u i.yj nt/- - ANUL XIX —Nt. 5 • MAI 1940 SUMARUL: DESPRE LIMBĂ ŞI COLOARE TH. CAPLDAN : Limba noastră naţională . . . . 337 RADU GYR : Din ciclul neamului — poesii — . . . 345 I. GR. PERIEŢEANU: Adorare................348 VICTOR PAPILIAN: Pedeapsă.................349 GEORGE DUMITRESCU: Poesii.................366 ŞTEFAN BACIU : Sonete.....................367 FRANCISC ŞIRATO : Pictorul Ştefan Luchian . . 369 VLAICU BARNA : Poesii................... . 375 D. CARACOSTEA: Expresivitatea limbii române . . 376 IDEI, OAMENI, FAPTE GEORGE DUMITRESCU: Două centenare literare . .391 MARIANA IONESCU: Imperialism ortodox . . .392 CRONICA LITERARĂ PAN. M. VIZIRESCU : Gh. Vrabie: Gândirismul . . 394 MARIELLA COANDA : Alexandru Marcu : Ugo Foscolo 396 CRONICA PLASTICA LUCREŢIA MIHAIL-SILION: Teodorescu-Sion . . 398 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: „Gândirea" şi arta plastică . 399 REPRODUCERI DUPĂ TABLOURILE LUI ŞTEFAN LUCHIAN >' ■ '• : f1 EXEMPLARUL 30 LEI © BCU Cluj LIMBA NOASTRĂ NAŢIONALĂ — NEOLOGISMUL ŞI TENDINŢELE EI ACTUALE — DE TH. CAPIDAN ' •Astăzi limba noastră sie găseşte într’un .stadiu, oare nu permite să ne gândim numai la ceea ce a fost, dar şi la ceea ce va ajunge în des voi tarea ei viitoare. In consecinţă, plecând dela starea ei actuală, preocupările noastre vor triebui îndreptate în această direcţie, mai ades că până acum, din cauza începuturilor, toate cercetările noastre au fost dominate de chestiuni cu caracter aproape exclusiv genetic. Prin aceasta, fireşte, nu vreau să subestimez valoarea acestor lucrări care erau atât de necesare şi la realizarea cărora am contribuit ou toţii. Ţin numai isă afirm că istorismul limbii a preocupat atât de mult pe filologii noştri, în cât nu s’a făcut aproape nicio încercare de a privi limba sub celelalte aspecte ale sale. Dacă, în stadiul cercetărilor iniţiale, principiul tradiţional de înrudire oonstituea oarecum steaua călăuzitoare în toate investigaţiile noastre, astăzi, oricât de scumpă ne-ar părea ideea de descendenţă, privirile noastre irebuesc îndreptate în direcţia acelor tendinţe, oare domină formele actuale ale (limbii noastre naţionale. Orice limbă vorbită este stăpânită de anumite tendinţe, care provoacă tot felul de schimbări. Unele din aceste tendinţe se moştenesc, altele însă se nasc în cursul desvoltării, sub impulsiunea unor factori interni sau externi. Este destul să ştim că, pe temeiul acestui principiu, oricare ar fi faza în care se găseşte o limbă, ea reprezintă, cu anumite modificări, continuarea fazei precedente. Astfel, limba noastră, care reprezintă o formă nouă a limbii latine, păstrează anumite tendinţe moştenite deda aceasta, dar oare în fond. vin din limba iindo europeană, din care derivă limba latină. Aceasta probează că, sub raportul structural, limba noastră nu reprezintă numai o formă a limbii latine, care s’a vorbit cu două mii de ani înainte, ei este continuatoarea limbii indoeuropene, oare s’a vorbit cu trei milenii şi mai bine înainte de limba latină. Astfel, la noi, în fonetism, o tendinţă generală este de a nu pronunţa consonantele finale la sfârşitul cuvintelor latineşti. Ea se continuă şi astăzi în cuvintele româneşti. Aici nu discutăm cauzele care au determinat producerea acestui fenomen. Ceea ce interesează în primul rând este să ştim că această tendinţă este străveche, întru cât sie arată în cele mai multe limbi indoeuropene. O altă tendinţă tot atât de veche la noi, de astă dată din domeniul morfologiei, este pierderea cazurilor la flexiunea nominală. Fenomenul se arată în latină şi greacă, însă impulsiunile au plecat tot din* indoeuropeană. In fine, există tendinţe în limba noastră care nu pot 33 33 7 © BCU fi urmărite în desvoltarea istorică a limbii (latine. Astfel, la moi, se arată tendinţa de a pronunţa, în unele împrejurări a latin ca ă, care constituie partea cea mai caracteristică din structura limbii noastre. Ea se găseşte şi la Albanezi eu o răspândire mai mare de cât la noi, ceea ce probează că originea ei trebue căutată în substratul traco-iliric. Partea care interesează cercetările noastre din acest punct de vedere este, că iimpulsiunile pentru anumite tendinţe pot veni din mai multe părţi, dând naştere la particularităţi în limbă ce nu pot fi explicate prin comunitatea de origine. In cazul acesta, alături de tendinţele care apropie graiul nostru de limbile romanice, există altele care îl pun alături de limbile balcanice. Se întâmplă câte odată ca ele să iasă din sfera (unor uniuni linguistice mai restrânse. Astfel, la noi, fenomenul alterării labialelor care se arată în partea apuseană a dialectului dacoromân şi lipseşte în limbile balcanice T) reprezintă o particularitate foarte caracteristică diin marea uniune eurasiana 2). Plecând dela constatarea că la formarea limbii noastre naţionale impulsiuniie generatoare de atâtea tendinţi ne-au venit din imai multe părţi, dar mai ales din mediul sudest-european, este interesant să urmărim un moment evoluţia ei mai nouă, ce a urmat odată cu desvoltarea celorlalte limbi balcanice. In Balcani, tendinţele pentru cultivarea limbii materne s’au ivit târziu şi în împrejurări deosebite de acele oile popoarelor occidentale. Totuşi ele an izvorît din aceleaşi impulsiuni, îndată ce sufletul naţiunii începuse să recunoască în limbă una 'din manifestările naţionale cele mai 'evidente. Insă, în Occident, în vreme ce acest fenomen a evoluat pe cale naturală, din necesităţi pur culturale, în Balcani el a fost determinat, în parte, şi de interese politice. De fapt, aceste interese n’au lipsit nici în Occident. Astfel, la Francezi, începând dela renaştere până târziu de tot, grija pentru unitatea şi înobilarea limbii a constituit o îndeletnicire naţională dar nu mai puţin şi una de stat şi politică. Statul, sub înalta ocrotire a regilor, s’a ocupat cu organizarea limbii naţionale într’o formă cât mai unitară. Mai târziu, această acţiune pentru unitatea limbii a fost 'dusă atât de departe încât, în 1790, Adunarea Naţională s’a văzut nevoită să adreseze tuturor provinciilor o proclamaţie, î,n care li se recomanda să părăsească graiurile locale, care continuau să reprezinte resturile sclaviei şi tale feodalităţii perimate („derniers lambaux decă la fiecare pulsaţie inima lui lovea cu doua bătăi ca şi cum ar fi avut două vârfuri. * * * Oare să fi fost adevărat? Nu cred decât în simţurile mele, ele nu mă mint... altfel tot sistemul meu filosofic, întemeiat numai pe concret, măsurat şi determinat, s’ar nărui şi odată cu el toată tăria, tot rostul meu de aj fiinţa. Or, pulpa degetului arătător păstra net amintirea celor două vârfuri de inimă. Dar pe vapor se petreceau şi alte minunăţii. De pildă, cu neputinţă să prind ora oficială, transmisă cu atâta statornică credinţă fde bunul Radio-România, de câte 356 © BCU Cluj. . ori lângă mine se găsea Zătreanu. Şi alta... de câte ori porneam să explic sau să justific ura împotriva lui Cosmuţ, marea însăşi parcă-mi sărea într’ajutor cu isonul ei tumultuos. începea să se agite, să se înfurie, să se răzvrătească. Oare căpătasem putere de magician, eu, scepticul, necredinciosul, partizanul exclusivist al materialismului absolut?.... — Doctore, se anunţă clipa cea mare... Trebue să-ţi vii în fire, să te pocneşti... Era Zătreanu. De data asta,, eu priveam în largul mării peste parapet; de data asta, eu o întrebam prosteşte, ca pe o fiinţă vie, dacă îmi este aliată sau duşmană... Dar apariţia lui (Zătreanu, cu vorba lui blajină şi acea siguranţă aproape mistică, mă iscoase din fire. Ce se petrecea oare în creierul meu sănătos? Ce persepeetive mă aşteptau, lăsându-mă pradă propriilor mele halucinaţiuni... sau, şi mai prost, visurilor unui poet?... — Ascultă, Zătrene, eu sunt sigur ca nu voiu pier,. .. îi răspunse,, cu necaz în- desat. Căci, va să mă realizez aci, pe pământ, nu în altă viaţă, chiar dacă acea viaţă e veşnică.... < , j , ' . |!, i Dar vorbeam parcă în virtutea celor ştiute mai înnainte. Acum, mintea mea îşi pierduse rânduiala. Fiindcă îi uram prea tare, fiindcă îl juram ca pe o piedică răsturnată în calea mea. Departe, în zare, apăruse un stol alb de pasări, un (.semn de pace, de fericire, născut parcă din împreunarea mării cu cerul, un ison imaculat vorbei lui Zătreanu. Şi în aerul irizat, alte imagini şi mai albe, şi mai luminoase: ţinte de argint (în brâul orizontului, aerul tremurător ca un frunziş de plopi sidefii şi pe boltă, umbre albe ca ale unor aripi de heruvimi. Cu o mare opinteală a sufletului mă desmeticii. Doar eram un ins înarmat. Scepticismul taie ca un scalpel şi destramă ca o lanţetă. Căci tovarăşul meu minţea. Există o farsă a iubirii integrale, un sistem comod al superiorităţii fără nicio sforţare (şi( o comportare totdeauna profitabilă, cea a moralei din vârful buzelor. Gândurile astea umpleau toată făptura mea de o bucurie nestăpânită. — De altfel, mă îndoiesc de sinceritatea dumitale. El, aproape involuntar, îmi prinse mâna. — Pune aici, pe inima mea... Eu rânjii satisfăcut. — Ştiu... Iţi cunosc beteşugul. Ţi l-am dibuit într’un .moment de transă. Ai două inimi contopite în inima dumitale... dar nu e ce crezi... nu sunt inimile din poveste... — ?.... Printr’o sforţare extraordinară a minţii'mele, repezită tocmai în primii ani de facultate, îmi amintii de procesul ciudat de desvoltare a inimii în viaţa embrionară. — Ai un viciu de desvoltare... Ţine minte dela mine... inima provine din doi muguri... Şi continuând să rânjesc mai mult în suflet decât pe chip: — Ai rămas ca în pântecele mamei... redus doar la valori embrionare... Dar minţeam cu înverşunare, căci frumuseţea lui Zătreanu se întemeia mai cu seamă pe putere şi bărbăţie. Acum i-oi prindeam în întregime: avea ceva din puritatea statuilor greceşti. Prin gesturi, atitudine şi mişcări, îmi amintea de Discobol. Chipul lui era atât de alb ca şi cum nici soarele, nici ploaia, iniei vântul nu l-ar fi atins vreodată. Părul blond, ondulat, cădea pe o frunte largă, uşor boltită, minunat de curată, fără niciun creţ, fără niciun gheb osos, plutind parcă pe arcurile sprâncenelor. 357 © BCU Nasul era drept, puţin adâncit la rădăcină, şi ocini de coloarea orizontului, (când azurii ca cerul, când verzi ca marea liniştită. — Doctore, ne aşteaptă veşnicia poate... Cum te prezinţi în felul acesta la porţile ei? • ,/: ţ — Nu, nu... ţipai eu şi în patima mea simţeam din ce !în ce desnădejdea luptei. Mă aşteaptă porţile bordeielor... — Doctore.. — Fiindcă n’am terminat povestea mea... Pe fata duşmanului meu va s’o găsesc într’un bordel. Trebue. Tatăl în puşcărie, mama la casa de nebuni... şi ea în bordel... De aceea la fiecare escală cobor şi mă afund în toate cartierele imunde... Nu e aici vreo fată cu numele de Angela Cosmuţ?... Şi râzând ca într’o excitare frenetică: — Angela Cosmuţ, prostituată... Ascultă, ce fericire.... O voiu căuta peste tot în această viaţă... şi o voiu căuta mereu, mereu, de-alungul veacurilor, în nesfârşita rostogolire a timpurilor, potrivit întoarcerii eterne. Dar atunci glasul mi se înnecă în gât, căci parcă mi-ar fi dat cineva un brânciu, aşa mă repezii asupra lui Zătreanu. Şi el, cum sta aplecat peste balustradă se înco-voie deodată, mai, mai să cadă în mare. Yăzui gabia dela catargul din proră venind către noi ca şi cum ar fi fost trasă cu otgoanele. — In lături... ţipai. Şi abia atunci îmi amintii că vaporul oscila dela pupă la proră, ca şi cum ne-am fi dat în bărcile dela moşi. Avui timpul să văd puntea de comandă coborând încet, apoi imaginile deveniră tot mai întunecate, tot mai confuze. Bubuituri ca de tun sguduiau când babordul, când tribordul. ţipete de oameni, comenzi, strigăte de ajutor, apoi o explozie înfundată în cazane şi deodată piesele comandorului Centea aruncate ca nişte jucării, în aer... şi din nou ţipete, înjurături, blesteme. Eu nu mi le puteam nota, fiindcă eram pe urma lui Zătreanu. îmi dădeam seama că era ultima clipă, şi nu vroiam s’o pierd. Cum am ajuns în apă n’am ştiut niciodată, căci o puternică lovitură în cap mi-a întunecat vederea tocmai când vaporul is’a frânt în două ca o felie de dovleac. Dar imediat l-am regăsit. Sunt un bun înnotător, atunci însă mă mişcăm agale, tot pe urma lui. Pe dinaintea mea am; văzut pe comandorul Centea înnotând cu o mână, iar cu cealaltă ţinând, ca pe un copil ce trebuia salvat, cutia cu secretele de fabricare; apoi pe aspirantul Dănicel lovind apa cu pumnul strâns pe lacătul de-acasă. Văd pe ceilalţi toţi... Dar eu mă depărtez de ei„ mereu pe urma lui Zătreanu. Din nou o lovitură în ceafă. Parcă-f o lopată, parcă-i o mână de om.... nu mă interesează. Mă interesează clipa, e o clipă unică. Mă găsesc la uni hotar. De o parte o noapte îngheţată a mării, de cealaltă un ţinut care nu mai are nimic pământesc. De o parte, in mare, ard stelele cerului, dincolo sunt numai lumini. In jurul meu bat toate vijeliile; în jurul lui Zătreanu e numai spirit pur. Da... mă găsesc la un hotar. Hotarul visului, al basmului sau al poeziei. Simt că devin copil, că povestea devine realitate şi că un pas mai mult m’ar face solidar cu însăşi veşnicia. In jurul mea se rup lanţuri, se surpă ziduri de fier, se smulg temelii adâncite în fund de mare. Mă găsesc la un hotar. Dincolo de sticla opacă a pupilei mele clipa s’a scurs, noaptea vremelnică a trecut, o zi nouă se arată. Da, mă găsesc la un hotar, la hotarul dintre apele potopului şi lumina curcubeului. De o parte e speranţa, de cealaltă frumuseţea... de o parte e dorinţa, de cealaltă bucuria... cu o ureche aud gemetele; învinşilor, cu cealaltă cântecul îngerilor. 358 © BCU Atunci, prin faţa mea, cu iuţeală! de bolid, a trecut,tăind suveică valurile mării, o arătare ciudată. Vederea căpătă în acea clipă putere de microscop. N’a fost nici stea căzătoare, nici torpilă, nici făptură marină, iniei banc de coraliu desprins. Era un ghem de carne vie, care pulsa ritmic şi solid, un organ viu, era o jumătate de inimă. Imediat mi-am amintit de balada norvegiană, de discuţia noastră, de Cosmuţ.... şi asta m’a trezit la realitate. Cu sforţare supraomenească, ca şi cum aş fi ridicat un vapor în spate, mi-am reamintit de datorie. Eram salvat. Salvat prin propria mea voinţă. Numaidecât marea a început să se agite. Ea — jur — mi-a pus în braţe, acolo în fund, un colac de salvare păstrat parcă înnadins .'pentru mine. Şi pe măsură ce mă ridicam către suprafaţă auzeam tot mai departe, tot mai departe, glasul lui Ză-treanu, (glasul lui în afară de timp şi de spaţiu strigând: — Iubito... iubito... iubito... * * * Sfârşitul acestei întâmplări a fost şi mai ciudat, dacă într’adevăr se poate vorbi de un sfârşit. Bine înţeles şi atunci, ca şi în alte dăţi, mi-am dat silinţa să mă ţin strâns numai de dreapta socoteală şi de buna chibzuinţă, totuşi pricini nedesluşite încă mi-au înşelat isteţimea şi şi-au bătut joc în felurimi de chipuri de ale mele orânduieli. O chema Alina... Am recunoscut-o îndată ce şi-a făcut apariţia în holul sanatoriului din Constanţa, unde-mi făceam convalescenţa. Am cunoscut-o după ochii ei alungiţi ca sâmburele de prună, de coloarea orizontului, când azurii ca cerul, când verzi ca marea liniştită... am recunoscut-o după acea frunte uşor; boltită, minunat de curată, fără nici un creţ, fără niciun gheb osos, plutind parcă pe arcurile sprâncenelor... am recunoscut-o după nasul drept, puţin adâncit la rădăcină, şi după buzele pline. Şi fiindcă avea o manta ca iun himation grecesc, şi în cap părul blond ca o cască de aur, nu ştiu de ce am avut impresia Afroditei, cea născută din spuma mării. înfăţişarea asta grecească o cunoşteam. Era chipul lui Zăireanu tradus feme-m'n. Şi din nou îmi amintii de ciudata lor logodnă,! de jumătăţile de inimă schimbate, de... Dar mersul amintirii se opri în minte, căci spiritul meu de observaţie, neîndurătorul meu aliat şi duşman, îmi descoperi subt pleoape o umbră ce scobora spre bărbie în văl întunecat. — E doliul ei.... poartă un doliu pe viaţă... Dar în clipa aceea, aparatul de radio anunţă: „Când va bate gongul, va fi ora paisprezece * * * Vizita amantei lui Zătreanu îmi măgulise vanitatea şi îmi cinstise orgoliul. Fără îndoială avea de gând să vorbească tuturor ofiţerilor scăpaţi din naufragiu, dar pentru primele informaţiuni mă alesese pe mine, după o serioasă chibzuire. Voia să afle... Ce? Orişice.... De pildă, plimbările lui singuratice pe bordul vaporului, contemplarea stelelor, vorbele schimbate, ^gândurile dibuite şi chiar gesturile lui din urmă, poate şi alte amănunte fără nicio însemnătate pentru alţii: ascultarea veştilor, bătăile gongului.... A doua oară am întâlnit-o pe digul dela Constanţa. Venea înspre mine, venea încet, fără să mă vadă, venea atât de încet şi părea atât de imaterială, ca şi cum chiar atunci ar fi scoborît din rama cerului prin nişte trepte aeriene, Spre norocul meu, 359 © BCU din când în când mişca braţul spre mare, dând parcă de mâncare peştilor, altfel m’aş fi lăsat prins, ca şi pe vapor, de farmecul aparenţelor. Imediat începui să judec pe cei doi amanţi cu răutate. — Mincinoşilor... era parcă vorba să pieriţi amândoi în aceeaşi clipă?... Ea se apropia. Acum îi distingeam (trupul deşirat ea al statuilor greceşti, cu picioarele lungi şi sânii mici. Trup spiritualizat parcă. Ii înţelegeam şi gestul de ofrandă. Arunca flori în mare. — Flori pe mormântul lui... îmi zisei cu răutate. Şi atunci, aceste sentimente reţinute se rezol viră în patima mea iscoditoare de a afla, de a cerceta. Ce dar avea femeia asta de-şi putuse ridica amantul deasupra iubirilor obişnuite, a iubirilor care inu te poartă prin cerul înstelat şi prin valurile înspumate, a iubirilor Icare nu te duc în pragul nebuniei, a iubirii ce se uită îndată ce mânile sau desprins, privirile s’au întors şi inimile şi-au reluat bătăile lor fireşti? Mă apropiai de ea şi cerui voie \s’o însoţesc. Ea primi bucuros. Ştiam cum sa procedez: el, şi numai el. Frumuseţea lui, arta lui, nobleţea Iui... Dar mă ferii să-i pomenesc de gândurile lui din urmă, despre siguranţa sfârşitului, de marea încercare, şi de a doua viaţă în veşnicie. Deodată ea se opri. Ne găseam în oraş după mai multe ore de hoinăreală. Prin ferestrele deschise auzirăm semnalul postului Radio-Româ-nia: „Când va bate gongul...“ Ea închise ochii şi rămase nemişcată. — Aceeaşi patimă ca şi la el... gândi eu. Dar nu era aceeaşi, căci un suspin i se sparse în gât şi în ochi, iar auzul meu, în timp ce ea hohotea, putea nota precis: „Atenţiune... A fost ora 13 şi 48 de minute..." * * * Peste noapte am luat o hotărîre definitivă. Alina trebuia să-mi devină amantă. O iubeam? Nu... Nici măcar n’o doream. Dar posesiunea unei femei are şi alte temeiuri: vanitatea, curiozitatea... iar lla mine, mereu acea trebuinţa neistovită de a cerceta, de a afla. Şi când îmi pun în cap un gând, pentru izbutirea lui nu cunosc piedică. Cinstea se împacă perfect cu lipsa de scrupul. * * * Cerul era un uragan de stele... Mă deşteptai surâzând de propria-mi nerozie. Oare, fiindcă oi aşteptam?.. Ce prostie. Cerul era nemişcat, fixat în constelaţii can nişte lanţuri. , Ah, din nou aceeaşi greşeală a închipuirii!.... Cu siguranţă că venea, dar pentru asta nu însemna că trebuia să procedez ca Zătreanu. Trebuia să găsesc mai, întâi adevărul adevărat, între sutele şi miile de chipuri ale adevărului prefăcut. Deci, răbdare şi neistovită priveghere — virtuţi care totdeauna mi-au dat tăria. Aveam să-mii urmăresc planul precis, amănunţit şi bine chibzuit ca într’o lucrare ştiinţifică, cu atât mai mult cu cât anumite semne îmi anunţau o slăbire a vigoarei mele raţionale şi o cedare pe panta iluziilor. Trei zile n’o văzusem, înadins, ca s’o intrig, ca să mă caute, ca sa mă dorească. Nu plecase din Constanţa, cum s’ar fi cuvenit. Doar scăpaseră din naufragiu şi comandorul Centea, şi maiorul Păscuţiu şi elevul Dănicel. Adevărat, Zătreanu nicicând nu privise împreună icu ei la cărările zodiacului şi la drumul lunii... Sosirea ei în cazino m’a găsit cu privirea pe cer. Atunci, ca o pedeapsă împotriva propriei mele slăbiciuni, mă hotărîi să devin banal şi mediocru. Plaja era mi- 360 © BCU uunară, marea avea virtuţile băilor emoliente, îţi mângâia muşchii şi-ţi întărea nervii., mai ales ochiul de mare de lângă Tuzla strâns aproape ca o lagună, şi străjuit de zidurile falezei, loc cunoscut doar de puţini amatori. Ea ascultă răbdătoare povestirea mea, primi şi invitaţia pentru a doua zi şi deodată frânse brusc vorba: — Doctore, nu te miră faptul că n’am plecat încă? , Răspunsei cu o mutră nevinovată: — Ai nevoie de odihnă, scumpă prietenă... şi marea... — Nu, nu... Yreau să-mi povesteşti despre el.... am impresia că nu ştiu iot... In sufletul meu se răsuci ca o frigare, necazul. Din nou el. —■ Cred că-mi ascunzi ceva. Incăodată, justeţea intuiţiei femeieşti. — Care au fost ultimele lui cuvinte? Spuneai c’ai stat lângă el în clipa în-necului.» — Aşa e... vorbeam cu el. Cu el m’am scufundat... Laolaltă am înnotat până ce m’a pălit, nu ştiu ee, în cap... vreun rest de epavă, sau pumnul salvator... — Şi care au fost ultimele lui cuvinte? Eram în greu impas. -N’am scrupule, e adevărat, dar mă tem de minciuna nudă, de minciuna neîngrădită. Are o tonalitate care te descopere. — Ultimele lui cuvinte? Eu o cotii cu abilitate: — Ca să răspund la întrebare, aş vrea să ştiu ce făceai dumneata; în acea clipă. Cred c’ai reperat-o în timp, după informaţiile din ziare... O văzui turburată. — Vorbeşte, te rog... vreau să ştiu dacă pot... — In clipa aceea, eu mă găseam la o cărturăreasă... irumpse ea. — La cărturăreasă?.. făcui eu batjocoritor. După această sforţare privirea ei se întări. — E ciudat, nu-i aşa?... ca o intelectuală ca mine, doctor ;în filosofie dela Sor-bona, să se ducă la cărturăreasă... Dar altcum n’aş fi femeie şi amantă... Cinstea mărturisirii ei îmi prefăcu în; pulbere planul .Mă simţeam neputincios să aduc vorba pe drumul propus. In acest impas, mă pusei la adăpostul unei tăceri grave, impunătoare, sibilice. Tăcerea e un admirabil mijloc de a-ţi reface socotelile. Ea nu observa nimic. — Doctore, eu am o mare datorie.... — De bună seamă.... f rumuseţea dumitale ţi-o arată... Femeia îşi continuă ideia: — Am o mare datorie... să trăiesc pentru el. Să ţin doliu pentru el... şi să-i duc gloria mai departe. — Care glorie?... mă îndârjii eu. Gloria unui volum de poezii?... Ea clătină din cap. — Altă glorie... Gloria care nu e trecătoare, gloria nepieritoare..gloria pe care o vor povesti, din secole în secole, apele mării şi stelele cerului... Căzuse îa patima poeziei. Eram deci în largul meu. — 'Vezi, doctore... timpul şi spaţiul nu există..., . — Ne întoarcem la Kant... — Fiindcă doi oameni, despărţiţi priu zidurile închisorii, apele mării, sau răutatea oamenilor, se pot întâlni zilnic... — Ştiu... de câte ori bate gongul... — Da. ....... 361 © BCU Alina continua să privească cerul. Insă în ochii ei nu mai recunoşteam privirea lui. Semn bun. Zeflemeaua şi bagatela s’au dovedit totdeauna admirabile mijloace de a readuce pe extatici la loc, în ogorul simţurilor. ■— Bunicii noştri se strigau prin tulnice... părinţii, prin telefon... iar noi, prin telegrafie fără fir... Iată, râsei eu, cum dispare timpul. Cu acelaşi sistem dispare şi spaţiul: căruţă, tren, avion... Surâse de gluma mea şi surâsul arunca praf fin, parcă de cretă, în umbra ochilor. Prea bine. Iată că şi doliul ei, celebru doliu pe viaţă, se destrăma. Dar limpezimea ochilor nu dură mult O umbră lăsată din cer îi acoperi faţa cu un crep. In minte îmi încolţi uii gând nărod: cerul, ahatui ei... Ridicai privirea, văzui luna tăiată pe din două, de un nor ca de un cuţit. — Doctore, ai dreptate. Tot mai mult îmi întăresc^ convingerea că minunile tehnicii moderne, cu care atât ne fălim, reprezintă numai o palidă imagine a ştiinţei viitoare. Inchipueşte-ţi o omenire stăpână a tuturor undelor universului... Gândeşte-te la nişte istorici care vor răsfoi paginile mincinoase ale cărţilor... ei'vor vedea şi auzi de-a-dreptub trecutul nostru în stele... — Astrologi... — Indiferent de nume... Ei vor cunoaşte toate lungimile de undă care transmit, din lumină iîn lumină, atâta vreme cât va dura universul, fiecare din faptele, gândurile şi simţirile noastre... Atunci va Ir judecata veşnică, atunci vom deveni nemuritori... căci întreg universul este o imensă cutie de rezonanţă, în care nimic nu se pierde... şi fiecare din noi vom fi proiectaţi vii cu toate faptele noastre cele mai ascunse până va exista pe pământ un ochiu care să vadă ţşi o ureche care să audă... Era transfigurată. Chipul şi vorbirea ei transfigurau parcă şi cerul chiar. Tăria nu mai era un pustiu cu nisipul în flăcări, nebuloasele nu se asvârleau nebuneşte în infinit, spiralele incandescente nu se fragmentau în lumi cu rosturi absurde, ci totul vibra, totul trăia, totul se încheia în aceeaşi solidaritate, (slujind ,de-a-pururi omul. — Atunci, se va scrie o altă istorie... nu a războaielor şi răzvrătirilor, ci istoria marilor iubiri... Nu eroii urii vor conta pentru umanitate, ci apostolii iubirii.... Aş fi vrut s’o judec aspru, potrivit sistemului meu cinic, dar nu izbuteam. — De aceea am vrut să trăiesc... Ya să desăvârşesc pentru istoria timpurilor viitoare dovada unei adevărate iubiri... doliul pe viaţă... In clipa aceasta se auzi semnalul dela radio. Ea închise ochii. Când ii deschise erau înlăcrimaţi. — N’a venit. Şi în continuare aparatul anunţă: „A fost ora 23 şi 35 de minute..." * * * Ajunsei acasă în plină noapte, după o lungă plimbare pe malul mării. Pe masă o scrisoare. < „Unui fenomen ciudat datorez această scrisoare grăbită. Odată acasă, i-am privit ca de obiceiu fotografia, fotografia care nu mai are niciun secret, nicio taină pentru mine, iba dimpotrivă, care mă stăpâneşte şi mă defineşte. Conturul chipului său îl ţine strâns pe al meu, ca şi graniţa unei hărţi care stăpâneşte o ţară întreagă. Şi totuşi, într’o clipă pe care n’am putut-o reţine, atât a fost lipsită de precizia timpului, fotografia mi-a fugit din ochi. Asta-i adevărul: a fugit.... Contururile s’au depărtat parcă până în orizont şi conţinutul s’a afundat în besnă. Oare nu-i o pedeapsă? 362 © BCU Cluj, Oare, în lupta-mi împotriva urgiei timpului na fost o trădare şi în gloria veşnică, o simplă iubire de mine ?....“ Răspunsei imediat: „In toată acţiunea dumitale nu găsesc decât vanitate. Vanitate şi in doliul pe viaţă... vanitate şi în bravarea timpului... vanitate şi în gloria universală... Vrei să cunoşti adevărul neschimonosit de nicio părere? Vrei să dobândeşti adevărata nemurire? Atunci gândeşte-te la veşnica întoarcere şi trăieşte-ţi viaţa numai în voluptate, de care să ai parte mereu în toate vieţile ce se vor repeta la infinit, identice, clipă de clipă, cu cea de azi“. Venind la plajă, la locul întâlnim, îmi îmboldeam curajul din toată puterea sufletului. Trebuia să fie a mea nu numai, din dorinţă dar chiar dintr’un scop de terapie sufletească. Mai cu seamă din acest scop. Altcum, cine ştie dacă nu mă lăsam dus ca Zătreanu. Raţiunea, când nu e bine strunită, imediat cade alături, iar nebunia aşa începe, prin concesiuni făcute raţiunei. Alina m’aştepta. Poate că odihnea, poate gândea, poate visa, dar m’aştepta trântită pe covorul de nisip între stâncile falezei şi valurile mării, cu capul în mâni, cu privirea în depărtare. Cât era de frumos modelat trupul ei în costumul de baie, sub linia dură şi elastică întinsă delas ceafă până la glesnă, (şi atât de alb ca şi cum atunci pentru întâia dată îl arăta soarelui şi (vântului mării. Acum aveam un obiectiv precis. Acest trup. El avea să mă ţină în cătuşele simţurilor. Mă aşezai pe nisip alături de ea, hotărît să procedez bărbăteşte. — Doctore, aş dori să continuăm convorbirea noastră de ieri... Răspunsei brutal, fixându-i glesna, dela care se ridica o pulpă subţire dar plină şi încordată, ca un gât de şarpe vrăjit. — E inutil fiindcă toate planurile dumitale se întemeiază pe o iluzie, pe un fapt neadevărat. De data asta privirea i se turbură, Eu continuai cercetarea. Avea şolduri mari, cuprinzătoare, o talie strânsă şi un piept cu sânii tari şi mai revărsaţi decât aş fi crezut. — Care ar fi trebuit să fie datoria mea?... întreb nu pe prieten, ci pe omul datoriei.... Vorba eî îmi aminti pe fata lui Cosmuţ. De ea era legată datoria mea. In clipa aceea marea începu să se agite. Ca să gonesc gândul străin, continuai să învăluesc cu o privire tare, cu o privire plecată parcă dip dinţi, gâtul lei rotund şi musculos. — Care ar fi datoria mea, doctore? — Fiecare avem, în primul rând, o datorie faţă de noi înşine... Soarele ardea cu putere, dar marea se întunecase. Se întunecase parcă din frământări submarine. — Dumneata ai o datorie faţă de frumuseţea asta... faţă de trupul ăsta minunat. Ea devenise gânditoare. Planul meu se înfăptuia parcă mai uşor decât aş fi crezut. — La o parte cu fantomele... la o parte eu strigoii. O pală de vânt, plecată din inima soarelui, înteţi în jurul nostru un vârtej de nisip şi apă. Lumina începuse să piară, marea să devină tot mai furioasă, dar eu nu luam seama. — Pentru ce te laşi sedusă de vanitate? Ea se strânse într’o mască de nisip. 363 © BCU — Vanitate e să mori odată coi iubitul... vanitate e să-i duci memoria mai departe de-a-lungul secolelor. — Cum, doctore, dumneata nu crezi în posibilitatea veşniciei? — Ba, cred... Cred mai mult decât dumneata care, din lipsă de curaj, aduci veşnicia da simţurile şi sufletul, ipotetic evoluate ale celor ce vor veni după noi... cred mai mult decât Zătreanu, care bănuia o veşnicie de iubire transcendentă... — A?ezi? Mă apropiai de ea. Simţeam, lînj pâcla rece a uraganului ce se anunţa, tremurul f ierbinte al unui trup gata să cedeze. . — Cred în veşnicia clipei... cred în bucuria clipei. Cred că dacă noi doi ne vom iubi acum, această clipă se va repeta mereu, mereu, la infinit.... — Atunci, şi ura... Vorba ei, sau mugetul mării — nu ştiu bine — îmi| scoase la iveală din nou pe fata lui Cosmuţ. Eram însă prea îndârjit ca Să nu mă las prins. — Ura dă şi ea clipe tot atât de voluptoase... Iată, urăsc o femeie, pe cât ite iubesc pe dumneata... şi vreau s’o am din răzbunare, după cum pe dumneata, din dorinţă.... Ea încetase parcă să se apere. Vedeam cum se sbate în suflet, vedeam cum puterile îi slăbesc tot mai mult! Este o clipă unică, când femeia se simte fără niciun ajutor. Cu mine erau toate puterile pământului. întunericul care se scobora, tot mai afund, marea care ne împroşca într’una eu valuri tari şi vântul care ne biciuia cu plesnete de oţel. Vigoarea mea de mascul se întărîtase de ură şi dorinţă. De partea mea erau toate stihiile... Era o luptă a cărnii împotriva spiritului, a realităţii împotriva poeziei, a mea împotriva lui Zătreanu. Era clipa aşteptată, clipa marei răfueli. Doar mâna să fi întins..., — Care au fost ultimele lui vorbe?... făcu ea într’o mişcare de sforţare maximă. Eu rânjii dela înălţimea puterii mele de vrăjitor deslănţuitor de stihii. — Ultimele Iui vorbe?... Ultimele lui vorbe?... Gâfâia, parcă s’ar fi întors la ţărm dintr’o uriaşă luptă cu marea. Mai avusei îndrăsneala să arunc o ultimă sfidare lui Zătreanu. — Ultimele lui cuvinte?... O simţeam aninată de această întrebare, ca un! înecat de o mlădiţă. — Ultimele lui; cuvinte?... repetai eu în batjocură. Ascultă atunci, femeie slabă, ele au fost cele fireşti: ajutor, ajutor.... Dar în clipa aceea un val de mare, tare ca o piatră, mă lovi drept în frunte. Puternică lovitură... căci mi-a trebuit timp să-mi limpezesc privirea. Parcă nu mă desmeticisem încă şi deodată văzui pe nisipul mării, între ea şi mine, acea ciudată arătare, acel ghem de carne vie, care pulsa ritmic şi solid. Da data asta aveam dovadă sigură, fără putinţă de greşeală. Ii vedeam pulsaţiile, auzeam bătăile... Era un crâmpeiu de adevărat organ anatomic scos parcă atunci din trup. Era o jumătate de inimă... f ! i : 1 îndârjit de necaz şi de uimire, am dat să înşfăc blestematul mădular şi să-l strâng până ce ultimele pulsaţiuni vor înceta. Dar mâna ei îmi luase înnainte. — Te-a trădat... ţipai eu zăpăcit, te-a trădat... Ultimele lui cuvinte au fost: ajutor, ajutor... — Minţi... minţi... eşti un mincinos... Şi deodată o văzui aruncându-se în mare. Fără să mă gândesc, sării după ea. Sunit un bun înnotător, dar ea căpătase puteri de ondină. Parcă o văd cu jumătate 364 © BCU de inimă în mână, în mâna întinsă ca pentru o ofrandă, despicând valurile, săgeată. De câte ori credeam că o ajung, un val de mare îmi tăia drumul. Marea îmi devenise vrăjmaşă. Drumul ei era luminat de toate stelele cerului; în jurul meu, întunericul furtunii. Şi vântul îmi devenise duşman. Şi totuşi aveam forţă îndestulătoare să înving... Innotam de zor pe urma ei. Ajunsesem parcă la un ţinut cunoscut. Parcă mai fusesem cândva. Da, da... la înnecul lui Zătreanu. Mă găseam acum, ca şii atunci, la un hotar. Hotarul visului, basmului sau poeziei. Devenisem copil, şi un !pas' mai mult m’ar fi făcut solidar cu veşnicia. In jurul meu se rupeau! lanţuri, se surpau ziduri, se smulgeau temelii adâncite în fund de mare. Da... Mă găseam la un hotar. Atunci mă păli după ceafă o lovitură şi în acelaşi timp şi un gând: fata lui Cosmuţ. Gândul, ultimul meu duşman sau ultimul meu aliat. A fost o durată de o clipă pentru hotă-rîrea cea mare. Trebuia să mă întorc înapoi. înapoi era datoria mea. In acest timp, Alina icu jumătatea de inimă în mână, acum crescută ca floarea de crin în potirul ei, înainta în veşnicie. Şi, pe măsură ce mă ridicam spre suprafaţă, auzeam tot mai departe, tot mai departe, glasul! ei, glasul dinafară de timp şi de spaţiu. — Iubitule... iubitule... iubitule... 3k * * Poate a fost a halucinaţie, poate o nebunie, dar poate un adevăr. Războiul încurcă limba simţurilor şi amestecă socotelile clipelor. Colegii mei, pentru care este scris acest memoriu, vor judeca. De un fapt îmi amintesc însă cu preciziune. Când mi-am revenit în fire din al doilea înnec — miraculos pentru echipajul de salvare — postul de radio anunţa ora oficială: 13 şi 13 minute... Şi atunci; mi-am dat seama că din toată întâmplarea asta, eu rămâneam cel pedepsit. Eu aveam să cunosc de-a-pururi rostogolire timpurilor în veşnicie, dar nicicând veşnicia. Pentru mine, totdeauna gongul avea să anunţe ora oficială. Pentru mine, nicicând o femeie n’avea să strige: iubitule, iubitule, iubitule... Şi toată viaţa mea aşa rămâne, o pedeapsă. Până la sfârşit va trebui să alerg din bordel în bordel după fata lui Cosmuţ. ,Şi astă mereu, mereu... Acum şi la infinit. Acum, în viaţa asta şi la infinit, în toate vieţile ce sâ vor urma pe acest pământ. Numai pe acest pământ, de cărei suntem; legaţi ca dulăii în lanţ şi împiedecaţi, ca vitele în islaz, pe acest pământ, de unde privim lumea prin zăbrele şi ascultăm armonia constelaţiunilor printre zăngăniri de oţel, pe acest pământ unde totul se înlănţue precis şi hotărît, potrivit neîndurătoarei legi a veşnicei întoarceri.... Cluj, Aprilie 1940. 365 © BCU P O E S I I DE GEORGE DUMITRESCU ISPITA Iubirea noastră zumzăe, închisă, Cum fierbe mustu’n butii cetluite. Aceeaş flacără pe buze şi’n orbite, Aceeaş sete ce ne soarbe, nepermisă. De străluceşte încă în virtute Semeaţa frunte, patimii surdină, — Ascuns, ne muşcă foamea, grea de vină, Şi bem din vinul tragicei cucute. ~ Să ne dăm mâinile în marea noapte Care păstăile fecunde-şi sparse. Curând, s’or scutura din ramuri, coapte, Dorite poame gurii noastre arse. DECLIN Cu silă, la o masă stearpă, Mai mi-aplec fruntea pe hârtie, Dar nu mai sună, aurie, In suflet, sbaterea de harpă. Aş fi venit, floare de leac, Să-ţi beau aroma caldei guri — Ai fi trecut cu mine ’n veac, Cu pasul micilor conduri. A ruginit înalta coardă Şi râvna mi-este vultur mort. Am ancorat în tristul port, Cu lenevia drept cocardă. Sub geana zodiei de aur, Am fi suit pe culme, gemeni, Să scăpărăm, nimbaţi de laur, Cu zeităţile asemeni. Dar floarea dragostei, în ger De vis steril, corola-şi strânge Şi fără rod, tăcut se frânge Sub cerul iernii, auster... 366 © BCU Cluj S O N E T E DE ŞTEFAN BAGIU ARS POETICA Nu ’ncape’n versuri toată poesia Cum într’o scoică nu se ’nchide marea; Cuvinte tari, vă ’nghite depărtarea, Cum în tării se pierde ciocârlia. Poeţi, zadarnic vă luptaţi cu zarea, ' Cu praştia veţi lovi Zădărnicia Şi nu veţi prinde ’n ritmuri melodia In oare zeii au purces Cântarea. Un stih e sânge, strofa este trudă, Suntem fierarii ce din greu asudă. Isbind mereu mai tare’n nicovală. Zâmbim, plângând în stranie tăcere. . Târziu, răpuşi de-o calmă oboseală, Ne auzim: o muzică de sfere. OM Mă fură timpul! Daţi-mi tot ce este, Iubirea, lacriimle, daţi-mi ura ! Tristeţea grea ce-mi bântue făptura Va fi de astăzi numai o poveste. 3% © BCU Cluj Câte femei îmi otrăviră gura Şi câte mă urmară sus pe creste? Deee să cred în visele aceste — Eu bucuriei i-am gustat tortura ! M’am deslegat de tot ce mă legase Şi singur sunt, cu inima senină. Ca o cetate printre-atâtea case înfrunt cu pieptul vijelia vieţii; Iar uneori, în aspra mea lumină Se-opresc în rugăciune toţi drumeţii. DETRACTORILOR MEI Prostie sfântă, dar căzut din lună, Te înţeleg, căci tu eşti începutul! Dar râsul meu mai aspru decât cnutul, Dispreţul meu întreg o să ţi-1 spună! In faţa ta mă ’ncbin, eşti Absolutul, Eşti un strănut ce s’a visat furtună, Eu te admir; dar cine o să-ţi spună Că-i greu să ’mbrăţişezi Necunoscutul? Ce pieritoare eşti, ce guralivă, Dar eu rămân — sunt tocmai dimpotrivă! Te-aud lătrând şi mă întreb cu milă: Veninul tău e-acelaş, totdeauna? — Un lucru uiţi, tu frunte de argilă: Cu un scuipat nu murdăreşti laguna! 368 © BCU Cluj PICTORUL ŞTEFAN LUCHIAN DE FRANCISC ŞIRATO Acta lui Luchian nu era considerată de generaţia lui ca o enigmă, cât mai curând o îndeletnicire menită să îndulcească viaţa celui suferind de o cruntă infirmitate fizică. Primit în mijlocul camarazilor de meserie, ar tai lui a rămas, totuşi neînţeleasă de ei. . De altfel era firesc să fie aşa. Lumea artistică era pe atunci toată cuprinsă de vra ja operei lui Grigorescu, talent teu o notă de lirism şi insinuant de gingaşe, universal gustată pe atunci şi în literatură. Artiştii vedeau în Grigorescu talentul, deosebit desigur de cei din acea vreme, care însă, nu violenta evoluţia artei în România, fiind continuatorul natural al lui Aman. înţelegerea artei lui Grigorescu nu era prin nimic stânjenită. Cu totul altfel se prezintă situaţia lui Luchian. El nui era un continuator, era un iniţiator, un deschizător de drumuri încă neştiute. Luchian nu mergea la pas sau în mijlocul curentului de artă al vremei, mergea pe un drum izolat, spre alt ţel. E o apariţie periferică şi trebue aşezată izolat de iarmarocul artistic. Spiritul său atacă probleme cari nici în Apus nu se înfipsese în conştiinţa publicului şi în orice caz erau departe de rezolvare. In Franţa, tot'unii izolaţi Ica Cezanne, Yan Gogh şi Gauguin urmăreau cu alte mijloace aceiaşi ţintă,' o artă de sinteză plastică. La) noi problemele urmărite de Luchian nu turburaseră nici o conştiinţă de artist. Iar el personal nu făcuse nimic oa înţelegerea artei lui să vie cu un ceas mai curând. Cândva ochiul nostru profesional ş nărăvit isbutise să desluşească misterul tehnic şi toată mecanica meseriei lui Luchian, fără ca rezultatul acestei strădanii mintale să ne dea deslegarea lenigmei torturante: dei ce îl preţuim pe Luchian? Zadarnică ne-a fost strădania ca să pătrundem pe cale raţională acest mister de intuiţie artistică. Au trebuit să treacă anii şi experienţa vieţii să ne aducă deslegarea enigmei. Azi, foţi câţi îl preţuim pe Luchian, cunoaştem' taina. Cunoaştem elixirul ce însufleţeşte opera lui: este iubirea. A iiubit tot ce a văzut şi de aceea a înţeles fotul, realizând nu numai prin intenţii chemarea-i divină. A iubit cu înflăcărare, cu pasiune şi la urmă cu resemnare. Aceasta este taina artei lui, taina ce-o purta în suflet, nu pe paletă. Spre fericirea lui şi a noastră, asemenea taine nu se pot fura. Iubirea lui cuprinzătoare porneşte de Ia aspectul superficial al vieţii pătrunzând până în adâncurile ei, ca să culeagă în potirul cunoaşterii, înţelegerea supremă a existenţii. Iubirea 369 * © BCU Cluj lui se dăruia fiinţelor vii şi aşa zise moarte, deopotrivă. Luchian fiind un pictor deosebit, a fost şi un pictor deosebit cu totul de semenii lui de breaslă. In lapele ochilor lui purta răsfrângerea senină 'a fcurcubeului ceresc şi de aceea el se impresionează dtţ colorile universului mai mult decât de orice altă proprietate a existenţii materiale. Se impresionează de coloare ca de cea mai picturală proprietate a acestei existenţe. Coloarea o vede Luchian cu intensitatea omului primitiv, venit pe pământul cufundat în întunericul fără vis ;până la răsunetul liberatorului cuvânt: „Lumină să fie!“ Lumea devenită vizibilă trebue să fi apărut omului primitiv cu intensitatea şi prospeţimea viziunei lui Luchian. I-a fost dat lui, omul timpurilor noastre, după ce durerea coborâtă pe pământ nu-şi poate socoti vârsta veacurilor ce de atuncea i-au tulburat vederea, să vadă creaţiunea cu ochii zilei dintâi. A primei şi a singurei zile şi nopţi de pace şi înfrăţire, pe pământul lipsit de vise şi spaime, peste care încă nu căzuse cuvântul de foc şi trăznet al cerului. Aşa este climatul sufletesc al peisagiilor lui Luchian în momentul în care imaginea pământească îşi desvăluie către el esenţa vizibilă de formă şi coloare. O linişte ciudată, fără freamăt şi frământare şi o transparentă limpezime atmo* sferică parcă de dincolo de sfera pământească, transfigurează priveliştile care totuşi sunt imagini dela Brebu, imagini ale ţării româneşti. Şi când, cerul îi acoperă priveliştile de vis cu albul linţoliu şi negrul de zăbranic al iernii, magul se retrage în interiorul casei cu aspect de chilie odată cu florile tablourilor lui. Când ultima floare a anotimpului îşi exală ultimul parfum, magul insuflă viaţă şi simulacrului şt din flon de hârtie sau catifea, el frate cu Sf. Duh, creează o viaţă nouă. Creator Is’a simţit Luchian din ziua în care s’a rostit că: „natura nu trebue să o! simţi, nici s’o copiezi, trebue să lucrezi în felul ei“. Este înţelepciunea supremă şi fără contrazicere posibilă, fiindcă altele sunt materialele din care natura îşi creează făpturile născute din concursul forţelor sale imens variate. De conformaţia pământului şi de căldura solară, în sensul ştiinţelor naturale vorbind, este condiţionată densitatea atomică a floarei ce- va creşte, precum şi de circumstanţe atmosferice şi de climat este condiţionat felul şi coloarea ei. Numai din conlucrarea forţelor naturale în anumit fel pot naşte anumite fenomene. Forţele naturale care dau viaţă plantei, pictorul nu le poate stăpâni şi de aceea nici nu le poate recreea, prin imitaţia aspectului fizic. Nu le poate imita fiindcă altele sunt proprietăţile materialului de creaţie al pictorului. La drept vorbind unul singur: coloarea. Luchian se apropie de natură — „Natura prin nimic n’o sperii, trebue să te rogi să te primească lângă ea...“ să te apropii cu o atentă grije. Trebue să înveţi cum arată ea la faţă. Astfel Luchian îşi însuşeşte nu chiar ştiinţa despre fiinţarea lucrurilor, ci numai cunoaşterea aspectului lor. Ştiinţa aşa cum o pricepe un pictor, şi-o poate însuşi ca pictor, adică pe cale optică. Există o inteligenţă a ochiului, cu totul alta decât inteligenţa propriu zisă, logică şi de aceea abstractă prin funcţiune şi rezultat, izbutind la alte consideraţii asupra, obiectului ce cade în unghiul ideal al interesului ei. Ochiul asimilează în mod inconştient şi independent de voinţa pictorului, ceeace nu se poate spune niciodată despre memorizarea şi asimilarea intelectuală. Că e posibil totuşi şi altfel, adică o memorizare conştientă şi la pictori, e cazul când ei se numesc Lionardo da Vinci sau Delacroix. Nu toţi pictorii sunt conştienţi de existenţa în po- 37o © BCU tenţată măsură a acestui fenomen dar, cum s’ar explica altfel legiunea pictorilor cu talent de maimuţă, talent ce imită — pe alţii,, cari „fac“ ce văd la alţii. Că arta lui Luchian nu este naturalistă în sensul unui conformism cu fenomenul natural, dovada e făcută de el, în epoca matură a talentului său, când fiind stăpân pe mijloacele tehnice, el elimină conştient a treia dimensiune; arta lui nare nevoie de. spaţiu, aproape nici de volum. Obiectele din tablou nu trăesc în spaţiu, ele se întind pe numai două dimensiuni, în lung şi în lat, trăesc pe suprafaţă. Dacă ar fi altfel colorile nu ar străluci, fiind întunecate de umbra proprie a obiectelor. Arta lui e o artă, repetăm în epoca de maturitate între 1907—1912, în fond decorativă întâiu, «forată pe urmă. De aceea Luchian nu este pictural decât în epoca lui naturalistă. (Tăetoruî de lemne, Moş Neculae, Pălăria verde,,ş. a.). Intre tablourile citate şi cele din ultimii ani ai vieţii artistului, între anii 1908—1912, se găseşte epoca lucrărilor de la Brebu, şi tablourile în ulei, Hanul părăsit, Lorica, Lăutul, Ţiganca. Se ivesc, desigur, unele lucrări ce depăşesc epoca naturalistă în care sunt lucrate, cum este admirabila între toate Safta florăreasa, ce apare brusc, :şi izolată ca o prevestire, într’o epocă, la 1895, când Luchian încă nu se găsise, când influenţe grigoresciene îi siăviVsc calea. Luchian ca orice adevărat creator s’a găsit greu. Când vom spune că Millet — în desene — a fost şi el părtaş, în treacăt, sau chiar Van Gogh, Manet, la educaţia artistică a lui Luchian, Vom stârni, desigur, proteste. Nu se poate vorbi de influenţe stăruitoare, asemănarea tehnică e totuşi destul de clară, dacă nu intensă. O semnalăm numai, asemănarea tehnică. Influenţele pe care le suferă un artist, chiar un artist mare, se explică foarte natural. Nu numai prin fiinţa noastră fizică suntem descendenţii cuiva, dar şi în domeniul spiritual acest fenomen se repetă: formaţia spirituală o datorim şi pe ea cuiva, ea desăvârşindu-se pe cale afectivă. Liberarea începe din momentul când devenim, la 'rândul nostru, creatori, adică părinţi. In artă ipostasa părinţilor şi copiilor spirituali se vădeşte prin existenţa creatorilor de curente, nu-mească-se David, Ingres sau Gericault, Delacroix şi încă Cezanne, Van Gogh sau Grigoreseu, Luchian, la noi. Epigonii, descendenţi spirituali ai oamenilor mari, francezii îi numesc „suiveurs". LTn moment, se părea că Luchian va fi şi el un urmaş al lui Grigorescu. începuturile anevoioase, stânsrace, atât conceptuale cât şi tehnice erau grigoresciene. Răsadul grigorescian totuşi n’a prins. Nu a fost. desigur, decât o sugestie momentană căreia i-a fost victimă un moment tinereţea pictorului. Epoca aceasta a subiectului rural nu durează. Nu putea, între alte motive şi din motive de structură spirituală. Şi mai ales din cauza faptului că prin obârşie, prin mediu. Luchia^ era de formaţie citadină, burgheză, totuşi de viguroasă vitalitate. In mediul burghez se cultivă virtuţile casnice ale studiului, ale contemplaţiilor ce predispun la analiză, ale fixării în locul pe care îl ocupi în societate şi-o mândrie fără orgoliu. Aceste virtuţi l-au ajutat, pe Luchian să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi. • Luchian e, în fond. un pictor de esenţă burgheză în cel mai bun înţeles al cuvântului. Epoca maturităţii e expresia acestor virtuţi. Subiectele acestei epoci sunt subiecte de interior: tipuri de femei puţintel cochete, puţintel visătoare sau ocupate cu îndeletniciri casnice şi mai sunt flori, multe flori. Chiar epoca de la Brebu, cu acele peisaje cd par dintr’o lume ireală, au o anumită limpezime, o anumită seninătate străvezie, unite cu o claritate în desen, în plus o curăţenie tehnică ce sunt, toate, expresia unui sentiment de ideală puritate. Sunt aci, reunite, toate virtuţile mediului burghez. ■ ' ' 1 v ’ -i 1 ' i ! : ' Luchian nu este un naturalist în sensul lui Grigorescu, el nu surprinde aspec- 37* © BCU tul variat al naturii, pe minută pe ceas, nu surprinde oscilaţiile aspectului natural datorită intervenţiei atmosferice. Se duce şi la ţară, ca toţi pictorii de la Fontainblcau încoace, la mănăstiri, unde lucrează seria de pastele ce sunt dintre cele mai frumoase opere ale artei sale. Dar* îl interesează numai subiectul şi coloarea lui. 'Atât. Ce mai este în plus vine dela el. Jocul atmosferic nu l-a interesat pe Luchian nicicând, nicî la începutul său pe vremea pronunţat naturalistă, cu atât mai puţin în urmă. E semnificativ aceasta şi tare de înţeles când no gândim la studiile lui ce au fost mai mult în atelier făcute. La ţară în opoziţie cu Grigorescu a fost în treacăt, o vacanţă de vară sau alta, fiindu-i şi o recreaţie binevenită. Cu totul altfel îşi întocmeşte viaţa Grigorescu, el toată şi-a petrecut-o la ţară, în Franţa sau în România. Acest fapt ie caracteristic nu numai pentru Luchian dar şi pentru toată generaţia de pictori ce i-a urmat. In atelier lucrurile se văd altfel. Subiectul cercetat de aproape la nucă distanţă vădeşte mai cu seamă aspectul formal şi coloarea locală care predomină celelalte probleme. Interferenţele colorilor nu pot să-şi, facă jocul, colorile nu se risipesc (în nuanţe, nu se decolorează din cauza puterii solare. Pe calea acestor observaţii făcute în ore de prelungite contemplaţii, Luchian trebuia să ajungă la o artă de sinteză colorată, după cum a şi ajuns. Natura când îşi creează .făpturile are un material,, imens variat, la îndemână. Luchian s’a convins că are un singur material din care îşi compune opera: coloarea. La creearea operei, sale, cu ajutorul colorilor, el se strădueşte să scoată maximul de efect din armonizarea lor. O floare — pe pânză — e din coloare făcută, nu din substanţe vegetale. Imitarea servilă a' naturii şi obţinerea efectului pe care l-ar produce asupra noastră floarea din natură, nu poate fi scopul unei opere de artă; scopul ei este crearea din nou, dacă putem spune astfel, a unei alte flori, făcută din coloare, cu exploatarea, mai ales, a elementelor colorate din natură, sintetizate şi duse la maximum ca expresie coloristică, deci la procurarea de sensaţii de superioară intensitate, întâi ochiului. Obiectul operei picturale e de interpretare coloristică iar nu de reproducere plastică a imaginilor din natură. Veţi spune că aceasta e o interpretare din partea artistului, voluntară. Desigur, dar însuşi faptul vederii e un act voluntar — înţelegem văzul conştient — care alege şi preferă anumite forme sau anume colori. Tot ce se află în afară de apercepţia vizuală, colorată, pentru pictorul care vrea să fie numai pictor, şi nimic altceva, cade pe alt plan. Povestirea prin imagini a unni fapt, sau redarea înfăţişării unei privelişti, în sens natural, de imitaţie materială a naturii, nu pot fi scopul unei opere de artă. Dar, dacă imitarea naturii nu poate fi obiectul preocupărilor pictorului, atunci opera lui e un fel de magie care vrea să ne înfăţişeze ceeace nu există? Opera de artă nu este imaginea fidelă a naturii. Da, Vpână la un punct. Arta e într’adevăr magie şi nu trebue să fie copia naturii. Natura din opera de artă nu este decât oglinda în care se reflectează eul artistului şi din natură ne dă atât cât pot cuprinde posibilităţile ce le oferă materialul cu care lucrează. El nu vrea să înfăţişeze o pastise a naturii, dar vrea cu mi jloace pur coloristice să ne sugereze în interpretarea sa individualistă viaţa şi natura în 'conformitate cu structura specială a pictorului. Coloarea capătă o valoare intrinsecă. Pentru pictor natura este mijloc întru producerea de senzaţii vizuale, colorate şi de esenţă pur picturală. De-aceea, altele vor fi legile după care artistul creator1 îşi va concepe şi executa opera. Luchian nu s’a preocupat dacă o floare e androfilă sau gamofilă. El nu e un 372 © BCU naturalist, nu este om de ştiinţă. A recunoscut eroarea realiştilor cari se ilusionau în credinţa că detaliul formal sau chiar coloristic, caracteristic, particular, poate înlocui puterile sufleteşti absente. Detaliul naturalist, cracteristica măruntă a înfăţişării fiziologice poate fi dovada unei intelectualităţi ce mânueşte cu dexteritate câteva elemente de ştiinţă pozitivă despre aspectul material al lumii, dincolo de care însă ştiinţa nu poate pătrunde, In acest dincolo, Luchian a pătruns cu sufletul, poate şi din cauză că ştiinţa sa îşi impusese o mărginire în cunoaşterea posibilităţilor materialului colorant. El face tabula rasa aruncând tot materialul desuet al concepţiei materialiste despre .cunoaşterea lumii prin analiză, renunţând la reconstrucţia ei prin imitaţie. „Natura nu trebue să ,o imiţi, nici să o copiezi, trebue să lucrezi în felul ei“. In felul ei! Este o preţioasă indicaţie pentru înţelegerea operei lui Luchian, pe care ne-a păstrat-o d. Y. Ciofiec în monografia sa despre pictorul nostru, de unde am luat citaţiile lui Luchian. Acest citat se întregeşte cu altul: „Străluceşte cum e smalţul; aşa să rămâie!“ Cum e smalţul! Prin urmare în coloare să nu semene cu natura obiectul din tablou, să nu amintească umeda strălucire vegetală a unei frunze sau petale de floare. Să amintească însă smalţul oalelor şi străchinilor ţărăneşti fiindcă sunt frumoase cu străluciri ce par că vin de dincolo de suprafaţa smalţului,, din interior, ca dintr’un afund, sunt şi ele făcute de mână de om, ca atare nu-1 turbură neînţeleasa şi misterioasa lor fire organică cum se întâmplă cu făpturile naturale. Va da însă făpturilor lumii această strălucire care zugravului ce era Luchian in fond — cum îi şi plăcea să se numească — îi amintea de mozaicul din bisericile văzute cândva şi care e de un minunat efect decorativ num Na ti de aci înainte şi pictura lui. Se apucă deci să refacă natura în felul ei, va reface întâiu \colorile din natură, cari vor trebui să lucească ca smalţul. Se vor exalta aceste, colori, 'se vor transpune cu un ton sau două mai sus sau mai jos, pe gama dată din natură. Colorile, pe cât posibil din cauza armoniei urmărite, vor rămâne pure, neamestecate prea mult între ele şi deaceea ne tulburate. La urmă cuţitul de paletă le va aşterne şi netede ca să lucească ca smalţul. Aceasta ar fi reţeta tehnică. Dar arta lui Luchian mu e numai atât, nici n’ar fi chiar atât de mult ca inventivitate. Creator, el reface natura cu mijloacele lui însă, procedând în felul .ei, înţelegând prin aceasta ca, după cum făpturile lumii sunt resultatul unui material propriu şi a unui anumit concurs al forţelor naturale, tot astfel pentru artistul plastic se impune ca realizarea operei de artă să fie resultatul materialului de care dispune artistul. In acest scop, proprietatea şi particularitatea materială a obiectului din natură, sunt înlocuite printr’un, echivalent sugestiv de coloare, ce nu arc nimic comun cu multiplicitatea aspectului particular din natură. Cu obiectul din natură, echivalentul artistic nu va păstra decât noţiunea de specie sau categorie. Rezultatul final va fi topirea diferenţialului individualist, mărunt, până la absolutul sintetic într’un acord de supremă armonie coloristică. Acest acord Luchian i-a realizat ca nimeni altul, la noi. - Pentru acest acord el renunţă la tenebrele umbrelor violente. Contrastul dramatic între lumină şi umbră, nu corespunde firii lui echilibrate, întru totul armonioase, şi deaceea nu poate corespunde intenţiilor lui artistice. Lipsa luminei puternice în contrast cu umbra puternică, liberează obiectul de legile gravităţii mutându-1 într’o sferă ideală. Astfel sunt toate operele din ciclul realizat la mănăstirea Brebu. In această atmosferă spirituală pe care artistul şi-o creează cu încetul în îndelungate meditaţii, şi desigur, anevoioase elaborări, el isbuteşte să organizeze haosul de diversitate for- 373 © BCU mala şi color istică din natură. Reuşeşte grafie unei formule de sublimă matematică, reducând aspectul obiectelor din natură la acelaş numitor: coloarea. Opera de arta, naturalist orientată, îşi află perfecţiunea în realizările ce se apropie, pe cât de mult posibil, de ceeace în natură e adevăr pipăibil pentru toată lumea, realizând artistic impresiunea mai ales a formei, fără intervenţia sentimentului personal al artistului. Prin opoziţie, perfecţiunea operei de artă sufleteşte orientată nu poate fi preţuită decât în măsura în care artistul a realizat artistic sentimentul care l-a îndemnat la refacerea elementelor de formă sau coloare din natură. Istoria artelor nu cunoaşte cazul unui artist care să fi isbutit să-şi realizeze viziunea proprie, fără ca el să nu-şi creeze din nou toată mecanica tehnică potrivită. Din momentul în care mijloacele de ■exprcsiune tehnică au fost găsite, ereaţiunea artistică nu cunoaşte în recrearea sau transfigurarea lumii vizuale ca expresiune a sentimentului personal, obstacol. Arzătoarea întrebare a sufletului sau, problema dualităţii dintre suflet şi natură a fost în momentul acela, pentru Luchian, definitiv rezolvită. Ca să ajungă aci a trebuit să vie tragica zi când trupul lui Luchian căzu mistuit de boală: trupul slăbind,; sufletul rămase biruitor. In faţa acestei victorii, importanţa materialului biografic se va pierde în zăcământul adevărurilor pipăibile din manualele didactice. Viziunea artistică a lui Luchian trecea dincolo ţde cele văzute de noi în natură. O excepţie între noi, Luchian scăpase de robia naturii în momentul când trupul său se frânse. Artiştii, azi, luptători pe tărâmul artei, se consumă în această luptă dintre suflet şi natură. Lui Luchian i-a fost dat ca în această luptă să învingă. Dar cu ce preţ. Olog suit pe calvarul vieţii şi în ciuda infirmităţii sale, el creează opere care constitue fala artei româneşti şi bogăţia posesorilor lor. Viaţa i-a fost, în urmă un chin şi creaţia o luptă continuă, ca opera lui să fie prin contradicţie, o desfătare dăruită puţinilor, dar credincioşilor lui admiratori de pe vremuri. Luchian a trăit împrejurările triste ce întovărăşesc orice talent ce depăşeşte actualitatea timpului său. Interpretarea lumii vizibile, prin misticismul ce cuprinde această încercare a omului de a se explica cu fenomenele ei, se leagă, mai ales de începuturile nouilor epoci cunoscute de istorie. Omul ieşit din sânul naturii s’a simţit mic şi slab, însă făptura ei, şi instinctiv a iubit-o. La lumina cunoştinţii el a văzut, într’o zi, că natura nu răspunde la această dragoste. înşelat crezându-se în dragostea lui şi victimă a samavolniciei maturii, înspăimântat el îşi reclamă sufletul pierdut şi o luptă crâncenă se încinge. Ori de câte ori omul căzu învins, el începe lupta din nou. Spaţiul de timp cuprins între lupte se înseamnă în filosofia istoriei ca începutul şi sfârşitul unei civilizaţii. Astăzi ne aflăm din nou la o răscruce de vremuri, la un nou început de istorie. Lumea e plină «toată de vuetul acestei lupte. Niciodată lupta nu a fost mai năprasnică. De la isbânda ei, omul îşi promite bucuriile cele mai curate şi o armonie, între cele sufleteşti şi trupeşti, ce până azi s’a dovedit o himeră. 374 © BCU Cluj P O E S I I . DE VLAICU BÂRNA VISAM ODATĂ... Visam odată şi mi-se părea Că toate sunt precum în visuri. Nimic, nimic nu mă neliniştea . Nici tării, nici afunde abisuri. Toate treceau ca ’ntr’un somn legănat, Toate sfârşeau cu aureole. Morţii stăteau veseli la sfat Subt ale nopţii albastre cupole. O, freamătul lor mă fermeca, Eram stăpânit de voia lor bună. Ca un câmp mi se deschidea Ţara lor argintată de lună. Visam odată şi mi se părea Că toate sunt precum în visuri Nimic, nimic nu mă neliniştea, Nici tării, nici afunde abisuri. ICOANĂ APOCRIFĂ Pe stanele negre pogoară din slavă , Balaurul verde cu solzi de otravă. Din nări se desprind, când cerul detună Pârjoluri de soare, nisipuri de lună. Şi holdele pier, în tău arde stuhul Pe unde balaurul trece cu duhul. 375 © BCU Cluj EXPRESIVITATEA LIMBII ROMÂNE — DCALITATI expresive — * ■ DE D. CARACOSTEA Pentru cine vede în configuraţia limbii factorul modelator cel mai însemnat al vieţii literare, adâncirea resurselor expresive ale limbii materne apare ca o prolegomena la orice interpretare literară. Dar pe când studiile de istoria limbii române apar în număr din ce în ce mai mare, te izbeşte faptul că nu putem inventaria nicio încercare măcar asupra limbii noastre în sine, considerată funcţional ca operă de artă. Pentru interpretarea literaturii, deosebită însemnătate prezintă domeniul es-temelor sintactice. Dintre acestea, aleg aici o problemă menită să îngădue o egală privire şi în resursele stilului nominal şi într’acelea ale stilului verbal. După cum fonemele, mor femele şi elementele lexicale se cer privite subt raportul expresivităţii, tot astfel şi structurile sintactice. Dar pe când în celelalte domenii şi mai ales în fonologie şi în lexic, pot să fie scoase la iveală trăsături proprii, uneori chiar şi creaţiuni unice ale limbii materne, în domeniul sintaxei lucrul este mai complicat, între altele şi din cauza lipsei de studii: cu greu ar putea cineva să arate în domeniul sintaxei o creaţiune proprie limbii noastre, aşa încât să n’o mai întâlnim în nicio limbă. O altă greutate vine din faptul că şi în sintaxă valorile expresive nu pot fi privite izolat, ci în opoziţii şi în ceea ce aş numi sinonime sintactice funcţionale. In definitiv, calea pe care am urmat-o în capitolele anterioare se cere urmată şi în domeniul sintactic. După cum o trăsătură fonetică sau un ansamblu lexical nu rămân izolate, ci determină schimbări în toată economia limbii, toit astfel şi în domeniul sintaxei. ţ ; > i : Studiile de literatură dau la tot pasul prilej să vezi cum o trăsătură sintactica este într’o mai mare măsură înrădăcinată în nevoile expresiei de cât fonetica şi lexicul. Lucrul poate fi uşor controlat de oricine, căutând în economia unei fraze 376 © BCU Cluj sau unui capitol să schimbe anumite trăsături sintactice. Nu odată un întreg context se cere modificat în urma unei astfel de schimbări. In sfârşit, mai este încă o greutate, care prea puţin a fost luată în consideraţie: într’o măsură mai mare decât se crede, alegerea unei sau altei forme sintactice este, dacă nu condiţionată, în orice caz în strânsă legătură cu natura lexicului. Prea mult a fost privit lexicul ca un fel de magazie în care înregistrezi cuvintele pentru a le găsi mai uşor cu numărul de ordine al succesiunii alfabetice. Aceasta însă este un simplu mijloc de inventariere, care nu spune nimic despre raporturile dintre cuvinte cu afinităţile, diferenţierele şi opoziţiile lor, cu diferitele configuraţii determinate de aceste legături, într’un cuvânt cu toate acele cerinţi care fac din lexic un organism viu, care se cere trăit şi lămurit ca atare. Un cuvânt de care ai nevoie într’o frază cere după el altele şi această alegere îţi impune o anumită poziţie sintactică. Toate aceste consideraţiuni arată cât de greu este să privească cineva structural sintaxa unei limbi. Şi totuşi, peniţa expresivitatea limbii materne lucrul este necesar. Numai pe calea indicată, după ce am cercetat opoziţiile fonemelor, ale mor-feratelor, ale straturilor lexicale, putem pătrunde în vitualităţile expresive ale acelui sistem de semnificaţii înfăţişat prin estemele sintactice ale limbii materne. In paginile următoare, vom căuta să arătăm printr’un exemplu o dualitate de virtualităţi expresive, dintre cele care dau caracter limbii noastre. Fireşte, nu putem da decât o schiţă. Dar aceasta indicând o cale şi făcându-ne să trăim o problematică, ne va deştepta nevoia de ia gândi tiparele sintactice şi isubt raportul aici arătat. Ca exemplu de virtualităţi stilistice proprii felului românesc de a privi lumea, voi alege din formele noastre verbale dualitatea infinitiv-subjonctiv, pentru ca aceste aspecte morfologice să fie considerate în funcţiunile lor sintactice. Şi aleg anume problema acestor opoziţii : infinitiv-subjonctiv, pentru că aici avem unul din acele moduri proprii ale limbii române în oare planul de a vedea condiţionat de fondul nostru romanic este întregit cu un alt unghiu de a vedea lumea, acesta înrădăcinat în străvechiul substrat autohton. Fireşte, sunt şi alte multe trăsături sintactice care ar trebui să fie cercetate subt aspectul funcţiunilor expresive. Spre deosebire de limbile romanice apusene, numai în română raporturile de caz sunt exprimate direct prin aninarea articolului la sfârşitul substantivului. Este un fel de a vedea sintetic opus felului analitic al limbilor apusene. Trăsătura aceasta e în concordanţă cu păstrarea formelor de genetiv şi dativ în limba română. Prin această strânsă înfăţişare, prezentarea substantivului este mai relevantă la noi şi nu stă oarecum subordonată semnalizării condiţionate de articolul proclitic. Privită subt aspectul ritmic, această aşezare sintactică este în concordanţă cu ritmul troheic al limbii române, după eum tiparul francez este in concordanţă cu ritmul iambic al acestei limbi. Aceasta însă nu însemnează că româna este prizoniera unei unice forme, pentrucă alături de visurile mele, de pildă, poezia noastră are putinţa de a actualiza vechea poziţie prin inversiunea a mele visuri. Şi într’un context de tipare curente, o astfel de inversiune dobândeşte relief. Dacă este îngăduit să formez un cuvânt dala substantivul lucru, aş zice că încorporarea românească a articolului enclitic este o trăsătură expresivă oare, acolo unde este nevoie de un stil nominal, dă un remarcabil aspect de lucruralitate. Iar când expresia cere fie un stil impresionist fie opusul acestuia, adică un stil de adân- 377 © BCU Cluj cire metafizica, această relevanţă în prezentarea lucrurilor vădeşte o remarcabilă virtualitate a limbii noastre. Dacă elementele de încadrare logică sunt adesea mai răspicate în limbile surori, în schimb, conturul concret ial obiectelor ne apare nouă mai nemijlocit decât Apusenilor. Pentru poezie, aceasta este o însemnată resursă expresivă a noastră. Dintre multele aspecte diferenţiale, iar fi de înregistrat şi vechile funcţiuni romanice păstrate la noi şi dispărute în Apus. Dacă, după cum am arătat într’un capitol anterior, păstrarea numai la noi a străvechiului înţeles al unui cuvânt are urmări pentru viziunea uetaforică din care mai târziu a răsărit aceasia cunună a liricii oare este Luceafărul, este firesc să dăm o atenţie deosebită şi acelor aspecte sintactice păstrate la noi şi dispărute în Apus. De ce în română s’a conservat pre-poziţiunea de, nu spre a semnaliza genetivul, ci, între altele, spre a indica o finalitate? Când zicem apă de băut, zid de zidit etc., nu este aici aceeaşi nevoie de actualizare a lucrului cu atât mai sporită cu cât verb şi substantiv laolaltă pare că fac una cu aceeaşi reprezentare care se cere evocată ? Trăsături analoage ne întâmpină şi în domeniul sintaxei verbului. Să privească cineva, de pildă, dependenţele logice ale limbilor romanice apusene, când este vorba de felul de a-ţi întruchipa temporal desfăşurarea unei acţiuni. Acolo vorbitorul trebue să se plece acelor condiţii de consecutio temporum care comandă subordonarea faţă de principală. Logic este un avantaj. Se vede aici în ce fel în Apus limbile s’au subordonat sintactic vechilor tipare latine. Expresiv însă, canonul acesta îngădue o mal puţina libertate de a urmări relieful şi unde este nevoie şi trepidanţa chiar a succesiunilor verbale. Când în română pot zice: credeam că vine, venea, a venit, venise, va veni etc..., opoziţiile feluritelor mişcări sunt nesfârşit mai largi decât cele îngăduite de limbile surori. Contururile atât de felurite ale vieţii pot fi deci prinse mai adecvat şi în mişcare, potrivit esenţei lor. Pe terenul verbului este deci aici un aspect de relevanţă asemănător icu ceea ce am observat în domeniul expresiei substantivale. Sunt şi alte multe forme verbale care se cer privite subt raportul expresivităţii. In Arta cuvântului la Eminescu am arătat în ce fel diferitele timpuri sunt purtătoare de accente şi semnificaţii. Un capitol de geografie lingvistică expresivă ar fi şi frecvenţa unor anumite forme temporale într’unele provincii româneşti spre deosebire de altele. Astfel, inu e lipsit de interes să observi cum atât scriitorii, cât şi ţăranii din Oltenia vorbesc în mai sprintenul şi mai dinamicul perfect simplu, pe când Moldovenii aleg perfectul compus. Sunt două poziţii contrastante, firea mai activă a unora şi mai contemplativă, mai liniştit-epică a celorlalţi, face una cu aceste preferinţe expresive. O oale de a sonda înclinările expresive ale limbii noastre ieste şi aceea a felului cum redăm gândirea impersonală. In concordanţă cu tot ce am arătat până acum, observăm şi aici acea tendinţă către concret prin care gândirea se modelează mai mult vieţii decât abstracţiei. Acolo unde franceza şi germana recurg la impersonalul on sau man, noi gândim impersonalul subt o formă personală, la oare însă pare că sunt părtaşi deopotrivă şi vorbitorul şi ascultătorul: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. 3 78 © BCU Cluj Traducând cineva în tiparele amintitelor limbi apusene versurile acestea luminos vocalizate, trebuie să recurgă la impersonal, deci la o formă mai generală decât via formă românească. Aceeaşi poziţie a celui care simte nevoia să dea acţiunii verbale un răspicat caracter personal a cârmuit şi o bună parte din destinele subjonctivului românesc. Dualitatea mfiniiiV-subjonctiv a fost privită la noi numai sub raportul .dependenţelor istorice. Considerând însă lucrurile şi funcţional subt aspectul expresivităţii izvorîtă din felul de a vedea lumea, lupta dintre aceste două forme < sintactice apare ca lupta dintre două poziţii faţă de existenţă. Una înclinată să vadă subt raportul generalizaţii şi abstract, alta care vede în primul rând vieaţa, deci o acţiune care se desfăşoară concret şi personal. Sinteza lor este pentru noi deosebit de caracteristică. Ca bibliografie în chestiunea aceasta nu sunt de ţinut în seamă decât cele patru pagini substanţiale despre infinitiv din lucrarea lui Eugen Lerch, Franzosiche Sprache und Wesensart (1933). In capitolul :Der verkurzende und abstrakte Cha-rakter des FranzOsischen, autorul se ocupă şi de construcţiile infinitivale care, ca şi cele participiale, sunt în franceză mai iubite decât în germană. Dar reversul conci-siunii franceze şi al caracterului abstract stă întrun minus în prezentarea vin conturată a faptelor. Pentru noi însă problema se pune altfel: întregul sistem de gândire al nostru se cere privit şi subt latura dualităţii infinitiv-subjanctiv. Mai întâi observ că mai toate exemplele de construcţii infinitivale proprii francezei îşi au în română'expresia firească în — subjonctiv. Astfel se naşte întrebarea: ce schimbări sau săvârşit în întregul nostru sistem expresiv prin această sporire a subjonctivului în limba română ? Văzută pe plan larg filozofic, întrebarea aceasta ar duce la acea polaritate care a stat adesea în inima problemelor filozofice şi metafizice: deoparte, voinţa în sens larg de afectivitate şi impuls; de altă parte, lumea considerată ca reprezentare. Ar fi de cercetat în ce măsură polaritatea aceasta a luat la deosebiţi filozofi şi esteticieni, numiri felurite, apolinic-dionisiac; naţional-concret; liniştit-dinamic, etc... jToate acestea ne-air duce aici prea departe. Nu pe astfel de categorii ne întemeiem, ci pe realitatea necontestată că în ultima analiză, toată vieaţa noastră sufletească este determinată de primatul afectivităţii, al setei de a fi, de a avea şi de a se manifesta, care stă în esenţa fiinţii omeneşti. ' Dacă aceasta este adevărat, tocmai subjonctivul ne apare ea cel mai multilateral purtător al acestei primordiale realităţi. De aici, însemnătatea lui pentru a determina conturul expresiv al unei limbi. Lăsând deci laoparte orice oonsideraţiuni care ar putea să pară unora intra-siuni filosofice, să căutăm mai întâi a ne face o reprezentare despre actuala răspândire a formelor de subjonctiv în expresii din care să putem observa lupta dintre el şi construcţiile infinitivale. Din hărţile numărul 123, 129, prezentate de Micul atlas lingvistic român (I, 1938), se vede cum formele de subjonctiv în tipare sintactice ca: el a început să mănânce şi a început să sughiţă vin din Sud înspre Nord, unde s’ar menţine numai câteva resturi din vechile forme a început a manca. Fireşte, pentru problemele de expresivitate izvorî te din această dualitate sin- 379 © BCU tactica indicaţiile citatelor hărţi sunt cu totul (neîndestulătoare. Numai dacă subiectul întrebat ar fi fost răsfoit ca o carte, pentru a surprinde în felurite contexte nevoile lui de exprimare, între altele şi atunci când redă o amintire, apoi când povesteşte o plăsmuire îndătinată, un basm bunăoară, am putea avea un material din care să intuim funcţiunile expresive ale celor două forme (sintactice. In Ardeal, acolo unde amintitele hărţi înfăţişează io masă compactă de forme cu subjonctiv, un sondaj ar scoate la iveală în ce chip şi faţă de ce material lexical vorbitorul recurge când la infinitiv, când la subjonctiv, potrivit poziţiilor deosebite în care se află. Chiar şi faptul că în cazul verbelor a mânca şi a sughiţa hărţile nu coincid (formele de infinitiv eu acest din urmă verb sunt mai frecvente decât construcţia infinitivală cu celălalt), arată ce strâns sunt legate expresiile sintactice între altele şi de configuraţiile lexicale. Nu numai diferitele poziţii existenţiale determină alegerea formelor sintactice, dar chiar şi lexicul. După cum sunetele, tot astfel şi cuvintele înfăţişează anumite opoziţii şi anumite afinităţi. Privite şi ea esteme lexicale, cuvintele au o vieaţă proprie care se vădeşte şi în natura legăturilor sintactice. Toate aceste consideraţi uni arată dace în amintitele hărţi nu avem o uniformă răspândire a construcţiilor. De altă parte, geografia expresivităţii lingvistice trebue să înregistreze nu numai în chip impresionist reaeţiunea vorbitorilor, ei să ne dea io posibilitate de a vedea cum, în deosebite poziţii „subiectul” alege când una, când alta dintre cele două resurse sintactice. Este firesc lucru ca azi, acolo unde pătrunde forma cu subjonctivul, limba să oscileze,între forma îndătinată şi cea nouă. In alegera formei cele noui, stă deci un însemnat aspect de sintaxă (stilistică; şi -se naşte întrebarea: generalizarea formei ou subjonctivul s’a săvârşit .mecanic, datorită influenţelor autohtone şi sud-dunărene, sau forma nouă a găsit aderenţe în structura limbii şi totodată a cucerit teren, — datorită unei puteri expresive care se cere pusă în lumină ? Dualitatea sintactică ilustrata prin formele celor două hărţi amintite ne duce pe un teren al expresiei care prin infinitiv stă la răspântia între stil verbal şi stil nominal, iar prin subjonctiv ne conduce în însăşi inima dinamicei voliţionale. Văzută astfel, problematica raporturilor dintre formele infinitivului şi acelea ale subjonctivului, apare ca una din cele mai însemnate pentru cel care vrea să pătrundă resursele proprii ale limbii noastre. Ar fi deci necesară monografia care să fixeze, pe bază de exemple nu numai categoriile, dar şi nuanţele expresive ale celor două forme. Aici mă voi mărgini doar la câteva exemple, pentru a ilustra în ce chip fiecare dintre cele două forme dă relief expresiei şi în ce sens. Aspectul expresiv se cuvine cu atât mai mult să fie pus în lumină cu cât azi, î,n limba literară, duşi de modele franceze, mulţi înlocuesc subjonctivul nu numai în propoziţiunile declarative şi iusive, dar şi într’alte cazuri, cu forma care li se pare lor mai scurtă şi mai pregnantă a infinitivului. In scrisul nostru de astăzi, ne întâmpină la tot pasul astfel de neologisme sintactice, pe care critica limbajului trebue să le privească deaproape, pentru a cerceta dacă nu cumva ele nu răpesc limbii unele forme care o deosebesc fericit de expresia vest-romanică. De altă parte, sunt alţii oare reacţionează, crezând că toate construcţiile infinitive sunt decalcuri străine şi deci forme care s’ar cuveni, dacă nu stârpite, în orice caz reduse. Faţă de aceste extreme, care de fapt sunt feţe ale luptei între neologismul 380 © BCU greşit înţeles şi elementul băştinaş, mai este o poiziţie şi aceasta ţine seamă de multiplele cerinţi ale expresivităţii româneşti. In chipul acesta, problema se lărgeşte prin faptul că răspândirea acestor neologisme sintactice apare multora nu ca io intrusiune pur modernă, dar şi ca o reactualizare a unor moduri de expresie care sunt încă vii într’unele ţinuturi şi chiar şi în-tr’unele expresii generalizate. Astfel, când Ardelenii întrebuinţează forme infinit,ivale, acestea le apar nu ea o influenţă latinizantă, ci ca o lărgire a unor tipare băştinaşe. Pentrucă iîmtr’unefc regiuni ardelene ţăranul zice a venit a sapa, s’a dus a da de mâncare vitelor şi pentrucă în stilul epistolar sunt frecvente expresii ca te rog a-mi aduce, ar fi bine a căuta, etc., e firesc ca limba cărturarilor, atunci când vrea să dea io gândire mai abstractă, să recurgă adesea la forma geueralizantă a infinitivului. - . !. ! • | 1 i j ' ' ! | j ' : Pe când intelectualii ardelen; întrebuinţează infinitivul subt sugestiile propriului grai popular întărite prin influenţă latinizantă, intelectualii vechiului regat au frecvente infinitive după modele franţuzeşti. Citez din discuţia oare a stârnit multă vâlvă în 1838 între ardeleanul Ion Maiorescu, duşmanul influenţei franceze, şi profesorii bucureşteni reprezentanţii acestei influenţe. Ion Maiorescu scria că dizertaţia lui asupra limbii române „are drept scop a aduce pe toţi Românii la o unire în cultivarea limbii". Adversarii lui bucureşteni se plângeau Eforiei Şcoalelor, rugând-o „să binevoiască a lua în cea mai de aproape băgare de seamă"... „să bine-vodască a întreba ‘ etc. Astfel, cu toate deosebirile de formaţiune şi provincie, din Nord şi din Sud, construcţiile infinitivele câştigă teren. Pentrucă în cazuri de acestea belletriştii pot isă arunce lumină asupra structurii expresive a limbii privită în sine, vom examina aici câteva aspecte din trei scriitori cu poziţii fundamental deosebite: Creangă, Gatragiale şi Eminescu. Problematica raportului dintre infinitiv şi subjonctiv la Creangă se cere maţi întâi urmărită în seva băştinaşe. Cu o sută de ani în urmă, e greu să nu admiţi că în Humuleştii anilor copilăriei nu dăinuia, ca şi în matca ardeleană de azi, străvechiul uz al infinitivului în luptă cu rapida înaintare a formelor de subjonctiv. Creangă însuşi privit în sine, apare ca un teren pe care s’a dat lupta între cele două forme. Originalitatea lui stă deci nu în puritatea caracterului etnic, cum se susţine, ei în îndoitdl plan de rezonanţă al expresiei locale şi al expresiei celui cărturăreşte. împărtăşit de directivele maioresciene. . . . - • ■ Străbătând primele pagini din Amintirile lui Creangă, constaţi că frecvenţa formelor cu infinitiv indică anumite poziţii stilistice. Astfel izbeşte, faptul că dese forme infinitivate apar după verbul a începe: pe când începusem şi eu a ma ridica băieţaş; începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mângâia; am început a plânge şi a ne ruga; începuse a umbla; începea a se ivi soarele etc. • Să fie o întâmplare sau o necesitate expresivă această înfrăţire între verbul! a începe şi formele de infinitiv? Este de observat că expresiile citate sunt înrudite, în sensul că vin din nevoia de a evoca reprezentări populare cu caracter incoactiv, acţiunile fiind gândite dimperfactiv. In regiunea unde am copilărit, am auzit lă ţărani expresii ca acestea : codrul prinde a se închega. Sintactic, verbul a prinde reprezintă aici ceva analog cu funcţiunea imperfectivă din exemplele ou a începe. Expresiv însă, a prinde înfăţişează în plus o valoare metaforică. De aceea a dăinuit mai mullt legătura cu infinitivul, 381 © BCU care nu l-a putut împinge spre abstracţie, chiar şi în ţinuturi unde a triumfat deplin subjonctivul. Exemplele citate învederează cum limba noastră are o bogăţie expresivă în dualitatea arătatelor structuri sintactice. Intr’adevăr, transpunând exemplele de mai . sus în formele sintactice corespunzătoare de subjonctiv, ne dăm seama că avem la îndemână nuanţe necesare expresiei, care lipsesc în (limbile numai cu unul din tiparele la noi existente. Nu este vorba aici de opoziţii de înţeles logic, ci de semnificaţii afective. Lingvistul care priveşte lucrurile numai prin prisma raţionalistă a înţelesului, înclină să şteargă nuanţele acestea, iar gramaticul, căutând reguli cât mai unitare, este înclinai să devalorizeze unele forme de expresie prin generalizarea celorlalte. Dar cel care priveşte limba ca valoare va căuta să scoată la iveală virtuali-tăţile expresive ale ambelor forme. Critica trăită a limbajului arată că în cazuri de acestea se ivesc funcţional diferenţieri de semnificaţii, la fel cu acelea pe care apariţia unui cuvânt nou le introduce în lexicul străvechi, silindu-l chiar prin prezenţa nouă, să capete o sporită relevanţă. La rândul său, termenul nou încorporat în limbă se diferenţiază, primind reflexe din fondul vechi. Iar acolo unde cuvântul nou îşi găseşte aderenţe în rădăcina vechilor cuvinte înrudite, altoirea lui apare ca ceva firesc, ea înapoierea unei rude în familia care profită de vaza noului venit. La fel se întâmplă şi cu acele dublete sintactice care'înviorează un fond vechi, redus dar :nu dispărut, cum este cazul construcţiilor noastre infinitivaie. Această nouă circulaţie nu poate însemna alungarea din casă a vechilor deprinderi eterogene, ci dimpotrivă, o sporită conştiinţă a valorii şi necesităţii lor. Dacă în exemplele de mai sus din Creangă infinitivul, deşi înfăţişează o nuanţă stilistică, ar putea totuşi să fie înlocuit prin subjonctiv, fără ca sensull general să se , schimbe şi fără ca simţul limbii să fie jicnit, sunt însă frecvente cazuri când procedeul invers, înlocuirea subjonctivului prin infinitiv, nu numai, că iar distruge efectul stilistic, dar ar împinge întregul context spre ridicol. Astfel, în următorul exemplu din Amintiri: vrei să te buşască cei mândrălăi prin omăt, subjonctivul apare ca singura formă posibilă. O transpunere în infinitiv este de negândit. Şi această încleştare între a vrea şi subjonctiv este neasemănat mai strânsă decât între a începe, a prinde şi infinitivul exemplelor mai sus citate. Este treaba filologiei concepută ca istoric al limbii să desluşească dacă şi în ce chip viitorul românesc voi face a adus după sine subjonctivul voi să fac. O legătură există. Iar valoarea stilistică a unor atât de strânse tipare sintactice ca vrei să te buşească, arată în ce direcţie şi prin ce însuşiri expresive s’a generalizat forma subjonctivului: el dă un sporit relief tocmai acţiunii personale care şi-ur pierde relevanţa, dacă iar fi gândită subt aspectul impersonali şi generalizant al infinitivului. Exemple de felul acesta ne duc spre esenţa expresivă a subjonctivului, care se cere ilustrată şi prin contrastul cu alte forme sintactice străine. Lucrul se poate observa şi din traduceri, când traducătorul este un maestru al limbii. Astfel, Cara-giale traducând din Carmen Sijlva povestirea Răsbunare, redă în momente de viu dramatism infinitivul originalului cu subjonctivul nostru, bunăoară atunci când eroul Voinea dă în drum de cadavrul fratelui său: începe să-l sguduie, să-l cheme pe nume. Dramatismul momentului oprea aici construcţii infinitivaie după a începe, în felul epicei domolului moldovean Creangă. ’ _ Puternicul accent afectiv şi valiţionial care stă pe subjonctiv şi pătrunderea lui în funcţiuni odinioară reprezentate prin construcţiile infinitivaie, au avut ea urmare o scădere a vad or ii verbale a infinitivului; î,n schimb, aceasta a sporit funcţionarea lui substantivală. Astfel, s’a accentuat această trăsătură proprie a expresiei româneşti, în stare să facă din infinitive substantive abstracte, într’o măsură mai mare ca într’alte limbi, Când cauţi un substantiv abstract, eşti adesea uimit de uşurinţa cu care ţi-,1 oferă infinitivul, nu numai din fondul străvechi” lexical, dar şi din neologisme. Astfel, însuşi titlul primului capitol al acestei lucrări: atmosferizare; iar în capitolul de faţă, pentru o transpunere din subjonctiv în infinitiv, vorbesc de infinitivarea verbului. Această funcţiune pur nominală a infinitivului este deosebit de importantă întro vreme când literaturile moderne tind către crearea unui stil nominal. Liargta reoepţionare a funcţiunilor subjonctivaile a mai avuit şi alte urmări în sistemul nostru expresiv: între altele, diferenţieri între imperativ şi iusiv, fie subt forma afirmativă, fie sub forma prohibitivă. Urmărind raportul dintre imperativul taci şi iusivul să taci, nuanţe expresive ies la iveală, bunăoară la persoanele întâia şi a treia singular, apoi la a treia plural, unde nu există forme de imperativ propriu zis. Atât în traducerile vechi cât şi în cele recente ale Bibliei, în cărţile lui Moaşe, în cele zece porunci, frecvenţa formelor să nu ucizi, să nu furi etc, arată un sporit accent expresiv faţă de mai puţin frecventele imperative cu negaţiunea curmată de infinitiv: nu ucide, nu fura etc. lin chip curent, când zici nu canta, nu vorbi, nu ucide etc., aceste expresii parcă au o actuaMtate mărginită lia prezentul unei certe acţiuni, pe când să nu vorbeşti, să nu ucizi etc., par rupte din complexul actualităţii, având o valabilitate urni largă, de normă, şi totodată şi un accent de obligaţie ipersonală. Nevoia de a exprima fie un îndemn, fie o prohibiţie cu caracter general îşi are în limba noastră la îndemână forme fie de imperativ, la persoana dona plural, fie de subjonctiv. Construcţiile infinitivale însă, având, după cum lam arătat, un caracter mai puţin verbal, nu au la noi tăria unei funcţiuni prohibitive. In limbile moderne apusene, în deosebi în franceză, infinitivul are ş;i funcţiunea de a exprima un îndemn. Astfel, în franceză se zice -.s’adresser au concierge, acolo în germană s’ar zice mai degrabă: man rvende sich an... Pentru prohibitiv limbile apusene recurg la infinitivul precedat de negaţiune. In vagoane, citim pretutindeni îndemnuri ca : ne pas ouvrir ava nt 1’ar ret du train; nichtdfnen bevor der Zug halt; non aprire prima che il treno sia fermo etc... Pentrucă forme de acestea sau generalizat în toate domeniile, citim pe fabricate farmaceutice, de pildă, alături de: kuhl aufzuberoahren, a se păstra la răcoare. Păcate de acestea împotriva limbii au dat într’alte părţi prilejul la lucrări menite să fie un îndreptar pentru cei ce se îndepărtează de spiritul limbii. In chipul acesta, s’a născut în Germania o carte cum ar face să avem una la fel. Este lucrarea în multe ediţii a lui Gusav Wustmann, Allerhand Sprachdummheiten. Ea este ceva asemănător unui muzeu în care s’ar aduna toate ororile, pentru ca astfel să se deştepte în suflet nevoia de o vieaţă mai aleasă. Pentru cultura limbii şi Francezii au astfel de instrumente. Amintesc, de pildă, acel Le Courier de Vaugelas care a început să apară dela 1870. Astăzi, există o instituţie L’office de la langue franqaise anume organizat să satisfacă larg cerinţele de orientare. Şi este semnificativ că însuşi P. Valery a cerut înfiinţarea unei astfel de instituţii care a fost presidată de un specialist ide talia lui F. Brunot. 383 © BCU In Le Courrier de Vaugelas, se găsesc răspunsuri la nedumeriri în materie de limbă. Şi nu puţin a contribuit acest schimb de întrebări şi răspunsuri la răspândirea periodicului. O rubrică din cele mai utile este aceea a frazelor greşite, culese fie în periodice, fie in publicaţii contemporane. Tipărite într’un număr, ele îşi găsesc des-legarea în numărul următor, iaşa încât şi cititorii să poată colabora ia limpezirea problemelor. Chiar şi momente expresive : comparaţii, metafore, etc... sunt desbătute în acest periodic. . Dar ceea ce predomină în publicaţia aceasta este mai mult nevoia de îndreptar după un tipar logic decât aceea de preocupare estetică. Şi apoi colaborarea, dacă dă vieaţă, implică şi oarecare lipsă de relief provenită din absenţa unei poziţii care să satisfacă şi alte cerinţe decât cele ale raţionalismului gramatical. Faţă de aceste mijloace de cultură a limbii, servicii mai mari aduce amintita lucrare a lui G. Wustmann, concepută ca o gramatică a oscilărilor, a exprimărilor falşe şi urîte. Ea îşi propune, în chip mărturisit, să dea de gândit cititorilor ascu-ţindu-le simţul critic. înfăţişând sistematic exemple din morfologie, formaţiunea cuvintelor, sintaxă, lexic şi semantică, autorul dedlară că „preocuparea lui de căpetenie este cea estetică”. Deosebirea dintre felul nostru de a vedea şi cel reprezentat acolo stă în faptul că pentru noi problema este să pătrundem în însăşi poziţia vorbitorului, potrivit structurii unitare a llimbii. De aceea uu ne unim nici cu felul de a vedea reprezentat de Gscair Weise, Ăsthetik der deutschen Sprache, care de fapt este o serie de exemple pentru categorii fonetice, pentru comparaţii, eufemisme, metafore etc... Aceasta însemnează rubricarea vechilor categorii de stilistică, poetică, şi gramatică •cu ilustrarea de exemple aparţinând unei singure limbi. In ce priveşte limba noastră, întâmplător au apărut critice fragmentare asupra unor asperităţi sintactice. Cele mai de seamă sunt ale regretatului N. Drăgan, singurul care iar fi putut să ne dea unitar o privire adâncită în sintaxa noastră. Cu atât mai interesante sunt poziţiile scriitorilor înşişi când ei au simţit nevoia de a critica unele rătăciri ale expresiei noastre. In fruntea tuturor stă I. L. Ca-■ragiale. Şi nu este io întâmplare că nicio asperitate sintactică n’a trezit mai mult reacţiunea unui scriitor decât cum a făcut Caragiiale faţă de încercările de a înlocui fie imperativul, fie subjonctivul prin forme de infinitiv. Dealtminteri cu greu s’ar găsi chiar şi în literatura un viers ala o schiţă în care observarea ironică a devierilor sintactice să facă atât de măestrit una cu anecdota, cu atmosfera semidoctă şi cu firea -eroilor. ' ' - • ' 1 1 ! ! începând dela titlul Ţal, acest infinitiv substantivat, până la celebrul final: a se slăbi, Mitică!, întreaga schiţă ilustrează feţe multiple ale acelei: răspândite înclinări* sintactice de â înlocui imperativid-subjonctiv prin construcţii infiniţi vale de tipul: a nu se deschide pană trenul opreşte, a se păstra igiena, încununate de prohibiţiile amfitrioanei, scriitoarea Nastasia-Graziellia: a nu se conversa nimeni când se citeşte, a nu se căsca etc,.,. In genere, sintaxa lui Caragiale este ca un scaun de judecată asupra personagiilor lui. Vezi din expresie eroii, dar vezi şi surâsul de ironie al scriitorului. Un studiu s’ar putea face asupra acestei poziţii sintactice. Cum anarhia sintaxei face una cu desorganizarea gândirii din celebrul proces-verbal al lui Tiberie Piscupescu, tot astfel, mai mult decât orice îndreptar teoretic, această expoziţie de orori lingvistice din Ţal — amestec de impersonal, reflexiv şi construcţie infinitivală, —• slujeşte în zăpuşala limbii, — ca o binefăcătoare terapeutică. 384 © BCU ' L Puterea sporită a funcţiunea subjonctivului se vede şi -din.' expresii în oare, subt impulsul liniei puternice emoţiuni, simţi inievoia să repeţi verbul, bunăoară în expresii ca: bată-l Dumnezeu să-l bată. Die câte ori întâlnesc astfel de forme închise în oare un substantiv este încleştat între două forme verbale dintr’aceiaşi rădăcină, îmi dau seama de puterea formei închise, oa una din cele semnificative pentru multilateralitatea expresiei româneşti. Libera aşezare a cuvintelor în limba română întâlneşte şi acest tipar expresiv: putem avea acelaş substantiv încadrat între două adjective de acelaşi fel, două articole ©te... In cazul expresiei verbale de mai sus, o inversiune, care ar aşeza forma să-l bată in fruntea expresiei, iar imperativul la sfârşit, 'ar fi o imposibilitate, pentracă ar lipsi gradaţia pel care numai forma cu subjonctiv o poate da. Este deci în forma aceasta o relevanţă sporită. Locuţiuni de tipul celei citate sunt foarte frecvente în limba română; şi cine va face odată un studiu asupra imaginilor şi mai ales asupra încadrărilor sintactice din aceste anticipări ale pamfletului care sunt sudalmele noastre populare privite subt raportul stilistic, va constata ce sugestive sunt tiparele expresiei, şi ce vii sunt crea-ţiuinile verbale ale impreoaţiiunei româneşti. In exemplul mai sus citat, fără împreunarea apelor vechiului imperativ eu subjonctivul în sporită funcţiune imperativă, nam fi avut această formă închisă şi totodată în crescendo. Ceea ce disbeşte în astfel de construcţii este ;nu numai repetarea verbului şi potenţarea lui, dar şi îndoita încadrare a subiectului prin repetarea simetrică a obiectului direct: la început, imediat după verb; la sfârşit, imediat înaintea ilui.In chipul acesta, obţinem şi verbal şi nominali o delasiabit de pregnantă formă închisă. Urmărind pe terenul sudălmilor populare tiparul sintactic din expresia bată-l Dumnezeu să-l bată, constatăm Cazuri felurite. Ne interesează aici nu conţinutul, care nu poate fi iciitat, dar forma pură, astfel alcătuită: la mijloc, stă reprezentarea persoanei vizate încadrată la cele două extreme talie expresiei de acelaş verb injurios, repetat în final crescendo, prin subjonctiv; paralel eu această simetrie stă repetarea pronumelui, de data aceasta în dativ presentat, dar cu un efect eu atât mai sporit cu cât substantivul aşezat la mijlocul expresiei; este urmat imediat de dar tivul pliu lui. Deşi în formule de acestea persoana vizată injurios este absentă, ea este continuu presantă în bătaia expresiei prin indicaţia întreitei repetări a dativului: după verbul iniţial; după substantivul care-o denumeşte; însfârşit, înainte de verbul final. La cele şapte mvinte ale expresiei injurioase avem o întreită repetare de dativus incomodi simetric prescurtat la aripi, plin în mijlocul expresiei. Avem astfel o pregnantă formă închisă nominală, în cuprinsul formei închise verbale. Ai fi greşit să se creadă că numai în expresii pejorative există acest remarcabil tipar. iŞi în construcţii verbale şi în pure aspecte nominale, forme asemănătoare apar şi când este vorba de a exprima sentimente gingaşe, cel matern, bunăoară. Astfel când mama îşi mângâe copilul: manca-l-ar mama să-l mănânce, sau pe registru nominal, dragul mamei drag... încadrări expresive de felul acesta sunt Ia noi frecvente şi datorită acelei particularităţi a limbii prin care putem repeta pronumele subt îndoita formă plină şi prescurtată. Şi accentul stă când pe tactul iniţial al expresiei, când pe cel final, după cum forma plină a pronumelui istă la început sau la sfârşit, ca bunăoară într’a-cest vers savuros al d-iui Arghezi: o a văzut din cer pre ea. Pentru problematica noastră, nn importă să urmărim istoric dacă forma nominală a dat impulsul pentru cea verbală sau dacă din aceasta a purces forma nomi- 385 © BCU nală, ceea ce este mai verosimil. Privind insă 'tiparele sintactice mai sus citate pa. ■semnificative celuile iale expresiei, acestea semnalizează în mic ceeace în mare poate sa fie desăvârşit prin largi forme de artă. Prin libera aşezare a cuvintelor, limba noastră având posibilitatea să încadreze reprezentările în chip felurit putem descifra din elementarele tipare sintactice virtualităţi pentru principalele forme de expresie. Prezentarea sintactică a substantivului prin amânarea articolului la sfârşit trimete către o formă deschisă în sens trohaic. Construcţiile sintactice cu accentul final, deci pe linie iambică, semnalizează virtual şi desvoltarea în această direcţie. Iar mai sus citatele exemple învederează în ce fel tiparele elementare sintactice sunt oarecum anunţătoare şi pentru forma închisă simetric încadrată, de tipul vechi elin'. Dacă am amintit aceste trei posibilităţi văzute elementar sintactic, este pentru că ele deschid orizont sprie largi posibilităţi ale expresiei, faţă de care tiparele sintactice apar ca o simplă celulă. Prin ele putem întrezări ceva dm destinul desăvârşitelor expresii literare de mai târziu. La prima vedere, s’ar părea că ritmul trohaic predispune la o f ormă deschisă. Privind însă acest ritm în ansamblul tiparelor noastre, ne încredinţăm că întreaga alcătpuire romanică a limbii dă un’ plan de rezonanţă prin care elementele formei deschise dobândesc o tectonică de încadrări. închise. Intr’o recentă prelegere publică, d. profesor Tli. Capidan a relevat această particularitate sintactică a limbii eline: ea a simţit nevoie să prezinte substantivul în dubla încadrare a articolului proclitic şi enclitic, acesta din urmă contopit, ca şi la noi, cu substantivul. Nu ştiu dacă această particularitate se mai găseşte în vreo altă limbă indo-europeană. Fapt este că în greacă, prin repetarea aproape identică a silabelor articolului şi înainte şi după substantiv, acesta pare încadrat armonic intr’o formă închisă, care îi dă o deosebită plasticitate. Raportând acest original tipar .sintactic la întreaga configuraţie a creaţiimilor literare eline cu admirabila lor formă plastic închisă de o fiinţă cu însăşi natura peisajului mediteranian, putem oare tăgădui că nu exista o concordanţă între este-mele .sintactice şi destinele de mai târziu ale expresiei literare? ... Dacă structurile verbale româneşti mai sus citate sunt reprezentative, ele nu puteau îmbogăţi limba noastră fără acea înfrăţire dintre formele de subjonctiv şi structura romanică a celorlalte tipare sintactice. După cum am indicat, funcţiunile sub joncti vale n’an putut stârpi vechile construcţii infinitivaie, care dobândesc o nouă vieaţă astăzi, când modul de a gândi modern tinde către un stil nominal. In privinţa aceasta, avem o remarcabilă lucrare a d-lui Al'f. Lombard, Leu constructions nominales dans; le frangais moderne, etude syntactique et stylistique (1930). Aici se urmăresc condiţiile sociale ale limbii comune şi cerinţele gramaticale ale limbii literare, apoi formele de;gust corespunzătoare vieţii moderne, întrucât cer un stil nominal. Ajungând ia studiul uzului modern în direcţia numelor abstracte, se ocupă şi de infinitivele substantivale (Op. cit. p. 136—139). Ceea ce reiese aici cu toată claritatea ies ca tocmai cea mai abstractă dintre limbile romanice, limba franceză, iare o foarte limitată posibilitate de a ereea substantive abstracte din infinitiv. Şi când le (creează, ele se mlădie mai greu. condiţiilor foirmalle ale substantivului, care sunt adăugarea articolului, a unui adjectiv calificativ, a (raportului de posesiune, indicarea pluralului. . Confruntând condiţiile acestea ale francezei eu ceea ce vedem la noi, constatăm ică în aoesit punct ne deosebim fundamentai tocmai de acea limbă care modelează în atâtea alte privinţe expresia noastră literară. Las deschisă chestiunea de ce limba franceză se împotriveşte substantivizării infinitivelor. Probabil că ele şi-au păstrat un mai pronunţat caracter verbal, mai întâi din nevoia de clară specificare a funcţiunilor, proprie francezei, dar mai alles din faptuil că această tendinţă na fost stânjenită întru nimic prin vreun proces care să dislloaee construcţiile infinitivale din vechile lor funcţiuni. Este tocmai contrariul ide ceea ce s’a întâmplat la nioi. Prin mereu reînoita lărgire a subjonctivului, noi am Introdus în gândirea noastră iun tipar care, în luptă cu construcţiile infinitivale, le-a silăbit funcţiunea verbală. De altă parte, faptul că (limba .noastră oferea două forme de infinitiv, a dislocat şi mai mult infinitivul lung din valoarea lui verbală. Din potrivă, forma scurtă de infinitiv fiind încleştată în construcţiunile verbale ale timpurilor compuse şi în primul! rând ale viitorului şi optativului, pe care stă un puternic accent dinamic, şi-a păstrat mai viu aderenţele verbale. Chestiunea aceasta a existenţei unei duble forme pentru infinitiv în limba română nu este numai O chestiune de morfologie şi sintaxă dar, pentruca toate faptele limbii se întrepătrund, este şi o însemnată chestiune de accent. Puternicul .accent dinamic propriu limbii române, mai ales în formele de viitor, de tipul voleo cantore,a. dus cu necesitate la devalorizarea ultimei silabe, deci la, forma scurtată. In chipul acesta, infinitivul lung a dăinuit mai ales în construcţiile infinitivale, (unde însă era mult concurat de subjonctiv. In formele negative ale viitorului, nu voi cânta, accentul pe silaba, iniţială capătă şi o mai mare intensitate. , , Un însemnat studiu de expresivitate văzută comparativ ar fi acela care ar pune în lumină relevanţa negaţiunei în deosebitele limbi. Fapt cert este că limba română este caracterizată printr’un puternic relief al negaţiunii pusă în fruntea expresiei. Puţine limbi pot să zică nu atât de hotărât ca limba română. Şi tocmai aşezarea negaţiunii în pdzijia iniţială stă în concordanţă cu întregul «nostru ţesut ritmic, l oate faptele acestea arată de ce formele negative pentru timpurile compuse, ale viitorului şi ale optativului, au contribuit în chip hotărâtor la devalorizarea silabei finale a infinitivului. Aceste prefaceri săvârşite în vechiul nostru sistem verbal romanic au conlucrat ca împreună cu răspândirea subjonctivului să trimeată spre periferia .sistemului verbal formele de infinitiv lung. Astfel, infinitivul nostru lung a dus o existenţă redusă până .când a căpătat aer nou atunci când o nouă poziţie a vorbitorilor a simţit nevoia de întărire a terminologiei abstracte, iar mai târziu literatura a simţit nevoia unui mai pronunţat stil nominal. In chipul acesta, se săvârşeşte o actualizare a infinitivului, îusă îutr’o funcţiune nouă. In cazuri de acestea, este necesar să ţinem seama de întreaga configuraţie lexicală a formelor şi funcţiunilor înrudite. In fondul vechiu al limbii, tendinţa de substantivizare de origină verbală se săvârşea mai ales pe lip ia participiilor: iubitul, mersul, scrâşnitul, sunt participii substantivizate. Formaţiunea aceasta ,e productivă îşi astăzi. Când zici însă cântului cocoşului nu este tot una cu cântarea cocoşului. Această din nrmă formă cu greu ar circula în graiul dela sate, unde sar putea însă răspândi cântarea preoţilor. In chipul acesta aim păstrat vechile forme de substantive participiaile, care circulă în striaturile mai largi, pe câtă vreme formele inli-nitivate ne duc spre o poziţie de gândire mai abstractă. In ţesutul lexicului nostru, avem deci dela aceiaşi rădăcină verbală diferite configuraţii potrivit nevoii de a gândi, fie mai abstract, fie mai concret. Se confirmă astfel ceea ce arătam în paginile introductive ale acestui capitol, .38/ © BCU că între lexic şi sintaxă se stabilesc legături condiţionate adesea şi de caracterul deosebitelor aspecte lexicale ale limbii. ...... ....... Toate aceste funcţiuni expresive ale sistemului nostru nominal n’ar fi fost posibile fără dislocările săvârşite în limbă prin răspândirea formelor verbale ale subjonctivului. Adeseori cugetarea modernă are nevoie nu numai de forma lunga a infinitivului purtător de abstracţie, dar şi de forma scurtă. Aceasta fiind prinsă în tiparele conjugării, îşi păstrează mai viu caracterul verbal, având în aoelaş timp şi orizontul de generalizare propriu infinitivului. In scrierea română de azi, când este vorba de a discuta o problematică de tipul a înţelege, a fi, a simţi, a voi, formele acestea de infinitiv scurt apar în chip firesc. In poezie însă, o susţinută construcţie de felul acesta ar avea ceva din monotonia lucrului şters. Faptul poate să fie controlat în contexte literare de tipul a fi sau a nu f i, oare cer o prelungită oscliare ia meditaţiei. Pentru a ilustra aceasta, deosebit de sugestiv iar fi să urmărească cineva feluritele traduceri ale celebrului monolog din Hamiet. Decârid cunoscuta lucrare a lui F. Gundolf, Shakespeare und der deutsche Geisi (1922) a pus problema naţionalizării unui mare creator într’o altă limbă, urmărirea deosebitelor faze prin oare un poet de geniu a putut sa fie încorporat într'o literatură străină, este un mijloc de reciprocă diferenţiare. Urmărind în traducerile franceze formele amintitului monolog shakespearian, constatăm că, în întregime, e construit în expresia generalizanta a infinitivului. Pentru interpretarea scenică însă, aceasta expune la unele scăderi, când e vorba da a reprezenta anumite opoziţii şi mai ales unele gradaţii. Am ascultat scena aceasta interpretată de artişti celebri cu temperamente diferite, dela tumultosul şi plinul de contraste Mounet-Sully până la atât de interiorizatul Kainz, cel care ştia să scoată printr’o simplă subliniere de voce într’un rapid şi în aparenţă monoton debit, efecte ma: puternicie decât fellul opus reprezentat de interpretul francez. Era îu această plăsmuire scenică toată atmosfera shakespeariană de vis şi totodată tot sbuciumul impetuozităţii germanice. Când Mounet-Sully, adâncit în mionologufl lui, aluneca lent pe scenă, ca nn somnambul al cugetării, şi înşira, oa în traducerea lui Letoumeur, infinitivele: mou-rir-dormir. — Dormir? Rever peut-etre..., el, ca să exprime prăpastia care se deschidea brusc, înlătura forma de interogativ a infinitivului dormir. In schimb, un accent interogativ de groază stătea pe Rever peut-etre, subliniat şi prin gestul unui înspăimântat pas dat înapoi. Până târziu, actori de ai noştri imitau maniera aceasta. Rechemând; în amintire jnomentul, îmi dau seama în ce chip artistul francez, în contrast cu meditativa alunecare de vis anterioară, era nevoit să suplinească prin-tr’un gest de brusc recul, ceea ce mlonolona succesiune de infinitive nu-i punea la îndemână. Recitând pasajul într’alte traduceri, observ cum traducătorii sunt constrânşi să recurgă la forma de înşirare a infinitivelor. Când mai târziu am urmărit în amintita lucrare a lui Gundolf câte obstacole au trebuit să fie înlăturate pentru ca limba germană să se învrednicească de o demită recepţie a lui Shakespeare, — acea desăvârşită de August Wilhelm Schlegel, — şi am revăzut textul monologului, mi-am dat seama în ce chip tiparul limbii germane era nevoit să se modeleze originalului. Străbătând acum traducerile noastre, am constatat aici un. fenomen analog cu cel observat în domeniul foneticei noastre. După cum poeţi şi muzicanţi căutau să evite pe cât posibil sunetele proprii limbii noastre a şi a, socotindu-le nearmoniee, 388 © BCU toi as ti el în. contextele literare asemănătoare monologului din Hamlet, traducătorii căutau să evite aceste esteme sintactice care sunt formele noastre de subjonctiv, şi prefereau decalculurile străine infinitivate. (Numai treptat dinamismul care stă în firea subjonctivului nostru s a înfrăţit în chip fericit cu expresia shakespeariană: adâo-gându-se infinitivului scurt romanic, a dat şi orizontul acestuia şi via frământare personală a eroinai în faţa destinului. Citez prima parte a monologului în traducerea (l-l u i î>agoş Protopopescu; A ţi sau a nu fi. E întrebarea! Mai vrednic e să ’nduri în tine spinii, Săgeţile haine ale soartei, Sau împotriva unei mări de trude Să lupţi şi, înfruntându-le, — s’o curmi1 — Să mori, să dormi. Nimic mai mult. Şin somn Să ştii că nai bătăile de inimă Şi miile de spaime ale firei Purtate ’n noi din leagăn. I-un final Cum nu se poate mai uşor... Da, da, să mori... Să dormi., să dormi., sau, poate să visezif Dar asta-i grozăvia! — ce visa-vom In somnul cel de veci, când din strânsoarea Cătuşelor de lut, ne-am scuturat? După cum limbile apusene ar avea aici numai construcţii infinitivate, cele sud-est europene ar avea, în genelre, subjonctive. Sinteza celor două planuri este proprie nouă. Pentru ca limba noastră să-şi afirme toate drepturile şi câteodată resursele superioare, când e vorba de a interpreta mari creajiuni străine, se cere mai întâiu o conştientă acceptare a destinului ei. In direcţia aceasta, ceea ce Gdthe a făcut pentru llimba germană, a săvârşit la noi Eminescu. Mărginindu-mă numai la întrebarea monologului shakespearian, reievez că acolo unde Eminescu a simţit necesitatea unei priviri meditative, a recurs în chip firesc la forma infinitivată: ...cine ştie de este mai bine a fi sau a nu fi... Dar acolo unde această poziţie meditativă se cerea lungită şi adânc trăită, poetul simţea instinctiv, chiar dela primele revărsări ale expresiei, că subjonctivul oferă nu numai posibilitatea unei variaţii, dar în certe momente şi expresia adecvată unei intense trăiri. lată, bunăoară, basmul versificat, dam care avea să se cristalizeze poema Luceafărul. Citez următoarea strofă de frământare, când i se cere eroului să se desfacă de nemurire: Da moartea! Pentru-o clipă de iubire D’eternitatea mea să mă dislege, Să văd în juru-mi anii în peire, Să am în inima mea moartea rece. Să fiu ca spuma mării în sclipire, Să văd cum trec cu vremea care trece. Transpunând subjonctivele acestea în forme infinitivate, se introduce în strofă 389 © BCU o contrastantă monotonie, care ilustrează mai bine de cât orice puterea de expresie a subjonctivului, plusul de accent personal pe eare-1 aduce în astfel de contexte, m aparentă meditative, în fond străbătute de o adâncă frământare. Pe terenul modalităţilor verbale, micio altă formă nu stă mai aproape de primatul afectivităţii văzută ca esenţă a sufletului omenesc. Din toate exemplele şi consideraţiunile arătate, se vede cum dualitatea infiniţi v-subjonctiv şi imperaiiv-iusijv înfăţişează aspecte expresive prin care limpedea configuraţie .romanică este întregită printr’un plan de rezonanţă eu vii răsunete afective. Se vădeşte astfel cum caracterul tiparelor romanice încleştează şi stăpâneşte acel dinamism propriu străvechilor resurse ale acestui pământ. Pe trecutul expresivităţii, avem şi aici o caracteristică sinteză între Apus şi Răsărit. Tn cliipul acesta, se introduce şi pe aceist teren al verbului în poezia noastră o varietate de expresie, potrivit ritmului, rimei, aiceentului afectiv, tot aţâţi factori care determină fie alternanţa, fie exclusiva alegere a uneia dintre cele două modalităţi. După cum am arătat, coexistenţa amândurora duce la nuanţe şi funcţiuni proprii, care îmbogăţesc paleta scriitorilor noştri. Prin cultura şi critica limbii, contribuim la împlinirea destinului scris în aceste modalităţii Privindu-le ca estemet şi' valorifieându-le funcţional, dăm un sens faptelor care păreau lipsite de semnificaţie. 390 © BCU C R IDEI, OAMENI, FAPTE DOUĂ CENTENARE LITERARE Acum o sută de ani, în 1840, Costache Negruzzi publica în ,>Dacia literară", revista lui Mihail Kogălniceanu, puternica sa nuvelă istorică „Alexandru Lăpuşneanu“. Pana cronicarului literar nu poate să însemne decât cu emoţie şi pietate data acestui strălucit centenar, care este dintre puţinele ce interesează, nu istoric şi cultural, ci estetic. Vremea, judecător obiectiv şi implacabil, cre-iază perspective fără greş, selecţionează, afundă sau înalţă în lumină opere şi fapte, după un singur criteriu: al valorii. Ceeace este şubred doboară, împânzeşte în uitare, scutură moloz şi cenuşă, aşterne rugină peste diversul mărunt, peste cotidianul efemer. „Alexandru Lăpuşneanu" rămâne, în structura sa epic-dramatică, în arhitectonica sa geometric construită, în motivare strictă, în viabilitate patetică, în obiectivitate şi impersonalism, în progresiune dinamică, în interes palpitant, în expresie de limbă şi stil, în pitoresc, — ca un model de nuvelă istorică, situat în trecut, la începutul drumului, acum o sută de ani şi totuşi neîntrecut până astăzi. Operă realistă în viziune, dar de o clasică simetrie în compoziţie, în tectonică, în cumpătata dozare a momentelor, nuvela „Alexandru Lăpuşneanu" înseamnă o biruinţă de geniu a spiritului autohton în expresie artistică şi una din înaltele coloane de marmură, care sprijină cerul constelat al zestrei noastre creatoare, dealungul vremilor. ' Nici Alexandru Odobescu în „Mihnea Vodă cel rău“ şi în „Doamna Chiajna", opere statice, de ornamentaţie decorativă, alhimic neanimată de savant arheolog cu darul picturii arhaice, în cuvinte frumos aşezate; nici Nicolae Gane în slabele, siropoasele şî convenţionalele sale încercări de nuvelistică istorică — Domniţa Ru~ xandra; — nici însuşi Mihail Sadoveanu în numeroasele sale povestiri evocatoare ale unui trecut sbuciumat, mai mult ample poeme eroice cu suflu liric; niciunul dintre urmaşii marelui înaintaş n’a strunit, cu atâta ştiinţă şi artă, genul —- desuet astăzi pentru spiritul nostru cosmopolit şi modern — al nuvelei istorice. Astăzi, când de altfel nuvela însăşi, în genere, a căzut în disgraţie, atât din partea scriitorilor, cât şi din a publicului cititor, cu ajutorul editorului interesat, este prilej nimerit, atât pentru prozatorul român, fabricant de romane în serie, la cerere, cât şi pentru marele public, consumator al acestei maculaturi abundente, să-şi îndrepte atenţia cu profit pentru sine, către acest moment al trecutului nostru literar, nemurit de Negruzzi, ca spre o mare lecţie de meşteşug scriitoricesc, de concentrare în tipare ferme, eterne. Al doilea popas retrospectiv este liric. Cu „Anul 1840“, Grigore Alexandrescu, în ample acorduri, deschide drum strălucit poeziei de meditaţie. Ceeace nu iisibutise Ioan Văcărescu în „Ceasornicul îndreptat" sau în „Tânărul", palide încercări de un didacticism elementar şi prozaic, oeeace numai schiîţialse în versuri sentimental sugestive, impresionante la vârsta poetului, Vasile Câriova în „Rumurile Târgoviştei", realizează, î:n accente puternice, Grigore AlexanidreisCu în oda meditaţie ,>Anul 1840". Prooroc al unor vremuri mai bune, iluzionist visător, poetul se îndreaptă cu suflet entuziast şi ardent, către Anul 1840, în care presimte un sol al înnoirii şi liberalismului, al frăţiei între oameni. Altruismul său generos, care vrea binele fiinţei umane, chiar cu jertfa propriului bine, într’o totală uitare de sine, se cristalizează în versuri lapidare şi aforistice, a căror înaltă frumuseţe stoică impresionează adânc sufletul: Eu nu îţi ceiu în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc; Dacă numai asupra-mi nu poţi s’aduci vr'un bine, Eu râd de-a mea durere şi o despreţuesc. După suferiri multe, inima se ’mpietreşte, Lanţul ce’n veci ne-apasă uităm cât e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte Şi trăesc în durere ca’n elementul meu. 39* © BCU Cluj Rareori ne-a fost dat să vedem, în absenţa imaginilor, o mai plastică, totuişi, şi mai pregnantă originalitate abstractă. Căci Grigore Ale-xandrescu a fost un abstract. El n’a cunoscut paleta multicoloră, cu care a veniţ, abia mai târziu, Eminescu. N’a cunoscut nici graţia u~ şoară, idilică, a lui Alecsandri. In sobimib, versul său cu lungi irizări meditative, dens în gândire severă, de o sobră ţinută şi cu adânci reso-nanţe, trăeşte în sine o mată strălucire de argint vechiu şi brumat şi o sugestie fără podoabe, Desigur, pentru alte literaturi şi popoare bătrâne, un centenar nu înseamnă decât o crestă- tură mai mult pe un răboj cu multe alte încreş-tări amintitoare ale unui trecut îndepărtat şi glorios. E o undă într’un val de numeroase unde. Căci, în definitiv, o sută de ani nu reprezintă decât o viaţă mai lungă de om şi mintea o cuprinde uşor, cu un salt In urmă. Pentru noi însă, pentru tânăra noastră literatură, care se află la începutul comemorărilor ei centenare, această vârstă apare impresionantă în deosebi şi îndreptăţeşte existenţa noastră ca neam sub lumina soarelui, căci numai prin bunurile sale spirituale un popor îşi merită fiinţa şi un loc în spaţiu. ' GEORGE DUMI'TRESCU IMPERIALISM ORTODOX . Istoria imperiului bizantin, din orice punct de vedere ar fi privită, este în fond o istorie bisericească ortodoxă. Pentruică Statul bizantin s’a identificat atât de mult cu Biserica ortodoxă, încât, — cel puţin pentru primul mileniu creştin — istoria nu le poate separa. Chiar în mod logic, isfera Statului se cuprinde în întregime în sfera Bisericii. Căci Statul face parte din ordinea pământească, contingenţă a lucrurilor, pe când Biserica se situiază în transcendent. Statul este limitat într’un .anume .spaţiu şi durează un anumit timp, mai mult sau mai puţin-lung, în timp ce Biserica pământească nu cunoaşte graniţe şi diminuări în timp, iar cea cerească este nemărginită şi. veşnică. ■ In felul acesta a fost conceput raportul dintre Biserică şi Stat în trecutul bisericesc şi tot aşa este conceput şi astăzi în .statele creştine şi în special în cele ortodoxe. Intre Orient şi Occident însă, au existat însemnate deosebiri de concepţii. Astfel, în Occidentul evului mediu, deşi Statul era considerat ca fiind înglobat în Biserică, totuş, între cei doi conducători — bisericesc şi politic — .s’au, ivit neînţelegeri care au discreditat pe conducătorii bisericeşti şi au coborît demnitatea Statului. Sunt dureroasele lupte dintre papi şi împăraţi, născute din dorinţa împăraţilor de a fi, pe lângă conductori politici şi „pontifex ma-ximus“, şi din dorinţa de stăpânire a papilor. Orientul ortodox nu a cunoscut niciodată astfel de conflicte. Conducătorul unui Stat, orice rang ar avea, este — împreună cu tot poporul lui — un credincios al Bisericii. La noi de exemplu, voevorii şi demnitarii erau unşi ai Domnului, sfinţiţi de mitropoliţii ţării şi ascultând de ei în chestiunile bisericeşti. Re iubitorul de neam dar răsboinicul Ioan Armeanul, poporul chiar l-a numit „cumplit", pe când pe Ştefan, luptătorul lui Hristos şi ctitorul atâtor mănăstiri şd biserici, .acelaş popor l-a numit „mare şi sfânt". Tot el s’a răsculat împotriva lui Henaclide Despotul, cel care, străin fiind de neam şi de credinţă, a hidră snit să se atingă de odoarele bisericeşti şi de ortodoxie. Astăzi mai ales, Regele ortodox al ţării noastre ortodoxe, este cel dintâi credincios a.1 Bisericii şi cea mai înaltă pildă de supunere la legile ei. . Concepţia aceasta este luată de statele ortodoxe, odată cu creştinismul, dela Bizanţ. In imperiul bizantin Statul şi Biserica nu au încercat niciodată să se identifice în .persoana unuii împărat care siă fie totodată şi „pontifex maximus", sau în persoana patriarhului. împăratul era un ales al lui Hristos şi un urmaş al apastolilor, dar supus Bisericii ca orice credincios. Supunerea aceasta a mers până acolo, încât, la sinodul dela Calcedon, s’a hotărît cu aprobarea împăratului, că legile imperiale care contrazic canoanele nu pot fi puse în acţiune. De altfel, prin creştini-zarea dreptului roman, legile bisericeşti devin legi ale Statului. . Constantinopolul mai ales., a apărut în istorie creştin. S’a născut sub .semnul dumnezeesc arătat împăratului Constantin, s’a desvoltat străjuit de acelaş semn, ajungând în câteva veacuri, centrul de Iradiere al ortodoxiei, căci în Constantinopol ortodoxia s’a păstrat în cea mai desăvârşită puritate, strălucind mai limpede după fiecare nouă biruinţă. Chiar viaţa dela curtea imperială era atât de mult pătrunsă de ortodoxie, încât protocolul curţii, era un adevărat ceremonial bisericesc. Transmis mult timp prin tradiţie, acest ceremonial imperial a fost codificat de Constantin Porfirogenetul, învăţatul împărat din veacul ai X-lea. Din această „Carte a Ceremoniilor" se cunoaşte cum era organizat Bizanţul din p-unct de vedere politic şi bisericesc. . . a « « , ' ’ Cartea întâia a acestui codice cuprinde ceremonialul religios al curţii, adică acel ceremonial care avea loc ori de câte ori împăratul lua parte la solemnităţile bisericeşti .din timpul anului.: Ea â fost tradusă de Albert Vogt şi publicată la 392 © BCU Paris în anul 1935, în Colecţiunea Bizantină. De o mare importanţă istorică, această „Carte a ceremoniilor" — operă monumentală, cum o numeşte traducătorul ei — este interesantă nu numai pentru bizantinologi, ci pentru toţi cei ce vor să cunoască viaţa de un minunat colorit ortodox a vechilul Bizanţ. Fentrucă savantul împărat Constantin VII, nu face altceva decât să fixeze în scris tradiţii seculare, prin care, el însuş o spune, puterea imperială apare mai măreaţă şi câştigă în prestigiu. Problemele care se pot pune în legătură cu această carte, sunt numeroase. Ele pot fi probleme de filologie, de istorie, de arheologie, de liturgică. Apoi sunt atât de multe amănunte care cer explicaţii, aţâţi termeni necunoscuţi, încât fără volumul de comentariu care o însoţeşte, cartea ar fi inaccesibilă celor ce nu cunosc perfect Bizanţul medieval. Palatul de exemplu, este un adevărat labirint în care fiecare cameră poartă o numire şi pe care cortegiul imperial îl străbate aproape în întregime în drumul spre Sf. Sofia. Deşi Constantin Porfirogenetul nu face în cartea sa o descriere a palatului, totuş, din amănuntele pe care le dă, se vede cât de mult era închinată lui Dumnezeu viaţa împăraţilor ortodocşi ai Bizanţului. In interiorul palatului erau nu mai puţin de cinci biserici, afară de mulţimea de capele şi camera de rugăciune. In fiecare colţ, alături de marile isăli de recepţii, în fiecare corp arhitectonic, dacă nu era o biserică, trebuia isă fie un altar, o capelă, un iconostas .Imensa sală a tronului» de formă octogonală, avea — în felul bisericilor bizantine — cupolă şi o absidă în oare se afla tronul. Bolta absidei era împodobită eu un mozaic celebru care reprezenta pe Iisus ca împărat. Chiar coridoarele care legau bisericile de palat, erau mici dar preţioase capele, în oare se păstrau de obicei sfintele relicve. Dar „Cartea ceremoniilor" cuprinde mai ales formulele prin care poporul aclama pe suverani la marile serbări. Aceste formule erau adaptate la fiecare sărbătoare bisericească, ceeace face ca întreaga carte să pară un adevărat liturghier. Pentrucă urările pe care supuşii le adresau familiei imperiale, simt rugăciuni, sunt imne de slavă îndreptate către Dumnezeu, sunt adevărate tropare ale sărbătorii. Iată im exemplu: la una din recepţiile ce se făceau împăratului în ziua de Paşti la întoarcerea dela biserică, poporul cânta: „Taina învierii, ascunsă îngerilor, astăzi s’a împlinit. Cel care umple cu slava sa orice fiinţă, a murit în trup ca om şi a robit nesecata tiranie a iadului, dând morţii pe dătătorul de moarte. Acum s’a şters păcatul timpurilor vechi, acum a înflorit bucuria timpurilor din urmă. Dumnezeule, Stăpâne Doamne, dă domnie lungă suveranilor". In Duminica de după Paşti, când împăratul se aşeza la masă, se cânta: „Innoeşte-te făptură, Hristos a înviat, serbează sărbătorile tale pentru Domnul. Mormântul fiind sigilat, soarele vieţii a răsărit şi s’a arătat apostolilor prin uşile încuiate, le-a dat Duhul Sfânt şi a dat pacea întregului univers. Răsăritul soarelui care nu mai apune, înnoeşte şi înalţă puterea imperială ca un soare strălucitor..." Sau în Duminica Rusaliilor: „Astăzi Duhul Sfânt coborît din cer, vizitează pe apostoli sub formă de limbi de foc; i-a învăţat să predioe credinţa în consubstanţialitatea Treimii, a luminat neamurile, a nimicit păcatul, împodobeşte cu victorii pe binefăcători, îndoaie pe barbari sub braţul lor. Tot pământul să se bucure, pentrucă victoria şi bucuria domnesc 1a Romani". In toate aceste aclamaţii, suveranii sunt numiţi slujitori ai Domnului aleşi ai Sf. Treimi, iar puterea regală este numită dumnezeiască sau încoronată de Dumnezeu. In general, viaţa întregii Curţi imperiale era strâns legată de Biserică. La toate marile slujbe bisericeşti, împăratul venea în chip solemn, însoţit de tot alaiul său şi cu tot fastul — devenit legendar aproape — al Bizanţului. Participarea împăratului la Sf. Liturghie nu era un fapt divers, deşi foarte obişnuit, ci unul din cele mai importante puncte din programul activităţii imperiale. Drumul spre biserică al alaiului împărătesc era un adevărat pelerinagiu, cu opriri la bisericile întâlnite, ou închinări la mormintele sfinţilor, cu rugăciuni în faţa sfintelor relicve. Şi în oraşul lui Constantin cel Mare se întâlneau la tot pasul prilejuri de plecare a genunchilor. Rânduiala curţii bizantine reproducea — în parte, desigur — regulile mănăstireşti. Fiecare sărbătoare sau timp bisericesc însemnat, îşi avea tipicul lui. începând din Joia patimilor până în Duminica întâia după Paşte, fiecare zi avea un ceremonial deosebit. Astfel, în Joia mare, împăratul vizita azilele de bătrâni împărţind mân-gâeri şi daruri, apoi lua parte la sf. Liturghie, fără paradă. Celelalte zile erau aproape îh întregime ocupate de rugăciuni şi slujbe. Â doua zi de Paşte era închinată pelerinajului solemn la vechea biserică a Sfinţilor Apostoli, unde slujea patriarhul şi tot el împărtăşea la sfârşit, pe împărat împreună cu toată curtea. Chiar dacă protocolul imperial se rătăcea uneori în formalisme inutile, lucrul acesta nu i-sş poate reproşa numai Bizanţului, pentrucă acesta este formalismul caracteristic întregului ev de mijloc. Şi „Cartea ceremoniilor" are în primul rând meritul de a face să trăiască un trecut dis- 393 © BCU părut de veacuri. După cum spune chiar alcătuitorul ei, obiceiurile pe care le-a adunat şi le-a expus amănunţit, sunt ca nişte flori culese din câmpie, pentru a înfrumuseţa incomparabil cu ele, splendoarea imperială; sau ca o oglindă limpede şi de o puritate perfectă, care, pusă în centrul palatului, ar oglindi în ea măreţia admirabilă a ortodoxiei şi imperialismului bizantin. Dar dacă pentru occidentali cartea aceasta dă la iveală lucruri necunoscute şi de mult moarte, pentru noi ortodocşii, oricât de necunoscute ar fi fost, tradiţiile acestea bizantine nu au murit CRONICA O GH. VRABIE : GÂNDIRISMUL. — După 18 ani de viaţă triumfală, plină de afirmări şi realizări superioare Care au contribuit în mare măsură la modelarea spiritului nostru contemporan, revista „Gândirea“ ,şi-a câştigat dreptul de a intra în rândul creaţiunilor nepieritoare ,şi de a se număra printre puţinele forţe care au lucrat ,1a desăvârşirea culturii naţionale. Astăzi, colecţia ei monumentală istă mărturie în faţa oricui, pentru a arăta câtă risipă de spirit s’a făcut în paginile ei bogate — ceeace ar constitui un record şi pentru ţări cu străvechi tradiţii culturale, —» dar mai ales pentru a lămuri întreaga structură a epocii noaistre sub raportul preocupărilor de ordin înalt. Căci revista Gândirea e altarul unde au început să ise oficieze nouile liturghii de artă românească» unde is’au frământat ideile neatârnării şi superiorizării noastre morale şi de unde a pornit un nou stil de cugetare cu influenţe în toate domeniile de manifestare intelectuală, pentru a ne faice mai ambiţioşi şi mai isiguri de puterile noastre, într’o vreme când încă se profera cu mândrie, moda extazului în faţa formulelor venite de aiurea. iEa se înscrie pe linia înaintaşelor de prestigiu: Dacia Literară, Convorbiri Literare şi Sămănă-torul, împlinind aceeaş funcţie în cultura noastră, de cenzură, de orientare şi creaţie pe temeiul specificului autohton, dar depăşindu-le prin amplificarea ideologiei» prin valorificarea altor elemente fundamentale şi caracteristice ale spiritului nostru popular şi prin strălucirea operelor ei de afirmare. Era firesc, deci; ca după o existenţă atât de rodnică, să formeze un vast şi ademenitor subiect de stufdiu, care în primul rând răspundea unei necesităţi curente de sinteză şi preciziuni. Subiectul l-a ispitit pe id. Gh. Vrabie, tânăr profesor şi Un foarte activ şi pasionat cercetător literar, cunoscut şi din paginile acestei reviste unde semnează cronici pe cât de meticuloase, pe atât de obiective şi luminoase. odată cu imperiul în care au înflorit, pentrucă ele au fost legate nu de organizaţia socială a imperiului bizantin, ci de creştinismul lui. Şi cum ortodoxia Bizanţului dispărut străluceşte astăzi în atâtea ţări, fondul ortodox al acelor tradiţii imperiale, trăeşte şi el la Gurţile regale ,ale acestor ţări. In fiecare din ele, deasupra palatelor regale, alături de stindardul naţional, străluceşte — nevăzută dar simţită — crucea bizantină. Pentrucă Bizanţul de odinioară este simbolul istoric al tuturor ţărilor ortodoxe de azi. MARIANA lONESCU LITERARĂ D-sa ne-a oferit de curând o lucrare voluminoasă consacrată gândirismului şi în ea caută să ne prezinte mişcarea aceasta sub toate aspectele ei, după un plan bine chibzuit ca să nu lase de-oparte nimic din ceeace ar contribui la cunoaşterea fenomenului gândirist. Punctul de plecare îl formează atmosfera poist-foelică pe care o înfăţişează cu toate tendinţele ei eantra-dictorii» pentru a ne da o imagine a haosului ce domnea atuhcâ în sânul societăţii noastre. Gândirea apare în acest climat, în primăvara anului 1921, la Cluj, într’um moment de mare răscruce şi de primejdioase asalturi negativiste. După mărturiile lui Cezar Petreiscu pe care le reproduce autorul lucrării, Gândirea s’a născut din entuziasmul câtorva tineri care puseseră piciorul în capitala Ardealului pe eare-1 trăise de curând toată suflarea românească (cei dintâi soli au fost Cezar Petrescu şi; Gdib I. Mihăescu) şi din adeziunea .spontană şi însufleţită a altora aflaţi la studii în străinătate, printre care se afla şi Ni-ehifor Crainic, sau risipiţi prin diferite centre ale ţării. După prima închegare, în grupul celor dela Cluj se găseau, pe lângă Cezar Petrescu şi Giib — animatorii ideii — şi Lucian Blaga» Adrian iManiu, D. I. Cujcu, Al. Hodoş, Radu Dragoea, Dernian, Ion Dragu» D, Tomesicu, Jak Paleologu. Eugen Piloţi, George Hâscu, iar ca. cu care s’au pus In legătură prin corespondenţă, erau: Nichijfor Crainic şi Al. Busuioceanu la Viena; Ion Pillat» Ion Vinea, Em. Buouţa, Pamfil Şeioaru, Victor Ion .Popa, Vintilă Rusu Sirianu la Bucureşti; Demosfene Botez, Al. A. Philippide .şi fraţii Al. şi Ionel Teodoreanu la Iaşi. Cu această formaţie a pornit Gândirea la drum, fără să albe altă pretenţie decât aceea de a grupa la o reuşită nouă, elementele tinere şi talentate, aparţinând diferitelor provincii româneşti. .Singura notă simbolică a acestei reuniuni o forma .faptul că reuşita avea să apară la Cluj şi într’o oarecare măsură, tinereţea celor 394 © BCU ce-şi dăduseră mâna' pentru ca să-i dea existenţă. ’ încolo, nimic programatic şi nicio preferinţă ideologică. Ba nu era nici unitate de grup. fiindcă nu veneau taţi din acelaş loc şi cu aceleaşi: convingeri literare. Unii concurară la Sămănătorul, alţii în preajma lus Macedonski, iar alţii veneau de-aidreptul din reducţii' şi cercuri de stânga. Totuşi, revista a prins ,şi a avut succes deplin încă dela primele numere. Către sfârşitul anului II, Gândirea se mută la Bucureşti, altfel ifiiind ameninţată să piară, rămânând astfel şi fără semnificaţia ardelenească pe care o avusese la început. După o perioadă de nesiguranţă şi sbucium, în 1926, adică în anul al şaselea de existenţă, intră sub direcţia lui Nichifor Crainic, continuând de atunci :să apară cu o regularitate de mare precizie şi în condiţiile superioare ştiute, neegalate de nicio publicaţie similară. Cu o mică întrerupere, datorită unor împrejurări nefericite, Nichifor Crainic a întreţinut şi întreţine viaţa Gândirii, făcând anume jertfe materiale şi numai de unul singur, şi risipind o bună parte din energia lui pe care îşi-o dă cu o generozitate unică, însufleţit doar de gândul Ica revista să-şi ducă mai departe misiunea ei. . D. Vrabie ne prezintă în capitolul următor ideologia gândirismului, care .porneşte dela et-nicitate şi autohtonism- îmbrăţişând întreaga sferă de viaţă, materială şi spirituală a sufletului românesc şi redând ortodoxismului funcţia creatoare ipe care a avut-o in tradiţia noastră istorică. O nouă concepţie, deci, în care intră cu rost hotărîtor şi ca un termen generator de artă superioară ortodoxismul românesc, considerat ca urna dintre cele mai puternice realităţi ale făpturii noastre şi pe care ideologii dinainte au neglijat isă-1 valorifice pentru interesul culturii naţionale. Direcţia aceasta îi aparţine lui Nichifor Crainic, fiindcă el este creatorul şi doctrinarul gândirismului. Poet crescut din seva: tradiţiei noastre, purtând ca o zestre a sufletului său,, credinţa şi miturile populare cu toată bogăţia de imagini -a peisagiului natal, dublat încă şi de o înaltă cultură teologică, el venea cu predestinarea făgăduită din primele sale versuri, de a reintegra arta şi cugetarea românească în vastele dimensiuni ale spiritului autohton. Atitudinea lui era bine cunoscută dela Dacia, dela Luceafărul şi din tot ce dăduse la iveală până aci. Da Gândirea începe să-şi -afirme convingerile încă din 1923 (an. II) când publică eseul revelator Isus în Ţar-a mea care a stârnit mii şii îndelungate discuţii în publicistica noastră. In anul următor publică Politică şi ortodoxie, apoi Parsifal şi astfel se deschide cel mai pasionat proces al culturii noastre, în slujba căreia Ni- chifor Crainic se pune cu toate forţele sole .atât prin scris cât şi prin conferinţele ţinute în mâi toate oraşele ţării. Gândirismul începe, aşa dar, odată cu activitatea estetică şi publicistică de idei a lui Nichifor Crainic, iar noua şcoală filosofică şi literară capătă aderenţe prin direcţia lui şi prin contribuţia, pe cât de originală pe atât de erudită a lui Lucian Blaga. Judecate iîn sensul acesta, -caetele de mai târziu ale Gândirii n’au comun cu cele dela început, decât unele nume care se întâlnesc şi într’o parte şi într’alta. De o ideologie n’a fost vorba în momentul plecării la drum. .Lucrul aqesta îl afirmă şi d. Vrabie la pag. 84 a lu'crării isale şi e afirmat în însuşi articolul începător. Ceva mai departe, însă, d. Vrabie încearcă o contrazicere spunând „că Gândirea a avut dintru început o atmosferă a ei, un crez literar colcăia în sufletuî creatorilor şi în virtutea căruia s’au zămislit opere de artă“. Cu alte cuvinte d-sa 'susţine în cea de-a doua versiune, că „Nichifor Crainic a închegat din elemente preexistente dogma gân)diirijstă“. Părerea aceasta opusă de fapt demonstraţiilor d-lui Vrabie, e profund greşită. -In primul rând, fiindcă simpla evocare a numelor ce-au apărut în primele numere ale revistei, arată cât de departe .se aflau unit scriitori de orientarea de mai târziu a Gândirii, iar în al doilea rând, libertatea programatică a fiecăruia de a lucra pe cont propriu nu putea să determine o atmosferă de crez comun. 1 In epoca aceea. Gândirea nu ambiţiona să facă şcoală. Idealul acesta şi l-a descoperit mai târziu, când începe să-şi clarifice poziţia şi să selecţioneze valorile după criterii speciale. Simplul fapt că ’n prima perioadă putea să apară în sumarul revistei Ion Vineia dela Contimporanul, este — credem — concludent. Imaiginaţi-vă dacă acest lucru ar mai fi posibil astăzi. Am ţinut să precizăm această chestiune cu aparenţă de amănunt, fiindcă în realitate ea fixează adevărul asupra gândirismului, care nu trebue confundat ca direcţie nouă în literatura şi cugetarea noastră, cu data când a apărut revista la Cluj. Dacă revista nu şi-ar fi- descoperit un senis al ei propriu, cu siguranţă c’ar fi sucombat de mult, cum de altfel .s’a şi întâmplat după lichidarea primilor ani. In atmosfera! de mai târziu, Gândirea şi-a asigurat un mănunohiu de scriitori devotaţi şi cu aderenţe profunde la crezul .susţinut în paginile ei. Unii au venit pe temeiul unei vedenii înăscute. alţii s’au format aci şi s’au desvoltat, fiecare aducând o contribuţie personală oare la un loc formează podoaba cea mai de preţ a literaturii noastre de. azi. D. Vrabie înfăţişează toate aceste realizări prin analize conştiincioase şi caracterizări juste, începând cu poezia, con- 395 © BCU tinuând cu proza, cu dramaturgia, cu critica, eseul şi studiul filosofic, rezervând şi câteva pagini pentru plastică, pentru muzică, ziaristică şi politică, pentru a ne da o cât mai complectă imagine a fenomenului gândirist. Poezia o cercetează tematic sub cele patru aspecte ale autohtonismului văzut prin prisma gândiristă : sentimentul naturii, mitul folcloric, ortodoxismul şi tradiţionalismul, folosindu-se de operele lui Ni-■chifor Crainic, Ion Pillat, V. Voiculescu. Lucian Blaga. Aron COtruş, George Gregorian, Adrian Maniu, Radu Gyr, N. Crevedia, Gheorghe Tuleş, Gberghinescu Vania şi alţii. Proza o exemplifică prin scrierile lui Cezar Petrescu, Gib. I. Mihă-eseu, Matei I. Caragiale, N. M. Condiescu, Ema-noil Bucuţa şi Victor Papiîian, iar dramaturgia prin eeeaoe au creat în ‘sensul acesta Ludan Blaga. V. Voiculescu, Victor Papiîian, Gib Mi-hăescu, Victor Ion Popa, Adrian Maniu, Ion Marin Sadoveanu şi Ban Botta. lin ceeace priveşte fiilosofia, eseul şi critica, d. Vrabie, în afară de studiile lui Crainic, Blaga, Pillat şi Băncilă vorbeşte şi de celelalte contribuţii apărute în paginile revistei, contând pentru fiecare caracterizări şi preciziunl juste. Cu chipul acesta lucrarea d-sale se rotunjeşte pe deplin, închizând în ea frământările de spirit ale unei epoci şi oferind suficiente puncte de îndrumare pentru' cunoaşterea lor. Ea e mai mult decât o sinteză. E o adevărată panoramă făcută cu discernământ şi cu isimţul valorilor reale, dar mai. ales o indicaţie bazată pe solide argumentări, după care. şe recunoaşte diferenţa dintre 'spiritul înalt al gândirismului şi al realizărilor sale şi dintre ceeace rămâne dincolo de zonele acestui curent. ' . . • PAN. M. VIZIRESCU ALEXANDRU MARCU : UGO FGSCOLO. — Un studiu critic îşi îndeplineşte menirea în măsura în care a dat un răspuns mulţumitor contradicţiei dintre cele două atitudini — obiectivă şi subiectivă — existente în sufletul oricărui scriitor. Un critic are o datorie de conştiinţă, — „etică" am putea-o numi — de a interveni în intimitatea sa spirituală, coordonând ambele atitudini şi dând întâeţate celei obiective. O pildă de îndeplinire a acestei cerinţe critice prezintă monografia, recent apărută a d-lui profesor Alexandru Marcu, asupra literatului italian dela începutul romantismului, Ugo Foscolo (Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1940). Trăirea în simbioză cu o individualitate puternică asemenea acelei a lui Foscolo — faţă de care principial autorul studiului a trebuit să resimtă o afinitate, alegându-1 între alte figuri re- prezentative — ar fi deviat, fără îndoială, critica din calea menirii sale de luminătoare obiectivă, dacă nu ar fi intervenit în conştiinţa scriitorului problema ordonării celor două valenţe psihice. Concluzia verificatoare este răspunsul, pe care studiul însuş, prin întreaga sa fiinţă literară l-a dat problemei: soluţia armonismului etic şi estetic în critică. Etica în critică este actualizarea prin scris a unei ţinute de demnitate ştiinţifică, izvorînd din dorinţa altruistă a unei drepte judecăţi. Monografia d-lui prof. Marcu reflectă în structura sa această însuşire a unei conştiinţe superioare critice, pe care o desluşim exprimată în două moduri. Unul are un aspect mai abstract, de fixare a unei formule literare, pentru care întreaga analiză asupra personalităţii scriitorului ales, Ugo Foscolo, nu este decât un pretext exemplificator. Autorul monografiei a avut de grije să pregătească pe cetitor, încă înainte ca acesta Să fi intuit tema din contextul studiului, prin cuvinte începătoare, modest numite: „O lămurire": Ugo Foscolo este prima figură expresivă a unei formule literare, care „constituie nota specifică a manei literaturi italiene, în conspectul tuturor celorlalte" : neoclasicismul. Sub semnul structurii neoclasice, d. Marcu a urmărit evolutiv, atât expresiunea literară a lui Ugo Foscolo, cât şi viaţa psihologică trăită în raport cu împrejurările exterioare şi cu destinul lăuntric al temperamentului. Dealungul dublei existenţe umane şi artistice, autorul monografiei fosooliene a fixat un moment culminant pentru precizarea definitivă a formulei, moment nu ales întâmplător, c! coincizând cu opera cea mai desăvârşită a scriitorului analizat: creaţiunea poemei „Del Se-polcri“ — „Despre morminte". Prin lămurirea întrebării dacă poetul a fost im „clasic" sau un „romantic", d. prof. Marcu, având sprijinul celor mai autorizaţi critici foscolieni italieni, discutând şi armonizând părerile lor disparate, a precizat formula 'complexă a neoclasicismului, reflectată de personalitatea lui Foscolo. * A accentuat însuşirile organice — pe lângă cele superficiale, de voită poză: disciplina ritmică sufletească şi tendinţa spre o lume ideală a valorilor de adâncă rezonanţă clasică. Criticul, ou multă dreptate a întărit afirmaţia Clasicismului fosoolian prin argumentul origmei elene a poetului. Deci, clasicismul italian avea posibilitatea de a se perpetua în secolul XIX în formele sale cele mai autentice. Autorul monografiei a complectat, însă, formula neoclasicismului, analizând şi notele romantice ale personalităţii lui Foscolo: retorica evidentă a spiritului său, cultul Eului, 396 © BCU precum şd temperamentul manifestat în viaţă, la care se adaugă, ca un fir mai ascuns, concepţia pesimistă constantă şi fundamentală tipică veacului trecut. Stăruirea în acelaş timp a tendinţelor clasice şi romantice în neoclasicism' este evidenţiată şi prin ideile estetice. Cităm concluzia limpede a acestui aspect: „Dacă, aşa dar, din punct de vedere teoretic Poetul este adeptul convins al formulei Artei cu tendinţă, atunci când va concepe o poemă ca 1 Sepolcri (în 1806), care va reprezenta de fapt opera în care s’a angajat mai integral, cu toate posibilităţile sale artistice şi cu toate convingerile salea ideologice, va reveni la cea mai clasică dintre formulele estetice: supremaţia cosmică a Frumuseţii prin armonia poetică" (pag. 134—5). Iată dar, cum precizarea formulei neoclasice a constituit un prim mod de actualizare a conştiinţei etiico-estetioe a criticului. Al doilea mod mai concret a fost apropierea directă de personalitatea poetului Ugo Foscolo prin cunoaşterea lui integrală: portretizare fizică şi psihică, atitudinea lui în faţa vieţii şi a artei, cadrul naturii şi medul saloanelor, care au înrâurit pe scriitor, iubitele, prietenii şd duşmanii, împrejurările politice şi activitatea patriotică a poetului, scrierile foscoliene în raport cu literatura timpului. Autorul monografiei nu a vrut să facă împărţiri exterioare, secţionând activitatea lui Foscolo în variatele aspecte, urmărite fiecare separat. D. Marou a adoptat un procedeu mult mai apropiat de trăirea omului: devenirea fizică şi sufletească au fost cercetate aşa cum s’au manifestat în complexitatea concomitentă şi succesivă a manifestărilor. Cetitorul ia contact cu personalitatea lui Foscolo, adolescent, la optsprezece ani. Mai târziu, după ce viaţa şi-a fixat influenţele în fiinţa umană a poetului, cetitorul din nou e pus în cunoştinţă directă cu portretul lui Foscolo, în plină putere a maturităţii. , Acelaş procedeu a fost utilizat şi în prezentarea analizei literare, fără grupări schematice pe cicluri de motive şi teme. Criteriul folosit de autorul monografiei a fost cronologia vieţii. Cu atât mai mult profilul literar al lui Foscolo apare mai precis conturat, deoarece, din variatele aspecte succesive, rees constant notele de bază ale personalităţii creatoare a poetului. O schemă, nu abstractă ci concretă, aplicată la fiecare producţie literară, prezintă un model de cum trebue judecat un fenomen artistic în totalitatea sa: fixarea împrejurărilor — pretexte care deşteaptă virtualităţi ascunse în psihologia plăsmuitorului, prezentarea temei, antecedente literare, aprecieri estetice speciale şi generale, când opera deschide probleme largi, coincidenţe cronologice cu literatura timpului. , , Inlăuntrul acestor adâncite analize, surprindem o subtilă împletire a valorii estetice ou aceea psihologică, pe care d. Mami a urmărit-o în toată opera poetică a lui Foscolo, accentuând-o, însă, tot cu prilejul capodoperii „I Sepolcri Funcţiunea iluziei în concepţia şi creaţia fosoo-liană. De fapt, autorul studiului a situat problema în semnificaţia ei generală: „încă din a doua jumătate a secolului XVIII se creiase astfel şi în Italia atmosfera prielnică pentru „extazul Iluziei". Iar această posibilitate a oricărui muritor de a-şi creia „după bunul său plac" o lume a sa, în care să afle unica fericire pământească, avea să fie consfinţită în poezie de Ugo Foscolo, cel dintâi" (p. 116). Lămurite prin poema Mormintelor, iluziile necesare şi dorite, religia, iubirea, Patria, demnitatea umană sunt depăşite spre sfârşitul vieţii poetului, de ultima, care îi rămâne puternică: aceea a poeziei, -întruparea Frumosului, din -care emană Virtutea, după concepţia clasică. Această ultimă iluzie a pătruns în programul spiritual al poemei „Le Grazie". In armonismul critic al monografiei despre Ugo Foscolo, înclinarea subiectivă, inerentă sufletului uman nu a fost îndepărtată de rivala sa prevalentă, ci a întovărăşit-o din umbră, dealun-gul studiului. Ea s’a manifestat dela început, plimbând pe cetitor înainte de a face cunoştinţă cu poetul în insula, care a dat viaţă lui Ugo Foscolo, Zante şi i-a ursit să iubească pasionat şi ideal, în acelaş timp, prin întruchiparea fanteziei celor trei Graţii; a învăţat pe acelaş cetitor să „îl apropie în mod necesar şi neştiut pe Ugo Foscolo de idealul estetic al Renaşterii", atât de bine cunoscut şi preţuit de critic; în clipele finale ale vieţii poetului, a făcut un rezumat afectiv al ideologiei foscoliene. Relatând dorinţa din urmă a scriitorului de a muri cu bustul Ve-nerii, al lui Apollo, al Graţiilor, printre flori şi muzică, cercetătorul monografiei s’a întrebat cu tristeţea de a şti că nu primeşte răspuns: „Poetul marilor iluzii voise astfel să încerce una mai mult?" (p. 217). Seria ilustraţiilor, ce întovăreşesc textul, este deschisă — omiţând portretul poetului — cu particularul din afresoul lui Bottioelli, înfăţişând pe Venus născută din spuma mării — iluzie, care a mângâiat viaţa şi a înălţat versurile lui Ugo Foscolo în lumea permanentă a realităţii Frumosului — şi se închee cu reproducerea lespezii vechiului mormânt, purtând semnul numelui „celui care a glorificat mormintele". Aceste 397 ♦ © BCU reproduceri îşi au, deci, funcţiunea lor, orânduite de critica obiectiv-subiectivă. Sub semnul armonismului etieo-estetic al analizei, d. prof. Alexandru Marcu a lămurit o mare problemă: formula neoclasicismului italian, a conturat o interesantă figură literară a Italiei, CRONICA TEODORESCU-SION. — Dacă în timpul acesta de sbucium şi nesiguranţă- putem găsi o clipă de reculegere, cuvi;ne-se să ne îndreptăm gândurile spre cei ee-au trăit pentru a ne da momente de emoţie estetică — singura desinteresartă. S’a împlinit în ziua de 30 Martie 1940 un an dela moartea lui Teodorescu-Sion. Să-i închinăm câteva clipe căci a fost un artist, a cărui operă este un refugiu de toate ororile şi mizeriile vieţii. Născut în comuna Ianca {judeţul Brăila), la 20 Decembrie 1882 — din părinţi, prea puţin cunoscători de carte, originari din Transilvania, judeţul Sibiu, comuna Pianul de Jos. Mama lui Ioana, vară eu tatăl lui, femeie frumoasă şi isteaţă; tatăl, un mic slujbaş la calea ferată, om sobru şi aplecat spre misticismul religios. O ereditate care justifică greu simţul lui atât de rafinat pentru pictură. Cum s’a putut trezi în fiul lor — unicul lor copil — această sensibilitate col ori s-tică, primordială în arta sa? Clasele primare şi cele câteva liceale le-a făcut, la Brăila, mai mult hoinărind şi jucându-se pe malul Dunării — amestecându-se cu personagiile lui Panait Istrati — cu lumea pestriţă a porturilor. In tot cursul vieţii lui ceva din nevoia de evadare a omului din port, o dragoste a mării, o indulgenţă cu morala aventurierului crescut pe maluri de apă, — poartă deschisă pentru orice aventură tuturor năzuinţelor, va licări în fundul sufletului lui. Autodidact, cultivat fără metodă, fără tradiţie, condus doar de instinctul lui artistic, care îl făcea să simtă orice, înainte de-a înţelege Inegal în cultura lui, gustând poezia lui Baude-laire, legănându-se în versul lui Verlaine şi făcând greşeli de pronunţare. Generaţia lui Siori era influenţată de simboliştii şi impresioniştii francezi în domeniul artistic, iar de romanul rusesc, în felul de a privi viaţa. O complexitate bizară: de o parte un estetism rafinat, de alta o dispreţuire a bunurilor materiale şi a împodobirii Aceste tendinţe se vor lupta în sufletul lui copilăros, slab şi dornic de noutate şi, oa orice eclectic autodidact fără reazemul tradiţiei — şovăitor. puţin cunoscută la noi: Ugo Foscolo şi a înfăţişat un model de monografie prin prezentarea conţinutului, prin desăvârşirea ţinutei stilistice, unită cu forma artistică a editării într’un tot organic şi armonios. MAKIELLA COANDA PLASTICĂ Această şovăire se va vedea în toate operele lui — estetismul lui era mai puternic decât emoţia sinceră, decât gândirea calmă şi rece. De-aceea va îmbrăţişa curente diverse, sperând să găsească prin ele expresia artei lui. Operele de tinereţe vor trece dela pointillismul cerebral verde-albastru al lui Seurat, la încercări fugare de futurism — â la Boccioni, la impresioniştii francezi şi .prin -Cezanne se va îndrepta spre opera lui, adevărată natură moartă. Despre studiile lui in străinătate nu se ştie mai nimic, sărăcia l-a urmat pretutindeni şi desigur a lucrat puţin, .căci a lucra însemna viaţă asigurată, — atelier, model, colori. Hoinăreşte încolo, încoace — se îmbarcă pe un vapor — face mici escale — intră în muzee — dar despre studiile lui vorbea puţin. Sion povestea uşor, dar de fiecare dată amesteca într’alt fel realul ou imaginaţia, da o atât de diferită versiune celor ce i s’au întâmplat, încât era imposibil să mai dis-cernezi ficţiunea de adevăr — căci nevoia de a trăi extraordinar — un estetism a la Wilde — îi conducea povestirea. Această preocupare de estetică a construit în sufletul lui Sion o lume ireală — un amestec de fanta-zie şi luciditate pe care o vom găsi în toate lucrările lui, chiar în operele lui cele mai sobre. Imediat după înapoierea lui dela Paris, se însoară — găsind în soţia lui un imbold şi o- dragoste pentru opera lui, care-i va ajuta foarte mult la cristalizarea personalităţii, Primele lui lucrări mai importante sunt cele pe care le-a făcut în Ardeal în satul natal al părinţilor lui. Aducea de acolo o colecţie de tipuri şi plaiuri ardeleneşti — era pe la 1910—1911. Picta oarecum clasic, era sincer, spontan şi foarte puţin manierat. Cine a văzut acele picturi va fi reţinut desigur tipurile de oameni uscaţi şi hotărîţi — purtând par’că pecetea destinului lui Horia pe fruntea lor. A fost singura dată în care obârşia lui ardelenească i-a condus pensula. Estetismul şi mai ales preocuparea lui: coloarea (influenţa şcoalei impresioniste franceze) nu erau satisfăcute prin aceste subiecte aride şi ale căror colori formau o gamă prea sobră. Părăseşte portretul şi pictează peisagii la Noua lângă Braşov — prilej de exaltare de colori tari 398 * © BCU — opuse — factura cu pete de pensulă juxtapuse. Din coşmarul războiului, Sion se refugiază în pictura lui care acum începe isă se definească mai bine. Tonuri subtile, armonii minore mai ales, preţiozitate, toate aceste dau prilej de infinite game şi acorduri. Va picta în diverse maniere, în diverse game, căci preocuparea lui fundamentală, pe care va fi clădită întreaga lui operă era coloarea .şi realizarea unei tehnice cât mai uşoare, care să nu şteargă nimic din strălucirea ei. Va încerca să picteze cu pensule mari, mici, rotunde, cu cuţitul ştergând tuşele de coloare şi îmbiind tonurile; va încerca game som-bre, reci, calde, colori deschise, game transparente, va lucra ca un obsedat zile întregi, încercând diverse maniere, căci obsesia tehnieei ii va acoperi orice alt orizont şi din această obsesie va găsi cele mai minunate subiecte apropiate de preocuparea lui. Ce element pictural îi putea da un mai bun model decât natura moartă şi florile, în care artistul putea găsi toată gama curcubeului, pe care le putea aranja cum dorea, pentru a obţine un ansamblu conform preocupării lui? începe atunci ciclul naturilor moarte, al florilor transparente, al bibelourilor diferite prin formă şi .coloare, infinite motive picturale. Va fi opera lui cea mai adevărată în care va învinge temperamentul lui sensorial prin excelenţă — fără teme abstracte — fără intenţii altele decât senzaţia frumosului. Compoziţiile lui în care dorea să prindă crâmpee din viaţa de ţară, sau alegorii cu femei învestmântate în marame albe, cu ulcioare şi ştergare colorate, tot astfel trebuiesc privite: un câmp de emoţie de coloare în care omul era privit ca un măr, ca un obiect — fără indulgenţă sau înţelegerea personalităţii lui — ci doar ca un element bun de pictat. Acest păgânism în maniera lui va prilejui artei româneşti, cele mai înalte momente de pictură în sensul strict şi limitat al cuvântului. Dar această completă ignorare a sufletului omenesc, această depersonificare a elementelor din compoziţiile lui, lasă un sentiment de vid, de nesatisfăcut şi în aceasta stă bizarul şi decadentul din opera lui. Dar până unde se poate împinge rafinamentul coloarei, excelenţa tehnieei, stăpânirea materiei? Deaceea, după această scufundare în liniştea .alhimisimului lui, simţea nevoia, adesea, a sincerităţii lipsite de forme stângace, se întorcea din drum, ca un copil rătăcit pe mări şi picta nuduri, portrete, peisagii' tot ce-i cădea sub ochi — dar, prins în propria lui vrajă, şi acesta subiecte le deshumaniza, extrăgându-le numai, ce cores-. pundea obsesiei lui: coloarea. Moare tânăr la 57 ani, sleit de muncă, chinuit de îndoeli, căci ereditatea lui ţărănească se apunea acestui rafinat al secolului al XlX-lea. A îndepărtat din viaţa lui tot oeeace reprezenta sbu-ciurn sufletesc, iubire — a trăit absent ca iun alhimist — din complezenţă da un sfat, întindea o mână, dar sufletul lui n’a vibrat prentru nimic altceva 'decât pentru pictura înţeleasă în cel mai strict sens al cuvântului. Lasă ţării noastre un exemplu de izolare — de egocentrism în artă şi cele mai sublime pagini de coloare şi armonii picturale. LUOBEŢ1A MIHAIL-SILION GÂNDIREA ŞI ARTA PLASTICĂ începând cu numărul de faţă, 'revizia Gândirea se împodobeşte din nou cu reproduceri artistice după operele pictorilor şi sculptorilor noştri. In anii trecuţi, lucrul acesta km făcut urmărind sistematic mişcarea plastică din ţară şi impunând atenţiei publice întreaga generaţie de artişti, cari ş’au manifestat dela războiu încoace. România na avut şi nu are o revistă de artă închinată special acestei ramuri, cum suni atâtea în Occident. Sporadicele încercări s’au prăbuşit una după alta. Singură Gândirea a îndeplinit în acest timp rolul de tălmăcitoare între public şi arta plastică, lari când n'a mai făcut-o, a fost o mâhnită resemnare, constrânsă de lipsa mijloacelor materiale. Dar la idee nam renunţat. Concepţia ce ne însufleţeşte nu priveşte numai literatura şi ideologia; ea e o concepţie care vrea să îmbrăţişeze toate ramurile de manifestare ale culturii româneşti. Colecţiile noastre din trecut sunt astfel întregite de preocupările relative la muzică, la teatru, la'arhitectură, la pictură şi la sculptură. Am năzuit şi năzuim ca Gândirea să prezinte cititorului ei o viziune integrală a creaţiei culturale autohtone şi să înlesnească o conştiinţă mai rotunjită despre puterile geniului românesc. Lucrul acesta îl socotim absolut necesar pentru a spori încrederea în forţele 399 © BCU noastre proprii şi pentru a reduce în aceeaşi măsură im ariiime parazitism entuziast, care se'hrăneşte numai din valorile consacrate în străinătate. ......... In ramura plastică, avem în deosebi o pictură naţională, cu nimic mai prejos decât contemporanele ei de peste hotare. Dacă s’a zis că geniul românesc este eminamente liric, nu e mai puţin adevărat că el este deasemenea plastic şi în special pictural. Frumoasele forme şi colori ale acestei ţări şi ale acestui neam, stilizate cu un gust aristocratic fără egal, în polivalentele plăsmuiri populare, se răsfrâng în armoniile cromatice atât de fireşti ale pictorilor noştri, faţă de cari, în pictura europeană contimporană, singuri Francezii dovedesc un simţ asemănător. Şi' totuşi această comoară de frumuseţe e aproape absentă din conştiinţa duil-turală a României. Tablourile artiştilor noştri sunt risipite în cea mai mare parte prin case particulare şi, în redusă măsură, prin cele câteva [colecţii oficiale, foarte necomplete, pe care le avem. Raza de circulaţie a valorilor noastre plastice nu ajunge pici la marginea Capitalei, necum să se întindă pe toată ţara. Atât cât se ştie despre pictorii români se ştie din auzite, iar nU din văzute. Nici măcar tinerii ucenici din provincie ai acestei arte n’au posibilitatea să vadă tablouri şi să-şi desăvârşească educaţia. Muzica se răspândeşte prin radiodifuziune; plastica a rămas, singura ramură a culturii naţionale osândită la un cerc foarte restrâns de amatori. , Hotărîndu-ne să ne reluăm această sarcină, Gândirea se va ocupa de acum încolo, cu fiecare mimăr, de plăstica românească, dâncl reproduceri însoţită de studii asupra personalităţilor noastre artistice. In marginile posibilităţilor şi i ale bunăvoinţelor, înţelegătoare, reproducerile noastre vor fi de două feluri: o ţricromie, adică o reproducere în colori şi alte patru în negru. Ideal ar fi ca toate aceste copii să se facă în colori. Căci pictura e formă şi coloare. Forma se poate vedea din planşa neagră, dar aceasta, nu dă nici -o; ideeidespre armonia colorilor unui tablou. Tricromiile însă sunt excesiv de costisitoare; de aceea se văd aşa de rar. \Ca ,să dăm cititorului o idee, singure reproducerile \din numărul de faţă, adică fotografiile, clişeele, hartia specială străină şi tiparul, costă suma rotundă de 30.000 de lei, dintre care numai tricromia costă 10.000 de lei. Dacă într adevăr vom înfrânge aceste dificultăţi, Gândirea va fi împlinit şi în această direcţie o solie de cunoaştere în cercuri cât mai largi şi de iubire a plăsmuirilor artei naţionale, făcându-le mereu prezente în conştiinţa intelectuală. Un neam rezistă şi triumfă împotriva vrăşmăşiilor istorice nu numai prin simţul biologic al solidarităţii sângelui, ci mai ales prin puterea morală, care îi înflăr cărează cugetul* putere bizuită pe însemnătatea vredniciei lui între celelalte popoare şi pe lumina cucerită de geniul lui din soarele veşniciei. {Raze din această lumină cucerită ard nu numai în opera de până acum a scriitorilor, a savanţilor, a gânditorilor şi a muzicienilor noştri, ci şi în pânzele unor pictori ca Grigorescu, Andreescu, Lu-chian, Mir ea, Petraşcu şi întreaga pleiadă de peneluri de după ei, sau în mar murite şi bronzurile unui Georgescu, unui Brancuşi şi întreaga echipă de sculptori cari îi urmează. Rând pe rând, vom căuta să punem în circulaţie largă aceste palori, care zac închise în ţarcuri particuldre, cu încredinţarea că \ astfel vom spori conţinutul conştiinţei culturale şi vom pregăti totdeodată, o atmosferă mai prielnică de, înţelegere pentru noile creaţii ale plasticei autohtone. ’ _ NICHIFOR CRAINIC ANUL XIX. — Nr. 5. MAI 1940 400 © BCU ŞTEFAN LVCHIAN ŢIGANCĂ (Muzeul Simu) ■ ' . GÂNDIREA - © BCU Cluj ŞTEFAN LUCHIAN (Muzeul Simu) GÂNDIREA CASĂ DIN BREBU © BCU Cluj ANEMONE (Muzeul Simu) GÂNDIREA © BCU Cluj mm ŞTEFAN LVCHIAN PEISAJ (Muzeul Simu) GÂNDIREA © BCU Cluj ŞTEFAN LUCHIAN (Muzeul Simu) GÂNDIREA FLORI EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 30.— APARE ODATĂ PE LUNĂ GRUPAREA REVISTEI : LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CARACOSTEA, D. CIU-REZU, IOAN OOMAN, f N. ,M. CONDIiESCU, ARON COTRUŞ, N. CREVEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESiCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB. I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BAZIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, ŞTEFAN NENIŢESCU, OVIDIU PAPADIMA, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PETRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, NICOLAE ROŞU, D. STĂNILOAE, FRANOISC ŞIRATO, GH. TULEŞ, TUDOR VIANU, PAN M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ Nr. 38. BUCUREŞTI III AU APĂRUT: NICHIFOR CRAINIC NOSTALGIA PARADISULUI Ed. „Cugetarea” Preţul 120 lei. NICHIFOR CRAINIC ŢARA DE PESTE VEAC Ediţia Il-a Ed. „Cugetarea” Preţul 50 lei. GH. VRABIE ' GÂNDIRISMUL Ed. „Cugetarea” Preţul 95 lei. jiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiuiiiiiiiiMiiiniiiii!iNi!!inii!ininiiuiniiiiDiN!Hii!i!!ii!i!!i!«MMim»nmuiiiiiHiMi!«uiNiiiiiiiiiinii!iniiiiniHiiiiiiit!iHinininiia ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI ; PENTRU AUTORITĂŢI : 1000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE: 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16. BUCUREŞTI I EXEMPLARUL LEI 30.— GÂNDIREA E X E M-PLARUL LEI 30.— TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" STRADA BREZOIANU No. 23—25. — BUCUREŞTI C. 11170 © BCU Cluj ;; * ■■■■■ !Iâî(Zîîîîîiâ?>f ■âîîSSaSîî («•■■^■«•■■■î***î***1****1*11||**|,***,>*****|****,**< tMii[iii>iii«iiiii>itiiiiititiiii«ttjiiMii>iiiiiii>iiiu«ii*ijuiiiiiiiiuiîatiiiiiiuiiHîiiiiiîiit»i)iÎ!il. =: li Mi „Trebue să realizăm apărarea naţională pentrucă numai ea ne dă respectul tuturor, liniştea în afară şi liniştea înăuntru' „Ţara are nevoe de obolul fiecăruia MITIŢĂ CONST ANTINESCU MINISTRUL FINANŢELOR Subscriind la Bonurile pentru înzestrarea armatei contribuiţi la apărarea Ţării. PACEA se asigură cu o armată bine înzestrată. Pentru desăvârşirea apărării Naţionale subscrieţi BONURI PENTRU ÎNZESTRAREA ARMATEI — ÎNDEPLINIM astfel o sfântă datorie către ţară!! — ASIGURĂM liniştea muncii şi avutului nostru! — FACEM şi un bun plasament al banilor noştri! Intr’adevăr, „Bonurile pentru înzestrarea Armate" asigură o dobândă de 1/2 % pe an, iar cei ce subscriu imediat, au pe primul an o dobândă de 5,25%, primul cupon plătindu-se anticipat, adică cu Lei 970 se primeşte un titlu de Lei 1000. „Bonurile pentru înzestrarea Armatei" sunt scutite de orice fel de impozite şi taxe* prezente şi viitoare şi sunt lombar-dabile la Banca Naţională a României, Casa de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Ele se primesc la valoarea lor nominală, în plata impozitelor, cu 15 zile înainte de scadenţă. In interesul Ţării şi al vostru subscrieţi: la Banca Naţională a României — centrală şi sedii — la Adrriinis- Hflii I , - _ , , traţiile Financiare, la Casa Naţională de Economii şi Cecuri Uliii llţJÎKtrflFDfl flrma o casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, sau la Băncile şi |lli;| illLbijUulbU HllitUibl Instituţiile autorizate a primi asemenea subscrieri. Uliii 'aiMSIHISIflftlHlllHII jttlllllllllf Itf IIIMMtfilIilIlVlHIXtliftHIIttttltlSItl IJMHIltlIIHJII Ullini.llHIIItlf lllllIlilUtllttillittllltlM!!llttlll!3llllllilliiXţ3U!1V^IJlltISIIIItlIH MtmiHISHIţflăll Jllil'l Jtll j jilHlllll JU***^**»»* 29! I © BCU Cluj