GÂNDIREA ANUL XIX - Nr. 1 IANUARIE 1940 U M R U L: NOSTALGIA PARADISULUI NICHIFOR CRAINIC: Modul teamdric..............1 ION PILLAT: Poesii .......................... 8 VICTOR PAPILIAN : Prea multă putere..........10 RADU GYR : Din „Ciclul Neamului" ...... 19 N. CREVEDIA: Poesii.........................22 IOAN COMAN : Suspinul zeilor.................26 ŞTEFAN BACIU: Poesii....................... 31 ŞTEFAN STANESCU : Rugăciunea cântăreţului orb . 33 TEODOR. MURĂŞANU : Steaua serii..............34 ION POTOPIN : Numai extazul de-ar fi........36 NICOLAE ROŞU : Melancholia...................37 IDEI, OAMENI, FAPTE PETRU P. IONESCU : Despre filosofia valorilor . . 49 NIŢ MIHAI : Poporul român şi fenomenul religios . n \ . * t / (y V o . • O f, 7- r CRONICA UTER AR A I* - • SEPTIMIU BUCUR: Ştefan Baciu: Căutătorul de \t# * comori . . .................................56 ŞTEFAN BACIU : Şt. Bezdechi : Antologia poesiei greceşti...................................57 GH. VRABIE: N. Iorga: Oameni cari au fost IV.—Al. Dima : Conceptul de artă populară .... 58 CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC : „Gândirea" in anul XIX.—Al. Vlahuţă. — D. I. Petrovici despre A. Fouillâe 61 EXEMPLARUL 2 0 LEI © BCU Cluj VIN ŞAMPANIE MOTT BANCA DE CREDIT ROMAN TELEFON: *3-1410 BUCUREŞTI TELEFON: *3-1410 Str. Stavropoleos, 6 — Adresa Telegrafică: „Bancredit" Omul reuşeşte |au fost discutate la noi prea mult autonom şi prea puţin creştin. Din această pricină au fost puse în circulaţie o serie de sensuri ale culturii, care, prin însuş isvorul lor, sunt egale cu dezorientarea, şi s’a lăsat impresia falsă că între religie şi cultură ar exista un hiatus sau ar fi vorba de două domenii streine unul de altul. Mărturisim că numeroasele păreri emise în ce priveşte originea şi semnificaţia culturii, esenţa şi finalitatea artei, nu ne interesează decât în măsuira în care ne dau prilejuri, negative sau pozitive, de afirmare a explicaţiei creştine. Sunt două feluri obişnuite de a construi asemenea cărţi. Pe unul l-am putea numi metoda colecţionară, fiindcă stă în adunarea autorilor şi citatelor ce s'au exprimat în fiecare problemă de cultură ; se clădeşte astfel un film obiectiv şi respectuos faţă de toate contradicţiile gândirii autonome, un expozeu de idei în oare cititorul intră ca xntr’un bazar oriental să-şi aleagă o concepţie despre cultură. Astfel de cărţi, foarte erudite uneori, cu aspectul colecţiilor filatelice, obosesc şi lasă un gust amar fiindcă deschid toate perspectivele şi nu ajung la nici o concluzie. Ele fac parte dintr'un anume fel de a practica ştiinţa, recapitulând toate erorile ce s’au spus în cutare chestiune pemtruoa ea să rămână mai departe fără desilegare. Cellalt fel e critic şi subiectiv ; e.l reprezintă un punct de vedere personal care, ca să se poată afirma, expune critic părerile celorlalţi. Adesea, în asemenea cărţi, părerea personală nu e decât o combinaţie de câteva elemente anterioare, dacă se poate exprimate în-tr’o terminologie ingenioasă pentru a da un aer de originalitate. Cartea de faţă nu ambiţionează nici să facă un expozeu erudit al teoriilor despre cultură şi nici să lanseze un nou punct de vedere personal şi autonom. Ea vrea să arate că, dincolo de interpretările autonome şi arbitrare, cultura ca totalitate a creaţiilor geniului omenesc nu are un sens în sine, ci se integrează ca parte în concepţia religioasă. Ea iradiază din credinţă ca văpaia din focul aprins. Această idee poate fi socotită ca o convingere personală numai în măsura în care corespunde unei suverane realităţi istorice, uşor de verificat. Separaţia artificială dintre cultură şi religie e un fenomen specific mo- 4 © BCU dem. Istoria neamurilor ne vorbeşte, dimpotrivă, de o inextricabilă simbioză a culturii cu religia, în legătură una cu cealaltă ca forma cu fondul. Credinţa e puterea generatoare de cultură, iar cultul organizat pe temeiul unei doctrine religioase devine stimulatorul şi călăuzitorul plăsmuirilor, imprimâridu-Ie acea pecetie distinctivă, care sunt .marile stiluri cunoscute. Şi totuşi, în desfăşurarea istorică, raportul dintre cultură şi religie e mai mobil, de cum ne-arn imagina Despre feluritele lui aspecte se va discuta în perima parte a cărţii. Restrângând problema din liniile ei generale într'un contur mult mai special, ne vom opri în partea a doua la raportul dintre teologie şi estetică. Actualizarea concepţiei Bisericii creştine în domeniul estetic e necesară mai întaiu fiindcă e prea puţin cunoscută de contimporanii noştri. In zestrea cu care vine dintr'o experienţă aproape de două ori milenară, Biserica ortodoxă ne aduce nu numai cea mai largă concepţie despre cultură, dar şi o doctrină despre frumos, despre funcţia artei şi despre semnificaţia ei. Această actualizare, făcută prin confruntare incidentală cu diferite poziţii din estetica modernă, ne va ajuta, credem, să înţelegem mai just ideea de frumuseţe, procesul creaţiei, relaţiile artei şi finalitatea ei. Precum simbioza culturii cu religia e o realitate istorică, tot astfel e un fapt de observaţie că geniile creatoare de cultură se simt mult mai aproape de Dumnezeu decât de oameni. In graiu păgân, mult mai aproape de zei decât de oameni. A trăi între oameni, — adică a suferi în ordinea imperfecţiunilor. A trăi aproape de zei sau de Dumnezeu, — adică a căuta perfecţiunea care nu e din această lume. Geniile o intuiesc în regiunile ideale de dincolo de realitatea vieţii, desfigurată de suferinţă şi limitată de moarte. Plăsmuirile lor modelează în carnea lumii noastre imagini ale perfecţiunii întrezărite dincolo de ea. In mod firesc vorbind de oamenii, îi raportează la zei, la destin sau la Dumnezeu ; vorbind de timp, îl raportează la eternitate ; vorbind de spaţiu, îl raportează la nemărginire. Insuş procesul creator al acestor plăsmuiri, care rămâne o mare taină a vieţii naturale, ne sugerează ideea unei comunicări cu cealaltă ordine de existenţă. Inspiraţia, în care cred deopotrivă geniile din păgânism sau din creştinism, dar pe oare gânditorii raţionalişti ne-io explică atât de sumar, are aspectul unei colaborări leandrice în sensul cel mai larg al cuvântului. Crezând în Logos ca în raţiunea divină a lumii, doct rima ortodoxă admite, precum vom vedea, valabilitatea universală a principiului teandric. Im lumina ei, geniile apar ca nişte profeţi naturali ai lui Dumnezeu în această lume. Insuş procesul plăsmuirii artistice, atât de deosebit de toate celelalte lucruri omeneşti, apare ca singurul act prin care geniul reproduce în ordinea terestră actul sublim al creaţiei divine. Ideea creştină că omul natural e chipul lui Dumnezeu îşi găseşte cea mai frumoasă exemplificare în plăsmuirea genială. Ca să nu prilejuim vreo confuzie în înţelegerea ideii teamdxioe, •— ideea de temelie a cărţii de faţă, — trebuie să adăugăm că, după doctrina ortodoxă, ea are două aspecte deosebite, după cum două aspecte are ideea de revelaţie divină. Există o revelaţie naturală şi o revelaţie supranaturală, care implică deopotrivă o colaborare a lui Dumnezeu cu omul. In ce priveşte însă participarea omului la colaborarea teandrică, trebuie să ne referim la cele două concepte de antropologie creştină: chip şi asemănare. Omul e chipul real al lui Dumnezeu prin creaţia divină, dar omul e asemănarea posibilă a lui Dumnezeu. Nu atârnă de om să poarte chipul lui Dumnezeu sau nu, fiindcă acest chip e un dat în făptura lui, în structura lui spirituală, prin care se deosebeşte de toate celelalte creaturi. Dar atârnă de el să se asemene sau nu cu Dumnezeu, şi această posibilitate stă în libertatea voinţei lui, care are în raţă modelul de perfecţiune morală Iisus Hris-tos. Astfel conceptul de chip sau imagine a lui Dumnezeu are o accepţiune general ome- 5 © BCU nească, iar oel de asemănare una specific creştină. Gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om e geniul, oare poate să fie sau nu creştin ; gradul culminant al asemănării e sfântul, care nu poate fi decât creştin. Dacă există o revelaţie naturală admisă de doctrina ortodoxă, nimic nu ne opreşte s'o vedem realizându-se în lume în colaborare cu geniul, precum revelaţia supranaturală, data prin Iisus Hristos, se realizează mai departe In colaborare cu sfântul. Din punctul de vedere care ne preocupă, uneia îi atribuim creaţia culturală, iar celeilalte lucrarea morală, fără să înţelegem o separaţie categorică între amândouă. Astfel, ideea teandrică,. în accepţiunea ei generală, ne pune în faţă geniul ca vestitor sau ca profet natural al unei ordini de perfecţiune superioară lumii noastre, simbolizată în plăsmuirile lui ; precum în accepţiunea ei specific creştină, aceeaşi idee teandrică ne pune în faţă pe sfânt, în a cărui perfecţiune morală contemplăm un semn al perfecţiunii veşnice. In lumina acestei concepţii, cultura, care e altceva decât natura, cuprinde în sine un sens profetic, convergent cu doctrina creştină despre finalitatea vieţii în ordinea eternă. Despre această chestiune, se vorbeşte în partea a treia a cărţii, întitulată „Nostalgia paradisului". In prima ei destinaţie, această lucrare a fost un curs de apologetică pentru studenţii Facultăţii de teologie din Bucureşti. Prin legea de raţionalizare a învăţământului superior, fostul patriarh Miron Ciâstea, atunci prim ministru, a suprimat catedra de teologie ascetică şi mistică, iar titularul, care reînviase această disciplină de însemnătate esenţială pentru ortodoxie, a fost obligat să se improvizeze în apologet. Nu constituie, desigur, nici o scuză faptul că acest curs a fost scnis şi predat în intervalul dala 16 Ianuarie ia 20 Mai, 1939. Recunoaştem totuşi că, pentru complexul problemelor atinse, ne-ar fi trebuit un răgaz mai îndelungat şi maii liniştit decât cele patru luni de presiune. Nu l-am avut şi nu-1 avem. Dacă ne-am hotărât să dăm la lumină acest elaborat în prima lui versiune, am făc-ut-o din două motive. Unul e ca să concretizăm astfel amintirea, personală a unui episod dintr'o viaţă destul de sbucdumată şi fără el; iar cellalt e oportunitatea eventuală a problemelor discutate în această carte. Există în oontimporaneitatea europeană o luptă pentru sens cunoscută de obiceiu sub numele de criza culturii modeme. Despre cauzele ei mai depărtate şi mai apropiate vom vorbi în paginile ce urmează. Ceeaee ne interesează deocamdată e că faptul are un ecou apreciabil în viaţa intelectuală românească, unde se vorbeşte de cultură ca de un domeniu cu totul separat de religie, dacă nu deadreptul contrar. Autonomia culturii e înfăţişată cu eliminarea înrâuririi religioase. Trebuie să accentuăm însă şi ou acest prilej că nici un motiv nu s'a ivit vreodată din partea ortodoxiei româneşti sau din partea Bisericii ecumenice, oare să dea dreptul cugetării libere să adâncească un conflict între religie şi cultură sau între credinţă şi ştiinţă. Dacă există un asemenea conflict în Occident, el nu se ţine de esenţa lucrurilor, ci îşi are originea în felul nefast cum romianio-catolicismul medieval înţelegea ştiinţa, — chestiune analizată în prima parte a lucrării noastre şi urmărită până în consecinţele ei actuale. Ortodoxia ecumenică, cu o lărgime de vedere unică, a ştiut să asimileze în corpul ei toată lamura culturii antice şi, consecventă în această atitudine, e faţă de cuiltrura profană selectivă,iar nu exclusivă. E de prisos să adăugăm că ortodoxia românească deaiungul vieţii sale istorice a observat fără modificare atitudinea ecumenică. . Abia spre sfârşitul veacului XIX începe să se agite şi la noi un conflict între religie şi cultură. El exista în Apus, şi cum dela noi nimic nu-1 provoca, trebuia agitat prin mimetismul intelectual. Oameni de ştiinţă formaţi la Universităţile streine, îmbrăţişând cu 6 © BCU entuziasm neconlroiac unele doctrine, — astăzi demodate, — şi publicişti cari îi secundau in presă cu un semi-doctism agresiv, se grăbia-u să scuze Biserica naţională de „reacţionarism'' şi „obscurantism" faţă de progresul social şi de luminile ştiinţei. Prin reacţionarism se înfiera în Apus feudalismul catolic, iar prin obscurantism inchiziţia romană. Mimetismul intelectual nu găsia în istoria ortodoxă nici violente opoziţii edesiatice faţă de reformele sociale, nici ruguri aprinse pentru frigarea savanţilor şd a filosofilor. Totuşi fantoma conflictului trebuia agitată pentru a pregăti o generaţie streină de Hristos şi duşmănoasă faţă de Biserică. Nu e idee ostilă vânturată de gândirea autonomă occidentală, oare să nu fi fost şi să nu fie reprodusă de condeiele mimetiste deda noi, forţând astfel un proces de descreştdnare a păturii cărturăreşti şi o imagine ou totul falsă despre ortodoxie. Pe lângă cele câteva capete de mare prestigiu ştiinţific, dintre cari nu vom uita niciodată pe doctorul Nicoia-e Paudsscu, cari au demascat sistematic erorile importate şi au restabilit adevărul, ne-a trebui o luptă şi o hărţuială de douăzeci de ani ca să demonetizăm pe exponenţii mimetismului intelectual şi să afirmăm necesitatea legăturii organice a nouii culturi româneşti cu tradiţia ortodoxă. Există astăzi, slavă Domnului, un puternic curent în fidosofia şi literatura românească, înfipt în realităţile autohtone şi respirând ozonul seninătăţilox creştine. Dar cu acesta, lupta nu s'a sfârşit. Ea e viaţă, e fecunditate. Şi poate e mai mare bucuria să te simţi luptând decât să pipăi laurii biruinţii pe fruntea obosită. Adversari se vor ivi mereu. Posibilitatea lor e dată în curentele ostile religiei, de peste hotare, curente care au trecut de mult din faza teoretică a polemicei ştiinţifice la faza violenţei politice împotriva Bisericii. In Apus lupta teoretică a gândirii autonome se poate considera ca pierdută. însăşi ştiinţa positivă părăseşte faimoasele poziţii ateiste şi se redeschide, binevoitoare, spiritului. Ultimul refugiu al duhului îndrăcit e violenţa politică, izbucnită în vremea noastră cu o furie nimicitoare, faţă de care vechile persecuţii ale împăraţilor păgâni pălesc cu totul. Ea poate face, în lipsă de argumente, martiri cu miile, cu sutele de mii, cu milioanele, cum a făcut. Pe Iisus Hristos, Logosul lumii, nu-1 poate nimeni doborî. Când un altar se pustieşte aici, lumina dumnezeiască aprinde dincolo sumedenii de altare, oare au fost stinse cu secole mai înnainte de ac-elaş' duh al pustiirii. Ne gândim în deosebi la Rusia şi la Franţa. Oricum însă, câtă vreme există aiurea curente ostile creştinismului, posibilitatea adversarilor, aici e dată în mimetismul servil, de oare e capabil uneori cărturarul român. Mimetismul acesta e o pacoste nu atât pentru minţile noastre plăsmuitoare cât pentru judecata critică cu pretenţii de a le tălmăci şi călăuzi. Valoarea unui îndrumător nu mai stă în capacitatea de a reliefa elementul propriu al operei judecate, ci în zelul de a găsi şi mai aJl-es de a născoci influenţe streine, înfăţişând-o ca o imitaţie a modelelor de peste hotare şi raportând totul la măsuri de cultură şi artă, ce n’au nimic afa-.ce cu sufletul românesc. Osândit prin natura lui la sterilitate, mimetismul e o soluţie de continuitate în desvoltarea normală a culturii naţionale. Nici o cultură naţională însă nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi. Ba e de sine stătătoare şi vrednică să fie luată în seamă numai în măsura în oare simbolizează în forme superioare proprietăţile fiinţei neamului. O cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic şi absorbind în plăsmuirile ei lumina spirituală a ortodoxiei are singură de partea ei garanţia unui stil propriu. Prim mimetism nu vom ajunge în veacul veacului la el, fiindcă stilul propriu e strălucirea distinctivă a tuturor creaţiilor -culturale, rezultată dintr'o mare concepţie de viaţă, în car-e se întâlnesc şi se recunosc originalităţile creatoare. Pentru noi, această -concepţie e ortodoxia strămoşească, în cuprinsul căreia s’a clădit tot ce e durabil în istoria românească. 7 © BCU p o E S I I DE ION PILLAT PANTA REI Spumă, fulg, vânt, val, nisip şi ploaie, Clipe uitate, ceasuri pierdute, zile şi ani — Totul se scurge, totul mă lasă, fuge şi moare In necuprinsul, în nesfârşitul tău ocean. Cum s’opresc faţa mea în oglindă ? Seara brumată, apa viorie, mi-o fură din ochi. Vremea nălucă mă prinde în tindă, Doruri uscate .foşnesc prin vechile rochi. Braţul iubitei, zâmbetu-i, păru-i, Mâna ile-atinge şi trece prin fum. Visul subţire în care mai stărui, • Vraja de astăzi, zorii, amurgul : flăcări şi scrum. ' Versul acesta îl vrei pe piatra veciei — Ştearsă, tocită, nu ţine nici vorbă, nici pas. Ard numai ochii cei sfinţi ai Măriei Tainic penal lumilor iconostas. Ecou necunoscut al cărnii mele, Din care lumi pierdute vii zălog — Precum pe bălţi coclite chiamă stele Păr’ de păcat. Şi, tainic .inorog, Ce vrajă mi te-a dăruit să-mi fii Soil şi stăpân din mare până’n munte, Logodnic alb prin negre veşnicii Şi, peste moartea timpului, o punte. SUFLET 8 © BCU Cluj SEARĂ PE APE Murmurul apei tot mai Moale s'a stins împrejur. Seara şi-a tras aur pur Sub bărci de pescar. Păsări se duc în lumină. Turma de fluer legată . Leneş cu-amurg se adapă. Insulă, pace deplină... Cântecul suie stingher Pe braţe fluide la cer. Linia ţărmului ca un tăiş — Sus ostrov de humă, jos ostrov de vis. Intre mine şi sufletul meu Cumpăna stelei pe ape mereu. M’aplec pe oglinda fără hotar — Cu paşii luminii m’afund şi dispar. 9 © BCU PUTERE PREA MULTA DE VICTOR PAPILIAN Era parcă un' sunet de trompetă... Sau poate un cântec de cocoş ? Prin somn, tânărul încerca să se apere. Dar de cealaltă parte a câmpului cernit, la orizont, apăruse o lumină ca o geană, în care dispăreau ca pe lunecuş umbre fugare, păreri de chipuri vii, sgomote şterse... / Adormit, el îşi strânse ochii cu putere, ca în copci, şi îşi înfundă urechile, care sunau hăuit ca scoicile goale. Şi totuşi era un sunet de trompetă. , Atunci el se sgribuli în sine, prins parcă de friguri şi, ca să nu-i clănţăne creierii în cap, îşi trase peste chipul adormit un strat gros de pâclă, ca o pătură, peste cap. O arşiţă urmată de o caldă moleşeală i se slobozi în tot trupul. Sunetul trompetei se înfigea acum ca o lamă de cuţit subţire în carnea crudă. Noaptea întunecoasă se deschidea anevoie, ca un trup supus la casnă, şi din cer o lună plină vărsa venin de pucioasă peste buzele ciuruite de răni. Durerea înainta tot mai adânc, tot mai ascuţit, până în creier, până în suflet, până în măduva oaselor. Un capac greu de plumb îi apăsa răsuflarea, inele de oţel îi imobilizau mâinile şi picioarele. Tânărul se trezi leoarcă de sudoare. Ar fi vrut să ţipe, dar n'avea glas ; ar fi vrut să ridice de pe piept greutatea, dar n'avea putere. Afaiă era lumină şi trompetele sunau desluşit şi apropiat. El înţelese tot. Peste noapte, Sirnina murise. Totul e părere... Când o fi ajuns în luncă ? Când s’o fi îmbrăcat ? Când s’o fi furişat de-acasă ? Bine nu-şi aducea aminte dacă a vorbit cu taică-său, dacă maică-sa l-a binecuvântat ca de obiceiu, cu semnul crucii şi cu un sărut pe frunte. 10 © BCU Timpul stătea pe loc, parcă nimic nu s'ar fi mişcat de azi dimineaţă, şi totuşi ceva alerga în vârtej ameţitor în jurul lui, ca la căluşei. Era sufletul lui ?... Era sufletul moartei ?... Poate nu s’a risipit de subt pleoape norul visului, sau dimpotrivă, poate că se afla aievea pe o altă faţă a lumii ?... — Ce faci aici singur, domnule Simioane ? Tânărul se trezi ruşinat, ca un om surprins că vorbeşte singur cu el însuşi. Era Ilie Şopârlei, cântăreţul bisericii. — I-auzi cum îi zic Ţiganii... făcu Şopârlei privind fudul din coada ochiului. Intr’adevăr, cântecul suna rotund şi apropiat, ca şi cum ar fi fost turnat prin ţeava goarnelor. — Muri şi Simina... continuă Ilie, turnând un fir de râs viclean în ochiul închis cu înţeles : asta însemna înmormântare, praznic, colivă... Simion nu răspunse. Nişte fetiţe, care păşteau gâştele, începuseră să zică după trompetă, din toată inima, cu surii piţigăiate şi false, strivind parcă sunetele cântecului în nişte osii neunse. — Aşa-i trebue, dacă s'a ţinut de drăcii... Inima tânărului se făcu mică şi rece, ca o gămălie de gheaţă. Ar fi trebuit să se repeadă la cântăreţul ticălos şi cu un pumn să-l doboare la pământ. Dar nu... stăţea locului, culcat cu mâinile subt cap, ochii în cer, în aparenţă indiferent, ascultând infamiile ticălosului. — S’a ţinut cu Vasile Păpădie... — Nu-i adevărat... sări dintr’odată tânărul, mirându-se singur de a sa izbucnire. Dar cântăreţul avu un rânjet răutăcios. — Ba-i adevărat... A fost ibovnica lui... Simion închise ochii cu putere ca şi cum ar fi prins pleoapele în mâini şi le-ai fi strâns în pumni. • — Apoi, s’auzim de bine..: Plec să văd de ale înmormântării. In sufletul tânărului se porni o mişuneală şi o forfotă de vânt înviforat. Fetiţele încetaseră obosite, dar trompetele nu-i dădeau linişte, trompetele care spărgeau tăcerea grea în ţăndări de lumină, împroşcându-le ca pe o sticlă pisată, până’n slava cerului. Auzea desluşit valurile râului înfierbântat, auzea rostogolirea pietrelor în vad, auzea fuga gângâniilor prin ierburi, simţea bătălia şi împreunarea miresmelor prin aierul tare al dimineţii şi prindea parcă chiar şi clocotul apelor de subt pământ. Nu putea înţelege : i se descleştaseră simţurile aievea, sau totul se petrecea numai în sufletul şi în închipuirea sa ?... II vedea pe Şopârlei la cârciumă, în sfatul celor răi. Ii auzea desluşit râsul, îi simţea batjocura : Dacă s’a ţinut de drăcii... Oameni păcătoşi, ce-şi găsesc plăcere în pleava cuvintelor de rând... Simina... Lunca asta le fusese paraclis de cununie, şi pajiştea asta, pat de nuntă. O lacrimă i se prelinse din colţul ochiului şi i se opri în buze. O iubise el... dar cât îl iubise fata !... îşi otrăvise pântecele, dar sufletul ba. Ştia că n’o să se poată lua niciodată, el teolog, viitor preot în sat, ca şi logodit cu Sia, fată de aceeaşi condiţie cu el, normalistă şi fiică de învăţător, ea rămasă ţărancă. Cât se iubiseră de mult! Adevărat, cu patimă, cu nesaţ, dar fără gând viclean, cu păcat ascuns dar fără de minciună. Şi acum, ce batjocură !... Mintea lui Simion se răsuci ca în burghiu. Batjocură ?... Din nou afurisitele de trompete. N’avea omul răgaz o clipă de răul Ţiganilor, care 11 © BCU dela liberarea lor prefăcuseră satul în cazarmă. La fiecare pas, alt semnal militar. De sosea domnul prefect, dădeau „alarma"; la începutul ho-rid „adunarea"; la sfârşit „ruperea rândurilor". Pentru nuntă aleseseră „trecerea podului , iar pentru moarte „marşul funebru" O altă lacrimă caldă, ca o bubă coaptă se sparse pe faţă mai jos de umărul obrazului. Acasă găsi pe tatăl său mulţămit. Aceeaşi mulţămire ca şi la cântăreţul Ilie. înmormântare, praznic, colivă. Simioane, făcu preotul, să repeţi rânduiala înmormântării... — De ce, tată ?... întrebă băiatul cu mintea zăpăcită. — Mâine, la înmormântare, dai tu răspunsurile. Se rupse ceva în sufletul tânărului, ca o pecetie de pe un zapis împăturat, şi mintea lui fu la pravila dumnezeiască. — Asta-i mare pedeapsă... Şi apoi speriat: — Dar dascălul Ilie, tată ? — Dascălul Ilie e un porc... Vrei să se îmbete şi să ne facă de râs ? Şi apoi: — Mai câştigi şi tu un ban. Sufletul teologului căta din ce în ce mai speriat la chipul preotului. Acum îi descoperea ochii mici ca vârful de peniţă, ascunşi parcă de şiretenie înapoia pleoapelor, barba ascuţită de craidon şi trupul îndesat şi pântecos de om trăit bine. Simion încercă o împotrivire. — Nu se poate, tată... se supără dascălul. Dar tatăl său ştia să fie şi sever. — Atât îi trebue, că-1 şi mătur... După ce-i stricat de beţie, să facă şi nazuri ? Azi, după masă, pleacă la oraş cu ordin urgent la părintele protopop... — Dar nu-i legal... Tatăl său îl privi lung şi apoi fără nicio vorbă îi întoarse spatele, intrând în casă. Tânărul rămase cu ochii fixaţi asupra unei perechi de porumbiei, care se giugiuleau. Se pare că porumbieii se iubesc pe vieaţă şi pe moarte... —■ Simioane maică, ia vino'n casă... Era glasul mamei care de obiceiu curgea blajin, dar de data asta, cobora ca o şuviţă de lacrimi în suflet. — Şi glasul blajin al mamei tot pedeapsa lui Dumnezeu este... Şi deodată tânărul avu o izbucnire în şine. — Dacă m'aş spovedi mamei ?.,. — Maică, n’ai vrea să mănânci ceva ? Gândirea tânărului se răsuci din nou. Ce valoare avea azi mâncarea ? — Vin maică... altcum ai să slăbeşti, ai să te prăpădeşti... Sufletul lui se lămuri cu o lumină necunoscută. Iată un cuvânt pe potriva vrerii lui : să se prăpădească. De ce nu voia Dumnezeu să se prăpădească numai decât, în ziua aceea, în clipa aceea, să nu mai vie noaptea, blestemata noapte, cu visuri şi vedenii , apoi deşteptarea în cântecul goarnelor, iar la urmă prohodul. — Vin, maică... vin să te iubesc şi eu... Cât îi sunau de ciudat acum cuvintele de iubire. — Ascultă, Simioane... 12 © BCU Era glasul preotului. — Va trebui să ţii şi o cuvântare la mormânt. $i fiindcă acum predicile sunt obligatoare să-mi faci şi mie una. Tu eşti om cu carte, teolog... Băiatul o luă razna prin curte, în neştire. Ochii îi erau o pâclă groasă, sufletul numai praf şi pulbere. Picioarele îi erau o piedică ; sufletul, o prăpastie... — Maică, maică... îl striga mamă-sa. — Lasă-1, făcu tatăl, trebue să-şi pregătească predica. II Blestemaţii de Ţigani, cum nu-i dădeau pace ! Ce drăcească zăbavă în canonul lor. Parcă-i fără sfârşit. Şi cântecul lor îi taie în felii creierul, inima şi ficatul. Acum îi sloboade vieaţa din trup în leşin uşor, ca sângele din vinele deschise. Cu siguranţă că toată ziua o să-i zică, şi mâine dimineaţă au s'o ia dela început, apoi la prohod, în drum spre cimitir... Vezi bine, jelesc... Asta înseamnă pomană, praznic, hainele moartei. Socoteală ţigănească. Dacă le-ar da un bacşiş ca să isprăvească?... Dar Simion nu se mişcă. E din nou în lună, fugit deacasă, să nu mai vadă chip cunoscut, să nu mai audă vorbă de om... căci îl urmăreşte vorba Siei : — Simioane, tu trebue să vorbeşti din partea noastră, a cunoscuţilor... Am fost cu toţii colegi de şcoală primară. Parc'o văd pe Simina, sărmana... Tânărul teolog simte că dacă se pleacă durerii va fi răpus. Adevărat, el e vinovat de moartea Siminei... dar numai în parte. Căci o iubise cinstit... O sfătuise chiar să ia pe Vasile Păpădie, văduvoiul cu trei copii, să-şi facă un rost, şi când rămăsese grea o oprise cu toată tăria să se ducă pe la babe şi moaşe. Şi totuşi argumentarea minţii se pierdea într'o volbură înflăcărată. Din pricina afurisiţilor de Ţigani, care nu mai încetează odată... Vrea să-şi astupe urechile cu mânile, dar mânile îl ascultă anevoie, sunt grele, ii atârnă. Şi parcă tot trupul se îngreuiează din ce în ce mai mult. Acum şi mintea coboară în pâclă deasă. Din depărtările zărilor îl încearcă tăcerea unei păci tot mai ameţitoare. Parcă s’ar aşterne o linişte definitivă, fără vise, fără aşteptare. Poate e svonul morţii... — Mi-o tăcuşi, domnule Simioane... Tânărul îşi simţi sufletul strângându-se în ghimpi, ca un ariciu. — Mi-o făcuşi, domnule Simioane... Era Ilie Şopârlei, dascălul, care se întorcea acasă beat. — Te-ai bucurat de dreptul meu... Tânărul se ridică, nebun de furie. Singur nu se dumirea de unde atâta putere în trupul său până atunci mort. — Pleacă de-aici, beţivule... — Nu plec... se întărâtă dascălul. Ai să-mi dai socoteală. Svâcnea acum sângele în vinele umflate, muşchii se întăreau în braţele vânjoase şi mâinile se încleştau în pumnii de piatră. Ii făcea parcă bine cearta şi înverşunarea. Parcă Dumnezeu la timp îi trimesese pe dascălul beţiv. — Nu vă mai săturaţi de bani. ■ . — Cine, nemernicule ? — Popa şi cu dumneta... , — Aşa vorbeşti tu ? ■— Vorbesc... Pentru dreptul meu merg şi până la Dumnezeu... 13 © BCU •— Pleacă... — Nu plec... îmi iei dreptul şi acum mă goneşti?... Atunci Simion îi repezi un pumn în gură. Beţivul se clătină de câteva ori şi deodată fu la pământ. Mintea tânărului parcă explodase. Era numai fum şi scântei ; nu ştia ce mai face. . — Nu mă omorî, domnule Simioane... O moleşeală i se lăsă în tot trupul, ca şi cum fiecare vână, fiecare muşchiu s'ar fi golit dintrodată. Se găsea deasupra dascălului şi, cu mâna în beregată, căuta să-l sugrume. — Nu mă omorî... — Pleacă... făcu Simion ridicându-se. Dar nici o vorbă... Dascălul se sculă împleticindu-se. Simion s’aşeză gâfâind pe un butuc. — Asta-i norocul dumnitale, domnuleSimioane... ai prea multă putere... — Pleacă, ţi-am spus... . Dar dascălul se întoarse. — Ba nu plec... tot mi-ai luat dumneata dreptul, ia-mi şi vieaţa... Tânărul se sgribuli în el. Ii clănţăneau dinţii în gură şi un fior îi juca, rând pe rând, fiecare fibră musculară. Omul îi prinsese parcă slăbiciunea. — Omoară-mă, domnule Simioane... omoară-mă. De ce ţi-a dat Dumnezeu atâta putere ?... Să ucizi pe cel slab... Doar c'o vieaţă sunt dator... Sufletul lui Simion se pornise în hohot cald. — Omoară-mă, să-mi laşi şi copiii pe drumuri... In sufletul lui Simion se produse dintrodată o schimbare bruscă. Ar fi vrut să-l roage de iertare, dar nu-1 lăsa inima să se umilească unui dascăl, unui ţăran. — Pleacă, Ilie, de aici... făcu împăciuitor. — Ba nu... Omoară-mă, domnule Simioane... Mâine slujeşti la Simina în locul meu... poimâine, pentru mine. Simion nu mai putu răbda. Se ridică şi fără o vorbă o luă în mare grabă către fundul luncii. Nici aici nu-i dau pace blestematele de trompete. Ce aşezare păcătoasă avea şi satul ăsta !... Dar mai proastă era aşezarea sufletului său. Şi din fundul iadului l-ar urmări sunetul trompetelor. — Să le fi dat Ţiganilor un bacşiş... Dar repede îşi înghiţi gândul, parcă pe nemestecate. Dacă dădea de bănuit ? Şi pentru întâia dată îi apăru un sentiment net de frică. Frică ?... Frică, de cine ?... Frică ? Nimeni nu-1 bănuia. Toată lumea îl credea vinovat pe Vasile Păpădie. Şi totuşi fuga şi dosirea lui aproape inconştientă, după ce doborîse la pământ pe dascălul Ilie, îi dovedea că voia să se îndepărteze, să fugă de cineva. De cine ?... Poate ar fi trebuit să se mărturisească. De dimineaţă avusese acest gând. Faţă de mamă-sa. Dar mamă-sa ar fi plâns şi asta i-ar fi mărit desnădejdea. Sau poate unui preot. Din nou sufletul se trase în el ca într'o scoică. Nu, nu... nu-şi putea încredinţa taina unui preot. Ii cunoştea doar cât sunt de flecari. Erau două simţiri în luptă : desnădejdea şi frica. Şi el prefera frica. Adineaori nu-1 omorîse pe Şopârlei, nu din frică, ci ca să nu-şi mărească desnădejdea. Afurisitul dascăl nimerise bine : prea multă putere era în el. Şi parcă, salvarea lui de aici se alegea, din acest exces de putere. Căci trebuia să trăiască, să se însoare, să ajungă preot, poate 14 © BCU profesor, să aibă copii... Copii ? Dintrodată, parcă tot sufletul lui se nărui. Dela un copil, şi dela un copil care era să fie al lui, se trăsese moartea bietei fete. Simion se simte dintrodată gol, parcă fără haine, fără suflet, fără gânduri, trup uscat, poate stârv aruncat undeva într'un şanţ. Apoi o pâlpâială (abia mijită îi luminează un colţ de minte şi în ureche aude şoaptele tânguirii lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat"... Parcă atât a aşteptat făptura lud goală, ca să se umple cu durere... durere care să-l sprijine, să-l întărească. . „Blestemată să fie ziua în care m'am născut..." Apoi din ce în ce creşte, parcă cu versetele atât de bine cunoscute şi răzvrătirea lui Iov care acum e răzvrătirea lui. „Iţi place să chinueşti şi să dispreţueşti făptura mânilor Tale... Oare ai ochii de carne, sau vezi cum vede un om?..." Teologul se trezeşte la vieaţă leoarcă de sudoare. Ce face ? Se răzvrăteşte ?... Se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu ?... A luat-o la goană în neştire. Parcă coboară către sat. Da, da... coboară acum în pas de marş funebru, ca în urma unui dric de ostaş. II cheamă trompetele Ţiganilor. Unde va ajunge nu ştie. Capul lui e în clocot, trupul în flăcări. Ce-a făcut ? S'a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu ! El, teologul ?... Şi totuşi un sentiment cald, ca o tentaţie îi îmbie făptura. Să se poată răzvrăti, să găsească vinovat pe Dumnezeu!... De fapt, numai Dumnezeu putea fi învinuit. Şi el şi Simina ascultaseră de îmboldirile hofărîte de Cel a-tot-puternic. Sau, poate nici nu există Dumnezeu ? In mintea lui a hohotit un râs nebun. Nu e Dumnezeu ! Cei ce cred în El, rămân înşelaţi, şi celor ce vor să-L vadă li se seacă ochii din adâncul golului, iar în loc de cuvinte sfinte nu aud decât sunetul trompetelor. Râsul nebun din creier s’a prelungit în tot trupul şi fiecare încheietură, fiecare fibră musculară, fiecare por râde... E în întregime un râs, cu chipul schimonosit, cu mâinile şi picioarele jucăuşe ca un Vasilache. Şi acum trompetele sună altfel. Vede obrajii umflaţi ai Ţiganilor şi ritmul pe care-1 indică la fiece măsură, cu capul. Unde se găseşte ? E în curtea Siminei. In curtea, în care venea pe furiş când mamă-sa era plecată la câmp ; lângă pridvorul de unde privea noaptea cerul înstelat; lângă odaia în care s’a iubit. A ajuns, nu ştia cum... ba da, pe urmele trompetelor... ca ucigaşul care bântuie în preajma locului crimei. — Ce bine că venişi, maică... E baba Fira, bocitoarea. înăuntru, ia capul ei, veghează Vasile. Simion aude cuvintele bătrânei parcă din altă lume. — Goneşte-1, să nu dea peste el Tudora. El judeca tot cu mintea strâmbă. Tudora parcă e mama Siminei. Da, aşa e... Ce Dumnezeu, a înnebunit de tot ?... încet, încet s’a apropiat de fereastră. Priveşte cu o linişte năucă. Vede moarta întinsă pe un pat de lemn, nu-i poate zări chipul, e acoperită toată cu flori. — Oare, de unde atâtea flori ? se întreabă el prosteşte. — Goneşte-1, maică. Intr’adevăr, lângă moartă veghează singur Păpădie, cu capul în mâini. Trompetele îi sună acum în ureche. In onoarea lui Ţiganii dau drum întregului meşteşug. Mintea continuă a judeca. El e teolog, nu se poate lupta cu Dumnezeu, nu se poate lua la bătaie cum a făcut cu dascălul. . — Goneşte-1, maică... 15 © BCU ■ El continuă să-şi duca mai departe judecata. ' — Prin urmare, cu Dumnezeu nu... cel mult cu conştiinţa lui... In sufletul teologului s'a lăsat o pace nefirească. Parcă de mult alerga după gândul ăsta şi gânul se furişa prin toate coclaurile, prin toate văgăunile sufletului şi trupului. —■ Maică, vin după mine... făcu bocitoarea. ■ Simion o lăsă să intre şi apoi fugi pe poartă afară. Ca un hoţ intrase, ca un hoţ pleca, Dar aceeaşi sensaţie de uşurare, că va avea să dea socoteală conştiinţei lui. La co- titura drumului, lângă o troiţă, o femeie în genunchiată făcea mătănii. Era Tudora, mama moartei. ■ ■ ........... — Blestemu-te pe tine, nemernicule, care mi-ai furat lumina ochilor şi puterea bătrâneţelor mele... Blestemu-te pe tine, Vasile Păpădie, duh necurat, tâlhar de suflete tinere şi nevinovate... Simion nu plecă. Parcă se liniştise. De când avea să dea socoteală numai conştiinţei lui, -trebuia să fie bun cumpănitor. Din adâncul făpturii lui robuste îşi făcea drum un gând nou, liniştitor, gând de nădejde şi de pace. Dacă bătrâna avea dreptate ?... Dacă Vasile fusese ibovnicul Siminei ?... Şi se depărtă încet, încet, ca un om ce-şi făcuse bine socoteala. — De ce nu ?... Putea să fie şi ibovnica lui şi a lui Vasile ?... Ii jurase credinţă !... Tânărul avu un surâs amar, parcă în colţul sufletului. Cine e atât de prost să creadă în jurământul unei femei ?... III A doua zi dimineaţa Simion plecă de-acasă î-n mare grabă. Dormise bine peste noapte, se simţea chiar odihnit de risipa de gânduri şi sentimente din ziua cealaltă. Min-tea-i era limpede, voia curagioasă. Avea impresia că trebue să isprăvească o afacere, s’.o ducă la bun sfârşit, ca să se apuce de ceeace vieaţa, cu toate grijile şi necazurile ei îi impunea zi de zi. - . . Ţiganii ziceau mereu marşul funebru soldăţesc, dar sunetele trompetelor rămâneau departe de suflet, treceau pe lângă urechi, aiurea, . Era grăbit. La urma urmei, în viaţă sunt şi alte probleme, nu numai acelea de a te slei în sterpe tânguiri. Aşa îl povăţuia cinstita judecată a conştiinţei. Tânărul teolog simţi un imbold de voinţă. Conştiinţa ! Rezolvase o mare problemă. Nu putea aduce pe Dumnezeu în târgul măruntelor interese lumeşti. Dar numaidecât îl-şfichiui biciuşca unui semn de întrebare. Era creştinesc ?... Era, mai cu seamă, ortodox felul acesta de gândire ? Graba din mers îi prinsese acuma tot: mintea, sufletul. La urma urmei el avea să se conducă şi după judecata lui, nu numai după caietele de curs. Avea ambiţii mari. Voia să ajungă profesor. Deci şi purtarea trebuia să-i fie pe potriva acestei demnităţi de cuget. De fapt, rezolvase o mare problemă metafizică. Se opri în dreptul casei lui Vasile Păpădie. In curte, un copil, copilul gospodarului, bătea cu un ciocan în cercurile unui butoi, în joacă. — Acasă-i tată-tău ? : — Da. ............. - . ' . ■ Lui Simion inima începuse să-i svâcnească în piept : împotriva grabei din picioâre şi creier. Dar mintea se înălţase parcă şi domina, gata de luptă, întreaga duşmănie a 16 © BCU soartei şi a vieţii. Avea să-şi măsoare puterea cu puterea destinului şi avea s'o aplece voinţii. Simţea desluşit senzaţiile de forţă, ca pe nişte curente reci pornite din fiecare por al făpturii lui. Nimic nu tremura, nimic nu era turbure. Planul îi venea parcă de-a-gata : să ia pe om cu binişorul, cu mare şiretlic, ca pe nesimţite să-i smulgă mărturisirea. —■ Ei, vere Păpădie... strigă el din curte. îşi controlă glasul şi fu muţămit. Să-i fi cerut împrumut o târnă de porumb şi glasul nu i-ar fi sunat mai prietenos, mai fără nici o teamă. Omul veni în tindă, cu un alt copil în braţe. . — Ce-i, domnule Simioane ? ' — Tocmai treceam pe aici... şi ce mi-am zis ?... hai să mă abat şi pe la vărul Păpădie. . Tot şiretlicul lui ţărănesc îi alinta acum vorba, însă cu mare pândă în ochi şi urechi. Vedea chipul omului căzut peste fălci în jos, îmbătrânit de azi pe mâine. Parcă-1 ţinea în sus, copilul din braţe, altcum s'ar fi prăvălit la pământ. Ce bine suna vocea lui tânără, puternică, desgheţată. Prea multă putere... auzi el, în zumzet şters, cuvintele dascălului Ilie şi le goni ca pe un roiu de muşte. — Că o fi amărît... continuă teologul. Vai de capul meu, domnule Simioane... Tânărul avea impresia că e pe calea cea bună. — Ai iubit-o mult, vere Păpădie ? — Aşa-i, domnule Simioane. Auzul tânărului svâcnea de amândouă părţile, ca şi cum în fiecare ureche ar xi avut o inimă în miniatură. Prin urmare, omul se pornise pe mărturisiri. — Era vorba să vă luaţi, vere Păpădie ?... — Da... dar ea tot amâna. Omul cătă jos câtăva vreme, fără să spună un cuvânt. Simion aşteaptă cu sufletul pe buze. — Vezi, domnule Simioane, ăsta-i păcatul nostru, al oamenilor... să minţim pe alţii şi să ne păcălim pe noi... Simion începu să gâfâie. Picuri de sudoare simţea mustind pe la tâmple. Oare ce voia să spună ţăranul ? Nu cumva, desmeticit, primea lupta ? — Dar totuşi te iubea... făcu el iscoditor. Ochii ţăranului cătau la el mari, blânzi şi îndurători; parcă înlăcrimaţi. — Da, mă iubea... . Simion deveni liric. . — Vere Păpădie, asta-i tot... iubirea... îşi dădea bine seama de toată infamia purtării lui, dar acum nu mai era timp de scrupule şi mustrări. Trebuia să afle. Erau în joc liniştea lui, viaţa lui. Deci, din ce în ce mai duios, îl îmbia: — Să n’o regreţi, dacă v'aţi iubit... Ochi ţăranului schimbaseră acum căutătura. Tot mari, tot deschişi, dar căpătaseră o putere de dominaţie, faţă de care sufletul teologului se pierdea. — Da, ne-am iubit... Simion înţelese c’a ajuns la punctul culminant al interogatoriului. Şi totuşi lupta era inegală : el cu vorba, celălalt cu sufletul. Dar lui, numai vorbe îi trebuiau. Avea deci să introducă o nouă notă de iscodire, cea a blajinii măguliri. 17 © BCU .— Frate Păpădie, dacă v'aţi iubit, poţi zice că eşti un om fericit... şd n'ai trăit zadarnic pe pământ dacă ţi-a fost ibovnică... Oare ţăranul prinsese meşteşugirea ? Nu se putea şti. întregul lui chip sta răstignit pe un zâmbet larg, indulgent şi a tot-cuprinzător. Ochii lui erau luminoşi ca ai copilului, din braţe. : — Da, făcu el clătinând uşor din cap, mi-a fost ibovnică... — Ce frumos ai vorbit, Simioane... — Erai tu acolo, Sio... şi prezenţa ta îmi dă un avânt nebănuit... — Tu, Simioane eşti un orator... trebue să ajungi profesor... — Voiu ajunge, Sio... ' ■ -T- Şi ce glas minunat ai... M'au trecut lacrimile când ai cântat: „Unde eşti des- mierdarea cea lumească ?... Unde eşti nălucirea cea trecătoare ?...'' ■ Se găseau în luncă. In jurul lor, linişte ca într'un pahar cu apă stătută. Nici răsu-flul parfumat al frunzelor înnoite, nu adia ; nici un zumzet nu turbura aierul ; nici o gâză, firele de iarbă. Chiar şi lumina cerului se oprise locului, între zi şi înserare, iar clipo-ceala valurilor pierise în depărtare, parcă spre orizont. Şi deodată, din culmea dealului, trompetele începură să zică rugăciunea. Statură nemişcaţi până ce gorniştii terminară. — Pentru pacea sufletelor noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu... făcu fata. —■ Pentru pacea sufletelor noastre, să mulţămim lui Dumnezeu... răspunse Simion, IV 18 © BCU DIN „CICLUL NEAMULUI" - ■ : ■" de - RADU GYR - SURGHIUN ..... Prea-şi răsvrătea, de mult, fruntea semeaţă, boerul tânăr iute ca hangerul. . ’ Frigeau, sub gene, chiciura şi genii, . ; mânia lui tuna ca o sâneaţă... Surghiunul mi ţi-1 roade şi-l mănâncă la mănăstirea neagră şi pustie. Scobită, jos, sub lespede, adâncă, îl sfârtecă vrăjmaşa lui chilie. Din mucegai ies cârtiţe buimace • :*> şi broaşte moi ca lintiţa jilavă.. '• Toamnele scuipă ’n groapa lui băltoace şi-aprind pe zid o Precistă suavă... Putredă-i ziua. Noaptea, mătrăgună. Şi când adoarme 'n lacrimi şi dogoare, vânează’n visul lui mistreţi pe lună şi fură jupâniţe din pridvoare. - CRONICARUL .... Nu basne în bucoavna mea oiu pune, nici scornituri, ci lacrimi şi smerenii, că scriu îngenunchiat, ca 'n rugăciune de ţara asta arsă de bejenii..... ; Tu, veacule de negură şi sloată, pofteşte-aici la judecată dreaptă. ■ . Măria-Ta, cântarul meu Ţi-arată • -ocalele din cuget şi din faptă.,. ’ : 19 © BCU Cluj Mi-e dat să cern isbeliştea şi slava. Ca prin cămări cotrobăesc prin vreme. Mi-aud troznimd ca din ţâţâni voroava, şi ca un piept letopiseţul geme. Dar când smeritul rob ce sunt, cutează a scriere că de la Râm pogoară, — Crăciun mi-e pana, slova bobotează, şi se răstoarnă ceru ’n călimară. IOAN VODĂ-CEL-CUMPLIT Somnule verde, guştere la pândă, de şapte nopţi mă muşti cu vise rele. Vicleană lună, scorpie flămândă, veninul tău îmi gâlgâe sub piele. Visez că mă scufund într'o bulboană şi văd harapi, mocirle şi pădure... Eri noapte, m'am visat târât în goană de cozile a patru vânturi sure. Sburau ca nişte iepe mari de ceaţă şi spintecau stihiile cu brume, . isbind de stele carnea mea răsleaţă şi măcinându-mi hoitul peste lume. Şi se făcea că peste ţară ninge, din cer, cenuşa leşului amară, şi nimenea sărmana mea funimge ' n'o adună într'o basma uşoară. Doar câini lingeau cenuşa cu osândă... Ei, ce gândiţi, boeri, de ce-mi năzare ? Nu-i printre voi vreunul să mă vândă ? Lovi-l'ar bubă neagră şi lingoare ! LETOPISEŢ Burduf de ’nvăţătură, grămăticul se lăfăia la curte 'n cinste mare. Cuvântul lui era ca borangieuf, şi ’n ochi avea şerpească lunecare. Ci întocmi răvaşe urzicate cu pâră despre Vodă şi ocară (că-i beţivan şi rânced de păcate) şi pre ascuns le-a fost trimis din ţară. 20 ; Aflat-a Vodă şi, chemând boerul, i-ia pedepsit amarnic vicleşugul şi l-a cârniit pxe dânsul cu hangerul, să-l ruşineze foarte beteşugul... Şi şi-a purces sărmanul cârn năcazul prin ţări nemţeşti cu leacuri felurime, să-i dreagă doftorii şi meşterii obrazul, că-i ciumpăvit să nu-1 cunoască nime. Dar de i-au dres cârnia, vracii, bieţii, în niciun chip tămadă nu-i aflară să-i stingă'n piept pucioasa şi creţii şi lacrima şi sfântul dor de ţară... P O E S I I DE ■ N. CREVEDIA Ş CÂNTECUL CĂRŢILOR Pe voi aş vrea să vă cânt acum, Cum staţi, la rând, volum lângă volum — Cărţi albe, cărţi netede, Gătite, ca nişte fete de şcoa'lă. Iată, cum stau unele, aplecate, Par'că li-i somn şi sunt supărate. Una, pe dulap, se ’ngână cu un tablou, Vreo şapte mi s’au urcat pe birou. Un dicţionar gros cât o ladă, O copertă —ca o livadă. Şi-au ieşit în recreaţie Şi câteva care-au obţinut dedicaţie. O carte de poezii, cu slove ca de stambă, S’a tras lângă lampă. Altele, numai în... cămeşuţe Le-am găsit pe măsuţa de noapte. ! Seara ’n «pridvor, rămâne câte una, Ca o bucată de lună. Ziare, reviste, ca nişte berze boilnave, Manuscrise, cu florile negre, şterse... Albume ’nnialte cât uşile, Alte cărţi negre, oa maicile şi ca mătuşiîe — Sfânta Psaltire, Stareţă de mănăstire, cuvioasă. 22 © BCU Cluj Am o carte albă, cu file grele de noapte, Literele, cât nişte boabe coapte — Şi e plină de ceară, de sânge şi şopti Dintr'o mie şi una de nopţi mari. . Ceru-i plin de tomuri, ca un pod. Ce goi anii noştri şi repezi ! Şi voi, grele ca nişte lespezi, înflorite cu slova lui Kiril şi Metod. V'am întors ca pe nişte brazde, , Mi-aţi fost de atâtea ori gazde bune ’ Şi pereţi împotriva vântului — Cărţi care ciripiţi în toate limbile pământului. Surpat, castelul de piatră şi vis — . Risipite prin odaie, ca nişte cărămizi — Cărţi arse şi caete, voi, Mi-e dor de-abecedarul meu cu o-i, oi. Dragi mi-aţi fost, totuşi, Pure cărţi, ca nişte lotuşi. Eu nu vă taiu foile frumos. Avar, Le rup, ca pe bluzele unei fete mari! ’ Şi noaptea, în iatacul cu lumină moale, Satan, între cadâne goale, Ce le mai mângâiu şi le răsfir Foile de somn şi trandafir — Că de câte ori, măre, am mas " Lâng' o carte, ca lâng’ un obraz. Cărţi vechi, sfinte, cărţi proaspete cu miros de brad, Voi pleca 'ntr’o zi, supărat, Spre neştiutele hărţi — Intre patru scânduri, ca 'ntre patru cărţi. FLOAREA SOARELUI Ne-am despărţit aseară. Pe totdeauna. Mâine, Par’ că te văd, zgârcită, la mine tot în poală — Căci un adio nu e, aşa cum rupi o coală Şi-aice, sub cămaşă, mi-eşti inimă şi pâine. Era aseară-o noapte, ca marmura era — Rotundă, calmă luna şi mare, uite-atât. Bătea ’n albastru lumea şi lume nu părea Şi ’n ţărmii ei de piatră, mi s’a făcut urât. 23 © BCU Am astupat păreţii, cu tot trecutul, tot. In cubii mei de noapte, ce vast-profundă groapă ! Şi se făcea o oale de sare, în vis — şi-o apă, . . O Caspică pe care o tot trudeam, înnoi Te socoteam pierdută, la marginile humei, . Stins soare, ca o floare-a-soarelui japon — Iar între noi, o carte de vise — un oblon Şi-o ţandăra de lună, pe tot înnaltul lumii. Suntem în anii mierei şi-a fost. îmi pare Marţi — Gotoiu zbârlit ce’n braţe mi te prefaci că torci — Nu te-asm bătut, vezi bine. Mai dulce să te ’ntorci. Da, trebuie, adesea, să şi te mai desparţi. CÂNTEC DE CUNUNIE Cine ne-a pus cununiile, Ce hain, ce vrăjmaş ? Bate-l-ar fierul, mâniile, Pietrele-acestui oraş ! Adu-ţi aminte anii acei, Primul surâs, întâia fervoare — Ne-am cunoscut într'un Fevxuare, Cu serile — ţigănci cu ghiocei. Părul galben — o toamnă clară, Pumnul cu şoapte, cât un ghioc. Desfrunzit, trupul ţi-era o vară, Mirosind sfânt a siuiinoc. . Cine ne-a pus paharul la buze Şi ne-a rupt inelele de iarbă ? Aibe-r-ax 'tristeţea noastră, aibă ! Nu s’ar mai deslega — nu se ! Pierduţi, apoi nu se ştie unde Pe-aie nădejdii înfrunzite — alei -Poate, în, Cana Galileii, Poate, în noapte, ca’ntr'un munte. Era peste putinţă, atunci, Că vor fi privighetorile găi, Că soarele atârnă tigăi Şi visele face-s'or prunci de liceu. Unde e înnaltul, chinul De-a fi măreţ şi-a fi fost ? In curtea cu fini şi cu rost, Ne ducem sur ghinul. Bradul tău, bradul meu, Ce scuturaţi, ce vechi! Sub stelele — bomboane — perechi, perechi, Cunună-se robii lui Dumnezeu. In petecul nostru de eternitate, Ne ţin sacrele sarcini. Fără ’nceput şi fără margini, Cerul e libertate — şi voiaj. Dumnezeu, Dumnezeu, Nunul, Singur şi-i Unul — Lanţ de mâini cine ne-a pus Şi ne poartă, osândiţi, spre Apus ? Astăzi, pe severul mal, Caut fecioara de-atunci, frumos supărată. Sus, luna noastră albă, curată, Ca um pat de spital. SUSPINUL ZEILOR DE IOAN COMAN Melodia durerii nu este un privilegiu exclusiv al muritorilor. Nemuritorii înşişi au intonat-o deseori ; suavele imnuri ale imaculatului azur au trebuit, din când în când, să cedeze locul glasului suferinţii. Durerea nu este o infirmitate pentru stăpânii pământului roditor, ai mărei celei largi şi ai cerului albastru. Epopeia existenţii şi destinului lor e împletită cu a noastră, a oamenilor, prin firele nevăzute dar nesfârşit de lungi ale durerii. Durerea e magnetul oare apropie lacrimile muritoare de focul ochilor nemuritori. Zeii eleni suferă ca noi şi cu noi. Departe de a condamna durerea, ei o socotesc drept o distincţie. Durerea nu e un accident, ci un fapt conmatural oamenilor şi zeilor ; ea face parte din zestrea pământului şi a cerului, aşa cum face parte existenţa însăşi. Deaceea suspinul zeilor e un element integrant din viaţa lor însăşi. Aceeaş liră a lui Apollon care vibrează de bucuria şi fericirea relativă a zeilor face să răsune şi caldele lor suspine. Cum se explică acest paradox al durerii în existenţa locuitorilor Olympului ? Spre deosebire de majoritatea pantheoanelar popoarelor vechi, cel grec prezenta particularitatea de a nu fi exclusiv nici o construcţie de speculaţiuni metafizice, şi nici — ceeace era şi mai rău — o menajerie de monştri. Erau, în pan theonul elen, elemente sporadice din ambele aceste feluri de mitologii sau teologii contimporane, dar substanţa însăşi a acestui pantheom o alcătuia marele conformism cu existenţa omenească ; pantheonul grec era proectarea idealizată a societăţii umane, mai precis a familiei umane. Nici theriomorfism tiranic ca în cele mai multe mitologii orientale, nici monoteism semitic, ci un anthro-pomofism elegant, rareori alterat de o reminiscenţă monoteistă sau de o invazie naturistă ori henoteistă. Proiectarea în ideal a celor mai buni dintre oameni sau a celor mai înalte calităţi ale lor, creia o lume superbă de desăvârşiţi, încununaţi cu aureola puterii, frumuseţii şi eternităţii. Dar aceşti „desăvârşiţi'1 nu erau o realitate obiectivă, ci doar o dilatare a umanului. Omenescul va puncta cu toate splendorile dar şi cu toate defectele lui pe toţi membrii divini ai panlheonului elen. Zeii greci nu sunt decât nişte oameni hiperbolizaţi. Ori cât de înaltă ax fi această superiativizare, nemuritorii rămân, în fond, oameni şi se vor manifesta ca atare. Chiar când printr'un Plafon sau alţi gânditori filosof ia spiritualistă antică va încerca să retuşeze anthr op omorf ismul în sensul unui vag monoteism sau panteism, rezultatul va fi nul pentru credinţele şi superstiţiile populare. Zeii greci au îmbrăcat strălucitoarea lor hlamidă amthiropomorfă în chipul cel mai desăvârşit la Homer. Nici un alt poet elen n’a reuşit să zugrăvească în mod aşa de amă- 26 © BCU Cluj nunţit, integral şi plastic viaţa intimă a Olympienilor ca Homer. întreaga acţiune a Ilia-dei şi Odyseei e străbătută ca de un fir roşu şi deseori susţinută de voinţa sau de pasiunea zeilor. Zeus şi ceilalţi membri de seamă ai familiei sale sunt puternici, inteligenţi şi bravi, dar nu pot scăpa de norul tristeţii, al mâhnirii, al urii, al durerii. Ei n’au moarte, clair nemurirea lor priveşte numai viitorul, căci ei au un început în trecut, care nu e prea depărtat. Ei se iubesc, se căsătoresc, se ceartă şi au între ei raporturi asemănătoare acelora dintre oameni. Zeus e puternic, mai puternic decât toţi ceilalţi zei : „Dacă de cer atâina-veţi un lanţ cu belciuge de aur Şi vă veţi prinde de el cu toţii, voi zei şi zeiţe Nu veţi putea din Oiymp să trageţi la vale pe Zeus, Sfetnicul vostru mai 'nalt, oricât v'ar ii cazna de multă. Dar dacă lanţul l'oiu trage spre mine şi eu cu 'nadinsul, Repede am să vă salt spre cer cu pământul, cu marea Şi am să leg dupaceea de piscul Olympului lanţul, Jur-imprejur şi în slăvi au să spânzure toate ale lumii; lată cât eu sunt mai tare decât muritorii şi zeii1) Dar el nu-şi poate reţine strigătul de durere şi suspinul când vede că în lupta de sub zidurile Troieii, fiul său iubit, Sarpedon, avea să fie răpus de Patroclu : „Vai mie, fiul meu cel mai iubit de pe lume, Sarpedon, Are să-mi fie răpus de Patroclu, şi stau îndoelnic : . Oare să-l iau pe ascuns, cât el este viu, din războiul Cel lăcrimos şi să-l mântui în Licia, ţara cea grasă ? Ori în bătaie de-acuma să-l las să-l omoare Patroclu ?" s) Zeus, el cel mai mare şi cel mai puternic, nu era singurul care suspina de durere la perspectiva morţii fiului său iubit. Hera. soţia sa, îl înştiinţează că şi ceilalţi zei au odrasle pe care le-ar vrea scăpate din vârtejul măcelului : „Poate şi altul o fi între noi, care vrea să dea drumul Fiului său cel iubit din crâncena încăerare, Doar o grămadă de iii de-ai zeilor după-a lui Priam Mare cetate se bat şi tare îndârjise-vor zeii"3). Afrodita e rănită de Tidid Diomede, pe când încerca să scape dela moarte pe Aeneas : „Şi năvălind, o împunse cu lancea pe gingaşa mână ' La 'ncheietură în palmă, şi'n piele o pătrunse prin haina Cea strălucită, măiastră, ţesută de zânele Graţii; Prinse pe loc după asta să picure sângele zânei, *) De durere Ţip' Airodita vârtos şi pe fiu, şi-l aruncă departe.s)" 1) Iliada VIII, 19—27, trad. G. Murnu, ultima ediţie. Toate textele homerice din acest articol sunt citate în traducerea aşa de exactă şi frumoasă a lui G. Murnu. 2) Ibidem XVI, 433—438. 3) Ibidem XVI, 446—449. *) Ibidem V. 337—339. 6) Ibidem V, 343. . . . . 27 © BCU Iar zâna se duse ameţită de otrava durerii: Vinteşa Iris o prinse şi o scoase din deasa ’nglotire, învineţită de chin şi cu mâna înroşită de sânge9)" Rănită, Afrodita nimereşte la fratele-i Arcs căruia-i cere să-i pună la dispoziţie telegarii pentru a se sui pe Olymp la Părintele Zeus, „căci tare sufăr de rana ce un muritor mi-a făcut, Diomede" 7). Mângâind-o, Diona, mama sa, i se adresă cu aceste cuvinte : „Rabdă, copilo, şi inimă prinde, măcar că te doare; Nu numai tu, ci mai mulţi din cei care locuie Olympul - Au pătimit dela oameni şi ne-am chinuit fără milă Noi indenoi. A păţit-o chiar Ares odată, când fiii Lui Aloen, Efialt şi Otos, puternic în lanţuri L-au ferecat şi la temniţă'n chiup de aramă'1 ţinură Dar Eribea, frumoas'a lor vitregă mamă, lui Hermes Dete de ştire, şi el pe ascuns îl desprinse din lanţuri Şi de necaz îl scuti şi de greul osândei. Şi Hera * Biat'a păţit-o când fiul lui Amfitrion, oţelitul O nemeri pe la sân. Nespusă i-a fost pătimirea, ' D'apoi năpraznicul Hades, când fătul lui Zeus, acelaş Hercule, îl nemeri şi pe el cu săgeata la poarta ’ Morţilor, jos pe tărâmul cellalt, şi-l supuse durerii. Hades atunci pe Olymp a venit la palatul lui Zeus, Plin de mâhnire şi-adânc de durere pătruns, că săgeata Umăru-i ţapăn răsbise şi nu-i da răgaz suferinţa" B) Zeii toţi, au suferit şi au lăcrimat fie de pe urma muritorilor ca în cele mai multe cazuri la Homer9), fie de pe urma unora dintre ei, ca în diferite teogonii, cum este în cea a Iui Hesiod19), fie în anumite conflicte cereşti sau subpământene între unele divinităţi, pentru folosul sau desfiinţarea neamului omenesc ca în cazul lui Prometheu J1), Hercule 1S), Dionysos 13), Qrfeu14), ş. a. Suferinţa şi suspinul zeilor erau provocate de diferite pricini, unele mai uşoare, altele mai adânci, unele de structură sau coloratură pur omenească, altele pornite din profunde şi inexplicabile temperaturi divine, la mari altitudini faţă de atmosfera terestră, dar aceste suferinţi şi suspinuri nu erau mai puţin un semn premergător pentru destinul zeilor în viitorul credinţelor elene în bazinul mediteranean. Suspinul zeilor eleni isvorăşte nu numai din caracterul transparent omenesc al divinităţilor, aureolate de o perfecţiune ideală, dar şi din faptul că chiar după această proiectare în ideal, zeii continuau să aibă unele legături cu oamenii, legături care coborau inaccesibilul şi maiestatea divină în proza nivelatoare a omenescului. Splendoarea unui Zeus, unui Apollon, unui Hermes ori a unei Afrodite era sfâşiată de raporturile erotice prea omeneşti cu muritoarele sau cu muritorii sau anihilată de acte de violenţă, furt «) Ibidem V. 352—354. ') Ibidem, V, 361. s) Ibidem V, 382—400. 9) Unde însă adesea ei se jicnesc şi se rănesc şi reciproc ca unii ce sunt împărţiţi în două tabere adverse, după cele două armate duşmane, aceea a Grecilor şi aceea a Troenilor. 10) Theogonia 715 sqq; 839 sqq. ' u) Hesiod, Theogonia 521 eqq; Erga Rai Hemerai 48 sqq; Aeschylos, Prometheu înlănţuit 93 sqq. etc. 12) Care a suferit enorm pentru binele neamului omenesc. Cf. cele 11 atkla sau isprăvile lui. 13) Cf. diferite episoade ale istoriei sale în teologia orfică. 14) Chinuit şi sfâşiat pentru a fi încercat să îndrepte pe oameni din sălbăticia lor. 28 © BCU ori alte metehne umane. încercările unor poeţi ca Pindar ori Aeschylos, sau a unor filosofi ca Xenophanes sau Platon de a curăţi Oiympul de viţii şi de a-1 spiritualiza n'au dus la nici un rezultat. Credinţele populare şi bogata floră a divagaţiilor mitologice formau un parapet de netrecut pentru orice reformă bine intenţionată. Insuccesul reformei morale a pantheonului grec s'a repetat cu ocazia reformei patronată de Octavian Augustus. Zeii nu se puteau ridica la înălţimi mari depăşind cu totul sfera omenescului şi pentru un detaliu, să-i zicem chronologic, şi care pare fără importanţă la prima vedere, dar care-şi are greutatea lui. Aceşti zei sunt nemuritori şi intangibili în viitor, dar nu şi în trecut. Nemuritorii eleni s'au născut în timp ; a fost deci o vreme când ei nu existau. Theogonia hesiodică şi alte poeme theogonice ne relatează cu lux de amănunte peripeţiile apariţiei diferiţilor zei. Naşterea a fost provocată sau întovărăşită cele mai adesea de convulsiuni teribile şi suferinţi fără nume. Cine însă se naşte în timp va participa inevitabil la lacrimile lumii. Ca în cazul celor mai mulţi din zeii lumii vechi, zeii eleni au fost, înainte de a îmbrăca haina anthropomorfismului, întruparea forţelor naturii. Deşi ridicat la rangul de „Tată al oamenilor şi al zeilor", şi mai târziu chiar la acela de Demiurg, Zeus a continuat să păstreze ca blazon semnul fulgerului, el fiind divinitatea protectoare a atmosferii ?i în deosebi a fenomenelor de ploaie. Hera e aierul, aşa cum o arată însuşi numele. De-meter e expresiunea pământului şi a fenomenelor legate de acesta. Phoibos e întruparea luminii solare. Anthropomorfismul a dat zeilor personalitate şi o serie de atribute inerente acestei personalităţi, dar opera de grefare a omenescului s'a făcut pe naturismul primitiv al divinităţii. Hephaistos, Hermes şi Prometheu sunt, în evoluţia mitologică, divinităţi deosebite, având roluri specifice, dar în fond, aceşti trei zei sunt trei nume pentru unul şi acelaş element al naturii care e focul. Intr'un cuvânt, divinităţile greceşti, la început întrupări sau emanaţii ale puterilor naturii, continuă să se prezinte, chiar în stadiile cele mai înaintate ale evoluţiei pantheonului, ca simboluri ale diferitelor fenomene sau forţe ale firii. Dar fenomenele naturii sunt un joc şi o agitaţie nesfârşită a stihiilor provocând continue hiatus-uni şi catastrofe. Ca simboluri ale acestor fenomene, zeii eleni sunt într'o continuă mişcare şi conflict unii cu alţii. Aspectul luptei crâncene a stihiilor inspiră omului gândul suspinului zeilor. E suficient să citez în această privinţă lupta faimoasă din Theogenia lui Hesiod dintre zeii olympieni, giganţi şi titani. Succesiunea celor patru anotimpuri şi în deosebi venirea toamnei şi a iernii au punctat şi vor puncta totdeauna cu durere şi suspin mersul chronologic al existenţii. Să nu se obiecteze că natura e o înlănţuire de fenomene indiferente în sine, adică nici vesele, nici triste şi că, deci, ea fiind amorală nu poate fi privită sub un unghiu afectiv. Aceasta este o concepţiune modernă despre natură. Lumea veche vedea în marea şi variata sucesiune a fenomenelor firii o infinitate de forţe divine dotate cu intenţii şi capacităţi de a face binele sau răul. Natura, aşa dar, putea plânge sau râde, după împrejurări. Caracterul efemer al oamenilor, in deosebi al poeţilor, atribuia aceeaşi efemeritate şi forţelor firii. In fine, suspinul zeilor eleni e un corolar al caracterului laic al poporului grec şi al lipsei de ierarhie sacerdotală şi de teologie sistematică în Grecia antică. Această ţară n’a avut nici preoţie organizată ea Egiptenii, Perşii, Babilonenii şi Indienii, şi nici o teologie oficală. O clasă preoţească instruită ar fi elaborat o teologie în care divinităţile ar fi devenit puteri metafizice, inaccesibile înţelegerii şi deci profanării vulgului. Antropomorfismul şi toate celelalte metehne legate de origina naturistă a acestor divinităţi ar fi dispărut. Cum ar fi putut însă să apară o teologie savantă cu teologi ca... Homer şi Hesiod, pe cari Herodot îi numeşte cei mai vechi şi cei mai mari teologi ai Elenilor ? Iată de ce zeii eleni au continuat să suspine până la sfârşitul antichităţii. 29 © BCU Suspinul zeilor, adică îmbrăcarea efemerului de către nemuritori, a fost însă o adevărată binefacere pentru geniul grec. Creaţiile ştiinţifice şi literare s'ar fi . resimţit adânc în prezenţa monopolului divinităţii de către o teologie savantă sau , o preoţime exclusivistă. In ţările vechi cu regim teocratic sau cu orientare teocratică, totul se mişcă sub semnul tiraniei zeului. Rareori un inspirat sau un om de ştiinţă încearcă ieşiri timide de sub tutela castei sacerdotale. E drept că uneori arta literară se poate desvolta în voie sub bagheta celei mai savante teologii, dar cu condiţia prezenţei unei calde pietăţi. Imnurile Indienilor, Babilonenilox şi Evreilor sunt cel puţin unele din ele — adevărate capo d'Opere. Cântarea cântărilor sau Psalmii Vechiului Testament simt modele ale genului. Neajunsul este că această poezie se restrânge exclusiv la teme religioase. Largul protestantism elen antic în materie de credinţă permitea însă o nesfârşită eflorescenţă a tuturor genurilor poetice şi cercetărilor ştiinţifice. Extrema libertate de mişcare a Glympienilor era un isvor nesfârşit de inspiraţie pentru poezia de toate genurile. O Iliadă şi o Odyssee erau cu neputinţă de conceput şi de realizat cu ideologia şi sentimentele loir şi în forma artistică în care le cunoaştem, cu un pantheon ca cel semitic sau egiptean. întreaga gamă de virtuţi şi metehne cu care operează eroii şi zeii homerici, respirând acel etern omenesc şi reliefând acele acte şi atitudini divine care fac farmecul incomparabil şi dau valoarea nemuritoare celor două opere homerice, n'a fost posibilă decât sub regimul râsului şi suspinului zeilor. Eroii homerici sunt şi activează în proporţii de epopee, exclusiv graţie climatului creat de zeii homerici. Aceştia din urmă conduc războiul troian sau iau parte directă la luptele de sub zidurile cetăţii lui Pviam nu numai pentru că ei s'au împărţit în două tabere, protejând unii pe Greci şi alţii pe Troeni, ci şi pentrucă, mai ales pentrucă aproape fiecare dintre nemuritorii olympieni aveau de ocrotit o odraslă proprie în această bătălie. Ge-ar rămâne din Iliada, dacă am elimina episoadele care povestesc diferitele intervenţii ale zeiţei Tethys cea cu picioarele de argint pentru fiul ei, Ahille ? Sau acelea ale Afro-ditei pentru fiul ei Aeneas, sau acelea ale lui Zeus pentru iubita sa odraslă Sarpedon, sau acelea ale lui Ares pentru fiii săi? Credinţa Grecilor în zeii lor era o aderenţă mai mult Ia. sublimul omenescului din ei decât la supranaturalul din anfhropomorfismul lor. Pietatea mitică a Elenilor e un sbor circular între jocul imaginaţiei, al simţirilor şi al inteligenţii de cea mai pură factură umană şi supranatural. Acţiunea epopeilor homerice nu e antrenantă şi interesantă decât prin râsul şi suspinul zeilor. E la fel cu poezia lirică şi dramatică. Cele mai înalte creaţii dramatice ale teatrului grec şi poate ale teatrului din toate timpurile sunt apariţia infernalelor Erinyi în piesa Eumenidele şi răstignirea şi chinuirea Titanului Prometheu în piesa cu acela,ş nume, ambele opera poetului Aischylos. Dacă în Pentheu al lui Aischylos şi în Bacchantele lui Euripid Dionysos pedepseşte pe Pentheu, regele Tebei, în Broaştele lui Aristofan, zeul teatrului e bătut cu vergi în drumul spre Hades. Dar Hercule ars în cămaşa dată de Deia-ni;ra şi udgându-şi soţia şi copiii ? Nici o pagină din mitologia greacă consacrată zeiţei De-meter nu e mai răscolitoare ca aceea în care se povestesc durerea şi tristeţea acestei zeiţe în căutarea fiicei sale răpită, Persephona. Suspinul zeilor a fost cea mai fermecată floare din care şi-au cules nectarul inspiraţiei harnicele albine ale poeziei elene. Noembrie 1939. m' © BCU P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU VACANŢĂ Intre calzii şi dragii pereţi ai odăii Mă pierd în mine şi nu mă mai ştiu, Mă bate pe frunte căldura văpăii, Fumez o ţigare, cetesc şi mai scriu. Uitat de iubite, de prieteni, de lume, Mă aflu uimit într'o filă de carte, Dar nimeni nu e să mă strige pe nume, Un vânt sau un cântec venit de departe. Mă văd în versul meu ca 'n oglindă, Şi ’n negura zilei singur mă plimb ; Din inima mea mlădiat-am colindă Şi nu-mi dă nimeni un zâmbet în schimb. — Te scoli dela masă, te duci înspre viaţă, Să-ţi cauţi amicii, ridicol Piierrot ? ' Veni-vor cu toţii, fantoşe de ghiaţă : ‘ Horaţiu, Laforgue, Eminescu, Rimbaud. Şi ’ntre tandrii pereţi ai odăii mărunte, Uitat de iubite, de prieteni, de lume, Se lasă o calmă lumină pe frunte Şi glasul tăcerii mă strigă pe nume. CEAI DANSANT Luminile din sală pun arc lunar pe creştet Şi decoltate doamne păşesc abia simţit, De pe terasa albă se vede parcul veşted, In care ieri sau astăzi am plâns şi am iubit. 31 © BCU Cluj Irin fumul veşniciei îţi văd profilu'n seară, Plecându-se pe cupa, ce leneş o vei bea, Din colţ, un semn cu mâna, şi închina-voiu iară, Paharul plin cu vise în, pură, slava ta. Dar dacă 'n seara castă tristeţea te 'nfăşoară Si ’n cercuri mari s’or sparge luminile pe zid, Să ştii, privirea asta e cea din urmă oară : Lachei cu negre âripi orbita mi-o închid. MONADĂ N’am din lumina lunii Nici un strop, oricât ar vrea Să mi-o ceară, seara, unii, Să mi-o schimbe pe o stea. Cerc şi arc întins imi sânt, Deopotrivă 'n orice oră •, Plămădit din dur pământ, Prefăcut în auroră. Lângă voi, tot eu voiu fi, Deslegând acelaş vis. Numai nourii m'or şti: O fereastră spre abis. PRIMĂVARĂ URBANĂ: DUMINECĂ Un plop nătâng, cu vârfu 'n fumuri, Aruncă frunze noi, ca mii de mingi, Un soare dulce trece peste drumuri, De poţi cu vârful unghiei să-l stingi. Departe o flaşnetă sgârie timpul Şi papagalul cocoşatului bărbos, Cu vorbe vii şi tari, ca ghimpul, Sfâşie-obrazul străzii, luminos. Fereastra larg deschisă către zare — Eu stau şi scriu ; un vânt umflă perdeaua, Sunt trist şi fericit, nici o ’ntrebare Nu-mi mişcă de pe fruntea clară steaua. Tramvaie goale fug spre nuştiuunde, O casă cască, larg, prin negre uşi Şi plictiseala ca un fur s’ascunde, fn ganguri mari, ca degetu ’n mănuşi. 32 ---------------. RUGĂCIUNEA CÂNTĂREŢULUI ORB DE ŞTEFAN STĂNESCU Treacă, o, treacă şi dela tânărul neferice Cupa de chinuri ! Fie s'o poată bea ! Mâinile lui, astăzi, nu pot să ridice Setei, balsamul răcoritor din ea. Apa 'n fântâni şi 'n reci isvoare de munte, Buzele lui de neprihană temând, Trece prin mii de prunduri tari şi mărunte ; Din adâncimi urcă spre ele, cântând. Dar, când ajunge, tainic se 'mpurpurează Nevinovatul şi preţios lichid. Ochii se 'nchid, inima se 'ntristează, Buzele anse istovitor se 'nchid. Dela un timp, pieptu ’ndrăgeşte arsura, Dela un timp, searbăd e orice leac. Pieptu-i vulcan, crater de flacără gura, Vărsând mustrării lava topită'n veac. Poate 'nitr'o zi, totul va fi ca ’nainte. Poate ’ntr’o zi, chinul cel crud va pieri. Sărmană soră, setea lui prea ferbinte Dimtr’un pahar de purităţi va sorbi! Cerul milos îl va feri să nu fie Veşnic smochinul biblic neroditor, Smuls de frunziş, în aşteptarea târzie, Şi 'mbrăţişat de focul mistuitor! Nu vă ’ntristaţi şi nu vă pierdeţi avântul ! Tot, cu nădejde, se poate 'ncet mântui. Credeţi în rostul trudei ce-o dă pământul Prea lângă ceruri să poată 'n van dăinui. 33 © BCU Cluj STEAUA SERII DE TEODOR MURĂŞANU Steaua serii, cine ţi-a dat Elegantul licăr de gene ? Până 'n suflet mi-a străbătut Mătăsoasa lene... Nu tu eşti cumva candela uşii Raiului din nemărginiri, — Farul pentru înghieţate oceane In portul Nicăiri ? Clipătul tău dacă se ’nchide - Peste al nesfârşirilor abis, Ca o icoană din draga copilărie Mă urmăreşte ’n vis. Lina-ţi lumină peste talazuri Dacă răsbate, Ochilor îmi este nepotolită uimire, Sufletului singurătate. Născută cu milenii înainte-mi Vei rămâne peste mii de vieţi, Făt-Frumos ori Cosânzeană a lumilor, Izvor nesecat de tristeţi. Sveltă lumină turburătoare a serilor Călcând din abis în abis, : - Tu fulger lin peste înitunerecuri, Eu umbră şi vis,.. 34 © BCU Cluj Fericit, că i-a dat o scurtă ’ntâinire Umbrei ce trece, Peste câmpul înflorit al pământului Văpaia ta rece. Ia-1 cu tine pe aprinse făgaşuri, Steaua serii şi a nimănui, Aninat de raza-ţi de aur, Pe cel mai singur în singurătatea lui !... © BCU NUMAI EXTAZUL DE-AR FI DE ION POTOPIN Extazul, numai extazul de-ar fi N'aT cădea pe frunţi brumata zi Geana aromelor nu ne-ar strivi Extazul, numai extazul de-ar fi. Dar vin alte şi alte minuni... Moartea şi’n soare trimite păuni Trăim ore, zile şi luni Dar vin alte şi alte minimi. Logodiţi cu visul — logodna se rupe Zadarnic fumegă inima n cupe Când smeura morţii singură 'n trup e Logodiţi cu visul — logodna se rupe. Extazul, numai extazul de-ar fi Prin vechile taine nu ne-am smeri Visul din pleoape n’ar putrezi Extazul, numai extazul de-ar fi. 36 © BCU Cluj MELANCHOLIA0 IUBIRE, DURERE, MOARTE DE NICOLAE ROŞU Orice încercare de a cunoaşte viaţa altfel de cum se arată în realitate este zadarnică. Nu luăm contactul cu lumea din afară, cu tot ce există, decât prin mijlocirea simţurilor. Suntem încarceraţi de destinul nostru pământesc, spumă de valuri, şi rămânem robiţi de neputinţă ori de câte ori nădăjduim să sfărâmăm chinuitoarea constrângere a fiinţei. Astfel glăsueşte un bine hrănit materialist, căruia nu-i lipsesc nici argumentele placide şi pe înţelesul tuturor, pentru a ne releva mizeria morală a existenţei. Se află totuşi o cale de a ne regăsi altfel de cum suntem, un drum care urcă pe creştetul stâncos al existenţei esenţiale. El se poate cuceri prin dragoste şi durere. Dar pentru aceasta se cere o frământare incandescentă a spiritului, o voinţă viforoasă, o frenezie a setei de cunoaştere, o învăluire melancolică a vieţii pământeşti. Acei cari au răzbit prin calvarul acesei transfigurări, şi-au înălţat durerea până Ia cunoaştere. Alta decât aceia pipăită cu simţurile noastre. O cunoaştere pură şi edenică, pecetluită de perfecţiune. Muritori ca şi noi, aceşti eroi ai melancoliei au desfăşurat puteri demiurgice, s’au încleştat dramatic în realitatea dureroasă, şi-au sfâşiat sufletul, şi necruţători cu propria lor suferinţă au despicat o altă zonă a vieţii. In lupta lor prometeică vibrează elanuri spre absolut, se sbuciumă mâniată de durere o pasiune care mobilează şi eternizează lutul omenesc. In rândul acestor oameni se prenumără Dante, Petrarca, Victor Hugo, Nietzsche, Mihai Eminescu... In cronologia lui Dante Alighieri sunt însemnate cu preciziune câteva date de o însemnătate covârşitoare. Ele pot trece totuşi neobservate de o inteligenţă mediocră, nebăgătoare în seamă a fenomenului de adâncă prefacere spirituală. In luna Mai 1274 Dante a întâlnit pentru prima oară pe Beatrice... „una bambina di otto anni iiniti"... Să fi avut loc această miraculoasă întâlnire, sorocită de destin, sub cupola bisericii Santa Croce, sau pe malurile Arnului cu apele lui murdare şi putrezi, tăinuind bestialitatea sanguinară a timpului, sau poate undeva, într'un decor de paradisiacă închipuire, nimeni nu ar pute-o spune. 37 © BCU Cluj Trecuseră nouă and, şi paşii predestinării se încrucişează din nou, dar de data aceasta, la. 1283, Beatrice avea şi ea cu nouă ani mai mult, şi era alta, deşi tot aceeaşi în imaginaţia înflăcărată a poetului. Un salut, un zâmbet, o străfulgerare, de nădejde pe marginea prăpastdei reci şi umede a furtunaticei ursite. La 24 ani, în 1290, Beatrice moare. :Da.nte a cunoscut o Beatrice reală, adevărată, o femee de carne şi de sânge, în care se contopea frumuseţea şi iluzia, speranţa şi zădărnicia vieţii. A iubit-o cu un gând iluminat de flacăra dragostei. A iubit dragostea în sine şi obiectul ei esenţial : femeia. Dar după moartea ei, în adâncurile sufletului său, s’a petrecut o prefacere : transfigurat de amintirea ei, obsedat de imaginea ei, Dante a căutat-o pretutindeni şi nu a mai găsit-o decât în imaginaţia lui creatoare. Dar de data aceasta Beatrice nu mai era fata de optsprezece ani, ci o închipuire măiastră, o zămislire angelică, îndumnezeită prin puritatea ei ; era însăşi cunoaşterea vieţii şi a omului, cugetarea însufleţită de credinţa religioasă, era înţelepciunea însăşi, Demna gentile. Două căi deosebite se contopesc în una singură : obsesia dragostei, căutarea halucinantă a femeii iubite, îl duce la concentrarea meditativă, la o nouă iluminare a geniului prin filosofie. Superba viaţă intelectuală a lui Dante ;zilele lui neliniştite de relieful aspru şi concret al oamenilor ; nopţile lui protejate de aripa investigaţiei... Această ambianţă morală îi mângâe sufletul nemângâiat şi îi deschide porţile luminoase ale paradisului. Acolo, printre îngeri şi sfinţi, Dante va întâlni a doua oară pe Beatrice. Procesul cunoaşterii prim dragoste, la Dante, prinde contururi dramatice. Absurditatea vieţii nu-1 mai poate înfrânge, idei-a morţii nu-1 mai consolează ;' uitarea nu-şi găseşte loc în creerul şi în sângele lui. Beatrice reînviată şi reîncarnată, retrăeşte în ambianţa fluxului său cerebral. In faţa destinului sufletele se deschid, zăgazurile prejudecăţii impuse de fatalitate se sparg, pasiunea dragostei îl înalţă şi îl purifică, îl desăvârşeşte în sine, îl cristalizează eroic în explozia neînchipuit de puternică a propriei sale ursite. Astfel, cunoaşterea prin dragoste, prăbuşirea desperată din bucurie în durere, nădejdea descoperită în teamă, desăvârşeşte procesul de transmutaţiun-e al valorilor : când îngerii o cer pe Beatrice pentru a i se da în rânduiala paradisiacă locul de slavă, Dumnezeul păzitor al lui Dante o reţine pe pământ, în înţeles de desfătare intelectuală şi de fericire poetică. Donne ch'avele intelleto d'amoie, exprimă stăpânirea umană a femeii inspiratoare. In jurul ei se concentrează întreaga tensiune sufletească, morală şi intelectuală a lui Dante. Ea este : la gloiiasa donna della sua mente. Imaginaţia poetică, siderală de moartea femeii iubite, îl va duce pe Dante la abnegaţie, la renunţare, Ia smulgerea definitivă din ambianţa exterioară,, pentru a se dărui total, extracţie, unei ambianţe interioare, mult mai puternice, care absoarbe şi copleşeşte, întreaga fiinţă gravitează în jurul unui singur punct, exclusiv, fosforescent, fascinant, izolat într’un univers de senzaţii şi de forme care se şterg, devin fumurii, incoerente, şi In cele din urmă dispar definitiv. înăuntru se despică orizontul cunoaşterii, înafară se închide universul diversificat într’o infinitate de forme -cosmice. Deoparte se clarifică zonele cunoaşterii, paradisiace, de cealaltă parte se închide noaptea unei desnădejdi totale. După un drum lung şi amar, prin toate treptele zodiilor, Dante o va regăsi pe Beatrice în Paradis, simbolizată în dragostea de cunoaştere, sublimată în amorul absolut, în vreme ce Vir-giliu întruchipează poezia. . Dante a atins un pisc al Edenului prin dragoste, a urcat o stâncă omenească pe care s"a clădit o metafizică. Problema destinului şi a cunoaşterii la Dante se desleagă prin dragoste, şi tot prin ea se cucereşte fericirea. Dar până a ajunge aici, la această treaptă dumnezeiască a -cugetării, Dante_ a„.jsângera.t în viaţa pământească, a fost sfâşiat de desnădejde, căci criza morală după moartea Beatnicei l-a învăluit cu aripi, cernite de melancolie. S’a petrecut în sufletul lui o intensă şi neodihnită frământare, şi amărăciunea durerii,, cu tot 38 © BCU convoiul de renunţări, i-a încredinţat soarta în mâinele eterice ale femeii iubite. Astfel se explică idealizarea dumnezeiască, Demna ideale, frenetica învolburare a gândului străpuns de duhul cunoaşterii, unul singur, exclusiv, grandios ca şi eternitatea, îngemănat cu perfecţiunea. După moartea Beatricei pasiunea lui Dante nu mai este umană şi carnală, ritualul erotic dispare, sentimentalismul crud din Vita Nuova s’a perimat. Dante nu mai este nevoit să strige desnădăjduit ca şi Faust : „Dă-mi Tinereţea înapoi ! (Gib meine Jugend mii zuiiih !...)■ In sufletul lui s’a petrecut o iluminare, zările s’au înseninat, şi o altă viaţă surâde, plină de fericire, în veşnicia seducătoare a cerului. Au trecut multe veacuri de atunci, din ziua neuitată a primei întâlniri, colbul greu al cronicelor bătrâne s’a aşezat peste acest amănunt cronologic, dar imaginea neîndurată a creerului răzvrătit de dragoste a fecundat cu puterea ei titanică o operă de nemărginită cuprindere a soartei. Dincolo de lume şi de frământarea pământească, dincolo de dragostea sentimentală pentru voluptatea unui sentiment. In sferele eterice ale paradisului, în casa lui Dumnezeu, se cântă o melodie a cunoaşterii prin dragoste, un extaz idealist de miraculoasă esenţă, un delir euforic, muzical şi superb. Dante Alighieri, amplificat. de durere, mărit peste marginile firii, previziune cerească, icoană pământească, cine oare îţi va sta împotrivă la judecata cea din urmă ? Tu care ai iubit ca noi toţi, ai blestemat şi ai înjurat, ai scuipat veninul remuşcării, ai desnădăjduit şi ai sângerat, ca un uragan te-ai năpustit asupra păcătuim şi ăi închipuit apocaliptice chinuri pentru cei pătimaşi, fiind spectator înfr’o grofescă sancţionare a viciului; prea crud cu Framcesea da Rimini, neiertător cu Thais, chiar Cleopatra, regina-metresă a Cezarului, îşi află locul în stolul de femei prea vinovate pentrucă au iubit mai mult ca celelalte. Tânguirea Francescăi de Rimini, nu este mai puţin chinuitoare, prin evocarea ei, atunci când spune: „Durere nu-i mai mare, precum e amintirea de timpuri fericite, când eşti nenorocit ; iar cel ce te’ndrumează o ştie foarte bine. Dar dacă ţii atâta să afli cum iubirea în inimile noastre întâia oară a ’ncolţit, ţi-oi spune eu povestea ca omul ce în la-crămi îşi scaldă vorba lui" (Infernul, cânt. V. trad. Alex. Mareu). Se răsuceşte gându’n loc, zguduit de infernala povestire, se sbuciumă simţurile neputincioase în faţa macabrului prăpăd. Dante profetul, justiţiar al divinităţii, nu este mai puţin real în închipuirea lui decât blăstămăţiile sadice şi obscenităţile prea ticăloase văzute odinioară la Florenţa. Dragostea şi melancolia, durerea şi speranţa, ating în opera lui Dante piscuri de cunoaştere, înălţimi luminate de flacăra adevărului absolut. ■ Prezenţa unei femei reale, carnale, şi receptive în dragoste, nu este indispensabilă, tocmai prin evidenţa ei concretă, ca să dea flux pasiunii erotice. Această nedumerire, care a fixat datele unei adevărate probleme, a fost mult desbătută şi niciodată rezolvată. Femei reale, individualizate într'o dragoste complectă, erotică şi literară, istorică şi umană, au fost, şi sensul existenţei lor nu poate fi contestat. Dar nu acesta este faptul fundamental şi de neînlăturat. Femeia iubită se obiectivează în plăsmuirile geniului artistic. Devine un arhetip al perfecţiunii. Temperamentul masculin, mai viu şi mai puternic, mai real şi mai fecund în posibilităţi de creaţie, hotărăşte condiţia posibilă a femeii iubite. Ea este amantă sau prietenă, soţie sau mamă, şi aceste ipostaze cristalizează sensul viabilităţii lor. „Dumnezeu ştie, spune Don Quijotte, — dacă va fi trăind sau nu pe lume o Dulci- neie, şi dacă este sau nu o plăsmuire a închipuirii, sunt lucruri pe care nu se cade să le cercetezi prea în amănunţime. Eu nici n'am plăsmuit, nici nu mi-am • zugrăvit în ochii lumii icoana iubitei ; o văd însă şi o contemplu în minte ca şi cum ar trăi aevea, întru- ţhind în fiinţa, ei toate însuşirile care o pot face vrednică de slavă şi aleasă întru toate" >(partea II, cap. XXXII). Donquişotizârea femeii ideale amplifică -delirul' euforic, scandează 39 © BCU exaltarea erotică până la sublimul eroic. Nu putem asemăna beţia erotică, extazul idealist al dragostei decât cu sentimentul implacabil al morţii. Obsesie şi sfâşiere, desperare şi exaltare, şi în tot acest tumult de imagini una singură se conturează până la o intensitate halucinantă, concentrată în sine, în resursele biologice, trădată printr'un surplus de viaţă, paroxism al fluxului vital interior. Lupta cu moartea presupune o succesiune de aberaţii şi de acţiuni ilogice, de autosugestii înveşmântate în iluzii ridicate la acelaş nivel sufletesc. In categoria cunoaşterii sentimentul iubirii naşte ideia frumosului, îi dă luminozităţi nebănuite, penumbre misterioase şi sensuri pătrunse de o frenetică posibilitate de transcendenţă. Poetul înamorat, în faţa frumosului transfigurează conturul realităţii, adaugă o putere sugestivă versului însufleţit de imagini ; realitatea prinde relief de iluzie, şi iluzia este înlocuită de halucinaţie şi extaz. In această stare sufletească se pulverizează întregul conţinut al vieţii. Frenezia potenţială a spiritului se arde în mântuirea acestei vrăjitorii, se descătuşează de chinuitoarea constrângere a destinului pământesc şi se înalţă, mister de nepătruns, în spaţiile siderale ale veşniciei. Sentimentul iubirii face din ideia frumosului o categorie ideală a perfecţiunii care se îndreaptă către întregirea fiinţei omeneşti. Mihai Eminescu vede în Venera „divinizarea frumuseţei de femee" ; ar găsi în altele „umbra frumuseţii cei eterne pe pământ" ; Shakespeare descoperă în frumuseţe adevărul absolut. Unul din prietenii lui Petrarca a contestat existenţa Laurei, şi a afirmat, bizuin-du-se tocmai pe o presupusă mărturisire a poetului, cumcă iubita lui a fost o „persoană imaginară" ; un altul a văzut în Laura prilejul unei „cunoaşteri ontologice". Două teme care se apropie de adevăr. Şe spune că Petrarca a văzut-o pentru prima oară pe Laura în biserica din Avignon (1327) şi a iubit-o până la moartea ei (1348) şi altfel până la moartea lui (1374). O dragoste fantastică, enigmatică şi sublimă, care cuprinde întreaga viaţă poetică a lui Petrarca, dincolo de moartea Laurei, nu legitimează prezenţa apropiată şi carnală a femeii iubite. Laura a trăit fireşte, în memorie, în evocare şi în imaginaţia lui Petrarca. A fost însă alta, transfigurată de remuşcare, de durere, de deziluzie, şi poetul siderat de aceste stări sufleteşti s’a smuls din melancolica amăgire căutându-se pe sine în orgoliul, salvarea şi „amorul propriu masculin". Melancolia şi oraţiile funebre ale lui Petrarca îl face să gândească altfel decât dacă Laura ar fi trăit. „Prezenţa ei imediată îl turbură şi chiar îl irită", spune Giovanni Papini. Lipsa ei îl cufundă în singurătate, în exilul voluntar al meditaţiei, şi din dragostea erotică, defunctă, se plămădeşte opera poetică pentru „salvarea" omului şi a „sufletului". Sfârşitul înseamnă lumină şi revelaţie, cunoaştere absolută a adevărului ontologic prin dragostea eternă a perfecţiunii izvorîtă din condiţia ideală a femeii. Enigmă sublimă a cunoaşterii : Quo vadis Laura ? Albrecht Diirer a izbutit să redea în gravura lui „Die Melancholie" toată complexitatea acestei stări de durere interioară. O femeie somptuoasă şi înaripată, concentrată în sine, se află corporal într’o relaxare preludată de întreaga stagnare a cadrului plastic. Gânditoare, nu vede niciun drum. Ochii ţintesc un punct fix, undeva, departe, pierdut în nelămurirea psihologică. Dar strălucirea fixităţii lor trădează o crispare interioară. Acolo, în adâncurile sufleteşti, s'a desbătut un proces sancţionat de destinul cosmic. O rază de speranţă mijeşte pe cerul întunecat, şi formează un curcubeu în atmosfera umedă, trecând pe lângă figură. Un demon sboară înaintea fascicolului de raze purtând o emblemă: „Melencolia". Un cupidon a încremenit trist şi gânditor pe o piatră de moară. Nisipul timpului se scurge în pahare conice. Clopotul a înţepenit. Uneltele sunt răvăşite 40 © BCU Cluj la picioare. Compasul, în mâna dreaptă relaxată, anulează măsura. Enigmă, tăcere, linişte absolută, şi în contemplarea gravurii gândul privitorului se răsuceşte asupra lui însuşi, fixează nedumerit demonul grotesc, căci acesta este chipul melancoliei dureroase. Totuşi Albrecht Diirer a dat staturii omeneşti o grandoare care sfărâmă echilibrul, şi privirea prea adâncită în ea însăşi luminează tavernele fatalităţii pământeşti. Astfel se desprinde cu o putere sugestivă sensul dinamic al melancoliei, latenţele vieţii luminate de speranţă. Tabloul lui Albrecht Diirer ni s’a crispat în memorie, şi obsesia acestei femei îngândurate parcă ne provoacă să despicăm taina melancoliei. Iată-1 pe Leopardi, singur în faţa mării, copleşit de imensitate, surpat de nelinişte, bolnav de tuberculoză, pândit de o dureroasă melancolie. Leopardi aproape orb la 21 ani, ameninţat să nu mai poată ceti şi scrie, el care la Ricanaţi nu avea altă ţintă decât biblioteca. Leopardi călcând pe urmele lui Dante şi Petrarca, urmat de Victor Hugo, scriitori de luptă, ei au dus până la ultima limită indignarea şi suferinţa. Au urcat calvarul durerii într'o splendidă solitudine, şi au rezolvat eroic problema destinului omenesc. Dar a venit vremea să facem un distinguo categoric între acei mari poeţi, răpuşi de durere, şi la care, un şoc emotiv, un traumatism psihic prelungit a imprimat o putere neînfrântă melancoliei lor. In această categorie ar trebui să înglobăm pe Dante şi pe Victor Hugo, evident păstrând proporţiile, pe câtă vreme în cealaltă, a desgustaţilor de viaţă, a plictisiţilor, cu procesul sufletesc consumat într'o criză egoistă de cunoaştere, fără motivul exterior al durerii, ar trebui să cuprindem pe Shelley şi Lord Byron. Leopardi, cu poemele lui, exemplificând pesimismul romantic, defineşte o stare intermediară. „Poetul durerii", Leopardi, era absorbit de problema destinului omenesc văzut în raport cu cosmosul. Dorinţa cunoaşterii adevărate, profunde, eterne, prin om şi prin viaţa reală, este amputată şi nimicită de puterile potrivnice ale destinului supia-uman, cosmic şi absolut insondabil. De aici decurge „amărăciunea şi desgustul, iată viaţa", spune Leopardi. Temperamentul romantic condiţionează egoist restrângerea momentelor din viaţă. Un prea puternic individualism psihic face indispensabilă cercetarea biografică. „Baby Byron", — după cum îl numea Augusta (sora lui), cu bunătatea lui proverbială, dar şi cu frecvente capricii, cu extravaganţă şi îndrăzneală, violent chiar, încât ar fi mers până la asasinat, înregistrează un complex aproape instantaneu de atitudini contrarii. O întâmplare din Italia, cu una dintre iubitele sale, este tot atât de doveditoare ca şi conflictul cu un căpitan din garda papală din Bologna. Macabru şi orgiac, hipocondriac şi sportiv. In ziua înmormântării mamei sale, pe când i se transporta corpul în cimitir, Lord Byron participă frenetic la o partidă de box... Era in această obişnuinţă o obsesie stupidă a îndeletnicirilor secundare din viaţă, era în toată hâzenia ei meschina prejudecată a libertăţii individuale. La castelul Newstead duce o viaţă depravată. Orgii dionisiace şi bacanale groteşti. Cei care l-au văzut spun că obişnuia să bea vin din ţeasta unui craniu de om. Când prietenul său Shelley moare înecat, şi corpul îi este ars, Lord Byron cere să i se dea craniul, dar i se refuză pe bănuiala întemeiată a extravaganţei sale. La Venezia, în Palazzo Mocenigo (1818) îl vedem înconjurat de femei, în obscenităţi şi ebrietăţi scandaloase. După divorţ, de o soţie placidă pe care o chinuia şi o regreta totodată, este acuzat de incest cu sora lui Augusta Leigh. Traversează înnot Helespontul, din orgoliu sportiv. La 1820, complotează la Ravena alăturea de carbonari. La toate aceste întâmplări, de o năprasnică îndrăzneală, de o teatrală dezinvoltură, se adaugă participarea la războiul pentru independenţa Greciei. Unii biografi limpezesc fişa morală a lui Byron prin contribuţia heredităţii: bunicul se sinucide, tatăl este acuzat de omor. cu intenţie într’un duel, mama lui a fost o femeie decăzută. Dar aceiaşi biografi nu se înţe- 4J © BCU Cluj leg în ceiace priveşte psihoza unui picior bont. Această infirmitate fizică (după unii la piciorul drept, după alţii la piciorul stâng) îi determină crizele de ură contra mamei lui pe care o numeşte Hydră. Le diable boiteux, frumosul Lord Byron, suferea de silent rage — turbare tăcută. Numai aceasta să fie oare cauza melancoliei lui, — sau viaţa prea intensă, exuberantă, dureros de voluptoasă, până la ultimele limite ale fanteziei satisfăcute, dinco !o de care se întindea tristeţea desfrâului metafizic ? „Adesea ori apăsat de o întunecoasă şi tristă melancolie, prevestire de viitor, spune el în Amintiri din copilărie, mă duceam să mă aşez pe mormântul preferat''. Se afla acolo, in vecinătatea castelului Windsor, un mormânt ca oricare altul, într'un cimitir cu tăceri resemnate, departe de lume şi de pasiunile pământeşti, în singurătatea adâncă a morţii. Ţipătul orgolios din sufletul lui „Manfred" (poezie de Byron, compoziţie muzicală de Ro-ber-t Schumann), desperarea şi zădărnicia spaţiului teluric se îngemănează sub privirea vulturească a acestui om cu viziuni supra-umane, revoltat pe condiţia lui omenească. Magistrala solitudine leonină din Manfred, un vers nemuritor, o pagină din eternitate. Nu se poate vorbi despre Lord Byron fără a se aminti câteva episoade din viaţa lui Shelley. Amănuntele biografice sunt foarte preţioase pentru a fi încadrate acestei prietenii încheiată cu o sfâşietoare tristeţe romantică. Percy Shelley mistificator, excentric, bizar, preocupat de magie şi operaţii misterioase de alchimie, pasionat de scena vrăjitoarelor din Macbeth ; amintirile macabre, închipuirile diabolice îl fermecau, şi în acest inocent paradis al fanteziei, în această „abstracţiune" letargică" ochii lui albaştri deveneau şi mai proeminenţi, părul lung şi sburlit mai aspru, întreaga făptură era însufleţită de o imaginaţie dionisiacă. Soţia îi naşte în luna şaptea o fetiţă debilă care moare după două săptămâni ; câţiva ani mai târziu îi moare un băiat. Acelaş demon al extravaganţei şi aceiaşi nelinişte nimbată de îndrăzneaţă, ca şi la Lord Byron, îl urmăreşte necontenit. Plăcerea călătoriilor pe apă, fără a ţine seama de vremea furtunoasă, i-a fost fatală. Când s'a înneeat, şi cadavrul i-a fost pescuit la Via-reggio, în unul din buzunarele hainei lui s’a găsit un volum din Eschyl şi în celălalt poemele lui John Keats. Corpul i-a fost ars, şi în vreme ce vâlvătaia flăcărilor cuprindea resturile unui trup macerat de apă şi oasele membrelor descarnate, Lord Byron sacrifică din nou inspiraţia lui pentru a da o înţelegere epopeică acestui ceremonial funebru. Recitând versuri din Iliada, Lord Byron suportă cu resemnare jertfa prietenului său. Inima numai i-a fost smulsă din foc şi îngropată dimpreună cu oasele calcinate, la Roma, alăturea de rămăşiţele lui John Keats. „Expresia tristeţei tragice" din poeziile lui Shelley este o caracterizare curentă ; o dureroasă melancolie provocată de reminiscenţe. Pentru Shelley viaţa nu are alt scop decât în satisfacerea plăcerilor, şi când nici plăcerile nu mai pot fi satisfăcute, când panica tristeţei îl înţepeneşte ca într’un bloc de ghiaţă, nu-i mai rămâne decât renunţarea, moartea prin sinucidere. . Desgustul de viaţă, plictiseala, taedium vitae, nu se poate confunda cu astenia psihică ; nu coexistă aceste două stări sufleteşti, deoarece desgustul de viaţă presupune căutarea unor dorinţe nesatisfăcute până la ultima limită a puterii lor, şi omul se vede copleşit de acest demon al neputinţei, de propria lui incapacitate, de tirania monstrului lăuntric. Cunoaşterea prea adâncă a vieţii, pe un plan biologic, cu o trăire intensă, extravagantă şi fastuoasă, este izvorul acestui desgust. Ceiace spunea cu alte cuvinte Paul Va-lery se potriveşte foarte bine Lordului Byron : „Acei care şi-au satisfăcut toate dorinţele, toate plăcerile, acei la care saţietatea a desvoltat luciditatea, încearcă cel mai mare. sx. cel mai complect desgust de viaţă... O rece şi perfectă claritate este o otravă imposibil de combătut. Realul în stare pură opreşte instantaneu inima". Studiul acestor stări psihologice arată că de îndată ce dorinţele au fost satisfăcute, şi nu mai rămâne nicio tendinţă vicioasă de împlinit, omul ajunge la o stare de durere morală, de desgust şi plictiseală, de revoltă pe sine şi pe viaţă. La cerebralii cu sisteme de idei prea complicate, la temperamentele emotive, surpate de neînfrânte dorinţe, la cei cu o activitate nimbată de o imaginaţie vie, resursele acestei melancolii anxioase sunt mult mai adânci. Dela starea pasională sensitivă se trece cu multă uşurinţă la logica pasională. In pragul acestui dezechilibru sufletesc rânjeşte zâmbetul straniu ai delirului. In alt chip şi în alţi termeni se pune problema durerii, a renunţării, a urâtului şi a sinuciderii posibile la Senancour şi la Henri Frederic Amiel. Obermann (eroul lui Senan-cour) parcurge drumul dela plăcere la durere numai până la jumătate ; Amiel dimpotrivă, absoarbe plăcerea, se risipeşte în spaţiul infinit al bucuriei, savurează cu exuberanţă voluptatea cunoaşterii, se depăşeşte pe sine, înfruntă neantul, sfidează eternitatea. Se îmbată de cuvinte, delirează euforic, şi într'un stil spumos şi incandescent se interpun progresiv spaţii goale, căderi în vid, dureri larvare, infirmităţi psihice, până când întreaga spovedanie naufragiază într’o neagră renunţare, într’o anulare a voinţei, în anarhia morală, în moarte. Amiel ne vorbeşte în jurnalul lui de „visări prodigioase", „cosmogonice"; în jurul frunţii sale „nimbează fosforescent puterea contemplativă", după aceasta totul se pierde şi mijeşte „crepusculul posomoritei şi monotonei virilităţi". Apoi contradicţiile din lăuntru converg simultan spre focarul vieţii cerebrale : „Nouă ambiguitate : nu sunt nici revoltat, nici supus. Starea de nelinişte, instabilă, nedefinită, anxioasă este adevărata mea stare. Enigmă care se cunoaşte enigmă, haos care se percepe, dezordine care se simte dar nu se lămureşte, aceasta este situaţia mea" (12 Sept. 1876). Insfârşit, „eu am intuiţia clară şi profundă a zădărniciei tuturor lucrurilor, a fatalităţii oricărei vieţi, a melancoliei ce tăinueşte suprafaţa oricărei existenţe". H. F. Amiel a parcurs un drum de percepţii reale, adulterat cu visări abstracte, până când a ajuns la această nimicire a personalităţii. W. N. P. Barbellion înregistrează dimpotrivă, o agonie lentă şi sinuoasă, o topire progresivă a vieţii, o obsesie permanentă a morţii dela început până la sfârşit. Obermann caută fericirea dar nu o găseşte, are pasiuni şi speranţe realizate numai pe jumătate, căci necontenit demonul micimii omeneşti, tiranul infirmităţilor psihice, îi arată golul cunoaşterii, găunoşenia aspiraţiilor, inutilitatea eforturilor. Obermann este în acelaş timp anxios şi neputincios. Antiteza este absurdă. Fazele de excitaţie, de delir, de furoare maniacală, de explozie a voinţei, cu desfăşurarea unei energii nenaturale, alternează cu altele de depresiune, de inactivitate, de renunţare, de pasivitate psihică şi de astenie. Acesta este procesul clinic, evoluţia ciclică a psihozelor periodice. „Desgustul de viaţă, spune R. Benon, trebueşte deosebit de un anume număr de stări, unele patologice altele nu. Desgustul de viaţă nu este melancolie, melancolie adevărată. Aceasta se naşte dintr'o ideie obsedantă a unei nenorociri suferite, a unei pierderi încercate ; ea este caracterizată printr'o durere vie şi persistentă, cu regrete, pocăinţe, re-muşcări, adesea cu un delir de auto-acuzare şi anxietate supraadăogată. Nostalgia, varietate de melancolie, nu poate fi confundată cu desgustul de viaţă, şi cu atât mai puţin cu sindromele melancolice datorite altor cauze decât unei supărări precise". Depresiunea melancolică a lui Ovidiu, în timpul exilului la Torni, limpezeşte şi mai mult această caracterizare. Dulceaţa amoroasă a versului, farmecul vieţii dela Roma, lipsa de combativitate 43 © BCU şi de puternică voinţă, circumscriu un temperament puţin pregătit pentru a întâmpina o mare durere. Intre barbari, în iernile viforoase, în pustietatea ţinutului îndepărtat de fastuoasa Romă, spiritul lui Ovidiu este cuprins de o melancolie extrem de afectivă şi inspiraţia în loc să fie înăbuşită de astenie se ridică la elegii de puternic relief liric. Tristele şi Ponticele imploră iertarea, sugerează graţierea, dar puterea de evocare şi complexitatea procesului mintal ne încredinţează că talentul lui Ovidiu a fost amplificat de melancolia exilului. Declamator şi retoric, cu o explozie verbală fosforescentă, susţinut de o imensă putere de muncă, Victor Hugo este un mare afectiv, un sentimental amplificat de patetica paternităţii. In perspectiva acestei vieţi se ivesc două evenimente cu o însemnătate covârşitoare pentru evoluţia destinului său poetic : dragostea umană şi adâncă, inspiratoare şi tandră, totodată erotică şi intelectuală, cu femeia ideală pe care o descoperise în Ju-liette Drouet; exilul dela Guemesey, durerea sângeroasă a pierderii unui copil iubit, ambele întâmplări cuceresc imaginaţia melancolică a lui Victor Hugo, îi stimulează puterea de muncă, descătuşând geniul din condiţia umană a durerii. In preludiul dragostei sale cu Juliette Drouet s'au petrecut totuşi unele fapte de cabotinaj şi îngâmfare stupidă, de umilinţă învăluită de orgoliu. Când relaţiile dintre Sainte-Beuve, prietenul lui intim, şi d-na Adele merg prea departe, când acest cinic tigru îl fulgeră cu denunţarea relaţiilor literare, destăinuindu-i adulterul, Victor Hugo nu reacţionează, nu este cuprins de indignare, ei îi cere să scrie articole laudative despre opera lui şi să-i facă reclamă. Poetul îmbătat de glorie, adulat de mulţime, preocupat numai de sine, obsedat de persoana lui, nu reacţionează împotriva înveninării morale a prieteniei sale, ci se răzbună pe Adela, perfid, cinic, cu un gest care anulează toată umana înţelegere a faimoaselor sale cuvinte : Oh, n'insultez jamais une iemme qui tombe... La un spectacol de teatru, gelozia înţepenită de obsesia propriei genialităţi descoperă subit prilejul de răzbunare care, evoluiază premeditat către o dragoste ideală. Mirajul scenei, cu feeria decorului şi lumina concentrată asupra obiectivului de admiraţie, aplauzele spectatorilor, iată iluzia frumuseţii unei actriţe şi a atracţiei magnetice exercitate asupra fanteziei unui poet. Această femee nu era alta decât Juliette Drouet. In creerul incandescent, în fantezia hugoliană, a izbucnit dragostea, tălăzuirea de sentimente erotice, putinţa implicită de amplificare a talentului prin prezenţa femeii iubite. Se pare că însuşi destinul i-a deschis porţile acestei fermecătoare taine ; că însăşi providenţa a atins eu degete diafane fruntea care adăpostea un vulcan de imagini şi de senzaţii. Nu ar fi de prisos să redăm cuvintele adresate de Victor Hugo amantei lui, după ce nesaţiul voluptăţii erotice îl îmbătase până la delir : „Am plecat în viaţă cu încrederea aboslută în fiinţa pe care o iubeam şi care pretindea că mă iubeşte ; am fost înşelat. Nu vreau să reîncep. Vreau doamnă, să vă pun la o încercare. Aveţi bani, oameni care să vă facă curte (vă iubesc) şi o situaţie artistică ce poate să crească. Veţi părăsi toate acestea ; îmi veţi aparţine numai mie, în întregime. Veţi duce, timp de doi ani, o viaţă mizerabilă, unde nu veţi vedea alt om decât pe mine ; după această încercare, dacă am recunoscut, d-voastră şi cu mine, că putem merge în viaţă ţinându-ne de mână, ei bine, aceasta va fi un lucru înţeles. Ori care ar fi vicisitudinele, nu mă veţi părăsi niciodată şi nu vă voi părăsi nici eu''. Se pare că Victor Hugo avea o presimţire dureroasă, nori negri se adunau deasupra ursitei sale, şi mireasa sufletului său nu ştia nimic din toate acestea. Dar presimţirea fugace a unui gând obscur nu putea încă să-i neliniştească. Victor Hugo era un pasionat de călătorii prin locuri pitoreşti, în sud, în Pirineii care-şi oglindesc ■ crestele în apele Mediiteranei, departe de Parisul abject şi tentacular, şi acolo, ochii lui 44 © BCU Cluj se deschideau feeric pentru a sorbi toată voluptatea naturii. Călătorind cu trăsura, în tovărăşia amantei, Victor Hugo obişnuia să înopteze la un han, cu decor rustic sau medieval, cu geamuri care se deschideau în zarea pădurilor, cu ziduri străjuite de o vegetaţie fibroasă. Odată cu zorile, fascicole de raze pătrundeau indiscret în alcovul fericiţilor trubaduri : Juliette Drouet era o femee frumoasă şi seducătoare, iar Victor Hugo un Neptun în care clocotea viaţa delirului verbal. Ii recitea poezii, trohee şi alexandrine, cu un glas pe care lui însuşi îi plăcea să-l asculte, să se audă vorbind, şi să confirme prezenţa lui, a lui Victor Hugo !... Păsările ciripeau, gâzele sburau ameţite de parfumul pajiştei, florile fremătau în ritmul poeziei, Juliette Drouet şi Victor Hugo se hrăneau cu ambrozie şi nectar, păşind pe căile lactee ale paradisului erotic. Ameţit de narcoza voluptoasă a naturii, închinată la picioarele lor, Victor Hugo îşi îmbrăţişa iubita şi ea cădea în braţele lui, molatecă şi caldă, copleşită de fascinaţia acestui zeu silvestru. Alteori îl mângâia cu teamă, şi buzele ei fierbinţi de sărutări îngăimau litania feminităţii : „Vino dulău mare de mă frământă cu labele tale, oboseşte-mă şi mă sfarmă cu puterea negrăit de dulce a bărbăţiei tale"... Şi Victor Hugo răspundea în versuri, în tirade romantice, strofe şi poezii multe şi bogate, o simfonie de sunete şi imagini, o cascadă de verbozitate fierbinte. Era el, Victor Hugo, în toată splendoarea voinţei sale, de a se vedea pe sine, oriunde, amplificat, necontenit mărit de fluxul spumos şi torenţial al versului. Când crepusculul ţesea horbota nopţii, acelaş Victor Hugo compunea scrisori înflăcărate soţiei lui, şi Juliette Drouet, le cetea şi ea şi nu avea nimic de adăogat. Astfel s'a scurs călătoria din Pirineii spanioli, povestită mai târziu atât de Victor Hugo cât şi de Juliette Drouet. Pe când se găseau la un restaurant din Rochefort, Victor Hugo află dintr'un ziar moartea ficei sale Leopoldine, înecată accidental dimpreună cu soţul ei Charles Vacquerie. Lovitura de trăsnet căzuse năprasnic, necruţătoare, şi instantaneu, în mintea lui Victor Hugo începe să se rostogolească o bizară evocare : un copil iubit, nemărginit de drag, mort, o femee tandră şi bună, părăsită. O durere vie, învăluitoare, îl sfărâmă şi îl copleşeşte cu regrete, remuşcări, pocăinţe. Un delir de auto-acuzare, o melancolie anxioasă pune capăt acestei dureri paterne. Victor Hugo se smulge dela masă, aleargă în neştire, halucinat, fuge pe cărări dosnice, nu ştie de nimeni şi de nimic, şi frânt de oboseală, anulat sufleteşte, sângerat de tortura morală, răpus de oboseala fizică, se prăbuşeşte într'o pădure. Pe seară, Juliette Drouet l-a găsit acolo. Victor Hugo descoperise marea revelaţie a durerii, tristeţea nesfârşită a pierderii Leopoldinei, melancolia creatoare !... Această stare sufletească va face să se desprindă din versurile lui Victor Hugo cele mai profunde accente de durere, Versuri din Ies Contemplations îi scandează sfâşietoarea tristeţe. Oh ! je 1'avais, si jeune encoie, C'etait l'eniant de mon aurore, Vue apparaître en mon destin! Et mon etoile du matin! scria Victor Hugo la 4 Sept. 1844. Durerea sfinţită de sentimentul paternităţii, desperarea ucigătoare, desmembrează sinteza dumnezeiască a vieţii, face să triumfe revolta împotriva firii, să se prăbuşească toate criteriile logice şi morale, căci chinuitoarea suferinţă a ireparabilului este prea vastă şi prea adâncă pentru a îngădui o cumpănire lucidă. Nu vom înclina niciodată să credem că Victor Hugo a fost un farseur sau un cabotin declamator şi în aceste versuri, după cum adesea ori s'a spus de detractorii săi. Ar însemna să vedem în el un monstru stupid care muşcă din propria făptură. De altfel, splendida lui atitudine din timpul exilului, şi după aceia, când se reîntoarce la Paris, ne aduce tocmai o dovadă contrarie. 45 © BCU De aceste ocări vulgare nu a fost ferit nici Leon Daudet, după asasinarea fiului său Philippe, şi este totuşi de înţeles cum tocmai Leon Daudet, anti-hugolian prin definiţie (când este vorba de politică şi teatru) a scris cuvinte de caldă înţelegere şi a văzut în Victor Hugo un poet „mărit de exil şi de durere". Pe această linie de afinitate electivă, apropierea dintre Victor Hugo şi Leon Daudet este şi mai evidentă când ne gândim că pamfletarul monarhist a fost exilat în Belgia (1927 — 29) şi tocmai în acest timp, aflându-se la Bruxelles a scris o splendidă evocare a patriei sale intelectuale, boeme şi artistice în „Paris vecu“ (2 voi.), şi tot atunci, între altele, seria de patru volume din „Courrier des Pays-Bas" unde se află tipărit şi pomenitul eseu despre Victor Hugo. Am deschis o paranteză pe oare ne grăbim s'o închidem cu concluzia că Leon Daudet a intuit întreaga valoare a acestei ambianţe psihice dominată de melancolie. Să revenim deci la Victor Hugo. Liberal, democrat şi republican după revoluţia dela 1848, lovitura de stat din Dec. 1851 îl obligă să fugă la Bruxelles, şi de aici, în exil la Guemesey. Efectul aşteptat de adversarii săi politici se anunţă cu totul altfel. In loc să i se sterilizeze puterea de creaţie, Victor Hugo în exil, după cum spune foarte bine Fernand Gregh „a fost ridicat dintr'odată pe un piedestal care îl mărea tocmai în propriile sale priviri, ţintuit pe stâncă întocmai ca un Prometeu, surghiunit în-tr'o insulă întocmai caşi Napoleon..." Acolo a vieţuit Victor Hugo optsprezece ani, în mijlocul familiei, cu d-na Hugo, dar cu deosebire nu se putea lipsi de prietenia erotică şi literară a Juliette-i Drouet. „Având aproape de el copii, — spune Leon Daudet, — soţia sa care era o povară, dar şi metresa, adevărata lui tovarăşe, Juliette Drouet, la care ţinea mai presus de orice, având sub priviri imensitatea Oceanului, splendoarea nopţilor, toate aceste mari motive nedesluşite se potriveau' atât de bine cu verbozitatea lui lirică, şi astfel s’a depăşit pe el însuşi. A scris anumite poeme exaltate din Legende de Siecles, cu un condei muiat în uitare, în regret şi melancolie, cu o influenţă atât de puternică asupra inimilor. El ajunge prezicătorul şi magul, căruia mulţimile îi găsesc toate virtuţile". Despre viaţa intimă a lui Victor Hugo la Guemesey se povestesc multe amănunte, unele picante altele melodramatice. Cert este că în această epocă a scris enorm, şi încă cea mai bună parte a operii lui. Orele de recreare sufletească, de savoare erotică, de recitire a operilor elaborate şi le petrecea cu Juliette Drouet la Friends-house sau în promenade pe litoralul insulei. . Anii se scurg fără a întuneca relaţiile dintre Juliette Drouet şi Victor Hugo. In această amantă găsise femeia ideală, prezenţa indispensabilă a sufletului care înţelege şi simte, iubita din tinereţe, metresa dela maturitate, prietena devotată de totdeauna. Trecuseră exact 27 ani dela călătoria în Pirinei, şi la 1 Sept. 1870 primeşte vestea mare a luptei decisive. Tunurile încep să bubue la Sedan, Louis Bonaparte făcut prizonier. Victor Hugo se reîntoarce la Paris, dar mirajul singurătăţii devine cu timpul o obişnuinţă, şi desgustat revine la 1872 la Guemesey. Pecetea destinului era neaşteptată, căci Victor Hugo era „tipul de om pe care durerea îl măreşte şi linguşirea slugarnică îl micşorează", Victor Hugo nu poate îi conceput fără iubirea Juliettei Drouet, fără melancolia exilului, fără durerea ireparabilă a sentimentului patern. Aceste stări sufleteşti se contopesc tocmai prin permanenţa lor ; dragoste şi durere, melancolie şi plăsmuire enigmatică de artă. Şi Ch. Baudelaire a iubit-o pe Jeanne Duval, negresa cu fascinaţii sensuale, demonul funambulesc al depravării, chiar în aii chip pe d-na Sabatier şi pe actriţa Mărie Daubrun, şi fiecare îşi află locul în poemele lui, dar categoria lor psihică se găseşte sub înţelegerea boemelor melancolii. Şi Catul a iubit-o pe Lesbia, dar „amica tuturor bărbaţilor" este doar o inspiratoare care n'are nimic deaface cu femeile din tulpina serafică a idealului. 46 © BCU Cluj In viaţa nefericitului melancolic Fr. Nietzsche există un epizod cu o înfăţişare stranie. O tânără rusoaică, mai mult decât frumoasă, interesantă, enigmatică, atrăgătoare, — şi chiar inteligentă (o raritate la femeile frumoase) — imteresându-se daaproape de opera lui Nietzsche, pe care se părea totuşi că o şi înţelege. Mergea chiar mai departe : în conflictul cu Wagner, Salomea Lou participă bizar si entuziast alăturea de Nietzsche. Nietzsche o cunoaşte, într'o întâlnire mijlocită de d-ra Meysenburg cu intenţii matrimoniale. Se îndrăgosteşte de ea, cerebral şi erotic, apoi brutal şi violent, filosofic totodată, şi nu întârzie să afirme : Das ist eine Seele welche sich mit einem Hauch ein Korperchen geschaiten hat. Pentru gloria cunoscută a filosofului, pentru îndrăzneala apocaliptică a gândirii sale, orice biograf, cercetând antecedentele ace stei apropieri, ar fi înclinat să creadă că d-ra Salomea Lou va avea cel puţin curiozitatea dacă nu chiar pasiunea să însufleţească dragostea erotică a lui Nietzsche. Dar această femee exprimă prin toate hotărîrile ei un complex bizar, cu înclinaţii filosofice ; conştientă de farmecul frumuseţe! ei îmbină dorinţa de iniţiere spirituală cu luxul vestimentar purtat prin toate capitalele europene. Mai avea şi o mamă, un fel de menajeră cu ifose de grandoare. Ar fi vrut poate să-i fie lui Nietzsche o prietenă inteleeuală, o inspiratoare, un titlu de glorie la care râvnesc toate femeile orgolioase, dar nu vroia să-i fie nici amantă nici soţie. Salomea Lou, îşi vânduse sufletul dracului, luxului, petrecerilor, şi într’un chip cu totul ciudat.... filosofiei. Legăturile dintre Paul Ree, prietenul lui Nietzsche, şi Salomea Lou grăbesc ruptura brutală. Dezamăgit, furios, Nietzsche pleacă la Genova. Era tocmai timpul în care îşi închipuia acea făptură grandioasă şi dinamică, sinteză a puterii şi a perfecţiunii: supraomul, Ubermensch. Salomea Lou va scrie o carte despre Nietzsche, o carte simplă, femenină, ca multe altele care satisfac un orgoliu ieftin Nietzsche scrisese însă după această dramă Also Sprach Zaiathustia, o carte demonică, uluitoare, cum numai un creer devastat de dureroasa melancolie a lumii poate concepe. Nu aşteptăm realitatea ca să vie la noi, nici nu ne luăm de piept cu ursita. Destinul creşte singur din enigmatica lui plămadă. Dacă un filosof se numeşte Nietzsche. şi un poet se numeşte Eminescu, pentru o femee este tot una. Şi uneori viaţa se repetă, crudă, sângeroasă, dramatică, de parcă nu a mai fost trăită de alţii, iar cei care o trăesc se pare că nu înţeleg nimic. Astfel s'a făcut că în viaţa lui Mihai Eminescu au existat tot felul de femei: actriţe drăgălaşe şi surâzătoare; femei înamorate de trupul lui băr-• bătesc ; prietene capricioase şi visătoare care îl stinghereau cu nepotolita lor foame erotică ; doamne din lumea bună, stimabile şi serioase, care se făceau că-i înţeleg elanurile lirice ; o soră mângâietoare şi geloasă pe toate celelalte ; dar i-a lipsit femeia ideală, femeia sfinţită de providenţă care să-i călăuzească paşii spre Edenul spiritual al cerului Pe femeia aceasta Eminescu a căutat-o nespus de dureros, a avut de atâtea ori iluzia că a găsit-o, dar chipul ei transfigurat de propria Iui imaginaţie nu i s'a arătat decât în plăsmuirile poetice, în iluminarea trează a perfecţiunii. In singurătate, Mihai Eminescu găseşte ambianţa prielnică inspiraţiei. In natură, cu amintirea femeii iubite, durerea se înalţă până la cunoaştere, şi atunci, singur în faţa eternităţii de dincolo, copleşit de vremelnicia pământească, se desvălue întregul mister al omului. Solitudinea este de fapt o izolare, o fugă de lume şi de oameni, în natură, „în mijloc de codru des", acolo unde cadrul feeric al nopţii înstelate, crengile copacilor, liniştea desăvârşită este singură în măsură să desprindă gândul de dragostea erotică şi să-i dea putere de cunoaştere a certitudinilor absolute. Eminescu îşi făureşte singur o lume aparte, un univers personal de senzaţii, pe care îl populează cu animale şi plante vorbitoare, cu zâne din basme, şi în cuprinsul acestei metamorfoze telurice dragostea erotică se transfigurează, devenind paradisiacă. Clipa acestei întâlniri este sfinţită de puri- tatea serafică a cadrului pictural. Dacă în sufletul lui Mihai Eminescu izbucnesc sentimente de remuşcare, de revoltă, de tristeţe peste care fâlfâe o nemărginită jale, o jale a firii şi a timpului inutil, expresia exterioară este împodobită în culori vii, încrustată cu imagini plastice, mărturisind o perfectă luciditate. învăluit de nostalgie, sufletul nu vibrează în acorduri minore, ci se înalţă de tremurarea avântată a cerului, acolo unde se deschid tainele destinului şi se lămuresc toate incertitudinile. Dragostea puternică de natură, prezenţa necontenit vie a naturii în poezia lui Mihai Eminescu este caracteristică şi personală. Ea ne reaminteşte cel mult natura din poezia populară, decorul feeric şi grandios, al codrului, scurgerea apelor ca şi a destinului omenesc, foşnetul plângător al frunzelor, „dorul" şi „jalea", elemente eterne de transcendenţă a vieţii. Dragostea lui Eminescu din erotică şi voluptoasă, din omenească şi carnală se preface în iubire eterică şi sublimă. Ajunşi la acest punct, şi privind la desfăşurarea elanului liric suntem nevoiţi să vedem în dragostea lui Mihai Eminescu un prilej de înălţare căci din pământească ea devine apolinică prin perfecţiunea arhetipului idealizat, erotică se transfigurează în spiritualitate pură. Melancolia lui Eminescu nu este numai de esenţă lirică, ci de esenţă psihologică şi filosofică. Melancolia lui Eminescu este însăşi melancolia vieţii în sine, pe un alt versant, a timpului său, tristeţea împovărată de minciună a jumătăţii a doua a sec. XIX. O melancolie de resurse biologice şi istorice aşa dar, care reînvie istoria. Procesul este logic şi firesc, este singurul drum îngăduit pe care putem umbla. Această melancolie a prezentului presupune tocmai iluminarea viitorului. Este o melancoie dinamică şi plină de multiple sensuri. Privind la caducitatea vieţii, la zădărnicia frământării pământeşti, la finalismul dezolant al existenţei, el putea spune : „că vis ai morţi-eteme e viaţa lumii'n-tregi". Tot ce este viaţă, tot ce a fost ceva, se prăbuşeşte, se nărue în uitare. In re-trospecţia din Melancolie se cuprinde întregul destin al existenţei: o nesfârşită scurgere, o înmormântare a credinţei, o tristeţe absolută le învălue pe toate. Totuşi melancolia vieţii sporeşte elanul către absolut, către cunoaşterea pură. „Nostalgia înălţimilor", semn evident al dinamicii interioare, izbăveşte tremurarea metafizică a destinului. Acolo, undeva departe, în armonia siderală, se află Edenul fermecător al existenţei. Atingând acest punct culminant al cosmosului, se rezolvă întreaga problemă a destinului, melancolia vieţii pământeşti în sine. 48 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE DESPRE FILOSOFI A. VALORILOR 0 filosofie a valorilor nu este desigur un lucru nou pentru gândirea filosofică a zilelor noastre. încă de mult valoarea, ca funcţie proprie a cunoaşterii şi a acţiunii, a interesat pe gânditori. Dar nu numai despre valoare ca simplă funcţiune s’ar putea vorbi, ci şi despre valoare ca stând de sine stătătoare valoarea. am spus. ca realitate ontologică Când Blondei instaura o filosofie a acţiunii, considera nu atât valorile în funcţie de acţiune cât acţiunea drept o valoare proeminentă. Şi bineînţeles, proeminenţa acţiunii trebuia să se manifeste faţă de o altă valoare consacrată: cunoaşterea. Orice valoare este ca atare pentrucă şi întrucât e cunoscută, spunea vechea şcoală a valorilor a cărei obârşie o găsim la Natorp, Cohen. Euken, Ri-f ckert, etc. Orice valoare, este. dimpotrivă ca. atare, în măsura în care este făcută, în mă-j sura în care apare din acţiune. E inutil să' mai mobilizezi forţele spiritului pentru a surprinde valoarea actului în cunoaştere devreme ce această valoare este în act. Nu e nevoie să se specifice, neapărat, obiectul şi scopul actului; filosofia valorilor de acţiune nu are numai decât nevoie să facă clasificări şi ordine ierarhice. Dar este nevoie în orice filosofie a valorilor, fie de acţiune, fie de cunoaştere. să se determine, să se definească, chiar dacă ar fi aci o cerinţă pedantă, cadrul în care este dată valoarea, structura interioară a valorii, referinţa ei absolută, adică acest fapt fundamental dacă valoarea este relativă la subiectivitatea cunoscătoare sau activă sau există de sine stătătoare într’o „lume a valorilor" cum se spune foarte frecvent. de consistenţă ontologică sau numai de simplă relativitate subiectivă. Aşa dar, iată două aspecte foarte b:ne determinate ale problemei, valoarea înitr’un cadru dat obiectiv şi structura ei interioară; am fi înclinaţi să spunem: prezenţa valorii şi valoarea valorii. Este simptomatică aplecarea gânditorilor timpului nostru asupra acestui abis de mister şi de frumuseţe, de înălţime şi de culme îngheţată a valorilor. Pentru unii valoarea se sco-boarâ până în ultima fibră în care tresare viaţa. Pentru alţii, ea planează deasupra tumultului. O simţi în adâncimile eului acţionând energiile spirituale cătire divinitate, ca în opera lui Berdiaeff sau Peter Wust; pentru alţii valoarea are conţinut intelectual, logic cum e cazul imanentiştilor oare examinează actele cunoaşterii sub specia valorii. Interesant este modul în care vede Rickert funcţia valorii. In orice judecată noi afirmăm sau negăm ceva, acceptăm sau înlăturăm, adică luăm atitudine faţă de o valoare. Dar valoarea nu are o fiinţă reală, concretă. Valorile nu există ,,realiter“, ci „idealiter"; ©le nu au concreţiune ci numai semnificaţie. Dar în această poziţie ea pare aproape absolută întrucât este indiferentă şi faţă de „actul de evoluţie" şi faţă de „relaţiile ei în timp". (Krzesinski. Une nouv. phil. de l’immanence. p. 72). Rickert conchidea deci: „Necesitatea de a judeca într’un anumit chip şi nu în altul ni se impune ca o constrângere ce ne pune în legătură imediată cu valoarea". Tot în domeniul valorilor stau şi „adevărurile ideale" ale lui Bolzano, şi „semnificaţiile" lui Hus-serl. Gânditori francezi ca Louis LaveUe. Rene la Senne, Leroux, Gabriel Marcel frământă aceiaşi pastă, când plastică şi supusă, când indiferentă şi dură. a valorilor în funcţie de destinul omului, de aceia ce poate să însemne sensul şi misiunea omului pe pământ. Alfred Stern studiază originile doctrinelor valorii până la Nietzsche în vreme ce Leroux determină structura interioară, elementele valorii 49 © BCU cu „bogăţia11 vitală, armonia, elanul interior. in general, putem desprinde o ideie conducătoare şi anume aceia că „lumea valorilor11 este o lume aparte, deosebită şi de lumea reală dar şi de gândire. Unii ajung la acest domeniu pe cale de interiorizare, de adâncire, de „profunzime11; în acest caz e vorba de valorile religioase sau morale. (Berdiaeff, Jankele-vitch). Alţii ajung pe calea abstracţiei cum sunt imanetiştii. (Rickert, Soldern, etc). Şcoala dela Marburg renunţă la căutarea Fiinţei în folosul valorii. In acelaş sens mergeau Şi Windelband, Troeltsch şi Bauch (şcoala dela Baden, reprezentată de cei doi din urmă). Pentru Simmel şi Volkelt însă „conţinuturile ideale11 — adică valorile, au totuşi un caracter obiectiv (pentru Volkelt mai cu seamă există o certitudine supremă care te pune în contact cu valoarea, „certitudinea vitală11 alături de „certitudinea intuitivă11). Pentru Max Scheler, cunoscutul filosof german, valoarea este independentă de geneza ei psihică dar are grade erarhice (agreabilul, valorile vitale ca nobilul şi comunul, valorile spirituale ca arta sau cunoaşterea şi valorile re-ligoase, sacrallul). Filosof ia religiei pe care încearcă să o construiască gânditorul german este o „intuiţie de valori şi esenţe ce se manifestă într’o experienţă originală şi ireductibilă. (Brâhier. Hist. de la Phil. modeme). Am stăruit asupra acestei prezentări a problemei valorilor pentru a-i învedera importanţa. In definitiv, omul nu există şi nu gândeşte decât în şi pentru valori. Nimic nu este pentru om materie inertă şi indiferentă. Totul este valoare. Dar problema nu se opreşte aci. Dimpotrivă, deabia de aci porneşte. Am încercat să arătăm pe scurt acest lucru până aci. Nu existase însă o sinteză completă sau tinzând către o viziune de ansamblu care să îmbrăţişeze toată complexitatea problemei valorilor. Deşi nu complet. îl încearcă acest lucru E. Duprâel în recenta sa carte: Schiţă a unei filosofii a valorilor despre care ne vom ocupa mai jos. Ni se pare dintru început că autorul vrea sau îşi propune să demonstreze un adevăr ce i se pare evident: realitatea şi precaritatea tuturor valorilor. Este evident că nimic nu ar sta mai puternic în calea unei atari concepţiuni decât ideia, vechia şi neclintita ideie a ontologiei, de necesitate. Iată dece, dela început, autorul îşi propune să dărâme toată zidirea filosofică pe bază de necesitate şi necesar. In locul unei lumi necesare trebue pusă o lume probabilă, contingenţă, relativă. Autorul va începe deci cu „critica ideii de ne- cesitate11. Există o afirmaţiune logic necesară? Toată filosofia, dela începuturile ei cele mai îndepărtate, nu a căutat altceva decât să demonstreze că o cunoaştere absolută este posibilă dar că o asemenea cunoaştere nu poate să aibă drept criteriu decât necesitatea ei. Valoarea adevărului stă în necesitatea lui dar noi nu putem determina această valoare decât sau în mod raţional, ca decurgând, cu alte cuvinte, din dialectica raţiunii însăşi, sau empiric, dar în acest caz valoarea nu mai este absolută nici necesară, sau în evidenţă care nu exprimă însă decât „o stare a conştiinţei care judecă11 (p. 3) adică o intuiţie, un act ceeace înseamnă primatul actului. Pentru a demonstra că necesarul este o noţiune înlăturabilă, Duprâel se serveşte de ideia de carenţă pe care o numeşte „intuiţia de carenţă11. In fiecare afirmaţiune de necesitate este o lipsă, o carenţă dacă pun faţă în faţă o anumită afirmaţiune şi opoziţia ei. Rezultă o intuiţie a lipsei de adevăr a negaţiei de unde urmează acceptarea primei propoziţiuni. Nu există niciun criteriu valabil al adevărului pentrucă totul se reduce la o intuiţie adică la act, dar nu există nici un act logic necesar, ci numai o experienţă care e totdeauna contingenţă. După cum nu există nici o necesitate logică tot aşa nu poate fi vorba de nici o determinare necesară; orice determinare este, în fond, indeterminare. O cunoaştere logic necesară este deci imposibilă pentrucă „din necesitatea principiului nu rezultă niciodată în mod sigur adevărul concluziei, iar dacă concluzia este adevărată nu urmează că principiul este necesar11 (p. 15). Pentrucă să se fi admis şi impus minţii noastre ideia de necesitate, autorul admite că trebue să fi existat o condiţie fundamentală a înţelegerii lucrurilor şi anume credinţa într’o anumită ordine a lumii care, pentru a fi operantă, trebuia să se prezinte ca o forţă. Raţionalismul creiază o imagine a lumii în care ordinea forţează spiritul să formuleze o cunoaştere necesară. Dar această ordine este oarecum statică. Dimpotrivă, filozofia in-tuiţionistă admite un fel de ordine dinamică dată în chiar intuiţie. Dar aci nu mai poate fi vorba de nici o necesitate: „adevărul pe care îl adoptăm în cele din urmă, decide, în materie de intuiţie, între autentic şi fals11, (p. 20). Dar există poate o necesitate ontologică sau substanţială? Capitolul al treilea, destul de slab fundat, încearcă să răstoarne, bazân-du-se pe cele trei elemente câştigate (ideia de carenţă, de ordine şi de forţă) afirmarea ori- 50 © BCU cărei necesităţi ontologice. „Dacă o fiinţă este „socotită necesară, obligaţi suntem să recunoaştem că de îndată ce una din proprietăţile sale este determinată, această proprietate nu este necesară şi invers, dacă vrem „ca proprietăţile să fie necesare, aceste proprietăţi rămân indeterminate“. (p. 29). Argumentarea ni se pare grăbită pentrucă a spune: „are necesar o formă11 şi a spune „are necesar cutare formă", sunt două lucruri deosebite. Ontologic, nu interesează a doua poziţie. Ontologia determină necesitatea formei iar experienţa concretă (hinc et nune) determină cutare formă. Critica necesităţii dinamice însamnă, firesc, critica însăşi a cauzalităţii. Autorul nu aduce argumente noi. după atâtea critici arhicunoscute aduse principiului de cauzalitate. In locul determinismului propriu zis, Duprâel propune un „determinism de probabilitate" cauzat de faptul că autorul descoperă un sens nou de dat noţiunii de interval. Pentru a putea descifra între două fenomene date care e cauză şi care efect, este nevoie de un minimum de interval, de „distanţă logică". Aşa dar între cauză şi efect se interpun fenomenele intercalare, singurele care contează şi din care spiritul îşi alege pe cea pe care o socoteşte mai aptă de a fi considerată drept cauză, alegere care este în funcţie de dorinţă sau de acţiune. Concluzia că „nu există niciodată cauză unică şi suficientă, ci colaborare şi concurenţă de condiţiuni multiple" este foarte bună dar nu e nouă. Mai mult, în loc să ducă mai departe acest punct de vedere care putea fi fecund, autorul revine iar la ideile de ordine şi interval pentru a conchide asupra nevoii de a admite probabilitatea. A înţelege un fenomen dat înseamnă a-1 situa într’un „cadru de probabilitate", de unde trage această concluzie aproape absurdă că: „de îndată ce e nevoie să admitem mai mult decât o cauză, nu mai există oausalitate". (p. 45). întrebuinţând în largă măsură noţiunea de ordine era firesc să se discute amplu şi această noţiune. Dar autorul face aci o regretabilă confuzie şi anume între ordinea ontologică şi cea epistemologică,, trecând dela una la alta. Era inutilă toată gama de variante ale ordinei (extensivă, de distanţă, intensivă, dezordinea) pentru a ajunge la concluzia relativităţii ordinei şi a existenţei intervalului adică a dinamicului( distanţă şi diferenţă presupun acţiune) de unde legătura puternică dintre ordine şi activitate şi refutarea posibilă a oricărei filosofii a continuului. „Conti- nuitatea dialectică nu este omogenitate, ci sudură" (p. 61). Duprăel se ridică puternic împotriva oricărui primat, fie al ordinei, fie al activităţii iar recunoaşterea acestui fapt ce autorului i se pare fundamental (poate pe bună dreptate!) constitue „plafonul logic". Totuşi aci trehue să deosebim, dacă nu primatul uneia, cel puţin o diferenţă de situare în planuri diferite aşa încât activitatea (actul) ne apare drept „ideia complimentară a ordinei" (p. 69) Paragraful 61 încearcă să exprime, în cadrul „plafonului logic", poziţia ideilor de spaţiu şi timp unde joacă desigur un rol de prim plan noţiunea de interval care lasă deschisă poarta tuturor posibilităţilor, tuturor probabilităţilor. „Am substituit — spune autorul — probabilitatea necesităţii dinamice şi acum vom arăta că valorii îi sunt rezervate locurile pe nedrept ocupate de alte noţiuni implicând necesitate ontologică, fiinţă necesară sau ordine necesară" (p. 81). După ce şi-a preparat astfel terenul teoretic, autorul atacă direct problema valorilor, căutând să determine, prin analiză şi observaţie strictă, caracterele lor esenţiale. Primul caracter al valorilor este consistenta lor. Dar pentru a ajunge să afirmăm consistenţa unei valori e necesară o comparare a acesteia cu o altă valoare dată. „Oridecâteori discernem o valoare, discernământul se face prin opoziţie cu o altă valoare recunoscută în prealabil" (p. 86). Sau, cu alte cuvinte, ,o valoare este altă valoare mai deerrabă decât cutare valoare, (ibid). Această poziţie dă putinţă unei refutaţiuni a realismului şi a idealismului peste care însă, din păcate, autorul trece destul de repede. Al doilea caracter fundamental al valorii este precaritatea. Acest caracter îi vine din faptul subiectivităţii care stă la baza oricărei evaluări. „Valoarea este precară prin faptul că nu există valoare decât graţie unui subiect" (p. 91). Există o strânsă legătură între consistenţă şi precaritate, precaritatea fiind complimentară faţă de consistenţă, aşa cum dinamicul este complimentar faţă de ordinal (p. 95). In ce raport stau însă valorile între ele? In primul rând trebue să constatăm „multiplicitatea ireductibilă a valorilor. Dacă am admite o valoare ontologică absolută şi nece-seară. ea s’air prezenta ca un lucru, drept ceva cantitativ ceeace autorului i se pare deadrep-tul absurd. Deaceea tratează destul de ironic pe Hoffding care vorbise despre o „constanţă a valorilor" (Philosophie de la Religion) şi mai cu seamă socoteşte neconsistente ideile lui James din: „A pluralistic Universe". Pa- 51 © BCU zat pe toate elementele de până, aci, Dupreel se hazardează să dea şi o definiţie a valorii şi anume: „Valorile sunt sinteze de ordine şi de activitate, consistente prin ordinea ce se menţine în ele, precare prin condiţiunile de forţă ce sunt necesare acestei menţineri pe care singură ordinea nu ar putea să o asigure11 (p. 105). Din acest punct de vedere, totul poate fi considerat în funcţie de valoare. Ştiinţa lucrează Cu valorile şi nu este de fapt decât o operaţie de transport a valorilor; deducţia, instrumentul unei bune părţi din domeniul ştiinţelor, este şi ea un transport de valori, filosofia în fine se fundează pe valori. Există două feluri de filosofii; filosofia critică şi filosofia care edifică. Prima este relativistă, experimentală, probabilistă, cea de a doua este absolută, deductivă, necesară. Autorul se plasează, după cum e uşor de înţeles, în prima grupă. Filosofia care edifică nu face decât să proclame drept „consistente valorile precare11 (p. 116). Rămânea numai de stabilit ce anume este valoare. După autor, totul poate fi valoare. Iată de pildă lucrurile în care ordinea e dată de formă Jar dinamicul stă în coeziune, potenţial, elan, echilibru, rezistenţă, etc. (p. 124). Orice lucru este valoare pentrucă este şi consistent şi precar. Materia este şi ea o valoare dacă reuşim să descifrăm în ea caracterul de consistenţă şi precaritate, lucru pe care, cu mare bunăvoinţă, autorul încearcă să-l facă. Dar un domeniu şi mai de seamă al valorii este viata care închide în ea şi consistentă şi precaritate. Odată cu viaţa intră în domeniul valorilor şi fenomenul social, şi cel biologic, şi cel psihologic. Cunoaşterea este o valoare tipică pentrucă răspunde definiţiei dată de autor valorii în general. Este interesantă reducţia pe care o face aci autorul considerând cunoaşterea drept o etapă într’un proces de tehnică, adică de activitate. Deşi capitolul este interesant ca atitudine, nu putem subscrie în totul la concluziunile parţiale ale autorului mai cu seamă în ceeace priveşte problema noutăţii ca rezultat al tehnicilor multiple, (p. 172-174, etc) nici în ceeace priveşte transformarea acţiunii în cunoaştere, cu excepţia unei formule surprinzător de frumoasă: Cunoaşterea considerată ca ©liberare faţă de timp şi de spaţiu, (p. 180). Autorul face reflecţiuni interesante asupra cunoaşterii în funcţie de cadrul social ca şi asupra raporturilor dintre logică şi cunoaştere dar ajunge la rezultatul pe care îl aşteptam fără a-1 dori despre probabilitatea cunoaşterii. Trebuia însă să se ia • atitudine, în cele din urmă, în faţa gravei întrebări dacă există şi întrucât e justificată presupunerea existenţei unor valori absolute. Valoarea morală absolută adică Binele nu este decât o convergenţă de probabilităţi păstrând aceleaşi caractere de consistenţă dar şi de precaritate. Aceeaşi soartă aşteaptă şi valorile estetice absolute adică Frumosul ca şi valorile teoretice absolute adică Adevărul; ele sunt precare şi probabile pentrucă sunt relative şi sunt aşa pentrucă sunt valori. Valorile absolute nu sunt, în fond, decât anumite valori comune ridicate la acest rang prin „acordul spiritelor", un fel de consens universal al valorilor sub care critica descoperă totdeauna probabilitatea, relativismul şi precaritatea. Valorile absolute nu au între ele raporturi prea fericite. Ele sunt supuse antinomiilor, externe, când e vorba de conflictul dintre ele ca de pildă între artă şi morală, interne când e vorba de incompatibilităţi în sânul ace1 ei aşi valori. Dar în vreme ce valorile de frumos şi bine pot trăi în lumea lor alături de alte valori opuse (diverse doctrine estetice, diverse forme de viaţă morală), valorile de cunoaştere sunt unice. Ar urma de aci că o valoare absolută — cunoaşterea — este posibilă ! Sau că însăşi valorile de „frumos" şi „bine" nu sunt decât cazuri particulare ale cunoaşterii! (p. 248) Nu. Valoarea absolută a cunoaşterii este ea însăşi precară deci relativă. O lungă demonstrare (p. 244—264) caută să stabilească această concluzie atenuată însă prin afirmaţia că „adevărul este nobil tocmai în măsura în care e mai precar". Valorile credinţei nu scapă nici ele din blestemul precarităţii. Autorul nu merge mai departe. în materia aceasta. în înţelegerea fenomenului religios, decât şcoala sociologică patronată de Durkheim. In fine ultima valoare pe care o consideră autorul, filosofia, concordă în totul premizelor sale. Filosofia este .-consistentă" în măsura în care renunţă Ia acţiune, renunţă să fie un îndreptar de „înţelepciune", ci caută numai Adevărul. Dar filosofia este lovită crunt de precaritate. Istoria filosofiei. cu succesiunea ei de s'steme este argumentul cel mai convingător. Filosofia nu e salvată decât dacă renunţă la ideia de necesitate şi îmbrăţişează ideia de plafon logic. Ceeace în româneşte se numeşte: a trage spuza pe turta ta ! Lucrare de mare anvergură, această carte are toate calităţile ca şi toate defectele sistemelor vaste. Din punctul nostru de vedere, ne este foarte greu să subscriem la concluzia 52 © BCU de relativism şi probabilitate a autorului. Mintea omenească, dacă e luminată de o oarecare câtime de transcendentalism, dacă simţim în preajma noastră misterul ontic învă-luindu-ne şi pătrunzându-ne, este imposibil să admită un univers de probabilitate esenţială, ci numai înitru marginile redusei noastre cunoaşteri. Ea va cere mereu o bază on- POPORUL ROMÂN ŞI Până mai ieri sufletul neamului românesc a fost un cobai de numeroase experienţe, căzut pe mâna unor ingraţi chirurgi, cari i-au numărat toate fibrele şi i-au catalogat toate articulaţiile, fără totuşi să-i fi putut bănui măcar, adâncile zvâcniri de viaţă care s’au refuzat întotdeauna sistemelor sociologice şi psihologice. Cadrul acestor sisteme a fost mereu prea strâmt şi niciodată prea cuprinzător, pentru substanţa acestui suflet, care înainte de toate cere aderenţă şi înţelegere prin plină comuniune şi abia apoi competinţă ştiinţifică şi rigoare de laborator. In climatul spiritual însă al celui de al doilea sfert al veacului al XX-lea, s’au năruit multe dogme şi s’au verificat şi puţinele adevăruri din domeniul de care ne ocupăm. Este vorba de folclor. Nu suntem un procuror diletant în această privinţă. O zăbavă cu sârg şi pasiune, de peste cinci ani, lângă realităţile folclorice, ne dau tot dreptul de a judeca cu severitate, lucrurile acestea. Ne-am întâlnit în acest răstimp cu aproape tot ce s’a scris din şi despre folclorul românesc şi cu mult din folclorul altor neamuri. Aşa că judecăm în-tr’o perspectivă largă şi la lumina unor certitudini documentate. Nu putem produce aici dovada acestor afirmaţii, pentrucă nu ne îngădue acest lucru iconomia unei cronici. Aceasta o va împlini paginile, destul de numeroase, ale unei lucrări, care-şi aşteaptă tiparul. Am scris acestea însă, citind cartea d-lui Th. Fecioru, cu un titlu prea cuprinzător pentru conţinutul ei: „Poporul român Şi feno- menul religiosapărută în editura librăriei teologice (Bucureşti, 1939), în colecţia „Stro-^mate“. Cartea aceasta cuprinde 270 de pagini. Amintim numărul paginilor, pentrucă între titlu şi cuprins este o disproporţie care nu te ieartă s’o ignorezi. Dar mai întâi să ne ocupăm de cuprins. Pe linia acestor ispititoare preocupări, cartea d-lui Theodor Fecioru înseamnă un popas fără nici-o rivalitate anterioară. Tot ceeace s’a scris tologică tuturor aparenţelor, tuturor precari-tăţilor; ea va trăi deci în tânjirea absolutului. Deaceia Duprâel, ni se pare, a văzut just, dar nu a văzut decât suprafaţa lucrurilor. Restul i-a fost organic ascuns de această biată condiţie care este a noastră şi pe care un poet a numit-o cândva: Condiţia umană. PETRU P. IONESCU FENOMENUL RELIGIOS o până acum în acest domeniu, a fost fragmentar când a avut un sens pozitiv şi negativ, fără să fie documentat, când a încercat să cuprindă toată problema religiozităţii populare. D. Fecioru scrie deci cea dintâiu carte pozitivă despre această problemă. Cuprinsul ei are două părţi distincte: introducerea, în care autorul este aproape în întregime documentat şi orientat de Lucian Blaga; unde încearcă să stabilească raportul dintre cunoaştere şi credinţă, afirmând prea tare, că mântuirea-i în funcţie de credinţă şi nu de cunoaştere, întemeeat pe-un citat din P. Svetlov, care spune însă că o cunoaştere FĂRĂ credinţă nu-i mântuitoare. Se ocupă apoi de asimilarea dogmei în folclor, care-i individual la origină, dar desăvârşit în comunitate. Această asimilare dă folclorului originalitate şi-l rotunjeşte în factura creştină, care n’a putut fi invadată de pretinsa influenţă bogomilică. Aici vine vorba de raportul dintre mitologie şi folclor, ale căror motive comune se pot explica, după autor, nu prin vr’o influenţă, ci prin teoria antropologică, sau psihologică, îi zice autorul, a lui Andew Lang, care crede că elementele comune de care aminteam provin din reacţiunea identică de’ntotdeauna a omului, în faţa aceloraşi cauze. Şi introducerea se închee cu formele materiale ale trăirii religioase, creştinism şi duh-local, ecumenicitate dogmatică, antropomorfism şi creaţie religioasă, cunoaştere mistic-creştină şi apoi: ,,Folk-lorul religios e creaţie pe planul culturii mi-nore“. N’am vrea să trecem mai departe fără câteva observaţii asupra acestor probleme cu articulaţii atât de grave. Desigur că, dată fiind atmosfera în care exegetul folclorului românesc trebue să-şi rostească convingerile, era necesară o nivelare ideologică. D. Fecioru a surprins multe din reliefurile acestei nivelări în formule frumoase. Dar nu le-a istovit îndeajuns, în dialectica introducerii sale. Credinţă şi cunoaştere, de pildă, nu se rezolvă prin ecuaţia, fără suport logic susţinut, credinţă şi mântuire. Că Domnul Hristos a mân- 53 © BCU tui.t pe tâlharul depe cruce şi pe femeia păcătoasă fără ca ei să cunoască dogmele, este adevărat. Au cunoscut însă altceva : iluminarea din inima lor în prezenţa Mântuitorului. Iluminare prin har, care e mai presus de nivelul unui document în sprijinul unei afirmaţii pentru susţinerea unei teze. In plus nici teologul rus Svetlov nu vrea să spună că mântuirea omului este în funcţie numai de credinţă, ci că mântuirea prin cunoaştere, fără credinţă nu-i posibilă. Şi apoi, nu este adevărat că poporul nostru n’a cunoscut ceeace a cântat în vers sau în ghers din folclor. Ci a cunoscut şi a trăit totdeodată. Noi ştim că s,d. Th. Fecioru s’a gândit la obiecţia sâcâită a celor cari spun că românul habar n’are de a-devăruriie de credinţă ale Bisericii. Aceştia însă trebue să ştie, că dacă acest român nu poate să sesizeze subtilităţile dogmaticei creştine, cunoaşte adevărurile fundamentale ale a-j cestei dogmatici. Astfel nu ţi-ar putea vorbi j folclorul de ele. Distincţia aceasta este nece-ş sară, fiindcă vrăjmaşii ortodoxiei nu pierd j niciodată prilejul să speculeze confuzii chiar şi acolo unde cu puţină bunăvoinţă, nu sunt. Desigur că problemele acestei introduceri sunt numai o mică parte din vastul câmp pe care ni-1 oferă domeniul studiat. Iar cele atacate nu-s întotdeauna fericit rotunjite. Mă gândesc mai ales la ceeace vrea să înţeleagă autorul prin „ortodoxism românesc" în cadrul folclorului. Afară de proeetarea în organic a ortodoxiei, sub viziunea lui Lucian Blaga, d. Th. Fecioru dă un caracter românesc decorativ ortodoxiei, cu chenar de peisaj naţional, fără să sublinieze muchiile şi articulaţiile de structură şi esenţă românească ale credinţii noastre. Aceste muchii şi articulaţii există, iar peisajul şi decorul sunt vădirea lor de suprafaţă. Există un decor şi-un peisaj sufletesc, cu rădăcini dincolo de concret, înlăuntrul cărora d. Th. Fecioru n’a izbutit să pătrundă. Cu acestea iată-ne în a doua parte a cărţii. Aici conţinutul e bogat şi elementele numeroase. începând cu afirmarea convingerii că poporul românesc nu este ateu cum îl vrea d. M. Ralea, se opreşte puţin asupra aşa zisului absenteism divin, asupra căruia Lucian Blaga are frumoase intuiţii. D. Th. Fecioru se mulţumeşte cu reeditarea acestor intuiţii. Credem însă că aşa zisul absenteism divin trebue adâncit prin prisma subiectivă a vitregiei istorice a neamului românesc. Se vor întâlni aici prezenţa permanentă a luji Dumnezeu, cu absenţa, foarte rară, e drept, a trezvîei religioase a românului. Şi iatâ-ne astfel vorbind, dacă vreţi, despre o aţipire religioasă prin care: Dumnezeu pare că doarme, fără să păcătuim crezând prea mult într’o absenţă a lui Dumnezeu, cu rădăcini în inima românului. Să ne oprim puţin asupra acestei corelaţii : pronie, destin, fatalitate. Este un prilej de bogată discuţie care însă cere o prealabilă distincţie, pe care d. Th. Fecioru n’a suferit-o şi anume, în ce raport stau aceste noţiuni ? Odată stabilit raportul dialectic, materialul folcloric se grupează dela sine şi obţinem astfel un foarte interesant capitol de spiritualitate populară. Raportul acesta noi l-am schiţat aşa: pronie — Dumnezeu în acţiune asupra lumii create; destin—omul sub imperativele dinamice ale chemării sale şi sub duhul comunităţii spirituale căreea aparţine; fatalitate—omul împietrit în aşteptarea unor împliniri oarbe, sau în contemplarea unor asemenea împliniri săvârşite. In folclorul nostru, pronia este de-o luminoasă prezenţă şi de-o bogăţie nebânuită, sirăbătându-1 dela poveste până la basm şi realizându-se din plin în colinde. Destinul de-asemena frânge vitregii care-ar fi putut înge-nunchia un neam mai fără măduvă şi cu o mai slabă încredere în rosturile lui. Fatalitatea însă are aproape exclusiv un caracter „post-factic", adică de contemplaţie a unor împliniri de neînlăturat. D. Th. Fecioru se opreşte — nu prea adânc — asupra proniei, îi prezintă analitic elementele, fără să-i rotunjească sinteza. Despre destin, sub viziunea marei lui prezenţe în tot ce-a făcut românul aproape nici-un cuvânt, deşi cel mai permanent în tot folclorul este acest caracter al omului sub biciul destinului. Toţi eroii legendelor şi ai basmelor sunt apostolii destinului. Fatalitatea însă este surprinsă frumos în aspectul ei post-factic şi anulată în aspectul ei de aşteptare împietrită, care-i streină românului. Să subliniem acum o viziune a d-lui Th. Fecioru. Este vorba de „Hristos a trăit în actualitate". Dacă toate capitolele cărţii ar purta semnul acestei vii intuiţii, întâlnită în această pagină, fiecare paragraf ar fi o răscolire a bogatelor noastre zăcăminte sufleteşti: „Naşterea Lui (Hristos) nu se pierde în negura timpului şi trăeşte în amintire creştină. Ea se actualizează şi se reînoeşte pe pământ în fiecare an. Iisus se naşte mereu, în fiecare H © BCU Cluj an, şi merge cu colindătorii din casă în casă, iar gazdele nu pun la masă pe colindători, ci pe însuşi Iisus” (pag. 146). Şi aceste adevăruri simple pentru viaţa poporului răsar apoi din colinde, caire spun despre Domnul Hristos şi despre Sf. Ion: „Vii îs, Doamne, pe pământ „Şi-i poartă'n alaiu şi'n cânt „Colindătorii la casă „Şi-i cinstesc şi-i pun la masă"... (pag. W). Desigur că nu putem istovi aici tot. conţinutul lucrării d-lui Fecioru. Nu putem însă trece cu vederea că d-sa insistă prea mult asupra unor lucruri care-s periferice în viaţa poporului, cum ar fi de pildă colaboratorii cosmogonici ai lui Dumnezeu şi se opreşte abia în treacăt asupra unor lucruri care-s centrul comunităţii româneşti. Mă gândesc în deosebi la sărbători. D. Fecioru readuce toată problema sărbătorii creştibe la o problemă de comparaţie cu sărbătoarea păgână, pe care poporul a încreştinat-o. Aici însă se ridică o neînchipuit de importantă întrebare: care-i rostul sărbătorii în viaţa sufletească a poporului nostru ? Dacă d. Fecioru şi-ar fi pus a-ceastâ întrebare cu faţa înspre folclor, şi-ar fi răspuns că sărbătoarea este matca generatoare a aproape întregii creaţii populare religioase a neamului nostru. Şi încă, este za-riştea spirituală în care poporul românesc se întâlneşte cu Biserica, cu Dumnezeu, cu Sfinţii şi cu toată Scriptura. De unde ştie poporul toate lucrurile biblice pe care le cântă şi le povesteşte? Şi de unde sufletul acesta atât de îmbisericit al neamului românesc, dacă nu din viaţa trăită sărbătoare în Biserică? Şi apoi, nimic aproape despre Biserică, în cartea aceasta care vorbeşte despre fenomenul religios şi poporul român. încă ceva. D. Th. Fecioru se ocupă, în cap. şase cu „theologumena şi viaţa viitoare". Aici aminteşte despre raiu şi iad, pomenind şi de tărâmul celălalt — ne gândim la basme, nu la Lucian Blaga — fără să precizeze ce ar fi în mintea poporului acest tărâm. Credem că aici este locul unei analize pe care autorul n’o încearcă. N’avem de gând s’o facem noi. Să nu uităm însă că tărâmul celălalt este undeva, unde nu poate pătrunde om pământean, decât dacă e Făt-Frumos, sau Cosânzeană. Acestea însă sunt personagii cu privilegii câştigate în aspre încercări, care dacă au pătruns aici, înving întotdeauna acele apocaliptice făpturi care-s puterile stăpâne ale acestor locuri. Nu vă spune nimic, izbânda lui Făt-Frumos în lumea aceasta care nu-i a lui ? Care-i realitatea lui românească, dacă-1 desbraci de mit şi simbol? Şi ce-i Cosânzeana? — întrebările s’ar putea înmulţi până am izbuti să înţelegem toată taina — şi ea românească —a celuilalt tărâm, care fiind între rai şi iad, sau dincoace de ele şi dincolo de noi, nu-1 putem neglija. Să ne oprim aici, fiindcă problemele s’ar prea înmulţi şi oricât ne-ar ispiti, nu le putem sublinia pe toate. Cu aceste observaţii asupra câtorva paragrafe, cartea d-lui Th. Fecioru rămâne deocamdată singura mai de seamă în acest domeniu, atât de mult neglijat şi adesea falsificat. D. Fecioru este suficient de bine informai în materie, dar nu l-a slujit îndeajuns metoda întrebuinţată. D-sa pare că vrea să-şi impună metoda expunerii dogmatice, care ’ntr’a-devăr e cea mai proprie pentru o astfel de lucrare. N’o respectă însă cu destulă vigoare şi de-aci o uşoară confuzie generală în ceeace priveşte distincţia problemelor între ele şi mai ales în ceeace priveşte adequarea elementelor corespunzătoare din folclor. La acest neajuns se adaogă faptul că fiind cu totul robit de folclorul pur religios, nu utilizează restul folclorului, care-i neapărat util unei sarcini ca aceea pe care şi-a luat-o. Care sarcină cere în plus două lucruri: întâiu, o zăbavă îndelungă şi frământată asupra tuturor problemelor pe care le ridică spiritualitatea folclorului şi apoi : o serioasă lectură de psihologie religioasă şi populară, fără a uita sociologia şi filozofia religiei. Abia din perspectiva acestor strădanii te-ai putea încumeta să îndrăsneşti a rotunji sufletul neamului românesc, în ceeace are el mai adânc şi mai organic. Multe din aceste lucruri s’au spus şi s’au realizat în paginile „Gândirii", de care d. Fecioru par’că nici n’a auzit Oricum, nu „Gândirea" a pierdut. Peste toate acestea, neţinând seamă de anumite stângăcii de stil, d. Th. Fecioru a realizat un lucru util şi de frumoasă laudă pentru toţi cei cari ştiu că o carte cere sudoare şi sacrificii, iar o carte despre spiritualitatea românească te costă adesea aspre deziluzii, din a căror experienţă însă, poate înflori opera care să ne oglindească drept şi întreg sufletul. NIŢĂ MIHAI 56 © BCU CRONICA LITERARA ŞTEFAN BACIU: CĂUTĂTORUL DE CO MORI. Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Caroi H“. — Sa spus deseori că poesia este o virtute a tinereţii. Fără îndoială că afirmaţia aceasta poate fi însuşită cu multă îndreptăţire. La nici o vîrstă poesia nu se simte, nu se iubeşte şi nu se trăieşte cu atîta pasiune— cu o pasiune care-şi ajunge sieşi — ca în anii plini ai tinereţii. In sbuciumul acestei vîrste ea devine o funcţiune a vieţii, firească, necesară, fundamentală. In sufletul unui tânăr poesia, chiar atunci cînd nu se manifestă ca năzuinţă expresivă, există totuşi ca un substrat general, ca o stare unanim prezentă în economia spirituală a individualităţii. Nu e o întîmplare lipsită de tîlc faptul că vc-rsurile se citesc mai cu seamă pe băncile şcolii sau în solitarele seri ale adolescenţii. Atunci rezonanţa oricărui stih liric se desfăşoară într’un cadru aproape concret. Totul vine şă sporească, pentru inima adolescentului, frumuseţea unică a poesiei. O sporeşte şi îi dă un caracter de nemijlocită certitudine. De aici farmecul inefabil şi atît de consistent pe care lectura versurilor îl lasă în sufletul fiinţei juvenile. Nu ne temem de nici o exagerare dacă spunem că Eminescu de pildă, despre care se scriu, în ultimul timp, studii de savantă interpretare, trăieşte totuşi mai intens în gîndu-rile frămîntate ale tinereţii decît în conşiinţa şi în sensibilitatea cărturarilor trecuţi de pragul maturităţii. Psihologic, lucrul se explică destul de lesne. Tinerii mărturisesc o aderenţă imediată şi totală la lumea nemărginită a creaţiei eminesciene. Deşi rareori cunosc exegeza literară trebuincioasă pentru înţelegerea critică a operei lui Eminescu, ei au un cult şi o dragoste faţă de geniul Luceafărului care merg pînă la un adevărat fanatism intelectual. Aproape fiecare adolescent cu preocupări beletristice s’a visat şi se visează, în momentele lui de fervoare, călcînd pe urmele marelui inspirat al destinului romînesc. Am invocat exemplul lui Eminescu, deoarece el reprezintă sinteza cea mai înaltă a eforturilor noastre înspre o formă de artă originală şi astfel, cazul său se impune concludent prin el însuşi. Dragostea de poesie armonizată cu un precoce talent de a da glas cadenţat sincerelor emoţii ce le resimte, a făcut din Ştefan Baciu unul din cei mai înzestraţi cîntăreţi ai gene- 56 raţiei sale, (—dacă se poate vorbi de generaţia unui scriitor care deabia şi-a împlinit, deunăzi, majoratul.—). La Ştefan Baciu, poesia izvorăşte din toate darurile tinereţii sale. Intr’o bucată ce poartă numele aşa de grăitor : Poesis, autorul se defineşte în două strofe, — o portretizare pe cît de lucidă pe atît de într’aripată: Mă urc, scobor din munţi lunari, Speriu căprioarele, încalec cerbii. Fluer haiducii, fraţii mei stelari Şi dorm sub cap cu perna ierbii. Aşa e poesia mea: de dragoste şi cer, Fierbinte, colorată, tinerească. Tot eu sunt grădinar, amant, vier: Pasc versul, îl iubesc şi-l fac să crească Modul acesta de autocaracterizare nu este sporadic. El se întâlneşte m Căutătorul de Comori toarte des, apânnd cu stăruinţa unui leit-motiv. Iată, următoarele catiene din Făcut-au Domnul pre poet: „Să faci“ îi zise Bunul „cîntece din toate, „Din Lună şi din pomi, din roduri grele, „Din bolta limpede, din mugurii de stele „Din tot ce mintea ta să vadă poate. „Să faci duioase muzici din tristeţea Mea, „Din dragostea ce nu încape în cuvinte Şi tinărul cu glasul sigur şi fierbinte Răspunse: „Doamne, fie voia Ta /“. Prin urmare, Ştefan Baciu se consideră neşovăitor, stăpînul libertăţii acesteia pe care Domnul i-a îngăduit-o poetului. El vede pretutindeni subiecte de inspiraţie poetică. Şi dacă poruncile divine au fost rostite pentru a fi ascultate, autorul recentului volum, cu siguranţă, că n’a ieşit niciodată din cuvîntul lor. Le-a respectat cu un sacru devotament, respectîndu-şi totdeodată şi libertatea să trăiască poesia fără nici o restricţie realistă. Citind Căutătorul de comori rămîi cu impresia că, raportată la temperamentul lui Ştefan Baciu, lumea întreagă este o claviatură imensă pe care el izvodeşte mereu, plăsmuind melodii în slava tuturor fiinţelor din cer şi depe pământ. Poetul se socoteşte frate cu absolut tot ceeace îi cuprinde sufletul şi privirea. El se complace într’o ingenuă familiaritate universală. Deaceea cîntă oamenii şi ani- © BCU Cluj malele, stelele şi irîurile, iubirea şi moartea, fericirea şi durerea, Cititorul asistă, deci, la un soi de poetisare a lucrurilor din timp şi spaţiu. Elanurile transfiguratoare se succed nestingherite de nimic, stimulate de o căldură într’adevăr juvenilă. Ştefan Baciu are o largă capacitate de a se iluziona—şi mai ales de a imprima pecetea iluziei pînâ şi celui mai neînsemnat obiect pe care cine ştie ce capriciu l-a scos în raza de vibraţie a lirei sale. (Liră—bănuim a fi un cuvînt potrivit în cazul de faţă—deşi a căzut într’o penibilă banalizare). In culegerea sa ultimă, am spus că poetul cîntă fiinţele şi lucrurile de oriunde şi de ori-cînd. Trebuie să adăogăm că le cîntă numai împins de plăcerea pură a versului. Sunt sigur că Ştefan Baciu e îndrăgit de sonoritatea, de împlinirea formală a poesiei mai mult decît de chinul elaborării ei. Din această cauză la el nu găseşti o tematică, o ierarhie a motivelor axate organic în structura expresivă a poesiei. Virtuozitatea verbală nu mai lasă loc conflictului subteran în al cărui foc încins să se călească diamantul rar al imagi-nei. Metaforele vin una după alta, revărsate pe vadul unei spontaneităţi excepţionale dar diluate în bogăţia cuvintelor. Versul lui Ştefan Baciu rămâne necontenit fidel dorinţei din prima strofă a cărţii : E pentru tine cîntecul acesta, truda e a mea. Am făurit in albe nopţi atîtea pagini Şi vreau să te topesc într'o pădure de imagini Ca pe o limpede stea. Sau : E versul cel mai alb pantof de seară, Pentru un bal la care numai zânele se duc- Căutătorul de comori se înfăţişează desigur, ca o , pădure de imagini11 — şi tocmai aceasta constituie una din calităţile prin paradox insuficiente a poemelor ce le conţine : un dar strălucit al tinereţii care însă are nevoie de o aspră purificare ca să se transforme în valoare autonomă pe planul creaţiei artistice. Cîntecele lui Ştefan Baciu sînt închinate, cele mai multe, iubirii şi femeii. Ardoarea neprihănită a poetului a făurit o imagine aeriană şi senină aceleia pentru care s’a trudit să înfrumuseţeze lumea. Se desprinde din stihurile erotice ale Căutătorului, năzuinţa curată înspre desăvârşirea femeii adorate — nu ca persoană ci oarecum ca principiu elevat al existenţei. Tu Stai aşa: cu ziua ca o manta pe umăr Şi cu-o bogată salbă de soare pe grumaz. In piept cum bate viaţa, aud şi singur număr Cum bruna ta paloare iţi vine în obraz. Participarea aceasta a elementelor cosmice la împodobirea ireală a femeii îmi pare a fi una din comorile din plin descoperită de căutarea înfiorată a autorului. Ea reeditează cu succes o alegorie din Drumeţ în anotimpuri, culegerea mai veche a lui Ştefan Baciu. Aici însă se vădeşte o concentrare expresivă care ne arată că evoluţia literară a poetului poate să ducă la o severă strunire a imagismului. însemnăm cu bucurie constatarea că Ştefan Baciu a izbutit să se elibereze de înrîurile liveşti ale debutului. Poesia lui e mai sigură acum pe ea. Rareori s’au făcut vizibile reminiscenţele din T. Arghezi, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga. Procesul de clarificare şi de găsire are, în orice caz, un sens ascendent. Lămurirea cuvenită va veni mai tîrziu. Pentru ca fazele străbătute să fie răspicat marcate—şi odată, cu ele chiar biruinţele artistice—, credem că ar fi mai strategic şi mai util ca Ştefan Baciu să mărească intervalul de timp, dintre tipărirea volumelor. Cu şase cărţi de poesii la vîrsta lui e o glorie dar şi o primejdie, în aceiaş măsură, de luat în seamă. Steaua poetică a lui Ştefan Baciu este o surpriză a literaturii noastre din ultimul deceniu. De ce oare tînărul poet nu ţine să o înzestreze cu o strălucire, mereu proaspătă ne-lăsînd-o să se ivească decît atunci cînd trebuie ? SEPTIMIU BUCUR * ST. BEZDECHI: „ANTOLOGIA POEZIEI GRECEŞTI, 1800—1930“ (Ed. „Symposion").--Am scris în repetate rânduri, sugerând pre zentarea literaturii vecinilor noştri; tăcerea care a fost răspunsul, a însemnat pentru noi o mare tristeţe. Prea ne izolăm, prea lăsăm să treacă pe lângă noi lucrurile pe care tre-bue să le cunoaştem şi prea mult ne legăm de-o anumită literatură a apusului, preţioasă, snobă, salonardă — deci inutilă. Şi tocmai fiindcă şi în acest sezon literar vitrinele librăriilor gem de aceste producţii, cartea domnului Bezdechi a fost o bucurie din cele mai depline. Nu numai fiindcă ne prezintă întreg aspectul poeziei noui din Grecia, dar şi pen-trucă e o lucrare preţioasă, care va trebui 57 © BCU să tragă după ea, altele de acest gen. Ne gândim de pildă la o antologie a poeziei bulgare, jugo-slave sau albaneze, cărţi care pe lângă documentul pur literar, ne-ar putea prezenta un interes de voinţă şi de istorie. In această direcţie vor trebui să lucreze cei câţiva specialişti pe cari îi avem, (ne gândim de exemplu la d. A. Balotă) pentru a ne putea prezenta un aspect viu şi pregnant al unor culturi vecine. Intorcându-ne la interesanta antologie a domnului profesor St. Bezdechi, va trebui să ne bucurăm în primul rând că această carte a putut apare. Poatecă în râvna de a ne prezenta cât mai bine poezia greacă d. Bezdechi a introdus în antologie prea mulţi poeţi, dar această greşeală este întrucâtva scuzabilă, ba chiaţr explicabilă. Crescând în timp cam alături de poesia cultă dela noi, poeţii greci au ştiut să ne înfăţişeze momente din cele mai interesante, alături de inexplicabile puncte slabe, pe care le-am putut intui la lectura volumului. Tre-bue să facem afirmaţia că, în acest sens, poesia greacă este în general inferioară celei dela noi, luoru pe care nu-1 putem (din păcate) cerceta la sursă, dar pe care l-am văzut în repetate rânduri la atâţia poeţi din antologie. Munca d-lui Bezdechi este însă una din cele mai conştiicioase şi mai de preţ, iar dacă nu întotdeauna versul nostru s’a putut potrivi celui grecesc, vina în nici un caz nu o poartă traducătorul. Purcezând la unele citate, ne vedem în faţa unei abundenţe de nume dintre care am reţinut, cu deosebire, câţiva care ni s’au părut a fi mai originali şi mai poeţi. In primul rând va trebui să-l cităm pe marele Kosti Palamas, care într’adevăr e un poet din cei mai originali, reprezentând cu lumină şi substanţă noua Helladă. Apoi vom mai cita pe: Kl. Markinas, din care ne îngăduim să transcriem o strofă de-o rară gingăşie: „Cele mai scumpe, mai de preţ corale „Nu pe-a crăeselor grumazuri le găsesc; „Cele mai scumpe, mai de preţ corale ,Pe fundul mărilor se irosesc“. Mai departe am aflat poesii care ne grăesc despre talentul autorilor, la: S. Skipis, K. Karyotakis, R. Golfis, Rita Bumi, G. Atanas etc. Spre marea noastră părere de rău nu putem să lungim citatele şi deaceea va trebui să mai punem pe hârtie numai două strofe din ultimul poet citat. Poezia se numeşte: „Provincialele" şi ni se pare a fi una din cele mai interesante şi mai de preţ din volum: „La mine, cel hoinar, privesc ciudat, „Provincialele doamne, neschimbate ; „Cum plec, se-aşează la pian îndat“ „Să-şi dreagă inimile descordate. „Dar al vieţii lor gol nesfârşit „Nimica să îl umple nu mai poate. „Câte-astfel de matroane-am întâlnit! „M'or fi uitat? Eu mi-amintesc de toate Regretăm însă că elanul, uneori prea liric, al traducătorului, a permis ea alături de poeţii pomeniţi mai sus, să se strecoare şi licenţe ca: G. Suris, G. Molfeta, care nu au în clin nici în mânecă, cu poezia adevărată. Iată deci un reproş pe care ne îngăduim a-1 face domnului Bezdechi: în dorinţa de a fi cât mai complect, d-sa a devenit cu mult prea îngăduitor, strecurând în paginile mult preţioasei d-sale antologii, o seamă de versificatori care nu au nici o legătură cu poezia. Oricum, lucrarea d-lui St. Bezdechi —■ distinsul profesor universitar din Cluj —- e o piatră de început, pe care se va putea clădi cu foarte mult folos. însoţită de-un amănunţit studiu asupra tuturor poeţilor înfăţişaţi în volum, studiu pe care orice doritor de-a cunoaşte, îi poate ceti cu foarte mult folos, această „Antologie a poeziei greceşti" e o carte pe care o remarcăm şi-o subliniem cu toată simpatia, document de poezie, dar şi de istorie literară, am vrea-o cât mai cetită şi mai comentată. Şi nu se poate ca din această cunoaştere să nu iasă la iveală idei noui şi rodnice, care sunt atât de necesare unei culturi vii. Va mai trebui să spunem o vorbă de laudă la adresa grupării clujene „Symposion", care ne-a prezentat cartea d-lui Bezdechi în condi-ţiuni grafice de-o rară frumuseţe, pe-o hârtie care încântă, deopotrivă, mâna şi ochiul. Suntem foarte bucuroşi că încă un gest de cultură a pornit din capitala Ardealului şi deaceea căldura acestor rânduri. ŞTEFAN BACIU * N. IORGA: OAMENI CARI AU FOST — Seria IV-a. — Multiplă şi prodigioasă este activitatea lui Nicolae Iorga. Mi se pare însă că în acele casete cu care zilnic ne obişnueşte „Neamul Românesc", şi obişnuia pe cei din altă generaţie „Semănătorul", şi care au dus la închegarea volumelor de Oameni cari au fost, este concentrată sub toate aspectele creatoare ale unei atât de puternice personalităţi întreagă arta sa. In cele câteva rânduri, de multe ori o singură © BCU Cluj frază., se întâlneşte şi poezia — mai ales ea, şi istoria, şi memorialistica, şi critica literară, şi dramaturgia — unele pagini, ca Săptămâna Regelui Carol l, fiind adevărate pagini de dramă, şi filosofia şi chiar epica de largă respiraţie — romanul, pe care nu l-a scris Încă. In Oameni cari au fost este prin esenţă o artă a concentrărei şi a stilului cascadă, impetuos. Majoritatea celei de a patra serii o alcă-tuesc figuri din trecutul apropiat nouă, din perioada postbelică, publicate mai toate în „Neamul Românesc". Prea puţine sunt paginile evocatoare de oameni şi stări de dinainte de războiu, doar cele prilejuite de moartea Regelui Carol I. încolo, figuri contemporane, pe care le-am cunoscut, care s’au impus vieţii prin muncă şi spirit de jertfă, prin omenia lor. Mai ales prin omenie. i Un Temistocle Bocancea, fost primar al Cernăuţilor pe timpul Ruşilor, deşi „om ciudat, exagerat, bolnav, el a fost un bun şi credincios Român"; la fel şi protopopul fără biografie Vasile Damian, care „dând tot ce poate, nu înţelege a fi decât ca toţi ceilalţi şi pentru ceilalţi; sau Septimiu Albini, unul din tinerii Memorandului, ajuns funcţionar al Academiei Române, „a lucrat cinstit şi şi-a isprăvit viaţa fără a fi trăit-o ; ori acei doi martiri.- Lascar Luţia şi Virginia Stoicescu, cel dintâi voluntar bucovinean, căzând întru apărarea Bucureştilor, iar cea de a doua, stu dentă la Ştiinţe Naturale, şi-a găsit sfârşitul târîtă în închisoare tot în acele zile de restrişte, fiind apărătoare a Regelui jicnit. Tot aşa de impunătoare prin evocarea lor şi sensul ce li-1 dă, sunt — aşa să le spunem — şi acei oameni de ispravă din domeniul practicului, figuri de români ca Damian Drăgănescu, negustorul gălăţean, sau Inginerul C. R. Mircea, ca şi Căpitanul de industrie : Roman Căpăţână, şi mai ales figura acelui Stănescu, feciorul de ţăran care „cu mâna lui aspră pălmueşte", pe toţi miniştrii şi demnitarii înalţi care nu lasă nimic pentru nevoile neamului. Peste tot însă paginile sunt pline cu figuri de Oameni cari au fost prin cultura lor, prin ştiinţa şi talentul lor; portrete fizice, dar mai mult morale admirabil prinse, prin linii de-o esenţialitate clasică. Ici ne trec pe dinainte figuri de mari oameni ai umanităţii: Paul Doumer, omul de bogată cultură şi frumos talent, dar şi de înalt civism, „ajuns între părinţii a căror durere reţinută sugera toată m jertfa eroică a patriei sale", Masaryk, Alb’ert Thomas, Gaston Doumergue, Venizelos, ca să sfârşească cu figurile măreţe ale ţărei sale: Gh. Ţiţeica, Iacov Antonovici, C. Hamangiu, Gh. Longinescu — un martir al ştiinţei şi datoriei, Gh. Marinescu — un lacom de a şti, Octavian Goga — un suflet de luptător, Ovid Densuşianu —Un neadaptabil... Şi în toate aceste portretizări morale şi fizice, câtă ingeniozitate nesfârşită în ale genului şi artă a cuvântului, care isbeşte şi fixează oameni cari au fost, pune N. Iorga. Câtă artă, spre exemplu, pune pentru a ne fixa figura de mare inadaptabil a lui Ovid Densuşianu, coborîtorul din „Dacul cu părul şi barba colilie" — Aron Densuşianu şi „Călăreţul singuratic, îmbătat de vântul culmilor propriei închipuiri" — Nicolae Densuşianu. întreg volumul însă este predominat, centrat, dacă se poate spune, de două figuri impunătoare : Carol I şi Regina Maria. Nu există pagini în literatura noastră mai cuprinzătoare şi mai pline de sens ca acestea ale lui Nicolae Iorga, scrise pe marginea destinului Regelui Carol I (Regele Carol 1, Săptămâna Regelui Carol I, Cuvântare despre Carol I, Regele Carol în presa bulgară, In amintirea lui Carol I: a trecut soarta) (38—64), destin de adevărat erou prin umanitatea chinuitoare a naturei Sale, prin sufletul bun şi plin de poesie, iar de altă parte severitatea raţională a misiunei sale. Şi mult mai emoţionat scrise prin duioşia de necuprins sunt celelalte prilejuite de moartea Reginei Mania (Un suflet mare s'a dus: Regina Maria, Un suflet cum nu va mai fi altul. Regina Maria, Doamna noastră Maria în Mărturiile Sufletului ei, Aceia care a lipsit: Regina Maria). S’a spus că stilul lui Nicolae Iorga e un stil încâlcit, de neînţeles. Poate pentru scrierile sale istorice, unde scurţimea perioadelor şi curgerea lapidară tinde să le facă mai uşor de urmărit şi mai de înţeles de oricine. Dar stilul lui literar, din volumele Oameni cari au fost este tot ce poate fi stil mai bogat şi colorat, mai plin de armonie şi arhitectonică, din arcade şi firide. Definiţia lui Buffon că „le style c’est l’homme", nu poate să-şi. capete o mai deplină confirmare ca în stilul N. Iorga. Plin de patimă clocotitoare, dar şi de lirism patetic, omul, temperamentul ardent se strecoară printre rânduri ca un râu de munte ce-şi mână apa pe sub pământ, pentru a isbucni mai ştii unde. Sacadată, totuşi caldă şi îmbietoare — ca în acea minunată pagină evocatoare, demnă © BCU de cea mai pretenţioasă antologie, — In amintirea lui Carol 1: A trecut soarta — deodată fraza lui N. Iorga îşi arcueşte perioade pe pagini întregi, unde nimic nu e de prisos, cuvintele avându-şi rezonanţa lor naţională, cu care poetul, cu istoricul şi cu gânditorul te poartă prin meandrele unei întregi atmosfere. înmormântarea lui Carol I, — dar unde este descrisă mai impresionant ca în fraza ce urmează ? „...Şi, ca pentru alţi Domni bătrâni pe cari i-a luat toamna blândă odată cu cele dintâi lacrimi ale ploilor pentru moartea apropiată a omului, tot aşa lunca Argeşului îşi scutură din miile de copaci bătrâni aurul frunzelor moarte, aşternându-l pentru convoiul stăpâ-nitorului şi sămănându-i sicriul, pe când în fund muntele stă aspru, măreţ sub zăpada sa imaculată, icoană materială a sufletului ce s’a dus acum, plin. de melancolia simţirilor ce cad sub austera înfăţişare rece a Regalităţii şi în aşteptarea primăverii, a vieţii nouă ce va veni", (pg. 52). Evocator desăvârşit, portretist ca nimeni altul, Nicolae Iorga este şi un stilist ce nu va întârzia să pătrundă şi în manualele de ' şcoală. AL. DIMA: CONCEPTUL DE ARTĂ POPULARĂ. — Studiul comparat al d-lui Al. Dima — Conceptul de artă populară, este un început dintre cele mai serioase în a ne defini. atât de amplu, în lumina cercetărilor occidentale, conceptul artei populare, recordat continuu la creaţia populară românească. In peisagiu! cercetărilor noastre de asemenea natură el este prematur .şi absolut inedit. In cadrul studiilor europene, îndeosebi a celor germane, a cărui tributar este, Conceptul de artă populară al d-lui Al. Dima, înseamnă „un pas — cum însuşi autorul precizează — în vălmăşagul tezelor şi antitezelor ce se încrucişează cu vioiciune în literatura problemei, determinându-le critic valoarea şi reţinând rezultatele pozitive de până acum. Se va putea făuri în acest chip un concept al artei populare care să oglindească stadiul contemporan al problemei (pg. 15), cu alte perspective şi cu noui ferestre deschise larg către orizonturi în spre care trebue să se îndrepte cercetările de azi. Din consideraţiile asupra formei este de reţinut oă arta populară „foloseşte în genere mijloacele geometrice cele mai simple ale ordonării. Despre aceste observaţii esenţiale vorbeşte şi Francisc Sirato în Arta plastică românească (Gândirea 1924, Nr. 1), articol substanţial întru fixarea strueturei artei noastre populare. Unde mi se pare că d. Al. Dima a adoptat o poziţie neclară în vălmăşagul tezelor şi antitezelor, pe cair.e i le pune literatura problemei este atunci când caută să aducă în discuţie pe un plan modern valoarea estetică a artei populare. învolburat de teoriile marxismului ştiinţific şi a sociologismului monografic, afirmă că individul plăsmuitor de valori populare manifestă „o indiferenţă aproape totală pentru preocuparea estetică" că arta populară fiind cu totul legată de viaţa practică „o înţelegere a ei nici nu poate fi posibilă în afară de aceasta". Că „o preocupare de a realiza valori estetice — condiţie sine qua non a artei — nu pare a-l urmări pe omul din popor", (pg. 100). Că peste tot această preocupare utilitară înneacâ pe cea estetică. O întrebare îmi trece pirin minte : Ce preocupări utilitare va fi avut ciobanul carpatin, ce scopuri practice va fi urmărit el când a creat acele doine ori balade, acele „Flori alese" ale sufletului său, cum frumos le numeşte Ovid Densuşianu ? Se va fi gândit el la vr’un premiu academic sau La vr’un „succes de librărie" ? ! Şi mai departe, ca să cuprindem întregul fenomen al creaţiei populare, ce gânduri practice vor fi încercat pe ţăranul care-şi încrustează bâta, fluerul, furca de tors, ori poarta sau troiţa dela răscruci de drumuri într’un fel de al lui, de o frumuseţe rară ? Sau femeea când încondeează ouăle, ori îmbină culorile după o anumită manieră pentru a ne da acele altiţe argeşene sau covoare basarabene ? Nimic altceva decât podoaba, „pitorescul ca pervaz al vieţii" —după cum spune Lucian Blaga. „Setea de culoare, de amănunt, de variaţie, de belşug de forme, jocul sieşi suficient al imaginaţiei, beţia ornamentului şi aventura arabescului, se realizează în sudestul european şi în răsăritul apropiat, ca o haină a unei întregi culturi, parcă spre a întări odată din plin teoria frumosului ca „finalitate fără scop". (Spaţiu Mioritic — Pitoresc şi revelaţie, pg. 167) Iată deci frumosul ca finalitate fără scop ce se realizează în arta populară balcanică, răsăriteană, deosebită, ce-i drept, de cea apuseană — utilitară, practică. — Un distinguo impus de structuri artistice diferite. Preţios material de discuţie şi perspective noui şi sigure deschide d. Al. Dima procesului creaţiei în arta populară şi circulaţiei ei. Por- m © BCU nind delia concepţia romantică a problemei, dela Schlegel. care atribui-» cântecului popular o origine ascunsă, tainică, "nisterioasă, poposind la largi discuţii cu Hans Naumann şi mai ales cu Iulius Schwietering — care susţine că creaţia populară nu se poate desvolta decât ca exponent al comunităţii, prin individul ales, înzestrat, autorul ,.Conceptului de artă populară" adoptă deslegarea direcţiei sociologice. după care „Arta populară rămâne în consecinţă şi pentru noi o artă a comunităţii manifestată prin individualităţi“ (pg. 133) Trecând peste acele „Unităţi sociale creatoare de artă populară", de care aminteşte d. Al. Dima — pentru noi rămânând singur satul, şi peste „Condiţia psihologică a creaţiei", capitol deosebit de important, să ne oprim puţin şi asupra ultimei părţi: Circulaţia ca element definitoriu al conceptului. Desigur că acest element este capital pentru arta populară, fără de care nici nu se poate concepe. Cu e] creaţia se despersonalizează, devine de o factură impersonală, atemporală şi abstractă, prin descompunere şi recompunere. Căci operei indiv;duale modificate d. Al. Dima îi distinge două momente concomitente: distructiv şi constructiv. „Anonimă", „colectivă", „trece din gură în gură", iată elementele pe care şcoala le re- CRONICA O GÂNDIREA IN ANUL XIX. — Cu numărul de faţă, revista noastră intră în anul al XIX-lea de existenţă. Ţinem să însemnăm acest eveniment ca una din puţinele satisfacţii, pe care le dă sarcina grea de a conduce o publicaţie periodică în România. Căci într’o ţară unde cel mai uşor lucru e să ajungi cât de sus pe nemuncite, cel mai greu rămâne acela de a lucra în domeniul creaţiei culturale. Acum câţiva ani, însuş M. S. Regele observa cu mâhnire ce trist lucru e ca, la o populaţie de aproape 20.000.000. să avem numai 5-6000 de cetitori. Media aceasta însă priveşte cartea literară, iar nu revistele. Cunoaştem situaţia celor mai de seamă dintre cele care apar azi. Unele, oricât de interesante ar fi, nu se ridică totuşi nici ia a cin cea parte de tiraj din media de mai sus. Dintre toate Gândirea ţine recordul, având cam jumătate din această medie a cititorilor. Relativ, e mult; dar raportându-ne la rnassa celor câtorva sute de mii de „intelectuali" din ţară, e foarte puţin. petă şi le mai repetă încă dela an la an cu privire la procesele artei şi poeziei populare. Să sperăm că studiul tipărit de curând de Fundaţiile Regale va avea darul ţă rotunjească şi să dea conţinut deplin ui >r noţiuni devenite banale. Definire amplă şi temeinică, a artei populare, bine susţinută, cu trimiteri la cea mai diversă literatură a problemei, printre care sgârcit se strecoară aportul personal al autorului — sgârcit, dar este, studiul d-lui Al. Dima — Conceptul de Artă populară îl fixează definitiv ca pe cel mai priceput şi pregătit tânăr al generaţiei de azi. De fapt contribuţia sa dela „Datina" şi „Ramuri", ca şi diversele studii publicate ni l-au remarcat ca pe cel mai activ şi pasionat cercetător al fenomenului spiritual românesc — pasionat nu de dragul de a se remarca şi impune prin discuţii dinamitarde, obişnuite acum câţiva ani în urmă. ci de focul discuţiilor. Aşa, fio că într’un moment a combătut ortodoxismul tradiţ:Dualist al „Gândirei" cu argumente is-vorîte dintr’o atmosferă a vremei. nu l-a împiedicat ca mai târziu să reia problema în acele „Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană", atât de apreciate şi prin materialul oferit de gândirism. GH. VRABIE MĂRUNTĂ Nu ne trece prin gând să facem nimănui mustrări îmbufnate, ci numai constatăm o situaţie în legătură cu greutăţile de apariţie a unei bune reviste. După o existenţă de 18 ani, Gândirea însemnează un capitol vrednic de luat în seamă al culturii noastre contimporane şi are acest prestigiu chiar faţă de cei mai învierşunaţi adversari ai ei. Dar ea se găseşte într’o situaţie paradoxală. Cititorii actuali, admiţând prin absurd că toţi ar fi buni platnici, nu-i pot întreţine apariţia şi, dacă ar avea de zece ori mai mulţi, dificultăţile ar creşte în proporţie directă, Faptul se explică uşor. In general, o revistă costă mai mul't decât preţul cu care se vinde. Gândirea excelează în această privinţă. Ea costă exact de 3 ori mai mult decât preţul scris pe copertă. Şi anume: costul unui exemplar e 45 de lei. iar preţul de vânzare e 20 de lei, dintre care 5 lei aparţin vânzătorului. Astfel fiecare exemplar din revistă însemnează o pagubă de 30 lei pentru administraţie şi o favoare egală pentru cititor. Lucrul se poate lesne controla 61 © BCU dacă adăugăm că un număr din Gândirea, dacă l-am transforma în carte de format obişnuit, ar rezulta un volum de aproape 300 de pagini. Imaginaţi-vă acum o asemenea carte, tipărită pe hârtia de lux a revistei noastre, şi care s’ar vinde cu 20 de lei ! Aceasta e situaţia materială, reală, a Gândirii. La ea se adaugă încă două mari inconveniente. Unul e acela că nu toţi abonaţii bine-voiesc să trimită odată pe an 200 de lei, abonamentul derizoriu. Dacă sunt oameni, cari, de ani de zile, se achită cu o exactitate matematică, — ceeace le face onoare şi lor şi nouă —, sunt alţii cari, din neglijenţă ori din deliciul de a ne înşela, rămân surzi la apelurile noastre. Al doilea mare inconvenient îl alcătuieşte vânzarea cu numărul, prin librării şi chioşcuri. E cel mai mare. Credem că în nicio ramură de comerţ nu există oameni mai incorecţi ca între librari şi chioşcari. Oricâte apeluri ar primi, abia jumătate dintre ei bi-nevoiesc să-şi achite conturile. Aceasta e, de altfel, o racilă generală în regimul haotic al imprimatului — cărţi, reviste, ziare — din România noastră. D. director administrativ al Fundaţiilor Regale, Adrian Scărlătescu, ne-a comunicat, într’o convorbire, aceleaşi triste constatări. Colportajul imprimatului e o chestiune extrem de importantă în difuzarea culturii şi organizarea lui se impune ca o problemă de Stat. Aceste două inconveniente diminuiază în chip considerabil suma care ar reveni din preţul modic, ce figurează pe coperta Gândirii. Iată condiţiile dificile în care trebuie să apară o revistă elegantă cum e aceasta, care trece înnaintea multor publicaţii de peste hotare. In asemenea împrejurări, redactorul ei e nevoit să umple golurile, cheltuind 0 bună parte din energia lui în solicitări, ce implică uneori sacrificiul demnităţii. El o face totuşi susţinut de conştiinţa misiunii, pe care o îndeplineşte această revistă în mişcarea culturală a ţării. Existenţa ei de 18 ani se dato-reşte în rândul întâiu eminenţilor colaboratori cari, cu fiecare număr. îi sporesc prestigiul, dar nu mai puţin multiplei trude de fiecare zi a unei energii de unui singur, pentru a-i asigura ordinea gospodărească. Am citit de curând într’o bună revistă bisericească dela Bălţi, Însemnări creştine, un articol de îndreptăţite elogii aduse distinsului ierarh de acolo. In articolul acesta însă, scris de d. profesor I. G. Savin, i se atribuie oarecum ierarhului sărbătorit bunăvoinţa de a fi apropiat pe vremuri mişcarea Gândirii de Bi- serică. Regretăm că lucrul e cu desăvârşire inexact. O asemenea iniţiativă ne-a aparţinut exclusiv nouă în naivitatea, pe care o aveam acum vreo 15 ani de a crede că o acţiune de profundă încreştinare a minţilor creatoare de cultură va găsi înţelegere şi apreciere în ierarhia superioară a Bisericii noastre. Ne-am înşelat atunci ca de multe ori în viaţă. Există numai doi ierarhi, cari au apreciat efectiv însemnătatea Gândirii, cu tot ce reprezintă ea în cultura contimporană: Mitropolitul Ni-colae al Ardealului, care e om de vastă cultură, şi episcopul Clujului, Nicolae Colan, în fosta sa calitate de ministru al Cultelor şi Artelor. încolo, niciun sprijin şi nicio recunoaştere din partea ierarhiei superioare, de unde ne-a fost dat să primim, dimpotrivă, unele din cele mai dureroase lovituri, din câte am primit în viaţă. In toiul polemicelor acerbe, care au fost necesare pentru..„afirmarea crezului nostru de cultură creştină, adversarii noştri ne-au ripostat că profesăm o ardoare susţinută de Biserică, — de parcă ar fi fost ceva ruşinos ca Biserica naţională să susţină un curent de încreştinare a culturii! Numai că. în timp ce primiam asemenea atacuri, ce voiau, chipurile, să ne defăimeze în ochii publicului, Biserica, prin ierarhia ei superioară, rămânea total indiferentă, dacă nu, în cel mai rău caz. ne pregătia lovituri în loc de binecuvântări. E un capitol de viaţă, pe care regretăm că l-am trăit, nu pentru noi, ci pentru alţii, chemaţi în situaţia de a fi apostoli ai gândului divin în această lume contimpo rană cu sufletul devastat de laicism. Până să vină prilejul să scriem pe larg acest capitol dureros, ţinem să se ştie că, fără mândrie şi fără umilinţă, Biserica noastră, afară de cele două cazuri citate, n’a avut şi nu are absolut niciun amestec în mişcarea gândiristă. Nimeni n’are dreptul să se măgulească cu vreun asemenea amestec positiv, când numai noi singuri ştim câte sângerări am îndurat pentru afirmarea acestui curent. Satisfacţia că trecem în anul al XlX-lea e legată astfel de nenumăratele dificultăţi, pe care le-am biruit numai cu ajutorul lui Dumnezeu. . . * AL. VLAHUŢĂ. — Data de 19 Noembrie 1939, când s’au împlinit 20 de ani, dela moartea poetului A. Vlahuţă, a trecut de abia observată. S’a luat act şi s’a trecut mai departe ca peste un lucru fără însemnătate. Domină azi în presa literară un fel de coaliţie a câtorva cronicari cu pretenţia de a decreta ei ce este 62 © BCU Cluj şi ce nu este valoare în literatura noastră. Pentru aceşti neisprăviţi, un scriitor ca Vla-huţă nu reprezintă mai nimic, fiindcă nu e original ca Arghezi sau ca bărbierul Camil Baltazar. Coaliţia e Mne organizată; ea deţine foiletoanele câtorva cotidiane şi rubricele câtorva reviste mai însemnate şi înrâureşte intimidând chiar judecata foştilor admiratori ai marelui scriitor. Am vrut să-i rânduim o comemorare la radiodifuziune şi n’a fost chip; am vrut să tipărim o cărticică cu ceeace am scris despre poet la diferite prilejuri, dar editura, care beneficiază de opera lui, ne-a refuzat. In Gândirea, personal n’am avut tihna să scriem ceva nou şi nici camarazii noştri, pe cari Vlahuţă i-a iubit atât de mult, n’au găsit o seară pentru pioasa-i evocare. Suntem astfel cu toţii vinovaţi faţă de memoria omului şi artistului fermecător, care ştia să ne primească în casa lui ca într’un templu al celei mai curate prietenii. Şi-mi aduc aminte cât de fericit se sim ţia fiecare că măiestrul i-a întins mâna şi i-a spus o vorbă de iubire şi de încurajare. A-îexandru Vlahuţă ştia să iubească aşa cum nimeni n’a putut iubi din câţi au trecut prin vulgarul Parnas românesc. Iar noi nu ne pricepem la altceva decât să-l uităm cu desăvârşire. Literatura noastră e tânără şi, din această pricină, nu prea bogată în valori. Dar dintre toţi câţi au pus sufletul s’o întemeieze şi să-i dea prestigiu, cel puţin câteva nume Ca E-liade, Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, 0-dobescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, Dela-vrancea, Vlahuţă, Coşbuc sau Creangă, nu ne e îngăduit să le uităm. Eminescu şi Caragiale într’adevâr nu sunt uitaţi. Dar un Coşbuc şi un Vlahuţă parcă ar fi trăit în preistoria unui alt continent. Alexandru Vlahuţă a jucat un rol considerabil în desvoltarea culturii noastre. In primul rând, prin creaţia sa în vers şi în proză. Un poem ca Iubire, de o concepţie atât de în-naltă, e ceva unic în poesia noastră. Dan e întâiul nostru roman modern, care a făcut epocă. Nuvelele sale pun uneori probleme adânci cum nu găsim la ceilalţi prozatori ai vremii. Afară de acestea, eseistica lui Vlahuţă a jucat un rol imens în educaţia naţională şi în formarea unei conştiinţi etice a apostolatului. El e cel dintâiu tălmăcitor către neamul său al geniului lui Nicolae Grigorescu, în monografia scrisă cu o perfecţiune de stil epocală. Iar România Pitorească, intrată în patrimoniul şcoalei, a rămas până azi imnul fără egal al pământului strămoşesc. In plus, Alexandru Vlahuţă a fost un mare animator al mişcării noastre culturale. A întemeiat reviste ca Viata şi Sămănătorul, şi ziare ca Dacia, care însemnează etape istorice în desvoltarea scrisului românesc. A descoperit şi a pus în circulaţie talente noi ca P. Cerna, St O. Iosif şi atâtea altele. N’a existat un alt scriitor să se bucure cu o generositate mai largă şi să patroneze mai fericit condeiele tinere, ce se iveau în literatură. Eu am cunoscut, dimpotrivă, scriitori pe cât de mari pe atât de egocentrici şi de meschini faţă de biruinţele tinerilor, în cari vedeau parcă primejdii adumbritoare în loc de confraţi mai mici, cari aveau nevoie de un cuvânt bun şi de o îndrumare. Alexandru Vlahuţă a fost din acest punct de vedere un suflet de o lărgime supraomenească, ştiind să trăiască biruinţele altora cu o bucurie mai mare decât dacă ele ar fi fost ale lui. El ne-a lăsat o atitudine etică de un îndoit înţeles superior: etica responsabilităţii cu- vântului scris, realizată în toată opera sa şi cântată în acea poesie clasică: Cuvântul; şi etica prieteniei ocrotitoare faţă de noile talente. Pentru Vlahuţă, arta nu înseamnă „să fiu eu singur", ci „să fim cu toţii", adică să lucrăm cu toţii la acel mare chip ideal al patriei, care e literatura. Un sentiment de profundă solidaritate cu neamul său, aşa cum l-a trăit un Eminescu sau un Coşbuc. îl făcea să îmbrăţişeze cu entusiasm pe tinerii scriitori, pe cari el îi socotea solii neamului, învestiţi cu misiunea de a-1 porţi etiza pe pânza de azur a veşniciei. Nu putea fi om de rând cel care profesa şi practica o asemenea concepţie de artă; şi Alexandru Vlahuţă n’a fost om de rând şi nici scriitor de duzină. Ceeace îmi place la N. Iorga, care l-a cunoscut de aproape cum a cunoscut toată marea pleiadă a timpului, e că atunci când vorbeşte de Vlahuţă, fraza sa capătă o anume solemnitate de parcă ar vorbi de marele preot al artei naţionale. Căci într’adevăr, pentru Vlahuţă, arta era o mare preoţie sui generis, un arhierat laic cu menirea de a împărtăşi mulţimii cuvântul cum preotul dăruieşte Euharistia depe masa sfântului altar. E un semn de înjosire a noastră să uităm pe poetul, care, s’a ridicat până la această ameţitoare înălţime a soliei scriitorului în viaţa neamului său. Sau poate mai ştii, tocmai din această pricină numele lui A. Vlahuţă e ţinut în uitare. Intr’o vreme de deca- 63 © BCU denţă a artei ca misiune social-naţibnală, în-tr’o vreme când pornografia, şi aiureala soli-locviu'lui ermetic au fost proclaînate drept principii ale scrisului românesc. într’o vreme când valorile sunt preţuite cu atât mai scump cu cât s’au muiat mai adânc în locurile dosnice, unde şi împăraţii sunt nevoiţi să meargă, actualizarea lui Vlahuţă şi a superioarei sale concepţii despre misiunea scrisului, era într’adevăr un lucru incomod. In România răvăşită de azi. există un anume curent de pervertire intelectuală, al coaliţiei de care am vorbit, după care. cu cât un scriitor reprezintă o valoare etică mai pură cu atât e mai depreciat şi cu cât altul însumează o mai execrabilă cuintesenţă de abjecţiuni cu atât e mai încununat de elogii.. * I. PETROVICI DESPRE ALFRED FOUIL-LEE. — In ultimul număr din Revue de m6-taphysique et de morale, închinat aproape întreg comemorării diferiţilor filosofi, d. I. Pe-trovici scrie un remarcabil studiu despre Al-fred Fouillee. cu prilejul centenarului naşterii acestui gânditor. Fouillâe e filosoful ideilor-forţ.e, expresie care a făcut o carieră universală. detaşată de sistemul în care a fost încadrată. Acest sistem e înfăţişat de d- Petro-vici în compoziţia lui eclectică, alcătuit din determinism şi libertate, din evoluţionism şi spiritualism, elemente! contradictorii, topite împreună în ideea dominantă a sistemului, aceea că voinţa este esenţa realităţii. O îndoită dificultate întâmpină expunerea acestei filosofii: una e complexul elementelor ce-o alcătuiesc, iar alta, implicită, e judecarea sistemului în relaţiile sale istorice. D. I. Pe-trovici situiază pe Fouillee. în contrast cu po-sitivismul lui Auguste Comte, în curentul neospiritualist al gândirii franceze şi, diferen-ţiindu-1 de spiritualismul nedeterminist reprezentat de Renouvier, Ravaisson, Lachelier, Boutroux şi Bergson, î] defineşte ca pe un spiritualist determinist împreună cu discipolul său I. M. Guyau. . Considerându-t dinlăuntru, d. Petrovici analizează elementele componente ale sistemului cu o admirabilă pătrundere şi cu un spirit critic ce nu scapă niciunul din nodurile vulnerabile ale ideilor; considerându-l de dinafară, formulează asupra însemnătăţii lui istorice o judecată, cred, definitivă. Cugetarea lui Alfred Fouillee, care a deţinut un moment actualitatea filosofică, a căzut în desuetudine din trei motive inerente, pe care autorul studiului le precisează astfel: primul e că atâtea elemente contradictorii se fuzionează real în gând'.rea lui Fouillâe şi astfel ideea-forţă, care trebuia să le contopească, rămâne mai mult o , sinteză verbală11, al doilea, evoluţionismul psihic, reprezentat de filosoful francez, e prea inconsistent faţă de evoluţionismul mecanic al lui Spencer, pe care a voit să-l depăşească; şi al treilea, un sistem eclectic, prin natura lui moderată, e sortit să nu stârnească entusiasm şi să nu fecundeze curente. Cum se poate uşor vedea. Fouillâe e un subiect dificil nu prin adâncimea ideilor, ci prin aderenţele multiple ale eclectismului său. A-bordându-l, d. I. Petrovici a realizat totuşi o adevărată capodoperă de monografie condensată. Cititorul nostru e rugat să-şi amintească de cellalt studiu similar, publicat în Gândirea, pe o temă tot atât de dificilă: Emile Boutroux. D. Petrovici posedă un fel cu totul personal de a scrie studii de istoria filosofiei. Erudiţia rară, pe care o stăpâneşte, nu îngreuiază niciodată, fiindcă e prezentată în esenţa afinităţilor infinitezimale ale ideilor cu o dexteritate uimitoare, iar fraza, elegantă totdeauna. are o preciziune de termeni teologală, am putea zice. Ideea se desfăşoară ca săpată în clarităţi de marmură. E o mândrie, fireşte, că un român a fost invitat de celebra publicaţie parisianâ să comemoreze pe un filosof francez, cum e invitat în egală măsură de marile publicaţii germana. Prin asemenea studii şi prin conferinţele ţinute în străinătate, d. I. Petrovici are azi un profil european în mişcarea filosofică. NICHIFOR CRAINIC ANUL XIX. — Nr. 1 64 IANUARIE 1940 © BCU fe l * fi t . I. •• ri« lua. Str.Gral Bu£ 191• anu Domnul e Direotor General, In il ua £• t Octoatnt *.c. *. cce-teaza exploatarea noastră pe anul 1938.- La ace31 3 f i rg 11 de exploatare r«-g-ulatâ $1 inter *î, ţ inem. a vâ aduce viii* noastre arulţ ua î r; pentru modul perfect, prompt şi civilizat în care am fost serviţi cu benzinâ şi uleiuri pe aeroportul Sâneasa şi pe absolut toate aeroporturile de escala dia ţera- Doteţ lunea Dvs.în vehicule ultramoderne. serviciul a i ract In ev ton.' garanţie purităţii combuatitllului şl lubreflantelor, au fo*t mai prasu* :i • ri ce 1 au di.- In eele din urmâ ţine* a va seriala corectitudinea cea mai desăvârşita a personalului . atât sub raportul bunei cuviinţe ş* educaţiei, cit şi »ut aceia ad ţinutei aale.- Va repeta^ nulţuniri le otoastr* şi t» rugam a primi. T5omnulex Director General, asigurarea distinsei noastre coc 3 ideraţ iuni „L. A. R. E 8. .... ■ iOO*T*Tf AtjON^r^A >frector Gener4? i Po oov1c i / \ n/.. y\. & Ul£, u NNn $ w Mi. © BCU Cluj EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA APARE ODATĂ PE LUNĂ E X E M> PLARUL LEI 20.— GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILĂ, ŞTEFAN BACIU, DAN BOTTA, AUREL D. BROŞTEANU, AL. BUSUIOCEANU, SEPTIMIU BUCUR, D. CARACOSTEA, D. CIU-REZU, IO AN COMAN, f N. M. CONDIESCU, ARON COTRUŞ, N. CREVEDIA, DEMIAN, ARHITECT I. D. ENESCU, GHERGHINESCU VANIA, GEORGE GREGORIAN, RADU GYR, N. I. HERESCU, PETRU P. IONESCU, AL. MARCU, f GIB. I. MIHĂESCU, NIŢĂ MIHAI, BAZIL MUNTEANU, DONAR MUNTEANU, ŞTEFAN NENIŢESCU, OVIDIU PAPADIMA, VICTOR PAPILIAN, CEZAR PETRESCU, ION PETROVICI, ION PILLAT, VICTOR ION POPA, GRIGORE POPA, NICOLAE ROŞU, D. STĂNILOAE, FRANCISC ŞIRATO, GH. TULEŞ, TUDOR VIANU, PAN M. VIZIRESCU, V. VOICULESCU, GH. VRABIE REDACŢIA: NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38. BUCUREŞTI III 'iilllIllirUilllIIllIlIllllllllllllllllIIIIIIIIItlIIIIIElIlIlIIIIIIIIlllllllllIlIlllllllllllllllIIIIIIIIllllIlllllllllllIllllllIIlIllIlllllll AU APARUT: LUCIAN BLAGA ARTA Şl VALOARE Ed. „Fundaţiilor Regale". Preţul 60 lei. RADU GYR CORABIA CU TUFANICI Colecţia „Universul Literar" Preţul 40 lei. RAINER MARIA RILKE POVESTIRI DESPRE BUNUL DUMNEZEU Traducere de NICHIFOR CRAINIC Ed. „Miron Neagu". Preţul 50 lei. ŞTEFAN BACIU CĂUTĂTORUL DE COMORI Ed. „Fundaţiilor Regale". Preţul 50 lei. ......................................................................................................... ABONAMENTE : 1 AN 200 LEI ; PENTRU AUTORITĂŢI: 1000 LEI ANUAL IN STRĂINĂTATE: 1000 LEI ANUAL ADMINISTRAŢIA; STRADA DOMNIŢA ANASTASIA No. 16 BUCUREŞTI I A. EXEMPLARUL LEI 20.— GÂNDIREA EXEMPLARUL LEI 20.— TIPOGRAFIA „IMPRIMERIA" S. A. R., STRADA MATEI MILLO No. 3 - BUCUREŞTI BCU Cluj