GÂNDIREA ANUL XIX - Nr. 2 FEBRUARIE 1940 S U M A R U L: I F I C U L ROM Â N E S C D. CARACOSTEA: Specificul românesc . . . . 65 • RADU GYR : Balade.......... . 78 •* _ G. MURNU : Nostalgie de azur....... . 81 VICTOR PAPILIAN : Sânge străin..... . 83 VLAICU BÂRNA : Bal.......... . 95 AUREL MARIN : Arborele........ . 98 ION VARGĂ : Sunetul frumuseţii...... . 99 S. TZIGARA - SAMURCAŞ : Pastorala de Scarlatti . 100 PETRU P. IONESCU : Reflecţii în problema cu- - noaşterii ............. . 101 A. DEMIAN : Desemne noui. --- J IDEI, OAMENI, FAPTE SEPTIMIU BUCUR : Destinul Omenirii .... MAR1ELLA COANDĂ : Giovanni Papini şi Italia 117 120 CRONICA LITERARA CONSTANTIN - STELIAN : I. Petrovici : Evocări de mari filosofi. — Radu Gyr: Corabia cu tufănici 122 EMILIAN VASILESCU : Al. Posescu : Introducere in Filosof ie............................124 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC: Georgeta Mircea Cancicov. Duhul Constructiv în Bihor. — Lumea nouă. Şezătorile Gândirii...............................125 EXEMPLARUL 20 LEI wrvi* • ••• ** * * ”* © BCU Cluj ••■* ■ VIN ŞAMPANIE MOTT BANCA DE CREDIT ROMAN TELEFON: *3-1410 BUCUREŞTI TELEFON: *3-1410 Str. Stavropoleos, 6 — Adresa Telegrafică: „Bancredit" Omul forte reuşeşte I* lupta pentru viaţă, sănătatea aita primul factor al succesului, lată act. pantru a păstra nervii liniştiţi,-creerul limpede, muţchii sprinteni fi corpul vioi, o reţetă care a făcut toata pro* beta : a:te de a a turna un flacon da Quintonine intr'un litru de vin de masă ţi de a lua, înaintea fiecărei mese. un păhărel din acest delicios vin fortifiant. DL J. Coudurisr, 99, bulevard du Tem* ple. din Paris, a făcut experienţa fi scrie : „Sunt ani de zile de când între• buinţăm în casă Quintonine; nu •e*am săturat niciodată de acest produs care oonstitue pentru net cel mai bun tonicu. Nici un fortifiant nu poate fi corni parat cu Quintonine pentrucă nici unul nu coţine atătea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, cont* plect. eficace — fi de preţ eeie-semnat — la care se poate recurge la cal mai mic semn de oboseală. quintonine: PRODUS FRANCEZ. — LABORATOARELE KELIN IA FARMACII SI OROGWlRtl » GÂNDIREA SPECIFICUL ROMÂNESC* DE D. CARACOSTEA Pozitivismul maiore&eian faţă de problema limbii, dacă era necesar ca o xeacţiune binefăcătoare împotriva ereziilor lingvistice ale vremii, a avut şi o urmare supărătoare : mai mult prin interpretările de mai târziu decât prin propriul său exemplu, s'a răspândit dogma comodă că limba, fiind un produs al naturii, trebue să ne mărginim a o privi ca atare, iar specialistul, fie filolog, fie critic, nu are să-şi spue cuvântul în directivele ei creatoare. Astfel criticul devine, în cazul cel mai bun, un luminat birou de înregistrare al uzului, întrucât este reprezentat prin scriitorii de seamă ai vremii. La Maiorescu, dogmatismul a fost cu prisosinţă compensat prin simţul lui înnăscut pentru farmecul expresiei poetice. In domeniul criticii literare şi al ideologiei estetice, partea cea mai rezistentă din poziţia maioreseiană este tocmai cultul pentru expresie întemeiat nu numai pe întreaga experienţă literară a trecutului, dar şi pe noile tendinţe de consolidare a formei, aşa cum se afirmau în literaturile modeme încă de pe la 1840. Este de relevat că Maiorescu n'a rămas înstrăinat de această latură a conştiinţei literare modeme, în măsura în care ea nu contrazicea principiile normative confirmate prin experienţa trecutului. Astfel, în chiar studiul Poezia română, ţine să reamintească celebra analiză a lui Edgar Poe, prin care poetul desvălue o parte din procedeele sale compoziţionale. Ar fi chiar o lucrare de făcut pentru a ilustra limitele recepţiei moderniste la Titu Maiorescu, indicând care sunt vederile lui tehnice în concordanţă cu cele reprezentate de Poe, în Filozofia compoziţiei. S'ar vedea astfel şi ceeace Maiorescu nu putea să recepţioneze. Este suficient să confrunte cineva pagina în care Poe arată necesitatea de a începe prin strofa dominantă a cărei structură va decide caracterul şi economia celorlalte strofe, cu pagina în care Maiorescu îşi. formulează .părerea. Asemănările sunt izbitoare, când criticul nostru se exprimă astfel: „şi de sigur strofa, în care culminează poe-sia, este şi cea d’intâi, care s'a prezentat în fantasia poetului în momentul concepţiunii şi pentru resărirea căreia poetul a compus pe celelalte ; ea este esenţa, este fapta poesiei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-1 produce ; dela ea atârnă lungimea sau scurtimea lucrării, dela ea şi tonul în care este concepută: atâtea strofe şi acea culoare trebue să aibă o poesie, câte şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare". Exact poziţia lui E. Poe. In ce priveşte convingerea lui Maiorescu, atunci când afirmă necesitatea cuvântului unic încleştat Ia locul cuvenit, criticul nostru trebue să fi fost încântat de această formulare lapidară a poetului citat: aspiraţia către „un ensemble auquel on ne peut ni erdever pi ajouter un atome sans tout d&tiouhe". Dacă deci la Maiorescu, datorită şi acestor înrâuriri, cultul expresiei a rămas o constantă binefăcătoare, la criticii următori constatăm o stăruitoare nepregătire şi neglijare, culminând azi în celebra teorie suprarealistă adaptată nivelului nostru postbelic : „siluirea" limbii privită ca meritul de căpetenie al unor scriitori şi înălţată astfel la criteriu de valorificare. Dogma neamestecului criticii în vieaţa limbajului nu poate să reziste cerinţelor vremii. însuşi Maiorescu n'a avut o consecvenţă deplină întrucât poziţia lui în chestia neologismelor, implică necesitatea unei critice a limbajului. Privind lucrurile istoric, este astăzi dovedit că schimbările în limbă, ca şi în literatura poporană, purced dela un individ, ale cărui creaţiuni au darul să fie recepţionate pentru că sunt conforme gustului unui grup social. In fazele de cultură intensă, adesea gramaticii au intervenit şi multe din propunerile lor au devenit treptat un bun comun. Ceeace la început părea o intrusiune subiectivă, s’a impus ca necesar. Astfel, rolul gramaticilor în desvoltarea limbii franceze, mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, când au luat cutele modeme, nu mai este azi privit ca ceva pedant şi arbitrar. Disciplina lingvistică modernă recunoaşte în „subiectivismul" gramaticilor unul din factorii ceatori care au dat limbii franceze strălucirea de azi. Luând poziţie în numeroasele cazuri în care limba comună oscila, cum oscilează limba noastră actuală, ei au colaborat să-i dea acea claritate şi pregnanţă, care au făcut din ea un instrument fără pereche în cultura modernă. In privinţa aceasta celebra DUense et illustration de la Langue Fiangaise (1549) a lui Ioachim du Bellay rămâne imul din monumentele cele mai semnificative ale întregei culturi franceze. La noi osânda intervenţiei în materie de limbă, felul sec al gramaticilor şcolăreşti, au contribuit într’o mare măsură la neglijarea aproape completă a conceptului de valoare în considerarea faptelor de limbă. Asttel critica limbajului este ca şi inexistentă în valorificările noastre literare. Orizontul criticei nu trece de câteva generalităţi, inspirate mai ales din cazul Mallarme care, punând problema în spirit singularizant şi de şaradă, este departe de a fi un instrument pen+ru a urmări configuraţia unei limbi atât de străină de artificial cum este limba noastră. De altă parte dăinueşte încă la noi spiritul de improvizaţie, formă degenerată a ti-tanismului misionar de pe la 1840. Iar dintre formulele estetice de astăzi mulţi critici tineri îşi găsesc o deosebită afinitate cu acelea care se închină stenografiei unei expresii nesupraveghiate. Şi pentrucă în lingvistică tinerilor noştri filologi nu sunt semne că ei se îndreaptă către cercetări care cer o critică trăită a limbajului, revin la problema discutată în ultimul capitol, pentru a adânci şi comparativ unele aspecte. Fonologia fiind o disciplină de bază, era firesc să scot mai întâi la iveală ce este mai caracteristic în vo-calismul nostru, ocupându-mă de aproape de valoarea specificului fonemului românesc numit până nu de mult i scurt. Am văzut cum în studiile de versificaţie funcţiunea lui era socotită ca o cantitate neglijabilă, iar în cercetările de fonetică, chiar şi în cele care vor să adopte o ţinută fonologică, cercetătorii înclină să-l privească tot ca element disparent. In cazuri ca plopi, pomi, foneticianul observa că aparatul nu înregistrează nimic corespunzător unui timbru vocalic. De aceea, potrivit deprinderii de a face din limbă un birou de înregistrare, foneticianul redactează actul de deces al sunetului -i, care merge pe aceeaşi cale neîntumată pe oare s'a dus şi -ti. Şi dacă în scriere ar birui sistemul strict fonetic, foneticianul consecvent ar merge în simplificare până la înlăturarea acestui fonem din ortografia noastră. Iar când se pune problema valorii expresive, se procedează aşa cum am arătat. . • . . 66 © BCU Cluj Două concepţii fundamentai opuse stau faţă în faţă. Dar, pentrucă sunetul unei limbi plăteşte, când e vorba de expresivitatea ei, mai mult decât toate celebrităţile care umplu coloanele periodicelor, vom conveni că nu e lipsit de interes a continua explorarea funcţiunii expresive a acestui unic fonem. Ceea ce dintru început vădeşte originalitate fonemului românesc i scurt, este că, pe cât pare de disparent la corp, pe atât de viu îşi face simţită prezenţa ca semnificaţie. Din câte semne morfologice avem, acesta apărând deopotrivă şi în declinarea articulată, şi în cea nearticulată, şi în forme ale pronumelui, şi ale numeralului şi în conjugare, şi îii particule, — este, fără îndoială, cel mai frecvent. Funcţiunea lui de plural capătă necontenit teren. Se poate zice că este pluralul prin excelenţă. Iar persoana Il-a în diferitele forme de conjugare — persoana socială prin excelenţă — îl pune într’o deosebită evidenţă. De altă parte, potrivit sunetului anterior, e susceptibil să dobândească multiple reliefuri şi nuanţe, care nu pot rămânea străine de valoarea expresivă. Ceva mai mult: prin înrudirea cu deosebitele variante ale lui i e în stare să ducă la numeroase contopiri armonice. Străbătând întregul sistem al limbii şi făcându-şi pretutindeni simţită prezenţa, apare ca cel mai caracteristic fonem românesc, fată dece nu sunt de părerea acelor care, întemeiaţi pe unele nuanţe ale vorbirii comune sau ale dialectelor, vor să-i reducă acustic prezenţa la simpla funcţiune de a afecta consonanta anterioară, confundându-se în ea. Conservarea acestui sunet păzeşte un număr considerabil dintre cuvintele terminate în consoană de asprimea pe care ar da-o înmulţirea formelor consonantizate lipsite de această adiere vocalică finală; care este şi un însemnat mijloc eufonic. Intr'adevăr, dacă filologii pozitivişti, care cer azi, la fel cum cer în Franţa, ca limba versului să fie icoana fidelă a pronunţiei populare, ar avea dreptate, consecvenţa ar cere, ca în multe cazuri -i scurt să amuţească, aşa cum a amuţit -u final, ceea ce ar duce la o limbă cu o scăzută armonie. Dimpotrivă, prezenţa şi valorificarea acestui sunet mijlociu dă limbii române posibilitatea unică de a avea, pe lângă rimele masculine şi feminine, şi un gest schiţat de prelungire vocalică, a cărui funcţiune estetică se cuvine să fie pusă în lumină, ca o contrapondere împotriva unei limbi prea mult stăpânită de înclinarea apropierii de limba necultivată. Aceasta cu atât mai mult cu cât limba română n'are mijloace de legătură ca franceza, căci cuvintele ei simt pronunţate cu răspicată separare. Ca să-şi dea cineva seama ce însemnează pentru armonia unei limbi posibilitatea rimelor terminate în vocală, să străbată Divina Comedia, de pildă, cu acea continuă sonorizare vocalică a rimelor, care, toate, sunt încheiate vocalic, lucru care, în franceză, n’ar fi cu putinţă. Sforţarea lui Heliade Rădulescu de a da traducerii din Gerusaleme liberata rime vocalice dovedeşte că el gusta această particularitate a originalului. Şi mai vrednic de luare aminte este că cel dintâi poet modern al nostru, I. Budai Deleanu, a urmărit conştient în Ţiganiada această sonorizare vocalică, el fiind dintre toţi poeţii noştri acela care a legat conceptul de rimă de exigenţa terminării vocalice. Iar în cazurile când rima lui este terminată în consoană, adesea abaterile vin din certe nevoi expresive, bunăoară atunci când vrea să dea şi rime interioare. Urmărind fonologie mijloacele de expresivitate pe care limba română le are la îndemână prin prezenţa diferitelor forme de -i final, am arătat cum, în finalul din Mioriţa frecvenţa acestui fonem alcătueşte o imagine acustică necesară pentru a sugera simbolul colectiv al pierderii în tot. Iată acum un exemplu, fireşte, nu de aceeaşi valoare, prin 67 © BCU care un poet modem vrea să sugereze chemarea din depărtări seculare a unui svon de fapte, din care apare ca împlinirea unui suprem destin, icoana poetului Eminescu. Este prima frază din recentul poem comemorativ închinat poetului de d. Aron Cotruş. dîrji străbuni cu paşii şui, ' iuţi, semeţi haiduci haihui, voevozi dătători de legi la gînd treji, la faptă treji, mîndri şi statornici cneji, pădureţi ciobani pribegi, îndrăsneţi, de ceruri beţi, şi-arcaşi uriaşi la paşi : tot sufletul neamului, cu adîncul adîncului, cu freamătul codrului, cu mireasma ierbilor, cu fugile cerbilor, cu fiorii piscului, cu legile sîngelui, iată-l viu cum altul nu-i, înmiit peste măsură în lunateca-i făptură, sub Ceahlăul frunţii lui. Desigur, autorul n a lucrat conştient; şi a fost foarte mirat când i-am indicat coreii aţiunile fonologice pe care le arăt aici. Cert este că în strofa aceasta intenţia totală a fost să recheme din depărtări icoana poetului izvorîtă din toate elementele trecutului şi ale firii noastre, ca şi cum totul s'acr fi încununat în finalitatea făpturii lui mitice. Este evident că factorul generator de armonie a fost un svon, la început redus, de pluraluri în -î, care se cerea organizat într’acest larg ansamblu. Dintre versurile totalizante — ultimele patru — relevez acel înmiit peste măsură, în care vibrează, şi ca înţeles şi acustic, ceva din multiplele reprezentări evocate. Către acest centru de gravitate tinde întreaga structură fonologică a strofei, la fel cum, în finalul din Mioriţa, totul tinde către acel totalizant păsărele mii şi stele făclii... In fraza iniţială citată, din douăzeci şi unu de rime, 17 sunt terminate în -t. Iar cele care nu au acest fonem îl înfăţişează repetat în corpul versului. Ceva mai mult: din cele 74 de cuvinte alcătuitoare, 38 au în final forme ale lui -î. Iar cele care nu-I au sunt în cea mai mare parte monosilabe de legătură, dintre care unele, ca prepoziţia cu, repetându-se în fruntea a şase versuri consecutive, contribue la acea impresie de înmulţită chemare din infinit pe care o exprimă fraza. Intr’un alt capitol, am arătat cum studiul comparativ al traducerilor este un mijloc potrivit pentru a stabili o geografie a estemelor unei limbi. Să încerce cineva să dea în orice limbă de pe continent o astfel de structură şi va fi imposibil sau va părea ostentativ artificial, deci inexpresiv. Prin urmare, trebue să fie ceva specific românesc în acest sunet care este destul de indicat pentru a-şi face simţită prezenţa şi totuşi, neavând caracterul unui gest pronunţat, secondează expresia, fără să fie supărător prin repetare. Literatura comparată a mijloacelor de oare dispun deosebitele limbi, este şi o cale pentru a pătrunde specificul fiecăreia din ele. ŞJ pentrucă azi tinerii noştri critici au, la 68 © BCU ♦el cu generaţia dela 1900, în bagajul lor literar la locul de cinste pe St. Mallarmd, ne va fi poate îngăduită o sfioasă apropiere mai întâi de naivul pastel al lui Alecsandri, apoi de Eminescu pentru a învedera ceva din destinul poetic al celor două limbi. Iată în întregime sonetul lebedei, una din piesele de forţă ale marelui maestru al poeziei absconse, alcătuit intenţionat în i: , Le vierge, le vivace et le bel aujourd'hui Va-t-il nous di chirer avec un coup d'aile ivre . Ce lac dur oubliO que hanţe sous le givre Le transparent glacier des vols qui n'ont pas fui! Cn cygne d'autrefois se souvient que c'est lai Magniţique mais qui sans espoir se dilivre Pour n'avoir pas chantO la rigion ou vivre Quand du sterile hiver a resplendi l'ennui. Tout son col secouera cette blanche agonie Par Vespace infligie â Voiseau qui le nie, Mais non l'horreur du sol oii le plumage este pris Fantâme qu'ă ce lieu son pvjr Oclat assigne, II s'immobilise au songe froid de mipris Que vet parmi Vexil inutile le Cygne. Mă opresc la acest sonet şi pentrucă Mallarme avea idei proprii în materie de fonologie, care însă nu totdeauna erau pe calea cea dreaptă. Frământat ca nimeni altul până la el de magia cuvintelor-bijuterie, Mallarme ne încânta pe la 1910, ca profetul unei arte de a versifica, în stare să dea poeziei vibraţiunea de absolut a muzicei. Nu vedeam însă atunci, ceea ce azi ne apare cu o desăvârşită claritate : artificialitatea poziţiei celui care considera cuvântul ca un reflex platonic al unei intuiţii de raporturi acustice necesare, ca în muzică. Wagnerianismul generaţiei dela 1900 era încântat să vadă o poezie de corelaţii mai presus de întâmplătorul veşmânt specific al unei limbi date. Iar când Mallarme deplora cu absurditate că jour are un timbru obscur, iar nuit unul luminos, aceasta era o raportare la un sistem fonologie ideal, de care limba versului trebuia să ne apropie, ca de un paradis al expresivităţii pierdute prin reminiscenţa te miri căror mistice valori primitive, reflex direct al ideei... Acesta era ocolul ideologic pentru a ajunge la aşezarea poeziei pe acelaşi plan cu muzica, arta care, lucrând cu sonuri pure, nu cunoaşte deosebiri specifice în materialul prim. Oricât s'ar părea de paradoxal, prin poziţia aceasta Mallarme era un raţionalist, care nu-şi dedea seama că fonemele unei limbi pot să spună ceva, însă nu trebue să spună. Raţionalist, deci mecanizant, procedează şi în sonetul care ne încânta pe vremuri ca o supremă iscusinţă. Ca imagină totală, pasărea-simbol este o variantă la Corbul lui Edgar Poe şi la Albatrosul lui Baudelaire, bunăoară. Culoarea pasărei s'a asociat cu peisa-giul în alb şi acestea laolaltă s'au contopit într’un sunet luminos, însăşi vocala de bază a cuvântului cygne, care a devenit generatoare de armonie a întregului sonet. Astfel elementele s au rotunjit într'un simbol: icoană a înălţimilor imaculate, care pot fi puritate morală, dar şi chemare înaltă de artă, identificarea cu înălţimile ideei, deci conflict cu vieaţa. Pentru a sugera totul în chip absolut muzical, Mallarme a plecat conştient dela recunoscuta calitate de timbru luminos al vocalei i. Lucrul nu înfăţişează o noutate. O putem urmări până la unele procedee ale poeţilo’- antici, la Virgilius, bunăoară, şi la mulţi * 69 © BCU dintre poeţii clasici francezi, la Racine, de pildă. La noi, amintesc următoarea cugetare a lui Maiorescu, din care se vede ce sensibil era la unele efecte ale fonemelor limbii materne. „Ce caracteristic pentru spiritul unui popor sunt uneori vocalele cuvintelor lui! In româneşte minte, inimă sonul i înalţă glasul, deschide orizontul şi face impresia celei mai fine pătrunderi". Prin urmare în recunoaşterea caracterului luminos al vocalei, poeţii şi teoreticianii sunt de acord. Unde însă începe eroarea, este când unii sau alţii fac din aceasta un necesar criteriu de judecată, când de pildă, Mallarme deploră că fr. jour are vocală întunecoasă, sau când Maiorescu îşi continuă astfel cugetarea de mai sus : „In limba slavă, cuvintele corespunzătoare au sonuri obtuse. Curios popor, al cărui spirit e duh şi a cărui inimă e sidză", fără să observe că u are în el ceva tainic şi adânc, iar srdză are un vibrant r vocalic, însoţit de vocala î, care, desigur, nu ea este de vină că nu-i plăcea lui Maiorescu. Eroarea expresivă începe deci acolo unde apare tendinţa raţionalistă a generalizării, ca şi cum ar exista un necesar sistem fonologie absolut, nu structuri specifice naţionale, cu cerinţe proprii, în spiritul cărora trebue să pătrunzi, pentrucă fiecare reprezintă un destin expresiv propriu. In sonetul citat, pentrucă versificaţia silabică franceză nu-i putea pune la îndemână decât un i silabic, Mallarme, ca să-i dea relief, l-a aşezat hotărît în toate rimele, distribuindu-1 şi în cuprinsul versurilor, câteodată asimetric, câteodată simetric, oarecum totalizat ca, de pildă în versul care încheie catrenele, de patru ori şi în versul ultim, de cinci ori. Limba îi mai punea la îndemână sunetul înrudit ii, din dur, fui, ennui, pui, etc., pentru variaţie şi întărire. Iar pentru a strecura pe alocurea impresia mai răspicată de i, şi totodată ceva ca o mişcare mai liberă, recurge la formele cu vocalizarea lui iot. In toate acestea, este atâta ostentaţie încât asonanţele devin supărătoare, ca tot ce este demonstrativ. Iar pentrucă limba nu pune la îndemâna scriitorului morfoneme în vocala de bază, aşa încât repetarea să aibă şi varietate şi să dea sugestia a ceva firesc, impresia de căutat sporeşte. La noi, tocmai prin caracterul estompat al vocalelor finale, repetarea nu devine supărătoare, totalizându-se deosebitele variante. Păstrând toate proporţiile şi fără să uităm că scriitorul român este în faza începuturilor naive, cel francez în faza de rafinare, o paralelă se poate face între discutatul pastel Iarna al lui Alecsandri şi sonetul lui Mallarme. La ambii joacă un rol evocarea albului, indiferent dacă la unul semnificaţia este concretă, la celalt metafizică. Fireşte, Alecsandri n'a meditat asupra valorii simbolice a sunetelor şi nu are un sistem, de aceea nimic din savanta armonizare în i major a lui Mallarme. Pe când acesta urmăreşte conştient un stil nominal, între altele prin evitarea pe cât posibilă a verbului, Alecsandri repetă verbul : ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iai! La aceasta se adaugă imagini ca zale argintii, oceanul de ninsoare. Şi într’acest ansamblu, strofa discutată, ea însăşi este un tablou care începe prin alb : Tot e alb, şi se închee prin evocarea aceleiaşi culori: clă-buci albi de fum. Adjectivul este reluat în versul al doilea, fantome albe şi prelungit vizual vers de vers. Şi în acest belşug de alb, arătata Structură, fireşte nu savantă, a succe- siunii de -i scurt, tocmai în strofa aceasta, paralel cu ceea ce înfăţişase strofa întâia, acea cădere a fulgilor zugrăvită simetric în cele două emistihuri de rimă : un roi de fluturi albi, pe ai ţării umeri dalbi. După cum în strofa întâia, pentru impresia aceasta de cădere prelungită, tot astfel într'a treia, de alb pierdut în întinderea pustie, în chip firesc limba punea la îndemâna lui Alecsandri un estem fără pereche, acea fină şi multiplă scânteere, roi de minusculi fluturi albi, pe caie limba franceză n'ar putea-o reda prin nimic. Dar poate mai persistă nedumerirea : aceşti i fiind deosebiţi, care anume dintre ei 70 © BCU este purtătorul arătatei impresii. Deosebirile fiind minimale, în ansamblul dat, nu mai (poate fi îndoială, ei au o soartă comună, toţi contribuind la aceeaşi impresie. La fel cum în ansamblul lui Mallarme în vieige, oublie, glacier, region, i sa detaşează expresiv1). Este încă un exemplu că una este fonologia zilnică, alta este fonologia poeziei. Privite izolat, diferitele categorii de i din pastelul lui Alecsandri sunt fapte elementare care, ca atare, aparţin foneticei şi fonologiei analitice. In poezia lui Alecsandri însă, ele sunt elementele care se contopesc în impresia totală de armonie şi n’ar putea alcătui opoziţii decât numai faţă de tot ce ar fi eterogen pastelului dat. Când scriu rândurile acestea, am înaintea mea o curte din şesul Munteniei. In iarbă sunt flori : galbenul sulfinei se diferenţiază armonic de albastrul cicoarei, iar roşul garoafei sălbatice stă în hotărîtă opoziţie cu albul rochiţei rândunelii. Sunt însă şi flori care înfăţişează nuanţe şi variante de aceleaşi culori. Ce opoziţie poate să fie între deosebitele variante de alb care îmi stau în faţă? Toate acestea ies total în relief numai în opoziţie cu verdele general al ierburilor, care, la rândul lor, sunt alcătuite de feluri de fire. Când priveşti deaproape, firele înfăţişează chipuri şi feluri deosebite. In impresia totală însă, nuanţele şi variantele acestea de verde, nu-şi mai pot face opoziţie. Este, în impresia totală, o neutralizare a opoziţiilor cromatice, după cum în fonologie se vorbeşte de neutralizarea opoziţiilor fonetice. Esteticienii au studiat neutralizările, sau, mai degrabă, contopirile acestea armonice în domeniul muzical şi într’acel al culorilor. Ar fi pedanterie să insist. Dece le-am tăgădui în fonologie ? A stărui pe calea aceasta, ar însemna să stăruim în vechea fonetică, pentru care notarea ori cărei nuanţe şi variante de sunet era o chestie atât de însemnată. *) Pentru a arăta comparativ poziţia actuală a versificaţiei franceze în ce priveşte deosebitele funcţiuni expresive ale sunetului i, care apare, când cu valoare de vocală, deci purtător de silabă, când asilabic, amintesc aici faptele în formularea lui I. VendryeS, La phonologie et la langue poetique, publicată în Conferences de Vinstitut de linguistique de VvniversiU de Paris, II, p. 38—51, unde reproduce, în linii largi comunicarea făcută la al doilea congres internaţional de fonetică la Londra, în 1935. Se poate de aici vedea şi eroarea celor care vor să aplice poeziei măsura limbii vorbite. „Le contraste entre la langue parlâe et la langue poetique donne â notre versification certains traits particuliers. II apparait, par exemple, dans le cas de i ou de ou en hiatus. L’usage a longtemps flotte en ce qui concerne ces deux sons. Il est auiourd’hui fixă sans conteste. On prononce un i voyelle dans des mots comme ouvrier, sanglier, voudriez, qui ont râgulierement trois syllabes. La syllabation de l’i se justifie assez par des raisons de phonetique. En dehors de ce cas. si Ton met â part le mot hier qui fait exception, l’i en hiatus est normalement trăite, comme une consonne en frangais. On pronon ce lîer, pleux en une seule syllabe. comme bienfait, violon en deux. Mais la poâsie conserve le droit d’ajouter une syllabe â chaqun de ces mots en donnant â l’i en hiatus la valeur d’une voyelle gâneralement siiivie d’un y. — On dit aujourd’hui le pieux roi Louis en quatre syllabes. Mais Ies poetes peuvent prononcer pi-eux, Lou-is, si bien que Ies quatre syllabes en forment six et forment l’hemistische d’un alexandrin. Tous ces mots ont en realitâ deux formes differentes, l’une pour l’usage cou-rant. l’autre pour Fusage poetique. Pieux et pi-eux violet et vi-olet n’appartiennent. pas â la mâine langue11. . ' ; . Subliniind că păstrarea acestor norme corespunde unei forme a gustului, că deci ele nu sunt rutină, Vendryes arată cum nu este vorba aici de o simplă problemă de armonie, ci ele ceva care merge mult mai adânc în însăş esenţa poeziei. „A vrai dire, il s’agit moins de musique rythme ou harmonie. que d’evocation poetique, c’est-â-dire d’opposition â la langue vulgaire qui est prosalque et vul gaire. Une oreille ântragâre ne comprendrait pas la raison de cette difference, sens/ible â tous Ies Frangais cultivâs. C’est de ces impon-derables que la poâsie est faite et qu’elle tirre sa gloire“. Am dat acest lung citat şi pentru că. Vendryes, fiind azi cel mai de seamă lingvist al Franţei, arată, prin astfel de pagini, cum lingvistica nu se. mai poate mărgini la ru-bricări mecanice de categorii. ■ ■ Abordând problemele de expresivitate şi de. estetică a limbajului, lingvistul trebue să se conformeze cerinţelor obiectului de studiat, care adesea supt străbătute de alt sufletesc şi cer alt orizont decât deprinderile mărginite la tehnica limbii comune. 71 © BCU încât merita să tixeşti cu ele revistele de specialitate. Astăzi însă suntem mai sceptici faţă de astfel dt operaţii. Cercetări recente învederează că identitatea absolută între două sunete, ca şi între două variante de baladă poporană zise de acelaşi individ, nu există. Poziţiile atomizante, ca aceea a abatelui Rousselot, după care ,,1'infinement petit" ar fi cheia înţelegerii, sunt negaţiunea poziţiei structurale a fonologilor, după care totalitatea hotărăşte. De cercetări dialectale în spiritul înregistrărilor de variante sunt pline şi paginile diferiţilor ani din Bulletin linguistique. Domnul Şandru le adună conştiincios. Urechea domniei sale notează cu lăudabilă preciziune orice nuanţă a lui iot. Dar cerându-i impresia totală în chestia apropierii sau depărtării de i, cercetat geografic, îmi mărturiseşte că sunt regiuni, ca Făgăraşul, de pildă, în care y este mai aproape de i, pe când într’alte regiuni, deosebirea este mai sensibilă. Aceasta confirmă că, dacă în graiul zilnic apropierea poate să apară viu, cu atât mai mult în cel literar şi mai ales în structuri ca cele discutate. Privind aspectul expresivităţii, deosebirile de nuanţe între y şi i scurt se neutralizează, când sunt într'un context cu i predominant. De altă parte, a crede că de anumit sunet atârnă, cu necesitate, un anumit efect, ar însemna să automatizăm expresia, aşa cum credea Ibrăileanu, de pildă, pentru care iambul şi troheul ar fi legate de o certă valoare expresivă. De altminteri, punctul acesta de vedere opus concepţiei atomizante, este confirmat, ca poziţie metodică, între altele de cercetările moderne asupra configuraţiilor. Astfel, una dintre legile formulate de „ghestaltiştii" germani, concepţie care, de fapt, reprezintă o artă de a vedea structural, este legea asemănării. „Elementele asemănătoare tind — chiar la distanţe notabile — să se totalizeze". Legătura se face „nu numai între formele identice, dar şi între cele apropiate". Micile deosebiri se neutralizează, o soartă comună unindu-le. Totalizarea se face chiar şi atunci când elementele se mişcă în direcţii deosebite. W. Metzger, Gesetze des Sehens (1936), capitolul Dos Gesetz der Gleichartigkeit p. 28 — 30). Fonologii datoresc mult cercetărilor noi de psihologie a formei, întru cât ele dau un loc de vază conceptului fundamental cu care a investigat până acum fonologia, opoziţia formelor. Dar pe lângă principiul opoziţiei, formaliştii dau atenţia cuvenită şi factorului armonic al configuraţiilor, pe care fonologii, aplicaţi mai mult asupra limbii comune decât asupra limbii ca artă, n’au avut încă prilejul să-l adâncească. Din exemplele şi discuţiile noastre, se vede că într’anumite structuri literare, deosebitele categorii de / scurt pot avea o soartă comună, opoziţiile fonemelor neputând fi relevante. Rămâne de precizat problema specificului. Centrul discuţiei fiind funcţiunea expresivă a lui -i asilabic final în rime, rămâne să diferenţiem şi comparativ acest fonem în care noi vedem un element specific românesc, iar d. Rosetti un fonem comun cu rusa şi ucrainiana. „Contrairement â l’opinion de M. CaTacostea, il est interdit de râpondre par l'affirmative â cette question: la mouillure caracterise, en effet, et d'une maniâre âminente, le consonantisme du russe et de l'ucrainien, qui opposent Ies consonnes dures aux consonnes mouillâes". Interzis ? . In chestiuni de acestea, când este vorba de a compara fonemele feluritelor limbi, tocmai fonologii au introdus aprioric un principiu de sănătoasă critică : fixarea, dela început, a unghiului din care priveşti comparaţia, eu alte cuvinte, sistemul de acustică trăită a celui care judecă. S’a arătat că, obişnuit, privind cuvintele unei limbi străine, 72 © BCU Cluj ,,nous somrnes in-clins â decomposer ces mots en des representations phonologiqu.es pro-preş â no-tre langue matemelle 2)" ■ ■ ■ ; - Privind limba noastră, Ruşii şi Ucrainienii pot afirma că i- scurt al nostru este tot una cu muierea consonantelor finale din limba lor. Iar unii dintre noi, îndeosebi Basara-benii, la prima vedere, pot avea impresia că, în punctul acesta, este identitate fonologică între cele două limbi. Dar nu poate fi vorba aici de impresionism, şi nici de semne de înmuiere notate pe hârtie. Dimpotrivă, se cere să luăm garanţii împotriva unei fireşti alunecări. Şi aceasta nu se poate decât precizând bine instrumentul în numele căruia emitem o judecată de identitate. Şi aici deprinderile specialităţilor literare sunt de folos : de câte ori în literatura comparată nu s'a afirmat identitatea a două motive sau chiar a două concepţii literare, când în realitate, ele se mărginesc la o vagă apropiere tematică, iar în esenţă rămân profund deosebite. Este neplăcut să fii nevoit să contrazici pe un specialist, când el se pronunţă categoric. Pentru a ne încredinţa cât de interzis este să separăm pe -i scurt românesc de muierea consonantelor din limba rusă, d. Rosetti se întemeiază pe două autorităţi: Broch, Slavische Phonetik (1911) şi R. Iakobson, Ades du quatrieme congres de linguistes (1938). După părerea noastră, sunt două trambuline primejdioase. Oricât de util, Broch este învechit: nu poate face autoritate în materie de fonologie. Cât priveşte pe Iakob-son, nu am la îndemână lucrarea indicată. Şi totuşi afirm la rândul meu categoric că trambulina aceasta este şi mai -primejdioasă: din ape răsar colţurile ascuţite ale unei stânci: însăşi părerea lui Iakobson în chestiunea care ne preocupă. Intr'adevăr, încă din 1931, cu prilejul reuniunei fonologice internaţionale dela Praga, Iakobson a ţinut o remarcabilă comunicare : Uber die phonologischen Sprachbiinde (Travaux du cercle linguistique de Prague IV, p. 234 — 240), în centrul căreia stă tocmai chestiunea răspândirei geografice a consoanelor muiate. Problema trecând nu numai de graniţele unei limbi, dar şi de graniţele unei familii de limbi, este ca o piatră de încercare pentru a preciza specificul limbii noastre. Prin „Spracbbund'' fonologii înţeleg acele uniuni lingvistice regionale, ca de pildă aceea a popoarelor balcanice, care reprezintă fenomene comune, independente de înrudirea limbilor. încă dela întemeierea publicaţiilor cercului lingvistic dela Praga, în tezele puse în fruntea primului volum, ca operă colectivă a cercului şi prezentate ca bază de discuţie primului congres al filologilor slavi ţinut în 1929, se atrăsese atenţia asupra necesităţei de a urmări isoglosele nu numai în cuprinsul aceleiaşi limbi, dar în întreaga familie a limbilor şi dincolo de hotarele lor — pentru a fi comparate cu alte hărţi din întregul domeniu al antropogeografiei. (Melanges linguistiques dâdies au premier congres des philo-logues slaves, lucrarea primă, Theses, cap. 6, ,,Principes de la geographie linguistique, p. 23 — 25). Pe linia aceasta a cercetărilor, urmărind repartiţia consoanelor muiate pe continent 2) In privinţa aceasta la reuniunea fonologică internaţională ţinută la Praga în 1930, Evgenij Polivanov a ţinut o remarcabilă comunicare : La perception des sons d'iine langue etrrang&re (Travaux du cercle linguistique de Prague, 1931, p. 79—96). însemnătatea ei stă în faptul că dă exemple tipice din care s.e vede concludent cum Japonezii trăesc fonemele ruse încorporându-le în sistemul lor. Şi pentrucă, între altele, ei nu au niciodată un cuvânt sfârşit în consoană, orice astfel de cuvânt recepţionat dintr’o limbă străină, este automat terminat cu una din cele două vocale, -u şi -i, ceea ce dă cuvintelor un fel de prelungire vocalică, sporind armonia limbii. Chestiunea ridicată principial de Polivanov are însemnătate şi pentru istoria limbilor, întrucât confirmă influenţa, tăgăduită de Meyer Liibke, a substratului autohton. lakobson constată tocmai contrariul de ceeace crede d. RbSetti : că limba română literară se deosebeşte de limba rusă, în acest punct esenţial al structurei ei, neavând consonante muiate ca rusa şi ucrainiana3). Astfel, dife:rerţiindu-se şi faţă de Slavi şi faţă de restul popoarelor romanice, fonemul acesta i scurt desvăluie şi comparativ un -aspect esenţial al specificului şi al expresivităţei româneşti. Este deci interzis să contopim în apele slave ceea ce chiar după slavişti rezultă că ne este propriu. Am amintit părerea lui lakobson numai pentru a învedera că ea, neputând fi îndreptată în contra celor arătate aici, se Îndreaptă împotriva celor care văd în fonemulnostru specific o muiere a consonantei la fel ca în rusă şi în ucrainiană. Cât priveşte problema în adâncul ei, fireşte, nu ne putem lăsa pe autoritatea lui lakobson. Chiar dacă, în lucrarea din 1938, pe care n’o am la îndemână, şi-ar fi schimbat părerea (şi nu cred, căci aceasta ar însemna să fi păşit pe o cale contrară spiritului fonologie), ceea ce am arătat rămâne neatins, câtă vreme nu se va face dovada că cele două foneme, slav şi român, sunt funcţional unul şi acelaşi lucru. Principial, chestiunea nu poate fi deslegată simplist, prin analiză fonetică. Probleme de felul acesta au fost puse de fonologi şi au fost văzute, cum era şi firesc, într’un spirit fundamental deosebit. Intr adevăr, ea să mă servesc de formularea unui cunoscut teoretician al mişcării, K. Buhler, fapte care pentru fonetician sunt identice, pot să apară deosebite, când sunt văzute fonologie. K. Buhler înfăţişează exemple oare dovedesc şi strict logic că obiectul foneticei- nu poate fi identic cu al fonologiei. (Phonetik und Pho-noîogie, în Travaux du cerci e linguistique de Prague IV, Reunion phonologique internaţionale tenue â Prague (1931) p. 22—53). Astfel, profesorul dela Viena relevează un caz cu mult mai concludent decât -i al nostru, la care identitatea eu rasa nu poate fi dovedită nici fonetic, pentrucă nu există. După cum a arătat prinţul Trubetzkoy4), în limba cercheză sunetul k, văzut obiectiv, este pronunţat exact ca în germană. Dar deşi fonetic toate trăsăturile motorieo-acustice sunt aceleaşi, totuşi deosebirea este evidentă, pentrucă, în germană k are numai două elemente de reprezentare, pe când în cercheză k prezintă şapte elemente de reprezentare. Ceea ce pare identic fonetic este, de fapt, diferit pen-trucă întreaga structură a celor două limbi este diferită. La fel se întâmplă în ucrainiană. unde „un i identique en apparence a dans ies divers dialectes ukradniens une valeur phonologie variee". (Travaux I, p. 24). . In cazul lui -i scurt, să presupunem, ceea ce nu este exact, că sunetul românesc şi cel rusesc sunt, văzute fonetic, unul şi acelaşi lucru, aşa cum crede d. Rosetti. Ce urmează de aici ? Că văzute şi funcţional, c-a fonem şi estem, rămân acelaşi lucru ? Dar să-şi amintească cineva relaţiile şi fonetice şi funcţionale arătate în această lucrare, şi se va încredinţa că, dacă istoric niciun alt sunet n’a adus în limbă mai multe modificări decât el, pe cât de mic, pe atât de activ, el rămâne astăzi, punct fonetic, cea mai caracteristică creaţiune a limbii noastre. De altă parte, să observe cineva cum, din câte semne pentru plural avem, acesta. este cel mai frecvent şi mai pregnant, încât câş- .. 3) Die Muiilierungsko'iTelatiou der Konso nanlen spaitet eimge Sprachiamilien. Von den slavischen Sprachen besitzen diese Korrelation altle ostslavischen Dialekte, da-s Polnische mit Ausnahme seiraer Nordperipherie und clas Ost buflgaiische... Die romanis-chen Sprachen mit Ausnahme des Moldavischen, ci. h. des' ostile hen Vertretens cler rumânischen Gruppe, und die inidoiranischen Sprâchen mit Ausnahme der Zigeuner Dialekte "Ruslands und Pofcns evrtbehren diese Korrelations. (Roman lakobson loc. cit... p. 236—237). 4) N. Trubetzkoy, Zur Allgemeinem The orie der phonologischen Vokalsysteme, în Tra-mux, i„ p.-40. unde dă acea pregnantă formulare principală. „Der psychologische GehM-t ein.es Phonems ist mithin durch die Beschaff enlieit des gesamten phonologischen Systems der betreffenden Sprache bestimmt. Ein und derselhe Lăut entspricht in zwei verschienen phonolbgfechen Systemen zwei ganz verschie denen psychologischen Vorstelungskomplexen‘‘, 74 © BCU ligă mereu teren. Instinctul nostru ortografic îl scoate în evidenţă, bunăoară prin generalizarea normei, ca femininele cu pluralul în -/ să aibă genetivul-dativul singular în -ii : Marginile lumii este mal larg evocator ca marginile 1-umei. In cele mai multe dintre fucţiunile expresive arătate şi într'acea impresie de prelungire în infinit, pe care o poate deştepta în rimă, joacă adesea un rol şi sugestia de plural legată de acest fonem. Toate arătatele multiple ţesături dau sunetului românesc un caracter structural deosebit pe oare nu-1 are rUsa, chiar când muierea consonantelor, văzută fonetic, ar fi tot una cu sunetul nostru. Pe bună dreptate, s'a afirmat că fonologia se impune sau cade odată cu recunoaşterea principiului relevanţei. De acea nu este o întâmplare că cei doi înteraeetori ai fonologiei au văzut în foneme ,,elemente constitutive fonetice ale morfemelor", pe care le extindem la întregul corp al cuvântului. Funcţional deci, încercarea de a stabili o identitate între fonemul românesc şi aspecte ale fonemelor ruse, — rămâne interzisă. De altă parte, frecvenţa sunetului nostru aproape în toate părţile de cuvânt îl scoate în evidenţă deosebită. Iar caracterul consoanei anterioare îi dă putinţa unor multiple valori sugestive, ca şi încorporarea lui în diftongul -îi, unde vecinătatea vocalei îi imprimă caracterul. Tocmai corpul redus îi face repetarea nesupărătoare, îrilesnindu-i mlădierea armonică. Toate acestea confirmă că, chiar dacă fonetic ar fi identitate între sunetul român şi cel ruso-ucrainian, structural şi expresiv deosebirile au atâta relevanţă, încât pot servi ca răspicat mijloc de diferenţiere. Dar să fie într'adevăr identitate între înmuierea consoanelor slave şi sunetul nostru ? Nici măcar aceasta nu poate fi dovedit. Toţi avem adesea posibilitatea să observăm sunetele limbii ruse, dând atenţia cuvenită imaginii acustice a vorbitorilor. Pe când în consonantele finale ruse muierea face una cu consonanta, con-topindu-se în ea, la noi imaginea acustică a vorbitorului, când pronunţă pe i scurt final, îşi păstrează individualitatea, cum am arătat. Cercetările de fonetică experimentală amintite într'un capitol anterior au confirmat caracterul distinct al fonemului românesc. Din faptele şi vederile de mai sus, s a precizat şi poziţia noastră, faţă de -i al doi-'ea element al diftongului, în exemple ca plopii, clăbucii, vii, lumii, iii, stihii, etc. Dacă, după cum am arătat, există o corelaţie, care poate merge spre armonizare între deosebitele categorii de i presăraţi intri o frază, cu atât mai mult îmbinarea lui i silabic şi i asi-labic în diftongul -ii va tinde spre o imagine acustică de armonizare. Predominarea imagi-nei acustice asupra factorului motor este un fapt firesc. Ca morfonem, acest al doilea -i este un element de opoziţie, ca estem, adăogat la i plin, el devine o prelungire armonică a acestuia. Iar când, cum este cazul cu stihii, atât consonanta mijlocie, cât şi vocala primei silabe stau pe aceeaşi linie, funcţiunea expresivă este sporită în cadrul aceleeaşi imagini acustice. La rândul lor, armonizările, tocmai penfrucă fac corp, sunt mai relevante, aşa încât devin răspicate mijloace de opoziţie. După cum am repetat în tot cursul lucrării acesteia şi în Arta cuvântului la Emine-scu, când ne ocupăm de aceste virtualităţi care sunt estemele limbii noastre, nu e vorba de mijloace mecanice, care să ne ducă la un anumit efect, cu necesitate cauzală, aşa cum vorbea Ibrăileanu despre iamb şi troheu. Totul atârnă de context, fonemele fiind adesea numai un acompaniament acustic într'o structură dată, în care toate elementele expresiei colaboreazăfi). 5) Şi totuşi un critic fragmentarii susţine că acest fel de a ved-fl este o explicare cauzală. Şi competent aşează fonologia, această faţă lingvistică a structuralismului, printre explicările... cauzale, a căror negaţiune este. Semn ori de multă pătrundere, ori de rară bună credinţă. . ‘ ' 75 © BCU Pentru a ilustra diversitatea structurilor considerate in expresia literară,. voi ..încheia capitolul acesta cu exemple din Eminescu, după cum am încheiat capitolul anterior cu un exemplu din literatura poporană. In liedul De ce nu-mi vii, sentimentul melancolic izvorît din zădarnioa aşteptare a iubitei este exprimat în prima strofă atât de sugestiv, încât am avut prilejul să constat cum citită unui public străin, fără traducere, vorbea chiar şi numai prin latura muzicală a expresiei. r . Vezi, răndunelele se duc. Se scutur' frunzele de nuc, S'aşează bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? . Pe lângă semnificaţia simbolică a faptelor atât de simple amintite : plecarea rându-nelelor, scuturarea frunzelor nu ale pădurii, ci, ale casnicului nuc, aşezarea brumei, nu peste câmpii, dar peste vii, farmecul mereu reînoit al strofii, expresie a dorului nostru, sţă într’o mare măsură în opoziţia fonemelor. Să privească cineva sugestiva repetare de 9 ori a vocalei întunecoase u, de cele mai multe ori subt accent, culminând în versul al doilea; se scutur frunzele de nuc. Totodată să trăiască impresia sporită a acestor repetări în rimele închise prin oclusivă : duc, nuc. Iar în contrast cu acestea, cu atât mai viu ne vorbesc rimele acelea deschise şi străbătute de atâta nostalgie prin repetarea diftongului în ultimele două versuri. Exemplul acesta este caracteristic pentru acest tip de opoziţii. Cum am arătat, alte tipuri se caracterizează prin contopirea într'un ansamblu armo-uic a deosebitelor categorii de i, neutralizân du-se diferenţele. In sfârşit, sunt cazuri care înfăţişează opoziţii expresive între i vocalic şi i asila-bic din diftongul -ii, atunci când distribuţia lor însoţeşte răspicate stări de sentiment Pentru a ilustra forma aceasta, aleg două strofe din Eminescu, care pot fi apropiate de sonetul în i major al lui Mallarme, aşa încât ori cine să vadă deosebirile între structură autentic poetică şi simplă iscusinţă ostentativ căutată. Astfel se va vedea ceva din tehnica celor doi poeţi şi totodată din resursele diferite ale celor două limbi. Citez strofele 57 şi 58 din Luceafărul, când Cătălina răspunde îmbierilor de iubire ale lui Cătălin. In prima, Cătălina se caracterizează laolaltă cu pajul, într’a doua se diferenţiază de Luceafărul : . Şi-i zice 'ncet: „încă de mic Te cunoşteam pe tine , Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi eu mine.... . ' „Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, ■ . Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Cum vedem, ambele strofe, mai ales când le priveşti în cadrul strofelor imediat anterioare şi ale celor imediat următoare, se caracterizează acustic printr'o frecvenţă de i care poate fi uşor controlată statistic şi este cu atât mai izbitoare cu cât aceste strofe zugrăvesc, în esenţa lor, două simboluri absolut contrastante. Prima strofă este ca un dans graţios, un scherzo, în care atât mon.eţa măruntă a 76 © BCU celor 21 de cuvinte scurte, cât şi construcţia sintactică şi sensul lor concură să caracter!’ zeze curenta uşurinţă umană. In unitatea aceasta, în care cele două subiecte sunt dispa-rente, iar centrele de organizare sunt cele două obiecte pe tine — mine se desfăşură graţios acel pizzicato de patrusprezece i, fond pe care se reliefează cu atât mai viu cele şapte cuvinte în i accentuat, cu atât mai relevante cu cât tuspatru rimele au această vocală accentuată. Tonul minor al strofei este în concordanţă cu întreaga ei semnificaţie. Simetria sintactică subliniază potrivirea celor doi. Strofa a doua păstrează pentru a actualiza şi mai viu . contrastul, cevţi din ecoul acestor vibraţiuni, dar pe un alt registru, 'într'un contrastant ton major şi cu o largă perspectivă spre nemărginit. Numărul cuvintelor scade brusc dela 21, câte erau în strofa anterioară, la 12 : este cel mai redus număr de cuvinte din strofele poemei. Aceasta marchează o adâncire în esenţa sentimentului exprimat. Paralel cu caracterul morfologic, se schimbă şi structura sintactică : în fruntea primelor două emistihuri, subiectul; în fruntea ultimelor două, predicatul, cârmuind puternic viziunea. Şi în cadrul acesta, un număr de i aproape egal cu cel din strofa anterioară, este un svon prin care se prelungeşte ceva din vibraţiunile aceleia. Pe când diferenţa numerică dintre i în prima şi a doua strofă este minimală (14 faţă de 13), funcţiunea expresivă este alta. In strofa a doua, cuvintele în i accentuat sunt numai trei, dintre care două în rimă. Aceasta scade relevanţa vocalei. In schimb, tocmai rimele lipsite de i accentuat, cele din versurile : din liniştea vitării — singurătăţii mării, înfăţişează acea prelungire spre nemărginit, în concordanţă cu acel largo major al ritmului şi cu privirea îndreptată spre nemărginitul cerului şi al apelor. Cum vedem, nu este vorba aici de infinitul mic al vechii fonetici, nici de mecanice rezultante ca acelea căutate de Mallanne, ci de altceva: o cale de a vedea totalitatea funcţiunilor expresive în poezie şi farmecul unic pe care-1 dă structura limbii materne privită ca operă de artă. 77 © BCU Cluj BALADE DE RADU GYR INELUL LUI NAN-UDOBĂ lin ciocănit şi subţiat în cleşte, unduitor ca apele, ca stuhul. E aurul ca toamna când zâmbeşte şi-i limpede agata ca văsduhul. Dibaciul meşter, cu unealtă sfântă, a stins fântâni adânci în nestemate. Dar flacăra robită se frământă şi'n carnea juv aer ului se sbate. Privesc inelul. Uneori, îmi pare că doarme 'n pâlpâirea lui domoală. Ci de-i rotesc o clipă către soare, trezit din somn, cu fulgere se scoală. Şi uite, simt, podoabă prea ciudată că'n tine duhul Neamului se-ascunde : din limpezimea lui cutremurată ţâşnesc, arzând, furtunile rotunde. RĂVAŞ DELA CĂLUGĂRENI De lângă mlaştinile unde-a curs măcelul, îţi scriu, Iubire, slove de vâîvoare. Luceafărul îşi pierde’n stuh inelul, stelele merg, prin trestii, cu fanare. 78 © BCU Când papura jeleşte şi se sbate, ' tâmplele noastre ard ca de lingoare. Sub lintiţă, în bălţile amare, zac frunţi şi mădulare retezate. Grunmji rânjesc în smârcuri şi, ..jilavă, tăcerea vânătă a sânge amiroase.1 Abur de stârvuri fumegă otravă, . vidrele nopţii lunecă sfioase. Câlugărenii au văzut urgie... . Ci Maica-Domnului, mijind ca o brânduşă, alăturea mi-a stat în bătălie ... şi mi-a zâmbit din ape de cenuşă. Acu, arama lunii zăngăneşte ca pavăza izbită de hangere. Lângă jeratec visele-s de fiere, somnul tăiat tresare iepureşte. Lăstunii dorului, cu fâlfâiri domoale, — Lumina mea — pe umeri ţi se-advină Minune, săruta-ţi-aş glesna moale şi pleoapa mirosindă a căpşună. fn noaptea rea de fier şi de pucioasă, pe visul meu ca..raiul te plecaşi... Te văd pierdută, alba mea mireasă, în foişorul sur din Făgăraş. Mătănii baţi la Predata Curată, în bocetul uşure al tăcerii. Poimâini, e-a şaptea Vineri urzicată de când pornii măcel cu ienicerii Răvaşul ăsta, ciuruit de stele, ţi-1 mân, la miez de noapte, printr’o slugă, în zori, va curge moartea pe prasele şi mlaştinile iar or să ne sugă. De mi s’o împle'n ăst prăpăd veleatul, sângele meu va clocoti de tine. Dragostea mea, aurul meu, — oftatul din urmă va fi cântec pentru tine. Când mâinile s'or stinge a sfârşire, vor pipăi tulpina umbrei tale şi, încleştând vedenia subţire, pe coasta stângă-o vor culca, sub zale. Nu-ţi fie teamă, nu, Lumină rară... In nopţi adânci, strigoiul meu zănatec, mai galben decât toamnele de ceară, plutind spre foişorul singuratec, în recele-ţi iatac o să răsbată, şi’n triste mâini ceţoase de nălucă inima mea, mânjită ’n sânge-o să-ţi aducă, cum ar aduce-o stea însângerată. 80 © BCU Cluj NOSTALGIE DE AZUR DE G. MURNU . Iluminată în luceferi ca de-un colier De pietre scumpe, o, zarişte senină ! Priveghiu de taină arde astănoapte'n cer, Sobor de îngeri imnue’n surdină. Pios fior, prinos de harfe ce suspină, Uimind mă fură braţelor de fier Ce-ncătuşază'n -colb a mea tulpină In oarbecul din lutul efemer, Şi dus de-o undă ritmică şi lină, Extaz mă'nalţă’n mine, sbor stingher De peregrin nostalgic, aripat năier Spre-albastre ape de fântâni ce-alină Lustral pământu’n setea-i acvilină De-ameţitoare culmi cereşti care mă cer Şi mistic m-altoese în rădăcină. Bolteşte-al lumii demiurgie făclier , Cuprinsul tot ca un imens paner, Străluminoas’a cultului grădină, Liturgic sideral’ a nopţii mină De închinate vetre şi altare plină, Sub mii de sori ce fulgue'n eter Ca roinica risipă din stupină, Flori de topaze, pulbere diamantină, Lucori de candele, încrustări de giuvaer Şi-aprinse orbitoare policandre anină Din torţile nestinsului mister. 81 © BCU Cluj O, sanctuar zidit în nimburi de lumină, Apoteoza mea de vis! O, empireu, Liman ce desîntină şi-nsenină Tot sufletul în cuget alb şi fără vină Şi-l împreună cu esenţă pură — Dumnezeu Simfonic ritual de maistru corifeu Al unicei orchestre. O, cristalină Virtute clară. Strălumină peste tot regină De vrere atotputernică, trofeu Din fulgere de glorie deplină, Aprinde peste abisul amăgeu Al nopţii, peste bezna de ruină, Eternul lampadar de jubileu Şi zarea'n fiecare zi'nrubină, Deschide porţi de infinit şi ilumină Pământul şi-l îmbracă’n straiu de Elizeu... Iar cum prin vad de lacrimi oarbec dus Şi care'nfrântă aripa-mi de tină, In ziua când mă simt caşi răpus O stea mă-ndreaptă din străfund blajină Spre nalturi, nostalgie de nespus, Sublim ecou de patrie divină, Şi desrobitul înger urcă’n sus Şi slăvilor de-azur se-nchină. SÂNGE STRĂIN DE VICTOR PAPILIAN Trecuseră două săptămâni dela înmormântarea mamei lor şi Milenka se căsnea mereu să-şi recunoască fratele în omul ăsta străin, pe care-1 găsise într'o dimineaţă, aruncat tâlhăreşte peste pieptul uscat de boală şi suferinţă al bătrânei, vrând parcă să-l strivească. — Cum te-ai schimbat, Marko... — Tu de fel, Milenka... Şi în Urali să te fi întâlnit şi tot te-aş fi recunoscut... Cât de străin îi suna glasul. Vorbea rar — parc'ar fi pierdut folosinţa limbei sârbeşti — şi de fiecare cuvânt i se lipise accentul rus ca un strat moale de cocă. Şi ochii lui frumoşi de odinioară, ochii aceia mari, rotunzi, negri şi focoşi — fala neamului Nedelkovici — trecuţi, odată cu ura împotriva Turcilor şi Bulgarilor, din tată în fiu, cătau acum anevoie prin două luminiţe subţiri cât firul de aţă. Şi faţa-i, sdrelită de o parte, parcă numai carne vie, şi sbârcită de cealaltă ca de băbuţă ; şi capul chel, lăsând să se vadă ceafa turtită ; şi nasul atârnând peste mustaţa ruptă în mai multe locuri; şi ghebul din spate; şi... ^ . .. Sora îşi întrerupse cercetarea. — Mama te-a recunoscut numaidecât... fiindcă ea nu s’a îndoit nicio clipă, când noi cu toţii te-am crezut mort... Marko îşi duse batista la ochi. O sută de vieţi să mai fi trăit şi niciodată n’ar fi putut uita întâlnirea cu mamă-sa. încă din tren nerăbdarea s’a prefăcut în chin. In piept inima-i sfârâie ca un gogoloş de său pe cărbuni aprinşi şi în praf de oţel magnetic îi joacă fiecare fibră a trupului. Prin faţa lui, peisagii diferite. Munţi, dealuri şi văi aleargă, se încalecă în goană de herghelii despletite. Locurile astea le cunoaşte prea bine, doar la Timişoara şi-a făcut liceul şi din Lugoj a plecat pe front. Dar n'are răgaz să-şi cerceteze amintirile şi sufletul îi este prea chircit, să le preţuiască scumpătatea. Temeri prosteşti îl încearcă : să nu se aprindă osia vagonului; să nu sară Doamne fereşte I — vreo roată din butuci ,• sau, la vreo cotitură de dâmb, garnitura smulsă dela maşină să nu fie aruncată ca un trup de şearpe decapitat, peste şini în prăpastie... Atunci, dintr’un îndemn al minţii, mai mult decât dintr'un imbold al inimii, el întoarce privirea spre Olenka, fiica-sa. Dar Olenka are aceeaşi neschimbată atitudine, răsturnată pe cana- 83 © BCU Cluj pea, cu ochii aproape închişi, narile puţin dilatate parca aspirând un parfum voluptuos. Niciodată fata nu l-a înţeles, cu atât mai puţin acum. Şi e firesc. Sufletul ei a rămas în Siberia, în Urali, după cum sufletul lui e aici, în Banat şi în Serbia. De aceea în oraş a întârziat doar cât să-şi găzduiască fata la otel şi apoi, în goană mare de automobil, a alergat la casa cumnatului său, unde bătrâna mamă îl aşteaptă cu sufletul în buze. Aci, poarta-i deschisă, uşile, ferestrele vraişte... Casă cu duhul morţii în ea ! El n’a sunat, n'a strigat. Fiecare clipă îl întârzia, fiecare gest de prisos putea echivala cu nenorocirea inevitabilă. Acum el merge la sigur prin casa necunoscută, căci pribegia din Rusia i-a des-voltat simţul orientării. Dintr'o ochire a recunoscut biroul, salonul, apoi dormitorul şi lângă el, în dreptul unei uşi închise, camera bolnavei, unde a dat busna. Ea odihnea cu trupul înălţat pe perne şi în atât spor de lumină, încât fiul a văzut-o ca pe un desemn de icoană. — Marko... a ţipat bătrâna. Şi atunci băiatul s'a repezit tâlhăreşte ca pe o pradă. Milenka nu l-a recunoscut însă. Atât de mult se schimbase. Ea îl aştepta, ca pe fotografia din album: chipiul pe o ureche şi uniforma de liceean strânsă pe corp. Dar optsprezece ani avea când l-a luat în războiu... — Mama niciodată nu te-a crezut mort, Marko... Glasul soră-sei îl trezi parcă. Cât poate gândi un om în intervalul scurt dintre două vorbe !... De fapt, parcă nici nu gândise, ci parcă îşi văzuse într'o clipă toate gândurile. — Da., mama nu te-a crezut niciodată mort, ca noi ceilalţi... Din pensia ei ţi-a cumpărat, în Serbia, o casă şi o grădină... Asta, pentru Marko, pentru scumpul meu Marko, când se va întoarce din Rusia... — Biata mama... — Frate, când te vei înapoia în ţară, ai cu ce să începi o nouă vieaţă... Fiindcă tot ce e acolo e al tău... Eu nu pretind nimic din moştenire, nici bărbatul meu şi nici fiul meu, Traian. — Iţi mulţămesc, Milenka... Cei doi fraţi deteră să se îmbrăţişeze, dar deodată se auzi prin fereastra deschisă, un râs de fată, un râs curat, sonor şi punctat, ca un pumn de perle rostogolite printr'o pâlnie. — Olenka. —■ Ce frumoasă-i fata ta... — Seamănă la glas, la râs şi la fire cu Xenia, mamă-sa. Sora închise vorba. Şi aci altă nenorocire. Nevasta lui Marko murise. Când şi cum, nu se putea şti... căci Marko ocolea mereu această dureroasă întâmplare. Amândoi fraţii zâmbiră fericiţi când pe uşă intră Olenka, însoţită de unchiu-său, locotenentul colonel Mihai Cărăuş. — Mi-a ieşit în cale, ştrengăriţa, aproape de cazarmă şi până aici numai româneşte a vorbit. Ce bine a învăţat nici nu vă puteţi închipui... — Are mare uşurinţă... făcu tatăl mândru. îmi seamănă... Ştie şi nemţeşte şi ungureşte... Erau, în Rusia, mulţi prizonieri din fosta monarhie. Adesea vorbeam cu ea şi câte un cuvânt-două româneşte, mai mult pentru mine, să nu uit o limbă cu care am copilărit aici în Banat. Noaptea era liniştită. Un strat de abur uniform netezea toate sgrunţurile cerului şi pomii, în grădină, stăteau nemişcaţi în sacii lor de umbră. Nici fluturi, nici gâze în noaptea încropită. Cu un ocol strâns, râul înconjura grădina adormită, ca pe o insulă şi, prin 84 © BCU aleea dintre plopi, doar şoaptele lui se fugăreau, se prindeau, se încolăceau ca mii de şerpi aieriani. . Cei doi cumnaţi mergeau îngânduraţi, unul lângă celalalt, către fundul grădinii. Duhul umbrei copleşise parcă şi sufletele lor. Insfârşit Marko rupse tăcerea. — Frate Mihai, vreau să-ţi vorbesc... Colonelul avea o fire blajină şi simţitoare. Numai după vorba grea, ruptă cu caznă din cimentul sufletului, înţelese că nu despre vreo fericire avea să-i povestească acum cumnatu-său. — Frate Marko, să ne bucurăm că ai scăpat sănătos din prinsoarea bolşevică şi că la tine, în Serbia, te aşteaptă o vieaţa nouă... ‘ Răspunsul lui Marko se alese ca un ecou : — Sănătos... vieaţă nouă... Şi făcând o sforţare : , — Tu trebue să cunoşti toată tragedia vieţii mele... Şi, fără să-i dea timp de răspuns : — Fiindcă tu te-ai purtat mai mult decât frăţeşte cu mine... Pe soră-mea ai luat-o de nevastă, ca recunoştinţă pentru tata, colonelul tău din războiu, care te-a ocrotit şi a înţeles sufletul tău nedreptăţit... Şi ai făcut-o fericită... Şi ţara ta a primit-o ca pe o fiică a ei... — Dar şi ea m'a făcut fericit. Mi-a dat un copil frumos, deştept.. . — Şi mama, care a strâns avere pentru mine, numai pentru mine, dincolo în Serbia, a murit în casa ta şi odihneşte în pământul ţării tale ospitaliere... In pieptul lui Marko lovi un hohot. Colonelul prinse clipa, — Marko, nu te lăsa pradă desnădejdei... Eşti încă tânăr... ai oarecare avere şi, mai mult decât atât, ai pe Olenka. . ■ . Acum Marko îi curmă vorba, parcă tăindu-i-o cu satârul. . — De aci se trage nenorocirea mea... — Ce spui, frate ?... — Dacă fericirea ta e Traian, nefericirea vieţii mele e Olenka. Colonelul se înfurie. — Eşti un tată nerecunoscător... Nu eşti în stare să preţueşti comoara dată de Dumnezeu... Şi sentenţios : — Nu copiii sunt azi nerecunoscători, ci părinţii... Marko privea în sus, pe cărarea cerului dintre vârfurile plopilor. Intr’o parte cerul se luminase puţin şi acolo frunzele pomilor începuseră să tremure, parcă să cureţe negurile. Fata ta e minunată... Are abia cincisprezece ani, dar, după inteligenţă şi frumuseţe ai şi putea-o mărita... — Iată... arătă cu mâna Marko, vârful celui mai înalt plop, de el s’a prins o luminiţă ca o candelă, iar în jurul ei cerul sa acoperit ca un covor verzuiu... — Răspunde, Marko... Ce visezi... — Voiu răspunde, Mihai... Nu visez, ci dimpotrivă mă întăresc, că cele ce-ţi voiu povesti multă virtute necesită... Colonelul, ca să abată convorbirea tristă, o luă în chip glumeţ : — Păcatul vostru, al Slavilor, este această concepţie tristă a vieţii... cu toţii sunteţi eroi dostoiewskiani... cu toţii aveţi o misiune de îndeplinit, cu toţii sunteţi martiri, iluminaţi sau răzvrătiţi... In opoziţie cu voi, ce luminoasă, ce precisă apare mintea mea •85 . © BCU latină. Acolo sus e luna... înţelege... luna, care începe să apară... şi nu o candelă, şi nici covor verzuiu... Răspunde, Marko... nu visa... Drept răspuns Sârbul făcu o cruce. — Marko... — Frate Mihai, eu am rămas credincios... — Dar nu te învinuesc pentru asta, ci pentru confuzia, pentru haosul, în care se sbate sufletul tău... Şi eu sunt credincios... Marko continuă fără să ia seama la întrerupere : — Şi credincios am rămas şi în cele mai cumplite nenorociri, după sdrobirea lui Vranghel cu care luptam... după ce am căzut prizonier în mâinile bolşevicilor... şi în tot timpul marei mele pribegii prin Siberia şi Rusia, când nu odată eram să mor de boale... şi minunea lui Dumnezeu că am scăpat să nu fiu ucis de fiare sau de oameni. Colonelul nu-1 mai întrerupse. Poate că cele întunecate din sufletul amărît, prin mărturisire să se desluşească şi astfel orice muncă lăuntrică şi orice întristare să dispară. — Ascultă, frate... Se oprise din mers. Lima apăruse şi în bătaia ei, cum Marko ţinea ochii închişi, chipul lui părea o mască mortuară de bronz. — Ascultă adevărul, frate... făcu el deschizând ochii. Xenia, nevasta mea, n'a murit... — Cum ?... se sperie colonelul. — N'a murit... a fugit... — Destul.,. Nu vreau să ştiu mai mult... Dar Marko îi prinse mâna. — Trebue să ştii totul... Trebue... Fiindcă păcatul ei, mă tem, că stărue în Olenka... şi de el numai tu o poţi scăpa... — Vorbeşte atunci, frate... vorbeşte... Sunt al tău până la moarte... făcu emoţionat colonelul. — Iţi mulţămesc... Numai tu trebue să ştii, nimeni altul... Colonelul îl trase pe malul râului. — Suntem singuri aici... doar Dumnezeu, deasupra noastră... — El... făcu Sârbul şi se închină încăodată. Sufletul colonelului era plin de iubire pentru omul de lângă el, fratele său cu adevărat, frate nu numai după datinele rudeniei, dar după imboldul suferinţii. II simţea frate, parcă şi cu sufletul şi cu mintea, desluşit, lămurit, gata să-l aline, gata să-l ajute. Cuvânt bun, sfat sau bani... orişice, orişieum... — Cum ţi-am mai spus, frate., evadând din paza Roşiilor, am hoinărit în lung şi'n lat prin Rusia şi Siberia, trăind cum puteam, când muncitor, când slugă, când cerşetor... Am făcut de toate... Şi profesor de germană am fost, şi cântăreţ din ghitară... şi hamal in port, şi dansator în taverne... până ce am ajuns la Ivan Porfir Pogorovici, viitorul meu socru... — Tatăl Xeniei ?... . . . ...... — Da, tatăl ei... ' ' — In Siberia, dacă nu mă înşel... — In districtul Tobolsk... Acolo, Ivan Porfir Pogorovici era încă un om bogat, care-şi păstrase toate proprietăţile şi bogăţiile... — Şi tu ? — Eu am intrat slugă. 86 © BCU — Slugă ? — Da... Dar iute, Xenia, fata gazdei, m’a distins dintre cei mulţi şi m'a făcut fecior în casă... Şi se găseau acolo, în acea casă, refugiaţi din toată Rusia... nobili, cinovici, tineri din „intelighenţia"... şi totuşi, ea pe mine m’a iubit... — Te-a iubit cu adevărat ? — Cum numai Rusoaicele ştiu iubi pe pământ... — Şi v’aţi luat, de bunăseamă, contra voinţei părinteşti... — Voinţa Xeniei era totul... tatăl său omul cel puternic şi bogat, nu i se putea împotrivi cu nimic... — Şi pe urmă ? — Ne-am iubit... şi am avut pe Olenka... şi am crezut că iubirea ei va fi fără sfârşit... până ce bolşevicii au auzit de isprăvile lui Porfir Pogorivici... căci el organizase o adevărată rezistenţă... In jurul lui erau Kulacii, erau mujicii... fiindcă ţăranul de pretutindeni şi din toate timpurile e acelaşi... El nu discută originea proprietăţii, el ştie că pământul e un drept... şi-l respectă şi în avutul altuia... Şi cum ţi-am spus, erau acei intelectuali, care credeau că apără independenţa spirituală a adevăratei Rusii, îndârjind poporul împotriva comuniştilor şi mergând la biserică în văzul autorităţilor locale... — Ce are aface cu iubirea voastră ? — Are... fiindcă bolşevicii au trimis atunci o adevărată armată, comandată de un vestit căpitan, Vladimir Ivanovici Babac... Fusese, ce-i drept, tâlhar de drumul mare, dar avea omul geniu... Şi când a fost să dăm lupta, dintre atâţia oameni de soiu, m’am ales, ca dela sine, eu... eu, care făcusem şcoala de cădeţi... eu, care făcusem atâtea războaie... — Ei şi ?... — Asta a fost pierzania mea... Xenia a descoperit în mine alt om... A aflat că eram din viţă nobilă, că fusesem ofiţer în armata austriacă, că învăţasem carte... şi această descoperire i-a ucis dragostea... Ea iubea sluga, vezi tu... — Cu neputinţă... — Am băgat de seamă, deşi eram atât de ocupat cu pregătirea luptei... Era un răz-boiu de gherila împotriva unei armate regulate... care, înţelegi cum s’a terminat... — Cu sdrobirea rezistenţei. — Exact... Dar ceea ce e groaznic acuma vine. Când Babac a atacat castelul, servitorii au fugit, deasemeni intelectualii... Eu am rămas locului până ce am văzut pe duşman intrând în curte, atunci am alergat la Xenia şi la Porfir... Dar pe Xenia n’am găsit-o, şi Porfir n’a vrut să părăsească poziţia... Eu aveam o datorie : copilul... Deci, alergând în bucătărie, unde era închis, l-am luat în braţe şi am sărit pe fereastră fugind în pădure... — Groaznic... făcu Colonelul. — A doua zi m’am întors pe furiş. Castelul era o ruină. Pe Porfir l-am găsit împuşcat. Xenia nicăieri... Şi am stat ascuns într’o izbă ţărănească timp de două luni, trimiţând o iscoadă credincioasă... — Şi ai găsit-o ? — Nu... Dar într’o noapte ca asta a venit ea la mine. — Şi? — A venit şi mi-a spus răspicat... „Marko, ia pe Olenka şi pleacă la Smolensk... Te-am scăpat de moarte..." — „Vii şi tu ?”... .. — „Eu, nu... eu plec cu Vladimir Babac...” — Cu ucigaşul tatălui ei ?... 87 © BCU — Da... cu ei... — Ce monstru... — Să n’o condamnăm. Mi-a scăpat vieaţa atunci, şi mi-a scăpat vieaţa de mai multe ori mai târziu... şi m'a protejat de acolo de unde se găseşte... —■ Unde ?... — Asta nu ştiu şi nu voiu şti vreodată... Dar ea ştie de mine. Ea mi-a permis sănii duc traiul prin Rusia ; ea mi-a ajutat să vă găsesc... Altcum, în Rusia, eşti pierdut prin atâta omenire ca un ac în carul cu fân. — Crezi, că ea ?... , — Da... ea, cu legăturile ei, cu puterea ei... Ea a trimis veşti despre mine în Serbia şi apoi în România... Ea mi-a procurat paşaportul şi, deşi nu mai mă iubeşte, ea este îngerul meu protector care veghează dela mare distanţă... — E de neînţeles... Sârbul îşi opri mersul şi cu ochii la luna din nou turbure ca şi sufletul său, rosti cu amar : — Cum să înţelegi vreodată sufletul slav... Iată, eu mărturisesc că parcă îi dau dreptate, fiindcă şi în mine pulsează aceeaşi nebunie haotică a aceluiaşi suflet slav... — Asta nu... făcu hotărît colonelul. La vorba răstită, Marko se trezi din aţipire şi cu avânt se adresă cumnatului său. — De aceea, frate, te rog pe tine să-mi stai într ajutor... Voi latinii, ai spus-o adineaori, aveţi o minte limpede... voi ştiţi ce vreţi, voi judecaţi înainte de a chibzui.. Stai în ajutorul meu... Cu mare bucurie, frate... — Tu ai făcut fericită pe soră-mea... fericeşte-mă şi pe mine... — Cum ? — Iată cum... Mi-e teamă de Olenka... — De copilul tău ? -- Da. Tatăl nenorocit cătă în lături — obiceiu căpătat în Rusia. Nu mai îndrăshea <ă vorbesscă tare. • - Olenka m'a denunţat... făcu el în şoaptă. — - Pe tine ? — - Da... avea nouă ani. La vârsta asta Un copil trebue să creadă în Dumnezeu. Am pus-o d ici să se roage. Ea n’a vrut, eu am silit-o... A doua zi m'a reclamat profesorului care, potrivit ordinelor, m'a denunţat... — Şi ?... — Am fost închis. Colonelului nu-i venea să creadă urechilor. — închis ? — Da. — Şi cum ai scăpat ? — - Xenia, fosta mea nevastă... Ţi-am spus că ea veghează asupra-mi... Ea m’a scăpat. — Extraordinar... Sârbul deveni rugător. 1 — Frate Mihai, am o rugăminte... —• Vorbeşte, frate... — Vreau să mai stau la voi încă o lună... două... trei. 88 © BCU — Cu cea mai mare bucurie. — Am băgat de seamă marele ascendent pe care tu îl ai asupra- Qlenkăi... . — Asta-i adevărat. — Tu poate o vindeci... tu poate îmi redai copila aşa cum am visat-o eu... fiică iubitoare şi cinstită... — Iţi promit pe cuvântul meu de ostaş... Chiar de a doua zi, colonelul începu, potrivit învoielii, să-şi înveţe nepoata cu deprinderea cea bună a unui cuget cinstit şi, fără silnicia căinţei, şi fără jignirea pocăinţei, să-i redea sănătatea sufletului şi mângâierea, printr'un proces firesc, ca dela sine. Poate să izbutească acolo unde tatăl nu putuse fi de vreun folos. Şi fiindcă avea să mânuiască un suflet slav, îşi zise, să pună ca temeiu de învăţătură „frumosul'1 şi pe el să clădească ce avea de clădit. De aceea îşi chemă nepoata la o plimbare prin grădină, după masa de seară când Traian cânta la vioară acompaniat de mamă-sa şi Marko, în fotoliu, asculta fumând. — Iţi place, Olenka, grădina noastră noaptea ? — Da, unchiule... aşi trăi în ea toată vieaţa... Vezi tu... frumuseşea ei e sporită prin faptul că este a mea, proprietatea mea... înţelegi ? Fata se opri din mers. Prin cărarea dintre cele două rânduri de plopi, luna plină se oprise parcă odată cu fata ca să asculte la consfătuire. Colonelul simţi un tremur ciudat subt piele, parcă un tremur luminos, dar repede se stăpâni. — Să strângi din munca ta, zi cu zi, o agoniseală pe care să n'o cheltueşti zadarnic, ci s'o prefaci în valori de frumuseţe... — Frumuseţea, făcu Olenka gravă, este tocmai potrivnică posesiunii. Iată, pomii ăştia sunt frumoşi şi nu sunt ai mei... iată, luna, care ne ascultă şi ne ocroteşte, e frumoasă şi nu e a mea... Să te bucuri când, nu posezi.. Colonelul îşi dete seama că lupta se arăta mai grea decât ş'ar fi aşteptat. Se lăsase parcă prins şi de aceea încercă să fie tare şi chiar brutal. — Nu, Olenka... nu este aşa. Iată, calul meu e tot proprietatea mea... şi de aceea îl iubesc. Sunt milioane de cai pe pământ, dar ăsta e fratele meu... nu l-aş da altuia pentru nimic în lume... Sunt bunuri care, fatal, te duc la proprietate... Casa mea. e mai frumoasă ca toate casele... şi această grădină mai frumoasă ca toate grădinele, fiindcă în ea e dorul meu pus, sufletul meu... Olenka tăcea. Tăcu şi colonelul. Merseră câtăva vreme aşa, unul lângă altul. Colonelul se simţea tot mai turburat de tăcerea asta gravă şi misterioasă, pe care o copilă încă putea s’o reverse împrejurul ei. El îşi dădea seama că convertirea nepoatei nu mergea precis ca demonstrarea unei teoreme. — Unchiule, făcu întru târziu fata, ţi-ar plăcea să cred în sfinţenia proprietăţii ? — Da, se lăsă prins unchiul, aş fi foarte fericit. — Bine... Şi acum la revedere, plec să mă gândesc... In urma ei rămase un parfum tânăr de flori şi verdeaţă, şi din fuga ei se alesese parcă un vânt uşor îngânând o melodie moale printre frunzele pomilor. Colonelul se simţi şi mai turburat. Tremurai luminos de adineaori îl pătrundea mai adânc, parcă prin toate fibrele muşchilor şi prin svâcnirea capilarelor. O stea căzătoare, cu traiectoria precisă îl chemă la realitate. — Simt nebun... Unde este luciditatea mea ?... ' . 89 © BCU Peste câteva zile Olenka veni la unchiul său. — Unchiule, vino cu mine în grădină şi vorbeşte-mi de Dumnezeu... Colonelul primi fericit. Planul lui se înfăptuia mai repede decât gândise. Era deci pe calea cea bună. — Ideia de frumos ne duce fatal la Dumnezeu... — Nu ideia de iubire ?.. îl întrerupse fata. Colonelul se simţi din nou încurcat. Avea de ales ca sprijin două valori, asupra cărora nu meditase nicicând : frumosul şi iubirea. Dar frumosul cădea parcă mai mult în sistemul lui de geometrie sufletească. — Frumosul e legat, cum ţi-am spus, de proprietate... El ne conduce în chip obligator, la Dumnezeu ...şi prin Dumnezeu, la iubire. Şi dintrodată deveni discursiv, ea şi cum ar fi făcut o critică la un joc de războiu. Mintea tocmea o serie de silogisme ca să susţie tema propusă : filiaţiunea proprietate, frumos, Dumnezeu, iubire... Dar de fapt îşi dădea seama că alta era judecata lui intimă, aceea a sufletului în care turburarea luminoasă agita simţurile. El nu voia să cedeze, trebuia să dea dreptate raţiunii. — Crezi că Dumnezeu împlineşte toate faptele frumoase de pe pământ ? îl întrerupse Olenka. — Nu există, făcu el exaltat, frumos în afară de Dumnezeu. — Şi ţi-ar face plăcere să cred în Dumnezeu ? — Aş fi fericit. — Bine...Mă duc să mă gândesc... De bună seamă, demonstraţia lui coreclă o va convinge. Atunci pentru ce era trist? Pe cer, luna plină tăia drum sigur printre grămezile de stele, care se dădeau parcă în lături la trecerea ei. Dinspre casă venea un cântec de vioară. Traian cânta singur pe balconul dinspre grădină, şi cântecul lui suna atât de dureros încât, deodată, tatăl îşi simţi sufletul scăpat din ghiarele voinţii şi repezit tot în ochi. Se trezi plângând. Oare de ce ? De îmbunarea sigură a Olenkăi, sau de cântecul de jale al lui Traian ?... După cină Traian chemă pe vară-sa, Olenka : — Nu vrei să te plimbi cu mine ? — Mâine ai două teze, Traiane... Băiatul făcu un semn de dispreţ. — Olenka, tezele nu contează... Pentru mine învăţătura e jucărie. Şi devenind grav : — Sunt alte datorii cu mult mai puternice, în vieaţă. ...Vino, Olenka... — Nu, Traiane... In astă seară mă voiu plimba cu unchiul Mihai. Vreau să-i vorbesc despre proprietate şi Dumnezeu. — Olenka... — Cântă la vioară... E aşa de bine să mă plimb cu unchiul Mihai, şi când vorbeşte, să privesc cerul înstelat şi să aud cântecul tău vrăjit... — Nu, Olenka... eu pe vioară nu mai pun mâna până nu ţi-oiu spune ce am de spus.. Atunci rămâi .cu tata... el îţi va vorbi despre războaie şi revoluţii... şi despre alte multe fapte eroice. Şi intrând în casă se adresă colonelului : — Unchiule Mihai, vino în grădină să vorbim despre Dumnezeu... 90 © BCU Marko şi cu soră-sa schimbară o privire cu înţeles. Olenka era pe calea cea bună-Unchiul şi cu nepoata scoborîră teraisa şi apoi porniră încet către grădină. — Unchiule, îmi dai voie să-ţi iau mâna ? — Da, Olenka. Din nou colonelul simţi aceeaşi turburătoare lumină la presiunea degetelor în care deosebia şi moliciunea pielei şi nervozitatea falangelor lungi, subţiri şi tari. Dar numaidecât, aducându-şi aminte de hotărârea şi datoria sa, îşi lăsă mâna moale, pasivă şi indiferentă în mânile Olenkăi. — Vorbeşte, unchiule... Aşa frumos povesteşti... Glasul tău e cald, să-l pui oblojeală pe rană, şi vorba ta pătrunzătoare, parc’ar împroşca numai praf de stele... Dar colonelului îi pierise glasul. Se găsea în puterea a două vrăji, a Olenkăi şi a cerului. Era o noapte ca niciodată de frumoasă. Din calea lactee, aruncată ca un văl de fluturi, cădea ploaie de stele în leasa pomilor. Şi luna, ca o pecetie gata să sigileze orice zapis dintre om şi destin. Şi fata, care-i mângâia rotund fiecare deget ca şi cum le-ar fi legat cu inele. — Unchiule, cred în sfinţenia proprietăţii.... fiindcă în clipa asta, tot ce mă înconjoară, pomi, cer, stele, luna, sunt numai ale mele... şi nu dau voie nimănui să se bucure de ele. — Nu te înţeleg, Olenka... Ea se strânse lângă el, ca şi cum i-ar fi fost frig, încât colonelul îi simţi umărul tremurând şi inima bătând cu putere în piept — Nu mă 'nţelegi, unchiule ? — Nu, Olenka. Cu iuţeală de şearpe, ea îi trecu mânile pe după talie şi-l prinse în braţe. — Nu înţelegi că te iubesc ?... că nu pot iubi pe nimeni înafară de tine ? — Taci, Olenka. — Nu... făcu fata cu vocea tot mai aprinsă. Tu nu înţelegi că am venit din Rusia ca să te întâlnesc pe tine ? Tu nu înţelegi că am venit pe urma unui destin ? Unchiule, prin tine înţeleg sfinţenia proprietăţii... căci vreau să fii al meu, numai al meu.... Prin tine înţeleg glasul lui Dumnezeu, care m'a adus din mijlocul Rusiei, curată şi neîntinată, ca să mă dau ţie şi să mă robesc ţie pe vieaţă... El nu mai putea lupta, devenise rugător : — Olenka, te rog, taci... — Nu, unchiule... lasă-mă să cred că există Dumnezeu... lasă-mă să mă pocăiesc prin tine... Din ce în ce mai slab el îşi amintea de datoria, de angajamentul luat. Pielea, apărătoarea trupului, era în fiecare por pătrunsă de ţepuşele dorinţii. Ochii parcă se închideau, ducând înăuntru, spre suflet, toată imaginea cerului. Şi muşchii lui vânjoşi cedau unul câte unul. Sunetul pianului îi veni în ajutor. Nevastă-sa, Milenka cânta un cântec sârbesc fratelui ei. El îşi adună toate puterile. — Gândeşte-te, Olenka, la tatăl tău... gândeşte-te la mătuşa ta... Atunci fata se desprinse de el. N'o vedea bine, dar îi simţea faţa crispată şi oasele strânse în încheieturi de muşchii traşi ca de ghiare de oţel. — Pe mătuşă-mea o urăsc şi aş vrea s ’o văd moartă... Ea e piedica fericirii mele... De-ar fi în Rusia, aş şti cum să procedez... Colonelul îşi venise în fire. £1 © BCU — Olenka, eşti un copil ingrat... — Sunt o femeie care iubeşte. — Tatăl tău te-a încredinţat mie... Olenka devenise fiară. • — Tata e un dobitoc... şi bine i-a făcut mama... Atunci colonelul se înfurie, îi prinse mâna şi, răsucind-o, o obligă să îngenuncheze. Fata îngenunche cu supunere. Acum colonelul îşi dădea seama că mai mult se apăra pe sine decât îşi apăra nevasta şi cumnatul. — Nu vorbi aşa... tu nu ştii tragedia tatălui tău... Olenka râse în batjocură. — O ştiu... Mi-a scris mama... — Eşti o infamă... şi tu şi mama ta... făcu colonelul răsucindu-i şi mai tare mâna din umăr. Olenka îşi continua râsul înnebunit. — Tata e un dobitoc... un dobitoc... — Dac'aş avea cravaşa la mine, te-aş lovi ca pe-o ticăloasă... Dar Olenka îi săruta genunchii, picioarele, cum putea, pe unde apuca... — încetează... Chem pe tată-tău... — Tata e un dobitoc,... un dobitoc... Bine i-a făcut mama. Atunci colonelul o trânti la pământ. Câteva clipe se priviră prin întuneric. Deodată fata se repezi la el, îi prinse mâna şi înfipse dinţii tare adânc. Colonelul nu simţi nicio durere, ci doar picături calde de sânge. — Ai să fii al meu... ţi-o jur... făcu fata — Pleacă... să răsti el. — Eşti prea cuminte... dar te voiu înnebuni. Ţine minte : te voiu înnebuni... A doua zi după amiază, Traian chemă pe vară-sa la plimbare şi ajungând la podul cel mare se opri să privească în apă. — Olenka, făcu el întru târziu, iată o hârtie de o mie de lei... voiam să-mi cumpăr cu ea un revolver.... Fata privea la peştişorii care se fugăreau în jurul razelor de lumină. — Căci mă voiu omorî, dacă tu nu mă iubeşti... Ea continua să zâmbească valurilor, peştilor şi razelor de lumină. — Iată, hârtia asta o rup în faţa ta... — De ce ?.... făcu fata fără să ridice privirea din apă. — Ca să arăt că-ţi urmez poveţele... ca să-ţi dovedesc că banii pentru mine nu au nieiun preţ. 1 — Asta-i un bun câştigat pentru tine, nu pentru mine... — Olenka, vezi tu... de pe podul ăsta mă voiu arunca, dacă tu nu mă iubeşti... — Nu te iubesc, Traiane... Dar băiatul tot spera. Peste câteva zile a venit c’o teză. — Olenka, vezi teza asta ?... Am luat nota trei... înadins am scris greşit, prosteşte... — De ce ? — Ca să-ţi dovedesc că pot să mă umilesc.... — Şi ăsta-i un bun tot pentru tine... — Iubeşti pe altcineva ? — Da. 92 © BCU —• E cu neputinţă. Fata dete cu nepăsare din umeri şi intră în casă. In ajunul Rusaliilor Traian veni din nou la vară-sa. — Olenka, mâine mergem cu toată clasa la biserică. Când mă va mirui popa, voiu scuipa în untdelemnul sfinţit, ca să fac voia ta... — Voia mea ? — Da... Să-ţi arăt că te voiu urma pas cu pas toată vieaţa, împotriva lui Dumnezeu, Împotriva societăţii, împotriva oricui... — împotriva oricui ? — Da... făcu băiatul fericit. Pentru întâia dată, de atâta vreme, fata lua seama la vorbele lui. — Atunci, împuşcă pe tatăl tău... Băiatul nu se îngrozi. Orice i se părea acum firesc. — Impuşcă-1 pe el... căci pe el îl iubesc. înţelege bine... pe el îl iubesc... pe el îl voiu iubi toată vieaţa... Pentru el am venit din Rusia până aici. — Şi dacă-1 voiu împuşca ?... întrebă Traian cu o linişte de moarte. — In tine îl voiu iubi pe el, dar pe tine, niciodată. — Doamnă, Doamnă... Domnule colonel... Este Constantin, ordonanţa, care aleargă ţipând. — Ce e ?... Ce e ?... — Domnişorul... domnişorul.... — Ce e ?... Ce s'a întâmplat ?... —• S'a aruncat în râu şi s’a înnecat... Mama a pornit ţipând după ordonanţă. Marko în urma lor. Colonelul nu s’a putut ridica de pe scaun şi deodată s'a frânt din mijloc, Ca şi cum i-ar fi căzut o stivă de lemne în spate, prăbuşindu-se cu trunchiul pe masă. Frânturi de gânduri, amintiri de simţiri, imagini şi iar imagini treceau fugitiv şi nelămurit, ca şi cum, aţipit la cinematograf, ar fi privit ecranul. Intru târziu, sau poate numai decât, -s'a deşteptat. In faţa lui, Olenka îl veghea. — Olenka, pentru ce ai făcut asta ? Ea s'a aruncat în genunchi. — Pentru că te iubesc... pentru că trebuia să te înnebunesc.... Pentru că mintea ta lucidă îmi era duşmană... Acum, nebun, mă veiu iubi... sunt sigură... El se ridică în picioare. —• Olenka, copilul meu e mort... e o clipă tragică... — E clipa supremă...Vino acum, voiu fi a ta... Nu poate exista o voluptate mai mare ca asta. Vino, Mihai... Dar în curte se auzeau ţipetele de femeie desnădăjduită. Colonelul, rigid şi demn, ca şi cum ar fi pornit la defilare, ieşi întru întâmpinarea mamei. înainte de plecare, Olenka veni la unchiul său. — Unchiule Mihai, îţi mulţămesc... N'ai întristat de fel pe tata. Cele întâmplate au rămas secretul nostru, pe vieaţă. Asta înseamnă că m’ai înţeles.... Dar să ştii că plec cu un gol la dreapta mea... E locul tău pe vieaţă... căci eu nu voiu mai iubi pe nimeni, niciodată... — Olenka, făcu blând colonelul, eşti poate mai nefericită decât mine... m © BCU Fata îşi continuă spovedania. — La optsprezece ani, intru în mănăstire... Acolo, te voiu aştepta... Te voiu aştepta, rugându-mă... Dacă există Dumnezeu, el mi te va aduce cu siguranţă... După plecarea fratelui şi nepoatei, Milenka a venit la bărbatul ei : — Dragul meu, eu şi numai eu sunt vinovată de tot răul ; ...eu, cu sângele meu blestemat. Tu ai fost bun cu mine şi ţara ta mărinimoasă cu ai mei... dar sângele, sângele ăsta blestemat... el n'ascultă de cuminţenie şi recunoştinţă.... el a adus toată nenorocirea... Traian m'a moştenit pe mine, nu pe tine.... — Milenka, suntem aşa de pedepsiţi amândoi, ce să ne mai învinuim unul pe altul... — Nu, Mihai... tu să-ţi cauţi o altă femeie... — Asta, nu... — Ia-ţi o amantă, o ţiitoare... şi fă cu ea copii. îmi trebuesc copii, Mihai... dar copii, în care să te recunosc pe tine numai, şi pe nimeni din neamul meu... Căci ai fost singura mea iubire... şi în copiii aceia vreau să te iubesc mereu, să te iubesc mereu numai pe tine... n © BCU BAL DE VLAICU BÂRNA In săli de bal — printre crinoline, De ani, cavalerul păşea extatic. Muzici svonea melodiile line Tandrului chip de lunatic. Până într’o seară când, violete, Raze de luceafăr au căzut Peste solemnul alai de schelete în dansul abia început. Apăru atunci, printre doamne, Ca un înger — imaculata mireasă. Purtă cosiţele veştedei toamne Şi trene prelungi de crăiasă. Era moartea, — dar cine ştia ? In voalul diafan, de spumă, Grote adânci deschidea Spre nopţile ei de brumă. îmbătat de lirice lieduri Cavalerul văzu chipul miresei visate : — „O, te aştept de ani între ziduri In pustietate. Se plecă apoi: o reverenţă, Şi prin fumul lămpilor priviră Dansul perechilor într'o nouă cadenţă. Inspirată, mireasa cântă din liră. 95 Numai sboruri prelungi, nevăzute Mângâiau frunţile de ivor ; Fumuri de vis, în volute, Dăinuia'n privirile lor. Cu degete lungi, pe coarde, vibrând Mireasa ţesea melodii în văzduh... Nimeni nu-i ştia întunecatul gând, Nimeni nu-i simţea negurosul duh. Numai cavalerul cu zâmbetul, său Ca un zeu al umbrei, demonic, Privea rătăcit în al, clipelor hău Balul lumii, agonic. Pentru ultima oară acum Foşniră aripi de cântec în sală. Apoi coborîră, grele, — drape de scrum, Ca o noapte feodală. ... ,,Cântă-mi, mai cântă-mi, rosti cavalerul Când balul rămase cernit de tăcere, — Mireasă a lumii, cântă-ne cerul Şi-a noastră, de-apoi înviere. — „Câtă-mi, din flautele tale de os, Fecioară tânără — palidă moarte, Dansul nostru, mai spumos, Prin umbre uşoare va să ne poarte. — „Dacă eşti tu, vino mai des, Cu braţele reci, alintând Al vieţii trudnic eres, Ineguratul nopţilor gând. — „Noi aşteptăm, în cetăţi, Zăpezile, lunii, — braţele tale ; Să ne cuprindă în singurătăţi Troeniţi de leandrii, în roşii petale. — „O, cântă-ne» măiastră, Simfonia furtunii din clarinete : Pe mantia ta de ghiaţă, albastră, Să-mi fluture neastâmpăratele plete. 96 — „Câni buzele mele vor căuta Cil seţea sfâşietoare, de pace, Subt voalul fumuriu, gura ta, O, tăinuitul zâmbet ce-mi place... ' Dar moartea plecase. Intr’un fotoliu Singur cavalerul rămase ; doar el, In, mănuşi şi haine de doliu îmbătat cu efluvii de hydromel. Prin saloanele goale pluteau Reflexele oglinzilor, stranii, Cenotafuri de umbre aromeau Luminile, anii. . — „O, dacă eşti tu, moarte — mireasă, Spuse el, cu un suspin, Nu mă lăsa iar singur, în casă, Alină-mi, cu mâna, al nopţilor chin". Dar cine oare îi ascultă Scâncetul de violoncel ?! Departe, mireasa călătorea Cu balul întreg, — fără EL. Din mantia ei fluturată, spre-abis In fugă nebună, — un vânt s'a pornit Şi’n saloanele umezi de vis Uşile mari a trântit... In săli de bal, printre crinoline, Cavalerul rămas în vis să te poarte ; Aşteptând, în unduirea melodiilor line, întoarcerea ta, mireasă — moarte. ARBORELE DE AUREL MARIN Un arbor obosit se clatină, Stau în loc şi privesc. Înalte frunzişuri de platină Curgând peste el, l'obosesc. Vânturi semeţe l'împresură Dar îl găsesc neclintit, Ziua, cu-azururi îl presură, Noaptea, moi umbre-i trimit. Rareori însă-şi mai scutură Coamele ca altedăţi. Peste ruina lui flutură Triste eternităţi. 98 © BCU SONETUL FRUMUSEŢII DE ION VARGĂ Născută par din visurile tale. Priveşte-mă, în fiece clipită Sunt nou îndemn şi veşnică ispită In orice zări, pe orişicare cale : Şi cum e spuma în danteli topită De-i raza strop de aur în pocale, Mă 'ntind pe chipurile lin ovale Miraj al bolţii de amurg gătită... Secret îndemn te poartă către mine ; Când — Dante — să mă afli în infern, ' Când — Raphael — în jocul de lumine ; Aşa, resfrântă ’n mii de-oglinzi, etern Eu îţi deschid vrăjite căi senine Şi zare, către Tatăl, mă aştern... 99 © BCU Cluj ; nit. i PASTORALA DE SCARLATTI DE SANDU TZIGARA-SAMURCAŞ Oile : domoale peruci pudrate Pe catifeaua de smaragd a livezii, Ciobăniţa, în porţelan de Sarea, Lasă să sburde în juru-i iezii. Petale mari de dantelă pe piept Şi fluturi pe umeri — învoalte aglici — Păşeşte agale domniţa mieilor Spre Thyrsis, în mătase şi panglici. Pe când, Mesteacănul tremură triluri de-argint Tăcând. *00 © BCU Cluj REFLECŢII IN PROBLEMA CUNOAŞTERII0 DE PETRU P. IONESCU I CUNOAŞTERE ŞI CONŞTIINŢĂ Ne propunem, într'o serie de trei articole, să descifrăm în problema cunoaşterii câteva aspecte ce ni se par fundamentale. Ţinta noastră este de a dovedi — pe cât cu putinţă — raportul extrem de nou ce urmează a fi stabilit — în lumina nouilor concep-ţiuni, în metafizică tot atât de mult cât şi în ştiinţa modernă — între cunoaştere şi credinţă. Nu este vorba să reedităm în forme noui vechiul şi poate perimatul proces Ştiinţă-Religie, ci să căutăm în însăşi natura, în însăşi ontologia (am spune) procesului de cunoaştere şi al celui de credinţă, esenţialul funcţional şi structural ce le stau la bază. Ni se pare că până acum gândirea omenească s'a ferit sau a neglijat să definească (nu în înţelesul logic ci ca o determinare intrinsecă) atât formele şi limitele cunoaşterii cât şi pe cele ale credinţei. Vom arăta, în seria celor trei articole anunţate, natura cunoaşterii din punct de vedere funcţional, definirea formelor şi a limitelor cunoaşterii şi în fine raportul nou în care trebue privite cunoaşterea şi credinţa. Următoarele două articole se vor intitula deci : „Preliminariile Cunoaşterii" şi „Cunoaştere şi Credinţă". Mulţumim d-lui Nichifor Crainic, cârmaciul nostru spiritual, pentru bunăvoitoarea găzduire ce o face acestor încercări de a întări poziţia noastră ortodoxă în perspectivă metafizică. Pentru acel care caută lămurirea chinuitoarei probleme a cunoaşterii, câteva consi-deraţiuni asupra naturii şi funcţiunii conştiinţei sunt necesare, conştiinţa fiind condiţia oricărei cunoaşteri *). Nu vrem să îngreunăm expunerea făcând incursiuni în problema propriu zisă a conştiinţei. Sunt stări de conştiinţă în care nu cunoaşterea predomină, după cum sunt cunoaşteri care se fac, se coagulează in spirit în marginea conştiinţei sau, dacă 1} Este locul să arătăm aci că distincţia dintre cunoaştere şi a şti pe care o face .T. Pâlliard în lucrarea „Le Theorcme de la con naissance", atribuind conştiinţei funcţiunea de a şti nu de a cunoaşte, nu ne interesează deocamdată. 101 © BCU Cluj trebuie să-i credem pe savanţi, în afară de conştiinţă. Totul stă în a şti la ce trebue să ne aşteptăm când e vorba de raportul ce trebuie stabilit între cunoaştere şi conştiinţă, raport care interesează mai cu seamă gnozeologia. Conştiinţa ne apare mai întâi drept depozitara intereselor noastre ; aceasta îi consti-tue aspectul pragmatic. In ce constă el ? S'a obişnuit a se spune că orice stare de conştiinţă trebue considerată ca o inserţiune a spiritului în durată, în actual, în prezenţă. Conştiinţa se defineşte atunci după formula bergsoniană. Dar actualitatea conştiinţei este cu totul altceva decât actualitatea temporală. Este „actual" aceia ce se petrece „în acest moment" sau actual este aceeace se grupează în jurul unui centru de convergenţă care ar cristaliza actualul ? Prima posibilitate trebue alungată pentru simpla consideraţie că în durată nu există „moment actual". Un asemenea moment este o urmare a vechei iluzii atomiste. Cum putem împărţi o durată pentru a ajunge, în cele din urmă, la un termen care să poată fi considerat drept actual 1 Pentrucă trebue să observăm că orice actual trebuie să beneficieze de o structură care să-i permită o anumită „stare pe loc". In curentul necontenit al conştiinţei, cum greşit îl socotia James, trebue să existe momente, adică opriri, încetări, reculegeri, strângeri în sine însuşi ale spiritului într'un fel de imobilitate. A fi conştient înseamnă, din acest un ghiu de privire, a se imobiliza în durată, a-i rezista. Conştiinţa nu se reduce la acest fapt de curgere ci în revolta spiritului faţă de curgere. Spiritul se surprinde pe sine însuşi în intemporal, el se vrea acelaş, identic în acest tot haotic ce se schimbă în juru-i. Mai mult încă, el încearcă să oprească, fie prin-tr’o tehnică exterioară fie printr'o tehnică interioară, scurgerea. Iată de pildă gândirea care este tocmai o asemenea tendinţă de fixare. Bergson nu afirma oare că spiritul, sub forma inteligenţei, lucrează mai bine asupra solidului, asupra aceeace este fix, nemişcat, neschimbător. Numai că Bergson afirmase acest adevăr (criticat dealtfel de Meyerson *) fără a-1 încorpora unei explicaţii mai largi. Spiritul opreşte pe loc pentrucă este el însuşi din tagma a ceeace nu se schimbă. Ne putem da foarte bine seama că dinspre partea cronologicului nu vom ajunge niciodată să prindem un moment care să fie „încremenire", după cum atunci când voim să împărţim materia, nu ajungem nicicând, teoretic, la o limită posibilă unde să se oprească împărţirea. Şi aceasta pentru motivul că spiritul nu înţelege dece la un moment dat şi-ar înceta operaţia de diviziune. Astfel un prezent cro-nologiceşte pur este o imposibilitate. Prezentul conştient este cu totul altceva : o cristalizare a timpului sub unghiu psihic. Fiindcă „valoarea" timpului se măsoară la fel de bine cu orologii sau cu conştiinţa noastră. Sunt momente de intensitate sufletească pură care trec şi altele care rămân în loc cu toate că acele ceasornicului fug pe cadran. In asemenea momente ceeace ni se pare curios, non-sens, ciudat nu este această senzaţie a noastră că timpul s’ar fi oprit ci tocmai că a mai putut încă să continue a se scurge! Cum este atunci cu putinţă această stagnare, această oprire a timpului ? Ea se înfăp-tueşte deobiceiu împrejurul unui centru.. Spiritul promovează, la un moment dat, o valoare oarecare. Aceasta devine, pentru conştiinţă, un centru de interes. Rămâne de văzut, dacă analizăm mai în amănunt natura acestui interes, dacă el este de ordin biologic sau psihic. Pentru noi problema aceasta nu mai prezintă deloc valoarea ce i-a fost hărăzită odinioară. Fie că este un interes de ordin biologic, fie că e unul de ordin superior, aceasta nu împiedică procesul să se petreacă în acelaş chip, cu aceiaşi structură şi având exeiaşi formă. Interesul fixează curentul, îl încremeneşte într’o atitudine (acţiune, aşteptare, atenţie, dorinţă, indiferenţă, etc.) care este foarte variabilă. Aceea ce nu variază însă este fenomenul de cristalizare în jurul unui centru. Luarea de atitudine de care vor- 2 2) Du cheminement de la Pensâe. Voi. II. , ' .. 102 © BCU besc mult psihologii nu este decât acest comportament care constă în a condensa timp într’un prezent care nu mai curge. După vec.iea concepţie, pusă îu lumină de celebra formulă a lui James, sprijinită mai apoi de filosofia „datelor imec ate" a lui Bergson, conştiinţa era un vehicul al duratei, era socotită de bună seamă drept un fond spiritual, o adevărată substanţă, formă concretă a unei durate încremenită în psihic. Ne găsiam ast-fe1 în faţa unei conştiinţe mişcătoare, construită ea însăşi din o materie, ca să spunem aşa, care nu era altceva decât schimbarea. Conştiinţa subîntindea mişcarea; schimbarea, hipostaziată în substanţă conştientă, subîntindea, la rândul ei, mişcarea. Bergson trebue să fi avut dreptate de a fi prins de stupoare în faţa acestei conştiinţe, toată numai schimbare şi mişcare dar care, în ciuda esenţei sale, se chinuia să reducă tot ceeace conţinea drept continuum perceput, în solid, în încremenire materială! Cu atât mai mult cu cât obiecţiunea fundamentală, piatra de încercare pe care se sprijinia, se dovedise puţin solidă, necesitatea biologică, acţiunea neavând numaidecât drept obiect solidul ci mai cu seamă aceeace nu are formă, ceeace curge, se schimbă, dispare3). Aşadar, conştiinţa, formă schimbătoare, dă chip realităţii sub forma nemişcării. Ar fi fost un paradox dacă Bergson l’ar fi prezentat sub această formă, cea adevărată de altfel. Dar nu aşa stă cazul. Conştiinţa nu numai că nu este un receptacul al schimbării substanţiale dar are oroare de orice schimbare. Spiritul lucrează prin acest instrument de luare în posesiune care este conştiinţa, tocmai pentru a se opune schimbării întruatât întrucât schimbarea comportă şi reclamă curgerea în timp. Spiritul nu este condensare de timp, nu există nimic substanţial între spirit şi timp (înţelegând prin timp, durată). Spiritul trăeşte în eternitate. Aceasta însă neagă absolut timpul, fără ca aceasta să poată constitui un paradox pentru simţul comun. Pe de altă parte „solidificarea" realului (solidificare despre care vorbeşte nu numai Bergson dar care în fond constitue ştofa însăşi a „raţionalizării" lui Meyexson) este un fapt evident. Cum o putem însă explica dacă conştiinţa nu e amestecată cu nimic aci! Este amestecată, dar dintr'un anumit punct de vedere. Şi anume, în sensul în care un oarecare grad de pragmatism se află inclus în conştiinţă. Se petrece acest proces extrem de caracteristic : spiritul se fixează drept centru de interes urmând linia timpului trăit, într'o serie neîntreruptă pe această axă temporală, fără însă a fi sclavul unei absolute succesiuni4). Nici în somn, nici în stările subconştiente, nici în inconştient spiritul nu încetează de a fixa pe traectul său aceste puncte de condensare de conştiinţă. Dar dacă conştiinţa se absoarbe, se ghemueşte în ea însăşi, actul prin care spiritul tinde să anuleze durata şi moartea nu rămâne fără urmări. Se hipostaziază actul faţă de obiectul către care el este atare. Se aruncă forma ce ia naştere în spirit sub haina conştiinţei îm-brăţişându-şi câmpul acţiunii şi cunoaşterii, asupra obiectului însăşi al acestei cunoaşteri. Ceeace trebuia să intre în conştiinţă drept cunoaştere a lumii obiective, intră, e drept, dar sub forma ce i-o dă conştiinţa fără a-şi da seama, adică sub înfăţişarea solidului, fixatului, încremenirii. Tot ce e în raport cu conştiinţa care îşi pune pecetia pe lume, simţuri, percepţie, intuiţie, imagină, concept, judecată, suferă această fixare care la început nu era în ele ci în conştiinţa care se fixa asupra lor. Dacă prima etapă a fost apariţia „centrului de interes", a doua etapă a procesului este atenţiunea. Psihologia oficială, obişnuită, defineşte atenţia drept un act de selecţie şi fixare. In câmpul discontinuului, schimbătorului, atenţia fixează. E aci un adevăr asupra _ 3) Meyerson ne-a prezentat, (Cheminement de la pensee. Voi. II.) o refutaţie foarte interesantă a acestei teze berarson,:ene. veche de pe acum şi foarte respectabilă. _ 4) Astfel sensul interesului poate fi contrariu duratei, poate sui spre izvor; dease-meni sunt posibile arborizaţiuni la diferite nivele; imagina strict lineară trebue înlocuită cu o imagine de convergenţe complexe, arborescente. 103 © BCU căruia nu avem nimic de obiectat. Doar condiţiunile înconjurătoare nu sunt prea bine puse în lumină. Ce fel de fixare operează atenţia în fluxul conştient ? E vorba de fixarea, de oprirea unei câtimi de timp sau e fixarea unei percepţii interesând un obiect ? Orice fixare datorită atenţiei are drept rezultat de a transmuta în obiect tot ce nu este decât percepţie pură în durată. Actul de a percepe nu are în sine nimic obiectiv5), el petrecân-du-se în durată psihologică. Atenţia ar trebui să se comporte deci ca o seleeţiune în-făptuindu-se în lungul unui act. Iată imaginea imediată ce ne-o făurim când vrem să gândim actul de atenţie. Aşa dar nu actul de fixare ar fi operaţiunea fundamentală în atenţie ci cel de seleeţiune. Dar examenul foarte delicat şi adânc al actului (introspecţiunea are aci cuvânt hotărîtor) ne arată lucruri cu totul diferite. Dacă fixez atenţia asupra unei stări de conştiinţă, trecute sau prezente şi care să nu se preteze la o traducere prin imagină plastică, atenţia reuşeşte, după un oarecare efort, să transmute orice act psihic pur în obiectiv sau în obiectivabil. Dacă mă gândesc la „floarea roşie" e firesc ca la sfârşit să am o imagină corespunzătoare. Obiectul se bipostaziază totdeauna, îndată după percepţie, care trebue să dureze un timp oarecare, ca şi când ar dispreţui apoi roca temporală din care fu cules, bun de orânduit apoi întru eternitate. Fiindcă orice obiect se pune pentru intelectul nostru ca şi când din eternitate ar fi venit6), In această fixare, tot despre durată este vorba, tot ea e avută în vedere, tot împotriva timpului e dusă lupta. Ce se petrecea însă când ne fixam nu asupra unui obiect ci asupra unei stări de suflet de pildă, o stare afectivă, emoţie, durere ? Fixarea atenţiei are drept efect, se spune, actualizarea acelei stări. Ceeace nu e decât foarte legitim. Dar ce a fost, la vremea sa, această stare ? O succesiune, mai mult sau mai puţin rapidă, ascuţită, dureroasă, plăcută, în timpul căreia sufletul a resimţit toate aceste lucruri într'un chip oarecare. A actualiza această viaţă trecută înseamnă a face să trăiască în acelaş chip, cu acelaş ritm, în aceleaşi etape succesiv percepute starea de suflet dată. Se întâmplă însă că ceeace se petrece în faptul evocărei pe care atenţia o fixează e un adevărat scandal. Nu mai 'vorbim de fixarea atenţiei asupra unei emoţiuni de obiceiu trecute, când emoţia dispare ca o umbră ; dar orice stare sufletească trăită, înainte ca atenţia şi conştiinţa pragmatică să fi luat seama, se transformă într'un obiect, în imagine, în condensare de timp, un fel de cunoaştere specifică, pusă ca un datum oarecum simultan, fără părţi, fără succesiuni, fără structură în durată. Un fel de tot indistinct în care toate părţile pe care analiza ulterioară — graţie memoriei — vine să le descifreze, coexistă fără diferenţiere decât atât cât le conferă memoria în ceeace priveşte intensitatea sau valoarea lor psihică. Cum este posibilă această distrugere a timpului, cum e cu putinţă ca un „datum" oferit conştiinţei în succesiune să se schimbe în simultaneu (transmutaţia nu e dealtfel niciodată absolută, afară de cazuri rare când un act foarte complicat poate fi tradus, comprimat, într'o imagină simplă, singură, goală 7j iată un fapt despre care, dacă nu ne înşelăm, nimeni nu a vorbit încă. Un atare fenomen nu este posibil decât dacă e privit prin perspectiva unei duble conştiinţe, al cărei prim aspect este cel pragmatic. Pentru conştiinţa pragmatică nu e nevoie (luăm cuvântul „nevoie" în sens foarte larg) de a trăi în „odi- 5) încercarea Pe care o face Fr. Maugâ (Lesprit ei le râel perţu) de a stabili un cadru ob'ectiv pur percepţiei, duce la o obiect!taie a percepţiei în sine nu în raport cu un obiect dat. ontologic altul. Este o obTectitate a subiectivului. 6) Aci ar putea fi găsită orig'na p«iho logică a principiului faimos al identităţii, care a nelin!stit pe lovic;eni de1 a AntVsfhe ne până ia Gobiat. 7) Asemenea condensări, comvrimări de durată sunt de altfel extrem de frecvente în viaţa sufletească. Obişnuinţele, actele automatizate, gesturile, mecanismele gândirii însăşi nu sunt în fond decât vaste comprimări de experienţe, adică de durate. (A se vedea: R Spaier: La pensie concrUe). 104 © BCU moară", de a întârzia deasupra unei delicate stări emotive. Iată dece ni se pare că dispare emoţia oridecâteori vine atenţia să o fixeze ; atenţia, această salvatoare a vieţii noastre pragmatice. Psihologia oficială întâlnea acest fapt paradoxal, îl constata, îi arăta formele, îi formula chiar legile dar nu ajungea să producă o explicaţie mulţumitoare. Astfel cadrul de operaţie al atenţiei este acel al cunoaşterii căci la aceasta se reduce orice fapt de ordin psihic. Atenţia devine un factor prin care conştiinţa se pune în adevăratul său rol, cel al cunoaşterii. Dacă atenţia se achita de sarcina sa fixând fluidul, mişcătorul, lucrul nu ar fi fost cu putinţă pentru o atenţie fragmentară, reflexivă, oarecum involuntară. Actul de atenţie este un act de voinţă. Nu există centru de interes dacă nu există o deşteptare a voinţei; mai mult, ni se pare că într'o psihologie care se hotărăşte să arunce orice atomism, orice asociaţionism, orice concepţie materialist-biologică, (unde sufletul este considerat drept un joc de „puzzle"), atenţie, interes şi voinţă nu sunt decât un singur lucru, văzut numai din puncte de vedere diferite. Din momentul în care un centru de interes se cristalizează, este absurd să ne închipuim că acest proces poate fi străin de atitudinea voluntară. Dimpotrivă, numai o asemenea atitudine, fixează interesul şi ea este aceiaşi care fixează şi voinţa. Căci voinţa este cu totul pragmatică. Ea este inseparabilă de efortul conştient de a transmuta orice schimbare în simultaneitate. Ea tre-bue să colaboreze la producerea unui câmp de acţiune format din obiecte, din solide, din corpuri asupra cărora se poate aplica acţiunea. Voinţa îndeplineşte ceeace interesul şi atenţia au început. Această îndeplinire se face nu în vederea acţiunii ci în vederea cunoaşterii. Afirmaţiunea aceasta poate să pară foarte riscată pentru o anumită filosofie a acţiunii care vede în „act" începutul, învelişul, condiţiunea, cadrul cunoaşterii. Şi asta numai pentrueă se refuză privirea mai adâncă în lucruri. Rămâi legat de aceia ce este nu un punct de începere ci imul de ajungere. Se crede că s’a demonstrat că acţiunea precede cunoaşterea, dacă se dau câteva bune exemple8). Se uită numai atâta: că înainte de a fi acţiune, orice acţiune este cunoaştere, căci şi actul şi cunoaşterea pleacă dela percepţie. Insă în percepţia pură nu există parte de acţiune decât cel mult ca un punct de ajungere. Percepţia nu devine cadru de acţiune decât cu condiţia de a fi mai întâi cadru de cunoaştere. Nu putem stărui aci asupra acestei probleme. Amintim numai că între a cunoaşte şi a voi există aceiaşi confuzie, se produce aceiaşi iluzie ca şi între cantitate şi calitate, mişcare şi schimbare. Voinţa se comportă deci drept cadru al conştiinţei pragmatice în sensul că prin ea şi pentru ea lumea s'a îmbucătăţit în obiecte, corpuri, părţi, elemente. Industria umană şi tehnica nu fac decât să urmeze paşii pe care voinţă şi percepţie i-au făcut la început. Care este funcţiunea proprie a voliţiunii ? Să pue un cadru acţiunii. Pentru a face asta este nevoie ca acest cadru să cuprindă părţi. Este rolul percepţiei, interesului, atenţiei, pe scurt, a acestui proces lung şi complicat al cunoaşterii de a permite acest rezultat. Voliţiunea nu are deci un rol esenţial diferit de acel al atenţiei şi al interesului. A îmbucătăţi cadrul acţiunei în corpuri, în părţi, înseamnă a opri continuul dinamic, înseamnă a fixa schimbarea în ceva static, înseamnă, pe scurt, a suprima durata9). Iată concluziunile la care ne conduc cele câteva consideraţiuni în ceeace priveşte dublul aspect al conştiinţei. Dacă până acum conştiinţa se mărginea să fixeze continuul schimbător, să transmute timpul în eternitate, să îmbucătăţească realul, reducând continuitatea la discontinuitate, asistăm acum Ia actul final oare constă în a aplica însăşi con- 8) De altfel problema e veche cât şi gândirea. Aristot o definise atunci când vorbea despre distincţia dintre „putere41 .şi „act44 în intelect. Filosofia arabă şi apoi întregul Ev Mediu nu au făcut decât să o discute, până la Blondei şi Bergson, 9) Ne referim, bineînţeles, mereu la durata trăită. _ 105 © BCU ştiinţei ceeace conştiinţa aplicase realului, adică îmbucătăţirea. Conştiinţa se fixează, se divide, se amputează. E vorba de faimosul câmp al conştiinţei. Câmpul de conştiinţă se pune, pentru cunoaşterea noastră drept o limită ontologică. Anunţăm numai problema, rezolvarea ei necesitând un studiu special oare nu poate intra în cadrul articolului de faţă. Am pus însă problema pentru a-i arăta gravitatea şi pentru a mai face odată vizibil raportul care uneşte, cu legături subtile, domeniul conştiinţei şi al cunoaşterii de cel al ontologiei. Câmpul conştiinţei este produsul „îngustării" pe care atenţia o operează asupra datelor simţurilor. Dece şi cum apare această îngustare ? Ni se spune că atenţia este astfel constituită încât unilateralitatea îi este esenţială. Ni se spune că în „câmpul său luminos", conştiinţa nu poate să închidă, într’un moment dat al scurgerii sale, decât un număr foarte redus de „prezentări", acelaş cu numărul maxim al câmpului atenţiei care ar comporta deci un proces de selectivitate adică să arunce unele elemente şi să reţie altele. Principiul acestei alegeri ar rezida, la rândul său, în centrul de interes al conştiinţei. Dacă privim cu oarecare atenţie, suntem într'o prea minunată confuzie. Atenţia condiţionează conştiinţa dar se găseşte, în acelaş timp, în postura de a fi condiţionată, la rândul ei, de conştiinţă. Centrul de interes condiţionează atenţia dar atenţia nu se amestecă mai puţin în condiţionarea acestui centru de interes. In fine, câmpul luminos al conştiinţei se pare că e „produs" când de atenţie, când producând el însuşi propriile condiţii ale atenţiei. Cum este atunci posibilă „îngustarea" conştiinţei sau a atenţiei ? Două căi ni se par posibile pentru a rezolva, cât de cât, problema. Selecţia se comportă ca un decupaj. In seria neîntreruptă a datelor sensibile, se produce o îmbucătăţire, conti-nuum-ul care presupune timpul, fiind schimbat într’o discontinuitate care neagă timpul. Dar negarea timpului nu comportă decât un singur cadru posibil : spaţiul. Timpul se converteşte în spaţiu iar spaţiul în corpuri. Selecţiunea atenţiei nu poate opera deci decât asupra unor conţinuturi obiectivabile şi corporale. Orice „porţiune" de durată pură — dacă o asemenea operaţie ar fi posibilă — nu ar mai putea să fie supusă vreunei se-lecţiuni a atenţiei. Din momentul în care se încearcă aşa ceva, durata se măsoară şi se concepe în funcţie de spaţiu. Aşadar, pentruca un câmp de conştiinţă să apară este necesar să fie, în prealabil, îndeplinită opera de transmutaţie a timpului în spaţiu, să fie terminată îmbucătăţirea continuului temporal. Putem acum înţelege rolul pe care fiecare element îl joacă în constituirea conştiinţei. Centrul de interes este baza. Aci produce spiritul o condensare, aci se opreşte şi se strânge în sine însuşi; apoi întregul angrenaj se pune în mişcare ; atenţia transformă, prin selecţie, continuul dat în durată pură, într’o discontinuitate organizată după forma şi dimensiunile ideale ale spaţiului. Astfel condiţiu-nile proprii sunt date pentru producerea „câmpului luminos". Suntem mereu în domeniul conştiinţei pragmatice. Toate definiţiile ce fură propuse, de aci au pornit. Am avut o definiţie socială a conştiinţei; ea trebue explicată ca răspunzând condiţiunilor de viaţă foarte complexe pe care le reclamă societatea. Această definiţie nu este decât ruda foarte apropiată a definiţiei biologice. Grijă foarte adâncită de a urmări legile evoluţiei biologice, nevoia de a găsi un organ şi o funcţiune de adaptare la condiţiile biotice proprii omului : complexitate, noutate, neprevăzut, iată ce a însemnat această definiţie ce se leagă de marea mişcare ştiinţifică a evoluţionismului. Se adaugă la acestea şi definiţia pragmatică a conştiinţei; Bergson şi Dewey pot fi consideraţi protagoniştii ei ; James, doctrinaruL 'Conştiinţa, înainte de a fi cunoaştere, era acţiune ; la o atare definiţie trebuia să subscrie toată şcoala filosofiei acţiunii, dela Olle-Laprune şi Blondei, până la James, Schil-ler, etc. Să evocăm acum şi o altă definiţie posibilă a conştiinţei. E vorba despre defi- 106 © BCU Cluj niţia metafizică. Spiritualişti, monişti, idealişti se înscriu la o definiţie care transforma procesul de conştiinţă într'un aspect pur spiritual. Conştiinţa devenia astfel un „turn de fildeş" unde nimic nu poate ajunge afară de formele pure ale spiritului. Nu eram dea-semeni departe nici de o perspectivă care amesteca în natura conştiinţei consideraţiuni de ordin etic sau teologic. Conştiinţa era un instrument metafizic prin care se dezvăluia în om, fie natura sa profund morală, fie structura sa, spiritualiceşte pură. Conştiinţa era imaginea, în microcosm, a macrocosmului. Toată filosofia evului-mediu, scolastica unui Jean de Salisbury oa şi mistica unui Sf. Bernard sau Hugues de St. Victor, toată filosofia arabă izvorâtă din comentariul lui Aristot şi al neo-platonismuiui, cu Avicen, ÂTFaxabi, Al-Gazali, Averroes, n'au avut linişte până ce n'au construit o imagină a conştiinţei în care trebuia să se reflecte imaginea lui Dumnezeu, a „sufletului lumii" sau a „intelectului activ" care prin generaţie, creaţie sau emanaţie dădeau naştere lumii. Spiritul uman, destinul uman trebuiau zidite în destinul cosmosului, precum voiau să arate un Pierre de Blois sau J. de Salisbury. (Brehier. Philos. du Moyen-Âge. p. 205. notă). Se desprinde din această întreagă epocă o viziune integrală pe care am denumit-o definiţia metafizică a conştiinţei. Cam de acelaş fel poate fi definiţia ce reese din criticism sau din filosofia post-kantiană. Din toate aceste dezvoltări în jurul problemei conştiinţei, un lucru se poate întrevedea : determinarea unui alt tip al conştiinţei, fără oa prin aceasta să anulăm, să negăm realitatea conştiinţei pragmatice. Nu concepţiile sunt deci duble ci însăşi substratul are două forme. Conştiinţa se comportă ca pragmatizantă, pe de o parte, ca o realitate adânc psihică, pe de altă parte. Vom vorbi deci despre sensul psihic al conştiinţei, în măsura în care conştiinţa este „lipită" de obiect, adică întrucât ea este funcţiune de cunoaştere. Să admitem că se defineşte conştiinţa drept un raport gnozeologic între obiectiv şi subiectiv. Să mai admitem că acest raport nu este mânjit de nici o nevoie de acţiune. Să admitem deasemsni că nici o antinomie nu este descoperită între psihic şi pragmatic, ambele putând coexista într'un acelaş subiect, chiar simultan. Toate aceste premize nu sunt supuse cauţiunei dacă suntem de acord să le interpretăm aşa cum au fost definite pâ nă acum. Trebue să ne apară cu toată evidenţa că, între mine şi lucruri, conştiinţa se pune ca un raport. Este evident deasemeni că o cunoaştere imediată precede acţiunea, că, înainte de a fi motiv şi material a industriei noastre, percepţia imediată este cunoaştere. Faptul că mai târziu acţiunile diferite pe care le vom fi întreprins vor condiţiona sarcina cunoaşterilor, că aceste cunoaşteri ale noastre se vor da după nevoile noastre practice 10), aceasta nu va infirma acest adevăr că, pentru o percepţie pură (adică lipsită de, elementele actului) ceeace importă mai întâi este latura cunoaştere, dacă prin cunoaştere vrem să înţelegem, nu activitate misterioasă, metafizică ci acest fapt foarte firesc al unei luări în posesiune percepţională a obiectului pe care conştiinţa îl „aruncă" spontan în afară de ea însăşi nerecunoscându-1 decât ca un simplu conţinut percepţional. Urmează atunci că un oarecare raport nepragmatic, lipsit de orice interes trebue să existe între obiectul astfel perceput şi subiectul pexcepător. Există deci un raport nemijlocit între conştiinţă şi conţinutul său a cărui materie şi condiţie nu se găsesc decât în afara conştiinţei. Această transcendenţă nu este decât foarte naturală. Ea va reeşi şi mai bine încă dacă vom proceda la o „trecere la limită". Limita cunoaşterii, cu totul ideală dealtfel, fiindcă stă în firea ei să nu fie niciodată atinsă, este adevărul. Orice cunoaştere tinde către adevăr ca spre limita sa. Ajunşi aci, izbucneşte evident, această constatare că nu era în 10) A se vedea: Dupreel (Schiţă a unei filozofii a valorilor); Maugă Fr. (Spiritul şi realul perceput); Spaier (Gândirea şi cantitatea), etc. 107 © BCU bici un caz nevoie de adevăr drept bază a acţiunii. Acţiunea nu are habar dacă lucrează pe o bază teoretică adevărată sau falsă. Concepţia lui Ftolemeu nu a împiedicat acţiunea pe pământ, din punct de vedere geografic, după cum concepţia relativistă nu împiedică acţiunea în cadrele mecanicei clasice. Astfel deci putem admite drept în întregime valabilă existenţa unui raport specific între conştiiţă şi obiect. Am arătat cum operează asupra conţinutului percepţional îmbucătăţirea şi fixarea conştiinţei, constitudndu-i aspectul său pragmatic. Dar dacă putem înlătura orice necesitate practică, dacă putem să ne cufundăm nu în durata proprie a obiectului (cum era idealul intuiţiei bergsoniene) ci în durata care aparţine subiectului înainte ca acţiunea pragmatizantă să fi început, atunci vom putea să ne socotim în mijlocul unei durate care nu se mai transmută în spaţialitate. Să reţinem aceasta, ca ceva foarte important şi anume că îmbucătăţirea nu se aplică duratei subiectului ci duratei în care obiectul ca atare, în exterioritatea sa, este „aprehen-dat" de actul percepţional. Aşadar, în această reflectare spre sine însuşi, nu mai e vorba de o revenire asupra duratei obiectului ci de a reţine ca atare propria noastră durată. Dacă aceasta este cu putinţă (şi aceasta nu numai că e posibil dar e şi ceva „familiar", obişnuit în experienţa sufletească) atunci obiectul pierde, dintr'o dată, toată „amprenta" sa pragmatică. El se situează în durata sa în faţa conştiinţei ca un dat pur. Să remarcăm cât de diferită este această namijlocire de imediatitatea lui Bergson! Pentru marele filosof imediatul se punea într'o durată în care şedeau şi obiectul şi subiectul. Era, ca să spunem aşa, o singură durată la care participau şi unul şi altul. Pentru noi există o durată care este proprie subiectului, diferită, dacă nu ontologic, cel puţin gnozeologic, de durata atribuită obiectului. Mai mult încă, dacă se împinge destul de departe examenul nostru se poate ca aceia ce numim durata obiectului să nu fie decât o simplă iluzie. Dar admiţând că obiectul posedă o durată care să-i fie proprie, trebue totuşi să ne ferim de a-i atribui toate caracterele duratei, pe care, din experienţa directă o cunoaştem ca fiind a noastră. Durata obiectivă se apropie simţitor de static, de etern, în privinţa caracterului de ireversibilitate, e aci o chestiune ce poate fi încă discutată pentrucă e discutabilă. Astfel conştiinţa surprinde obiectul în durata lui proprie dar care aproape că nu-i aparţine. De aceia obiectul apare ca inadaptabil conştiinţei. Se petrece atunci un fenomen greu de consecinţe. Se împrumută obiectului cadrul duratei subiective. Se subiectivizează obiectul. (Nu e oare acesta aproape tot sensul criticismului !). Durata subiectului devine şi durata obiectului. Dar, fiindcă nu putem lucra cu un obiect cu totul interior, asupra căruia să putem acţiona, îl hipostaziem spaţial. Este deci propria noastră durată „lipită" pe obiectiv aceia ce ni se pare că ar fi durata obiectivului şi pe care, de fapt, o îmbucătăţim, o fixăm prin actul conştiinţei pragmatice, este propriul nostru chip de a dura cel care se transmută în corp, în spaţial. Şi iată dece o interpretare spaţială a conştiinţei fu posibilă cu asociaţionismul care considera sufletul ca un mozaic de stări, sau cu concepţia pragmatică care socotea că realul trebue să răspundă exigenţelor acţiunii umane11). Un prim rezultat al conştiinţei în sens psihic este apariţia structurai. Noua psihologie a vorbit mult despre structură, (formă, Gestait). Vrem să arătăm aci că structura apare de îndată ce se înlătură aspectul pragmatizant, făcând să acţioneze conştiinţa sub forma sa pură. Nu vom trata nici decum problema sub înfăţişarea sa psihologică ci numai în raportare la cunoaştere. Să punem deci problema sub forma ei strictă : Structura intuiţiei serveşte ea oare cunoaşterii sau acţiunii? Iar mai departe: Acţiunea este ea de natură şi cu scop strict biologic sau cu scop superior ? Dacă vom putea determina că 11) Extrem de interesant e studiul raportului dintre conştiinţă şi corp la R. Ruyer: La conscience et le corps (Alean. 1939). 108 © BCU Structura intuiţiei serveşte ta cunoaşterea obiectului, că structura este tot una sau este măcar calea de pătrundere în interioritatea, în misterul obiectului, atunci o primă parte a problemei poate fi socotită ca rezolvată. Dacă dimpotrivă, structura serveşte acţiunii, ea e opera conştiinţei pragmatice. In fine, dacă aşa e cazul, mai e încă vremea să ne întrebăm ce înseamnă acţiunea însăşi ? E vorba oare de experienţă, acţiune însemnând ceeace se face şi al cărui rezultat câştigat se comportă ca o dotă experimentală, sau acţiune înseamnă ceeace se face în sens de mişcare, de tehnică, de industrie, de schimbare a obiectelor, la exterior, prin munca omenească ? In fine, mai putem considera ca făcând parte din cadrul acţiunii tot ceeace se rapoartă la biologic în opoziţie cu psihicul. Curios este că toate aceste posibilităţi au fost promovate, afirmate, discutate în cursul timpurilor. O concepţie empirică a acţiunii am avut-o cu întreaga şcoală engleză şi americană a experienţei pure ; o concepţie biologică cu Dewey, James, Bergson ,• Blondei şi şcoala sa pot fi consideraţi ca adepţi ai unei concepţii mai mult voluntară, cu a ilor „filo-sofie a acţiunei" Pe de altă parte se consideră problema psihologică a structurei intuiţiei, când sub înfăţişarea unei doctrine filosofice a cunoaşterii, când ca o pură problemă a psihologiei experimentale. Dar aceasta este, cum spune Kipling, „o altă poveste". Am arătat cum conştiinţa pragmatică operează asupra continuului percepţionat, organizând lumea obiectivă într'un sistem de corpuri. Succesiunea în timp se reduce la succesiunea spaţială, simultaneitatea devenia impenetrabilitate, soliditate, corporalitate. Conştiinţa psihică trebuia să refacă ,,â rebours" acest drum. Corpurile sunt prinse, într'un act de cunoaştere, nu prin spaţialitatea lor, ci prin temporalitatea lor ; conştiinţa trece dela un corp la altul, trăind astfel o durată oarecare ; cunoaşterea se înscrie în spirit ca durată. Corpurile erau astfel pe punctul de a pierde din nou, şi poate pentru totdeauna, caracterul lor propriu de spaţialitate, singurul prin care ele pot fi puse în aiaiă de cunoaştere, făcând o lume exterioară ontologic conştiinţei. Această lume exterioară conştiinţei trebue însă să reintre din nou în conştiinţă, să se reîntoarcă drept conţinut, drept ca ceva interior conştiinţei prin actul cunoaşterii. Trebuia deci să se atribue, odată pentru totdeauna, obiectului spaţialitatea sa, obiectitatea, reţinându-1 totuşi în conştiinţă drept conţinut de cunoaştere, să se fixeze în cadrul său obiectul ca atare, să se anuleze confuziunea ce se făcea între ceeace era durată obiectivă şi durata conştiinţei care apre-hende obiectul. Trebuia, cu alte cuvinte, să se dea obiectului, cu ajutorul experienţei percepţionale pe de o parte şi a experienţei interioare, psihice, pe de altă parte, o unitate stabilă în fluxul istoriei sale. Această unitate în diversitate este structura. E uşor de văzut că structura este rezultatul unei oarecari „complicităţi" între obiect şi subiect. Nu numai formele proprii obiectului se află în structură. Dealtfel, nici nu putem spune care sunt aceste forme dacă ele nu sunt, într'un chip sau altul, în cunoaşterea noastră. Se află în orice structură o parte destul de apreciabilă care vine dela subiect. Prin mijlocirea conştiinţei subiectul îşi însuşeşte obiectul, îl pune în mijlocul conştiinţei. Prin mijlocirea cunoaşterii subiectul încearcă tocmai să se instaleze în mijlocul obiectului. Pentru conştiinţa pragmatică nu există unitate ci toată diversitatea este formată din unităţi. Pentru conştiinţa psihică nu există diversitate ci toată unitatea este formată din diversităţi. Aci este procesul structurii, cu atât mai adânc şi mai complet, cu cât conştiinţa este mai ridicată, superioară conştiinţei care nu trăeşte decât prin şi pentru divers. De aceia structura este, în nivelurile ei superioare, rezervată omului; (animalele superioare au numai rudimente de structură) iar printre oameni există o infinitate de poziţiuni în formaţiunea structurilor, dacă ne gândim mai cu seamă la structurile superioare de ordin intelectual, moral, etic, religios. 100 © BCU Am pus problema structurii intuiţiilor pentru a şti ce rol este chemata să joace in gnozeologie. Am găsit acest fapt că structura este un mod de a fixa obiectul, de a-1 pune, ca să spunem aşa, într’un fel de independenţă faţă de subiect. Obiectul se situează, se opune ca şi când ar trebui să împiedice libertatea subiectului; obiectul este o limită. Structura, în măsura în care coordonează şi simplifică sarcina cunoaşterii, în măsura în care este o victorie a spiritului asupra a ceea ce îi este exterior, în măsura în care face să propăşească puterea şi domnia noastră asupra lucrurilor (nu ca domnie pragmatică ci superioritate gnozeologică), oonstrueşte bariere, zideşte, cu acelaş material al izbânzii, limita slăbiciunii spiritului în faţa realului. Mai mult, apariţia structurii făcând să crească diferenţa ontologică între subiect şi lucruri, precizează mai bine încă limita. Intr'adevăr, dacă înitr'o lume psihică în care structura nu apare încă, avem sau putem avea un început de conştiinţă, într'o lume psihologică dotată eu proprietatea structurei, aprehensiunea subiectului în conştiinţă se face cu o adâncime considerabilă. In conştiinţa pragmatică subiectul este apre-hendat într'o măsură justă atât cât e nevoie ca acţiunea să meargă bine. Nu este nici o nevoie ca ea să fie absolută; în multe cazuri te poţi lipsi de ea, cu inima împăcată; acţiunea nu suferă nimic. E inutil să dăm exemple din care să se arate cât de slabă este această „prezenţă" a subiectului ca subiect al conştiinţei în care este aprehendat, în efort, în munca obişnuită sau într'o acţiune foarte intensă. Se procedează în aceste cazuri ca în vis, lucrezi ca un „posedat". Se produce şi se „declanşează" un mecanism al cărui automatism ajunge adesea la un aşa grad de perfecţiune încât subiectul nu mai contează, e absent. Dimpotrivă, din momentul în care atenţia, centrul de interes nu se mai fixează pe valoarea pragmatică din afară, din momentul în care ceeace interesează spiritul nu mai este obiectul pentru mine însumi, în raport cu nevoile mele, ci obiectul ca atare, se produce atunci aceiaşi interiorizare ca şi atunci când se anulează complet obiectul ca exterioritate, pentru a nu accentua decât valoarea subiectului ca atare. Aprehensiunea completă şi definitivă a subiectului (ea nu ajunge de altfel niciodată la adevărata sa plenitudine !) nu se face aşadar decât în cadrele conştiinţei psihice. Dar pentru ca aceasta să fie posibil, a fost necesar, în prealabil, ca spiritul să proceadă la structurarea câmpului său percepţional, fiindcă structura nu este numai de partea obiectului ci o colaborare adâncă între real şi spirit12). Dar rezultatul acestei operaţiuni nu este decât adâncirea prăpastie! dintre realul obiectivului şi realul subiectivului. Subiectul se pune aşadar 12) Problema aceasta a interferenţei, a colaborării dintre spirit şi real, dintre observator şi observat, dintre subiect şi obiect, se pune azi cu toată gravitatea, în lumina noui-lor doctrine fizice. E vorba mai întâi de doctrina quantică, pe care Meyerson o vede drept o ipoteză aberantă. Teoria finanţelor (emisă, cum se ştie, de Plank) nu are numai o valoare strict fizică, ci şi una metafizică, epistemologică. Există într’adevăr o schimbare, o variaţie, în salturi, in quante de energie a corpurilor. In momentul deci în care observ, prin procedee tehnice care in fond sunt de resortul vederii, un fenomen microfizic, obiectul observat se modifică tocmai prin faptul că pentru a fi observat e nevoie să fie luminat adică să cadă asupra lui o rază de lumină, ceeace înseamnă o emisiune de natură quantică, de corpi componenţi ai razei de lumină adică aceia ce numim fotoni. Efectul Raman arătase că există o colaborare între moleculă şi radiaţie; la orice radiaţie molecula răspunde într’un fel propriu, am spune personal. Efectul Comp ton este şi mai precis; un foton lovind un electron îi modifică şi poziţia şi frecvenţa; frecvenţa fotonului de altfel este si ea modificată. ,.In microfizică nu există me todă de ■ observaţie fără de o acţiune a procedeelor metodei asupra obiectului observat. Există deci o interferenţă esenţială între „metodă, şi obiect". (G. Bachelard. Le nouvel esprit scientifique. p. 122. Alean. 1937). Bine înţeles, punctul nostru de vedere este intim câtva deosebit dar şi în perspectiva noastră metafizică nu e vorba de o colaborare voită ci de q influenţare reciprocă stând în însăşi natura subiectului şi a obictuiu-i în parte, în nici un caz nu se mai poate afirma azi că subiectul îşi impune categoriile sale lumii sau că subiectul nu rezistă, nu modifică şi el natura obiectului ce i se impune în cunoaştere. no © BCU ca o limită a realului, limită ca-re este condiţionată, oricât ni s'ar părea de ciudat, nu de conştiinţa pragmatică ci de conştiinţa psihică. Dacă ne-am situa la începutul imaginar al conştiinţei, am putea să spunem că la această graniţă spiritul se găsea într'un comerţ, într'o comuniune mult mai strânsă cu realul ; spirit şi real coincideau în acest început de lume. Adevăr care se confirmă, ni se pare, oridecâteori adâncim mentalitatea poporaţiilor telurice, oridecâteori trecem în domeniul folkloricului. Pe măsură ce ne depărtăm de această zonă originară, telurică, primitivă, în care nediferenţierea înseamnă un adevărat „regn al revelaţiei naturale", diferenţierile se adâncesc între spirit şi real. Lumea încetează de a mai fi un continuum percepţional aşa cum îi apare probabil copilului mic sau animalului inferior. (Experienţele făcute asupra vederii diferitelor animale ni se par concludente) pentru a se transforma în discontinuum. Dar acest discontinuum trebue să fie considerat, fie în origina sa pragmatică, fie în cristalizările sale gnozeologice, drept o pură creaţie subiectivă. Discontinuitatea absolută nu se ailă în obiecte ci este dată de nevoile şi dc destinul cunoaşterii noastre. Universul nu e format din o discontinuitate de îmbucătăţire în corpuri, imagină necesară pentru o cunoaştere pragmatică, ci e format dinfcr’o massă substanţială neomogenă dar în care ultima diferenţiere este constituită din elemente ce pot fi identice, formând un substrat substanţial unic. In acest substrat organizarea părţilor se face după cu totul alte legi decât ceeace stă la suprafaţa lor percepţională. Acolo unde percepţia ne dă solidul, stă o realitate fizică lacunară şi discontinuă ; acolo unde intuiţia ne dă o continuitate stă o realitate fizică de neseparaţie pragmatică. Dela ultima margine ideală a unui atom a unui corp dat la primul atom al corpului imediat vecin (sau a aerului înconjurător) realitatea fizică notează o continuitate de structuri discontinue care nu ţin seamă de corpul nostru în sens pragmatic. Aceşti termeni de continuitate şi discontinuitate sunt destul de echivoci dealtfel. Când spunem că avem deaface cu un continuum electronic sau cu o discontinuitate de neutroni, pozitroni, fotoni, etc. ne gândim că este o trecere dela un eleotron la altul într’o lume unde electronul poate fi considerat ca un element ultim sau ca un element concret, ceeace nu e întotdeauna cazul. Dar această continuitate dintr’un punct de vedere, poate fi discontinuitate din alt punct de vedere, realitatea având în fond o structură lacunară. Dacă am mai adăuga şi greutăţile ivite pentru o epistemologie nouă, de teoria quantelor, ar trebui să conchidem, cu Meyerson după cum am arătat în nota anterioară că observatorul transformă el însuşi observatul care nici el nu este ceva dat ci o continuă vibraţie emanatorie, energie care zvâcneşte ciudat în rupturi, în salturi, în „pachete". Pentru cunoaşterea din scara noastră de acţiune şi percepţie domeniul nostru este acel al corpurilor uzuale. Noi considerăm totul până la o anumită limită molară şi moleculară, limită care nu merge mai jos decât dimensiunile ultramicroscopice (potrivite lă o anumită dimensiune reală pe retina noastră) şi mai sus decât dimensiunile pe care ni le serveşte, la aceiaşi scară, cel mai puternic telescop. Aceasta, dacă ne mărginim la resursele instrumentale. Scara se micşorează enorm dacă ne gândim însă numai la limitele percepţionale simple. Nu urmează de aci că lumea corpurilor din scara noastră de acţiune este o lume fictivă, o simplă construcţie a simţurilor. Această lume este adevărata noastră lume. Dar e aci un adevăr pragmatic, adevărul dela nivelul acţiunii şi al necesităţilor. Structura intuiţiei nu merge prea departe în acest sens. Ea lasă să se presupue, printr’un fel de intuiţie de esenţă, sub raporturile molare, ceva din structura moleculară a corpurilor. Ea organizează corpurile ea pe nişte unităţi de suprafaţă care promit dezvăluirea adâncurilor fără a ajunge vreodată la ele. Cunoaşterea ştiinţifică înlocueşte, din tălpi până în creştet, viziunea experimentală cu o viziune imaginară. Prin aceasta rupe 111 © BCU ştiinţa complet cu obişnuinţele psihologice. Dar nu rămâne pentru aceasta, mai puţin, o construcţie abstractă, o hipoteză (oricât ar dori Bachelard, de pildă, ea această hipoteză să fie o sinteză), o presupoziţie a realului. Prin caracterul său abstract, construcţia ştiinţifică se opune intuiţiei psihice precum se opune şi imaginaţiei obişnuite1S). (Este extrem de caracteristică, în acest sens, ultima carte a lui L. de Broglie : La physique nouvelle et Ies quanta). Aşadar structura determina o formă de limită, în vreme ce aprehensiunea subiectului determina o alta. Rămâne de văzut dacă nu există deasemeni un proces de aprehensiune al obiectului şi dacă nu avem şi aci o nouă limită în cunoaştere ? Aprehensiunea obiectului se înfăptueşte în urma unui lung proces, a unei continue „complicităţi" între subiectul cunoscător şi aceia ce-i este dat exterior. Se pare că această exterioritate ar fi la „începutul" vieţii psihice sau al vieţii strict percepţionale. Dar adevărat e tocmai contrariul. La început, subiect şi obiect coincid în sensul că obiectul se pune ca aderent la subiect, ca „lipit" pe inferioritatea cunoscătorului. (Confirmaţia ne este dată de rezultatele operaţiunilor făcute asupra orbilor din naştere). Nu putem totuşi să aducem ca argument o situaţie privilegiată pentru inferioritate, fiindcă subiectul, la rândul său, suferă un fel de proectare în afară14). Numai după experienţe repetate, semn al unui rafinament de cultură, obiectul se detaşează cu precizie (o precizie care, din punct de vedere sensoirial nu e-ste niciodată nici precisă nici definitivă) în canavaua lumii obiective15). Progresul individualizării, dispariţia antropomorfismului, conştiinţa ştiinţifică, rafinamentul şi diferenţierea vieţii sociale au contribuit la acest rezultat. Aprehenziunea obiectului ca fenomen psihic este un fapt de o enormă complexitate şi care nu ar putea fi examinat parţial decât cu mare grijă, de teamă de a nu contraface realitatea subiacentă Acum, procesul este atât de bine orânduit, încât orice piedică, orice reîntoarcere la formele primordiale, fac parte din domeniul patologicului sau din primitivism. S'a stăruit mult asupra rolului subiectului şi obiectului în cunoaştere. Aceştia sunt adevărate poziţii metafizice, realităţi ontologice diferite (aşa cum au fost considerate de Natorp, Cohen, Lucken, Remke, Bradley, Baldwin, Ward, etc.). Pentru noi, problema e departe de a avea această ţinută de înălţime filozofică. Subiect şi Obiect sunt rezultantele aprehensiunii pe care conştiinţa o operează asupra realului. Pentru conştiinţă, arealul este împărţit în două. Aci e şi rolul adevărat al conştiinţei: să se pue drept o tăetuiă a unei realităţi continue. (Sensul cuvântului „tăetură" nu este ca în faimoasa sondare bergso-uiană ci în sensul teoriei tăeturei ca realitate matematică; e vorba de „eoupure" din teoria lui Dedekind). Conştiinţa procedează la o instalaţie în real, instalaţie într'un mediu ideal absolut care să corespundă realităţii absolute a conştiinţei, nu numai conştiinţei pragmatice nici numai conştiinţei psihice. Noi ştim (şi această ştire nu este opera unei intuiţii misterioase ci a unei aflări simple, cu condiţia numai să fie destul de adâncă pentru a atinge nivelul unde s’a făcut „cupura") că în conştiinţa noastră posedăm un oarecare „punct" care „împarte" câmpul conştiinţei în două părţi diferite ; un câmp pragmatic dacă ne „îndepărtăm" de „cupură" în direcţia obiectului un câmp psihic dacă ne îndreptăm în direcţia subiectului. (Imagina e şi prea materială şi prea simplificată ea trebue privită exact ca aceia ce este şi nimic mai mult, dacă nu vrem să ne rătăcim). Totul trebue pri- 13) Pentrucă imaginaţia ştiinţifică este o imaginaţie de construcţie nu de intuire. Vom adânci însă această perspectivă în articolul nostru următor: Preliminariile cunoaşterii. 14) Fenomen făcut vizibil în cazurile de depersonalizare, paramnezie. desubiecti-vare, dacă ne punem în punctul de vedere „subiect"; dezinteriorizare, dacă ne punem în punctul de vedere „interioritate". 15) Operaţiunile asupra orbilor din naştere, pentru obiectivarea vizuală, sunt concludente. 112 © BCU Cluj vit ca o viziune foarte aproximativă, procesul viu al conştiinţei ca poziţie ontologică în real fiind de o complexitate care deabia poate fi redată inteligibil. Am anulat astfel problematica subiect-obiect care nu putea să aibă decât un aspect pur metafizic, înlocuind-o prin problematica, supusă observării directe, a verificării introspective şi a veracităţii experimentale, a conştiinţei. Lucrul nu era cu putinţă atâta vreme cât consideram conştiinţa drept o înfăţişare a subiectului. Dimpotrivă, lucrul devine uşor din momentul în care subiectul este arătat ca un produs al aprehensiunii conştiinţei. Ceeace ne pune în faţa unei noui viziuni a problemei ontologice a cunoaşterii. Procesul acesta este însă departe de a fi atât de simplu pe cât pare de prima dată. Obiectul poate fi aprehendat mai întâi ca exterior, cunoaşterea pe care o am despre el, redusă la imagine, la procesul percep-ţional, este interioară, ea se petrece în spirit, se „aşează" în spirit. O întreagă filosofie a cunoaşterii fu fundată plecând dela această constatare de bază. O asemenea încercare de a dovedi că totul este cunoaştere, prezentă sau posibilă în viitor, a fost sprijinită de Hamilton; mai târziu o proclamă Boutroux. Filosofia solipsistă modernă, cu Wilhelm Schuppe admite că „tot aceia ce există este conţinutul conştiinţei individuale" 16). Apoi: „Fiinţa transcendentă, adică fiinţa ce nu este în legătură cu conştiinţa individuală, nu există"... „Tot ceeace trebue să fie cunoscut, trebue să îmbrace formele cunoaşterii" spune Rickert17). De aceia conchidea Krezskinski că „realitatea nu există decât în conştiinţa care exprimă o judecată"18). „A gândi o fiinţă ca o fiinţă ne-gândită aceasta constitue o ideie care nu poate fi gândită19). Nu e nevoie să facem critica acestor afirmaţiuni; ele au în ele înşile nucleul de distrugere. Mai întâi, problema este fals pusă. Nu este vorba de forma în care este făcută afirmaţia; forma pare, celui nepregătit, de nezdruncinat. Dar e destul să facem apel la experienţa comună pentruca această formă de nezdruncinat să cadă lamentabil. A reduce întregul real la o cunoaştere într'o conştiinţă individuală, a hipostazia această conştiinţă cu rangul de „subiect epistemologic" având aceiaşi formă şi aceiaşi origine ca şi „Bewustsein iiberhaust" a lui Kant, a admite că un lucru este real numai pentru şi în o cunoaştere, că acest lucru nu este real înainte de a fi în o cunoaştere, această argumentare se distruge prin sine însăşi. America nu există decât după descoperire ? Nu, ripostează solipsiştii, ea exista pentru o cunoaştere posibilă, sau pentru aceia a băştinaşilor ei. A inventa, a fabrica asemenea mici bazaconii este foarte departe de a face filozofie, numai dacă nu cumva filosofia nu va fi un biet joc de „dis-tinguo". Exterioritatea obiectului este un dat care se impune, nu prin experienţa pe care o avem despre ea (căci orice experienţă nu poate fi, în fond, decât senzorială, iar orice senzaţie nu este, în cele din urmă decât o modificare în dispoziţiunea interioară a conştiinţei noastre) ci prin însăşi realitatea. Nu este nevoie de nici un postulat pentru a construi convingerea noastră cu privire la realitatea lumii exterioare. Lumea reală exterioară este ca atare şi se impune drept o evidenţă a acestei realităţi prin faptul că ea este o realitate de inferioritate. Să ne închipuim că avem experienţa unui obiect presupus exterior. Atâta vreme cât el este ca atare, prin faptul că este pus pentru conştiinţa mea drept ceva din care eu nu cunosc decât exteriorul, aceia ce vrea el să-mi ofere, el pune ca o evidenţă care merge dela sine, prezenţa paralelă şi ascunsă a unei interiorităţi a lui, care nu este cunoştibilă sau care nu este, cel puţin, cunoscută. Spiritul se poticneşte în faţa acestei limite care nu mai este pusă de el (cum credea Fichte) pentru bunul mo- 16) ..Erkentniss-theoretîsehe Loarik**. 17) Grund'asren e:ner Erkentnisstheorie. Den Ge^enstand der Erkentniss. 18) TTne nouvelle nhilosophie de l’immanenee. (75) 19) Schuppe.*1.... folglich ist der Gedanke eines nichtgedachten Dinges ein undenk-barer Gedanke**, 118 © BCU tiv că spiritul doreşte şi aspiră tocmai la contrariul. Deci obiectul se pune ca exterior tocmai pentrucă este dat într'o interioritate a noastră; pentrucă, în fine, el nu este nici odată complet cunoştibil. Realitatea exterioară a obiectului reese tocmai din caracterele proprii ale cunoaşterii noastre în ceeace îl priveşte. Obiectul există ca exterior nouă tocmai pentrucă el nu ne oferă din sine însuşi decât acea înfăţişare prin care el poate fi pus ca interior conştiinţei noastre. El nu-şi dezvăluie niciodată propria lui interioritate — interioritate care trebue să existe nu printr’un postulat ci pentrucă acest exterior al său trebue să fie subînţeles printr'o interioritate şi numai prin această interioritate el este garantat ca exterior oricărei cunoaşteri20). Noi putem cunoaşte condiţiunile acestei inte-riorităţi dar nu ştim încă metoda de a afla ceva despre structura şi conţinutul său21). Dacă aceasta ar fi însă posibil, teamă ne este că vom fi mereu în faţa unei noui exteriorităţi, interiorul retrăgându-se mereu într'o „adâncime” din ce în ce mai densă. Astfel cunoaşterea noastră înaintează către un conţinut ideal al acestei inferiorităţi ca într'o „trecere la limită". Aceia ce rămâne, pierde mereu din teren, se micşorează ca domeniu al necunoscutului, dar niciodată această trecere nu ajunge la un zero, la un sfârşit Aceia ce rămâne este o realitate infinitesimală care îşi sapă, pentru ea însăşi o adâncime nu de cantitate, nici chiar de calitate, nici poate de esenţă; e vorba mai degrabă de un mod de realitate care este suportul ontologic al acestui reziduu înfinitesimal. Ni se pare atunci că problema adevărată a filozofiei nu este de a cuceri un domeniu de fapte ci de a găsi calea ce duce către acest mod de real'tate şi care să poată fi exprimat, fiind fon-ciar ALTUL (în sensul cel mai definitiv, cel mai tragic pe care îl poate îmbrăca acest cuvânt!) într’un sistem de cunoaştere umană. , Dar pentru a ajunge la acest rezultat,formele obişnuite ale cunoaşterii nu mai sunt suficiente. Obiectul ©e prezintă şi se pune drept o limită în măsura în care se pune hu ca exterior conştiinţei, nici interior ei ci ca un dat care revelează, prin caracterele sale gnozeologice, o interioritate ce-i este proprie ; această interioritate este — se spune — limita absolută a puterii noastre de cunoaştere. Vom încerca să arătăm că nu este vorba aci de o limită de cunoaştere propriu zisă ci de o limită de cunoaştere într’un sens special ce s’a dat cuvântului „cunoaştere". Pentru a anticipa asupra propriilor noastre rezultate, e vorba de o limită a posibilităţilor noastre conceptuale de exprimare. Deocamdată, să vedem care sunt ultimile forme pe care le ia conştiinţa ca instrument de cunoaştere. Psihologii ne-au obişnuit de mult să considerăm conştiinţa ca şi când ar fi alcătuită din pături, cea mai adâncă fiind pătura inconştientului, cea mai dela suprafaţă fiind 20) înfăţişarea aceasta de interioritate este caracteristică obiectului. Am discutat-o pe larg însă aiurea. (Definiţia absolutului şi Cunoaşterea. Ramuri). Obiectul capătă acest caracter nou, poate chiar paradoxal, de a avea o interioritate a lui diferită de inferioritatea ce ar putea să i-o confere subiectul. Obiectul primeşte caracterele subiectivului, iar subiectul pe cele ale obiectivului. (Vezi în special R. Ruyer. La Conscience et le Corps). 21) S’ar putea produce o confuziune între noţiunea noastră de interioritate şi cea de adâncime de care se foloseşte mult Berdiaeff in „Esprit et Liberte11 mai cu seamă. Să remarcăm însă că „adâncimea11 e luată în sens de trăire, este o experienţă de viaţă, se referă la o anumită esenţialitate a spiritului. Noţiunea noastră de „inferioritate11 este aplicată însă unei anumite realităţi; nu este ea însăşi experienţă ci e dată într’o experienţă; se referă nu numai subiectului spiritual ci obiectului care poate avea şi substrat mate- rial. In orice caz, noţiunea de „interioritate11 are o referinţă antologică în vreme ce „adâncimea11 este de natură epistemologică. Câte odată însă ni se pare că Berdiaeff şovăe, tinzând spre celălalt sens, spre o înţelegere ontologică a „adâncimei11. Totul e însă mai mult, chestie de nuanţă. 114 © BCU conştiinţa propriu zisă. Ni fie pare că o schimbare radicală a acestui mod, foarte comod, de a privi lucrurile, se impune. Se stabilea în felul acesta o ireductibilitate foncieră, absolută, între conştient şi inconştient, lăsând o margine de fluctuaţie între conştient şi subconştient. Astfel inconştientul, a cărui bogăţie ontologică nu fu recunoscută decât foarte recent, era contradictoriu conştiinţei. Conştiinţa avea o consistenţă foarte precară; dispare sau se micşorează în stări de reverie, leşin, falsă atenţie, para-memorie sau în stări de hipertensiune. Se socotea pe de altă parte că în vis nu mai găsim urme de conştiinţă, ceeace este destul de fals, fiindcă visul, după ultimile cercetări făcute, nu se petrece fără o oarecare condensare împrejurul unui centru de conştiinţă. Un studiu al visului făcut din acest punct de vedere ar putea să stabilească lucruri foarte curioase ca de pildă acest fapt că visul posedă o structură într'un cadru conştient, în sensul pur al cuvântului, cadru din care lipsesc numai cunoaşterile experimentale ordinare şi aprehensiunea duratei care este supusă la variaţiuni caracteristice. Ceea ce nu lipseşte aşadar niciodată din aceste stări de împrejurări a conştiinţei (păstrând noţiunii de conştiinţă înţelesul „oficial") este acea ce am putea numai prezenţa unui sens, a unei direcţiuni a spiritului, nu în sensul „intenţiunei" care este colorată intelectual ci ca rezultatul unei structuri care se operează într'un cadru dinamic ; sensul conştiinţei comportă astfel o interpretare dinamică. Oridecâteori ne aflăm deci în faţa unui sens psihic, ne aflăm şi în faţa unui fapt de conştiinţă. Se admite astăzi că subconştientul şi chiar inconştientul sunt sediul unor elaborări foarte complexe cum este, de pildă „inspiraţia" poetică sau cum sunt invenţia şi descoperirea în ştiinţă şi în tehnică. Este însă o imposibilitate să admitem acest lucru dacă se neagă orice posibilitate de corespondenţă, de pătrundere mutuală, de influenţă între conştient şi inconştient (în care grupăm şi subconştientul; adeseori se face confuzie între inconştient şi subconştient; e interesant, în acest sens, de văzut părerile Iui Dwelshauvers în special; o prezentare definitivă a problemei, în tratatul cel nou al lui G. Dumas). Este foarte curios să admitem că inconştientul continuă opera conştientului pentru a-i permite lui Poincare să găsească soluţia unei probleme ce-i chinuia mintea, în momentul în care voia să se urce într'o trăsură! Dar experienţa tuturor ne arată că e aci un fapt de care nu ne putem îndoi. Urmează deci că, în mod necesar, conştientul este în continuare, pătrunde, sapă, până la lăcaşurile subterane unde domneşte inconştientul. Odată ajunsă aci, conştiinţa nu-şi pierde sensul, direcţia dinamică, scopurile de atins. Conştientul transmite astfel structura şi ritmul său, impulsiunea, direcţiunea sa în adîncurile inconştientului. Apoi conştientul, pe altă cale, pe alte nenumărate căi, revine la rostul său zilnic, pragmatic mai cu osebire. El fecundează mai întâi formidabilele forţe spirituale care zac în inconştient şi nu se mai îngrijeşte de ceea ce urmează. Dar înseamnă atunci că o dublă corespondenţă are loc între imul şi altul. Mai întâi corespondenţă la început cât este transmisă direcţia de lucru ; apoi suirea la nivelul conştient a muncii îndeplinite, suire care capătă adeseori înfăţişare de violentă irupţie, furtună care mătură bietele preocupări zilnice, pentru a face să strălucească orbitor ceea ce inconştientul a produs, ceea ce se prezintă, din punctul de vedere al cunoaşterii, drept arototipul EVIDENŢEI. Nu e vorba de o intuiţie care, în chipul acesta, apare în lumină ; este mai degrabă o „iluminaţie" spirituală care înspăimântă insul şi îl îndeamnă să facă gesturi extraordinare, ca Descarteis care, având intuiţia sistemului său matematic, se duce să cadă în genunchi la Notre Dame de Lorette. Dacă aşa este realitatea, ni se pare că viziunea, aproape oficială, a etajelor, a păturilor (conştient, subconştient, inconştient) trebue să cadă. După cum între subiect şi obiect conştiinţa se interpunea ca moment de „cupură” ca poziţie de discriminare epistemolo- glcâ, tot aşa in locul paturilor diferite ale conştientului trebue sâ vedem aşezându-se lealitatea fundamentală a spiritului care se serveşte de aceste niveluri ca de instrumentele sale de manifestare sub diferite înfăţişări, şi pentru anumite rosturi. Imaginea unei stratificări, ca să spunem aşa „în adâncime", trebue să facă loc unei imagini (dacă aşa este structura noastră mintală încât cere totdeauna, pentru a ajunge la inteligibil, elementul concret al sensibilului) în care conştiinţa se cere considerată drept un fel de nucleu central, totul înţeles în sensul foarte larg al unei interiorităţi spirituale deosebită de adâncime. Această poziţie nouă ne va îngădui să privim cu totul altfel raportul dintre conştiinţă şi real în actul formării conceptului şi în judecată. 116 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE DESTINUL OMENIRII Primele două. volume ale lucrării d-lui P. P. Neguiescu, întitulată atât de atrăgător Destinul Omenirii, aduc în discuţie aproape toate problemele fundamentale care frământă spiritul contemporan. Rămânând fidel până la devoţiune cunoscutului său. obicei, autorul s’a mulţumit să ne ofere înfăţişarea limpede a părerilor şi soluţiunilor ce s’au formulat deaiungul vremii, asupra tuturor chestiunilor abordate în aceste respectabile tomuri, care ameninţă răbdarea explicabilă a cititorului să fie numai o introducere la desbaterea „propriu zisă” a temei. Intr’adevăr, în cele peste nouă sute de pagini tipărite până acuma, d. P. P. Neguiescu s’a ferit cu o neînduplecată prudenţă să închege vreun punct de vedere personal. Printre amplele comentarii ce le-a făcut, a acceptat totuşi să-şi mărturisească senina credinţă în trei dini vechile concepţii analizate. In ordinea politică d. Neguiescu se declară pentru democraţie ; în ordinea economică pentru capitalism iar în ordinea filosofică pentru evoluţionismul speneerian. Aşa fiind, năzuinţa autorului de a lua o atitudine teoretică originală va trebui să se lovească de piedici din ce în ce mai grele, dacă nu deadreptul imposibil de înfrânt. Deaceea sensul spiritual al cărţii îmi pare definitiv pecetluit oricare ar fi numărul de volume ce i se va mai adăoga. Şi implicit o opinie critică se poate rosti despre ea, deşi d. Neguiescu sfătueşte pe îeotor, în chiar rândurile Prefaţei, prin cuvintele unui proverb german — ce admirabilă ironie — să nu laude ziua înainte de a se face seară... Seara lucrării de faţă va fi cu necesitate rezultatul zilei sale. Ziua aceasta o cunoaştem cu ajutorul liniilor de lumină care s’au adâncit în cuprinsul capitolelor publicate şi care leagă laolaltă trinitatea ideologică amintită: democraţie, capitalism, evoluţionism. In constelaţia aceasta e cu neputinţă de găsit vreun loc pentru plasarea unei sinteze personale. Încât ca valoare teoret:că pură — dincolo adică de bogăţia materialului ştiinţific studiat, Destinul Omenirii s’a definit cu prisosinţă în primele două tomuri. Este adevărat că d. P. P. Negullescu pune soarta democraţiei şi a capitalismului într’o riguroasă dependenţă de evoluţia morală a individualităţii. Ceeace însă nu schimbă cu nimic caracterul adânc al lui'nării sale deoarece raportul stabilit nu pătrunde decât în zona secundară a problemei. Veţi vedea imediat dece. D. Neguiescu îi lasă conceptului destin, accepţiunea strict pozitivistă. Prin destui deci nu trebuie să înţelegem nici ceeace înţelegeau Grecii prin moira, nici ceeace înţelegeau Romanii prin fatum., adică o forţă oarbă ,şi ireductibil misterioasă oare a fixat dintru început „ursita lumii“ — ci trebuie să înţelegem „ceeace are să devină omenirea în viitor, prin jocul natural al factorilor cunoscuţi ce-i determină în prezent evoluţia...” Dar dat fiind sbuciumul pe care-1 străbate în ultimul itmp lumea avem tot dreptul să ne întrebăm: înspre ce zări se îndreaptă ea? Oare asprele împrejurări ce s’au abătut asupra continentelor, mai cu seamă dela războiul mondial încoace, să fie un semn al prăbuşirii universale ? Atunci toate nădejdile de mai bine ale inimilor şi cugetelor noastre ar fi ucise, fără sorţi de scăpare. Sau haosul acesta care ne copleşeşte nud tocmai atât de tragic şi atunci 117 © BCU viitorul omenirii poate fi salvat ? Altfel -spus : trecem printr’o criză de structură sau prin-tr’una de adaptare ? Răspunsul d-lui P. P. Negu'lea'n trebuia să fie consecvent cu opinia adoptată despre destin. Criza aşa dar, nu zace în insuficienţa intrinsecă a instituţiilor şi sistemelor existente ci în neajunsurile pe care le prezintă ele faţă de m>uile ceri nţ i ivite. Pentru a ajunge aici, d. Negulescu întreprinde o lungă incursiune istorică, arătându-ne cum s’au născut ,şâ cum s’au dasvoltat democraţia şi capitalismul. Ni-se demonstrează cu un lux de amănunte, aproape senzaţional, foloasele pe care le-ia adus fiecare în parte, subliniindu-se apoi şi păcatele ce s’au săvârşit în numele lor. Dar în vreme ce foloasele realizate, zice comentatorul, se datorase exclusiv sistemului în sine, crâncenele abuzuri comise se datorase numai relelor porniri ale oamenilor care n’au ştiut să slujească nişte cauze atât de înalte. Ar fi evident, multe de spus aici. Să ne mărginim deocamdată a formula o întrebare, în legătură cu cazul cel mai semnificativ pe care îl citează autorul. Oare celebra catastrofă financiară din Wall- Street-, din pricina căreia poporul american a sărăcit în mai puţin de o săptămână cu peste treizeci miliarde de dolari, trebuie asvârlită integral în sarcina jucătorilor de bursă lipsiţi de sentimentul moral al vieţii — aşa cum ne asigură d. Negulescu, — sau că face răspunzător însuşi regimul oare a îngăduit o asemenea fabuloasă concentrare de bani în mâna câtorva aventurieri ?! Termenul criză de adaptare nu izbuteşte, fără îndoială, să lămurească prin imprecisul lui conţinut noţio-nal, fenomene de profund dezechilibru structural ca acela petrecut la Wall-Street. Pe de altă parte, d. P. P. Negulescu, pentru a sprijini cât mai documentar teza că mai arzătoare ca orice este educaţia etică a oamenilor, supune unei ample analize cele trei formule politice şi economice care s’au substituit în Rusia, Italia şi Germania, democraţiei şi capitalismului. Tustrele sînt socotite, în concluzie, ca falimentare, atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic. Ca cititorul să ia cunoştiinţă de ceeace se întâmplă în Rusia bolşevică, se citează din belşug amănunte cullese, cu vădită predilecţie, din cartea lui Gustave Welter: Histoire de la Ilussie communiste şi din volumaşul lui Andrâ Gide: Retouches a mon Retour de l'U-R. S. S. Pentru a evoca starea de lucruri din Italia mussolin iarnă ne sânt puse Ia înde- mână o sumedenie de informaţii găsite îh L'Empire fasciste a lui Marcel Prâiot şi în La desagrâgation de l'Europe a lui Francesco Nitti. Iar pentru a defini doctrina şi statul naţional socialist, d. Negulescu apelează, cu deosebire la două izvoare — la: Hisloire du national-socialisme a lui C. Heiden şi la Mein Kampf a lui Hitier însuşi, în apele cărora se mai varsă din când în când şi valurile turburi ale lucrării lui Franţois de Tessan: Voici Adolf Hitier. Pe temeiul mărturiilor şi al ideilor desprinse din aceste cărţi, scriitorul român conchide că toate regimurile autoritare se caracterizează prim suprimarea libertăţii individuale, printr’o- mizerie teribilă a masselor populare şi a elitelor intelectuale — acoilo unde mai sînt, — prin aservirea absolută a eului intereselor colective şi prin-tr’un năprasnic abuz al clasei conducătoare. In rezumat: statele totalitare tind la o absolută uniformizare a popoarelor respective, singura lor poruncă fiind conformismul, la care dacă-i rezişti îţi semnezi, în mod cert, actul de moarte. N’ar fi locul potrivit să mă opresc asupra laturii practice a chestiunii.. Se ridică însă două obiecţiuni de ordin principial cărora trebuie să li se acorde cuvenita atenţie. întâia : valoarea obiectivă a volumelor de care s’a slujit d. P. P. Negulescu spre a-şi împărtăşi răspicat părerea despre bolşevism, fascism -şi hitlerism. A doua: întru cit, răstimpul extrem de scurt oare s’a mîntuit de la Instaurarea nouilor revoluţii europene permite o judecată atât de sever definitivă asupra lor. Când vorbeşti de Destinul Omenirii nu pricep de ce faptul că un Marcel Prâlot de pi'ldă, identifică esenţa mişcării fasciste în cultul violenţei, poate să te hotărască a tăgădui orice rost superior unei reforme obşteşti căreia ii revin, cel puţin, câteva biruinţi epocale. Şi cu atât mai greu e să pricepi cum de declaraţia unui Gonrad Heiiden — care face din Adolf Hitier un orgolios isteric, are strania calitate să-ţi furnizeze un argument peremptoriu în condamnarea teoretică a naţional -socialismului! Fiind în imposibilitatea materială de a avea perspectiva istorică necesară asupra marilor fenomene politice şi morale pe oare le discută în capitolele dedicate bolşevismului şi totalitarismului, d. P. P. Negulescu a riscat să ocupe exact poziţia grăbitului cercetător care s’ar fi străduit să întocmească bilanţul revoluţiei franceze pe la 1800 ! întreg volumul al doilea din Destinul Ome- 118 © BCU Cluj nirii este o complectare copioasă a criticilor aduse ideologiilor totalitare. Insistând asupra convingerii foarte juste i că prin conformism s’ar ajunge la o tragică dispariţie a resorturilor creatoare din fiinţa umană, şi deci la rebarbarizarea lumii, d. P. P. Neguilescu crede că omenirea va refuza să meargă pe această cale primejdioasă. Aici gânditorul! nostru se slujeşte de contribuţia lui Ch. Nioalle care îl determină să înlăture toate viziunile sumbre ce s’au schiţat asupra viitorului umanităţii. In Biologie de Vinvintion Ch. Nioolle susţine că orice plăsmuire originală e condiţionată de o anume rupere a echilibrului biologic. Insă chiar dacă prin măsuri draconice această rupere se preîntâmpină, aşezându-se în locul ei puritatea rasei, totuşi o salvare mai există : „stupiditatea naturii. Ea va avea de grijă, graţie secretului mecanism aii întâmplării, ca omenirea să aibă întotdeauna inegalităţile şi imperfecţiunile oare stimulează elanurile creaţiunii. Prin prisma acestei teorii, orizontul viitorului nu mai apare aşa de întunecat cum nH descrie bunăoară Ludwig Bauer. Un suflu optimist răzbate prin paginile d-lui Neguilescu de acum înainte. Un optimism, proiectat din ce în ce într’o mai spornică lumină, până va culmina în îmbrăţişarea, fără rezerve, a evoluţionismului spencerian. In ciuda tuturor aparenţelor, omenirea îşi va continua evoluţia pe marea linie a libertăţii. Neacceptând robia neagră ce i-ar des-chide-o un nou ev-mediu, menit să prăbuşească tot ceeace s’a dobândit în mii de ani, omenirea va rămânea mai departe devotată democraţiei şi capitalismului, îndreptându-le neajunsurile de care sufăr. Ameliorarea aceasta. este cea mai lesnicioasă dintre năzuinţele înspre mai bine ale lumii, deoarece ea reprezintă direcţia minimei rezistenţe. Oricare ar fi natura modificărilor săvârşite* rod-ncia lor depinde numai şi numai de nivelul moral al reformatorilor ce le vor aplica. De-aceea d. Negul eseu preconizează cu aceiaşi vizibilă stăruinţă atât instruirea intelectuală a colectivităţilor etnice cât şi mai ales, su-peroritatea etică a conducătorilor politici. Ajuns aici, autorul întrevede încă un obstacol în drumul salvării destinului omenirii: egoismul popoarelor. Constatarea acestui egoism oare ia formele sângeroase ale războaielor imperialiste* îl duce pe autor să pună în discuţie „problema capitală". Anume : constituie evoluţia oamenilor pe pământ un progres sau nu ? Este progresul o simplă iluzie sau o profundă realitate ? In primul caz, orice trudă reformatoare ar fi deşartă, fiindcă ea n’ar reuşi să înlăture necruţătorul de-zastu final ; în cel de al doilea caz, dimpotrivă, toate eforturile omenirii de a îmbunătăţii situaţia actuală vor fi încoronate de o splendidă biruinţă. După ce aminteşte vechile concepţii pesimiste care negau posibilitatea unei desvol-ţări nelimitate a lumii — reeditând sub o formă sau alta mitul decăderii edenice, d. Neguilescu închină o amănunţită cercetare începutului ideii de progres, început pe care îl marchează Băcan şi îl înalţă la suprema expresie a optimismului evoluţionist, Herbert Spencer. Atât e de robust optimismul ştiinţific al iui Spencer încât el crede că progresul omenirii nu are nici o limită restrictivă. Adaptarea indivizilor la oondiţiunile vieţii sociale va duce umanitatea la un fel de „moralitate organică", la o stare adică în care drepturile fireşti ale fiecăruia vor fi respectate dintr’un profund impuls lăuntric şi nici decum din cauza legilor sau a fricei de pedeapsă. Atunci, în viitorul acela— adevărată vârstă de aur a pământului. — toţi oamenii vor contribui la fericirea societăţii, toţi vor simţi arzătoare® dorinţă de a face bine. Ins-tincul de a face rău va dispărea, sub tensiunea din ce în ce mai firească a dragostei şi a necesităţii unei absolute solidarităţi. D. P. P. Negulescu vede în teoria spenceria-nă cea mai temeinică soluţie dată „problemei capitale". Tocmai dea ceea mirarea cititorului e cu atât mai îndrituită constatând că chiar în expresia de moralitate organică se cuprind germenii unei neadormite contradicţii. După însăşi lămuririle autorului, epoca moralităţii originale va consta nu numai „în slăbirea treptată şi în dispariţia finală a oricărui îndemn de a face rău. Ea va mai consta, deasemenea în creşterea treptată şi în întronarea finală a nevoii de a face bine". Dar îndemnul săvârşirii răuiui dispărând, nevoia de a săvârşi binele îşi pierde orice suport. Căci ce este binele social din momentul în care răul nu mai există. Desigur, de un bine absolut, mai cu seia/mă la gânditorii oare au convingeri pozitiviste, nu poate fi vorba. Atunci ? „Moralitatea organică" pare a fi o clară contradicţie în termeni. Ea demască neputinţa fundamentală a cugetării pozitiviste de a înzestra o formulă cu un sens spiritual pe care iniţial i-1 răpeşte. Dacă oamenii ar izbuti să ajungă prin jocul! factorilor naturali la un asemenea stadiu de bunătate necondiţionată, e logic să ne întrebăm ce raţiune ar mai avea toate instituţiunib’ 110 © BCU şi toate formele pe care se sprijină arhitectura statului şi organismul vieţii sociale. Evident, niciuna. Popoarele ar trăi înitr’o nestingherită, fericire — dar într’o fericire seacă, fără îndatoriri, fără răspunderi şi fără nici o sete de acţiune. Raportată la conceptul de moralitate organică era natural ca viziunea unui Spengler sau Berdiaeff să-i apară d-lui Negulescu total şubredă. Din cauza aceasta partea ultimă a volumului recent nu îmbogăţeşte cu nimic datele problemei. Gânditorul român întăreşte cu încă un argument ceeace afirmase în volumul întâi. Capitolul despre problema progresului în lumina concepţiunilor teoretice, anunţat sub zodia unei frumoase făgăduinţi, nu reuşeşte astfel să fie pe măsura exigenţelor filosofice pe ■ care le angajează în mod cu totul firesc. D. P. P. Negulescu a evitat să lămurească noima ultimă a pesimismului modem. Califi* cându-1 ca neîntemeiat ştiinţific sau ca un exces al imaginaţiei vizionare — valabilitatea iui rămâne totuşi nesdruncinată. Şi dimpotrivă trinitatea democraţie, capitalism, evo-luţionism se reliefează într’o tristă umbră crepusculară. Apologia ei — fie chiar filtrată printr’o chib zuită judecată, nu mai are virtutea să satisfacă gândirea reflexivă şi cu atât mai mult sbuciumul sensibilităţii contemporane. Ca atitudine spirituală voluminoasa lucrare a d-lui P. P. Negulescu este expresia unei mentalităţi cu două sau trei decenii în urmă. Adică o carte care deşi se ocupă de actualitate, stăruie iremediabil pe marginea ei... SEPTIMIU BUCUR GIOVANNI PAPINI ŞI ITALIA Interferenţa dintre personalitatea luii Gio-vămii Papini şi subiectul ultimei sale lucrări. Italia, este un fenomen spiritual demn de analizat din trei puncte de vedere : genetic, psihologic şi constructiv-tematic. Genetic, această întrepătrundere între structura psihologică papiniană şi sfera structurală mai largă, cea italiană, a fost înfăţişată de un prieten, deasemeni, o figură luminoasă în familia ideologică, dan care face parte Papini: artistul şi gânditorul Ardengo Soffici. Acesta ne dă date precise — neîncadrate în forma rigidă a studiului, ci colorate de seva vitală a trăirii lor prin amintire —■ spre a lămuri conceptul genetic de „talianitate" al lui Papini. Afinitatea dintre aceste două personalităţi derivă tocmai din iubirea, înţelegerea şi contopirea cu geniul italian în esenţa lui specifică. T Primul moment al relaţiei spirituale, semnalat şi fixat de Soffici în anul 1Q03, a fost indirecta cunoaştere a lui Papini, prin articolele acestuia, publicate în revista lui, „Leo-nardo". Ele deşi se refereau la subiecte din literaturile străine, reflectau, prin forma lin-guistică revelatoare a psihicului în adâncime, italianitatea £ea mai autentică, aceea, care a călăuzit gândirea a doi premergători dictatori spirituali în Italia: Machiavelli şi Carducci. 1/ Momentul al doilea, pe firul genetic urmărit de amintirea lui Soffici, este acela în care ideile etice şi estetice „europene" au trecut în exprimarea integrală italiană cu puterea depăşirii câmpului strict literar în cel dinamic al activităţii civile şi — în sens- mai larg — politice. Aceste manifestări au fost tipărite în revista „La Voce", întemeiată de leonardianul Prezzolini, cu scopul de a moderniza şi universaliza cultura italiană. Deasemeni în revoluţionara „Lacerba", versuri papiniane au revărsat în chipul cel mai mândru italianitatea lui profundă. /| j Al treilea moment s’a desfăşurat sub semnul realist al războiului. Vieţile paralele ale celor doi îndrăgostiţi de idealul patriei lor comune s’au unit în acelaş avânt. I-a înfrăţit spontan dinamica forţă de luptă: cea mai frumoasă şi nobilă luptă: de păstrare, valorificare şi potenţare a culturii latine-italiene ameninţată de războiul distrugător. In amintiri, fremâtând încă de patima sentimentelor deatunci, Soffici ne-a evocat clipe sintetice, de cetire a ştirilor din ziare, care îi „electrizau", de actualizare imediată, apoi, a gândurilor şi dorinţelor lor pe „cartelle", ce se transformau rapid în articole pentru „Lacerba", ' fără să le pese de censura, care îi stingherea, i* Momentul al patrulea este acela legat de intrarea efectivă în răsboi a Italiei. Italianitatea lui Papini s’a cristalizat în forma sa definitivă prin apropierea de Benito Musso-lini, moment premergător al adeziunii de fascism, pregătit de fapt, de activitatea anterioară. Papini şi Soffici au fost participatorii, dela primele numere ale ziarului mussoli-nian „Popolo d'ltalia“. După pacea dela Ver- © BCU sailles, din nou împreună au întemeiat publicaţia „La Vraie Italiecu scopul unei relaţii intelectuale între Italia şi celelalte ţări. Acest ideal italian şi uman nu a fost înţeles de străini şi revista „bunilor europeni" a trebuit să fie suspendată. v In sfârşit, ultimul moment semnalat de Sof-fici, încununarea italianităţii lud Papini a fost „mărturisirea sa solemnă şi publică a credinţii catolice complete". 'o Conceptul a fost astfel structural. Problema genetică e sfârşită. Ceeace a urmat până la apariţia acestei ultime lucrări „Italia raid", a fost doar intensificarea lui într’o viziune, care a câştigat în măreţie prin imperialismul istoric în sublimarea iubirii prin caritate, sub înrâurirea religiei. Cum este în actualitatea sa permanentă acest concept viu născut din relaţia dintre Papini şi Italia? El poartă pecetea psihologiei papiniene, care, la rândul ei, a fost influenţată de structura spirituală a Italiei. Este atât de mare asemănarea între ItaJl.ia şi psihicul lui Giovanni Papini, încât se pot releva aceleaşi note caracteristice, componente ale celor două fiinţe, una colectivă şi cealaltă singulară. Ne dăim astfel seama cum relaţia lor s’a transformat prin identitate, într’un concept nou, deosebit de ele doar prin faptul că e pur spiritual, adică despărţit de orice contingenţe materiale.. In „Italia sa", Papini, zugrăvindu-şi patria, s’a portretizat pe sine, fără să vrea: un portret adevărat, prin deosebire de cel anterior, voit, ironizat până la parodie. Despre poporul său, Giovanni Papini spune că e „ascultător, răbdător, arzător". Dar ace-laş popor este „luptător şi muncitor". La fel, scriitorul naţiunii sale a lucrat cu toată pasiunea de care este înzestrată firea sa şi neobosit lucrează cu răbdare la răspândirea culturii şi ideilor generoase. Vederea sa, din natură slabă, nu a însemnat un impediment de neînvins, după cum împrejurările istorice prativnic nu au putut dăuna integrităţii _ structurale a Italiei. Papini denumeşte poporul său drept „contradictoriu şi paradoxal". Deasemenea, scriitorul reflectă în toată opera sa, oa o linie mereu frântă, dar totuş continuă şi având direcţia tot înainte, contradicţia şi paradoxul. Lucrările sale reflectă acest caracter „antiburghez", pe care îl desprinde din spiritul Italiei: o raţiune, nu calmă, ci atingând culmile de sus şi de jos ale ambiţiei, dela orgoliul cel mai mândru, la umilinţa desnădejdiei. In adevăr, gândul său „a decapitat" atâtea glorii în apogeu, printre care s’aw numărat şi Gabiiel-le d’Annunzio şi Benedetto Croce, a aruncat în „amurg" pe filozofi, „şi-a sfârşit" propria sa fiinţă şi s’a înfruntat cu însuş Dumnezeu în „polemice" de tinereţe. Insă, tot el a făcut atâta de sensibilă divina umanitate a lui Iisus şi patima Sa. Papini califică poporul lui drept „foarte mândru", „persecutat şi victorios". La fel mândria papiniaUă nu a cunoscut margini, numindu-se pe sine drept „om sălbatic", având nevoe de un dicţionar propriu.) Persecuţiile l-au făcut victorios, i-au ajutat să se realizeze, l-au îndemnat să-şi manifeste originalitatea spiritului în fiecare scriere, caracter pe oare îl atribue Italiei sale. In-săş ultima carte are exprimată această ambiţie de a înfăţişa o imagine înoită a patriei iui iubite. ' Şpecificul italian este înfăţişat superior tuturor celorlalte culturi, ceeace pentru străinul, privitor rece, pare, fireşte, o forţare a unei judecăţi sintetice admirabile în esenţa ei, privită pe scara valorilor relative, ce reprezintă fiecare specific naţional în parte. Insă, tot această iubire sinceră călăuzitoare luminează mai limpede concepţia adevărată, reală despre structura spirituală a Italiei. Trecând la studiul temelor, pe care le evidenţiază ultima lucrare a lui Giovanni Papini, putem face o întreită împărţire, după accentul tonal, oare însufleţeşte cele şapte capitole ale cărţii. Prima parte cuprinde un singur capitol. înseamnă lirica neversificată prin care trăeşte noţiunea cercetată, Italia. Este — am putea spune — un prolog al studiului, voit aşezat la începutul cuprinsului. Capitolul poartă chiar titlul semnificativ: însemnări pentru un imn către Italia". Tabloul, palpitând de idolatrizare sfinţită de iubirea religioasă, ce înfăşoară subiectul, se încheie printr’o prietenoasă apropiere de fiecare din noi, care îl privim cu gândul şi cu visul. „Această Italie pe care o iubesc şi pe care tu o iubeşti, absolută şi supremă, materie însufleţită şi suflet materializat, completă şi sigură ca o lume autonomă în mijlocul uni versului" (pp. 23—4). )j A doua parte a cuprinsului este informativ, — epic — l-am putea denumi. In primul rând sunt trecute în revistă „cacarterele gemului italian", analiză dedicată străinilor. Istoric, cultural şi misionar e schiţată viaţa Italiei, © BCU care, sub forma actuală a politicei fasciste, şi-a găsit sensul originar de „autoritate a Statului şi unitate de conducere", iar spiritual, s’a manifestat întotdeauna profund creştină, catolică. In următoarele două capitole e schiţată fugar întreaga istorie a Italiei şi semnificaţia ei filosofică. Se pune în evidenţă ideia instinctului de dominare propriu Italiei asupra popoarelor inferioare în civilizaţie, tendinţă existentă dealungul istoriei, cu toate împrejurările vremelnice neprielnice. In orice caz, situaţia unei mediocrităţi burgheze a fost întotdeauna Îndepărtată de spiritul Italiei: „Ori sclavă, ori stăpânitoare: burgheză, niciodată mulţumită sau pentru un foarte scurt timp", (p. 84). .J In al cincelea capitol interesant desluşeşte esenţialele „directive spirituale ale Italiei Exemplificativ, Papini a desprins câteva teme culturale: a morţii în primul rând: o moarte netemută şi dimpotrivă „o exaltare a vieţii, afirmaţie şi făgăduinţă de renaştere"; a iubirii; după obiectul întreit, umană, patriotică şi divină; a timpului: cucerit prin siguranţa realizării viitorului; a revelaţiei realităţii în concretul său imediat: care duce în toate ordinele inteligenţei italiene, la căutarea adevărului. CRONICA I. I. PETROVICI: EVOCĂRI DE MARI FILOSOFI. Fecunditatea spiritului d-lui Ion Petrovici, manifestată pe atâtea tărâmuri, ne-a dat destul de des plăcutul prilej să ne ocupăm de gândirea şi scrisul vice-preşedintelui Academiei Române. Am putut, astfel, vorbi despre filosoful, conferenţiarul, oratorul, memorialistul Şi scriitorul Ion Petrovici. In activitatea publicistică a d-sale, ilustrul profesor ieşean pare că, sub ultimul aspect — acela al scriitorului — înglobează în foarte mare măsură pe toate celelalte; şi ultimul d-sale volum: Evocări de mari Filosofi adevereşte încă odată mai mult părerea noastră. Inmănunchind. în peste 150 pagini, şase portrete dintre ale celor mai iluştri gânditori ai filosfiei moderne: Descartes, Spinoza, Hegel, Schopenhauer, Com-te şi Spencer; evocaţi în diverse împrejurări, d-1 Ion Petrovici se dovedeşte acelaş spirit profund, susţinut de o reconfortantă vervă şi de un stil cu totul unic în literatura noastră filosofică. Cartea se deschide cu reprezentarea lui Re- '*11 Partea a treia are o altă tonalitate: de actualitate politică. Ultimele două capitole au o misiune ce depăşeşte simpla informaţie, trecând în domeniul dinamic al influenţării asupra străinilor şi tinerilor italieni, i In capitolul al şaselea „Italia şi Europa", cu aparat critic al semnalării obiecţiunilor şi eliminării lor; Giovanni Papini susţine această idee fundamentală de-pace, idee cu adevărat crucială în situaţia actuală internaţională: „Unitatea Europei poate fi făcută numai de Italia — şi va fi- făcută de Italia" (p. 141). Ultimul capitol, închinat „Tinerilor italieni", este creat spre a tempera acea exaltare patriotică, conştientă în ultima instanţă chiar în gândirea autorului: tânărul italian, oare va ceti cartea lui, să nu cadă în păcatul mândriei egoiste, ci iubirea patriotică să-i impună chiar o ţinută „de umilinţă şi poate de constrângere"; să nu uite că, servind Italia până la jertfă, „serveşte cauza Europei şi a lu-mei, idealul unei superioare culturi". Sănătos şi^etic îndemn către tinerele generaţii, pe care omul luminat din orice ţară poate şi trabuc să şi-l apropie, ca un dicton pedagogic faţă de tinerii, de a căror călăuzire spirituală este răspunzător. MARIELLA COANDĂ LITERARA nâ Descartes. Dela început, cuvintele autorului ne oferă, parcă, o cât se poate de oportună uvertură, pentru gândirea, în genere. D-i Ion Petrovici îşi previne cetitorul cu această consideraţie: „In ultimul domeniu de cercetări, în ştiinţa pozitivă, bunăoară, valoarea teoriilor se verifică în deobşte prin acordul lor cu faptele şi mai iluştri gânditori ai filosofiei moderne: pentru valoarea ideilor filosofice, există alte unităţi de măsură — în primul loc raza lor de influenţă şi puterea lor de fecundaţiune". Este un adevăr perfect şi universal valabil, o chee nu numai a întregii gândiri petrovi-ciene, dar pentru întreaga filosofie, în general. Dexteritatea de expunere a color mai dificile probleme este susţinută şi promovează cu mult puterea de înţelegere a cititorului şi prin ingeniozitatea comparaţiilor, în care autorul este maestru, ajungând uneori la metafore care reţin nu numai prin idee, dar, chiar, prin ele înşile. „O figură atât de uriaşă (ca aceea a lui 122 © BCU Gescartes N. îi.) are drept ia o siujbă la toate altarele intelectuale...“ Sau:, „...dacă am putea spune despre Beethoven că a scris poeme filosofice în armonii de sunete, despre concepţia lui Spinoza am putea să zicem că este o vastă simfonie a cugetării omeneşti". Marele muzicant a surzit foarte devreme, aşa că a prins armoniile şi fremătă-rile naturii, nu ascultând în afară, ci desco-perindu-le înlăuntrul sufletului său. La fel a făcut şi Spinoza, constituind realitatea numai cu torţele lăuntrice ale spiritului său. Amândoi au alcătuit integral din fondul interior al geniului: primul, neputând să audă; celălalt, refuzând să privească". Cu asemenea posibilităţi expusă, filosofia nu numai că nu mai apare ceva inaccesibil sau o batere de apă în piuă — cum au căutat unii s’o denigreze — ci, ea devine direct o desfătătoare cuprindere şi înţelegere a universului şi vieţii. •I* RADU GYR: CORABIA CU TUFĂNICI: Colecţia „Universul Literari1. — Numele d-lui Radu Gyr, în poezia românească este de mult consacrat şi prezenţa lui în josul unor versuri este întotdeauna nu numai o garanţie, dar şi un prilej de încântare. Faptul acesta ne legitimează lipsa unei recomandări a poetului la începutul cronicei pe care ne-o prile-jueşte cei de al şaselea volum de versuri, apărut în vitrine zilele acestea. In pofida unor critici de gaşcă sau de vederi cu totul subiective, d-1 Radu Gyr a evoluat pe un plan mereu ascendent şi deşi absolut lirică, poezia d-sale s’a desvoltat şi rodit în mai multe chipuri. Luându-şi sborul primelor începuturi sub auspiciile autohtonismului de inspiraţie crainiciană sau pillatiană, descriptiv sau evocator, sincer şi senin, d-1 Radu Gyr a reuşit să se diferenţieze, să-i dea poeziei sale amprentă proprie, devenind astfel una din gloriile cele mai de seamă ale „Gândirii1. Dacă acestea formează, în general, structura şi patina versului său, şi, în special, pentru ciclul minunatelor sale balade, d-1 Radu Gyr se prezintă uneori diferenţiat faţă de sine însuşi printr’o subtilitate şi motiv de inspiraţie ce nu-şi află înaintaşi, cum l-am găsit, de pildă în Stele pentru Leagăn‘ volum unic ca factură şi realizare în lirica noastră. Pe aceeaşi linie de sensibilitate şi cu o gingăşie tot mai crescândă ni se prezintă acum în recentul volum: Corabia cu Tufănici. De data aceasta, gândul ne duce la scriitorul Bi-mitrie Anghel. Nu prin faptul că d-l Radu Gyr s’ar fi influenţat, hrănindu-şi inspiraţia din „poetul florilor", ci, fiindcă dela Mace-donski încoace, singurul suflet care a vibrat pentru flori şi s’a putut realiza ca atare, a fost numai Dimitrie Anghel. D-1 Radu Gyr, însă, chiar dacă se prezintă ca isvor de inspiraţie, identic cu autorul poeziilor Gândirii, şi uneori mergând pe acelaşi drum, îşi depăşeşte predecesorul. Motivul ar putea să ne ducă cu gândul chiar şi la Rapsodiile de Toamnă ale unui George Topârceanu, cu toate acestea plasticitatea descrierii şi vibraţia simţirii este întru totul a d-lui Radu Gyr. Dintru început, primele versuri ale prologului adeveresc temeinic afirmaţia noastră: Şopteau grădinile alene, cu Drumul-Robilor pe gene. Din ramuri, stele scuturate cădeau cum piersice brumate. . Pe cer de ghiaţâ luna clară plutea în sanie uşoară. Uvertura aceasta de perspective largi, sub oblăduirea cărora cer şi pământ se îngemănează într’o metaforă atât de originală, prin lapidarul ei-, ne scuteşte de vreun comentariu suplimentar, în acest sens. Iar când „comedia vegetală" se prezintă în plină „toamnă, într’o grădină", atunci fiecare floare prilejueşte o incantaţie nouă chiar dacă revine de mai multe ori în dialog, în cuprinsul celor şaptezeci de pagini. înlăturând categoric monotonia, poetul alternează, schimbă şi reîmprospătează ritmul, dând muzicalitate nouă versurilor ce se succed dea-lungul paginilor. Pleacă zorelele în trist landou, şi numai stelele răsar din nou, — că din morminte reci, de petale nasc stele sfinte cu noul opale. Sau: Şi de ce minunea înstelată ’n tine şi-o uita cenuşa într'un mărăcine care-a fost otravă legănată ’n ţepi? Viaţă, de dai moartea, pentru ce începi? Sau: Steaua plânse umbre de safire mângâind gângania bolnavă, şi i-a dat mătasea ei suavă ca să-şi ţese curcubeu subţire 123 © BCU Sau: Era, cândva, ufi crin şi'n el — corola mea, petala mea — dormea bolnav un funigel, — petala mea,, corola mea —• Floarea plângea ca o mărgea şi legăna pe funigel şi el dormea, visa, tânjea, ' dorea o stea ca un cercel. Şi-a fost o za de brumă grea şi-un cântec rece de oţel şi moartea mea, petala mea acoperea în brumărel un vis cu crin, cu funigel şi un cercel mirat de stea... Sunt, credem, suficiente exemple, din care să se poată verifica afirmaţia noastră de mai sus. Şi mai mult: de-a se releva încă de atâtea ori marile posibilităţi ale liricei d-lui Radu Gyr. Căci ce-am mai putea adăoga noi la aceste suavităţi, care ar presupune citarea întregei cărţi, decât invitaţia cititorului la o lectură directă ? CONSTANTIN STELIAN & AL. POSESCU: Introducere in Filosofie. Bucureşti, 1939 — Apariţia la noi a unei Introduceri în Filosofie s’ar părea un fapt fără însemnătate deosebită. Şi nu este aşa. O astfel de lucrare, menită să călăuzească pe şcolari, studenţi şi intelectuali în problemele filosofie!, poate să aduică foarte mult bine sau .foarte mult rău, după principiul fundamental din care se inspiră şi după spiritul general în care este alcătuită. Mai ‘ales că lucrările de -felul acesta se răspândesc neînchipuit de mult, dată fiind setea cititorilor de a afla deslegarea tainelor lumii şi ale vieţii. Fireşte, o Introducere în Filosofie .nu este un sistem filosofic şi ca . atare autorul el este obligat să facă abstracţie de propriul său sistem, înfăţişând lucrurile în desăvârşită imparţialitate. Dar este ou putinţă acest lucru ? D. Al. Popescu ne asigură în Prefaţa Introducerii sale în Filosofie, pe oare a publicat-o de curând, că a căutat să dea cititorilor o idee cât mai exactă despre filosofie, renunţând la convingerile sale proprii. Dar adaugă imediat: „De unde nu rezultă că lucrarea nu cuprinde unele vederi originale asupra filosofiei sub forma unor lumini noui în domeniul ei, altfel îndeajuns de întunecos. Numai că despre ele autorul se vede dator să arate că sunt mai puţin ale sale proprii decât ale acelora cari au contribuit in mod direct prin învăţământul lor la formarea sa intelectuală şi în deosebi ale d-lui prof. P. P. Negulesicu dela Universitatea din Bucureşti'* (p. IV). Lăsăm pe seama altora să evidenţieze contradicţia acestor afirmări şi nu, căutăm a ne ocupa mai pe larg de -acele „vederi originale** asupra filosofiei, ce s’ar găsi în această carte. Ne întrebăm nuimai care este principiul fundamental dela care pleacă d. Al. Posescu — respectiv d. praf. P. P. Negulescu — şi care este spiritul în care este concepută această Introducere în Filosofie. S-ub acest raport, am putea să spunem că, dacă Introducerea în Filosofie a lui Fr. Pa-ulsen, devenită atât de populară la noi, eiste pătrunsă de un duh de evlavie — al cărui temeiu este din nefericire o concepţie panteistă despre- lume — Introducerea în Filosofie a d-lui Al. Posescu ni se pare pătrunsă de un duh scientist, duşmănos faţă de religie şi faţă de toate sistemele de filosofie oare încearcă să folosească şi alte căi de cunoaştere decât raţiunea cum ar fi de pildă intuiţionismul. „O filosofie neîntemeiată pe gândire nu mai este filosofie, şi o gândire neîntemeiată pe rezultatele ştiinţei nu mai este gândire**, spune d. Al. Posescu (p. 42). Prin urmare, o gândire creştină nu există, pentrucă nu se întemeiază numai pe rezultatele ştiinţei. „Problema lui Dumnezeu** nu are ce căuta î-ntr’o Introducere în problemele filos-ofiei şi deci Janet şi Seailles, împreună ou mUlţi alţii, au căzut într’o gravă „eroare", făcând din soluţia teistă a problemei cosmologice o problemă a filosofici (p. 51). De altfel, religia „nu poate avea nici o pretenţie de adevăr... ea trebue să suporte examenul filosofiei şi verdictul concluziilor ei“ (p. 42). Mai mult chiar, verdictul a fost dat deja. de Auguste Ooimte, care vedea în religie „un mod primitiv şi imaginar de a explica, lumea i-nicopa--tibil ou acel al filosofiei şi al ştiinţei şi perimat faţă de al acestora, cărora trebue să se grăbească a ceda locul total şi definitiv". Dacă nu ar fi fost „fanatismul şi ignoranţa", care să menţină şi să impună explicările naive şi greşite a-le religi-ei, acestea s’ar fi ruinat de mult. Etc., etc. Ne oprim aici şi, cu durere privim cum fostul seminarist Posescu Alexandru se înverşunează contra religiei într’un întreg capitol din lucrarea sa. Lucrare ce nu e-ste altceva decât cursul de „Introducere în Filoso-fi.e“ pe care l-a ţinut în faţa studenţilor tim-p de câţiva ani în calitate de asistent pe lângă 124 © BCU catedra de Filosof ie şi Logică dela Universitatea din Bucureşti. Ce pune însă d-sa — respectiv d. praf. P. P. Negullescu — în locul religiei, în locul lui Dumneizeu, creator, păstrător şi guvernator al lumii ? Nimic ! Cercetarea ştiinţifică, spune d-sa, orientează cugetarea „în mod categoric" spre „monismul materialist". Şi fiindcă filo-sofia, ca „explicare generală şi unitară a lumii şi a vieţii" (pp. 3, 11, 30, 31, 35), nu se poate întemeia decât pe indicaţiile ştiinţei, monismul materialist trebuie acceptat ca singura explicare valabilă. Este de sigur un fel de a vedea. Ne permitem numai să observăm că, după părerea noastră, ştiinţa este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt cu privire la cauza primă şi esenţa uiltimă a înteregei existenţe, iar allţii au găsit că cercetarea ştiinţifică orientează cugetarea în. altă parte decât spre monismul materialist. CRONICA GEORGETA MIRCEA CANCICOV. Când cartea Poeni aducea în librării acest nume npu de scriitoare, omul de mare fineţe intelectuală, d. Mircea Cancicov, era ministrul Finanţelor. Cartea s’a bucurat de o primire neobişnuit de elogioasă; nu atât din partea revistelor literare, care de regulă semnalează noile talente, cât din partea presei zilnice, care de regulă ignorează mişcarea literară. Reporteri şi directori de cotidiane, preschimbaţi ca prin vrajă în critici, se întreceau în * superlative, împletind cununi de laudă pentru părul bălaiu al scriitoarei celei noi. Pe urmă d. Mircea Cancicov s’a retras dela minister, lăsând acolo un prestigiu de chibzuit gospodar. In această vreme, a doua carte, Moldovenii, a ieşit la lumină, dar elogiile co-tidianelor s’au restrâns tot ca prin vrajă, lăsând loc unei mai aşezate şi mai serioase preţuiri. In această atmosferă, a urmat a treia carte, Dealul ■perjilor, cu nimic mai prejos faţă de cea dintâiu, ca şi Moldovenii. Doamna Georgeta Mircea Cancicov, considerată în afară de contingenţele amintite, este, incontestabil, o scriitoare. O scriitoare originală şi neprevăzută, de o fizionomie aparte, atât prin calităţile cât şi prin defectele scrisului său. Ele ne dau dreptul să vorbim de un puternic talent nativ care, în erupţia lui năvalnică, nu ţine sau nu- ştie să ţină seamă de ceeace se numeşte artă sau meşteşug. Din In orice caz, un lucru trebue să recunoască d. Ai. Posescu, împreună cu noi, că anume, pentru viaţa trăită a oamenilor, nu este indiferent dacă se pune ca fundament al existenţei Dumnezeu sau întâmplarea oarbă Şi dacă „până în prezent nu există o singură concepţie filosofică, ci aproape tot -atâtea câţi gânditori mai de seamă aui existat" p. 50), nimic nu ne asigură că de partea „filosofului" nostru dela Bucureşti este adevărul adevărat. De «aceea, pentru mulţumirea nevoii noastre adânci de explicare a lumii şi «a vieţii şi «pentru îndrumarea conduitei, nu ne vom adresa „luminilor nani" aduse de d-«sa. Nici pe cititorii noii Introduceri în Filosof ie nu-i sfătuim s’o facă. Fiindcă există un Izvor ai luminilor mult mai înalt şi singurul în stare să dea răspuns definitiv marilor întrebări ale sufletului omenesc. EMILIAN VASILESCU MĂRUNTĂ această pricină, opera doamnei Georgeta Mii-cea Cancicov nu se poate clasifica nici între romane şi nici între nuvele. E o Dunăre în proză, ce se revarsă uluitor peste orice compartimente artistice. E ceva foarte femenin în acest dar natural de a povesti, începând de oriunde, continuând la întâmplare şi oprindu-se capricios tocmai acolo unde aştepţi un desnodământ şi o încheiere. Dacă vrem cu dinadinsul o explicaţie verosimilă, am putea spune că scrisul acesta nu urmăreşte regulile artei, ci fluienţa neprevăzută a vieţii. In această caracteristică izbitoare stă valoarea şi atracţia lui specială. Toate cele trei cărţi amintite au ca obiectiv satul. Satul moldovenesc. Nu e vorba «nici de un sat idilic şi pastoral, dar nici de unul' tragic, însufleţit de dinamismul unei teze sociale sau ideologice în. genere, ci de toate acestea amestecate laolaltă într’o rostogolire de lumini şi umbre, din care viaţa însăşi e făcută. Doamna Georgeta Mircea Cancicov e o realistă care nu cunoaşte satul prin observaţie obiectivă, aşezându-se în afară de el ca Liviu Rebreanu de pildă; ea îl trăieşte. Il trăieşte intim şi profund, în fiecare om şi în toţi oamenii, în fiece babă, în fiece copil, în fiece bărbat sau fată. E un caz cu totul excepţional de identificare, cu atât mai uimitor cu cât scriitoarea nu e o ţărancă, ci o boieroaică, o moşiereasă. Această atitudine, care- prin fi-; 125 © BCU lescul ei adânc parcă nici nu-ţi îngăduie s'o numeşti atitudine, e ceva asemănător cu umilinţa creştină in forma ei cea mai desăvârşită Un termen, pe care noi l-am pus în circulaţie şi care a fost folosit în urmă pentru a caracteriza un regim politic, este acela de demo-filie. Demofilia e un sentiment adânc, de transpunere în sufletul poporului până la identificarea care ţi-ar permite să spui : eu sunt ei şi ei sunt eu ! Nu ştiu care om politic ar putea să aibă conştiinţa acestei identificări. Dar doamna Georgeta Mir cea Cancicov are atât de adânc întipărit satul în toată făptura, cu bucuriile şi mizeriile lui, încât întrupează cazul cu totul rar al unei demotilii exemplare. Acest sentiment fundamental dă timbrul de noutate şi de revelaţie scrisului acestuia vioiu şi ascuţit, care îşi rupe substanţa din carnea şi din inima satului. E oribil şi vesel totdeodată satul acesta, care ne apare din cărţile scriitoarei sângerând din miii de racile şi surâzând cu simpla bucurie că vede soarele. Pretinsa demofilie politică ar putea să vadă în opera scriitoarei un formidabil document al mizeriei ţărăneşti, un document înspăimântător, care nu-ţi dă dreptul să te poleieşti cu imaginare vrednicii de conducător atâta vreme cât el există totuşi. Pentru această revelaţie a celei mai crunte realităţi din ţara noastră, doamna Georgeta Mircea Cancicov merită o înmiită recunoştinţă, Ea n’o face cu intenţii teziste, ci cu spon-tanietatea nativă a unui dar de a povestii la infinit bucuriile văzute şi trăite printr’o imensă dragoste de oameni şi de pământul moldovenesc. Citind-o, uiţi defectele de compoziţie. In cărţile ei, viaţa covârşeşte arta. Sau, dacă e vorba de o artă, care e dotată cu o mare putere de atracţie, această artă se modelează, supusă, după fluienţa capricioasă a vieţii. Episoade, cum e ampla şi caleidoscopica descriere a iarmarocului sau groteasca naştere din volumul Moldovenii ori idila dintre Lixandru şi Ilinca, de o clasică frumuseţe, din volumul Dealul perjilor rămân fără nici o încheiere artistică, dar nu sunt prin aceasta mai puţin documentate care întregesc, împreună cu sute altele, imaginea de apocalips, însorit totuşi, a satullui moldovenesc. DUHUL CONSTRUCTIV IN BIHOR. Datina „calendarelor11 alcătuite în chip de micii enciclopedii anuale pentru popor tot se mai păstrează ici şi colo. Cu un simţ minunat pentru această adevărată carte de cetire a mulţi- mii, profesorul academician 1. Simionescu redactează regulat un calendar al gospodarilor, iar dela Oradea, din marginea ţării, primim un altul întocmit de episcopia ortodoxă de acolo. Să ne oprim o clipă asupra lui. Ţinutul Biihariei a fost dintre cele mai oropsite sub regimul străin. Vechea episcopie strămoşească de acolo a fost desfiinţată de stăpânitorii vitregi cu 240 de ani în urmă, când românismul ardelean a fost sfâşiat în două de uniaţie. In imensă majoritate însă, populaţia biboreană a rămas credincioasă ortodoxiei, practicată în micile bisericuţe de lemn, ce parcă îşi cereau iertare că există şi ele din mila Domnului şi in pofida prigoanei aprige. S’au schimbat lucrurile odată cu reînfiinţarea episcopiei orădane al cărei prim titular a fost vajnicul Roman Ciorogariu, care şi-a târât până la moarte Uin trup desfigurat în senatul ţării de bomba anarhistului evreu Goldenberg. Urmaşul său în scaun e Nicolae Popovici, cel mai tânăr episcop din România, care, crescut în şcoala marelui mitropolit Bălan dela Sibiu, a dus la marginea ţării, unde era mai multă nevoie, duhul dinamic al refacerii în toate sensurile. Nu se aude până aici la centru nimic din opera considerabilă a acestui om în care învăţătura înnaltă se împleteşte cu o rară şi tăcută energie constructivă. Calendarul episcopal aduce numaii o parte din ea, aceea care se vede. In două direcţii se îndreaptă această operă vizibilă : sporirea avutului eparhial şi zidirea de bisericii în sate şi oraşe. Abia în trei ani de păstorie, tânărul episcop Nicolae Popovici a mărit averea eparhiei cu 40 de milioane prin mari imobile cumpărate dela străini în inima Orăzi'i Calea aceasta e una dintre cele mai sigure şi mai categorice de românizare a oraşelor noastre năpădite. Nu putem deveni stăpâni asupra lor decât prin proprietăţi efective. Dacă lucrul acesta s’ar înţelege în toată însemnătatea lui naţională şi ar fi considerat ca o problemă de stat, românizarea oraşelor ar fi o realitate impunătoare în cel mai scurt răspas de timp. Ridicarea bisericilor de piatră e a doua operă vizibilă a tânărului episcop. E uimitor să aflăm că în acest interval a sfinţit nu mai puţin de 40 de altare noi, iar alte 20 se găsesc în construcţie. Calendarul dă chipul unora dintre ele. Noile zidiri sunt făcute în două stiluri cu totul deosebite: unul de in-fluienţă apuseană, cu unghiuri ascuţite şi turn subţiat în săgeată spre cer; cellalt de 126 © BCU Cluj armonioase arcuiri bizantine, terminat în largi şi monumentale cupole rotunde. E de dorit ca stilul de marcă gotică să fie cât mai de grabă rărit în favoarea celui din urmă. Bizantinul e singura expresie arhitecturală a credinţei ortodoxe şi, afară de această lege a glorioasei noastre tradiţii, într’un ţinut ca Biharia, populat de atât de multe confesiuni, altarele româneşti trebuie neapărat să ofere ochiului această distincţie plastică, atât de alta faţă de arhitectura occidentală precum e credinţa pură, pe care o simbolizează. De altfel această tendinţă de reînviere a tradiţiei noastre artistice face parte din convingerile tânărului episcop. Graniţa de Vest e totdeodată graniţa românismului şi a ortodoxiei. Arhitectura ei deosebită trebuie să proclame în armonia liniilor ondulate măreţia cultului strămoşesc in toată puritatea expresiei artistice. Ceeace trebuie să observăm cu satisfacţie este că noile locaşuri bizantine nu sunt reproduceri tipice, ci fiecare manifestă o libertate de inspiraţie şi o varietate de forme încântătoare. Stilul bizantin la graniţa de Vest nu e o simplă reproducere, ci o creaţie înfloritoare, care îmbogăţeşte cu fizionomii aparte arta noastră sacră. Aceasta, parcă în măsură mali mare decât în alte eparhii. Mulţumită episcopului Nicolae Popovici, Biharia e azi un vast şantier de reconstrucţie spirituală şi materială a românismului dela margine. E restituţia în forme nepieritoare a unui trecut umilit din cale-afară ca să nu aibă pretenţia nobilă a unei afirmări întru totul .justificate la dominaţie. De altfel Ardealul ortodox întreg e, dela unire încoace, un formidabil şantier de refacere. Umilinţa şi prigoana de ieri se răzbună nu prin silnicirea altora, ci prin forţa lăuntrică a afirmării de sine, muncitoare şi tăcută, obiectivată în fapte menite să vorbească şi prezentului şi veacurilor viitoare. Acelaş spirit de înnoire în forme impunătoare l-am observat în celelalte centre româneşti cum e Aradul, Clujul şi Timişoara. E spiritul, care porneşte dela biserica mamă a Sibiului, leagănul prestigios al românismului ortodox de peste munte. In numai 20 de ani dela unire, această biserică stă în fruntea tuturor instituţiilor noastre de stat în lupta constructivă de recucerire a poziţiilor pierdute de naţia noastră Cu nimic nu se poate asemăna opera ei. Nici în domeniul politicei interne, nici în domeniul comerţului şi al industriei, ardelenismul n’a făcut paşii mari, pe carii' i-a făcut pe terenul bisericesc. Dintre instituţiile laice, singure eeie de cultură cunosc o stare de înflorire asemănătoare. Dar şi la această operă, biserica ardeleană îşi are partea ei considerabilă de contribuţie. Ortodoxia de peste munte se do vedeşte încăodată marea cetate a românismului. ,^î LUMEA NOUĂ, revista de ideologie corporatistă a domnului Mihaii Manoilescu, apare dela o vreme tot mai rar cu câte 2-3 numere condensate într’unul. In amănunte, n’am fost totdeauna de acord cu autorul valoroasei cărţi Secolul Corporatismului, dar în principii suntem de acord. Tocmai de aceea regretăm sincer această încetineală a revistei, care desbate de şapte ani încoace, pe un plan teoretic înnalt, problemele spiritului non. E o constatare, ce se impune prin paradoxul ei; când România era încă sub regimul democratic, publicaţiile ce tăiau perspective spre viitor, dincoace de haosul regimului defunct, erau mult mai căutate şi, totodată, mult mai avântate. Astăzi, ideile pentru care ele au luptat, au devenit principii de stat, dar, în schimb, publicaţiile care le-au vehiculat unele au murit, celelalte tânjesc. Nu ştiu cum s’ar putea explica pricinile acestei, răsturnări. Sunt, poate, alte ziare şi alte reviste ce le-au luat locul desbătând cu mai multă competinţă aceleaşi idei şi aceleaşi principii ? Oricât ne-arn strădui, nu le vedem ! Şi atunci apare cu aţâţ mai ciudată constatarea aceasta paradoxală. Sau, poate, oamenii s’au schimbat. Au răsărit alţii noi, cu mai multe lumini şi cu mai înflăcărate convingeri în afirmarea noilor principii decât cei cari le-au lămurit, şi au Luptat să le popularizeze ieri ? Tot ce se poate. Prin ceaţa prezentului e greu să ne vedem bine unii cu alţii şi să ne judecăm obiectiv. Urma va alege. In ce priveşte însă o publicaţie ca Lumea nouă, nedumerirea noastră persistă oarecum. Directorul ei e un teoretician, al cărui sistem şi ale cărui ideii- economice sunt discutate şi aplaudate pretutindeni, peste hotare, în ţările latine şi în ţările germanice deopotrivă. Singur lucrul acesta ar putea fi foarte elocvent în ce priveşte valoarea şi actualitatea revistei, pe- care o conduce d. Mihaii Manoile seu. jJ; ŞEZĂTORILE GÂNDIRII. In anii de după război, gruparea revistei noastre a fost cea dintâiu, care a reînviat tradiţia şezătorilor literare în Capitală şi în ţară. An de an, aproape în toate oraşele am fost prezenţi cu 127 © BCU conferinţe şi lecturi făcute de poeţii şi de prozatorii revistei. Costisitor şi obositor, acest pelerinagiu de propagandă n’a fost susţinui de nimeni; el porneşte din propria noastră iniţiativă şi trudă în dorinţa unei orientări ideologice a publicului şi a unei atmosfere mai prielnice literaturii şi artei româneşti. Anul acesta, din împrejurări speciale, am hotărît ca toate conferinţele gândiriste să fie închinate concepţiei regale despre cultură, iar lecturile să urmărească împrospătarea sentimentului naţional. Personal, am vorbit despre „Rege şi Biserică11 la Universitate, la Societatea clerului din Bucureşti şi la Arad, dar despre „Rege şi cultură11 la Sibiu. Ultima conferinţă am amplificat-o cu şezători în limite sărăciei noastre materiale, la Chişinău, cu concursul ziarului Raza şi la Cluj cu concursul d-lui Victor Papilian, directorul teatrului Naţional de acolo. Conferinţele şi şezăto-rile noastre sunt întâmpinate pretutindeni de săli pline şi însufleţite. Dar cum aceste manifestări, care sunt poate azii mai necesare ca altădată, sunt trecute totdeauna cu vederea de presa Capitalei, pe când alte întreprinderi, ce ne imită, sunt exaltate ca singurele isprăvi de genul acesta, vom reproduce mai jos un singur semn dintre multe altele de felul cum sunt considerate şezătorile Gândirii acolo, la faţa locului. Iată ce scrie cea mai bună revistă de peste Prut, Viaţa Basarabiei, despre şezătoarea noastră dela Chişinău : ,,In ziua de Duminică 10 Decemvrie 1939. la Chişinău s’a organizat, cu concursul redacţiei revistei „Gândirea11, o serbare literară. D. Nichifor Crainic a conferenţiat cu subiectul : „Monarhie şi cultură11. Au citit din operele proprii poeţii: N. Cre- vedia, N. F. Costenco, Octav Sargeţiu, George Gregorian şi Radu Gyr. Serbarea a fost organizată de conducerea ziarului „Raza". Din partea Societăţii Scriitorilor Basarabiei. V. F. Costenco, a rostit un salut, în versuri. Intr’o ţinută de înaltă demnitate scriitoricească, scriitorii participanţi au impresionat o sală arhiplină, delirantă de entuziasm. Duminica următoare, 17 Decembrie 1939. „Societatea Scriitorilor Români" cu sediul la Bucureşti, a ţinut prima sa şezătoare literară la Chişinău, în sala Eparhială. ..Obiecţiuni aduse acestei şezători a S. S R.-ului, 1) Rigiditatea oficială; 2) Lipsa de tact — ca, din moment ce există o Societate a Scriitorilor din Basarabia, să nu se ia contact cu membrii acesteia; 3) Ciudata opinie a membrilor titulari ai S. S. R.-ului — de a smulge dela galerie (unii membri ai caravanei scriitorilor parcă erau saltimbanci, aşa gesticulau şi se schimonoseau; deşi aplaudaţi — prestigiul lor de creatori a coborît în ochii lumii): 4) Banchetul oficial de după serbare — prilej de discursuri banale, de ocazie — nu e decât un semn de superficială apropiere de publicul cititor, cel ce simpatizează, nu numai ocazional, pe scriitorul român. Dacă am face o paralelă între sărbătoarea „Gândirii11 şi „S. S. R.“-ului — cea a „Gândirii11 a fost mult mai aproape de fidea!. Pe lângă toate, la sărbătoarea „Gândirii11 intrarea a fost liberă; organizatorii S. S. R.-ului au pus un preţ mult prea exagerat, pentru cei doritori de a asista la programul serbării. In orice caz, -salutăm acest frumos început E bine ca publicul să-şi cunoască, în persoană, simpatiile11. NICHIFOR CRAINIC ANUL XIX. — Nr. 2 FEBRUARIE 1940 128 ' .„.1,tu■• •‘V..-,^ .J© BCU jJNici măcar la trei persoane din zece... organismul nu funcţionează în mod Sn ORMAL" IATĂ O DECLA. RAŢIE MEDICALA care întristează. $9 pare, că aproape toţi adulţii prezinţi trepte diverse da intoxicaţie internă» cauză a celor mai multe boli Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul uric, de cholesterină, de deşeuri şi toate elementele nefolositoare. •/a s/J/jj'f, punct capital, Urodonal asta un minunat regulator al presiunii arteriala". Dr. RAYNAUD fMi m»*U |«/ u tjitoUlar mUitmr* URODONAL cel mal bun antireumatic. La larmacH &lfc$t^*ODUr CHAtARCA D£ IN/C* tOlM EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA APARE ODATĂ PE LUNĂ EXEMPLARUL LEI 20.— GRUPAREA REVISTEI : LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CARACOSTEA, D. CIU-REZU, IO AN COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CREVEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB. I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BAZIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, ŞTEFAN NENIŢESCU, OVIDIU PAPADIMA, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PETRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, NICOLAE ROŞU, D. STĂNILOAE, FRANCISC ŞIRATO, GH. TULEŞ, TUDOR VIANU, PAN M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38. BUCUREŞTI III 'iiiiiiittniiiuimiiiiiiiiiiiiiiiimimiiiimiimiiiimiiimiiiiiiiiiiiiimiimiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiimiiimiiiiiiiiii AU APARUT: LUCIAN BLAGA ARTA Şl VALOARE Ed. „Fundaţiilor Regale". Preţul 60 lei. RADU GYR CORABIA CU TUFANICI Colecţia „Universul Literar" Preţul 40 lei. RAINER MARIA RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU Traducere de NICHIFOR CRAINIC Ed. „Miron Neagu". Preţul 50 lei. ŞTEFAN BACIU CĂUTĂTORUL DE COMORI Ed. „Fundaţiilor Regale". Preţul 50 lei. iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitnmmiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiuiiimiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ABONAMENTE : 1 AN 200 LEI ; PENTRU AUTORITĂŢI : 1000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE : 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA: STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16 BUCUREŞTI I EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 20.— TIPOGRAFIA „IMPRIMERIA11 S. A. R., STRADA MATEI MILLO No. 3 — BUCUREŞTI