GÂNDIREA ANUL XIX - Nr. 3 MARTIE 1940 UMĂRUL: CREŞTINISM ŞI NAŢIONALITATE I. PETROVICI : Creştinism şi Naţionalitate V. VOICULESCU : M'apropii de sfârşit . . TH. CAP1DAN : Limba noastră naţională . ŞTEFAN BACIU : Poesii............... GEORGE DUMITRESCU: Poesii .... GR. TĂUŞAN : Naţionalismul şi cultura adevărată GHEORGHE BUMBEŞTI: Scrisori de departe . . TRAIAN CHELARIU : Dulcile cuvinte ale prea blândei Catrina Ursu din funduL Moldovii . . MAR1ELLA COANDA: Cultul familiei în fascism . IDEI, OAMENI, FAPTE r 140 149 151 153 157 P 158 163 EM1LIAN VASILESCU: Raoul Allier.............172 PETRU P. IONESCU : J. Chevalier, cavaler al spiritului .................*.....................174 MARIANA IONESCU : A. M. Carre : Tovarăşi de veşnicie ...................................179 CRONICA LITERARA SEPTIMIU BUCUR: Gheorghe 1. Brătianu: O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român.—D. Cara- costea : Simbolurile lui Eminescu...........180 GH. VRABIE : Gh. Ungureanu : Din vieaţa lui Ion Creangă.....................................183 EMILIAN VASILESCU : Uţă Mihai : Pascal ... 184 If.V* CRONICA DRAMATICA I. DIACU : Capul de Răţoi de G. Ciprian. — Femeia Cezarului de Ion Luca.................... CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC :VMarius Bunescu. — Filosofi în bronz. — Un sonetist. — Dramaturgul Ion Luca .................................... 186 189 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU VIN ŞAMPANIE MOTT BANCA DE CREDIT ROMAN TELEFON: *3-1410 BUCUREŞTI TELEFON: *3-1410 Str. Stavropoleos, 6 — Adresa Telegrafică: „Bancredit" Omul forte reuşeşte (• lupta pentru viată, sănătatea este primul factor el succesului, lată aci, pentru a păstra nervii linijti}i,-craerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o refetă care e făcut toate probele i e;ta de a e turna un flacon de Quintonine într'un litru de vin de masă şi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vîn fortifiant. DL J. Coudurier, 99, bulevard du-Temple, din Paris, a făcut experienţa şi scrie : „Sunt ani de zile de când între-buinţăm în casă Quintonine; nu ue-am săturat niciodată de acest produs care constitue pentru net cel mai bun tonic“. Nici un fortifiant nu poate fi comparat cu Quintonine pentrucă nici urai nu cofine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ eeîa-semnat — la cara se poate recurge le cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HELIN IA FARMACII SI DROG U ERli GÂNDIREA mmmmmmmmmmmummmmmmmummmmmmmmmmm CREŞTINISM ŞI NAŢIONALITATE^ CONFERINŢĂ ROSTITĂ LA SOCIETATEA ORTODOXĂ A FEMEILOR ROMĂNE DE I. PETROVICI Conferinţele organizate de noua conducere a Societăţii Ortodoxe, animată de râvna frumoasă de a duce mai departe elanul creator al întemeetoarelor acestei Societăţi, conferinţele acestea au toate o legătură directă cu acel bun sufletesc preţios, care se cheamă viar ţa religioasă. Să fie aceasta oare o dovadă de renaştere efectivă a credinţei şi interesului religios, sau poate mai mult o voinţă de a trezi acest interes ? Ar fi bine să fie prima ipoteză, dar nu este rău nici cu cea de a doua ; pentru că de multe ori, atunci când te hotărăşti să apuci o cale, este că te-ai şi îndreptat spre ea, dacă nu chiar te şi găseşti pe dânsa fără să-ţi dai bine socoteala. Toată lumea cunoaşte bună oară controversele nesfârşite care au existat cu privire la un personagiu dramatic straniu şi sugestiv, Hamlet, prinţul Danemarcei. Invocând faptul că acest personagiu în urma unei teribile descoperiri ia o atitudine bizară şi pronunţă cuvinte imcoherenite, unii comentatori au zis că Hamlet înebunise de-a bine-lea. Alţi comentatori susţin din contră, invocând textul piesii, că Hamlet pur şi simp’u se preface că este nebun, înţelegând să folosească acest mijloc pentru a răzbuna uciderea nelegiuită a tatălui său. Mai este însă şi a treia categorie de comentatori care spun că desigur sunt pasaje precise în piesă din care reesă că Hamlet va face pe nebunul, dar ca cineva, pentru ca să răzbune o faptă mişeleâscă, din toate mijloacele pe care le avea la îndemână să aleagă tocmai pe acesta, să simuleze nebunia, probabil că era într'o măsură sărit din ţâţâni. " ‘ - . Aşa am putea spune şi aci ,• voinţa de a lucra pentru trezirea vibraţiei religioase, poate că însemnează că a şi început să sufle vântul religiozităţii în pânza sufletelor noastre. Un pilot cuminte nu întinde pânzele atunci când nu clinteşte nici-o picătură de aer şi când atmosfera este încremenită, dar îndată ce există o adiere cât de slabă, o boare cât de do-moală, atunci cu o manevră pricepută a pânzelor, îi poate înmulţi puterea făcând-o cât mai rodnică pentru o călătorie pe întinsul apelor. Iată, scurta mea introducere pe care am făcut-o, uzând de prerogativa tradiţională a oricărui conferenţiar de a nu intra de-a dreptul în materie, o prerogativă de care m’am fo’osit şi eu când şi când, dar n’am abuzat niciodată, în orice caz n’am abuzat în gradu1 ca să substitui introducerea, conferinţei însăşi. Şi doar am avut multe modele, mai ales în tinereţea mea, pe care aş fi putut să fiu ispitit să le urmez, ca să lungesc introducerea în aşa fel, încât să renunţ la conferinţă, evident din lipsă de timp. Acum după aceste consideraţii preliminare, să-mi daţi voe să abordez tema anunţată, care este: Creştinism şi Naţionalitate. t29 © BCU Fără să am pretenţia canişi de puţin de a mă exprima în grai teologic .autentic, pentru că la lucrul acesta nu m'a pregătit nici cultura mea relativ profană, nici cine ştie a misticism temperamental, de care mă socot eminamente lipsit, voi defini creştinismul, aşa cum îl văd eu prin prizma cunoştinţelor mele şi a unor reflecţii, aplicate, îl voi defini ca forma pe care a luat-o credinţa religioasă din momentul în care omul a descoperit efectiv pe Dumnezeu. Omul a avut trebuinţă de Dumnezeu, totdeauna, dar până când a reuşit să-l găsească, a trebuit să-l invente. Vedeţi, aci ordinea este inversă ca la ştiinţa înfiripată : la ştiinţă se începe cu descoperirea şi pe urmă se ajunge la invenţie, pe când la religie se începe cu invenţia şi pe urmă se ajunge la descoperire. Iată între ce limite, raportând-o anume exclusiv la această perioadă iniţială de religie inventată, am putea să recunoaştem o valoare de adevăr faimoasei teorii a lui Ludwig Feuerbach şi altor gânditori cari au fost impresionaţi de deficienţele numeroase ale imagi-nelor noastre despre divinitate, — este vorba de teoria că nu Dumnezeu a creiat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci invers, omul a creiat pe Dumnezeu după chipul şi asemăna- Irea lui. Da, această faimoasă teorie a lui Feuerbach se poate recunoaşte valabilă privitor la acea primă perioadă în care omul, înainte de a descoperi pe Dumnezeu, l-a inventat efectiv. ’yln această perioadă, divinitatea nu este decât o resfrângere a naturii omeneşti, o imagine, aacă vreţi mărită, a acestei naturi, însă fără a se sacrifica nici una din slăbiciunile şi nici unul din păcatele ei. Cum spune foarte judicios Cicero, oamenii în această epocă nu s'au dat îndărăt să atribue zeilor, pe care i-au făurit după asemănarea omenească, să le atribue toate infirmităţile, care desonorează speţa noastră, hoţia, adulterul/^, a. La această perioadă, evident, se referă şi observaţia filosofului grec Xenophane care spune, vrând tocmai să .arate decalcarea imaginei divinităţii după om : oamenii albi îşi imaginează zeii de coloare albă, cei negrii şi-i imaginează negri şi cu nasul turtit. Tracii şi-i imaginează cu ochii albaştri şi cu părul roşu, pentrucă aşa îl au şi ei. Dar Xenophane încheie şi mai nemilos, adăogând că dacă boii şi caii ar utea să deseneze, evident că şi-ar imagina divinităţile respective sub formă de boi şi cai. In treacăt fie zis, n'a fost nevoie ca boii să ştie să deseneze, pentru că au existat şi popoare care şi-au imaginat zeul sub formă de bou, de pildă, poporul egiptean., şi explicaţia ar fi desigur că omul are nevoie să atribue divinităţii şi un element de mister, iiar sufletul unui animal este pentru noi, desigur mult mai misterios, decât sufletul cuiva cu trup omenesc. / In deosebire de aceste plăsmuiri ale politeismului păgân, Dumnezeul creştin nu este inventat, ci este găsit/Dacă ar fi inventat, l-am fi închipuit după măsura noastră omenească, însă Dumnezeul creştin se prezintă altfel, el este caracterizat prin valori dezinteresate, din acele care nu exprimă natura omenească, ci mai degrabă şi cel mult tendinţa naturii omeneşti de a se depăşi pe sine.- N’-am putea să spunem nici măcar că Dumnezeul creştin ar fi imagina idealurilor noastre dezinteresate, pentru că el nu e numai atâta, ci este suportul acestor ideale, sau dacă vreţi, condiţia existenţii lor în noi. Vasăzică, acum nu mai avem un Dumnezeu inventat, ci un Dumnezeu găsit, — găsit deasupra noastră ca un model neegaiabil, ca o aspiraţie care ne cârmueşte, rămânând totuş pururea mai presus de noi.y' Plăsmuirile religiei inventate, zeii politeismului, chiar sub aspectele în care Ii se atri- buiau puteri mai mari de cât le are făptura omenească, plăsmuirile acestea au fost egalate şi chiar depăşite de progresul omenirii însăşi. Bubuituri şi fulgere în cer, sboruri în înălţime, stăpânirea furtunilor pe mare, toate aceste lucruri care au fost atribuite la început numai zeilor, depăşind posibilităţile de atunci ale omenirii, toate acestea au fost realizate de 130 © BCU Cluj omenire în- decursul evoluţiei sale. Chiar şi zeiţa înţelepciunii, Minexva, a fost egalată de progresele minţii omeneşti, pentru că în definitiv, orice s'ar spune, tot ştim şi înţelegem astăzi noi mai mult, decât înţelegea Minerva în vremea ei. Ca să nu mai vorbesc de altă zeiţă, de mult egalată şi chiar întrupată în -nenumărate exemplare, este vorba de Venera, pe care o putem întâlni aeven în incarnaţii foarte reuşite, ce în ultima vreme ajunseseră chiar îngrijorător de numeroase, câte o Veneră anuală nu numai într'o ţară, dar p-e judeţ sau pe oraş, şi nu fără protestarea altora care nu se socoteau cu nimica mai prejos. jj^Zeii născociţi de om, aceia au fost egalaţi şi depăşiţi; Dumnezeul creştin care nu este inventat, ci găsit, nu pute-a şi nu poate să fie egalat. El rămâne cu totul altceva, un fel de geană de lumină îndepărtată, către care ne îndreptăm, de care ne apropiem, dar pe care n'o vom ajunge în veci. ţPersonal n’am putut să înţeleg cum se pot găsi oameni cari să afirme : Creştinismul aparţine trecutului, când el nu aparţine încă nici prezentului, ci cu foarte puţine excepţii, aparţine mai degrabă viitorului, şi unui viitor care nu se va consuma la repezeală, ci unuia care nu poate să se istovească niciodată.j Creştinismul nu este îmbătrânit şi nu este învechit.j Că unii au putut să-i vadă unele sbârcituri aparente, aceasta e posibil, dar ele seamănă mai degrabă cu acele picturi greoaie şi afumate oare se -aflau în interiorul unor biserici, dar care, atunci când au fos-t rase, nu s’a ajuns prin aceasta la scheletul zidului, ci s’a descoperit dedesubt o altă pictură, luminoasă, fragedă şi de o tinereţe uimitoare. / Neapăr-at că recunosc că şi în perioada iniţială, pe oare am numit-o a religiei inventate, şi atunci -a existat probabil o revelaţie vagă, tradusă sub forma unui imbold, de a imagina o lume superioară deasupra capetelor omeneşti, o lume de altminteri stângaciu concepută şi prost delimitată, aşa fel că divinităţile acestea se amestecau întruna cu planul existenţii pământeşti. Insă pentru faza de copilărie a oamenilor, Dumnezeu a trebuit să-i ilase pe ei să-l inventeze, fiind absolut Cu neputinţă să li se d-estăinuiască în sublimitatea sa adevărată. y 1 Este o încercare cu totul stearpă ca să împlântăm cunoştinţe înalte şi subtile la un nivel spiritual inferior. Citească, cine vrea să se edifice, rapoartele misionarilor creştini cari merg să civilizeze triburile primitive, şi se va convinge de acest adevăr. Aşa, pentru a dajun exemplu, îmi amintesc de relatarea unuia dintre dânşii -care povesteşte cum s’a dus la un trib şi a început să vorbească despre credinţa creştină, despre Dumnezeul creştin care şi-a sacrificat propriul său fiu din dragoste pentru omenire. Dar oamenii acelui trib au rămas foarte miraţi, neînţelegând pentruce sacrificarea fiului ar fi un mare sacrificiu. In adevăr tatăl şi cu fiul nu sunt nici-o rudă după concepţi-a acelui trib, ai cărui oameni n’au putut să stabilească nici-o corelaţie între anumite fapte fiziologice, pe care ştiinţa noastră le-a fixat fără greutate, aşa că ei stabilesc filiaţiunea în familie -exclusiv prin femei. Şi atunci i-au răspuns misionarului : sacrificiu ar fi făcut Dumnezeul vostru dacă ar fi jertfit pentru omenire pe fiul surorii sale, căci acesta este ruda sa cea mai apropiată dintre descendenţi. E cel puţin un exemplu plastic pentru o experienţă care nu numai că n’a dus la -rezultate, dar poate le-a şi întârziat./' Fără îndoială, şi sub forma ei puerilă religia şi-a avut utilitatea sa. Mai întâi o primă utilitate e că a acoperit capetele oamenilor cu o altă lume mai înaltă aşa fel, încât ele nu mai -rămân neadăpostite în vijelia aspră a înălţimelor terminale. In al doilea rând, aceste năluciri puerile, aceste plăsmuiri halucinante pot >să aibă totuş o valoare importantă pentru, conservarea individuală. Filosoful Bergso-n face chiar un fel de comparaţie între aceste plăsmuiri ale religiei primitive cu anumite halucinăr-i grosiere, care se pot întâmpla în viaţa -practică, fiind însă de real folos, şi povesteşte o întâmplare, poate chiar personală. Oda- 131 © BCU tâ coborând dela etaj şi vrând să se urce în ascensor, a găsit, în absenta ascensorului, uşa deschisă, a mers fără să se uite şi n'a lipsit de cât o clipă ca să se prăbuşească în gol, când deodată, în momentul când a vrut să întindă pasul, a avut impresia că-1 trage cineva de umeri înapoi. Abia atunci şi-a dat seama de abisul unde era să calce, constatând însă totodată că nu-1 trăsese nimeni, că avusese o simplă halucinaţie, însă mântuitoare pentru viaţa lui. Cam tot aşa sunt aceste plăsmuiri ale religiei; fără să aibă valoare de adevăr, ba chiar logiceşte absurde, ele pot să aibă totuş utilitatea lor de necontestat. Chiar unele micimi care li se atribuiau în conformitate cu natura omenească — aceşti zei erau cruzi şi răzbunători — chiar şi aceasta şi-a avut partea de utilitate, căci de teama propriei sale plăsmuiri fioroase, omul şi-a înfrânat egoismul personal, şi cu aceasta s'a putut creia ordinea socială, bazată pe concesii şi restricţii reciproce. De altminteri nici chiar acea religie din antichitate care este considerată în deobşte ca o avangardă, ca o anticameră a credinţei creştine, religia mozaică, şi aceasta se situează tot în zona religiei inventate, adică acolo unde Dumnezeu este făcut după chipul şi asemănarea omului. Iehova—după cum ne documentează profesorul Denis Saurat—este crud, pedepseşte pe copii pentru greşelile părinţilor, pedepseşte popoarele pentru greşelile Regilor, pedepseşte pe cei care au păcătuit fără intenţie, ba de multe ori împinge pe cineva să greşească numai de plăcerea de a-;l pedepsi. Nu ajunge cu simpatia nici până la individ, nici până la omenire ea atare, ci pur şi simplu dragostea lui este mărginită în cadrul unui singur popor, pe care îl iubeşte oricât ar greşi. Poate în epoca de mai târziu, a profeţilor, acolo au început să mijească câteva idei mai apropiate de Creştinism, ca de pildă ideia mesianică, cu toate că Mesia în concepţia lor era mai mult un fel de erou naţional; deasemeni parcă începea să se mai întindă dragostea lui Dumnezeu şi dincolo de marginele poporului evreu, către omenire de o parte şi către individ de altă parte. Dacă vrem în antichitate un loc în care să se observe o descompunere a plăsmuirilor religiei inventate şi o schiţare a religiei cu Dumnezeu cel descoperit, aceasta ar fi poate în civilizaţia persană şi greoo-romană, tatunci când ajunseseră la un grad mai avansat. Este impresionantă de pildă, prin afinităţile cu credinţa creştină, o legendă persană din al treilea veac înainte de Christos care concepe pe oameni ca fiind născuţi din lumină, ca nişte fulguraţii diafane, care trimese în luptă cu întunericul, au fost învinse, au fost luate captive, iar astăzi aceste picături de lumină se găsesc întemniţate în întunericul materiei corpului şi acum toată problema este emanciparea acestor raze albe, încă prizoniere. Tot aşa raţionalismul şi simţul estetic al vechilor greci au provocat descompunerea plăsmuirilor politeiste, am putea spune câte odată chiar desfiinţarea lor, pentru că în concepţia lui Democrit de pildă, zeii nu mai apar ca autorii lumii, ci sunt făpturi create. Lumea a fost produsă de principii cosmice materiale, care aşa cum au creiat pe oameni, au creiat şi pe zei. începe parcă să se pregătească drumul Dumnezeului creştin, a cărui viziune au avut-o ca printr'o ceaţă supţire şi poetică, cel puţin piscurile culminante ale spiritului elin, ca So-crate, Platon, Aristoteles, filosofii stoici. Iar dacă s'ar putea vorbi şi de o participare a cugetării evreeşti la netezirea acestui drum către Dumnezeul găsit, nu născocit, acest lucru s'a întâmplat după ce cugetarea evreească a fost fecundată de geniul filosofiei greceşti. De sigur Philon din Alexandria, care vorbeşte în concepţia lui despre un Dumnezeu unic, a cărui emanaţie imediată ar fi Logoisul, pe care Evanghelistul Ioan l-a identificat cu Christos, dar tot aşa de adevărat rămâne că acel Logos al lui Philon nu este într'un fel altceva, decât demiurgul lui Platon, prin urmare a stat sub influenţa directă a filozofiei greceşti. In sfârşit se petrece acel eveniment aproape fără seamăn în evoluţia omenirii : omul 132 © BCU descoperă efectiv pe Dumnezeu. ŞŢa produs o cutrejpuxaie sufletească^ sguduitoare şi adâncă, ce nu se poate asemăna cu nici-un cutremur fizic, inclusiv cutremurul care a crăpat catapeteasma Templului în ziua Răstignirii. Sufletul omenesc de odată s'a preînoit complect, s’a umplut cu o lumină şi cu o pace suverană, care era aşa de bine făcătoare, încât fiecare prefera să-i sfâşie carnea fiarele, d^cât să se întoarcă iarăş pe tristele făgaşuri ale trecutului. \ Dumnezeul descoperit era nou şi original, faţă de plăsmuirea făcută în perioada din nainte, după chipul şi asemănarea omului. Este un Dumnezeu care înseamnă iubire, care înseamnă iertare şi a cărui solie către oameni a fost: Iubiţi-vă, îngăduiţi-vă ,lepădaţi-vă de egoismul vostru. Ceeaoe gândirea grecească n'a putut să facă, cu toată superba ei rafinare, s a produs curând după aceia prin marele eveniment despre care vorbim. Gândirea greacă a atins peste tot perfecţiunea, dar această relige simplă a atins sublimul. Solia creştină s’a adresat deocamdată celor nevolnici, celor în suferinţă. Creştinismul s'a aşezat de partea celor slabi. Ce merit mare, să te aşezi de partea celor slabi, când este aşa de comod să te alături de cei tari! Evident că această tendinţă de a fi totdeauna cu cei slabi şi mulţi, a putut să degenereze şi dânsa îrntr'o manie, o manie care ameninţa în primul loc exemplarele de elită în favoarea turmei mediocre. Şi când filosoful Nietzsche în veacul al XlX-a a luat o atitudine violent anti-creştină, făcând răspunzător Creştinismul egalitar de nivelarea omenirea, prin sacrificarea exemplarelor de elită faţă de turma majoritară, dacă vreţi, între atitudinea lui Nietzsche şi atitudinea creştină a fost un punct comun : aşa cum Creştinismul s’a dat de partea celor slabi, şi Nietzsche se dădea acum tot de partea celor slabi, pentru că exemplarele de elită ajunseseră să reprezinte ele, pe cei mai slabi, pe când turma mediocră reprezenta putereaA Insă incontestabil Creştinismul nu a avut în sine această înfăţişare unilaterală; Creştinismul avea mai multe coarde în structura lui şi în primul loc preconiza dreptatea, — nu dreptul, pentru că dreptul de multe ori consfinţeşte privilegii. De altminteri sub baraiera nouă a Creştinismului au venit să se adauge, alături de cei slabi, şi oameni foarte puternici. Aşi explica aceasta, pentru că omul ori cât ar fi de falnic şi de plin de sine, tot are trebuinţă, când şi când, să se încline, are nevoie de cineva mai mare, întrucât conştiinţa mărunţimii şi a relativităţii sale îl împiedică să se proclame cu deşartă trufie, ca o realitate absolută. Este foarte caracteristic cum oameni de geniu, oameni care au simţit o bogăţie imensă în resursele sufletului lor, marii creatori de artă ori ştiinţe, niciodată n’au crezut că înfăptuirile lor au izvorât integral din ei însuşi, ci totdeauna au păstrat convingerea că ele au fost inspiraţii primite de aiurea, şoptite de un glas, misterios, dăruite de-o putere oare îi depăşea. Ce înseamnă aceasta ? înseamnă pur şi simplu că omul, ori cât ar fi de falnic şi de bine înzestrat, are nevoie oa să-şi boltească deasupra capului său o realitate ocrotitoare, de care să atârne, dar care să-l separe de pustiul înfiorător al neantului. Pentru aceasta, sub flamura creştină au venit mulţime de noroade, slabe şi puternice, modeste şi orgolioase. S’or mai fi strecurat, cum se întâmplă totdeauna, persoane care sunt creştine numai în aparenţă, pseudo-ereştine, sau creştine mai mult din superstiţie, precum sunt şi foarte mulţi atei, nu atât din convingere, cât din libertinaj sau din dorinţa de a părea avansaţi. Biruinţa pe care a avut-o Creştinismul n'a fost o biruinţă efemeră, legată de o anu- mită epocă determinată, pentru că Creştinismul, faţă de buzele arse de suferinţă şi supte de renunţare, dispune de un pahar pe care nu-1 mai are nimeni. Omenirea a făcut sforţări uriaşe pentru ca să ajungă la fericire şi a fost un cuvânt de ordine Ia începutul epocii mo- 133 © BCU deme, pe care-1 găsim rostit deopotrivă şi de Bacon şi de Descartes, să facem ştiinţă ca prin ştiinţă să ajungem la dobândirea fericirei. Evident s'au făcut, progrese technice uimitoare, care au corectat o mulţime de neajunsuri şi au suprimat puzderie de impedimente. Astăzi putem străbate imensitatea spaţiului în câteva ore, ne vin concertele prin văzduh acasă, auzim pe marii artişti în odaia noastră, putem îmblânzi frigul, îndulci arşiţa, seca mlaşti-nele şi câte şi mai câte altele ! Dar toate minunăţiile technice n'au izbutit să înlocuiască, în eficacitatea ei consolatoare, divina frază căzută simplu de pe buzele Dumnezeului-om : {„Fericiţi cei care suferă, căci a lor este împărăţia cerului”. Zborul avioanelor, tunurile antiaeriene n'au putut să forţeze destinul care şade ascuns în tăriile albastre şi să deschidă comunicări mai sigure între noi şi înălţimi, de cât o poate face sborul stângaciu al rugăciunii sau cuvântul alinat or al Evangheliei. Fericirea nu este în funcţie de multiplicarea mijloacelor puterii noastre, ci de creşterea cotei de răbdare, de umilinţă şi de renunţare, — chiar dacă am face toate renunţările în aşteptarea unei recompense într'o lume viitoare. Neapărat, făgăduinţa aceasta de recompensă este un dar foarte preţios, prelungeşte răbdarea şi amână indefinit sorocul speranţii. Şi mă gândeam odată, în reveriile mele vagabonde, ce s'ar întâmpla dacă doi oameni, unul care în viaţa pământească n'a renunţat la absolut nimic, oferindu-şi sie-şi toate plăcerile pentru că n'a crezut în făgăduinţa de recompensă într'o viaţă viitoare, şi un altul care a renunţat la tot, în aşteptarea acestei recompense supreme, ce s’ar întâmpla dacă decedând, ar avea amândoi următoarea surpriză neaşteptată. Acela care şi-a făcut toate gusturile şi nu s'a restrâns deia nici-o bucurie pământeană, surpriza să constate că viaţa viitoare există, iar celălalt resemnatul, în aşteptarea recompenselor cereşti, decepţia să vadă că recompensa nu vine aşa de repede nici chiar în viaţa viitoare. Ei bine mă întrebam, stând de vorbă cu mine însumi, oare din aceştia doi, în faţa situaţiei neprevăzute, oare o să se resemneze mai repede, cel care s'a comprimat până acum, aşteptând recompensa, sau cel care nu s’a înfrânat dela nimica şi care ar trebui să nu aibă nici o pretenţie ? Eu cred că tot cel dintâi se va resemna mai repede, fiindcă are şcoala renunţării. Şi nici nu va renunţa măcar la nădejdiile lui, întrucât creştinul are fanatismul speranţei, dar tot aşa are şi geniul răbdării, aşa că va continua să zică : tot va veni odată recompensa, mai rabd încă mai departe. Trecând la o nouă ordine de idei, vom spune că ideia creştină eminamente umanitară, nu absoarbe totalitatea funcţiunilor noastre sufleteşti; ideia creştină n’a reuşit şi poate că nici n'a vrut să stârpească întreg mărăcinişul pornirilor noastre egoiste, care sunt indisolubile de natura omenească. Cel mult, pentru că şi-â dat seama că nu poate confisca întreaga viaţă sufletească, a râvnit să fie măcar o forţă în paralelogramul funcţiunilor noastre sufleteşti, care determină acţiunea şi activitatea noastră. Trebue să adaug însă, că ideia creştină nu este nici singura valoare dezinteresată care există în sufletul nostru. Mai există şi alte valori dezinteresate, şi am putea să stabilim cel puţin trei clase de asemenea valori: yalorilejaţirmale, valorile umanitare (creştine) şi valorile culturale. O problemă oare se pune acum ar fi, în ce raport stau între dânsele aceste trei categoriTde valori, care nu sunt perfect omogene, dacă se pot armoniza laolaltă sau există disonanţe, divergenţe, care ar putea să meargă până la conflict! Evident, toate aceste valori au un caracter comun, acela că sunt dezinteresate. Lucrul nu e greu de arătat. Valorile culturale sunt vizibil desinteresate. Acela care cercetează adevărul, care contemplă frumosul, care creiază operă de ştiinţă sau de artă, acela evident in clipa creaţiei trebueşte să se uite pe sine şi egoismul său individual. Se va spune, dar şi artistul se gândeşte la glorie, poate şi la câştig. Artistul are şi dânsul momente în care este om, însă în momentul creaţiei, în momentul acela ca să poată realiza o operă valabilă, tre- 134 © BCU bue să-şi lepede orice preocupare utilitaristă şi să dea pilda cea ma' înaltă a uitării de sine. Despre desintnresarea valonilor creştine este inutil să mai vorbim ■ ......... Valorile naţionale au şi ele o adâncă dezinteresare. Oameni care jertfesc familia, viaţa, averea, pentru ţară, — ce pildă mai frumoasă de abnegaţie poate exista ? Valorile naţionale însă nu sunt chiar pur altuistre, ci cuprind un puternic altoi egoist. Evident faci jertfa de sine, abnegaţie complectă de interese personale, dar o faci numai pentru comunitatea ta naţională, pentru comunitatea care vorbeşte aceiaşi limbă cu tine şi e legată prin a-celaş trecut, dar odată ajuns la marginale ţării, se poate întâmpla să redevii egoistul cel mai feroce, privind dincolo de hotare. Poate că forţa incontestabilă a preocupărilor naţionale constă tocmai şi în acest altoi egoist, în această sinteză explozivă, căci altfel ideia aceasta naţională nu are prea mare blazon de vechime, ci este ceva recent în evoluţia omenirii. Că a existat mai de mult un fel de naţionalism patriarhal şi instinctiv, aceasta cine o poate tăgădui ? Acel naţionalism pe oare aşa de splendid l-a exprimat Eminesou, punându-1 pe buzele lui Mircea cel Bătrân : Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul sau: : ' N'avem oşti, Insă iubirea de moşie e un zid. Care nu se înspăimântă de-a ta faimă, Baiazid 1 . . . Insă acest naţionalism patriarhal nu este identic cu naţionalismul de astăzi, care e conştient de drepturi,lmsaleTA trebuit să se producă un fel de criză în naţionalismul patriarhal, pentru ca să se poată naşte acest nou naţionalism de o vigoare neobişnuită. Dacă este să luăm un exemplu edificator, ne putem referi la acel popor care este astăzi pilda cea mai vie de naţionalism impetuos, poporul german, şi care până ila începutul veacului al XlX-lea se lepăda complect de orice preocupare naţionalistă. Au fost veacuri întregi când preocuparea naţionalistă era la el complect absentă. Când se făcea vacanţă la tronul imperial, putea să candideze ori-cie strein, a şi candidat odată Regele Franţei, în rivalitate cu Regele Spaniei, a reuşit acesta din urmă înaintea Regelui Franţei, dar putea să fie şi invers, situaţia era aceiaşi. Apoi în timpul veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea nu exista, am putea zice, nici mândria naţională, aşa era de mare servilismul imitator pentru moda, pentru ştiinţa, pentru literatura altor ţări, în special pentru acele din Franţa. Nu era Principe german, care să nu-şi facă imediat Versoiîies-ulluidupămodelul celui francez, nu era pirinţişor care să nu aibă o Curte cu panglicuţe şi peruci, nu era baroneasă: germană, cel puţin din acelea subt o sută de kilograme, oare să nu se viseze ajungând Doamna de Pompadour a Prinţului respectiv. Insuş marele Rege Frederie al II-ieia spunea unui supus al său, care scria fabule foarte bune : păcat că nu le-ai scris în franţuzeşte, limba germană nu este limbă de literatură. El personal scria versuri franţuzeşti, chemase pe Voltaire la Curtea lui, făcând din el scriitorul şi filosoful prin excelenţă, iar când a auzit că scrie interesant în limba germană un profesor-,filosof, Cristian Wolff, a cerut să i se traducă în franţuzeşte un pasagiu ca să-l poată ceti. In sfârşit când vorbea de părintele său, faimosul xege-soldat, care nu s'a purtat ce e drept tocmai duios cu fiul său, nu se rostea altfel decât spunând : această brută de neamţ. Vedeţi care era situaţia ! Mai mult decât atât, cei trei mari corifei literari, cari au fost făuritorii emancipării literare germane, Lessing, Goathe şi Sehiller, fiecare, era tot ce poate fi mai străin de preocuparea naţională. Lessing spunea: caut în sufletul meu cu lumânarea să găsesc dragostea 135 © BCU de ţară, n'o af/lu micăeri. Schiller s’a adresat către poporul german într’o împrejurare spunând : Germani, nu mai căutaţi să fiţi o naţiune, ci căutaţi să fiţi oameni. Iar Goethe afirma orgolios că este cetăţean al Universului, nu biet cetăţean al Germaniei. Abia în veacul al XlX-lea s'a deşteptat, ca reacţie a cuceririlor lui Napoleon, isbuc-nind cu o forţă elementară, acest simţământ naţional, oare a rămas până astăzi la locul de cinste şi s’a potenţat simultan la toate popoarele. Chestiunea pe care am pune-o este următoarea : aceste valori dezinteresate ale sufletului nostru, cum se armonizează între dânsele ? Poate ar fi bine să procedăm la rând, începând de exemplu să punem în paralelă ideia creştină cu valorile culturale. Evident că între ele armonizarea se poate face ia perfecţie, de n’ar fi decât să ne amintim la ce înălţime s'au ridicat anta şi literatura., în evoluţia lor, atunci când au primit suflul inspiraţiei creştine, care a fecundat epoci incomparabile şi în artă şi în literatură. Cu creaţia artistică în general s’a împăcat foarte bine religia creştină, dar cu ştiinţa s’a împăcat mai puţin bine, nu pentru că ar exista o divergenţă radicală, o diferenţă de principii, dar pentru motive accesorii: ştiinţa nu şi-a dat îndată socoteală de limitele ei, iar religia creştină a făcut altă greşeală, stăruind de multe ori să-şi lege soarta de anumite concepţii ştiinţifice mai mult sau. mai puţin perimate. Neiertată greşală, întrucât adevărul creştin fiinţează pe alt plan, acel al eternităţii, şi nu trebue pus în atâmare de provizoratul teoriilor ştiinţifice. Să trecem mai departe : să fie vre-o divergenţă, vre-o incompatibilitate între ideia naţională şi valorile culturale ? Evident naţiunea, aşa cum este concretizată politiceşte prin Stat, n’are decât să folosească dela prosperitatea şi desvoltarea culturii, bogăţia creaţiilor artistice şi ştiinţifice fiind unul din modurile cele mai importante ale afirmării naţionale. Mai ales în timpul din urmă se repetă supărător de insistent întrebarea care se adresează fiecărui popor : ce ai făcut tu propriu în domeniul cultural ? Şi această întrebare pare a se lega de ideia că numai dacă poţi să-ţi dovedeşti capacitatea creatoare în domeniul culturii, ţi-ai asigura cu adevărat raţiunea de a exista. Vasăzică principial nu poate să fie nici-o incompatibilitate, dar poate totuş să existe şi există o incompatibilitate, cu caracter trecător. Aşa de pildă mediul indispensabil al prosperităţii creatoare culturale este fără îndoială libertatea de gândire şi libertatea de exprimare. Insă aceste libertăţi nasc în mod automatic divergenţe de opinii, binevenite in vremuri de stabilitate. Dar sunt împrejurări în care Statul, fie că este târât în vârtejul unui războiu, fie din cauză de descompunere morală, are nevoie de mai puţine divergenţe de păreri, de mai multă coheziune şi disciplină, şi atunci evident că se produce o restrângere a libertăţii. Este, dacă vreţi, un fel de incompatibilitate vremelnică, pentru că sunt împrejurări în care Statul pentru apărarea lui are nevoie de anumite restricţiuni, după cum tot aşa de adevărat este că prosperitatea cugetării ştiinţifice şi literare, presupune principial ca mediu prielnic, libertatea. ' Tocmai răsfoiam zilele trecute o Antologie cu discursuri de recepţie la Academia Franceză. Ei bine, aproape la rând, în discursurile din prima jumătate a veacului al XlX-lea, oricare va fi fost tema lor specială, se face apologia libertăţii. Chateaubriand, Victor Hugo, Royar — Callard, Thiers, Tocqueville, Lecordaire, şi mulţi alţii, toţi au făcut o jumătate din discursurile lor de recepţie, apologia libertăţii ; asta pentru că tocmai fusese regimul de apăsare a lui Napoleon I toţi au simţit pericolul care ar fi fost pentru prosperitatea culturală, dacă sistemul ar fi continuat. Unul singur dintre ei, care nu era numai om de cultură, ci şi om de stat, Thiers a avut grija să scuze cenzura din vremea lui Napoleon I, recunoscând că sunt împrejurări în care ea îşi are raţiunea sa binecuvântată. Ade- 136 © BCU vârâtul conflict ar fi numai când restricţiile temporare ar căuta să se prefacă în situaţii perpetue. Rămâne să vedem, şi cu aceasta am venit la o chestiune mult mai apropiată de subiectul conferinţei noastre, cum se armonizează ideia creştină cu ideia naţională, valoarea creştină cu valoarea naţională. r5u~treBu?iS^rundein sentimentul pe care îl avem la prima vedere, că între aceste două idei există unele incompatibilităţi, nu este vorba de incompatibilităţi radicale, ci de unele mai puţin adânci, dar care totuş există. Ideia creştină reprezintă altruismul por, o simpatie umană caldă, oare îmbrăţişează toate neamurile egal. Ideia naţională are în schimb un puternic altoi egoist şi îşi îngrădeşte elanurile de solidaritate şi capacitatea de sacrificiu în marginile comunităţii sale naţionale. Evident suprapunere nu există cu cea mai mare bunăvoinţă. Cu toate acestea tot aşa trebue să constatăm că istoriceşte Biserica creştină s'a acomodat foarte bine cu interesele statelor respective. De altminteri Biserica creştină are o veche reputaţie de a fi adaptabilă şi mlădioasă, de a şti să tragă serpentine la aplicarea pe teren. Biserica aceasta şi-a dat socoteală că idealurile creştine nu se pot înfăptui instantaneu şi integral, fiind vorba mai mult de o ideie regulatoare care îşi aire rostul său important în paralelogramul forţelor psihice. Vasăzică acomodarea există şi ea este o dovadă de posibilitatea armonizării. Cum s’a făcut această acomodare ? S’a făcut printr’un compromis, prin subordonare, prin interpătrundere ? Aceasta atârnă de ţară şi atârnă de confesiunea creştină. Aşa, avem cu toţii impresia că de pildă catolicismul are o tendinţă de dominare mult mai accentuată decât alte confesiuni ; catolicismul s’a înţeles totdeauna admirabil cu monarhia absolută şi a preconizat absolutismul, cu o singură condiţie, ca Regele să fie bigot şi supus Bisericii. Este foarte interesant în privinţa aceasta cazul faimosului predicator. Abatele La-mennais. Acest ilustru prelat, până la 1830 a avut o concepţie politică absolutistă, dela 1830 a devenit brusc partizanul libertăţilor radicale. Cum s’a întâmplat aceasta ? Până la 1830 domneau Burbonii care fuseseră restauraţi la 1814, şi care erau foarte bigoţi, foarte biseri-coşi, nu eşeau din cuvântul Bisericii, mai ales Regele Carol al X-lea — aşa că ce putea să convină mai bine Catolicismului, decât să existe regimul cel mai absolut, să aibă poporul la dispoziţie prin monarhie ? La 1830 vine revoluţia. Burbonii sunt înlăturaţi, vine rege Ludovic Filip din ramura d’Orleans, avem monarhia constituţională, care nu mai ţinea în mână poporul, după cum nici Biserica nu mai avea în mână pe rege ca înainte. Atunci deodată La-mennais devine partizanul ideilor liberale. Pentru ce ? Este foarte simplu: până la 1830 putea să domine poporul prin monarhie, dela, 1830 avea altă tendinţă, să capteze poporul şi prin el să dojnine monarhia. Confesiunea ortodoxă nu pare să fi avut această tendinţă de dominaţie, nu a căutat să-şi subordoneze Statul, ci mai degrabă s'a pus dânsa în serviciul Statului, încoîăcindu-se cu iubire în jurul trunchiului său. In special acest lucru se poate afirma , despre Biserica noastră românească. Biserica noastră care s’a identificat cu interesele Statului şi ale Naţiunii, a stat în serviciul lor în aşa măsură, încât despre dânsa poţi să spui că este tot atât naţională, pe cât este şi creştină. Dar totuş a rămas o întrebare : cum se explică această acomodare aşa de uşoară, aşa de repede, cine a cedat şi cât a cedat ? Eu am impresia că n’a cedat nici Biserica, nici Statul, ci această acomodare, rapidă şi uşoară, a avut o altă temelie. Baza ei este un caracter sufletesc al poporului nostru, este o trăsătură a naţionalismului românesc, care a fost totdeauna defensiv şi nici-odată agresiv. Cu un naţionalism defensiv acomodarea este destul de lesnicioasă, pentru că în definitiv şi Cel de sus nu poate să admită ca o părticică din lume să se substitue întregului, ci mai de grabă voeşte ca fiecare părticică să-şi păstreze caracteristicele sale proprii în ansamblul ordinei universale ; nimeni şă nu cotropească; dar nimeni să nu se lase cotropit. Şi din punctul acesta de vedere o rugăciune creştină care se ridică la Dumnezeul cel bun şi iertător, se poate înfrăţi foarte bine cu afirmarea ideii naţionale. Bine înţeles însă cu un naţionalism deiensiv şi nu agresiv. Cu un naţionalism agresiv, cu un naţionalism de lăcomie imparialis;ă şi de râvnire la bunuri străine, nu ştiu dacă o Biserică creştină, în cazul când înţelege să-şi păstreze intactă doctrina, s’ar fi putut acomoda aşa de lesne şi n'ar fi isbucnit în mod fatal divergenţe şi incompatibilităţi. Insă cu un naţionalism ca al poporului nostru, care resp actă ceeace este al altuia, oricât ar fi de îndârjit să-şi apere ceeace este al lui, evident că acomodarea a fost cu putinţă şi s’a şi făcut. Se obişnueşte a se adresa cât se poate de des, şi n’am nimic împotrivă, laude Bisericii noastre naţionale, care s'a identificat aşa de complect cu interesele ţării şi ale poporului nostru. ' Daţi-mi voie ca să complectez şi să aduc prinosul meu de laude şi celuilalt factor, poporului român, a cărui fire moderată, cuminte şi neagresivă a dat acestei Biserici posibilitatea ca să devină naţională, fără a-şi ştirbi doctrina, fără a-şi părăsi misiunea, şi fără a-şi uita comandamentele ei esenţiale. 138 © BCU M’APROPII DE SFÂRŞIT DE V. VOICULESCU M’ apropii de sfârşit ca de o primăvară. De dincolo de anii încheiaţi zaplazuri Din zâmbetul grădinilor eterne Mijeşte-abia prin neagra mea fereastră Ca presimţirea unei mari arome. E cea mai dulce veste'n svonul iernii Un palid iz, un feciorelnic miros . Din nevăzutul mugurilor veşnici — Cu nările-aţintite 'n slavă Jos fiara Sufletului Te-a simţit şi iată Cum înaintea tuturor flămândă Peste întinderea îngheţului din urmă Adulmecă - aurorile miresmei Tale... ..M'apropii de sfârşit ca de o primăvară. 139 © BCU Cluj LIMBA NOASTRA NAŢIONALA LIMBĂ ŞI NAŢIUNE. LIMBĂ ŞI MENTALITATEA UNUI POPOR DE TH. CAPIDAN In ultimele două decenii, limba noastră naţională, după o perioadă de relativă stabilitate, realizată prin contribuţia colectivă şi a scriitorilor noştri de valoare, arată unele tendinţe, provocate, de sigur, de stările ce au urmat imediat duipă realizarea unităţii noastre naţionale. Oricum am încerca să ni le explicăm, sub unghiul manifestărilor culturale sau ca un fenomen pur lingvistic, ele există, şi, în condiţiunile acestea, merită să fie cunoscute mai de aproape. Plecând dela această constatare, socotesc că în vremurile actuale, când se fac atâtea încercări pentru refacerea sufletului românesc, problema limbii ar trebui să constitue punctul central al preocupărilor noastre, mai ales fiindcă se ştie cât de mult ea contribue la întărirea sentimentului de preţuire şi mândrie naţională, pentru tot ceeace un popor are mai sfânt şi mai de valoare, în realizările lui spirituale. . Privind limba ca supremul instrument al conştiinţii româneşti, ea interesează deopotrivă cultura şi educaţia noastră naţională. Deaceea socotesc că nu va fi de prisos încercarea ce voiu face, de a vorbi despre limba noastră naţională cu specială privire, în partea întâi, la raportul de relaţie ce există între limbă şi naţiune, şi între limbă şi spiritul sau mentalitatea unui popor ; în partea a doua, la unele diin tendinţele ei actuale, între care „problema neologismului" ocupă locul de frunte. îmi dau perfect de bine seama de greutatea acestei încercări. Totuşi ţin să relevez faptul, acum când şi noi am reuşit să ne creem o cultură naţională, că, dacă succesul unei limbi atârnă de perfecţiunea manifestărilor spirituale, în schimb, strălucirea acestor manifestări vine din anumite virtualităţi ale limbii, oare se ivesc ori de câte ori ea reuşeşte să îmbrace inspiraţia genială a unui scriitor. Limba, ca expresie a spiritului şi mijloc de înţelegere între indivizi, s'a născut din clipa în care omul a simţit nevoia de a se apropia pe calea spiritului de semenii săi. Cum J40 © BCU şi sub ce formă s'a putut realiza, la început, această apropiere dela spirit la spirit, scapă cercetărilor noastre. In privinţa aceasta ştim numai că evoluţia ei a mers paralel cu evoluţia vieţii omeneşti. De aci rezultă legătura ei intimă cu vieaţa, pe care o reproduce sub toate formele ei. Ca şi vieaţa, ea reprezintă o activitate, o finalitate. Tot ca vieaţa, limba începând dela forma cea mai simplă, a ajuns prin contribuţia colectivă a tuturora la forma cea mai complexă. Din această cauză ea n'a putut exista în niciun punct al desvol-tării ei ca ceva complet, ci numai ca un proces în continuă desfăşurare, Acest proces la om, în spre deosebire de acela la animal, a evoluat pe baza evoluţiei cerebrale, atât de departe în cât, cu timpul, a reuşit să creieze acel sistem de semne cu o existenţă supra-individuală, obiectivă şi socială*) care, cu drept cuvânt, sub raportul cultural, reprezintă minunea puterii de creaţie a spiritului omenesc. De altfel, această treptată devenire a limbii, în care totul a venit pe rând, nu dintr'odată, rezultă din chiar felul cum ea se produce. Sub acest raport, limba are un caracter suprastructural. Aceasta rezultă din faptul că ea nu are un organ al ei propriu, ci mai multe şi toate de împrumut. Astfel, plămânii cu coardele vocale produc vocea ; gura şi nasul intonaţia ; iar limba, dinţii şi buzele articulaţia. Din acestea rezultă că, sub raportul genetic, problematica limbagiului iese din cadrul cercetărilor lingvistice. Ea ţine mai mult de psihologie. De aceea şi cei mai mulţi lingvişti nu se mai ocupă de ea. In seria grupărilor umane, limba, ca element de diferenţiere, joacă un rol hotărîtor. Acest element nu pleacă numai din simpla constatare obiectivă ce o pot face indivizii vorbitori asupra varietăţii de graiu ce există dela un popor la altul, dar şi din sentimentul viu pe oare îl au că limba ce o vorbesc ei nu este aceeaşi cu limba grupărilor vecine. Din acest sentiment se naşte dorinţa, dar mai ales voinţa, de prelucrare a materialului lingvistic comun, spre a putea ajunge la făurirea unui instrument cât mai perfect de înţelegere între indivizii aceleeaşi grupări. Această perfecţiune rezultă, la rândul ei, din tendinţa ce se observă în atitudinea fiecărui vorbitor de a-şi uniformiza graiul, mai cu seamă că limba, ca fenomen de creaţie în domeniul culturii omeneşti, este supusă aceluiaş principiu dominant de egalare şi unificare, ce se observă în orice manifestaţiune culturală. Pe temeiul acestui principiu, graiul omenesc, oricât de variat se arată dela individ la individ, dela o regune la alta, în fine, dela o clasă socială la alta, sfârşeşte, în anumite împrejurări, constituindu-se într'o limbă comună, înţeleasă de toţi indivizii care ţin de aceeaşi naţiune. In aceste condiţiuni, limba ajunge un mijloc care nu ajută numai la diferenţierea dintre diversele grupări umane, dar permite unui popor să-şi dea mai bine seama despre ceea ce el reprezintă în mijlocul celorlalte neamuri. Ceva mai mult, participând prin limbă la formarea aceleeaşi culturi şi civilizaţii, indivizii reuşesc să înţeleagă chiar legătura evidentă ce există între limbă şi naţiune. Este interesant în privinţa aceasta să urmărim raportul de corelaţie ce există între limbă şi cultură, cu urmări asupra naţiunii, din epoca de formaţiune a poporului român. Când condiţiunile de viaţă la poporul nostru, sub aspectul culturii şi al civilizaţiei, etrau aceleaşi, atunci unitatea limbii era singurul mijloc spir'mal de înţelegere între diversele populaţiuni româneşti, răspândite în Nordul şi Sudul Dunării. Când însă aceste condiţiuni, dintr'un complex de împrejurări istorice, au dispărut, atunci existenţa naţiunii se vedea periclitată, iar unitatea limbii .ameninţată. Cazul cel mai tipic ni-1 oferă trecutul populaţiunillor româneşti din Sudul Dunării. Aceste populaţiuni, cât timp au stat x) Cf. N. Trubetzkoy. „Ueber eine neue Kritik des Phonembegriffes“ in Archiv. f. vergi. Phonetik. I (1937) p. 129. 141 © BCU în ‘unitate teritorială cu grupul centrai al românismului din Nordul Dunării, făcând pairte din aceeaşi alcătuire politico-socială, trăind în aceleaşi condiţiuni de cultură şi de civilizaţie şi vorbind un singur graiu, pe vremea aceea unitatea lor naţională era garantată. Când însă, mai târziu, au fost nevoite să-şi mute aşezările în Sudul peninsulei balcanice, ele, ne mai putând trăi în aceeaşi zonă de cultură şi civilizaţie cu fraţii lor din miazănoapte, unitatea lor se vedea ameninţată iar limba expusă unei treptate dispariţii. De fapt, nicăexi elementul românesc n’a fost atât de mult expus desnaţionalizării prin /limbă ca în această parte a peninsulei. Aci, fireşte, se adevereşte din nou rolul pe care îl joacă la formarea unei naţiuni aspectul istoric din vieaţa unei limbi. Intr'adevăr, în vreme ce aspectul static serveşte numai ca semn de deosebire între graiurile diferitelor grupări umane, celalt aspect, istoric, este singurul care ajută la menţinerea unităţii naţionale. Astfel, referindu-mă din nou la populaţiunile româneşti din Sudul Dunării, trebue să recunoaştem că, atât timp cât ele n'au fost împiedecate să ia parte la evoluţia istorică a limbii noastre prin unitatea de cultură şi de civilizaţie, au reuşit să-şi păstreze unitatea lor naţională, dar misiunea lor în Istorie se identifica cu aceea a românismului de pretutindeni. Cum s'au depărtat dela această evoluţie, ele s'au văzut expuse pericolului de a-şi pierde treptat, odată cu limba, şi unitatea naţională. Această concepţie a limbii, legată de naţiune, este relativ nouă. Ea a lipsit la popoarele antice, care au cunoscut numai noţiunea de popor. De altfel, chiar cuvântul NAŢIO,-ONIS, derivat din NASCOR, la început, a avut înţelesul de „naştere" sau „fătat". Din acest înţeles din urmă s'a desvoltat acela de „specie sau rasă la vite". Numai mai târziu, cuvântul a primit şi pe acela de „grup de indivizi născuţi în linie bărbătească din acelaş strămoş", un fel de GENS. Iar la începutul erei creştine, NATIONES, pluralul lui NAŢIO, traducând pe grecescul „fa ethne", a primit înţelesul de „neamuri păgâne" în opoziţie cu neamurile creştine. In condiţiunile acestea, popoarele antice, fiind lipsite de conceptul de naţiune în înţelesul modern, anume grupul uman conştient de descendenţa lui comună, susţinută de aceeaşi tradiţie culturală şi lingvistică, n’au ştiut să se folosească de valoarea istorică a manifestaţiunilor culturale dar mai ales lingvistice, care leagă pe indivizii vorbitori într'o evoluţie spirituală unitară. Din cauza aceasta ei n’au putut să se folosească nici de factorul lingvistic în formaţiunile politice, cum ne folosim noi astăzi, când dela conceptul de „popor" am trecut la acela de „naţiune", considerând diferitele aglomerării umane nu numai sub aspectul etnologic, natural, dar şi sub acela istoric, spiritual2 3). Ca urmare a acestor stări de lucruri, în antichitate nu se manifesta niciun sentiment de prigoană în contra unei limbi streine. Este drept că poporul grec avea un dispreţ suveran pentru limbile vorbite de popoarele barbare. Dar niciodată nu s'a ridicat în contra lor ca să le suprime. La Romani asemenea. Limba latină a stat în strânsă legătură cu istoria poporului roman. Dintr'un simplu idiom vorbit la Roma, s'a întins, odată cu lăţirea dominaţiei romane, întâi în Latium, după aceea în Italia şi, în fine, prin colonii, în întreg imperiul roman. In expansiunea ei extraordinară, limba latină a jucat un mare rol politic. Pretutindeni ea a ajutat marelui imperiu la întărirea situaţiunii lui politice şi la crearea unei culturi şi civilizaţii naţionale4). Insă nicăeri nu s’a semnalat ceva despre o prigoană por- 2) A. Ernout et A. Meillet, Dictionnaire Eiymologique de la langue latine. Paris, 1932. 3) A. Pagii ar o, Variazioni sulla nozione di „lingua1', publicat în Romana, revista dellTstituto Interuniversitario Italiano. Anno I. (1937—XV), Nr. 8—9 p. 349. 4) Prof. Dr. Friedrich Stolz, Geschichte der lateinischen Sprache. Berlin u. Leipzig 1922 p. 5. 142 © BCU nită din partea stăpânirii romane în contra graiurilor locale. Pentru înlocuirea acestora pe cale naturală prin limba latină, le ajungea Romanilor superioritatea culturii şi de civilizaţie, pe care o aveau şi de care se simţeau atât de mândri. Astăzi, numai în felul acesta ne putem explica iuţeala cu care bună oară graiurile traco-ilire din Dacia şi peninsula balcanică au dispărut, nu de moarte violentă ci de moarte naturală, în faţa limbii latine, vorbită de un număr de colonişti relativ mic. Fireşte, toate aceste tulpini traco-ilire nu erau lipsite de conştiinţa dar mai ales de mândria că aparţineau unui neam deosebit de acela al Romanilor. Totuşi, acestei conştiinţe îi lipsea sentimentul viu al unităţii spirituale prin limbă, de care noi astăzi sutem atât de pătrunşi şi facem atâta caz, când este în joc libertatea noastră naţională. Acest sentiment al unităţii sprituale prin limbă care-i foarte cunoscut la popoarele moderne, mai ales dela revoluţia franceză „ncoace, a lipsit în tot evul mediu, nu numai din cauza concepţiei nouă despre limbă legată de naţiune, dar şi din pricina universalismului limbilor clasice, dintre care limba latină în Occident şi limba greacă în Orient aveau un caracter predimoninat. Alături de acestea, în sec. IX, a apărut la noi în Orient o a treia limbă, paleoslava, cu caracter pur bisericesc, care s'a introdus la toate popoarele slave şi, prin Slavii din peninsula balcanică, în biserica noastră naţională. Fireşte, pe atunci, faţă de universalismul acestor trei limbi, cu greu se puteau ridica graiurile populare la gradul de limbi naţionale. Sub acest raport, prima încercare s’a făcut în Italia. Grija pe care umaniştii, imediat după renaştere, au arătat-o pentru limba latină, cu timpul, a trecut şi asupra limbii materne, pe care, cu drept cuvânt, ei o considerau ca urmaşa celei dintâi. Acum un nou spirit începe să se resimtă în evoluţia limbii, iar sufletul naţiunii recunoaşte în limbă una din manifestaţiunile sale cele mai caracteristice. Acest nou spirit s'a ivit, mai întâi, la poporul francez, când mişcarea pentru cultivarea limbii materne a format obiectul unei îndeletniciri naţionale de stat, iar educaţia naţiunii a început să se facă prin limbă6). Dela Francezi a trecut la Germani. La noi, din cauza influenţii slavone, limba noastră naţională a fost multă vreme paralizată. Numai după ce curentul slavon a început să slăbească iar cultura din mănăstiri să dispară, întrebuinţarea ei în scris a devenit generală. Nu discutăm aci cauzele care au determinat crearea acestui curent. Fapt este că în cursul sec. XV-lea el apare şi, treptat, scrisul românesc începe să se răspândească, contribuind la formarea unei limbi comune, din care trebuia să iasă limba literară. Aceasta s’a şi constituit, dând literaturii noastre în formaţiune un puternic impuls pentru naţionalizarea eii. . De astă dată, limba noastră naţională a trecut printr’o nouă evoluţie, determinată de mai mulţi factori interni şi externi." Din punctul de vedere intern, fiind vorba de crearea unei limbi care să desăvârşească unirea sufletească a tuturor Românilor, trebuia, în primul rând, să fie unitară. Insă unitatea ei se putea realiza numai pe temeiul limbii comune, creată de vorbirea tuturora. In cazul acesta, se cereau înlăturate toate acele înrâuriri indiomatice ale graiurilor regionale, care se arătau la orice pas în cuvinte şi pronunţare. Sub acest raport, piedicile erau destul de mari, fiindcă limba noastră nu reprezintă graiul unui singur ţinut, cum ar fi bună oară franceza sau italiana, ci este limba moştenită din primele tipărituri bisericeşti, dominată de graiul muntean. Din punctul de vedere extern, în această din urmă evoluţie, a intervenit înrâurirea limbilor culte, în special franceza. Acestea au contribuit şi ele la schimbarea fizionomiei limbii noastre naţionale. Cu 5) Cf. W. von Wartburg Evolution et s truc ture de la lanque franeaise. Deuxiâme edi-fion. Leipzig et Berlin, 1937 p. 159 urm. Kărl - Vossler, Geist und Kultur in der Sprache. Heidelberg, 1925, p. 140 urm. 143 © BCU toate acestea, în această din urmă" fază, prin care a trecut limba literară, numai înrâuri* zile interne au determinat caracterul ei naţional. In legătură cu acest caracter stă şi problema raportului ce există între limba naţională şi mentalitatea unui popor. întrebarea ce se pune este de a se şti, dacă în limba pe care o vorbeşte un popor se reflectează spiritul şi felul lui de a fi. Dela început trebue să recunoaştem că, oricare ar fi părerile exprimate până acum, este cu neputinţă să se nege partea de adevăr ce există în această chestiune. Problema în sine a fost atinsă în treacăt mai demult, sub influenţa romantismului german, mai întâi, de Johann Gottfried Herder, în lucrarea sa „Despre originea limbii", apărută în 1772, în care a încercat să-i dea o deslegare după o mai adâncă înţelegere a culturii naţionale. O desvoltare mai amplă a primit, însă, din partea lui W. v. Humboldt, adevăratul întemeetor al curentului idealist în cercetările lingvistice, singurul care a văzut în varietatea limbilor vorbite reflexul unei diversităţi spirituale, înainte de a intra în fondul chestiunii, voiu încerca să expun pe scurt părerile acestui genial lingvist şi profund cugetător, mai ales că astăzi, de când cu noua orientare ce s'a dat lingvisticei modeme, ele ajungând un bun comun, sunt date de cele mai multe ori ca idei originale. După W. v. Humboldt, nimeni nu trebue să uite că limba îşi are fiinţa numai în individul vorbitor. Ba mi poate fi gândită decât ca ceva care trăeşte în el şi nu are propriu zis o realitate pentru sine. De aceea limba şi vieaţa reprezintă două concepte care cu greu pot fi despărţite. Şi întru cât ea există numai în individul vorbitor, urmează că în limbă se manifestă valoarea personală a fiecăruia cu felul de a fi al întregului popor din care face parte. In limbă se oglindeşte deopotrivă sufletul vorbitomlui celui mai genial ca şi sufletul vorbitorului celui mai mediocru ; de aceea ea reprezintă un produs al sufletului colectiv. „Particularitatea spirituală a unui popor şi evoluţia istorică a limbii pe care o vorbeşte sunt atât de intim contopite între ele, încât ar fi destul să fie dată una, spre a putea fi derivată complet cealaltă. Fiindcă intelect şi limbă activează reciproc, creindu-şi formele care le convin. De aceea, la orice popor, limba este propriu zis expresia exterioară a spiritului său: limba lui reprezintă spiritul lui, iar spiritul lui reprezintă limba lui. Identitatea acestora apare cum nici nu s’ar putea închipui mai bine. Cum se face de ajung ele, de fapt, la acelaş izvor comun de neînţeles pentru mintea noastră, rămâne un mister. Fără a putea decide asupra priorităţii uneia sau alteia, trebue totuşi să admitem puterea spirituală a naţiunii ca principiu lămuritor şi motiv hotărîtor în varietatea limbilor, fiindcă numai ea singură, naţiunea, are o existenţă vie şi independentă, "n vreme ce limba, este numai inerenta6). De aceea la o naţiune „limba reprezintă organul fiinţei sale interne" (Die Sprache ist das Organ des inneren Seins). Ea este expresia au- 6) Die Ge i s t e s e i g e n thii m 1 i chk e i t und die Sprachgestaltung eines Volkes stehen in solcher Innigkeit der Verschmelzung in einander dass. wenn die eine gegeben wăre, die andere miisste vo’stândig aus ihr abgeleitet werden konnen. Denn die Inteilectuali-tât und d:e Sprache gestatten und befordein nur einander gegenseitig zusfande. For-men. Die Sprache ist gîeichsam die ăusserliche Erscheinung des Geistes der Vo’ker: ihre Sprache ist ihr Geist und ihr Geist ihre Sprache; man kann sich beide nie identisch ge-nug denken. Wie sie in Wahrheit mit einander in einer und ebende^-seilhen. unserem Begrei-fen unzugânglichen Quelle zusammenkommen, bleibt uns unerkiârlich verborgen. Ohne aber liber d;e Priorităt der einen oder andren entscheiden zu wollen, mtissen wir als das reale Eklărungsprincip und als den wahren Bestemmungsgrund der Snrachverschiedenheit die geistîge Kraiff der Nationen anstehen weii sie ailein lehendig selbstănd:g vor nns ştiut, die Smer-ha daoreven mir an îh»- haftet" (W. v. Humboldt. Vber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachhnv.es und ibren Einffussauf die geistige Entwcketung des menschen-geschlechts. Berlin 1935 (reproducere de pe ediţia originală din 1836) p. 37, 144 © BCU tenitică a caracterului etnic, întru cât în limbă se restrânge până în fibrele ei cele mai intime ceeaoe gândeşte şi simte o naţiune. „Fiecare limbă primeşte o particularitate specifică din partea naţiunii, cu o acţiune care se restrânge asupra acesteia. Caracterul naţional, întreţinut şi produs de identitatea solului şi al colaborării comune, se întemeiază pe identitatea dispoziţiei naturale, care, de obiceiu, se explică din comunitatea descendenţii7)" Referitor la raportul ce există între limbă şi gândire, după W. v. Humboldt, limba reprezintă organul creator al gândirii, formând împreună o unitate inseparabilă8). Cugetarea este strâns legată de vorbire. Noi vorbim chiar când medităm, deşi această vorbire nu este exprimată prin sunete9). Din cauza aceasta vorbirea la om constitue o necesitate internă. Din această sumară expunere a raporturilor dintre limbă şi caracterul naţional al unui popor, rezultă că limba se prezintă ca un efect al spiritului, iar acesta ca o expresie a colectivităţii etnice. Această teorie a fost mai târziu îmbrăţişată de un alt ling/ist şi mare psiholog, H. Steinthal, interpretul 1ui W. v. Humboldt, creind şi un organ în această direcţie „Etnopsihologie şi Lingvistică'' (Volkerpsychologie und Sprachwissenschaft). El a încercat să studieze spiritul unei colectivităţi cu repercursiuni asupra limbajului, deosebit de spiritul individual, admiţând existenţa unei etno-psihologid alături de psihologia individuală. Aceste idei ale lui H. Steinthal au fost desvoltate cu unele exagerări de W. Wundt, fondatorul psihologiei experimentale, în opera lui „Die Sprache", publicată în două volume în 1900. Din nenorocire, lucrarea lui n'a prea fost bine primită de lingvişti. Unii i-au reproşat că ea conţine multă teorie şi prea puţine fapte ; alţii că s'a folosit prea mult de chestiunile lingvistice pentru problemele psihologice, şi prea puţin de problemele psihologice pentru chestiunile lingvistice. In ce priveşte spiritul colectiv faţă de cel individual, filologii dn perioada psihologică nu puteau înţelege, cum, în materie de modificări în limbă, alături de conştiinţa individului vorbitor singuratec, ar putea exista şi una a colectivităţii I0). Aci, fireşte, afirmările lui W. v. Humboldt, trebuesc interpretate în sensul că, dacă este adevărat că toţi vorbitorii unei colectivităţi lingvistice iau parte la formarea limbii, totuşi forţele creatoare care constitue de fapt directivele limbii sunt incarnate în elita vorbitorilor cu simţ lingvistic. Este vorba, prin urmare, de o colectivitate electivă, aşa cum rezultă, de altfel, şi de felul cum se propagă inovaţiile în limbă. De aceea şi raportul de cauzalitate ce există între spiritul poporului şi între limbă, aşa cum îl cere sociologul Werner Sombart, în studiul său „Voik und Sprache", recent publicat, nu este greu de dovedit u). Poporul ia parte activă la formarea limbii, iar limba, la rândul ei, exercită o influenţă asupra poporului. Prima înrâurire poate fi dovedită individual şi istoric. Dacă considerăm limba obiectiv, din punct de vedere al materialului brut pe care îl întâlnim în dicţionare, atunci, fireşte, cu greu vom putea găsi în ea ceva din spiritul sau sufletul 7) ,.Jede Sprache empfângt eine bestimmte Eigenthuml'iehkeit durch die der Nation, und wirket gleichformig bestimend auf diese zuriick. Der nationelle Charakter wird zwar durch Gemeinsehaft des Wohnplatzes und des Wirkens unterhalten, verstarkt ja bis zu emem gewissen Grad hervorgebracht; eigentlich aber beruht er auf der Gleichheit der Naturanlage, die man gewohnlich aus gemeinschaft der Abstammung erklârt“ id. ib. p. 198). 8) „Die Sprache ist das bildende Organ des Gedanken. Die intellektuelle T&-ti gkeit. durchaus geistig, durchaus innerPch und gewissermassen Spurlos vorubergehend wird durch den Lăut in der Rede âusserlich und wahrnehmbar fur die Sinne, Sie und die Sprache sind daher Eins und unzertrent von einamder" (id, ib. p. 50). ®) Cf. şi J. Vendryes, Le langage. Paris 1921, p. 78. 1B) Christian Rogge. Der Notstand der heutigen Sprachwissenschaft, Miinehm, p. 12 urm. u) Werner Sombart, Volk und Sprache {Sonderabzug aus Schmollers Jahrbuch, Jahrg. LXIII, Heft. I 1939. 145 © BCU cuiva. Dacă o considerăm însă subiectiv, în forma în care o întrebuinţăm în fiecare clipă, ori de câte ori vroiai să exprimăm câte ceva din propria noastră vieaţă, atunci ea nu mai reprezintă simple cuvinte ci acţiune spirituală care se identifică cu expresia12). Această expresie trecând dela individ Ia individ, dela un grup social la altul, primeşte câte ceva din spiritul şi vieaţa fiecăruia. Iar dacă încercăm să ne reprezentăm pe individul vorbitor nu pentru sine, ci ca o forţă în dosul căruia, pe temeiul tradiţiei lingvistice, există o istorie de veacuri, vom înţelege câtă multă vieaţă stă condensată în fiecare expresie 13). Şi, la fel ca indivizii, influenţează asupra limbii şi diferitele epoci istorice. Orice eveniment istoric ea şi orice evoluţie a limbii înrâurită de aceste evenimente stă în strânsă legătură cu spiritualitatea poporului, indiferent dacă impulsiunile creatoare vin din interiorul naţiunii sau sub înrâurirea evenimentelor de afară. De aceea, orice epocă istorică lasă din trecutul şi spiritul ei ceva permanent în limbă14). In privinţa aceasta este destul să ne gândim la desfăşurarea istorică a limbii noastre naţionale, sub înrâurirea eveni- mentelor de afară şi reacţiunea forţelor interne, spre a ne putea da seama de toate schimbările ce s’au produs în structura limbii sub raportul lexicului, al frazeologiei şi al sintaxei. Toate aceste modificări revelează, pe de o parte, legătura strânsă ce există între limbă şi spiritul poporului, pe de alta, confirmă caracterul naţional al limbii. Dar acţiunea creatoare a individului asupra limbii rezultă şi din atitudinea pe care el o ia faţă de imaginea lumii înconjurătoare. Scopul unei limbi nu se reduce numai la mijlocirea înţelegerii între indivizi. Ca expresie a spiritului, ea urmăreşte un ţel mult mai înalt, anume să transforme lumea haotică a senzaţiilor în lume de obiecte şi de reprezentări l5). La această grea încercare, limba se serveşte de cuvinte care nu exprimă întotdeauna ideea ci o invoacă prin mijlocirea unor imagini mai mult sau mai puţin imperfecte. Procedul acesta ne arată că, in evoluţia unei limbi, un rol deosebit îl joacă imaginaţia, nu procesul de abstracţie. In cazul acesta, metafora apare ca un mijloc obişnuit de creaţie şi de înoire a cuvintelor16). Din aceasta rezultă că fiecare limbă numeşte în lexicul ei numai o parte din lucrurile cu care vorbitorul vine în atingere. Aceasta dovedeşte că limba, împrumutând conceptelor exprimate un conţinut particupar şi propriu ei, ea îşi făureşte o imagine a lumii dintr'o atitudine spirituală care este proprie numai comunităţii etnice căreia îi aparţine. De aceea în conţinutul cuvintelor există de cele mai multe ori valori care exprimă atitudinea spirituală a întregii comunităţi lingvistice. Pentru ilustrarea acestui fapt, ajunge să citez aici expresia verbală pentru redarea salutului obicinuit la Greci şi la Romani. In vreme ce Grecii se salutau cu cuvintele haire /, hairete ' propriu zis „bucură-te bucuraţi-vă", la Romani, din contră, avem Vale! Valeas! „fii puternic, fii sănătos". Dintr'o parte avem reflexul unei atitudini vesele şi voioase faţă de vieaţă, din altă parte, expresia uneii atitudini sobre şi chibzuite. Şi tot aşa, dacă ne referim, bună oară, la denominaţia greco-romană. In vreme ce Grecii, la darea unui nume pruncului nou născut, găseau întotdeauna câte un epitet răsunător, care să exprime faima, avântul, victoria, bunătatea, etc. ca, bunăoară : Pexicles (faimos peste măsură), Hipo-oles (faimos la călărit), Nioomahos (luptător victorios), în fine, Agathocles (faimos în bu- 12) A. Giulio Bertoni, Matteo Bar t o l i. Breviario di neolingvistica, Modena p. 9. 1S) Antonino Pagliaro, Sommario di linguistica arioeuropea. Roma, 1930. p. 102urm. 14) Adolf Bach, Geschnechte der deutschen Sprache, Leipzig. 1938 p. 16 urm. 15) „Une langue est un des instruments spirituels qui transforment le monde chaotique des sensations en monde des objets et des rcprcsentations. Le langage apporte â la fois le mot signe du concept, moyen d’indentification. et ie nombre qui fait obstacle â la fusion des ssmblables, qui maintient la diversite des individus sous l’indentite de la classe" (Henri Delacroix, Le langage et la pensie 1930 p. 600). 16) Alhert Dauzat, La langue frangaise, sa vie et son evolution. Paris. 1926, p, 5? iţrm. nătaite), etc. Romanii, din contră, după felul lor de a fi, erau lipsiţi de acest avânt şi, prin urmare, procedau în mod foarte realist. Astfel, dacă, întâmplător, pruncul se năştea la revărsatul zorilor, i se spunea pur şi simplu LUCIUS, derivat dela LUX „lumină", cu explicaţia : „prima luce natus". In timpurile mai vechi, nu se făcea nici atât. Pe atunci Romanii obişnuiau să dea copiilor nou-născuţi câte un număr în loc de nume, după ordinea naşterii: Primus, Secundus, Tertlus, etc.17). Pentru cunoaşterea raportului dintre limbă şi mentalitatea unui popor se pot cita şi cazuri mai practice. Astfel, între limbile vorbite există unele mai abstracte, altele mai concrete. De asemenea există limbi cu caracter static, altele cu caracter dinamic. Primele exprimă, de obiceiu, ceea ce rămâne stabil şi durează ; ultimele evoluţia lucrurilor şi întâmplărilor. Deosebirea dela unele la altele constă în dinamismul acţiunii. La primele el este scăzut, la ultimele potenţat. Această deosebire are, desigur, o valoare relativă Insă totdeauna ea porneşte dela o anumită stare sufletească a vorbitorului, care se deosebeşte dela popor la popor. . Dar raportul dintre limbă şi mentalitatea unui popor nu se arată numai izolat, la fiecare popor în parte, ci şi la mai multe laolaltă. Este cazul „uniunii balcanice", Ea cuprinde popoare de origini deosebite. Aceste popoare vorbesc totuşi limbi în care se oglindeşte aceeaşi mentalitate. In această „uniune", în afară de unele tendinţe, avem şi un număr destul de mare de expresiuni comune. Fireşte, unele din ele reprezintă decalcuri dela popor la popor ; dar foarte multe şi-au luat naştere din acelaş fel de a vedea şi, mai ales, a gândi asupra lucrurilor. Toată această mentalitate se întemeiază pe unitatea de cultură şi de civilizaţie, despre care am vorbit mai pe larg în „Romanitatea Balcanică18)". Dacă, în ceea ce am spus până aici, am văzut felul cum vorbitorii sau întreaga naţiune activează la formarea limbii naţionale, nu lipsesc cazurile în care limba, odată formată, exercită o înrâurire asupra felului de a" fi al vorbitorilor. Gândirea popoarelor de cultură cu o limbă literară fixată este de foarte multe ori influenţată de aceasta. Este drept că, în cazul acesta, limbile în primul rând, servesc să exprime mentalitatea vorbitorilor. Insă fiecare din ele, prin felul cum sunt constituite în sisteme bine organizate, se impune acestei mentalităţi, împrumutând gândirii forma pe care i-o dă ea 19). Ceva mai mult, „limba poate câte odată chiar modifica şi regula mentalitatea. Astfel, obiceiul de a pune verbul la un anumit loc determină un fel special de a gândi şi ar putea avea o oarecare înrâurire asupra felului de a judeca. Gândirea franceză, engleză, germană — susţine cu drept cuvânt Vendryes — este în oarecare măsură subordonată limbii, O limbă suplă, uşoară, în care gramatica este redusă la minimum, lasă gândirea să apară în toată claritatea ei şi-i permite să se mişte liber. Din contră, gândirea se simte împiedecată de o limbă rigidă şi greoaie20)". Aici, fireşte, ne putem referi la orice limbă care trecând peste stadiul ei primitiv, a ajuns la forma literară. Un exemplu tipic ne oferă deosebirea dintre greacă şi latină. Ultima a putut primi o oarecare mlădiere, târziu de tot, abia după ce primise înrâurirea limbii greceşti. In acest stadiu ea a putut influenţa, în oricât de mică măsură, şi mentalitatea romană, mai întâi, pirn structura gramatică a limbii scrise, după aceea prin bogăţia şi varietatea mijloacelor de expresie. 17) Felix Solmsen, Indogerm. Eigennamen als Spiegel der Kulturgeschichte. Heidel-berg 1922. Vevi p. la indice. ls) Cf. pp. 16, 49 urm. 19) „Les îangues servent â exprimer la mentalitâ des sujets parlants, mais chacune cori-stitue un systeme fortement organisâ. qui s’impose â eux, qui donne â leur pensee sa forme et qui ne subit l’action de cette mentalite que d’une maniâre lente et partielîe, seulement au fur et â mesure des occasions“ (A. Mei i le t. Ling. hist Ung. gin. I. p. 209). ?°) J. Vendryes, o. c. p. 280-281. 147 © BCU -Din cele arătate până aci, rezultă că, dacă într’adevăr nu poate exista un raport de cauzalitate între limbă şi -rasă, în schimb, există o legătură evidentă între limbă şi naţiune, prin felul cum se oglindeşte în limbă şi felul de a fi al unui popor. Toţi care vorbesc aceeaşi limbă, iau parte la aceeaşi formă de cultură. In cazul acesta, dependenţa limbii de spiritul poporului nu poate fi tăgăduită. Limba reprezintă unul din mijloacele care permit unui popor de cultură a lua cunoştinţă despre el însuşi21). Plecând dela această constatare, putem spune că limba noastră reprezintă expresia spiritului nostru. De fapt, noi şi astăzi simţim în toate fibrele graiului nostru, pe deo parte bazele solide ale comunităţii latine, prin afinităţile pe care le arată cu celelalte limbi surori, pe de alta, rădăcinile unităţii româneşti prin ceea ce limba noastră naţională are atât în construcţie cât şi în frazeologie deosebit de ele. In adevăr, cine cunoaşte desfăşurarea limbii noastre în timp, dar mai ales în spaţiu, cu toate graiurile vorbite în afară de teritoriul naţional, rămâne uimit de semnele acestei unităţi în tot ceea ce limba are mai caracteristic. Această unitate, realizată în cursul atâtor veacuri, când tot felul de înrâuriri streine stânjeneau evoluţia normală a limbii, pleca desigur dela acel spirit românesc de care era însufleţită întreaga naţiune. 21) .,Tous ceux qui parlent une langue participent â la meme forme de civilisation. ils ont acces aux memes biens de cuiture. La langue est meme un des moyens permettant k un peuple de haut civilisation* de prendre conscience de lui-mâme“ (W. von Wartburg, . „ 1 la al cărei capăt, sufletul prădându-1, ghiarele.gheenei ne pândesc într'una - cum pândeşte doară la răscruci tâlharul. ; Indurarea Voastră însă ne arată r chiar şi ’n ceasul cela de sfârşit paharul ;: izbăvirii, Doamne, şi'întreg amarul -- ce l-am strâns în suflet se preface 'ndată în iertare decât mierea mai curată... : . . : Pentru îndurare, .pentru izbăvire: .;..: graiul meu alege-dulcile cuvinte, .;:—v nu băgaţi în seamă ne ’nvăţata-mi minte dacă nu e n stare multe să. .’nţeleagă.., Cine înţelege bogăţia ’ntreagă şi puterea Voastră cea de peste fire ? i - : Căci în cer sunt toate, — însă nime n'are, (ca şi orbii Pari în urma noastră strigă j - ; . - •. milă pe la poduri şi ne Cer pomană,)' . 2 ochi să Întrezărească înstelată strană, . r e: unde Prea Curata Maică 'n neprihană şede şi, duioasă, între sfinţi ascultă cum se face cântec slava Voastră multă... Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte cum primit-aţi umbra florilor câmpiei despre cari ne ’nvaţă, (ca şi de-ai vădanei cei doi bani), toţi cei ce ’n lungă pocăinţă plâng a lor purtare rea când, în fierbinte rugă, ragăsit-au buna lor credinţă. Scoateţi-Vă robii din ale robiei munci întunecate şi senină pace iară să coboare peste ’ntreg norodul omenesc şi peste mări şi vânt şi munte — ca şi peste orice ierburi şi mărunte pietre şi nisipuri, ploi, zăpezi şi grindeni. Indurarea Voastră, Doamne, să se ’ndure de vieţuitoarea care prin pădure, apă şi oriunde cuib de-odihnă-şi face, iar împărăţia Voastră pretutindeni să-şi sporească 'ntruna tot mai dulce rodul... Şi-ascultaţi-mi astăzi graiul gurii mele şi feriţi pământul de 'nvrăjbiri şi boală şi de-a urii negre straşnică greime, — căci de ale urii cazne nu e nime m ocolit, cum nime nu-i fără greşele... Pentru ispăşirea cea fără de pată, ca un stâlp 'înaintea Voastră neclintită sta-voiu zi şi noapte, Doamne, 'îndurerată de durerea celor cărora prin vreme Ie e dat să fie pururi în ispită, — şi de teama celui care nu se teme de înalta de pe urmă judecată. Deaceea fie ruga mea primită pentru-al tuturora trai şi sănătate, pentru-al tuturora rai şi bucurie, şi-ale fiecărui bune 'nvăţăminte... Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte ca şi începutul Anului şi-ai sfintei Luni şi-tal Săptămânii sfinte şi al Zilei, — şi ne faceţi pururi buni părtaşi ai milei mari şi ai iertării dragi şi ai iubirii: Să 'înflorim în mâna Voastră sinilie liniştiţi ca merii, plini ca trandafirii... 162 © BCU Cluj CULTUL FAMILIEI IN FASCISM 3V DE MARIELLA COANDĂ In structura poporului italian, simţul armoniei clasice a existait întotdeauna. El a legiferat simetria ordonatoare a manifestărilor spirituale: arhitectura ogivală nefiresc alungită, temperată de romanicul mai egal proporţional; expresiile mistice şi simbolice medievale, unite în liniile de o realitate logică a spaţiului dantesc ; strălucirea deosebită a Renaşterii, în esenţă clasică ; barocul exagerat, având simultan drept antidoturi, negaţia artificialităţii prin spiritul satiric şi afirmaţia ştiinţifică de lămurire şi conducere a existenţii ; romantismul îndiguit de neoclasicism. Dar, paralel cu manifestările spirituale, cele sociale şi politice reflectă aceaş tendinţă de ordonare clasică, deşi împrejurări istorice au stingherit adesea năzuinţa fiecărui italian de a se integra într’o ţară unitară, cu fruntarii bine definite, centralizat condusă. Acest ideal politic deabea istoria actuală a putut să-l înfăptuiască. La baza trăirii sociale, familia, care este nucleul organizator al vieţii în comunitate, a fost privită de italian, în măsura relativă a moravurilor epocilor, ea o entitate positivă, religios instituită spre a îndruma uman calea individului în societate. Chiar în vremuri de moralitate relaxată, familia a fost un punct luminos în gândirea unui Dante Aligheri, care opunea lipsei de frâu a Florenţei contemporane lui, viaţa de o etică nobleţe a familiei sale, reprezentată în trecut prin străbunul său, Cacciaiguida ; sau a unui Leon Battista Alberti, în plin Quattrocento, arătând preţuirea şa pentru familie, într’un tratat pedagogic, pe care l-a continuat, atât de frumos ca idee, cu studiul prieteniei. Dar Alberti se raporta, ca şi Dante tot la familia sa, căci ei îi se adresa astfel: „...Vă rog pe voi, tineri Alberti să faceţi cum am făcut eu; procuraţi-vâ binele, măriţi onoarea, lărgiţi faima casei noastre şi ascultaţi ceeace ai noştri trecuţi Alberti, oameni atât de studioşi, atât de literaţi, atât de culţi indicau drept datorie şi aminteau ca faptă pentru familie. Citiţi-mă şi iubiţi-măl)". >) Alberti Leon BattitstaJ primi tre libri delta famiglia, annotati per le scuole medie superiori da Francesco Cari o Peliegrini, Firenze, G. C. Sansoni, 1911, „Proemio, p. 21. m © BCU Cluj Depăşind, apoi, acest stadiu, umanistul a generalizat preceptele sale pedagogice, arătând că înflorirea familiilor, ca şi a statelor depinde, nu de bogăţie, ci de virtute. Astfel de semnalări în epoca celei mai intense trăiri singulare, de conturare a noţiunii de „familie", în Renaştere — purtând, totuş, sigiliul individualist prin accentuarea familiei proprii — ne atestă tendinţa permanentă în psihicul italianului, a ordonării vieţii sale, în jurul unui cămin. Insă, conceptul familiei a devenit cu adevărat conştient numai în disciplinata structură a Italiei fasciste. POLITICA FAMILIEI Prin actul devenirii conştiente, familia nu a mai fost lăsată să se călăuzească singură, ci a început să fie îndrumată etic, economic şi juridic de însuş statul fascist. A început să se promoveze o „politică a familiei", în care se reflectă efectuarea în devenire a tuturor problemelor demografice. Nu s'a ajuns încă la un stadiu definitiv mulţumitor, însă tensiunea politică cea mai mare e îndreptată spre reînnoirea societăţii italiene pe temelia nucleului familiar. Fexdinando Loffredo, care se ocupă în mod amănunţit de întreaga problematică demografică, a emis ca un deziderat necesar, "fixarea, ca şi pentru Carta del Lavoro", sau pentru mai recenta „Carta della scuola", a unui număr de declaraţiuni programatice într'o „Carta della Famiglia", care „să declare odată pentru totdeauna şi în forma cea mai scurtă şi revoluţionară, depăşirea tuturor principiilor, aberaţiilor, deformărilor spirituale, sociale şi economice, ce au cauzat decadenţa demografică2 *)". Numai aplicate celulei familiare, cauzele trecute ale regresului demografic se grupează într’un tot unitar, putând, astfel, fi mai uşor combătute. Desprindem din acest întreg aspectele mai însemnate ale problemei demografice în cadrul politicei familiei şi soluţiile la care s'au ajuns sau spre care tind energiile organizatoare ale Statului fascist. . > ASPECTUL ETIC - SPIRITUAL .... " ■ Reforma socială, izvorând din reintegrarea familiei ca valoare etică, luptă împotriva principiului individualist marxist, deci împotriva materialismului. Orientează viaţa spre scopuri mai simple ca cele individualiste, dar mai altruiste. Sublimează dorinţele materiale într’un ideal spiritualizat: depăşirea eului propriu în fiinţa colectivă â familiei, care reflectă în miniatură, marea societate a naţiunii.' Căci familia, îh esenţa sa intimă, trebue să trăiască din avântul iubirii, să se cimenteze prin luptă şi sacrificiu, întocmai ca şi marea familie din graniţele statului. Această „geneză spirituală" — după cum; o numeşte To-maso Napolitane»— a fost până astăzi, respinsă de bolşevism. Foarte recent, însă, şi marxismul francez şi mai ales cel sovietic, atât de nihilist până ieri — încep să înţeleagă însemnătatea nucleului familiar pentru purificarea şi prosperitatea întregii naţii. Napolitane trecând fugar în revistă noul „Codice al familiei''; francez, publicat la 30 Iulie 1939 şi citând textual afirmaţia „protecţia statului se extinde asupra mamei, copilului şi rassei", nu se poate stăpâni de a‘nu exclama cu mândrie : - •. -r:-- • • ■ --- ’ „Nu va fi greu oricăruia, care citeşte noul „Codice' ăl familiei" să mu-şi dea seama de omagiul nedestăinuit dat de legislatorul francez din -1939 principiilor afirmate de Mus- 2) Loffredo Ferdinando, Politica della Famiglia, Milano, Bompiani, 1938 (cu o prezen- tare de G. Boifai. p. 462). ’ - 164 © BCU solini încă din 1922 şi traduse în Sorine concrete de viaţă ale Revoluţiei „delle Camicie Nere3)". . . ■ - ■ . ; ; - ■ ■ . : . Dar, Napolitane analizează mai îndelung celălalt fenomen şi mai interesant: metamorfoza bolşevismului din U. R. S. S. Astăzi întreaga propagandă a Statului Sovietelor este de „exaltare a familiei ca celulă a vieţii sociale". Politica marxleninistă dintre anii 1918- 1935 faţă de cea actuală stalinistă atestă, ca o verificare prin negaţie, necesitatea acestei instituţii morale de organizare a vieţii cetăţenilor unui stat, pe care „novus ordo" italian a fost primul să o promoveze cu respect, ca o temelie spirituală de regenerare naţională în toate ramurile de activitate umană. . . . ' Dar, spiritualitatea familiei fasciste este încununată de religie. La sprijinul statului se adaugă acela al bisericii. Astfel, defineşte italianul structura perfectă a familiei sale : „Familia creştino - luptătoare a Fascismului, care poate izvorî numai dintr'o restaurare profundă şi simţită a religiei, e singurul nucleu familiar în care pot naşte şi creşte în număr mare, viitorii fii ai Patriei*)".- ASPECTUL ECONOMICO - JURIDIC : Una din cele mai importante probleme de aspect economic al familiei italiene este aceea a combaterii politicei migratorii, sau mai degrabă, a unei noui îndreptări a acestei politice. Innainte de organizarea Italiei în structura fascismului, economiştii priveau ca o „supapă de siguranţă" mişcarea migratorie a populaţiei italiene în străinătate. Franco Savorgnan, prezidentul Institutului Central italian de statistică", a observat că acest fenomen al emigrării în viaţa unei naţiuni în detrimentul ei numeric, este întotdeauna trecător, depinzând de situaţia economică, ce l-a determinat. Statiscianul italian explică deficienţa soluţiei de expatriere anterioară noului regim, opunând actuala îndrumare în problema demografică, spre puritate, cantitate, calitate a rassei din care este conceput poporul italian5). . .. , . . . Pe lângă consecinţa dăunătoare a pierderii locuitorilor, exodul bărbaţilor între douăzeci şi patruzeci de ani implică o progresivă feminizare a situaţiei demografice. Acest dezechilibru demografic nu putea fi trecut cu vederea de fascismul care vrea o Italie puternică şi mare". Primul act în această direccţie a fost înfrânarea emigrării şi astăzi înstrăinarea este redusă cu mult. In acelaş timp, însă — adaugă Franco Savorgnan — s'a intensificat emigrarea ţăranilor în coloniile italiene, citând transmutarea celor douăzeci de mii de rurali în Libia, care „a minunat lumea prin geniala sa pregătire şi prin disciplina cu care a fost efectuată". Şi mai mult. S’a format o Comisiune, care să uşureze repatrierile emigranţilor din străinătate, care să împreune munca braţelor cu forţele productive ale Italiei înnoite. Este o măsură foarte recentă, asupra căreia nu se pot face încă previziuni în ceeace priveşte aportul său numeric. Statisticianul italian adaugă un alt aspect interesant al politicii migratorii din Italia fascistă : migraţiunile interioare 6). Curentul este îndreptat înspre zonele în care bonificarea — adică cucerirea nouilor ®) Napolitano Tomaso, Le metamorfosi del bolscevismo : Polemica sulta famiglia, în „Nouva Antologia16 Ottobre, 1939.XVII, p. 373. . , 4) Loffredo Ferdinando, Politica delta Famiglia, cit., p. 69. - ... 5) Savorgnan Franco, II problema demografico : purezza, quantitâ, qualitâ, în „Civiltă fascistaNr. 2, Febbraio, 1939. XVII. 6) Savorgnan Franco, Les- assurances sociales, supplement de la revue „Le Assicmazioni Sociali", Mars-Avril, 1939-XVII. . . , . .. . terenuri agricole — s'a făcut integral sau pe care noui instalaţii industriale le pun in valoare. Acest exod rural este binefăcător, deoarece echilibrează massa populaţiei, stăvilind tendinţa firească a urbanismului antidemografică. Institutul Naţional de Economie Agrară publică monografii de familii săteşti din aceste zone de bonificare, arătând, prin cercetări pe teren progresele acţiunii de civilizare, ca şi stârnirea situaţiei anterioare, ce necesită o preschimbare. Un exemplu pentru lămurirea studiului nostru poate fi monografia familiilor-tip din ţinutul toscan numit Balta Fucecchio7). După descrierea cadrului fisic şi istoric, , s'a trecut Ia analizarea propriu zisă a familiilor reprezentative a celor patru categorii de ocupaţiuni agricole ale regiunii, compuse din : padulani, bracoianti, fermieri (mezzadri) şi mici proprietari cultivatori. Primele două categorii sunt specifice acelor ţinuturi şi italienilor în general ; deaceea merită o explicare a lor : Prin familie de „padulani“ se înţelege acea familie, ce trăeşte mai mult în baltă, având strânse raporturi cu ea, aplieându-se esenţial lucrărilor palustre a tăeturilor de ierburi, pescărie şi vânătoare. . „II biacciante" ar fi în adevăratul înţeles al cuvântului „muncitor de pământ", care prestează rinei a treia persoane munca sa. Mai limpede, însemnând o familie, care, deşi dispunând în proprietate sau prin chirie, de o casă cu trei sau patru odăi şi cultivând o mică bucată de pământ de extinderea maximum a unui hectar, îşi procură mijloace de trai prin munca plugăritului, pe lângă o a treia persoană. Monografia —care, de altfel a fost compusă în 1933, dela care dată mişcarea de bonificare a fost mult intensificată — s'a încheiat cu observaţia obiectivă a împreunării unei mai adâncite perfecţionări tehnice cu dragostea de pământ, firească locuitorilor ce-1 stăpânesc sau îl muncesc. Pe baza acestor cercetări monografice pe teren, având drept efect bonificări locale în cadrul direcţiei generale a Statului, s’a observat nevoia unei prefaceri socialo - legislative. Se tinde să se transforme, pe cât este cu putinţă, categoria „bracciantatului", adică a agricultorilor fără ogor propriu, ce îşi câştigă existenţa muncind pământul proprietarilor, prin urmare nefixaţi statornic, în cultivatori direcţi. In acelaş timp, aceste măsuri servesc politica de oprire a influenţii antifamiliare şi antidemografice a massei rurale desrădăci-nate în cadrul urban, O a doua problemă economică de prim ordin, ce se referă la buna îndrumare a familiei fasciste este aceea a Prevederii sociale prin organizarea Asigurărilor Sociale, în Institutul naţional fascist de prevedere socială sub direcţia profesorului Bruno Biagi. In „Carta del Lavoro" se spune : „Prevederea este o înnaltă manifestare a principiului de colaborare. Patronul şi muncitorul trebue să concureze proporţional cu sarcinile fiecăruia. Statul, prin organele corporative şi asociaţiile profesionale se va îndatora de a coordona şi a unifica pe cât este cu putinţă, sistemul şi institutele de prevedere(Declaraţia XXVI). Bruno Biagi a studiat ca specialist reforma fascistă a Prevederii Sociale şi la studiul domniei sale ne referim noi8). _ i) Isl tuto Nazionaile di Economia Agraria, Monografie di Famiglie agricole, III, Contadini del Padule di Fucecchio (Val d’Arno Inferiore-Toscana), Roma. Treves-Treccani- Tum-minelli, 1933.XI. 8) Biagi Bruno, La râforme fasciste de la privoyance Sociale, în „Les assurances- socia-les, suppUment de la revue „Le Assicurazioni socialiNr. 2, Marş. Avril, 1939.XVII. 166 © BCU Cluj La sfârşitul anului XVI, cu ocazia celei de a douăzecea aniversare a Fasciilor italiene de luptă, Ducele a reînnoit pe bază de dreptate activitatea şi desvoltarea Institutului naţional fascist de prevedere socială. Reforma adaptează prestaţiunile şi deci cotizaţiile situaţiunei economice actuale a lucrătorilor italieni. Indemnităţi oferite familiilor lipsite de lucru, familiilor de muncitori aflaţi în case de cură pentru tuberculoză, alocuţiuni de nupţialitate şi de natalitate sunt fixate astfel, încât îngădue evitarea înjosirii condiţiu-nii familiei muncitorului, ale cărui mijloace de existenţă se datoresc, nu muncii sale, ci protecţiei oferită de prevederea socială. De această protecţie beneficiază şi familiile iucrătoxilloir al căror venit nu mai poaite deriva din muncă din cauza vârstei, invalidităţii şi a decesului. Pe lângă aceste presta-ţiuni, pensiile sunt şi trebue să fie în raport matematic cu cotizaţiile vărsate de muncitori. Ferdinando Loffredo, trecând deasemeni în revistă problemele de asigurare, afirmă că în Italia, în afară de câteva categorii, reduse numeric, asigurarea după moarte lipseşte. Sub forma de reversibilitatea pensiunii în favoarea unuia dintre soţi supravieţuitor sau a fiilor pensionatului, asigurarea după moarte e în vigoare doar faţă de muncitorii înscrişi obligatoriu în fondurile de prevedere administrativă ale Institutului naţional fascist de prevedere socială. Apoi o formă specială făcu1 ta ti vă, ca efect a unei convenţii stipulate în 1935 între Institutul naţional de prevedere socială şi Federaţia naţională a lucrătorilor din Italia, are acest caracter de reversibilitate a pensiei în favoarea supravieţuitorilor. In fine, criteriul de reversibilitate al pensiei e adoptat pentru funcţionarii Statului şi cei dependenţi de existenţe locale sau parastatale înscrişi la Casa de pensiuni sau la respectivele fonduri de asigurare. Totuş, obligatoriu şi general, pensia pentru supravieţuitori nu există, ceeace impune dezideratul obligativităţii asigurării şi după moarte. Insă, fascismul lucrează spre a duce la desăvârşire familiile de muncitori. Bruno Biagi afirmă că, datorită beneficiilor realizate pe baza noilor reglementări ale cotizaţiei, se va ajunge la stadiul, în care „orice modestă categorie de muncă — indiferent poziţia economică şi juridică a membrilor săi — sa găsească în asigurare obligatorie, o protecţie apropiată". Biagi precizează că dincolo de limitele obligativităţii, prevederea liberă poate opera folositor : „Climatul spiritual şi economic creat de ordinul corporativ, îi este lui însuş cu deosebire de favorabil şi institutele şi organele ce administrează acest tip de prevedere trebue să întrebuinţeze mijloace şi forme apropiate 9)". Adaptarea „optimă" a prestaţilor nu s'a atins încă în afară de excepţia indemnităţii de lipsă de lucru, care poate şi trebue să servească drept stimulent pentru găsirea unei slujbe. Organizarea asigurărilor sociale se găseşte, totuş, într'o etapă posiitivă pe calea progresului. Se precizează cu certitudine că sarcina noilor cotizaţii de prevedere mărite con-stitue, nu un neajuns, ci „un factor de conservare şi stabilizare a vieţii sociale şi în ace-laş timp, un mijloc de a alimenta şi mări capacitatea productivă a ţării w)". Nu trebue confundate măsurile de prevedere prin asigurări sociale cu o politică asistenţială individualistă. Dacă, într'o fază iniţială a politicei demografice, fascismul a adoptat unele măsuri de acest fel, ele nu au fost niciodată în armonie cu premizele sale ideale de îndepărtare a tuturor formelor egoiste — din care face parte camuflată şi asistenţa individualistă, spre a ajunge la aplicarea integrală a solidarităţii ; căci politica de prevedere a Statului fascist substitue individului, familia, ca obiect de protecţie. 9) Biagi Bruno, Art. cit., p. J75. »o) If)id, p. 176. 167 © BCU Cluj " Suh" ăceiaş înrâurire „familiară" a legislaţiei de prevedere, se găsesc şi salariile, ga-rantându-se continuitatea lor, făcându-se alocaţiuni, în raport cu greutăţile familiare, acor-dându-se prime şi împrumuturi matrimoniale. Biagi conchide: - „In. loc de a depinde de intervenţii parţiale şi contingente, această desvoltare (demografică) găseşte un climat adaptat într'o organizaţie economică, socială şi politică, care uşurează lucrătorilor să constitue o familie şi să o voiască numeroasă11)". „Carta del Lavoro", ca o quintesenţă a politicei de prevedere socială enumeră formele de asigurări: „Ameliorarea şi extensiunea asigurării — maternitate". „Asigurarea boa-lelpr profesionale şi tuberculozei, ca îndrumare spre asigurarea generală contra tuturor bolilor". „Perfecţionarea asigurării contra inactivităţii involuntare". „Adoptarea formelor speciale de asigurare dotală pentru tinerii lucrători". (Declaraţia XXVII). . Dar, pe lângă îngrijirea pur materială, biologică, statul fascist s'a ocupat şi de aspectul . psihologic al familiei de muncitori în serviciul său. „Opera Nazionale Dopoiavoro" utilizează orele libere ale lucrătorilor printr'o instrucţie ce le înnaltă facultăţile psihice, distrându-i în acelaş timp : excursii, reprezentaţii teatrale şi muzicale, asociaţii sportive anume întocmite pentru ei. La noi, instituţia „Muncă şi Voe Bună" urmăreşte acelaş ţel uman. Se mai poate adăuga atenţia atât de frumoasă în sărbătorile Crăciunului pentru micuţii ai căror părinţi au resurse destul de modeste, a aşa numitei „La befana fascista del Duce" — tradiţionalul Moş Crăciun, sub formă de pachete cu daruri, ce pot fi la îndemâna oricărei pungi. OPERA NAZIONALE MATERNITA E INFANZIA încununarea îngrijirilor pe care statul fascist le acordă poporului său este crearea „Operii naţionale pentru protecţia mamei şi a copilului" — „Opera nazionale Maternită e Infgnzia", acea „instituţie autonomă cu sediul la Roma destinată să promoveze prin mijlocirea unei funcţiuni întregitoare a îndatoririlor de asistenţă şi ale iniţiativelor altor institute publice şi private, apărarea şi îmbunătăţirea fisică şi morală a rassei12)". " Este vorba în adevăr de asistenţă, însă, spre deosebire de aceea a statelor liberale, este icoleetivă, armonizându-se cu -activitatea generală a statului totalitar fascist. Mărturie a acestei concepţii stă faptul că asistenţa nu se acordă numai în cazuri de paupertate absolută, ci şi în cazurile în care mama şi copilul sunt lipsiţi de o persoană protectoare. Simţul demnităţii celor ajutoraţi nu suferă ca în cazurile de asistenţă individuală, integrarea în O. N. M. I. făcându-se într'un spirit general de umanitate. Politica natalităţii formează fundamentul politicei demografice a familiei, creând condiţiile de mediu favorabile potenţării rassei. _ •w ■ . La. organizarea iniţială, măsurile recente se străduesc să simplifice şi să coordoneze cât mai strâns diferitele organe cu instituţiile locale şi generale ale partidului fascist. Fiecare provincie are o conducere centrală autonomă, federaţie provincială şi auxiliare periferice, comitetele comunale de patronaj. Conducerea supremă, însă, asupra tuturor pro-.vipeiilor o exercită comitetul central, compus din treisprezece membrii reprezentativi ai vieţii politice şi specialişti în disciplinele de ajutorare, ale mamei şi copilului. O Adunare cejce?Ufiyd în comitetul central, formată din preşedintele, viee-preşedintele aceluiaş comitet şi un delegat al ministerului de Interne, poate delibera în locul comitetului central su- 1!) Ibid., p. 177.8. ... . . .”-------------- 12)Corsi Pietro, La tutela della MaterMtâ e dell 'Inţanzia în Italia, Roma, Soeietâ editrice dl Novissima, 1937, p. 28; trad. rom., Bucureşti, „Bucovina11, I. E. Torouţiu, 1939, p. 19. m © BCU punând acestuia doar ratificarea. Preşedintele poate ordona inspecţii speciale, controlând'şi serviciile oficiilor publice şi ale inspectorilor corporativi însărcinaţi cu aplicarea legilor privitoare la repartizarea muncii femeilor şi copiilor. . - — Comitetele de patronaj, cu sediul în localurile amenajate gratuit de comună, sintetizează toată activitatea, oferind dispensare pentru noii născuţi; supraveghează higienic şi moral copiii părăsiţi sub patrusprezece ani ; asigură adăpostirea şi educaţia copiilor anormali. Deasemeni, prin cercetări la domiciliu, îndrumează mamele şi copiii spre cantine materne şi azile leagăn ; se ocupă de plasarea mamelor fără ocupaţie şi a copiilor, ce au depăşit vârsta de patrusprezece ani ; iau . asupra lor patronarea legală a minorilor pasibili de judecată. Din aceste comitete, elementul femenin •— patroanele — suni. cele mai indicate, la opera de înţelegere şi ajutorare a mamelor şi copiilor.. ’ c; . . Asistenţa biologică şi psihologică se efectuează cu ajutorul a două dispensare dependinţe de fiecare comitet de patronaj: un dispensar de obstetrică, supraveghiind ca naşterile să decurgă în cele mai perfecte condiţiuni şi un dispensar de pediatrie, favorizând creşterea raţională a noilor născuţi. Profilaxia în aceste dispensare are acest dublu aspect biologic şi psihologic. Ingrijindu-se dela început sănătatea copilului, ea se repercutează asupra personalităţii sale. Se combat tarele părinţilor transmise copiilor în special datorită tuberculozei, sifilisului, alcoolismului. Comitetul dispune de un azil - leagăn şi un cămin - maternitate. Astfel organizat, comitetul poartă frumosul titlu de „Casa Mamei şi a Copilului". In afară de această asistenţă directă a mamei şi a copilului până la vârsta de trei ani, activitatea comitetului de patronaj se completează prin asistenţă indirectă. Comitetul ia contact cu alte organe sau institute autonome, cu ajutorul cărora institue cantine în azilele comune de copii; organizează aşa numitele „doposcuoie", însărcinate să îngrijească de copii în vârsta de şcoală, cu cantine, la care contribue şi comitetele şcolare ; îndrumează minorii părăsiţi împreună cu institutele speciale de educaţie profesională ; se ocupă de reeducarea minorilor anormali educabili, cu ajutorul şcolilor autonome sau institutelor de medicină pedagogică ; întreprinde asistenţa la domiciliu prin distribuirea lucrurilor în natură numai în cazuri de absolută nevoe. Organizaţia de asigurare fascistă a înglobat în sfera sa de acţiune toate femeile lucrătoare şi funcţionare între cincisprezece ani şi cincizeci de ani. In fiecare an, circa zece milioane lire simt împărţite în cecuri de maternitate şi pentru ■îndemnizarea abţinerii dela muncă. In „Casa Mamei şi a Copilului" sunt primite şi ajutate deasemeni mamele ale căror copii sunt nelegitimi. .......... Asistenţa Operii asupra Copilului se divide în diferite forme, corespunzătoare etapelor de vârstă : 1. dela naştere până la trei ani în azilele - leagăn ; 2. dela trei ani la şease ani, în azilele de copii, metoda educaţiei având un caracter familiar şi matern ; 3. dela şease ani la patrusprezece ani, în vârstă de şcoală, copiii sunt supraveghiaţi, excluşi absolut dela spectacolele obicinuite de cinematograf; 4. dela patrusprezece ani la optsprezece ani —. limită, Opera se ocupă cu plasarea lor, pe lângă o întreprindere agricolă, un laborator industrial sau pe lângă institute cu laboratoare, ateliere sau şcoli profesionale de arte şi meserii. Sub nici un motiv nu se exclude un minor până nu i s’a asigurat o plasare potrivită, cu aptitudinile şi pregătirea sa profesională sprijinită de O. N. M. I. Un capitol deosebit în cadrul asistenţii operii naţionale pentru protecţia mamei şi a copilului, îl formează copiii părăsiţi. Innainte defascism; problema nu fusese resolvată satisfăcător. In . organizaţia actuală, însă, copiii născuţi, din.uniri nelegitime se bucură de întregul sistem de ajutorare asistenţial. Li se dă adăpost' în spitale şi' ospicii de copii gă- siţi sau se plasează la familii din afară. In ambele cazuri, se menţine un riguros sistem de supraveghere după principiile higienico - etice. Persoanele, exploatând copii plasaţi, sunt supuse sancţiunilor. Cei ce primesc îngrijirea unui copil capătă în afară de ruifăria de primă necesitate, un ajutor pentru creştere. La încredinţarea că persoana care a crescut copilul şi l-a apropiat părinteşte, voind să-l întreţină şi după încetarea asistenţii prin împlinirea vârstei limită, fără nici o retribuţie i se acordă premii de diverse valori. O altă categorie de asistenţă o formează minoni anormali sau rătăciţi. Opera se ocupă direct numai de anormalii ce dau un randament superior procentului de 50% după câţiva ani de îngrijire. A fost necesară organizarea unui serviciu special de observaţie prin cercetări asupra mediului şi de verificare a cauzelor purtării anormale. Aceste centre de observaţie au dat rezultate positive. Minorii delicvenţi, preveniţi, în aşteptarea intrării în reformatoriu de condamnare sau liberaţi din închisoare sunt asistaţi. Există o strânsă corespondenţă între organele judecătoreşti şi O. N. M. I. prin crearea „Centrelor de reeducare a minorilor", organizate spre a adăposti copii între nouă şi optsprezece ani, cu scopul de a face examenul ştiinţific al minorului prin centrele de observaţie subordonate şi a-1 recâştiga pentru societate. Funcţionează tehnic printr'un consiliu directiv, format dintr'un magistrat preşedinte şi doi membrii, un specializat în antropologie şi psihologie criminală, celălalt în asistenţa pentru minori. Dintr’un centru de reeducare fac parte, grupaţi în aceeaş clădire : un tribunal pentru minori autonom şi independent de tribunalele penale obicinuite ; un reformator judiciar pentru minorii internaţi atinşi de măsurile de siguranţă, o casă de reeducare pentru minorii desfrânaţi sau rătăciţi, o închisoare pentiu minori. Vârsta minimă a capacităţii penale a fost ridicată dela nouă la patrusprezece ani, iar intre patrusprezece şi optsprezece ani s'a delimitat o perioadă intermediară, după care urmează deplina capacitate penală. Opera naţională a Mamei şi Copilului are „ziua" sa onomastică instituită prin voinţa Ducelui în ajunul Crăciunului, când se distribue toate darurile cu scop demografic. FEMEEA FASCISTĂ Preţuind pe mamă şi înălţând-o la rangul de valoare a statului, ce îi asigură viitorul, italianul luminat de fascism a început altfel să conceapă femeea, decât până ieri. Altfel şi totuş, ca demult. De abea astăzi, sensul femeii este înţeles, aşa cum a fost lămurit de creştinism: „Numai este obiectul delicat şi grozav de plăcere şi de răsbunare sau doar instrumentul de procreaţie este mama creştină, castă şi tare, care la nevoe, trebue să-şi revendice libertatea credinţii sale, chiar faţă de tribunalul casnic şi contra acelei potestas a capului familiei", l3). Astfel se defineşte sensul femeii filtrat prin gândirea creştină. Dar acelaş sens dea-bea astăzi se aplică în mod oficial şi general prin afirmaţia categorică a politicei. Femeea este considerată ca o făptură cu individualitate liberă, constrânsă numai de legea firii a forma cu bărbatul societatea familiei. Libertatea îi este socializată, împiedicând să se promoveze concepţia opusă desconsideraţiei femenine : feminismul. Că individualismul nu este atins, ci dimpotrivă potenţat de politica fascistă, ne atestă interesul cu care este con- 1S) Giordani Igino, II messaggio sociale di GesU, Milano, soc. ed. „Vita e Pensiero 1938.XVI, p. 153. 170 © BCU Cluj siderată massa femenină, chiar înnainte de a alcătui o familie în serviciul ţării, înnainte de a deveni mame. - încă de copile sunt integrate în viaţa cea nouă, îndrumată de Duce. Ca şi pentru elementul masculin, O. N. B. întregeşte educaţia şcolii. Fireşte, educaţia fisică se îmlă-diază după constituţia mai delicată şi temperamentul mai sensibil al fetelor. Exerciţiile fără a micşora rezerva lor naturală, le accentuează voinţa, voioşia, spontaneitatea şi graţia. Organizaţiile femenine ale Operii naţionale Balilla cuprind Micile italience între şase şi patrusprezece ani şi ţinerile italience între patrusprezece şi şaptesprezece ani, deci un aspect al ierarhiei, care este unul din principiile statului fascist. Reunite în mari concursuri naţionale, tinerele îşi dau seama de idealul naţional ce depăşeşte micile lor personalităţi. Dar disciplina din O. N. B. le îndreaptă şi spre alte activităţi, prin cursuri de cultură intelectuală şi aplicată în asistenţa socială sau casnic, constituindu-se adevărate „Case ale tinerei italience". In cadrul de reculegere mistică dela Orvieto, s'a organizat o Academie femenină fascistă a educaţiei fisice a tinerimii, ou scopul de a creea comandante organizaţiilor de mici şi tinere italience. Cursurile pentru fiecare fată durează doi ani. Orele de studiu şi exerciţii alternează cu directive de croitorie. Lucrurile confecţionate sunt destinate operi-lor de binefacere. Ţinerile italience împlinind vârsta de şaptesprezece ani primesc dela O. N. B. unde au făcut ucenicia o carte de identitate ca Tânără fascistă. Ea poate participa la cursuri ce îi înlesnesc câştigarea unei slujbe ca mică burgheză. învăţământul se divide în două categorii: în prima categorie, cursuri agrare de cultură a florilor şi fructelor, cursuri de limbi străine, artă practică, fotografie, cursuri de puericultură, economie casnică, legislaţie socială şi cooperativă, cursuri de asistente fasciste pentru colonii la mare şi la munte, cursuri pentru directoare de colonii, pentru tinerele fasciste ce au împlinit stagiul de ucenicie. In a doua categorie, lucru manual şi tehnică pentru servitoare în colonii. Se fac întruniri între diferitele clase sociale pentru a se creea raporturi de egalitate de simţire şi prietenie. Activitatea operilor de binefacere este misiunea principală a fasciilor femenine», confundată, deci, prin însăş esenţa sa, cu scopul revoluţiei fasciste. Tinerele fete înscrise în-tr’un institut de cuiltură superioară se găsesc încadrate în rândurile secţiunii femenine ale grupării universitare fasciste, care face parte din Confederaţia internaţională a studenţilor Se fac reuniuni şi convocări generale din toate facultăţile pentru ca raporturile între studente să fie mai strânse. Cu această ocazie se organizează concursuri de cultură intelectuală în legătură cu subiecte sociale şi politice. Şi universitarele, prin cursuri anumite sunt integrate în marea operă de asistenţă fascistă. Perioada universitară terminată, femeeia intră în Sindicatul Profesionistelor şi Artistelor, bucurându-se de aceleaş drepturi ca şi bărbatul, păstrându-şi, totuş, feminitatea atât de preţioasă fiinţei lor şi misiunea de păzitoare ale căminului. „Sfânta Familie" multiplicată în afresc de Renaştere nu mai este astăzi alegoria prin care femeile timpului», —- o iubită, o călugăriţă răpită, — împrumutau dela frumosul artei un văl de puritate în pogorîrea privirii spre copilul lor. Astăzi, „Sfânta Familie" este invocată ca un simbol de a patrona familiile umane cele mai umile. 171 © BCU Cluj C R O N IC I IDE I, O AM E N I, F A P T E RAOUL ALLIER Către sfârşitul, anului trecut, s’a stins subit, în Bretagne, profesorul Raoul Allier, fost decan al Facultăţii de Teologie protestantă din Paris şi profesor onorar al Sorbonei Despre acest trist eveniment nu s’a scris şi probabil nu se va scrie nimic în publicaţiile filosofice şi ştiinţifice româneşti, în vreme ce despre moartea lui Sigmund Freud şi aceea a lui Lucien Levy-Bruhl, întâmplate tot anul trecut, s’a scris şi s’a vorbit în lumea întreagă. Şi totuşi, valoarea lui Raoul Allier nu este cu nimic mai prejos de a acestora-Lucrările lui, apreciate în deosebi în Anglia şi America, rămân un bun câştigat definitiv pentru psihologia religioasă, iar ipotezele îndrăzneţe şi zgomotoase ale celorlalţi doi, chiar dacă n’au fost lipsite de fecunditate, s’au spulberat la prima adiere de vânt. ştiinţific. . . . . Se cuvine deci, nu din simplă şi firească recunoştinţă pentru profesorul care a îndrumat studiile mai multora dintre tinerii teologi români, să spunem aici despre el câteva cuvinte de omagiere postumă, ci pentru valoarea reală a omului şi savantului care a fost Raoul Allier. . _ Raoul Allier s’a născut la Vauvert, în sudul Franţei, aproape de NimeSj în ziua de 29 Iunie 1862. La ieşirea sa din renumita Şcoală Normală Superioară din Paris, în 1886, şi-a luat drepturile de profesor de filosofie şi a funcţionat în această calitate timp de un an la Liceul din Montauban. Anul următor a trecut profesor la Facultatea de Teologie protestantă din acelaşi oraş, iar în 1889 a fost chemat la Facultatea de Teologie protestantă din Paris, unde a predat timp de 44 ani cursuri de filosofie creştină, etică, sociologie şi psihologie religioasă Din primăvara anului 1920 şi până la 31 Octombrie 1933, când s’a retras la pensie, a fost decanul acestei Facultăţi. L-am cunoscut îl ultimii săi trei ani de profesorat şi decanat. Era mărunţel la trup, discret şi totdeauna binevoitor. Puţin obosit de vârstă şi de muncă, se ţinea totuşi la zi cu tot ce se lega de preocupările sale ştiinţifice. Casa sa era deschisă în fiecare Joi după amiază tuturor studenţilor Facultăţii de Teologie. Aceştia petreceau câteva ore minunate împreună cu decanul lor, la o ceaşcă de ceai, printre rafturile încărcate cu ştiinţă. Cunoştea ţara noastră, pe care o vizitase, şi se interesa de tot ce se întâmpla mai deseamă la noi-Pentru el, apropierea între bisericile creştine şi, prin biserici, între popoarele creştine, era un mare ideal, din care a izvorît frumoasa operă de primire a studenţilor străini, protestanţi şi ortodocşi, la Facultatea de Teologie protestantă din Paris. Lâ moartea sa, Raoul Allier lasă protestantismului francez şi ştiinţei religiei 18 lucrări. Dintre acestea: un studiu asupra filosofiei lui Ernest Renan; o Antologie protestantă franceză în două volume; două volume asupra unei societăţi secrete din sec. XVII numită „La Compagnie du Saint-Sacrement“; o teză de doctorat în teologie întitulată „La Cabale des Devots“, premiată de Academia Franceză; două lucrări privitoare la separarea bisericii de stat în Franţa, eveniment în care Raoul Allier a luat parte activă în favoarea confesiunii sale; un volum cu 81 conferinţe pronunţate în timpul războiului din 1914-1917; o lucrare despre protestantismul din Japonia, etc Dar adevărata sa operă ştiinţifică stă în trilogia : La psychologie de la conversion chez m © BCU Cluj Ies peuples hon-civUisâs; Le non-civiUsâ et rious şi Magie et religion. Toate trei premiate de Academia Franceză. Asupra acestor lucrări, ce încununează o carieră ştiinţifică, trebuie să stăruim puţin. Preocuparea de căpetenie a vieţii lui Raoul Allier a fost psihologia convertirii, adică psihologia experienţei eare formează faptul fundamental al vieţii sale proprii. Această preocupare l-a dus în câmpul etnologiei religioase. Timp de 35 ani, nu ii-a scăpat nici o informaţie adusă de misionarii creştini, pe care să n’o folosească în vederea clădirii magistralei sale lucrări, La psychologie de la conversion chez Ies peuples non-civilisis (Paris, Payot, 1925), în două volume a câte peste 500 pagini fiecare. Celor cari vor să ştie cu câtă trudă se face o serioasă muncă ştiinţifică, le recomandăm să citească impresionantele destăinuiri făcute de Raoul Allier în prefaţa acestei lucrări. In lucrarea însăşi, nu ştii ce să admiri mai întâi: răbdarea cu care autorul şi-a făcut anchetele, puterea de pătrundere a analizelor sau seriozitatea încheierilor la care ajunge. Simptomele convertirii, criza şi consecinţele ei morale, intelectuale şi sociale, aşa cum se prezentă acestea la popoarele necivilizate, sunt studiate cu o documentare excepţională. Rezultatele la care ajunge Raoul Allier sunt deadreptul opuse faţă de acelea ale lui Sigmund Freud sau Lucien Lâvy-Bruhl. Pentru întemeietorul şcoalei psihanalitice, eul care se revelează în convertirea religioasă este un eu foarte vechiu, cu insticte grosolane şi eredităţi bestiale. Pentru Raoul Allier acest eu este un eu nou, pe cale de a se forma sub solicitările unui ideal întrevăzut. Departe de a reprezenta un trecut îndepărtat şi animalic, acest eu nou prefigurează şi pregăteşte -un viitor într’adevăr omenesc. Mai mult chiar, Raoul Allier se întreabă dacă nu cumva se va descoperi într’o zi, sub straturile grosolane la. care se opreşte freudismul, „un fond mai misterios şi poate mai înrudit cu divinul" (Prâface. p. 15). Studrle lui Raoul Allier asupra psihologiei convertirii la popoarele necivilizate l-au dus în faţa problemii „mentalităţii primitive", în care a întâlnit pe Lâvy-Bruhl, cu faimoasa teorie a heterogeneităţii absolute între mentalitatea popoarelor civilizate şi a celor neCivilizate. Până şi în manualele de filosofie din cursul secundar de la noi se găseşte afirmaţia hotărîtă că „primitivii11 — adică, mai corect, necivilizaţii — au o ..mentalitate prelogică şi mistică", pe când noi, civilizaţii, avem o men- talitate logică şi, fireşte, nemistică. Este uşor de bănuit resortul sufletesc al. stăruinţei eh care Levy-Bruhl a căutat Să sape o prăpastie între mentalitatea ne civilizaţilor şi a civilizaţilor. Lăsăm însă de o parte aceasta. Fapt este că teoria lui — o simplă „teză dogmatică", cum o numeşte Raoul Allier — deşi susţinută cu o perseverenţă într’adevăr remarcabilă, a căzut. Raoul Allier, şi după el alţii, au arătat că există o „identitate funciară" între felul de a judeca al necivilizaţilor şi acela al civilizaţilor, cu toate că această identitate nu este vizibilă în manifestările unora şi ale celorlalţi, din pricina desvoltării unei părţi a omenirii într’un sens şi a celeilalte într’alt sens: întâlnim totuşi foarte adesea printre cei mai civilizaţi oameni felul de'a judeca al ,.primitivilor" şi, invers, „primitivii" lucrează şi raţionează foarte adesea exact ca noi. (Le non-civilisâ et nous, Diffârence irre-ductible ou ident;t£ foncAre ? Paris, Payot 1927. Vedeţi şi: Olivier Leroy, La raison primitive, Essai de refutation de la theorie du prelogîsme, Paris Paul Geuthner, 1927; E. Caillet, Mysticisme et „mentaliU mystigiie", Etude d’un problâme posâ par Ies travaux de M. ‘ Lâvy-Bruhl sur la mentâlite primitive, Pari®, Alean, 1938; N. Petrescu, Psihologia popoarelor primitive, Bucureşti, 1938). După cum studiile asupra convertirii la popoarele necivil’zate l-au dus pe Raoul Allier la psihologia mentalităţii acestor popoare, tot asemenea aceste studii houi l-au dus mai departe, la cercetarea rolului pe care îl are magia în viaţa intelectuală şi morală a neciviilizaţilor, precum şi la cercetarea raportului dintre magie şi religie în general. Magie et Religion este lucrarea sa ultimă şi nicidecum mai puţin importantă ca celelalte. De data aceasta, întâlnea, teoria „magismului primitiv", făurită de marele etnolog englez Frazer. Teorie frumoasă dar şubredă. Frazer pornea deîa ideea că, întrucât unele popoare foarte necivilizate de astăzi practică aproape exclusiv numai magia, atuhcii probabil că cei dintâi oameni, când au eşit din starea de animalitate, practicau numai magia, lipsită de orice element religios. Ar fi existat deci în omenire o epocă a magiei pure. Mai târziu, din magie, încetul cu încetul, va fi ieşit religia. Dar, spune Raoul Alb'er, „nimic nu este mai contestat astăzi în etnologia religioasă, decât ceeace stă la temelia acestei teze" (Magie et Religion, Paris Berger-Levirault, 1935, p.99). Cercetările etnologilor Andrew Lang şi Wilhelm Schmidt au arătat . că triburile australiene, pe temeiul cărora Frazer îşi con- stru'îse teoria sa, nu sunt cele mai necivilizate şi că la alte triburi încă mai necivilizate decât ele există idei religioase destul de pure, nu magie crasă. Apoi „primitivii" de astăzi nu sunt primitivii de odinioară. Unii dintre ei reprezintă o fază de decădere dintr’o stare de cultură mai înaltă. In orice caz, religia nu s’a născut din magie, ci magia apare ca un accident, ca o degradare a religiei, vătămătoare şi pentru religie şi pentru desvoltarea civilizaţiei. „Dezastroasă pentru inteligenţă şi pentru conştiinţa morală, spune Raoul AlFer, magia nu este mai puţin dezastroasă pentru religie... Departe de a fi, cum se spune prea adesea, izvorul religiei, magia pregăteşte ruina acesteia şi-i aduce mai curând sau mai târziu moartea" (Magie et Religion, pp. VII şi 460). Această ultimă lucrare a lui Raoul Allier se termină cu o minunată „ipoteză". S’ar părea* spune el, că o „inteligenţă conştientă în act" — sub care se înţelege desigur Dumnezeu — lucrează în lume sub forma unor sugestii înalte, cărora se opun aiitosugestule noastre naturale. Cu alte cuvinte, Dumnezeu însuşi lucrează în lume, căutând să o conducă, să o înalţe, să o mântue. In toate religiile a fost un apel al lui Dumnezeu. Acest apel s’a făcut auzit mai limpede la un popor, dar şi acold sugestiile ce veneau de sus au fost înnăbuşite de autosugestiile nrzerabile care veneau din firea pământească. „Ipoteza" lui Raoul Allier, a sugestiei-revelaţie, n’o putem desvolta aici. O vom face poate cândva. Ea are foarte interesante consecinţe filosofice şi teologice, atât teoretice cât şi practice. Deşi sunt elaborate în conştiinţa unui teolog protestant, lucrările lui Raoul Allier, cele de ps’hologie religioasă, n’au nicidecum factura unor simple tratate de apologetică sau de teologie confesională, ci ele prezintă cel mai înalt grad de obiectivitate şi documentare ştiinţifică. Deaceea se recomandă şi teologilor noştri, care e bine să se familiarizeze cu problemele psihologie^ sociologei şi etnologiei religioase. Misiunea creştină în sânul poporului nostru cere nu numai mult zel misionar şi multă teologie, ci şi o înţelegere mal largă a realităţilor sufleteşti şi sociale. Valoarea lucrărilor lui Raoul Allier creşte şi mai mult în ochii noştri* când ne gândim că ele au fost alcătuite de un om a cărui vedere îşi refuza serviciile ei normale. După moartea vitejească a fiului său mai mare, Roger, căzut în primele zile ale războiului din 1914-1918, durerea sufletească a slăbit vederea bietului părinte, dar nu â-a clintit credinţa şi dragostea de ţară. Dimpotrivă, în tot timpul războiului, el a ţinut săptămânal conferinţe în templele din Paris, pentru a îmbărbăta pe cei rămaşi acasă. Raoul Allier şi-a închinat toată viaţa ştiinţei şi toată ştiinţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu. Căci ţinta mai îndepărtată a lucrărilor lui de psihologie religioasă era aceea de a forma o vastă documentare pentru misiunile creştine printre necivilizaţi. Viaţa lui poate fi deci pildă pentru mulţi. Noi, cei cari l-am cunoscut şi am primit dela el îndrumări hotărâtoare pentru munca noastră intelectuală, îi vom păstra totdeauna o amintire vie şi recunoscătoare. Iar Facultatea care a avut norocul să-l aibă în fruntea ei, se poate mândrii cu numele lui. EMILIAN VASILESCU J. CHEVALIER, CAVALER AL SPIRITULUI ° Pe Jacques Chevalier, admirabilul decan al Facultăţii de Litere din Grenoble, l-am cunoscut de multă vreme, noi cei din generaţia care acum intrăm în maturitate; l-am cunoscut mal cu seamă ca propagator fervent şi original al filozofiei bergsoniene în forma ei de acum ?ece ani. Marile sale cărţi: Descartes, publicată în 1921 (Pion), Pascal, în 1922 (Pion) şi Bergson în 1926 în aceiaşi editură sunt ceva mai mult decât o întâmplare; Pascal, subtilul şi adâncul filosof al „Gândirilor" vorbise despre o anumită categorisire a gânditorilor în spirite geometrice şi spirite de fin-eţă şi nimănui nu i se poate aplica mai bine primul şi ultimul epitet decât primului şi ultimului dintre gânditorii pe care îi studiază J. Chevalier şi care sunt veritabilii stâlpi de bază ai eternei gândiri franceze. Celelalte lucrări- ale emeritului gânditor dela Grenoble îi arată, numai prin enumărarea titlurilor, tendinţele spiritualiste şi religioase, fie că se ocupă cu fenomenele de reînviere (râvells, „revival") religioasă (Essai sur la formation de la natio-nalite et Ies reveils religieux aux pays de Gal-les) lucrare de sinteză şi de vastă erudiţie, pe care însă ştie minunat să o facă să nu transpire ostentativ, fie că reia sub alt unghiu, problema dela care plecase Mâine de Biran, aceia a habi-tudinei, problemă pe care o urmăreşte cu adâncimea cunoscută, marele Ravaisson 174 © BCU în „De rhahitude" (L’habitude, Essai de me-taphysique scientifique. Boivin 1929, premiul Dissez de Penanrun al Institutului), fie că e vorba de studiul: Ideia şi Realul (Arthaud. 1932) curioasă poziţie de împăcare între idealism şi realism, fie, în fine, când cercetează adâncimile sufleteşti ale misticismului1 ca în: „Sainte Thirese et la Vie mystique” (De-noel 1934) una dintre cele mai bune şi mai complete lucrări asupra vieţii şi mărturiilor celei mai tipice reprezentante a misticismului catolicizant; toate aceste lucrări sunt deosebite de cercetările savante asupra gândirii antice, Aristot şi Platon,, cum sunt : „Studiul antic al dialogului pseudo-platonic Axiochos" şi „Noţiunea de necesar la Aristot şi predecesorii săi“. (Alean 1915). Nu avem însă intenţia să facem o vizită completă în acest admirabil „castel interior11 cum spunea Sf. Tereza, care este opera lui J. Chevalier, acest paladin al spiritului cum he-am permis să-l numim în titlu. Este vorba să parcurgem odată cu el recenta sa lucrare „La Vie morale et l'au delă (Fîammarion 1939) să parcurgem sau să ne interzicem şi asta lăsând pe fiecare să parcurgă drumul acestor pagini, întrucât nu poate fi aci vorba de un rezumat sec, schematic, didactic al unei cărţi în care un om se dezvălue şi se mărturiseşte ceeâce ni se pare a fi esenţialul oricărei adevărate cărţi. De aceia, înainte de a începe această parcurgere, ea însăşi factice şi condamnată la uscăciune, sfătuim citirea acestei cărţi. Nu pentru că autorul ar aduce prin ea revelaţii extraordinare, nu pentrucâ ar pune probleme nemai auzite, nu pentrucă ar rezolva vechile întrebări, neostoitele noastre îndoeli în chip senzaţional. Nimic din toate acestea nu se întâmplă. Doctrine noui nu sunt de relevat aci, atitudini originale nu sunt de semnalat, dacă ne oprim la sensul obişnuit al noţiunii de „originalitate"; probe noi în vechea problemă a vieţii „de dincolo" e inutil să căutăm pentrucâ apoi, decepţionaţi să mărturisim că nici acum nu am făcut un pas mai departe. Dacă însă vom încerca un lucru poate neîncercat încă, acela de a ne sălăşlui într’un altul, de â încerca, de a voi, de a nădăjdui, de a risca ac'el salt în neantul credinţei altuia pentru a răsădi şi în noi' aceiaşi credinţă, atunci cartea lui J. Chevalier îşi va fi ajuns ţinta pentrucă ea este o carte care nu încearcă să ne înveţe nimic ci să ne convingă. Desigur filosofii în redingotă care îşi păstrează ia naftalină ideile ştienţiste de acum o jumătate de vea-c, Vor zâmbi supe- rior şi condescendent dacă nu chiar cu compătimire în faţa unor pagini în care ni se vorbeşte despre supravieţuirea spiritului după moarte iar moraliştii făcuţi (nu născuţi) la şcoala sociologică a unui Durkheim se vor alarma pe bună dreptate în faţa unei morale care se afirmă de esenţă transcendentă, o transcendenţă care se coboară în om dela Creator. Pentru J. Chevalier criza actuală a omenirii (criză care îşi atinge, se pare, apogeul cu nemaipomenitul război de azi) este o criză morală. Omul a ajuns aci, azi, pentrucă a pierdut orice simţ al dependenţei de altceva, pentrucă a negat cu furie orice transcendenţă. Filosofia stabilise desigur că axele Fiinţei sunt interioritatea şi exterioritatea. Dar aceste două caractere se „împacă în noţiunea de superioritate (le dessus)" după admirabila formulă a lui Lachelier. Acest domeniu al lui deasupra este Dumnezeu. Negarea lui consti-tue prima etapă a crizei noastre morale; negarea vieţii nemuritoare a spiritului înseamnă etapa a doua. Dar nici afirmarea unui Dumnezeu impersonal, ca în filosofia teistă nu poate constitui o pârghie a noastră, Dumnezeul impersonal rezorbindu-se în natură (Deus sive Natura după cum afirma senin trudi tul Spinoza). Sunt bunuri spirituale şi bunuri pe care le promit sectatorii materiei, „bunuri care sunt născătoare de duşmănii şi războaie" (pag. 13). Unde trebue căutată însă origina însăşi a acestei atitudini de negare? In ceeace autorul numeşte „absolutismul uman" adică formula lui Protagoras : „Omul, măsura tu- turor lucrurilor" şi care conduce, prin chiar esenţa ei la scepticism, la nihilism, la relativism. împotriva lui Protagoras, J. Chevalier opune pe Platon care în „Thâ6tete“ spunea că „Dumnezeu mai degrabă decât omul trebue să fie pentru noi măsura tuturor lucrurilor" (p. 22) „Singurul obstacol de netrecut pentru cunoaşterea absolutului este... divinizarea o-muluă". (p. 23). Totul .relevează divinitatea ; creaţiunile uluitoare ale minţii omeneşti în matematică, Operile de artă în crearea şi în contemplarea lor, justiţia care nu este de natură şi origină umană ci divină, cunoaşterea noiastră însăşi în care trebue să vedem o trams cendenţă de aceiaşi origină; „gândirea noastră -—spune minunat autorul—este măsurată nu măsurătoare iar a primi este pentru om ceeace a crea este pentru Dumnezeu” (p. 30) formulă care cuprinde întreaga esenţă a ideii de trancendenţă. ideie ce ne este deosebit de scumpă. Un Dumnezeu imanent nu ar fi de- 175 © BCU cât însăşi omul; numai transcendenţa poate explica şi mulţumi sensul adânc al Fiinţei. Iar acest sens în destinul uman se exprimă printr’un imperativ : „Omul este ceeace este când este ceeace treime să fie. El nu este ceeace trebue să fie decât când se supune lui Dumnezeu11 (p. 31). Problema morală se pune, de aci chiar, în toată întinderea ei. înţelepciunea antică, la care J. Chevalier face dese aluziuni, făcea deosebirea fundamentală dintre fizis şi no-mos natură şi lege, pe care sofiştii le opuneau ajungând la nihilismul moral. Con-fuziunea o găsim însă într’o doctrină care egala pe om cu celelalte animale cum spunea CaliClŞs din dialogul „Gorgias". In felul acesta „natură morală este asimilată, redusă la natura fizică; se absoarbe omul în univers... cum o va face.... stoicismul" (p. 39). Aristot, plecând dela definiţia omului ca animal raţional lasă animalităţii materia iar speciei (raţional) forma care constituind fiinţa va defini cu adevărat omul nu prin animalitate ci prin raţionalitate. Scopul suprem al omului este deci stăpânirea raţiunii ceeace este. tot una cu Binele platonician (p. 43). Astfel omul se defineşte ca o fiinţă dublă; prin latura lui inferioară el se înrudeşte cu cosmicul, cu animalitatea în vreme ce prin cea superioară el participă din Divin (44). Această tradiţie naturalistă care punea preţ pe latura animalităţii umane poate fi urmărită precis în delungul istoriei, în fi-losofia arabă, în Renaştere, în Franţa secolului al XVII-lea prin intermediul „libertinajului" italian, în opera, lui Rabelais, a lui Lo-renzo Valla, Bayle. d’Holbach şi Diderot pentru ă se croi sociologiceşte şi ştiinţific în opera lui Durkheim, (48) pentru care faptul moral are aceiaşi obiectivitate ca şi greutatea sau elasticitatea în vreme ce. după şeful şcoalei sociologice franceze, „D-zeu nu este nimic altceva decât Umanitatea transfigurată şi gândită simbolic. (49). Dar alături de această tradiţie naturalistă există şi o alta "spiritualistă pe care au proclamat-o un Descar-tes, un Pascal, un Malebranche, un Mâine de Biran. Ceea ce nu înseamnă că morala nu e naturală, numai că trebue să ştim ce înţelegem prin natural; natural nu' e "acelaş lucru eu instinctual, cu fizic, -cu animalitate cf înseamnă natura umană finalizată într’un imperativ moral : „Omni nu este aceia ce este decât când este ceea ce trebue să fie", (p. 56). Rămâne numai de lămurit dacă acest moral despre care se vorbeşte este .cel individual sau omul colectiv. J. Chevalier îşi pro- pune lămurirea problemei în capitolul referitor la individualism „conceput de Rousseau şi aplicat de Revoluţie, individualism de abstracţii care consideră omul nu ca pe o persoană adevărată ci ca pe o abstracţie...." (59). „H. Lorin arătase 'rezultatele dezastruoase pe care le-a avut substituirea ideii individualiste ideii creştine ca fundament al dreptului". (60). Lupta dintre individ şi societate este veche cât şi gândirea. O găsim la sofişti după cum o găsim şi în lumea creştină având ca tip de revoluţionar pe Martin Luther care „în numele drepturilor individului înlătură autoritatea Bisericei". (61). Găsim în cursul istoriei o seamă de forme ale individualismului; un individualism metafizic, la Rousseau Şi Kant, un individualism utilitar cu Bentham şi Mill, un individualism în economia politică şi un altul (sau poate mereu acelaş dar sub diferite chipuri) în drept. Ce valoare are doctrina aceasta ne-o arată formula lapidară, concludentă a lui J. Chevalier: „ea dărâmă toate ideile şi toate instituţiunile(p. 66). Ca exemplu pentru prima categorie avem concepţia individualistă a preţului şi a salariului iar pentru a doua categorie avem instituţia căsătoriei pe care individualismul a reuşit să o dărâme introducând dreptul de divorţ, urmare a ideii de libertate absolută. In drept, o altă noţiune derivată din aceleaşi principii „partajul liber" are urmări dezastruoase de natură economică. demografică, naţională, morală. Sunt aci pagini dureroase ce ar trebui citite şi care nu se referă numai la stările din Franţa ! Greşala trebue căutată în însăşi noţiunea de individualism. Socialul nu se poate funda pe individualismul egoist ci pe un individualism al ondinei şi al supunerii la ceva de sus. Libertatea nu este capriciu ci stăpânire de sine; înainte de orice libertate este legea. (76). Indivdul nu-şi aparţine sieşi ci la altceva, la altcineva, principiu de bine, ordine, stabilitate, eternitate, cu alte cuvinte, la Dumnezeu. „Numai renunţând la sine individul se cucereşte pe sine". (78). In sine deci el nu este nimic; el începe a fi ca atare în momentul în care e dat într’o unitate mai mare decât el adică mai întâi în familie. Condiţiile vieţii umane de aci pornesc; ele îşi caută puterea în sentimentele corespunzătoare, în milă şi în iubire, în adevăr adică în concepţia unui Bine suveran care nu poate fi limitat în timp ci dat în eternitate. Iată dece „perspectiva lumii de dincolo este singura perspectivă adevărată a vieţii umane". (82). Individualitatea, chiat când o înţelegem în sensul ei adevărat, ca 176 © BCU parte a unui tot, ca verigă, dintr’un lanţ care îşi are obârşia în Dumnezeu, nu comstitue însă forma finală a Fiinţei; aceasta se desăvârşeşte numai în perspectiva personalităţii. , Personalitatea ne iridică la un plan superior al Fiinţei11, (p. 85). Există neapărat aci o transcendenţă; omul este desăvârşit în personalitate pentrucă însăşi Dumnezeu este o Persoană, este forma absolutei perfecţiuni a persoanei. Ni se pare că această noţiune de personalitate nu este depărtată de aceia ce Bergson numise „eul profund11; o cunoaştere a acestui adânc al fiinţei noastre este o necesitate primordială. O asemenea chemare la izvoarele fiinţei a încercat Socrate, a sperat Descartes, a, desăvârşit Iisus Mântuitorul. Sunt însă o serie de piedici care se pun acestei descoperiri şi păstrări a vieţii personale; civilizaţia însăşi, cu exigenţele ei, cu ritmul ei satanic, cu înmulţirea nevoilor şi poftelor obligă omul să trăiască în suprafaţa fiinţei sale nu în adâncuri; ştiinţa tiranică este un alt mare obstacol al vieţii personale. ..Prizonier al materiei, al sculelor pe care şi le-a făurit pentru a o stăpâni, al ştiinţelor pe care şi le-a construit pentru a o cuceri, omul nu mai ştie să vadă decât aceia ce pipăie....11 (p. 95). Tirania socială este un alt obstacol care „goleşte omul de viaţa sa intimă11 după cum se exprima în „Revolta mulţimilor11 Or-ţega y Gasset. Adevărul e înlocuit cu ceea ce se spune că ar fi, raţiunea, cu părerile, morala cu moravurile. Adâncă asemănare de gândire cu paginile fremătătoare ale lui Kay-serling din „De la souffrance â la plânitude11! Insă duşmanul adevărat al persoanei „este însăşi persoana când se socoteşte drept scop în sine. Căci ultimul scop este Dumnezeu11 (99). Nu eul este esenţialul persoanei ci altul, dăruirea de sine „le don â autrui11 după cum spunea Louis Lavelle în „Prezenţa Totală11. Neputând fi noi în Dumnezeu treime să căutăm pe Dumnezeu în noi; iată sensul adevăratei experienţe mistice. „A te -ridica la D-zeu înseamnă a te adânci în tine însuţi... adică înseamnă a te depăşi pe tine însuţi şi a te ridica până la D-zeu“. (p. 106). Dacă însă viata socială, ştiinţa, civilizaţia se opun perfecţionării omului, îndoiala poate fi instaurată în ceea ce priveşte sorţii de izbândă ai viitorului. Iată dece problema chinuitoare a existenţei sau a ne-existenţei unui progres uman se pune cu toată tăria. Gre-şala care s’a făcut în problema aceasta a fost că s’a considerat progresul ca „un progres liniar, continuu, infailibil, decurgând na tural şi necesar din creşterea cunoştinţelor noastre, din perfecţionarea instrumentelor noastre şi a organizaţiei însăşi11. (114). Condor-cet, creatorul acestei viziuni a greşit. Unde e atunci adevăratul progres ? J. Chevalier, după ce analizează problema progresului animal şi a instinctului în opoziţie cu inteligenţa, constatând că orice act nou nu este posibil decât dacă are un substrat memorial, conchide că tradiţia este condiţia progresului în viaţa socială. (118). , In lucrarea sa anterioară (L'habitude. 1929) autorul ajunsese la unele concluziuni caracteristice în ceea ce priveşte problema eredităţii şi anume că „nu se poate vorbi despre o transmitere hereditară a obişnuinţelor câştigate de indivizi ci numai despre o tradiţie spirituală, datorită memoriei, nu obişnuinţei11, de unde urmează că animalul „neavând memorie spiritaulă este incapabil de tradiţie deci şi de progres11 (121) concluzie sprijinită pe o vastă cercetare ştiinţifică cât şi pe confirmarea lui Cuenot în privinţa transmiterii caracterelor câştigate. „Progresul uman este exclusiv datorit educaţiei şi transmiterii patrimoniului pe care ea Ta constituit în cursul vremurilor11, (p. 135). Progresul uman există deci, el tinde către infinit; omul nu poate admite că totul se petrece, aci pe pământ, că el este închis în marginile strâmte ale spaţiului şi timpului; există cu alte cuvinte o lume de dincolo în care se „desăvârşeşte sufletul care... nu începe în timp şi nu trece prin el decât pentru a merge către un destin de e-ternitate11. (p. 137). Iată ultima întrebare la care vrea să răspundă J. Chevalier. Metoda pe care o întrebuinţează autorul este triplă; el prezintă mai întâi universalitatea acestor credinţe umane într’o lume de dincolo, în nemurirea şi eternitatea sufletului individual pentru a trece apoi la prezentarea câtorva probe raţionale şi în fine a probelor, să le spunem, experimentale. 0-mul de totdeauna şi de pretutindeni a căutat să descifreze mai puţin problema vieţii cât problema morţii. Dintre toate făpturile lumii omul singur descoperă moartea pentrucă „el singur ştie -că va muri11. (143). Religia—spune Bergson—este, din acest punct . de vedere o re-actiune defensivă a naturii contra reprezentării... inevitabilităţii morţii11 (145). Iar Pascal afirma că omul „nu este produs decât pentru infinitate11. Există aşadar un fel de instinct al nemuririi, o credinţă universală în supravieţuire. Ce valoare pot avea această credinţă şi acest instinct? Aceia că natura nu. a făcut nimic de prisos sau fără sens. Dacă un asemenea instinct există el trebue deci să corespundă la ceva. E drept, argumentarea nu este deloc irefutabilă; din contra. Dar nu avem altă posibilitate decât aceia de a ne bizui pe ceea ce avem. Există „un refuz universal al morţii ca scop al vieţii umane11 (147) fiinţa are ca lege „să persevereze întru fiinţarea ei“ spusese şi Spinoza. Cultul morţilor pe dealtă parte—cercetările arheologiei preistorice au dovedit-o fără putinţă de îndoială—există odată cu primele manifestări umane fie că e vorba de epoca mousteriană, aurignaciană, magdaleniană. Rodhe socotia că nu poate fi vreo legătură între acest cult al morţilor şi concepţia sufletului nemuritor; J. Chevalier consideră însă că nu trebue să dezlegăm aceste două fapte care merg în orice caz împreună. (153). Concepţia răsplătirii morale dincolo de moarte o întâlnim deasemeni din cea mai îndepărtată antichitate ca şi în mentalitatea- primitivă, în mana ca şi în Cartea Morţilor (dinastia a XVIII 1400 a. C. în Egipt). E caracteristic mal, cu seamă textul publicat de E. Drioton (Recueil d’Etudes egyp-tologiques. 1922 Fas. 234 B. E. H. E.) Aceiaşi concepţie o regăsim în Avesta ca şi în Vede iar mai târziu în TJpanişade şi în buddlxism; este evidentă în Odysea (cart. XI), la Pindar, la Eschyle şi în fine, luminoasă, la Virgiî, metafizic la Platon în Phedon şi Menon, raţional, în Timeus. in credinţa ebraică, concepţia este precizată, din epoca lui Ezechiel şi Daniel până la Farisei. Problema existenţei reale a lumii de dincolo e tratată cu putere dar Şi cu circumspecţie de autor în ultima parte a lucrării. „Ideia de nemurire—spune CI. Bernard—este o ideie experimentală11. (173). In orice caz avem deaface aci cu o idee nu eu un concept; conceptul este o creaţie a minţii noastre, ideia, ca şi la Platon, are un substrat real. In ce sens înţelege CI. Bernard experimentarea nemuririi nu e greu de înţeles dacă ne referim la concepţia vieţii în Banchetul, în nemurirea plasmei germinative la Weissmann, în perpetuitatea indefinită a someii fa Âlexis Carrel. Dar nemurirea nu e numai biologică; ea este sau trebue să fie spirituală, individuală, personală. (175). Argumentele .aduse de Bergson sunt şi ele diferite: experienţa mistică, faptul conştiinţei care depăşeşte creerul şi datele ştiinţei psychice pe care autorul le urmăreşte dela F. M. Barrett din 1882 până la Balfour şi Olivei- Lodge, sau F. W. Myers. Domeniul este extrem de delicat dar ceea ce importă este să fie abordat „în- tr’un spirit lipsit de orice prejudecată11. Ceea cc este sigur esţe acest fapt indiscutabil aî independenţei gândirii de creer, înlăturarea concepţiilor locaiizatoare şi considerarea cre-erului ca un simplu instrument de articulare a spiritului în materie. (178). Dar dacă reuşim totuşi să dovedim supravieţuirea spiritului faţă de materie, mai e o întrebare finală, cea mai grea : Această supravieţuire este nemurire întru eternitate? Aci argumentele experimentale trebue să facă loc unor argumente morale In care intervine ideia economiei însăşi a creaţiunii. „Autorul tuturor lucrurilor şi al ordinei lumii este interesat ca tendinţele fără limită pe care le-a pus în om şi mai cu seamă aspiraţia lui de a trăi mereu să-i fie satisfăcute nu frustate; este interesat ca fiecare să fie pus, pentru totdeauna, la locul ce-1 merită....; este interesat ca virtutea să se bucure de o fericire fără sfârşit...” (190). Pentru sceptici autorul oferă meditarea cărţii lui Charles Nicolle: „La destiitee humaine11; „spiritul ştiinţific nu neagă nici o posibilitate ci aşteaptă, pentru a accepta o opinie să i se aducă proba, conştient totuşi că raţiunea noastră e deformată, că inteligenţa este incapabilă să înţeleagă..... (191). La toate aceste argumente care îşi au valoarea lor umană, raţională, afectivă, se mai adaugă un lucru care, oricât a>‘ striga ştienţismul mărginit, cade cu multă greutate în balanţă, mai multă chiar decât suntem obişnuiţi să-i acordăm : experienţa mistică. In minunata sa „Conelusie11 J. Chevalier afirmă categoric transcendenţa moralei, transcendenţa ideei, nu a conceptului de Dumnezeu, transcendenţa unui imperativ al Binelui care este o altă înfăţişare a lui Dumnezeu, transcendenţa, în fine, a acestui Suveran Bine care fundează el datoria nu care este fondat de datorie. (Kant). A trăi, a simţi, a gândi şi a zidi în tine aceste adevăruri fundamentale, înseamnă a face adevărată metafizică. De a: ceia „metafizica singură asigură moralei realitatea, deci autonomia -sa“. (210). Am parcurs în felul • acesta cartea lui J. Chevalier şi ne-am convins încă, odată că în mijlocul, acestor frământări ale zilelolr noastre, gânditorul care îndrăzneşte să vorbească despre morală, despre nemurire şi despre Dumnezeu,' care trage spada gândului, ca să ne mântue de spada de oţel a morţii sufleteşti, poate fi socotit un paladin al spiritului într'o lume care a uitat de spirit. . ; ., ..... PETRI p. iONESCl.: 1:78 © BCU A. M. CAREE: TOVARĂŞI DE VEŞNICIE După un dicton banalizat aproape, familia este celula care stă la baza organismului social. Nimeni nu contestă astăzi adevărul acestei afirmaţii şi nici importanta covârşitoare pe care o are familia pentru societate. In-tr’adevăr, sociologii cercetează amănunţit formele istorice ale familiei şi structura ei socială. Filosofia prin etică se ocupă şi ea intens de subiectul acesta, fixând legi morale bazate pe natura instinctuală a omului şi pe împrejurările istorice, Medicina vine şi ea cu studiile ei destul de numeroase, şi tot aşa dreptul, economia politică, istoria. Toate acestea, analizează separat, disociind, aspecte diferite ale aceluiaş fenomen, fără să găsească elementul care să le reasocieze. Elementul acesta există totuşi şi rămâne atotputernic, oricât î-ar nesocoti în aparenţă savanţii din toate categoriile: este învăţătura creştină, care pune la temelia familiei o sfântă taină- De aceea un studiu teologic, religios, asupra familiei, nu este niciodată unilateral, ci din potrivă, este ea-o sinteză, ca o recompunere a elementelor, disociate prin a-uaîiză. . . .. In felul acesta e micul volum intitulat „Compagnons d’eternite - le sacrement de ma-riage“, al Părintelui A. M. Carrâ, călugăr catolic din ordinul Fraţilor Predicatori. Deşi scrisă de un teolog, cartea Părintelui Carrti nu este propriu zis o carte de teologie pentrucă autorul nu priveşte căsătoria nici din punct de vedere'dogmatic, nici canonic. Nu este nici o carte de filosofîe, aşa cum ar părea să arate titlul „Compagnons d’âternite", pentrucă nu se fac în ea aproape deloc speculaţii metafizice. Este o carte de obiectivă cercetare a realităţii, care atinge — fără să aprofundeze -— toate problemele vieţii de familie. Fără să fie scrisă, într’im şpirit .polemic, cărticică aceasta resp’nge indirect toate falsele concepţii asupra căsătoriei, înlocuind complexitatea lor cu limpezimea doctrinei creştine. Astfel, încă dela cea dintâi pagină, Părintele Carre numeşte căsătoria o vocaţie şi o lege de viaţă. Ea nu este „o aventură episodică, o schimbare parţială a ritmului obişnuit al unei existenţe, sau ura simplu contract de drepturi şi de datorii reciproce". Spre deosebire de concepţia biologistă, după care căsătoria n’ar fi decât o asociere al cărei unic scop este procreerea fizică a copiilor, autorul afirmă că întemeerea unei familii, trebue ,să a5bă la bază elanul total „esenţial, a două creaturi incomplete care îşi caută plenitudi; nea. Argumentul pe care îşi sprijină această afirmaţie, este că diferenţa structurală dintre bărbat şi femee nu este numai fizică ci şi metafizică, de aceea căsătoria trebue să fie o unire totală, absolută. Şcoala biologistă, eugenismul şi mai mult decât ele concepţia hedonistă asupra căsătoriei, reduc pe om la animalitatea instinctului. Părintele Carre nu desconsideră instinctul, pe care îl priveşte ca pe o forţă misterioasă prin care vorbeşte în individ instinctul rassei întregi. Dar căsătoria, spune el, este rezultatul unei alegeri, este un act conştient, bazat pe certitudinea posibilităţii întemeerij unui pă min, şi bazat pe dragoste. Până aici însă, nimic specific căsătoriei creştine. Asupra alegerii tovarăşului de v'aţS insistă mult biologismul şi în genere toate curentele influenţate de principiul eugeniei speţei umane, iar dragostea ca element călăuzitor în această alegere este preconizată dc sistemele idealiste ale unui Rousseau, Schle gei sau Fichte. Specificul creştin, evanghelic, asupra căruia insistă mult autorul, este sta rea de har prin care Biserica sfinţeşte căsătoriile binecuvântate de ea. Căsătoria creştină nu este deci o unire liberă, ci o unire „în no mine Donvni". Scopul ei nu este numai perpetuarea'speciei, ci înălţarea către veşnicie a două fiinţe ere se completează,-se împlinesc şi care trebue să se sprijine reciproc în drumul către mântuire. De aceea, spune Părintele Carre, căsătoria creştină este şi o consacrare care înalţă şi purifică. In partea a Il-a a lucrării se face o para leîă între căsătorie şi unirea mistică dintre Hristos şi Biserică. Analogia aceasta îşi are locul mai. ales în acel mister al fecundităţii prin care. cei doi soţi devin părtaşi la marea taină a mântu'rii, aducând în lume fiinţe pentru care s’a jertfit Iisus. Este interesant capitolul „Căsătorie şi Euharistie". în care autorul arată că la Sf,. Liturghie alianţa veş nică dintre Mântuitorul şi omenire, se înoadă ta:nic cu alianţa temporară dintre fîii şi fiicele lui Dumnezeu. - Dacă în partea a Il-a se înfăţişează mai mult teologia tainei căsătoriei, insistându-se asupra sensului mistic al ei, partea a IlI-a —• ,De l’amour â la charitâ" — coboară lâ viaţa reală şi arată misiunea celor doi soţi. Astfel, pentru bărbaţi —- spune autorul — că- © BCU sătoria este consacrare şi jertfă, după cum reiese din cuvintele Sf. Ap. Pavel: „bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre, aşa cum Hristos a iubit Biserica1'. Cât despre femeie, adaugă Sf Ap. Pavel, „ea va fi mântuită prin naştere de copii11. Aceasta este deci menirea ei, şi nu aceea de a fi slujită ,adorată. Dumnezeu a ales-o pentru a continua opera mântuirii începută prin Fecioara Mar.ia. Şi după cum Măria prin al său „fiat“ a consimţit să fie părtaşă la taina răscumpărării, tot aşa orice femeie trebue să se supună fără încetare voinţei lui Dumnezeu. Autorul îşi încheie cartea cu un sfat dat tinerilor creştini, de a nu mai ezita în pragul căminului: „Reculegeţi-vă. învăţaţi dela Dumnezeu şi dela Maria vocaţia voastră. Lumea este în mâinile voastre. Şi veacul XX are nevoie de sfinţi care, prin cămin, să dea do rinţa de dragoste11. Acestea sunt câteva dintre ideile mai accentuate din cartea Părintelui Carre. Un rezumat al ei nu se poate face, pentrucă nu este scrisă după un plan pe care să-l poţi urmări. O idee nu vine ca o urmare firească a celei precedente şi s’ar putea foarte uşor să se schimbe intre ele capitole sau chiar pasagii. fără ca lucrarea să sufere. De aceea, cartea aceasta pare mai mult o culegere de cugetări, de maxime, decât un studiu asupra unei chestiuni. Cuprinde într’adevâr lucruri multe, dar ele sunt privite mai mult în întindere decât în adâncime. De altfel, după cum spune autorul însuşi în prefaţă, cele trei capitole ale lucrării nu sunt decât trei conferinţe, bine înţeles revăzute şi completate, rostite în faţa studenţilor întruna in sălile Cartierului Latin Lăsăm la o parte deosebirile dogmatice dintre teologia romano-catolică şi cea ortodoxă în ceeace priveşte taina căsătoriei, deoarece ele sunt fireşti. Nu s’ar aştepta nimeni ca în- CRONICA GHEORGHE I. BRĂTIANU : O ENIGMĂ ŞI UN MIRACOL ISTORIC : POPORUL ROMÂN. — Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol LT1. — Lucrarea de faţă a d-'lui Gheorghe Brătianu apărută în colecţia utilă a „micei en: ciclopedii11, este redactarea sporită în româneşte a unei broşuri pe care autorul a tipărit-o în limba franceză, acum trei ani, ca răspuns unor afirmaţii din cartea lui Ferdinand Lot: Les Invasions barbares. Chiar titlul volumului este luat din capitolul în care cunoscutul medievalist al Sorbonei desbate problema ori- tr'o carte ieşită din isvor catolic, să găsească doctrina ortodoxă! Lăsăm la o parte şi faptul că acest mic volum nu aduce nimic nou ca fond şi îl privim din alt punct de vedere. Căci chiar dacă Părintele Carre spune lucruri care s’au mai spus şi altădată totuşi, le spune atât de frumos şi de convingător, încât eficacitatea lor poate să fie imensă. Nu coboară în profunzimi dogmatice, nici nu încearcă să urce în sfere de înaltă spiritualitate, dar prezintă atât de luminos şi de omenesc taina căsătoriei, încât poate să convertească pe toţi tinerii. Nu expune o dogmă pentru a face speculaţii înalte, ci expune o dogmă pentru viaţă. Nu face teologie savantă, pentrucă nu scrie pentru teologi. Scopul cu care Părintele Carre a publicat această carte, este — după cum spune — acela de a înfăţişa învăţătura Bisericii, celor ce nu o cunosc sau nu o înţeleg. De aceea, â trebuit s’o expună în aşa fel, încât să fie accesibilă tuturor. In cărticica aceasta nu vorbeşte teologul ci preotul, care descoperind celor botezaţi taina chemării lor, îndeplineşte astfel un rol sacerdotal. In numele Bisericii e1 „adaugă la sfaturile morale ale părinţilor, educatorilor sau prietenilor, vestea minunată că taina căsătoriei nu propune numai din afară un ideal înalt, ci dă inimii omeneşti, fragile, un har necrezut de puternic şi de roditor11. Acesta este rostul cărţii Părintelui Carr6, şi privită în lumina lui, câştigă în valoare. Este o carte de minunată edificare sufletească, pe care ar trebui s’o citească toţi tinerii, atât cei blazaţi, cât şi cei ce privesc prea superficial viaţa. Şi ne-ar trebui multe publicaţii de felul acesta acum, când ura învinge dragostea şi când căsătoriile se destramă din cauza a celui „divorţ al sufletelor11, pe care numai îm-biserich’ea familiilor îl poate vindeca. MARIANA IONESCU LITERARA ginii poporului nostru. Şi fiindcă în acest capitol Ferdinand Lot susţine teoria formării poporului român în Sudul Dunării, intemein-du-se fireşte, cu deosebire, pe fapte de ordin lingvistic, d, Brătianu a ţinut să ofere fostului său maestru câteva mărturii — şi argumentele ce trebue trase din ele, — menite a restabili adevărul cu toată obiectivitatea ştiinţifică necesară. Iată care este rostul esenţial al lucrării de care mă ocup. In mod firesc deci, ea s’a văzut obligată să ia a- 180 © BCU titudine faţă de acea şcoală propagandistică a unora din vecinii noştri, care din motive fundamental străine de disciplina istorică a creat o atmosferă falsă în jurul chestiunii atât de lămurite în fond, a obârşiei neamului românesc. Protagoniştii acestei şcoli au isbutit, printr’o activitate sistematică, să pună în circulaţie o „teză" care deşi nu are nici o bază documentară se bucură totuşi în apus, de un surprinzător credit intelectual. Intre alţii, însuşi Ferdinand Lot, spirit de largă informaţie şi de recunoscută probitate cărturărească, a căzut vremelnic victima ei. Lucrul se poate lesne explica. Broşurilor luxoase ale cercetătorilor unguri şi bulgari care ne tăgăduesc radical dreptul de a stăpâni pământul Daciei Carpatine invocând o mulţime de dovezi izolate sau contrafăcute şi într’o logică ciudată ce le este, s’o mărturisim, specifică, noi n’am ştiut atât amar de timp să le răspundem cum se cuvenea. Protestele teoretice ivite din când în când nu erau suficiente. Iar opera de adâncă răspândire europeană, în paginele căreia să se spulbere toate ideile tendenţioase ale adversarilor care au substituit realităţii un îndârjit vis răsbunător — n’a fost scrisă încă. Studiul d-lui Gheorghe Brătianu trebue socotit ca un demn început în campania de extirpare ştiinţifică a ereziilor ce-au fost şi sunt asvârlite, fără cruţare, pe seama istoriei româneşti din partea tuturor acelora care cred că între naţiunea lor şi naţiunea noastră există un proces politic neîncheiat. Evident, adevărul rămâne tot adevăr, oricât ai încerca să dovedeşti contrariul. Dar nu e vorba aici numai de valoarea intrinsecă a propagandei ce se duce peste hotare în contra României, valoare care, din fericire ţine exclusiv de domeniul fanteziei. E vorba, în primul rând, de eficienţa ei. Aceasta îi constituie primejdia, nu altceva. • . D. Brătianu spune limpede şi aproape alarmant în Cuvânt înainte: „...pe tărâmul ştiinţific, ca şi pe altele, nu putem rămânea în liniştea unor beati possidentes. Noi am considerai chestiunea românească închisă, odată ce ne-am statornicit graniţele de astăzi. Dar istoria nu se opreşte în loc. In jurul nostru fierb tot mai aprig energiile altor popoare, năzuinţe de expansiune, pofte de răzbunare". Că un Ferdinand Lot bunăoară, de a cărui bună credinţă nu se îndoeşte nimeni, a admis ipoteza originii suddunărene a Românilor, de acest fapt sunt vinovaţi în bună măsură şi istoricii noştri-cari nu au dat replica definitivă provocărilor metodic organizate de pro- paganda maghiaro-bulgară. In toiul luptei, dispreţul şi nepăsarea, chiar olimpiană, nu sunt o soluţie. Ştiinţa românească trebue să fie în- slujba dreptăţii româneşti. E porunca de totdeauna a acestei ţări, dar arzătoare mai ales acuma. Să ne amintim de un Petru Maior care „în-tr’o mână cu sapa şi în cealaltă cu condeiul" îşi desăvârşea opera învingând asprele greutăţi ale unui protopiat de sat ardelean robit. Să ne amintim de vestitele polemici pe care le-a purtat mai târziu, cu savanţii temuţi ai Vienel, din postul său modest de cenzor al tipografiei cezaro-crăeşti dela Buda-Pesta. Să ne amintim de aţâţi alţii... Avem aşa dar, o vrednică tradiţie de luptă culturală închinată gândului de a afirma adevărul naţional atunci când e lovit. Ar fi un păcat grav dacă am asista indiferenţi în faţa risipei de calomnii la adresa noastră ce se revarsă an de an, în conştiinţa occidentală prin canalul colector al unor cărţi pretins istorice, dar care nu sunt, în realitate, decât sarbede pledoarii pentru o cau ză inexistentă. Lucrarea d-lui Gheorghe Brătianu are, astfel, din plin, calitatea oportunităţii la care însă se adaugă, imediat, aceia a distincţiei intelectuale. Deşi accentele polemice ar fi fost cu totul îndrituite, din moment ce a întâlnit la fiecare pas aserţiuni inexacte, d. Brătianu a vrut să păstreze cercetării sale un nivel de senină înălţime, la care numai ironia subtilă are acces alături de severitatea argumentării. Luând ca punct de plecare câteva din operele recente ale istoricilor care combat continuitatea elementului roman în nordul Dunării după anul 271, profesorul român propune să admitem prin absurd, că într’adevăr părăsirea Daciei a fost totală. Să ne lăsăm, cu alte cuvinte, convinşi de teoria că poporul român nu s’a putut naşte în ţinuturile care îi sunt astăzi vatra geografică. Dar atunci unde zace obârşia lui? In Sudul Dunării sau în Asia — ne asigură cu un dub'lu sentiment al generozităţii teritoriale d. L. Tamas ultimul atlet al cauzei maghiare. Din Sudul Dunării însă, origina poporului român e isgonită cu extraordinară vehemenţă de P. Mutafciev, un fel de „Tamas" al Bulgarilor. Pe de altă parte, în Asia nu ne lasă istoricii ruşi. Mai rămâne desigur, o probabilitate: ea românii să-şi aibă leagănul pe coasta adriatică, în orice caz acolo unde locuesc în epoca modernă Iugoslavii, Dar un erudit de autoritatea lui C. Jirecek scrie în a sa GeS'chichte der Serben că regiunile ace- 181 © BCU stea aparţin de. mult poporului sârb} fund patria lui cea mai veche şi constantă. Simplificând discuţia prin aceasta măeastrâ operaţie logică , de eliminare, d. Gheorghe Bră-iianu ajunge la concluzia că luând ca bune informaţiile istoricilor în chestiune, nu ne rămâne decât să stăm copleşiţi de nedumerire în faţa formării poporului nostru, căreia i se refuză orice identificare spaţială. Ispititoare teză — nimic de zis. Dar îmbrăţişarea ei ne-ar obliga să reînviem, în domeniul istoriei, celebra teorie falimentară în biologie: a generaţiei spontane. Că adică poporul român s’a plăsmuit din senin, fără factori care să-i determine existenţa şi fără drepturi de revendicat. Ceeace fireşte pot s’o creadă d-nii L. Tamas şi P. Mutafciev, în oarba lor patimă revanşardă, însă nici decum un spirit cu serioase exigenţe ştiinţifice. . . .Părerea documentată de d. Brătianu dea-lungul sobrei sale cercetări este că popo- . rul român s’a născut în Peninsula Balcanică, pe vatra fostei Dacii cucerite de Traian, dar cu nestăvilite râsfrîngeri în toate părţile. Fără îndoială că evacuarea Daciei s’a săvârşit, dar ea n’a avut un caracter total. Nu numai atât. Intre Dacia Traiană şi Dacia Aurelianâ s’a stabilit un contact viu, neîntrerupt care a căpătat apoi înfăţişarea unor profunde legături transdunărene. O cezură definitivă între cele două maluri ale fluviului n’a existat niciodată. Un schimb fertil şi continuu de populaţii, sub felurite aspecte, s’a statornicit între nordul şi sudul Dunării. In acest cadru de mobilitate sbuciuihată s’a închegat unitatea poporului român. Ca într’o flacără nestinsă veacuri în şir, solidaritatea lui etnică s’a călit până la expresia sub care o cunoaştem în secolul al XlI-lea, Probele invocate de d. Gheorghe Brătianu, întru susţinerea acestei explicaţii —■ singura reală — sunt convingătoare. Argumentele lingvistice, etnografice, geografice şi arheologice îşi vădesc utilizarea într’un dozaj de mare bun simţ ştiinţific. Totul ne apare cu măsură şi distincţie. Autorul cărţii: O enigmă şi un miracol istoric : poporul român, şi-a îndeplinit cu strălucire o îndoită datorie: de reprezentant conştient'al neamului şi de stăpân al unei discipline care depăşeşte jocul urii şi al visurilor deşarte. * D. CARACOSTEA: SIMBOLURILE LUI E-MINESCU. Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare. — Studiul acesta al d-lui D. Ca- raeostea despre simbolurile eminesciene consti-tue încă o iucrare în care d-sa aplică principiile nouei directive pe care o afirmă în critica noastră literară. Autorul care este, fără îndoilaă, cel mai autorizat comentator al operei lui. M. Eminescu, desprinde din poesia marelui inspirat un aspect esenţial. Văzând în arta lui Eminescu tipul de crea-ţiune către care, ,,tinde, potrivit geniului limbii, destinul poetic al neamului românesc11, d. Ca-racostea aduce şi de astă dată contribuţiuni fundamentale întru lămurirea tematicei eminesciene, Din imensul material ce s’a imbiat unei .asemenea încercări de a desluşi zona ultimă â plăsmuirilor, criticul a ales simbolurile, aceste imagini, figuri omeneşti sau tablouri din natură, în jurul cărora poetul a cristalizat valorile supreme ale vieţii, In Venere şi Madonă, în Epigonii, în înger şi Demon, în împărat şi Proletar, conflictul ce se desfăşoară între ce c două tendinţe antinomice porneşte dintr’un impuls titanic ce se izbeşte mereu de obstacolele lumii reale. Chiar şi în Rugăciunea unui Dac, accentele absolute de negaţiune pot fi privite ca expresia convertită a unei mart iubiri. Simţind deci, lumea cea aevea ca o iremediabilă piedică în calea elanurilor sale titanice — conflict care se lichida în soluţii felurite —, nu este de mirare că procesul creativităţii eminesciene a culminat în acele opere în care singura valoare preamărită este lumea mea, adică universul subiectiv al imaginaţiei artistice. Faza aceasta de apogeu însemnează Scrisorile şi Luceafărul. D. Caracostea ne oferă astfel, o magistrală analiză a Scrisorilor. Se opreşte mai cu seamă asupra aceleia a III-a care este „triumful viziunii organice în poezia noastră1'. Niciodată nu s’au scris despre această capodoperă cuvinte atât de adânci ca exegeză şi atât de subtile ca intuiţie. Aici simbolul voevodului — Mir-cea cel Bătrân — apare într’un spaţiu estetic larg, de dimensiuni mitice. In figura Domnului muntean se concretizează pe de-o parte duhul pământului, pe de alta iubirea nemărginită a poetului pentru trecut, în opoziţie cu ura ce-o avea faţă de prezent. Toate greutăţile ce s’au ivit în mod firesc, ameninţând nivelul estetic al Scrisorii, au fost, rând pe rând, înlăturate de instinctul genial al lui Eminescu. Numai cunoaşterea armoniei stabilite între substratul „ideologic11 al poesiei şi structura ei expresivă poate să-ţi dea măsura exactă a acestei magnifice plăsmuiri,. , 182: © BCU Studiul d-lui D. Caracostea este aţa de condensat şi se bazează pe preciziuni intuitive atât de riguros acordate în ansamblul discuţiei, încât ne pare cu totul riscant să dăm acum o expunere rezumativă a lui. Paginile în care se vorbeşte de visul profetic prin evocarea căruia Eminescu a zugrăvit creşterea imperiului otoman; sau acelea în care ni se arată cum ritmul versurilor .vine să sporească . expresiv învolburarea de dincolo de veacuri a bătăliei dintre Baiazid şi oştile române—, au Un timbru de pătrundere critică prea personală pentru a ne îngădui truda să le înfăţişăm schematic. Alături de simbolul voevodului întâlnim în liedurile eminesciene, simbolul fiinţei iubite. In ele graiul românesc a fost ridicat la înălţimi suverane. Ocupându-se de această lăture a creativităţii Poetului, d. Caracostea scrie: „Dintre toate darurile lui, deosebit de reprezentativ este tipul formal supraindividual creat de el. Nu s’a lăsat dus de necontenitele porniri spre nemărginit, ci, stăpânindu-le, le-a încleştat svâcn'irile într’o formă închisă, de o severă disciplină clasică. La fel, limba noastră stăpâneşte străvechile avânturi traco-ilirice ale acestui pământ în tipare romanice. Această concordanţă între forma, eminesciană şi structura limbii este un semn al destinului sub care stă toată cultura noastră: sinteza proprie românească între seva Răsăritului şi disciplina Apusului11. Oare cultura română poate să râvnească la mai mult ? Are dreptul să nizuie înspre altceva ? Din moment ce zeul spiritului etnic ne-a lăsat în opera lui drumul deschis spre această sinteză unică, orice îndoială ne pare gratuită. Iată cum critica literară ajunge să postuleze semnificaţiile spirituale ale culturii. Dar numai critica literară care socoteşte limba română, în ea însăşi, ca o operă ele artă. Este ceeace face d. D. Caracostea cu simţ şi pricepere excepţionale. SEPTIMIU BUCUR GH. UNGUREANU : DIN VIEAŢA LUI ION CREANGĂ. Fundaţia pentru Artă şi Literatură Regele Carol 11. — Povestitorul humuleştean a. fost unul dintre cei mai căutaţi şi preţuiţi scriitori români de către cetitori — ca şi Mihail Eminescu. Nu într’o aceiaşi măsură şi de către cercetătorii literari. Mul-iă vreme chiar, până la Bouti&re, acesta a fost ca şi absent din câmpul investigaţiilor noastre literare. De câţiva ani însă,, şi Ioan Creangă a început să se bucure de o deosebită atenţie: ediţii comentate, ea aceea a d-lui Kirileanu, articole revuistice ori studii compacte asupra vieţii şi operii povestitorului nostru. In câmpul acestor asidui cercetări, volumul d-lui Gh. Ungureanu, subdirectorul Arhivelor Statului din Iaşi, ocupă poziţie apai’te. El, parcă, vine ca un corectiv al atâtor erori şi date fanteziste relative la viaţa lu; Ioan Creangă. Bazat pe o serie de documente inedite, redate şi în anexe ori faximile, şi care au fost găsite pe unde nici nu ţi-ai fi închipuit: arhive de acte de pe la primării, dela Mitropolia din Iaşi, dela Seminarul Veniiamin, dosare ori cataloage dela diferite şcoli sau biserici, pe unde a funcţionat diaconul şi institutorul Creangă, şi chiar mărturii după izvoadele celor mărturisiţi şi împărtăşiţi, — d, Gh. Ungureanu ajunge să refacă viaţa humuleşteanului, denaturată de atâţia. Documentele publicate suht indiscutabile, iar concluziile la care s’a ajuns pâr a fi şi ele indiscutabile. . . Astfel într’o factură cu totul nouă şi mult mai plauzibilă, bazată, pe date inedite referitoare la familia povestitorului, este afirmaţia că schimbarea numelui din Nică a lui Ştefan a Petrii Ciobotariu în cel de Creangă s’ar datora nu afecţiunei pentru mama sa, ci unor a-vantagii pentru înserarea în şcoli, lui, feciorului de birnic. „Familia Creangă era privilegiată; un preot Gheorghe Creangă — frate cu mama tânărului cleric — era la Tg. Teainţ; familia Ciobotariu făcea parte dintre bejena-rii hrisovuliţi mai apoi trecuţi în bir cu satul11. Şi privilegiaţilor, după noi orândueli, li se dădea dreptul mai uşor în a fi primiţi la acele şcoli catihet,ice, înfiinţate atunci. Nu mai puţin preţioase sunt şi documentele din viaţa de seminarist, care de cele mai multe ori este cu totul altă decât cea din Amintiri — şi aici se pune interesanta problemă a legăturii dintre artă şi viaţă — ca şi a celei de diaconat şi institutorat. Pagini, unele mai triste ca altele ce fixează în cliip dur soarta creatorului de eri — şi chiar a celui de astăzi. Soartă ce a fost întotdeauna şi oriunde a celui ce a încercat să creeze între două perioade de viaţă socială, când nu putea fi nici latifundiar şi nici burghez înstărit, ci doar un biet funcţionar de stat la dispoziţia legilor atât de fluctuante. încât, hărţuit de nevoi — şi acestea se ţineau scaiu de capul lui Creangă, de oameni şi mai ales de stările noastre sociale, ca de un destin omenesc propriu, era fatal şi explicabil să treacă dela o şcoală. ]a alta, să rămână fără diaconie, să fie răspopit şi dat e fără din învăţământ, ca să ajungă la: vi aţa 188 © BCU atât de dureroasă din bojdeuca Ţxcăuiui. Toate acestea se văd foarte bine din documentele publicate. Nu că oamenii l-ar fi pizmuit pe Creangă că nu s’ar fi împăcat cu reprezentanţii bisericii ori ai şcolii, ci fiindcă vremurile şi legiuirile erau de aşa natură. In scurta bografie pe care o face d. Ungu-reanu, în urma documentelor scormonite şi găsite de d-sa, e bine că pune în evidenţă lucruri de natura acestora. E bine că a afirmat atât de răspicat că între Creangă şi biserică n’a existat în realitate un conflict. Că un conflict despre care ştiam şi noi a fost creaţia fantezistă a unor istorici literari. Pentru susţinerea acestui punct nou de vedere sunt edificatoare rezoluţiile atât de binevoitoare de pe petiţiile înaintate de Creangă în această vreme: „Aceasta se va alătura la acta fiindcă s’a vorbit de Noi superiorului”; sau: ,,Se va avea în vedere dacă în bugetul Bărboiului se va prevedea serviciul de diacon şi dacă se va deschide loc la vreo altă biserică". Prin bogăţia lor, ca şi prin modul de investigaţie, de exactitate şi corectitudine în interpretare, cercetările d. Gh. Ungureanu, care au dus la închegarea volumului — Din vieaţa lui Ion Creangă —• documente inedite, pot fi socotite ca hotărîtoare întru prezentarea vieţii povestitorului humuleştean. Ele îşi vor da rodul la timpul lor. întâi: biografiile erudite sau mai puţin erudite, ca şi cele romanţate vor trebui să-şi retuşeze multe din părţile lor. In al doilea rând: cele ce se vor scrie de aici înainte, şi abia acum se va putea scrie o vieaţă Creangă aşa cum a fost ea, va trebui să pornească dela aceste cercetări. GH. VRABIE * UŢĂ MIHAI; PASCAL. — Editura Casei Şcoalelor. — De mult aşteptam o carte românească despre Pascal. Când se scrie atât de mult despre savanţi, filosofi, literaţi, artişti, oameni de stat, etc., a căror viaţă şi operă m’au tot deauna vreo semnificaţie deosebită pentru marile năzuinţe ale spiritului omenesc, genialul Blaise Pascal nu merită soarta de a fi trecut sub tăcere. Casa Şcoalelor a făcut deci o faptă de laudă punând la îndemâna cititorilor români un Pascal sub semnătura d-lui Mi-hai Uţă. Pascal reprezintă însă o adevărată problemă a literaturii, filosofiei, ştiinţei şi spiritualităţii creştine în acelaşi timp. Fiind un „savant grefat pe un mistic", cum îl defineşte Sully Prudhomme (La vraie religion selon Pas-cal) el şi-a consumat puţinele zile ale vieţii în descoperiri ştiinţifice şi meditaţii filosofice, în polemici răsunătoare şi rugăciuni fierbinţi. In toate a pus o ardoare neegalată. De aceia cine vrea să scrie despre el trebue să aibă o excepţională elasticitate sufletească, pentru a-1 urmări în înaltele lui ambiţii ştiinţifice şi totuşi să poată trece împreună cu el prin adânca experienţă religioasă din seara zilei de 23 Noembrie 1654, când sufletul lui Pascal, mistuit de văpaia graţiei divine, izbucneşte în strigăte de bucurie: „Joie, joie, joie, pleura de joie!" Este nevoie, cu alte cuvinte, de un anumit grad de aderenţă intimă la trăirea religioasă adâncă a lui Pascal, pentru a Sesiza nuanţele fine ale întregei sale game sufleteşti Va spune poate cineva că aderenţa de care vorbim ar primejdui obiectivitatea cercetării. Suntem siguri însă că riscul este mult prea mic faţă de ceeace am avea de câştigat, în-tr’un domeniu ca acesta în care obiectivitatea absolută este o simplă iluzie. Nu înseamnă însă că autorul biografiei lui Pascal trebue să se amestece în luptele aprige ale vieţii acestuia, luând de pilă partea jan-zeniştilor împotriva iezuiţilor sau invers. In privinţa aceasta, d. M. Uţă a făcut foarte bine că dela început şi-a impus o „imparţialitate strictă" (p. 5). Vrem numai să spunem că biograful lui Pascal trebue să fie pe lângă savant, filosof şi teolog, un trăitor împreună cu Pascal pe culmile experienţei divinului. Este însă poate aceasta o pretenţie prea mare a noastră şi până la împlinirea ei, ori ce încercare sinceră de înfăţişare obiectivă a vieţii şi gândirii lui Pascal nu poate decât să ne bucure. Căci, pe de o parte filosofia raţio-nalistă care a predominat dela DeScartes până mai de curând, pe de altă parte lupta înverşunată pe care Pascal a trebuit s’o ducă îm potriva cazuisticei iezuite, au făcut ca Pascal să nu fie pentru foarte multă lume decât un biet bolnav, un om trist, torturat de exagerate scrupule janzeniste, un om cu sistemul cerebral detracat, prigonit necontenit de halucinaţia unei prăpăstii ce i se părea că se deschide de-a stânga sa, etc., etc. Pascal n’a fost însă un om trist. In cele o sută de pagini pe care Henri Bremond i le consacră în volumul IV din monumentala sa Istorie literară a sentimentului religios în Franţa, descoperim un Pascal transportat de cele mai înalte bucurii pe care le poate da sentimentul trăirii sub rouă graţiei divine. Câteva semne — între care cel din seara convertirii sale definitive şi vindecarea miraculoasă a unei nepoate prin atingerea „spinului sfânt" dela Port-Royal — l’au întărit pe Pas- - 184 © BCU Cluj. cal în credinţa că se află sub înrâurirea „graţiei eficace". Cel care a scris Memorial şi Le mysttre de Jems nu putea să fie un om trist. Cât despre accidentul de pe podul dela Neuilly, transmis de preotul Chambourcy, cum că Pascal era cât pe aci să fie asvârlit în Sena împreună cu caii şi trăsura în care se afla, precum şi povestirea abatelui Boileau că după acel accident Pascal ar fi fost urmărit continuu de halucinaţia unei prăpăstii, lucrurile acestea n’au niciun temeiu istoric serios şi chiar dacă ar fi adevărate, n’ar avea importanţa care li s’a dat. D. M. Uţă face foarte bine că trece peste ele. Nici „sceptic" n’a fost Pascal, cum s’a spus. „Scepticismul" său este o poveste în care nici Sully Prudhomme nu crede şi cu atât mai puţin, un Jacques Chevalier sau un Leon Che-stov. Pascal a fost într’adevăr convins că mintea omenească nu este capabilă să ne reveleze adevărul cu privire la cauza primă şţ scopul ultim al lucrurilor, dar era sigur că adevărul există şi că îl găsim la Dumnezeu, în religia pe care el a revelat-o oamenilor, în creştinism. „Pascal, spune pe bună dreptate d. M. Uţă, poartă continuu în suflet pe Mon-taigne, însă nu ca un adevăr la care aderă, ci ca unul pe care îl consultă la fiecare pas... In cele din urmă Pascal învinge pe Montaigno îl completează", (p. 212). Punând adevărurile credinţei mai presus de cele ale raţiunii, Pascal n’a nesocotit de sigur însemnătatea acestuia din urmă. El, care încă la vârsta de 16 ani a publicat un tratat asupra secţiunilor conice şi mai târziu avea să exceleze nu numai în matematici, ci şi în fizică şi mecanică, nu putea să nu-şi dea seama ce preţios instrument a pus Dumnezeu în natura omului, înzestrându-1 cu raţiunea. „Toată demnitatea noastră stă în gândire", spunea el. Dar când va fi vorba de adevărurile supreme, de originea şi destinul a tot ce există, acelaşi Pascal va striga: „Umileşte-te, raţiune neputincioasă. Taci, natură imbecilă. Ascultă pe Dumnezeu". Pentru adevărurile supreme mintea omenească nu are înţelegere necesară. Filosofia este numai o treaptă spre cunoaşterea adevărului absolut. Ea ne arată tocmai propria sa neputinţă de a merge mai departe. In adevărul însuşi pătrundem prin credinţă, pe care Dumnezeu ne-o dărueşte, dar trebue să ne facem vrednici de ea, practicând virtuţile creştine. întemeiată pe adevărul de mai sus, ultima parte a vieţii lu,i Pascal este un imn de slavă înălţat lui Dumnezeu. Toată ardoarea pe care el o pusese în prima parte a vieţii în căuta- rea adevărului prin ştiinţă, o pune acum în slujba celei mai mari glorii a lui Dumnezeu. Cu Provincialele îl vedem aruncându-se „în-tr’unul din cele mai răsunătoare şi mai emoţionante conflicte din câte a înregistrat istoria ideilor", cum spune d. M. Uţă (p,. 141): conflictul dintre Port-Royal şi iezuiţi, izbutind cu această ocazie să arate că morala creştină nu îngădue compromisurile uneori criminale la care se preta cazuistica iezuită. Cu Pensies-urile, „ces brouillons immortels", cum le numeşte Sainte-Beuve, Pascal pregăteşte închegarea unei vaste apologii a creştinismului pe temeiuri mopale şi istorice. Plecând dela contradicţiile sufletului omenesc, dela necontestabilele probe istorice ale Dumnezeirii creştinismului, Pascal voia să constrângă mintea omenească să adere dela sine la învăţătura lui Iisus. Nu i-a fost dat însă ca să vadă isprăvită această minunată apologie a creştinismului, care şi astăzi îşi păstrează valoarea aproape intactă. Dumnezeu, pe care Pascal l-a iubit atât de mult ,1-a chemat de timpuriu la El, la vârsta de numai 39 ani. Ne-ar plăcea să atingem, măcar şi numai aşa în treacăt, şi alte note esenţiale ale gândirii şi trăirii lui Pascal. In deosebi ne-ar plăcea să evidenţiem semnificaţia cugetării şi acţiunii lui pentru vremea noastră, nu numai pentru opera sa, cum a făcut d. M. Uţă. Aceasta ne-ar antrena însă poate prea departe. Un lucru trebue totuşi spus. Vremea noastră pare mai potrivită pentru înţelegerea justă a lui Pascal. Descartes, contimporanul lui Pascal, a izbutit de sigur să imprime pecetea raţionalismului său asupra filosofiei secolelor ce i au urmat. Dar astăzi, după trei secole de superstiţioasă încredere în atotputernicia raţiunii omeneşti, o bună parte dintre gânditori caută alte căi de cunoaştere filosofică mai adecvate cerinţelor metafizicei şi lasă raţiunii rolul modest de realizatoare a confortului sub toate raporturile. Gândirea contimporană se întoarce deci la Pascal, la cunoaşterea „experimentală", trăită, a adevărurilor supreme. In concluzie, cartea d-lui M. Uţă, pe care unii critici pretenţioşi se vor crede îndreptăţiţi s’o discute ca plan, documentare, etc., vine la o vreme potrivită şi răspunde unor reale nevoi spirituale. Ea va aduce cu siguranţă multă bucurie sufletească celor care, punându-şi serios problema destinului omenesc, au rezolvat-o în sens creştin şi caută să-şi armonizeze viaţa cu înaltele precepte ale lui Iisus. In lupta lor cu răul din lume şi din el înşişi, nu se vor simţi singuri. Vor avea alături de ei pe Pascal. EMILIAN VASILESCU 185 C R O NI CA D CAPUL DE RĂŢOI, comedie în patru acte de C. Ciprian.— Cu 1879 — premiera „Nopţii furtunoase" drumuri noi se deschideau literaturii noastre dramatice. Un alt orizont, decât cel obişnuit, apărea către soare-răsare. O altă concepţie şi o altă metodă de lurcu. decât cea tradiţională/ Una loc la înfiriparea comediilor câragialeşti, Convenţionalul, melodramaticul şi vulgarul dispăreau definitiv, pentru â da loc observaţiei pure, tonului bărbătesc şi vorbei meşteşugit aleasă. Caragiafie îşi spunea cuvântul! Şi zi de zi, an de an, talentul său câştiga tot mai mult, până ce cu 1884 — prima înfăţişare în public a ,„Scrisorii pierdute11 — autorul ei devine fenomen pentru tânărul nostru teatru r fenomenul Caragiale. Dar ca în toate celeilalte domenii ale culturii, şi în literatura dramatică, momentele mari sunt rare. In puţinătatea unei sute şi ceva de ani do frământare a geniului autohton, abia după o jumătate de veac apare un nou descăl'icător în ale dramaturgiei: actorul-aufor G. Ciprian*, oare în 1928 prezintă publicului prima-i lucrare: „Omul cu mârţoaga". Era un debut numai din punct de vedere cronologic, altminteri se înfăţişa ca o lucrare de înaintată maturitate. Nimic din ea nu-1 trăda pe debutant. Sclav ce-şi poartă cu zâmbetul pe buze calvarul unui sublim ideal, mare vizionar şi răzvrătit împotriva semi-valorilor, aşa apărea atunci autonii Ciprian, în chipul mucenicului învingător : Chirică-arhivarul. Au trecut de-atunci doisprezece ani. După „Omul cu mârţoaga", iată-1 pe ,,Omul" — cum s’au deprins prietenii să-i spună — prezentân-du-ne noua-i piesă: „Capul de răţoi", actualul succes de'la „Studio11. „Capul de răţoi11 definitivează situaţia maestrului Ciprian în literatura noastră dramatică, şi il ridică. în rândul celor puţini. Prin ej reuşeşte să rupă definitv, ca şi înaintaşul său —- în alt gen — Caragiale, tradiţia unui teatru, învechit. Pe linia lui Shaw şi Piran-dello, frângând ca şi ei ,,normalul" şi trecând odată cu ei dincolo de orice hotare ale cugetării omeneşti, este azi un pion mai mult pe drumul teatrului de mâine. Fără a fi însă, nici unul, nici celălalt, — căci nu i se poate atribui vreo atare înrâurire — rămânând de sine stătător, ia, proporţii de „fenomen" şi e primul după clasicul Ion L. Caragiale. Sfredelitor de gânduri uitate în clar-obscurul subconştientului, înbiind deplina libertate de R A M A T I C A cuget şi de faptă, cată o ieşire dincolo de zidurile rigide ale bătrânei noastre logice. Sublimul său quartet —Ciriviş, Macferlan:, Bălălău şi Pentagon —, vrea să nu mai respire —- cum ne cer strâmtele dogme ale societăţii — prin, plămânii altorat după cum simbolicul Faraon V, mârţoaga lui Chirică, luase cursa fiindcă gonise „pentru întâia...........dată slobod11. : Cei patru idealişti suferă că n’au mai găsit la nimeni dorul' pe care-1 poartă ei în suflet : „dorul de a evada din cătuşele logicei, setea de a face echilibristică pe muchia de cuţit care desparte întunerecul de lumină, raţiunea de nebunie. (Ciriviş-Tabl. I). Tocmai îmboldit de acest dor, pornise Ciriviş în largul lumii şi cutreierase mări şi ţări vreme de şase ani. Tocmai în nădejdea că va găsi pe undeva alţi oameni, şi-i părăsise pe ai săi. Dar s’a întors la vreme, căci peste tot, oamenii erau aceiaşi: Sunt croiţi pe aceleaşi calapoade. Actele vieţii lor se. învârt în jurul aceloraşi osii... Orice deviere, orice ieşire din linie, năuceşte. (Cirivtş-ibid). ‘ Convenţionalismul şi relativitatea cunoştinţelor noastre, cât şi restrângerea la minimum a câmpului de activitate omenească, este . ceia ce nu pot înţelege cei patru îndrăzneţi prieteni. Idealişti incorigibili, sunt neasemuiţi iubitori de oameni. Dorinţa lor e de a-şi ajuta şi semenul să se regăsească, să evadeze din liniile trase de tibişirul obişnuinţelor, să se realizeze căci: E meschin cuS'ut, fabricat tot ce iese din mâna omului. Lutul omenesc pute!... Şi ce miroase mai rău decât toate, este raţiunea omenească. Oh, ce damf de mucegaiu iese din cutiuţa cu văpsea. Toată ştiinţa omenească se reduce la : Un, doi, trei! Un, doi, trei! Pdn'ia zece, cel mult. Cât cuprind cele cloud palme. Atât! (Ciriviş-ibid). . Dar cum s’ar putea ajunge la o deplinătate a gândurilor, la o întregire a sufletului ? Cum s’ar putea înlătura morala asta viermănoasă care mă strânge de gât, cum striga Varlam cu doisprezece ani mai înainte, în „Omul cu mârţoaga"? (Act. III sc. II). Numai mutând stâlpii logicei şi lărgind bolta înţelesurilor. Şi iată-ne ajunşi la miezul înfiripării „Asociaţiei" .,Capul de răţoi": dorinţa de realizare. E o problemă veche, fără îndoială, această realizare. Au mai pus-o mulţi şi mulţi au des-bătut-o, dar cu totul în alte chipuri. Pesimistul Shaw a găsit că nimic „mai bun" nu se, 186 © BCU jp'date'- realiza pe sfericul nostru Univers. Ce ne rămâne mai demn de făcut, e să murim. E un soiu de parafrazare a lui Shakespeare. Piran-dello, mai încrezător în puterile vieţii acesteia, atribuia dorul de realizare numai artei. Numai prin opera de artă, acele „şase personagii" pot fi ceiaoe nu par. Insă originalitatea maestrului Ciprian stă tocmai aici. Pe când ceilalţi nu cred în puterea de realizare pe căile obişnuite vieţii noastre de toate zilele, el o afirmă cu toată convingerea, fără ca să şovăie măcar o clipă. Dela Chirică ia Ciriviş, nicio deosebire. Şi unul şi celălalt au izbutit să-i facă pe semeni să vadă şi să înţeleagă ceiâce nu vedeau şi nu înţelegeau. ,(Omul ales" poate face minuni. Prin ajutorul „elitelor11 putem face un pas măcar către propăşirea integrală, spirituală. De aceia, Ciriviş se descoperă la auzul că e clipa când un nou-nâscut vine pe lume: Un prunc ce bate la porţile vieţii, poate fi un deschizător de pârtii noi“ (ibid). Acest deschizător de pârtii noi va face desigur minuni lia vremea lui, nu judecând ci înţelegând păcatele omenirii, căci nimeni nu-şi poate judeca semenul, cum o spunea dealtfel şi Varlam adresându-se Inspectorului: Crezi d-ta că o fiinţă omenească poate să judece pe alta? („Omul cu mârţoaga" Act. III Sc. III). Nu judecând, ci dând pildă fapta atotvorbitoa-re, şi printr’un simplu examen de conştiinţă mai apoi, e deajuns să-i aduci pe calea dreaptă pe cei cari nu-s căzuţi complet in descompunere. Dar totul este să se găsească omul capabil de a face un asemenea rechizitoriu. Cei patru „aleşi" din ,,Capul de răţoi" aşa procedează cu consilierul Dacian. Şi tot aşa proceda şi Varlam în Inspectorul când, în coteţul de porumbei îl ruga: — „Spune-mi pe cuvânt de onoare, crezi d-ta în rapoarte Cu toate că e pătruns de adevărul că faţa lumii poate fi schimbată de „omul-faptă", nu-i atribuie acestuia altă valoare decât cea a tuturor celorlalţi. Consilierul Dacian, care fusese atâtea zile „terorizat" în beciu, când — din cauza ruşinii că şi-a ras barba — numai are curajul să se ducă între ai săi, se vede poftit să rămână cu cei patru pe cari el şi-i socotea duşmani. Şi nu’nţefege încă tâlcul faptei lor. după cum nici Ana nu înţelege fapta lui Chirică în momentul când el îi ceda copiii. Şi după cum Ana întreba aiurită : —- „Cine eşti ?“ tot astfel Dacian îi întrebă pe cei patru: : „Dar ce fel de oameni sunteţi dv..?“ la care Ciriviş îi răspunde simplu : . — „Oameni ea toţi oamenii". : E 6 dovadă că în credinţa maestrului" Ciprian, stă convingerea că toţi oamenii pot fi buni, câtă vreme şi cei aleşi nu sunt decât oameni că toţi oamenii. Va veni desigur vremea când omenirea, în alt stadiu de cultură, va urca acolo unde — mai devreme — urcă azi cei aleşi. Şi vremea aceia va veni când „dragostea" va coborî în sufletele tuturora. Imn de biruinţă va înviora natura când „dragostea" va sălăşlui alături de raţiunea infinită a infinitei înţelepciuni. Descătuşarea minţii şi a inimii, e piatra iilosofală a propă şirii universale. Isgonirea indiferenţei din sufletele noastre îmbâcsite, isgonirea egoismului va aduce cu sine armonia firii. Inimile celor patru sângerează la vederea bătrânei strângătoare de mucui’i, şi toţi plâng pi’in plânsul lui Ciriviş: Nefericita asta se strâduie de o jumătate de veac s'adune... impuţiciuni, iar la bursă, în bănci şi prin pieţe, se încheie în fiecare clipă afaceri de milioane. Vorbele şi faptele trăiesc ca pisica cu câinele —■ . . la care Macferlan adăugă amarnic: Cioclii, insă cu tricornuri ascuţitet rămătorii în pulbere psalmodiază îngânând pe nas, şi proslăvesc universala armonie. (Tabl. II). Iubire de aproapele, dar şi iubirea dintre .sexe e suportul sfânt al piesei. In goana fără de odihnă a frământatului Ciriviş, în ceaţa luptei vajnice împotriva răului şi a superficialităţii, o licărire de lumină străluceşte pe deasupra tuturor: e dragostea pentru Efimiţa, dragoste curată ca şi sufletul neprihănit al micuţei şcolăriţe. Şi nu-i o notă trecătoare, ci-i o credinţă puternică în tăria dragostei care, ca şi ,,duşmăniile se-aprinde dintr'o scânteie. O credinţă a autorului, pe care am întâlnit-o şi în „Omul cu mârţoaga". Acolo, Chirică e îndrăgostit de Ana care l-a părăsit. Şi totuşi, în tot necazul şi răsvrătirea în care trăia, Chirică îşi găsea răgaz să-l întrebe îndurerat pe Varlam : — ,,Uncle-o fi acum ?... S’o mai fi gândind vreo dată la noi ?“ (Act, III Sc. I). Efimiţa este pentru Ciriviş „odihna luptătorului". Dragostea pentru ea îi dă prilej de popas sufletesc, în vâltoarea, unei vieţi necruţătoare. In mijlocul furtunii ce începe să se abată,' visătorul Ciriviş găseşte o clipă de îmbărbătare. întins pe podeaua colibei ce şi-a făurit-o în mărul lui Muşat, cuprinde mâna fetei din grădină. E o clipă de sublimă reculegere, e un popas sfânt la o răscruce svântu-rată. Atingerea celor două mâini e soarele ce se iveşte printre nouri şi-svârle năufragiatului 187., © BCU o rază de nădejde. E soarele către care se îndreaptă dornic orice suflet ales. Imn al tinereţe! creatoare, făuritaore de idei şi- fapte .bune, împrospătătoare de aer viciat, „Capul de răţoi" trece cu mult peste „obişnuit". Intr’o atmosferă de neverosimil, dar de adâncă omenie, în care irealul apare ca o necesitate, comedia maestrului Ciprian e întruchiparea unei neprihănite, arte. . • Dialogul viu şi bine pus la punct de o regie dibace -- aparţinând autorului, avem prilejul să notăm că actorul-autor G. Ciprian e şi un regisor excelent — ne înfăţişează o ţesătură tehnică gata să înfrunte rigorile timpurilor celor mai pretenţioase. , . Imaginile de ca mai bună alegere, poezia fină ca depănătura de păianjin, şi expresiile dure ca stânca de granit, şi-au găsit interpreţii ideali în cei patru înfrăţiţi: Ciriviş—N. Băl-tăţeanu, Macferlan—I. Finteşteanu, Bâlâlău— I. Mânu, Pentogon—M. Balaban, cum şi în restul distribuţiei care a răspuns cerinţelor auto-rului-regisor. Tabloul ultim poate fi învinuit de oarecari lipsuri: Dacian nu se rade din convingere — cum ar fi trebuit — ci din teamă; intrarea Efimiţei cu Muşat şi Inspectorul e falsă, prea convenţională; iar în întregul lui, acest al şaptelea tablou se putea lipsi de toată partea a doua. Era mai nemerit să fi căzut cortina Odată cu îngenuncherea „demagogiei", odată cu trimful „sincerităţii". Dar chiar dacă finalul, aşa cum ne-a fost prezentat până acum, nu e la înălţimea primului act, a uimitoarelor trei tablouri dela început, totuşi —■ în întregul ei — comedia rămâne pentru totdeauna. Alături de „Omul cu mârţoaga" face un tot armonic, şi-l ridică pe autor pe întâiul plan al dramaturgiei româneşti. Maestrul Gh. Ciprian şi-a creiat o înţelegere unitară şi definitivă asupra tuturor problemelor de viaţă şi asupra artei însăşi. Dela prima replică a celei dintâi opere şi până la ultima a acesteia din urmă, se poate urmări o unitate deplină, un fir conducător, o necontenită ascensiune care, toate la un loc fac din autor un deschizător de pârtii noi. * FEMEIA CEZARULUI — Dramă de Ion Luca. ■— Cunoscător al sbuciumatelor începuturi ale măreţului imperiu bizantin, d. I. Luca desprinde, cu prilejul noii sale lucrări: „Femeia Cezarului", încă o pagină din cele multe ale trecutului întunecat. . Cu~ o apreciabilă putere de discernământ, pătrunde în cutele cele mai adânci ale faptului istoric. Cu o îndrăzneală ce-i face cinste, dar cu oarecari reminiscenţe dela înaintaşi ca Shakespeare şi Shaw, înlătură zugrăveala de suprafaţă a istoriei, dând în văzul tuturor măruntele pricini ale marilor întâmplări. Porunci împărăteşti cu rostul de a schimba faţa lumii, şedinţe sinodale, concilii memorabile, sunt provocate. de josniciile unor bieţi creştini bântuiţi de păcate. Slăbiciunile unor oameni puşi acolo unde nu le este locul şovăirile unor suflete şubrede, toate împreună fac să triumfe o ideie sau alta, după cum cer interesele meschine ale cutăruia sau cutăruia. In lipsa dela curte a lui Teodosie II, Augusta Evdochia, frumoasa împărăteasă, cade în păcatul adulterului. Legăturile dintre ea şi generalul Paulinus sunt din cele mai vinovate. Tânăra împărăteasă e pe cale de a deveni mamă. Cum absenţa soţului n’ar motiva aceasta, Augusta e frământată de gânduri negre, cu atât mai mult eu cât ştie bine că Pulcheria, sora lui Teodosie, o urmăreşte îndeaproape. Evdochia se gândeşte o clipă să se omoare, dar credincioasa-i Evfimia îi lămureşte că, prin moartea ce vrea să şi-o dea, vinovăţia îi va fi dovedită. Bănuielile Pulcheriei vor căpăta temeiu iar Paulinus va fi şi el ucis. Vor muri deci, doi, la cari se va adăuga şi pruncul din pântece. Prin fapta-i necugetată a sinuciderii, trei vieţi vor pieri deodată. Atunci ? Va fugi înapoi la tatăl ei. Dar Paulinus ? Tot va ispăşi păcatul. Să-i moară iubitul ? Asta n’o putea primi. Şi cu toate că Ia sfârşitul celui de al doilea tablou asvârle din mâni pocalul, aflăm în tabloul următor că l-a deşertat. Era vasul pe care înţelepciunea Evfimiei i l-a întins, vasul cu buruienile care o vor face să distrugă doar o singură viaţă: pe cea care abia se’nfiripa. De aci încolo începe drama propriu zisă. E o dramă interioară, de frământări adânci, această dramă a Evdochiei. Făcut-a bine creştina care a distrus o viaţă în formare? Nu păcătuit-a ea în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu ? Remuşcarea o cuprinde pe femeia păcătoasă. Sufletul ei e o balanţă ce înclină când pe o parte, când pe alta. Uneori i se pare că nu poate fi păcat, câtă vreme a fost îndemnată numai de marea-i iubire pentru Paulinus. Nu spune şi’n Cartea cărţilor: Iubiţi-vă ? Şi-apoi, nu este o fiinţă ceiace poartă femeia îri pântece. Dar dacă este ? „Să nu ucizi !“ spune porunca Tatălui. Şi ea a ucis. In toată desfăşurarea acţiunii, conflicte în afară nu vor fi, căci nici alte caractere nu se vor afla. Celelalte personagii sunt numai nişte 188 © BCU simpli coloranţi. Unul singur e personagiul: Evdochia, şi unul singur e conflictul: lupta binelui şi răului din inima ei, lupta dârză între suflet şi raţiune. Cugetul îi dădea puteri să se încreadă în nevinovăţia faptei. Inima însă, înclină către recunoaşterea păcatului. Mândră, ca orice femeie, nu vroia să se supună. Mintea ei răscolia tot feoiul de argumente cu care să-şi convingă inima-i slabă, de nevinovăţie. De aceia, canid s’a ivit prilejul cu neînţelegerea dintre cei doi patriarhi, nu şovăi o clipă să nu sprijine pe faţă erezia lui Nestorie. Monofisitismul acestuia îi convenea, nu atât ca să se disculpe faţă de lume :— cum s’ar părea Ia prima vedere — cât faţă de ea însăşi. Prin noua învăţătură, făptura din pântecele mamei, e neînsufleţită. Şi deci, lepădarea ei e nevinovată, căci prin ea nu s’a ucis un om. Minunea din Efes însă, îşi face loc şi’n sufletul ei, care pare doar, neînfricat. Convertirea Evfimiei e convertirea spiritului ei. Ev-fimia nu-i altceva decât conştiinţa Evdochiei. Personagiu de o măreţie impresionantă, Evfi-mia e spiritualizarea Evdochiei. Dialogul, extrem de viu şi de dibaci mânuit între aceste două femei, e totuşi un măiestrit monolog. Toate îndemnurile Evfimiei sunt îndemnurile stăpânei sale. Toate aspiraţiile uneia sunt aspiraţiile celeilalte. Dorinţa de dragoste a Evfimiei, din prea vulgarul şi zădarnicul tablou dela început, se confundă cu dorinţa Evdochiei. Evfimia iubeşte pentru că Evdochia iubeşte. Evfimia a păcătuit întinzând pocalul, pentrucă Evdochia a păcătuit deşertându-1. Evfimia subliniază pas cu pas, stările sufle- C R O NI C A MARIUS BUNESCU, pictorul laureat cu premiul naţional, şi-a expus în luna Februarie cele mai noi pânze la Dalles. Cele mai noi în sensul că ele înfăţişează o altă fază a penelului său. Ii revăd şi azi în amintire lucrările cu care a debutat acum vreo două decenii: o tehnică impresionistă de factură muenchene-ză, o stropeală ca dintr’un pulverizator fin, în nuanţe deschise şi însorite, un hohot vesel de lumină tremurat peste lucruri. Totul părea mai mult o sensibilitate exprimată decât o artă realizată. Pictorul a evoluat cu fiece nouă manifestare, fără salturi neprevăzute, potrivit unui temperament calm, ponderat şi chibzuit. Dungile de teşti prin cari trece Evdochia. Şi odată cu renunţarea Evfimiei Ha cele trecătoare şi retragerea ei în mântuirea dela Ierusalim, sufletul Evdochiei renunţă la luptă, închinându-se smerit în faţa faptei dumnezeieşti. Monologul sliakesperian „Credinţă şi tăgadă11 din tabloul final, e monologul raţiunii pure, căci spiritul de mult nu mai crede cele ce mintea cutează totuşi să întrebe. „Credinţă şi tăgadă11' e ultima-i licărire de omenesc. Reapariţia Evfimiei în cortul stăpânei sale, e îngenuncherea definitivă a gândului vrăjmaş. Evdochia a păcătuit şi-şi va ispăşi păcatul înlăuntrul zidurilor unei vieţi de renunţare. Mândra împărăteasă a înţeleptului Bizanţ, închide în sufletu-i firav, o întreagă gamă de simţăminte dela cele mai alese până la cele mai obscure, gata să-şi supună duşmanul prin orice mijloace, dar şi bântuită de un dor de dragoste nestăpânită. Evdochia e dragoste curată şi patimă nesăbuită, sinceritate întruchipată şi josnică perfidie, frunte umilită în ţărână, dar privire trufaşă şi glas răstit, linişte neturburată şi luptă îndârjită. Evdochia e veşnica întrebare, e femeia din orice loc, e sume-ţia nestăpânită. Dar sumeţia ei, ce pare că n’ar cunoaşte margini şi n’ar putea fi stăvilită de nimeni în drumul ei, se pleacă înfrântă sub povara cu-răţiei divine. Glasul lumilor neprihănite îi frânge tăria, şi micşorată — dar sublimă ’n umilinţa ei — ia calea ispăşirilor, căci lutul cel mai dârz se înfioară la auzul dumnezeieştilor cântări, şi se fărâmiţează în faţa sfintelor minuni. I. DIACU MĂRUNTĂ coloare, care vărgau pânzele ca o năvădeală cromatică, s’au apropiat unele de altele până la contopire şi diviziunea a devenit masă. Evoluţia lui Marius Bunescu e o transiţie progresivă, abia perceptibilă cu fiecare an, dela impresionism spre clasicism. Ultima sa expoziţie reprezintă prin excelenţă această fază. Fireşte, noul clasicism pictural nu e ceeace se numeşte cu un termen oarecum peiorativ „a-cademism11. El absoarbe în masele constructive de coloare întreaga fineţe tehnică obţinută din experienţa impresionistă. Căci impresionismul în genere se poate considera mai mult o experienţă de laborator artistic decât o epocă de mari şi durabile realizări. Cuceririle lui 189 © BCU subtile dar incapabile să alcătuiască prin sine bazele unei arte mari, s’au dovedit mai de grabă elemente de înoire şi rafinament a picturii de construcţie solidă. Astfel că neoclasicismul de azi e, în fond. un academism reabilitat prin absorbţia experienţei impresioniste. Şi mai mult decât atât: el e sinteza celob două curente extreme, care se excludeau: impresionismul dizolvant şi expresionismul care voia să construiască în absurd.. . , Marius Bunescu n’a fost expresionist; sinteza pe care o realizează ultima sa expoziţie rezultă din fuziunea impresionismului cu academismul, înţelegând prin acesta ■ necesitatea de a construi un tablou în contururi precise şi în proporţii echilibrate. Pentru această nouă fază, pictorul şi-a ales ca „subiecte11 în deosebi fructele şi roadele pământului. Merele, vinetele şi ardeii graşi nu mai sunt pretexte pentru pete de coloare, ci obiecte portretizate realist, pentru ele înşile în colori proaspete şi pure în care n’a mai rămas nimic din mâzgăleaîa neclară a .. impresionismului obişnuit. De altfel, această tendinţă spre tonurile pure am observat-o şi la tinerii pictori cari au expus alături de Bunescu, în acelaş timp, cu excepţia oribilelor murdării ale unui oarecare Arnold, care îşi scălâmbăie neputinţa plastică în toate chipurile, pentru a ne demonstra că nu e pictor. r ■ Am găsit în pasiunea vegetală a lui Marius Bunescu un sensualism viguros şi armonios, de o construcţie puternică, de o vivacitate antrenantă şi de un accent optimist. Expoziţia lui s’ar fi putut întitula: Darurile pământului. A-îături de această profuziune de roade, Bune-scu n’a uitat peisagiile marine, dintre care un povârniş dela Carmen Sylva şi o vedere dela Sulina, de proporţii mai largi, .constituie adevărate piese de muzeu european. Şi peâte toate, încă un tablou de iarnă, o simfonie de nuanţe magistral construită, cea mai frumoasă iarnă a pictorului care a prins secretul acestui anotimp ca nimeni altul. îndrăznesc să spun că această iarnă, în pictura noastră, întrece cu mult chiar glorioasa pânză cu acelaş subiect a lui Andreescu. Ultima expoziţie a lui Marius Bunescu ni 3-a înfăţişat în acea fază de ascensiune, care îţi dă dreptul să-i spui cuvântul cel mai greu’ acela de maestru. r FILOSOFI IN BRONZ, In acelaş timp, sala Dallşs a fost împodobită pe dinafară cu trei statui aşezate pe socluri provizorii: Titu Maio-rşseu, al cănii: centenar■,sa sărbătoreşte, îiî,: re- dingotă corectă, de . orator cu gestul caracteri Stic al mânii drepte foarte expresiv, în contrast însă cu faţa prea placidă şi absentă, A- D. Xenopol, filosoful istoriei, cu mâna pe con-deiu şi ochii în zare, Vasile Conta cu bărbia încordată în palmă, aducând oarecum cu puternicul. Ovidiu dela Constanţa. Cele n-oi statui expuse fac parte din monumentul filosofilor ce se va ridica în faţa Universităţii ieşene. Monumentul e opera tânărului sculptor Constantin Baraschi, talent remarcabil, care a ştiut să găsească gesturi şi mişcări, de caracterizare celor trei personalităţi reprezentate. Un monument al filosofilor, — iată un gând original în arta statuară dela noi, care până azi a făcut concurenţă sergenţilor poliţieneşti, plantând pe fiecare stradă cel puţin o celebritate politică. Gândul acesta care aduce a reacţiei ne binecuvântată, e, dacă nu mă înşel, ai d-lui profesor I. Petrovici. Un filosof care s’a gândit cu veneraţie efectivă la ceilalţi filosofi, e şi aceasta o raritate în cultura noastră. Cele trei;personalităţi evocate în bronz au fost junimişti, au reprezentat o epocă şi un anume spirit, legat de Iaşii de altă dată, unde chipurile lor vor merge să stea mărturie pentru ziua de mâine. ■ ■ - * - UN SONETIST. Nu e d. Mibai Codreanu, a cărui operă a fost reeditată integral de Fundaţiile Regale, şi căruia sonetul i-a dat o fi-sionomie aparte în poesia noastră. Genul acesta, dificil fiindcă cere meditaţie şi disciplină tehnică, e' aproape părăsit astăzi. Dar alături de d. Codreanu îl actualizează un poet de reală valoare, despre care se vorbeşte puţin în mişcarea literară: d. I. Gr. Perieţeanu. Iată un scriitor care-nu face-'caz dă- dânsul. Discret şi preferind--un stil de viaţă împodobită de artă interioară, d. I. Gr. Perieţeanu, în pofida celebrităţii de bară, e un estet aristocratic. Se înconjură de pictură, de sculptură, de cărţi rare şi multe, călătoreşte asiduu şi pasionat şi scrie ca pentru sine. Eleganţa sobră a sonetului convine de minune acestui temperament reţinut şi contemplativ. Sonetele sale, alese din mai multe volume, au apărut îptr’o cărticică din Biblioteca pentru toţi. In proporţii reduse, parcă anume ca să treacă neobservate; Le-am citit într’o seară o-bos'ită- Şi mi-au deschis dintr’odafă nemărginirea mării: Pontul Euxin, Mediterana, lacurile italiene, porturile, Bosforul, Algerul, Ierusalimul. Fiecare sonet evoacă un pitoresc geografie. Semnul distinctiv ni d-lui 1. Gr, Perieţea- © BCU nu ,'e' .nostalgia' luminii meridionale., l-ai spune;; un exotic, dacă acest sentiment al sudului însorit, ca un templu „cu treptele de marmură lichidă*1 şi cu „chiparoşii facle fără pară** nu ne-ar zăcea tuturor în sânge. E muzică limpede şi contururi 'liniare în aceste strofe cioplite în gustul lui Heredia, Uneori peisagiul marin te surprinde cu un tablou neaşteptat cum e lupta navală, care e jocul pescăruşilor cu delfinii, alteori orizontul lichid se încruntă de furtună : Şi iată că sprânceana se sbdrleşte Şi creşte ne'ncetat şi se'ndeseşte Şi scapără ascunsul ochiu sub ea! Imense boturi pajiştea ţi-o scurmă Şi spumegă, mugind a, piază rea! Berbeci enormi spre mal gonesc in turmă- Iar alteori spectacolul ia un aspect straniu ca în acele Meduze, sonet de-o admirabilă vir-tuositate descriptivă, pe care ar trebui să-l reproduc întreg. Vezuviul e pentru poet un crater al Tartarului mitologic şi-i dă prilejul unei puternice evocări. Sunt între aceste sonete bucăţi ce pot sta bine într’o antologie a genului, alături de acelea ale lui Ion I. Pavelescu, Mihai Codreanu şi Donar Munteanu care, acesta din urmă, şi le-a tipărit în revista noastră. D. I. Gr. Perie-ţeanu se deosebeşte de ceilalţi prin această atmosferă meridională care, în poesia noastră, îl apropie de Duiliu Zamfirescu. Poet al Sudului clasic, ai spune că în omul acesta cu aparenţă calmă şi comodă zac cine ştie ce aţa-visme marinăreşti. . .....' ■* - DRAMATURGUL ION LUCA. — De multă vreme Teatrul Naţional n’a mai reprezentat o piesă de însemnătatea Femeii Cesarului, scrisă de d. Ion Luca. Autorul, care pentru mulţime pare, un nume nou, nu e. totuşi un debutant. El are o prodigioasă activitate de dramaturg, drame şi comedii, aproape toate tipărite cu ani în urmă. O singură piesă, mi se pare, Rachie-rita i-a fost. luată în seamă, şi aceasta de către d. Ovidiu Papadima la cronica literară a revistei Gândirea. Talentul lui Ion LUca e variat, îndrăzneţ şi surprinzător, fiindcă e original. Dintre scriitorii de teatru,- singurul cu care are afinităţi, dar nu influenţe, e Lucian. Blaga. Cu totul altă viziune şi cu totul alt ritm decât ceilalţi, fie că stofa dramatică i-o furnizează mitologia egipteană,--istoria -Bizanţului, a Moldo- vei, sau viaţa' modernă-. Câmpul său. de-inspiraţie- e vast şi el ne desvăluie pe un om de mare cultură. Prin lucrările sale ştiinţifice, Ion Luca era menit să stea pe o catedră universitară, fie Ia Teologie, fie la Drept, dar soarta capricioasă din cale-afară uneori l-a făcut dramaturg, adică un provincial care scrie piese la Bacău şi se roagă de ani de zile să-i fie jucate Ia Bucureşti. In sfârşit, mulţumită cl-lui Ion Marin Sado-veanu, Femeia Cesarului, care în versiunea tipărită se numeşte Evdochia, a trăit unul din cele mai frumoase triumfuri scenice. Piesa ne duce în Bizanţul veacului al V-leu. Femeia Cesarului e Evdochia, soţia basileului Teodosie II, care are ea însăşi o istorie extraordinar de dramatică, povestită impresionant de Charles Diehl în Figuri Bizantine, Fica filosofului păgân din Atena, Leontius,. ajunge prin frumuseţea, prin cultura şi prin distincţia ei, împărăteasa Bizanţului. Din Athenais, cum o chema, ajunge prin botez Evdochia. Teodosie, fundatorul primei Universităţi creştine, este el însuş un om de mare cultură; un artist, un „caligraf" cum i se spune în terminologie bizantină, dar lipsit de energia politică, aşa cum sunt contemplativii studioşi. Sora lui Pulche-ria, Augusta imperiului, care i-a ales-o de soţie pe Evdochia, e austeră şi autoritară. Intre cele două femei se naşte rivalitate. Evdochia e o soţie castă până la sfârşitul vieţii. Ea n’a putut da tronului un urmaş; singura ei fică a ajuns împărăteasa Romei. Un gest imprudent însă aprinde bănuiala nejustificată a împăratului, care omoară pe Paulinus, maestrul de ceremonii al Curţii, 'suspectat, iar pe împăra.' teasă o trimite în exil la Ierusalim, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Aceasta e istoria. In plus, Evdochia e o strălucită oratoare şi o poetă care a cântat epopeea Bizanţului contra Perşilor, a versificat 6 bună parte din Biblie, a proslăvit pe Iisus în hexametrii lui Homer şi a lăsat un extrem de interesant poem, Ciprian de Atiohia, haghiografie în care Charles Diehl vede elementele premergătoare Paradisului Pierdut al lui Milton şi lui Faust al lui Goetbe. . D. Ion Luca nu se ţine strict de istorie. Fan-tazia sa diformează adevărul şi născoceşte din pretextele acestui episod o dramă cu totul alta decât cea reală. In Femeea Cesarului, Evdochia apare ca o vinovată, care a păcătuit cu Pau-linus şi îşi ucide în mugure rodul maternităţii blestemate. Aici începe drama piesei, cu totul alta decât a istoriei. Dramaturgul face un nou salt peste adevărul istoric, -legând acest fapt !M ■ © BCU criminal de problema dogmatică a sinodului III ecumenic. După cum se va deslega acolo chestiunea dogmatică, conştiinţa morală a Ev-dochiei va şti dacă a săvârşit un păcat sau nu stârpindu-şi maternitatea. Sinodul de‘s-leagă chestiunea contrar aşteptărilor ei, şi atunci împărăteasa, ca să-şi ispăşească pruncuciderea, intră de bunăvoie în mănăstirea din Ierusalim. Cu alte cuvinte, fabulaţia dramei e cu totul alta decât adevărul istoric. E o problemă stufoasă întrucât un autor e îndreptăţit sau nu să diformeze istoria. Dacă şi-a ales asemenea materie, e firesc să-i respecte sensul. Drama d-lui Ion Luca ar fi fost atunci alta decât cea de azi. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc, deşi mi-a părut rău să văd pe scenă ridiculizată figura marelui împărat care a încreştinat cultura în Bizanţ, şi denaturată viaţa unei împărătesc ca Evdochia. Făcând abstracţie de istorie şi considerând drama numai ca dramă, trebuie să-i recunosc d-lui Ion Luca ingeniozitatea de a deghiza o problemă atât de modernă cum e avortul şi de a o aşeza în lumina principiului religios. Furi şându-1 sub fastuoasa haină imperială şi â-lungându-l în fundul istoriei, autorul îşi cre-iază astfel libertatea să discute acest păcat, demascându-1 în toată grozăvia lui sufletului contimporan. A fost o piatră de încercare pentru el să lege cutezător această crimă de un Sinod ecumenic. întreaga piesă constă din acest paralelism între principiul religios, desfăşurat sub pretextul Sinodului dela Efes, şi între frământarea de conştiinţă a unei femei, care poate fi oricare alta decât Evdochiai- Paralelismul e magistral susţinut, cu o direcţie şi cu un ton, ce n’are absolut nimic moralist în el. Departe de a fi o piesă istorică, Femeia Ce-sarului e o dramă cu totul modernă, deghizată în aparenţe istorice pentru a o face convenabilă publicului. E, dacă voiţi, o predică împotriva acestui flagel modern, dar nu o predică de amvon, ci una de mare artă, care te face să te recunoşti pe nesimţite în vinovăţia depe scenă. Problemele legate de atâtea dificultăţi, cum e aceasta, devin în artă simple platitudini, dacă sunt atacate numai cu bunăvoinţa moralistului. Ele capătă prestigiu simbolic nu- mai când mari însuşiri artistice le ridică până acolo. D. Ion Luca le are. E un dramaturg de mare artă. Puterea lui se manifestă nu mai puţin în atmosfera ce se desface din toată piesa. E o atmosferă religioasă ortodoxă, de înnalte şi pure emoţii, care uneori ating sublimul mistic. Aşa e tabloul unde se evoacă Sinodul din Efes, pe care nu-1 vedem pe scenă, şi tabloul final cu convertirea Evdochiei la cultul Maicei Domnului, divina ocrotitoare a maternităţii. Teatrul Naţional, care în ultimul timp a căzut în spiritul bulevardier, încât publicul nu mai ştie dacă e în templul artei sau în spelunca lui Tănase, n’a cunoscut poate niciodată această nouă puritate şi înnălţime de emoţie. I-o datoreşte d-lui Ion Luca, dar şi directorului Ion Marin Sadoveanu, care, şi de data aceasta ca şi cu prilejul reprezentării poemului lui Paul Claudel, îngerul a vestit pe Maria, dovedeşte afinităţi şi adâncă înţelegere pentru arta superioară. înţeleg prin artă superioară pe aceea care ne ridică spre zonele sublimului, iar nu pe aceea care ne coboară la mucurile de ţigară depe trotuar. Dincolo de lumina rampei, Femeea Cesarului actualizează în mod fericit chestiunea inspiraţiei religioase în artă, chestiunea de atâtea ori pusă în paginile acestei reviste. Orice artă de stil mare e artă religioasă. Se spune deobiceiu că arta năzuie spre universal. Dar universalul, în ultimul lui termen, e religios. Un „subiect11 rămâne mai mult sau mai puţin un fapt particular, când artistul n’are perspectivele unei largi viziuni asupra lumii, în zarea căreia să-şi încadreze opera pentru a căpăta o semnificaţie cuprinzătoare. Se scriu astăzi destule lucruri de talent; ele n’au sensul simbolic al operelor durabile din pricină că n’au orizontul spiritual necesar. N’au soarele zenitului şi suflul marelui văzduh. Ideea religioasă le-ar elibera din-tr’odată de particularul faptului divers. Căci religia face minuni nu numai în viaţă, dar şi în artă. Ea e patria unde înfloreşte frumosul prin excelenţă. NICHIFOR CRAINIC ANUL XIX. — Nr. 3 MARTIE 1940 192 © BCU Cluj „ Trebue să realizam apărarea naţională pentrucă numai ea ne dă respectul tuturor; liniş* tea în afară şi liniştea înă* untru*. „ Ţara are nevoie de obolul fiecăruiaa. MITITĂ CONSTANTINESCU MINISTRUL FINANŢELOR Subscriind la Bonurile pentru înzestrarea * matei contribuiţi ta apărarea Ţării. PACEA se asigură cu o armată bine înzestrată. Pentru desăvârşirea apărării Nafionale subscrieji BONURI PENTRU ÎNZESTRAREA ARMATEI — ÎNDEPLINIM astfel o sfântă datorie către ţară! — ASIGURĂM liniştea muncii şi avutului nostru! —* FACEM şi un bun plasament al banilor noştri! Intr'adevăr, „Bonurile pentru înzestrarea Armatei" asigură o dobândă de Vs °/o pe an, iar cei ce subscriu imediat, au pe primul an o dobândă de 5,25 °/0, primul cupon plătindu»se anticipat, adică cu Lei 970 se primeşte un titlu de Lei 1000. „Bonurile pentru înzestrarea Armatei" sunt scutite de orice fel de impozite şi taxe, prezente şi viitoare şi sunt lombar» . . _ .. dabile la Banca Naţională a României, Casa de Economii In interesul Ţăni şj Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. şi al vostru subscrieţi % Ele se primesc la valoarea lor nominală, in plata impozite* U . . lor, cu 15 zile înainte de scadenţă. m pini la Banca Naţională a României—centrală şi sedii—la Âdmî-Inanai’ I i • nistraţiile Financiare, la Casa Naţională de economii şi Cecuri invpmarpa ufnimDI Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, sau la Băncile şi lUliwwllIIiwIl HllUUlbl Instituţiile autorizate a primi asemenea subscrieri. © BCU EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 20.— APARE ODATÂ PE LUNĂ GRUPAREA -REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, AUREL D. BRDŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CARACOSTEA, D. CIU-REZU, IO AN COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CREVEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MAR CU, f GIB. I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BAZIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, ŞTEFAN NENIŢESCU, OVIDIU PAPADIMA, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PETRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, NICOLAE ROŞU, D. STĂNILOAE, FRANCISC ŞIRATO, GH. TULEŞ, TUDOR VIANU, PAN M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38. BUCUREŞTI III 'iiiiiiiUFMiiiiiiiitiimmimimimimiimiiimiiiimiimmiiimiimiiiiimimiimimiiiiimiiiiiiMiiimmiiiiiiimii AU APARUT: LUCIAN BLAGA ARTA Şl VALOARE Ed. „Fundaţiilor Regale". _ Preţul 60 lei. RADU GYR CORABIA CU TUFANICI Colecţia „Universul Literar" Preţul 40 lei. RAINER MARIA RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU Traducere de NICHIFOR CRAINIC Ed. „Miron Neagu". Preţul 50 lei. ŞTEFAN BACIU CĂUTĂTORUL DE COMORI Ed. „Fundaţiilor Regale". Preţul 50 lei. iiiisiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiEiuHiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimmiiiiiiiiiiiiiiiimiiimiiiiiiii ABONAMENTE : 1 AN 200 LEI ; PENTRU AUTORITĂŢI : 1000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE : 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16 BUCUREŞTI I EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 20.— TIPOGRAFIA „IMPRIMERIA" S. A. R., STRADA MATEI MILLO No. 3 — BUCUREŞTI