CÂND I REA ANUL XIX—Nt. 4 APRILIE 1940 SUMARUL: DESPRE NICHIFOR CRAINIC LA 50 DE ANI }> ION PETROVICI: Activitatea lui Nichifor Crainic . . 193 NICOLAE, MITROPOLITUL ARDEALULUI: Nichifor .Crainic şi timpul nostru....................195 V. VOICULESCU : Cincizeci de ani.................197 D. CARACOSTEA: Destinul poetului la Nichifor Crainic.....................................1.98- LUCIAN BLAGA: începuturile şi cadrul unei prietenii 223 ION PILLAT : Lui Nichifor Crainic................228 TUDOR VIANU: Sentimentul spaţiului în poezia lui Nichifor Crainic.............................229 PAN. M. VIZIRESCU : Iisus prin' grâu.............232 VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA : Exegeză .... 240 ŞTEFAN CARSTOIU: Poezie şi religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic.....................241 GH. VRABIE : Nichifor Crainic şi lirica noastră de azi 248 ŞTEFAN BACIU: Nichifor Crainic un autograf şi eu 257 SEXTIL PUŞCARIU: Profilul muzical al „Rugăciu- nii“ lui Eminescu............................260 D. STANILOAE: Opera teologică a lui Nichifor Crainic 264 TEODOR M. POPESCU : Nichifor Crainic în teologia noastră.........'.........................277 EMILIAN VASILESCU: Nichifor Crainic apologet creştin..................................... 283 ŞTEFAN DOBRA : Magister ad cathedram.............290 VICTOR PAPI LI AN : Nichifor Crainic şi Ardealul . 297 GRIGORE POPA : Eseistica lui Nichifor Crainic . . 301 MARIF.I.T.A COANDA : Nichifor Crainic şi Italia . . 308! DAN BOTTA: Clasicismul lui Nichifor Crainic . . . 314 SEPTIMIU BUCUR: Nostalgia Paradisului .... 319 NUMĂR FESTIV REDACTAT SUB PREŞEDINŢIA D-LUI PROF. I. PETROVICI EXEMPLARUL 50 LEI » * © BCU i O 4 O GÂNDIREA DESPRE NICHIFOR CRAINIC LA 50 DE ANI ACTIVITATEA LUI NICHIFOR CRAINIC» — RAPORT ACADEMIC 1939 — DE I. PETROVICI ............... Profesorul universitar Nichifor Crainic aste astăzi, fără (Contestare, pentru oricine îl judecă cu obiectivitate, una din figurile cele mai proeminente ale literaturii şi culturii româneşti. Poet plin de elan şi de coloare, dar păstrând tradiţia sănătoasă a clarităţii şi a expresiei naturale; prozator viguros, deopotrivă de meşter în eseuri, în consideraţii doctrinare sau pdliemioi; îndrumător cultural cu direcţie naţionalistă şi ortodoxă; conferenţiar bogat în gânduri şi elocvent în cuvinte — faţete multiple ale unei personalităţi complexe, ale unei firi luptătoare, servită de un talent proteic, oe se ridică pe remarcabile înălţimi. Opera scriitorului Nichifor Crainic e şi variată, e şi întinsă. E suficient să enumer titlurile volumelor sale, grupându-le după gen. Versuri: ! Volumul Şesuri natale (editat în 1916), volum de unde poetul Vlahuţă a extras un mănunchiu de bucăţi alese pentru colecţia „Scriitorii români”, colecţie debara eter antologic, în care introducerea unui poet tânăr era o greutate, iar pentru el o cinste deosebită. Darurile Pământului, culegere din 1920. In sifârşit alte două titluri evocatoare, desemnând colecţii de versuri dintre cele mai preţioase: Cântecele Patriei şi Ţara de peste veac (1931). Osebit de această operă poetică, ce fără a i se pune în discuţie originalitatea, are ataşe netăgăduite cu acea mişcare literară luminoasă şi robustă care a fost curentul „semănătorist”, d-1 Crainic mai enumără la activul său literar un şirag sclipitor de scrieri în proză- Icoanele Vremii (schiţe şi articole din vremea războiului). Icoane fugare (descrieri din noile ţinuturi ale României). In sfârşit, următoarele lucrări de ideologie naţionalistă şi tradiţionalistă: Puncte cardinale în haos, Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă, Programul statului etnocratic, Ortodoxie şi Etnocraţie (titlul unei lucrări apărute anul trecut). Concepţia de filosofie cuHturailă a d-lui Nichifor Crainic se poate fireşte discuta; însă nimeni nu poate să conteste seriozitatea fundamentelor ei precum şi caracterul simpatic al unei ideologii oare preconizează în vârtejul şi nesiguranţa T93 # © BCU Cluj actualităţii, o ataşare solidă de datinde trecutului, a căror forţă a fost de atâtea ori verificată şi de atâtea generaţiuni. După cum doctrina d-lui Crainic se împlineşte cu trecutul nostru naţional, tot aşa viaţa sa literară e rând pe rând legată de cele mai caracteristice organe de publicitate ale mai tuturor provinciilor româneşti. li găsim succesiv uumelle său în coloanele revistelor ardelene : Cosânzeana din Orăştie, Revista politică şi literară din Blaj, Luceafărul din Sibiu, revistă pe care a şi condus^o în timpul mutării ei la Bucureşti. De asemeni numele său mai apare în Ramuri şi Drum drept, în Flacăra şi Viaţa Românească dda Iaşi. Iu sfârşit conduce doi ani revista Lamura, iar de 17 ani revista Gândirea, unde a lansat majoritatea poeţilor, prozatorilor îşi eseiştilor tineri, cari scriu în spiritul tradiţionalist. Trec peste activitatea sa ziaristică fecundă şi călăuzită de aceleaşi principii naţionaliste, fie Ia Neamul Românesc al d-lui larga, fie la Dacia d-lui Brătescu-Yoi-neşti. la Curentul, sau la Calendarul pe care l-a fundat şi unde a fost director. Fiindcă n aşi vrea să uit un fapt de primă importanţă, acela că numele lui Nichifor Crainic ia răsbătut şi 'peste hotare, fie ca poet tradus în reviste germane, maghiare, ruseşti, poloneze şi italieneşti, ba chiar trecut şi în unele antologii europene, fie ca temă de studii critice în aceleaşi periodice străine. In publicistica franceză d-1 Crainic s’a bucurat de elogiile repetate ale lui Charles Maurras în Action frangaise, iar în amil 1929 participând la serbările centenarului lui Mistral, a rostit o cuvântare atât de inspirată, încât presa franceză a caii* ficat-o ca una dintre ode mai reuşite. Aicest premiu de docinţă câştigat sub soarele Franţei de Sud, calcă pe urmele izbândei cu „Ginta latină” a mardui Yasile Alecsandri. Alegerea dilui Nichifor Crainic ca membru activ al Academiei Române, n’ar fi decât răsplata meritată a unei activităţi literare de primul rang, încoronarea unei serii de distincţii dobândite, cum ar fi diverse ordine culturale şi mai ales Premiul Naţional de Poesie în 1930. Convinsă că în locul ilustrului Octavian Goga — căruia Crainic d-a închinat dăunăzi un lung elogiu vibrant — era cu deosebire indicată o personalitate multilaterală, cu străluciri intense în variate domenii de creaţie, secţia literară a Academiei care s’a oprit cu unanimitatea voturilor asupra numdui d-lui Crainic, vă roagă prin mine să ratificaţi chemarea sa îin mijlocul instituţiei noastre. 194 © BCU NICHIFOR CRAINIC ŞI TIMPUL NOSTRU « DE NICOLAE . , MITROPOLITUL ARDEALULUI Fiecare popor trebue să aibă anumite directive de viaţă cari sunt tot atâtea cristalizări ale concepţiei sale despre lume, ale misiunii sale în istorie, tot atâtea precizări ale aspiraţiunilor sale, răsărite din confruntarea acestora cu necesităţile şi împrejurările din fiecare timp. Nici un om nu poate trăi numai pentru nevoile materiale ale momentului, ci urmăreşte pe deasupra lor linia unui rost cu o semnificaţie superioară. Cu atât mai mult are lipsă o naţiune de conştiinţa unei misiuni superioare, care să-i hrănească elanurile de înfăptuire şi de progres. Dar cristalizările acestea ale lumei de simţiri şi de tendinţe ale unui popor, ale felului de aişi tălmăci gândurile şi avânturile sale, sunt cu deosebire opera profeţilor lui. Aceştia, prin intuiţia lor, prin trăirea deosebit de intensivă a înclina-ţidor adânci ale neamului, reuşesc să îmbrace în formulări concrete şi potrivite fiecărui timp aspiraţiile generale. In sufletul adânc al neamului nostru trecutul a definitivat şi rotunjit o concepţie constătătoare din două idei fundamentale: ideea de rasă şi ortodoxia. Acestea formează, împletite, tradiţia permanentă a vieţii noastre istorice, albia regulativă şi continuă ia veacurilor de viaţă românească. Dar fiecare generaţie trebue să-şi împrospăteze pentru sine şi pentru împrejurările în cari trăeşte această tradiţie. Ea trebue făcută vie, trebue simţită, văzută şi înţeleasă ca forţă actuală, în nouă înfăţişare, în noui amplificări. Numai aşa ea nu devine piedică pentru progres, ci impuls spre viaţă nouă, dar în legătură cu trecutul. Fiecare generaţie trebue să actualizeze pentru sine tradiţia de totdeauna a neamului. Dar misiunea aceasta şi-o îndeplinesc generaţiile prin exponenţii lor, prin vizionarii şi profeţii neamului. Eminescu a îndeplinit această misiune pentru generaţia lui. După războiu, din mijlocul generaţiei noastre s’a ridicat ca purtătorul de cu- © BCU Cluj vânt al tradiţei neamului pentru vremurile de azi, Nichifor Crainic. El a înălţat această tradiţie într’o nouă lumină. Sinteza de totdeauna între tradiţionalism şi ortodoxie a fost văzută de puternicul lui spirit de aprofundare, întEo formă atât de desăvârşită cum nu sa mai văzut până la dl. Era necesar mai ales după răsboiul de întregire naţională, când lumea la noi intrase, după realizarea idealului de veacuri, într’o fază de desorientare, să apară un glas puternic de chemare la matca permanentă a neamului. Era un moiment în care se încrucişau tot felul de chemări străine de rostul autentic aii naţiei noastre. Intr’o parte îşi flutura coloarea violentă mesianismul roşu, în alta se bătea toba asurzitor pentru adunarea în jurul steagului unei falşe democraţii. Au început să-şi ridice glasul şi alte chemări imitate după modele străine. Se înstăpânise o generală abdicare dela linia unui conştient şi viguros naţionalism. In faţa tuturor Nichifor Crainic.. dominat puternic şi stăruitor de un singur gând, de-o lumină de sus, a ridicat sus isteagul fermecător al imperativelor noastre etnice, a pus în lumină ceeace zăcea în adâncul sufletului naţionali. Chemarea lui a fost chemare la drumul autentic al naţiei noastre. El a fost purtătorul de cuvânt ai adevăratelor aspiraţiuni ce trebuiau să nutrească toată generaţia de după Tăsboiu. Nichifor Crainic prin această operă a sa a însemnat covârşitor de mult şi pentru biserică. El a arătat ce important loc deţine ortodoxia în spiritualitatea românească şi ce cinstire şi atenţiune trebuie să-i dea oricine iubeşte autenticitatea neamului său şi doreşte menţinerea şi desvoltarea ei. Intelectualii români au în Ni-cliifor Crainic un modeil şi un îndrumător, care le arată la oe isvoare trebue să se adape, eliberându-se de vraja falşă a izvoarelor străine. Iar preoţimea trebue să poarte o nemărginită recunoştinţă apologetului de prestigiu al ortodoxiei în viaţa neamului, gânditorului care i_a dat uni corp (sistematic de doctrină creştină în toate problemele vieţii naţionale şi sociale. Şi fireşte trebue să-l citească fără încetare. Nichifor Crainic a fost într’o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa. Prin glasul lui cei buni ai noştri vor da cel mai limpede şi mai demn răspuns. Pentru opera sa, pentru meritele sale, îl sărbătorim acum cu toată recunoştinţa sufletelor noastre. Şi mulţumim lui Dumnezeu că această sărbătorire îl găseşte în plină desfăşurare a forţelor sale, ceeace ne dă temeiul să aşteptăm încă multe lumini şi multe chemări animatoare dela el. II rugăm pe bunul Dumnezeu să ni_l ţină încă mulţi ani, să-i ajute în nobila strădanie de mai departe, căreia îi acordăm toată binecuvântarea. CINCIZECI DE ANI... DE V. VOICULESCU Cincizeci de ani de piatră şi de lut Şi’n «ori «ce pas am pus un început. De arşiţa cu care mă frământ Mi-a curs tot mirul frunţii în pământ. Te’naJţă Cedrule umbros şi şezi In vipiile murei imele-iamiezi. Cu foşnet pur s* arunci peste genuni Cununa nopţii tale de minuni. Nu pentru tihnă. Dimpotrivă. Dar Râvnesc din veci un înger adversar. Ajungi mai «slab. netrebnic cazi la fel Cu cât vrăjmaşul ţi-este mai mişel. Ci ’ncăeraţi ,sub adumbirea Ta Să sug puteri din -cel «ce m’o ’ncleşta. Când braţul meu s’o’noolăci rebel Să simt cereasca greutate ’n el. Şi pân’acum parcă ’ntr’adins minai dai Numai cu pleava lumii să mă bat. Stă totuş senin în câmpul gal cam dus Ucenicia luptelor de sus : Cincizeci «de lespezi «şi deasupra jar Alcătuesic spre slava Tă altar. 197 © BCU Cluj DESTINUL POETULUI LA NICHIFOR ^ CRAINIC DE D. CARACOSTEA In Gândirea din 1939, aim arătat ce inemerit mijloc de a caracteriza poziţia nnui poet este să observi configuraţia acelui complex de motive şi imagini în oare el dă glas chipului cum simte chemarea de poet. Acest aspect al poeziei spune mai mult decât orice teorie. Dar acolo schiţam numai principalele atitudini, aşa cum s’au afirmat în desvoltarea literaturii 'universale, pentru ca, în cadrul tipologiei stabilite, să desprind semnificaţia poziţiei eminesciene. Lipsea deci o privire în actualitatea noastră. Astăzi, când cei ce preţuiesc pe animatorul Gândirii, vor să-i facă bucuria de a vorbi de el la împlinirea celor 50 de ani, — voi încerca să caracterizez poziţia lui, diferenţiindu-1 de alţi scriitori ai vremii. Dacă voi începe prin a contura felul unuia dintre contemporani, cu un deceniu mai în vârstă, e dela sine înţeles că o voi face-o, nu spre a coborî pe altul: orice spirit de polemică air fi nepotrivit la asemenea prilej» ci pentru a diferenţia comparativ semnificaţia a două figuri contrastante. Ca prim mijloc de reciprocă reliefare, aleg poziţia d~lui Tudor Arghezi. Ridicat de mulţi pe scut în numele modernismului şi al artei pure, să vedem care este la el forma nouă a acestui motiv central : menirea poeziei. Pentru o încadrare mai completă, s’ar cere să trecem în revistă şi alte forme ale motivului, dela Eminascu şi până azi. In deosebi ,oscilările lui A. Vlahufă, şi atitudinile de izolare ale lini Alexandru Macedonski ar fi de considerat. Paralel cu acestea, poziţiile sămănătorismului şi poporanismului ar fi şi ele de amintit. In deosebi limpezirea lui Octavian Goga în Rugăciune. Stând în faţa lui Dumnezeu, poetul îşi desluşeşte menirea de interpret al frământărilor obşteşti. Dintre contemporani, ar fi de amintit Minulescu, a cărui zi de recunoaştere largă şi durabilă va trebui să vie. Şi în cadrul motivului nostru, el a adus o vibraţiune originală : durerea poetului de a se simţi văzut ca un istrion şi acceptarea, când nemulţumită, când plină de humor, a unui astfel de destin. Pe altă linie, este reprezentativ Ion Pillat. Dintre cei mai tineri decât Crainic, mă voi opri însă numai la Lucian Blaga. Astfel, poziţia lui Nichifor Crainic va fi încadrată i 198 ' I © BCU Cluj aici între imagismul de proletariană destrămare până la singularizare la Arghezi, şi poezia de problematică modern interiorizată a lui Blaga. Prima întrebare este : oare să fie aspectul originali căpătat de acest motiv central, destinul poetului, şi cărui tip de artă îi corespunde? întrebarea cere eu atât mai mult un răspuns cu cât mulţi îşi găsesc astăzi în d. Arghezi propriile lor tendinţe exprimate, după gustul lor, magistral. Privind complexul acesta, constatăm la d. Arghezi mai multe forme care, în aparenţă, ar înfăţişa aspecte deosebite, dar în configuraţia totală, sunt înrudite. Cea mai simplă formă este aceea care vrea să impresioneze prim zugrăvirea mizeriei materiale a poetului, ca, de plidă, poezia Din nou. Im toiul iernii oare, ca şi alte daţi, revine mereu cu acelaşi cortegiu dezolant, poetul proletar tn’a învăţat să fie prevăzător : Poetul strâns în casă, pe piscul dintre hornuri Întârzie ’n mândria tăcerii, solitar. Visează pentru Domnul cu dulce înzadar , Şi se hrăneşte zilnic cun ceai şi două cornuri. Băiete, ai un cufăr de foi şi de caiete. Dă groază la o parte, citeşte-le din nou. E timpul ca la cornuri s’adaogi şi un ou Şi un potlog ca lumea carâmbilor de ghete. S’ar zice fabula Greerul şi Furnica, transpusă în elemente veriste şi cu oarecare trăsături impresioniste, în felul de şăgalnică ironie devenit curent dela Topârceanu. Las deschisă întrebarea dacă verismul, chiar subt forma acompaniamentelor ironice, este azi perimat. Fapt este că la noi place multora, ca mijloc bine venit pentru discordanţe. , ■ In forme de acestea ale gustului, expresiile se cer privite şi sociologic, frecvenţa fiind semnificativă. Subt aspectul lor patetic, momente de felul celor citate sunt destul de vechi în literatura noastră, şi nu este o întâmplare că ele apar în cercul Macedonski. Pentru unele probleme de stil, scriitorii minori sunt câteodată interesanţi pentrucă, tocmai prin deficienţele lor, fac să iasă la iveală mai strigător unele trăsături de stil, pe care talentul le mai atenuează. Astfel, pe (linia amănuntului patetic, până şi un Gh. Rusu-Admir eseu, în Vise roze (1897), prefaţate admirativ de A. Macedonski, are o bucată, Poet, oare, în fel strict verist, caută să ne impresioneze, acumulând strigătoare detalii pentru a zugrăvi o situaţie şi mai grea: copii, vorbind în somn, cer „pâine”, pe când poetul extenuat lucrează la o comandă de versuri... Fireşte, nu tema hotărăşte valoarea, Dar mijlocul stilistic de a acumula demonstrativ detalii strigătoare, suferinţi concrete, oare ar vrea să fie patetice, este şi el o formă a gustului. După cum în artă, tot astfel şi în vieaţă, te întâmpină adesea solicitatori care vor să atragă (atenţia, etallându-şi aspecte din lipsurile lor fizice, aşa precum, în poezia socială, făcea pe vremuri, la noi, un Cezar Bolliac. Fie subt forma aceasta, fie subt aceea oare vrea să ridice mai sus prin ironie, acest fel de poezie tre-bue să recurgă neapărat la anecdotic. In citata Din nou, ca şi în numeroase poezii argheziene, te surprinde anecdoticul într o creaţiune care, principial, ar vrea să fie în contra anecdoticului şi fabulaţiunii. Dacă expresia aceasta oscilează între felurite forme de stil, dă prilej admiratorilor să guste loviturile de ciocan care par o formă de artă a discordanţelor. Şi omeneşte, şi artistic, o astfel de poziţie poate să-şi aibă o 199 © BCU îndreptăţire. Domeniul libertăţii este nemărginit. De ce n’a.r avea un scriitor de azi dreptul să-şi exprime păsurile proletare, aşa cum Conachi acumula suferinţe fizice pentru a-şi, tălmăci pe cele boiereşti ? Dacă o formă a discordanţelor, ca cea din versurile citate, poate să pară perimată, poziţia destrămării vorbeşte mai artistic îmtr urnele expresii care, având un orizont mai larg şi o altă valoare, sunt mai semnificative. Dintre diferitele imagini, aleg una străveche. Există un limbaj ai plantelor, paralel cu limbajul colorilor. Metaforele iniţiale din lirica noastră populară oferă felurite şi adesea fericite aspecte ale acestui limbaj. lin isferă mai largă şi paralel cu floarea, planta în genere, dela firul! de iarbă până la copacul uriaş, devine simbol purtător de semnificaţie. In lirica noastră populară, pomul la margine de drum, sburăturiit de orice trecător, este metafora omului străin lovit de oricine. Alecsandri vedea în floarea sădită la mal de ocean şi bătută de furtuni, imaginea suvenirului neşters al iubitei. Iar, în Bradul ne-a înfăţişat imaginea vieţii care se afirmă împotriva urgiilor deslănţuite ale atmosferei. D. Arghezi crează din firul de iarbă răsărit în margine de uliţă simbolul chemării celui oare, deşi strivit, se simte de un fel cu cerul cel înalt. Este un simbol remarcabil pentru discordanţa: firul se bucură când un ţânţar se prinde de moţu-i aurit. Iată acum în psalmul Tare sunt singur şi pieziş, un simbol mai larg. A căutat aici o expresie pentru omul solitar, apăsat de povara umor grele porunci de sus. Este în psalmul acesta, încercarea să găsească o forma pentru suferinţa şi rugăciunea din Moi se al lui Vigny. Purtătorul acestei suferinţe este însă acum uu simbol: copacul enorm, uitat în câmpie şi cu frunziş ţepos şi aspru. Se vede bine însă că imaginea n’a fost văzută, ci căutată forţat. Cum Mo'ise tânjeşte că gingăşiile vieţii îl ocolesc, tot astfel copacul simbol al d-lui Arghezi tânjeşte că pasărea ciripitoare uu se opreşte din drum, ci preferă pomii subţiri cu gustul bun. Dar, îin definitiv, îmi pot închipui un copac singuratec pe câmpie octal it de păsări, deşi tocmai astfel de copaci atrag. In această prezentare însă sunt nu numai imagini de discordanţă, dar şi imagini contradictorii, atât în întruchipare, cât şi în semnificaţia totală. Semn că totul a fost căutat. Se văd elemente felurite care nu pot fi contopite în întruchipare, încăierân-du-se. Deşi tânjeşte, aşteptând crâmpeie mici de gingăşie, simbolul sfârşeşte prin a invoca altceva : puiul de înger care să-mi dea din nou povaţa ta cea bună. O povaţă de oare nu avea nevoie, căci, după cum în toate versurile anterioare, tot astfel şi în strofele de concretizare definitivă a simbolului, copacul este înfăţişat ea slujitorul pătruns de grelele porunci şi învăţăminte, ceea ce, zice el, mi-este de ajuns. Se vede dar Cum aici nu mai poate fi vorba de factorul artistic al discordanţei, ci de o contrazicere în însăşi elementele viziunii şi ale rugăciunii. Aceasta arată o sugestie cărturărească, trădată de însăşi elementele contradictorii, care se încaieră. Mai fericită este expresia când, pentru poziţia poetului ca poet, deşi păstrează reminiscenţe şi sugestii cărturăreşti, .alege totuşi o altă formă, aceea a rugăciunii directe. Se vede că aici i-a plutit în minte nu numai celebra rugăciune din Luceafărul, dar şi tiparul opus al cdebrei Rugăciune, în care Octavian Goga îşi desluşeşte solia de poet ca exponent al suferinţelor obşteşti. Alegând deci o formă în oare sentimentul apare direct, fără mijlocirea unui simbol totalizant, era firesc ca aici expresia să se modeleze mai nestânjenit. Este poziţia de completă destrămare a însuşi crezului în menirea de artist. Valoarea artei este covârşită aici de negaţiunea ei. 200 © BCU Cluj, Vederea structurală a poeziei dasvălue geneza ei. Spre deosebire de Tare sunt singur, în psalmul acesta există o simetrie a proporţiilor, motivele fiind opuse unele altora. Primele trei strofe deschid un orizont spre valoarea artei, dar um cer umbrit de unele discordanţe, ca o anticipare a negaţiunii : metafora poeziei este lăuta ea;re ştie isă grăiască nu numai de o apăs eu arcul, dar şi de-o ciupesc de coarde. Iar când pentru poezia ca interpret al năzuinţelor obşteşti apare reliefat metafora steaua, noastră ageră în tărie, esite semnificativ că sinonimul ales pentru lăută isc coboară la scripcă, cu atât mai discordant cu cât imaginea este introdusă prin certitudinea declarativei ştiu că ţara noastră... Dacă în primele trei strofe mijesc numai unele discordanţe, ultimele trei strofe sunt, subt forma directă a întrevorbirii cu Dumnezeu, o răspicată megaţiune scitică, făgăduind orice formă a destinului de poet. Nici instinctul pâine, nici instinctul femeie, nu pot vorbi Celui de sus. Şi meavând nici pentru ce vorbi, nici pentru cine, tă-gădueşte proletarian orice funcţiune a artei. Citez, întocmai, strofa finală după ediţia definitivă : Vreau să pier în beznă şi în putregai, Ne ’ncercat de slavă, crâncen şi scârbit. Şi să nu se ştie că mă desmierdai Şi can mine însirţi iu vei fi trăit. Este expresia ultimă a spiritului de destrămare, făgăduind orice destin al poeziei văzută loa o expresie a vieţii obşteşti. Sunt unele izvoare în care dependenţa iese la iveală tocmai prin poziţia opusă. Şi adesea, acest fel de izvoare trădează mai concludent dependenţa decât o vagă succesiune a scării de motive. Tot ele sunt şi un concludent mijloc de diferenţiere şi a mijloacelor expresive şi ta semnificaţiei. Pentru a ilustra cum plăsmuieşte scriitorul nostru, lovind iconoclast cu ciocanul şi singulari zâmdu-se prin această lovire, chiar când priveşte la un cert model literar, încadrarea psalmului argbezist în tipologia motivelor destinului (poetului esite necesară. Dela Leoonte de Lisle până astăzi, o bună parte din soarta poeziei moderne este determinată de reacţinnea aristocratică a artistului împotriva plebei neînţelegătoare. Una din cele mai remarcabile expresii literare a acestei poziţii este sonetul Les Monteurs al lui Leoonte de Lisle (Poemes barbares). Artistul care se întinează făcând concesii gustului comun, este ca un animal care rătăceşte plin de praf, ou (lanţul de gât, urlând subt cerul de vară tal uliţelor cinice. Dar poetul ales nu-şi va sfâşia haina de lumină pentru a cerşi bunăvoinţa unui astfel de public. De aici mândria din terţetele acestea: Dans mon orgueil muet, dans rna tombe sans gloire, Dusse-je m’engloutir pour Teternite noire, Je ne te vendrai pas mon ivresse ou mon mal, Je ne livrerai pas ma vie a les huees je ne danserai pas sur ton treteau banal Avec tes histrions el les prostituees. Comparând strofa citată a d-lui Argbezi cu aceasta a poetului francez, se vede bine procesul de plăsmuire. Deosebirea este că, de unde parnasianul, ca şi Rattde- 201 © BCU latre, Mal] arme şi toată filiera lor până astăzi, văd în poet un izolat, pentrucă poezia înaltă nu poate vorbi mulţimilor, păsul poetului nostru este împletit cu alte resorturi.- pâinea şi trupul de femeie. Cum un bolnav se întoarce ou faţa la perete, aşa se întoarce aici împotriva poeziei poetul nostru, fără să poţi vedea de ce anume poeziei şi nu lumii. In situaţii de acestea, feiliul de a lucra lămureşte: stându-i înainte simţirea tragică a artistului ica artist, a alunecat îm cursul poeziei dela această poziţie iniţială. De aici, intrusiunile şi de aici, finalul care ar vrea să accentueze suferinţa artistului, când de fapt imaginile centrale eran o intrnsinne a suferinţei insului. In ştiinţă, există la noi cazul interesant al unui însemnat cercetător care, când are de spus lucruri, din alte domenii decât acelea oare alcătuesc specialitatea sa, pleacă dela o anumită lucrare, transfigurată însă prin intuiţiile şi extraordinar de bogatele sale asociaţii die fapte şi idei. In poezie, acest procedeu este pândit de mari primejdii. Cum am arătat prin ultimele două exemple, ca să mă limitez numai la ©le, se poate întâmpla ca dementele diverse să se încaere, trădându-se o interesantă latură psihologică. Critica psihologist ă va scoate la iveală originalitatea conglomeratului. Şi, în vremuri de prefaceri, chiar şi discordanţele obţinute astfel pot să pară superioare plăsmuiri. In rea" Uitate, ele sunt ursite să rămâie numai mărturii de o (astfel de formă a gustului surogate, nu bunuri de artă care să poată fi definitiv îuoorporate unei culturi ce tinde către un stil propriu. Entuziastele aderenţe în jurul acestei poziţii, apoi formele negativiste ale iconoclaştilor care mişună în jurul nostru, arată câtă nevoie 'era în literatura noastră de o reafirmare a spiritului de consolidare, nu în sens de reacţiune programatică, ci în sens de întruchipare organică de un alt stil. Faţă de feluritele isme singulari" zante care ne bântue, se cerea deci nu o revenire la forme vechi, oi o viziune a lumii in care vibmţiunea personală să facă una cu un aspect esenţial din vieaţa noastră, totul străbătut de o semnificaţie supraindividuală. Locul de cinste pe care îl are azi d. Nichifor Crainic, atât în poezie cât şi în vieaţa noastră literară, vine din faptul că înfăţişează un tip opus destrămării, consolidat nu programatic, cu beatitudinea celui care ar reprezenta ceva ca perenitatea unui episcopat al tradiţiei, ci prin întreaga lui structură în care desluşim, pe lângă eu, şi o parte din noi, în configuraţii care depăşesc întâmplătoare păsuri. Plecând dela felul cum vibrează în el destinul poetului, în cadrul acestui complex voi căuta sări desluşesc semnificaţia. Dintre deosebitele imagini menite să exprime destinul de poet, este caracteristic că Nichifor Crainic alege simbolul unui copac, dar în ebip atât de contrastant eu acela amintit mai sus. Iată imaginea în întregime: Innalt şi ’ngandurat ca visătorul, Stând între cer şi’ntre pământ stingher, * Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc isvorul. Când seva urcă’n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite ’n foi fiorul Şi simt că’n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer, 202 © BCU Iar cerul peste vârful meu se ndoaie .... . Şi svonuri tainice din infinit O gura fac din fiecare foaie. Şi’n freamătul de foi nelămurit Cu şoaptele veciei se’ntretaie Suspinele pământului trudit. Imaginea cop aculuLsimbol ia mai apărut şi fila alţi scriitori ai noştri, ca purtătoare a felurite semnificaţii. Pentru viziunea organică a lumii s’ar putea aduna o carte de mărturisiri. La Eminescu, de pildă, copacul devine simbolul neamului cu mereu reîmprospătate frunze. Chiar şi ideologi ca Taine, bună oară, îşi vedeau gândirile întruchipate isubt forma unui stejar adânc înrădăcinat. S’ar isca deci bănuiala că în citata imagine sintetică a lui Crainic am avea un reflex cărturăresc. Dar dacă în sine motivul e vechi icât lumea, el este pururea nou prin ceea ce adaogă mereu poeţii. Relevez aid această trăsătură: dorul pământului de a fi mai lângă cer, privit ca o năvală ide sevă care se ‘nalţă generos, apoi înfrăţirea dintre frunziş şi zvonurile nemărginirii. Nu este aid iste jarul dodonic, prin frunzişul căruia vorbesc numai tainele de sus şi nici copacul purtător al uuei anumite sentimentalităţi de jos, ci năzuinţa de a crea o viziune în care cerul să se înfrăţească ou pământul. Când la un poet se reliefează astfel un anumit motiv, dovada că acesta nu este o -sugestie cărturărească şi nici un întâmplător accent, se vede în structura întregu" lui complex de motive. Feluritele poezii îţi apar ca tot atâtea acorduri dintre simfonic dată: sufletul poetului. La Crainic; imaginea aceasta înfăţişează variante în felurite contexte. ' Amintesc aici unele momente care, în aparenţă, mu sunt expresia directă a poziţiei faţă de destinul poetului, dar capătă relief propriu privite în cadrul acestui complex. Astfel, nu este o 'întâmplare că ultima poezie idin „Şesurd natale** este Terţine pentru un arbore. Copacul nu este aici -arborele ţepos şi singuratec al câmpiei ocolit de păsări, neverosimil, d patriarhul oare poartă în frunzele lui toată bogăţia naturii, dăruind la rândul -lui spre ceruri simbolicul prisos de vieaţă ia! pă“ sărilor. Durerea istă aici în contrastul: sufletul oare nu s’a putut dărui la fel. Deşi diferită, imaginea aceasta văzută structural e de o fiinţă eu semnificaţia întipărită in primul simbol. In cadrul acesta, accente din culegerea Ploaie cu soare, bunăoară Elan, se integrează simbolului din Copacul: vlaga poeziei se urcă din adâncuri spre ceruri, dăruindu-se generos. Pentru (Sentimentul acesta de vieaţă, de data aceasta independent de artă, şi totuşi în concordanţă cu -ceea ce exprimase copacul, este acea dăruire a sevei idin Dimineaţa de Mai, în terţinele: Ce duh îşi suflă oare ’nfrăgezirea . Pe-această dimineaţă ’nrourată? Mă simt crescând din lut cu ’ntreagă firea ’ Şi parcă astăzi e întâia dată - ; Când scoate din nimic Dumnezeirea : , Plămada vieţii’n spaţiu modelată. , Ar fi să înmulţesc paginile acestea, dacă ar trebui să ilustrez cum, la tot pasul, 203 © BCU apare în chip organic sentimentul acesta de sevă bogată a vieţii. Iată, de pildă, în Cules de oii, acea atât de caracteristică imagine în care podgoria are an văl august, Iar strugurii par ugere bălaie Cu sfârcurile doldora de must. Aici sentimentul dionisiac nu este fumurie pierdere în tot, oi duce la o nevoie de izbăvire a lumii în aceste două terţele de final din aceeaşi poezie: Podgorie rodind cu prisosinţă, Tu viaţă, poamă nesdrobită ’n lin, : Aş vrea cu o năpraznică voinţă, Ca strugurii într’un pahar de vin Să te strivesc pe toată ’ntr’o credinţă Şin ea să sting al lumilor suspin. Elanul generos al sentimentului face una cu fraza amplă şi cu acel larg legaţie al versurilor ultimei strofe. ....... Transpusă pe pllan social, vieaţa aceasta generos concentrată în poet nu vede destinul poeziei în a privi în urmă spre ancestrale sentimente de răzbunare, ca în Testament de d. Tudox Arghezi, ci suferinţele îndurate de străbunii .sunt transfigurate privind în sus, ca în De profundis: Dar din adâncul miilor de ani, Tot ce-a mocnit în voi — frumos şi mare — Irumpe’n mine ca o’vâlvorare Spre ceruncins în sboruri de vultani. In sânge-mi arde dorul vostru scris; Urcaţi, prin mine, către biruinţă, Şi-aşa, cum ale voastre toate mi-s, Vă răzbunaţi, că ’n tânăra-mi fiinţă ...................... A pâlpâit lumina unui vis Şi s’a sbătut suprema năzuinţă. Deşi poezia nu face una cu o icoană unitară, ea nu este o agr ăi re retorică, ci izvorăşte organic din acelaşi sentiment întruchipat ;în Copacul. După cum acolo, tot astfel şi aici, înrădăcinare în adâncuri şi o efllorescenţă spre ceruri. Ceea ce î-n Co-pacuil era viziune spaţială, aici e (transpus în largă viziune temporală, cu aceeaşi semnificaţie. Arta fiind marea consolatoare şi trăsătura de unire între pământ şi cer, ea este, alături de iubire, eternul zâmbet al Dumnezeirii. Imaginea este finalul unei poezii, Arta şi iutbirea, nu dintre cele fericite, cu elemente discursive. Teme retorice se mai găsesc la Crainic. Dar este remarcabil că în cele mai multe dintr’acest fel de poezie, dacă ar putea fi relevate — ca în toată lirica noastră de azi de altminteri — linii câteodată nu prea expresive, în schimb, de câte ori apare nevoia de a exprima sen- 204 © BCU turneului propriu de menire a poeziei, mi mai întâlneşti linii moarte, căci imaginile devin vibrante şi deosebit de sugestive. In ultimul volum, Ţara de peste veac, complexul de motive destinul poetului, dacă are unele expresii mai nuanţate şi mai rotunjite, acestea adâncesc adesea imagini care instinctiv i_au vorbit della început. Iată reprezentativa Rugă de toamnă. In centru stă lot icoana unui copac simbolic, dar văzut în sângerarea toamnei pentru a exprima o dorinţă/ lngăduie-mi stingerea unui copac, In gânduri, ca el în frunziş, să mă ’nbrac Cunună de flăcări arzând în prăpăd, Pe toate odată să mi le mai văd. Şin vreme ce pruncii veni-vor încoace Cu flăcări din gândul căzut să se joace, Eu, creştet gol pe albastrul înnalt, Să re’nmuguresc pentru veacul cellalt. Deosebirea dela primul simbol, copacul, la această dorită înmugurire pentru veacul cellalt, marchează distanţa dela prima ilia ultima fază, dar şi ceva statornic: poezia ca o dăruire. Şi este caracteristic cum planta devine simbolul nu numai pentru artă, dar şi pentru alte poziţii ale existenţei, bunăoară, când în Pădure în amurg vede efiorescenţa ide bogăţie şi farmec naiv al vechilor credinţe, azi pustiite de ştiinţă. Pentru diferenţa de poziţii şi mijloace expresive, să compare cineva această poezie ou una din cele mai alese ale lui Lucian Blaga: Tristeţe metafizică, 1a care voi reveni. Şi ’ntr’una, şi ’ntr’alta vibrează durerea faţă de străvechile forme ale vieţii şi ale culturii, azi dispărute. Parnasienii şi-au învăluit durerea în evocări, câteodată discursive, simboliştii i-au dat orizont recurgând ia simbolul corăbiei oare se ’ntoarce cu pânzele în jos, după collindarea zadarnică în mirajul îndepărtărilor, expresioniştii au recurs la gesturi semnificative pentru deosebitele poziţii, liberândude de preci-ziunea istorică şi prin aceasta umanizându-le, Nichifor Crainic alege viziunea pădurii, evocând farmecul străvechilor taine mitice, astăzi stinse: ...... Când norii rumeni, seara, încep să se ridice Şi ard apoteoze pe coama ta, pădure, Sub ondulări de ramuri trec netede colnice : Ca ganguri mohorîte de umbre moi şi sure. Mireasma ce-mi trimite, ascuns, un terebint O iau de călăuză ca firul Arianii Şi’n voia ei mă poartă prin largul labirint Pe unde-odinioară împărăfiau sylvanii. Când arta inspirată de idolatre rituri Cioplia din Păros veşnic vremelnicii de zei li ridica'n văzduhuri, îi cobora din mituri Şi popula pământul şi apele cu ei...... .205 © BCU Sub baldachin de frunze trecea 'n acele zile Diana ’mpodobiiă cu arc şi cu săgeţi, Iar umbra primitoare îngăduia idile Driadelor sprinţare cu zeii pădureţi. ' Topia barbaru~i cântec în naiu maestrul Pan Şi’ntins pe-o buturugă, sta răzimat în cotu-şi, Naiadele, pândite de-un satir dolofan, Scoteau din valuri sânii rotunzi ca nişte lotuşi. Iţi înfloreau în umbră fiinţe aeriene Şi’n farmecul acestui popor imaginar, Tu legănai copacii pe lacuri şi poiene, împrumutând prestigiu de templu legendar. Pe gangurile tale de neguri moi şi sure Ştiinţa face astăzi ucigătoare crile Şi-a isgonit misterul din umbra ta, pădure, Cu toată frumuseţea păgânelor idile. In scoburile negre gem voci înnăbuşite . Din clasica legendă a vremii celeilalte Şi, ca o tragedie de visuri prăbuşite, Amurgul se sfâşie prin vârfurile ’nnalle. Aş putea să arăt paralele cărturăreşti, dacă în regiunea de câmpie unde am copilărit, n’ar circula azi cântece care tind spre baladă, ca un suspin pentru pustiirea pădurilor. Acollo unde, zice cântecul, odinioară cântau mierlele, astăzi şueră coasa ş’asudă secera, subit arşiţă. La Crainic, locul păsărilor este luat de străvechile făpturi şi credinţe mitice, locul secerei de ştiinţă care a izgonit misterul din umbra pădurii. Cu toate deosebirile, o tainică legătură uneşte ambele suspinuri. Cristalizarea unui sentiment ca acela al lui Crainic în cadrul unei dezolante despăduriri, era o imposibilitate tehnică, de aceea el a recurs la simbolul total din poezia Pădurea în amurg, pentru a pune în opoziţie poezia miturilor eu ştiinţa. Chiar şi elanul dionisiac din Cântec tracic se totalizează tot într’o imagine de copac, de data aceasta un eurpen uriaş oare, ea şi legendarul copac se ’mtinde simbolic cât (nemărginitul: E noapte rotundă sub cer stâmpărat, Un curpen imens e Calea-lactee - m Din ramură’n ramură împovărat De struguri cen besnă scânteie. ' In boabe de stele lumina e vin. Şi dacă pământul e slut şi e orb, Din vinul luminii mi-e sete să sorb. Prieteni, eu pentru suflet închin. Cât de firesc se ivesc la Crainic imagini subt latura aceasta a unei plante, se vede şi dintr’unele metafore — metamorfoză a nnui aspect înfăţişat mai întâi aievea 206 © BCU Cluj şi apoi transfigurat. După ee evocă Troiţa din bătrâni, trunchiul i-aduce cu necesitate în fantazie mai întâi unele atribute afle oopaciullui subt această formă populară cu îndoit plan de rezonanţă, ca de ghicitoare: Tu nu eşti verde şi ’nverzeşti Nădejdea vestejită, Şi urrtbră nai şi mă umbreşti, Troiţă zugrăvită. Transferurile acestea deschid măestrit. calea spre viziunea copacului oare, ca în vechile legende biblice şi orientale, se ’ntinde simbolic deasupra lumii. Sigur, poe~ tul nu şi-a amintit de formele dobândite de simbolul acesta în literatura lumii, căci nici aici nu este o sugestie cărturărească, ci viziunea se desface în chip firesc din zugrăvirea troiţei, încununând-o: Şi parcă lemnul tău sărac ■ Deodată se destinde Şi creşte uriaş copac Tot cerun braţe de-l cuprinde. Sus păsări piruie’n frunziş, Jos aur cade’n luminiş . Pe drum, — pe drumul meu trudii Din nesfârşit spre nesfârşit. Pentru sentimentul spaţial al poetului şi pentru pătrunderea dintre amănunt şi semnificaţia largă, poezia aceasta e una din cele mai caracteristice. Cu alt prilej, am pus problema spaţiului şi timpului estetic în creaţiunile de artă, privind aceste forme ca sintetice mijloace de expresie chemate să desvăluie aspecte tipice din felul de a vedea al poeţilor. Troiţa lui Crainic este tipică pentru sentimentul lui spaţial, străbătut de nevoia de a se dărui şi încadrând o viziune între două nesfârşituri. Cu astfel de imagini ale plantei-simbol, am ieşit din sfera complexului destinul de poet. Le-am relevat totuşi aici, pentrueă funcţional în toate vibrează o trăsătură unică: această înfrăţire dintre om şi întreaga fire subt forma trară a nevoiei de 3 se dărui. , Panteism ? Dacă ar fi numai atât, ar însemna să confundăm pe acest scriitor înlr un grup numeros. Ceea ce-1 individualizează este gestul acesta constant de dăruire oare străbate tot scrisul său. * $ ^ Paraleii cu "imaginea 'plantei străbătută de sufletescul arătat, încă din Ploaie cu soare mijeşte nevoia de a face din apă purtătoarea unei semnificaţii care, dacă în prima manieră, în Căderi, de pildă, nu dă forme remarcabile pentru sentimentul lui generos de dăruire, mai târziu, în ultimul volum, capătă orizont şi adâncire. Iată, bunăoară, Cântecul apei, în care elementul acesta, mai prielnic largilor răspândiri, devine purtătorul nevoiei de a se înnălţa într’un larg spaţiu estetic în care vibrează acelaşi sentiment al dăruirii. Cu stropul, Doamne, mă ridic Mai tare cu cât e mai mic... ■•■■■ ■- 207 © BCU Murmurau râu şi’n mare geme E tinereţe peste vreme, . Din nori închipuie icoane Şi spânzură de bolţi amvoane Ca voia ta pe cer să steie Prin fulgere şi curcubeie. Este aici un sentiment cosmic însufleţit de nevoia înălţării. Pentru forma spaţială a viziunii lui Crainic, comparaţia dintre direcţia liniilor din amintita Căderi (Drum drept, 1915; Nufărul, 1919), în care cascada vrea să fie purtătoarea sentimentului de vieaţă, şi dintre Cântecul apei, relevează care este forma spaţială proprie viziunii lui. Căderea, în care linia se prăbuşea în jos, este o încercare neisbutită în cadrul apei -simbol, pe câtă vreme Cântecul apei, întruchipat pe linia spaţială a înălţării, reprezintă una din cele mai relevante plăsmuiri ale lui. Cineva ar putea să obiecteze: dar Jghiaibul (1923, Gândirea) este şi el o evocare a apei care cade, şi nu este una din poeziile slabe. Dimpotrivă, preţuiesc mult poezia aceasta. Ca şi Troiţa, ea înfrăţeşte un aspect tipic cu o semnificaţie sporită prin largul timp şi largul spaţiu estetic: S’au stins atâtea basme cu bătrânii Şi ani şi frunza n mâl au putrezit, Dar suflet viu din sufletul fântânii Străvechiul lemn cu muşchiu mi l-a ’nverzit Din ce adâncuri fără capăt saltă Eu nu mă 'ntreb, dar caut Să-l ţin curat de mâlul de pe baltă. Din gura de răcoare a fântânii............ Îmi curge ca un cântec printr’un flaut, S’asvârle’n melodii de vălurele, Alunecă pe nodurile mele Şi gâlgâie ’n gurguiu — Eu îl primesc să~l dărui Oricui Şi fiecărui. Nu mai domină aici linia căderii în jos, ci un sentiment de generoasă dăruire încunună evocarea. . Pentru felul de a plăsmui, care pleacă dela aspectul văzut pentru aii transfigura, arhitectonica poeziei cu opoziţiile de motive este revelatoare. Mă opresc la această structură, pentrucă văd în ea una din cele mai fericite expresii ale scriitorului. Sunt două motive care se opun: partea a doua a strofei citate este dominată de impresia de răcoare, sporită prin metafora din gura de răcoare a fântânii. Toată curgerea ei face una cu această impresie. Şi, contrastant, strofa a doua înfăţişează jghiabul sub dogoarea după-amiezii, exprimând cea mai elementară dintre nevoi: setea, pentru a încheia printr’o revenire la motivul şi tremură mai rece, de data aceasta ca un curcubeu, pe plan transcendent: .. Amiaza bate’n neteda câmpie Ca’ntro tipsie argintie; ; 208 © BCU Cluj. Dogoarea fumega talazuri moi E ceasul ars şi setea însorită Se tânguie în mugete de boi. , Pripită, dogorită, S’adună ’n mii De turme, de cirezi, de herghelii Bălăngănind tălăngi tărăgănat Şi-o jale toropită, de argat. Te-apropie şi bea, făptură arsă, . Că apa mea ce trece nu se trece Cu cât o sorbi mai vie se revarsă Şi tremură mai rece ! Dar spaţiul estetic al acestei alese plăsmuiri ar fi fost lipsit de un aspect expresiv necesar dacă, mărginindu-se numai la imaginea dogoarei de pe pământ, n’ar fi făcut să vibreze şi atmosfera de dinamismul opoziţiei sete şi îndestulare. Oricât de sugestivă este imaginea că apa ce trece nu se trece, — poezia nu se putea opri aici. Ca întruparea setei, o nouă imagine a apărut, cu necesitate: păsările care cad, beau şi iarăşi suie. Dar setea de pe câmp s’a ridicat Şi din albastrul gol Cad păsări leşinate în rostogol Mai jos, mai răsfirat Pe sinilia cerului perdea, Şi coborând cu ea, ................ Par ciucuri grei ce s’ar fi spânzurat De tivul ei — şi~i moaie ’n apa mea. Şi beau şi iarăşi suie: Avânt răsfrânt o clipă în unda mea verzuie„ Dar cum se duc şi ciripesc în zbor, Stropindu-şi bucuria din aripa fugară Pe nesfârşitul zâmbet al cerului de vara, . E apa mea stropită în ciripitul lor. Este o vădită analogie între imaginea copacului oare se dăruia şi aceasta a apei care cântă în ciripitul înviorat al păsărilor. Iii poezia ceasta de împărtăşire, ar fi de mers până la cele mai mici nervure ale expresiei, dar aceasta ne-iar duce prea departe. Mai relevez numai ritmul general oare învăluie totul, făcând să se strecoare deasupra imaginilor ceva din permanenţa aceluiaşi leit-motiv de timp, care se strecoară. După fiecare din cele trei aspecte de evocare, se repetă versurile trecerii şi dăruirii generoase: , Eu o primesc şi-o dărui Oricui Şi fiecărui. Ga şi în simbolul din Pădurea în amurg, cel din Jghiabul este unitar şi totuşi nu mărginit la o singură faţă de arcuş. El uneşte deci nevoia simbolismului de su- 2og * © BCU gestiv contur total, cu nevoia de a exprima feţe multiple, către, în expresionism, va duce la tehnica unui pizzicato de semnificaţii metaforice. înrudita cu Jghiabul, este Cântecul Dunărei care, în cadrul unui spaţiu larg şi atât de spiritualizat, dă un sens însăşi existenţei noastre ca un generos imperialism al dăruirii: Dunăre, Dunăre, drum legănat Drum fără pulbere şi fără leat, Du-ne spre apele mediterane Dorul izvoarelor după oceane. Dunăre, Dunăre, drum către larg, Valuri de valuri în goană se sparg, Neamuri de neamuri cu valul şi vântul.. Noi, stăm cu doinele şi cu pământul. Dunăre, Dunăre, drum fără glod, Du-ne vapoarele grele de rod, Inima neamului nostru en grâne: _ Dăruie-o lumii flămânde de pâine. Dunăre, Dunăre, drum de alean, Du-ne izvoarele către ocean, Scaldă-ne sufletun nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire. Şi aici, nemărginirea spaţială este înfrăţită cu cea temporală. Atât de sugestiva imagine pe fond popular, drum fără pulbere, dobândeşte un larg orizont în versul atât de evocator: drum fără pulbere şi fără leat... Şi aici, impresia trecerii contrastează cu ceea ce rămâne. In centrul neamurilor şi valurilor care trec mereu, acest vers lapidar care a creat întregul spaţiu estetic al poeziei: noi stăm cu doinele şi cu pământul... Pe planul poeziei sociale, dinamica apei vorbeşte deosebit de sugestiv în Vila Blanca (Gândirea, 1931). Ca expresie, este una din cele mai remarcabile poezii so-ciaik din câte s'au scris la noi : La vila omului bogat Ce’nfruntă apele fudulă, Dulăi cu rînjet galben bai. Fac noaptea inşi de caraulă. Odor de marmură, înscris Pe-albastre nesfârşiri în poamă, L-a fost clădit şi-apoi l-a ’nchis Stăpân ce nu se mai întoarnă. Când treci durerea să-ţi îngâni Cu forma vilei lui fudule, II simţi doar cum te latră ’n câni, Te flueră prin caraule. 210 © BCU Şi gândul tău însângerat S’amestecă deavalma ’n mare : Desnodământ nemăsurat De vuiet şi de zbuciumare, ' Talaz şi gând şi uragan Limanu-l muşcă să-l dărâme, Odorul lui marmurean Să-l spargă ţăndări şi fărâme. Poezia a fost publicată deodată cu Cântecul Dunării. Şi cu toate că e contrastantă generozitatea de acolo cu răzvrătirea de aici, ambele aspecte sunt feţe deosebite ale aceleaşi poziţii, după cum ura este reversul iubirii. Opoziţia este dela început răspicat conturată. Vila fudulă devine simbolul omului bogat, iar marea simbolul antagonist al forţelor elementare — în sens scitic. Cu atât mai semnificativ este aici sentimentul de răzvrătire, cu cât vila este înfăţişată şi ca o construcţie de artă; şi totuşi, după cum ţăranul, când trece pe lângă casa boierească, instinctiv îşi simte uneori pumnul strâns, tot astfel în această poezie în care vorbesc şi ancestrale instincte, nu câinii te latră, când treci pe lângă vilă, şi nici „inşii“ care fac de oaraulă te flueră, ci stăpânul: II simţi doar cum te latră ’n câni, Te flueră prin caraule. Şi la Emineseu proletarul ar vrea să sfărâme statuia Venerei şi pânzele de ninsori, dar acolo răzvrătirea este încadrată şi completată printr’o superioară pri-\irc de înţelegere pe planul istoriei lumii, în oare gestul de răzvrătire este ca o icoană veridică dar naivă proiectată pe pânza vremii, pe când aici instinctul scitic apare cu putere elementară. Atât de adevărat este că, oricât de modern s’ar subţia un poet, stăruiesc în el porniri ancestrale... Poet creştin şi al certitudinilor divine ? Afirmaţia se cere străjuită de puternice bemoluri. Până în prezent, Galaction rămâne poetul frământărilor şi revelaţiilor creştine, eu toate abisurile experienţei umane, dar şi cu toate limanurile şi înălţimile clasicismului creştin. La Crainic, pe linia destinului de poet, iată o ultimă imagine, oglindă sugestivă a propriului fel văzut în esenţă în ce are permanent. Este Fântânile trecutului. Şi aici, în centru stă o străveche imagine : pe drumul vechi de ţară, fântâna văzută ţărăneşte, ca un aşezământ. Ea este evocată însufleţit, subt forma atât de caracteristică pentru Crainic, a vocativului, care actualizează viu. Dar, eătând în adâncul apei, este uluit când el, omul nou, îşi străvede altă imagine decât aceea a unei armuri moderne. Ca şi în Jghiabul, apa apare aici chemată firesc de elementara nevoie a setei. După cum aceasta a fost generatoarea opoziţiilor din care este clădită poezia cu atât orizont, Jghiabul. tot astfel şi aici, numai când aceste două motive: fierbintele setei subt arşiţă şi pătura cu semnificaţie de adânc răcoritor al apei, sa născut planul estetic de rezonanţă al poeziei: Sunt Omul-Nou : Mă ’nchin la sori nerăsăriţi, Iar murgu-mi paşte Pe câmpii încă ne ’nverziţi, 7X1 © BCU Sub talpa-mi zac duşmani striviţi Mai înnainte de-a se naşte. Cuvântul meu e profeţie : Bolteşte noul firmament Vestind a treia împărăţie • Şi-al treilea Testament. Pictez icoane noi — de sfinţi ■ Ce vor să vie, Izbesc în stâncile fierbinţi Şi-aştept — o nouă apă vie. Dar arşiţa şi praful greu ■ Cu jar m adapă... ...Şi-mi plec pe vechea voastră apă Armura secolului meu. Dar când din unda liniştită T reau chipul nou să mi-l adun, Din fund, sub casca-mi oglindită, Zâmbeşte galeş — un străbun ! Nu este aici o variantă la străvechiul mit al lui Narcis. In această imagine atât de fericită: vreau chipul nou să mi-l adun, este poziţia omului însetat să-şi desluşească, prin propria icoană, destinul. Iar cel în care trăieşte nevoia de a treia împărăţie şi de al treilea Testament, deci setea de forme noui, nu poate fi creştinul clasic, ci modernul preocupat de taina viitorului. La el însă aceasta nu poate fi separată de tainele înscrise virtual în trecut. Ceea ce defineşte imaginea aceasta a strămoşului, chip rechemat din adâncul păturilor fântânii, este o relevare a destinului aşa cum îl caută oglindit ţăranul, dar cu o altă semnificaţie decât a fatalismului. Pe linia aceasta, există o admirabilă baladă populară sârbească : Marco Cra-levici îşi vede destinul oglindit în adâncul fântânii şi balada se încheie într’o tăcere, ca o acceptare a unei zodii nestrămutate, către împlinirea căreia porneşte Dar nu acest fatalism este imperativul destinului de poet al ilui Nichifor Crainic ci, pe linia tuturor imaginilor străbătute, o sinteză între setea omului modern şi străvechile preexistenţe privite ca chezăşia împlinirilor viitoare. Această poziţie nu este numai o nevoie personală, ci corespunde unei cerinţe supraindividuale. Aceasta explică de ce în jurul Gândirii s’a grupat aproape tot ce este mai bun în lirica românească de astăzi, Tehnica celorlalţi care se caută în aceeaşi direcţie este determinată de structura individuală a fiecăruia şi de înclinările pentru anumite forme de artă corespunzătoare. Când Nichifor Crainic îşi exprimă destinul lui de poet, el nu recurge la optica unei imagini văzută prin unghiul unui singur plan de rezonanţă, bunăoară la simbolul corăbiei oare porneşte în larg ca în configuraţiile sugestive ale acestui adevărat poet care este I. Minulescu, nici la multiplele feţe de metafore simbolic interiorizate ea la Lucian Blaga, ci alege astfel de contururi elementare în care, 212 © BCU intr’un larg spaţiu şi timp estetic, să vibreze şi tainele înscrise în formele străvechi şi iluminările preexistenţelor, ■ ■ , Ca mijloc de diferenţiere, aleg poezia pe care i-a dedicat-o Lucian Blaga : Tristeţe metafizică. Nu mai avem aici un simbol unitar, ea ila simbolişti sau la Yerhaeren: corabia plecând în larg. La acest poet al nostru de interiorizată problematică modernă, ea nu este decât o metaforă iniţială : . ; : , In porturi deschise spre taina marilor ape am cântat cu pescarii umbre înalte pe maluri, ... . , ; visând corăbii încărcate . de miracol străin. Alături de aceasta, avem un ansamblu de metafore cu multiple aspecte, care alea tu esc oarecum un simbol colectiv, necesar pentru a da glas durerii că toate poziţiile luate faţă de taina lumii au rămas fără răspuns. Adoilo unde un parnasian (sari chiar şi Eminescu) trecea în revistă formele trecute ale vieţii, arătând că nici una na îndestulat setea de absolut, Blaga, în loc să evoce ca Leconie de Lisle, bunăoară, unice icoane pe pânza vremii, metaforizează aspectele vieţii: alături de corăbii, poduri de oţel, sfinţi, fântâni... Şi observaţi cum acestea sunt toate înfăşurate sub t formă de plural. . ' ' ' . ' • Funcţional, este aici un plural pe care l-aş numi pluralul de îndurerată monetizare ca a unor lucruri mărunte pentru ceea ce în fond sunt pârghii ale existenţei. S’ar zice că după experienţa desamăgirii, ele şi_au pierdut nimbul unic al valorii în absolut. De aceea, observaţi cum în toată poezia, mulţimea acestor plu-raluri este ca un multiplicat contrapunct pentru un singular de tragică încleştare în absolut: miracol străin, tărâm de legendă, o fereastră de scăpare, ochiul cunoaşterii, steaua pe care umblăm, apoi în final: ziua, lumea, focul, în sfârşit — Isus Acest continuu contrapunct nu este întrerupt decât de două aparente excepţii. Prima este sborul pasării curate, oare cade la mijlocul celei mai ample dintre frazele poeziei, la sfârşit de vers, dobândind astfel o deosebită relevanţă. A doua este, în contextul finali, stihiile care fiind un pluralia tamtum adânceşte semnificaţia de esenţă a cuvântului.Tn finalul totalizant, pe întreg fondul arătat, şi chiar în cuprinsul ultimei fraze, se înalţă cu. iatât mai reliefant numele propriu Isus, ca un simbol de supremă unicitate. . Pentru o poziţie ca aceea a lui Blaga, este evident că un simbol privit în configuraţia lui unitară, oricât de bogat, nu putea fi purtătorul unei astfel de viziuni. îndurerata problematică a destinului de poet s’ar cere ilustrată la Blaga şi prin Meşterul Manole. Rămâne să fie făcută cu alt prilej, aici fiind vorba numai de lirica poetului. Din aceasta mai relevez Cântăreţii bolnavi. (Cumpăna Apelor) pentru mărturia de sfâşiere lăuntrică : . Purtăm fără lacrimi o boala în strune — ' ' şi mergem deapururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsa ’n teaca © BCU Ah, iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă, Iii complexul acesta a! lui Lucian Blaga se mai cuvine să fie amintită poezia Biografie care deschide volumul Lauda Somnului. Sunt aici «cu totul remarcabile noi aspecie formale. Din frământarea poetului ca interpret din adâncul subconştientului, nu se încheagă negaţiunea, ci o îndurerată acceptare a soliei de poet. Din ansamblul întunecoaselor rime anterioare şi ca o «totalizare a opoziţiilor, creşte îndurerata afirmare a ultimelor două versuri, cu voculizarea opoziţiilor dintre întunecos şi deschis : De pe-un umăr pe altul tăcând îmi trec steaua ca o povară. Astfel, între destrămarea argheziană şi problematica atât de modernă şi interiorizată a lui Blaga, se situează, de£inindu“se, destinul poetului la Nichifor Crainic. # * Cine îşi simte în «chipul arătat solia de poet văzută organic ca o legătură între pământ şi cer şi între azi şi străvechile forme strămoşeşti, totul străbătut de o elementară nevoie de a se dărui, «dacă «este pus prin situaţia vieţii şi oarecum profesional în neîntrerupt contact cu orizontul creştin, nu ne apare totuşi decât rar ea un poet al problematicei creştine. Poezia concepută ea o relevare în sens platonician a preexistenţelor paradisului, este în expresia ei mai mult o «teorie de transfigurare idilică decât de transsubstanţiere «în esenţă. Iată, de pildă, Iisus prin grâu. Acolo unde unii au vrut să vadă reflexe ale transcendentei poezii moderne, de fapt este o viziune a Mântuitorului, integrat în elementara rodnicie a firii: Iar eu părea că merg în ceata de ucenici şi ucenice Şi sfarăm şi eu, pentru cină, cu palmele-amândouă, spice. După propria mărturisire, poezia s’a cristalizat în jurul unui vers obsedant, care l-a urmărit apărând şi dispărând în zarea conştiinţei timp îndelungat. Versul «suna: Inomenind Dumnezeirea şi îndumnezeind pe ~nn De sigur, lecturile şi preocupările teologice dedeau «acestei expresii-pivot ceva din tăria unei aspiraţii, «a unui ideal, în care lapidar revenea nu numai poziţia creştină, dar ceva din însăşi esenţa ortodoxismului. Versul cerea deci o poezie de ideaţie cu o totalizare pe înalt plan de viziune în «absolut. Chiar şi faptul de a fi stăruit în conştiinţă doi «ani şi jumătate înainte de a se «cristaliza, arată că, artistic, îşi căuta aderenţe pe un «alt plan decât acela al organicelor viziuni proprii poetului. Numai când în chip «spontan, planul acesta transcendent a fost integrat în spaţiul Galileei, şi «acesta a fost proiectat la «noi, s’a iscat fericita scânteie care a organizat artistic îndelunga aspiraţie. 214 © BCU Astfdl, cele două spaţiuri ale viziunii: Galxleiia şi ţara grânelor noastre, se luminează reciproc, alcătuind un larg spaţiu estetic, de încadrare pentru viziunea Mântuitorului, în oare însă nu transcendentul, ci idilicul domină. Plastic, poezia aceasta aminteşte întruchipări în care icoana Mântuitorului apare în simplu cadru de vieaţă actuală : Iisus primit la masă în familia celui sărac sau rătăcind cu ucenicii prin lanuri... De sigur, astfel de întruchipări ale plasticei moderne i-au vorbit lui Crainic şi au guvernat din subconştient plăsmuirea. Aceasta nu este o scădere. Artistic vorbind, această integrare idilică în cadrul vieţii noastre este nn gând fericit paralel cu întruchipările plastice ale unui V. von Vhde, cel care a revoluţionat iconografia lui Christos, făcând-o să apară în Ir un modern mediu muncitoresc. In poezia Iisus prin grâu, cât timp poetul nostru se menţine în viziunea idilică, arta lui stă sus. Când însă, în ultimele trei strofe, face apropierele de el, cel frământat, se iscă nu ştiu ce ceaţă, oare turbură optica poeziei, semn că Uu în astfel de frământări, cu iresfrângeri transcendente, ei în simpla şi omeneasca semnificaţie de idilă integrată spaţiului nostru stă farmecul şi noutatea iaoestei poezii. Această inspiraţie de a transpune în cadrul nostru simboluri universale, nu vine atât din vreo influenţă sau vreo sugestie străină, fie internă, fie externă, cât dintr’o nevoie organică de a găsi planul românesc de rezonanţă. Dovada de această timpurie necesitate expresivă o găsim încă dela început, bunăoară într’acest încântător surâs care este Vărul Dionis (Căminul nostru, 1910). Preţuesc în această poezie cea mai aleasă întruchipare bachică din câte cunosc în poezia noastră. Simbolul stă aici în chiar ansamblul trăsăturilor de humor, încât orişice alt adaos peste semnificaţiile discret strecurate în poezie, ar fi distrus farmecul. Pe aceeaşi linie expresivă : o viziune de viaţă românească în cadrul unui plan de rezonanţă propriu unor mari simboluri universale, s’a realizat şi cea mai aleasă dintre poeziile patriotice ale lui Crainic : Magii din Cântecele patriei. Şi în această culegere izvorul este acel sentiment de necondiţionată dăruire, care stă în inima întregii sale creaţiuni şi pe oare îl subliniez în această lapidară strofă din Agapa eroică: Nu cerem chipuri de aramă Şi nici în marmură statui, Vecia nu-i a nimănui Căci moartea toate le dărâmă, Dar va trăi nemuritor In vieata celor fără număr Cine-a căzut purtând pe umăr Povara tuturor. • • '•'i Dar pe când în ceile mai multe din acest ciclu clocotul sparge conturul expresiei, în Magii, simbolul împlinirilor profetice înfrăţit cu suferinţa vremii rămâne o expresie de artă : V’aţi făurit un vis de-acele Ce-au fost aievea’n Canaan, Străvechi tălmăcitori de stele Sub cerul din Iran. 2IŞ © BCU întinderea scânteietoare Palia ’n adâncuri ca un fum, Când călăuza de vâlooare Va luminat a drum. Pe frunţi, cu magica lucoare, Străbatem neguri şi vâltori, Spre zarea veşnic schimbătoare Statornici călători. Treptat se face cânt obida, Iar îndoielile — temeiu : Ne ’mbracă steaua cu hlamida Cerescului poleiu. Şi ’n fulgerarea-i diafană, Prin vremi, o magi, vă străvedem — ■ Cutezătoare caravană Sosind în Betleem, Astfel, magii ajunşi la Bethleem devin simbolul marilor împliniri naţionale. Acest transfer între aspecte din vieaţa românească şi valori ideale face şi ne-nitatu! farmec al părţii rezistente din Poetul: Am învăţat a versului măsură / . , Din simetria brazdelor arate. Din sborul ce-l grăbeşte ciocârlia Am învăţat aprinsele avânturi ' Şi ritmul, care naşte armonia, Din legănarea grânelor în vânturi * Intr’o poezie de generoasă dăruire, era firesc ca sentimentul morţii să fie cu atât mai puternic cu cât ea apare fără, sens, lovind însăşi darurile supreme ale vieţii, copiii, ea în Molima. Vibraţiunile în faţa morţii sunt felurite : când puterile vieţii sunt mai tari ca ale marţii; când ambele sunt îngemănate; când privirile se înalţă consolator spre ţărmurile de dincolo... • Iată, bunăoară, Eu am trăit, în oare verbul] acesta este tot una eu „eu m’am dăruit"; De besna ta, o moarte, nu mă tem Eu am trăit — Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem. Că dacă Domnul m’a deosebit Din marea umilinţă populară, A fost ca mai adânc s’o simt: eu am trăit. 216 © BCU ...Poezia este un -prilej de a afirma puterile creatoare ale ■ vieţii. Cu atât mai sugestiv cade această uimitoare imagine finailă a morţii: Tu,— paraclisului năimii Ce stinge candelabrele ’n altare Când liturghia vieţii s’a sfârşit. Ultima poezie din Ţara de peste veac are o ailtă configuraţie: Desmârginire apare ca o liberare, ca o idilică întrezărire de taină consolatoare : Şi de pe vârf de munte mă voiu sui pe-un nor. Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio, Când inima-mi de tine, fâşii voiu deslipi-o Amară frumuseţe, pământ rătăcitor. Voiu sfărâma sub pleoape iot spaţiul din jur Şi-mi voiu culca suspinul pe norul meu: şalupă ' . Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vâsle prin valul de azur. Oceane de văzduhuri s’or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri, şalupa mea să treacă, Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpând rostogolită spre-adâncuri fără fund. Mă va’nvăli, spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi moi topi în boare de muzică divină, Despovărat de zgura părerilor de rău Estetic, stetea aici o mare primejdie. Vagul dematerializării prin moarte putea duce la o viziune monotonă Dar tactul de artist al lui Crainic serbează aici un adevărat triumf. Intre planurile de rezonanţă ale poeziei este un dramatism de neîntreruptă încordare : motivul liberării transcendente stă în luptă cu acel al despărţirii. Dacă liberarea triumfă în acea pretutindenească vibrare de lumină, (cuvântul subliniat este o ^caracteristică împământenire din limba greacă a clasicismului creştin) celalt motiv revine omeneşte, subliniat totalizant chiar şi în versul din urmă. ' . - ❖ • ’ . • $ .ifc ■ * • ’ Nu ştiu ce daruri ne va aduce mâine Crainic. Greutatea vine din faptul că el nu s’a realizat încă deplin. • ■ ; ■ întrucât poetul a fost stânjenit de teolog, citeşti printre rânduri cum o bună parte din vibraţiunile lui au rămas neexprimate. Ne aflăm deci în faţa unui destin de poet care, dacă n’a trecut alături de menire, totuşi nu s’a îndeplinit deplin. Cazuri de acestea pot să aducă surprize ; datoria criticei este să le întrezărească. Ca poziţie sufletească, fapt este că cu greu mi s’ar putea arăta un fel mai unitar şi mai consolidat în lirica noastră de azi. Nu este poezie care să nu schiţeze măcar gestul lui esenţial: nevoia de a se dărui, când cu bucuria împlinirii, când eu durerea stânjenirii. . 217 © BCU Daca priveşti tipologia virtuţilor creştine, aşa cum este înfăţişată în marile sisteme de configuraţii, Constaţi că felul propriu liricului nostru mu se încadrează exact in niciuna din formele definite de marii contemplatori ai configuraţiilor sufleteşti, de Toma cl’Aquino, de pildă, ca să numesc numai pe cel mai actual dintre toţi. Poezia aceasta nu poate fi subsumată nici în categoria Uberalitas, nici în frai emit as, nici, fireşte, în elemosyna, nici chiar în acea supremă cariias, oi apare ca o nevoie elementară, fără ţel şi sancţiune, şi tocmai de aceea ca io funcţiune adânc umană. Aş fi foarte recunoscător celui care mi-ar semnala în literatura universală pereche pentru o atât de constantă şi organică poziţie. Dacă însă nu mi se va semnala, atunci se poate să avem în el o primă formă pentru o caracteristică vibraţie în concordanţă cu însăşi generozitatea pământului nostru. Nu este aici exuberanţa amorfă a configuraţiilor indice, de pildă, şi nici nesfârşitul în Care se pierde stepa răsăriteană. Nemărginirea spaţiului estetic al acestei poezii încadrează un contur tipic nonă. Poezia aceasta nu este tot una cu gestul schiţat de sămănătorism. In acesta dăinuia ceva prograiUatic şi intenţia raţionatistă a luminării .La Crainic, este o nevoe de adâncire care nu stă în esenţa sămănătorismului. Dacă pleacă din atmosf era lui Coşbuc, păşeşte pe căi proprii, eu alt orizont. In ce măsură însă lirica aceasta poate să îndestuleze întreaga noastră conştiinţă artistică, rămâne o chestiune deschisă. Mă voi mărgini numai la câteva indicaţii. Pentru a-mi asigura un cuvânt liber în actualitate, am ţinut să rămân izolat de contactul direct cu scriitorii. Altminteri, eşti prea des obligat să faci concesii de tactică, acolo unde este nevoie de pură intuiţie ^de lămurire mai presus de generaţii. Din preocupare ştiinţifică, am ţinut totuşi odată să iau contact direct ou aproape toţi scriitorii noştri de seamă. Şi pentrucă ei înşişi nu-mi puteau da o contribuţie pentru lămurirea problemei esenţiale, care este aceea a expresiei, am căutat să pătrund în aceasta indirect pe calea cea mai adecvată a mărturisirilor genetice. In cadrul acesta, am avut prilejul să văd cât de puţin actuală este în poezia noastră problema expresiei. Aceasta nu este un aspect izolat, pentrucă tot astfel stau lucrurile şi în critică. In discuţia aspectelor formule aproape toţi liricii cu care am lua contact ,au fost stânjeniţi şi, dacă-mi este îngăduit cuvântul, cam neacasă. Dintre lirici, acela care a deşteptat atunci mai mult interes şi a luat poziţie mai hotărîtă, este Niehifor Crainic. Să-mi fie îngăduit să desfac din mărturisirea lui un pasaj. „Aţi auzit în popor vorbi ndn-se despre un lăutar ce cânta după ureche. Ei bine, arta adevărată, mai ales în ce priveşte lirica, e aceea care se face după ureche". Şi cu această ocazie, poetul aminteşte episodul examenului dat la T. Maiorescu de St. O. losif. Căutând să-i. înlesnească exemple prin care să ilustreze ce este o definiţie, criticul a întrebat ce este un iamb, un troheu, etc... încurcat, poetul a răspuns că el scrie după ureche. Alăturându-tse acestei poziţii, N. Crainic dă formularea: „Aceasta mi ise pare că e poezia adevărată, care se serie după ureche, şi toate poeziile mele au fost scrise după ureche". De episodul acesta am amintit în Semnificaţia lui Titu Maiorescu. Acesta era examinatorul. Dar alături de losif, stetea pe banca examinaţilor şi Petică, cel care se frământase asupra problemelor de expresivitate şi versificaţie. Dacă Maiorescu ar fi avut bunăvoinţa şi pentru acesta să puie discuţia pe astfel de terenuri, ar fi constatat o mare deosebire de orizont în problema esenţială a liricei: expresia. Nn e •greu să ne întruchipăm ce a gândit atunci Maiorescu despre poetul sămănătorist. De sigur, La venit în minte 'contrastanta icoană a lui Eminescu. ceil atât de preocupat până şi de ultimele fibre ale expresiei spiritualizate... Dar sămănătorismul şi poporanismul n’au putut duce mai departe sensul cuceririlor eminesciene, pentru care „cuvântul ce exprimă adevărul" era valoarea oare ebezăşuieşte circulaţia lui socială. S’a înscăunat astfel un misionarism ăl expresiei, în oare cineva de sus îţi şopteşte la ureche ce ai de spus. Pentru sămănătorism, spiritul de improvizaţie era necesar. De aici, apologia unei forme mesupraveghiată şi necondnsă. Am înaintea mea paginile lui N. Crainic despre Estetica lui N. Iorga. Pretutindeni se preamăreşte inspiraţia misionară, deci o estetică a conţinutului. Pentru firea d-lui Iorga şi pentru momentul (acela, era necesară. Dar este ea cerută şi de înaltele exigenţe ale poeziei? Şi unde ar fi literatura românească de astăzi, dacă Eminescu ar fi reprezentat poziţia artistică a lui Iosif, lăsându-se condus numai de ureche? Dar cerinţele artei sunt de aişa fel, încât, dacă le alungi pe uşe, intră prin acoperiş. In chip neaşteptat şi în chiar prefaţa d4ui N. Targa la poeziile lui Gh. Asaki, iată formularea unei alte poziţii de înţelegere, aceea a noastră: „O poesie oglindeşte până în cea mai mică nuanţă de cugetare, până în cea mai fină indicaţie de sentiment, până Ia ultimul amănunt din ultima silabă şi până la ultima vibraţie de coardă o stare de spirit". ■ Dacă pentru firea şi epocala misiune culturală a d*lui Iorga, formulări ca aceasta au fost numai întrezăriri, repede anulate şi în practică, şi în critica literară, pentru o poziţie modernă ca aceea a d-lui Crainic, formularea unei estetici după ureche, se cere hotărât rectificată. In teorie, toată estetica d-lui Crainic este o estetica pla'rniciană, înfrăţită cu mitul nostalgiei paradisului. Arta însă, concepută ca un reflex al preexistentelor ideale, cu atât mai mult trebuie să înfăţişeze nu spiritul de improvizaţie, ci acela de stăruitoare luptă pentru cuvântul unic, singurul oare exprimă adevărul. Spun aici lucrurile acestea, pantrucă cei doi poeţi care — sub forme atât de contrastante — înfăţişează în literatura noastră spiritul creştin: Galaction şi Crainic, se apropie adesea de forma de inspiraţie a misionarului. Dacă pe ei talentul i_a condus adesea peste prăpăstiile acestei poziţii, generalizarea unei estetici a misionarismului ar fi negaţiunea poziţiei platoniciene care, văzând în artă strălucirea tiparelor veşnice, trehiie să le simtă prezenţa în fiecare imagine şi în fiecare accent. Numai astfel poezia devine suprema închinare . Cerinţele acestea sunt atât de imperioase, încât, după cum la d-nul N. Iorga, tot astfel şi la d-nul N. Crainic isbucnesc. La acesta din urmă, citesc în penultimul alineat din ultima lucrare, Nostalgia paradisului, următoarele fraze semnificative: „In orice artist de rasă se reproduce ceva 'din lupta lui Iacob cu îngerul: e lupta pentru cucerirea frumuseţii divine. Nu numai în morală, dar şi în estetică e valabil cuvântul Evangheliei, că împărăţia lui Dumnezeu trebuie luată cu asalt. Hristos prin biserica sa îmbărbătează geniul la acest a săli. cel mai nobil după acel al sfinţilor, care a dus la făurirea atâtor strălucite simboluri artistice ale credinţei". Cu bucurie întâmpinăm fraza aceasta, şi bucuria noastră ar fi şi mai mare, dacă în imaginea lupta lui Iacob cu îngerul, n’aş găsi repetata strecurare a cuvântului asalt, una din formele care lasă larg deschisă poarta curentelor iinsirusiuni scitice.... Fireşte, arta concepută ca o luptă pentru a înălţa expresia spre o valoare în absolut, este o măsură care nu se poate aplica oricui. Sunt lucruri dintre cele mai frumoase care au izvorît dintr’odată, cu necesitate elementară. Dar după câtă pregătire şi după câtă aprindere a candelelor de aşteptare pentru mirele inspiraţiei? 219 © BCU Faza istorică în constelaţia căreia intrăm, cere în literatură o limpezire în această direcţie. Dacă felul de a vedea, incidental formulat mai sus de d-nui lorga, poate şi trebue să fie uneori aplicat chiar şi începătorilor poeziei noastre, cu atât mai mult se impune astăzi, când cultura românească trebue să aleagă între amorf, deci neviabil, şi cristalizare menită să dăinuiască printr’un stil propriu. Dacă la Crainic până acum nu te întâmpină decât rar orchestraţii de acelea în care să simţi în orişice cuvânt şi în orişice accent tonalitatea unică, în schimb, aproape constant în poezia aceasta, ajpar aspecte care se întipăresc neuitat, bunăoară acea uimitoare imagine din Eu am trăit, moartea văzută ca —■ paraclisierul năimit Ce stinge candelabrele'n altare Când liturghia vieţii s’a sfârşit. Din fericire, sunt deci la Crainic funcţiuni expresive care asigură părţii celei mai alese din lirica lui, durată. Felul concentrat reduce intrusiunile retorice, iar arhitectonica poeziei lui este luminoasă, fără sheinatismul simetriilor raţionaliste. Dacă în versificare simţi câteodată răsunetele din linca noastră, dela Coşbuc şi până astăzi, — aceasta se explică nu prin spirit de imitare, ci printr’o rară receptivitate şi păstrare a versurilor citite Ir chiar amintita mărturisire, el relevează: „Eu am avut pentru versuri o memorie excepţională; aproape tot ce am citit ca poezie românească am ştiut pe dinafară. Colecţiile revistelor le cunoşteam aşa de bine, încât foarte uşor aş fi putut să spun la ce pagină e cutare poezie, de cine e, câte strofe are, cu ce literă e scrisă, şi aşa mai departe". Cu o astfel de receptivitate şi ou excepţionala păstrare, nu este de mirare că unele reflexe ritmice şi chiar expresii se pot găsi în câteva din poeziile d-lui Crainic. Dacă uneori instrusiunile pot atenua unitatea de stil, în marea majoritate creaţi uni le înfăţişează o struouiră cu elemente proprii, în deosebi când vibrează inima generoasă a poeziei sale, sentimentul de dăruire arătat. Că în Crainic avem un poet născut, iar nu făcut, se vede din numeroasele trăsături proprii expresiei sale. Pe unele, le-am indicat în citatele de mai sus. Rămâne să ilustrez una din formele generale pentru cele mai multe din plăsmuirile sale. Este ceea ce aş numi agrăirea, acea formă a vocativului prin care te adresezi însăşi elementelor din care e construită poezia. Forma cea mai generală a lui Crainic este calda actualizare a unui aspect prin adresarea directă, tu, care stabileşte o întrepătrundere între tu şi eu. Fireşte, forma aceasta a vocativului a apărut odată cu poezia. O adâncire a străvechilor mijloace expresive ar ilustra funcţiunea sintetică a vocativului, în oare se exprimă nu numai obiectul chemat, dar şi persoana care chiauiă. In poezie, ea a evoluat dela simplele evocări iniţiale, cum le găsim adesea în lirica noastră populară până în formele largi ale apostrofărei prin care îţi apropii, actuali-zându-le, aspecte şi persoane îndepărtate. Şi este firesc lucru ca forma aceasta să apară frecvent la cineva hrănit cu poezie religioasă, în care prezenţa lui Dumnezeu se cere mereu evocată. Dar în felul cum această evocare răsună la diferiţi poeţi şi în frecvenţa ei, irăeşte ceva din structura fiecăruia. La început, când ram citit primele poezii, frecvenţa aceasta a vocativului mi s’a părut ceva supărător, ca intrusiune retorică. Dar oricine va trăi poezia aceasta, lăsând-o să lucreze neprevenit asupra lui, va trebui să constate că aici vibrează ceva organic şi semnificativ pentru sentimentul lui de vieaţă. In cadrul acestor agrăiri, se simte în deosebi timbrul lui Crainic. Să compare cineva forma aceasta generală eu aceea a lui Lucian Blaga, de pildă, şi va vedea cum !ln acest poet de problematică atât de interiorizată această formă de agrăire este rară. Ea este deci un mijloc de a diferenţia structura deosebită a celor doi poeţi. Lirica lui Crainic prezintă o poezie în care eu şi tu se contopesc într’o semnificaţie obştească. In sensul acesta, multe diin poeziile lui depăşesc aspectul concret înfăţişat, devenind reprezentative pentru un aspect supraindividual. Aleg ca exemplu tipic Glas din câmp, care nu înfăţişează ţăranul subt un aspect individuali —dar oarecum permanenţa destinului de ţăran la noi. Cum codrul lui Eminescu zice: eu fac ce fac de mult, tot astfel această icoană de muncitor câmpean, văzută în esenţa gestului său: a munci este a se dărui — . Mă frâng pe plug şi-o iau de la’nceput. In sensul acesta al contopirii dintre el şi aspecte esenţiale pământului nostru, Crainic este un tradiţionalist. Dar un tradiţionalist transfigurat printr’o bună parte din ceeace poate sadauge conştiinţa modernă. Cine se va ocupa de ideologia lui, va avea prilej să constate, la fiecare pas, câte elemente moderne intră în aliajul ortodoxiei sale.... . Se întâmplă cu el ceea ce se întâmplă cu unele străvechi cuvinte care izolat sunt străbătute de o mireasmă arhaică, dar mânuite de un scriitor modern dobândesc funcţiuni şi luciri noi, care fac din bunul strămoşesc, metafora unei poziţii neologiste. Şi aceasta nu numai în poeziile fără leat din Ţara de peste veac dar şi in agrăiri mai vechi. Când ţăranul zice cuiva: vere, a şters bariera dintre el şi celălalt; când poetul zice vere Dionis, a înfrăţit cu forma aceasta o poziţie cu orizont modem. La cei cincizeci de ani sunaţi, Nichifor Crainic este în cea mai frumoasă vârstă. Multe se potolesc — altele se desluşesc. Originalitatea lui actuală stă nu numai în ceea ce a dat, dar şi în ceea ce încă n’a dat. Dacă teologul care este în el a sporit poezia printr un plan de rezonanţă înaltă, în schimb, poetul a fost stânjenit pentru că mai multe glasuri din sufletul lui multiplu — şi câteodată glasuri omeneşti esenţiale — n’au fost încă exprimate. Critica nu poate să rămână numai un simplu birou de înregistrare a ceea ce a fost, ci trebue să aibă şi curajul de a ereea pentru public atmosfera de aşteptare, pentru poet aceia de încordare spre ceea ce — trebuie să fie. Marea bogăţie a lui Crainic este nu în ceea ce a dat, ci în experienţa adânc trăită şi pe care, din împrejurări temperamentale şi din acceptate poziţii sociale, a zăvorit-o în sine păstrându-o pentru supreme (limpeziri şi transfigurări. Se pare tcă el însuşi a exprimat odată sentimentul acesta umbrit de melancolie. Este acest simbol, care poate fi purtătorul şi al unor porniri ale vieţii zăvorite, dar şi ale artei — Comoarat Eu sâni o colină pe care se sbate Văpaia unei comori îngropate. Uitată din vremuri, îşi zornăie banii Deasupra-i în straturi se vrăfuie anii ; ; . . Se sbate comoara inea'n răvăşeală . Că prinde rugină şi prinde cocleală. Sâni zornete stinse şi iot mai afunde, Otravă de moarte mai crud o pătrunde Şi urcă prin straturi de ani, albăstrie, 221 © BCU Faloarea-fi metalică, melancolie, Ce-mi joacă pe frunte — năluci de valvori Pe Tainiţa ’ncet ruinatei comori. Sunt insa comori de experienţa către chemări Înalte pe care oricâtă melancolie le*ar umbri, oricâte rătăciri te-ar ispiti să le ocoleşti, rămân nestrămutate, te cârmuiese din adâncuri. Ce ne-a dat Crainic până astăzi sunt numai limbile vestitoare de ceea ce va trebui să fie deszăvorît, pentru a deveni un dar obştesc peste veac. Nu este aici locul să dau un sfat Vărului Crainic... Dar paralel cu simbolul comorii pe planul artei, să-ani fie îngăduit să sugerez scoaterea ei la iveală printr’un alt simbol, atotcuprinzător pentru întreagă experienţa lui de până acum, neexprimată încă şi câteodată dureros zăvorită: din zori până în amurg şi până în taina ultimă a nopţii străjuite de stele, toată povestea lumii şi a unui biet suflet de om poate să fie văzută în aspectele mereu schimbătoare şi mereu aeetieaşi, cu ecouri din adâncuri şi cu surâsuri de sus — ale mării. Distanţa de la poezia de până acum a lui Nichifor Crainic la poezia deplinei exprimări, o văd măsurată prin distanţa dintre prima lui poezie de răsfrângeri dintre cer şi pământ, întruchipată mărginit în Lacul, şi simbolul mării. Rămâi visător, gândind ce ar putea ieşi când, el care a cântat la tinereţe răsfrângerile simbolice din Lacul, se va despovăra de orice sgură şi, de la înălţimea plinei maturităţi, îşi va înfrăţi sufletul cu marea, cea cu nenumăratele ispite, mustrări şi surâsuri de dincolo de veacj La această răspântie a chemării lui, să-mi fie îngăduit să evoc o icoană pe care aş dori s’o aibă ca un talisman în calea împlinirilor salle. Este acea neuitată pânză în care Bocklin se zugrăveşte cu penelul în mână şi cu privirea aţintită în forma internă care-i pluteşte în ochi şi care aşteaptă să fie veşnicită pe pânză. Toată seriozitatea şi adânca chemare a actului ereaţiunii este întipuitâ în această imagine. Vezi momentul fericit şi plin de gravitate când se săvârşeşte transfigurarea de ia viziunea lăuntrică la expresie. De ce însă Bocklin s’a zugrăvit, eântându-i la ureche — acea stranie apariţie de schelet care scoate din arcuş cu tâlc nevoia de a asculta în actul supremei creaţiuini şi ceva ca un avertisment pornit din sentimentul vremelniciei?.. Sar zice că pentru cucerirea valorilor supreme, acest glas de dincolo este ca un memento care întregeşte căutarea comorii. Multe pot răsuna pe coarda de o gravă melancolie a acestor avertismente... Aş dori ea de câte ori ia pana în mână, Nichifor Crainic să audă la ureche nu pornirile scitice şi iniei rătăcirile impulsive, care de curând îl făcură să coboare valoarea unui ales coleg dela Teologie, oare şi el are în suflet o bogată comoară de ştiinţă şi de omenie, ei biruind triumfurile de o zi ale pamfletului — sa asculte numai acele chemăm superioare care îi arată Come l’uom s eterna. Scriitorului care a rostit cuvintele: „a munci este a te dărui“, ne facem bucuria de a-i dărui la cei cincizeci de ani icoana sub zodia căreia să creeze lucruri pe care nu i le poate răpi nimeni, împlinindu-şi destinul. . 222 BCU ÎNCEPUTURILE şi cadrul unei PRIETENII .... DE LUCIAN BLAGA L una Mai 1919. Descindeam întâia oară în Capitală, câteva săptămâni dupăfee publicasem întâi ele volumaşe: versuri şi proză aforistică. Din cele câteva ecouri de gazetă, ce mi-aii sosit în orăşelul medieval din Ardeal, din-Valea Săcaşului, vale care adăpostea şi sătuli copilăriei mele, aflaiu că apariţia volumaşelor „Poemele luminei” şi „Pietre pentru templul meu” nu trecuse «neobservată. O fierbinte curiozitate mă făcea să iau contactul cu viaţa mare, pe care o bănuiam «palpitând dincolo de Munţi. Bucuria întregirei ţinea încă în braţele ei tinere toată ţara. Eram student. Sosit în Capitală, am tras ila un frate de-al meu, şi el student, care locuia departe undeva într’o mahala, dincolo de Spitalul Filantropiei. Cu toate că nu dor-inisem toată noaptea, am ieşit numai decât să văd oraşul, «aii cărui «aspect uşor răsăritean, întins şi miniatural, mă încânta neasemănat mai mult decât occidentala şi imperiala Vienă, la a cărei universitate urmam filosofia încă din 1917. Mă simţisem până «atunci un biet om fără de „capitală”, şi acu treceam pe Calea Victoriei cu sentimentul «că această Capitală, cu soarele ei mai aprins decât cel pe care-1 cunoscusem vreodată, îmi aparţinea îmtr’un «fel «personal. Nu cunoşteam, fireşte, suflet de om, dar eram purtat de-o «tinereţe unanimă pe această Cale, pe care nu mă mai înduram s’o părăsesc. Ajungând în dreptul Academiei Române, am şovăit o clipă. Mă gândeam «că aci puteam să aflu fără îndoială adresele, ce mă interesau. Nu ştiu de ce, şi «cu toate că o timiditate de neînvins mă sfătuia altfel, mă simţeam îndemnat îndeosebi să mă prezint scriitorului Vlahuţă, despre oare citisem în ziare că era bolnav. La cancelaria Academiei mi s’a dat © adresă mutilată, numai strada, fără de număr. Cum mă găseam în încăperile Academiei, n’am putut să înfrunt ispita de a iscodi «şi ce se petrece la «etaj, căci multă lume suia şi cobora. Urcând, m’am înghesuit şl eu puţin printre studenţi. N’am putut să văd până în incintă, dar auzeam destul de lămurit ce se vorbea. Profesorul Ion Bianu răspundea, după cum înţelesei, discursului de recepţie al lui Ovid Densuşianu. Ce păcat că n’am sosit 223 © BCU Cluj câteva minute mai de vreme, s and şi discursul, îmi ziceam. Şi gândi ndu-mă astfel, auzii dintr odată pe orator, pronunţându-mi numele. Bianu voia să aducă un elogiu şcoalei literare a lui Ovid Densuşianu şi poeziei noui, care-şi da în sfârşit roadele. Oricine îşi poate imagina tulburarea tânărului student. El se sim jea şi măgulit, dar şi cam surprins de a se vedea amintit în legătură cu numele lui Ovid Densuşianu, a cărui faimă de filolog el n’o ignora, dar a cărui poezie nu-i căzuse nici odată sub ochi prin Ardeal. De cinci ani Ardealul nu mai avea nici o posibilitate de legătură cu publicaţiile bucureştene, iar înainte de războiu în Ardeal nu se citea decât literatură răspicat naţionalistă. N’arn mai ascultat discursul, fiindcă mă tot întrebam, cam intrigat de neştiinţa mea : ce legătură o fi între Densuşianu şi studentul din Yalea Săcaşului ? Academicianul acesta trebuie să o ştie, dacă a spus-o. Cian căldura devenise insuportabilă, am părăsit Academia, — eu oarecare părere de rău şi eu-adresa scriitorului Ylahuţă în buzunar. Am căutat strada Visarion şi măsurăm casele cu ochii. Nici una nu mi se părea prea potrivită pentru Ylahuţă. In cdlie din urmă în apropierea unei bisericuţe, ma opresc în faţa unei case scunde, care-mi da sentimentul prezenţei celui căutat. Intru în curte, nimerisem în adevăr. Apăs butonul, se deschide, o doamnă apare. întreb de domnul Ylahuţă. Doamna răspunde cu blândeţe : „Domnul Ylahuţă e bolnav şi nu primeşte. Dar cine sunteţi ?” Răspund : „Un student din .Ardeal”, şi adaug numele. Doamna a zâmbit cu şi mai multă blândeţe : „Aşteptaţi vă rog un moment”. A dispărut şi după alte două clipe mi se îngăduia să intru. Ylahuţă zăcea, obrazul anunţa umbre de dincolo. Avea un glas stins, da uşor din cap şi-mi făcea semn cu mâna să mă apropiiu. Am luat loc pe-un scaun lângă bolnav. I-am spus că tocmai în ziua ceea sosisem întâia oară la Bucureşti, că doriam aşa de mult să-l cunosc şi-l rugam să mă scuze că am îndrăznit. El m’a liniştit. S’a informat asupra situaţiei din Transilvania, j l-am vorbit despre călătoria triumfală a Regelui Ferdinand şi a Reginei Măria prin ţinuturile noastre; „Ai citit foiletonul lui Nichifor Crainic din Dacia, despre cărţile D-tale ?” m'a întrebat pe urmă Ylahuţă, şi mi-a lăudat apoi mult timp, în multe feluri, şi cu multă căldură, sufletul lui Crainic... „Stă în aceeaşi casă, — îl cunoşti ?” „Nu-1 cunosc dar voiu căuta”. „Atunci ştii ce, vino mâine la dejun, va fi şi Crainic aci şi doctorul Yoieuleseu”. A doua zi la dejunul, ce s’a servit chiar în camera în care zăcea Ylahuţă — ţinuse să fie şi ei de faţă şi să participe la isbuenirile de tinereţe din preajma lui — am cunoscut pe Nichifor Crainic. De atunci datează prietenia, care avea să devină cea mai rodnică prietenie a vieţii mele, o prietenie care a înflorit necurmat, o prietenie care na cunoscut decât ascensiuni şi care a fost fecundă, chiar şi atunci când isca deosebiri de vederi în materie literară şi filosofică. La acel dejun mă simţeam prea cu luare aminte examinat din partea tinerilor invitaţi, şi prea stingherit decât să fi putut să stau de vorbă cu Nichifor Crainic. Cred că Nichifor înţelegea situaţia căci mă privea parcă mi-ar fi spus ; Las’ că scăpăm noi de-aici. Ne-am întâlnit adesea pe urmă în cele câteva săptămâni cât am mai stat la Bucureşti. El venea parcă întotdeauna din şesurile sale natale şi îmi făcea impresia unui mare greer ide câmp. Totdeauna acest greer aducea soarele cu el şi asvârlindu-1 în tăcerile mele îmi sfărma pânza unei uşoare melancolii. Nu arareori făcea haz de unele particularităţi ale limbii mele ardeleneşti. Ne-am destăinuit degrabă. Eram fără îndoială firi în multe privinţe complementare. Eu insuportabil de mut, el de-o exuberanţă copleşitoare. El cu o seamă de ani mai în vârstă, dar cu ani decisivi. El cu o pregătire teologică şi cu un mic trecut semănătorist, pe care încerca să-l depăşească, eu cu o pregătire filosofică şi cu un mic trecut, pe care nu ştiu cum să-l numesc, dar de care şi eu încercam isă mă scutur. Oscilând între cei doi Dionişi, cum se cădea umor tineri de vârsta noastră, între Dionysos, zeul veseliei de aur, şi Dionisie Aaropagitul, lumina înaltă a răsăritului, eram totdeauna în căutarea unor iîoouri salvatoare, unde ne puteam întâlni şi din oare sar fi putut făuri o zare comună. , ( Suntem acum în luna Martie 1940, adecă 20 de ani mai târziu. Nichifor Crainic a împlinit recent cincizeci de ani. Ştiu că admiratori de-ai lui — nădăjduiesc să fie printre iei cât mai mulţi tineri, căiei pentru ei trăieşte omagiatul — vor scrie cu acest prilej despre toate aspectele operei şi activităţii sale, aşa cum se cuvine. Am însă certa convingere, că nimenea nu e mai chemat să scrie despre prietenia cu Crainic, decât subsemnatul. Dan tiparului aceste câteva note despre începuturile prieteniei noastre, căci dacă aş vrea să scriu tot ce amintirea păstrează în legătură cu această urzeală de întâmplări, ce se chemau unele pe altele, ar trebui să scriu volume. Scriu despre începuturi, fiindcă de fapt atunci s’au pus temeliile unor raporturi statornice şi fiindcă prietenia noastră a rămas permanent nuanţată de aroma acelor ani. .. In toamna anullui 1920 am stat vreo câteva săptămâni împreună la Yiena, unde Nichifor Crainic venise eu Alecu Busuioceanu, tânăr critic literar pe atunci, strălucit istoric al artelor mai apoi. Amândoi voiau să înveţe nemţeşte şi să cunoască îinai de aproape o cultură, dela oare în acord cu ceea ce părea să do vede iscă evoluţia literaturii noastre ei aşteptau ta desmărginire a experienţei lor spirituale. Am regretat totdeauna că timpul petrecut împreună la Viena a fost aşa de scurt, căci am fi putut să ne confruntăm ou mai mult câştig impresiile. După trecerea doctoratului eu mă legasem însă să mă întorc la Cluj, unde în timpul verii intrasem eu Cezar Petrescu, cu Adrian Maniu, cu Gibi Mihăieseu, cu Eugen Filotti, în redacţia ziarului „Voinţa", §1 unde începeam să mijească întâiele planuri ale „Gândirei". Dala Viena, timp d|y doi/ani, Crainic îmi scria intermitent despre necazurile lui (trebuia să muncească din greu pentru a putea să aibă pâinea de a dona zi), îşi despre literatura germană pe care o luase cu asalt, isbutind în scurt timp s’o cunoască atât de bine, încât mă informa şi asupra icelor mai unui apariţii. In 1921 apăru „Gândirea”, foarte tinerească la început, ca un buchet de ten-dinţi centrifuge, şi aproape ostentativ fără de program. Revista era piaţa de întâlnire a tinerelor talente, o manifestare cele mai adesea căutătoare, incertă, dar eu sănătatea pestriţă a primăverii în ea, o manifestare reală dar fără de manifeste. Nimenea nu putea să spere că revista va deveni, ceeace avea să devină în adevăr. Stăpânea în paginile ei, la început, o atmosferă de colectivitate întemeiată pe prietenie în primul rând, iar nu pe o ideologie. Uneori pe la redacţie (camera lui Cezar) mai isbucneau dintr’un nimic şi neînţelegeri, cari sucombau repede în explozii de amiciţie. Vreau să notez că între Cluj şi Viena corespondenţa circula destul dc asiduă. Cezar ne oitia scrisorile primite dela Nichifor, oare stăruia asupra necesităţii unor directive, şi ne certa cumplit când ieşeam pnea mult din făgaşele hunului simţ. Crainic venia eu un concept adâncit al „tradiţiei”. In tinCpuT licela publicam poemul „Zamolxe” (1921), cu care intenţionam să ancorez în creaţia mitica, etnică, iar nu mult după aceea tipăream în „Gândirea” un scurt articol cu stângăcii juvenile, şi prea unilateral poate, pentru iun spiritualism autohton, dar liber şi creator, liber până la barbarie (cuvântul „barbarie”, deşi fusese rostit doar cu o jumătate de gură, a făcut apoi fără de încuviinţarea mea carieră în eseistica românească. Remarc că din parte-mi n’am acordat acelui articol nici nn locşor în vreunul din 225 * © BCU volumaşele mele de eseuri). Pentru un spiritualism mitic, creator şi liber, liber în cadrul constrângerilor fireşti şi subconştiente ale unui „stil”, am rămas însă de atunci' şi până astăzi. Nu intenţionez deloc să fac aici un istoric al revistei Gândirea. Cunosc însă cititori de ai revistei, cari reproşează lui Crainic că ideologia Gândirii a fost îndrumată eu prea multă stricteţe pe linia unui spiritualism ortodox. Să mi se încuviinţeze să dau o replică. Nu vreau şi nici nu pot să-mi închipui că o colaborare atât de îndelungată şi de harnică ca a subsemnatului a fost doar tolerată în paginile acestei reviste. Din parte-mi n’am dece să mă plâng, căci Nichifor Crainic, care, având întru totul în mâinile sale conducerea revistei, a îndrumat-o realmente pe sub zodia unui spiritualism dogmatic, na şovăit niciodată să-mi publice nici poezia, nici dramele şi mai ales studiile filosofice, de multe ori foarte eterodoxe. Dacă na mă înşoLcam depe la 1923 Nichifor Crainic a dat „Gândirei“ pecetea programatică ştiută.jPrin conduita ei practică revista sa menţinut însă pe podişurile unui spiritualism liber şi creator în sens înalt românesc. Nichifor Crainic este cine este. In nici un caz el nu poate să fie învinuit că ar fi făcut din această revistă de literatură şi idei o anexă a catedrei de apologetică ortodoxă. Intr’o atmosferă de respect reciproc s’au stabilit în cursul acelor ani matca şi dinamica „Gândirei”.| Revista avea de fapt mai multe aspecte, iar unitatea ei relativă era mai presus de orice o unitate de atmosferă. De o parte revista propunea certitudini pentru cititorii cu sufletul mai receptacular gata de a Ie accepta ca certitudini, de altă parte însă revista problematiza aceste certitudini şi căuta noui şi iarăşi noui perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice. Intre ,,dreapta” revistei, care, mai calmă, stăruia într’un crez literar şi metafizic tradiţional, şi „stânga” revistei, care, mai chinuită, punea accentul mai mult pe creaţie şi pe o libertate a mişcării îngăduită de însuşi stilul vieţii noastre, s’au intercalat cu timpul marcante personalităţi intermediare. Prin varietatea poziţiilor, câteodată prin polaritatea poziţiilor în unul şi aeelaş larg cadru spiritualist, mişcarea îşi sporea desigur farmecul şi viaţa. Şi fiindcă mă simt depănând scumpe amintiri personale, să mi se dea voie să mai adaug câteva amănunte şi date de relief. Mi-aduc aminte de bucuria, ce am resimţit-o în primăvara anului 1923, când Nichifor Crainic publica în „Gândirea” unul din marile sale eseuri, în care se arăta, printre altele, preocupat de anumite forme populare româneşti ale spiritualităţii creştine. Crainic le punea cu impresionantă măiestrie în evidenţă. Concomitent, tipăream o dramă sui generis „Tulburarea apelor”. Plăsmuisem în drama mea, în care acţionau preoţi contaminaţi de duhul reformaţiunii, un personaj misterios ; acest personaj întrupa nişte crezuri, sau mai curând nişte eresuri, de o vădită similitudine eu modurile populare pe cari Crainic Ie punea în lumină. Coincidenţa a stârnit tot entuziasmul meu, căci scriind drama nn cunoaşteam încă acele forme populare. Asemănările mi-au confirmat sentimentul că mă găseam pe drumul unor creaţii, ce aveau înrudiri subterane cu creaţiile culturii populare. Conştiinţa că merg pe o cate cu încă neîntrezărite posibilităţi, spre desfundarea unor comori, mi-a fost hotărâtor- întărită prin confruntarea, la care mă refer, şi pe care mi-a prilejuit-o eseul de sintetică viziune al lui Crainic. Dar asemenea întâlniri, asemenea asonanţe, dacă nu chiaT rime, am avut de atâtea ori cu Crainic. De atunci ştiu că se poate creia româneşte şi fără de a fi câtuşi de puţin „sămănătorist”. Iar dela citirea eseului lui Crainic cultura populară a început să mă preocupe şi în anume perspective teoretice. Mai târziu în vara anului 1928, cu ocazia unei vizite, pe care Crainic mi-a făcut-o în Elveţia, unde îndeplineam o slujbă la legaţiune, i-am expus câteva din ideile mele cu privire la cultura noastră populară. 226 Colindam pe sub coamele munţilor, pe la cumpăna apelor la Kandersteg. Neuitate mi-au rămas plimbările prin acele păduri de sub culmile de stâncă cerească, în ale cărei conformaţii se mai citesc toate svâroolirile geologice ale planetei. F ăceam proiecte şi încercam viitorul. Atunci mi-a spus Crainic că trebuie neapărat să scriu odată un studiu filosofic despre cultura noastră populară, în care amândoi deopotrivă vedeam cea mai frumoasă realizare europeană a acestui tip do cultură. Ani în şir m’a urmărit gândul şi îndemnul lui Crainic l-am simţit ca o mustrare că tot întârziiu. Cartea promisă lui Crainic nu puteam însă să o scriu decât în momentul, când ea avea să se integreze organic în concepţia mea filosofică. Aşa a luat fiinţă „Spaţiul mioritic1 (1936). Dar naş vrea să trec sub tăcere o altă dată anterioară acesteea. In toamna anului 1930 surpriza periodică a întâlnirilor a avut loc la Geneva la o sesiune a Ligei Naţiunilor. Crainic venea, dacă nu mă înşeală amintirea, dela un congres all latinităţii din Sudul Franţei, unde stârnise aplauzele calde ale unui public exigent cu un discurs în onoarea lui Charles Maurras. Eu desein-deam dela Berna, mânat de treburile profesiunei. Isprăvisem după o îndelungă pregătire în vara aceea „Eonul dogmatic11, în tăcere şi în singurătate. Era volumul cu care puneam temeiul Trilogiilor filosofice, a căror multiplicare atunci încă nici no bănuiam măcar. Mă bucuram de întâlnirea cu Crainic, fiindcă avem prilejul să-mi mai astâmpăr puţin dorul de ţară văzându-1 (îmi ziceam: o „ţară11 strânsă într’un singur greer), dar mă bucuram şi fiindcă aveam posibilitatea să-i expun ideile desfăşurate în studiul meu filosofic. Mărturisesc că eram puţin cam speriat de unele rezultate, la care ajunsesem, şi mă temeam ca aceste rezultate să nu fie efectul unei prea mari singurătăţi. Nichifor fusese şi de astă dată întâia instanţă critică a ideilor, întâiul filtru. Deşi rostea categorice rezerve faţă de unele teze, studiul avusese darul să găsească aprobarea sa călduroasă în acea noapte, plină de stele, şi sus şi jos, petrecută pe malul lacului Leman, de pe care din când în când venea câte un scâncet trist de pescăruş. Astfel, Nichifor Crainic căuta, chiar şi atunci când unele formule îi pricinuiau o suferinţă aproape fizică să fie un generos călăuzitor. Parcă se simţea el însuşi răspunzător de căile spirituale, pe unde umblau sau rătăceau prietenii săi. Hoitărîi lucru, în ultimii ani steaua lui polară devenise unul dintre cei doi Dkr iuşi: Areopagitul. Şi pe măsură ce Areopagitul i se destăinuia, îi era lui Crainic tot mai greu să privească abaterile dela teologia acestuia. Când surprinde asemenea devieri, el încearcă să le readucă la matca patristică. Apără o poziţie ce i se pare eternă. In orice caz linia spirituală, pe care Crainic şi-a construit-o, coincide efectiv şi integral cu înnălţarea ortodoxiei româneşti. Consecvenţa şi duhul ei rămân un splendid exemplu, chiar şi pentru aceia, cari, eonstituindu-şi alte poziţii, s’au hotărît să frământe mai departe, fiecare cu puterile sale, aluatul de totdeauna al gândire! omeneşti. 22 22 7 © BCU Cluj LUI NICHIFOR CRAINIC DE ION PILLAT Când jumătatea veacului un ram De laur împleteşte pe-ia ta frunte, Când încă tâmplele nu-ţi sunt cărunte Şi-ţi cântă ’m suflet viersul ce-1 ştiam - J, Pe alţii-i las eu proza să te 'înfrunte; Rămân, poete, omul ce eram Şi lira mea slăveşte naltul hram Al Muzelor ce tenau suit pe Munte. Poet încununat al ţării mele, Dai ridicat cucernic mănăstiri In grai boltit de versurile grele. Cu Voie ulescu-ală t u ri şi cu mine, Ai dat cuvânt în vremi de şovăiri Tradiţiei române şi creştine. 228 SENTIMENTUL SPAŢIULUI IN POEZIA LUI NICHIFOR CRAINIC - DE TUDOR VIANU -Ascultând de una din acele intuiţii sintetice, care preţuesc cât un întreg program, Nichifor Crainic şi-a intitulat primul său volum Şe, atât de fericit ales, fixa sectorul peisagiului nostru, a cărui introducere în lirica românească alcătuia una din originalităţile contribuţiei lui. Nu s’a ridicat încă harta lirismului românesc. Lucrarea ar putea fi însă încercată, pentru a înscrie câte un nume pe configuraţiile terenului şi liniile de vecinătate care au avut norocul de a intra în patrimoniul literar prin cântecul unui poet. Cine ar isbuii să deseneze această hartă originală, ar fi obligat să graveze un singur nume pe întreaga regiune care întovărăşeşte linia şerpuitoare a Dunării: numele lui Nichifor Crainic. Această parte a ţării, în care se întemeiază tezauraul cel mai însemnat al bogăţiilor noastre, dar în care omul a fost mai puţin fericit, mai strivit de avuţiile care nu se adunau pentru el, mai des călcat de năvălirile din miază-zi, na dăruit literaturii multe nume de prozatori şi de poeţi. Muntele şi pădurea, colinele Moldovei, bălţile Brăilei, în vremea din urmă Delta Dunării şi Marea, şi-au găsit cântăreţi cari să le exalte şi pictori cari să le fixeze pitorescul. Câmpia însă, întinderea fără margini a bogatelor şesuri în oare românul repetă de veacuri experienţa infinitului, nu-şi găsise încă rapsodul, mai înainte ca Nichifor Crainic să ne dăruiască rodul cântecului său. Antologiile abia dacă puteau reţine evocările Bărăganului, cuprinse în paginile fastuoase ale tratatului Pseudo-Kimegheticos de Alexandru Odobescu. Acestuia îi puteam adăuga însă acum. cu numele noului poet, pe închinătorul unui cult mai statornic. Mi-aduc aminte cum în 1916, când deschideam pentru întâia oară paginele Şesurilor Natale, recoltam impresia hotărâtă că aflu echivalenţa fericită, limpede şi caldă a sentimentelor care, uranărindu-mă cu putere, năzuiau către expresie Vomam eu însumi din acea parte a ţării, în care Dunărea mărgineşte fecunda câmpie valaha. Deseori oraşul nostru era străbătut de vestea inundaţiilor din sudul judeţului. Barierele lăsau sa treacă şirul căruţelor, de care spânzura ceaunul negru, singurul bun smuls furiei apelor de ceata oamenilor necăjiţi, bărbaţi, femei şi copii. După câteva săptămâni, băjenarii se întorceau acasă şi, la începutul verii viitoare, peste pământul jilav holdele se legănau în pacea amiezelor încremenite. Când, copii fiind, ieşeam 229 © BCU Cluj din oraş, nu porneam pentru a afla vreo ţintă precisă, vreo legătură sau vreun colţ de pădure, ci numai linia palidă a zării, la capătul şesului fără margini. Ne era de-ajuns să ne culcăm într’un cot, pândind sborul scurt al graurului şi să aşteptăm fără gânduri lucrurile acelea care nu vin niciodată, până când adierile serei ne ameţeau cu toate parfumurile câmpiei şi flueratul îndepărtat al trenului ne înfigea în inimi junghiul nelinişte! şi al dorului de viaţă. Căutasem în zadar, în anii unei adolescenţa de cititor pătimaş, versurile care să-mi spună ceeace trăia cu atâta putere în mine, când l-am citit pe Nichifor Crainic. Nelămuritele senzaţii ale câmpului nu mai erau o mărturie mută: Amiaza dbosită se toropeşte ’n zare, _ , Albeşte uriaşă pe largile tarlale Şi’n pacea dogorită de-a verii’nvâlvorare Ea zace ’n infinitul nelămuririi sale ' . Şesurile Natale nu sunt numai tema unei singure poezii, ci a unui volum întreg. Un critic atent ar putea distinge şi enumera nesfârşitele nuanţe ale câmpiei pe care le înregistrează primul volum al lui Crainic. Se găsesc acolo ,alături de toropeala amiezii, zorile „proaspete şi clare", boarea care „adoarme pe margini de hotar", „susurul veştedei otave", tristeţea de moarte a marilor apusuri. Dar pe de-asupra tuturor şi, învăluindu-le deopotrivă, sentimentul spaţiului desfăşurat cât poate măsura ochiul în întindere şi cât poate ţinti în înălţimi ,odată cu sborul matinal al ciocârliei. Nu cred că mă înşel spunând că ceeace distinge poezia lui Nichifor Crainic este vastitatea spaţiului pe care ea îl cuprinde. Sunt poezii în care trebue să recunoaştem talentul unui sculptor sau al unui pictor, poezii pline de plasticitate sau de coloare, în care imaginile se compun în grupuri statuare sau în alternanţe de tonalităţi şi valori. Poezia lui Crainic este, în primul rând, evocare a spaţiului şi, în această calitate, ea manifestă afinităţi mai de grabă cu pictorii atmosferei. Ceeace mă uimeşte necontenit şi mă leagă de poezia lui Crainic este cât loc se află în ea, cum nu numai detaliile pitoreşti dar şi stările emotive sunt văzute şi resimţite evoluând fără stân-jcnire, în imensităţile spaţiului: Şi cum treceam prin seara aceea de suspine, Pustiul ei umplându-l cu desnădejdea mea, . Părea că se desprinde tot sufletul din mine Şi moale, în neştire, cu cântecul plutea. Prin acest sentiment al spaţiului se menţine unitatea pTofundă a întregei opere poetice a lui Crainic. Astfel, când în Ţara de peste veac, volumul maturităţii creatoare a poetului, tema şesurilor pare abandonată, se păstrează încă reprezentarea spaţiului infinit, ca adevărata celulă germinativă a inspiraţiei sale. Citească cineva cu atenţie titlul acestui ultim volum al lui Crainic. Veac este o noţiune temporală. Dar în legătură cu această noţiune temporală, ne este indicat un raport spaţial: Ţara de peste veac. Această ţară este a morţii, a eternităţii, a realităţilor care ne depăşesc şi ne însumează. Toate experienţele poetului religios se concentrează în această culegere mai recentă, în care se găsesc desigur versurile lui cele mai frumoase. Dar această ţară în care se adună ca într’un focar gândurile cele mai înalte ale poetului şi 230 © BCU nostalgiile lui cele mai aprinse, nu este o categorie metafizică, ci propriu zis o regiune, o dependenţă superioară a spaţiului. In loc să privească în zarea nelimitată a şesu-îui, poetul ţinteşte acum în sus şi descopere de-asupra „piscurilor de ’ntrebări“ ţara mitică a lui Lerui-Ler. Vastitatea maturii se extinde în imensitatea cosmică, în oare vâslesc marile elanuri ale sentimentului mistic: Şi de pe vârf de munte mă voi sui pe-un nor. Zi grea, cutremurată, va fi, o zi de-adio, Când inima-mi de tine, făşii voiu deslipi-o, Amară frumuseţe, pământ rătăcitor. Voiu sfărâma sub pleoape tot spaţiul din jur Şi-mi voiu culca suspinul pe norul meu: şalupă Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, Cu aripile vâsle prin valul de azur. Oceane de văzduhuri s’or lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă. Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă Scăpând rostogolită spre-adâncuri fără fund. Mă va’nvăli spumoasă, pe creştete de hău O pretutindenească vibrare de lumină Şi m’oiu topi în boare de muzică divina Despovărat de zgura părerilor de rău. Poezia de mai sus, „Desmărginire“, este una dintre cele mai caracteristice pe care le-a scris Crainic, nu numai pentru sentimentul spaţial pe care îl manifestă, dar şi pentru întreaga lui atitudine religioasă. Ea ni-1 arată pe poet năzuind spre desmăr-ginire, nu prin gestul de negare a lumei spaţiale, oi prin potenţarea ei. O împrejurare care îl face pe poet să găsească şi să dărue literaturii noastre, unul din cuvintele cele mai frumoase: pretutindenesc. Nu este în adevăr caracteristic că momentul supremelor eliberări îi apare poetului ca ubicuitate, ca multiplicare infinită în spaţiu? Sufletul lui trăind mereu în dimensiunile vieţii reale, iubeşte lumea creată' şi despărţirea de ea ar fi o cumplită şi amară sfâşiere, dacă oeeaoe se află dincolo n’ar fi pentru presentimentul lui o viaţă mai intensă, mai bogată, mai pură. 231 © BCU IISUS PRIN GRÂU? DE PAN. M. VIZIRESCU Pentru cine cercetează îndeaproape poezia noastră, cu intenţia de a scoate la iveală elementele ei de fond corespunzătoare fundamentelor vieţii noastre spirituale, un lucru îl isbeşte dela primul moment: absenţa sentimentului creştin şi a marilor teme legate de el. Consideraţia aceasta se referă în genere la producţiile poetice care stau la baza literaturii noastre până la o dată mai recentă, dată care coincide cu apariţia lui Niohifor Crainic în poezia românească. Până Iaci, deşi e vorba de un tradiţionalism plin de semnificaţie şi înţeles autohton, deşi toţi istoricii şi criticii literari vorbesc de o epocă ale cărei isvoare de inspiraţie pornesc în mare parte dela esenţele noastre specifice, totuşi lipsa pe care am subliniat-o la începutul acestor rânduri se resimte profund, lăsând sau impresia că sentimentul religios n are nieio rezonanţă în sufletul poporului român, sau că exponenţii lui nu bau găsit de un interes prea înalt pentru criteriile lor artistice. Astfel avem această ciudăţenie, ca tocmai poezia tradiţionalistă, care prin însăşi definiţia ei ne duce cu gândul la o completă aderenţă faţă de sufletul popular, să se prezinte cu un asemenea gol care ne lipseşte de unul din aspectele cele mai caracteristice ale tradiţiei noastre. Expli* caţia e simplă totuşi. Poezia noastră s’a desvoltat fie sub influenţa clasicismului, care a deplasat în altă parte atenţia şi sensibilitatea poeţilor (câţi zei şi zeiţe n‘au fost invocate chiar şi în cele mai mari poeme ale secolului trecut!) — fie sub lobsesia acelei filosofii romantice de un subiectivism anarhic, plin de negaţii şi false interpretări faţă de orice problemă legată de existenţa omului. Religia fiind socotită ca o filosofie populară şi deci cu totul simplistă, nu putea fi admisă în rândul valorilor capabile să fertilizeze concluzii şi atitudini pe măsura unei epoci de grave şi îndrăzneţe preocupări. Am fi nedrepţi însă dacă am generaliza şi acest punct de vedere, fiindcă oricine ne poate demonstra că mai toţi poeţii noştri, începând cu Grigorie Alexandresicu şi mergând până la Cerna, până la Iosif şi Goga, au uneori — dar aproape incidental — îşi o oarecare înţelegere pentru temele religioase. Fiecare ne oferă câteva piese de acest fel şi în ele se Ipoate recunoaşte câte o realizare de incontestabilă frumuseţe şi adâncime. Avem de pildă: Rugăciunea lui Grigorie 232 © BCU Cluj Alexandrescu, Rugăciunea lui Vasile Âlecsandri, Rugăciunea lui Eminescu, Hristos a înviat şi un Sonet religios de Vlahuţă, un Psalm şi La Paşti de Coşbuc, Isus de Cern-a, Isus şi Rugăciune de losif, Rugăciune de Goga, — iată câteva bucăţi demne să stea în orice antologie cu opere de inspiraţie religioasă. Dar e prea puţin atât! E prea puţin, iar după cum se poate vedea din titlurile citate, Rugăciunea, adică forma de odă, de mărturisire şi adoraţie, e motivul caracteristic la mai toţi poeţii. Sau la alţii e vorba de discuţii filosofice, în oare se caută un sens moral, o explicaţie sau o idee de valoare axiomatică. Ou excepţia lui Coşbuc care plasticizează sentimentul religios în strânsă armonie cu viaţa şi natura satului românesc în minunatul său poem La Paşti, nu avem unde căuta răsfrângerea sufletului autohton sub raportul acesta. Dar şi Coşbuc, ou toată larga lui bogăţie de pitoresc românesc, ne-a dat prea puţin în direcţia care ne preocupă. Oricum, motivele amintite şi altele pe Oare le-am lăsat de-oparte, au conţinut şi subiect religios, iar unele chiar tind să exprime adevăruri sublime legate de credinţa noastră. Dar ele sunt pure intelectualizări şi nu expresii fireşti ale spiritului nostru popular. In ele nu se ridică profunzimile mistice ale neamului cu nuanţele caracteristice ale fondului nostru religios. Lipsesc marile ecouri, asocierile, spaţiul şi însăşi nota ortodoxiei care stă ca o pecete seculară pe întreg sufletul şi natura pământului românesc. Taina aceasta, cu miresmele şi luminile ei, a adus-o în poezia noastră Nichifor Crainic. Deaceea, pentru cel care vrea să urmărească tradiţia religioasă nealterată, transpusă în limbaj poetic, n’o poate face decât pornind dela Nichifor Crainic. Cu el şi dela el, intrăm într’o epocă nouă, în care poezia religioasă devine piatra de încercare a fiecărui poet. Astăzi avem o reooltă de o rară bogăţie în asemenea preocupări, dar modernismul, care fără direcţia iniţială a lui Crainic ne-ar fi sufocat cu tot felul de exotisme, s’a dovedit foarte sensibil faţă de spiritul creştin al ţărănimii noastre. încercaţi să vă imaginaţi poezia noastră de azi fără Nichifor Crainic şi veţi vedea în ce constă contribuţia lui adusă literaturii române. Pentru a arăta în mică măsură sensul şi valoarea poeziei religioase a lui Ni-chî for Crainic, fiindcă altfel ar fi nevoe de nn studiu vast, ne vom ocupa de una din cele mai caracteristice poeme: Iisus prin grâu. Bucata aceasta, pe lângă fru" museţea ei unică şi marea căldură sufletească ce o străbate, are însuşirea deosebită de a reprezenta o adevărată sinteză a elanurilor poetice care stau la temelia operii lui Nichifor Crainic. Deoparte ne înfăţişează poezia câmpului, a haldelor pe care le-a cântat cu învăpăiată pasiune în atlte ocaziuni, de alta, nestăpânita lui dorinţă de a contempla pe Dumnezeu şi de a căuta să intre în voile lui. Tema generală este însă alta: poetul se simte incapabil de a intra în rândul celor ce pot urma pe învăţătorul lumii — şi simte cu desnădejde această scădere — din pricină că nu se poate ridica la înălţimea morală a vrerilor dumnezeeşti. Sau eu alte cuvinte, aici e discutată puterea de aderenţă a omului la cuvântul-Mântuitorxilui..—ia.-ioalea-de mântuire, — deci o temă exclusiv creştină şi cu rost începător. Să vedem cum a înţeles Nichifor Crainic să dea grai acestui sentiment <şi acestei drame a puţinătăţii omeneşti. Ar fi putut desigur să ne ofere o simplă mărturisire lirică, de verificare, de constatare a posibilităţilor sale interioare, faţă de dorinţa şi poziţia în care se pune, precum face în alte părţi — şi eu deplin succes, — când des- 233 © BCU bate acest proces şi caută motivele neputinţei de a se ridica la Dumnezeu. Iată o justificare raţională a omului modern:„inima-mi te roagă, dar mintea te respinge ‘ în Călătorul, poezia aceea de mare înduioşare faţă de vrăşmăşia cu care veacul închide poarta lui Dumnezeu; sau chinul poetului aflat într’o cumplită dilemă, — iarăşi semn al neputinţei de a se lămuri şi descătuşa de ademenrile protivniee: Eu stau la răscrucea de unde : Poteci împotrivă se duc, .. ' Nu-i nimeni să-mi poată răspunde '■ . Pe care s’apuc. . • Sunt singur şi nedumerirea ! ! ; Şi chinul spre ceruri le ’ndrept, ...... ' . Dar, lespede, nemărginirea > îmi cade pe piept. > V „Porumbieii' . ..... ’ ' ■' E o stare de mare nefericire sporită de însăşi năzuinţa poetului de a se face accesibil supremei graţii şi de conştiinţa perfect lucidă că !nu poate. isbuti, Aici e drama, în dorinţa fierbinte şi sinceră, manifestată stăruitor de a-şi revela pentru mângâierea sufletului său, raza ochiului divin şi în zădărnicia care urmează acestui efort ca un destin necruţător. „Mă simt de besnă cu pământul, supt“ — spune în Rugăciune când încearcă iarăşi să desluşească tristul înţeles al aoeleeaş nevrednicii. Condiţia inferioară a vieţii pământeşti a pus pecetea păcatului peste fruntea mică a omului, închizându-i calea aspiraţiilor de purificare şi de evadare. E ceeace opreşte comunicarea dintre el şi Dumnezeu: „cuvântul tău n ajunge pan’ la mine Sau şi mai tare, — aproape infernal: Cuvântul tău e clopotul din turlă Vibrând zadarnic peste-un bărăgan, Când între tine şi ’ntre mine urlă Păcatul meu cu glas de uragan. ....... „Cuvântul tău * . Totuşi, decalci ,din această cădere pe planul impurităţilor, sufletul creştin îşi descopere antenele cu care va şti să recunoască divina caritate şi să se împărtăşească din adevărul ei ,pentru o posibilă transfigurare: E ’nveninat pământul de păcate, Dar numai astăzi, în amarul lui, Iţi gust nemărginita bunătate. „Trudă Iată câteva exemple din atâtea şi atâtea câte ne oferă opera poetică a lui Ni-chifur Crainic, şi din care pot fi reţinute diferitele nuanţe ale unei tragice mărturisiri, privind o conştiinţă «creştină în trudnica şi dureroasa ei sforţare de a se mântui, — fiindcă sensul acesta îl are întregul sbucium. 234 © BCU ,lsus- Pr™ $r“u Ca idee nu cuprinde ceva mai mult, dar ea cumulează tot ce ni s’a spus până aici. Şi nu maii e doar o spovedanie lirică, sau metafora unei stări sufleteşti, ci o viziune grandioasă înscrisă pe dimensiuni de spaţiu şi de timp, în care intră deopotrivă şi elementul descriptiv şi cel narativ, din a căror îngemănare perfectă rezultă înţelesul ei adânc şi sentimentul poetului, ceeaoe presupune o serie întreagă de dificultăţi pentru o poezie a cărei realizare desăvârşită e urmărită până in cele mai mici detalii. Poetul are o revelaţie extraordinară. Intr’un măreţ apus de soare, i se pare că vede pe Mântuitorul trecând cu ucenicii săi printre lanurile de grâu de-acasă, nimbat de lumină şi apoteoză. . ........ . ■ Prin grâul copt, pe unde-aleargă şerpuitoarea mea cărare Ce scapătă departe ’n aur de glorioasă înserare, Mi s’a părut că treci Iisuse, * precum treceai pe vremea ceea Gustând în mers prietenia ' pescarilor din Galileea. După cum se vede, poezia reproduce un moment evanghelic, de unde şi carac" terni ei cu desăvârşire creştin. Nu e un motiv pur şi smplu religios, ci specific creştin, întărim această constatare, fiindcă prin ea se diferenţiază fundamental poezia lui Crainic. ; / ' . ; " ' Poetul nu a ales momentul acesta numai eu sens contemplativ, mulţumindu-se cu încântarea pe oare o oferă tabloul văzut într’o clipă de extaz mistic, ci l-a ales trăindii-1, lactualizândud în Conştiinţa sa. lisus revine după veacuri, şi d ni inul Lui de «ăstadata e prin holdele româneşti, prin lanurile care se legănau sub ochii poetului nostru şi care pentru sufletul lui ea şi al părinţilor săi, nu pot fi decât creştine:, fiindcă sânt opera muncii sfinţite prin rugăciune şi a milei cereşti. Grâul, spicele, pâinea, vin din Evanghelie. In universul românesc, unde matura e atât de supusă regulilor dum-nezeeşti şi unde totul grăieşte parcă în duhul amvoanelor, nu e nimic mai firesc decât închipuirea aceasta oare plimbă imaginea Mântuitorului prin ţarinele noastre. Tabloul e fastuos, iar asupra lui lisus se revarsă toată splendoarea şi frumuseţea cerească în mijlocul acelei privelişti de câmp, fără ea însoţitorii Lui să fie neglijaţi: Pe părul tău, încununându-l, juca 0 flacără bălaie Şi soarele muia vestmântul drumeţilor în vâlvătaie. Până aici viziunea ne este înfăţişată eu conturul ei din afară, dar un contur atât de mult spiritualizat, încât parcă nu e vorba de figuri omeneşti, ci de făclii aprinse. Prezentarea lui lisus într’un asemnenea cadru, corespunde nu numai adevărului evanghelic, dar şi conştiinţei noastre populare eu care poetul se identifică. In altă parte, în Terţine patriarhale ne împărtăşeşte nostalgia sufletului familiarizat 235 © BCU pe deplin en viaţa religioasă, ou mângâierile şi elanurile ei. Nostalgia aceasta rezultă dintr’o dorinţă neîmplinită. In liniştea unui cămin tihnit de ţară, poetului i se pare că ar fi putut să fie accesibil lui Dumnezeu, în călătoriile Lui neştiute printre oameni: Şi călători trudiţi pe drum de ţară La noi să poposească rând pe rând Să guste vorba ta familiară. Zăvozii noştri să-i privească blând Cu ochii umeziţi de duioşie... Şin praf, printre drumeţi, amestecând Dumnezeeasca lor epifanie, Ca’n vechile balade ciobăneşti Sân-Petru cu Moş-Dumnezeu să vie, Şi tu la fel de bună să-i cinsteşti Cu miere şi cu azimă bălană Ca pe ori-şic are oaspeţi omeneşti. Dar oaspeţii sfinţi ar fi trecut pe-aeolo, fără ca să ştie gazda cine-au fost, în neştiinţa ei pământeană, plecând într’un amurg, când, Din zări adânci solarul jărăgaiu Să-i tăinuie ’ntr’o glorie de fum.. Această glorioasă însoţire cerească o vedem şv aici ca şi la lisus, care apare în câmp deschis fără să-şi ascundă divinitatea. Numai că la lisus e vorba de lumină şi strălucire, pe când la cei doi bătrâni de învăluirea unei taine. Insfârşit ,analogia motivelor din cele două poezii este evidenta, cu deosebire că, pe când în Terţine patriarhale e numai formularea unui gând rămas neîmplinit, în lisus prin grâu se produce apariţia evanghelică dorită de sufletul poetului tot în consens cu spiritul tradiţiei noastre, dar pentru o necesară verificare a stării lui de puritate, precum se va arăta mai târziu. Am văzut pe lisus ca înfăţişare, în strofele citate ; în cele ce urmează 2! avem Vorbeai... şi inimile toate se aninau de vorba ta Şi le purtai ca o podoabă de ciucuri prinse la manta. Imaginea aceasta şi ca valoare poetică şi ca originalitate, e tot ce se poate plăsmui mai frumos şi mai adecvat, pentru ca să ni !se sugereze caracterul sublim al momentului : lisus Vorbeşte iar inimile celor ce-î ascultă, covârşite de bunătatea şi mierea vorbirii Sale, îi acopăr simbolic vestmântul ca o podoabă, vestmântul acela care reprezintă haina sfinţeniei şi a împărăţiei divine. Iar mai departe: 236 © BCU Că vorba ta era mai dulce ca rodiile \din Edom „ Şinomenia dumnezeirea şi îndumnezeia pe om. Calitatea supranaturală a vorbelor sale în care este suprema blândeţe şi mângâiere, săvârşesc minunea ridicării omului a cărui conştiinţă a primit într’ânsa lumina cerească, precum dumnezeirea consimte să se apropie cu prietenie de 'făptura sa transfigurată. Această reoiprlocă apropiere, de îndumnezeire a omului şi de umanizare a dumnezeirii, ieste însăşi temeilla Evangheliei şi sensul în care s’a desfăşurat viaţa Mântuitorului eu pildele, eu învăţăturile şi patimile Sale. Viziunea poetului evoacă marile chinuiri îndurate de bunul învăţător, cu omenescul şi tragicul lor: Treceai... şi sângera în tine prigoana crudelor sinedrii... cu rănile rămase deschise peste veacuri, ca o dovadă a jertfei divine, făcute pentru neamul omenesc de totdeauna, pentruca, imediat în versurile următoare să deschidă putinţa înseninării şi reabilitării terestre, prin sensul ocrotitor şi primitor pe eare-1 oferă natura în contrast cu firea înrăită şi păcătoasă a puterniciei omeneşti: In zări vă aşteptau gigantici, ........ cu crengi ocrotitoare, cedrii. După această înaltă prezentare a lui lisus şi a însoţitorilor Săi, poetul ne vorbeşte despre sine, — alăturat şi el grupului sfânt într’un asemenea ceas evanghelie şi de sărbătorească trăire a sentimentului religios: Iar eu părea că merg în ceata de ucenici şi ucenice Şi sfarm şi eu pentru cină, ........ cu palmele-amândouă, spice. Participarea iui la taina aceasta în centrul căreia stă însuşi Mântuitorul cu sufletele cele imai alese şi mai curate, ar fi desigur un mare triumf moral şi cea mai desăvârşită afirmare pe calea sublimei înălţări. Dar ea nu e posibilă până la capăt, căci spune poetul mai departe: Eram socot prea mult al lumii şi prea puţin al vrerii tale Că pământeană grijă, Doamne, m’a ’ntârziat, stingher, pe cale. Iată condiţia inferioară a vieţii pământeşti şi drama eliminării din cercul sacrelor preferinţe. Cugetele grele, ispitele, grijile pământeşti legate de firul exis-tenţiii, toate la un loc, izolează, distrug avânturile înalte şi osândesc, sufletul la cea mai teribilă renunţare. Poetul o spune aici ou regretul dureros al celui ce se vede 2?7 © BCU îndepărtat de forţe ce nu stau în puterea lui pentru a le îmblânzi şi înduioşat de graţia ce i se refuză pe drept cuvânt, fiindcă oricât de mare ar fi fost aspiraţia lui in sensul arătat, izolarea aceea e opera propriei sale nevolnicii. In altă parte, într’o minunată parabolă oare se cbiamă Colind, avem idaia aceasta într’o formă mai populară, exprimtă în faţa uşii raiului, de sufletul celui nevrednic; cercetat de Sfântul Petre : Om din lume ticălos, C’am iubit flori vătămate . Şi-am lucrat păgânătate... spune despre sine cel care bate la poarta raiului, dar acesta înduplecă inima sfântului, pentrucă, pe lângă toate păcatele, îşi aduce aminte şi „de-o ispravă mai de pref: De-o bărdacă de răcoare Unui călător străin Şi-un crămpeiu de lumânare, . In lisus prin grâu resemnarea e definitivă, mai ales că lipseşte îşi puterea de înţelegere şi cunoaştere a Mântuitorului, dincolo de mărturiile ce se ştiu despre Sine. Spiritul celui care vrea să se apropie de El, nu poate pătrunde întreg misterul divinităţii în părţile rămase acoperite pentru mintea omului. Pe-acelaş galben grâu coboară acelaş glorios apus, ; : , rr . Dar. n aud vorbele-ţi pe care . . • evanghelista nu le-au spus. , . . Poetul se întoarce la cadrul iniţial aii viziunii sale pentru închiderea tabloului şi parcă în curgerea vremii, simte cum revine mereii iihaginea lui lisus pe acelaş drum de împărăţie şi lumină cerească. ; Trecură veacuri şi cu ele că treci din nou mi s a părut ’ Şi-ţi caut urma luminoasă 1 in lutul moale s'o sărut.......... mărturiseşi' el cu adâncă evlavie, dragostea şi veneraţia eu care urmăreşte din colţul nostalgic al vieţii sale, chipul ce trece departe ,tot mai departe... al blândului lisus. In locul încercării de â se mai încadra în ceata sfântă, avem de astădată o prosternare discretă, dar puternic susţinută de căldura sufletească a poetului şi de stăruinţa cu care caută să-şi realizeze supremul ideal, acela de a găsi un acord, nn semn de îngăduinţă pentru cugetul lui creştin. i: Farmecul deosebit şi valoarea acestei poezii îl formează faptul că un senti- ment de atâta fineţe şi adâncime este înfăţişat prin imaginile concrete ale unui tablou vizual şi nu printrn nelinişte sau frământare filosofică, exprimate prin idei şi termeni abstracţi. De aici atmosfera aceea largă şi ademenitoare, care ne reţine pe., fiecare 238 © BCU dintre noi In cadrul poeziei şi căldura specifică, unduitoare, care ne face să trăim momentul. - Dar mai e ceva. Poezia e dominată dela început şi până la sfârşit de fiorul caracteristic evanghelic, atât prin elementele ei descriptive şi narative, cât şi prin frumuseţea sufletulu care palpită în ea. Sufletul acesta are expresia rară a tot ce poate fi mai sincer, mai desinteresat, mai fără orgoliu şi fără omeneştile adumbriri. El se înfăţişează într’o pioasă umilinţă învăluit de tristeţea izolării, dar oarecum refăcut prin pregnanţa creştină a fondului general. Chiar, îşi limbajul întregii poezii ne duce către aeelaş înţeles prin termenii speciali, prin tehnica organizării şi muzicalitatea lor. Aici interesantele teorii ale d-lui prof. D. Caraoostea, ar găsi un larg câmp de aplicaţie şi ar verifica încăodată ce nebănuite lucruri poate da la iveală această metodă de cercetare. Ca să dăm numai o mică sugestie cu privire la nota evnghelică ce se desprinde din însăşi analiza cuvintelor, e destul sa semnalăm câteva particularităţi din strofa a doua, pe care o reproducem: ' u : Mi s’a părut ca treci, lisuse, precum treceai cu vremea ceea ........ / Gustând în mers prietenia ; , pescarilor din Galileea. -J Avem, precum se vede, două nume proprii: lisus şî Galileea, a căror putere de evocare şi specificare e cum rin se poate mai forte, mai ales că ele cad la sfârşitul primului şi al patrulea vers. Dar Galileea rimează cu „vremea ceea“ — io expresie pur evanghelică şi pe care o auzim întotdeauna când preotul citeşte în uşa altarului din cartea sfântă, readucând în faţa conştiinţei noastre timpuriile Mântuitorului. Versul al treilea începe cu un gerunziu „gustând“ care are iarăşi o specifică muzicalitate de amvon şi se continuă eu înţelesul acela plasticizat în chip extraordinar. Pentru noţiunea de spaţiu şi timp pe care ne-o dă ,impresia o lasă (însăşi sonoritatea strofei care cuprinde patru diftongi şi trei tniftongi, dintre care unul formează chiar rima finală, refăcând prin muzicalitatea lor dulce parcă peisagiu! îndepărtatelor ţinuturi biblice. In ondulările acestea de sunete deschise sau îngemănate, cu accentul ce cade rar ca o respiraţie a şCsurilor, se desăvârşeşte armonia întregii poezii cu orizontul larg şi imaginea ei luminoasă. * .... ,,lisus prin grâu“ e un model tipic de artă superioară realizată cu ajutorul cuvântului, dincolo de calităţile spirituale care fac din bucata aceasta cea mai reprezentativă poezie creştină din câte sau scris în literatura (noastră. Ea are încă meritul de a fi în acord perfect ou sufletul popular, pe care Nichifor Crainic l-a tălmăcit şi sub alte aspecte tot pe atât de caracteristice şi de puternic nuanţate. 239 © BCU EXEGEZĂ ' DE VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA Lui Nichifor Crainic Citit-am Elegia ta, au, lauzit-am Cum oşti ide îngeri o cântau, jelind Al omului, ales şi osândit, destin, Icoană a ’ntrupăxii negrăite. O frate, ştii că Legea Lui păzit-aim Că orice iotă-am luat-o ’n a mea samă, Că am iubit pe Tată şi pe Fiu, pe Dub şi Mama Cam stat cu fruntea ’n praf la prag divin, Atâţia zeci de iani, cu candela, pândind Să vină Mirele pe nesimţite, Că viaţa ’utreagă sub vremelnicii Ce sau surpat şi ’n veci se vor surpa, Am aşteptat împărăţia Sa... In clipe de extaz ori de beţii, In cântece de dulci prietenii, Simţit-am cum în ele însele se ’ntorn, Cum toate ’n ele însele se pierd, că acel corn In veci n’o să mai sune pentru noi. Că ’n gloria Invierei moi toţi, goi, Ne vom sui, la trâmbiţa din urmă, La judecata Fiului ce curmă Tot omenescul, tot lumescul, tot ce-i veac, Şi că acel oe fi-va mai sărac De lume, mai uşor se va sui; Dar ţie Domnul îţi va socoti Că milă mult ţi-a fost de tot ce piere Şi glas i-ai dat în limba ce ne doare, Că ai ştiut, prin marile mistere, Ce va alege Domnul din ce moare Să făurească nenseratul Soare Ce luminâ-va Vieţii viitoare. 240 .............. .................© BCU Cluj POEZIE ŞI RELIGIE IN OPERA POETICĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC6 DE ŞTEFAN CÂRSTOIU Ca nici unul dintre poeţii noştri, Nichifor Crainic este modelul poetului creştin. Ei este primul şi cel mai mare poet creştin al nostru. II numesc creştin şi nu religios, pentru că creştinismul cuprinde, pe lângă elementele sale pur religioase, şi o filozofie proprie, care este partea de raţionalitate a concepţiei sale despre om şi despre lume; iar d. Nichifor Crainic este un poet religios prin temele fundamentele pe care le pune cu privire la destinul omenesc, dar este şi un filozof, şi anume un filozof creştin, în sensul marilor gânditori, care au transpus adevărurile dogmei şi misticei creştine, în adevăruri raţionale şi inteligibile, în teme practice de viaţă creştină. Dacă nu mi-ar fi teamă de provocarea vreunei confuzii, aş spune mai departe că Nichifor Crainic este un filozof creştin ortodox şi încă un filozof al ortodoxiei româneşti. In aprecierea structurei religioase a conştiinţei sale estetice, o distincţiune se impune : pe măsură ce poetul s'a debarasat de legăturile sale terestre, el a trebuit să se despoaie de toate habitudinele sale mentale corespunzătoare. Este vizibilă trecerea dela filozofia istorică şi morală a Şesurilor natale, la filozofia creştină, eu aş numi-o, fervoarea religioasă din Ţara de peste veac. Sunt în această trecere, etapele unei evoluţii şi spirituale şi estetice. Dela încântările peisagiului şi dela ecourile ademenitoare ale trecutului, strânse cunună pe fruntea de iubită a patriei, trecerea se face definitiv spre o viziune mistică a lumii, în care destinul omului devine centrul preocupărilor. Analogiile dintre elanul cosmic, prin care toate urcă spre forme pururi noi şi dintre succesiunea istoriei; evocările formelor vii ale trecutului; contemplarea arborilor şi a câmpului şi în genere consumarea sentimentului profund şi amplu al originilor şi al legăturilor cu trecutul, au rămas în panoplia unei anumite epoci spirituale, depăşite de orizontul larg al infinitului şi al soartei genului uman. Marile teme, prin care triumfă darurile sale de poet religios, sunt acelea care îi îngădue să-şi desvălue, sub bolţile unui cer infinit, accentele sale lirice de o amploare, care ne face să ne gândim la cursul ma* estos al unui fluviu. Poezia devine în ochii săi mijlocul cel mai complet de a-şi exprima sufletul său, iar poemul forma unică a stărilor sale sensibile. Accentele sale mi iinai sunt egoiste şi personale. Ele capătă o valoare eternă şi universală. Technica însăşi se perfecţionează. Ritmul se amplifică şi se armonizează, iar imaginile devin mai mult sugestive, decât plastice. Cu Ţara de peste veac, Nichifor Crainic se afla în vârful fechmicei sale literare şi a gândirii salle mistice. Motivul permanent al inspiraţiei sale este imaginea omului, pradă, din leagăn, ispitelor pământului şi nostalgiei cerului. El singur se defineşte în acest perfect /catren „Pe varf“, astfel: Intre speranţe şi păreri de rău Mi-am clătinat eu inima prin veac : Părerilor de rău să le ghicesc un leac, Speranţelor o pârghie în hău. Ceeace impresionează la Nichifor Crainic este claritatea ideii şi forţa expresiei. Nu este o descripţie a unor stări difuze de sentimente şi emoţii religioase, ci imbrăcarea ideii religioase a adevărului creştin în forme estetice. La el expresia artistică nu are o valoare autonomă şi nu este căutată pentru sine, nici nu este căutare voită de muzicalitate, pentru ca prin puterea de sugestie a expresiei să sugereze o stare emotivă. Din contra, la el poemul devine descripţia unei imagini, care este înainte de toate idee, iar muzicalitatea şi expresia nu sunt decât limbagiul clasic al artei, faţa strălucitoare a adevărului. In arta poetică a lui Nichifor Crainic funcţia logică a conceptului este păstrată integral, iar valoarea expresiei nu depăşeşte valoarea ideii. Nimic inaccesibil şi esoteric nu se află în această poesie, care totuşi se urcă până la graniţa dintre cunoaştere şi revelaţie. Este cel mai tipic caz de raţionalitate în marginile misterului şi de iraţionalitate în cuprinsul gândirii logice. Poemele sale sunt adevărate meditaţii, în care raţiunea şi credinţa se sprijină reciproc şi în care misterul se desvălue în şiruri nesfârşite de revelaţii, ca nişte focuri aprinse pe culmi din /ce în ce suitoare. Ceeace este cu totul caracteristic, este că adevărurile cele mai înalte, acelea care par mai mult revelate, sunt totdeauna expresia unei strânse înlănţuiri logice şi iraţionale. Nichifor Crainic nu este un mistic în înţelesul obişnuit al cuvântului; nu este iun iluminat în posesia unor adevăruri dobândite prin mu ştiu ce instinct şi împotriva naţiunii. Nu. La el lumina lăuntrică este fructul cel mai adânc al raţiunii, pe care se sprijină cu convingere şi încredere. Credinţa mu face decât să continue raţiunea şi să o împlinească acolo unde puterile ei sfârşesc. Desigur că nu este vorba de o înţelegere cu totul raţională a adevărului religios. Aceasta depăşeşte puterile raţiunii. Este însă de domeniul raţiunii şi numai al ei ca ea să vadă şi să constate limitele sale proprii şi să admită că, dincolo de aceste margini, se întinde o realitate pe care nu are dreptul şi nici nu o poate tăgădui, fără oa să nu abdice del a însăşi principiile sale constituente. Numai eunoscându-şi marginile proprii, raţiunea îşi va găsi măsura judecăţii. Pascal avea dreptate când spunea că, numai prin înjosire, supunere şi umilinţă, ajunge raţiunea să cunoască adevărata sa condiţie. Convinsă de neputinţa ei şi obosită de frământări, ea se refugiază şi caută odihnă !la umbra credinţei. Din acest cuplu, raţiume-credinţă, astfel îmbinate, naşte o viziune cu totul cuprinzătoare. Din această dovedire a raţiunii şi desăvârşire a ei prin credinţă, naşte la Nichifor Crainic o linişte calmă şi senină, o credinţă luminoasă şi gravă, firească şi odihnitoare, mângâietoare şi binefăcătoare. Nichifor Crainic nu este un turburat, un turmentat, un răsvrătit Eu nu cunosc revolta cu sbateri de furtună. Simţirea-mi curge fără învolburări de valuri spune el în Şesuri natale. Şi cu toate acestea nu se poate spune că el este unul din acei credincioşi desăvârşiţi, pentru care îndoiala nu mai există. Nu este un răpit al viziunilor divine, un iluminat şi un mistic transfigurat. Limbagiul lui nu este al unui Zosima, al unui sihăstrii, al unui sfânt purificat şi mortificat, pentru care lumea cu frumuseţile ei păgâne nu mai există. Nu este un proferator de blesteme împotriva acestei frumuseţi, nu este un Savonarola. Aş putea spune mai degrabă că este ea un vas de lut ars, care răsună de toate valurile care îl bat, dar păstrează în sunetul lui ceva din esenţa elementelor din oare vine şi din dogoarea focului ce l-a pătruns. Până şi în clipa despărţirii ultime, el mai aruncă o privire dezolată spre frumuseţea pământească, deşi o ştie cât de amăgitoare şi cât de grea este pentru zborul ultim : Şi de pe vârf de munte mă voiu sui pe-un nor, Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio, Când inima-mi, de tine, făşii voiu deslipi~o, Amară frumuseţe, pământ rătăcitor. Nu este nici conştiinţa chinuită, demonică, a sufletului rusesc, dogorită de vâlvătăile patimilor, de acei maniheism, care a străbătut de atâtea ori conştiinţa creştină şi a întors-o de atâtea ari dela rosturile adevăratei sale meniri. Conştiinţa religioasă a lui Nichifor Crainic, aşa cum apare ea din arta lui poetică, are ceva din specificul plaiurilor şi sufletului nostru. Ortodoxismul său românesc este în poesia lui o realitate aevea, în care se îmbină armonios linia ondulată a spaţiului „mioritic“, cu condiţia creştină a mântuirii. Nu este o întâmplare că el este doctrinarul şi teoreticianul ortodoxismului. In conştiinţa lui poetică, mai mult de cât în oricare alta, peisagiul şi permanenţa istorică s’au oglindit cu o putere cu totul originală. In această oglindire, ortodoxia lui nu apare ca o aflare târzie a unei funcţii istorice pe care biserica a jucat-o pe aceste plaiuri. Este mai degrabă o identificare a unor categorii psihice proprii spiritului românesc, o integrare a datelor psihismului autohton în visiunea creştină a cosmosului şi a lumii. Ortodoxismul nu este o concepţie eclesiastică despre realităţile sufletului românesc, ci una de Tiietafisică creştină, dacă se poate numi aşa. In ea se pot identifica toate glasurile vii, care au însufleţit prin veacuri acest pământ, dela credinţa tare a Geţilor, până la virtuţile proteice ale acestui neam, care a dăinuit împotriva celei mai vitrege istorii, numai prin tăria limbii şi credinţei lui. Este un spirit al acestui pământ, care, dela cultul lui Zamoilxe, până la ortodoxia timpurilor de glorie creştină, a dat acestor plaiuri o formulă spirituală, care nu s’a confundat cu nici una din jur şi nu s’a risipit în faţa nici unei furtuni. Ea este vie şi prezentă în faptele noastre de arme, în gândurile noastre despre viaţă şi moarte, în cântecele şi dorurile noastre, în dârzenia domoală şi liniştită cu care rezistăm în furtună, în conştiinţa că noi de aicea suntem, lut din lutuii nostru, Din conştiinţa perenităţii noastre istorice, izvorăşte — poate — şi atitudinea noastră politică faţă de celelalte popoare. Suntem cel mai paşnic popor din Europa, cel mai plin de simţământul că noi suntem 'la noi acasă, gata oricând să ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul“, nici odată în stare de vreo agresiune sau violenţă. Nu suntem un popor aventurier; nu cunoaştem de* momii cotropirilor şi asupririlor altora. Ca unul dintre cele mai vechi popoare aile 24? © BCU Europei, crescuţi odată cu cele dintâiu forme de viaţă ce au răsărit cândva pe pământul ei, ne-a însoţit întotdeauna, în istorie, nu ştiu ce simţire caldă de stăpâni din neam în neam, afundându-ne în negura timpurilor şi contopindu-ne în taina pământului de aici. Nici o amintire a altor locuri nu ne turbură somnul; nici o pornire spre alte zări nu ne ademeneşte; nici o ispită nemăsurată nu ne înfierbântă sângele. Nu ştim ce este beţia cuceririlor; dar nici nu ne roade scepticismul, des-nădejdea şi spaima contropitorului. Mai toate popoarele noui ale Europei sunt popoare de cotropitori. Ele se caracterizează prin permanenta nelinişte şi prin neastâmpărul aşezării. După aproape J.500 ani, ele nici azi nu sau.putut aşeza definitiv pe un colţ de pământ. Mereu se frământă, mereu se ciocnesc, nereuşind nici odată să-şi găsească locul şi pacea lăuntrică. Este în aceasta semnul unei conştiinţe proprii cotropitorului, nici odată sigur de posesiunea aşezării lui .totdeauna străbătut de temeri şi ambiţii isvorâte ddntr’un complex de inferioritate. Şovinismul e forma lui acută. Aceste temeiuri etnice şi psihice, creştinismul na făcut decât să le adâncească şi să le purifice. La noi convertirea la legea lui Iisus nu venea în contrazicere cu acel temperament vijelios, sanguin, brutal, inuman, barbar, cu care venea la celelalte popoare. Noi ne-am făcut creştini cum se face copilul în cristelniţă. Nu ştim cum a fost; ne-am deşteptat creştini, cum te deştepţi câte odată, în primăvara vieţii, cu un suflet nou, în care toate lucrurile ţi se par altele, deşi le ştii prea bine că sunt aceleaşi. Nu ştim când l-am părăsit pe Zamolxe ; propriu zis, nu ştiam ce s’a făcut cu el. Intr’o zii a plecat în imunţi şi n’a mai venit; iar noi aşteptându-l, i'am pierdut prin timpuri amintirea şi când l-am revăzut, bătrân şi blând, pe drumuri de ţară, în câte un nor de praf, l-am numit Sf. Petre. Şi astfel, nu ornai ştiu cum şi ce a fost. De aceia nai nici nu avem o conştiinţă religioasă tragică. Noi nu ne-am sfărâmat zeii pentru ca să-i îmbrăţişem pe alţii şi nici n’am avut erezii şi eretici. Sectele la nai sunt de dată recentă. Deaceea pentru noi creştinismul am putea spune că n’a schimbat inimic. El a înbunatăţit numai ceeace era dela sine inepervetit. (E o afirmare istorică, nu una dogmatică). Creştinarea noastră era o ameliorare, un progres în cunoaşterea religioasă, iar nu o răsturnare şi o schimbare fundamentală. Spiritualismul vechei noastre religii, 'neturburat de antropomorfismul nici unei mitologii, n’a provocat nici o rupere dureroasă, când a păşit în lumina noului spiritualism creştin. O asimilare perfectă s’a produs şi riturile icare odinioară umpleau zilele faste ale zeului, au rămas să funcţioneze mai departe cu un alt înţeles şi cu o altă frumuseţe ; iar oamenii le-an păstrat, nu pentru ceeace ele reprezentau din trecut, cât pentru ceeace înfăţişau în cuprinsul nouci credinţe, din aceleaşi vechi mc ravuri, din aeedaş incoruptibil isimţ pentru frumos. Din această continuitate istorică şi din această permanenţă spirituală, a eşit o formă de viaţă atât de unitară în componenţa ei, în cât nu poţi să distingi între vechi şi nou, între propriu şi străin, între laic şi religios. Ca în acele covoare olteneşti, în care câmpul e smălţuit şi cu ifllori şi cu păsări şi cu chipuri ierarhice de copii. Dacă este un fior religios undeva, el este în primul rând artistic. Arta noastră nu este un instrument în mâna religiei. Religia nu este o pasiune autonomă, în stare să dea, ea, canoane artei şi vieţii. Religia este poate forma cea mai înaltă a lirismului nostru, care vine dintr’o viziune estetică a lumii, iacr nu dintr’un misticism religios. Sentimentul nostru religios este, cum prea bine a observat Lucien Romier, în descrierea călătoriei lui prin Ţara nloastră, „Le carrefour des Empires morts” : „Mai puţin o manifestare de credinţă şi un contract de morală, cât o idealizare tra- 244 — © BCU diţională a vieţii sociale, sau mai precis, a comunităţii rurale” (29). Românul are, spune el, două trăsături negative, care îl disting moralmente, de o parte de Ruşii ortodoxi şi de alta de Grecii tot ortodoxă. Este, în primul rând aversiunea pentru misticism, şi al doilea, inaptitudinea practică. La acestea trebuie să adăugăm o trăsătură posiiivă : simţul foarte desvoltat pentru poesia religioasă (28) (Subl. e a noastră). Iar această poesie religioasă departe de a fi expresia unei nelinişti mistice, este imaginea poetică a satului. Satul, ca imediu izolat şi permanent, cuprinde în fiinţa lui de vrajă şi de vis câteva elemente care îl pun pe individ în prezenţa fiorului religios: cimitirul, biserica, preotul, cele câte-va obiceiuri de Paşti şi de Crăciun, amestecate toate printr’o înclinare firească, spre idealizare. De aceea Românul nu trăeşte cu adevărat fiorul religios decât în satul său natal, unde lucrurile se amestecă în nu ştiu ce miraj de transcendenţă şi realitate. „Religia română este religia satului, după cum biserica română este biserica satului", mai spune L. Ro" mier (31). Am stăruit asupra acestor lucruri pentru că ele mi se par perfect adevărate şi. pentru conştiinţa religioasă prezentă în poezia lui Nichifor Crainic. Poesia lui cuprinde toate aceste caracteristici. Ea îmi pare o experienţă milenară acumulată. In De profundis conştiinţa acestei experienţe este uimitor de dară : Străbunii mei din vremuri legendare, Al vostru suflet de umili ţărani A dormitat sub secolii tirani Ca sub un greu de lespezi funerare. Dar din adâncul miilor de ani Tot ce-a mocnit în voi — frumos şi mare — Irumpe ’n mine ca o ’nvâlvorare Spre ceru ’ncins în sboruri de vultani. In sânge mi-arde dorul vostru scris Urcaţi, prin mine ,către biruinţă, Şi-aşa cum ale voastre toate mi-s, Vă răzbunaţi, că’n tânăra-mi fiinţă A pâlpâit lumina unui vis Şi s’a sbătut suprema năzuinţă. Mă grăbesc însă să adaug că, dacă elementele religioase ale poesiei lui Crainic se înrudesc de aproape eu marea experienţă populară, ea a trecut la un moment dat de medianul local al peisagiului specific românesc şi cu atât mai mult de cel al experienţii personale particulare, ridicându-se la nivelul unei experienţe general umane, aş zice simbolice. (Este un simbolism al acestei poesii despre care se va vorbi odată). Nichifor Crainic din Vecernie nu este acelaşi, de pidă, cu cd din Desmăr-ginire. Vreau să accentuez prin aceasta, trecerea dela sentimentul difuzor şi exterior, provocat de elementele mediului, la experienţa profund mistică, din Ţara de peste veac, în care elementele mediului nu mai sunt motive de contemplare şi poetizare, ci de-adreptul experienţe mistice, prin care conştiinţa poetiilui se identifică 245 © BCU cu sensul transcendent al 'lucrurilor, îmbinându-se în valurile ce tălăzuesc spre alt tărâm. De altfel într’acesta stă valoarea profund religioasă a poeziei lui Nichifor Crainic. Luaţi de pildă, din acest volum, oricare dintre bucăţii, alegeţi dacă vreţi chiar pe cele mai puţin religioase, după titlu, ca de pildă: Cântec de pescar, Cântec de munte, Sub curcubeu, Cântecul apei, Glas din câmp, Nor, Repaos, sau oricare alta, cu excepţia câtorva, şi veţi constata că fiecare reprezintă variaţii pe aceiaşi temă exprimată în 'cuvintele : Cântarea lui Dumnezeu. Categoria logică a lui Dumnezeu o formează ideea de infinit, — nemărginirea. In viziunea sa dinamică şi plasticizantă este o curgere eternă spre infinit a tuturor elementelor. Este o nostalgie, care în natură îmbracă forma veşnicei schimbări, iar în sufletul omenesc pe aceea de sete de infinit, de cer, de absolut. Este un perma" nent efort de înălţare, de avântare spre alt tărâm, o vâslire necontenită a elementelor spre piscuri de lumină, spre bolţi nevăzute, un mers continuu spre începuturi, spre origini. Este o nelinişte a hăului, o „turburare a lumilor în adânc“, o trudă a întoarcerii ispre lisvoarele liniştei dintâiu : sau : sau : sau : Eu vreau pe stânci cu muşchiul să rămân, Dar cu isvoarele m’adun şi mân Cu ele către mare, către mare (Cântec de munte) Dunăre, Dunăre, drum de alean, Du-ne izvoarele către ocean, Scaldă-ne sufletun nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire (Cântecul Dunării) Sus păsări pirue'n frunziş Jos aur cade’n luminiş De drum, — pe drumul meu trudit Din nesfârşit spre nesfârşit ' (Troiţa) O, inima, fântână ţâşnitoare, Se smulge din străfunduri de tăceri, Aruncă volbura-i clocotitoare Şi vârfuie puteri peste puteri Sorbită tot mai sus... (Aproape) Temele însă profund religioase sunt redate în alte bucăţi, în care ®e exprimă, fie conştiinţa stării de păcat şi dezolarea ce naşte din ea (Iisus prin grâu, Terţine patriarhale, Călătorul, Nor, Cuvântul Tău); fie sentimentul morţii, atât de profund creştin (Geamănă, Euthanasie, Pasăre albă, Cellalt, Eu am trăit); fie destinul omului (Noul Adam: Paradis, Trudă); fie, însfârşit, viziuni mistice ale tărâmului de dincolo (Ţara de peste veac, Desmărginire). Cum nu voiu putea să mă adîncesc în interpretarea acestor teme, mă voiu mărgini să constat că toate nu sunt altceva, decât momente succesive ale unei ace' 246 © BCU Cluj leaşi conştiinţe religioase permanente. Această conştiinţă stă la baza întregei opere poetice a lui Crainic, încât mă întreb ce, din această operă, aparţine artei, şi ce religiei? Cui datorează această operă, forţa şi strălucirea sa: elementelor împrumutate maturei — apei, focului ,aerului şi pământului? — sau suflului mistic, care le pătrunde şi le dă o rezonanţă îşi o strălucire llăuntrieă nouă? Este eu totul caracteristic în itechnica literară a acestei poezii, prezenţa, la un moment dat, a unui cu~ vânt sau expresii a cărei funcţie este aceea de a converti întregul ansamblu al unei bucăţi din valoare naturală, în valoare religioasă. Luaţi de pildă bucata: Cântec de munte, Cântecul apei, Sub curcubeu, Molimă ş. a. şi veţi vedea cum, la un moment dat, totul ise transfigurează căpătând un înţeles transcendent. Este un oaz tipic în care valorile estetice se confundă cu valorile religioase. Fără a pierde inimic din specificitatea ei, fără a-şi anullia funcţia de revelare a frumosului, arta poetică devine, în acest caz, o funcţie de revelare a sacrului, a acelor valori, care depăşesc concretul şi valorile lui, domeniul propriu al artei. Arta ar fi astfel o ancilla Dei, o slujitoare a credinţei. Repetăm fără ca nimic să fie pierdut din substanţa adevăratei arte. Este o putere de sugestie, şi un simţ al misterului creştin, care dă acestei poezii o adâncime neobişnuită şi o structură cu totul particulară. Yaloarea ei nu vine din aprofundarea logică a unor adevăruri filosofice sau religioase, ci din sugerarea unei perspective, în care omul se regăseşte pe sine în toată singurătatea lui în faţa destinului. Cred că aprofundând această putere de sugerare, care este însăşi esenţa artei, se poate clădi o întreagă artă poetică, în care esteticul şi religiosul se identifică. Religia e Înscrisă în natură ca urmele în lutul moale. 247 © BCU Cluj NICHIFOR CRAINIC ŞI LIRICA NOASTRĂ DE AZI DE , GH. VRABIE Denaturată de o critică, din canoe factorul de ştiinţă şi obiectivitate lipseşte complet şi care din axiologică şi erarhizatoare cum trebue să fie ta (ajuns o simplă gratulare de vorbe bune, ori epitete de rând, — literatura noastră contemporană este cu totul alta decât aceea pe care ne-o prezintă uşa zisele istorii literare. Ea este cu mult mai bogată, mai diversă şi plină de rod nou. Şi era şi natural, — însuşi peisajul nostru social, cultural şi literar postbelic impunea o viguroasă generativ creativă, închegată spiritualiceşte în cercuri literare atât de deosebite — semănătorism, poporanism, simbolism, — a junsese în pragul lui 1914 la vârsta când talentul înmugu-rat aştepta un soare binefăcător, spre a lăsa să îmbobocească floarea rară, creaţia, unor noi poeţi şi prozatori. Marele cataclism însă a aşezat peste vdeaţa lor de altă dată şi peste o credinţă de artă un linţoliu amorţitor. Multora din ei, episodul răsboi-nic le-a deschis ochii către o lume superbă în grozăvia ei şi le-ia prunduit pământul sufletesc cu imagini dintr’o lume ce nu s’a mai văzut. Astfel că structura spirituală a tânărului literat, a adolescentului creator, a eşit din cei câţiva ani de fum şi gloanţe simţitor modificată. Peste pregătirea lui livrescă s’a suprapus o mare experienţă de vieaţă, filele răsboiului nefiind întrecute nici de dantesca sau dostoievskiana imaginaţie. Tuturor acestor determinante caracteristice, creatorilor noştri de acum li s’a mai oferit un nou fundal confraternităţii lor spirituale, ca rezultat al războiului: România Mare. Cât de mult a însemnat această situaţie, de scriitori în ţară mare, — ar cere pagini întregi. Şi odată vor trebui scrise. Oricum, căderea barierelor orizontale şi verticale, care împărţeau România în mai multe ţări şi clase, a avut urmări nebănuit de mari pentru cultura şi arta noastră. Panteonul spiritual s’a văzut sporit cu noui valori, cu noui energii şi mai ales în câmpul artei noastre au intrat noui motive şi fenomene, ee-şi aşteptau maeştrii. Şi maeştrii, ce-i drept, au venit. Pentru lirica noastră postbelică, — dacă Ion Barbu a fost cu ani în urmă poetul ce sub zodie nouă a dus la ruinarea tehnicei versului clasic, a ritmului şi a rimei, împingând poezia contemporană în mrejele îmbietoare ale unu\ ermetism mallar-mean, ori Lucian Blaga în acele ale unui metaforism excesiv, spărgând cadrele unei 248 © BCU Cluj afectivităţi convenţionale şi ridicând-o către noui stihii, de mit şi mister, — Nichifor Crainic, prin poezia ce a puhlicat ca şi prin ambiai ţa literară dela „Gândirea”, a fost maestrul care a oferit liricei române de astăzi noui posibilităţi de înnoire, rămânând totuşi alături de brazda reavănă a ţării, de tradiţia literară a neamului. Ar fi să ne reamintim de perioada dinamitardă, bolşevdzată, de „anarhismul poetic” dintre 1922—1930, când producţia avantgardistă dela Contimporanul, Punct, Integral sau unu, tindea să ne anexeze europeismului literar, haotic, plat şi fără nicio noimă; ori de cealaltă, a manierismului facil, a ermetismului, a simplului joc de cuvinte abstracte, golite de semnificaţia lor, perioadă când Nichifor Crainic opune acea ooborîre în concret a liricei noastre, o îndătinare şi umanizare a ei, o spiritualizare sub semnul creştinismului ortodox. Toate aceste consideraţii, desigur, sunt puncte de reper, de care istoriograful literar de mâine va fi nevoit să ţină seamă, căci cel de astăzi a fost prea mult victima clanului său. Astfel, afirmaţiile din primul volum din „Istoria literaturei române contimporane” a d-lui Eugen Lovinescu că „disociaţia literaturei culte de literatura populară e pe cale de a deveni postulatul epocei noastre. Literatura noastră a intrat şi ea în faza de desvoltare a tuturor literaturilor culte, în sensul diferenţierei de spiritul popular, consumată de veacuri în literatura franceză dela Racine şi până !la Valery..., şi în această privinţă poporanismul a reprezentat aşa dar o concepţie anacronică faţă de spiritul literaturei contemporane” (pag. 119), sunt departe de a fi generalizate, ele plutind în arbitrar. Că poporanismul ar fi fost anacronic, sau că o literatură ar fi inestetică, întrucât nu disociază esteticul de etnic şi etic, sunt afirmaţii pe cât de apodictice, pe atât de rdîative. Să reţinem însă prima afirmaţie, care ne introduce la stabilirea raportului dintre poezia lui Nichifor Crainic şi lirica de azi, — că disocierea literaturei culte de cea poporană este postulatul vremurilor noastre poetice. Că nu a fost şi nu este aşa, cum doreşte d. Lovinescu, o dovedeşte însăşi creaţia noastră contemporană. Şi chiar autorul acestui „mare” adevăr îl infirmă atunci, când pus în faţa poeziei lui Crainic sau Pillat este nevoit să-i constate „o indiscutabilă valoare estetică” (voi. III, pag. 91), cu toate că este contaminată de un material rural, de acea literatură populară. Dar, adaugă mai departe, această indiscutabilă valoare se datoreşte conversiunei semănătorismului în tradiţionalism, adică un „semănătorism sincronizat cu necesităţile estetice ale momentului printr’un contact la unii poeţi, tot atât de viu ca şi cel al moderniştilor, dacă nu cu sensibilitatea apuseană, cel puţin cu procedeele ei stilistice”. Cu alte cuvinte, deşi această poezie tradiţionalistă continuă a fi expresia unui aeelaş fond — autohtonia populară, epuizată de semănătorişti, ea are o indiscutabilă valoare prin faptul că se sincronizează cu necesităţile estetice ale momentului, primind „infuziuni de sânge nou, din contactul cu Franois Jammes sau Rainer Maria Rilke”. E un fel de a judeca al d-lui I ovineseu. Poezia lui Nichifor Crainic are valoare, întrucât se sincronizează şi nu are întrucât nu se diferenţiază de forma „mediocrităţii culturale şi patriotice”. Este o estetica cât se poate de personală: o întorci cum vrei, după împrejurări. Ori, cine vrea să înţeleagă sufletul şi caracterele poeziei noastre de astăzi, cine vrea să-i desvălue tainele şi să-i cuprindă legile hotărîtoare trebue neapărat să pornească dela această constatare primordială că: singura noastră tradiţie literară e cea populară. (Gândirea, XVII nr. 10). O spune un poet de mari resurse şi de o indiscutabilă valoare, d. Ion Pillat. Aşa că lirica noastră contemporană este departe de acea disociere, de oare aminteam mai sus. Ci din contra, ea şi-a însuşit elementele de cultură populară în cel mai înalt grad şi şi-a ţesut eu fire de mătase din canavaua 249 © BCU folkl orului nostru, pânza rară, împletită de noi năvodari de stele. Şi nici nu se putea altfel. In ultimă analiză, creaţiunea noastră poetică nu a fost decât „fecundarea acestei tradiţii autohtone, a poeziei noastre populare", — şi ori decâte ori un scriitor sau o şcoală literară sa îndepărtat dela acest magic isvor a fost condamnată la sterilitate. Lirica lui Nichifor Crainic şi a generaţiei gândiriste se fixează pe linia mărci autohtonii româneşti. Tradiţionalistă prin esenţă, derivând din semănătorism, ea n’aduce nimic din sentimentalitatea şi expresivitatea acesteia. A ţinut, oe-i drept, să aibă perpetuu contact cu brazda fecundă a ţărei, însă ca structură şi expresivitate să se îndrepte către forme cât mai noui, cât mai moderne. Revenind la afirmaţia că lirica lui Nichifor Crainic, n aduce nimic din sentimentalitatea tradiţionalismului semănătorist, să ne oprim mai mult la acest punct de vedere. El ne va da mai bine sensul adânc ăl influenţei poeziei acestuia asupra liricei de azi. Cunoscut lucru este că sentimentalitatea sămănătoristă se cuprinde în acel cuvânt de desradăcinare. Întreaga literatură, şi îndeosebi întreaga poesie lirică de dinainte de răsboiu, răsuna a jelanie şi a nostalgie. Din umbra zidurilor, din mijlocul civilizaţiei şi a valurilor de streinism, pe care li-o dădeau imaginarele oraşe tentaculare, învinşi şi pribegi, obosiţi, De mult înstrăinatul De abia ce ţi-a sosit, Aşterne, mamă, patul, _ Să doarmă dus băiatul, 1 Bolnav şi obositî (St. O. Iosif) Sămănătoriştii se îndreptau către sat, către rusticitate, pentru a-şi abnq suspinul unui suflet minor. Gândiriştii şi poezia lui Nichifor Crainic stă la un pol cu totul opus. întreagă această literatură poetică freamătă de o sănătoasă şi robustă bucurie ce i-o dă atingerea cu pământul ţărei. Sentimentului de înstrăinare şi desrădăcinare, de „pesimism lacrimogen şi dezolant“, gândirismul, prin mentorul său, a opus sentimentul de înrădăcinare, de optimism viguros, pe care îl dă înfrăţirea cu ţara şi neamul. „Nod nu am repetat ,spune Nichifor Crainic, frumosul bocet pe aria ,,ce-ai cântat tu la oraş, sărmane ciobănaş", sau „de ce m’aţi dus de lângă boi"? şi nu ne*am intimidat în faţa năvalei de străinism. Cu toate dramele, pe care le-am trăit, am isbutit să ridicăm „satul metafizic" din paradisul pierdut al amintirei şi, peste haosul eulturei orăşene, să-l opunem categoric străinismului tentacular" (Gândirea, nr. 8, 1938). Şi intr’adevăr, eu multele drame intime şi cu multele sângerăm, gândiriştii au reuşit ca după 20 de ani de luptă încordată să opună satul metafizic, haosului eulturei orăşene. ; :;: : i! ■ ' ' : 1 ! '! ( ; ! întreaga poezie a lui Nichifor Crainic, dela Darurile Pământului la Ţara de peste veac, freamătă de un sănătos şi viguros optimism, ce i-1 dă înrădăcinarea în pământul şi mima strămoşilor, în tradiţia noastră milenară. Şi era şi fatal să fie aşa, căci după un alt gândirist — tradiţionalismul şi etnicul în literatură sunt fatalităţi. Acele Şesuri Natale 250 © BCU Cluj ...dulci ca lenea şi largi ca nesfârşirea, Ca depărtări pe unde mirajele tresaltă, Şi sufletu-mi în care vi se răsfrânge firea , L-aţi legănat cu râuri şi amezi laolaltă. Legănarea râurilor şi imdoirea nesfârşită a pllaiului, a acestor şesuri natale se îmbucă cu sufletul „umililor ţărani", cu străbunii din vremuri legendare, care de acolo ...din adâncul miilor de ani, Tot ce-a mocnit în voi — frumos şi mare — Irumpe ’n mine ca o ’nvalvorare. Structurizat aşadar, în acel orizont al spaţiului bărganic şi în cel temporar — al vigurozităjii ţărăneşti, Nicbifor Crainic nu putea fi decât poetul tradiţiei şi aulohtoniei româneşti. Căci poezia, ca orice creaţie, este şi ea în funcţie de trăiri, oare sedimentează în sufletul plăsmuitor cute ce involuntar o colorează, îi dau un specific aspect. La acestea, cei câţiva ani de învăţătură teologică ca şi cultura asimilată, nu i-au modificat cu mult esenţiaiitatea sa sufletească, liniştea şi vigurositatea întipărită de plaiul vlăsoean. Doar ba adus o ordine conceptuală cu noui posibilităţi de înălţare a inspiraţiei şi o prea uşoară ofilire a sensibilităţei sale poetice, dată de „reflexul zidurilor orăşene", de care vorbeşte în Alma Mater. Dincolo de acestea, sufletul poetic al lui Nichifor Crainic a păstrat reveneala brazdei şi vigurositatea neamului, a pământului „rodnic" şi „bun", în care-i zac „credinţele", „comorile" şi „des-nădejdile", cu care se simte solidar şi indestructibil legat. - De aici frecventa întâlnire în poezia sa din această vreme şi de mai târziu, a peisajului naturist, ia temelor în care poetul cântă natura ţârei, cu plantele şi cu oamenii ei. E poezia din Cântecul pământului, Şesuri natale, Poetul, De profundis, Alma mater..., ori din pastelurile: Dimineaţa, Amieaza, Un cântec de secetă, Sfârşit de vară, Toamnă... Din semănătorist, ca să întrebuinţăm un cuvânt cu efigie ştearsă, dar cu mult mai bogat în înţeles, Nichifor Crainic evoiuiază în perioada postbelică, în revista al cărei mentor a fost şi este, la o tartă nouă, la gândirism. Poeziei sale din celle două volume îi adaugă noui motive caracteristice în cel de al treilea — Ţara de peste veac, scris sub semnul visiuniei ddla „Gândirea". Totuşi, alături de aceste teme, poetul şesurilor natale şi a darurilor pământului continuă să rămână un cântăreţ al lor. Căci, căutând fiinţa misterioasă, plină de taină a neamului, şi mai ales căutând pe Dumnezeu, înainte de a-L găsi în sufletul său, îl caută să-l întâlnească pretutindeni, în spaţiul cosmic al ţărei şi în cel extra cosmic, în stihiile astrale, în ţara de peste „veac. Şi pretutindeni descriptivul serveşte de cadru: în Colind ca şi în Cântecul Dunărei sau Fântânele Trecutului, dar îndeosebi în: Amiaza, Cântec de seară, Cântec de munte, Jghiabul... De multe ori poetul se desface de omenesc, pentru a se cufunda cu tăcerile şi ecourile ce dorm pe coclauri, cu florile ce zac în văi, cu muşchiul sau feriga, într’un cuvânt. întâlnim, acea oosmieizare, acea panteizare frecventă în lirica noastră de astăzi. Caracteristică acestei atitudini este Cântec de munte din ultimul volum: Ca bradul mă absoarbe ’naltul cer Şi cânt cu scorbura când vântul bate, Dorm cu tăcerile ’n singurătate Şi cu ecoul pe coclauri pier. ■ 251 © BCU Mă ’mprăştiiu cu lumina ce se pierde Strivită prin frunzarele de sus In codrul ce din zori până ’n apus Miroase-a putred şi mir oase-a verde. Cu piscul raz im nori de fruntea mea Şi zac în văi cu florile deavalma, Cu ramurile ’ntind spre boltă palma Să leagăn păsări, ca’ntr’un cuib, în ea. Ferigă ce te zbaţi fără-alinare, Eu vreau pe stânci cu muşchiul să rămân, Dar cu izvoarele m’adun şi mân Cu ele către mare, către mare. tu culori iot atât de vii şi pregnante, poezia lui Nichifor Crainic de-o asemenea factură vine să se întâlnească cu o mare parte din lirica generaţiei clasice gândi-riste — cu a lui Y. Yoiculescu, [Lucian Bllnga, Ion Pillat, A. Maniu, George Gregorian ori Aron Cotruş, pentru a sfârşi prin a colora întreaga sensibilitate contemporană. Căci poezia lui Nichifor Crainic şi ambianţa gândiristă au reuşit să imprime liricei noastre descriptive o anumită modalitate de a vedea ţara şi neamul, cu o anumită visiune cosmică <şti cu un specific sentiment al naturei. O falangă de tineri poeţi — în frunte cu Radu Gyr, N. Crevedia, D. Ciurezu, Zaharia Stamcu, Yirgil Cariamopol, Gh. Tuleş, Gherghinescu-Vania, Ştefan Stănescu, pentru a sfârşi cu o alta mai tumultoasă în tinereţea ei — în frunte eu Şt. Baeiu, Ylaiou Bârna i se subsumează acesteia, mărturisind oi continuă întrepătrundere de motive şi atitudinii în descripturistioa lor. Departe de mine gândul de a urmări această nesfârşită gamă de contaminări de o asemenea nuanţă. Deocamdată ţin să spun că acel sentiment de înrădăcinare, de care a fost vorba, şi pe care l-a. adus în poezia de azi Nichifor Crainic cu marea generaţie gândiristă, a avut darul ca asociind — şi nu disociind, cum dorea d. LovinesCu — elemente de tradiţie şi artă populară într’un mod cât se poate de personal, să ridice portretul, balada, doina sau cântecul la noui sfere lirice. La o artă nouă, în care tradiţia aceasta a neamului să se îmbine eu noţiunea adâncă a cuvântului de modem. Pornind dela un cunoscut motiv popular, pe care l-a topit în retorta sufle* tească a poetului modern la o înaltă temperatură, Nichifor Crainic ajunge la o realizare deosebit de personală în Cântecul Dunării. Leit-motivul popular — Dunăre, Dunăre drum legănat Drum fără pulbere şi fără leat, se spiritualizează, polarizându-se pe o temă de larg umanitarism : ...Dunăre, Dunăre, drum de alean, Du-ne izvoarele către ocean, Scaldă-ne sufletu’n nemărginire, Leagăn al dragostei de omenire. 252 © BCU Nu mai puţin bogată într’o sensibilitate personală şi emotivă este şi poezia lui Adrian Maniu — Doină Dobrogeană. Fără căutări silite şi găsiri ingenioase, prin care să se strecoară avar o sensibilitate, poetul, fluent şi sensitiv, cântă într’o aceeaşi formă populară : Pescăruş, alb pescăruş, Sburând seara la culcuş, ...N’ai văzut şi nai zărit, , Pierzând urma malurilor, Peste lanul valurilor, N’ai văzut întrezărit, Pe vâslaşul ostenit Pentru ca apoi plin de nostalgie să încheie: Pescăruş, alb pescăruş, Vino la mine şi-mi spune — De nădejdea dorului, De jalea pribeagului... Ori colindul ninsorii al altui gândirist, Y. Voiculescu, ne menţine într’o aceeaşi stare şi coloratură de peisaj modern, plin de luminositate, obţinut tot printr’o sublimare a elementelor de vers popular. A suflat prin cer un vânt Răsturnând stupinele, Asvârlite pe pământ Năpădesc albinele Zile întregi albul soboi Făli âe-aripioarele. Se astâmpără din sbor Doar când iese soarele ...Stau tot timpul gerue, Dar când vine binele Lin, de dorul cerului, Se topesc albinele. Fluenţa melodioasă în formă populară, sudată nesilit eu o sensibilitate personală, modernă, ori elemente de-o asemenea natură, sublimate de înalte atmosfere, până la contopire sau grea identificare a acestora eu ce este poporan, s’au prelungit în întreaga lirică de azi. Să ne amintim de acele Chilimuri Olteneşti ale lui Radu Gyr, ori de Răsărit al lui D. Ciurezu, ca şi de baladele lor publicate în paginile „Gâm-direi“. Continuând o veche tradiţie literară, dela Bdlintineanu şi Aleesandri, şi pe care vremurile postbelice o isgonise din icâmpul preocupărilor noastre poetice, aceşti doi reprezentanţi viguroşi ai Olteniei isbutesc să ridice cântecul şi balada în noui zone de sensibilitate, unde se întâlneşte expresivitatea poetului modern cu motivul şi tradiţia populară. Cu totul în altă factură, dar şi el pe linia lui Nichifor Crainic şi a marilor gândirişti, s’a impus şi N. Crevedia prin cele trei volume de poezii, La acesta ţărănescul primitiv şi sălbatec, plin de vigurositate şi optimism, ce H dă acel sentiment de înrădăcinare, se întâlneşte confluent cu tema mare, plină de linişte şi delicată simţire, derivate din imaginea morţei, a iubirei, ori a prieteniei. Dintr o aceeaşi plasmă poetică este şi versuil atât de pictural, de pur şi •românesc al lui Virgil Carianopol, Gli. Tuleş, Ştefan Batiu. *53 © BCU Departe de ermetismul şi purismul unor contemporani, ce au căutat să se fixeze in zone de dincolo, în spaţii astrale de neînţeles, lirica descriptivă a lui Nichifor Crainic se complace în teme mai concrete de autohtonism românesc, reuşind să (impună poeziei noastre de astăzi o direcţie bogat reprezentată, . ■ ' * La polul opus al primelor două voilume, stă Ţara de peste veac. Deoparte pământul ţărei şi sufletul strămoşilor, de alta un cer românesc. Bipolaritatea aceasta creaţionistă, ca să spunem astfel, a lumii de aici, de lângă brazda reavănă a noastră, din neguri de vremuri şi străfunduri ide suflet, şi cealaltă de dincolo, de peste veac, este tot ceea ce fixează întreaga sensibilitate crainiciană. De fapt ea este caracteristică întregei lirice gândiriste. Ar fi să ne amintim, în treacăt, numai de titlurile culegerilor de poezii: deoparte — Satul meu, Lângă Pământ, Pârgă, Darurile Pământului, de alta — Celălalt tărâm, Urcuş, Destin Ţara de pese veac... Autohtonismul, tradiţionalismul multiform se spiritualizează sub semnul creştinismului, al ortodoxismului nostru, milenar şi el. Nici acest aspect al poeziei gândiriste — în specie al ilui Nichifor Crainic, n’a iost lipsit de simplele şi falsele etichetări cu care am fost obişnuiţi de o anumită critică. A spune că spiritualismul ortodox din lirica acestuia se datoreşte unor pro-gramizări ăd-hoc întocmite, ori „prestigiului universal al poeziei lui Rainer Maria Rilke”, este tot ce poate fi afirmaţie mai arbitrară. In altă parte, în cadrul unui studiu aparte, am susţinut cum că lirica gândiristă de o asemenea factură a fost prelungirea firească a unor trăiri şi experienţe ce le-au prunduit sufletul, — gândi-riştii fiind prima noastră generaţie de poeţi credincioşi. Iar pe de altă parte — cum că filmul creştin al poeziei lor este de cea mai pregnantă coloratură ortodoxă. Intr’o concepţie şi cu o modalitate eu totul aparte sensibilizează şi coboară pe Dumnezeu pe pământul ţărei sale poetul Nichifor Crainic şi gândiriştii şi cu totul altfel Rainer Maria Rilke. Câtă umanizare a dumnezednei, neîntâlnită în poezia misticului protestant, găsim în Ţara de peste veac (Călătorul): „Tu tremuri, Doamne ’n poartă, pătruns de ger şi crivăţ”, şi câtă organicitate între Dumnezeu şi omul ortodox şi între natură, în acel lisus prin grâu. „Prin grâul copt,... mi s’a părut că treci, lisuse, Vorbiai... şi inimile toate Se aninau de vorba ta Şi le purtai ca o podoabă De ciucuri prinsă la manta. Că vorba ia era mai dulce Ca rodiile din Edom Şinomenia dumnezeirea şi îndumnezeia pe om. Sau ce umanisare impresionantă a lui Dumnezeu găsim în acel Colind uitat al lui V. Voiculescu. 254 © BCU ...Stnu în staul jos Boi vărgaţi cu sânge ■ Intre ei Christos, Desmerdându-i plânge. însăşi lirica tânără este tributară acestui spiritualism ortodox. Iată să amintim de Colindul unuia din cei mai tineri, al lui Vlaicu Bârna. Străjue în ţară noaptea Găinuşa sus pe cer, Prin împărăţii de somn Lerui Doamne, Lerui Ier Rodul toamnelor ni-l stoarci Teascul marelui Vier, Vinul vieţii — din belşug Lerui Doamne, Lerui Ier Cocostârcul lunei sboarâ Somnoros prin asprul cer, Penele de argint — risipă, Lerui Doamne, Lerui Ier. Hărăzit atâtor turme . Pruncul fânului — oier Joaca n palme dalb luceafăr Lerui Doamne, Lerui Ier. Distinctă prin fluenţa ei, poezia aduce mult din motivul lui Crainic — Ţara de peste veac. ‘ ' Desigur că nume şi motive de acest gen se găsesc mult mai multe în literatura noastră poetică de azi. Mă opresc însă aici, ţinând să remarc că şi lirica ortodoxă a lui Nichifor Crainic, ca şi cea autohtonă, de tradiţionalism folcloric, a prins in mrejele ei o bună parte din sensibilitatea contemporană. Prin factura ei deosebită şi stilul personal, ca şi prin credincioşenia profundă — nu decorativă, a reuşit să creieze un climat propice, care se întâlneşte cu climatul ortodox al „Gândirei“. Autohtonă, tradiţionalistă şi ortodoxă, poezia 'lui Nichifor Crainic nu exclude noţiunea de modern, ci din contra se contopeşte perfect, mergând — ca întreaga poezie română de azi, către acea conciliere dintre tradiţie şi modern, de care cu ani în urmă vorbia d. D. Caracostea. „Sinteza dintre modern şi tradiţie, chemată să ne ducă la olasicimul modernist al zilei de mâine, — direcţia dela care aşteptăm vârsta de aur a litera turei române*'. Şi direcţia mult aşteptată a fost cea a „Gândirei“. Sub semnul ei, explorarea şi trăirea autohtoniei româneşti, într’un ritm cu totul aparte, a dus la o cucerire definitivă a ei pentru modernism. Căci o predominare a iraţionalului şi subconştientului, a stărilor clar-obscure, a fantaziei asupra raţiunei, — că misterul este elementul esenţial al poeziei, cu miticul şi primitivul; o interiorizare excesivă cu o întreagă gamă — poezie pură, ermetică, sau elip- »55 © BCU ti ca... Câte şi câte alte predominante de lirism contemporan nu a oferit creatorilor noştri postbelici marea autohtonie românească. Sa ne amintim de credinţele populare despre vârcolaci sau căţelul pământului, despre comori sau ursitoare; să pomenim numai de acele vrăjitorii sau exorcisme, de blesteme sau descântece, de magis-mul popular; şi să ne gândim la câte atitudini şi problematizări nu ne îndeamnă colindele sau legendele noastre, întregul foilclor religios. încât autobtonia ţărei a oferit genialităţei creatoare un întreg material, motive de lirism, care atât prin elementele formale cât şd prin substanţa lor, prin atmosfera de vrajă şi de mister, au putut să ducă la realizări în spiritul neamului şi al sensibilităţei moderne. Lui Nichifor Crainic şi gândirismului în genere i-a revenit această conciliere dintre tradiţie şi modern, după cum îi revenise şi acea înrădăcinare în autobtonia ţărei, ori acea împăcare a pământului cu cerul. NICHIFOR CRAINIC, UN AUTOGRAF ŞI EU • DE ŞTEFAN BACIU Prepez i ţi un ea cu care trebuie să încep aceste pagini, naş vrea s’o pun pe hârtie <şi totuşi o fac. Era acum zece ani la Braşov. Ce melancolice cuvinte sunt acestea, în viaţă unui otm tânăr, ce ciudată nuanţă imprimă ele unui om care n’a trecut încă bine pragul Celor douăzeci şi unu. Era acum zece ani la Braşov ; ţii minte, Ştefan Baciu ? Păşeam pragul liceului, băteam mingea şi cutreeram dealurile, iar poesiile pe care le scriam atunci, erau foarte pesimiste şi foarte „herme-tice”. Acum zece ani, cu prietenii ide-atunci, care nu aveau nume ilustre, ci se numeau Neculai Tâirtoabă, Uţă Balea, Dumitru Yoina, lam auzit eu că domnul Nichifor Crainic ar fi la Braşov. Ciolecţionam autografe pe vremea aceea şi ştiam pe de rost poesia, care îmi sună şi azi în urechi, ca un vânt îndepărtat : In mărul ce se parguie pe-o creangă, Noi ţi-am gustat pământul roditor, ■ In svonul dus pe câmpuri de-o talangă, Ţi-am respirat nelămuritul dor. . Eram mândru : isprăvisem cele patru clase primare, luasem şi-un premiu, eram liceean ; puteam deci să mă duc să-l vizitez pe domnul Nichifor Crainic. Şi imam dus. Aflasem unde locueşte, am luat la subţioară albumul de autografe, am mai luat şi-un amic şi am pornit iîm sus, pe strada Nisipului. Acolo, într’un fund de grădină, era pensiunea „Splendid”. Am suit scările, prietenul patrula în stradă. I-am spus unei servitoare pe cine caut, am bătut la o uşe, şi peste o clipă iată-mă 'în odaia domnului Nichifor Crainic. Ţin minte şi-acum: am intrat într’un nor gros de fum, în .mijlocul căruia uin domn mă privea amuzat. Când a aflat ce vreau, domnul Nichifor Crainic m’a întrebat câţi ani am („unsprezece”) şi mi-a 257 * © BCU Cluj spus să-i dau albumul. Iu timp ce dânsul scria, eu m’arn uitat pe masă şi ţiu minte că am văzut un maldăr mare de cărţi nemţeşti, ea la tata pe biurou, şi-am mai văzut foi sorise mărunt, manuscrisele domnului Niehifor Crainic, acele hârtii caligrafiate lin şi migălos, cu răbdarea unui călugăr, pe care aveam să de regăsesc peste ani, în redacţia lui „Sfarmă-Piatră ". Mi-am luat apoi în primire caetul şi am ieşit în curtea vilei, iar când am întors capul, în fereastra pe care suia un braţ verde de iederă, am mai zărit odată fruntea aceea impresionantă a lui Niehifor Crainic. In stradă, am frunzărit paginile cu înfrigurare şi am /cetit: „Lui Ştefănică Baciu, care pe cât e de mic, pe atât de mare bucurie mi-a făcut, precipitându-se în cameră pe neaşteptate, ca o frunză verde din Ardeal, să-mi ceară acest autograf. Cu dragoste, iNichiior Crainic”, Rândurile acestea le ştiu pe dinafară, le-am scris din memorie şi cred că n’am greşit nici măcar o virgulă ; dar cum oare aş putea să uit materializarea acelui eveniment, care în copilăria mea a crescut şi a rodit în mine, ca puţine altele ? Lra în vara lui 1930, purtam şosete şi pantaloni scurţi, eram un pasionat jucătoi de foot-ball, iar pe masă, între bile şi sfori, aveam şi câteva volume de poesii, pe care timpul mi le-a pierdut, paire-ise, iremediabil. . Iată evenimente oare nu se uită. Aşa l-am cunoscut eu pe domnul Niehifor Crainic. Şi-apoi au trecut ani. Vreo patru sau cinci. Intre timp scriam mereu, ba avusesem chiar bucuria de a-mi vedea tipărită întâia poesie. Intrasem într’o frenetică adolescenţă, ceteam cărţi şi reviste, (niciodată nu-mi scăpa „Gândirea”) şi iată că într’o bună zi am ales patru-cinci din ultimele mele versuri, tot ce mi se părea că am mai bun; am scris domnului Niebifor Crainic o epistolă în oarie-i reaminteam prima noastră întâlnire şi am pus la cutie un plic voluminos, nu fără bătăi de inimă. La vreo săptămână după asta, întorcându-mă dela liceu, am aflat pe masă un plic, a cărui slovă am recunoscut-© dintr’odată. Era horbota aceea fină, pe care o văzuse, cu aini în urmă, copilul uimit şi cu bucle, într’o după masă de vară. Ni-ohifor Crainic îmi cetise poesiile, îi plăceau, însă insita să reviu asupra formei şi a ritmului, fiindcă „poesia e muzică, şi muzica e ritm” ; iar dacă voiu reveni, „Gândirea va avea bucuria unui nou şi foarte tânăr colaborator”, încheie scrisoarea. Va trebui s’o spun şi aici : scrisoarea aceea cu naţiuni de „ars poetica”, a fost pentru mine o preţioasă pârghie. Sbuciumul, înfrângerile şi inegalităţile unui tânăr de cincisprezece ani, primeau pe neaşteptate calmul şi limpezimea unui îndemn spre linear, spre clasicizare. Cu tot tonul cordial şi sincer al scrisorii, n’am mai trimis nimic. Dar am muncit „pe rupte” ; „poesia e muzica şi muzica e ritm”, îmi spuneam de multe ori seara, în faţa unei hârtii albe. Şi-am prins a scrie ca un salahor, ca un lucrător, pentrucă începusem a înţelege că munca şi truda sunt marile virtuţi, care se mai cer, pe lângă „inspiraţie”. Niehifor Crainic învinsese în mine atâtea asperităţi şi iată că într’o bună zi am auzit muzica sferelor : versul meu avea muzică, şi muzica era ritm. Intre timp îmi apăruseră primele două cărţi, mă risipeam prin reviste cu căldura anilor acelora, dar n’am uitat de „Gândirea”. La doi ani după prima scrisoare, am trimis o a doua. De as tădată, răspunsul n’a mai venit în plic, dar la vreo două săptămâni, a apărut „Gândirea”, oare-mi tipărea două poesii. Eram mândru — şi pe bună dreptate : publicasem în cea mai de elită revistă literară a ţarii şi Niehifor Crainic era cel oare îmi tipărise poesiile. In anii următori, pe oare 2ş8 © BCU . . , , iir. , . . A „ i, i:,'Uri cu versuri, şi toate ,-am mm petrecut ca elev la Braşm, am trimis inca multe pl>‘B rineva 0Me erau tipărite ; era acolo cmena care a afn nu numai preţioasele şi rarele sale îndemnuri, ci şi o afecţiune PC‘ oamenii n’au putut-o sdruncina vreodată. Iată dece scriu &c care nici timpul, nici ^5 te pagini cu o emoţie . . * ~ t i, . . , „ j A lifoat să evoc aici legă- pe care nici nu încerc sa mi-o înfrânez şi îata dece am m<> ... , ~ 1 ., , „A .. „ . t , -rr m' anu şi poateca aceste turile mele cu „Dandirea şi cu marele ei animator. Vor ircf ,0 a|q- lC:0ţoare • amintiri de-aicum zece ani, vor lua în sufletul nostru o alta n ’ î „„ aceia a unei cumpănite şi grave maturităţi. Deocamdată, 11)1 cajima }or itx-isteţe lume în forma aceasta îşi inu încercăm nici măcar să seu zău1 ’ le străbate pe-alocuri. E poate numai o cochetărie. care * * * a AT. i.ţ r ■ ■ « T r. . . . J . r;e trei ani îl urmărim Acum, JNichilor Uraimc a împlinit cincizeci de ani. - r > ^ ,,^„1 • ’ * . A . nana. L am urmat, şi deaproape depe aceeaşi punte de corabie, in munca sa cotr ufletul de om ihotărît acuma îi stăm atât de aproape, încât uneori îi simţim ffllţuj^e OP[. d cunoaştem şi neobosit. Ii cunoaştem gândul şi sfatul său ne-a ajutat de J'1 anj da^ nu cu elanul şi-i admirăm puterea de muncă, azi ca şi-acum ze°^(re z\ cu sbuciumul şi sbaterile ei, am văzut oameni ridicaţi de dânsul, părăsind1^ aa geg^ ao3j0 naivi ai copilului de-atunci. Am văzut apoi viaţa de fiet'!l_q ^ clipele cele mai id'1 grele şi Nichifor Crainic rămânea mereu acelaş, neprecupei!rea» ge ,pGa^e mândri unde vedea licărind talentul şi frumosul. Iată deoe „Gând ^ ^ că a tipărit aţâţi poeţi noui, că a impus atâtea nume necuno** |eraj- Nichifor Alţii vor fi aceia cari vor arăta acum munca multJ * j . - „„„ Crainic, poetul, doctrinarul, profesorul, gazetarul omul, şi ' proflBor nu mlmai ou iace aşa cum se cuvine. Noi insa ne apropiem de Domnul • • - m • - preţuirea aceasta festiva, c-i şi cu dragostea care acum ze<> A * , m noi. . . al neclintitei afecţiuni, Floarea alba a copilăriei, altoita pe trunchiul masiv * pr0lfesorului Ni- iată omagiull pe oare iii aduce inima odlui mai tânăr „gând1 ^ rod c-bifoT Crainic, azi, când a împlinit cincizeci de ani mari şi - 259 © BCU PROFILUL MUZICAL AL „RUGĂCIUNII44 LUI EMINESCU DE SEXTIL PUŞCARIU O soluţie străvezie îintr’un pahar. Crezi că e apă. Pui mâna şi mişcarea produsă tulbură echilibru1! nenumăratelor molecule. Ceea ce credeai că e apă, devine cristal. Aşa se cristalizează adesea in urma unui neînsemnat impuls extern, în sufletul unui poet, în câteva versuri, oeeaoe simţea nelămurit. In jurul acestui sâmbure creşte de obieeiu poezia lirică. Rugămu-ne ’ndurărilot, f Luceafărului mărilor; i Din valul ce ne bântue Iinalţă-ne, ne mântue. Privirea-ţi adorată Asupră~ne coboară . O, Maică preacurată Şi pururea fecioară Mărie! Am subliniat cele doua versuri care formează sâmburele „Rugăciunii** lui . Eminescu : strigătul îndreptat, în momentull suprem, de un naufragiat al vieţii, către Puterea «divină. Mai rar versuri de o mai concentrată expresivitate 1). Tot ce premerge şi ce urmează e într'o legătură intimă şi într’o armonie desăvârşită cu ele. Rima bogată nu uneşte pentru ureche numai pe „bântue" cu „mântue", ei implorarea mântuirii e o urmare firească a acelei „bântuiri4', care exprimă toată intensitatea unor crize sufleteşti devenite insuportabile prin necontenita lor revenire. „Valul" ce creşte năprasnic şi ameninţător din unduirea apei reapare în ritm : 1) Eminescu le-a purtat cu sine multă vreme, precum dovedesc variantele publicate de d. I. M. Raşcu în broşura Eminescu şi catolicismul. (Bucureşti, 1935, p. 8—10), la care ne vom mai referi în cele următoare. 260 © BCU Cluj silaba accentuată se înalţă după o urmare de trei isilabe neaccentuate. Acest ritm, Ja rândul Hui, aduce cu sine multele proparaxitone : formele verbale fără sufix „bântue”, „mântue” (nu „bâniueşte”, „mântueşte”), iconstrucţiile cu pronumele enclitic : „rugămu-ne“, „înalţă-ne“, „asupra-ne” (nu „ne rugăm”, „ne înalţă”, „asupra noastră”) şi dativele „mărilor” şi „îndurărilor”. Ferici iă e mai ales întrebuinţarea acestui îndurărilor 2), căci acest abstract cuprinde în sine amândouă sensuri ale lui îndura, şi pe ©el aii verbului reflexiv ti se îndura şi pe cel al verbului transiiiv a îndura ceva. Maica Doimnului e „îndurătoare”, adică milostivă, tocmai fiindcă nimeni „na îndurat”, adică n’a suferit, atât de mult, ©a ea. Noi, Românii, n’aim fost un popor maritim. Limba noastră nu păstrează -- în afară de termenul general de mare — nici un cuvânt latin în legătură cu vieaţa pe mare, nici pe portus, nici pe insula, nici pe navis, conservate în celelalte limbi romanice. Niici mitologia noastră populară nu cunoaşte un sfânt protector all mari" narilor. De aceea era firesc ca poetul — adânc cunoscător al tuturor religiilor — să îndrepte rugăciunea spre Fecioara Mania, care, pentru popoarele catolice din preajma mărilor europene, este „stella maris” sau „steila matutina”, deci „luceafărul mărilor”. In alte poezii poetul introduce elemente diin cultul păgân sau din credinţele extremului orient. Imaginea naufragiatului din cele două versuri care al-cătuesc sâmburele acestei poezii explică şi reminiscenţele catolice scoase în relief de d. Raşcu îin lucrarea citată. In schimb „Rugăciunea” aceasta răspândeşte şi mireasma de tămâie a bisericilor noastre ortodoxe, păstrează acea legătură strânsă cu solul natal, în care e înfipt cu toate rădăcinile sale cel mai naţional dintre poeţii noştri, Eminescu. In loc de „ne (rugăm”, „totdeauna” şi „mamă”, precum tam zice astăzi, în limba de toate zilele, dăm, chiar deta început, de inversiunea rugămu-ne, aşa cum se găseşte regulat în vechile noastre cărţi bisericeşti, de pururea, păstrat tot în cărţile tipărite cu slove chirilice, şi de acel „maică”, venit la noi din limba liturgică slavonă, care are, în legătură cu Născătoarea de Dumnezeu, un colorit solemn. Farmecul acestei poezii stă mai ales în muzicalitatea ei. Mai mult chiar decât prin imaginile poetice, prin rimă, ritm, alegerea şi potrivirea cuvintelor, poetul izbuteşte prin anumite sonorităţi armonice ;să ne pregătească pentru ca clocotul sentimentelor sale să răsune şi în sufletul nostru. Această muzicalitate o simţim toţi Românii, fără să putem preciza însă în ce consistă. Plecând dela câteva constatări de ordin fonetic şi limitând cercetarea la vocalele din silabele accentuate, cred că am ajuns să pot prezenta şi în mod grafic, deci obiectiv, profilul muzical al „Rugăciunii” lui Eminescu. Limitarea aceasta la vocalele accentuate inu scade întru nimic valoarea graficei noastre. A. Gemelli, care în timpul din urmă ia făcut nişte experienţe deosebit de interesante asupra sunetelor cu io nouă metodă e'lectro acustică, a arătat că urechea noastră nu e numai o pâlnie care strânge undele sonore, ci şi un filtru, care le selecţionează. Astfel n ar fi cu putinţă ca omul să extragă „fonemul” a sau s (sau oricare altul) din sutele şi miile de cuvinte în oare aceste sunete se găsesc rostite de fiecare dată altfel din cauza sunetelor învecinate. . Tot (astfel urechea noastră „filtrează” sonorităţile muzicale ale cuvintelor. 2) In variante : Izvoru ’indurărilor şi O, maică ’ndurărilor. 261 © BCU Cluj fiind impresionată uneori de un element fonic, alteori, de altul. Astfel în versul prim din Stelele ’n cer De-asupra mărilor Ard depărtărilor repetarea vocalei e — şi numai ia ei — în silabele accentuate ca şi în cele lipsite de accent — este, precum a relevat D. Garaoostea, înseninătoare : parcă vedem ţintuite deasupra noastră, pe tăria cerului, nenumăratele ţinte luminoase şi strălucitoare. Dimpotrivă, citind versul : Şi dacă ramuri bai în geam... avem impresia lovirii ritmice a crăcilor în sticla ferestrei, fiindcă urechea noastră face abstracţie cu totul de vocalele neacoentuate i, ă, u şi î şi reţine numai pe a, care se repetă de patru ori în toate silabele accentuate. Cei ce vor să desluşească îin oe consistă muzicalitatea versurilor greşesc de obioeiu voind să găsească un singur principiu, valabil pentru toate cazurile, când poetul întrebuinţează, instinctiv, sute de mijloace variate spre a-şi colora poeziile din punct de vedere muzical. Cele trei vocale principale sânt i—a—u. Intre vocala cea mai deschisă, a, şi cele dona vocale închise, i şi u, se găseşte o serie întreagă de vocale intermediare, dintre care ne~am deprins să mai deosebim mai ales două — pentru care avem şi litere deosebite — pe e, între a şi i, şi pe o, între a şi u. Scara vocalică e deci i e a o u. Aceste cinci vocale sânt distanţate unele de (altele în ceeace priveşte înălţimea lor, prin câte o octavă. Numărul vibraţiilor \lbr este : i e a o u 450 900 1800 3600 7200 In unele limbi se mai găsesc şi alte vocale. Astfel francezii şi germanii au pe o şi u, noi pe ă şi î. Dacă asupra articulării vocalelor ă şi î suntem azi destul de bine informaţi, nu ştim prea multe despre înălţimea lor 1) şi deci mu ştim sigur unde trebue aşezate în scara vocalică. Judecând după efectul pe oare-i produc asupra urechii noastre, locul lor e între vocalele profunde o şi u, ă fiind mai aproape de o, iar î mai aproape de u 1 2). Făcând abstracţie de micile deosebiri oe există între ă şi î, şi aşezândmle pe amândouă împreună, între o şi u, căpătăm în româneşte un portativ cu şase linii, din care cea mai de jos e linia u şi cea mai de sus linia i. Dacă pe acest portativ imaginar însemnăm cu câte o liniuţă orizontală cele 17 vocale din silabele accentuate (—gă, —ră—, cea—. —mă—, va—, bân—, —nai—, mân—, —vi—, —ra—, —sa—, —boa—, mai—, —ra—, —pu—, —cioa—, —ri—), 1) Măsurătorile lui Iosif Popovici n’au putut fi confirmate de experienţele făcute în laboratorul de fonetică experimentală din Cluj. 2) Deşi părerea lui Al. Ppilippide, că ă şi î ar fi identice cu o şi-u rostite fără ţugu-iarea buzelor, e desigur greşită, totuşi apropierea lui ă şi î de o şi u este justificată din punct de vedere al impresiei acustice. Şi G. Weigand înseamnă pe ă şi î cu o şi u cu câte un cerculeţ dedesubt. 262 © BCU ţi unim capetele lor prin linii verticale, dobândim următorul profil muzical a!l poeziei Rugăciune : Ce desluşim în această imagine grafică ? ' Descoperim înainte de toate în ea „valurile4* pe care le schiţează şi ritmul poeziei. Faptul că între vocalele accentuate nu se găsesc niciodată e şi o (căci în dif tongii oa şi ai, o îşi i sunt clementele islabe, oare întovărăşesc numai pe a accentuat) e caracteristic : sbuciurmul sufletesc e prea mare pentru ca expresia lui să se oprească pe liniile vocalelor de transiţie. In versurile care formează sâmburele poeziei e vorba de „valuri44, nu de „unde44; profilul muzical nu schiţează deci o unduire uşoară, ci o tălăzuire, o învălurare puternică. Partea dintâi — cuprinzând primele patru versuri — se mişcă întreagă, în ridicări şi coborîri egale, subt buia mijlocie, a vocalei a. E un „de profundis cJa-mavi44, care (aminteşte — după nimerita caracterizare a Iui D. Popoviei — sunete de orgă. Culmile valurilor — şi silabele în care răsună vocala a — se găsesc totdeauna în cuvintele care, ca înţeles, deşteaptă în noi imaginea înălţimii sau a ridicării : „(luceafăr44, „val44, „înalţă44. In partea a doua a poeziei, având să urmeze cuvântul „coboară44, el e pregătit printr’o linie care, ea însăşi, coboară dela cea mal mare înălţime, cn un scurt popas pe linia mijlocie, la cea mai mare adâncime : Privirea-ţi adorată, Asupra-ne... In această parte a dona sbuciumul sufletesc apare mult intensificat, până se topeşte în acel strigăt cu care culminează poezia : Mărie ! Această invocare pe nume a Maicii Domnului, tocmai la sfârşit, fără să isufere alte cuvinte care ar umplea versul cu numărul de silabe al versurilor precedente, este de un efect deosebit. Dar numele Marin (care era dat şi nu putea fi deci înlocuit prin nici un alt sinonim) cuprindea vtalcala cea mai înălţă, i. Simţul de compozite ăl poetului, nu putea lăsa această bruscă ridicare suspendată oarecum la sfârşitul poeziei. De aceea el i_a creat un contrapunct. Strofa a dona a poeziei —cuprinzând ultimele patru versuri — începe cu o silabă cu i accentuat. Această înălţare excesivă pe portativ, cere, la rândul ei, o coborâre dincolo de Urnitele păstrate în stofa dintâi a Rugăciunii. De aceea lui i din „privire" şi „Mărie", îi răspund cei doi u din „asupră-ne" şi din „pururi". Valul prefăcut în munte, înainte de a se ridica a doua oară din adâncimi, stărue timp ide trei silabe pe linia „a44 în „coboară", „maică", „preacurată Nu trebue să ne închipuim că Eminesou a pus intenţionat în poezia sa toate elementele pe care le-a scos la iveală interpretarea dată în cele precedente. Bl: le-a găsit fiind condus de o instinctivă sete de muzicalitate. Dar multele variante păstrate — dintre care iniei una nu (are un profil muzical atât de armonios —- dovedesc că perfecţiunea atinsă şi din punct de vedere a(l muzicalităţii nu se datoreşte numai unei inspiraţiumi momentane, ci nobilei străduinţe de a se ridica, prin căutare neodihnită, la înălţimea geniului înnăscut. 263 © BCU OPERA TEOLOGICĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC v DE D. STĂNILOAE Gândirea şi apostolatul lui Niehifor Crainic sunt ca o lumină şi ca o adiere revărsate neîmpărţit pe toate planurile principale ale vieţii spirituale româneşti, aducând fiecăreia din ele o îndrumare, o limpezire şi o creştere proprie şi de însemnătate epocală. In cugetarea naţionalistă, în poezie, în teologie, contribuţia lui Niehifor Crainic e pe rând specific naţionalistă, specific poetică şi specific teologică şi încă atât de remarcabilă încât se poate spune nu numai că naţionalismul, poezia şi teologia românească sunt altfel dela Niehifor Crainic, ci că acestea şi-au aflat prin activitatea lui o adevărată împlinire de sens. Dar lumina aceasta oare e în fiecare sector de coloarea cea mai firească a lui, are în acelaş timp o substanţă unitară şi o sursă unică. Sursa este certitudinea religioasă şi concepţia teologică ortodoxă a acestui fervent credincios şi profund gânditor. Impozantul şi cuceritorul său sistem de cugetare, extins atât de unitar pe toate planurile capitale ale spiritualităţii româneşti şi împlinind atât de perfect cerinţele caracteristice ale fiecăruia, e o ilustraţie convingătoare a adevărului că religia — ca legătură a sufletului cu izvorul vieţii — este, ca nimic altceva, rădăcina din care creşte ansamblul variat al tuturor formelor şi manifestărilor superioare ale vieţii omeneşti. Convingerea aceasta o mărturiseşte Niehifor Crainic şi prin declaraţii categorice : ,,Cultura ca totalitate a creaţiilor geniului omenesc nu are un sens in sine, ci se integrează ca parte în concepţia religioasă. Ea iradiază din credinţă ca văpaia din focul aprins". (Modul teandric, „Gândirea", Ianuarie 1940). Din acest motiv este deosebit de greu să urmăreşti activitatea spirituală a lui Niehifor Crainic pe unul din planurile în cari s’a răsfrânt, fără să faci incursiuni şi în celelalte. Greutatea nu e totuşi atât de mare pentru cel care întreprinde expunerea operei sale teologice. Cu riscul de a da un studiu puţin trunchiat, poţi totuşi să descrii amănunţit o sursă fără a trebui să aminteşti de elementele din cari ar proveni şi fără de cari nu ar putea fi înţeleasă. Poţi să vorbeşti de ea uitând că e sursă pentru alte realităţi, sau schiţând sumar numai, direcţia tenziunilor ei de prelungire ramificată. De sigur că subliniind originile teologice ale întregei activităţi intelectuale a lui Nichifor Crainic, reliefăm nu numai caracterul dominant al acesteia, ei şi una din caracteristicile cari dau apariţiei sale în câmpul teologiei ortodoxe române o însemnătate epocală. Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o într’o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale. Pătruns de justele tendinţe şi posibilităţi ale teologiei, — afirmate în chip atât de strălucit în tot timpul dela apariţia creştinismului şi până la Renaştere —, de-a îmbrăţişa şi de-a lumina toate strădaniile şi toate aspectele vieţii omeneşti, Nichifor Crainic a coborît în arenă, în vacarmul discuţiilor şi-al ciocnirilor de idei, în haosul care uu-şi putea găsi o axă de limpezire, arătând faţă de orice problemă punctul de vedere creştin, înfăţişând doctrina ortodoxă drept ceeace este în vir-tualităţile ei, perspectivă superioară de înţelegere şi forţă superioară de orânduire a tuturor stihiilor răscolite de spiritul tulbure al contimporaneităţii. A indicat astfel teologilor o misiune spirituală totalitară, oare să îmbrăţişeze universalitatea preocupărilor omeneşti, i-a făcut să-şi aducă aminte de lumea de azi şi de întrebările cari o ehiuuesc şi să lase discuţiile cabalistice pe marginea unor chestiuni fără aderenţă eu aceste întrebări. Prin activitatea aceasta Nichifor Crainic a îndeplinit în acelaş timp cea mai importantă operă de răspândire a doctrinei ortodoxe în lumea noastră intelectuală. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinţei bisericeşti în mijlocul intelectualilor români. Dar scoţând teologia în arena largă a vieţii intelectuale, n’a diluat-o câtuşi de puţin. Dimpotrivă, teologia ilui Nichifor Crainic e de-o densitate, de-o intensitate şi de-o bogăţie în preocupări ne mai ajunse până la el. S’a dovedit astfel că nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci prezentarea ei în clişee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor, în noutatea cuceritoare a unor prezentări cari trădează o nouă descoperire a evidenţelor adevărului etern, fulgerată pe rând în focul tenziunilor necurmate ale spiritului său. Tocmai acest caracter viu, trăit, îl are teologia lui Nichifor Crainic. E semnificativ în această privinţă că dânsul a introdus pentru prima dată la noi preocupările de teologie mistică, sistematizând chiar o disciplină cu acest nume Ia Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cursul de mistică ortodoxă, ţinut studenţilor, e prima adunare şi sistematizare a imensului material de doctrine şi de fapte ascetice şi mistice din cuprinsul spiritualităţii ortodoxe. Un sector întins de preocupări, cele mai centrale, cele mai importante pentru înviorarea vieţii creştine, a fost redat astfel din nou teologiei româneşti, atât de schematică până la dânsul. Nichifor Crainic a lărgit cercul preocupărilor teologice, a deschis zări nouă, dair ânoirille sale nu sunt altceva decât o surpare a zăgazurilor cari ţineau teologia noastră închisă dinspre fluviul bogat şi viu al (tradiţiei. Nichifor Crainic îinoieşte prin reactualizarea tradiţiei într’o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene. Prin Nichifor Crainic s’a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox. jk ' . * * Trecând la încercarea de-a prezenta după conţinut gândirea teologică a lud Nichifor Crainic, nu ştim cu care din cele două aspecte ale ei să începem: cu cel 165 © BCU ea re urmăreşte urcarea sufletului pe treptele ortodoxiei până la înălţimea uniunii mistice cu Dumnezeu, sau cu cel care zugrăveşte majestoasa viziune pancosmică a ei. Sunt cele două vârfuri «supreme «spre cari se mişcă toată viaţa şi toată gândirea Creştină, singurele cari permit o viziune totalitară, dar până la cari numai Nichifor Crainic a dilatat la noi preocuparea teologică. întrucât viziunea panoasmică a ortodoxiei e «cea care corespunde laturii obiective a doctrinei creştine şi aceasta este baza trăirii ei subiective, vom începe eu ea, deşi pe «de «altă parte nu poţi vedea ordinea obiectivă a revelaţiei dumnezeeşti dacă nu eşti iluminat în prealabil de experienţa subiectivă a harului. In centrul doctrinei creştine a lui Nichifor Crainic stă Iisus Hristos. Creştinismul însuşi, nefiind un sistem de filosofie, ..este înainte de toate persoana istorică a Mântuitorului1'. Acest lucru îl accentuiază Nichifor Crainic în diferite rânduri (Ortodoxie, Modul teandric). Sensul vieţii pe care îl caută cugetătorul, se descopere în lisus Hristos", „Mântuitorul e Alfa şi Omega tuturor lucrurilor create". (Modul teandric). Prin El s’aiu creat toate, în El se menţin, prin El se mântuesc. In El e lumina şi viaţa noastră. „El e modelul universal al viepi în Dumnezeu". Dar în El şi prin El e Şi puterea prin care ne putem înălţa în lumină, în perfecţiune, spre Dumnezeu. A te mântui înseamnă a «sta în legătură «cu El. Puterea «ce o primim stând în legătură cu Hristos este harul dumnezeesc. Ortodoxia ne învaţă că prin Hristos ni s’a dat harul dumnezeesc, adică energia spirituală cu care punându-ne în permanent acord putem să ne transformăm viaţa, ridicând-o pe culmile desăvârşirii". (Ortodoxie). Asupra harului Nichifor Crainic insistă mult. Harul este necreat, izvorând din fiinţa dumnezeească. In «această privinţă Nichifor Crainic ajută prin propovă-duire curagioaisă la reactualizarea unui important punct de doctrină ortodoxă formulat de Sf. Griigorie Pallama, «asupra căruia tedlogiia românească din «epoca modernă trecea eu tăcerea, timorată de opoziţia susţinută «a catolicismului după oare harul e numai o putere creată de Dumnezeu în suflete. Nichifor Crainic şi-a dat seama că fără învăţătura despre Caracterul necreat al harului, «concepţia ortodoxă despre îndumnezeirea omului, importanta idee teandrică şi toată spiritualitatea specifică a ortodoxiei se volatilizează. Ba sar putea spune că chiar şi duhni creştinismului, căci dacă harul e creat, nu mai e pasibil să ne împreunăm cu Dumnezeu prin Iisus Hristos — dogma fundamentală a creştinismului — ci prăpastia între Dumnezeu şi om rămâne şi «mai departe în fiinţă. Despre îndumnezeire vom vorbi în legătură «cu descrierea sistemului de mistică. Aci să spunem un cuvânt despre ideea teandrică, pusă la noi în circulaţie de Nichifor Crainic. Teandria este uniunea intimă între Dumnezeu şi om. Modelul desăvârşitei «leandrii îl «avem în Iisus Hristos în care natura dumnezeească «şi omenească sunt unite î«ntr’o singură persoană. Teologia actuală rusă operează şi ea mult ou acest concept, dar ca în multe alte puncte de doctrină ortodoxă, plasează şi aci tendinţele de exagerare până la fantastic ale spiritului «slav, vorbind ide pildă despre o «umanitate diin veci a Logosului, despre «caracterul teandric etern al lui Dumnezeu. Pentru Nichifor Crainic «conceptul acesta însemnează mai întâi modul de cooperare între Dumnezeu şi omul renăscut. Toate actele superioare ale credinciosului se efee-tuiază printr’o conlucrare cu «harul dumnezeesc sălăşluit în sufletul Ini. Dar Nichifor Crainic dilată semnificaţia acestui principiu peste limitele creştinătăţii. Dumnezeu se foloseşte nu numai de colaborarea omului renăscut, ci şi de a celorlalţi. Dacă prin căderea în păcat n’a dispărut «din oim total chipul dumnezeesc «şi dacă paralel cu revelaţia supranaturală a existat «şi există şi o revelaţie naturală, cetirea semnelor acestei revelaţii şi împlinirea unora din îndemnurile ei încă au înfăptuit-o oamenii printr’un fel de colaborare cu Dumnezeu. Această colaborare din sfera ordinai naturale atinge treapta culminantă prin genii. Nichifor Crainic poate reduce astfel toate ereaţiunile superioare ale omenirii la ajutorul lui Dumnezeu. „Crezând în Logos ca în raţiunea divină a lumii, doctrina ortodoxă, admite, precum vom vedea, valabilitatea universală a principiului teandric. In lumina ei, geniile apar ca nişte profeţi naturali ai lui Dumnezeu în lume“ (Modul tendric). Nichifor Crainic manifestă astfel o mare credinţă în revelaţiunea naturală a lui Dumnezeu, între legătura acesteia cu revelaţia supranaturală, plasându-se la o distantă enormă de duhul protestant extrem de sceptic fată de posibilităţile naturii create. „Dacă există o revelaţie naturală admisă de doctrina ortodoxă, nimic nu ne opreşte s’o vedem realizandu-se în lume în colaborare cu geniul, precum revelaţia supranaturală dată prin Iisus Hristos, se realizează mai departe în colaborare cu sfântul1'. (Modul tendric). Sigur însă că felul de colaborare este superior îin ordinea vieţii supranaturale. Şi eficientă mântuitoare numai aici are. Trăind în ordinea supranaturală a mântuirii ochii intelectuali ai creştinului nu se pot retine de-a nu îmbrăţişa într’o privire unitară şi ordinea naturală a Înmii. Iar aceasta, la rândul ei, nu poate fi înţeleasă deplin decât în lumina revelaţiei supranaturale în Iisus Hristos. „Ce e lumea în sine, de unde vine şi încotro merge nu vom şti niciodată dacă nu vom primi descoperirea dăruită în Iisus Hristos“ (Modul tendric). Mântuirea o dobândim exclusiv prin persoana lui Iisus Hristos, prin harul izvorîtor din persoana Lui, numai pentrucă Ell e Dumnezeu. El este singurul Mântuitor, numai fiindcă este creatorul lumii şi susţinătorul ei. Căci mântuirea nu e decât o refacere a lumii, o „a doua creaţie“ a ei după stricăciunea şi disarmonia în care a arunca t-o păcatul. Doctrina despre ereafiunea lumii prin Dumnezeu face parte astfel în chip esenţial din creştinism. O premisă tot atât de necesară a creştinismului este doctrina despre un păcat universal îşi despre o stricăciune generală rezultata din el, în care a căzut creaţiunea, dar din care nu se mai poate ridica prin puterile proprii, făcând necesară milostiva întrupare şi jertfă a Cuvântului dumnezeese prin care s’a şi creat lumea. Doctrina despre păcat propriu zis este atinsă mai fugitiv în sistemul de cugetare al lui Nichifor Crainic. Dar posibilitatea ş;i dureroasa lui realitate este presupusă de suflul integral apologetic al activităţii sale. Concepţiile adversare cu cari luptă în ordinea socială, filosofică, estetică, sunt tot atâtea devieri morale dela ordinea şi dela voia divină şi numai pentrucă le sesisează cu o sensibilitate deosebit de fină ca atare, lupta sa se însufleţeşte de atâta nobilă ardoare. Doctrina despre Biserică rezultă ca o consecinţă firească şi necesară din calitatea de Mântuitor şi de Creator a lui Iisus Hristos. Aici întâlnim una din caracteristicile originale ale sistemului său teologic. Biserica e o rezultantă nu numai a calităţii de Mântuitor a Iui Iisus Hristos, -oi deodată a calităţii de Mântuitor şi de Creator, şart cu un alt cuvânt a calităţii de Recreator. Deabia meditând asupra insistenţii -cu care susţine Nichifor Crainic acest lucru, mi-om lămurit dece în lumea protestantă — şi prin influenţe teologice şi 1a noi — Biserica nu rezultă ea o consecinţă necesară din Iisus Hristos : pentrucă protestantismul, dezinteresându-se total de ordinea creaţiunii, consideră pe Iisus Hristos numai ea Mântuitor, ca pe unul ce n’are interes faţă de întreaga creaţiune, ou ordinea, solidaritatea şj varietatea ei esenţială. (Uneori Iisus, deşi acceptat ca Mântuitor, nu e socotit şi Dumnezeu, sau Creator al lumii). Dacă-i aşa, indivizii pot forma cu Tisus tot atâtea comunităţi izolate, cari să nu imite şi să nu transfigureze solidaritatea naturală a făpturilor din ordinea creaţiunii. 267 lata dece Nchifor Crainic expune doctrina sa despre Biserică nu în imediată legătură cu doctrina despre Iisus Hristas ca Mântuitor, oi după ce tratează despre creaţi unea lumii, adică după ce arată şi calitatea de Creator a Mântuitorului (Ortodoxie). Creaţiunea lumii, păcatul prin care armonia ei primordială a fost tulburată şi Biserica, privită ca un cosmos restabilit, e ordinea în oare se înlănţueşte expunerea lui Nichifor Crainic. Concepfia aceasta se străvede şi în .faptul că de câte ori vorbeşte despre Biserică o face în legătură cu o viziune larg 'cosmologică. Biserica este pe die o parte „organismul prin care se revarsă în viaţă energiile harului dumnezeesc“, dar pe de alta ea este aşezământul „care se confundă cu marele tot al făpturii”, sau e „cosmosul organizat în Biserică Armonia primordială a lumii cu Dumnezeu este paradisul dela început, pe care l-am pierdut în urma păcatului. Biserica este poarta redeschisă spre paradisul restabilit, este anticipaţia acestui paradis. Recucerirea paradisului este de altfel nu numai preocuparea fundamentală a creştinismului, ci tenziunea spre el e impulsul întregei culturi, a întragei strădanii superioare a omenirii. lin această idee despre cultură, atât de stăruitor susţinută şi căreia i-a dedicat o întreagă carte „Nostalgia paradisului'4, ise manifestă din nou un fel de concepţie pan-bisericească a universului. In doctrina atât de subliniat cosmică despre Biserică, Nichifor Crainic reactualizează pe marele teolog şi mistic al creştinismului răsăritean, pe Dionisie Areopagitul, atât de caracteristic pentru spiritul cosmic al ortodoxiei, dar atât de uitat de teologia românească din ultima sută de ani. Alăturea de Filocalie — colecţia scrierilor de caracter mişti c~asoetic ale răsăritului — Dionisie Areopagitul este al doilea izvor de frunte al teologiei lui Nichifor Crainic, ambele puse din nou în circulaţie de dânsul. Dionisie Areopagitul pune în legătură de copie şi model, dar şi îintr’o comuniune mistică, ordinea ierarhică a lumii cereşti — lumea îngerească — şi a lumii pământeşti. Ierarhia este un principiu organizator de temelie al întregei existente, dela tronul dumnezeesc şi până la cel mai simplu mineral pământesc. Toată fiinţa creată participă astfel în diferite grade la bunătatea de existentă dăruitoare a lui Dumnezeu. Darurile dumnezeeşti se coboară prin toate aceste cascade spre diferitele categorii de făpturi. Ierarhia şi armonia lumii văzute, tulburată prin păcat dar restabilită prin harul lui Iisus Hristas, se numeşte Biserică. Dar tocmai deaceea Biserica este în sens larg şi starea primordială şi Biserica este şi ordinea cerească. In capul cosmosului rezidit în Biserică, prelungit prin Biserica cerească, stă Iisus Hristas creatorul şi recreatorul. In viziunea aceasta se -întemeiază şi se justifică existenţa ierarhiei din Biserică, dar şi varietatea naţiunilor din cuprinsul ei. Acestea din urmă în special sunt legitimate de faptul că pe fiecare treaptă îngerească suint mai mulţi îngeri, cari nu se confundă între olaltă. Dar precum ierarhia, fiind lăsată pentru a servi treptelor inferioare, nu legitimează o mândrie pentru cei ce fac parte dintr’un grad superior, ci dimpotrivă impune iubire şi solidaritate între toate treptele, aşa existenţa variată a naţiunilor este o diferenţiere în unitate, o ecumenicitate simfonică, nu o diversitate înduşmănită. Pentru primul adevăr dăm cuvintele: „Ortodoxia îmbrăţişează în mod egal pe oameni, oricare ar fi dotaţia şi capacitatea lor naturală. Pentru ea nu există clase sociale sau categorii preferate în dauna altora. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţimântul dragostei,... Ierarhiile, dela cele pur spirituale până la cele pământeşti, se disting în deosebi prin aceste sarcini pe cari superiorii le au faţă de infe- 268 © BCU Cluj riori. Cu cât treapta e mai înalta, cu atât sarcina e mai mare faţa de subordonaţi". (Ortodoxie). Iar pentru al doilea cităm: „Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intra ca atare în organismul ierarhic al Bisericii... Daca admitem ca universalitatea spirituala a ortodoxiei pretinde uniformizarea în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creiat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii Sale" (Ortodoxie). Cea dintâi idee formează temelia concepţiei sociale demafile şi solidariste a lui Nichifor Crainic, opusă democraţiei egalitariste, liberalismului de liberă concurenţă şi marxismului aţâţător al urilor de clasă. A doua idee formează temelia naţionalismului său ,opus oricărui fel de internaţionalism, dela cel catodic până ia ce! marxist, strein însă de exclusivismul rasist. Şi amândouă la un loc formează temelia concepţiei naţionali ste-isociale creştine, desăvârşită şi integrală ca un cristal, a etno-craţiei. Dar viziunea aceasta a cosmosului, minunată armonie ierarhică, s’a relevat lui Nichifor Crainic şi ca o viziune pauestetică. Natura, în sensul cel mai cuprinzător, este frumoasă şi a fost şi mai frumoasă înainte de cădere. A fost şi sub raportul frumuseţii un Paradis şi va fi la sfârşit iar un Paradis. Creaţiunile imaginaţiilor geniilor artistice sunt tot atâtea tablouri profetice ale viitorului Paradis. Faptul că lumea creată este frumoasă, îl face pe Nichifor Crainic să atribue şi lui Dumnezeu însuşirea frumuseţii. Aceasta este o a doua idee din Dionisie Areopagitul pe care o repune în circulaţie. De observat că şi la acela în legătură cu viziunea ierarhică pancosmică apare în chip firesc ideea frumosului în Dumnezeu. „Lumea e oglinda Creatorului, zice Nichifor Crainic. Ea îi resfrânge chipul şi însuşirile. Chiar numele lumii e frumuseţe, fiindcă lumea se numeşte cosmos, adică ordine sau podoabă" (Sen-zul teologic al frumosului). Tocmai pentrucă Dumnezeu este frumuseţea supremă, are putere de atracţie faţă de lumea creată, spune Nichifor Crainic urmând pe Dionisie Areopagitul. Dumnezeu ca frumos trezeşte în făptură „dragostea” după El. „Legătura irezistibilă dintre frumosul absolut şi lucrurile frumoase din lume e dragostea. „Dragostea de frumuseţe“ le mişcă şi le strânge pe toate... In natura inefabilă a frumosului transcendent lucrează marea putere de atracţie, prin care stă minunata ordine ierarhică şi unitatea în varietatea cosmosului. Din pricina acestei atracţii irezistibile, ce se exercită asupra făpturilor mişcându-le spre cauza lor divină, frumosul se numeşte pe greceşte kailos, adică chemare, frumuseţe. Dionisie îl derivă delă verbul fcaleo = eu chem. Divina dragoste a frumuseţii transcendente e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminei de sus revărsată peste lume, dar şi un apel, o chemare, o atracţie permanentă a lucrurilor cătră obârşia lor comună de dincolo de timp şi spaţiu“ (Ibid). Cugetând asupra frumuseţii de origine divină a cosmosului, Nichifor jQraimic ajunge în situaţie să-şi precizeze poziţia faţă de conceptul de Sofia, atât de frecvent şi de mult discutat în teologia rusească contimporană. Evitând construcţiile fantastice ale unora din aceşti teologi în legătură eu ideea de Sofia, Nichifor Crainic ii dă un înţeles mult mai rezonabil şi deplin compatibil ou doctrina ortodoxă despre Sf. Treime. Sofia ea necreată este „raportul Sfintei Treimi faţă de lume”, sau „gândul etern al lui Dumnezeu” cu privire la lume, gând care cuprinde multiplicitatea unitară şi armonică a ideilor tuturor fiinţelor. Iar în formă creată Sofia este frumuseţea lumii cu toate formele ei, oare nu e decât o transpunere a ideilor dumnezeeşti în vizibili» 269 © BCU tatea creată. Sofia creată sau naturală e vraja, e frumuseţea, e splendoarea care se degajează din înfăţişarea armonioasă şi majestoasă a Universului, care e revărsată asupra lui de Dumnezeu. „Participând la creaţie, Sofia se revarsă în Universul întreg, îi imprimă formele măreţe... Toate lucrurile din lumea creată participă la Sofia ca la raţiunea lor de a fi, ca la puterea care le întocmeşte şi le cârmueşte, ca la lumina ce le înoeşte, le desăvârşeşte şi le înfrumuseţează“. A spune deci că frumuseţea lumii este ide origine dumnezeească, e tot una cu ia spune că e de caracter sofianic. Dar ce rost poate avea în planul mântuirii această stăruinţă a lui Nichifor Crainic asupra însuşirii de frumos a lui Dumnezeu? Am văzut că vorbind de frumuseţea dumnezeească şi sofianică a lumii, Nichifor Crainic o determină în acelaş timp ca dragoste, iar de dragoste ştim că e cauza proprie a mântuirii. Iubirea e frumoasă, e f rumuseţe şi adevărata frumuseţe ie iubitoare, e iubire. Dumnezeu este atâit de frumos, atât de atrăgător, pentrucă este suprema iubire. Fiind cuceriţi de iubirea lui Dumnezeu, suntem icuceriţi de frumuseţea Lrui. Aşa se explică dece Dostoiewski spune odată că „frumuseţea va mântui lumea“, iar alte dăţi că prin iubire ne mântuim. (Asupra acestei concepţii a lui Dosîoievski stârneşte Nichifor Crainic îndelung. A se vedea îndeosebi: Paradisul pasibil). Ridicarea făpturii în starea de mântuire echivalează cu ridicarea ei în starea de plenitudine a frumuseţii sofianioe. „Sofia creaturală e făptura în măsura în care e îndumnezeită de har şi ridicată în eternitate... E lumea modelată din nou în perfecţiunea paradisului spiritual după chipul Mântuitorului transfigurat pe muntele Taborului“ (Problema stilului). Iată dar cum teologia estetică se încadrează în teologia soteriologică, adică în teologia creştină pur şi simplu, însemnătatea soteriologică a frumosului, sau fuziunea lui cu însuşirea iubirii, c lămurită şi prin un al treilea termen pe care îl foloseşte Nichifor Crainic vorbind despre frumos. Este termenul lumină, care are în mintea noastră un înţeles intermediar între frumuseţe şi iubire. Frumuseţea e luminozitate, dar aceasta îţi dă o înălţare, o tărie, o mulţumire, o pace misterioasă în suflet. De lumina dumnezeească se spune categoric în Sf. Scriptură şi în Tradiţia ortodoxă că e mântuitoare, A te apropia de Dumnezeu însemnează a vedea lumina Lui. Mistica ortodoxă e întreagă străbătută de năzuinţa după vederea luminii dumnezeeşti. Iar lumina nu e, în concepţia ortodoxă, decât harul dumnezeiesc (în latineşte gratia — frumuseţe), în măsura în care se dă dela o anumită treaptă de apropiere a sufletului purificat de Dumnezeu. E harul când ajunge să fie văzut, lucru de care se învrednicesc cei ce s’au ridicat pe cele mai înalte trepte de viaţă spirituală. In acest punct Nichifor Crainic reactualizează o învăţătură a Sf. Sirneon Noul Teolog, de care spune: „cu extraordinara putere a celui care a văzut conştient infinita lumină dumnezeească inundându-l, el afirmă că esenţa creştinismului stă tocmai în această conştiinţă sublimă a harului din noi, a harului văzut ca lumină a slavei dumnezeeşti“ („Locull inspiraţiei“). Cei oare s’au ridicat însă pe firul harului până la punctul în care îl văd ca lumină negrăită, au atins treapta de sfinţenie. Dar experienţele acestea petrecute pe cele mai înalte culmi ale vieţii interioare creştine formează domeniul misticei, iar asprele străduinţe spre a ajunge la ele pe cel al asceticei. Cu aceasta ne-am ooborît în interiorul sufletesc, al doilea câmp în oare se desfăşoară viziunea teologică a lui Nichifor Crainic. Numai când creştinismul îşi desfăşoară puterile vii pe treptele ascendente ale interiorului, viziunea creştină pancosmică creşte din şi se înrădăcinează organic în experienţe şi evidenţe nesguduite. Altfel viziunea pancosmică nare decât un caracter teoretic de literă came nu face viu. Viaţa creştină interioară la gradul de maximă incandescenţă este fiorul de aur în preocupările vecbei tradiţii Ortodoxe. Renaşterea acestei preocupări, restaurarea tradiţiei ortodoxe în ceeaoe are ea imai esenţial, este meritul aproape exclusiv al lui Nichifor Crainic. Nichifor Crainic e icel dintâi ©are e preocupat stăruitor în teologia românească nu de stadiul comun al vieţii creştine, ci de vârfurile ei ce ard în lumina dumnezeească, adică de viaţa pe care dânsul o determină ea „viaţa mistică, de pe culmi, ă desăvârşirii în Duli, sau a sfinţeniei, sau viaţa religioasă realizată la maximum1. E cel dintâi care a concentrat într’o expunere sistematică „Teologia mistică" pe care o defineşte îndrăzneţ şi (original, dar în acord intern cu duhul ortodox: „Ştiinţa îndumnezeiţii omului“, întrucât „viaţa mistică e viaţă dumnezeească participată", în ea omul devine „dumnezeu prin har". „Viaţa mistică e tot o colaborare teandrică, privită însă la un grad maxim de intensitate, în comparaţie cu viaţa creştină în, general... Spre culmile vieţii mistice însă, cu cât înaintăm în sus, cu atât dăm de limita puterilor omeneşti oricât de intensificate ar fi ele de încordarea eroică ia voinţii. Limita de sus a puterilor omeneşti nu înseamnă totuşi limita vieţii mistice. Căci în realitate, viaţa mistică propriu zisă, adică viaţa în Dumnezeu începe abia dincolo de limita puterilor omeneşti. Cu cât înaintăm mai sus pe calea desăvârşirii, cu atât contribuţia puterilor omeneşti se diminuiază din ce în ce mai mult până la dispariţia aparentă; iar contribuţia harurilor dumnezeeşti sporeşte în măsură tot mai mare până la covârşirea omului prin lumina cerească", (Citatele referitoare ilia viaţa mistică le dăm după Cursull de Teologie mistică, litografiat, Bucureşti 1936). Temelia dogmatică a misticii ortodoxe o găseşte Nichifor Crainic pe drept cuvânt cu deosebire în doctrina Ini Dionisie Areopagitul şi a Sf. Grigorie Balama, cari susţin în acelaş timp deosebirea între fiinţa şi harul sau lumina dumnezeească, dar şi caracterul divin şi necreat al ultimului. Cine nu admite aceste două puncte de doctrină rămâne cu alternativa: sau hamul este o simplă entitate creată, sau este una eu fiinţa dumnezeească. Intre acestea oscilează nesigur eutolieismuî. Urmarea este că viaţa mistică e şi ea sau numai o înflăcărare în sfera creatului, sau o împreunare a fiinţei omeneşti cu fiinţa dumnezeească, lucru care numai în Iisus 1 Iris tos ştim că s’a petrecut. In catolicism viaţa mistică nare o temelie doctrinară clamă şi sigură. ....... i . După Dionisie Areopagitul şi Sf. Grigorie Palama fiinţa dumnezeească rămâne ascunsă şi inaccesibilă. Numai manifestările ei iradiază spre făptură şi numai de ele se poate aceasta împărtăşi. Una dintre ele este harul dumnezeesc, văzut dela o anumită înălţime ca lumină. Dar harul izvorăşte din fiinţa dumnezeească, nu e creat; el este în raport cu fiinţa dumnezeească, bum e cugetarea şi iubirea în raport cu fiinţa omului din oare emană. Deosebirea stă doar în faptul că harul e efect, iar fiinţa izvor, raport ce nu se poate inversa;, numai fiinţa are consistenţă de sine. Dar când vezi lumina bunătăţii dumnezeeşti şi eşti cuprins de ea, eşti îmbrăţişat în realitate de subiectul dumnezeesc, aşa cum când învăluiu pe cineva în iubirea şi bucuria mea, sunt eu însumi subiectul acestei atenţiuni şi îmbrăţişeri, fiinţa mea rămânând totuşi, ea izvor al acestor, efuziuni dincolo de ele. O a doua idee de temelie a misticei sale ieste eriistocentrismui. „Caracteristica izbitoare dela început a misticei ortodoxe, în comparaţie cu alte varietăţi de mistică, este că ea e cristocentrică... Prin Hristos omul la Hristos Dumnezeu, iată metoda vieţii creştine şi a misticei ortodoxe", (Curs de Teologie mistică, 1936, pg. 60). : Unora li s’a părut tocmai dimpotrivă că în tradiţia mistică ortodoxă, în iră- 271 © BCU irea şi descrierea etapelor de înălţare spre vederea luminii, lipseşte gândul la lisus Hristos. Şi s’au provocat mai ales Ha Dionisie Areopagitul — acuzat şi din această pricină de neoplatonism — şi la isihaşti. Dar şi la aceia ca şi la Nichifor Crainic, chiar daca în descrierea propriu zisă a etapelor de înălţare a spiritului nu se prea face amintire de lisus Hristos, aceasta se explică din motive de metodă pentru a nu •se complica descrierea. Despre necesitatea gândului la lisus Hristos se vorbeşte când se stabilesc în prealabil .condiţiile fundamentale ale acestei vieţi. Dionisie Arelapa-gitul vorbeşte de Hristos în cărţile despre cele două ierarhii, iar isihaştii arată că numai prin Hristos se poate ajunge la vederea luminii dumnezeeşti, prin importanţa covârşitoare ce o dau aşa numitei rugăciuni a inimii sau a lui lisus, a cărei esenţă constă tocmai în permanenta fixare a gândului la lisus Hristos. Nichifor Crainic dă şi dânsul un loc de frunte rugăciunii lui lisus în mistică. Curios este, dealtfel, că aceiaşi critici catolici caii îi reproşează misticii ortodoxe că lipseşte Hristos din ea, o acuză că aşteaptă înălţarea spiritului pe culmile vederii luminii dumnezeeşti dela o facilă repetare a unei scurte rugăciuni către lisus. Uită însă că eroismul încordărilor ascetice şi al vieţii de rugăciune, e realizat în spiritualitatea ortodoxă într’un grad care nu e nici pe departe atins, sau cerut macaT, în lumea catolică. Şi în sfârşit o a treia condiţie neapărată pentru adevărata viaţă mistică este, după Nichifor Crainic şi după toată tradiţia ortodoxă, participarea la viaţa liturgică a Bisericii. E adevărat că omul oare ,în urma unor îndelungate eforturi de purificare prin asceză şi rugăciune, se ridică până la vederea luminii dumnezeeşti, depăşeşte înfăţişările materiale şi vizibile ale simboalelor liturgice. Dar le depăşeşte înnăiţându-se din mijlocul lor, eu ajutorul Hor şi în direcţia ee-o arată ele, cum te-ai ridica ţpe treptele unei scări până ieşi din zona stăpânită de gravitaţie, ca apoi să-ţi ei sborul în continuare dincolo ide aceste trepte. Nu se poate Înălţa cineva la vederile spirituale ale supremelor experienţe mistice, prin înstrăinarea de viaţa liturgică. Pe de altă parte stările acelea înalte nefiind durabile, omul când coboară din ele găseşte în viaţa lliturgică un suport, un izvor de împrospătare. ,.Ca şi grafica oricărei temperaturi, grafica vieţii spirituale înfăţişează necontenite suiri şi coborîri, oscilaţii ale luptelor cu înfrângeri şi biruinţi, cari nu se sfârşesc decât odată cu moartea. Coborîrile, înfrângerile şi oboselile îşi găsesc totdeauna reazimul de odihnă şi de refacere în mistica liturgică. Ea e un aeroport de unde pleacă şi unde se reîntorc avioanele duhului din înălţimile pe cari au izbutit să le străbată . (Curs de Teologie mistică, pg. 154). „Mistica individuală e legată atât de strâns de mistica sacramentală încât cea dintâi apare ca o reverberaţie imaterdalizată, spiritualizată a celei din urmă“ (pg. 226). Dealtfel concepţia pambisericeaseă, areopagitică, asupra căreia Nichifor Crainic stărue atât de mult în sistemul său de mistică, este cea mai puţin proprie de-a se concilia cu izolaţionismul unei mistici individualiste. Vom da acum pe scurt o descriere a treptelor vieţii mistice, aşa cum sunt expuse la Nichifor Crainic. Ele sunt: purificarea, iluminarea şi desăvârşirea sau unirea. Faza purificării cuprinde în deosebi silinţele ascetice ale omului. Accentul principal cade pe lucrarea voinţei omeneşti. Iluminarea se clasează la mijloc între asceză şi mistică, accentul căzând atât pe lucrarea voinţii omeneşti, cât şi pe colaborarea harului dumnezeese. Faza desăvârşirii sau a îndumnezeirii se plasează în sectorul misticei propriu zise, unde accentul este pe voinţa dumnezeească, omul aflându-se în această fază într’o stare de pasivitate primitoare (Curs cit. pg. 160). Credincios concepţiei sale că viaţa mistică se dasvoltă în conexiune cu cea liturgica, Nichifor Crainic pune purificarea într’o legătură specială eu taina Botezului, iluminarea eu taina Mirului, iar desăvârşirea sau unirea cu Euharistia. Botezul fiind taina curăţirii de păcate şi a marţii omului vechiu, purificarea este o prelungire metodică a acestui act sacramental. „Mortificarea ascetică ne apare ca o continuare a Botezului şi ca o împlinire metodică a lui“ (Op. cit. pg. 169). Cele mai minunate înălţimi le-a atins asceza în ortodoxie. Convingerea ortodoxă că drumul spre desăvârşire duce prin asceză, e zugrăvită şi pe pereţii bisericilor în chipurile sfinţilor, în pictura de stil bizantin. Numai prin asceză natura, care păstrează posibilităţi spre păcat şi după botez, poate fi consolidată definitiv în puritatea ei primordială. Asceza nu arie un ideal negativ : omiorîrea naturii, oi unul pozitiv : purificarea naturii şi adevărata ei frumuseţe şi eliberare, restaurarea caracterului ei pa-radiisiac. Purificarea se câştigă prin lepădarea de sine şi prin lepădarea de lume. Voturile monahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea indică tot atâtea sectoare în cari se angajează lupta omului cu patimile de tot felul. Purificarea se extinde atât la simţuri cât şi la suflet. Prin simţuri primim impresiunile obiectelor cari trezesc în noi ispite şi patimi. Prin simţuri ne adunăm în memorie reprezentări şi experienţe pătimaşe cari ne ispitesc la noi păcate. Dar purificarea vizează nu numai impresiunile şi reprezentările cari au o legătură cu patimile propriu zis, ci toate ideile şi preocupările din minte şi din memorie, ca şi toate mişcările sentimentelor noastre. Toate ne împrăştie atenţia, ne îngreunează concentrarea în acel adânc al sufletului în oare putem să ne întâlnim cu Dumnezeu. Omul trebue să uite de toate; să nu mai rămână în el decât gândul lla Dumnezeu şi iubirea cătră El. Dar toate acestea sunt numai etapa purificării active. După ce urmează purificarea pasivă care se încadrează însă în faza iluminării. Aceasta stă într’o legătură specială cu taina Mirului. Despre taina Mirului Biserica ne învaţă că ne întăreşte facultăţile spirituale şi ne acordă darurile Duhului Sfânt. Dar noi oa creştini de rând nu experimentăm decât poate foarte cenuşiu aceste efecte. Misticii însă, cu fina lor sensibilitate spirituală, le sesizează. „Experienţa mistică ne spune că întărirea facultăţilor spirituale, revărsarea darurilor Duhului Sfânt, precum şi acordarea de harisme extraordinare, dacă sunt lucruri atribuite mirun-gerii şi despre cari noi luăm cunoştinţă mai mult pe cale teoretic-dogmatică, în faza iluminării apar cu evidenţă incontestabilă, ca realităţi lăuntrice trăite de cel care progresează în perfecţiune' (Curs cit. pg. 202), In special în această fază se petrec purificările pasive, numite aşa pentrucă ele depăşind puterea omenească sunt opera harului. Aceste purificări constau în smulgerea chiar a rădăcinilor celor şapte patimi din simţuri şi din spirit şi înlocuirea lor cu cele şapte virtuţi şi cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, câte unul pentru întărirea fiecărei virtuţi. Faza a treia, culminantă, ieste unirea mistică, „participarea harică şi personală la viaţa intimă şi tainică a lui Dumnezeu", e „transfigurarea trupului nostru din omenesc în duhovnicesc", a naturii noastre „din creată în divină". E inundarea fiinţii noastre de lumina dumnezeească a Taborului. ,,Lumina taborică e centrul de atracţie al acţiunii şi al contemplaţiei ortodoxe" (Op. cit. pg. 218). Faza aceasta se întemeiază pe dumnezeeasca Euharistie, fiind o asimilare simţită a fiinţii noastre în corpul mistic al lui Iisus Hristos, participarea la dumnezeire prin omenitatea 273 © BCU Cluj Fiului lui Dumnezeu. Prezenţa intima a lui Dumnezeu în nod produce în moi starea de contemplaţie. De aceea momentul culminant al unirii se mai numeşte şi treapta contemplaţiei, sau a vederii. Momentul contemplativ e pregătit de purificările şi de du mimările amintite. Dar un rol special în are, mai cu seamă un „efort de atenţie, de reculegere, de autocontrol, de concentrare, de simplificare progresivă până când toate puterile omului se reduc sau, mai bine zis, se sintetizează în intuiţia contemplativa1. „Meditaţia e pregătirea psihologică a contemplaţiei'. (Op. cit. pg. 233). Meditaţia în special este o mişcare întreită a spiritului nostru: întâia e în afară spre nn obiect, a doua e o retragere spre interior şi a treia e o adâncire circulară în Dumnezeu; De pildă cugetăm întâi asupra unui precept evanghelic, ne coborîm apioi în sufletul nostru pe care îl găsim atât de departe de idealul cerut prin acel precept şi în sfârşit ne înălţăm cugetul spre Dumnezeu al cărui ajutor îl avem. Meditaţia înscrie o înălţare dela imaginile sensibile spre contemplaţia spirituală. In faţa diferitelor metode de meditaţie apuseană, Niehifor Crainic înalţă printr’o analiză magistrală şi amănunţită valoarea metodei de frunte a ortodoxiei: metoda isichastă, care are în centrul ei rugăciunea inimii, sau a minţii, sau a lui Iisus. E metoda care a creat un moment strălucit şi în istoria spiritualităţii româneşti, datorită pai-sianismului. Momentul culminant atins prin această rugăciune şi prin tot ansamblul de purificări şi iluminări, este vederea lui Dumnezeu în lumină. Fiinţa întreagă este umplută de lumină, este ridicată în oceanul de lumină divină, care se răspândeşte apoi şi pe faţa sfântului, pe trupul lui, în toată împrejmuirea lui. Acesta e fenor menul transfigurării propriu zis, cunoscut numai misticii ortodoxe, e anticipaţia trupului înviat şi a cosmosului de după judecata din urmă, a paradisului. In contemplaţie, care poate fi socotită şi starea de rugăciune cea mai înaltă, Niehifor Crainic, tirmând clasificărilor consacrate, distinge două etape: una nedesăvârşită, mai activă, şi una desăvârşită, sau cu totul pasivă. Exprimată în termeni de rugăciune prima etapă cuprinde rugăciunile: 1) reculegerii, 2) liniştii şi 3) a somnului puterilor. In etapa a doua se cuprind rugăciunile: 1) unirii, 2) extazului şi 3) căsătoriei duhovniceşti. In etapa a doua nu mai osteneşte omul să-şi ude el ogorul sufletului, ci acesta e plouat de harul dumnezeesc cu o mare abundenţă. In prima etapă „prezenţa divină e profund simţită, dar nu e văzută", în adoua e şi văzută. In special unirea este ca o dulce scufundare în Dumnezeu, cu încetarea aeti-vităţii tuturor facultăţilor sufleteşti. Este o certitudine neclintită, ce nu se mai poate uita, că eşti unit cu Dumnezeu. Extazul e o totală ieşire din sine pentru a trăi în divinitate. Revelaţia lăuntrică a prezenţei lui Dumnezu, a scufundării în lumina lui, capătă un caracter intuitiv, deşi suprasensibil. Trupul nu mai face nici o mişcare, ei încremeneşte în starea în care a fost surprins. Nunta sau căsătoria spirituală e o unire extatică prelungită; asemenea soţilor, omul şi Dumnezeu formează o singură unitate în două persoane. Lumina dumnezeească de o frumuseţe negrăită, văzută în asemenea stări, este sublimul mistic, sublimul supranatural, faţă de care sublimul natural, intuit de artişti în extazul artistic e muli inferior, e numai o copie palidă a celui dintâi, aşa cum paradisul zugrăvit în .artă nu sugerează decât în forme aburite paradisul viitor real. Interesant este punctul de vedere al lui Niehifor Crainic asupra „locului" sufletesc în care se petrec stările mistice. Avem aci de înregistrat în acelaş timp o teorie a cunoaşterii, desvoltată şi evidenţiată personal şi foarte curagios. In faţa epidemiei de subeonştientomanie, de explicare a tuturor ideilor prin sub — sau inconştient, Nichifor Crainic se înscrie în apărătorul celei mai elevate părţi din fiinţa omenească : inteligenţa conştientă. Conţinuturile sufleteşti ale stărilor de extaz, de inspiraţie, nu vin de-a gata din subterana sufletului, ei ele se obţin printr’o înălţare a minţii spre realităţile mai presus de fire, înălţare efectuată de forţa atractivă şi întăritoare a acelor realităţi. E vorba de o ascuţire, de o sensibilizare, de o învigorare a puterii de pătrundere a inteligenţii noastre. „Mintea e tronul lui Dumnezeu în suflet“ proclamă Nichifor Crainic în acord cu toată mistica ortodoxă. „A fi desăvârşit în sensul ortodox însemnează a vedea lumina lui Dumnezeu strălucind în propria ta minte şi a vedea propria-ţi minte strălucind suprafiresc în lumina lui Dumnezeu '. Intre alte citate categorice, Nichifor Crainic, aduce unul de-al lui Eva-grie Ponţi cui, spunând: în contemplaţia mistică „Hristos ridică firea cugetătoare omo~ rîtă de răutate“, Aşa încât nu prin inconştient, ci mai degrabă prin supraoonştient, cunoaşte omul în stările mistice. („Locul inspiraţiei"). E adevărat că Nichifor Crainic, în aderenţă cu mistica unui Eekart şi laoob Boehme, vorbeşte şi de un eu profund, de sinea substanţială a spiritului, de Grund-ul misticei germane, ea loc în care misticul trăeşte şi vede prezenţa lui Dumnezeu, dar ţine să sublinieze că „acest Grund, acest eu profund, această sine substanţială nu trebue confundată cu inconştientul psihologiei moderne. Ea e mai degrabă intuiţia primordială a sufletului, facultatea prin care el, entitate nemuritoare, ia contact cu Dumnezeu ‘ (Despre sublim). Este deci vorba aci nu de o categorie psihologică, ei de una de dincolo de suflet. Dacă interpretăm bine cuvintele de mai sus şi altele asemenea, între acest eu profund şi inteligenţa supranaturalizatâ există următoarea trăsătură de conciliere : inteligenţa în înălţarea ce-o încearcă sub forţa harului dumnezeesc transeende psihologicul, ajunge până la intersecţia între făptură şi Dumnezeu, temelia ei, pe care ea o vede acum lămurit. Iar la această intersecţie este însăşi rădăcina eului, scăldată şi deci întreţinută de puterea dumnezeeaseă. Astfel îl vedem pe acdlaş Nichifor Crainic, oare s’a pronunţat atât de des că nu există raţiune umană universală, ale cărei adevăruri să fie acceptate de toţi, deci o raţiune umană care să nu greşească, — apărând această raţiune când ea e înălţată de lumina lui Hristos. Nu este aci, fireşte, nici o contradicţie. Precum omul căzând în păcat s’a deteriorat în toate părţile lui, tot astfel ridicat din păcat, se restabileşte în toate. Raţiunea, care oricum şi în starea de păcat are că funcţie proprie ei cunoaşterea adevărului, îşi păstrează această misiune şi în omul renăscut, eliberându-se şi ea, în exercitarea misiunii ei, de defecte. Omul natural ridicat în starea harului nu sufere vreo răsturnare de organizare a mădularelor sale şi a funcţiunilor lor. Ci organizarea aceasta, rămânând aceeaş, e săltată pe o treaptă mai înaltă. Piciorul rămâne tot cu funcţia umblatului, inima tot cu funcţia mişcării sângelui, voinţa tot cu funcţia voirii, inteligenţa tot cu funcţia cugetării. Faptul însă că raţiunea individuală înălţată în Hristos e capabilă să recunoască adevărul, iar adevărul e unul, face ea raţiunile individuale ridicate toate în Hristos să ajungă la o unitate. Fiecare raţiune individuală cugetă acum astfel încât poate fi socotită ca un organ al raţiunii universale. Ea s’a împletit intim cu Logosul, raţiunea tuturor lucrurilor. ,,A cugeta lumea şi lucrurile din ea prin Iisus Hristos e garanţia unică a salvării din autonomismul individualist. Hristos e „locul“ suprai- personal, unde raţiunile omeneşti se pot unifica în acordul sensului atât de necesar pulverizatului- spirit omenesc" (Modul teandric). . * * Expunerea aceasta nu a putut reda, fireşte, decât extrem de schematic bogăţia de idei şi armonia superbă a concepţiei teologice a lui Niehifor Crainic. Mintea sa aplecată asupra acestui teren de cugetare, a captat din paradisul dumnezeesc, închis în ortodoxie, marii fascicole de raze pe cari le-a răspândit cu efuziune pe orizontul nostru de înţelegere şi de simţire, luminânidu-1 sărbătoreşte şi încălzindu-1. Nu ştiu cum, dar impresia care m’a covârşit de câteori am pătruns în lumea zugrăvită de scrisul lui Niehifor Crainic, a fost ică intru întru lume scăldată în lumină de sărbătoare, într’o lume de sfântă, largă şi optimistă respiraţie. Am avut certitudinea că e însăşi lumea ortodoxiei, în ale cărei spatii paradisiace nu ne-a introdus nimeni altul ca Niehifor Crainic. NICHIFOR CRAINIC IN TEOLOGIA NOASTRĂ0 DE TEODOR M. POPESCU PROFESOR LA FACULTATEA DE TEOLOGIE DIN BUCUREŞTI împlinind cincizeci de ani, profesorul Nicliifor Crainic ne dă plăcui prilej de sărbătoare. Intre cei oari-1 cunosc şH preţuesc mai mu li, Teologia este cea dintâi chemată să se bucure ide acest prilej şi să însemneze, cu anii şi cu opera colegului nostru, un câştig şi o biruinţă cum. n’a avut încă până acum şi cum au putea să aibă decât printr’un om excepţional, ca el. lin sfera înaltă, în care se desfăşură preocupările sale şi în care zilele şi anii iau însemnare ideală, profesorul Nichifor Crainic, tânăr şi activ, fără ceas de odihnă, nu se va opri desigur pentru a privi în urmă şi a socoti fie numărul anilor săi, fie lucrul cu oare i-a umplut zi eu zi. Pentru noi însă, este şi o datorie şi o plăcere să înscriem în chip festiv, în analele Teologiei ortodoxe române, cinstea de a fi slujită de forţa de valoare unică a profesorului Nichifor Crainic şi de a fi câştigat prin el în afară un teren şi un prestigiu, cum n’a cunoscut până acum. Este în adevăr un privilegiu pentru ea, ică Nichifor Crainic a fost şi a rămas teolog. Cu calităţile lui intelectuale rari, cu. talentul, agerimea, vigoarea şi puterea (lui de muncă, unanim preţuite, solicitat, activ şi impus în domenii variate, Nichifor Crainic putea să aibă de mult o „carieră44 profană strălucită, dacă ar fi făcut din ea scopul vieţii şi al muncii sale titanice. Carieră el rn’a făcut însă decât în sensul unei chemări de misionar idealist, preocupat totdeauna de gânduri şi ţeluri mai înalte decât cele legate obişnuit de o îndeletnicire pur profesională. Teologia însăşi ieste pentru profesorul Nichifor Crainic altceva decât o carieră. Este mediul firesc şi necesar al gândirii, al concepţiilor lui, este câmp şi mijloc de acţiune, de manifestare spirituală, ogor bogat şi atmosferă ideologică, prielnice cugetării înalte, simţirii profunde, avântului şi meditaţiei, este condiţia vieţii lui sufleteşti: fericita ţară a făgă- 2 77 © BCU Cluj duinţelor spirituale, în care niciun om de mari idei şi sentimente n’a poposit, fără a-şi umple mintea şi inima de desfătarea cea negrăită a apropierii de Dumnezeu, a privirii spre infinit şi veşnicie, — fără a se îndestula de cea mai armonioasă concepţie despre lume, despre viaţă, despre 'om, — fără a se îndulci pentru totdeauna de gustul transcendenţei şi de bunurile cereşti ale creştinismului. Teologia este elementul prim şi naturali al gândirii lui Nichifor Crainic, este condiţia propriei lui realizări spirituale, aste paradisul năzuinţelor lui ideale. Dacă un om ca el, care a ilustrat şi ilustrează în acelaşi timp, în chip deosebit, mai multe alte domenii ale vieţii noastre spirituale şi culturale, a stăruit în Teologie, este pen-truică a găsit şi a simţit aoi locul cel mai înalt şi mai propriu al chemării sale, cuibul sborurilor sale. Destinul lui Nichifor Crainic este în adevăr o înălţare din brazda binecuvântatei ţarini româneşti, a cântatalor lui Şemri natale spre Ţara de peste veac, spre culmea gândului şi a spira ţi uni lor umane supreme, unde spiritul lui, conştient şi încântat de a se şti în lumea cea de sus a ideii, trăeşte iîn sublimul adevărului, binelui şi frumosului, şi de ari descoperi semenilor nu numai cu credinţă şi cu zel de teolog, ci şi cu o intuiţie şi cu o măestrie, care sunt de filosof şi de artist. Este marele avantaj şi merit alprofesorului Nichifor Crainic, în Teologia românească, de a fi un inspirat, un clar-văzător, un căutător de piscuri însorite, un interpret de sensuri înalte. Cunoştinţe pozitive şi amănunţite în specialitatea lor au avut şi au toţi ceilalţi. Nichifor Crainic are în plus o înţelegere deosebită a Teologiei, o idee şi un sentiment teologic de stil clasic. El o priveşte cu mult dincolo de curs şi de manual, la un nivel mai ridicat, pe un plan mai larg, spre un orizont mai îndepărtat, descopere aspecte uitate, găseşte tâlcuri mai frumoase, deschide cărări înfundate, arată izvoare uitate. Necunoscută, şi deaceea nesocotită de profani, şi nu în chipul cel mai fericit servită uneori chiar de teologi, Teologia este cea mai grea şi mai pretenţioasă dintre ştiinţe, deci şi cea mai puţin înţeleasă şi valorificată. Bogăţia şi frumuseţea apelor ei adânci este nebănuită, iar cinstea de a fi un „teolog" desăvârşit, un tip, este poate cea mai grea şi mai rară dintre vredniciile omeneşti: abia sunt doi-trei mari iniţiaţi în tainele ei ortodoxe, cărora li se recunoaşte oa titlu onorific, în nouăsprezece secole de creştinism, cel de „teologul". Este explicabilă prin cerinţele ei deosebit de mari greutatea de a corespunde pe deplin Teologiei, teologii. Şi este poate cea mai grea dintre încercările ştiinţifice, la oare poate fi pus un om de carte — pentrucă esle o încordare şi acordare a sufletului întreg — acesta: de a cultiva cu bun cuget, cu bună pregătire şi cu bune roade ştiinţa despre cele divine. Nu există un domeniu de cercetare şi de peregrinare mai cuprinzător, mai variat, de mai mari dimensiuni decât Teologia. Iar dacă studiul ei este din cele mai grele, mulţumirea de ,a o putea cunoaşte în specificul ei şi a o gusta în frumuseţile ei este din cele mai mari. Efortului teologic îi corespunde o satisfacţie analoagă, şi când teologul simte că se găseşte în Teologie la locul său, acest sentiment este pentru el şi pentru alţii mărturia unei adevărate chemări. O chemare l-a reţinut fără îndoială pe Nichifor Crainic în Teologie. Capacităţii lui de mult afirmate îi stau deschise largi drumuri, şi nu odată va fi fost îmbiat poate să meargă, căutând ale sale, pe unul sau pe alltul. El putea doar să vo-iască o altă orientare în viaţa practică, o altă dispunere de sine. Credincios sieşi, Nichifor Crainic a păstrat credinţă Teologiei. A dorit să fie preot şi n’a reuşit. Ii era rezervată însă vrednicia similară, prin truda ei în cele sfinte, a Teologiei, rămânând fidel sub altă formă gândului cu care a fost dus din satul său la seminar 278 © BCU şi cu care a venit apoi ca student la Facuitatea de Teologie. A văzut poate plecând de lângă el pe unii colegi şi prieteni, ou neîncredere în Teologie, eu neînţelegere pentru ea şi poate cu dispreţ. El a iubit-o cu atât mJai mult, — şi nu cu gândul perspectivelor de azi, pentrueă nu căuta în Teologie o situaţie, ci căuta o satisfacţie. Şi a găsit aci locul şi rostul spiritului său gânditor, contemplator, cercetător, răscolitor, înnoitor, privitor adânc în idei şi în viaţă, simţind că are o misiune teologică. Cu simţul său profund, pătrunzător în isensuri 'interioare, icu intuiţia, cu viziunea sa, profesorul Nichifor Crainic este în Teologie, an adevăr, mai mult decât un bun lucrător, — este un descoperitor şi putem zice un creator. Căutând eu privirea în sfera cea mai delicată a Teologiei, unde nu se pot avânta decât vulturii, a descoperit pe înălţimi un bun uitat, comoară ortodoxă cu mare trecut şi preţ, părăsită de veacuri, rămasă neînţeleasă. A tras-o la lumină, i-a redat suflu, i_a dat fermă teologică actuală, ridicând-o nu numai la rangul ştiinţific al disciplineLor teologice consacrate, ci punând-o pe fruntea senină şi majestoasă a Teologiei ca pe o coroană regală. Profesorul Nichifor Crainic a descoperit Mistica ortodoxă : floarea spiritualităţii creştine, Olimpiii cugetării teologice, grădina edenică a sentimentului religios. i ' : ] | ' i \ 1 : ■; ; ' ■1 1' ■ : * Teologia programului oficial trecea pe lângă ea cu oarecare nepăsare, dacă nu cu nedumerire. închisă fără voia ei şi a noastră într’o schemă azi învechită, strânsă îbtr’un cadru insuficient, care nu mai poate cuprinde toată bogăţia afluenţilor şi ia revărsărilor ei de Nil, Teologia nu-şi poate aduna şi vedea abundenţa şi varietatea de conţinut, oare a crescut şi el cu timpul, ca orice organism. A trebuit pătrunderea şi îndrăsneatla profesorului Nichifor Crainic, ca să ia pe contul său iniţiativa unei lărgiri şi restaurări a edificiului teologic, mărindu-1 şi înfrumuse-ţându-1 în partea lui cea mai grea. Mistica ortodoxă zăcea, oa idee şi oa material, în cărţi necercetate sau neînţelese, părăsită la periferia intereselor ştiinţifice ale Teologiei ,de unde nu putea s’o cheme, s’o prezinte îmbrăcată frumos şi s’o impună atenţiei şi admiraţiei noastre decât o minte şi o autoritate oa a lui Nichifor Crainic. Munca lui, deosebit de grea, pe un teren cu totul înţelenit, na avut imăcar satisfacţia de a i se lăsa loc şi tihnă, ca sa-şi termine ctitoria. După 12 ani de grele străduinţe, când Teologia trebuia doar să culeagă de-a-gata roade noi, o hotărîre neîndurată a schimbat cursul cercetărilor • profesorului de Mistică — şi credem că era singurul în toată Teologia ortodoxă actuală, — ou uşurinţa cu care un gospodar grijuliu ar închide un robinet ce curge zadarnic. îndeletnicirea ştiinţifică a colegului nostru părea probabil lux sau risipă, — Un motiv mai mult oa el să se mângâie ou încredinţarea că a făcut totuşi un lucru mare în Teologia noastră, pentrueă nu este încă înţeles. Paguba nu este acum atât a profesorului de Mistică ortodoxă, cât este a Teologiei şi a noastră. Nichifor Crainic nu va putea uita şi părăsi cu gândul obiectul scumpelor sale preocupări, copilul său ştiinţific, creaţia sa de profesor de Teologie ortodoxă. Este pentru el şi pentru noi singura consolare şi despăgubire, ce mai poate fi până ia o îndreptare, în necesitatea care ne-a fost impusă. Lucrând pe terenul vecin ai Dogmaticei şi Apologeticei, el îşi va încorda totodată din nou uimitoarea-i putere de muncă şi de creaţie şi va urmări cu acelaşi gând şi folos pentru Teologie noi izbânzi: va deschide şi va alinia cărări, va lumina aspecte, va rezolva probleme, va tălmăci sensuri, va descoperi corelaţiuni, va însufleţi chipuri, va fructifica idei, va interpreta fond şi forme. : Aceasta o face dintru începutul activităţii sale în viaţa noastră spirituală 279 © BCU Cluj Nichifor Crainic. El actualizează Teologia ortodoxă şi o practică public, o profesează ideologic, liber, extra cathedram, traducând-o im concepte şi atitudini filosofice, culturale, artistice, sociale, naţionale. El a pus astfel Teologia în contact cu gândirea şi cu viaţa ce se găsesc dincolo de şcoala şi de cartea teologică obişnuită, a valorificat în cugetarea românească tezaurul spiritual al ortodoxiei, a dat ideilor creştine curs liber, le-a acordat cu ritmul vremii şi cu viaţa neamului, le-a făcut idei dinamice, criterii şi program. In învălmăşeala de idei şi de interese contrarii, de curente şi de tendinţe filosofice, literare ,artistice, sociale, care produc o confuzie şi o îngrijorare specifică timpului şi în care se supralicitează teorii şi ambiţii fatale sau deşarte, Nichifor Crainic ia privit ou ochi creştini probleme umanei, a proiectat lumină icreştină, a afirmat năzuinţe creştine, a indicat remedii creştine. Teolog, cugetător şi artist, om de concepţii şi de sentimente fine, de acţiune şi de realizări totodată, cu simţ critic ascuţit, cu prezenţă de spirit, cu mare putere de observaţie şi de orientare, cunoscând deopotrivă problemele şi soluţiile lumii, problemele şi soluţiile Evangheliei, dispunând la noi de o neîntrecută putere de a le înţelege şi de a le trata în chip variat, el vede şi exprimă mai bine decât toţi ceilalţi teologi: pe plan practic, mişcări şi trebuinţe sociale, acţiuni şi reacţiuni culturale, regimuri şi conflicte politice — naţionale sau mondiale, — iar pe plan ideologic, armonia cosmosului, echilibrul stihiilor, raţiunea metafizică a Universului, destinele spiritului, chemarea omului, — le vede şi le exprimă substanţial şi limpede lin limbă ideal-religioasă, creştină-ortodoxă, pe înţelesul spiritual al veacului şi al trebuinţei lui de izbăvire. Tâlc şi armonie, lumină şi impuls, adâncime şi claritate, ordine şi construcţie este tot scrisul lui. De o varietate şi de o bogăţie neobişnuite în publicistica noastră cu preocupări spirituale, opera lui Nichifor Crainic este o prezentare multiformă a ideii religioase. Liber de deprinderi scolastice, el nu se opreşte la sistem, la cadrul exterior al lucrurilor, nici nu se lasă amăgit sau stingherit de sistemele nimănui. Dincolo de slovă dl caută duhul. Demască goliciuni şi nom-senzuri, inconsecvenţe şi perfidii, laşităţi şi compromisuni, prejudecăţi şi tendinţe, confuzii şi banalităţi', diformităţi şi abuzuri. Proaspăt, ager şi fecund, ridiculizează pedantismul, săgetează diletantismul şi stigmatizează perversiunile insinuate în cugetarea şi în viaţa omenească. Scrisul lui este idee şi faptă, făclie şibieiu, cruce şi spadă, purificare, zidire, cruciadă. Trebue recunoscut că lupta na fost uşoară, nici comodă. Acum vreo treizeci de ani, când Nichifor Crainic îşi făcea un nume în publicistica românească, ideia creştină era luată în râsul Înmii, de toţi ucenicii materialismului, monismului, socialismului şi iai altora încă. Teologia era modestă şi rezervată, redusă la defensivă; se simţea încercuită, mustrată, izolată. Erau puţini cei cari aveau curajul şi pregătirea să înfrunte public pe aderenţii agresivi şi prezumţioşi ai raţionalismului de tot felul, cari ameţeau lumea cu teorii de import. Nichifor Crainic s’a aruncat de atunci încă în luptă, cu tot entuziasmul unui tânăr şi cu hotărîrea unui om matur. In literatură, în presă, în critică, în politică, prin scris şi prin giram, a lovit idolii improvizaţi şi a făcut drum larg ideii creştine, a purtat steagul religiei, a susţinut crezul ortodoxiei, a preconizat o spiritualitate autohtonă, credincioasă ca poporul însuşi, şi a contribuit astfel poate mai mult decât oricine dintre teologii şi publiciştii noştri, ca ideia creştină să fie astăzi un bun câştigat şi nediscutabil al neamului românesc. In avântul şi în convingerile lui, el a pus ceva din vigoarea şi din încrederea unui profet. Necătând la faţa oamenilor şi la învârtoşarea mediului, nesocotind lipsa de înţelegere a unora, înfruntând ieşirile .altora, el a predicat ,şd a aşteptat lucrând. Şi mu în zadar. Trebue spus spre cinstea Ini Niohifor Crainic, că rolul lui în renaşterea spiritului religios- şi ortodox al epocii noastre a fost din cele hotărâtoare, şi că la distantă de câtva timp, dacă nu depe acum încă, acţiunea lui de propagandist se va recunoaşte ca având în această privinţă o importantă istorică. Unele împrejurări au ajutat biruinţei lui, altele i s’aiu opus icu învierşunare. ■Meritul lui Nichifor Crainic este întâi de a fi crezut, de a fi animat, de a fi organizat şi de a nu fi cedat. Dacă astăzi apărătorii spiritualităţii româneşti şi ortodoxe sunt numeroşi şi activi, şi în Teologie şi în afară, mnlfi dintre ei sunt ucenici sau camarazi de luptă ai lui Nichifor Crainic. Şi dacă această spiritualitate naţională înfloreşte şi radiază într’o revistă de importanta „Gândirii* şi în numeroase opere de ştiinţă, de literatură şi de artă, şi are curajul şi mândria de a se mărturisi public. Nichifor Crainic are lin multe parte de iniţiator, de promotor sau de patron. Toate acestea i se datorase fără îndoială ca gânditor şi ca artist, ca scriitor şi ca vorbitor de mare talent, dar i se datoresc mai ales ca teolog: teolog cugetător, literat şi critic, teolog de concepţii şi de altitudini. Fără formarea lui teologică, atât de timpuria imprimată în spiritul iui receptiv şi activ, fără îndrumarea Ini teologică, stabilizată dintru începuturile ei seminalriale, fără contactul lui de copil şi (de tânăr eu cartea religioasă, fără stăruinţa lui în Teologie, pe care el a împ;!inii:-o şi lămurit-o şi singur pentru sine, acţiunea lui Nichifor Crainic nu ar fi avut desigur direcţiunea şi sensul ei actual. Nichifor Crainic nu se datoreşte, fără îndoială, întreg Teologiei. Cultura sa teologică el a lărgit-o şi a întărit-o printr’o amplă cultură filosofică, ştiinţifică, literară. Nemărginindu-se la ce se poate învăţa în şcoli, din tară sau din străinătate, el a învăţat şi singur, aici şi acolo, cu o sete pasionată şi cu o mare putere de discernere, de asimilare şi de elaborare. Fertilizat şi cultivat astfel, spiritul Iui cuprinzător şi-a stabilit baze largi şi solide şi şi-a însuşit competente variate. Ou aderente culturale multiple şi cu autoritate efectivă ide maestru. Nichifor Crainic este singurul dintre teologii noştri, care poate trata eu aceeaşi uşurinţă şi cu acelaşi succes, pe lângă probleme teologice, probleme filosofice, literare, critice, sociale, politice şi îin general culturale, discutând cu alfii pe propriul lor teren, în deplină cunoştinţă de cauză şi câştigând teologiei poziţii, satisfacţii şi prestigiu. Dator Teologiei orientarea sa primă, culturală şi spirituală, siguranţa unei eu-noaşteri divin garantată, marile idei luminoase şi valorile transcendente ale tezaurului creştin, puncte isollide de sprijin în spaţiul gândirii, Nichifor Crainic i-a adus la rându-i colaborarea şi sprijinul de mare folos al armăturii sale bogate şi tari, i-a cucerit teren şi drepturi, i-a deschis porţi încuiate, a răsbunat-o de unele umiliri şd insulte, i-a dat mai multă încredere, i-a făcut un nume de cinste. Adunând de pretutindeni cu zelul şi tactul dorite de sfântul Vasile cel Mare tinerilor creştini studioşi, teologul Nichifor Crainic a pus bogata sa agoniseală culturală în slujba spiritului şi a ideii creştine şi ortodoxe. A primit idela Teologie îndrumări şi impulsuri hotărâtoare, Fa adus în schimb provizii preţioase, a căror folosinţă, lipsind până acum omul, Teologia noastră in’o avusese încă. înarmat pe câmpul culturii universale cu cultura teologică, a adus în panoplia sa Teologiei şi armele spirituale ale lumii şi le-a mânuit cu măestrie de campion, compensând eu prisosinţă ceea ce a primit ca student, şi încă înainte de a fi profesor. Când colegul nostru este numit „Crainicul ortodoxiei**, aceasta este mai mult decât o figură. Deplin conştient de adâncurile şi de frumuseţile ortodoxiei, ca şi de necazurile ei trecătoare, el a trezit mu nurmai interesul general pentru ideia creştină, ci şi atenţia pentru bunurile spirituale ale ortodoxiei, cunoscute de mulţi alţii, dar prezentate şi valorificate de el cu litere mari, pline de harul şi de puterea cuvântului şi scrisului lui. Unind în chip minunat sănătosul instinct şi sentiment al poporului nostru credincios, cu cultura sa teologică şi eu subtila cugetare şi dialectică a lumii, el a apărat drepturile Oui Dumnezeu şi pe ale Bisericii (ortodoxe în cultura şi în viaţa noastră naţională, sintetizând şi armonizând elemente ce-şi păreau străine şi refractare. Pentru aceasta, Niohifor Crainic nu sa mulţumit să conceapă doar idei şi sa le dea sbor, să scrie şi să vorbească frumos. El a activat, a militat totodată. A denunţat pericole şi a combătut adversari ai creştinismului şi ai ortodoxiei, pe de o parte; iar pe de alta, -a căutat şi a făcut cunoştinţe şi legături preţioase îu afară de cercul Teologiei, câştigânduii prieteni şi simpatie, adeziuni şi concurs. Este unul din meritele Iui cele mai mari de a fi scos Teologia din şcoală, de a fi ieşit cu ea în lume şi a fi cucerit pentru ortodoxie înţelegerea şi entuziasmul altora, oameni de inimă şi de valoare idin lumea noastră culturală. Este unul din cele mai preţioase servicii şi daruri ce se puteau face culturii noastre religioase. In acest sens, Nichifor Crainic, credincios chemării sale teologice, a fost în adevăr un misionar: a propagat şi a convertit. In societatea noastră, el a creat atmosferă favorabilă ortodoxiei şi a atras inteligenţe şi talente în mişcarea spirituală pe care a susţinut-o şi care va fi poate cinstea şi mângâerea cea mare a vieţii şi a acţiunii lui. El a făcut şcoală, formând discipoli, şi în literatură şi în presă şi în Teologie. Semănător de idei, culege mulţumirea sufletească de a fi recrutat ideilor aderenţi şi de a fi pregătit lucrători zeloşi. Şi fără îndoială că nicăiri nu gustă Nichifor Crainic mai mult această mulţumire, decât în scumpu-i cămin al „Gândirii". Sub altă formă, el o gustă în toate manifestările sale, unde se vede înconjurat de ucenici şi de admiratori, cari-1 urmează şi ascultă. Cursurile lui universitare, care sunt mai mult decât prelegeri obişnuite, interesează şi atrag totdeauna un număr de auditori străini de facultate, cum se vedea prea puţin până la el, Pentrucă ştiinţa noastră teologică, el o poartă în cuvântul proaspăt, cald, generos, adânc şi înaripat, eu care l-atu dăruit şi (l-au distins pe el muzele. i * ' La cincizeci de ani, colegul Nichifor Crainic este tânăr şi viguros, cum a fost totdeauna. Activitatea lui de până acum, bogată, intensă şi variată umple mult mai mult decât o jumătate de viaţă. Scrisul lui formează el singur o întreagă bibliotecă. Păstrându-şi toată râvna deia început şi adăugându-i cu fiecare ain noi experienţe şi realizări, publicistul şi profesorul va continua să lucreze cu spor, fără a simţi măcar că a străbătut până acum o cale de jumătate de veac. De fapt, dacă vârsta s’ar socoti nu înnumărând anii, ei cântărind activitatea omului, Nichifor Crainic a trăit de mult încă, nu doar cincizeci de ani, câţi i se atribuesc azi, ei lungimea a două-trei vieţi laborioase şi bine întrebuinţate, în care talanţii lui s’au înmulţit continuu. Opera lui este vastă. Crescând considerabil încă, în anii cei mulţi şi frumoşi, de viaţă şi de muncă, pe cari-i dorim distinsului nostru coleg, ea va lua proporţiile unui mare şi solid monument de gând şi de faptă. Profesorul Nichifor Crainic are fericirea de a-1 şti de mult asigurat, iar scumpa-i Teologie, ilustrată de geniul lui, sc bucură, contemplându-1, de favoarea de a se şti adânc încrustată în opera-i monumentală şi strălucind în ea ca cea mai preţioasă dintre pietre. NICHIFOR CRAINIC APOLOGET CREŞTIN^ ' , ' DE ' ’ ' ’ ■ ' • , EMILIAN VASILESCU . La începutul anului trecut, deschizându-şi primul curs de Apologetică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, d. Nichifor Crainic destăinuia : „Când am plecat la studii în străinătate, profesorul meu de Apologetică şi Dogmatică, Ioan Mihălcescu, mi-a spus : Să te ocupi de Apologetică, pentru asta eşti bun4. Mentorul îşi cunoştea studentul. Observase la el însuşiri speciale pentru disciplina la care misterioasa orânduire divină avea să-l aşeze urmaş al profesorului său. Căci era încă student, când publica alături de profesorii săi, în cea mai bună revistă teologică a vremii, „Revista Ortodoxă44, articole cn caracter apologetic <şi poezii religioase traduse din Paul Gerhardt, Nicolaus Hermann şi Chr. Richter. In acele articole, pe care profesorul de Apologetică de astăzi le va fi uitat poate, găsim limpezimea, vigoarea şi frumuseţea scrisului de totdeauna al d-fui Nichifor Crainic. Iată o singură frază, în care tânărul apologet se războia cu himerica religie pozitivistă, — frază care defineşte o vocaţie : „Intraţi intri un asemenea templu teoretic, fie al lui Auguste Comte însuşi. Sub bolţile negre ca tina, se târăşte fumul greoiu şi înnecăcios al materiilor chimice. Nicăieri lumină sărbătorească. Nici perspectiva plină de făgăduinţe a veşniciei, Lipseşte din această catacombă intelectuală ideea cea mare care să-ţi absoarbă sufletul către ceruri, într’un larg flux de evlavie. Şi nu te poţi închina. Cum să te închini pământului ce-ţi mânjeşte încălţămintea ? Adorarea o dăm celui care ne stăpâneşte fermecându-ne ; e peste putinţă s’o dăm materiei pe care o stăpânim44. (Vitalitatea sentimentului religios, „Revista Ortodoxă44, An. II, 1914, p. 190). Intriun allt articol, intitulat: „Ideea despre o fiinţă superioara în ştiinţele contemporane", apologetul în vârstă numai de 23 ani, pornea dela o lucrare a medicilor francezi, L. şi P. Murat, şi ajungea la încheierea că „totul mărturiseşte despre o intervenire superioară, despre o finalitate providenţială în organismul omenesc ; şi această uimitoare armonie care este în noi înşine, devine osândirea cea mai formală a materialismului44. („Revista Ordotoxă44, An. II, 1913, p. 18). Aceste debuturi apologetice cădeau însă într’o epocă în oare teologia românească era absentă din viaţa culturală a ţării. Răul îl simţeau în tot tragismul Ini mai ales tinerii teologi, pe care se mai întâmplase ca unul dintre profesorii lor să-i acuze de blazare pretimpurie. Tânărul Nichifor Crainic a ţâşnit imediat cu răspunsul, jalonând încă de pe atunci marile directive ale unei cariere apologetice: 283 © BCU Cluj „Dacă problema religioasă e veche ca omenirea, totuşi, departe de a se fi învechit, ea e pururea nouă, ea se înnoeşte cu fiecare generaţie a omenirii. Ea e totdeauna de actualitate tocmai prin faptul că punctul din care o privim se schimbă mereu, în pas cu progresul cultural al omenirii... Şi, dacă în cadrul vremurilor patriarhale, preotului îi şedea bine numai eu molitfelnioul subsuoară, astăzi, în mijlocul fră“ inântărilor moderne, e o cerinţă ca lângă molitfelnic să stea ultima carte plină de esenţa rezultateftor ştiinţifice ultime, şi deasupra 'lor o frunte capabilă să stabilească armonia între cartea bătrână şi cea de azi... Valul vremii aduce mereu din depărtări curente noi, le iisbeşte de zidul orezului nostru bimilenar şi produce conflicte sgomotoase, ce trebuesic potolite... Noi aşteptăm un semn, o mişcare, o deşteptare, un început de viaţă intelectuală bisericească... eu răbdarea credinciosului dela Vi-tezda, noi aşteptăm omul. Ne trabuc om pregătit şi cutezător, care, însuşindu-şi libertatea cugetării creştineşti, ridicat deasupra banalităţii oinorîtoare, să taie drum nou, să ne smulgă pe toţi din inerţia rutinei seculare şi să producă astfel, nu inovaţii eretice, nu ştirbiri în fixitatea dogmelor noastre, dar un curent sănătos, intens şi limpede de viaţă intelectuală bisericească4*. Omul acela providenţial „nu trebue să scape niciodată prilejul de a pune faţă în faţă lucrurile cele vechi ale credinţei, cu cele mai noi ale civilizaţiei, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizaţii şi de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele şi introducând în viaţa modernă curentul viu şi înviorător al credinţei şi al moralei44. („Lumina Nouă44, An. I, 1913). Am lăsat înadins pe tânărul! apologet să vorbească atât de mult pentru a se vedea cât de îndreptăţit era mentorul său când îl îndemna să studieze Apologetica şi mai .ales pentru ca să se vadă din ce năzuinţe sufleteşti a izvorît opera apologetică săvârşită mai târziu.. Căci într adevăr, nimeni în ţara noastră na făcut operă de apologet activ m măsură m care a făcut-o d. Niehifor Crainic. D-rul Vasile Găină, eminentul profesor de Apologetică dela Facultatea de Teologie din Cernăuţi, stins din nefericire prea de vreme, I. P. S. Mitropolit Irineu al Moldovei şi Sucevei, care a ilustrat timp de 35 de ani catedra de Apologetică şi Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, prelcum şi apologetul de mare valoare care este d. profesor I. Gh. • Savin, dela Facultatea de Teologie din Chişinău, sunt toţi trei, ca să spunem aşa, mai mult apologeţi de catedră. Scrisul lor, în deosebi al celor doi dintâi, atinge în special lumea teologică şi bisericească, Şi chiar atunci când răzbate în marele public cititor, acest scris păstrează ceva din izul special al bibliotecii teologice. Cu d. Niehifor Crainic se întâmplă însă un caz unic în cultura românească. Credincios prin obârşia ţărănească şi teolog prin cultură, poetul Niehifor Crainic îşi încântă neamul cu vraja versului, îi lămureşte tainele destinului său istoric, dar în acelaşi timp îl înnalţă la înţelegerea adevărurilor supreme ale creştinismului. Şi tocmai aceasta este chemarea apologetului: să înfăţişeze magistral doctrina Crucificatului, s’o facă înţeleasă şi acceptată de toate minţile şi în toate fazele prin care trece cultura omenească şi să înlăture obieoţiunile pornite din rea înţelegere sau din rea voinţă. A făcut oare cineva lucru! acesta la noi în ţară cu mai multă râvnă şi eficacitate decât d. Niehifor Crainic ? Scrisul altor teologi români, deşi merită uneori să fie gustat de marele public, se înfundă de obiceiu în revistele teologice. Scrisul d-lui Niehifor Crainic, izvorît din convingerea că : ,yodată câştigată intelectualitatea unui popor, biruinţa Bisericii e asigurată44 („Gândirea44, An. III, 1924, p. 418), se răspândeşte în cele mai bune reviste neteologice şi este o adevărată binefacere pentru sufletul intelectualilor dornici să se apropie cu înţelegerea de adevărurile fundamentale ale doctrinei creştine. O seamă de probleme grele, chiar pentru teologi, cum ar fi aceea a raportului între revelaţiune şi raţiune, a harului divin şi a acţiunii lui în lume, a creaţiei lumii din nimic şi a Providenţei divine, a întrupării Mântuitorului, a păcatului şi a răscumpărării, etc. etc., le întâlnim în scrisul d-lui Nichifor Crainic puse î.ntr’o lumină favorabilă înţelegerii şi acceptării chiar pentru minţile cele mai refractare misterului. Dacă cineva şi-ar da osteneala să adune aceste fragmente de gândire apologetică — ce ne amintesc de nemuritoarele „Pensees" ale lui Pascal — ar întocmi un tratat complet de apologetică creştina în câteva volume. Şi când ne mai gândim că d. Nichifor Crainic este un adevărat conferenţiar ambulant, în necontenit turneu oratoric prin ţară, opera sa apologetică trece dincolo de publicistică, în apostolatul cuvântului vorbit. Atraşi de prestigiul literatului, gânditorului, naţionalistului, ascultătorii pleacă îmbogăţiţi pe nesimţite cu o seamă de adevăruri teologice lămurite pentru mintea lor. Chiar şi atunci când conferinţele au subiecte cu totul laice, să nu se uite însă că principiile fundamentale ale gândirii conferenţiarului sunt teologice şi creştine, şi deci toate problemele pe care le discută sunt privite dela înălţimea adevărului revelat. Fireşte că nu vom putea înfăţişa aici decât câteva capitole principale din lucrul apologetic săvârşit până acum de d. Nichifor Crainic. Grandoarea şi mizeria Apologeticei este tocmai aceea de a-şi extinde preocupările peste un întins domeniu teologic şi de a folosi ea instrumente toate elementele culturii: ştiinţa, filosof ia, arta, literatura, etc., păstrând totuşi necontenit o metodă proprie şi un ţel unic : prezentarea raţională a adevărurilor fundamentale ale creştinismului şi apărarea lor. Apologetul este obligat însă să-şi delimiteze oarecum preocupările, dacă nu vrea să fugă superficial prin toată teologia şi cultura laică. D. Nichifor Crainic a aruncat lumină, cum am spus, în numeroase puncte de doctrină şi filosofie creştină, dar şi-ia concentrat atenţia mai ales asupra modului cu;m doctrina creştină a venit în atingere cu diferitele forme de cultură : filosofie, ştiinţă, artă şi literatură. In Apologetică, acest capitol poartă numele : Religia şi corelatele ei. Dar d. Nichifor Crainic a făcut mai mult decât o comparaţie între religie şi celelalte discipline apropiate, cum se face în unele manuale de Apologetică. D-sa a ajuns la un întreg proces al culturii şi civilizaţiei moderne, în lumina doctrinei creştine şi la o adâncă filosofic creştină a creaţiei culturale. Intr’o vreme când cultura era religioasă în toate manifestările ei, problema raportului între religie şi cultură nu prezenta o importanţă deosebită. Dar când omul, împins de năzuinţe luciferiee, a pornit lupta nebună pentru dezdumnezeirea culturii, cultura şi-a pierdut centrul de gravitate şi s’a pulverizat în mărunte idealuri pământeşti. Astfel, în filosofie, cei vechi cunoşteau limitele raţiunii şi de aceea când cugetau asupra primelor principii, când făceau adică metafizică, spuneau că faic teologie. Evul Mediu a subordonat filosofia teologiei, socotind-o bună numai să demonstreze raţional, pe cât este posibil, adevărurile revelate. De aici venea minunata unitate a gândirii şi a culturii medievale. Filosofia modernă, din orgoliu şi din spirit rebel faţă de religie, refuză să accepte adevărurile revelate. Ea caută adevărul numai eu mijloacele minţii omeneşti. Rebeliunea filosofici moderne se poate sintetiza în aceste cuvinte; „Raţiunea umană împotriva revelaţiei divine". 285 © BCU Raţiunea omenească este de sigur o înnailtă funcţiune a sufletului omenesc. Ea e „vasul ales" al revelaţiei divine, dar puterile ei au limite şi de aceea nu trebue să aşteptăm dela ea o concepţie unică şi definitivă despre lume şi viaţă. „Logica noastră omenească, spune d. Nichifor Crainic, atunci când nu se fundează în adevărul revelat, devine haos şi nebunie". (Puncte cardinale în haos, p. 186). Aceasta este de altfel tragedia filosofiei moderne, fărâmiţată în atâtea sisteme câţi filosofi. Instruit la şcoala lui Dionisie Areopagitul, a lui Augustin, a lui Pascal şi a lui Dostoiewski — acestuia din urmă i-a închinat un curs dens de peste 500 pagini, — d. Nichifor Crainic va da raţiunii ce este al ei, dar pentru cunoaşterea adevărurilor supreme va prefera „sărăcia cu duhul" a copilului, a savantului şi a sfântului. Pe toţi aceştia nu-i împiedică pospaiul cunoştinţelor omeneşti de a pătrunde în absolut sau de a se lăsa înnălţaţi spre absolut. Copilul nu ştie, savantul ştie cât de puţin ştie, iar sfântul nu vrea să ştie. Fiind însă curaţi cu inima, vor vedea pe Dumnezeu. Dar, încă odată, cu aceasta nu se exclude raţiunea, ci numai se recunosc limitele puterii ei. „Noi n’am atacat niciodată raţiunea, spune d. Nichifor Crainic, ci ra jurnalismul voltairian sau luci feri an" („Gândirea", An. IX, 1930, p. 370). ; Aoeâistă afirmaţie se potriveşte şi pentru problema raportului între religie şi ştiinţă. Ştiinţa nu are de ce să fie în conflict cu religia. Revelaţiunea nu este contra raţiunii, ci mai presus de ea. Dumnezeu nu a revelat lumii adevăruri pe care omul le putea dobândi prin propriile sale puteri intelectuale. Unde ar fi logica unei revelaţii divine care ar descoperi omului oeeaee el singur poate afla cu mintea sa ? Ştiinţele profane, produse ale minţii omeneşti, nu pot decât să adauge la gloria Creatorului. Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au folosit din plin, ca auxiliare ale Teologiei. Şi, din acest punct de vedere, ortodoxia na dat şi nici nu putea să dea naştere vreunui conflict între religie şi ştiinţă. S’a întâmplat însă ca romano-oatolicis-mul să-şi lege prea strâns soarta de un om, de un păgân, de fiîosofia şi ştiinţa lui Aristotel, a cărui astronomie perimată cu vremea a dat naştere regretabilelor conflicte dintre ştiinţa modernă născândă şi romano-catolicismul intolerant. Lucrurile s'au schimbat de sigur astăzi. Romano-ioatolicismul opune în toate domeniile ştiinţei savanţii săi creştini savanţilor rămaşi în vechea mentalitate ostilă religiei. Conflictul dăinueşte însă pe temeiul vechilor resentimente. Trecând dincolo de domeniul ştiinţei, un Auguste Comte a înfiinţat ridicolul cult al Umanităţii pozitiviste, un Ernst Haeckel s’a făcut apologetul unei himerice religii moniste, un' Sigmund Freud a descoperit esenţa religiei în imboldurile erotice ş. a. m. d. D. Nichifor Crainic a găsit totdeauna expresiile cele mai nimerite pentru a stigmatiza aceste năstruşnicii „ştiinţifice". Pozitivismului şi evoluţionismului ateu, d-isa Ie-a opus necontenit în-naltul spiritualism al marelui învăţat şi tot pe atât de bunului creştin şi român cl-rul N. C. Paulescu, a cărui operă a expus-o în diferite articole şi în 12 prelegeri universitare. „Titanii ateismului" modiern au fost arătaţi în toată hâda lor urâţenie morală. Francmasoneria, marxismul şi bolşevismul, care fac caz de ştiinţă în lupta lor împotriva lui Dumnezeu, au avut totdeauna în d. Nichifor Crainic un adversar necruţător. Negativismul modern are la temelia sa o învechită concepţie materialistă despre lume şi viaţă, pe care unor filosofi Ie place s’o creadă „ştiinţifică". Ea este însă o simplă concepţie filosofică : cea mai ruinătoare dintre toate. Din ea a eşit haosul culturii moderne. . Până şi în artă — şi cu aceasta atingem a treia mane problemă a raportului dintre religie şi cultură studiat de d. Nichifor Crainic — negativismul modern a duş la aşa numita „autonomie" a artei şi la un fel de religie a estetismului pur. In dorinţa de a fi cât mai raţionalistă şi cât mai experimentalistă, estetica modernă a întors spatele minunatei metafizici creştine a frumosului şi a adus înţelegerea creaţiei artistice pe plan hiologic. Intre religie şi artă sunt însă înrudiri strânse eu privire la originea, desvoltarea lor istorică, inspiraţia uneia şi a celeilalte, experienţa sublimului şi finalitatea comună. Ceeaee nu trebue totuşi să ne facă a le confunda şi nici a crede că una poate fi înlocuită cu cealaltă. Arta este marea fiică a religiei, iar în cursul istoriei religia a inspirat marile capodopere artistice ale omenirii. Creştinismul a împins creaţia artistică la culmi peste care nu se va mai trece. Şi dacă s’a spus cândva eă apariţia creştinismului a însemnat moartea artei antice, lucrul trebue lămurit. „Moartea marelui Pan“ înseamnă moartea artei oare întruchipa cultul păgân. Noua religie lupta împotriva celei vechi şi a spiritului ei, nu împotriva artei în sine. Lupta între Apollo şi Iisus era lupta între spiritualismul doctrinei creştine şi sensualişmull artei antice. (Intre 'Apollo şi Iisus, „Gândirea4*, An. VI, 1927, p. 3). Departe de a urî frumosul, teologia creştină a pus la îndemâna esteticei suprema înţelegere a frumosului. Pentru teologia creştină frumosul este nume divin, este înţelepciunea lui Dumnezeu pătrunzând întreaga fire pe dinlăuntru şi organizându-i for mele. Şi dacă Biserica noastră na avut până acum un tratat temeinic de teologie estetică, îl are în „Nostalgia Paradisului44, cartea atât de frumos întitulată a d-lui Nichifor Crainic. Această carte, de adâncă semnificaţie pentru teologia şi cultura românească, este ceva în genul lucrării lui Jacques Mari tain, „Art et Scolastique44, dar pe temeiuri mult mai largi. Filosoful oficial al neotomismului romano-oatoiic s’a ţinut strâns de Aristotel şi de Toma de Aquino. D. Nichifor Crainic şi-a tras seva gândirii din rădăcini mai bogate: Sf. Scriptură, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, SI. Grigone Balama, î'ilo-calia, geniile literaturii religioase, între care în primul rând Dostoiewski, literatura şi arta cultică, doctrina graţiei divine, teoria psihologică a inspiraţiei, etc. Nu este datoria noastră să intrăm în economia acestei opere. O vor face alţii. Este destul să spunem că, dacă nenorocirea a făcut ea negativismul! modern să pătrundă şi în domeniul atât de delicat al esteticei, apoi nimeni nu era mai indicat să ia cuvântul în numele înţelegerii creştine a frumosului, decât teologul, esteticianul şi apologetul creştin Nichifor Crainic. Am numit opera apologetică a d-lui Nichifor Crainic um proces al culturii moderne în numele doctrinei creştine. Putem preciza eă e vorba în deosebi în această operă de o confruntare a culturii moderne cu principiile ortodoxiei. Lucru ceva mai greu şi tocmai pentru aceea şi mai util.. Căci este nevoie de o adâncă pătrundere a ortodoxiei însăşi, a specificului ei şi a formelor de cultură create de ea. Este nevoie în primul rând de cercetarea trăirii ortodoxe în formele ei cele mai înnalte, în mistica ortodoxă, fără de care nu se poate înţelege nimic din esenţa ortodoxiei. Prin mistică, d. Nichifor Crainic şi-a temeinicii viziunea creştină despre lume şi viaţă, pe oare avea s’o opună necontenit ruinătoarei metafizici materialiste. Timp de 12 ani, ca profesor la Facultăţile de Teologie din Ghişinău şi Bucureşti, d-®a a desţelenit terenul încă virgin al misticei ortodoxe, făcând împrejurul d-sale o adevărată şcoală de ucenici zeloşi. Din nefericire, cursul de Teologie mistică pe oare l-a predat ani dearândul studenţilor, a rămas şi până acum netipărit, împreună qu un alt curs despre mistica germană a sec. XIV şi cel despre Dostoiewski. Acestea sunt lucrări ce trebuiesc negreşit teologiei şi culturii româneşti. Ele înseamnă, pe lângă un considerabil aport la înţelegerea şi adâncirea ortodoxiei, şi uri răspuns dat negativismului modern, care socoteşte mistica un fenomen pur omenesc, ce nu duce la nimic, sau o manifestare morbidă, semn de degenerare, nevroză, psihastenie, sublimare erotică, etc. Este aceasta injuria cea mai mare ce se aduce adevăraţilor eroi ai sublimelor trăiri interioare. Henri Bergson se miră în Les deux sources de la morale et de la religion, cum de au putut fi socotiţi bolnavi nişte oameni ca aceştia, care au dat dovadă de supraomenească putere spirituală. El a scris despre misticii creştini pagini de cea mai întialiă frumuseţe şi înţelegere. Căci mistica este trăirea pe culmile pietăţii creştine, „tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc”, iar teologia mistică este „ştiinţa îndumnezeirii omului”. (Curs de Teologie mistică. Litografiat. Bucureşti, 1938, p. 34). Misticii experimentează real, pipăe prezenţa Divinităţii în sufletul lor şi devin focare de energie morală şi de generozitate, Ei nu sunt jocul unei simple autosugestii sau plămădiri suboonştiente, ci văd într’adevăr pe Dumnezeu cu ochii sufletului lor. Extazul mistic şi celelalte fenomene zise „accesorii” ale misticei: viziuni, levitaţiuni, stigmate, vedere la distanţă, etc., nu tre-bue confundate cu manifestările patologice ale epilepticilor, istericilor şi altor categorii de bolnavi. Esenţialul în mistică este contemplaţia, eroismul moral şi sfinţenia vieţii, nu acele fenomene excepţionaile. (Curs de Teologie mistică, în special pp. 343-386; Curs despre Mistica germană a sec. XIV, passim; Curs de Istoria Literaturii bisericeşti şi religioase moderne, pp. 25-26: Curs de Apologetică, pp. 285-294). Prin mistică, ziceam, d. Nichifor Crainic a pătruns din ce în ce mai adânc în esenţa ortodoxiei, pentru a opune negativismului modern o înnaltă concepţie despre lume şi viaţă. Cel mai frumos capitol din opera apologetică a d-sale este însă rechizitoriul culturii româneşti oceidentalizante, ce se desvoltă în afara sau împotriva ortodoxiei congenitale a neamului nostru. Ideologia paşoptistă a rupt legătură eu tradiţia ortodoxă şi naţională ,aruncând cultura românească într’un adevărat haos. Pozitivismul lui Vasile Conta, evoluţionismul unor mărunţi Thironi şi Yoinovi, monismul materialist şi dispreţul faţă de mistică al unor respectabili profesori universitari, teoria ^ateismului” nostru naţional, ,,lovineseianismul“ hiper-occidentalizant, fobia bizantinismului, etc. etc., au dat culturii româneşti aspectul unui mozaic inform şi fără consistenţă. In faţa acestei avalanşe a negativismului occidental, Biserica ortodoxă română s’a resemnat întro atitudine de neputincioasă pasivitate. D. Nichifor Crainic şi-a luat asupră-şi nobila însărcinare de a arăta neamului său că „doctrina Bisericii reprezintă suprema viziune metafizică a lumii şi a vieţii până la care se poate ridica ştiinţa şi cugetarea cea mai înnaltă. („Gândirea”, An. XVII, 1938, p. 395, şi Ortodoxie şi Etnocrafie, esseul „Ortodoxie”). Noţiunea de teandrie, ce stă la temelia întregei saile gândiri, reprezintă o magnifică viziune creştină a lumii, în care Dumnezeu colaborează ou geniile creatoare şi cu sfinţii la transfigurarea şi îndumnezeirea lumii. Spiritualismul desăvârşit al acestei concepţii stă la antipodul sumbrei doctrine materialiste, care coboară pe om spre bestialitate. Din viziunea teandrică a lumii decurge o concepţie totalitară despre viaţă, în care toate formele de cultură se orânduesc, se ierarhizează şi se unifică pe plan înnalt religios, dar îşi păstrează specificul lor etnic. Dificultatea ce s’ar părea că se iveşte Ia armonizarea universalimului creştin cu specificitatea etnică a popoarelor, este mai mult teoretică. Sub cerul comun al credinţei suntem înfipţi în pământul natali al patriei. lisus este universal, dar El a venit în ţara noastră şi învăţătura Lui este trăită după modul specific Românului. Pentru oei cari, dm miopie intelectuală sau din rea voinţă, nu zăresc în trecutul românesc această minunată îmbinare a etnicului specific românesc ou principiile veşnice şi universale 288 © BCU Cluj ale ortodoxiei, ambiţia d-lui Nicbifor Crainic a fost de „ a deschide drumul unei antropologii religioase româneşti" („Gândirea", An. IX, 1930, p. 371), ca să se dovedească odată pentru totdeauna, că ortodoxia este o „adâncă realitate populară" şi că poporul românesc, pentru a-şi realiza destinul său istoric, trebue să se orienteze pe raza care străbate întreg trecutul său : ortodoxia strămoşească şi dragostea de neam. La aceasta se rezumă crezul vieţii d-lui Nichifor Crainic, pe oare îl repetă de peste douăzeci de ani : „Puterea de viaţă a românismului este puterea de viaţă a creştinismului românesc şi simultaneitatea lor istorică le va hotărî împreună durata viitoare". („Icoanele vremii“. Bucureşti, 1919, p. 183). De pe piscul unei jumătăţi de veac de existenţă, d. Nichifor Crainic îşi poate privi cu seninătate şi mulţumire opera săvârşită. Mentorul de acum treizeci de ani nu s’a înşelat. învăţăcelul a devenit omul pe care tinerii teologi, frământaţi şi desorientaţi, îl aşteptau „ou răbdarea credinciosului dela Yitezda". El a tăiat „drum nou", a produs „un curent sănătos, intens şi limpede de viaţă intelectuală bisericească", a combătut negativismul modern în ştiinţă, în filosofic şi artă, a apărat misticismul şi ortodoxia. Dar Sluorul lui este abia la jumătate. Perspective largi şi din ce în ce mai. largi i ®e deschid, pe măsura înfiripării şi \des-voltării unei culturi superioare româneşti. Opera sa de prezentare a doctrinei creştine pe înţelesul vremei va trebui să urmeze un ritm din ce în ce mai accelerat. Ya trebui să imprime din oe în ce mai adânc culturii româneşti marile idealuri ale doctrinei creştine. Apostolatul acesta intelectual îi va cerne — o ştie prea bine — o dăruire fără rest, o adevărată mucenicie, din care se va alege poate numai cu ghimpii coroanelor de roze. Dar când sângerările apostolatului îl vor copleşi o clipă, nu va cădea, suntem siguri, ci se va îmbărbăta rugându-se ca odinioară : Sub stele, Doamne, cu pământul frate Plutesc peste genuni nemăsurate. Senin privesc în jos şi nu mă sperii: Pe-adâncul nimicirii şi-al tăcerii, Sânt candelă sub bolţile divine — In haos spânzur, dar atârn de Tine. © BCU MAGISTER AD CATHEDRAM DE . PREOTUL ŞTEFAN DOBRA Titiul ne e martor. N’avem gândul să vorbim despre d. profesor Nichifor Crai* nie decât atât cât, fiind pe catedră, l-am putut privi ca student din bancă. Specific aceasta pentrucă d. Crainic este pentru foarte mulţi „Domnul Profesor", fără ca toţi aceştia să fi simţit vreodată distanţa care realmente există între profesor şi elev. Domnul Crainic are o mulţime de asemenea elevi, cari niciodată n’au experimentat emoţia unui examen cu domnia-sa. Sunt elevii şooallei lui Nichifor Crainic. Rândurile noastre, pline de sfială, încearcă a-1 urmări pe d. Nichifor Crainic, profesorul dela Facultatea de Teologie. Era în toamna anului 1932, când studenţimea teologică din Bucureşti, pe atunci numeroasă, aşteptam să se ’mplinească ceeace ni se anunţase: d. Nichifor Crainic, profesor la noi. Venirea aceasta era un act ce se datoria în întregime Irgii înţelegeri, de care a dat dovadă întregul nostru corp profesoral, care, dintr’o nobilă dorinţă de desvoltare a învăţământului teologic superior, a găsit de cuviinţă să se înfiinţeze şi la Facultatea noastră o catedră de „Istoria literaturii religioase şi bisericeşti moderne", eu scopul precis de a se înfăţişa studenţilor teologi viaţa şi scrisul născut şi desvoltat sub influenţa harului lui Hristos. Sa crezut, şi pe bună dreptate, că viaţa harică şi învăţătura celor din vremurile mai noi, ce-au luat pe umeri jugul lui Hristos, nu sunt îndeajuns prezentate şi de-aci gândul şi înfiinţarea noii catedre. Cât priveşte persoana celui ce avea s’o ocupe, foţi profesorii, ea unul, şi-au îndreptat ochii spre titularul aceleeaş materii dela Facultatea de Teologie din Chişinău: d. profesor Nichifor Crainic. Aşa că i-aşteptam prelegerea de inaugurare a activităţii sale, cu bucurie şi nerăbdare mare. Puţini îl ştiau, mulţi nici nu-1 cunoşteau. Şi ora a sosit. Amfiteatrul nostru, cât este de mare, devenise neîncăpător pentru tineretul, m © BCU Cluj ce voia să-şi audă noul profesor. Băncile din faţă erau ocupate de o lume, ce nu aparţinea Facultăţii noastre nici prin vârstă şi mai ales nici prin înfăţişare. Erau, socotesc, intelectualii Capitalei noastre, ce aşteptau cu acelş dor să audă vorbind de pe catedră pe cel care, fără ’ndoială, nu le era necunoscut şi nici indiferent. Prin urmare, nu eram doar noi, care-1 aşteptam. Intr’o linişte de cremene, profesorii noştri au început a intra în sală, având în mijlocul lor pe noul coleg. Un ropot de bătăi din palîime a însoţit uralele tuturor ce aveau în faţă, în carne şi oase, pe Nicbifor Crainic, care ne-a surprins prin trupul său mic, împodobit însă cu un cap distins. A fost prezentat şi muşcându-şi din buze, a’nceput a ne glăsui... însemnătatea literaturii mistice a fost subiectul prelegerii. Aproape o oră n’am fost decât ochi şi urechi. Nu se-auzia decât un singur glas. Era al profesorului Crainic, care liturghisia ca ’ntr’un altar sfinţit, iar noi ca nişte credincioşi, priviam şi ascultam smeriţi. Cuvântul său precis şi potrivit ales, cu intonaţie perfectă şi învălui! de-un timbru cum la altul n’am mai auzit, ne fermeca. Ideile sale, pline de frumuseţe şi de-o logică desăvârşită, ne captivau. Forma sa, adevărată poezie, iar fondul său, ştiinţă adevărată, arătau deopotrivă pe poetul, ca şi pe teologul, care într’un avânt de inimă şi de inteligenţă, ne entuziasmase. Convingerea cu care cuvânta d se citia pe faţă. Am văzut la omul acesta un chip, care-i face cel mai expresiv şi mai frumos cap. Sub o splendidă şi rarisimă frunte se arcuesc stufos două sprinoene, împodobind nişte ochi, ce par a fi negri caj şi ele. Un nas bărbătesc şi-o bărbie la fel îi sunt despărţite de-o guTă potrivită, ce i se deschide prin două buze din belşug cărnoase, pe oare deseori le muşcă, silindu-le parcă să nu se despice decât numai când vor elibera mărgăritare ce au puterea să meargă la inimă şi să vrăjească mintea. Faţa aceasta distinsă i se transfigurase. Fruntea ni se părea mai mare şi-aşa de luminoasă, încât ne minuna; «ochii îi străluceau şi_i înnotau în lacrimi, iar glasul său articula parcă melodii, ce ne-au făcut o oră să fim fericiţi. A fost o frumuseţe, iar sfârşitul, delir. Ii văd şi «acum pe cei trei foşti decani, ce mai ’nainte îi fusese profesori, azi pensionari: Boroianu, Mihălcescu şi Popescu-Mălăeşti cum l-au îmbrăţişat şi, pe rând, cu ochii de bucurie înlăcrimaţi, l-au sărutat. Profesorii aveau un inou coleg, pe fostul lor elev. Facultatea noastră făcuse o strălucită achiziţie, aşa că ’ntreg corpul profesoral putea fi mândru că nu s’a înşelat în «alegerea ce o săvârşise. Au trecut şapte ani de-atunci, ani de muncă şi de rod. Profesorul a rămas acelaş, iar materia predată, ca şi feţele studenţilor, s’au schimbat «cu fiecare an. Numărul studenţilor din amfiteatru m’a scăzut, însă, de fel, căci mulţi dintre aceştia au fost netedlogi, ce participau la prelegerile sale cu dragoste vădită. In primul său an de profesorat, ne-a vorbit despre Dostoiewski, ca reprezentant al creştinismului rus, care mai mult decât oricare alt scriitor al Rusiei, „e o «culminaţie şi un răsărit de eră nouă «a gândului: în el se concentrează lumea ideilor ce l-au precedat; din el porneşte puternicul curent de filozofie religioasă a Ruşilor, cari traesc azi în exil“. Scriitorul acesta, am credinţa, i-a fost o obsesie a vieţii. Domnul Crainic a vorbit despre el şi la Chişinău şi la Bucureşti. Şi-iaceasta mu este o întâmplare. L-am cunoscut mai toţi pe marele scriitor rus din nişte traduceri ciopârţite ale eapodoperilor sale literare, din care i s’a eliminat cu desăvârşire cugetarea. De aceea ne-a lăsat impresia că e «mai mult senzaţional. In fond, însă, scrisul său are o întreită însuşire: e ortodox, e naţionalist şi are ca eroi numai tineri. In vremea şa, tineretul rus începuse a-şi da aiere de emancipare, de libertate, pe care nu şi-o putea •291 © BCU arăta decât alungând pe Dumnezeu şi batjocorind ideia de Patrie, îmbrăţişând cu frenezie Internaţionala, care n’avea nici cer şi nici Hotare. Se ignora faptul că libertatea poate duce pe om deopotrivă Ia iad sau la rai. Pe căile acestei libertăţi se ajun' ge'n sus până la divin şi’n jos până la diabolic. Raiul sau iadul, socotea Dostoiewski, este în inima fiecăruia. Unul este expresia iubirii, celălalt a neputinţei de a mai putea iubi. După cum iubirea sau ura este stăpâna sufletului, după cum una sau alta este chipul isufletesc al omului interior, aşa poate exista în lume rai sau iad, ca o răsfrângere a acestora în viaţa socială. După raiul acesta a suspinat Dostoiewski, cu râvna unui sfânt. Şi-l credea posibil. Analist al păcatului uman până în adâncurile sale infernale, marele romancier e deopotrivă „vizionarul unui paradis lăuntric al iubirii*, realizabil prin creşterea generaţiilor tinere şi mai ales a copiilor, în dragostea de ortodoxie, singura formă a creştinismului oare întreţine flacăra libertăţii pline de iubire şi iubirea plină de Patrie, pe care n’o exclude. In primăvara neprihănită a copilăriei, întreţinută astfel, vedea Dostoiewski „cu fanatismul fierbinte şi neclintit al profeţilor** că e posibilă o omenire „notai etnică în adâncul său şi mai ortodoxa în înălţimea sa". Raportaţi concepţia aceasta a lui Dostoiewski la concepţia autorului „Ortodoxiei şi Etnocraţiei“ şi veţi înţelege deca profesorul nostru a închinat un an întreg expunerii concepţiei ortodoxe a acestui geniu al literaturii universale. In scriitorul rus, d, Nichif or Crainic şi-a găsit un tovarăş, geniul ^artistic all lui Dostoiewski, care să'l istimuleze de a formula definitiv, ferit însă de unele greşeli ale acestuia, — ceea ce intuiţia isa de aceeaş natură îi descoperise nativ. Prelegerile despre Dostoiewski, cu toţi eroii săi tineri iau făcut oa în primul an de profesorat la Bucureşti, d. Crainic să apară nu ca simplu profesor al teologilor, ci ca incontestabil conducător spiritual al întregului tineret universitar. Cei răi chiar îi imputau aceasta, numindu-1 „pervertitor pi tineretului**. N’au fost puţini cei ce au urmărit toată gama tragediei tineretului dostoiewskian, oare, condus de fabricatele raţiunii, a înţeles o viaţă fără Dumnezeu şi fără moşie strămoşească, al cărui sfârşit a fost crima, sinuciderea sau revoluţia în masă; deasemenea a fost o satisfacţie generală, când ca antipod al acestei serii de ncgativişti, in s’au înfăţişat — puţini desigur — cei ce au respirat un duh deosebit decât cel raţionalist, duhul iubirii. Am văzut in prinţul Myşkin, mai mult decât un epileptic sau un impotent, aşa cum obicinuisem până atunci, am văzut în vorba şi faptele, sale un tânăr copleşit de râvnă şi iubire creştină; am văzut în Alioşa Karamazoff — cel crescut în mănăstire sub supravegherea stareţului Zosima, ca astfel pregătit să trăiască în societate — pe tânărul ideal aşa cum l-ar fi dorit Dostoiewski; prin graiul lui Zosima, am văzut în Dostoiewski un pedagog religios desăvârşit, care nu înţelegea creşterea religioasă a copiilor decât supravegbiată şi săvârşită de preot (ulterior — după doi ani — Biserica noastră a legiferat in sensul acesta) ; am văzut în Dostoiewski nu mistic ortodox curat, aşa cum niciodată nu ne-am fi aşteptat. Pe marginea cuvintelor lui, spuse de Zosima: „iubeşte şi vei înţelege**, d. profesor şi-a desvoltat ultima şi cea mai frumoasă prelegere a sa din anul acela, arătându-ne pe Dostoiewski cel adevărat în toată splendoarea strălucirii sale : un scriitor laic preconiza „iubirea** ca mijloc de cunoaştere. Este aceasta cea mai pură concepţie mistică. Totul a fost nou pentru noi. Şi-această noutate ria rămas fără urmări: Dosttcr iewski, cu ortodoxia sa curată, înveştmântată în haina artei literare, a devenit pentru tineret o preocupare plăcută şi desinteresată, Şi na fost puţin. ............ . . ...... . . . Şi cu anii ce-au urmat, materia s'a schimbat, domeniul catedrei fiind cât se poate de vast. Ni s’arătase un scris ortodox, mistic chiar, al unui profan. In anii următori ni s’a înfăţişat viaţa harică adevărată a misticilor creştini, fapt eu aceeaş însuşire de nouta-e pentru noi, deşi pentru studiul Teologiei eonstitue un non sens. Mistica e însăşi esenţa creştinismului, e viaţa reală a celor ce sau încredinţat cu trup şi suflet vieţuirii în Hristos. E experienţa ’n vremelnicie a veşniciei de dincolo. E îndumnezeirea omului, e viaţa creştină în cea mai înaltă formă a sa: forma divin-umană sau teandrică. E vieţuire edenică, fără griji şi nici nevoi, ee-şi găseşte întreaga subzistenţă în contemplarea lui Dumnezeu, născută şi ’nflorită numai din iubire. Viaţa mistică este viaţa lui Adiam cel fericit, ce-a stăpânit odinioară raiul, ca împărat iubitor al întregii făpturi zidite de Dumnezeu, este adică reconstituirea paradisului din oare am căzut prin păoât. Această ridicare, această reconstituire este însuşi scopul coborîrii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, deoarece mistica este esenţa creştinismului, este creştinismul însuşi, ca reabilitare a sufletului uman, pe calea mântuitoare a harului îndumnezeitor. La frumuseţea acestei vieţi jharice, neluată ’n seamă până atunci de studiul teologiei şi, deci, necunoscută de noi, adăugaţi sclipirile de foc şi gura de aur a lui Nichifor Crainic şi veţi înţelege -oe-au însemnat pentru noi prelegerile sale despre mistică, atât în general, cât şi’n legătură eu anumiţi inşi binecuvântaţi ai barului divin. Domnul Crainic nn e un orator, în sensul obicinuit al cuvântului. Mi se pare că însuşirea aceasta implică anumite rpoziţii, anumite gesticulaţii, care să facă cuvântul rostit mai convingător. Nimic de natura aceasta n’am văzut că are. Domnul profesor stă pe scaun şi vorbeşte. In faţa studenţilor săi nu este decât cap, restul l-astupă catedra. Şi totuşi cuvântul său transpune, eeeuoe se datoreşte artei cu oare-şi exprimă propriari simţire. Simţirea aceasta îi luminează şi impresionează. Deaoeea lecţiile isale sunt lipsite de răceală şi dezinteres. Au ceva aşa din înviorarea unei recreaţii. Fazele vieţii mistice, eu toate durerile şi bucuriile lor, cu toate căderile şi ridicările, cu toate ispitele şi victoriile lor; toată strădania umană ajunată de harul sfânt de-a -scăpa de sub juguil păcatului, toată acţiunea acestui har asupra fiinţei omeneşti, ingenunchiată în faţa voinţei divine, printr’o umilinţă plină de iubire, care îndum-nezeeşte; toată gimnastica aceasta, ce ţinteşte salturi în supranatural, toată frământarea -aceasta nostalgică a naturii umane spre luminile prea strălucitoare ale Dumne-zeirii, toate acestea le-am auzit, fiindu-ne spuse -de glăsuirea sobră şi serioasă a profesorului nostru de mistică. (Şi catedra îşi schimbase aproape numele, fiind denumită numai cu titlul de: mistica). Domnul Crainic ne-a făcut să înţelegem cugetarea dum-nezeească a misteriosului Dionisie Areop-agitul, -cu toate ierarhiile lui cereşti şi pământeşti, cu numele lui divine, cu teologia -sa mistică. Acum am înţeles ce’nseamnă acea „sacră ignoranţă”, pe care sufletul omenesc trebue s’o realizeze pentru ca să se poată prăvăli „în bezna strălucitoare -a luminii dumnezeeşti”. Despre noaptea activă şi pa-sivă a simţurilor şi -spiritului — aşa cum -se exprimă misticul spaniol Juan -de la Cruz, — care trebue trăită pentru ca sufletul uman să poată -realiza căsătqria spirituală eu mirele Hristos, despre renumita Terez-a d’Avila, femeea minune a -occidentului catolic, cu locuinţele castelului său interior, în prelegerile acestea de mistică am auzit pentru prima dată şi ne-am cutremurat de sângeroasa strădanie pe care trebue s’o săvârşească omul pentru -a trăi atât cât ţine un surâs, fericirea pe care a pierdui-», dar ne-am înveselit de frumuseţea acestei vieţuiri harice, când ni s’a 293 © BCU Cluj povestit lirismul cosmic cu efuziuni dumnezeeşti al serafimicului Francisc d’Assisi, care cuvânta păsărelelor despre porumbelul Duhului sfânt. Munca eu sârg şi nelipsită de iubire a profesorului nostru a scos pe Magistrul Eckart din negura adâncă -a evului mediu şi înfăţişându-ni-1, am văzut în fiinţa a" cestui dominican genial, ctitor al filozofiei şi limbii literare germane, tot sbuciumul şi toată tragedia neamului arian. Acum ni s’au deschis minţile mai mult şi am priceput cu adevărat rostul în viaţa creştinismului a acelora ce şi-au închinat fiinţa sărăciei, fecioriei şi ascultării, pentruca, deslipiţi de lume şi grijile ei, purifioaţi în cugetul lor şi călăuziţi de har, să trăiască numai cu Dumnezeu. Ştiinţa eu toată propăşirea ei, filosofia cu toată înălţimea piscurilor pe oare plimbă raţiunea, civilizaţia cu toate invenţiile sale, ce per a face pe om fericit, toate acestea sunt deşertăciuni faţă ide paradisul adevărat, ce-1 nasc în sufletele binecuvântaţilor, cuvintele de implorare : „Doamne, Iisuse Hris-toase. milueşte-mă". Numele Hui Iisus, mai dulce decât mierea, a fost hrana de toate zilele a nenumăratelor cete de anonimi, ce şi-au trăit viaţa în pustiurile îndepărtate sau pe vârfurile cele mai înalte ale Orientului creştin. Numele acesta a fost mângâierea şi liniştea atâtor suflete ce-au suspinat neîncetat după o fericire pe care lumea aceasta n’o poate da, deşi a avut-o cândva. „Nostalgia iparadisiacă" e o expresie ce vine des în vorbirea domnului profesor. Şi pronunţată de gura altcuiva, n’are rezonantă şi nu produce nici efectul exprimării sale: un zâmbet pe buze şi’o’nlăcrimare a ochilor ce capătă o strălucire neobişnuită, însoţesc totdeauna cuvintele acestea. Mărturisim că ne impresionează acest dar a! lacrimilor, cu atât mai mult, cu cât masivitatea fizică a profesorului nostru ax exclude aşa ceva. Nimeni in a înfăţişat şi na insistat cu mai multă căldură şi cu mai multă convingere, dintre făclierii spiritualităţii româneşti, doruil acesta al fiinţei umane după paradisul pierdut, manifestat sub o formă mai mult sau mai puţin conştientă, în toate realizările spiritului omenesc. Dorul acesta, care se intensifică în măsura în care vitregia vremurilor e mai puternică, a mobilizat atâtea inimi, atâtea suflete, determinându-le a se despărţi de’ntinăciunea păcatului şi pe scara rugăciunii divine să se ridice pe muntele spiritual al Taborului şi să se’nvăluie în faldurile strălucitoare ale luminii divine, transfigurându-se. Cine poate să descrie starea sufletească pe care am trăit-o când d. Crainic, cu neîntrecuta“i artă a cuvântului, ne-a povestit un asemenea moment de transfigurare a celui mai imare mistic din Răsărit: Sf. Simeon Noul Teolog ? Mintea ’m loc ai s’a oprit, inima ni s’a deschis, obrajii ni s’au îmbujorat şi ochii noştri şi-au depăşit puterea naturală şi’n adâncimea a zece veacuri l-au văzut pe nemuritorul Sfânt în chilia sa „ieşit eu trup ou tot din lucrurile pământeşti", înfăşurat în mantia înfricoşător de strălucitoare a unei lumini ce-i „năvălea corpul întreg". Am văzut aievea lumina aceasta cum îi cucerea „treptat trupul întreg şi inima şi măruntaele", lăcându-1 pe deantregul „flacără şi lumină", iar urechile noastre au auzit glasul ce ieşia din această lumină, ea o îmbărbătare a Sfântului înspăimântat : „astfel trebue să se transforme sfinţii, cari vor fii încă în viaţă când trâmbiţa supremă va răsuna şi în această stare vor fi ridicaţi". Supremul act, suprema minune a lui Dumnezeu, săvârşită cu păcătoasa noastră fiinţă: transfigurarea ! Şi când ne gândim că performanţa aceasta supranaturală este ceva specific Ortodoxiei! Ortodoxia aceasta atât de puţin cunoscută ! Creştinismul lacesta din părţile Orientului atât de superficial înţeles ! N’avem nicio calitate a vorbi despre vasta complicitate ce-a creiat şi încearcă să menţină situaţia 294 © BCU aceasta. D. profesor a spus-o de atâtea ori eu .competenţă ,şi bună dreptate. „Ortodoxia e încă foarte insuficient cunoscută. Marile şi luminoasele sale izvoare de idei, în stare să adape exigenţele oricărei minţi, sânt ca şi pecetluite. Literatura teologică atâta câtă o avem, construită după un anume tip cam învechit, a rămas restrânsă în cercurile de specialitate, ca în lacuri stătătoare, neisbutind să se reverse peste sufletul oare caută orientare. E necesară o schimbare de metodă, o strălucire a formei, o sensibilitate fragedă, care (să sufle poleiul actualităţii peste o doctrină eternă ca Dăruitorul ei, dar vibrantă de viaţa oricui s’apropie de ea“. Intr adevăr, Ortodoxia are comori, ce nu le bănuim. Acestea stau în adâncul condamnabil al ignorării, care s’a aşezat peste ele cu aer de matroană, spre care* se pare, privesc toţi binevoitori. Viaţa )sa reală zace sub un aşternut ea un izvor sub scoarţa de pământ, pentru a cărui ţâşnire e necesară o izbitură puternică. Cu puterea cu care Dumnezeu La înzestrat, |d. profesor aotuil acesta l-a încercat, în-făţişându-ne esenţa Ortodoxiei: viaţa mistică, trăită sub străfulgerările barului divin. Şi o înc?rcare nelipsită de rod. Nu exagerăm, afirmând că datorită acestui glas, cn rezonanţe ’ndepărtate, am început a privi altfel Ortodoxia, Ortodoxia cea adevărată, Ortodoxia Bizanţului strălucitor, sub al cărei baldachin de azur ne-ara plămădit şi noi fiinţa naţională şi spirituală. Am simţit iun fel de mândrie când ni s’a vorbit despre paisianiismul românesc ca cea mai înaltă formă de vieţuire ortodoxă, care se ’noadra desăvârşit în orbita .strălucitoare a misticismului oriental. N’a existat prelegere, n a existat cuvântare a profesorului nostru, în care să nu scoată în evidenţă nu vreo notă de superioritate, ei adevărul absolut al Ortodoxiei noastre. Coloratura aceasta de apologie, de multe cri însoţită de înţepături puternice, a contribuit, poate, ca prelegerile sale să fie mai atrăgătoare. Contribuţia pe oare ia adus-o d. Crainic în actualizarea Ortodoxiei noastre, trebne să recunoaştem, nu poate fi înfăţişată în întregime astăzi. Actul acesta rămâne în sarcina timpurilor ce vor veni, care, prin perspectiva trecutului, vor putea mărturisi întemeiate pe evidenţe incontestabile. Până atunci, putem menţiona un adevăr : glasul profesorului n’a strigat în pustiu, sămânţa asvârlită de semănătorul harnic n’a picat pe pământ rău. Profesorul s’a făcut înţeles de studenţii săi, deaceea nu puţini ,şi nici din cei slabi au primit bucuroşi a lucra sub directa sa supraveghere, deşi, vrem să se ştie, d. Crainic ieste extrem de pretenţios. Din această nobilă ucenicie an ieşit lucrări de valoare ştiinţifică şi literară adevărată, care, spre paguba noastră, zac în rafturile Facultăţii, neexistând posibilitatea materială de ţa fi date Ja iveală, pe calea tiparului. Una singură, ce ne apar| ine : „Dostoiewski şi tineretul", ia văzut lumina zilei, daT eu sacrificii de sânge. Studii despre H. Bremond, Tereza d’Avila, Dionisie Areopagitnl şi Juan dela Cruz, Heinrich Seuse, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, despre Problema convertirii, despre Sensul cosmic al rugăciunii, despre Teologia creştină în basmele şi legendele noastre, despre Raiul şi iadul în folklorul românesc, despre Paisie şi doctrina sn mistică, toate acestea in’ar scădea cu nimic prestigiul unei biblioteci, ci ar pune la îndemâna iubitorilor de citit cunoştinţe şi clemente într’o formă neîntâlnită până acum la noi... O muncă entuziastă şi bine dirijată, (de am real folos şi plină de speranţe, e ce se poate spune despre prezenţa profesorului Crainic pe catedra dela Teologie .. Dar, o măreaţă lipsă de înţelegere a întrerupt (activitatea aceasta atât de necesară. Briciul raţionalizării învăţământului superior a găsit-o inutilă şi-a ras-foi 395 © BCU Cluj N’avem calitatea să discutăm actul acesta. Este suficient a se işti că singura catedră, în cadrul căreia se triata despre viaţa mistică creştină, adică despre esenţa creştinismului, unica în toată Ortodoxia, căci nu mai există la nicio Facultate teologică ortodoxă, iar pe cea dala Chişinău după d. Crainic in’a mai ocupat-o nimeni, a fost desfiinţată, iar titularul săn a ajuns profesor de Dogmatică şi Apologetică Am asistat anul trecut, când profesorul nostru şi-a luat adio dela o materie, căreea i se dăruise cu pasiune şi l-am auzit rugându-se lui Dumnezeu să-i ajute a fi vrednic de înaintaşul şi profesorul său loan Mihălcescu la noua catedră. Prelegerile de Apologetică de anul trecut, în legătură cu marea problemă : Ortodoxie şi cultură, ţinute într’o sală arhiplină, cu auditor străin de Teologie, care nu lipsia iaproape niciodată, ne îndreptăţesc să afirmăm că nu va fi cu nimic mai prejos. NICHIFOR CRAINIC ŞI ARDEALUL* DE VICTOR PAPILIAN In noul Babilon de după războiu, când din limbile iuţite, dar încurcate, ,ale oamenilor curgeau toate învinuirile, neînţelegerile şi nesocotinţele, şi când, de cele două laturi ale Carpaţilor, jumătăţile de făptură ale poporului nostru se adunaseră laolaltă dar nu se contopiseră încă, puţine minţi luminoase au avut intenţia precisă a motivelor de iurbuirare haotică a ţlumii, simţită la noi ca o desbinare care, chiar dacă am se înfăţişa cu acuitatea duşmănoasă separatistă de aiurea, a întârziat totuşi procesul lor de încopciere în acelaşi trup. In „haotica rostogolire a evenimentelor**, Nichifor Crainic a văzut clar. Vorba Ini a răsunat răspicat printre bâiguielile proorocilor mincinoşi, atitudinea impusă a fost o protestare energică împotriva apoteozei, la modă, a economicului, iar gândul său o continuă '.chemare, către creaţiunea cinstit originală. In faţa unui om ca Nichifor Crainic, la care gândirea filosofică nu contrazice nici crezul politic şi nici producţia literară, critica nare mult de ales. Nichifor Crainic este un clasic. Clasic, nu prin faptul că a iniţiat o anumită mişcare, ou obârşia în testamentul lui Băleeseu sau în viziunea de „supra-român ‘ a lui Coşbuc, dar un clasic prin structura lui constituţională şi prin «conţinutul tsău sufletesc, deci prin sentiment, prin raţiune şi prin felul său de a judeca. Clasic, fiindcă vede cu imaginaţia dar judecă cu raţiunea; clasic, fiindcă în desordinea atât de ademenitoare pentru un poet, el introduce disciplina; clasic, fiindcă înaripat în lirică, el ştie isa se cumpănească pe pământ. Dumnezeu şi raţiunea sunt pentru el, nu valori neconciliabile, ci dimpotrivă principiile oordinei cosmice „în toată divina ei frumuseţe**. Aşa se explică dece întreaga sa operă înfăţişează lumea arhitectonic, supusă comandamentelor de ordine, echilibru, soliditate şi măreţie, iar nu ca o nimereală de întâmplări diverse, fericit închegate, potrivit calculului probabilităţilor. Aceeaşi viziune şi în concepţia de vieaţă a poporului nostru. Crainic priveşte „viaţa românească totalitară, legată organic de pământ, organizată de puterea datinilor «şi animată spre viitor de suflul dinamic al încrederii «creştine într’un mare şi luminos destin". Noi, care «am fost martorii procesului laborios de unificare, n’avem nevoie să recurgem la argumentele interesate «ale cluburilor şi gazetelor de partid, dar nici să jonglăm cn ipotezele filosofici istorice. Au fost şi sunt şi azi, în vechea ţară, inşi cari in’au înţeles nimic din frumuseţile Ardealului, după cum au fost şi sunt, şi azi, 297 în Ardea!, mulţi cari speculează cu succes certificatul de naştere eliberat de oarecare primărie maghiară. Dar nu despre aceşti mărunţi profitori ai momentului este vorba. Şi nici despre acele teorii cu iz ştiinţific, dar cu obârşie străină şi interesată, care caută să zădărnicească un fenomen ireversibil. Iată adevărul în simpla lui goliciune. Unirea a pus faţă în faţă două stări de fapt: de o parte un istat (organizat, de cealaltă parte o solidaritate sufletească. Stat organizat pe temeiul materialismului şi laicismuilui revoluţiei franceze, solidaritate sufletească pe temeiul tradiţiei creştine şi naţionale. Până ce Ardelenii să cunoască pe fraţii lor de aceeaşi credinţă, cu cari să facă sudura, au dat de mecanismul de (stat, acelaşi de fapt ea şi cel căruia, atâta amar de vreme, îi făcură opoziţie. Rolul de lămurire întreprins de Crainic, fie în paginile Gândirii, fie în conferinţele pe icare, cu atâta largheţe, le-a dăruit în tot cuprinsul Ardealului, a fost capital. „Menirea pe lumea aceasta a unui popor, spune el, tnu e aceea, de a şti, ci aceea de a crea". „Menirea poporului român este de a crea o cultură după chipul şi asemănarea sa". In aceste câteva propofziţiuni mi se jpare că e cuprins tot orezul lui Nichifor Crainic. El reduce românismul la acea unitate, în care componentele mu se desbină că, dimpotrivă, se contopesc intim şi afirmă posibilitatea de a-1 descifra şi a-1 înţelege. Românismul nu este o întâmplare, o creaţiune artificială, cum o explică anumiţi istorici materiali şti, produs al intereselor contrarii dintre marile puteri la gurile Dunării. In evoluţia acestui popor, evenimentele isunt numeroase, diferite şi chiar contradictoriii, dar o singură lege conduce cursul istoriei către un scop hotărît. Românismul nu este un efect, oarecum mecanic, în fluctuaţiunile jocului istoriei, ci fluctuaţiile sunt numai ocolurile, dosirile şi izbucnirile unui fluviu năvalnic, împiedicat în drumul său de stăvilirile istoriei. Există un tâlc ascuns în destinul tragic al poporului nostru, lîn care un înţelept tălmăcitor al tainelor ascunse recunoaşte şi partea pământului şi partea harului divin. Românismul nu este un mijloc, eil este un scop. Românisul este o organizaţie armonioasă a două concepţii de viaţă diferite, dar complet fuzionate: tradiţionalismul autohton şi ortodoxia. „Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă, deţinem adevărul luminii răsăritene, (orientarea noastră nu poate fi (decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea de care ne-um învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini — soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate desvolta organic decât în aceste condiţiuni ale pământului şi ale duhului nostru. Occidenta-lizarea înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre (creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principială a unei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc, şi acceptarea unui destin de popor născut mort”. In naţionalism iintră „cultul strămoşilor, cultul sufletului şi mai puţin al formelor”. In naţionalism intră „graiul plasticei, graiul moravurilor şi al moralei, graiul unei înţelepciuni proprii”. Din această concepţie se trag ooncluziuni de mare valoare morală şi estetică. Ortodoxia, care a dat partea de minune în existenţa acestui popor, i-a indicat atât sensul dramatic cât şi concepţia metafizică şi ţinuta estetică. Ortodoxia, repet, d-a dat partea de minune, perimiţându-i să-şi prindă aispiraţiunea sa naţională de o ideie mântuitoare. Ortodoxia a fost rugăciunea care învălue şi pratejază pe pescarul ce vrea să (ajungă la liman forţând valurile sbuciumate ale râului. Deşi punând pri- matul spiritului, ortodoxia nu neagă legitimitatea statului, dimpotrivă, o susţine şi o întăreşte, Intr'un stat naţional şi creştin, ortodoxia preconizează o organizaţie armonică a societăţii, împiedecând pe ins să se desprindă din colectivitate şi păzind ea această colectivitate să nu strivească insul izolat. Astfel privită, ortodoxia e superioară catolicismului care, prin universalitatea Ini, tinde la o „tiranie politică”, cât îşi protestantismului, obârşia ind ividua lis m ul u i şi a anarhiei. Prin ortodoxie insul devine un aSliat al grupei: familie, cetate, patrie; prin catolicism, el este un împrumutat, un mercenar în slujba acestor instituţii, iar prin protestantism, deadreptul un protesta tor şi un răzvrătit împotriva lor. Noţiunea de „clasă”, în accepţiunea materialismului istoric, nu este ortodoxă. Pentru noi e de natură protestantă prin elementul de „luptă obligatorie”, şi e catolică prin legătura ei cu feudalismul medieval. Ortodoxia admite diferenţieri pe baza de daruri înnăscute, sau de ierarhii impuse de vieaţa statului; dar, prin spiritul ei de armonie şi de împăciuire, tinde să le facă deopotrivă de folositoare şi deopotrivă de frumoase la judecata gândului dumnezeiesc, şi deci şi a interesului obştei. Ortodoxia nu is’a opus nicicând ştiinţei. De oarece creştinismul fiind o reli-giune revelată, adevărurile pe care le propagă depăşesc raţiunea, care de fapt nu e decât un organ de informaţie special omului în vederea convieţuirii lui pe pământ. Furnicile n’au raţiune şi nici peştii, şi totuşi, prin organe analloage pe care nu le putem cunoaşte, ele pot satisface multiplele cerinţe impuse de ambianţă. Punând ideia de perfect, de absolut şi de etern, când raţiunea ne dă numai imperfectul, relativul şi vremelnicul, religia creştină, în accepţiunea ortodoxă, nu poate contra,rice ştiinţa, opera raţiunii, care potrivit ralului ei informativ procedează numai statistic. Să luăm de pildă transformismuL. şi nu fiindcă el trece actualmente printr’o mare criză, ei fiindcă el totdeauna a fost scos pieptiş în faţa religiei. O contrazice de fapt? De fel. Fiinţele, pe pământ, s’au putut succede potrivit legilor stabilite ale raţiunii noastre, şi chiar transforma. Dar creaţiunea e cu totul altceva. IJn aliment, carnea de pildă, e mistuit şi, după multiple transformări, readus la molecule, în cazul nostru de peptonă şi acizi aminaţi. Pentru un microb, din intestin dotat cu raţiune, aceste molecule ar fi produsul unei evoluţii fără cauză primara şi fără finalitate, dar omul, care poate privi aci întregul, iştie că e produsul de diversitate al unui tot. Creaţiunea, prin partea ei de mister, raportează acest tot la cauza primară şi la cauzele finale. Din acest spirit larg înţelegător reese şi ţinuta estetică a ortodoxiei care, cu discreţia pe care numai adevărata autoritate o dă, se adresează inimii omului, arătând că ceea ce raţiunea nicicând inu va fi în sitare să sfârşească, poate fi completat prin sentiment, şi anume prin sentimentul binelui şi al frumosului. Să nu uităm că ortodoxia, ca unitate spirituală, nicicând na provocat războaie religioase şi 'nici asupriri împotriva oamenilor de ştiinţă. Este poate cea mai bună dovada a comportamentului ei estetic. Dacă ortodoxia a dat întreaga spiritualitate poporului nostru, după concepţia lui Crainic, tradiţia Fa dat vlaga şi puterea lui creatoare. Departe de a ne ruşina de pământul nostru răsăritean, noi. trebue dimpotrivă să ine ferim pe cât se poate de oecidentalizare, mai eu seamă de oecidentalizare în sensul de „consumaţie culturală”, pe care grozăviţii — de fapt timizii şi comozii ei partizani — o preconizează, fie din neîncredere în puterile creatoare ale poporului, fie dinir’un supraestetism olimpian. ~ Dar poporul românesc, prin toate aspectele lui, se dovedeşte a fi creator. Nimeni nu poate, azi, nega originalitatea producţiunilor culturale ale poporului 299 © BCU Cluj român. „In raport cu istoria românească, spune Crainic, tradiţia noastră eternă îşi are sediul în popor şi in expresia lui multiplă, care e cultura populară ca produs etnic. Ea istă într’un anumit fel de a poetiza, într’un anume fel de a cânta, într'un anume fel de a filosofa, într’o anumită atitudine faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Creaţiile superioare ale unei culturi au valoare de proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale elementelor vii din popor, transfigurări ale formelor rudimentare, în care sa revelat, liber şi inconştient în fermecătorul lui joc, geniul poporului”. Dar înafară de aceste produeţiuni culturale, în popor rezidă toată vlaga, atât de frumos simbolizată în mitul: Tinereţe fără bătrâneţe, şi caTe s’a manifestat atât de eroic, fie în revoluţia lui Horia, fie în războiul cel mare. S’au adus multe învinuiri şi multe critici conducerii războiului celui mare; nimeni însă n’a putut combate avântul, disciplina şi credinţa poporului. Deasemeni şi revoluţia lui Horia poate fi judecată prin lupa strâmb şlefuită a materialismului istoric. Dar nici aci nu i se poate nega caracterul naţional şi ortodox. După aceste comentarii (recunosc, destul de succinte) să revenim la tema propusă. Am spus că unirea din 1918 ia pus faţă în faţă un stat organizat şi o solidaritate sufletească. Statul organizat pe bază liberală, democratică şi pozitivistă a permis toate atacurile şi toate răzvrătirile împotriva tradiţionalismului, aş putea spune clasic, al poporului român. Vechea deviză revoluţionară: natură, raţiune, libertate era supralicitată de energumeni progresişti. In literatură, curente contradictorii, mai ales de poză şi de efect; în politică o speculare demagogică a noţiunii de poopr, în morală o anarhie sentimentală, potrivit dreptului naturii; în filosof ie o exaltare a individualismului. Apoi, un atac deşănţat împotriva religiunii; o ridiculizare a oricărui misticism: o teroare materialistă fără pereche... Dar fondul poporului românesc a fost tot timpul altul. Războiul nu l-au făcut vajnicii dar scepticii tribuni de cafenele, ci ostaşii conştienţi, pentru cari numele de Român era o demnitate şi ortodoxia o lege. Iar exproprierea a fast în primul rând o danie a boierilor întru afirmarea marei solidarităţi româneşti. Nichifor Crainic a risipit confuzia care domina sufletele după unire, arătând tot ce era artificiali, fals şi arbitrar, tot ce era potrivnic sufletului adevărat românesc de pretutindeni. Nichifor Crainic a găsit în solidaritatea sufletească — produs al ortodoxiei şi al tradiţionalismului — temeiul de existenţă integrală a acestui popor. El a descoperit un tip de Român autentic, altul decât cel contemplativ şi idilic al poeţilor, altul decât cel de haiduc sălbatic al detractorilor, altul decât cel de juisor superficial al scepticilor, un tip eroic, care actualizează cele două mari componente: ortodoxia şi naţionalismul, în toate manifestările: în gândire, artă, muzică, înţelepciune şi poate chiar în forţă fizică. Nichifor Crainic a arătat toată aristocraţia neamului nostru, căci aristocraţie înseamnă încrederea într’un mandat dumnezeiesc, ce trebue executat pe pământ. Rolul lui Nichifor Crainic în procesul de sudură românească a fost imens. Fără nici o exagerare putem spune că el a fost apărătorul românismului integral. In întunericul furtunos de după război, Crainic a continuat cu răbdare şi migală să cerceteze adâncurile pământului românesc şi înălţimea cerului ortodox, ea veghetorul cel hun care ştie că are să dea seama urmaşilor de moştenirea primită. ESEISTICA LUI NICHIFOR CRAINIC» DE GRIGORE POPA Activitatea eseistică a lui Nichifor Crainic se împleteşte cu viaţa de fiecare clipă a revistei „Gândirea". Gândirismul, acest nobil curent de spiritualitate pan-românească de după războia, este, in cea mai mare măsură, rodul activităţii sale de eseist. Orientarea sistematică şi metodică a Gândirii, nouile ei perspective, etapele ce trebuiau depăşite, ţelurile viitoare ce trebuiau cucerite, într’un cuvânt, sensul înalt şi valoarea adâncă a mişcării gândiriste cresc deopotrivă din eseurile sale. Ca dimensiuni însă şi ca orizonturi interioare, eseurile lui Nichifor Crainic sunt polivalente. E vorba, într’un fel, de polivalenţa planurilor interioare, care nu fac decât să trădeze bogata zestre spirituală a titularului lor, iar, în altfel, de pluralitatea domeniilor de activitate la care se aplică, realizând o desăvârşită congruenţă între fond şi formă. Dealtminteri credem că una dintre calităţile de mare rezistenţă ale scrisului plenar şi rotund al lui Nichifor Crainic — concis şi limpede ca un silogism de factură aristoteliană — este ooncreşoenţa dintre idee şi expresie. Ideile lui Ni” ehifoir Crainic, indiferent de substanţa lor teologică, estetică, filosofică, politică sau morală, se nasc împodobite de armura vâinjoasă a expresiei ca Minerva din capul lui Jupiter. Găsim aici, fără îndoială, una din frumuseţile tari ale acestui superb copac spiritual ce creşte în grădina rădăcinilor româneşti. Noi mu vom urmări înfăţişarea numeroaselor puncte de intersecţie pe care eseul lui Nichifor Crainic le are cu celelalte ale activităţii sale de scriitor, îndrumător de generaţii şi vizionar. Ne mărginim doar la schiţarea liniilor de boltă, a ideilor învestite eu har ontologic ce alcătuiesc nervura de trăinicie a eseisticei sale. Recunoaştem, mai ales când ne mişcăm prin fremătătoarea pădure de elanuri spi-ritual-roinâneşti ice este scrisul simfonic al lui Nichifor Crainic, că această operaţie este dificilă şi oarecum artificială. O acceptăm eu convingerea că această crimă sa-eră de bomentar parţial va sluji totuşi la luminarea uneia din multiplele feţe spr rituale ale autorului. ..... ........ Vom sprijini consideraţiile noastre pe eseurile cuprinse în volumele : „Puncte Cardinale în Ilaos“ şi „Ortodoxie şi Etnocratie", amândouă apărute în editura „Cugetarea". In primul loc, considerând eseul ilui Nichifor Crainic expresia plenară a pământului românesc, a duhului acestui pământ, pe care îl reprezintă cu o pleni-poienţă de latifundiar moral. Tainele pământului, ca şi ale istoriei, tradiţiei şi geniului autohton, răzbat cu putere exponenţială în eseul său. Rezonanţele lor nu sunt voite, nici orchestrate de anumite pricini exterioare, ci izvorăsc spontan din zestrea 'nativă a firii sale. Eseistul, ca şi poetul cu acelaşi nume, s’a născut cu duhul pământului în sânge. Legăturile lui cu pământul românesc, îndumnezeit de sângele eroilor, sunt de natură spirituală şi morală. N’au nimic din greutatea materialistă a proprietarului de moşie. 1 nteresul material este înlocuit de gratuitatea actului creator, iar zgârcenia proprietarului de fapt cu generozitatea atotcuprinzătoare a poetului. Tâlcul acestei legături de esenţă ontologică nH desvăluie, patetic în nuditatea lui, însuşi Nichifor Crainic în eseul Cultul Moşiei Strămoşeşti: „Nu sânt agricultor, fiindcă nu posed în această ţară nici măcar o brazdă de ţarină. Mi s’a spus în literatură că aş ii poetul pământului. Acele Şesuri natale şi aoeile Daruri ale Pământului, pe care am căutat să le evoc în strofe, n’au fost niciodată ale mele sau ale părinţilor mei iclăcaşi. Dar împreună eu ei am muncit până la vârsta de optsprezece ani pe moşia boierului veşnic absent şi a ciocoiului veşnic prezent, mai ales prin gârbaciul isprăvnioelului. Port pe toată viaţa la degetul! miq al stângei tăetura seceri! şi în talpa piciorului semnul săpăligii. Nu ştiam pe atunci să mă revolt împotriva acestei soarte haine. In schimb, m’arn socotit, printr’o neţărmurită dragoste ■fără interes, proprietar moral al întregului pământ strămoşesc. Toţi Românii sântem în realitate proprietarii morali ai ţării. Mai mult decât boerul şi incomparabil mai mult decât ciocoiul venetic, ţăranii şi noi, feciorii lor, sântem confirmaţi în acest mistic sentiment de proprietate prin milioanele de strămoşi anonimi, cari au răsturnat brazda, au plouat-o cu sângele lor de războinici şi s’au îngropat sub ea. Patriotismul e această legătură mistică cu pământul. Iar sentimentul acesta de proprietari morali ai ţării româneşti, curat ca rouă şi înalt ca sfinţenia, ne obligă pe toţi la grija de brazdă şi de lumea umilă care o răstoarnă din an în an, din veac în veac şi din mileniu în mileniu". In altă parte, evocând cu accente cutremurătoare jertfele eroilor pentru perenitatea gloriei strămoşeşti, Nichifor Crainic face din pământul Patriei tronul neclintit al suveranităţii naţionale. E firesc, prin urmare, ca în temeiul unor astfel de legături profunde, să facă din pământul ţării, din suflul lui metafizic şi colectiv, coordonatele de timp şi spaţiu ale neamului. Căci în concepţia de care ne ocupăm, neamul sau naţiunea nu este decât identitatea în timp şi omogenitatea în spaţiu. Aşa fiind, duhul sau misterul pământului este totuna eu duhul neamului. In acest caz, estetica ilui Nichifor Crainic, pe lângă faptul că gâlgâe de musturile sfinte ale pământului, este şi o expresie majoră a neamului. Vom arăta asta în cele ce urmează. Adeziunea originară şi necondiţionată a lui Nichifor Crainic la adevărurile de temelie ale neamului o dovedeşte cu prisosinţă şi concepţia lui despre rosturile comunitare ale scrisului şi ale artei în general. In această viziune, scriitorul nu este decât o pleasna înflorită a puterilor de viaţă a neamului său. îmbrăcând autoritate şi demnitate de vates, în această ipostasă, artistul este exponentul integral al comunităţii naţionale. In scrisul său ard visurile de mărire alle acesteia şi el taie spre viitor drumul iniţiativelor creatoare de istorie. E vorba, la acest punct, de o congruenţă aproape perfectă între destinul personal al artistului şi destinul comunitar al neamului. Numai pe această cale de înalte transfigurări scriitorul! ancorează în zestrea din veac a neamului său. La acest punct de identificare, după cum ne exprimam altădată, scrisul devine oglinda neamului, iar neamul este potirul din care poetul îşi ia cuminecătura inspiraţiei. In dinamica acestui proces de sporire reciprocă se revelează deplin rostul comunitar al scrisului. Nicăeri această convingere a eseistului nostru nu apare mai strălucitoare ca în omagiul adus lui Frederic Mistral în Coupo Santo, superba evocare a latinităţii şi a spiritului mediteranian. „Frederic Mistral, ne spune rapsodul nostru, e, cum l-a numit Charles Maurras, poetul înţelept. Parisul lui Proust şi Gide, Parisul lui Vaiery şi Jouve, Parisul aventurii lăuntrice a egocentrismului maladiv, e greu să-l înţeleagă şi să-l guste. Mistral! înfăţişează cu totul altă Franţă decât aceea pe care o cunoaştem din Nouvei'le Revoc Fcangaise. O Franţă rustică şi clasică în sens virgilian, cu muş-chiu şi suflet pietros. Renunţarea la sine e semnul înţelepciunii; iar Mistral, poetul, a ştiut să renunţe la sine în măsura în oare şi-a îmbrăţişat semenii. Nimic egocentric în opera Iui. Dela Mireio şi până la Poemul Ronului şi Olivades, eul personal e deplasat şi identificat în eul colectiv. Poet ţăran, el e poetul ţarinei; poet de rasă, el e poetul rasei. Ca marele Omer, al cărui smerit ucenic se crede, ca Virgiliu, ca Danie şi Cervantes. Sudul acesta miraculos şi mediteranian, impersonalizează pentru a socializa. Lumina lui cotropitoare topeşte pe ins în tot, spre deosebire de nordul ibse-nian unde ceaţa te face să te vezi numai pe tine însuţi. Aici lumina străvezie, contururile limpezi şi lumea din afară îţi apare reală şi întreagă în orizont rotund ea ju-deoata lui Aristotel. E prea mult cer ca să te mai vezi pe tine însuţi şi prea frumoasă lumea ca să nu te izbească stăpânitoare structura ei armonioasă. Viziunea lui Mistral e colectivă în spaţiu şi vreme. Omul lui e încadrat în istorie, în datină, în breaslă, în peisagiu, în credinţă şi în rasă. Opera lini epică aşadar, simplă în aparenţă şi extrem de stufoasă în compoziţia ei, sintetizează în aceiaşi arhitectură liniară elementele vieţii populare actuale, cu ţăranii, cu pescarii, cu podgorenii şi măslinarii ei, — elementele istoriei provensale ou figuri eroice care trăesc în memoria colectivă a inimii; elementele neguroase ale legendelor medievale şi cele eterate ale credinţei catolice; elementele geografice eu sensurile ce se desfac imaiestoase din pământ şi din ape. Iar peste toate acestea fâlfâie, în rotocoalele de zbor iale unor aripi uriaşe, marile simboluri ce ridică această poezie în văzduhul universalităţii4'. Am zăbovit în acest ocol mistralian pentrucă ni se pare caracteristic pentru definirea lui Nichifor Crainic. In fragmentul de mai sus, prin verbul său inspirat şi cuprinzător, Nichifor Crainic ne face o confesiune. Din fiecare slovă plesneşte plinătatea unei credinţe: credinţa în rosturile de transfigurare şi tărie colectivă a poeziei. Nicăeri, poate, icoana celui ce a scris „Puncte Cardinale în haos“ nu apare mai plină, mai înaltă, mai conturată şi mai luminoasă. Citeşti în paginile lui despre Mistral, visurile şi credinţele lui, ţâşnite din inima comunitară a neamului său şi redate apoi, tot neamului, ca ofrandă. Mitul mistralian, cuprinzătorul simbol al sfintei legături dintre duhul pământului natal, defineşte în mare măsură, atitudinea demo-filică a lui Nichifor Crainic. Prinsă aici, Ia rădăcină, personalitatea lui Nichifor Crainic, unitară şi simetrică. se ridică in chipul unei coloane de flăcări albastre din mustul pământului românesc spre cerul credinţei creştine. întreaga sa activitate se distribue pe acest portativ. Dar toată, absolut toată, este străbătută ide duhul unităţii. O unitate înscrisă pe axa verticalităţii şi hrănită de o straşnică solidaritate cu adevărurile organice ale 303 © BCU neamului. Aceste adevăruri, veşnice ca izvorul din care se nasc — inima colectivă a neamului — sunt trăite, gândite şi simfonizate de această mare văpae spirituală. Intriadevăr, în această ipostază, Nichifor Crainic apare ca o cruntă răzbunare a nenumăratelor generaţii de ţărani, adăpostite de cimitirul din Bulbucata (comuna sa natală). Ţinând seama de aceste legături organice cu pământul, de comunicarea directă şi sporitoare cu duhul locului natal, înţelegem fără nicio greutate demofilia şi etno-craţia — aspectele militante şi politice ale autohtonismului — din care Nichifor Crainic a făcut categorii de înaltă potenţa combativă împotriva politicianismului distrugător de suflete şi de ţară. Dar pământul Patriei, în afară că slujeşte drept tron al suveranităţii naţionale, este totodată şi vatra tradiţiilor noastre, lacul unde suflă spiritul trecutului şi sălăş-luesc Larii şi Penaţii neamului. Cu aceasta, am numit o altă idee centrală în eseistica lui Nichifor Crainic: tradiţionalismul, a cărui expresie majoră este falnica existenţă de nouăsprezece ani a Gândirii, susţinută în partea ei de orientare ideologică mai ales de directorul şi redactorul ei. Aşa încât destinul lideologic ai Gândirii se confundă cu eseistica de care ne ocupăm. lradiţionalismul lui Nichifor Crainic, aşa cum este înfăţişat în Puncte cardinale în haos, — Ortodoxie şi Etnocraţie, este mad mult adâncirea şi apărarea lui împotriva mistificărilor de toate soiurile, — s’ar putea defini mai de grabă ca o dinamica a tradiţiei. Dimensiunile acestui tradiţionalism viu şi dinamic .fără nicio legătură cu paseismul, dar puternic transfigurat la lumina viitorului, se articulează, cu o deosebită amploare istorică, în autohtonism, mitul etnic şi mitul folcloric. Mitul etnic nu este decât adâncirea, lărgirea şi încărcarea eu semnificaţii istorice, de rezonanţe imemoriale, a tradiţionalismului ,după cum mitul folcloric nu este decât adâncirea şi amplificarea autohtoniei, considerată ca actualitatea continuităţii din veac a neamului. Sar putea sicrie o carte întreagă despre semnificaţia mitului în opera lui Nichifor Crainic, dar asta nu cade în preocupările noastre prezente. Ne limităm doar la sublinierea faptului că miturile, în concepţia rotundă şi luminoasă ca o boltă bizantină a lui Crainic, apar ca nişte văpăi spirituale, legitimate de puteri stihiale. Ele fascinează şi edifică, dând viaţă nouă trecutului, străluminând prezentul şi prevestind împlinirea viitorului. Mitul, prin urmare, dă coloarea vieţii şi oarecum autoritatea eternităţii celor trei extaze temporice, cum numeşte Martin Heidegger trecutul .prezentul şi viitorul. Realismul critic şi optimist ăl lui Nichifor Crainic îl face să vadă pretutindeni puteri, potrivnice sau prietenoase, nu importă. Asemenea puteri, ce se atrag eu tăria magneţilor, sunt eeeace noi numim mitul mioritic şi mitul eminescian, oonsiderându-le ca cele două categorii cardinale proprii filosofiei culturii româneşti. înţelegând prin mitul mioritic geniul popular, simbolizat în nebunia sfântă şi creatoare a lui Parsifal, iar prin mitul eminescian geniul creaţiei majore, al cărui reprezentant de elită, pentru noi, este poetul Luceafărului, Nichifor Crainic ilustrează expresia plenară a solidarităţii lor în prietenia dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu. Prin prezentarea acestei prietenii, Crainic intueşte uriaşa solidaritate de simţire dintre popor şi scriitorii săi. Mai mult încă: această prietenie, de o unică importanţă pentru istoria culturii româneşti, însemnează înalt punct de întretăere a geniului popular cu geniul culi. Este amiaza înaltă, cât un sorb de lumină, a geniului autohton. Iată cum prinde Nichifor Crainic această contopire: „Pe dealurile ondulate ale laşului, umblau rasma odinioară, în ceasurile lor de repaos, doi prieteni. Unul roşcovan şi rotofeiu, bărbos dar răspopit, argint vin la minte şi vorbăreţ oa un copil, ?°4 © BCU iar vorba lui plină de drăcovenii pipărate şi de înţelepciuni glumeţe; celălalt — obraz palid, frunte boltită ca lumina unui crâmpei de cer printre nourii de păcură ai pletelor — mai mult tăcea, asculta pe flecar şi, ascultându-1, părea un zimbru ce sorbea din izvor. Arar, când deschidea el gura, vorbăreţul se oprea. Şi ’n mintea celui ce n avea un orizont mai larg ea vatra unde se născuse, vorbele rare ale palidului prieten deschideau cercuri de lumină: cât roata zărilor, cât roata Daciei, cât roata pământului, cât roata cerului cu stele. Erau vorbe culese de prin cele străinătăţi pe care cel simplu, uimit, nici nu le bănuia, căzute apoi în adânc de suflet, coapte acolo ca întrun cuptor, îndelung, mărite şi rotunde oa pâinile dospite... Câteodată se opreau la vreo cârciumă de margine, ascultau lăutari bătrâni, beau vin şi se ospătau cu pui fripţi şi mămăligă caldă. Roşcovanul, înflorit de mulţumirea vieţii, scotea apoi o poveste, nou meşteşugită, şi i-o cetea „lui Mihai“. Iar Mihai îi spunea în urmă trăgănat, Doina: Tot Românul plânsuimi-is’a... Ion Creangă cel năzdrăvana plângea ca un copiii. Tot aşa precum râdea. Eminescu îşi regăsea în el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuziit de stele, din oare a desprins cea mai frumoasă poezie românească: Luceafărul. Prietenia lor e prietenia literaturii româneşti cu poporul românesc. Tot ce a zămislit mai de seamă această literatură, dela Luceafărul şi Nunta Zamfirii până Ia Nieulăiţă Minciună şi Dumbrava minunată s’a făcut în colaborare cu sufletul popular. Apele lui adânci sau ridicat din ea ca’n vârtejul unui sorb“. In aceeaşi linie de altoire a creaţiei majore pe comorile geniului popular se orânduiesc eseurile, de înaltă potenţă etnica: Parsifal, Sensul Tradiţiei, A doua neatârnare, George Coşbuc, poetul rasei noastre, Nicolae Bălcescu, Estetica lui Nicolae Iorga sau misticul fără voie. Dar mitul a cărui văpae umple toate cuprinsurile scrisului lui Nichifoir Crainic este cel jautohton. Să fim bine înţeleşi când spunem mit, înţelegem mai mult decât idee, concept sau noţiune. Mitul, în concepţia noastră, rezumă o viziune totalitară, o lume întreagă de gânduri şi simţăminte, este ethosul şi măduva de foc a istoriei. Numai în acest fel, autohtonismul lui Crainic, ia cărui expresie complexă şi polivalentă este gândirismul, este şi un mit, încărcat de puterile pământului şi de transparenţele cerului. Cu cât mitul este mai cuprinzător, cu atâta expresia autorului este mai condensată şi mai clară. De altfel, claritatea neoclasică, ce cuprinde în armura iei de oţel musturile vitalităţii spirituale a lui Nichifor Crainic, este una din fermecătoarele sale calităţi. Ca să dovedim această afirmaţie, transcriem definiţia aulohtoniei. „Autohton înseamnă mai întâi pământ propriu şi tot ce derivă dela pământ şi conţine proprietăţile lui; autohton înseamnă apoi cetate proprie, adică în graiul de azi stat propriu şi toi ce derivă dela stat şi poartă pecetea proprietăţilor lui; autohton înseamnă mai departe patrie proprie şi toate derivaţiile în care se recunosc însuşirile ei: autohton înseamnă însfârşit neam propriu şi tot ce răsfrânge lumina geniului său particular. Astfel, când acordăm unui neam titlul! de autohton, îi recunoaştem fără discuţie proprietatea pământului unde trăeşte şi care e ţara lui. Simpla prezenţă actuală nu îndreptăţeşte însă întru totul nceastă proprietate. Autoh-tonia ie ie profundă rezonanţă istorică sau o imemorabilă continuitate de stăpânire din generaţie în generaţie, din veac în -veac, diin mileniu în mileniu ; e o moştenire cu rădăcini sufleteşti în pământul ţării, adică strămoşii îngropaţi în el; ea nu se bizue pe zapise cât pe mormintele bătrâne, care dau ţării prestigiul sacru de patrie. Această proprietate neîntreruptă ,ou îndoit înţeles, — fizic şi sufletesc, — oa să Se menţină de-alungul veacurilor, presupune voinţa de conservare (şi puterea de apărare 3°5 * © BCU organizate în stat propriu. Statul e însăşi energia organizată a neamului în voinţa de a rămâne stăpân ipe pământul autohton, .care are pentru el şi numai (pentru el prestigiul isacru ide patrie. Statul e, cu alte cuvinte, expresia politică a conştiinţei autohtone14. Acestea sunt temeliile ontologiei româneşti din care creşte cultura autohtonă, duhul pământului românesc. Acest duh însă, :în concepţia de care ne ocupăm, nu se împlineşte decât în culorile curcubeului care uneşte pământul patriei cu lumina cerului creştin. Şi aici intervine 'o .altă determinantă esenţială a esseistului nostru: ortodoxii!. născută dintr’odată cu neamul. Dela acel inegalabil (eseu „Iisus în ţara mea“ (Gândirea, 1923) până la cartea „Ortodoxie îşi Etnocraţie44 (1938), Nichifor Crainic in’a făcut decât să amplifice şi să aprofundeze articulaţiile organice, ide o solidaritate originară, dintre autohtonism şi ortodoxie, încărcată de bogăţia spirituală a Bizanţului, a cărui continuatoare şi moştenitoare este. Realitatea (acestei solidarităţi este evidentă, aşa încât socotim de prisos lorice insistenţă. , 1 E bine, credem, să atragem cuvenita luare aminte, că toate aceste categorii concrete ale spiritualităţii autohtone, viguros susţinute şi potenţate de condeiul autorului, jpe lângă faptul că diferenţiază gândirismul prin spor luminos de alte curente culturale similare, aicătuesc temeliile de viaţă veşnică ale panromânismului, în plin marş cuceritor. Nichifor Crainic a avut grija permanentă şi talentul masiv de a le feri de torics tentativă, voită sau naivă, de mistificare. Şi trebue isă recunoaştem că forţa de negaţie îşi combativitate a iui Crainic e tot aşa de vânjoasă ca puterea de creaţie. Spiritul autohton, Naţionalismul şi cooperaţia, Mistificarea Românismului, Spiritualitate şi Românism, Titanii ateismului, Rasă şi Religiune, Pacifism sunt mărturii convingătoare. Dar negaţia şi combativitatea Iar fi rămas sterile şi fără corelatele lor pozitive. In ce priveşte puterea de creaţie şi pozitivitatea activităţii lui Crainic, gândirismul este argumentul decisiv. Gândirismul nu este însă decât expresia condensată a românismului, căruia cei aproape treizeci de ani de activitate scriitoricească a lui Crainic i-a determinat coordonatele istorice — identitatea în timp şi omogenitatea !în spaţiu — icu toate justificările necesare, i-a desluşit, în ceaţa viitorului, întemeiat pe (fântânile de glorie ale trecutului, un destin creator, şi o misiune salvatoare. Şi nimeni mu crede cu mai multă sfinţenie şi mai mult (eroism ca Nichifor Crainic în ele. Desăvârşirea lor o încredinţează, cu .o generozitate vizionară, tineretului cel mare al ţării, pe oare îl iubeşte cu pasiune şiJl educă de aproape două decenii în cultul spiritualităţii panromâneşti şi creştine. Cu icoana magnifică a iacestui tineret în suflet 'scria el despre Omul Eroic ridicându-1 pe scutul sfinţeniei şi al sacrificiului; drept model ăl generaţiilor viitoare. „Eroul e real în basm şi legendar în istorie. E legendar în istorie, fiindcă apariţia lui e atât de .covârşitoare încât pare de necrezut. Şi atunci (pentru a ni-1 face accesibil, îl înfăşurăm în vaporii ide aur lai legendei şi-l prefacem din om în supraom. Cu .admiraţie plină de înfricoşare, îl expulzăm din ordinea omenească în ordinea basmului, unde pare mai real şi mai Ia locul lui. In basm, el înfruntă stihiile naturii şi (monştrii fabuloşi în care se întrupează duhul răului... Eroul în istorie apare ca o personalitate fără seamăn în luptă eu soarta. Lucru deosebit de caracteristic în definirea lui e (că această soartă, ce trebue zdrobită, nu }e a lui ici a noastră ia tuturor. încleştat în luptă contra ei, eroul e un exponent : al colectivităţii, al neamului, al rasei. Investit cu nenumăratul asentiment al mulţimii, eil e gândul milioanelor de gânduri şi braţul milioanelor de braţe. Prin urmare, eroul în istorie apare, pe de o parte, în comunitate de iubire cu neamul său, iar pe alta în vrăjmăşie eu soarta. Comunitatea ou neamul 306 B K CU U ■ e măduva de foc a eroismului. Prin aceasta, el ise deosebeşte de simpla aventură. Aventurierul, chiar dacă ia iu piept ţările şi mările, rămâne un izolat. Isprăvile lui se consumă în golul sterp a! gratuităţii. In iele inu se satisface decât un egocentrism singular şi arbitrar. iO ispravă e o aventură întrucât e făcută numai pentru plăcerea individuală de a io face. Eroul se deosebeşte de aventurier fiindcă eu! săn nu e suspendat în golul izolării, ici se înfige in centrul ide durere sau |de credinţă a neamului întreg. El e os (din os, sânge din sânge, duh din duh. In sufletul lui, jd-u-rerea tuturor capătă \o iascuţime atât de neînduriată încât devine revoltă ce caută neapărat descărcare. Vaietul tuturor îl împunge cu suliţa de foc a răzbunării. Credinţa tuturor devine energie fanatică. Fără credinţă nu există eroism. Iar credinţa — in dreptatea, în libertatea sau în (misiunea neamului >său se transformă îin voinţa năpraznica de realizare. Eroul istoric e vulcan în erupţie al sufletului colectiv'1. Cu aceleaşi accente de înalt patetism vorbeşte tineretului despre sfinţenie. Dealtminteri. pentru acest (mare pedagog all tineretului tşi al ineamului, sfinţenia e soră bună cu geniul şi eroul. /.Eroul, geniul şi (sfântul sunt cele trei masuri supreme ale puterii omeneşti. Fiecare1 dintre ei întrece nemăsurat statura omului imijlociu. Eroul creează evenimentele; geniul creează epocile spirituale; sfântull, o nouă ordine morală. Ceeace le este comun e plusul ide viaţă, pe care iii dăruesc omenirii. Hristos a venit în lume pentru idouă lucruri; pentruca lumea isă aibă viaţă şi pemtruoa ea să aibă şi mai multă viaţă. Acest crescendo necontenit, acest spor de viaţă peste ceea ce ieste, e adaosul eroului, al geniului şi al sfântului". Acestea sunt câteva din certitudinile pe oare ' eseistul Nichifor Crainic, cu amploare de vizionar, aşează temeliile de granit ale veşniciei româneşti. O împletitură de poet, teolog îşi ţăran cu ifruntea fulgerată de geniu, personalitatea tlui Nichifor Crainic, în devenirea ei spirituală, simbolizează însăşi drama scrisului românesc. Dramatismul patetic al acestei personalităţi, — în plină desfăşurare a forţelor sale creatoare la popasul luminos de cincizeci de ani, — eu toată amărăciunea suferinţelor îndurate şi cu toată bucuria victoriilor, creşte deapururi sub steaua polară a destinului românesc, în care crede fără şovăire. Pe creasta celor cincizeci de ani, plenitudinea personalităţii lui Nichifor Crainic este o certitudine a permanenţelor româneşti! 3 °7 © BCU Cluj NICHIFOR CRAINIC ŞI ITALIA DE MARIELLA COANDĂ 0 In sistemul! ideologic lai domnului profesor Niehifor Crainic, Italia nu apare ca o temă de studiu, adică o oprire de moment a interesului, un popas intelectual. Gândurile despre Italia reflectă întreaga personalitate a cugetătorului, fiind integrate în structura spirituală întreit manifestată: de român, de creştin, de poet. Romanitatea domnului Crainic se verifică prin raportul cu Italia, sub diferite aspecte: politic, economic, social şi cultural. In fiecare din aceste domenii, gânditorul nostru posedă iaoea dublă viziune, care face din cercetător un critic obiectiv îşi din acesta o figură dinamică, de folos concret: studierea fenomenului străin în sine şi raportarea lui la specificul românesc. . In cartea cu largi orizonturi „Puncte cardinale în haos“} se poate ceti această definiţie atât de adevărată în cuprins, atât de plastică în exprimare : „Fascismul e o concepţie politică spirituală şi manifestările sale, desgărdinate din cercul strâmt al pozitivismului şi eliberate din temniţa înnăbuşitoare a materialismului, se orânduesc pe măduva de duh a istoriei, cu prelungiri în taina veacurilor trecute şi anticipări asupra veacului ce vine66. Domnul Niehifor Crainic a adâncit concepţia revoluţiei fasciste, intuind semnificaţia spirituală a politicii „ridicată la prestigiul eroismului6* prin luptă dârză, dreaptă, fără ocolirea laşe a dificultăţilor. A înţeles şi misiunea Italiei celei nouă de „integrarea tuturor în funcţiunile organice permanente ale naţiunii66. Cugetătorul român utilizează o expresie predilectă pentru denumirea Italiei de astăzi: „Stat mussolinian“. Dictatorul conducător, Benito Mussolini are în persoana gânditorului nostru un preţuitor entuziast. Fireşte că numele Ducelui este rostit de toţi românii cu admiraţie, însă meritul domnului Crainic este acela de a fi fost cel dintâi revelator al covârşitoarei personalităţi a fruntaşului politic îin faţa publicului român necunoscător. 308 ..................................... .................................. ....© BCU Cluj Viziunea concretă asupra Ducelui se uneşte în fluiditatea cugetării cu misticismul de nuanţă creştină propriu poetului, care este domnul Nichifor Crainic. Be-nito Mussolini, cu care a luat contact direct, e privit ca un martir, înfăptuind neîntrerupt sacrificiul propriei sale vieţi, conştient. II aseamănă, chiar, din ordinea religioasă, cu sfântul Francisc din Assisi, stigmatizatul depe muntele Averna: „In ordinea politică, Benito Mussiodini e omul, care a primit stigmatele poporului său. Copil al sărăciei populare, el a trăit de timpuriu desfrâul pasional al urei socialiste şi a cunoscut prea adânc deşertăciunea internaţionalismului marxist, pentru ca iîn urmă, convertit, să nu îmbrăţişeze cu ardoarea lui purificată credinţa în patria italiană şi în destinul ei pe lume". Aceste cuvinte, domnul Crainic le-a tipărit în anul 1933, îndată după înnapoe-rea sa dela Romia, unde a verificat intuiţia prin experienţă. A împărtăşit cetitorului emoţiunea pe care a avut-o vizitând, în lealitate de ziarist, biroul de redacţie al Ducelui — primul post de lucru — aparţinând acum expoziţiei revoluţiei fasciste: pe birou, alături de călimară şi condei, stan revolverul şi batista roşie de sângele rănii primite de Mussolini în răsboi. Fruntaşul politic al Italiei este înfăţişat ca omul cel mai altruist, oare poate desprinde din sine eul său pentru a-1 cufunda în eul colectiv al poporului italian. De aceea, este şi răsplătit de către naţiunea sa prin dragostea cea mai vie, manifestată spontan în orice ocazie în oare ia contact eu mulţimea aclamatoare. Domnul Crainic şi-a dat seama că readucerea în actualitate a forurilor şi stadioanelor şi botezarea organizaţiilor de luptă ou numele militare ale romanilor, deci toată tradiţia retrăită astăzi de întreg poporul italian, în mare parte prin voinţa Ducelui, dărueşte o putere notuă trupurilor tinere şi un avânt spre fapte mari. Gânditorul român vede în Italia fascistă întruparea cea mai vie a geniului latin. Folosind termenii filosofici hegeliene, denumeşte, în desfăşurarea istorică a geniului latin, etapa spaniolă: teză, etapa franceză: antiteză, iar etapa italiană o priveşte ca o sinteză a primelor două. Iată definiţia (lapidară pe care o dă scriitorul nostru : „Cuceririle sociale ale democraţiei franceze corectate de ideea de autoritate a medievalismului spaniol — iată care ar fi sinteza pe care o întrupează etapa fascistă a geniului latin !“ Cuvintele acestea scrise în anul 1933 au fost reînnoite în anul 1936, ca şi în anul 1938. Fascismul italian, călcând în Africa pe urmdle Romei antice de imperialism latin, a produs o îndoită bucurie în sufletul cugetătorului nostru: fiindcă Italia este latina ca naţiune şi naţionalistă ca Stat. Iată cum glasul de român a viorbit în aceaistă situaţie în aparenţă exterioară faţă de realităţile româneşti. Domnul Crainic a presimţit, ou o intuiţie izvorîtă doar dintr’o adâncă iubire de patrie, îndreptarea actuală a politicei româneşti. Astfel a anunţat în anul1 1936 — când altele erau vederile politice oficiale — idealul latin pe care suntem datori să-l urmărim : „Idealul tuturor generaţiilor naţionaliste nu poate fi altul decât reînvierea superbei Dacia-Felix, revărsând lumină peste Bal canid întreg". Dar, acelaş enuinţator ial acestui ideal a adăugat că înfăptuirea lui nu va fi posibilă atâta timp cât românii vor fi ţinuţi în neştiinţă „faţă de Italia imussoliniană, ţara care reprezintă azi, ca nici o alta pe lume, înţelepciunea genială a spiritului nou". Domnul Crainic a încheiat cu un cald accent patriotic: „Sângele nostru, graiul nostru, cultura şi statul nostru, fiinţa noastră întreagă e organizată în structura acestei tradiţii glorioase. România de mâine nu poate fi decât imaginea eroică ia geniului latin". 3°9 © BCU Semnalizarea normalizării raporturilor diplomatice dintre Italia şi România în primăvara anului 1938 e privită eu sinceră muljurnire. Căci domnul Crainic singur pornise „campania sistematică de ex>pîdcare“ a aceilei minunate organizări, iar peste şase ani, când curentul pentru Italia începuse a se evidenţia în toată presa noastră, a mărturisit cu mândrie că preţuirea sa data decând, cu prilejul unei audienţe la Duce, s’a putut convinge de „nobilele sentimente, pe oare genialul creator al noului stil naţionalist le are Ia tă de România11. Românitatea domnului profesor Crainic se vădeşte din această admiraţie pentru Italia f ascistă, deda oare a cerut şi ia ales întotdeauna numai exempluil util pentru ţara sa. Preţuirea faţă de dictatorul Beuito Mussollini l-a făcut să accentueze tocmai deosebirea de prim ordin, pe plan politic, între Italia şi România: „Cu un Rege tânăr şi autoritar, oare şi-a recucerit singur Tronul şi ştie ce vrea, dictatura naţionalistă, pe care şi-o imaginează unii, se 'subţiază ea fumul şi ca basmul şi se pierde în zona iluziei deşarte11. * Odată eu afirmarea convingerilor şi admiraţia faţă de statal miussaliniain, domnul Nicbifor Crainic a scos în rebel principiul corporativ, oare stă la baza Italiei fasciste. Faţă de interpretările false, aduse acestui principiu, răspunde că văd greşit ceioe cred că statul corporativ implică neapărat dictatura. Un astfel de stat e bazat pe ideea de autoritate, de disciplină, izvorând dela puterea sintetizată ta naţiunii. Iată explicarea limpede a viziunii corporatiste din Italia, opusă teoriei claselor : ,,Concepută mai înnainte ca o stratifieaţie orizontală de clase suprapuse ca într’o aşezare geologică, societatea apare în viziunea verticală a fascismului ca o alcătuire din părţi, ce se ridică din. adânc şi converg în aedaş centru superior, care nu e altceva decât autoritatea statului11. Din această formulă, cugetătorul român a subliniat caracterul naţionalist al doctrinei, întărind: nu democraţie, ci etnocraţie. Astăzi, când economia statului nostru se orientează după acest principiu ordonator, este bine să se ştie că un neobosit militant a căutat, încă din anul 1932, prin scris, să-l difuzeze în lumea gândirii, transplantâmdud din 'statul mussoli-nian, pe ogorul nostru, cu rectificările cuvenite impuse de structura naţiunii româ-ueşti. Domnul Crainic bazează pe drept cuvânt disciplina corporatistă pe cele trei idei generatoare de forţă permanente : ideea de patrie, ideea de monarhie şi ideea de biserică. Cercetătorul nostru a verificat în Italia organizaţia corporativă în domeniul economic, 'admirând bonificările dela Littoria, oraşul cel nou, ridicat, ca un adevărat miracol în doi ani, pe un teren, care înnainte de asanare, era supus palu-dismulni. * Domnul Niehifor Crainic îşi dă seama că, datorită intuiţiei geniale a Du* celui, ridicat din rândurile modeste ale poporului său, o nouă sistematizare socială s’a instituit în Italia. Fiecare categorie socială se regăseşte în personalitatea lui Mus-solini, fiindcă el a trăit suferinţa societăţii şi s’a străduit să o vindece. Poporul răsplăteşte pe conducătorul lui prim iubire şi ascultare. „Mussiolini ha sempre ra-gione11 este idictonul, care, la poposirea în Italia d s’a părut sunând straniu seriito- 310 ,. ........ ... HC— U rulixi român, pentru ca îndată să revină găsind că în fond reprezintă o realitate, deşi naiv exprimată. Când la „bătălia grâului" Ducele a muncit legând împreună cu fărâmi snopii, a întărit în văzul tuturor actul de integrare în rândul poporului pe care Iul conduce. Prin sistemul fascist, întreaga societate îşi capătă prestigiul cuvenit, dela temelia zidită de eroii înmormântaţi) cinstiţi cu un cu'lt deosebit până la copii, speranţa naţiunei de azi. Domnul Crainic observă că atenţia dată copilului de a întruchipa o armonie din punct de vedere fizic şi psihic e călăuzită de „principiul frumuseţii, tea pentru Dumnezeu". Raportându-se îndată la patria sa, gânditorul român, în anul 1932, când nu exista instituţia (organizată de stat a Străjii Ţării, a emis dezideratul unei atenţiuni de stat asupra tineretului şi şira manifestat simpatia pentru ceroetăşie, care nu era obligatorie, ci benevolă, deci negeneralizată. După pilda Italiei, a îndemnat conştiinţa naţională să păstreze cultul eroilor. Şi, tot după exemplul italian, a cerut ca frumoasa iniţiativă a sărbătorirei anuale a maternităţii prin închinarea simbolică a unei zile Mamei şi Copilului să coincidă cu naşterea lui Iisus Hristos —- dân-du-i astfel o temelie sacră — iaT nu la întâmplare, după capriciul unor doamne din societate. * Domnul profesor Niichifor Crainic a studiat realizările culturale ale Italiei fasciste înfăţişândiu-Ie prin presă ca fapte ou totul nouă, necunoscute publicului românesc. A arătat rolul important pe care îl an intelectualii în regimul fascist, repartizaţi în ordinea corporatistă. „Italia, patria artelor, dă cea dintâi semnalul reabilitării spiritului creator, încadrându-1 prin stat în marile nevoi sufleteşti ale naţiunii". Ca un prim rod al acestei preocupări, a semnalat crearea Academiei regale italiene, care se bucură şi de un spri jin imaterial. A accentuat atenţia programatică dată din partea oficialităţii, ştiinţii, prin instituirea a numeroase comisii de cercetare şi congrese internaţionale. Insă, cea mai mare însemnătate a o£erit-o cercetătorului nostru problema învăţământului în Italia, pe oare a studiat-o cu o adevărată pasiune. Organizarea Ballilei, după principiile filosofului Gentile despre spontaneitatea şi originalitatea creatoare a copilului, a interesat pe scriitorul nostru. A deosebit şi a analizat separat diferite forme de educaţie în Balita: morală, fizică, practică. In educaţia morală, a arătat cum religia, ştiinţele şi artele sunt puse la contribuţie pentru a deştepta în sufletul tineretului virtuţile latente, utilizându-se ca expedient practic şi emulaţia prin întreceri, concursuri, premii, burse. Prin educaţia fizică a studiat, de fapt, (organizarea militară a Baiiillei: succesivele faze de pregătire a vieţii de partid. In educaţia practică, a observat atenţia pe care fascismul o dă îndreptării aptitudinilor copilului spre o anumită profesiune — deci, legătura continuă a educaţiei cu viaţa. In special sunt urmărite pregătirile agricolă, marinărească şi aviatică. Admirativ, conchide : „încadrat în marea Iui viziune de stat totalitar, tineretul italian e cel dintâi tineret salvat din ghiarele crizei contemporane", criza contemporană a tineretului fiind — după părerea domnului Crainic — „o problemă de încadrare în liniile unui destin şi în voinţa unei misiuni". Desigur că în oeeace priveşte educaţia tineretului nostru, ideile similare sunt exprimate astăzi cât se poate de limpede prin realizarea practica a instituţiei statului „Straja Ţării", patronată de Regele poporului românesc. 311 © BCU In calitate de ziarist, domnul Crainic a studiat caracterul presei fasciste criticată că i s’ar fi suprimat libertatea. Insă scriitorul român lămureşte că libertatea presei italiene nu e deloc distrusă, ci doar disciplinată de stat. Dimpotrivă, ca a deArenit o îndrumătoare a masselor. Marile probleme ale vieţii naţionale sunt des-bătute pe larg. In anul 1933, domnul Crainic a afirmat: „Presa italiană activează la un nivel moral pe care nu ba atins niciodată presa europeană. Ca ziarist nu-i pot dori ţării mele decât o presă după modelul celei fasciste". Pe lângă admiraţia faţă de realizările fasciste — monumente, stabilimente educative, sanitare şi de ajutor social oa şi a îngrijirii tesauralui artistic al trecutului, domnul Crainic mai este impresionat de o înfăptuire culturală : simbolul săx-bătoarei comemorative. Anul 1933 când a vizitat Roma, cetatea eternă se transformase în „cetatea marilor pelerinagii". Mulţimea se aduna de peste ţări şi oceane, atrasă de cele două mari sărbători fundamental diferite, oe se celebrau atunci : anul sfânt declarat de Papa Pius XI, 1900 de ani dela răstignirea Mântuitorului şi Deceniul revoluţiei fasciste. Poetul român a urmărit emoţionat scenele patetice care se desfăşurau în cele piatra mari biserici pontificale, părându-i-se o trăire reală a Evului Mediu, evocat muzical în Tannhaeuser şi Parsifal. Alt ceremonial mistic a putut observa din partea miliţiilor fasciste şi a pelerinilor veniţi din provincii cu preoţi în frunte, care urcau scările de marmoră spre a da onorurile, a rosti rugăciuni şi a depune coroane de laur pe mormântul eroului necunoscut, iar apoi ovaţionau pe Duce, care îi salută din balconul palatului său. * Deci simbolismul cultural, stimulent al moralei eroice promovată de statul fascist este preţuit de domnul Nichifor Crainic. Atât omul de cultură, cât şi creştinul se contopesc în această admiraţie. Pe lângă aspectele studiate, religia creştină, pe care se bazează ordinea cea nouă fascistă crează o structură de sine stătătoare statului musisoliniian. încadrarea individului în societatea spirituală a bisericii creştine-catoiice, care constitue religia tradiţională a poporului italian, demonstrează tăria statului. Acest caracter religios îl diferenţiază de cel democratic opus lui. Domnul profesor Crainic s’a ocupat pe larg de istoricul raporturilor dintre biserica papală şi statul fascist prin cele două acorduri, primul un tratat politic, prin care suveranitatea Papei e din nou recunoscută, al doilea, acordul dela Laterano care restabileşte relaţiile normale între biserică şi Italia. A adâncit principiul social şi economic al corporatismului şi prin structura sa profund religioasă: „Ideea corporativă se întemeiază pe învăţătura Noului Testament despre diversitatea darurilor isau ia aptitudinilor ou care oamenii sunt înzestraţi de Dumnezeu şi despre datoria fiecăruia de a valorifica prin muncă şi prin creaţie darul felurit, pe care îl deţine. Fiindcă această valorificare e în funcţie de binele personali, dar şi de binele colectiv totodată. O politică întemeiată pe această învăţătură îşi ia sarcina de a da tipul de organizare firesc şi cuprinzător, în cadrul căruia să poată valorifica prin muncă toate aptitudinile naturale cu care sunt înzestraţi oamenii". Iată cum fascismul, reprezentând această politică de orizont spiritualist, este demn de admirat şi de luai ca model, Fireşte, în structura sa psihică de creştin ortodox, domnul Crainic transformă 3x2 © BCU pentru români formula catolică în cea ecumenic ortodoxă, lămurind prin ea sensul şi menirea regalităţii noastre. * Românului şi creştinului profund i se alătură poetul. Domnul Nichi for Crainic nu a putut vedea Italia şi poporul ei doar prin prisma judecăţii critice. Uneori, în plină expunere obiectivă, exclamă, cuprins de un fior tainic, o invocare: „Ah Italia, Italia, ţară care deţine taina eternei tinereţi! Venus-Madonă, închegată din spuma oceanului etnic îşi botezată în soarele spiritului creştin !“ De fapt naţionalismul şi creştinismul său structural transpar în acest ^intermezzo” poetic. Altă dată, sub puternica impresie a percepţiilor avute din cutreerarea ţinuturilor italiene, a evocat crâmpee de privelişti, ea aceea a dinelor colindor „pline de vastele măislinişuri milenare, ce înfumurează peiisaigiul ou argintul verzuiu al frunzei lor, imaterializându-1 şi dându-d o înfăţişare de icoană arhaică”. Şi gândul îndată interiorizat a umanizat natura: „Italia toată e opera mâinilor omeneşti”. Ur_ mându-şi firul poetic, a înfăţişat din nou Italia prin efigia sa: omul : „Nicăeri parcă, pe faţa planetei, omul nu apare mai măreţ şi mai supranatural ca în acostă ţară unde geniul a frânt vremelnicia, oreind nu pentru folosul clipei, ci pentru dania veacurilor”. Naţionalismul latin a reapărut. Fiind vorba de 21 Aprilie „Ziua Romei”, poetul a declarat că această zi „este zi a italienilor şi a noastră a tuturor”. Ploezia !-a recucerit în vrajă, deoarece ideea Romei e continuată cu un accent aproape plotinian: „Numele ei citit invers e Amor, iubirea oare subjugă şi care se lasă subjugată”. Italia musisoliniană şi Italia de totdeauna găsesc în întreita personalitate de român naţionalist, de creştin şi de poet — a domnului profesor Nichifor Crainic o cât mai limpede oglindire. 3D © BCU CLASICISMUL LUI NICHIFOR CRAINIC 0 7 DE DAN BOTTA In lumina plenară a celor 50 de am ai săi, personalitatea lui Niichifor Crainic se (afirmă ca un bloc de energie. El «a împlinit, ca Faust in visul său titanic, toate darurile unei mari tinereţi, a pus întrebări cerului şi pământului, a ispitit regiunea ideală a Frumuseţii şi lumea sbuciumată a politiei. Un artist jooncepe, doar, ideile imanente în ilume, modificând lumea, punând zăgazuri mării işi se vede aştemând, ca Faust, peste tot ce a răpit eîementellor, faptele visate, creaţiile geniului său. Ca şi Faust, profesorul Crainic îşi poate spune, în acest popas în plină amiază : Es kann die Spur von meinen Erdetagen Nicht in Aeonen untergehn. In cântecele Sale s’au sbătut marile, elementarele puteri ale sufletului românesc, s’au agitat dorurile şi elanurile generaţiei noastre, au înflorit chemările sângelui, ale patimei înflăcărate şi ale minţii îmbătate de aspiraţia către Dumnezeu. Toate cadenţele lui (sunt bătute în cadenţa însăşi a inimei mostre. Romanitatea lor e ridicată pe un plan de abstracţie oare participă la frumosul cel de peste lume. „Eram doară glasul banalităţilor fundamentale ale vieţii noastre ea neam", a spus el, în dramtioa sa „Mărturisire". Banalităţile noastre fundamentale ! In puterea oare le dă expresie să vedem, potenţat până la geniu, regnul triumfal al instinctelor, spontana, generoasa afirmare a unei naţii prin rostul unui singur om. Clasicismul e arta de a exprima în forme dominate de riguroase proporţii, banalitatea. Banalitatea care creşte şi se retrage ca mareele, dorurile noastre ele- | uientare, exaltate până la sublim şi degradate pâuă la ridicul, permanenţele isto- j triei noastre, gama vieţii comune, cel mai dificil, cel mai arid, dar şi cel mai profund f obiect de expresie artistică. I 314 © BCU Cluj Nichifbr Crainic e un clasic în marea accepţiune a cuvântului. înfiorate de lumina mistică a Ideilor, iată paginile !lui, expresie a ceea ce Domnul Dumnezeul părinţilor noştri a împlântat în colinele sacre ale acestui pământ. Totul se resolvă la Crainic în versul de o nobilă cadenţă, într’o proză în oare isnb strălucirea precisă a suprafeţelor, se vede sbătându-se un filon superb de milă, de revoltă, de iubire. Bl este acela care a încercat nn acord al sufletului României moderne ou tradiţiile lui milenare. El a relevat în ptagini incomparabile, hiatul oribil, prăpastia fără preget căscată, între creaţia artistică a zilelor noastre şi izvoarele ei din trecut. El a denunţat, eu o neînfrântă energie, minciuna sau moustrnlositatea modelelor importate, ale oribilelor măşti de lut, ale idolilor de lemn văpsit, întronaţi de criticaştrii României, de falşii săi esteticieni, drept incontestabile izvoade. Nichifor Crainic a devastat aceste păduri imbecile, unde zeloţii tuturor erorilor occidentale, blazaţii tuturor doctrinelor, îşi celebrau monstruosul lor sabbat. Revertemini ad fontes ! Fântânile, pe care Crainic ni le-a desemnat în marile safe cărţi, fântânile înâltei noastre tradiţii de cultură, isuut două : In planul ideail, figura desăvârşită a Frumuseţii, regiunea Perfecţiunii divine, Paradisul angelic în care ise desfăşoară, în bora lor puruire, Ideile, „quelle sempiterne rose“, evocate de Dante, inoreata înţelepciune şi, în ultimă analiză, Dumnezeu. Iu planul lumesc, fântânile spre cari să ne întoarcem sunt acelea ale Romei Noui, ale cetăţii înflăcărate, în miile sale de cupole, de prestigiile Soarelui, Roma meleagurilor noastre thracice — Constantinopole. Clasicismul lui Crainic nu răspunde conceptului (occidental de clasicism. Opera lui Crainic nu e produsul elaborat sub semnul secetos al raţiunii umane. Ea nu se înscrie printre acelea cari descind din ceea ce s’a momit glorioasa Renaştere, întoarcere pe căi de artificiu la cunoaşterea bellenică, la conceptele fericite ale filosofi ei păgâne, Renaştere în oare Nichifor Crainic vede spiritul diabolic manifestat în lume, spiritul de insurecţie împotriva ordinea vallorilor creştine, afirmate de catolicism, concurs solidar, sub semnul saturnian, ni Umanismului şi al Reformei. Nichifor Crainic este un clasic, aşa cum se poate concepe în Răsărit. Clasicismul nostru descinde în dreaptă linie din lucrările acelora în cari is’a produs cea mai ilustră dintre eflorescenţCle spiritului, cultura greacă. Clasicismul nostru, nu cunoaşte ca .acela aii Apusului, o soluţie de continuitate. Nici o scolastică ignară — filtru al filosofiei iudeo-arabe — na întrerupt în Răsărit desvoltarea în spirit a clasicismului ihelenic. Bizanţul (perpetua îin mod natural tradiţiile lacademice ale Athenei şi Alexandriei. Pe zidurile bisericilor noastre, Thâles şi Pythaigora, Platou şi Aristotei, Sibylla delfică şi Sibylla dela Cumae participau cu sfinţii la ecumenicitatea ortodoxă. Noi am învăţat târziu, în virtutea tradiţiei catolice deprinse la şcoalele Apusului, isă calificăm, drept ridiculle discuţiile teologilor din Bizanţ despre feţele infinite ale Revelaţiei, discuţii în Cari se desvdltau cele mai înalte forme de speculaţie metafizică, cele mai frumoase intuiţii despre Dumnezeu. Acest produs ial culturii hellenioe, această floră mistică, îşi trage începuturile din pământul românesc. Am evocat odinioară într’o carte — „Limite4', — ances-tralitaiea frumuseţii heEeniice, forma ei primordială, aurora ideii, armonioase a oos-moşului grec, în brumele pământului barbar, pe meleagurile în cari au crescut Românii. Setea de nemurire a Thracilor e un loc comun .al autorilor vechi. Aspiraţia lor spre eternitate ia provocat misteriile dela Eleusis — (prefigura a misteriilor creştine, — tragedia greacă, în care se sbaîe carpul mistic al lui Dionysos, ca şi 3*5 © BCU filosofia lui Platan, expresia cea mai înaltă a sufletului însetat de Perfecţiune. In ■virtuţile sufletului nostru străbun zăcea, aşa dar, potenţialul imens de adoraţie care s’a revărsat în creştinism. Clement din Alexandria scria, într’umud din capitolele ilustrelor sale Stromate, că în sufletul Tbraeillar era înnăscută vocaţia martinilor creştine. Creştinismul răspundea profundelor lor aspiraţii. In sufletul ilar erau pregătite cărările Domnului. îmi place să ofer profesorului Crainic gândul acesta ca prinos. Estetica ce resultă din aceste două teme pe cari Crainic le propune atenţiunii noastre — tema divină şi tema tradiţiei bizantine este de o frumuseţe fără seamăn, cea mai îmbătătoare, cea mai înalt cuceritoare de spirit din câte au răsărit în filosofia românească. Cartea sa despre Nostalgia Paradisului evocă cu o vervă lucidă, o plenitudine rară de verb, fulgerat de convingere, principiile eternei frumuseţi. Ca un mare creştin, Crainic le oonstitue în Dumnezeu. O (lumină mistică inundă această carte. Toate tiparele esteticei moderne, toate abstrasele disociaţii ale materialismului estetic, toate mofturile savanţilor în frumuseţe, se şterg fără de urmă înaintea sa. O carte care propune ea obiect al contemplaţiei, frumuseţea transcendentă, spiritul proiectat în lumina primordială, iacei ţesut miraculos, acea nebulositate infinită în care se manifestă Dumnezeu. Căci contemplaţia estetică se apropie de contemplaţia mistică şi Frumuseţea trancendentă este însuşi Dumnezeu... Filosofia laică a uitat, sau chiar a purtat în oprobriu, câteva din cele mai înalte expresii ale geniului uman, ale sufletului ispitind enigmele Tăriei : cugetătorii misticismului creştin. Superbele formule ale Areopagitului, puse în valoare de cărţile lui Crainic, scapără ca pietre de diamant. Ele constituie în Frumuseţe principiile cosmice ale Armoniei, ale latracţiunii, ale graviiaţiunii şi ale misticei cuminecări între lucruri. Dragostea de Frumuseţe ordonă lumile în spaţiu. E eeeace avea să evoce în fascinaţia întâiei dimineţi a Commediei sale, Dante : ...E’l sol mont ava su con quelle stelle Ch’eran con lui quando VAmor divino Mosse da prima queste cose belle. Areopagitul distinge chiar în numele frumuseţii figura elementară a marelui Dor, a puterii de gravitaţie care încinge universul. El face să derive cuvântul K«>,AOr (dela cuvântul KccXslv, a chema. Toate aceste sublime identificări, arta aceasta de analogii magnifice, raţiunea aceasta însetată de absolut, îşi au în doctrina creştină o exemplificare fără seamăn. Propunând aceste mari modele, delimitând cu magistrală precizie regiunile geniului şi ale sfinţeniei, frumuseţea sensibilă de cea inteligibilă, lumina transcendentă de luminile raţiunii, cugetarea profesorului Crainic isuie treptele cele mai înalte ale spiritului. Estetica lui Crainic este aceea a creaţiilor maxi, în cari se exprimă potenţialul de iubire, de pasiune, de jertfă al unui întreg popor. Psiho-metriile actuale, grosolane unelte de măsurătoare a facultăţilor spiritului, tiparele mărunte ale minervei germane, nu pot servi niciodată urnei opere de geniu. Ele sunt menite a explica doar opera pătată de vicisitudini, tributară celei mai superficiale şi mai specioase operaţii de logistică pe care o concepe spiritul modern, — caricatură fără egâl & Spiritului. Estetica Ini Crainic vede în geniu o facultate quasi - demiurgică. Geniul 316 © BCU Cluj. creator repetă în procesul creaţiei de artă, procesul creaţiei cosmice. Lucrul lui e un aii univers, un alt exemplar al Armoniei. „Eu nu am prieteni sunt singur ou|, mine însumi, dar ştiu că Dumnezeu e tmlai aproape de mine în arta mea decât de alţii”, scria Beethoven, şi câtatuil acesta luminează una din cele mai frumoase pagini ale Nostalgiei Paradisului. Estetica lui Crainic ne face să-l pricepem. E o estetică a celor mari. Izvoarele puterii creatoare cari, cu cât evoluţia teluricei devenea mai cumplită, au fost implicate tot mai adânc în materie, reduse de savanţi Ia celulele în cari zac principii sexuale, în viscere, în tenebrele vieţii vegetative, în inconştient sau în subconştient, cum se mai spune azi, au fost repuse de Crainic în gloria lor primordială. Izvoarele puterii icreatoare sunt în raţiune, pe treapta cea mai înaltă a conştiinţei umane, în regiunile sufletului însetat de Ideal. Căci raţiunea este — precum spuneau doctorii Bisericei — tronul lui Dumnezeu pe pământ. Nichifor Crainic a pus o aură de melancolie în jurul acestui Icosmos făurit de mâinile artistului. El l-a declarat pieritor. „Capodoperele uu sunt eterne decât la figurat, scrie el. Ele trăesc cât materia din care au fost modelate. Dar setea de nemurire, pe care geniul o pune în ele, e un miracol natural lai spiritului omenesc, şi dl nu poate veni din inconştient, ci din cel mai luminat şi mai înalt simţ aii nefericitei noastre vieţi terestre”. Această melancolie îşi are izvorul în conştiinţa Creaţiei cosmice, în revelaţia creştină a universului supus morţii. Ea se întâlneşte, pe alte căi, cu melancolia lui Pârvan... Pus în faţa acestei nobile estetici încerc totuş o nedumerire. Cum a putut profesorul Crainic să repudieze în cuvinte atât de tari, geniul clasicismului păgân ? Nu a văzut el în luminoasele construcţii ale filosofici lui Platou ceva din lumina revelaţiei divine ? Nu crede el că lira aceasta imensă oare e sufletul Axeo-pagitului, doctrinarul fundamental al creştinismului, e construită dintr’un material esenţial platonic ? Că vântul divin o face să sune un cântec în modul platonic ? Definiţia dată de Areopagit frumuseţii absolute, sinonime a lui Dumnezeu, pe care profesorul Nichifor Crainic o reproduce în Nostalgia Paradisului, acel „frumos fără naştere şi fără moarte, fără creştere şi fără scădere, fără raporturi în spaţiu sau în timp, ci frumos în sine şi pentru sine, frumos unic şi etern“, repetă aidoma definiţia pe care Diotima o dă frumuseţii absolute în paginile încărcate de viziune ale Banchetului. Şi mitul sufletului cuprins de nostalgia Ideilor, mitul care pogoară un reflex al Ideilor în lucrurile frumoase de pe pământ, mitul oare vrea ea sufletul nostru să fi contemplat îndelung, în viaţa anterioară naşterii noastre, vertiginoasele Idei, — mitul lui Platou pe care creştinismul îl refuză, — îşi are un eolio glorios în cuvintele Sfântului Grigore din Nazianz, reproduse de profesorul Crainic: „înainte de creaţia lumei, Dumnezeu contempla, în propria-i înţelepciune, paradigmele sau ideile lucrurilor pe cari avea să le zidească”. Piegiunea aceasta a Binelui, Adevărului şi Frumuseţii, regiunea Sofiei primordiale increate, care în ultimă analiză este însuşi Dumnezeu, iată că în fiiosofia platoniciană, prin interpretarea Sfântului din Nazianz, se identifică cn Dânsul. Tot aşa, cdLe trei ipostaze ale Fiinţei divine au fost misterios prefigurate de Platou şi explicate în doctrina Trinităţii lui Plotin : Unul, Logosul şi Panpsyche, sufletul Lumii... Fireşte, subtile speculaţii teologice pot disocia triste elemente păgâne în cea mai înaltă cugetare a lui Platan sau a şooaiei alexandrine. Ele rămân însă — fie şi plecând dela contemplaţia făpturii statuare a efebilor — antene fără seamăn în absolut. Ele au deschis ochiul lăuntric all contemplaţiei, ochiul vigilent în .ierurile Perfecţiunii. „Pentru a revedea acea patrie dragă — scrie Plotin — nu e nevoie decât să deschizi ochii sufletului, închizând pe cei ai trupului tău“. Chipul orb al lui Milton, atent la radiaţiile Paradisului Pierdut, evocat de profesorul Crainic, pune o pecetie de duioşie pe acest vag citat plotiniain. Nostalgia Paradisului emană din această cunoaştere binecuvântată a lumii dinainte de păcat, în freamătul întâei aurore, sau — cum ar spune un platonician, — ’în beatitudineia esenţelor, în familiaritatea Binelui, Adevărului şi Frumuseţii în expresia lor primordială. „Nostalgia paradisului este — precum scrie profesorul Crainic într’una din cele mai frumoase pagini ale cărfii — sentimentul antinomiei noastre existenfiale, de făpturi libere în spirit dar contrazise de limite ce ne par fatale, de făpturi sfâşiate de chin dar cari concepem o linişte cerească, de făpturi menite morţii dar cari ne cugetăm în nemurire, de făpturi nefericite dar cari ardem de setea fericirii absolute”. Crainic vede în această nostalgie un principiu de creaţie universal-uman. Toate operele spiritului îşi trag izvoarele din această nostalgie „precum — spune el — norii cari înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie ce se târăsc pe fata pământului se zămislesc din aceiaşi sărată şi amară respiraţie a mării”. El a definit, în funcţie de aceiaşi nostalgie, caracterul static al civilizaţiei şi caracterul dinamic al culturii. El a spus într’o formulă lapidară de o frumuseţe fără seamăn câ civilizaţia e memoria Paradisului, şi cultura, aspiraţia către el. Crainic a împlinit astfel, — într’un sistem care în ascensiunea lui spre cer e acompaniat, ca o Casă a Fecioarei, de freamătul meldoios a mii de aripi, — un magistral canon al Firumusefii. Piramidele de cuvinte barbare, de greoaie simulacre teutonice sub cari se ascunde o măruntă cugetare ateistă, ale filoşofiei noastre contemporane, se şterg înaintea construcfiei sistemului său. Crainic este, ca şi Tacob pe care l-a evocat, unul din putinii oameni cari său luptat cu îngerul. NOSTALGIA PARADISULUI» DE SEPTIMIU BUCUR Credem că nu este o simplă întâmplare apariţia Nostalgiei Paradisului tocmai în momentul când gruparea Gândirii a luat frumoasa iniţiativă să-i închine iui Ni cilil or Cr ainic un număr de îndrituit omagiu şi recunoştinţă. Numărul acesta care înmănunchează colaborarea atâtor prieteni şi elevi ai lui Crainic, legaţi între ei prin aceiaşi caldă admiraţie faţă de personalitatea sa, aproape decoucentrant de bogată, vine ea o răsplată spirituală la popasul celor cincizeci de ani împliniţi. La Nichifor Crainic această vârstă nu corespunde numai unei realităţi biologice ci are, cel puţin într’o egală măsură, un rost de împlinire culturală. Cei cincizeci de ani ai săi, însemnează pentru animatorul şi teoreticianul Gândirii, vestirea unei admirabile plenitudini creatoare, a unei culmi adică de biruinţi intelectuale în oare se întâlnesc toate suişurile de până acum ale spiritului său ca lîntr’un punct de su_ premă convergenţă, deda înălţimea căruia se întinde în senine orizonturi, peisajul unei activităţi, pe cât de frenetică şi felurită în aparenţă pe atât de unitară şi sigură de ea însăşi, în fond. Culmea aceasta noi o vedem în cartea Nostalgia Paradisului. O vedem — şi suntem convinşi că aşa este. Cine cunoaşte ideile pe care şi-a întemeinicit studiile de filosof ia culturii din Puncte cardinale în haos sau din Ortodoxie şi etnocraţie; cine i-a urmărit, lună de lună, nenumăratele articole sau note din Gândirea ; cine s’a încălzit la focul scrisului său zilnic sau săptămânali din diversele publicaţii de după război ; cine, îin sfârşit, a trăit structura organică a poesiei sale citind Darurile Pământului, dar mai cu seamă, Ţara de peste veac, — ştie, fără îndoială, că Nostalgia Paradisului este o legitimare religioasă, metafizică şi estetică a tot oeeace Nichifor Crainic ne-a dat până acuma, — şi îndrăsnim să complectăm, a tot ceeace ne va da în viitor. Lucrarea asupra căreia ne oprim în paginile următoare este încadrarea principială şi sinteza personală a ideilor cu care Crainic a operat în câmpul realităţilor 319 © BCU Cluj noastre de douăzeci de ani încoace, dar care deabea astăzi îşi găsesc formularea de concepţie menită să cuprindă întreaga lărgime spirituală a problemelor atacate. Deseori autorul Nostalgiei Paradisului a fost obligat, în trecut, să-şi exprime gândirea în genuri fragmentare, să fie limitat în înlănţuirea demonstraţiilor şi să lase la o parte anumite chestiuni care se cereau clarificate în economia viziunii. Linia mare a cugetării lui creştine şi româneşti era de mult fixată. Dar îi lipsea o fundamentare generală, un „terasament" filosofic şi o sistematizare ideologică. Astfel, omogenităţii profunde a cugetării sale pe care puteai s’o descoperi în orice eseu, i s'a adăogat, prin recenta carte, o omogenitate ierarhizată, de ansamblu. Plenitudinea creatoare a lui Nichifor Crainic s’a obiectivat acum într’o operă care îl rezumă, îl sintetizează şi îl depăşeşte în manifestările eseistice. Nimeni nu putea să-i dăruiască o mai scumpă ofrandă la împlinirea celor cincizeci de ani decât aceia pe oare şi_a dăruit-o el însuşi. „Creştinismul este a doua creaţie a lumii, adică refacerea ei în bar prin jertfa pe cruce a Mântuitorului". Acestea sunt cuvintele cu care îşi începe Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului. Sub bolta lor majoră se adună, ca într’un larg spaţiu metafizic, toate discuţiile şi toate contribuţiile originale formulate în cuprinsul cărţii. Fiindcă Nichifor Crainic vede fenomenul estetic, — şa în genere, fenomenul de cultură, — sub specia creştinismului, era oarecum o iniţială îndatorire spirituală să fixeze în termeni lămuriţi esenţa religiei revelate. Şi o face cu prisosinţă în primul capitol al lucrării, întitulat „Modul teandric". Insistăm asupra iui deoarece fără o înţelegere exhaustivă a principiilor cuprinse aici, tâlcul adânc ai nostalgiei para-disiace rămâne pecetluit de taină. Creştinismul, spune autorul, a dat o explicaţie a lumn universal valabilă, spre deosebire de concepţiile filosofice şi de ştiinţa modernă care n’au izbutit să ne ofere decât explicaţii arbitrare, exact aşa de felurite ca şi minţile din care au izvorât. Aşezând cosmosul în raport de creatură faţă de Dumnezeu, învăţătura creştină afirmă că toate existenţele şi formele care populează dimensiunea spaţiului şi a timpului, sunt rodul cugetării divine. Dumnezeu a plăsmuit universul dintr’ium prea plin al libertăţii şi al dragostei Sale. Dar în acest univers s’a ivit păcatul ca „un accident apărut în limitele creaturii din propria ei libertate de voinţă", (p. 8). Păcatul — care în ordinea morală se cheamă rău, în ordinea estetică urît iar în ordinea cunoaşterii eroare, — a fost o turburare a armoniei cosmice, şi deci, o mâhnire adusă, implicit, Creatorului. Omul deşi îl săvârşea nu putea să-l şi suprime. Numai o nouă intervenţie divină avea forţa să-l înlăture. Această intevenţie s’a produs prin întruchiparea în lisus Hristos. Hristos n’a distrus libertatea fiinţei umane şi nici n’a smuls din rădăcină copacul păcatului, aruncându-1 dincolo de hotarele lumii. Căci, atât într’un caz cât şi în celălalt, ar fii bruscat, până la desfigurare, voinţa absolută a Ini Dumnezeu. Păstrând neatinsă libertatea făpturii create, lisus Hristos l-a asociat pe om la procesul de împlinire a operii divine. Dacă omul refuză această participare la truda de reclădire a lumii, atunci libertatea lui îl pierde; dacă o acceptă atunci libertatea lui îl mântuie. Lucrarea aceasta este posibilă numai prin modul teandric, în care Dionisie Areopagitul identifică esenţa ultimă a creştinismului. Modul teandric însemnează contopirea divinomenească în aceiaşi unică persoană a Mântuitorului. Însemnează, cu alte cuvinte, coborîrea lui Dumnezeu în natura umană, — deşi continuă să fie 320 © BCU Clu în acelaş timp transcendent faţă de nod,—pentru a reînălţa cosmosul pe planul creaţiei veşnice care i-a fost destinat dar de care s’a înstrăinat în urma căderii. Reintegrarea noastră în sensul cugetării dumnezeeşti este o absurditate dacă nu admitem eficienţa integrală a acestui mod. „A gândi lumea precum Dumnezeu o gândeşte, a o iubi precum el o iubeşte şi a lucra precum el lucrează, iată în ce stă modul teandric al înţelepciunii şi credinţei creştine, modul lui Iisus Hristos'' (p. 11). Rezultă de aici, cu o firească necesitate, precizarea distanţei spirituale a lui Nicbifor Crainic faţă de problema raţiunii autonome. Desigur, nu se rosteşte prima oară acum. Luptătorul de idei care a apărat cu o pricepere şi cu un elan neegalate, adevărurile pământului şi ale duhului românesc, asaltate mereu de ucenicii slăbănogi ai materialismului, a avut deseori prilejul să-şi mărturisească răspicat convingerile. Dar niciodată atitudinea Ini faţă de trufia naţionalistă nu s’a cristalizat într’un cadru teoretic atât de amplu, organic şi definitiv, ca în Nostalgia Paradisului. Poziţia spirituală a Hui Nichifor Crainic, consolidată pe temeliile modului teandric, este una din cele mai frumoase mărturii de maturitate creatoare, pe oare le poate revendica, de la începuturile ei, cultura noastră. In scrisul şi în gândirea acestui reprezentant de rasă al ortodoxiei actuale, există o unitate profundă care ni se pare de neoonceput dacă n’o punem în legătură cu suverana lui conştiinţă creştină. Conştiinţa aceasta însă n’are caracterul exclusiv al rigorii teologice. Ea e mereu hrănită de sevele unui talent uimitor în bogăţia lui lirică. Nichifor Crainic ne-a adus astfel, o cugetare creştină în care stilul literar şi intuiţia artistică sunt ca o carnaţie superbă pe o osatură ideală. Pasiunea cerului, şi credem că nu-i nepotrivită expresia, a crescut în sufletul lui Crainic, din shuciumul fiinţei trupeşti ca o floare pură din sânul negru al brazdei. Năzuinţa înspre desmărginire, înspre seninătăţiie de sus, fără ca legătura eu ispitele pământene să fie frântă, a făcut din opera lui Nichifor Crainic o fericită sinteză de artă şi suflu religios. Pe fondul originar al poetului sau structurat categoriile gândirii creştine, o structurare atât de intim misterioasă încât ar fi riscant sa spui, după o simplă analiză critică, unde începe creştinul şi unde sfârşeşte poetul, sau invers. Punctul de sudură se află, fără îndoială, în cea m.aa adâncă zonă existenţială a scriitorului. In aspiraţia aceasta către tăriile curate ale cerului, în care sălăşluiesc formele de totdeauna ale perfecţiunii, credinţa în modul teandric s’a îmbiat ca un cadru mai mult decât organic. Poetul şi teologul s’au înfrăţit într’un spor de mari potenţe spirituale care se răsfrâng, printr’o neştiută dozare în întreaga creaţie a lui Nichifor Crainic. E cel puţin impresionantă activitatea sa de poet, de gazetar, de teoretician al culturii, de doctrinar al naţionalismului, de dascăl ortodox şi de îndrumător al valorilor artistice, subordonată în toată întinderea ei supremului adevăr creştin. Istoria noastră literară cunoaşte numeroase cazuri de inconsecvenţă spirituală. Figurile reprezentative ale epocii moderne, adică acelea oare la vremuri de răspântie şi-au luat sarcina să imprime o direcţie anumită frământărilor culturale, au acceplat deseori să-şi schimbe atitudinea programatică, fie isub (presiunea împrejurărilor obşteşti, fie sub presiunea imponderabilelor de factură strict personală. Să nu-1 uităm bunăoară pe Heliade Rădulescu ce se declara, rînd pe rînd, socialist, mistic, revoluţionar, conservator, raţionalist, patriot sau cosmopolit. Să-l aşezăm deasemenea, la loc de cinste, pe genialul Bogdan Petriceicu Hasdeu oare din evoluţionist oe era la 1872, dedicând lui Herbert Spenoer un volum de studii istorice, devine după moartea fiicei sale, sbuciumatul autor al poemei Dumnezeu. Chiar temutul olimpian Ti tu Maiorescu — pentru a nu mai numi şi pe alţii — a oscilat uneori în ceeaoe priveşte orientarea lui spirituala. La Nichifor Crainic te surprinde puternic linia constanţei ideologice. Nu ştiu câte exemple similare am avea dreptul să-i alăturăm. De bună seamă, extrem de puţine — şi chiar dacă le-am găsi, sigur este că dle nu reprezintă o atât de clară semnificaţie. Nesdruncmata continuitate ideologică a lui Crainic se datoreşte, pe de-o-parte, aderenţei saile la realităţile noastre etnice, iar pe de alta, solidarităţii lui mistico-religioase cu transcendenţa divină. încercarea nouă de ia stabili o relaţie logică inextricabilă între cei doi termeni consideraţi ea antinomici, pe baza doctrinei naţionaliste şi a organioităţii ortodoxe, constituie unul din meritele trainice ale lui Nichifor Crainc. Suveranitatea raţiunii autonome ? In perspectiva nostalgiei paradisiace, încrederea în virtuţile miraculoase ale raţiunii, socotită în ea şi prin ea însăşi, se prăbuşeşte întocmai aşa cum s’a prăbuşit întâiul om sub povara orgoliului diabolic. Nichifor Crainic substituie dramaticei iatotputeimicii raţionale, conceptul de senină profunzime al libertăţii creştine. Deosebirea dintre ele nu e nici de nuanţă nici de interpretare — ei ontologică. In vreme ce raţiunea autonomă vrea, eu orice preţ, să descopere ultimele mistere ale existenţei, libertatea creştină recunoaşte dintru început, limitele gândirii individuale. Le recunoaşte, arătându-ne totdeodată, singura posibilitate de a le depăşi. Posibilitatea aceasta ne-o dă credinţa în adevărurile revelate. Ea ne scapă de durerosul relativism în cercul de foc aii căruia s’a îngrădit raţiunea autonomă şi ne deschide zarea certitudinilor absolute în sensul cugetării creştine. Pe piatra acestor certitudini îşi zideşte Nichifor Crainic arhitectura ideativă a cărţii şi tot pe ea şi-a sprjinit activitatea de până acum. Deaeeaa consecvenţa teoretică a operei sale, atât de polivalentă, să nu ne mire. Răspândită în domenii felurite, munca lui a iradiat din aceiaşi magmă a credinţei creştine care s’a revărsat ca o dăruire — şi cuvântul e nespus de drag poetului! — peste pământul ţării. Trebuie să adăogăm că Nichifor Crainic se referă la revelaţia supranaturală, fapt care posedă o remarcabilă importanţă pentru înţelegerea modului tendric. Aşa după cum sînt două revelaţii: una naturală şi cealaltă divină (supranaturală), tot astfel, modul teandric îngăduie coexistenţa a două concepte de antropologie creştină: chipul şi asemănarea. Omul poartă chipul real al lui Dumnezeu ca pe o sfântă fatalitate; în schimb, asemănarea omului cu Dumnezeu e numai posibilă deoarece este în funcţie de libera lui voinţă. Asemănarea nu se poate înfăptui decât prin consimţirea de a contribui la lucrarea teandrică în lume, ceeaoe repetăm, depinde exclusiv de libertatea individuală. „Gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om e geniul, care poate să fie sau nu creştin; gradul culminant al asemănării e sfântul, oare nu poate fi decât creştin4 (p. 18). Primul capitol al Nostalgiei Paradisului este uvertura strălucită a cărţii. Motivele desvoltate de-ahingul paginilor viitoare, sunt aici rotunjite într’o suită concentrată care reuşeşte să-ţi deie imaginea de ansamblu. Ne-am permite să spunem că introducerea despre „Modul teandric46, nefiind o simplă formalitate tehnică sau respectarea unei tradiţii consacrate, este un soi de logos germinativ al întregului volum sau mai de grabă ,a întregei spiritualităţi crainieiene. Fiecare afirmaţie din acest capitol izbucneşte înflorită în demonstraţii speciale atât în cartea de faţă cât şi în cele anterioare. Am stăruit asupra lui având ferma convingere că numai adân- cindu-i noima putem să ne apropiem şi putem să apreciem in dreaptă lumină valoarea judecăţilor pe care Nichifor Crainic le sistematizează despre cultură şi estetică. Definiţia culturii, după aceste prolegomene de filosofie creştină, se încheagă astfel: ea e „tot ceeace crează omul cu elemente din natură, dar în afară de natură, în vederea necesităţilor practice sau ta scopurilor ideale, potrivite cu firea lui proprie4 (p. 27). Atribut specific al spiritului uman, cultura însemnează tendinţa de a stăpâni natura dar şi de a o depăşi calitativ. Şi fiindcă năzuinţa de dominare practică duce în cele din urmă, la o aprofundare din ce în ce mai primejdioasă în stratul biologic-material tal vieţii, ajungând să se opună însuşi sensului elevat al creaţiei spirituale, Nichifor Crainic reţine cu deosebire partea doua a definiţiei. De unde reiese că numai acele acte sunt de cultură oare transoend, fie real, fie simbolic, natura. Actelor în finalitatea cărora hotăreşte interesul folosinţei practice a naturii, Crainic ie rezervă denumirea generică de civilizaţie. Diferenţa între cultură şi civilizaţie apare, aşa dar, cu un relief pregnant. Pentru cine ştie în ce valuri nesigure pluteşte de obicei o asemenea discuţie, lămurirea gânditorului român capătă o justificată evidenţă. In majoritatea cazurilor, Francezii, de pildă, nu respectă limitele dintre noţiunea de civilizaţie şi aceia de cultură. Germanii, dimpotrivă, desbătând cu ardoare mereu incită problema, au astăzi două cuvinte care nuanţează subtil aoelaş concept. Ca să definească fenomenul de cultură, Nichifor Crainic a împrumutat elemente din formulările lui Speng'lei- şi lacob Burckhardt, pe care le-a reunit într’o dară sinteză diferenţială. Dela Spengier a reţinut viziunea culturii ca sumă a valorilor idaale, dar a înlăturat teoria raportului cronologic dintre cultură şi civilizaţie; iar della Burckbardt â reţinut caracterul spontan al plăsmuirilor culturale. Născându-se spontan, orice cultură constituie zestrea geniului etnic care a zămislit-o. Ea aparţine neamului, se desvoltă cu neamul şi moare cu neamul. Până aici, stigmatul morfologic e vădit. Crainic adaogă însă: culturile pot să dăinuiască şi dincolo de marginile existenţei naţionale, prin religie, recte prin creştinism. Ceeace vrea să spună că, deşi în esenţa ei e autohtonă, editura devine universală numai iu spaţiul e cumeni ci taţii religio as e. Iată cum factorul religios se iveşte, din adâncime, în discuţie. Pentru a mu cădea în vreo confuzie, e bine să amintim că Nichifor Crainic deşi acorda creştinismului un rost primordial, nu identifică totuşi nicio dipă religia cu cultura. Gest tainic de gratuitate spirituală, cultura rămâne (legătura noastră simbolică — şi atât — cu cerul; pe câtă vreme rdigia e uni raport real, eu aoelaş cer. Indenţi-ficare ded, nu. Interdependenţă intimă, da. Complexul cultural, izolat şi fixat în chipul acesta, se înfăţişează cercetătorului sub trei aspecte : al creaţiei, ai difuzării şi all asimilării. Fără îndoială că mai important e primul. De d se ocupă, aproape în întregime, partea întâia a Nostalgiei Paradisului, în capitole care prin diviziunile şi subdiviziunile ee le cuprind, învederează duhul metodic original al cărţii;. După câte cunoaştem, inimeini in’a tăiat blocul greu al problemei tratate aici în secţiuni aşa de precise. Raportul genetic dintre rdigie şi cultură ne este prezentat între lumină puternică. Eliminând, din capul locului, îngustele ipoteze materialiste care ne asigură că arta nu-i nimic, altceva decât una din formele necruţătoarei lupte pentru existenţă; respingând, apoi, şubreda teorie că originea artei stă în ritmul muncii sau în analogia cu jocul cor "p iii or, Nichifor Crainic documentează teza că rolul religiei se impune genetic în felul următor: „stimulent şi totdeodată ordonator oa o superioară disciplină în ansamblul variatelor manifestări ale culturii44 (p. 46). m © BCU Cluj Şi de astă data a întâlnit sugestia lui iucob Burckhardt dan Weltgeschlichliiche Beirachtungen, unde se recunoaşte ca o posibilitate, ca artele să se fi născut din cultul religios sau odată cu ei. Ceeace însă lla Burckhardt este o şovăire, la JNichitor Crainic se transformă în nesguduită convingere. Cum? Prin materialul ştiinţific pe care i-1 pune la îndemână lucrarea etnologului W. behmidt: Originea şi evoluţia re-ligiunii. W. Schmidt dovedeşte că monoteismul este forma iniţiali! a aredinţei religioase a oamenilor. Popoarele primitive proslăveau Fiinţa supremă prin rugăciuni, sacrificii şi ceremonii sărbătoreşti. Toate acestea trebuiesc aşezate la baza rudimentelor lor de civilizaţie şi cultură. Mai mult. Credinţa monoteistă apare nu numai ca principiul ce orânduieşte manifestările culturale dar şi ca izvorul ideii că Dumnezeu inspiră direct orice creaţie culturală. Această constatare e confirmată, din plin, de înţelepciunea Bibliei: activitatea spirituală a omului porneşte dintr’un impuls supranatural. Simbioza istorică a religiei eu cultura vine să consolideze veracitatea raportului genetic stabilit între ele. „Buna înţelegere" care a fost din totdeauna între religie şi cultură şi pe care Pauli Denssen o socoteşte indispensabilă pentru cercetarea istoriei filosofici, trebue studiată prin dublul unghiu ai monoteismului şi al politeismului. In monoteism religia şi-a cucerit firesc, o suverană superioritate. In poiiteism, dimpotrivă, formele de cultură s’au substituit religiei, dominând-o. Creaţiile omeneşti au ajuns să fie divinizate până la limita absorbţiei totale a religiei în frumuseţea artei. Elada e o nepieritoare mărturie iar Auguste Comite, prin misticul său eullt al umanităţii, e un tragic argument. In răstimpul celor peste două milenii ce-i desparte .exemplele pot fi înmulţite la nesfârşit. In creştinism — spune Nicbifor Crainic, divinizarea culturii este cu desăvârşire exclusă. Dece? Fiindcă pentru el cultura îşi găseşte expresia superlativă în cultul divin. In creştinism operele de artă au valoare numai întrucât contribuie la ascensiunea noastră spre transcendent, spre Dumnezeu. Ele sunt „corpul sensibil" al religiei revelate şi ca atare trebuie să aibă un cert caracter moral. Odată stabilită simbioza lor istorică, este natural ca religia şi cultura să se fi influenţat şi să se influenţeze reciproc. Ca să dovedească acest fapt, Niehifor Crainic apelează la argumentul unităţii de stil. Dogmele religioase .afirmi dânsul, prin Biserică au determinat stilurile adică tocmai ceeace distinge o cultură de altă cultură. Creştinismul a contribuit la desvoltarea anumitor arte sau la împiedecarea propăşirii lor, după cum ele conveneau sau nu prescripţiilor dogmatice. Aşa bunăoară, în ortodoxie, nu avem o sculptură şi nici o muzică sacrală, pe câtă vreme romano-cato-iicismui le are din belşug. Din pricina aceasta, înşişi Grecii care posedau ca nimeni alţii geniul statuar, lipsiţi de stimulentul metafizic al religiei iau renunţat la sculptura monumentală până la complecta ei dispariţie. Dacă religia a înrâurit covârşitor desfăşurarea artelor, este tot atât de adevărat că procesul sa petrecut şi dimpotrivă. Cultura, ne asigură Niehifor Crainic, a îmbogăţit sfera religioasă, prin aportul particular al etnicităţii. Duhul naţional îşi lasă pretutindeni urmele. Popoarele păgâne care s’au încreştinat deaiungul veacurilor au adus în ecumenicitatea, fie catolică fie ortodoxă, elemente nouă. Pe zidurile altarelor bizantine găseşti zugrăvite aproape toate chipurile filosofilor străluciţi ai Eladei. Interesant este însă de ştiut că această prezenţă a lor, în lăcaşurile ortodoxe, nud deloc un capriciu sau un mister. Ea a pătruns graţie unui consens tacit al teologiei răsăritene de a lăsa să intre în sfera creştină, orice producţie care nu contravenea adevărurilor dogmatice. Consideraţi ca unelte vii ale revelaţiei naturale, filosofii greci puteau să figureze pictural în Biserica ortodoxă deoarece prin ei Dumnezeu a vădit unul din Modurile de a lucra asupra făpturii Sale. Deci tâlcul spiritual al imaginilor lor nu loveşte nici decum în dogmele bisericeşti. Conflicte între cultură şi religie s’au produs numai atunci când idei care nu erau inspirate de revelaţia naturală au încercat să pătrundă în subordinea creştină — sau atunci când Biserica a luat o atitudine neîngăduită de dogmele ei fundamentale faţă de creaţiile culturale. Ortodoxia a arătat o extraordinara capacitate de asimilare a gândirii antice — pe care n’a receptat-o „tale-quale" oi a convertit-o conform principiilor de bază ale creştinismului. In romano-catolicism, datorită tendinţei unilaterale pe care a manifestat-o Biserica occidentală, conflictul dintre ştiinţă şi religie şi-a însuşit o acuitate specială. Această adversitate a culminat iu negativismul modern, în care forţele anarhice se răzbună, monstruos, pe epoca de dominaţie creştină din trecut. Niohifor Crainic scrie un magistrali rechizitoriu filosofic al negativismului. Antiraţionaliismul său capătă încă un accent biruitor. Negativismul modern îşi are rădăcina în antropocentrism. Adică: în orgoliul nelimitat al raţiunii individuale care s’a rupt ostentativ de matca adevărului revelat. Ruperea aceasta — numită de Berdiaeff atât de potrivit: secularizarea culturii omeneşti — a avut stranii consecinţe în toate tărîmurile activităţii spirituale, consecinţe ce se caracterizează printr’o caricaturizare grotescă a realităţii şi prin degradarea sufletului. Până şi statul, alături de arte, a căzut victima înstrăinării modeme de lumina cerului divin. Patima desfigurării s’a generalizat parcă sub îndemnul nesăbuit al raţiunii autonome, devenind uneori normă a organizării statale. Dar excesul rebeliunii individualiste îşi va consuma în curând haosul — ne încredinţează Nichifor Crainic. Lichidarea lui va întrona, din nou, centrul existenţei pe planul creaţiei veşnice în zona transcendenţei. Termenii problemei capitale fiind astfel lămuriţi, autorul atacă, în plin, în partea a doua a cărţii, ideile esteticei contemporane. E un atac de impresionantă amploare intelectuală, care sfârşeşte într’o firească victorie. Teoria despre cultură, aşa cum am înfăţişat-o mai sus, se aplică acum în domeniul, oarecum particular, al artei. In afară de motivele ce ni se desvăluie ca stând la temelia acestei aplicări, şi pe care le vom aminti în măsura în care ele se încorporează nesilit discuţiei noastre, trebuie să mărturisim din capul locului că Nichifor Crainic avea o înaltă îndrituire, nerostită de dânsul, să abordeze problema raportului dintre religie şi estetică. In dubla lui calitate de teolog şi de creator, dl însuşi, al frumuseţii artistice, în partea aceasta a lucrării, cea mai vastă de altfel, Crainic îşi desvoltă argumentaţiile la un nivel unde ouuoşterea apologetică se împleteşte aerian, în sborul intuiţiilor poetice. In deobşte „ştiinţa estetică" a fost îmbrăţişată ’la noi ca şi aiurea, de cercetători care nu s’au împărtăşit niciodată cu fiorul actului plăsmuitor. Deaceia felul de a o discuta este siau prea sec sau exclusivist. In ambele cazuri deci, incapabil să cu' prindă lărgimea de orizont ce se deschide unor asemenea analize. Deocamdată renunţăm 1a truda de a face o încadrare istorică a contribuţiilor pe care le aduce Nichifor Crainic, în sfera studiilor estetice. Yom da, doar sporadic anumite sugestii în această lăture comparativă, năzuind, în schimb, să prindem ideile în pura lor adâncime. Nostalgia Paradisului ia atitudine categorică împotriva esteticei autonome, cu alte cuvinte împotriva negaţiei raportului dintre artă şi religie. Estetica autonomă, în excesiva ei dorinţă de a izola fenomenele de oare se ocupă, tăindu-le orice soi de legătură cu factorii „eterogeni" ,a ajuns la teorii faţă de care teoilogia nu poate să rămână indiferentă. Afirmând, dintru început, caracterul totalitar al creştinismului, frumuseţea obiectivă a naturii, credinţa că arta este marea fiică a religiei şi consta- tarea că epoca modernă a înregistrat o f alşi floare a funcţiunii primordiale pe care o iau valorile artistice, Nichifar Crainic restabileşte relaţia imprescriptibilă «dintre estetică şi teologie. Căci dacă nu se recunoaşte legătura vitală dintre ele, amândouă pierd, deopotrivă. Estetica autonomă a degradat arta. Din slava idealităţii a coborî t-o în mecanismul unor 'legi arbitrare, Misticismul estetic e aruncai, cu dispreţ în lotul inuiili-tăţilor iair metoda experimentală e înzestrată cu drepturi dominante. Dar acolo unde culminează exclusivismul esteticei autonome, este în judecata ce o face asupra naturii. Potrivit principiilor ei, natura nu are ce să caute în câmpul preocupării estetice. In faţa acestor teorii oare elimină din conţinutul artei orice substrat religios, Nichifor Crainic opune credinţa masivă în sensul teologic al frumosului. In spiritul doctrinei creştine, el distinge frumosul sensibil (desăvârşit în forme materiale) — şi frumosul inteligibil (de ordin ideal, transcendent). Frumuseţea inteligibilă o constituie însuşi Dumnezeu, ca existenţă revelată, personală, comunicabilă. Această frumuseţe e anterioară tuturor frumuseţilor din lume şi se descoperă prin aceiaşi cale prin care se descoperă şi celelalte atribute divine. Fiind ontologic personală şi comunicabilă, ea nu trebuie confundată cu prototipurile platonice care sunt impersonale şi necomunicabile, deşi eterne. Prin urmare, ceeace estetica metafizică socotia frumosul în sine ,definit vag şi chiar contradictoriu, în teologie devine frumosul dumne-zeesc — „izvorul transcendent al tuturor frumuseţilor din ordinea văzută, fie frumuseţile naturale, fie frumuseţile (artistice, fie frumuseţile morale" (p. 147). Intru întememicirea tezei sale, Nicbifor Crainic întrebuinţează un bogat material cules din cărţile de căpetenie ale ortodoxiei. Dionisie Areopagitul, fericitul Au-gustin, Grigore Paianta, Maxim Mărturisitorul, Damaschin, alături de Apostoli şi de profeţii Vechiului Testament, îi furnizează dovezi hotărîtoare despre frumosul divin văzut oa singura cauză finală a tuturor lucrurdor. Toate mişcările din cosmos tind înspre dl cu o iresistibilă putere. Razându-se şi pe etimologia cuvântului Kulos, dată de Dionisie, (Kaileo = eu chem), Crainic scrie: „Divina dragoste a frumuseţii transcendente e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dair şi un apel, o chemare, o atracţie permanentă a lucrurilor către obârşia lor comună de dincolo de timp şi spaţiu" (p. 151). Frumuseţea creată e străbătută, aşa dar de năzuinţa către frumuseţea necreată a lui Dumnezeu, căreia îi răsfrânge oa o oglindă minunile. Subtilelor demonstraţii de până aici, gânditorul român le aduce o complectare magistrală, Care reprezintă cea mai autorizată altitudine a cugetării ortodoxe a veacului nostru. E vorba de conceptul sofianic al frumuseţii, relevat de Sergiu Bulgakow şi Pavel Florenski. După cei doi filosofi ruşi. Sofia exprimă frumuseţea divină manifestată în Univers. Ea îşi imprimă în cosmos formele şi călăuzeşte sufletele. Există o Sofie oare e substanţa ideală —dar există şi una oare e ultima raţiune a făpturii şi oare posedă o miraculoasă forţă transformatoare. Sub impulsul ei, făptura întreagă aspiră „prin natură, prin sfinţenie şi prin artă... către aceiaşi lumină transcendentă oa spre obârşia şi fericirea ei". Iată ce însemnează în formularea lui Nichifor Crainic şi în duhul adevărurilor creştine, sensul teologic al frumosului. Să repetăm: lumea este creaţia lui Dumnezeu iar Dumnezeu este frumosul absolut, personal şi comunicabil. Oare în înţelesul acestei constatări cardinale mai poate să dăinuiască teza esteticei autonome despre „eterogenitatea" naturii faţă de artă? Evident, nn. Unitatea frumosului estetic şi a frumosului natural, se impune, în creştinism, de Ia sine. Dar estetica modernă refuză eu oroare această unitare. Cu 326 © BCU Cluj' oroare, — însă şi eu o serie de obieoţiuni pe oare Nichifor Crainic le analizează amă-nuntit. Răspunsul lui se axează pe ideia că frumuseţea naturii are un caracter profund obiectiv, intrinsec, ireductibil, oeeace înlătură pretenţia esteticienilor în chestiune că ea ar rezulta din proecţia unor reminiscenţe artistice ale individualităţii. Natura nu e nici frumoasă nici urîtă, afirmă ei, oi pur «şi simplu anestetică sau, îu altă ordine de consideraţii, amorală, neutră. Din această cauză, valorificarea aspectelor sale porneşte totdeauna dintr’un salt subiectiv, cu resortul în educaţia artistică —■ spun în continuare aceiaşi teoreticieni. lin viziunea omului creştin, natura apare cu totul altfel. Anume: organizarea, în timp şi spaţiu, a înţelepciunii divine. Mai mult decât un ideal etic, în creştinism avem un ideal estetic, o filocalie, care este iubirea de frumuseţea suprafirească a cosmosului. In actul contemplaţiei mistice Sofdia creată se înfrăţeşte cu Sofia necreată, ridicând spiritul la o înălţime estetică neasemuită. In străfulgerarea aceia când lumina unei forme ori a unui obiect îţi inundă sufletul, se petrece o „convertire a sensibilului în inteligibil sau în spiritual, adică o trecere dela creatură la Creator" (p. 17b). Emoţiei estetice i se adaogă astfel, sporul tainic al contemplaţiei religioase. Aceasta ar fi total exclus daică lumea nu iar avea o frumuseţe obiectivă cu oare a dăruit-o, din absolutul frumuseţii Sale, ziditorul universului. Gama precizărilor diferenţiale se îmbogăţeşte, din ce în ce, în cartea lui Nichifor Crainic. Comentatorul grăbit iar fi dispus să creadă că, odată stabilit frumosul nepieritor oe există în făptura ieşită din cugetul dumnezeiesc, arta s’ar putea defini ca o fidelă imitaţie a naturii. Arta nu s’a născut în raiu, spune apodictic Nichifor Crainic. Ea s’a ivit ca să umple un goii estetic în omenirea pustiită de triumful păcatului, fără însă a fi o reparaţie integrală a tragicei noastre condiţii de viaţă. Funcţiunea ei este aceia a unei supliniri mângâietoare, de a bolti deci o replică ideală tristei existenţe pământeşti. Dacă ar fi să acordăm valabilitate teoriei care susţine că arta e imitaţia naturii, ar trebui să înscriem, implicit, pe fruntea tuturor creaţiilor artistice pecetea dureroasă a inutilităţii. Dar nu numai atât. Ori de câte ori geniull omenesc a acceptat să copieze în imaginile lui spirituale, natura, s’a ajuns la stranii realizări caricaturale sau la degradarea morală a artei, ca în antichitatea greacă. Bine, se va zice, dar af irmând convingerea aceasta menită să sape un adevărat abis între artă şi natură, Nichifor Crainic se declară vădit pentru estetica autonomă ale cărei principii le atacă, pe de altă parte, cu toată vigoarea. Desigur, aşa aT fi dacă autorul in’ar fi avut de grijă să introducă în discuţie un nou plan de perspectivă a gândirii creştine, oare (regretăm ică n’a fost mai insistent subliniat în economia lucrării. Omul apare, în această perspectivă, ca singura fiinţă din lume care se su-praordonează faţă de natură., Se supraordonează tocmai din cauza conştiinţei păcatului oare trăieşte în el profund şi iremediabil. Păcatul n’a atins cu nimic natura care a fost îşi continuă mereu să fie reflexul frumuseţii divine. Deaceea spiritul uman care se resimte mistuit fără cruţare în vârtejul ^căderii", nu poate să admire în răsfrângerile ei contingente, valoarea frumuseţii eterne. Omul este natură — însă, în acelaş timp şi monnatură. Plăsmuind artă, el caută să-şi deie oeeace natura, subordonată lui, mu e în stare să-i ofere. Setea de veşnicie ce-i sbuciumă existenţa mu se lasă potolită în refugiul de adorare a naturii, care natură, la rându-i, se schimbă necontenit sub porunca inexorabilelor vreri de sus. Dar creaţia artistică însemnează ea o izbăvire totală de vremelnicie? Răspunsul pe oare îl formulează Crainic la aceasta întrebare intră în miezul viu al problemei şi-i scoate la suprafaţa înţelegerii, sensul. Prin esenţa ei, arta se plasează la intersecţia dintre timp şi veşnicie. Salt gigantic dincolo de natură, creaţia artistică nu izbuteşte totuşi să fie o desmărginire până în „realitatea" transcendenţei. Structura ei specială o explică Nichifor Crainic prim funcţiunea pajradoxdlă a simbolului. Simbolică fiind, arta tinde către eternitatea divină dar n’o concretizează niciodată. Depăşeşte, prin urmare, spaţiul materialităţii — însă rămâne iremediabil, doar o sugestie a posibilităţilor ideale. Dincolo de pământ dar dincoace de cer, arta constituie o insulă singulară de avânturi şi înfrângeri care semnalizează grandoarea şi tragismul destinului omenesc. Iată de ce sborul ei na fost îngăduit în văzduhul de o perfectă seninătate all raiului creştin — adică în omenirea de dinainte de păcat, — ci numai aici, pe pământul devastat de neadormita conştiinţă a răului şi pustiit chiar de aceil sentiment care luminează distanţa dintre Dumnezeu şi om, acolo unde arta îşi află locul şi rostul. S’ar spune, la întâia impresie, că e la mijloc o contradicţie sau cel puţin o confuzie. Arta, fii ea aleasă a religiei ,nepoata lui Dumnezeu cum o uumea Dante. depăşind natura, depăşeşte însăşi „înţelepciunea, organizată în timp şi spaţiu" a Divinităţii. E posibil oare acest lucru ea prin creaţia estetică geniul să se înalţe deasupra reflexului frumuseţii lui Dumnezeu, care este natura? Doctrina creştină, după cum atât de limpede a demonstrat Crainic, ne învaţă că frumuseţea cosmosului are un caracter obiectiv, intrinsec şi comunicabil. Atunci de ce plăsmuirea artistică, judecată tot prin prisma cu magnifice focuri lăuntrice a creştinismului, n’o imită redân-du-i în cuvinte, pe pânză, în melodii sau în linia marmurei, măreţia? Contradicţia ce ar putea să apară unora din cititorii cărţii dispare în momentul în care se relevează ideia că arta s’a născut ca o îndurerată consecinţă a prăbuşirii omului în moarte şi sbucium. Deşi natura oglindeşte contingent desăvârşirea divină toluşi ea se s'tuează mai jos decât fiinţa umană care vrea să frângă prin opera artistică piedicile materiale ale vieţii terestre. In vreme ce natura nu-i desfigurată de păcat, omull se sbate în drama acestei desfigurări căreia îi dă o superbă replică ideală. Aşa dar, cu toate că se întâlneşte cu estetica autonomă în tăgăduirea tezei că arta este imitaţia naturii, Nichifor Crainic o face dintr’un motiv fundamental deosebit. El nu împărtăşeşte punctul de vedere al eterogenităţii frumosubii natural faţă de frumosul artistic, ci înzestrează valorile estetice cu un atribut care rezultă din chiar destinul creştinesc al omenirii. Având acest înalt sens moral, opera de artă nu trebuie socotită nici decurn ca fiind una cu morala sau cu religia. Artistul creiază sub impulsul unui dar natural pe care i l-au hărăzit zodiile. In procesul plăsmuirii, Crainic distinge două faze determinante: viziunea internă şi expresia externă. Pentru înţelegerea lor cât mai adâncă, psihologia mistică ni se îmbie cu o serie de lumini analogice, care dovedesc încă odată legătura dintre artă şi disciplina teologică. Viziunea internă a muzicianului de exemplu, care îşi aude întreaga simfonie înaintea obiectivării ei formale, se înrudeşte îndeaproape cu revelaţiile imaginative ale ascetului bunăoară, dobândite pe calea senzaţiilor suprasensibile. Contemplaţia creatorului se deosebeşte deaoeea radical de contemplaţia spectatorului. Viziunea lăuntrică a artistului tinde către expresie. Deabea în momentul în care începe elaborarea, opera devine autonomă, liberă să întrebuinţeze miji-jacele care i se potrivesc, pe măsura tehnioei artistice respective. Nichifor Crainic recunoaşte deci valorii estetice o anumită autonomie. Dar nu până la smulgerea ei din aderenţa structurală cu religia, ci numai privitoare la selecţionarea procedeurilor expresive, unde artistul are, într’adevăr, o largă independenţă. In vecinătatea icoanei interne pe care creatorul o desluşeşte ca o pre figuraţie a operei viitoare, se ridică problema inspiraţiei. Elementele misticei creştine se contopesc majestuos în concepţia personală a lui Nichifor Crainic. Socotim, fără şovăire, partea aceasta a lucrării ca paginile cele mai puternice ce s’au scris în româneşte despre misterul atât de dens al inspiraţiei. Negreşit că primele adversităţi întâmpinate sunt acele ale pozitivismului care şi de astă dată a călcat triumfal în străchinile exagerării. Celle mai multe diu inter-pictările recente fac din inspiraţie sclava chinuită a eredităţii patologice sau a tur-buTărilor fiziologice. Înclinaţia de a vedea în orice zămislire spirituală secreţia indirectă a cutărei glande îmbolnăvite sau rodul morbid al cutărui complex de inferioritate, a împins discuţia despre inspiraţie mai mult într’o sală de clinică decât in cîmpul desbalerilor estetice. îmbucurător este faptul că chiar în tabăra ştiinţifică se desprind semnele unei reaeţiuini. Această reacţiu ne constă în reliefarea asemănărilor ee există între fenomenele inspiraţiei artistice şi fenomenele inspiraţiei mistice. Cu alt orizont şi altă experinţă trăită, Henri Bremond a încercat să explice poezia prin mistică, inaugurând o metodă oare a stârnit în Franţa aprinse discuţii. Bremond a constatat că mecanismul sufletului nostru e acelaş, fie că e pus în miş~ care de o forţă naturală, fie de una supranaturală. In Etudes sur la Psychologie des Mystiques, Joseph Marechal, profundul analist aii vieţii sfinţilor, întăreşte afirmaţia aceasta. El ne asigură că între modurile fundamentale ale activităţii psihologice omeneşti sunt „analogii de formă" şi „comunităţi de mecanism". Cercetătorii pozitivişti chiar când admit aceste fapte, le îngreunează cu o explicaţie falsă. Ei le aruncă pe seama unor factori maladivi, atunci când şi extazul mistic şi extazul artistic trebuie considerate ca întâmplări extraordinare — ce-i drept — însă nu mai puţin naturale şi „sănătoase". Să identifici bunăoară izvorul genialei inspiraţii a lui Dostoewski în spuma epilepsiei, este tot una cu a spune că apele unui fluviu obârşesc din scurgerea oanalurilor. In acttfl inspiraţiei, Nichifor Crainic disociază două momente, în conformitate cu învăţătura creştină: înrîurirea mântuitoare a lui Dumnezeu şi gestul omului care primeşte această înrâurire. Din mărturisirile marilor artişti ai lumii, caracterul dualist al inspiraţiei reiese eu o neumbrită claritate. Esteticienii moderni teoretizează inspiraţia şi numesc extazul artistic tocmai ou notele specifice extazului mistic. Întâi: dispariţia lumii, apoi pierderea conştiinţei individuale şi pe urma, intrarea în altă formă de conştiinţă. In fond, aceste trăsături se contopesc toate în supremul sentiment al dominaţiei transcendente pe care atât artistul cât şi misticul îl experimentează în clipele de inspiraţie. Prin sentimentul dominaţiei transcendente al sfântului sau al ascetului dualismul de care aminteam se menţine deci, şi în cele mai înalte contemplaţii. William James îl neagă, punând în Ioc „proecţia inconştientului în marginile stricte ale imanenţei psihologice" vp. 246), căutând să lămurească prin aceasta convertirea religioasă. Modul în oare combate Nichifor Crainic teoria lui James îmbină vigoarea dialectică şi intuitivă cu o excepţională frumuseţe literară. Poate niciodată scrisul românesc in a înregistrat o biruinţă atât de netă asupra unui aspect al filosofici pozitiviste ca în aceste pagini cuceritoare. Perioada de incubaţie când, după James, se cufundă în sufletul viitorului convertit toate preocupările şi gândurile ea io flotă în ocean, e răspicat tăgăduită de Crainic. Căci sunt convertiri venite ca fulgerul — afirmă teoreticianul român — şi încă cele mai impresionante: apostolul Pa vel şi Fericitul Augustin, de pildă. In cazul lor, şi al multora, proiecţia inconştientului dătătoare de iluzia sentimentului dominaţiei transcendente este o absurditate oare nu poate să uzurpe dualismul real ce există în actul inspiraţiei. Datorită acestui dualism se învederează funcţiunea palidă a inconştientului în fapta 3Z9 © BCU Cluj creaţiei şi se întăreşte, din nou, adevărul că mintea — şi nu altceva — este „tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc'4. Fată de şcoala psihanalitică şi fată de toţi aceia care consideră inconştientul singurul factor răspunzător de creaţia culturală, Crainic reabilitează rostul primordial al Conştiinţei în sensul (ideilor ortodoxe. Pentru a fi cât mai convingător în expunerea sa critică şi pentru a lovi într’o concepţie de largă circulaţie, în ultimele decenii, Nichifor Crainic ia ca punct de plecare teoria lui C. G. Jung, care complectează şi revizuieşte freudismul. Juing plasează rădăcina tuturor (creaţiilor artistice în inconştientul colectiv, mult mai vast şi mai profund decât inconştientul personal şi erotic al lui Freud. In ce constă el? In suma tuturor experienţelor, bune şi rele care s’axi depozitat în omenire, generaţie de generaţie, şi care ne sunt transmise nouă prin ereditate şi atavism. In acest uriaş inconştient, toate amintirile s’au cristalizat în arhetipuri, care ies rând pe rând la suprafaţa conştiinţei, născând oeeace se numeşte momentul inspiraţiei. Conştiinţa n’ar fi, aşa dar, decât o roabă a arhetipurilor primitive ce izbucnesc din straturile (subterane şi iraţionale ale sufletului uman. De unde rezultă că spiritul (individual se pierde cu desăvârşire iu actul creator, din cauza teroare! implacabile a inconştientului colectiv caire îşi nsvârlle fantomele milenare în Hain plastică a operei de artă, fără ca personalitatea artistului să participe cu ceva la această miraculoasă faptă. Bazându-se pe principiile creştinismulm, Nichifor Crainic apără şi postulează estetic, activismul conştiinţei în lucrarea plăsmuitoare. Tntreagă filocalia stă ca o nesdrunciinată mărturie despre participarea activă a conştiinţei în clipa inspiraţiei. „A fi desăvârşit în sensul ortodox însemnează a vedea propria-ţi minte strălucind suprafiresc în lumina lui Dumnezeu44, (p. 262). Deaceea omul mu poate fi unealta mecanică a subconştientului tocmai în momentul când tinde să fie mai aproape de tărîmxxl transcendentei divine. In momentul acesta el nu e mici inconştient, atici conştient, ca de obicei, — ci supraconştient prin asimilare cu lumina frumuseţii neereaie. Suprapersoualitatea şi supraeanştiinţa sunt atributele care definesc inspiraţia artistică, singurele, dealtfel, în stare să confirme dualismul constatat prin acţiunea mântuitoare a Ului Dumnezeu — adică sentimentul dominaţiei transcendente — şi funcţiunea activă a spiritului individual care receptează barul de sus. După ce i-a stabilit esenţa şi „locul44, Nichifor Crainic caută izvoarele inspiraţiei. Genixii artistic, fiind o fiinţă care se mişcă în sectorul (libertăţii ontologice, evident că resursele creaţiei sale nu se pot enumera cu prcciziune. Taine a făcut din artist sclavul rasei, aii mediului colectiv şix al momentului istoric, limitându-i nepermis, inspiraţia. Nichifor Crainic înşiră o sumedenie de posibilităţi care îi staxx creatorului la îndemână pentru a-şi închega din elemente disparate, unitatea operei, dar insistă cu deosebire asupra Bibliei ea izvor fundamenta! de inspiraţie. Lucrurile pe care le aminteşte cu prilejul acesta, fireşte în legătură cu literatura şi cultura noastră, sunt de o crudă justeţe. Dispreţul faţă de creştinism oare is’a (cuibărit în sufletul modern al Europei şi care a făcut, între altele, ca Biblia să fie înlocuită eu antichitatea greoo-romană în inspiraţia artistică, la noi a dat cele mai dureroase roade. Geniul păgânismului oare a monopolizat aproape spiritul francez de la Racirne şi Corneille încoace, se oglindeşte şi la noi în câteva încercări. De cele mai multe ori însă, el a slujit ca îndemn de a despoia creaţia literară de orice finalitate morală, lăsând-o să pilutească în apele veştezi ale trivialităţii. Crinic nu neagă, Doamne fereşte, că plăsmuirile culturale au nevoie de un 33® © BCU Cluj mit oare isă le hrănească mereu cu seve fecunde. Nu tăgăduieşte că pentru a se salva de primejdia sufocării industrialliste şi pentru iaişi deschide un orizont de vastitate metafizică, tocmai ca o replică dată realităţii — creaţia artistică trebne să aibe la rădăcina inspiraţiei un mit sau un simbol străvechi. Aceste izvoare se pot găsi şi în afara antichităţii elene. Aşa bunăoară, — spune Nichifor Crainic, — im mitul etnic şi în misterul religios, dar mu întocmite după stranii reţete doctrinare, ei cum izbucnesc din vâna folclorică şi din experienţa densă a veacurilor. Eiste încă o ocazie binevenită ca directorul Gândirii să afirme importanţa primordială a ©tnicităţii şi a religiei (în cazul nostru a ortodoxiei) în procesul creaţiei culturale. Indirect, ideia aceasta este şi ©a un argument viguros îndreptat în contra esteticei autonome. Discuţia e doar indicată ; Crainic n’a avut răgazul sb desfăşoare până la ultimele ei margini comparative. Ne-a arătat un drum oare se cere adâncit fără oboseală, sub semnul intuiţiei lui pătrunzătoare. Raportul dintre (religie şi estetică apare neîndoios în lumina adevărurilor creştine. Dar Nichifor Crainic ne atrage necontenit luarea aminte că deşi acest raport se prezintă sub o înfăţişare atât de consistentă, totuşi nu poate fi vorba de o identitate. Concepţia sa despre cultură, despre natură, despre frumuseţea divină şi frumuseţea făpturii, demonstrează că una este religia şi cu totul alta, arta. Gradul de înrudire şi de distanţă dintre ele este analizat într’o magnifică viziune în capitolul despre sublim. Se rostesc aici lucruri care n’a(u fost rostite şi se precizează nuanţe de sentimente oare, după câte ştim, n’aiu fost precizate până acum. Paginile acestea ooupându-se de sublim, devin parcă printr’o misterioasă contaminare eu subiectul studiat, ele înşi-le, sublime. Originalitatea cugetării lui Nichifor Crainic se modelează în contact ou una din cele mai pasionante probleme ale esteticei şi în urma unei mobilizări totale a forţelor sale analitice şi sintetice. Categoria estetică a sublimului are rostul să învedereze mai mult decât orice în ce măsură se deosebeşte şi se apropie contemplaţia artistică de contemplaţia mistică. Ar fi, oarecum, o piatră de rezistenţă nevăzută a întregei cărţi. Şi este... Toţi filosofii care i-au cercetat structura, sunt de acord că sublimul se caracterizează printr’o putere gigantică, incomensurabilă ce copleşteşte individualitatea mărginită a omului. Tratatul despre sublim al unui anonim din secolul I spune că sublimul sparge hotarele înţelegerii logice şi te ridică în extaz. Lui nu i se împotriveşte nimeni, fiindcă e o irupţie a naturii, covârşitoare, imensă. Peste veacuri, Schopenhauer va susţine în esenţă aceiaşi teorie a sublimului: forţă atoatebiruitoare oare reduce chiar şi oarba voinţă de a trăi, la neant. Eliberată de povara negrului substrat metafizic al existenţei, fiinţa umană se depăşeşte îintr’b zonă oare o transformă în „subiect pur al cunoaşterii". După Schopenhauer, sublimul naşte conştiinţa nimicniciei individuale dar şi conştiinţa că omul este „purtătorul tuturor lumilor şi al tuturor timpurilor". Faţă de aceia care au continuat să vadă în sublim, fie întruparea nemărginitului în mărginit, fie oeeace face din eu o măreţie infinită, — fără nici o clasificare interioară subiectului, JoEannes Volkelt aduce un element nou. El crede că sunt două isublimuri : unul distructiv şi altnl binefăcător. Condus de acest criteriu, esteticianul german stabileşte o serie de interesante diviziuni şi subdiviziuni. Odată terminată prezentarea concepţiei lui Vdlkelt, Nichifor Crainic a avut cu prisosinţă dreptul să se întrebe : „.absolutul pe care îl trăim în contemplaţia estetică, în experienţa sublimului, este tot una cu absolutul trăit de personalităţile religioase în contemplaţia mistică ?“ Nici un gânditor n a răspuns clar, întrebăm puse. Crainic apelează la teollogia creştină, de unde împrumută cele două noţiuni: 331 © BCU contemplaţia naturală şi contemplaţia supranaturală, Deosebirea dintre ele e uriaşă, ca de la darul omenesc la harul divin. Extazul artistic tine de contemplaţia naturală pe câtă vreme extazul mistic tine de contemplaţia supranaturală. Culminaţie unică şi absolută a Contemplaţiei supranaturale, sublimul mistic este „expresia cea mai pură şi mai înaltă ia iubirii lui Dumnezeu pentru om şi a iubirii omului pentru Dumnezeii” (p. 300). Sentimentul nimicniciei pe care îl trăieşte sfântul în baia de lumină a sublimului mistic, nu este nici groază nici durere orgolioasă. Ci un .sentiment de creatură a lui Dumnezeu alături de care contemplativul se simte fericit. Sublimul mistic constă numai în acest sentiment şi e posibil numai faţă de acest tărîm transcendent, care este Dumnezeu. Pur, real şi supranatural, el sş deosebeşte mult de sublimul artistic, variat şi eterogen. Sublimul artistic fiind o culminaţie a contemplaţiei naturale, nu se poate ridica peste limitele spirituale ale omului, rămânând, oarecum, în imanenţă, sau, în orice caz, dincoace de pragul sferelor divine. Nichifor Crainic îşi ilustrează teoria cu exemple de o pregnantă plasticitate, convingându-te fiecare de veracitatea ei. Diferenţa dintre sublimul mistic şi sublimul] estetic, astfel stabilită, profilează pe un fundal de amploare ontologică însăşi depărtarea dintre religie şi artă. dar în acela ş timp şi apropierea. Incăodată : „acta nu este religie dar pregăteşte sufletul pentru religie” (p. 303). Ideia aceasta constituie — acuma avem motive s’o spunem fără teama de a fi contrazişi — axa teoretică a Nostalgiei Paradisului. Ca o admirabilă compilectare a discuţiei despre sublim, Crainic relevează rntr’un capital următor, poziţia spirituală a genialităţii faţă de sfinţenie. A firmaţiile acestea sunt cu atât mai noui şi surprinzătoare cu cât prin ele se înlătură una din tezele lui Berdiaeff, formulată în numele Bisericii ortodoxe. Berdiaeff propOvăduieşte izbăvirea omului modern prin creaţia genială care trebuie să înlocuiască asceza. Creaţia genială are pentru el aceiaşi valoare ca şi asceza. Şi geniul şi ascetul renunţă la lumea imperfecţiunii şi a păcatului, izolâodu-se. ÎMichifor Crainic îl Combate pe Berdiaeff printr’o demonstraţie creştină de cuceritoare robusteţe. Este adevărat, zice el, că atât unul cât şi celălalt fug de amarnica realitate pământească. Este adevărat că atât unul cât şi celălalt îşi caută salvarea în imperiul aspru al singurătăţii, unde îşi zidesc o lume care este numai a lor, înstrăinată de sbuciumul mulţimii. Dar aceasta nu însemnează că geniul se confundă cu ascetul sau cu sfântul, deoarece cauza izolării lor se deosebeşte profund, radical. Sfântul se deslipeşte de ispitele nenumărate ale vieţii terestre primtr’un act de încordată şi mereu mai oţelită voinţă ; geniul se îndepărtează de aceiaşi viaţă prin însăşi structura Ini vizionară. Dacă la primul, izolarea este rodul moral al unei voinţe neadormite, la oell de lal doilea singularizarea este rezultatul unui instinct estetic ce-1 distanţează firesc, de mediul înconjurător. Cu alte cuvinte : sfinţenia e o încununare supranaturală ; genialitatea un dar natural. Şi în acest domeniu, Nichifor Crainic a aplicat cele două concepte din psihologia mistică într’un chip care i-a îngăduit să-şi afirme punctul (său de vedere de o puternică originalitate. In luptă ideo'liogic-religioasă cu unul din cei mai patetici şi extraordinari cugetători ai ortodoxiei actuale, gânditorul român a reuşit să dee problemei „genialitate şi sfinţenie”, un sens creştin: şi estetic neîmpărtăşit până astăzi. Dacă am adăoga aici şi contribuţiunile pe care autorul le aduce cu privire la problema stilului, — din care reţinem deocamdată acea cuprinzătoare caracterizare a artei bizantine ca expresie triumfală a făpturii transfigurată de lisus Hristos — am avea imaginea rezumativă a cellei de a doua părţi din cartea lui Nichifor Crainic, adică a opiniilor sale estetice. Judecată in comparaţie cu ceea ce s’a făcut la noi în acest domeniu, apariţia unor asemenea teorii se impune oricărei cercetări obiective prin înalta lor vigoare spirituală. Am remarcat în cursul expunerii noastre, luminile noui cu oare Crainic îmbogăţeşte conţinutul problemelor. Dar trebuie să precizăm că luminile acestea îşi sporesc mult intensitatea în momentul în oare le raportăm exclusiv la aspectele culturii româneşti. Discuţiile de estetică au căpătat răsunet la noi prin lucrările d-lor Mihail Dragomirescu şi Tudor Yianu. Iară a diminua câtuşi de puţin meritele profesorului Mihail Dragomirescu, a căror unanimă recunoaştere suntem siguri că nu va întârzia* e bine şi corect să spunem că principiile Integralismului îşi ale Ştiinţei Literaturii sânt pe cât de interesante pe atât de inegale şi de aproximative uneori în consistenţa lor teoretică. Apologetul „capodoperei” şi al „psihofizicismului“ creaţiei literare, a trebuit să lupte cu toate riscurile nobile ale începutului şi cu toate ispitele tripartiţiei multiplicate până la nesfârşit, pe care nu le-a putut învinge decât rareori. Ca încercare şi semnificaţie, concepţia lui însă va rămânea, fără îndoială, cu un prestigiu din ce în ce mai crescut şi mai justificat. D. Tudor Yianu a scris întâiul tratat românesc de Estetică, fireşte, în sens modern. Dar dacă la d. Mihail Dragomirescu intuiţiile treceau cele mai adesea dincolo de rigorile documentării, la d. Tudor Vianu gustul! artistic are de suferit, nu odată, de pe urma materialului ştiinţific utilizat. Un sistem de estetică lipsit de temelia acestui gust, pare a fi ca un copac fără rădăcini. Nimeni nu-i va tăgădui d-lui Tudor Vianu excepţionala informaţie în tărîmul specialităţii sale. Şi nimeni nu-i va umbri nivelul actual la care a ştiut să-şi ridice studiile numeroase ce alcătuiesc o admirabilă zestre bibliografică a esteticei româneşti. Severa disciplină intelectuală şi ţinuta într’adevăr academică a volumelor sale, sunt două calităţi rarisime, pe care d. Tudor Yianu le ilustrează cu prisosinţă. Dar poate tocmai de aceea, partea de contribuţie personală a fost necontenit stîngenită în lucrările de până acum. Nu exagerăm afirmând că pasiunea ştiinţifistă a d-lui Vianu duce câteodată la un soi de depersonalizare, la un spaţiu neutru, unde autorul mânueşte ideile ca pe nişte piese neînsufleţite, aproape mecanic. Enciclopedic şi doctoral, autorul celor două tomuri de Estetică se defineşte singur, atunci când scrie: „Sistemul de estetică desvoltat îin paginile ce urmează va folosi astfel un material extins pană Ha cele mai îndepărtate limite ale observaţiei şi va întrebuinţa toate metodele care în cursul cercetării moderne sau dovedit capabile să dea rezultate”. (Voi. I, p. 37). Este altceva acesta decât cel mai sincer eclectism ? Hotărît, nu. Faţă de d-nii Mihail Dragomirescu şi Tudor Vianu, Nichifor Crainic marchează în desvoltarea esteticei noastre, ceea ce aş numi, un salt calitativ. Ideile sistematizate de dânsul despre opera de artă, sânt fundamentate pe adevărurile revelate ale învăţăturii creştine şi consolidate într’o puternică viziune personală. Poziţia spirituală a lui Nichifor Crainic de care aminteam la începutul acestei prezentări, are darul să facă din concepţia sa un tot unitar, ferit de oscilările eclectismului. : , . Desigur că un estetician pozitivist, fenomenolog sau autonomist, ar putea să atace fiecare din principiile lui Crainic, şi să le condamne, pe toate laolaltă, ad majorem gloriam ...scientiae, ceea ce însă nu ar scădea de loc meritul sărbătoresc al cărţii sale. Nostalgia paradisiacă feste o credinţă izvorâtă din adâncimile doctrinei creştine şi ca atare trebuie judecată. Inspirată de spiritul creştin, ea este o culme m © BCU a gîndirii teologice ortodoxe. Suntem convinşi că privită din punctul de vedere propriu ei, adică prin unghiul criticei imanentiste, teoria estetică a lui Nichifor Crainic se înfăţişează împlinită cu desăvârşire oricărei analize. Zadarnic vrei să descoperi esenţa unei cărţi dacă nu-i surprinzi năzuinţele şi scopul căruia îi răspunde şi în a cărui slujbă stă. Negaţiile pozitiviste pe care le va stârni, nu vor atinge fatal substanţa Nostalgiei Paradisului, care va stărui să rămână o singulară expresie a cugetării ortodoxe româneşti, întriun timp când cultura şi arta sânt prea dureros smulse de sub 'ocrotirea cerului. In partea finală a cărţii sale, oare dealtfel poartă titlul întregului volum, Nichifor Crainic, sintetizând tot ce a spus înainte, stabileşte finalitatea culturii umane în efortul de a realiza, prin depăşire, ceva din starea purităţii edenice anterioară păcatului. „întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului1. Ce însemnează această nostalgie ? „In nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, precum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaie, ce se târăsc pe faţa pământului, se zămislesc din aceeaş sărată şi 'amară respiraţie a Mării“ (p. 346). Nostalgia paradisului ar fi deci sentimentul antinomiei noastre existenţiale, de făpturi care tindem ou ardoare înspre un tărîm ial liniştii şi ai fericirii absolute dar care suntem în fiecare clipă osândiţi să ne lovim de limitele fatale ale condiţiei umane. Cuvântul nostalgie arată prin chiar compoziţia lui etimologică (mostos = întoarcere ; algos = durere) sensul pe care i-1 dă Crainic sentimentului ce stă la rădăcina tuturor creaţiilor artistice. „întoarcere dureroasă11 adică suferinţa de a nu mai fi în locul unde ai fost în trecut, dar care ţi-a rămas în (amintire ca un „cuib al fericirii pierdute11. Toată omenirea păstrează fie sub o formă, fie sub alta, imaginea unui rai din oare a fost isgonită. Aioeastă reminiscenţă este atât de puternică încât sa mers până la efortul identificării geografice a paradisului. Mitologiile sunt ide acord că edenul a existat undeva pe pământ, intri un ţinut de linişte nesfârşită şi de împăcare absolută, unde „uliul nu ţipă, leul nu ucide, şi lupul nu răpeşte mieii11, aşa cum spune un străvechi poem sumero-akkadian. Ideia paradisului îşi găseşte încoronarea superlativă în doctrina creştină. Intri o splendidă pagină a cărţii, Nichifor Crainic sanie : „Dacă există o revelaţie primitivă sau naturală a spiritului dumnezeesc în lume, nimic nu atestă mai cu tărie acest adevăr decât pretutindinitatea şi continuitatea ideii de paradis în sufletul omenirii. In cadrul ei, istoria lumii ia parcă aspectul unui fluviu care, izvorând din oceanul veşniciei, s’abate prin pământul păcatului turburându-şi apele de cleştar cu nămolul lui, pentru a se întoarce în cele din urmă, purificat, să se reverse în acelaş ocean din care a pornit. Dacă conştiinţa religioasă a păcatului, apare mai mult sau mai puţin limpede sub regimul mitologiei păgâne în schimb suferinţa din lume e atât de adânc simţită de fiinţa omenească de pretutindeni şi de oricând încât, chiar clacă paradisul n’ar fi -o amintire divină şi o nădejde eshatologică, nefericirea şi groaza morţii ar fi dat biciu imaginaţiei să4 născocească. Sentimentul paradisiac e ca simţul sănătăţii, ca simţul vieţii şi ca simţul sfinţeniei. Nimeni nn preţuieşte sănătatea mai adânc decât în boală; nimeni nu preţuieşte viaţa mai puternic decât în pragul morţii şi nimeni nu înţelege ce e sfinţenia mai just decât în intuiţia morală a păcatului, Adam numai din vrăjmaşa împotrivire ia pământului cu toate făpturile jlui şi numai din restriştea haotică a decadenţii a putut să priceapă frumuseţea, desăvârşirea şi fericirea raiului din care a fost alungat. Tragica lui experienţă se repetă în fiecare muritor, oare nu se poate bucura de lumina vieţii din plin, câtă vreme blestemul vremelniciei impregnate de durere îi contrazice cel mai intim şi mai neînduplecat sentiment, care e acela al nemuririi" (p. 356). Nostalgia! paradisului este prin urmare, năzuinţa dramatică şi înălţătoare de a birui prin plăsmuirea de iartă distanţa dintre imperfecţiune şi perfecţiune, dintre moarte şi nemurire, — distanţă pe care a săpat-o în univers prăbuşirea în păcat. Sunt două paradisuri, eompleeiează Nichifor Crainic, pe care spiritul omenesc tinde să le cucerească, măcar simbolic, aici în valea plângerii. E un paradis ceresc şi altul pământesc. Această distincţie bazată pe o pro! undă interpretare a textelor corespunzătoare, îi serveşte gânditorului român să stabilească una din celle mai subtile deosebiri dintre cultură şi civilizaţie, întregind discuţia din partea primă a lucrării. întemeindu-se pe realitatea universală a sentimentului paradisiac, Crainic spune : Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru ; Cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc. Iată de ce civilizaţia îşi desfăşoară victoriile. în dimensiunile marţii, în timp ce cultura este „o uriaşă sfidare a morţii, prin invocarea în simboluri plastice a primăverii veşnice de dincolo de mormânt" (p. 360). Unde se găsesc măcar urmele vagi ale paradisului ceresc? Nichifor Crainic crede că sufletul pur al copilăriei este singura răsfrângere a fericirii edenice, pe pământ. Neştiimd să urască ci numai să iubească, din adâncul fiinţei lor curate, copiii sunt parcă imaginile făpturilor din raiu. Diostoiewski e acela care a ridicat, în opera lui, copilăria la cea mai înaltă semnificaţie religioasă. Pentru el iubirea universală se manifestă în sufletul copilului, devine supremul principiu al existenţei. „Eu sunt şi iubesc" zice Dostoiewski înlocuind formula carteziană „eogito ergo sum". Iadul nu e nimic altceva decât suferinţa înflăcărată de a nu mai putea iubi. Paradisul pe care îl caută omenirea prăbuşită în păcat este realizabil numai printr’o idragoste infinită ce ar uni toate făpturile într’o profundă comuniune misterioasă. In felul acesta adevărata imagine a paradisului ar fi transfigurarea cosmică prin copilărie. Renaşterea omului în-Duh se confundă cn icoana purităţii copilăreşti la care trebuie să rîvneaseă umanitatea întreagă. Iubirea face ea inima creştină să înţeleagă totul şi să se apropie implicit de lumina perfecţiunii paradisiace. Identificând raiul posibil în copilărie, Nichifor Crainic postulează un ideal artistic-teologic de fundamentală importanţă în ansamblul concepţiei sale, oare se precizează atunci când analizează categoria androginului. Această categorie, căreia îi jertfeşte un capitol special din carte, ilustrează până la sublim impulsul nostalgiei paradisiace în creaţia de artă. Ea este o desăvârşire dincolo de hotarele lumii noastre, o desăvârşire ce aminteşte de plenitudinea existenţială a omului de dinainte de hosul căderii. N’am vrea să răpim nimic din solemna frumuseţe a descrierii Iui Crainic, rezumând afirmaţiile pe oare le bolteşte eu acest prilej. Să ascultăm deci cum îşi decantează gândurile: „Paradisul e primăvara duhovnicească a frumuseţii neveştejite ,a luminii fără amurg, a tinereţii fără moarte, a fecioriei neîntinate, a impasibilităţii desăvârşite. In cer, zice Mântuitorul lumii!, nu se insoara şi nu se mărită, ci toţi vor fi ca îngerii lui Dumnezeu. In cer, cântă Biserica ortodoxă, nu e durere, nici întristare nici suspin ei viaţă fără de sfârşit. In înţeles creştin, androginul e frumuseţea nemuririi adiată de boarea iubirii dumnezeeşti. Nostalgia acestei vieţi descoperite de fiul lui Dumnezeu deasupra lumii noastre de durere şi de moarte stârneşte eroismul asceţilor de a renunţa la clipa de acum şi de aici pentru împărăţia cerurilor. Ascetismul e un proces de desasimilare din robia pasională a naturii şi de asimilare a vieţii veşnice. Dragostea erotică, în formele ei cele mai pure chiar, rămâne parcă stăpânită de fatalitatea de a te iubi pe tine însuţi în celălalt, de a iubi propria-ţi voluptate în al doilea eu întregitor. In adâncul ei zace astfel o izolare egoistă ; şi orice izolare de acest M se petrece sub semnul morţii. In ascetism această izolare e înfrântă de renunţarea totală . Eul în care îţi cauţi întregirea e Mirele vieţii veşnice şi iubindu-d pe el, le-aii ridicat pe planul iubirii universale. Androginul realizat de ascet însemnează neutralizarea instinctului erotic, eliberarea de fatalităţile legate de el şi intrarea în armonia pură a iubirii universale" (p. 385—386). In această accepţie simbolică Nichifor Crainic ne tălmăceşte pe Ion Botezătorul al lui Leonardio da Vinci, pe prinţul Myiskin din Idiotul lui Dostoiewski şi Luceafărul lui Eminescu. Se încheagă aici o nouă viziune a celor trei mari opere care sunt culmi ale geniului artistic de totdeauna. Intr’un efort magnific, ultimele pagini ale lucrării îmbrăţişează natura plăsmuirilor geniale care se desmărginesc de condiţia timpului şi a spaţiului, privite evident, în perspectiva nostalgiei paradisiaoe. După fee distanţează concepţia creştină de mentalitatea mitologiei greco-romarne, arătând esenţa antropomorfismului antic, Nichifor Crainic, se opreşte, pentru a ne împărtăşi profetismul artei, la Dante, Milion şi Bcethoven. Interpretarea pe oare o dă Divinei Comedii, Paradisului Pierdut şi simfoniilor beethoviene este atât de grandioasă încât fără îndoială că nu poate fi expusă schematic. E necesară lectura întregului text pentru a-i cunoaşte şi trăi splendorile. Plăsmuirile acestea geniale se axează pe ideia creştină a năzuinţii înspre veşnicie, spune autorul. Ele sint un asalt, o luptă pentru cuceritatea frumuseţilor divine. Această luptă arată semnul tuturor creaţiilor mari ale spiritului. NUMĂR FESTIV REDACTAT SUB PREŞEDINŢIA D-LUI PROF. I. PETROVICI ANUL XIX. —* Nr. 4 APRILIE 1940 336 © BCU N. MALAXA s. a. r. UZINE: BUCUREŞTI-HALTA TITAN CAPITAL SOCIAL DEPLIN VĂRSAT 1.000.000.000.- Lei Locomotive, Automotoare, Tractoare, Motoare, Maşini şi Insta-jiuni de orice fel, Munifiuni. N. MALAXA UZINE DE TUBURI SI OŢELĂRIIS. A.R. UZINE: BUCUREŞTI —HALTA TITAN CAPITAL SOCIAL DEPLIN VĂRSAT 750.000.000.— LEI ŢEVI DE ORICE FEL: Ţevi petrol: casing, drill-pipe, lini-pipe tubing. • Ţevi pentru gaz şi canalizare. • Ţevi pentru cazane şi locomotive. • Stâlpi, Fitinguri. • Butelii pentru gaze sau lichide sub presiune. Ofeluri speciale, piese turnate din fontă, ofel şi metale. N. MALAXA FABRICA DIN TOHANULVECHI S.A.R. , UZINE: TOHANUL VECHI —JUDEŢUL BRAŞOV CAPITAL SOCIAL-DEPLIN VĂRSAT 300.000.000.— LEI Munifiuni de toate tipurile. © BCU Cluj UZINELE DE FIER SI DOMENIILE DIN „R E Ş I J A“ SOCIETATE ANONIMĂ Direcţiunea Gener.: Bucureşti III, Str. Vasile Alexandri, 4.—Tel. 2.64.70 Adresa Telegrafică : „R E Ş IŢ A NIN A“ CONSTRUCŢII MECANICE METALURGIA Oţeluri MARTIN şi ELECTRICE Oţeluri speciale şi superioare SECŢIUNE SPECIALA : CONCASOARE, MORI, CILINDRI DE SORTAT VIBRATOARE, SEPARATOARE CU AER, ETC. INSTALAŢI UNI DE TRANSPORT PENTRU CĂI FERATE CENTRALE ELECTRICE INDUSTRIA PETROLIFERĂ AGRICULTURĂ ARMAMENT AVIAŢIE CONSTRUCŢII METALICE © BCU Cluj s o SOCIETATE ANONIMA ROMANA PENTRU CULTURA ŞI EXPORTUL SEMINŢELOR OLEAGINOASE BUCURE ŞT I BULEVARDUL REGELE CAROL I No. 14 (fostPiaţa Academiei) PALATUL „GENERALA” CĂSUŢĂ POŞTALA 19 Conturi : BANCA ROMANEASCA SOCIETATEA BANCARA ROMANA „CEC” BUCUREŞTI No. 2924 Adresa telegrafici : SOIA BUCUREŞTI TELEFON No. 4-24-96 Interurban 26 © BCU © BCU Cluj Arterlosclerosi Ipertensiunea 51 congestia sunt datorite viscozitătii sângelui care poartă cu el o mare cantitate de elemente impure Arterele cari trebue să fie mlădioase, sunt tot atât de tari ca „ţevile de pipă' . Nu este deci de mirare ca turburările cele mai diverse să-şi facă apariţia. Aceste turburări necesită o vizită tq medic, insă veţi avea întotdeauna un avantai de a lua Urodonal, întrucât Maeştri reputaţi au făcut încercarea că Urodonal fluidi-fică, purifică sângele si îl scapă de toate deseurile nesănătoase care îl îngreuiază si îl otrăveşte; că Urodonal inmlădiază arterele şi dezumflă vinele; că Urodonal uşurează activitatea inimii si regularizează circulaţia, O linguriţă în fiecare ;eară in putină apă. URODONAL îndepărtează bătrâneţea IA FARMACII SI DROGUERII ESTE UN PRODUS CHATELAIN MARCA DE ÎNCREDERE © BCU INDUSTRIA LANEI S. A. TIMIŞOARA FABRICĂ DE POSTAV, TRICOTAJE SI FIRE DE LÂNĂ PREZINTĂ: 'lllllliilllliiiiiiii' Cele mai moderne noutăti în stofe de 1 „ dame şi bărbăteşti, articole tricotate, împletituri, panglici, torturi pentru industrie şi comerţ. Desfacerea produselor prin : magazinele „SERILANA” S. A. Bucureşti, Str. Lipscani, 73 şi toate celelalte magazine mari din ţară © BCU Cluj CONCORDIA SOC. AN. ROM. PT. INDUSTRIA PETROLULUI CAPITAL DEPLIN VARSAT 1.015.000.000 i DEPARTAMENTUL UZINELE METALURGICE BUCUREŞTI : STR. MATEI MILLO 15. Tel. 4.16.10 PLOEŞTI: STR. REGINA MARIA 146. Tel. 1901-1908 Poduri rulante şarpante me- ; talice hangare, piloni me-taliei, oţelărie pentru orice calităţi, turnate sau forjate. Turnătorie de Fontă, Bronz, ; Alumimum. j Ţevi şi bare de alamă şi aramă. Fabrică de muniţiuni, Artilerie, Fabrică de Tunuri. RULOURI COMPRESOARE, SCARIFICATOARE PENTRU ŞOSELE CONCASOARE DE PIATRA ; IMEDIAT LIVRABILE DIN DEPOZIT ZI Fabrica de bidoane şi ambalaje - Constanţa TOT FELUL DE AMBALAJE METALICE LITOGRAFIATE INSTALAŢIUNI de orice fel pentru : Foraj, extracţia Petrolului şi Rafinării. Cazane de aburi până la 140 atm. Cazane pentru încălzire centrală. Rezervoare de orice capacitate. Construcţia şi reparaţia vagoanelor cisterne. © BCU BANCA DE CREDIT ROMÂN SOCIETATE ANONIMA Capital social Lei 400.000.000 Sediul Social: Bucureşti Strada Stavropoleos Nr. 6 Sucursale: Bălţi Brăila Braşov Cernăuţi Chişinău laşi Galaţi Oradea Constanţa Timişoara © BCU Cluj !!|3 11 II *'*53 s5 iiiiuuiiuuuiuuuiuiuiuimumuiiuiiaiiuiiiiuiuuiiiiiiiuiiKiiiii auiiiiuiiiiiimuiuuuuiiiiiiiimiHiniimtiuiiiuiiumiimiiiKuiuiiiuiuiuiuiiuniHiiiiuuimiuiitumiuuutiiiiiuiiuiiiiiuiiuiiuun. „Trebue să realizăm apărarea naţională pentrucă numai ea ne dă respectul tuturor, liniştea în afară si liniştea înăuntru „Ţara are nevoe de obolul fiecăruia MITIŢĂ CONST ANTINESCU MINISTRUL FINANŢELOR Subsc Bonurile pentru înzestrarea armatei contribuiţi la apărarea Ţării. PACEA se asigură cu o armată bine înzestrată. Pentru desăvârşirea apărării Nafionate subscriefi BONURI PENTRU ÎNZESTRAREA ARMATEI — ÎNDEPLINIM astfel o sfântă datorie către ţară!! — ASIGURĂM liniştea muncii şi avutului nostru ! — FACEM şi un bun plasament al banilor noştri! Intr’adevăr, „Bonurile pentru înzestrarea Armate" asigură o dobândă de 1/2 % Pe an, iar cei ce subscriu imediat, au pe primul an o dobândă de 5,25%, primul cupon plătindu-se anticipat, adică cu Lei 970 se primeşte un titlu de Lei 1000. „Bonurile pentru înzestrarea Armatei" sunt scutite de orice fel de impozite şi taxe, prezente şi viitoare şi sunt lombar-dabile la Banca Naţională a României, Casa de Econcmii In interesul Ţării şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. şi alvostru subscrieţi: Ele se primesc la valoarea lor nominală, în plata impozitelor, cu 15 zile înainte de scadenţă. la Banca Naţională a României — centrală şi sedii — Ia Adminis-, traţiile Financiare, la Casa Naţională de Economii şi Cecuri HZOSirSFOB nfilIIlS] Po?taîe’ Casa de DePuneri ?i Consemnaţiuni, sau la Băncile şi Instituţiile autorizate a primi asemenea subscrieri. îsii Bs:i! bs::: SI* 52: 52: iii ^!!!!l!!!!!!!i!'!l'l!:i!!!!!!l!!!!!!!!!!i:!!!!!!!!!!iii!l'j!jl|!i!jj;!''jjjj!jl'j!!'!!!!l!ili!!!!!!i!i!îl'!!i i!!!!.)!”îiI!:?i!!””'î'!!!l‘j|j'!'jj]j:j!j'j’"i!jjj!j!j!!"””""“!””U!H'"'!3!I!*!H!»"!!ilHI!î'“!!U!!!!!’!!!!!i!!!!!!ÎI!Hi!!!iif.ll © BCU E X E M-PLARUL LEI 50.— GÂNDIREA E X E M-PLARUL LEI 50.— APARE ODATĂ PE LUNA GRUPAREA REVISTEI : LUCIAN BLAGA, VASELE BĂNCILA, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CARACOSTEA, D. CIU-REZU, IOAN COIVIAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CREVEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB. I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BAZIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, ŞTEFAN NENIŢESCU, OVIDIU PAPADIMA, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PETRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, NiICOLAE ROŞU, D. STĂNILOAE, FRANCISC ŞIRATO, GH. TULEŞ, TUDOR VIANU, PAN M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE NUMĂR FESTIV REDACTAT SUB PREŞEDINŢIA D-LUI PROF. I. PETROVICI AU APĂRUT: NICHIFOR CRAINIC NOSTALGIA PARADISULUI Ed. „Cugetarea” Preţul 120 lei. NICHIFOR CRAINIC ŢARA DE PESTE VEAC Ediţia Il-a Ed. „Cugetarea” Preţul 50 lei. GH. VRABIE GÂNDIRISMUL Ed. „Cugetarea” Preţul 95 lei. ABONAMENTE: 1 AN 200 LEI ; PENTRU AUTORITĂŢI : 1000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE: 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16. BUCUREŞTI I EXEMPLARUL LEI 50.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 50.— TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL" STRADA BREZOIANU No. 23—25. —BUCUREŞTI C. 10963 © BCU Cluj