şi lava. Nu mai sunt pline uliţele satului de liote şi de chiote oe-au .însoţit cândva sarabandele; nu mai adastă pe marginea şanţului limuzinele în care zac prăbuşiţi latifundiarii voturilor. Şi nici stăpânul nu mai aleargă pe culoarele instituţiilor cu mapa încărcată de cereri, nu mai are scara casei roasă de tălpile solicitanţilor şi nu-şi mai potriveşte duminical elaesoanele ţipătului ca să bată în convingerile cetăţeanului .
         Aceasta a fost cândva.
         A fost cândva, dar nu în România Lui.
         Acum e râvnă şi putere, e muncă şi orgoliu, e spor şi grandoare. Ne admira străinii, se tem vecinii. In ansamblul vieţii internaţionale, integrăm efigia virilă a forţei care se impune.
         S’a petrecut o răsturnare a sufletului, răscolit în totalitatea factorilor lui de puteri creatoare. Nimic n’are valoare dacă nu bate un sufleţ şi dacă, în suflet, nu vibrează senzurile înalte cu care se construesc preţuirile istorice. E bună energia ca suport al muncii şi munca e bună ca senz al vieţii; dar munca se poate risipi, iar energia — ca orice forţă — se destramă. Ele fac permanenţa istoriei şi sunt măsura energiei neirosită în zadar. Valoarea nu este altceva decât sinteză activă dintre forţă şi ideal, dintre muncă şi scop, dintre energie şi direcţie.
         Şi omul e isvorul valorii.
         Astăzi, admirându-ne străinii, ei nu respectă numai munca, roboteala, rezultatele oricât de meritorii.
         Respectă mai ales, sufletul care prezidează munca şi admiră bucuria folosului obţinut.
         Fiindcă acest suflet reprezintă o nouă valoare umană.
   ISVORUL PUTERII NAŢIONALE
         Adică, — un isvor al puterii pentru o nouă ordine naţională.
         Altul e relieful vieţii în România Lui.
         S’a lucrat mult în ultimul timp. Un plan de arhiteoturare nouă a ţăriii a ordonat materialele vieţii în structură proprie românească, organizând nu numai urzeala interioară a realităţilor naţionale, dar şi înţelesul istoric al neamului.
         Axul pe trăinicia căruia s’a clădit întreg eşafodajul de forme noui nu este nici corporaţia (moleculă economică), nici grupul (concept colectiv) nici individul (atom izolat), ci funcţiunea, considerată esenţă activă a dinamismului statului modern.
         Această funcţiune rezidă în armonizarea dualităţilor, fie că termenii dualităţii erau feluriţi şi anume:   „ţăran-intelectual”, „sat-oraş“, „merit-muncă“, „tânăr-
   bătrân“, etc.                                                    1         i
         Până a fi fost de a se întrupa intuiţia Suveranului, realitatea naţională a dualităţii dintre ţăran şi intelectual se caracteriza printr’un raport de exterioritate reciprocă. Intre ţăran şi intelectual se aşezase aceiaş distanţă socială comparabilă cu diferenţa dintre rădăcină şi corolă. Se pierduse din vedere că în fiecare sună aceiaş obârşie, puternică şi pură, cum sună în volumul apelor, limpezimile isvorului. Lozinca regală, din înţelesurile căreia s’a croit ţara nouă, a sunat aşa: înapoi la isvoare.
         „Satul e matca” — a spus Suveranul.
         A precizat, astfel, legătura dinamică şi creatoare ce trebuie să existe între fac-
                                                462
© BCU
    tarii naţionali de întâi ordin şi din; substanţa acestei legături trebuiesc trase firele de ţesătură nouă a orânduielilor ţării. In această legătură se află un înţeles, — anume: armonia şi cosirucţia. Nu e cu putinţă construcţie fără armonie; nu numai în desfăşurările logicei sociale, — dar în orice domenii; în care s’amestecă voinţa umană, ţintind scopuri şi tinzând către scopuri
    RIDICĂM DRAPELELE
          Pentru România Regelui Restaurator, — una, puternică şi veşnică, — ridicăm drapelele.                                                ,            i
          Pe pământul nostru binecuvântat, holdele cresc ţepoase cât trestia înaltă. Masa lichidă a petrolului se lăţeşte, pe sub straturile sedimentate, interminabilă. Pădurile falnic urcă în tării. Peştele putrezeşte pe nisipuri, aruncat de duşmănia valurilor. Aurul, — plaje călătoare, — aleargă printre oglinzile de cristal ale Crişurilor şi Târna velor.
          Şesul cu lanurile, munţii cu podoabele, apa cu belşugurile, ale noastre sunt, dar mult jinduite, —
          ridicăm drapelele!
          Să nu ne înduşmănim, să nu cârtim, să nu sfidăm, să nu ameninţăm. Peste pasiunile de o clipă, cari cu clipa vin şi cu ea se duc, să avem prezentă în minte imaginea suferinţelor de odinioară.
          Naţionalismul nostru trebue să fie legat de ţâşnirile pământului şi de vigoarea idealului. Numai aşa merită numele de patriotism. Un munte care rezistă, o apă care împiedecă, o ţarină care hrăneşte, — acestea fac parte din patrie şi ele definesc naţionalismul; o conştiinţă care s’agită, o vrere care animă, o solidaritate care impune, — acestea fac parte din naţiune şi ele definesc patriotismul.
          Pământ şi naţiune, sânge şi conştiinţă, —
          ridicăm drapelele!
          Sar talazurile albe ale apelor albe şi se împreună cu clocotul amar al petrolului negru, zilnic vărsat pe gura de fier a sondelor din ficatul pământului. Până la energia desprinsă din ţesuturile vii ale ţăranului, — acelaş murmur neîntrerupt de bogăţii fluide.
          Ştim să punem pe cap cununa biruinţei sau coroana de spini. Când simţim că primejdia se apropie, nu descurajem. Ţintuiţi pe laviţa chinurilor, cu ochii fixaţi în vagul vaporos al viitorului, cerşim, dela Dumnezeul popoarelor, îndurarea care mântue. Pentru acest pământ şi această naţiune, conştiinţa părinţilor noştri a împins la vărsările de sânge închegate pe linia eternă a frontierelor.
          Bloc compact, am stat moleculă de voinţă lângă moleculă de voinţă, şi perfecta noastră splendidă unitate morală, a făcut cu neputinţă avalanşa ispitei. Nimic nu ucide mai uşor ca principiul înfrângerilor sădit în tine. Tăria duşmanului stă în slăbiciunea ta proprie, Norma presiunilor, dislocând pe linia de rezistenţă cea mai, slabă, prezidează în istorie succesul.
          Nucleu activ şi coerent de simţăminte şi porniri, trebue să generăm întâia linie de rezistenţă în faţa cordonului de priviri piezişe şi pizmaşe.
          A sosit ceasul armistiţiului total şi categoric, când sufletele se caută la obârşia străveche a liniştii şi se recunosc de o esenţa, în unitatea primordială din care s’au desprins.
          Peste desagregarea trecutului, evoluiază în sărbătoare conştiinţa viitorului.
          Aceasta o datorează ţara numai puterii Suveranului ei.
                                                   463
© BCU
                   SĂRBĂTOAREA ARDEALULUI
                                   DE
                            NICHIFOR CRAINIC
       Omagiind pe Majestatea Sa pentru întâiul deceniu de domnie, ne aducem totdeodată aminte că, dincolo de munte, Transilvania credinţei străbune tră-e.şte un moment festiv de vibrantă solidaritate in jurul marelui ei păstor duhovnicesc, mitropolitul Nicolae Bălan. Se împlinesc, în ziua de Rusalii, douăzeci de ani de când obştea ţârii liberate, dintre Tisa şi Carpaţi, l-a ales şi l-a înălţat pe jilţul glorios al lui Şaguna, Rare ori un om a răspuns cu atâta pasiune fierbinte, cu atâta înţelegere profundă, cu atâta demnitate luptătoare soliei ce i s’a încredinţat.
       In mitropolitul Nicolae, ortodoxia de peste munte şi-a regăsit forţa care s’o ridice din umilinţele trecutului; românismul de-acolo a căpătat un şef spiritual unanim recunoscut; iar Tronul României unul dintre cei mai neclintiţi stâlpi ai tăriei sufleteşti.
       Om de cultură filosofică europeană şi de adâncă teologie răsăriteană, mitropolitul Nicolae uneşte în personalitatea sa puterea de cugetare şi puterea de acţiune, care fac dintr’o păstorie, înţeleasă de obiceiu decorativ şi figurativ, o mare epocă de creaţie, desăvârşit orientală în cadrele Bisericii şi ale românismului. Lui i se datoreşie acea puternică mişcare intelectual-religioasă, care a făcut din:Sibiu un centru de iradiaţie u culturii ortodoxe; lui i se datoreşie acel impuls gigantic, fără pereche, de a construi în toate oraşele liberate catedrale măreţe, iar în sate biserici cum nu cunoscuse umilinţa veacurilor trecute; lui i se datoresc acele vaste organizaţii social-religioase în care încape toată viaţa transilvăneană, dela cărturari până la ţărani; lui i se datoreşie duhul general pe temeiul căruia s’a unificat Biserica României Mari.
       Înzestrat cu darul scrisului lapidar şi al oratoriei cuceritoare, mitropolitul Nicolae e de douăzeci de ani purtătorul de cuvânt al credinţei noastre unanime în toate problemele grele şi în toate momentele hotărâtoare ale ortodoxiei româneşti. Soluţiile formulate de dânsul, care vin din studiul minuţios şi din chibzuială îndelungă, sunt a doua zi soluţiile întregei Biserici. E capul care gândeşte pentru toţi şi braţul care lucrează în tocul multora. N’a fost nevoie să şea dă pe scaunul cel mai înalt ca să-i vedem fruntea pe deasupra tuturor: De aceea, respectuoşi faţă de rânduiala ierarhică, ne-am arătat cu atât mai fericiţi când, sub simbolurile ei, am găsit realitatea corespunzătoare a valorii personale.
       Cei douăzeci de ani de păstorie ai mitropolitului Nicolae sunt tot atâtea vămi ale încercărilor bărbăteşti trecute din biruinţă în biruinţă. Ale Ardealului sunt aceste biruinţă Şi nu mai puţin ale întregei creştinătăţi româneşti. De aceea, dincolo de marginile locale, momentul sărbătoresc dela Sibiu se lărgeşte într’o semnificaţie unanim ortodoxă şi românească.
 ANUL XIX. — Nr. 6.
464
IUNIE 1940
M. S. REGELE
© BCU Cluj
PALATUL REGAL
FAŢADA PRINCIPALA
                                                                                                                  © BCU Cluj
GÂNDIREA
PALATUL REGAL                        FRAGMENT DIN FAŢADA PRINCIPALĂ
                                     GÂNDIREA
© BCU Cluj
n î
PALATUL REGAL                                                                 SCARA DE ONOARE
                                                                                                            © BCU Cluj
GÂNDIREA
MB»
1*1
     ' <•■■..*= , *■' /
   - Ai; •   '—      :■/ V7*3Hk.- . ;           '

PALATUL REGAL
SALA TRONULUI
GÂNDIREA
© BCU Cluj
PALATUL REGAL
GÂNDIREA
TRONUL
© BCU Cluj
PALATUL REGAL                                        SALA TRONULUI
                                    GÂNDIREA
© BCU Cluj
PALATUL REGAL                                                               SALA TRONULUI
                                                         GÂNDIREA
© BCU Cluj
     
     
     
     
11   
1  / 
PALATUL REGAL
GÂNDIREA
SALA TRONULUI
PALATUL REGAL                              VESTIBULUL SCĂRII GALBENE
                                     GÂNDIREA
© BCU Cluj
PALATUL REGAL                                                     TEATRUL : PANOU DECORATIV
GÂNDIREA
© BCU Cluj