ANUL xvm. - Nr. 10 DECEMBRIE 1939 U M R U L: REGELE.ŞI BISERICA NICHIFOR CRAINIC : Regele şi Biserica . N. CREVEDIA : Poesii............... RADU GYR: Din „Ciclul Neamului" . . AL. BUSUIOCEANU : O operă de Murillo In Colecţia Regală (cu reproduceri artistice) . DONAR MUNTEANU : Când voiu fi fost uitat VIRGIL CAR IAN O POL : Poesii .... ALEXANDRU MARCU : Poema lui Foscolo AUREL CHIRESCU : Efluvii........... OLGA PROFIR : Epistolă In cirilică . . . EMIL ZEGREANU : Haiducie........... D. STĂNILOAE : Filosofia existenţială şi credinţa in Iisus Hristos............... 529 538 545 548 553 554 558 562 563 564 566 IDEI, OAMENI, FAPTE NICOLAE ROŞU : Un om şi o operă........... MARIELLA COANDĂ : Raporturi literare universitare Intre Italieni şi Români . .... 574 CRONICA LITERARA ŞiEFAN BA.CIU : Ionel Teodoreanu : Prăvale-Baba. 57? GH. VRABIE : Aurel C. Popovici : Stat şi Na- tiun«.....................................578 CRONICA PLASTICĂ AL BUSUIOCEANU : Urbanism şi Arhitectură. — Expoziţii.......................................... CRONICA DRAMATICĂ ION DIACU : Profesorul Storitin. — Casa inimilor sfărâmate.................................... CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Ontologia umană şi cu- noaşterea. — Criza Teologiei protestante. — Biserica ortodoxă romană. — Filosofi români streini...................................582 EXEMPLARUL 2 0 L E " © BCU Cluj LOCOMOTIVE MALAXA BUCUREŞTI Turnătorie - Fier - Bronz - Aluminiu Forje - Piese grele - Sudură Instalaţiuni complecte RAFINĂRII DE PETROL Piese mecanice Cazane „Cornwall" şi de orice fel. Rezervoare CONSTRUCŢII METALICE AUTOMOTOARE © BCU Cluj GÂNDIREA / REGELE ŞI DE ' NICHIFOR CRAINIC • In sensul tradiţional, consfinţit de istoria Răsăritului, Cesarul nu se poate concepe in afară de sfera ortodoxă ; el este, dimpotrivă, factor considerabil, care lucrează la triumful Evangheliei în lume. Astfel apare augusta lui figură atât pe planul ecumenic cât şi pe planui naţional al Bisericii. E necesar să ne oprim asupra acestui adevăr, fiindcă unele reminiscenţe din vremea străveche a împăraţilor persecutori şi unele influenţe de mentalitate laică modernă ne ispitesc pe nesimţite să facem o separaţie între Cesar şi Biserică, lucru care nu e în duhul ortodox. Datoria noastră să actualizăm acest adevăr al tradiţiei răsăritene e înlesnită de faptul că Cesarul statului nostru este şi se mărturiseşte ortodox, iar în fruntea strădaniilor sale de a înnoi aşezămintele de temelie ale ţării singur pune Biserica. Ar fi cel puţin paradoxal ca elanurile de înnoire morală a lumii, ce emană firesc din tainele şi din cuvântul altarului ca mireasma din floare, să se vadă bănuite măcar de inaderenţă la opera de înnoire afirmată de însuşi Capul statului, când această operă face o parte atât de largă credinţei şi apostolatului creştin. Numai gândindu-ne la imensele perspective ce se deschid acestui apostolat prin toate instituţiile noului regim, n'am putea avea decât recunoştinţă faţă de Regele care le-a dat. Prin toate fierbinţile discursuri ale Tronului şi prin toate legiuirile create, Carol II apelează la Biserica strămoşească să umple cu primăvara Duhului Sfânt noile forme de viaţă obştească. Convins de puterea de viaţă a Bisericii noastre şi de misiunea ei mântuitoare pentru timpurile moderne, deopotrivă din tradiţia istorică şi din credinţa-i personală de ortodox practicant, Regele se încorporează astfel în rândul basileilor bizantini şi al marilor voievozi, ocrotitori şi ctitori ai vieţii creştine. Nu e nevoie de măguliri deşarte sau de linguşiri josnice pentru a înţelege că lucrul acesta e o realitate menită să ne umple de încredere în ziua de mâine. In cele ce urmează vom căuta să arătăm legătura strânsă dintre ceeace se năzuieşte astăzi în ţara noastră şi trecutul glorios al Bisericii. In ochii noştri, un Rege ortodox se proiectează inevitabil pe fundalul de aur al acestui trecut, pentru a-i pătrunde mai limpede misiunea. Figura monarhului ortodox a dat-o în liniile ei esenţiale, pentru toate ţările de aceeaşi credinţă, Bizanţul imperial. Basileul e prototipul Regelui de azi, chiar dacă ţinem seamă de corecturile şi îndulcirile operate de evoluţia mentalităţii moderne. 529 r BISERICA0 © BCU Cluj Ce ne învaţă Bizanţul despre rolul împăratului în istoria ortodoxă ? Pentrucă, în această privinţă, între Răsărit şi Apus e o deosebire izbitoare. In Apus nu există o separaţie intre puterea spirituală şi puterea temporală. Papa e suveranul pontif, care absoarbe în aceeaşi persoană puterea spirituală şi puterea temporală. Teoretic, împăraţii, regii, preşedinţii de republici sunt subordonaţi Sfântului Scaun şi raporturile lor se simbolizează in actul sărutării pantofului pontifical. In Răsărit, există dimpotrivă o separaţie a puterilor, patriarhul deţinând pe cea spirituală, iar împăratul pe cea seculară. Nici un moment insă această separaţie nu e concepută ca un antagonism, ci ca o distribuţie de roluri care, cu mijloace diferite, converg în acelaş scop. Reprezentate în persoane deosebite, atât patriarhatul bizantin cât şi imperiul politic sunt funcţiuni ale Domnului Hristos pe pământ. Bizanţul însuş, ca împărăţie care a durat eroic peste 1100 de ani în cele mai dramatice împrejurări din câte se cunosc, era considerat ca ocrotit şi călăuzit de Dumnezeu. Istoria lui e o continuă exaltare mistică şi nici o faptă mare din lanţul ei nu se poate înţelege în afară de sensul religios. Cu scăzământul spiritual de azi e foarte greu să ne apropiem de acest fenomen unic, ce ne apare ca o măreaţă nebunie pentru Hristos. E adevărat ce spun istoricii când califică Bizanţul ca forma cea mai tipică a monarhiei absolute. In absolutismul lui sunt în deosebi două elemente ce se contopesc : unul e acela de imperator roman, adică de şef militar şi legislator suprem, moştenit direct de la Roma antică, iar al doilea e acela de despot asiatic, adică stăpân indiscutabil pe viaţa supuşilor, moştenit dela Perşii înfrânţi de Heraclie, de unde basileul împrumută costumul fastuos şi diadema. In virtutea acestei îndoite moşteniri, împăratul e autocrator; voinţa lui e mai presus de orice voinţă omenească,autoritatea lui nu se discută, puterea lui e izvorul legilor statului. Un ceremonial de o strălucire fără seamăn îl izolează de restul lumii într’o singularitate olimpică. Demnitarii se apropie de dânsul cu trei metanii, ca de o persoană sacră, iar sentimentul ce i-1 datoresc e acela de pioskinisis, de prosternare adoratoare. împăratul stă mai presus de omenirea întreagă şi, după concepţia bizantină, el nu e numai şeful statului, pe care îl conduce efectiv, ci şi al popoarelor celorlalte până la marginea lumii. Deaceea, reprezentanţii barbarilor veniţi la Bizanţ îi sunt datori cu acelaş omagiu ca orice supuşi. Interesant, este că ei înşişi îl consideră ca atare. Inlăuntrul şi în afara imperiului, basileul e personagiul unic, fără pereche pe pământ. Acest absolutism de origine păgână primeşte însă un corectiv profund şi un sens nou prin învestitura creştină. La Bizanţ, care e împărăţia închinată Domnului Hristos, nu poate fi nimeni basileu decât cu condiţia să fie ortodox. El e pavăza politică a dreptei credinţe. învestitura împărătească o primeşte dela Iisus Hristos prin patriarhul ecumenic. Iconografia îl înfăţişează primind coroana direct din mâinile Mântuitorului. In ziua încoronării, jură solemn în biserica Sfintei Sofii să ocrotească Biserica, să păzească neclintite dogmele sinodale, canoanele şi privilegiile eclesiastice iar patriarhul îl pomăzuieşte şi îl consacră pentru a deveni „unsul Domnului". Din această clipă, basileul e „vicarul lui Hristos" pe pământ şi întreg autocratismul său se preschimbă în funcţiune seculară a creştinismului. Eusebiu de Cesareea care, după aprecierea bizantinologilor, e mai mult un teolog politic, panegiristul lui Constantin-cel-Mare, numeşte pe întâiul împărat creştin „cel de-al treisprezecelea apostol", şi de atunci încoace orice împărat se socoteşte apostol politic al Bisericii. Termenul consacrat, ce i se cuvine, este acela de isapotolos, adică asemenea cu apostolii. Dela Justinian, i se mai spune şi arhîerevs-vasilevs, adică arhiereu-împărat. Astfel, ideea că el e stăpânul lumii întregi, dincolo de marginile statului, nu e o infatuare naivă, ci o obligaţie, ce decurge din calitatea lui apostolică sau arhierească. Pa-yel a cucerit lumea cu spada cuvântului! basileul cucereşte popor după popor pentru a 530 . , ..ian © BCU Cluj le boteza şi a le încorpora Bisericii ecumenice. Bizantinii erau atât de înflăcăraţi de credinţa lor încât nici nu puteau concepe că există pe pământ fericire în afară de imperiul ortodox, zice Charles Diehl. Aşa ne putem lămuri dinamismul extraordinar al acestui stat, care a încreştinat atâtea neamuri barbare, civilizându-le totodată. Marii conducători păgâni, convertiţi la creştinism, deveneau finii basileului, care îi trata apoi, în corespondenţă, cu titlul de frate sau fiule. Conştiinţa apostolică de a vesti lumii întregi adevărul mântuirii făcea ca nenumăratele războaie bizantine împotriva păgânilor să aibă un caracter de războaie sfinte. După credinţa acestor oameni, Hristos însuş conducea armatele la biruinţă, idee care venea din legenda semnului miraculos, arătat pe cer soldaţilor lui Constantin-cel-Mare. Justinian, care e unul dintre marii eroi ai imperiului, declară : „Nu în arme avem încredere, nici în soldaţi, nici în generali şi nici în geniul nostru propriu, ci toată nădejdea noastră o punem în pronia Sfintei Treimi". Iar Ioan Comnen e sigur că soldaţii săi au luptat, „sub Dumnezeu ca general, iar sub mine ea locotenent al său". Bizantinii se consideră cruciaţi permanenţi ai ortodoxiei, iar autocratorul, eu tot absolutismul său superb, ce poate fi răstălmăcit în felurite chipuri de istoricii laici, e în realitate un apostol, care ştie să-şi sacrifice orgoliul militar la picioarele Mântuitorul ai. Acelaş absolutism imperial, socotit ca izvor unic al legilor, ni se luminează treptat sub raza concepţiei creştine. După Roma păgână, Bizanţul sau noua Romă e a doua patrie a dreptului. Dar ce este oare dreptul bizantin, dela Justinian şi până la basilicale, decât o continuă adaptare a legislaţiei romane la spiritul creştin ? In această privinţă, opera juridică a împăraţilor nu e altceva decât un proces de convertire la creştinism a dreptului roman, în năzuinţa, ce trebuie să ne însufleţească pe toţi cei de azi, ca legea lui Hristos să devină însăşi legea statului. Strateg şi legislator în slujba lui Hristos, basileul e în acelaş timp „arhiereu" sui generis ai Bisericii. El e unsul Domnului şi stăpâneşte lumea „prin graţia lui Dumnezeu" şi „cu ajutorul lui Hristos". Textul aclamaţiilor rituale sună astfel : „Puterea ta, împărat credincios în Hristos şi ales de Dumnezeu, vine dela Domnul, iar nu dela oameni". Cum Insă avem aface cu un sistem electiv, această afirmaţie trebue luată în sensul că Dumnezeu inspiră pe arhonţii cu drept de vot să aleagă pe bărbatul cel mai capabil din imperiu, — după lămurirea, pe care ne-o dă Otto Treitinger. Astfel, formula bizantină „prin graţia lui Dumnezeu" implică şi pe cea adăugată mai târziu „şi prin voinţa naţională". Cu excepţii foarte rare, împăratul Bizanţului e de regulă teolog versat în tainele subtile ale dogmelor. încă dela începutul veacului V, fundamentul învăţământului în universităţile bizantine îl constitue teologia. Om instruit în sensul bizantin însemnează teolog înnainte de toate. însuş acest tip de învăţământ superior care venea din Alexandria lui Clement şi a lui Origen, e oficializat de împăratul Teodosie II, întemeietorul întâiei universităţi creştine şi va fi copiat ca atare în Occident. Sub raportul intelectualităţii, Bizanţul, făuritorul dogmelor, reprezintă ultima expresie a fineţii şi adâncimii metafizice. Opera de a dogmatiza e, fără îndoială, în primul rând a Sfintelor Sinoade, dar trebue să ne aducem aminte cu dragoste şi de partea ce se cuvine împăraţilor teologi. Dumnezeu a vrut ca iniţiativa sinoadelor ecumenice să-i revină împăratului. In strădania, care a durat câteva secole, de a găsi formula justă a adevărurilor fundamentale ale credinţei noastre, curentele eretice erau adesea atât de puternice încât sfăşiau Biserica în partide polemice. Intre ele şi deasupra lor, împăratul reprezintă autoritatea politică ordonatoare, care provoacă adunarea episcopală şi creiază condiţiile externe favorabile discuţiilor şi hotărîrilor supreme. Alături de patriarh, el prezidează sinoadele, care îl aclamă ca pe unsul Domnu- 531 © BCU Cluj lui, iar parte la discuţii şi propune soluţii, garantând respectarea dogmelor şi executarea canoanelor. Participarea lui la opera dogmatică a Bisericii e astfel una activă şi efectivă, pentru care creştinătatea îi rămâne recunoscătoare. Afară de preoţi, el singur are dreptul de a păşi în altar, iar depe amvonul Sfintei Sofii adesea rosteşte predica. Intelectual rafinat, el nu e numai ocrotitorul culturii, dar şi literat şi artist. Pe lângă aceasta, să nu uităm că arta bizantină e în covârşitoare măsură gloria basileilor, în frunte cu acel monument unic în lume, care e biserica Sfintei Sofii. Se vorbeşte adesea în sens critic de cesaropapismul bizantin, adică de absolutismul imperial exercitat în Biserică. Fireşte, fiece sistem îşi are exagerările lui, dar dincolo de ele, rolul împăratului în viaţa ortodoxă e un rol de mâna întâia. Reprezentând unitatea imperiului, el colaborează real la unitatea Bisericii, pentrucă în sens bizantin Biserica se confundă cu statul în aceeaşi armonie a puterilor deosebite. După convingerea noastră, nu se poate vorbi serios de un cesaropapism bizantin, de vreme ce absolutismul imperial e corectat, uneori chiar drastic, de puterea spirituală a patriarhului ecumenic. După distincţia dogmatică a lui Simion al Tesalonicului, împăratul e uns cu mir şi deci e un fel de arhiereu laic, în vreme ce episcopul e hirotonit şi stă pe o treaptă spirituală superioară. „Patriarhul, zice Montesquieu (citat de Charles Diehl), era totdeauna, măcar că indirect, arbitrul tuturor afacerilor publice". Dispunând de sufletul mistic al imperiului, el putea să ridice sau să doboare pe împărat. Şi nu odată capul Bisericii a interzis basileului intrarea în sfântul locaş, l-a supus la penitenţă şi l-a ameninţat cu excomunicarea care, pentiu mentalitatea creştină a Bizanţului, era una cu moartea spirituală. In general însă, — şi în această recunoaştere bizantinologii sunt de acord — marea împărăţie ortodoxă a avut parte de împăraţi străluciţi ca prea puţine state. Autocratismul lor, care era formula vremii, mlădiat de credinţă înflăcărată, a ştiut să se umilească exemplar în faţa lui Dumnezeu şi să se transforme în eroic apostolat politic spre slava lui Hristos în această lume. Nu odată ascetismul cel mai rigid a stat pe tronul măririi lumeşti ca în vajnicul Nichifor Focas, care ziua apărea în vestmânt de împărat, iar noaptea se nevoia în manta de pustnic. Şi nu odată hlamida de purpură a fost lepădată pentru rasa anonimă de călugăr. Un Isaac Comnen părăseşte tronul şi intră în mănăstire. Un loan Cantacuzino îşi pierde urma de bunăvoie sub numele monahal de Ioasaf. Trecerile acestea dela o extremă la alta sunt frecvente în viaţa Bizanţului şi ele ne vorbesc tocmai de o adâncă înţelegere creştină pentru care însuş grandiosul absolutism lumesc e socotit o de-şărtădune în faţa pantocratorului Hristos, stăpânul unanim adorat al imperiului. După cum reiese din ritualul vieţii imperiale, adânc pătruns de duhul liturgic, împăratul era în toate imitatorul lui Iisus Hristos. Caracteristică e în această privinţă ceremonia spălării picioarelor. Odată pe an erau introduşi în Palatul sacru doisprezece săraci. In timp ce preotul citea sublima scenă respectivă din Evanghelie, împăratul le spăla pe rând picioarele, săru-tuând fiecare picior. Bizanţul acesta, care a fost centrul şi gloria lumii întregi timp de mai bine de o mie de ani, e moştenirea noastră, a tuturor popoarelor ortodoxe. Formate în evul mediu, aceste state sunt copiile zeloase ale marei cetăţi. Statul bulgar al ţarului Simion, statui sârb al lui Ştefan Duşan şi cel rus sunt repetiţii istorice ale Bizanţului. Epoca modernă a adus fireşte o serie de modificări şi corecturi absolutismului, în virtutea cărora monarhul, care era numai de drept divin, devine şi de drept natural, adică fiinţează „prin graţia 532 © BCU Cluj lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională". Să observăm că această nouă formulă explicită înfăţişează mult mai limpede concepţia ortodoxă, după care orice faptă bună e rezultatul unei colaborări teandiice, adică o colaborare a omului cu Dumnezeu. Numai în Rusia, absolutismul s'a păstrat până acum 20 de ani, dar într’o formă exagerată, care îndreptăţeşte critica unui Wladimir Soloview, să-l numească într'adevăr cesaropapism. Petru-cel-Mare, desfiinţând patriarhatul moscovit, desfiinţează în realitate singurul factor care putea să limiteze absolutismul ţarist. Totuşi, în această formă, ţarul continuă să fie, ca basileul, ocrotitor al ortodoxiei ecumenice. Dar cu toate modificările cerute de evoluţia istorică, esenţa moştenirii bizantine a rămas întreagă. Chiar sub regimul constituţional împrumutat din Apus, ortodoxia merge mână în mână cu monarhia şi vede în capul statului o funcţiune politică în slujba lui Hristos. Constituţia modernă obligă pe monarh, chiar când e de provenienţă confesională deosebită, să ocrotească Biserica şi să-şi boteze urmaşii în credinţa răsăriteană, — ceeace însemnează o biruinţă a spiritului bizantin pentru care o condiţie neapărată era ca basileul să fie ortodox. întemeiate în epoca de tragic amurg al Bizanţului, statele româneşti nu i-au primit direct moştenirea, ci numai prin intermediul Slavilor, ridicaţi atunci pe ruinele imperiului. In chip cu totul fals se vorbeşte de o influenţă a culturii şi a civilizaţiei slavone medievale asupra noastră. Nu există nici o cultură şi nici o civilizaţie slavonă în evul mediu, ci exclusiv o cultură şi o civilizaţie bizantină transpusă în limba slavonă. Noi Românii am moştenit Bizanţul prin intermediul limbii slavone. In fundul istoriei noastre şi a marilor ei aşezăminte religioase şi politice, străluceşte astfel cetatea mistică a lui Constantin, a lui Justinian, a Macedonenilor, a Comnenilor şi Paleologilor. Voievodul nostru e naţional în spaţiu, dar ecumenic în spirit. Ca toţi monarhii din statele ortodoxe, el este un ecou al autocratorului bizantin. Să nu uităm că statele erau deosebite, dar ortodoxia reprezenta încă, pe deasupra lor, unitatea spiritului ecumenic nu numai dogmatic, liturgic şi canonic, dar şi administrativ. Ca izvor al dreptului, voievodul nostru dă ţării pravila bizantină. Ca şef al armatei, el face din ea o funcţie a lui Hristos, Războaiele apără ţara, dar apără totodată şi credinţa, luptând împotriva păgânătăţii. In Mihai Vodă, întreaga lume ortodoxă vede pe arhanghelul liberator, iar el însuş afirmă cu tărie, nu odată, că e apostolul răsboinic al lui Hristos. Justinian, ziditorul Sfintei Sofii, e modelul tuturor ctitoriilor voievodale din această ţară. Chipul basileului teolog se repetă în Ne-agoe Basarab, în Dimîtrie Cantemiir, in domnul de fast imperial, Vasile Lupu, ocrotitorul sinodului dela Iaşi şi al „Mărturisirii ortodoxe" şi, prin aceasta, emulul lui Constan-tin-cel-Mare. Mucenicul credinţei noastre e Vodă Brâncoveanu, prinţul artelor şi al culturii creştine ecumenice, care a murit ca uUimul împărat Paleolog sub zidurile Bizanţului cotropit de Turci. Se poate vorbi astfel, fără nici un orgoliu, de un adevărat apostolat voievodal al Românilor în sensul bizantin. Conştiinţa acestui apostolat se desfăşoară pe planul naţional prin păzirea dogmelor, prin întărirea Bisericii şi apărarea ei pentru a mântui neamul, iar pe plan internaţional, punând întreaga ţară, la nevoie cu forţa ei militară, financiară şi spirituală, în slujba ortodoxiei ecumenice. Asemenea basileilor, voievozii noştri au fost atleţii lui Hristos în această parte de lume. E oare greu să recunoaştem caracterele acestei tradiţii religioase a monarhiei răsăritene în personalitatea Regelui Carol II ? „Eu sunt născut şi crescut ortodox", declară Maiestatea Sa cu prilejul sfinţirei cate- 533 © BCU Cluj dxalei unite din Lugoj. Această declaraţie, fără să aibă nimic ostentativ faţă de alte confesiuni, e mărturisirea de credinţă pe care se bizuie vasta acţiune de reînnoire a ţării Ea îl încorporează organic în această tradiţie răsăriteană. Monarh de spirit modem, Regele e totuşi sinteza vie a permanenţelor istorice. In concepţia sa, tradiţia nu e o esenţă statică, ci una dinamică, un impuls spre creaţii noi, rânduite în lanţul permanenţelor vieţii : „Trăim pentru viitor prin tot ce-a fost bun şi sănătos în trecutul nostru, zice Suveranul. Datorăm urmaşilor noştri moştenirea neprihănită a străbunilor. Nu trăim pentru noi şi pentru ziua de azi. Noi cei de-acum suntem pieritori. Veşnică este entitatea naţională. Veşnic este progresul naţiunii. Iată scopul. Pentru ea trebuie să ne închinăm viaţa şi toată munca noastră. Nu producem pentru ceeace este pieritor. ci pentru ceeace rămâne deapururea". A spori cu faptele tale permanenţele destinate viitorului, iată care e concepţia regală de încorporare în tradiţie. Regele o trăieşte real şi adânc, cu sufletul aplecat pe fântânile trecutului. Căci numai dintr’o asemenea trăire au putut să fie smulse cuvintele programatice cu care şi-a inaugurat domnia. „In mine bate un suflet de Român; în sufletul meu bat sufletele vechilor voievozi ai culturii româneşti şi, în acest locaş al culturii, îmi iau angajamentul solemn să fiu şi eu, ca un Constantin Brânooveanu şi atâtea alte figuri voievodale, un sol al culturii româneşti". Zece ani au trecut de atunci şi marile aşezăminte de cultură, ce năpădesc ţara cu lumina milioanelor de cărţi, precum şi uriaşele construcţii arhitectonice, la împodobirea cărora sunt chemaţi pictorii, sculptorii şi meşteşugarii, ne dovedesc că lapidarele cuvinte ale Regelui sunt fapte. Aceeaşi concordanţă între cuvânt şi faptă o vom găsi în concepţia care leagă pe Rege de Biserică. Simt cărturari, cari judecă însemnătatea Bisericii în statul nostru numai sub raportul cultural, al limbii literare şi al realizărilor artistice. E om fel de a vedea exterior şi superficial, care nu e al Regelui. Fireşte, nu poate fi vorba de a contesta sau neglija rolul ei 'Cultural care, pentru trecutul istoric, are aerul unic al unui monopol; dar rolul cultural al Bisericii e în realitate numai o dogoare a flăcării de mistică spiritualitate, care e însăşi esenţa ei. E un lucru pe care toată lumea românească trebuie să-l ştie : Regele Carol II vede solia Bisericii ortodoxe de dinlăuntru, prin aderenţa intimă a unei puternice credinţe personale. Nimic nu se poate zidi fără o credinţă, zice Suveranul în aproape toate discursurile sale, şi tot astfel nimic nu se poate înţelege din esenţa şi solia Bisericii fără ochii credinţii. Mladă a unui neam de oameni profund credincioşi, Regele aderă la religia ţării nu pentru a îndeplini un formalism oficial, ci pentru necesitatea sufletească a destinului personal, care se cere împlinit în veşnicie şi în Dumnezeu. E un practicant riguros al disciplinei bisericeşti, postind, mărturisindu-se, îm-părtăşindu-se, îngenunchind în faţa altarului. Astfel îl descriu cei cari îl cunosc de aproape. Iată se spune în această privinţă d. Teofil Sidorovici : „La Palatul regal, postul e o realitate cum poate doar la ţăranul satelor se mai întâlneşte. După lăsatul de sec, întreaga bucătărie e schimbată, iar viaţa în cuprinsul Palatului e străbătută de o cucernicie cu adevărat creştinească. Din loc în loc, pe largul coridor ce duce la Capelă, mugurii de aur ai candelelor luminează icoane vechi de sute de ani, multe fără podoaba metalică. In postul Paştilor, când încep deniile, Maiestatea Sa întovărăşit de augustul Său Fiu, porneşte fără alaiu spre dealul Patriarhiei, unde îngenunche pe lespedea rece ce-ţi dă fiorii veşniciei, împlinind astfel nu o datorie, că răspunzând unui 534 © BCU Cluj adânc sentiment faţă de Acela, pe care îl'cheamă în scrisul cronicii regale: Prin graţia Iul Dumnezeu... In dangătul clopotelor din noaptea cea sfântă a învierii, Maiestatea Sa descifrează taina cea mare a renaşterii neamrlui românesc şi împărtăşania pe care o primeşte, după ce mai întâiu şi-a făcut mărturisirea, înseamnă legătura sfântă, pe care o împlineşte, ca uns al Domnului, între Divinitate şi popor". Din această profundă religiositate personală, ajunsă azi extrem de rară în pătura noastră conducătoare, dar prin care monarhul se simte una cu inima poporului său, porneşte şi acel cult al datinelor strămoşeşti în bună graţie la Palat, cu prilejul marilor sărbători ale Bisericii. Nu e poate de prisos să amintim un moment semnificativ, despre care ne-a vorbit Ciobanul dela Maglavit. In vara lui 1936, Suveranul l-a primit la Sinaia într'o lungă audienţă. Toată vremea de trei ceasuri l-a ascultat cu cald interes. L-a luat apoi şi l-a purtat prin toate încăperile Palatului, iar la sfârşit 1-a dus într'o cameră cu multe icoane, în faţa cărora atârnau patru candele. Regelei-a îndemnat pe Cioban să le aprindă cu mâna lui. Şi sub lumina candelelor, trei inşi au îngenunchiat deodată : Regele deoparte, tânărul Moştenitor de cealaltă, iar la mijloc, între dânşii, Ciobanul. — Acum, Petre Lupu, roagă-te şi pentru noi ! l-a îmbiat Capul Statului. Şi-a fost, după spusa Ciobanului, una dintre cele mai cutremurate rugăciuni, o rugăciune a lacrimilor, în care suprema mărire a ţării şi omul simplu dela rădăcina ei se cbn-topiau în aceeaşi umilinţă faţă de Dumnezeu. Un alt moment ni-1 povesteşte N. M. Condiescu din călătoria făcută de Suveran în juruil pământului, pe când era încă Prinţ de Coroană. Era noapte şi se găsea în India, la masă împreună cu suita sa. Când a bătut miezul nopţii, deodată Prinţul s'a ridicat şi cu glas de bucurie a salutat pe cei de faţă : — Hristos a înviat ! Era într'adevăr noaptea sfintei învieri. In ceasul acela, la depărtare de două continente, toate clopotele României ortodoxe slăviau sublima sărbătoare a creştinătăţii. Toţi uitaseră, afară de Prinţ. Pe meleaguri străine şi păgâne, sufletul său se simţea şi mai legat de împărăţia duhovnicească a Bisericii noastre. E firesc, prin urmare, ca Regele să înţeleagă de dinlăuntru puterea supranaturală cuprinsă în tainele Bisericii spre mântuirea tuturor. Rolul ei cultural îl afirmă când recunoaşte că „Biserica a fost centrul cultural al vieţii româneşti şi e bine ca ea să rămână tot astfel"; dar cultura e numai un accesoriu al credinţei. Solia esenţială a Bisericii e încreşti-narea oamenilor, e adânca transformare a firii lor după modelul prea curat al Domnului Hristos. Nu numai Hristos în altar, ci Hristos în templul lăuntric al fiecăruia. Cuvintele Regelui dovedesc în această privinţă o intuiţie superioară multor apostoli de azi : „Credinţa strămoşească, pentru a deveni din nou cu adevărat mântuitoare, pentru a deveni sprijinul de toate zilele al poporului nostru, txebue să depăşească zidurile bisericilor clădite de om, să pătrundă în cele mai trufaşe palate şi în cele mai umile colibe, şi acolo să se cuibărească puternic, în acea Biserică zidită de Dumnezeu: inima oamenilorl". E atinsă aici problema cea mai arzătoare a Bisericii din clipa de faţă. Nimeni nu poate tăgădui că organismul ei clerical a suferit şi mai sufere încă de o inerţie pasivă, de un anumit biurocratism sacru, care face ca ea să aştepte pe credincios la altar în loc să-l caute cu dragoste impetuoasă în cotloanele păcatului pentru a-1 mântui. A fost în timpul din urmă o Biserică statică ; Regele vrea o Biserică dinamică, să se reverse ca un torent de sfinţenie peste viaţa românească. „Preoţimea, zice Maiestatea Sa, nu este o funcţiune publică, este o chemare, un apostolat, care se îndeplineşte cu suflet şi cu dragoste. 535 © BCU Cluj Frica de Dumnezeu nu este frica de biciu sau de canon, ci este teama de a nu mâhni un lucru scump nouă". „Biserica dinamică'', „Biserica vie", expresii ce revin stăruitor în discursurile regale, înseamnă Biserică pătrunsă până în măduvă de vajnicul spirit al apostolatului în stare să aprindă întreg sufletul poporului în incendiul dragostei de Dumnezeu. Nu există viaţă creştină cu adevărat decât în această mare efervescenţă mistică, forţa care ridică pe om peste sine însuş şi entusiasmează un popor la fapte şi opere, ce se încorporează, dincolo de vreme, în permanenţele vieţii. Sub acest unghiu de privire, ortodoxia Regelui Carol II e ortodoxia dinamică a împăraţilor bizantini, cari se considerau ei înşişi apostoli ai lui Hristos. Puterea Bizanţului, care a făcut din el un miracol al istoriei, a fost unitatea de cremene a credinţei şi elanul religios, trăit de unanimitatea imperiului, dela basileu şi dela patriarh, până la ultimul călugăr, până la ultimul ţăran şi până la ultimul soldat. Şi tot astfel unitatea spirituală a statului român, cu oricâte instituţii strălucite l-am înzestra, n’o vom avea deplină decât învolburând totul în tensiunea maximă a elanului religios. împotriva paraginii şi a dărăpănării care a fost regimul defunct, Regele a fixat principiile fundamentale şi a creat aşezămintele noului timp de viaţă autoritară şi totalitară. Intre principiile ce călăuzesc cugetarea regală, credinţa ortodoxă e reaşezată în tronul sufletului, după marea tradiţie imperială şi voievodală a Răsăritului. Iar aşezămintele menite să dea trup noului regim sunt toate larg deschise Bisericii să năvălească în ele cu duhul mântuitor al Domnului Hristos. Niciodată în epoca modernă statul nostru n'a creat asemenea posibilităţi de desfăşurare energiei şi apostolatului creştin. Din nenorocire, sunt încă demnitari de mentalitate închircită, cari înţeleg rolul Bisericii ca o afacere restrânsă exclusiv în margini clericale. E o rămăşiţă din vechiul regim, când Biserica era nevoită să trăiască parcă în surghiun în mijlocul democraţiei laicizate. Chiar în ce priveşte învăţământul teologic superior, oamenii aceştia de mentalitate anacronică vo,r să-l scoată din universităţi şi să-l exileze în unghere unde să nu-1 cunoască decât clerul. Cunoaşterea adevărului creştin însă, în forma superioară a ştiinţei, era în epoca de aur a ortodoxiei la îndemâna tuturor omenilor de carte. Regimul deschis României de Regele ei va însemna o epocă de aur a ortodoxiei numai dacă toţi factorii de cultură şi de creaţie vor fi pătrunşi de superioritatea adevărului creştin. In universităţile Bizanţului, create de împăraţi, teologia nu se învăţa numai ca specialitate bisericească, ci ea constituia temelia spirituală a tuturor ştiinţelor, iar cărturarii ieşiţi din aceste universităţi deveneau cu toţii energii lucrătoare ale împărăţiei lui Hristos. Prin urmare, , nu restrângerea vreunei instituţii ortodoxe în afară de lume ; spiritul nou cere dimpotrivă, revărsarea tuturor puterilor Bisericii, doctrinale, lucrătoare şi sfin-titoare, în toate arterele organismului naţional. Regele însuş a dat semnalul acestui apostolat dinamic tipărind în condiţii cuviincioase şi la îndemâna tuturor Biblia, în versiunea literară Radu-Galaction — „neîntrecuta carte a vieţii", cum o numeşte Suveranul, menită să arunce iarăşi sămânţa cerului în sufletul românesc şi să-l fecundeze spre adevărata cultură spirituală. Referiindu-ne însă la tradiţia monarhiei răsăritene, am subliniat că ea are un îndoit caracter religios apostolatul intern şi apostolatul extern. Basileul îşi exercită puterea în-iăuntrul statului ,dar în chip virtual el e stăpânul lumii întregi din năzuinţa de imitaţie terestră a împărăţiei spirituale a Mântuitorului. De aci, arzătorul zel de a realiza, prin increştinarea barbarilor, statul universal în duhul ecumenic. Prăbuşirea Bizanţului a făcut ca această mare idee să rămână suspendată în vis, şi a înlesnit, dimpotrivă, procesul de 536 © BCU Cluj desagregare a ecumenicităţii politice prin ivirea statelor naţionale ortodoxe, care au tras după sine şi sfârticarea unităţii administrative a Bisericii în autocefalii locale. Visul imperiului ortodox a continuat însă şi în această vreme să ispitească pe noii şefi de state. Acest nou imperialism religios reprezintă o fază degenerată fiindcă nu era decât o întrecere de a cuceri Constantinopolul pe seama uneia sau alteia dintre naţiunile ortodoxe în paguba celorlalte. Bulgarii ţarului Simion au fost muşcaţi de-o asemenea ambiţie încă cu mult înnainte de căderea Bizanţului. A venit apoi rândul Sârbilor lui Ştefan Duşan şi nu mai puţin al Rusiei ţariste, care a voit o stăpânire a Bosforului, nimbată de visul ecumenic. Nu e un orgoliu să constatăm că în această vreme singură ortodoxia românească s'a păstrat pe un plan de puritate creştină. Voievodul istoriei noastre, am spus, e naţional în spaţiu şi ecumenic în spirit. Gân-dindu-se la Bizanţ, el nu l-a râvnit cu poftă de stăpânire, ci a participat la restriştea „Marei Biserici a Răsăritului" cu dragoste de fiu duhovnicesc, sacrificând imens pentru a o ajuta. Astăzi, din tot ce-a fost odinioară, n’a rămas în ţările ortodoxe decât un spirit ecumenic al dogmei şi al cultului. O morală ecumenică nu mai există. Popoarele noastre se urăsc între ele şi se ignorează chiar în ce priveşte viaţa bisericească propriu zisă. Vitalitatea dogmei şi a cultului nu se valorifică însă, oricât de identice ar fi rămas prin veacuri, decât atunci când vor cxeia o spiritualitate ecumenică pe temelia dragostei creştine. Ar trebui să revenim, cu alte cuvinte, la principiile vechei teologii politice în sensul unei acţiuni internaţionale de reînfrăţire a popoarelor ortodoxe. Lucrul acesta nu e cu putinţă decât renunţându-se la orice veleitate de imperialism naţional asupra Gonstantinopolului. In condiţiile vieţii moderne, nici un stat balcanic n'ar fi, de altfel, în stare să realizeze o asemenea veleitate pe seama lui. Dar ceeace ni se pare necesar şi posibil de realizat e o ligă de pace creştină a statelor ortodoxe, o reînfrăţire a lor pe temeiul spiritualităţii ecumenice. O asemenea sarcină, nobilă între toate, noi o vedem emanând din apostolatul monarhic de veche tradiţie bizantină. Intre moştenirile bizantine ale popoarelor balcanice, tradiţia monarhică se menţine intactă alături de unitatea dogmei şi a cultului. Spiritul ortodox nici nu concepe altă formă de stat decât monarhia, de a cărei fiinţă e străbătută însăşi rugăciunea liturgică a Bisericii, una şi aceeaşi. Un stat ortodox e prin natura lui un stat monarhic şi toate statele ortodoxe din Balcani au rămas, în pofida spiritului revoluţionar al vremii, state monarhice. Astfel, principiul monarhie, care le este comun, poate deveni, în virtutea tradiţiei răsăritene, izvorul unui nou apostolat ecumenic, de înfrăţire creştină internaţională. In ultimul timp însuş conceptul monarhic a suferit o fericită modificare înfrângând faza constituţional-democratică a reprezentării simbolice şi pasive prin aceea a rolului efectiv şi dinamic în viaţa statului. După noua concepţie, iniţiativele aparţin monarhului. Ni se pare deci un lucru cu atât mai logic ca iniţiativa de a reface o morală ecumenică, o spiritualitate ortodoxă în politica internaţională a Balcanului, să pornească din voinţa augustă a Suveranilor acestor state. Regii ortodocşi din graţia lui Dumnezeu şi voinţa na- ţională sunt, prin tradiţie, Regi apostolici. Notă bibliografică: N. Iorga: Lucrări diverse; A. A. Vasiliev: Histoire de l’empire byzantin; Charles Diehl: Byzance, grandeur et decaden.ce; Otto Treitinger: Die ostromische Kaiser-und Reichsidee.—H. Geizeir: Byzantinische Kultungesichichte ; Steven Ruincimam : La civilisation byzantine. 537 © BCU Cluj P O E S I I DE N. CREVEDIA APUS ÎN MUNŢI Apusul şi-a 'ngropat trandafirii, Toamna îşi arde ultimele foi. Ce prelung se sfâşie păunii sângelui Noi, foşti locuitori ai lunii, Coborîrăm în văi Astrul iubirii, Venus e-un munte de tăcere. Ne'ntoarcem, ca dintr’o luptă. Am văzut, spre ziuă, pe cer, Sania lunii — ruptă. Culmile, culmile noastre, triste — Miroase-a funingini şi-a brad. Fulgii, fulgii dintâi cad Mari, ca nişte batiste... OMUL DIN VEAC Eu nu l-am cunoscut — Dar l-,am văzut as'noapte. Eram la noi, acasă — Tot aşa, noapte. El a venit de undeva, dintr’un drum lung, Poate, din vârsta de bronz ori de piatră. A intrat încet pe poartă. Avea pe el o dulamă seină, lungă ca o plo< încălţăminte, cât nişte buduroaie, O cuşmă grea, de pământ, In mână, un toiag de corn, cu noduri. 538 © BCU Cluj Câinii nu s'au dat la el. Era cum îl ştiam din auzite : Un jâdov de om, înnalt, spatele cât o albie — Faţa smeadă, osoasă, O barbă mâncată de vreme, Ochii, ca nişte cremeni stinse. Trist — Şi parcă mai bătrân. A dat mâna cu noi pe rând ■— Era rece şi grea — A plecat apoi prin curte. Dar casa nu mai era aceeaşi. Niciunul din fostele oleaburi. Nu mai era gardul de nuiele — Uleele, ca nişte babe, Nici ele nu mai erau. Părul din bătătură, uscat Şi ’n grădină, l-au împresurat Alte uluci, alte pometuri în floare. Călca uşor, ca un hoţ de cai. Părea om, dar mirosea aşa... a putrigai. S'a înnapoiat în ogradă. Vitele rumegau sub şopron, culcate. Le-a mângâiat, lin, cu palma — Ele i’ntindeau botul în vis. S'a uitat lung, la rariţa de lemn, Din podul coşarului. La oplenii şi tălpile săniei, sfărîmate. Mai erau acolo, grămadă : obezi de roate, Copoxâi, cioburi de coase Şi nişte furci, ca nişte oase. A destupat gura pivniţei. In celar, a dat peste-un fier de săcure, Veche, cât o pădure. Satârul, găvanul, Un ciocan de ferecat mori Şi-o stoghie lungă de ’nţepat comori. Călcâ ’ncet — Ca un orb ce se duce singur de mână. S'a 'ndreptat apoi spre casă — A dat uşile de părete. 539 © BCU Cluj Oglinzile 'nnalte l-au întâmpinat, Ca nişte arhangheli de soare. N’a intrat înnăumtru. . Aruncându'şi privirile 'n sus, S'a urcat pe gura podului. Trozneau grinzile. Nu mi s'a făcut urât. Cum se 'nnălţâ pe scară, uriaşul mi s’a părut Un plăeş, pe zidurile Cetăţii Neamţului — Un dorobanţ, suindu-se pe Girivita, la 77 — Că mânia lui cădea ca o noapte . Pe omul sec, pe mişăi, Pe cei veniţi la noi, din cele patru vânturi. Bunicul. Taica-Străbunul ! Urcă iarăşi din vreme. Obrazul, ros ca săpunul Şi ochii lui, ca două cioburi cu seu, Luminau acum coperământul casei. A ’nceput să caute prin pod. Intr'o ladă : chimirul, o lulea, nişte buruieni de talan, făcute scrodă. Puterd, brâul de i-1 făcuse muierea. . Apoi, cleştele de stors mierea, Măciuca de opt ocale, cu care făcea de caraulă Şi-o sculă ruginită, dragă — puşca cu două cocoaşe Cu care şi-apărâ cuprinsul şi mergea la pază de lupi. Intr'o lacră, Nişte ristoave, scrise cu lacrămi kirilice. Tata-Bătrânul ! • Venea din întuneric, ca din trecut. Avea pe-aici o sfoară de pământ, Depe timpu’ lu’ Cuzea Ori al lui Miai Viteazu. Avea o haită de feciori (Şapte sate nu i-ar fi putut răzbi) Şi pe cap, stăpânirea şi boeri Munţii, cumnaţi — brazii 'i erau veri. O fire din topor ! I-ar fi ieşit nevasta din cuvânt ? C'o uitătură, o băgă ’n pământ I Amic om ! Luptă pământul, cu şase boi, cât malul. In vie, împărăteştii, nucii, puşi de el. Ştia din cimpoi. 540 © BCU Cluj Şi-avea o inimă — o rană Că ’ncepând dintre Sântămării, O ţinea numa 'n cumetrii. La masa lui, toţi milogii depe drum Şi, seara, toţi năpăstuiţii găseau un fum cald... Plin de praf pe veşminte, Ochii, ca două morminte, Pogoară moşneagul pe scară. N'a mai găsit în pod Cele patru scânduri de stejar — Le urcase-acolo de mult, într’o vară. II plătise bine dinaainte Şi pe taica-părintele, Pentruca atunci, când o fi să fie, Să plece 'n ghebă nouă, Pe o potecă de rouă, Să-şi verse taica-preotul tot sufletul, tot cântecul, tot jarul, „Că unu-a fost pe lume Cutare, gospodarul"... Devale, la gârlă, piua batea dimia nopţii — Satul dormia adânc. Casele 'nvăluite cu table de lună... Sta să se crape de ziuă. In curtea largă, cu alte acareturi, Bătrânul s’a simţit un striin. Şi, fără să spuie un cuvânt măcar, A ieşit pe poartă. S’a uitat spre Niculae Fxăţilă, Spre moş Voinea, spre nea Gheorghe Tronaru, Pe toată linia satului. S'a oprit în răspânte, la puţ, A scos o ciutură cu apă, a băut adânc, Şi-a făcut cruce Şi, înnalt cât troiţa de-alături, A plecat iarăşi spre Răsărit... Maria, Mâine, e zi mare — Să ’mparţi mere, struguri şi azimă caldă. PĂMÂNT TÂNĂR Peste tânărul pământ, Trece-abia un fir de vânt — Şi e-o prea-eurată seară, Cu miros adânc de ceară, 541 © BCU Cluj Miros de 'nceput de-Aprile. . De asupra tainei noastre, . Stele tinere, albastre— . O postaţă de zambile. Sălcii pe fântână 'ndoaie Lumânări de ţară, lungi — Şcolăret, departe 'n lunci, Brotăceii trag a ploaie. Mari şervete de răcoare Paştii fără de prihană — Noaptea, strălucesc în floare Piersicii, ca nişte aştri. Negri, ochii, muguri mari, Aci scad, aci ’nfloresc. Peste anii noştri cresc Bolovanii mari ai lunii. TĂCERE Lumea de Nord. Frig, In lumea de piatră şi sare. Fiecare, cu un cort de 'ntuneric. Nici răzoare, nici poteci. Pe Calea sacră, de lapte, Noi, de-un veci L-aşteptăm să vină, Pre Tatăl, pre Fiul. Ne-au putrezit lanţurile la mâini, Banul s'a făcut ţărână. Ustură timpul, ca ceapa. Aşteptăm, aşteptăm, Care 'ntins, care pe-o rână, Să 'nceapă procesul. Tăcere. Lumina lunii îmbracă lumea 'n chembrică... Am vrea s-O vedem . - Pe Maica de Caritate, Să-i sorbim ceaiul privirilor calde — Şi pe Prea-Curaţii-Părinţi, Ca nişte doctori, în halate de lumină. Adu-ţi aminte, inimă, Undeva, undeva, In Lunca Plângerii, Ninge, ninge frumos . Şi îngerii merg la şcoală. 542 © BCU Cluj Fără Auroră şi Apus, : Fără Sus şi Nadir. Cerul — un imens cimitir... Adu-ţi aminte, suflete al meu, Pe undeva, pe undeva, odată, Pe subt o seară, ca un curcubeu, Ireceaiu un logodnic şi-o fată Şi era o lună — cât o Biblie domnească. Dar de sub vecii veacurilor, iată, Unul mai tânăr şi nespus de ţanţoş. Avea femurii tari, avea şi-o ceată Şi-a început s'alerge peste şanţuri: , Sculaţi, voi, tot norodul adormit! „Afar’ din corturi, voi, toţi degeraţii, „Să ne înfăţişăm Supremei Graţii, „Aşa cum me-am vorbit! A fost un pârâit par' că de crăci Universale. Şi-o adunătură De oase multe, multe — o pădure, Un ocean de glasuri şi de crăci. Şi oceânu 'ncepe să tresalte — Scheletele făceau talaze 'n-nalte — Şi ’n besna grea ce se lăsa pe lume, Un glas total a prins să se zugrume : „Fără pat, fără rude, „Fără Sfânta Familie, „Miluie-ne, miluie, • „Cel Etern şi-Impărat!" Linişte. „Aprinde iar măreţele lumini, „Planetele prefă-le în grădini — „Fă-ne pe toţi nemuritori, ca Tine !" O linişte veche de piatră, Fâşâie ’n ureche. „Şi ca s'avem sub aştri, toţii, loc, „Tu pune mâna iar pe târnăcop „Şi sparge fundurile lumii cei „Fără ’nceput şi fără margini ! 543 © BCU Cluj „Sau spune numai un cuvânt, „Ca să răsară iarăşi ghiocei. „Şi ’ntinde între ele numai punţi „Şi fă să fie pururile nunti „Şi fii acelaş Tată bun şi Unul ,,Şî fii-ne tot Tu şi Nunul Mare. Tăcere. E o tăcere-adâncă, fără lună. Ustură veşnicia — ca o fişcă. Şi iarăşi se mişcă oceanul şi tună : „Noi suntem cei mulţi „Şi desculţi „Şi muţi „Şi orbi. „Noi, robii pururilor nu vrem să mai fim ! Tăcere. Frig. Vecii ustură, ca un bici ! „Ce scrie-aici ? „Dă-ne Paradisul ori Iadul ! Vrem Judecata din urmă, „Să încolţească iarăşi răsadul Fiinţei. Tăcere. Frig. întuneric greu. „Bătrân hain, „Dă-ne visul cel puţin !" Pe lume, se lasă o noapte de fier. Stelele se 'nfig, ca nişte ţinte. Iese luna, cât o lopată. Unii pogoară, alţii vin, Nici întristare, nici suspin. „Ai murit ? „Orb fără glas şi auz î „Să pună Iisus coroana !" Tăcere. Ce ger e! Ce ger! © BCU Cluj DIN „CICLUL NEAMULUI" DE . RADU GYR , Domnului Ni chil or Crainic DACUL In limpezimi unde-mi sbura săgeata, azi, steaua ta şi-aprinde nestemata. Pe plaiul veghei mele de oier urci tu, acum, cu mielele în cer. Pe unde plugul meu trecea cu sporul, cânta lumina şi zâmbea ogorul. Azi, plugul tău pe urma mea se 'mplântă şi zările zâmbesc şi brazda cântă... Ţi-aştept in lut truditele ciolane să le ’nfrăţesc cu mine sub tăpşane. Şi 'n strânse împletiri de oseminte vom tine 'n braţe veacurile sfinte. DESCĂLECĂTORUL Se răzimau pădurile în ghioage, munţii tăceau cu stemele pe frunţi. Grei, se lungeau pe labe anii crunţi şi mormăiau ca urşii prin bârloage. Când am pornit călări la vânătoare un cap de zimbru soarele părea. Pe stânci, zăvozM mei, căţeaua mea, lătrau nemărginirea rotitoare. Unde-a căzut, însângerată, fiara, jilţul meu tânăr creşte ca un spic. Mi-am asvârlit ţuroana'n Carul-Mic şi-am sărutat Veciile şi Ţara... 545 © BCU Cluj CTITORUL DE MĂNĂSTIRI Treceau, desculţi, prin ţara basaxabă sfinţi trişti de fum, cu glesne de lumină, Omu-i chema, pe prispa lui, la cină şi le pupa cereasca mână slabă. Io, ctitorul, topit-am juvaere, să urce din inele mănăstire... Sfinţii pribegi, cu umbra lor subţire, i-am fost poftit apoi la priveghere. Ci ei, zâmbind şi mirosind a ceară, s'au aşezat prin verzi iconostase. Mă uit şi văd pe fruntea lor rămase inelele-mi domneşti de-odinioară... tipAritorul de bucoavne Din miază-zi, aduc într’o dăsagă cerul întreg şi îngerii bălai. h harul sfinţilor în traista mea pribeagă ciobit în ţăndări vinete de rai. Culeg o buche — bob de tămâioasă o pun în teascuri şi, din mustul ei, şopteşte Maica Precista miloasă şi Duhul Sfânt împarte porumbei. Bag mâna 'n sacul meu şi scot afaTă Un Vetleem din chiciură de ani. Descânt peste tiparniţă şi'n ţară pornesc cazaniile ca nişte ciobani... Iar Vodă şi boerii şi calicii aud, plecaţi peste bucoavna mea, cum stau de vorbă 'n ceruri mucenicii şi cum colindă magii după stea. ŢEPEŞ Aşa, ca să petreacem împreună, în cinstea dumneavoastră boeri mari, ' am tras în ţepi cinci tururi de şalvari şi-un paşă cu turbanul cât o lună. Aici, scânceşte încă un vlădică proptit într’o prăjină de arţar. Alături, se holbează un tâlhar că vârful ţepii i-a ieşit prin chică. 546 © BCU Cluj Ciorchinii graşi de hoţi şi pierde-vară îi sprijin, să nu cadă, în araci, — ■şi-n lungi frigări cioplite din copaci înfig curvari şi vânzători de ţară... Să 'nceapă cina! Toarnă-mi în bardacă, tu, Doamnă, vinul ochilor tăi mari, să beau pentru jupanii puşi în pari şi ninşi de stele ca de promoroacă ! MREJERUL Era năvodu-aseară o nălucă şi se umplea de ştime dunărene. Păreau în vârşe zodiile : mrene, şi luna avea solzi brumaţi de ştiucă. In somnu-mi pescăresc, sub coviltire, vin, pe mistreţi, pădurile, călare, şi papura cu oastea ei subţire şi apele, — să-mi cadă la picioare. De vântul bălţii arsă mi-este faţa şi straiul a păstrugă îmi miroase, dar steme verzi îmi pâlpâe în oase... — Moldovă dragă, bună dimineaţa ! ŞINCAI — De unde vii, sub viscolele lunii, străine ? — Din adâncuri, vin din lut. Am fost să văd, să pipăi, să săruit furtunile, mormintele, străbunii. Mă furişez prin ţarcuri şi şoproane, ciulini şi pietre glesnele îmi rup, şi luna-mi trece, vânătă, prin trup ca printr'un geam, şi-mi fâlfâe ’n ciolane... — Şi ’n traista asta veche, ce duci oare ? — Duc rumeguş de os de împăraţi şi pajuri mari şi zimbri ferecaţi, — duc Ţara ca pe-un bulgăre de soare ! Şi 'n şopru, la opaiţ, umbra scoate un maldăr de fol galbene din sac. — Ingenunchiază, frate... Vin din veac şi Neamul nostru l-am adus în spate ! 547 © BCU Cluj O OPERA; DE MURILLO IN COLECŢIA REGALA DE AL. BUSUIOCEANU Colecţia atât de preţioasă de picturi vechi din palatele şi castelele noastre regale a oferit în ultimii ani multe surprize cercetă torilor de artă. Ignorată multă vreme, nu numai în străinătate dar şi la noi, colecţia aceasta, în care mâna fericită a bătrânului rege Carol I a ştiut să adune atâtea opere de valoare, începe astăzi a fi cunoscută şi pe drept rânduită printre marile colecţii europene. Expoziţia El Greco, organizată acum doi ani la Paris sub înaltul patronaj al Suveranului nostru şi al Preşedintelui Republicii franceze, a contribuit în mare măsură la acest rezultat. Tablourile lui El Greco care împodobesc palatele noastre regale şi care au constituit nucleul principal al expoziţiei de la Paris, sunt astăzi opere pretutindeni cunoscute, citate în toate studiile şi socotite, unele din ele, printre cele mai de seamă ale maestrului. Dar reputaţia colecţiei e stabilită azi, nu numai prin picturile lui El Greco, ci şi prin alte opere, pe care studii în reviste de specialitate şi comunicări la congrese internaţionale le-au putut pune în circulaţie. Recunoaşterea unor picturi ca acelea datorite unui Domenico Veneziano, unui Ercole Roberti sau unui Bramantino, a atras atenţia cunoscătorilor asupra importantului grup de opere de Primitivi italieni care se află în colecţie, multe din ele de o mare raritate1). Şcoaiele cele mai variate au eşit apoi în 1) îmi îngădui a cita aci câteva din studiile pe care le-am publicat în anii din urmă asupra operelor din colecţie: Daniele da Volterra e la storia di un motivo pittorico, în „Ephemeris Dacoromâna", Roma, voi. V (1932); Oeuvres du Greco en Roumanie, în .,Actes du XlII-e Congrâs internaţional d’Histoire de 1’art", Stockholm 1933; Les tableaux du Greco dans la Collectim royale de Roumanie, în ..Gazette des Beaux-Arts“, Paris, Mai 1934; Intorno a Franco Ro-lognese, în volumul omagial: „In memoria lui Vasile Pârvan". Bucureşti 1934; Une neuvre inidite de Domenico Veneziano în: „Actes du XlV-e Congr&s internaţional d’Histoire de l’art“, Berna 1936, voi. I; Dna nuova Madonna di Domenico Veneziano, în „L’Arte", Roma, Ian. 1937; Domenico Theotokopuli El Greco, Catalogul Expoziţiei organizată de „Gazette des Beaux-Arts“, Paris 1937; El Greco în Colecţia regală, în „Gândirea", Iunie 1937; Dipinti sconosciuti di Ercole Roberti e di sua scuola, în „L’Arte", Roma, Iulie 1937; Les tableaux du Greco dans la Collection royale de Roumanie, studiu însoţit de un album. Bruxelles Edi-tions de la Connaissance 1937: Trois tableaux ignoris du Corrtge, în „Gazette des Beaux-Arts", Paris. Ian. 1938; Dna nuova PUtâ del Bramantino, în „Rivista d’arte". Florenţa, t. XX (1938) no. 2. ' _ Catalogul cel nou al colecţiei se găseşte sub presă şi va apărea, în patru volume, în editura „Les Beaux-Arts" de la Paris. Primele două volume sunt pe punctul de a apărea, celelalte două sunt în pregătire. 548 © BCU Cluj evidenţă, italiene, flamande, olandeze, spaniole, plin opere care pot sta alături de cele din muzeele streine. O mare pictură a lui Rembrandt, care împodobeşte Castelul Foişor de la Sinaia, a putut fi remarcată acum câţiva ani într'o expoziţie la Londra, fiind considerată de critici printre operele capitale ale maestrului olandez. De curând, un critic de o autoritate excepţională, d. Aug. L. Mayer, fostul director al Pinacotecii din Miinchen şi fost profesor la Universitatea din acelaş oraş, recunoştea într'o pictură de la Sinaia, greşit atribuită de vechiul catalog pictorului spaniol Sanchez Coello, unul din portretele cele mai valoroase care se pot atribui perioadei de tinereţe a lui Rubens. Multe alte descoperiri de acest ordin s’ar mai putea semnala, privind aproape toate şcoalele şi constituind tot atâtea contribuţii noi la cunoaşterea unora dintre artişti. E cazul tocmai al tabloului de care mă voi ocupa aci, o operă de Murillo deosebit de semnificativă, care, cunoscută odinioară, când pictura se găsea în Spania, şi bucurân-du-se chiar de oarecare celebritate, fusese de mult pierdută din vedere şi de mai bine de şaizeci de ani socotită ca o operă dispărută. Identificarea acestei picturi şi studiul ei amănunţit au făcut obiectul unei comunicări pe care am prezentat-o de curând Congresului internaţional de istoria artei de la Londra. Reiau aci datele acelei expuneri, Care pot lămuri istoria, nu lipsită de interes, a acestei preţioase opere, atâta vreme ignorată. Tabloul se găseşte în Castelul Peleş de la Sinaia şi reprezintă, cu elemente scoase dintr’o cunoscută fabulă antică, motivul anecdotic al Invenţiei picturii. Intr’un peisaj învăluit de atmosfera crepusculului şi în faţa câtorva personagii uimite, un tânăr, cu penelul în mână, zugrăveşte pe zidul unei case, umbra altui personagiu, care îi pozează. Vechiul catalog al colecţiei, întocmit acum vreo patruzeci de ani de Leo Bachelin, nu dădea nicio importanţă acestei picturi, pe care abia o înregistra în câteva rânduri, fără vreo lămurire asupra originii ei şi fără măcar o reproducere fotografică. Bachelin. care nu era de altfel la întâia sa eroare, nu părea deloc convins de valoarea picturii şi nu recunoştea în ea mâna lui Murillo, deşi maniera 1 se părea a fi aceea a pictorului din Sevilla2). , E curios că chiar un critic mult mai competent decât Bachelin, şi un specialist în arta spaniolă, cum era germanul Valerian de Loga, care acum vreo treizeci de ani a vizitat Castelul de la Sinaia şi a publicat un articol asupra operelor spaniole din Colecţia regală, nu face nici el nicio aluzie la acest tablou, nici în articolul său, nici în cartea scrisă mai târziu asupra picturii spaniole3). El nu cita drept operă a lui Murillo în colecţia noastră regală decât o singură pictură, care se găsea în acelaşi castel, o Concepţie. imaculată, care se întâmplă însă a nu fi de Murillo, fiind cel mult o operă de atelier. Dar omisiunea aceasta nu e singura în articolul lui Valerian de Loga. Alte tablouri importante din colecţie, cum e Martiriul Siântului Sebastian al lui El Greco, din Palatul de la Cotroceni, i-au scăpat dea semeni, ceeace dovedeşte că cunoştinţa lui Valerian de Loga despre colecţie era destul de incompletă şi, desigur, şi influenţată de Bachelin. Nesemnalat de nimeni, neglijat, rău expus, tabloul lui Murillo a rămas astfel ne- 2) Iată, cuvintele lui Bachelin: „Le motif est agrâable, et rappelle par sa familiaritâ râaliste, la mani&re de Murillo; mais on a peine a y retrouver la factura precise et alerte, Ies physionomies expressives du maître“, Catalogue, p. 241. 3) Vezi Valerian de Loga, Die spanischen Bilder des Kănigs Cari von Rumănien, in ,,Zeitschrift fur bildende Kunst“, Seria nouă, voi. XXII, no. 9, p. 213 şi urnx.; şi volumul Die Malerei in Spanien vom XIV bis XVIII Jahrhundert, Berlin 1923. ......... Nici Aug, L. Mayer, care cunoaşte totuşi alte tablouri din Colecţia noastră regală, nu eitează nicăiri pictură lui Murillo. 549 © BCU Cluj cunoscut şi nu e de mirare dacă, de atâta vreme, niciun studiu şi niciun catalog al operelor maestrului din Sevilla nu-1 mai pomeneşte în vreun fel. Ultima menţiune despre această pictură o găsim într’un catalog din 1883, al operelor lui Velasquez şi Murillo, întocmit de un cunoscut erudit, Charles B. Curtis, care nu mai amintea însă tabloul decât ca pe o operă dispărută. Curtis îi dădea descrierea şi cita vechii autori spanioli de unde îşi culesese informaţiile. Referinţa neaşteptat de interesante ; căci, verificate şi completate şi cu alte isvoare, ele ne îngăduie, nu numai să cunoaştem data şi împrejurările precise, în care tabloul a fost pictat, dar şi să reconstituim pas cu pas peregrinările succesive ale operei astăzi regăsite. Când breasla pictorilor din Sevilla a fost fundată, — ne spune unul din aceşti autori 4) — s'a prevăzut în statute că fiecare mayordomo, adică staroste al breslei, era dator să dăruiască, în fiecare an, câte un tablou de mâna sa vechei capele a Sfântului Luca, numită Capitalla de los pintares, din biserica parohială a Sfântului Andrei de la Sevilla. Murillo, ales preşedinte al Academiei artiştilor în 1660, s'a conformat acestui statut, şi a dăruit tabloul de care e vorba, în care, reprezentând Invenţia picturii, a ţinut să-şi zugrăvească propriul său portret. Tabloul s'a bucurat de faimă mare. Era considerat nu numai ca o operă preţioasă a capelei dar şi drept una dintre cele mai interesante ale maestrului; şi datorită subiectului, el a rămas cunoscut sub un nume popular, El cuadio de las sombras, adică Tabloul cu umbrele. Pictura s'a păstrat în biserica Sfântului Andrei până în 1809. Un autor cunoscut, Cean Bermudez, îl semnala încă în 1806, în Capela Sfântului Luca, notând despre starea picturii : ,,un cuadro maltratado". Capela ajunsese dealtfel neîncăpătoare pentru toate operele strânse acolo şi biserica, nemai având mijloace să întreţie un astfel de tezaur devenit povară, a vândut tablourile, în 1809, unui cunoscut colecţionar din Sevilla, Don Antonio Bravo, care le-a lăsat în urmă moştenire nepotului său, el însuşi artist şi profesor la Academia din Sevilla, Don Aniceto Bravo. Colecţia Bravo era cunoscută la începutul secolului al XlX-lea drept cea mai însemnată dintre galeriile de pictură sevillană. Autorii spanioli şi streini care descriu Sevilla din această vreme stăruesc toţi asupra acestei colecţii şi mai ales asupra operelor lui Murillo aflate în ea. Dar comentând aceste opere, fiecare începe prin a descrie tabloul cel mai interesant al colecţiei, care nu e altul decât El cuadio de las sombias. Era socotit de toţi drept o curioasă operă a artistului, demnă de toate elogiile, cei mai exigenţi neaducându-i altă critică decât observaţia, care reflecta prejudecăţi academice ale timpului, că îmbrăcămintea pe care Murillo o dăduse personagiilor era anacronică în raport cu subiectul. In 1864 pictura era încă menţionată în Colecţia Bravo. In acelaşi an însă, ea trecea în Franţa, intrând într'una din colecţiile cele mai vestite ale timpului, Colecţia Pereire de la Paris. Catalogul Colecţiei Pereire înregistra tabloul sub titlul de „Invenţia desenului". fără altă explicaţie decât această singură notiţă, care dealtfel corespunde picturii noastre : „Larg şi liber pictat ; figurile întregi au 70 centimetri înălţime". La vânzarea Colecţiei Pereire, în 1868, tabloul a intrat în posesia consulului prusian Felix Bamberg, care, prieten al familiei de Hohenzollem, avea să-şi vândă colecţia întreagă, în 1879, Domnitorului Carol al României. E de notat că, odată cu tabloul lui 4) Amador de los Rios, Sevilla pintoresca, o descriptiorţ de sus mas cilebres monu-mentos artisticos, Sevilla 1844. 550 © BCU Cluj Murillo, Bamberg mai cumpărase din Colecţia Pereire o serie întreagă de alte picturi spaniole, toate opere de primul ordin, care, cu excepţia uneia singure, se găsesc astăzi în palatele şi castelele noastre regale. Citez dintre ele, marea închinare a păstorilor de El Greco, care a aparţinut regelui Louis Philippe, figurând la Luvru între 1838 şi 1848 şi care împodobeşte astăzi Sala Tronului din Palatul nostru regal; alte două opere de El Greco, Isus purtând crucea, care se află în Castelul Peleş de la Sinaia şi Sfântul Martin călare de la Palatul Cotroceni ; un mare tablou de Goya,, Portretul Ducesei de Alba, (care n’a fost cumpărat de Regele Carol) şi o pânză deasemenea de dimensiuni excepţionale, reprezentând Lupta dintre Hercule şi centaur, tablou celebru odinioară, când era atribuit lui Ribera, dar care nu e decât de Luca Giordano (astăzi se află în Palatul regal din Bucureşti); şi în sfârşit câteva alte opere, ale căror atribuiri nu mai corespund azi cu acelea indicate în catalogul Pereire. Toate aceste picturi, trecând în colecţia noastră regală acum exact 60 de ani, au fost pierdute din vedere, iar unele din ele socotite deadreptul dispărute. E cazul tabloului lui Murillo uitat eu totul de mai bine de 70 de ani. Identitatea sa e totuşi neîndoel-nică. Descrierea şi dimensiunile date de Curtis sunt exact cele ale picturii de la Sinaia : „La dreapta — notează Curtis — un personagiu tânăr desenează pe un zid conturul umbrei altui tânăr; la stânga, un peisagiu bogat, şi un grup de figuri în primul plan". Dimensiunile, însemnate de Curtis în măsuri spaniole şi engleze, corespund deasemenea cu cele ale tabloului nostru : 1 Vs X 2 baras ; 44 X 66 inches ; 1.15 cm. X 1,70 cm. Coloritul tabloului arată paleta lui Murillo cea mai fină şi mai nuanţată. O armonie de gris-albăstrui şi de brun înfăşoară pictura în modulaţiile uşoare ale unei atmosfere vaporoase. Colorile sunt delicate. Personagiul care pozează pentru pictor e îmbrăcat în roz, celălalt în brun şi vioriu. Umbrele lor, aproape transparente, se proeetează pe un zid gris-albăstrui. Personagiile din stânga fac o pată mai închisă, brună, care se profilează pe fondul gris estompat al peisagiului. Cerul e uşor acoperit; orizontul colorat de o dulce lumină aurie. La dreapta, pe un scut monumental se citeşte şi inscripţia care explică subiectul : TUBODELASOMBRA ORIGEN LAQUEADMIRASHER- MOSURA ENLACELEBREPIN- TURA. (Şi-a luat originea din umbră; şi îi admiri frumuseţea în pictură celebră). Maniera lui Murillo e evidentă în toate detaliile tabloului şi ea aminteşte mai cu seamă operele artistului zugrăvite între 1655 •— 1670. Clar-obscurul virbant şi uşor, moliciunea delicată a conturelor şi formelor, nuanţele de gris-albăstrui armonizate cu tonalitatea brună, scenele desfăşurate pe fonduri de peisagiu cu ziduri şi ruine, personagiile de talie mică şi cu siluete tipice, se regăsesc într’o întreagă serie de picturi executate de artist la această epocă. Nu voi intra în alte amănunte, căci nu e aici locul unui astfel de studiu5). Voi adăoga numai că tabloul de la Sinaia e ca un fel de preludiu al acelui faimos „estilo 5) Studiul amănunţit al tabloului va apărea în curând în revista de la Londra „The Burlington Magazine". © BCU Cluj vaporoso" care, in unele picturi ale lui Murillo, se apropie de atmosfera lui Rembrandt, şi care, cu avantagiile şi slăbiciunile sale, se va desfăşura din ce în ce în operele de maturitate şi de epocă târzie ale artistului. Pictura de la Sinaia aminteşte mai cu seamă un grup de tablouri bine cunoscute, care definesc perioada mijlocie a activităţii ui Murillo. Citez, dintre ele, scena cu /sete binecuvântând pe lacob, din Muzeul Ermita ului de la Leningrad, în care un decor asemănător se întâlneşte şi o atmosferă tot at .t de învăluită ca şi în tabloul nostru; compoziţiile reprezentând lntoaiceiea ţiului risi ,itor şi pe Abiaam cu îngerii, din Colecţia Ducelui Sutherland de la Londra, amândouă nfăţişând aceeaşi căutare de graţie şi de fineţe în zugrăvirea unor figuri înfăşurate în penumbră ,- o serie întreagă de picturi, apoi, inspirate din Parabola fiului risipitor, în Co acţia Otto Beit de la Londra, opere de un efect de lumină mai intens, dar în care mo lulaţia atmosferei e tot atât de uşoară şi de nuanţată ca şi în pictura noastră ; şi însfâr it, tabloul înfăţişând pe losit cu nevasta Iui Putiiar, din colecţia F. Schlayer de la Madrid, pictură de un clarobscur dus până la efecte rembrandtiene, dar care prin proporţiile şi prin siluetele figurilor aminteşte bine tabloul de la Sinaia. In grupul acestor opere, eşite toate din aceeaşi viziune picturală şi arătând o înclinare particulară a artistului către subiect d narativ înfrumuseţat de decor poetic, tabloul de care ne ocupăm e dintre cele mai interesante. Mai puţin vibrant decât altele în coloare, mai puţin strălucitor în efectele de lumină, mai puţin ferm în plăsmuirea plastică, el se înfăţişează totuşi, cu fineţea de formă, cu nuanţarea de atmosferă şi cu acel ton unitar de gris-argintiu uşor înfăşurat în reflexe aurii, care fac calităţile cele mai de seamă ale multora din operele lui Murillo. Printre aceste opere, tabloul de la Sinaia reprezintă o dată precisă şi un moment semnificativ în activitatea artistului. Pictura e cu atât mai preţioasă. Identificată, ea aduce, nu numai o strălucire nouă colecţiei noastre regale, dar şi o întregire însemnată operei în genere a pictorului spaniol. © BCU Cluj CÂND VOIU FI FOST UITAT DE DONAR MUNTEANU O ! cum aş vrea s'adorm şi eu pe mare, Pe valuri de uitare legănat; De mai plutesc sau de m'am scufundat, Să fie o enigmă şi-o 'ntrebare. Târziu de tot, când voiu fi fost uitat, Şi când fetiţa noastră va fi mare, Voiu mai trimite-o binecuvântare Acelor dragi ce’n van m'au aşteptat... Atunci cea mai frumoasă dintre fete, Păşind prin grânele de aur-şters, Sau stând pe pajiştea unei poiene, O să deschidă cartea de sonete, — Şi ’nfiorându-se de câte-un vers, . li va miji o lacrimă pe gene... © BCU Cluj P O E S I I DE VIRGIL CARI AN OPOL , Poetului Nichilor Crainic CĂUTARE Nu mai am nici un rost Dumnezeule, Nu te pot găsi ori unde te caut, Tu eşti şi nu eşti în mine Cum este cântecul ca un şarpe, în flaut. Dac’ aş rupe armonica mea ca să scot Din ea stolul de note, ca din poveşti, Unde T'aş găsi ? Dacă m’aş rupe De unde să ştiu, Doamne, picătura de sânge în care eşti ? Şi totuşi, tu eşti toamna mea tristă ! Tu eşti trecerea mea prin viaţă ! Nu eu văd, Doamne, soarele strălucind, Ci tu îl priveşti prin mine, în fiece dimineaţă ! AŞTEPTARE Tot aştept, tot o aştept să vie, Poate-a ’ntârziat sau cine ştie... Poate sânt pădurile prea dese Dincolo de vis şi veşnicie. Poate şerpi i-'or fi eşit în cale, Poate şerpi i-or fi eşit în cale, Vânturile i-or fi stând in cale, Sau n’o ţin picioarele de fum ? * Las şi’n astă seară masa ’ntinsă Şi lumina-aprinsă în pridvor... Pentru ea aşteaptă luna noaptea Stând de-asupra lumii ’ntr’un picior. 554 © BCU Cluj AM VISAT Am visat azi noapte groapă, cine ştie... Poate visul nu mi-o fi de-.a bună. Un prieten a visat odată corbi Şi s’a spânzurat curând de lună. Şi-am visat şi-un prinţ, pe-un cal de sânge, Că fugea rănit în spre trecut, Că ori unde se ducea să scape, Ii eşau soldaţii morţi din scut. Am visat azi noapte groapă, poate mor, Poate o să scap de-atâţi duşmani... Cine ştie, poate-au şi 'nceput Să-mi alerge corbii peste ani. CÂNTEC PENTRU MĂRIREA GRÂULUI Şi acum, câmpul este tot plin şi tot des, Parcă Dumnezeu, pământul acesta pentru aur l-ar fi ales. Cresc grânele 'nalte de parc'ar fi călăraşi... Porumbul, se uită de-aici şi până dincolo de oraş. Au crescut bogăţiile de parcă-s păduri, Lucesc de departe ca nişte soldaţi în armuri Şi iar o să se umple ţara de bucurie şi pâine... Fratele grâu, ne-a adus speranţele pentru mâine. Bucură-te tată ţăran, bucură-te sfinte Cu pletele albe şi cu gândul cuminte ; Ţi-a crescut munca ’npătrit, s’a făcut oţel... Dacă te afunzi în grâu, nu ţi-se mai vede nici căciula din el. Cântă, e aur de-al nostru, aur bun, Aur crescut cu sudoare şi cu tutun. Bucură-te frate, ţi s'a făcut grâul flăcău... Cântă că şi sufletul domnului se bucură tot cât al tău. CIOCOIUL & Trece grav ciocoiu ’n aur vechi Prin mulţimea aşternută jos Pe un cal cu hamuri de mătasă Şi cu păru 'n vânturi mătăsos. 555 © BCU Cluj Trece 'nalt, cu ochii goi şi palizi, Nedormit, cu gândurile şui... Fruntea-i este ceară de petreceri Şi obrajii, parcă-i sânt gutui. Şi mulţimea cântă, cântă, strigă ; El zâmbeşte şi argaţii râd ; Dar în gândul fiecărui este Câte-un colţ întunecat şi hâd. Trece grav ciocoiul, dar el ştie Cât de aspxă-i viaţa şi de grea... Ştie că trecând printre mulţime Nu-1 salută nimeni fiindcă vrea... VOI FI MEREU Nu veţi scăpa de mine niciodată, De spectrul ăsta grav, dar care tace, De chipul ăsta care vede totul, Dar care trece şi vă lasă 'n pace. Voi fi cu voi ori unde şi ori când, Precum am fost mereu în suferinţi ,• Voi fi şi sabia acelor care strigă Şi vorba celor vrednici şi cuminţi. Mă veţi vedea pe străzi în cei goniţi, Pe baricade lângă cei căzuţi Şi totuşi slujitorul credincios Şi frate bun al celora avuţi. Voi fi în orice parte, peste, tot Şi'n fapta celui care nu mţelege... Şi-alături de acela care 'n lanţuri Va trage spada albă pentru Rege. Voi fi mereu, voi fi şi după moarte, Voi râde poate lumii dintr'o floare. Voi fi mereu, aşa îngenunchiat, Ca o durere poate, sau ca o mustrare... HAIDUCUL Noaptea albă caută prin stuhuri, Stă suită leneşe 'n copaci Şi pe dealuri sue nevoiaşe, Sprijinindu-se bătrână în araci. 556 © BCU Cluj .— Ce de aur, zice ‘n el haiducul, M'aş îmbogăţi de l'aş avea Şi cu glas de foc sărută seara Şi striveşte ’n fiecare ochi o stea. Am furat destul făr’ să ţin seama, Am fugit în munţi cu tinereţea, M'au gonit durerile să uit Şi acum cobor cu bătrâneţea. Ia uit' ia ce noapte albă, viaţă ! Ia uit' ia ce lună, ciocârlie ! Nu cumva coboară Dumnezeu Ca să-l jefuesc de veşnicie? NU TREBUE SĂ PLÂNGEM Nu trebue să jelim, nu trebue să plângem, Nu avem pentru cine... Ca 'n nişte vulcani îi gâlgâe ţării auru 'n vine. Avem de toate, ne sânt pline râurile de lapte, Dumnezeu se uită prin lună la noi în fiecare clipă şi oră din noapte Şi câmpurile, câmpurile, aşa ne-a fost scrisa, Să fie pline de aur, dela Nistru şi până la Tisa. Nu trebue să plângem, nu trebue să jelim — Trebue să ne îndrăgim zările şi să ni-le iubim. Trebue să luptăm, să nu ne îndoae vânturile ; Noi sântem făcuţi pentru toate avânturile. Sufletul nostru e mare, dar stă strâns. Ce-ar fi rămas istoria noastră, dacă Avram lancu In loc să lupte ar fi plâns ? 557 © BCU Cluj POEMA LUI FOSCOLO* DE ALEXANDRU MARCU PROGRAMUL SPIRITUAL Luând iniţiativa să întreprindă o poemă ca aceea a Mormintelor, Foscolo intenţiona, instinctiv, să joace rolul scriitorului predestinat de a da viaţă nouă (printr’un conţinut spiritual nou şi real) clasicismului. Acesta era chemat prin cuvântul lui, să poată vorbi mai convingător noilor generaţii, care asistaseră de curând şi mai asistau încă la marile preschimbări sociale şi politice, precum erau celle provocate de urmările Revoluţiei franceze şi ale primelor apariţii ale lui Napoleon Bonaparte pe scena istoriei. Iar acele generaţii nu mai avuseseră calmul şi răgazul necesar să contemple frumuseţea clasică, să mediteze asupra formulei estetice a unei arte pure. Iată de ce Foscolo nu-şi va înstrăina inspiraţia de tot ce era actual în aspiraţiile acelor generaţii, ca memorie a trecutului naţional, regrete şi speranţe, exemple de urmat şi exemple reprobabile, idealuri şi dezamăgiri, admiraţie şi aversiune. Dacă punctul de plecare al poemei sale era moartea, cel final se confunda cu preamărirea vieţii, dând operei o intonare exuberantă, fără a fi vorba de un optimism facil şi naiv, ca al multor romantici de mai târziu, ci susţinut de seninătatea olimpiană a gândului morţii, ca în concepţia lumii antice. Un atare program spiritual poate fi înţeles şi drept reflexul literar al vremii poetului, prin semnificaţia pe care o avea unanim într'ânsa cultul mormintelor, complectat cu celălalt cult („macabru şi neitalic") al ruinelor. Peste atmosfera religioasă (în sensul creştin) de cult, se ridică, evident, concepţia filozofică. Insă nici ea nu izbuteşte, să strice caracterul de armonie al construcţiei, întrucât această concepţie filozofică, menită să intelectualizeze excesiv inspiraţia, apare suficient compensată de convingerile morale şi patriotice, convergente, spre un luminos centru de înalt * Fragment dintr’un volum, sub tipar. . 558 © BCU Cluj idealism uman : moartea, este drept, triumfă inexorabilă şi lasă în urniă-i numai ruine, secondată de timp în această operă nimicitoare. Iluzia însă triumfă asupra morţii şi opreşte locului timpul, înalţă din morminte altarele celui mai nobil cult. Atâta numai că şi acestea vor cădea într'o zi în ruină ! Şi ele, mormintele ! Dar atunci, singura, adevărata forţă triumfătoare a tot şi toate rămâne poezia, menită să învingă cu armonia-i divină, „tăcerea a mii şi mii de veacuri". (E. Allodoli). Iată în ce fel se precizează marea ambiţie a poetului : redarea lirică a cultului pentru arta devenită supremă valoare a vieţii umane. Iar un atare ideal, prin care valoarea estetică se ridică pe scara celor moraile şi intelectuale cu mult mai sus, se identifică de fapt cu marele ideal al clasicismului elenic şi îl apropie, în mod necesar şi inconştient pe Ugo Foscolo de idealul estetic al Renaşterii. In ideologia unui atare program spiritual este implicat idealul patriotic. Deoarece în viaţa oricărui popor mormintele fac legătura între cel mai îndepărtat trecut naţional şi actualitate, între aceasta şi viitorul cel mai îndepărtat. Ele garantează astfel perpetuarea vieţii în cel mai înalt şi adânc înţeles al ei. Numai reaprinzând altarele cultului acestui sacru ideal moral şi naţional, va putea Patria să-şi asigure viitorul, preamărindu-şi înaintaşii. Din atare idee didactică (transpusă totuş liric, întrucât emoţia cititorului nu depinde de argumentele logice care-o ilustrează), se pot desprinde patru motive de inspiraţie : elogiul frumuseţii vieţii ; deplângerea fatalităţii morţii ; contemplarea perindării formelor ; şi imnul de biruinţă cântat poeziei nemuritoare. In I Sepolcri se trece astfel, ca stări sufleteşti, dela tristeţea învăluitoare a primelor motive, la contemplativitatea celor următoare şi, în fine, Ia bucuria reţinută, olimpiană, a celui final. „O istorie a omenirii dintr’un punct de vedere nou, o istorie a celor vii pusă la cale de morţi" i-a plăcut lui De Sanctis să denumească poema foscoliană. De fapt, acest poet italian a izbutit să desluşească o posibilitate nouă pentru credinţa in nobleţea destinului nostru, înfăţişându-i omu'ui o iluzie salvatoare : dacă existenţa sa ca fiinţă este nimic ; dacă viaţa universală în sine se rezolvă în acelaş nimic ; dacă nimic nu-1 aşteaptă pe muritor după moarte, el nu trebue să se înfricoşeze de această grozavă perspectivă, căci îi rămâne permanent putinţa de a-şi creia o altă, o a doua existenţă. Dar atunci, se întreabă neconsolat poetul, e posibil să comită omul fatala eroare de-a distruge cu bună ştiinţă, de buna să voie, punctul de sprijin al acestei iluzii mântuitoare, adică tocmai mormintele eroilor şi ale poeţilor săi ? Substratul concepţiei foscoliene găsea pe de altă parte un sprijin puternic în filozofia istoriei, aşa cum o îndrumase nu de mult Giambattista Vico. Ideile acestuia pătrunseseră desigur şi în lumea literaţilor din Lombardia în timpul lui Foscolo, prin mijlocirea unui refugiat politic napolitan ca Francesco Lomonacco (1771—1810), iar dovada că ideile filozofului care stabilise în ciclurile istorice faimoasele „cursuri şi recursuri" îi erau destul de familiare lui Foscolo atunci când a conceput I Sepolcri, critica italiană o vede astăzi în „tradiţiile şi în amintirea erelor trecute, văzute în momentele lor de evoluţie morală şi socială". FUNCŢIA ILUZIEI IN CONCEPŢIA Şi CREAŢIA FOSCOLIANĂ ’ Această adevărată funcţie în concepţia şi creaţia poetului din Zamte dă măsura pătrunderii sale în noua lume spirituală a romantismului. Deoarece pentru el, a notat Raya, iluziile erau acele valori morale, pentru care nu găsea loc în „viziunea mecanică a vieţii" ; ele reprezentau acel nepreţuit dar făcut omului de natură, „per cooaolarlo — de data aceasta 559 © BCU Cluj precizarea este chiar a lui Foscolo — della brevitâ, della inquietudine e della faitale inimi-cizia reciproca della nostra specie". Din păcate, religia, iubirea, patria, demnitatea umană, totuil, nu este decât o imensă iluzie. Dar o iluzie nu numai necesară, ci şi dorită de om. Căci nu există muritor, în concepţia poetului, care să se lipsească de „atare vise" („si fatti sogni"), care-i înfrumuseţează „trista realitate a lucrurilor" şi îi variază exasperanta monotonie a vieţii. „Iluzia fosco-liană" — conclude Raya — însemnează însă numai începutul carierei acesteia în romantismul italian ; căci exagerarea valorii morale a iluziei pe linia mistică, va duce la „cazul" Man-zoni ; iar negarea oricărei valori morale a iluziei pe linia pesimistă va duce mai grav, la „cazul" Leopardi. Din punct de vedere al importanţei acordate funcţiei iluziei în viaţa morală şi în creaţia artistică, Foscolo — după constatările lui Giuseppe Zonta, care a dat cel mai strălucit prestigiu acestei teorii — este fiul spiritual al vremii sale. Să nu se uite într'adevăr că în filozofia italiană a secolului XVIII s’a afirmat tot mai categoric „sensul relativităţii ştiinţei", alături de sensul valorii spiritului (sub influenţa lui Kant), singura valoare pozitivă fiind creaţia pe care spiritul şi-o face singur din realitate. De aci va deriva importanţa căpătată de iluzie în viaţa morală şi în cea artistică a unor reprezentanţi ai ei, ca Parini, Foscolo sau Leopardi. Raţiunea va lua locul religiei. Oamenii vor căuta să găsească în ei „scânteia însufleţi-toare a vieţii", mai ales din momentul în care Vico „pusese fantezia drept bază a raţiunii", O dovadă că aşa simţeau filozofii italieni ai secolului în care s'a format Ugo Foscolo (o dovadă din cele multe invocate de Zonta), se poate identifica în studiul atâta de sugestiv intitulat I piaceii deîl'immaginazione (din 1765), al unui „spirit luminat" ca Cesare Bec-caria şi în care se susţinea cu anticipaţie teza funcţiei iluziei în viaţă, prin formule ca aceasta : „...Plăcerile închipuirii (pe care i le creiază omului iluzia) sunt mai puţin vii, însă mai variate decât cele fizice (din viaţa reală)". Se străduiesc oamenii să-şi fure unul altuia plăcerile fizice ? Dar uită că le rămân in tacte, inalienabile, cele pe care le creiază la loc propria lor fantezie, singură ea fiind în stare să le fericească viaţa ! Oamenii n'au decât să se retragă în singurătatea contemplaţiei, spre a se bucura în pace de această fericire, împăcaţi în sinea lor. „Sii amico della beata solitudine", va preconiza poetul. „Togliti spesso dalie chiuse cittâ". Omul retragă-se deci în templul naturii, între munţi, pe malul mării ! Mediteze acolo ! încă din a doua jumătate a secolului XVIII se creiase astfel şi în Italia atmosfera prielnică pentru „extazul iluziei". In această posibilitate a oricărui muritor de a-şi creia „după bunul său plac" o lume proprie, în care să afle unica fericire pământească, avea să fie consfinţită în poezie de Ugo Foscolo cel dintâi. El va merge mai departe pe această cale „pretiamente itaiiane", arătată de cugetătorii italieni ai secolelor XVII şi XVIII, punând în „creaţia iluzorie" singura, absolut singura „plăcere esenţială a spiritului". Chiar dacă de timpuriu, întocmai ca VHtorio Alfieri, Foscolo, va vedea ridicându-se in faţa acestei iluzii „obstacolul gigantic al realităţii", care îi va face impresia la un moment dat că nu poate fi anulat decât prin sinucidere (Jacopo Ortis), încă dela 20 de ani şi tocmai în acest roman al lui Jacopo Ortis, va exclama cu convingere : „Illusioni! Or non e tutto illusione, tutto ? Illusioni ! Ma intanto senza di esse io non sentirei la vita che nel dolore"... „Illusioni! Ma le illusioni sono le sole iaize che rendano toîleiabile la vita, che allarghino i conlini augusti del mondo, che creîno una vita perfetta e indelet- 560 © BCU Cluj tibile". Tutto — continuă Foscolo — tutto quello ch'esiste per gli uomini non e che la loro fantesia... le nostre passioni non sono, in fin del conto, che gli effetti delle nostre illu-sioni... Percid gli infelici hanno bisogno di un altio mondo, diverso da questo... L'imma-ginazione lo crea, e il cuore si consola...''. ,,Io non vedo da tutte le parti altro che intinită (Leopardi), le quali mi assoibaxio come un atomo". Din nenorocire, după cum s’a spus, poetului îi este dat să constate repede că între iluzie şi realitate nu poate exista decât un permanent şi grav conflict. Iar acesta nu poate fi soluţionat decât printr'o tragedie, nu poate fi evitat decât pe o singură cale, care conduce la moarte. Iată însă că în clipa în care Jacopo Ortis şi-o va da singur, spre a se elibera de obsesia acelui antagonism, fratele său Ugo Foscolo va trăi o clipă de iluminare, întrezărind o altă cale de mântuire, prin revelaţia celei mai luminoase şi rezistente iluzii : aceea a poeziei. . Spre deosebire de Jacopo Ortis, poetul va apuca pe această cale n'ouă descoperită şi se va mântui, fericind totdeodată poezia lumii cu îndrumarea creaţiei spre aceste noi şi fecunde orientări. Când va înclina către maturitate — întregeşte Zonta constatările de până acum — într'un al doilea moment al vieţii sale spirituale, poetul îşi va da seama că iluzia poate fi în definitiv „una ferita eccitatrioe della vertiginosa eorsa umana". Oamenii se îmbulzesc pe calea vieţii, atraşi de iluzia care-i exaltă cu mirajul Gloriei, al credinţei, al iubirii, al patriotismului. „Toate visuri deşarte în fond", dar care constituie puternice îndemnuri vitale pentru ei. Iluzia îi pune 'în perpetuă mişcare. Dar mişcarea e viaţa. „Cessato il moto — declara în această privinţă poetul — cessa la vita, ed ogni nostra tranquillitâ non e che un preludio del supremo e perpetuo silenzio". Expresia exterioară a „mişcării" sunt pasiunile. Acestea îi sunt deci necesare vieţii umane ca valurile pentru fluxul mărilor ; ele sunt „forţele propulsoare ale vieţii" pe pământ. Iar torentul pasiunilor este cu atât mai puternic, cu cât — adaogă Foscolo — „sunt mai viguroase facultăţile morale ale indivizilor", cu cât este deci vorba de o personalitate umană mai proeminentă. Iată cum, în ultimă analiză, pasiunile nu sunt decât efectele iluziilor, In vreme ce viaţa apare drept o înlănţuire indefinită, de care se prind într'una iluziile „ce mor şi se nasc". 561 © BCU Cluj DE AUREL CHIRESCU In tremurul serii adiat, O fluturare de sunete, străvezie — Din cântec nicio urmă n’a lăsat Roiul de îngeri, peste câmpie. Mai stăruie abia un duh, Un parfum de cereşti înfloriri. II culeg, presimţind în văzduh Seraficele mici fâlfâiri. Albe svonuri topite în larg, Fluturând amăgitoare, Cu âripi de lumină pură sparg In tainic unghi, imensa zare. * Pentru lauda cerului, vii Freamătă sprintene ciocârlii. Un imn înalţă 'n fiecare sbor Inimile dumnezeiescului decor. Printre frunzele 'naltului pom, — Reîntoarsă din magicul somn, — îşi revarsă rouă rodia lunii, Rumenind grădinile minunii. 562 © BCU Cluj EFLUVII EPISTOLA IN CIRILICA DE OLGA PROFIR Trimitem tie bineţe Şi întru Hristos urare, pururea obştească pace, eu Savin din Stânca Mare. Să ne seri, nepoate dragă, dacă e adeverire că la sânt Zenov de toamnă totu-i gat' de tâmosire. Altă să vesteşti anume : cei zugravi dela Suceava săvârşit-au icondrea ? Va sluji vlădica Sava ? Vreau s'aduc eu şi Elenco epitaf cu însemnare, să 'mpărţim smeretnic harul în genunchi sub lumânare. Mila Domnului e mare. Pe la noi svon din Lehia, riga cel cu drac în maţe ar fi ars stavropighia ; încă spusu-ne-au un popă pripăşit din ungurime că 'n Ardeal răsăriteanul nu e slobod să se 'nchine ; s'au poprit cartea cea bună, ba chiar sfintele altare stau pustiuri în lăcată, ordinând „calvinul" mare. Despre Luca-moşu ştire n'am aflat, dar o pohtim. Şi-ţi pohtim domniei tale leat de multămită plin. 563 © BCU Cluj HAIDUCIE DE EMIL ZEGREANU Ca un haiduc străbat doinind, pădurea, Subt paşii mei ţărâna plânge, In trunchiuri de copaci împlânt săcurea — Din rana lor picură sânge. Când dau deoparte crengile să trec, Mă 'nlănţuie ca nişte mâini de fată ; Jivinele în cale mă petrec Şi-adorm în palme pasărea speriată. In orice frunză-o inimă tresare Şi muşchiul verde-i un chilim brodat, Iar printre ramuri petele de zare Par nişte rufe 'ntinse la uscat. Prin mirişti de amurg soarele paşte Şi în văzduh mătănii fac lăstunii. Iar somnoroase văi încep să caşte Şi cântă un cioban din cornul lunii. © BCU Cluj FILOSOFIA EXISTENŢIALA ŞI CREDINŢA IN ISUS HRISTOS : DE , D. STĂNILOAE O mare parte din dogmatica ortodoxă şi catolică e preocupată fie de persoana lui Isus Hristos, în cele două naturi ale ei, în cea dumnezeiască şi în cea omenească, fie de actele acestei persoane. E o caracteristică a dogmaticei creştine, ce-o deosebeşte atât faţă de dogmaticile altor religii, cât şi faţă de doctrinele filosofice, că nu cuprinde numai învăţătura pe care a propovăduit-o întemeietorul religiei creştine, ci în primul rând aceea despre persoana, naturile şi actele Lui. Aceasta din urmă formează chiar temelia celei dintâi. E o caracteristică ce n'a fost înţeleasă de nici o filosofie până de curând şi în această neputinţă de înţelegere căzuse şi protestantismul din veacul al 19-lea şi din începutul celui de-al 20-lea. Se socotea ca un indiciu de înapoiere şi de naivitate faptul că într'o dogmatică, menită să fie un sistem continuu, o doctrină ale cărei idei să decurgă logic şi succesiv dintr’un principiu general, — să aibă loc o persoană care, în accidentalitatea ei istorică, n'ar putea decurge din respectivul principiu, nici n’ar putea fi socotită ca stând într'o legătură absolut necesară cu sistemul pe care l-a formulat, căci dacă e sistem logic, el trebue să fie de caracter general raţional, deductibil din raţiunea oricărui om. Se spunea că Isus Hristos n'a fost decât întâmplă toar ea persoană care din raţiunea sau experienţa ei religioasă general umană a desvoltat o învăţătură oare, odată produsă, îşi are existenţa ei independentă, iar de persoana lui Isus, încorporare individuală a raţiunii universale, se poate face abstracţie, aşa cum o clădire odată ridicată, schela sau zidarul care a construit-o e cu totul de prisos, nefăcând parte intrinsecă din clădire. ' S’au construit astfel în teologia protestantă din veacul al 19-lea, ce sta sub influenţa idealismului care reducea totul la idee, la raţiune şi la legile ei, grandioase sisteme pe baza indicaţiilor doctrinare din Evanghelii. Grandioase, pentrucă impuneau prin arhitectura lor armonioasă şi de mari proporţii, prin constrângătoarea derivaţie logică a ideilor. Dar din ele lipsea Hristos, sau nu i se atribuia decât rolul de-a fi văzut cel 565 © BCU Cluj dintâi ceeacC au putut sâ vadă apoi cu propria minte, CU propria intuiţie religioasă şi ceilalţi oameni după el. S’a întâmplat să fie el deschizătorul unei zări nouă. Dar dupăce a arătat-o celorlalţi oameni, nu mai e necesar deschizătorul ei ceeace interesează e numai zarea. Doctrina odată descoperită, omul se mântue prin ea. Nu mai e necesar cel ce-a văzut prima dată acele principii, ci numai să le vadă fiecare om şi să le observe. Astfel pătrunsese în creştinism raţionalismul, nu în sens de ateism, ci în sensul de mentalitate care aşteaptă mântuirea dela un sistem dedus dintr'un principiu al raţiunii. S’au putut încorpora şi anumite fapte şi atitudini ale lui Isus Hristos în sistemul raţional, însă astfel de fapte pe cari le poate repeta orice om şi deci pot fi formulate ca legi generale morale. Faptele şi atitudinile se considerau ca ilustrări şi întăriri ale doctrinei. Isus a formulat ca un articol ai doctrinei Sale iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dar El a şi dat prin viaţa Sa pildă despre această iubire. Un alt articol al doctrinei Sale este să suferi pentru ataşamentul la Dumnezeu şi pentru iubirea de oameni chiar şi moartea ; Isus ne-a dat şi o pildă de astfel de suferinţă în moartea pe cruce. Ca şi în ordinea cunoaşterii, tot aşa şi în acea a eticei, odată ce se formulează legi generale de viaţă, se poate face abstracţie de cel care le-a lansat şi le-a aplicat prima dată, ca de o individuaţiune a aceluiaş tip universal al spiritului omenesc etic. Fiecare om se poate mântui prin puterile sale, urmând prescripţiile generale eticei, cari există acum ca un sistem de sine stătător. A aştepta mântuirea dela un sistem fie dela un sistem de cunoaştere al adevărului, fie dela un sistem de practică a virtuţii, însemnează a socoti că omul îşi dobândeşte singur mântuirea, prin destoinicia priceperii, sau prin vrednicie de fapte. Omul care îşi pune nădejdea în ele, gândeşte că se mântueşte prin „dreptatea proprie", ceeace le reproşează apostolul Pavel Iudeilor din vremea sa. Sistemul de gândire e o desfăşurare dinlăuntru în afară, pe temelia unor principii puse în raţiunea omenească. Omul e închis în această operaţie în zidurile singurătăţii sale. Deaceea, câţi oameni, atâtea sisteme, şi chiar acelaş om poate construi sisteme la infinit, după cum pleacă dela o idee sau alta şi apucă la fiecare punct din desfăşurarea ei pe-o linie sau alta. Chiar dacă pleacă în construcţiile mintale dela un fapt real, în continuarea sistemului de desface de realitate, generalizând indiciile acelui singur fapt real. Poate să plece chiar dela experienţa unei comunicări cu o altă persoană, dar în prelucrarea mintală a acelei comunicări s'a desfăcut din ea şi iarăşi s’a retras în închisoarea minţii sale, construind o lege generală pentru comunicările reale şi uitând că acestea nu se pot reduce la uniformitate. Şi aşa sistemele de cunoaştere, de morală, de politică, îşi merg drumul lor, deosebit de realitate, şi cu neputinţă de impus realităţii, fiind tot atâtea lumi ireale ale eurilor omeneşti, ce se închid mai mult sau mai puţin în ele. Departe de-a ajuta omului să iasă din închisoarea sa, ele îl închid şi mai mult. Prin ele omul nu iese „afară", în realitate, nu se mântue de egoism, ci rămâne în cercul închis al eului propriu. In lumile acestea ce şi le construeşte omul — dacă e vorba numai de cunoaştere — sau vrea să le impună realităţii — dacă e vorba de un sistem etic, educativ, sau politic — nu numai că vrea să-şi dea singur mântuirea, ci întrucât deduce dintr'un principiu mintal chiar şi transcendenţa, sau aşteaptă dela făptuirea sa realizarea binelui perfect, pune în sine izvorul transcendenţei, îl socoteşte pe Dumnezeu cuprins virtual în sine. Lumile pe cari le construeşte se dovedesc însă prin uşurinţa cu care se sfărâmă 566 © BCU Cluj ta cea dintâi atingere Serioasă al realitatea oâ nefiind decât nişte „lumi ale visului" cum le zice Eberhard Grisebach (Gegenwairt, pg. 10). „Putem, spune acela, să ne mărturisim admiraţia pentru o astfel de lume. Ea e lumea interiorului şi are frumuseţea şi farmecul ei... Dar omul nu are habar, că aci tericirea visului e plătită cu dispariţia oricărei comunităţi reale, fie visul cât de frumos, iar sistemul cât de cuminte ţesut... Ceeace contestăm este pretenţia că această lume este singura lume, că ea stă cu realitatea morală, în care aşteptăm împlinirea unor misiuni concrete, în vre-o legătură..." (pg. 10—11). Dacă omul are nevoe de mântuire, aceasta însemnează că are nevoe de un ajutor din afară de el, dela o realitate care îl transcende, că prin urmare nu se află în el transcendenţa şi deci toate construcţiile sale nu-i pot fi de nici un folos pentru mântuire. In simţirea necesităţii mântuirii e implicată criza, mărginirea, neputinţa producţiei omeneşti în ce priveşte obţinerea mântuirii. Ea echivalează cu orientarea omului spre ceva care nu e în el şi nu poate fi dedus dm el, deci e dincolo de construcţiile mintale şi de rezultatele făptuirii omeneşti, fie ea cea mai nobilă posibilă. Căci chiar şi cele mai nobile creaţiuni ale minţii, ale talentului, sau ale strădaniei morale omeneşti, sunt mai puţin decât persoana care le-a produs. Şi atunci cum poate aştepta persoana omenească, care e mai mult, mântuirea dela o creaţie a ei care e mai puţin ? Cum poate aştepta persoana în totalitatea ei, mântuirea dela o parte din ea ? Deci mântuirea nu se poate căuta decât în afară. In afară, nu în lucruri, căci lucrurile sunt pasive şi mai puţin decât persoana omenească. Ele sunt numai pentru trebuinţele corporale ale omului sau obiecte de încadrat în cunoaşterea mintală şi de organizat în sistem. Ele nu sunt decât un mediu prin care se întreţine viaţa noastră în forma corporală, pentru ca tot prin ele să se manifeste de dragul altor persoane şi în văzul altor persoane. Nici odată nu vizăm lucrul ca pe un scop final al acţiunii noastre, ci prin el vizăm o persoană. Lucrurile nu satisfac trebuinţa noastră de comunicare, de ieşire din noi nu numai prin ceeace-i periferic în noi, ci prin ceeace-i mai intim, mai adânc. Lucrurile sunt mute şi surde, numai în mâna unei persoane devin pentru altă persoană mediu de comunicare. Ele prin ele înşişi nu ne întreabă cu adevărat şi nu ne răspund cu adevărat pentru a lega cu noi o prietenie, pentru a ne scoate din temniţa singurătăţii. Chiar dacă se spune că ne grăesc, graiul lor e sau teoretic, răspunzând doar curiozităţii de-a cunoaşte, nu necazurilor, nevoilor, frământărilor existenţiale ale mele, sau acest „graiu", e mai mult o închipuire a mea, eu atribuind lucrurilor din jurul meu răspunsuri cari nu ştiu de sunt ale lor. Prin urmare, în ambele cazuri tot în singurătatea mea rămân. Numai persoanele celelalte omeneşti rezistă cu adevărat tendinţei mele de-a le atrage în cuprinsul dominaţiei mele, de-a le face parte din mine, din mintea mea, sau din mijloacele de satisfacere a trebuinţelor mele. Pot face acest lucru şi din raportul cu per. soanele omeneşti, dar atunci nu mai rămân decât ceeace-i obiect în ele. Caracterul lor de persoane mi se evaporează printre degete, iar eu mă văd iarăşi întemniţat în mine cu bucăţi de materie moartă. îndată ce încep să gândesc asupra unei persoane, chiar în faţa mea fiind ea, m'am închis în mine dinaintea realităţii, am transformat-o în obiect încadrat în posesiunile mele mintale sau economice. Persoana altuia însăşi nu poate fi înghiţită în eul meu. Iar aflarea ei are loc numai în comunicare, în întâlnirea faţă către faţă, în care e prezentă fiinţa mea întreagă şi fiinţa ta întreagă. Aci nu vin eu cu mintea de-a te analiza şi nici tu cu mintea de-a mă scruta, ci fiecare venim întreg, cu eul total, din care cel cunoscător şi intelectual este numai o ramură. In această întâlnire iese omul cu adevărat din închisoare sa şi se află deschis în faţa realităţii, iar realitatea e deschisă lui. In momentele fulgerătoare cile acestei întâlniri trăieşte omul cu adevă- 567 © BCU Cluj rât prezentul (de aci toata cartea lui Grisebach care se ocupă cu această întâlnire, se intitulează : Gegenwart, Prezentul). Când e singur, chiar dacă fiziceşte e în faţa altei persoane, trăieşte în trecut şi în viitor. In trecut, întrucât leagă de amintirile mai vechi pe cele mai recente câştigate din privirea la cealaltă persoană sau chiar din experienţa de adineauri a comunicării, omorîtă prin transformarea ei în bun intelectual. In viitor, întrucât se lansează cu gândurile şi cu grijile spre mişcările viitoare ale fiinţei proprii. („Prezentul este în îngustimea lui temporală renunţarea dela orice amintire în timpul continuu", p. 147). Filosofia existenţială a lui E. Grisebach şi Karl Jaspers a pus în mare lumină faptul că adevărata realitate o trăeşte şi o posedă omul nu în sisteme de cunoaştere, ci în întâlnirea cu alte pe,rsoane( Grisebach), că descoperirea sa proprie o dobândeşte numai în comunicaţie (K. Jaspers). „In epoca ce-a fost caracterizată prin Descartes, Kant şi idealismul german, stătea la locul de frunte „cogito", conştiinţa cunoscătoare, teoria cunoaşterii şi filosofia transcendentală ; principală eira întrebarea despre sens, raţiunea, spiritul. O mişcare ce a început cu Husserl, a fost continuată cu Scheler, iar azi e reprezentată cu mult efect de Heidegger şi Jaspers, a pus înaintea cugetării entitatea (das Sein), înaintea teoriei cunoaşterii fenomenologia, în locul filosofici transcendentale ontologia. Interesul s'a mutat la întrebarea despre entitate, la înţelegerea entităţii celei din timp şi spaţiu (Da-sein), la desvăluirea existenţii. Atât cugetarea cât şi timpul sunt numai determinante ale entităţii din timp şi spaţiu" (Evald Burger, Der lebendige Christus, Stuttgart 1933, pg. 8). Cunoaşterea e în funcţie de fiinţă, e fiinţa ce se autoînţelege ; iar forma concretă cea mai superioară în care găsim fiinţa e persoana. Persoana la rândul ei se cunoaşte pe sine în comunicare cu alte persoane, care e actul de existare cel mai deplin. Cunoaşterea nu e mai presus de realitate şi de comunicarea între persoane, ci e mai prejos, e o parte numai din ea, o ramură care poate fi şi uscată când rupe legătura cu actul existării. Echivalează comunicarea între oameni cu mântuirea lor ? Pare că aşa ar rezulta din filosofia lui Grisebach şi Jaspers. In întâlnire se află pentru Grisebach viaţa adevărată, reală. Iar pentru K. Jaspers în comunicare, eurile cele două descoperindu-se pe ele înşile, devenind adecă din simple entităţi în spaţiu şi timp, existenţe, îşi dau seama şi de o M transcendenţă în funcţie de care există. „Dacă întrebăm în filosofia tuturor timpurilor despre realitatea supremă, pentru noi aceasta nu se află nici în extazul mistic şi în „uniunea" cu Dumnezeu, nici ca viaţă a ideii, nici ca trăire a altuia, nici ca cugetare cognitivă a ceea ce-i' universal just, ci în realizarea existenţei prin comunicare în viaţa istorică... Numai prin om ca ins personal unic duce drumul la adevărata transcendenţă. Cine se supune, desfiimţându-se ca identitate unică, obiectivităţilor pe cari le îndumnezeeşte, se pierde ea existenţă posibilă şi cu aceasta pierde şi posibilitatea revelării originale a transcendenţei sale". (Existenzerhellung, p. 144 — 145). Fără să afirme că însăşi persoana cu care comunicăm este transcendenţa, Jaspers socoteşte comunicarea mea cu ea drept mediu prin care fiecare descoperindu-şi eul intim, existenţa proprie, descopere ca fiind dincolo de el transcendenţa. Comunicarea eului meu intim cu eul intim al altuia e condiţia pentru a găsi pe Dumnezeu. ■ Prin urmare chiar dacă nu persoana altuia este mântuitoare, totuşi după Jaspers ar rezulta că prin ea ne mântuim, comunicarea cu ea e suficientă pentru a ne pune în legătură cu transcendenţa. C Până aci a ajuns filosofia actuală în apropierea ei de adevărul creştin : viaţa noastră adevărată şi chiar aflarea transcendenţii nu se află în cugetare şi în sisteme, construite raţional, ci în comunicarea intimă şi totală între persoane^ Să reţinem că avem aci 568 © BCU Cluj o confirmare târzie a dogmei creştine că mântuirea ne vine printr'o persoana, nu prin-tr’um sistem. Dacă ar fi prin sistem, ar fi prin mine însumi, căci sistemul raţional se întemeiază pe presupoziţia că raţiunea mea, capabilă să descopere adevărul universal-vala-bil, e identică nu numai cu a tuturor oamenilor, ci şi cu a lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu poate cugeta decât ca mine, deci prin raţiune eu sunt identic cu Dumnezeu. Dar a mai vorbi atunci de mântuire este un non sens, o contrazicere flagrantă în termeni. Dacă persoana altuia mă scoate din cercul vicios al meu afară în realitate, procurându-mi o „transcendenţă", aceasta o poate realiza nu prin ceeace are comun cu mine, prin raţiunea ei care e una şi aceeaş cu a mea, ci prin eul ei însuşi care, deşi asemănător, e altui decât al meu, prin voinţa lui care se poate opune voinţei mele, iar dacă se acordă cu a mea, nu se acordă prin constrângere, ci prin libertate şi nu în identitatea cenuşie, ca în raţiune, ci în dualitatea lor personală. Filosofia se opreşte aci : omul are lipsă, pentru viaţa adevărată, de-a fi scos din cercul magic al solipsismului şi aceasta se realizează în comunicare cu altă persoană. Prin aceasta se înfăptueşte de fapt o îndulcire a vieţii, o atenuare a chinului in care trăeşte omul. Dar mântuire adevărată nu este aceasta. Ea ne arată numai direcţia în care se află mântuirea : în ieşirea din închisoarea eului, în adevărata transcendenţă, prin punerea mea faţă în faţă cu alte voinţe personale. Comunicarea cu altă persoană omenească, fie ea înţeleasă ca cea mai intimă, mai totală, mai sinceră şi mai iubitoare privire în faţă, nu e în stare să redea mântuirea. întâi pentrucă prea rare şi prea fulgerătoare sunt clipele unei astfel de comunicări, dat fiind nomolul de interese egoiste, de patimi în cari se află înglodată fiinţa omenească. Cea mai curată comunicare e repede umbrită şi întreruptă de cine ştie ce pornire de subpre-ţuire, de cine ştie ce calcul, în unul sau altul dintre parteneri. S'ar putea spune că certitudinea transcendenţii aflată prin comunicarea cu altul e atât de covârşitoare şi mângâierea rezultată din această aflare, chiar dacă se produce numai în momente rari şi fulgerătoare, atât de durabilă, încât omul îşi simte satisfăcută prin ea adânca trebuinţă după mântuire, oricât acela cu care a avut odată o comunicare reuşită îl deprimă mai pe urmă. Dar e un fapt general că aproape nu este om care să-şi fi câştigat certitudinea mântuirii prin comuniune cu alţi oameni. Conştiinţa omenirii din toate timpurile a căutat şi a dorit o apropiere de Dumnezeu nu prin oameni, ci pe o cale mai directă. Chiar cele mai religioase tipuri omeneşti, cu o sensibilitate deosebit de capabilă să prindă în antenele proprii divinitatea în orice loc s’ar manifesta ea, cu o capacitate extraordinară de comunicare intimă cu oamenii, nu s’au simţit satisfăcute în trebuinţa după mântuire cu atâta, ci au căutat şi găsit pe Dumnezeu într'o manifestare mai directă a Lui. Şi numai cei ce l-au aflat pe calea aceasta mai directă au avut forţa să vorbească despre Dumnezeu atât de convingător încât să dea şi altora satisfacţia adâncului lor dor după mântuire. Nici unul însă din cei ce au aflat transcendenţa în comunicare cu un alt om n'a avut această vigoare, pentrucă n'a emanat din el cu putere uriaşe convingerea. E necesar să precizăm însă la ce ne-am gândit când am spus că pe Dumnezeu l-au căutat şi l-au aflat unii oameni într'o manifestare mai directă: ea însemnează întâi că Dumnezeu li s'a descoperit în aşa fel încât au rămas cu certitudinea că chiar dacă l-au văzut într'o entitate a lumii create, sau într'o formă a unei astfel de entităţi, acea entitate n'a fost în respectivul moment numai ea în forma ei obişnuită, ci ei i s'a dus transcendenţa divină într'un mod cu totul singular şi excepţional. Transcendenţa le-a apă- 569 © BCU Cluj rut printr'un fenomen sau altul, nu ca ţinând în mod general şi permanent de acel fenomen, ci detaşată în cadrul lui într’un mod atât de categoric încât laturea naturală a fenomenului devenea şi ea transfigurată, dacă nu modificată în însăşi constituţia ei, sau dacă nu cumva numai la aparenţă avea caracterul de fenomen natural, lucru cu care conştinţa văzătorului era dealtfel în clar. Reţinând aceasta pentru consideraţiile ulterioare, mai remarcăm ca al doilea caracter al manifestării transcendenţii divine, în cazurile în cari ea a produs convertiri şi mişcări religioase, pe acela de voinţă personală. De câte ori a rămas un om cu convingerea clară şi deplină că a întâlnit transcendenţa divină, aceasta i-a apărut ca factor personal înzestrat cu voinţă poruncitoare. Omul n'a experimentat această situaţie ca un produs al gândurilor sau al fanteziei sale, ca ceva făcând parte din interiorul său, nici ca pe un obiect pasiv, deşi grandios, ci ca pe o altă voinţă, ca ceva opus lui prin această voinţă. Omul a simţit aci că e scos din închisoarea propriului eu şi e pus în comunicare cu o realitate personală din afară de el, şi anume cu cea mai înaltă realitate. Tot ce spune Grisebach despre ieşirea omului din sine abia prin întâlnirea cu altă persoană, se realizează în clipa întâlnirii cu transcendenţa divină, dar într'un mod cu mult mai deplin. Când se află în faţa lui Dumnezeu, omul nu mai gândeşte, a depăşit gândirea, în ascultare, în privire, în iubire. Se află în prezentul plin, în uitarea desăvârşită a trecutului şi viitorului. Entitatea creată cea mai adevărată pentru a ni se arăta prin ea Dumnezeu, nu însă ca realitate legată obişnuit şi universal de ea, ci în mod unic şi deosebit, — este persoana omenească. Aceasta pentru diferite motive. Dacă, precum recunoaşte şi filosofia existenţială, prin comunicare cu persoana omnească aflăm transcendenţa divină, cum nu o aflăm prin contactul cu obiectele, — aceasta însemnează că ea este medicul cel mai potrivit pentru a ne descoperi pe Dumnezeu. Dumnezeu pentru a intra în comunicare cu noi e firesc să se folosească de singurul factor cu care poate intra omul în comunicare pe pământ: de persoana omenească. Caracterul de persoană a lui Dumnezeu nu ar putea găsi apoi o simbolizare şi mai ales o manifestare mai deplină ca prin unica realitate personală din lumea creată, prin om. Dacă numai persoana omenească e în stare să ne scoată din cercul închis al individualităţii noastre, în realitatea de afară de noi, prin voinţa cu care se opune tendin-ţii noastre de a absorbi totul în eul propriu, ea e mediul cel mai potrivit de-a ne arăta pe Dumnezeu ca persoană deosebită, opusă nouă, reală, ca realitate în faţa căreia ieşim din închisoarea noastră. Şi dacă numai întâlnirea cu o persoană omenească şi fluidul înţelegerii reciproce dă omului fericirea, întâlnirea cu Dumnezeu nu s’ar putea face prin nimic din lume într'un chip atât de satisfăcător ca primtr'o astfel de persoană. Gradul de descoperire a lui Dumnezeu îl putem judeca după gradul de înălţime ontologică şi de apropiere de om a formei prin care se revelează. Faptul că Dumnezeu nu s'a arătat decât la capătul istoriei revelaţiunii în persoană concretă şi consistentă omenească, arată că Dumnezeu a rezervat descoperirea sa deplină pentru timpul în care oamenii vor fi pregătiţi pentru ea. înainte se revela prin forme inconsistente de obiecte sau persoane ca cele din lumea creată, sau prin forme vizionare deosebite de cele din lume, pentrucă apropierea Lui de om nu era deplină şi deci nici descoperirea Lui nu se putea face desăvârşit şi durabil. A lăsat să treacă un timp, impus de necesitatea pregătirii oamenilor, până şi-a legat fiinţa, printr'o persoană omenească în veci consistentă, de omenire în mod neîntrerupt şi pentru totdeauna. Starea spirituală in- 570 © BCU Cluj /ferioară a omului nu-i permitea acestuia cu veacuri înainte de Hristos să vadă în persoana omenească mediul cel mai adevărat pentru descoperirea lui Dumnezeu, nu vedea înălţimea extraordinară a persoanei omeneşti. Omul atunci trebuia sguduit prin apariţii cu totul extraordinare : figuri de obiecte sau de persoane cari apar şi dispar în chip miraculos. Numai aşa putea fi impresionat puternic şi-şi putea da seama de realitatea lui Dumnezeu ca detaşată de tot ce-i creat. înainte de-a cunoaşte legătura intimă dintre Dumnezeu şi lumea creată, omul trebuia să cunoască pe Dumnezeu ca pe cel deosebit în mod radical de lume. Cu riscul de-a nu-şi manifesta atât de limpede caracterul personal, Dumnezeu voia ca în om să imprime desăvârşit conştiinţa despre caracterul Său detaşat de tot ce-i creat. Când omul a fost pregătit în sensul acesta, Dumnezeu -a purces la descoperirea Sa în chipul cel mai desăvârşit şi mai adecvat: printr'o persoană omenească, concretă şi consistentă. Aceasta corespundea cel mai bine caracterului Său de persoană. Şi prin ea omul putea intra în comunicare intimă şi statornică cum nu se putea intra cu obiectele concrete sau imaginare sau cu figurile personale inconsistente ; şi intrând în comuniune intimă găsea pe Dumnezeu cât se poate mai bme. Prin persoana omenească legătura lui Dumnezeu cu omul devenea desăvârşită şi veşnică. Astfel dogma creştină despre Isus Hristos ca adevărat Dumnezeu şi adevărat om apare minţii omeneşti, luminată de multele şi asprele experienţe ale unei îndelungate istorii, ca vorbindu-ne despre singura realitate prin care ne putem mântui. Ea ne descopere pe Dumnezeu ca deosebit de om şi de ceeace găsim ca transcendenţă obişnuită prin el, dar în acelaş timp ca om concret, singura realitate cu care pot intra în comunicare ferieitoare. Dumnezeu mi s'a făcut om ca mine, dar în acelaş timp acest om e Dumnezeu. In unele din consideraţiile anterioare găsim temeiul de-a spune că Dumnezeu în îsus Hristos nu se află în modul în care filosofia existenţială afirmă că se află în comunicarea intimă cu orice om în deobşte. In Isus Hristos pe Dumnezeu îl aflăm în mod cu totul deosebit decum se poate afla în comunicarea cu omul în general, îl aflăm ca ceva nou faţă de toate posibilităţile omului în deobşte, ca o transcendenţă ce nu e trenată ca posibilitate de orice om, de natură omenească generală. Pe lângă natura omenească adecă aflăm în Isus Hristos ca ceva cu totul nou şi numai în El, transcendenţa divină. In El entitatea dumnezeească se detaşează, fără a se despărţi (se reliefează mai bine zis), net de tot ce-i omenesc, sau de tot ce poate fi trenat de omenesc. Insă în acelaş timp in el găsim omenescul concret şi deplin, nu numai unul aparent. E ceeace-au exprimat Părinţii bisericeşti prin învăţătura despre cele două naturi, dumnezeească şi omenească în Isus Hristos. A fost acuzată această învăţătură în veacurile din urmă de toată filosofia şi de teologia protestantă ca vădind o mare naivitate, ca având la temelie o concepţie fizică despre divinitate şi despre om. Se spunea că Dumnezeu ca şi omul e conştiinţă, e idee şi deci unde în conştiinţa omenească intră conştiinţa dumnezeească, ambele fiind de aceeaşi calitate, doar ca sferă deosebite, sfera conştiinţei omeneşti se topeşte sau se lărgeşte oarecum în cea dumnezeească, aşa încât nu se mai poate vorbi în Isus Hristos de două naturi. Filosofia existenţială a repus în drepturile ei fiinţa, onticul, faţă de cunoaştere, de idee, de conştiinţă, care e numai una din manifestările parţiale, o ramură a fiinţei. Nu a cugeta este totul, ci a exista (existarea e dinamismul, e mişcarea fiinţei în timp). De aceea cugetarea adevărată e nu cea care se rupe de actul existării, plutind în norii problemelor inventate, de pură curiozitate mintală, ci cea care e o automeditare a actului de existare asupra sa însuşi, asupra frământărilor, nevoilor, bucuriilor sale, asupra rostogolirii sale prin 571 © BCU Cluj mărăcinii necontenitelor situaţii noul cari fac fiinţa în funcţiunea existării ei să sângereze, să creadă, să dispereze, să plângă, să se bucure. Dacă fiinţa, fiinţarea, este la bază, şi nu conştiinţa, atunci e just ca aşa cum se vorbeşte de o fiinţă omenească ce stă la temelia conştiinţei omeneşti să se vorbească şi despre o fiinţă dumnezeească şi nu numai despre o conştiinţă dumnezeească. Şi Dumnezeu ca să cugete în Isus Hristos, trebuie să iie. Dacă are o conştiinţă, El este. Acest este deplin a lui Dumnezeu în Isus Hristos îl înţelege dogma creştină când afirmă fiinţa dumnezeească în Isus Hristos, şi nimic altceva. Dar dacă prin doctrina despre cele două fiinţe în Isus Hristos, se afirmă realitatea deosebită de omenesc a lui Dumnezeu în EI, învăţătura bisericească are grije să afirme şi legătura ei deplină cu omenescul. Aceasta se vede în felul cum vorbeşte despre caracterul personal al lui Isus Hristos. In El nu sunt două persoane, ci numai una. Nu se află în El o persoană a omului şi una a lui Dumnezeu, ci persoana dumnezeiască e în acelaş timp persoană omenească, persoana lui Dumnezeu. Cuvântul a îmbrăcat prin întrupare condiţia existenţii umane. In El este în toată plenitudinea Dumnezeu (nu numai cugetă, nici numai lucrează) şi în El este în toată plenitudinea omul. Dar Dumnezeu şi omul sunt o singură persoană. Pe Dumnezeu nu-i întâlnim în Isus Hristos trecând dincolo de omul din El, oi însuşi omul e Dumnezeu. Pe cât de plenar este în Isus Dumnezeu, pe atât de plenar este legat de omenesc, arătând în omenesc, manifestat în omenesc. De omenesc putem deosebi mintal, abstract, ceeace-i dum-nezeesc, dar în concret stând nod în faţa lui Isus Hristos, stăm nu în faţa omenescului, ci a omului, căci gândirile, simţirile, actele Lui nu sunt lucruri izolate, ci un. întreg prin oare ne întâmpină ipostasul personal, omul. Dar ipostasul acesta personal, omul, e în acelaş timp Dumnezeu. Dumnezeu ne întâmpină deadreptul, făţiş, până la suprafaţă şi prin toate actele, în Isus Hristos. Nu e acoperit, nu e ascuns după om, pe care ar trebui să-L dăm în graiul, în mersul, în plânsul, în privirea, în toate cele ce veneau din Isus Hristos la simţurile şi simţirea oamenilor. Dumnezeu grăia, plângea, iubea, suferea. Dar grăia cu graiu omenesc păşia cu picior omenesc, plângea cu lacrimi şi cu înduioşare şi sfârşială de inimă omenească, suferea cu durere omenească, particip-’ la toate condiţiile omeneşti prin ceeace este posibilă această trăire : prin natura omenească. Cei cari îl întâmpinau cu credinţă ştiau că e Dumnezeu şi experienţa aceasta o putem face toţi câţi trăim. Dar tot aşa de mult ştiau şi ştim că e om deplin şi prin urmare cum nu se poate mai aproape de noi. Şi ne dăm seama că Isus Hristos ne mântueşte nu numai întrucât e Dumnezeu, ci întrucât e Dumnezeu cum nu se putea mai aproape de noi, adică Dumnezeu care e în acelaş timp om. Dacă s'ar fi. făcut om încetând de a mai fi Dumnezeu, nu ne-ar fi putut mântui ; omul e insuficient pentru a mântui pe oameni. Şi nici nu ne-ar fi revelat pe Dumnezeu. Dacă nu s’ar fi făcut om, sau s’ar fi făcut numai la aparenţă (monofizitism), sau ar fi rămas, pe lângă toată legătura cu omul, dincolo de om (nestorianism), n’ar fi venit atât de aproape de noi, n'ar fi fost revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. : De om nu se poate apropia deplin nici Dumnezeu, decât făcându-se şi El om. Iar mântuirea înţeleasă ca un grad de fericire cum altul mai înalt nu se poate, nu e realizabilă decât prin cea mai deplină apropiere a lui Dumnezeu de om, adică prin înomenirea Lui. Ne oprim aci cu înşirarea evidenţelor şi bucuriilor spirituale unice pe cari le dobândeşte credinţa privind la Isus Hristos. Cu cât privim mai stăruitor şi mai atent la Isus Hristos, cu atât El ne apare mai cert, mai neclătinat, mai luminos, ca „Adevărul şi Viaţa". 572 © BCU Cluj CRONICI IDEI, O A M UN OM ŞI A apărat nui de prea muiltă, vreme o carte. O operă epocală. Scrisă de un om cu o mare autoritate critică 'şi didactică: d. prof. D-Garacostea. Câte o notiţă ici colo, abea prizărită prin rubrica de informaţii a vreunei reviste literare. Nici un cuvânt de seamă. Nici un interes şi nlieio osteneală de a patru-de sensul şi noutatea acestei opere. O tăcere conspirativă şi laşă. O rezervă prudentă şi premeditată cu perfidie. Procedând astfel, prin tăcere, acei cărora li se făcea cinstea de a fii discutaţi pe larg în această carte, au nădăjduit la o< reabilitare, prin neglijarea totală şi prin scoaterea din circulaţie a acestei opere. Când o cercetăm, ea se arată a fi, la prima înfăţişare, o lucrare de sinteză, fructul unei munci metodice de mai mulţi ani. Un volum masiv, de peste 400 de pagini, format mare, care ar putea sa sperie pe acei care trăesc în odihna, vegetativă .a spiritului-Adăugaţi la aceasta faptul că ne aflăm în-tr’o ţară cu foarte puţini cititori ai studiilor de critică literară, şi veţi vedea că alăturea de ignorarea voită a celor obligaţi să o citească şi să o comenteze, se adaogă şi teama nejustificată a iubitorilor de literatură. Privită astfel, de departe, cu un ochi speriat de oboseala unei lecturi, opera d-lui D. Garacostea este a priori pusă la index. Sortită Uitării aşa dar, acel care a născocit perfida armă a nimicirii prin tăcere, s’a dovedit a fi un dibaci cunoscător al psicho-logiei publicului. Numai cât această dibăcie are efecte de moment, fluide şi trecătoare. O operă cuprinde în ea însăşi destinul ei, şi este întovărăşită de destinul autorului. Peiste acest fapt hotărîtor nimeni nu va putea trece vreodată. Mai târziu, acei care vor relua problema .poeziei lui Mihai Eminescu, se vor vedea nevoiţi, sau să ţie seamă de acest studiu, sau. dacă s’au angajat prin, alte opinii, să-şi revizuiască radical vederile critice. Perseverând în greşeală se vor elimina, revizuindu-şi ideile vor obţine o reabilitare corectă cel puţin în ceasul al doisprezecelea. Altă cale nu există, pentrucă lucrarea d. D. Caracostea este o piatră de hotar în critica poeziei lui Mihai Emineisou. Dela ea pur- ENI, FAPTE O OPERA») ced adevăratele orientări, şi fără a pierde din vedere tot ce s’a scris până acum în acest domeniu, vom adăoga că d. D. Garacostea a procedat din punctul de vedere metodic astfel încât nimeni nu-i poate sta împotrivă. Studiul sie deschide cu o introducere erudită, dar fără documentare preţioasă şi gre-oae, asupra necesităţii unei aprofundări a formelor literare, cu însăşi cuvintele d. D. Ca-' raoostea: „larg fundament linguistic, filologic şi istoric ; comparaţia nu numai cu literaturile apusene, dar şi cu cele ale limbilor înconjurătoare, limbile slave şi neo-greacă; chemare şi adâncire estetică. De aici etica seiecţiunii". înţelegem cât de greu este, pentru un critic literar de astăzi, dintre cel mai tineri îmbătrâniţi în rele, ca să se obişnuiască fără împotrivire cu acest nou fel de a vedea. Ar însemna o adevărată catastrofă cerebrală, o epuizare intelectuală fără folos, căci roadele nu se pot culege decât după o muncă îndârjită, susţinută de temeinica pregătire peste care domină simţul neprihănit all frumosului artistic. FragmentaPismul critic de până acum învederează neputinţa de cuprindere a ansamblului. Dela Maiorescu pornind, şi până la batjocura d-lui G. Călinescu, critica poeziei lui Mihai Eminescu s’a făcut din punctul de vedere estetic, raţionalist, ştiinţific, impresionist sau futurist, dar nimeni n.u s’a gândit stăruitor că un poet mare nu poate fi judecat după metoda criticului, după orientarea unor idei personale,, privindu-I parţial, fără durată de adâncire, ou o neroadă visiune de jocuri kaleidoscopice. Ar fi prea puţin dacă am oiţa numai cazul d. 'G. Călinescu. Mai sunt şi altele, tot de aceiaşi valoare morală. Dar îl folosim deocamdată pe acesta. întrucât pe 1572 pagini, în şase volume, d. G. Căli-nescu a desfăşurat o muncă de chinuitoare elucubraţie, o înveninare neputincioasă a fiecărei pag'ni, cu tendinţa nemărturisită, dar demascată permanent, de a sfărâma diamantul perfecţiunii din opera poetică a lui Mihai 1 1) D. Car,anostea: „Arta cuvântului la Eminescu“. Ed. Institutului de istorie literară şi folclor., Buc. 573 © BCU Cluj Eminescu. Un amalgan de injurii şi de aprecieri scoborîte până la ultimul nivel al vulgarităţii. Orice pagină înseamnă o critică de-struotivă, orice poezie îşi găseşte epitetul de defăimare. Pentru cei puţini naivi care s’au ostenit cetind această adunătură abjectă de vorbe „opera" d-lul G. Călinescu va apărea numai ca fructul unei mari. capacităţi de muncă. Chiar aşa fiind, o muncă delirantă sau maniacală nu aduce implicit şi elementul de construcţie trainică şi lucidă. Ba dimpotrivă, vădeşte o anormalitate suspectă pentru orice om întreg la minte. Va trebui să se găsească o pană care să aşeze pe hârtie esenţialul acestui document de defăimare, făcând corect şi complect toate extrasele, după cum a-i face cazierul unui delicvent sau fişa dactiloscopică a unui infractor. Procedând astfel vom constata că din opera poetică nu rămâne nimic, sau aproape nimic, dar în schimb rămâne munca drăcească a d. G. Călinescu, satanismul acestei sfidări a geniului. Ei, bine, d. D. Caracostea a purces la drum făcând o critică, nu severă, şi nici obiectivă, ci o critică argumentată şi documentată, a tinerilor crtici cu deosebire, în. legătură cu poezia lui M. Eminescu. Rând pe rând. estetismul critic, .abstract şi nebulos, raţionalismul pedant şi îngânfat în sterilitatea magnificenţei lui, futurismul sec şi fragment.arist este dat la o parte, şi în această desbatere apar pe nrirnul plan d-nii G. Călinescu şi Fonfiliu Prostantinescu. De prisos să mai a-dăogăm că în aceste pagini de polemică, care ar fi trebuit să provoace râvna unui răspuns corect, ducând la o isnăşire a păcatului satanic al bârfirii, — vibrează un cald elan liric, d. D. Caracostea fiind totodată apărătorul dar şi criticul erudit al lui Mihai Eminescu. Analizându-i opera găseşte în ea o „plinătate a demni taţii", „o conştiinţa de sine opusă lumii", „titanlism" „vibraţii a voinţei nemărginite", spulberând legenda cu pesimismul şi romantismul unei sensibilităţi care în loc să fie statică după cum s’a afirmat era eminamente dinamică. Despre „Epigonii", răspunzând d. Tudor Vianu situat pe axa criticii raţionaliste, — d. D. Caracostea spune : „privită în total, poezia nu este o elegie pe ruinele sufleteşti ale poetului, ci dimpotrivă, o odă străbătută de un cald entuziasm pentru puterea de credinţă a înaintaşilor". Această caracterizare este sortită să rămâe literă neştearsă în critică. Prin desvăîuirea sensurilor poeziei eminesciene, prin lămurirea echilibrului interior, prin atmosfera de absolut, şi tendinţa dinamică spre ideal, M. Eminef seu este scos de sub oenzura tradiţiei critice maioresciano-gheriste şi aşezat pe un piedestal de amploare eroică a. cugetării. Oprindu-se la prima afirmare a lui Eminescu, la poezia „Venere şi Madonă", neînţeleasă de Titu Maiorescu, răstălmăcită prin aiurări savante de alţii, d D. Caracostea tae neted firul tradiţiei critice şi conchide : „Pentru un îndoit elan spre absolut, al conştiinţei şi al vieţii, imaginele sunt strânse într’o structură arhitectonică, rânduită în opoziţii şi simetrii, care pentru dinamismul arătat, creiază un tipar propriu, de stăpânire clasică". Ne apropiem astfel de miezul acestei lucrări care arată că prin imagina plastică a ascensiunii M. Emi nescu este un poet al perfecţiunii clasice. Această concluzie rezumă conţinutul acestei lucrări. Dar pentru a ajunge aici i-a trebuit d. D. Caracostea o documentare privind întreaga literatură critică, a fost nevoit să înlăture erorile făcând totodată operă de critică a criticei, dar şi de critică a poeziei eminesciene. Meritele nebănuit de mari ale acestei lucrări stau în acest complect înţeles : critic şi poetic. Când d. Caracostea spume : „prin Eminescu se afirmă în literatura lumii un tip formal unic: prin absolutul elanurilor sufletului în conflict cu ale spiritului, este în el un dinamism propriu care întru nimic nu stă mai prejos de cei mai răscolitori poeţi ai lumii, iar prin forma care de pe acum vrea să domine şi cele mai mici amănunte ale structurii, stă alături de clasicii formei stăpânite", — noi vedem singura interpretare validă, conformă cu operaţia de sinteză a spiritului critic. „Arta cuvântului la Eminescu", înseamnă primul pas spre nemărginire, prima încercare de situare în universalism a poetului. Dela ea purced drumurile criticei viitoare, şi în ea se contopesc elanurile înţelegerii noastre. NICOLAE ROŞU RAPORTURI LITERARE UNIVERSITARE INTRE ITALIENI ŞI ROMANI Din iniţiativa şi sub îngrijirea domnului Claudiu Isopescu, profesor la catedra de limba şi literatura română, dela facultatea de Litere din Roma, s’a instituit o „Piccola Biblioteca Romena“ în devenire, în care mereu se înserează câte un studiu despre o personalitate dintre scriitorii români contemporani. Autorii a'cestor cercetări sunt tinerii studenţi, care îşi trec examenul de licenţă, fie la Roma. sub conducerea domnului Isopescu, fie la Pado-va, sub imboldul domnului profesor Ramiro Ortiz. Noi nu putem avea decât cuvinte de laudă, şi nu putem mulţumi în calitate de români, decât prin recunoştimţă, cetind gândurile celor mai buni dintre noi, tălmăcite şi înţelese de prietenii noştri, legaţi printr’o comună fibră originară. Domnul Isopescu este român- şi astfel s’a păstrat dealungul anilor, muncind nepregetat numai pentru răspândirea culturii noastre româneşti în Italia, ajutând pe studenţi în lucrul lor. Foşti elevi ai domniei sale sunt astăzi lectori ai universităţii în alte oraşe ale Italiei, -ca Napoli şi Florenţa .Domnul Ortiz, deşi italian, a rămas apropiat de noi, iar Seminarul de română dela Universitatea din Padova îi amin- 574 © BCU Cluj teşte neîncetat, prin chenarul pereţilor, cu motive româneşti, prin scoarţe şi cusături, de mediul în care s’a complăcut în Bucureşti. Până în prezent, în „Piccola Biblioteca Ro-mena" s’au publicat şapte volume, dintre cari un singur studiu este al domnului profesor Isopescu despre tipărirea periodică româno-italianâ. Celelalte şase sunt monografii ale scriitorilor români, aparţinând literaturii noastre contemporane, prezentate critic de tinerii studioşi ai facultăţilor din Italia. Au fost înfăţişate viaţa şi opera lui Gheorghe Coşbuc, Ion Luca Carageale, Panait Cerna, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu şi Ion Alexandru Brătescu-Voineşti. Printre rândurile acestor monografii, observăm că cei ce s’au apropiat de scriitorii noş-trii au fost conduşi şi de simţul critic, ce nu se poate decât întregi prin viziunea inerent mai largă a unui străin, care cercetează din-tr’un alt mediu cultural faţă de cel ce a produs opera literară, care constitue obiect de studiu. Dar. străvedem cu mulţumire că. pe lângă discernământul critic, produs al intelectului, tinerii critici s’au alăturat personalităţii studiate şi prin afectivitate, adică printr’o înţelegere a unei simţiri comune, a unei afinităţi între români şi italieni. Astfel, domnişoara Anna Giambruno, studiind figura literară a domnului Liviu Rebreanu (,.lIn naturalista romena Livio Rebreanu. Roma, Istifuto per L’Europa orientale, 1937—XV) îl apropie de exponentul ce] mai de valoare al naturalismului italian. Giovanni Verga. 11 apropie spre a-1 diferenţia. Despre personagiile create de cei doi romancieri, spune : „învinşi, astfel şi unii şi alţii, dar prin-tr’un diferit conflict dureros: făpturile lui Verga fiindcă nu ştiu să depăşească meschină-tatea materiei, făpturile lui Rebreanu fiindcă nu vor să se libereze de materie” (p. 70). Diferenţiaţi în acest mod. sunt din nou apropiaţi de autoarea studiului prin recunoaşterea aceloraş însuşiri eroilor creaţi de ambii, scriitori: inflexibilitate şi tenacitate, ce le dă puterea rezistenţii. Făcând un mănunchi din scrierile de răsboi ale domnului Rebreanu, domnişoara Giambruno, în legătură cu problema iredentismului înfăţişată mai puternic în romanul ..Pădurea Spânzur aţilof", exclamă, în numele tuturor italienilor, că îi este scumpă cu deosebire această chestiune şi înţelege din plin valoarea exaltării scriitorului român. în conştiinţa căruia, trăirea de aproape a dramei fratelui său a lăsat o adâncă impre-siune. Autorea monografiei citează aserţiunea criticului Ferro despre cest roman, ca cel mai puternic din literatura răsboiului apărut până acum. Iar domnişoara Giambruno termină critica aceluiaş roman în termeni, ce arată că s’a identificat cu structura vieţii descrisă de marele nostru scriitor: ,.0 perfectă armonie de compoziţie, un studiu obiectiv şi îngrijit al sufletului uman, un cadru întreg de viată civilă şi militară, o exactă concepţie a iubirii şi a fundamentului religios al existenţii. un protagonist ce nu se sacrifică nici pentru sine nici pentru o famee, dar care are un scop nobil şi sfânt, o viziune lirică a naturii, totul descris într’un stil aspru şi concis, de- 575 monstrează la ce înălţimi poate ajunge naturalismul lui Rebreanu, când scriitorul observă realitatea lucrurilor, învăluind-o într’un suflu de lirism şi de iubire” (p. 84). Domnişoara Lena Maria Bevilacqua, analizând pe Gârleanu (Emilio Gârleanu nella vita e nella opere, Roma, A. Signorelli, 1938-XVII), în paginile introductive situează pe scriitor în spiritul binefăcător de stimulare naţională al „Semănătorului“. Autoarea străină a observat că din acea revistă astăzi „se inspiră mişcarea ce îşi are originea în revista „Gândirea", care prin directorul Nichifor Crainic, este o continuare a „Semănătorului" (p. 12). Din acest studiu asupra lui Gârleanu reese întreaga atmosferă culturală din ţara noastră pe la începutul secolului. Autoarea criticii, sintetizând notele pe care le-a desprins din scrierile lui Gârleanu. conclude, scoţând în relief, îndeosebi, puterea de poetizare a autorului nostru şi ca defect, lipsa de adâncire spirituală, alunecând uneori spre monotonie. Ceeace ne aduce o plăcută dovadă de înţelegere şi adâncire a limbii şi literaturii noastre din partea unei critice străine, sunt observaţiile stilistice de obiectivitate, sobrietate şi simţ artistic al limbei, ce devine mai aspră, mai lapidară, mai puţin expresivă în nuvelele cu subiecte militare, ce capătă ..un colorit extraordinar şi o minunată conciziune” în nuvela ,.Nucul lui OdobaC". Iar. într’o ultimă sintetizare, autoarea studiului exprimă impresia sa definitivă : „Gârleanu va rămâne întotdeauna poetul melancolic al „Bătrânilor", poetul liric al lumii animalelor, pentrucă aceasta este partea cea mai spontană, cea mai originală a întregii sale opere” (p. 84). In ultima monografie despre opera literară a domnului Ion Alexandru Brătescu-Voineşti (,.7. Al. Brătescu-Voineşti novelliere. Roma. A. Signorelli, 1939-XVII). domnul Walter Rocca-to. student al domnului profesor Ramiro Or-tiz, are un sistem mai descriptiv şi mai analitic al criticei, cu mari pasagii intercalate în traducere din scrierile domnului Brătescu-Voineşti, ceeace pentru o tălmăcire în limbă străină, aduce o preţuire mai mare şi mai directă a opeirii scriitorului nostru. Ne-a surprins plăcut însă, începtul notelor biografice, prin care autorul ne introduce cu mijloace personale poetice de evocare în atmosfera de ţară a Munteniei, care a plăsmuit sensibilitatea scriitorului nostru din cea mai fragedă copilărie. In schiţarea peisagiului întins, uşor vălurit, cu blândeţea melancolică a amurgului întipărit, cu anotimpurile urmându-se cu viaţa specifică a fiecăruia, cu sgomotele îndepărtate ale oraşului legănate de un pârâu sau un clonot de rugă. se simte îndată că tânărul critic s’a înrâurit de personalitatea nuvelistului a cărui operă o cercetează, însu-şindu-şi până şi stilul cu evocări frânturate între puncte. Va fi venit să ia contact direct cu mângâetoarea privelişte a holdelor noastre presărate cu sate. împreună cu alţi studenţi italieni în schimbul imteruniversitar sau a intuit cadrul doar din scrierile celui analizat? © BCU Cluj Dealtfel, cea mai mare parte din biografie este înfăţişată, aşa cum reese din însăş amintirile literare ale domnului Brătescu-Voineşti. Iată concluzia domnului Roccato asupra artei nuvelistului nostru, la care simpatia atât de umană faţă de cei umiliţi, învinşi, suferinzi este evidentă: „Nu simpatia unui Tolstoi, a unui Dostoiewski, a unui Gorki, deoarece unul are sufletul unui profet, altul a unui sacerdot, ultimul a unui vagabond; este simpatia unui gentilom, a unui boer de rassă, care a venit din casa sa liniştită din Voineşti sau din conacul părintesc din Târgovişte, merge pe drum şi se opreşte în faţa lumii ce suferă mizeria morală şi simte o mare milă.“ (p. 113). Si ca un adevărat italian, face şi domnul Roccato o apropiere între nuvelistul român şi scriitorul versist Verga: „Ceva asemănător cu Verga al nostru, are forma artistică clasică, constructivă cum în general este arta, latină şi italiană, artă sintetică şi precisă11, (ibid). Insuş criticul şi-a dat seama de repetarea unor cuvinte în analiza monografiei şi scu-zându-se, întăreşte caracterizarea scrierilor nuvelistului nostru: „Mărturisesc a-mi fi stat. peste putinţă evitarea întrebuinţării lor. de oarece din acestea este făcut stilul lui Brătescu-Voineşti : lucruri blânde, figuri delicate, nuanţe de sentimente şi imagini spirituale; altfel nu s’ar fi putut defini cu alte cuvinte, a-deguat toate variatele momente din opera lui Brătescu-Voineşti" (p. 114). Paralel cu activitatea literară românească din Italia, în România, studiul adâncit al raporturilor culturale între italieni şi români este condus. în deosebi de domnul profesor Alexandru Marcu. Acest scop se reflectă mai ales în revista anuală ,.Studii Italiene", sub direcţia domnului Marcu. Ea nu >are o menire de informaţie .de tălmăcire şi lămurire a ceeace s’a scris şi se scrie în Italia, ci se ocupă numai de punctele de contact cultural din istoria celor două popoare: împrejurări istorice, influenţe literare şi artistice. De aceea, atmosfera revistei este pe un plan mai academic, de specialitate. Pe lângă participarea efectivă a domnului profesor Marcu, specialişti români şi italieni colaborează. Este scrisă bilinguistic, înserând şi studii în limba italiană, iar cele româneşti prezintă un rezumat succint în italieneşte. „Studii italiene", care îşi are originea în periodicul lunar „Roma, revistă de cultruă italiană", întemeeată în 1921 şi condusă până la 1933 de domnul profesor Ramiro Ortiz. în actuala sa structură, a intrat în al cincilea an. Era firească transformarea revistei de simplă informţie. într’o colecţie de „studii". In alt cadru spiritual, se găseau românii în momentul înfiinţării publicaţiei. Programul domnului profesor Ramiro Ortiz, reprodus în revistă, explică în termeni entuziaşti, sub titlul „Ceeace voim", rostul apariţiei acelei ti-ăprituri. Iată cum se exprimă la început: „Pro-ectele noastre de a da curs liber acestei mici reviste sunt în prezent foarte modeste. Voim, adică, să uşurăm cetitorilor modul de a urmări tot ceeace apare mai însemnat din editura italiană, privind literatura, arta şi cul- tura poporului care dădu naştere lui Dante, lui Leonarde da Vinci şi lui Galilei şi de a-le pune în faţă tot ceeace poate să-i facă să înţeleagă ca viaţă şi aspiraţii". Programul se încheia astfel: „Suntem puţini astăzi. începem revista. Dar, pe lângă ea, organizăm un Cerc de studii italiene. Alte propuneri şi mai îndrâsneţe vor veni la rândul lor traduse în act. De un singur lucru suntem siguri: că alţi prieteni, azi necunoscuţi, se vor adăuga mişcării noastre şi că vom închide anul mai numeroşi decât l’am deschis....". Astăzi, ceeace erau doar speranţe entuziaste şi îndrăsneţe, sunt înfăptuiri temeinice. Românii nu mai au nevoe de a fi educaţi în cunoaşterea limbii şi culturii italiene printr’o revistă. Pe de o parte universitatea crează specialişti; de dealtă parte. Institutul de Cultură Italiană difuzează în marele public limba, literatura şi arta italiană. Domnul profesor Alexandru Marcu era indicat a face această transformare, contopind şi subordonând cu succes revista „Roma", acelui Cerc de studii italiene. într’o publicaţie cu totul înnoită: „Studii italiene". Totuş, domnul Marcu nu a pierdut din vedere că buletinul anual, pe care îl conduce, trebue să aibă. în afară de valoarea abstractă ştiinţifică şi un scop practic: de a stimula munca studenţilor şi de a o ridica pe acelaş nivel academic. Astfel ,în afară de înserarea rezumativă a întregii vieţi culturale italiene din România, universitare şi extrauniversitare în parcursul unui an, directorul revistei însărcinează pe studenţi şi doctoranzi cu recenzarea cărţilor cu preocupări de studiu în domeniul culturii italiene, integrându-i în atmosfera revistei. Si mai mult, face loc. chiar în paginile de seamă ale buletinului, unora dintre tinerii ce au făcut cercetări adâncite şi inedite asupra unei probleme sau au descoperit o dată istorică în domeniul raporturilor culturale între italieni şi români. In ultimul număr putem semnala cu satisfacţie numele domnişoarei Corina Io-nescu, căreia i s’a publicat rezumatul tezei de licenţă, tratând despre „lulia Haşdeu şi câţiva poeţi italieni". Deasemeni, domnul Ştefan Crudu. doctorand, publică un document, aflător în Biblioteca Academiei Române, despre : ..Manoil şi Nicolae Mano doctori ai Universităţii din Padova (1741)". Studiile însemnate ale acestei reviste sunt însoţite de facsimile şi reproduceri după tablouri şi gravuri, în cele mai perfecte condi-ţiuni de imprimare. Astfel, fondul şi forma acestei reviste se întregesc, dând un model desăvârşit tineretului universitar. In această trecere în revistă a raporturilor universitare pe calea studulor critice între cultura italiană şi cea românească, adăugăm numele domnişoarei Ninette FaQon, care a publicat teza de doctorat, tratând despre lirica lui Michelangelo. (Michelanaelo, 'poet, Bucureşti, Tiparul Universitar, 1939). In această monografie. autoarea a demonstrat, printr’o adâncită analiză, existenta unei axiome literare, exprimate atât de limpede de Rainer Maria Rilke, pe care a putut-o aplica lui Michelan- 576 © BCU Cluj gelo poetul: izvorârea temelor lirice dintr'o necesitate psihică. * Afinitatea şi înţelegerea între Italia şi România, în cadrul manifestărilor spirituale, au o menire mai profundă, în această prietenie, pe care suntem atât de mulţumiţi a o constata: menirea de a întări la fiecare stat, structura naţională, specifică lui. MARIELLA COANDĂ CRONICA LITERARA IONEL TEODOREANU : PRĂVALE-BABA Edit. Cartea Românească. — Fermecătoare, bogată şi ciudată, cariera de scriitor a d-lui Ionel Teodoreanu merită să fie comentată la lumina ultimului său roman. Cu toatecă în fiecare an o nouă carte a domniei sale vede vitrinele d. Ionel Teodo-reanu este un autor iubit şi căutat, având un public care nu precupeţeşte nici un gest, spre .a-şi aplauda scriitorul. Şi în fond, d. Ionel Teodoreanu e un scriitor, un adevărat scriitor, în opera căruia pot fi trecute cu vederea unele puncte slabe, fie că se numesc „Lorelei", fie „Golia“. „Medelenii" şi .,Balul mascat" ne-au convins de harul acestui scriitor, aşa că negarea totală pe care unii o afişează în faţa operei sale, e un lucru pe cât de deplasat, pe atât de stupid. Incontestabil e, că d. Ionel Teodoreanu mânuieşte un condei căruia nu i-a;m putea afla tovărăşie în literatura noastră şi faptul acestei poziţii izolate, ne place ; o spunem fără nici o reticenţă. Şi cu toate astea noi nu vom face cor cu aceia care spun că meşterul Ionel Teodoreanu n’a scris nici o carte mai isbutită : errare hu-manurn est. Vom spune însă, că trecând peste toate inegalităţile astea pline de-o ciudată poesie, îl iubim pe Ionel Teodoreanu scriitorul şi omul ; şi nu din simpla plăcere de a jongla cu vorbele, vom afirma că un om fermecător, nu poate scrie cărţi proaste, ci numai cărţi ne.isbutite, oare însă au un sâmbure sau o haină tot fermecătoare. Acesta ml se pare a fi scriitorul! Ionel Te-odoreanu, în linii foarte sumare şi subiective. Incontestabil că trecem printr’o ciudată şi neplăcută criză literară, la care contrihue nu numai răsboiul ci şi o stare de spirit, de slăbiciune umană, pe care nu vom cerca s’o explicăm în acest loc. Remarcăm numai faptul (care dintr’un punct de vedere poate fi un bine) că apar pe piaţă din ce în ce mai puţine cărţi. Timide şi palide, aceste mărturii ale spiritului uman sunt o prea slabă mângâiere pentru omul care crede, nu numai în forţa brutală a lui Marte. Şi-acum... „Prăvale Baba!“ ' Ciudată împerechere de cuvinte, straniu titlu,. acesta e numele celălalt a.1 unui oraş din Moldova. Un mic oraş, în care cresc Ierburi şi copii, în care mor oameni şi ani, oraş în care se deschid şi se închid destine. „Prăvale Baba" e povestea tristă şi puţin romantică a pictorului Ştefan Damaschin, a micului Fănuţă de ieri. care peregrinând prin coclaurile copilăriei sale viforoase, ajunge întâi profesor de desemn, iar mai apoi marele pictor „maestrul" Ştefan Damaschin, care cucereşte toţi laurii gloriei Ia Paris Insă. în culmea gloriei. într’un accident de automobil, pierde un ochiu, iar după ce se întoarce în ţară pe furiş, îşi pierde vederea — după ce şi-a făcut un autoportret, cu febră şl dureri — prăbuşindu-se în râpa dela Prăvale Baba, dus de mână de aducerile aminte care-1 plimbă chiar pe lângă casa anilor săi frumoşi. Iată o schemă a poveştii care se revarsă în paginile cărţii, care e prin excelenţă o carte a sfârşiturilor, a morţii sau a marilor deprimări, pentru că Moartea se preumblă în capitole ca un musafir când duios, când amar, lăsând între pagini un dulce gust de sfârşeală. In aa.fră de Fănuţă, vom desprinde în primul rând silueta de genial şi ciudat beţiv a lui Ilie Pânişoară, acest filosof lampag'u, care ne-a adus aminte de un alt Hibit înţelept, de bătrânul Diogene Laertiu. Fără a exagera. afirmăm că Iile Pânişoară e urna din cele mai deplin închegate figuri din opera lui Ionel. Teodoreanu şi în această privinţă îl putem aşeza alături de Dănuţ, Monica şi Bei-şo.r. Apoi mama, duioasa mamă a lui Şte fan Damaschin, Doamna învăţătoare, ceata de guralivi tovarăşi' de joaică şi de clasă a viitorului pictor, iată alte elemente care rotunjesc şi împlinesc acest roman al d-lui Ionel Teodoreanu, care chiar dacă nu face parte dintre cele mal de seamă opere ale Domniei Surle, e o formulă interesantă, o claviatură întrucâtva necântată şi (mai presus de toate) o carte cuceritoare prin aerul pur şi limpede care-o străbate dela un capăt la celălalt. Noi care am crescut cu opera iul Ionel Teodorea-nu, am aflat în ..Prăvale Baba" şi lucruri care pot fi citate cu o sărbătorească bucurie. Astfel, în primul rând, e stilul cursiv şi teodorenian, care chiar dacă e pe-alocuri prea încărcat şi prea împodobit, păstrează totuşi delicateţea şi graţia unei domnişoare în rochie de bal. Nu vom proceda în mod banal, citând şi transcriind, ci îndemnând pe cetitorul-prie-ten să răsfoiască ultima producţie a. d-lui Ionel Teodoreanu, nu pentru a descoperi cine ştie ce adâncimi, ci pentru a cunoaşte o carte care multor oameni le poate merge ,,deadrep-tu la inimă" Privită prin prisma aceasta. „Prăvale Baba." e o carte pe care o punem alături de alte câteva interesante experienţe ale acestui viu şl neastâmpărat creator, care în fiecare nou roman caută o nouă formulă şi se caută pe sine. Nutrim convingerea că nu peste pica multă vreme, d. Teodoreanu va pune înaintea cetitorului o carte de nebănuite şi rare adâncimi, cartea pe care o căutăm cu toţii şi pe care poate că o şi merităm. Spun aceasta nu ca să fac planuri de viitor, ci ca să dau glas un-es bucurii care suie în toţi cei ce se simt atraşi 577 © BCU Cluj de farmecul acestui scriitor. Va fi, aceia, carte de sguclu'toare poesie, de intensă bucurie şi durere umană, va fi poate o altă viaţă, o viziune nouă a unui artist care niciodată n’a ajuns la capătul drumului. Aşteptând-o. am închos ultima pagină din „Prăvale Baba" şi bămuind-o crescând, trimitem d-lui Ionel Teo-doreanu un mesagiu de francă simpatie. Iar punâd punct acestor pagini care nu sunt o critică, pentrucă le-am vrut mai mult interpretate şi comentariu, vom spune că „Prăvale Baba" e o carte pe care-o nutem semui tinereţii : pură. clară, duioasă dar fără pretenţii şii prob1 cme prea adânci. O frumuseţe de efeb, un sunet mu de orvS pi do f’nut. ŞTEFAN BACIU & AUREL C. POPOVICI: STAT SI NAŢIUNE. Sau cu adevăratul titlu de Statele Unite ale Austriei-Mari — Die Verinigten Staaten von Gross — Osterreich, tipărită la Leipzig în 1906, a fost o carte cu mare răsunet, european. Discutată cu pasiune îndeosebi de publicistica franceză şi engleză, — în vechiul imperiu habsburgic ea a fost interzisă, scoasă din librării, iar autorul condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru trădare. Opus ignem dig-nus. auctor patibulo. Soarta lui Gh. Sincai şi a cronicei sale. a fost, după atâţia zeci de ani, şi soarta, lui Aurel C. Popovici, de trădător de ţară. i i Şovinismul aceloraşi magnaţi unguri şi potentaţi ai despotismului german se simţea şi de data aceasta lovit de tonul revanşard al naţionalistului bănăţean — „Statele Unite ale Austriei-Mari“ pledând pentru o revendicare bine definită şi de larg vizionism: unitatea poporului român. Ca să-şi atingă un asemenea tel. care era şi al tuturor Românilor ardeleni. Aurel C. Popovici pledează pentru o teză a Austriei Mari, pentru un stat federativ. în care fiecare naţionalitate avea să aibă un drent autonom al ei consfinţit de noua structură politică. Lucru destul de dif'cil prin adversităţile ce aveau să fie trezite. Dar, temnerament de luptător, A. C. Popovici nu renunţă la planul său. ci îşi concentrează întru susţinerea lui întreaga-i pregătire de profund cunoscător al filosofi ei culturilor şi dreptului natural al ginţilor, unind-o cu temneramentul său de polemist viguros şi d;aiestician subtil. Cât de violente în dinamismul lor patriotic sunt atacurile împotriva politicei de asimilare a Maghiarilor sau constatările dezastruoase la care a dus dualismul austro-ungar. Şi cât de patetică şi convingătoare este dialectica naţionalistului român pentru nouile „Principii de bază ale unei Constituţii federative", pentru o delimitare a naţionalităţilor în cadrul Austriei Mari. singura formă de stat posibilă menţinerii imperiului habsburgic. Vremurile ce au urmat publicărei studiului lui Aurel C. Popovici i-au infirmat poziţia în care se situase şi i-au distrus întregul eşafodaj ideologic, lucrând parcă în ciuda sa la refacerea unei lumi cu totul alta decât cea pe care o visase el. Sfârşitul cataclismului mondial, cu 1918. în loc să ducă la o federalizare a tuturor statelor din imperiul habsburgic. să realizeze acea Austrie Mare, a dus la o de- strămare şi a celor ce existau Împotriva legilor fireşti. Autodeterminarea însă şi acel principiu al naţionalităţilor din care s’a născut car-lui Aurel C. Popovici, a grăbit visul acestuia şi în loc să se vadă un popor liber în cadrul unui imperiu stre!n. s’a ajuns la un popor liber în cadrul României Mari. Iar dacă materialul documentar şi teza pusă sunt perimate. au rămas simple pietre muzeale ale unei doctrine politice admirabil închegată, e-senta pe care s’a bazat ea. acel principiu al naţionalităţilor a rămas actual şi viabil. Departe de a fi o carte de scientism doct, de sociologism erudit, — cum lasă să se înţeleagă din titlu] ne care i l-a dat traducătorul său — Stat şi Naţiune, mai bine spus Statele Unite ale Austriei Mari, este o simplă opinion documenUe, cum spun Francezii, o pas’onantă peroraţie într’o problemă atât de irasribilă altădată. In susţinerea ei vin să se îmbine temperamentul vulcanic al lui Aurel C. Popovici, adevărat „vulcan în plină erupţie — cum i se spunea — ce arunca foc si lavă asupra tuturor celor ce nesocoteau fiinţa neamului său, talentul lui de gazetar de rasă şi de polemist viguros, cu erudismul. cu marea cultură de poliglot de talia, unui Hasd°u sau Iorga. De fapt cartea tradusă din b'mba germană în care a fost scrisă şi tinărită decurând de fundaţiile Regale, cunoscută în România doar de generaţia trecută, rotunjeşte si defineşte prin trăsături viguroase personalitatea marelui luptător transilvan. Intre paginile ei col-căe un acei aş suflet pe care îl găsim irosit din belşug în paginile gazetelor din Bucureşti, unde se refugiase în urma condamnărilor şi persecuţiilor de nesuportat — în Epoca, Tribuna, Românul, şi mai ales în România jună şi Semănătorul, pe care le-a condus cu un rar dinamism patriotic. Unele din articolele şi studiile publicate îndeosebi în cele două periodice din urmă fac cuprinsul substanţialei cărţi a Iui A. C. Popovici — Naţionalism P Democraţie. H. Taine în prezentarea operilor de artă şi a personalităţii creatoare a scriitorilor ţinea seamă de o aşa zisă faculU maîtresse, de o predominantă caracteristică, de o axă structurală în virtutea căreia se pTăsmueşte. Dacă, ar fi să ţinem seamă şi noi de procedeul criticului francez, apoi atunci am spune că în ceeace priveşte predominanta caracteristică a lui Aurel C. Popovici, şira de viaţă — de luptă şi de creaţie, a fost naţionalismul în cea mai cuprinzătoare accepţie. Trăind în Ardeal, pe căi cât mai diverse şi multiple — dela articole furibunde, la cărţi de doctrină juridico-politice, ori conciliabule diptematice, căuta să convingă lumea şi să întărească românismul în a rezista contra maghiarismului şovin. Pribeag în Vechiul Regat sau pe meleaguri îndepărtate, luptătorul transilvan nu-şi părăseşte poziţia un moment, ci caută să şi-o consolideze, pornind totodată o altă luptă „împotriva civilizaţiei :evreo-levantine“, pentru naţionalizarea vieţii noastre publice, pentru noui orizonturi, orizonturi ale neamului românesc în carne şi oase, nu ale unuia pe hârtie". Este lupta lui contra democraţiei, contra marxismului ştiinţific e tutti quanti. 578 © BCU Cluj Războiul mondial l-a surprins peste graniţe, in Elveţia. Trădarea rusească şi dezastrul României, când zi cu zi vedea câte un alt pisc de munţi căzând în mâinile duşmanilor, i-au amărât profund ultimile zile ale unei vieţi agitate şi roase de patima dragostei pentru neamul său. Totuşi nici acum, ca şi altădată Băl-cescu, nu înceta să trăiască din inima neamului său. Sărac, izolat, departe de tovarăşii de luptă de odinioară, pe malurile lacului Geneva, făcea de zor ultimile corecturi la o lucrare de aceeaşi substanţă ca şi celelalte: La Question Roumaine en Transylvanie et en Hongrie (1918) studiu documentat şi de mare folos întru susţinerea revendicărilor noastre de după războiu. CRONICA URBANISM ŞI ARHITECTURĂ Toamna acestui an vânzolit de războaie şi de foc la graniţe a venit găsind Bucureştii în cea mai mare prefacere. In cartiere ca şi în centru, în parcurile de la marginea oraşului, pe splaiurile Dâmboviţei, în jurul Palatului Regal, un şantier imens e în plină activitate, zi şi noapte, constructorii dărâmând şi clădind, tăind perspective, aliniind, deschizând pieţe sau plantând zonele de verdeaţă şi de respiraţie ale oraşului. E vremea inginerilor şi a arhitecţilor, oameni de meserie ordonată şi de calcul, care, sub impulsul înalt ce mişcă astăzi toate lucrurile în România, se străduesc a da Capitalei noastre un vestmânt demn de vremurile noi. Bucureştii se găseau în îmtârzire cu aceste vremuri. încercări risipite şi urmate fără un plan sigur au adus, după războiu, unele schimbări vechiului oraş, creind iluzia unei modernizări. Partea de Nord a oraşului, mai cu seamă, şi regiunea lacurilor înconjurătoare au fost mai favorizate de aceste sforţări. Acolo inginerii au putut lucra în voie, realizând pe teren liniile ideale trase pe planşeta lor. Interiorul Bucureştilor însă ridică astfel de obstacole şi prezintă probleme atât de complicate, încât o adevărată modernizare n’ar mai putea pleca decât dintr’un mare plan de ansamblu, urmărit cu multă energie şi cu mari sacrificii. Acest plan e azi în desfăşurare şi rezultatele lui se şi ivesc în câteva din punctele unde realizările s’au început. Artere noui de circulaţie se deschid, pieţe se sistematizează, aspecte monumentale apar, prin degajarea liniilor şi prin rânduirea lor în ansambluri impunătoare. Planul nou al lucrărilor orăşeneşti tinde să creeze spaţiul ordonat şi logica geometrică, esenţiale urbanismului modren. Principiul acestui geometrism adaptat la exigenţele moderne ale vieţii, subordonarea detaliului faţă de ansamblul urbanistic şi raţionalizarea în genere a liniilor şi aspectelor, creează şi condiţiile unei noi arhitecturi, care va trebui să dea caracterul oraşului de mâine. Arhitectura Bucureştilor de până acum n’a Doctrinar politic şi luptător înflăcărat, aşa cum mulţi ne-a dat Ardealul, Aurel C. Popo-vici este departe de a fi „o figură minoră", „una dintre cele mai stranii" şi „un profet politic nerealizat" aşa cum ţine să-l fixeze d. Petre Pandrea, traducătorul din limba germană a studiului Stat şi Naţiune. Volumul tipărit de Fundaţiile Regale are sorţul de a actualiza figura cea adevărată a luptătorului bănăţean şi a face să i se tipărească şi celălalt volum, negăsit în librării, Naţionalism şi Democraţie. Căci noi astăzi ca stat şi neam trăim doar din doctrina spirituală a lui Mihai Eminescu şi Aurel C. Popovici. GH. VRABIE P L A S T 1 I C A cunoscut alt principiu decât acela al pitorescului. Străzi răsucite şi încâlcite după capricii seculare s’au găsit populate de clădiri, modeste sau pretenţioase, nesupuse niciunei rân-dueli, niciunei norme sau oprelişti. Arhitecţii de după războiu mai cu seamă s’au întrecut să contribue la acest caracter anarhic al oraşului. Din dorinţa de a accentua pitorescul, ei s’au străduit să singularizeze fiecare casă, să o scoată în evidenţă, prin aşezare curioasă, prin forme complicate şi bizare, prin policromie, inspirată din cele mai disparate stiluri sau eşită din cea mai extravagantă fantezie. Câteodată acest straniu mod de a clădi s’a numit „stil românesc". Şi un astfel de stil a făcut ravagii mai cu seamă în cartierele noi, unde stimulau şi mai mult dorinţa gramul impus stimulau şi mai mult dorinţa de pitoresc şi de singular. Am văzut astfel apărând un „stil românesc", în care pridvoare şi turnuleţe de mănăstire brâncove-nească se asociază cu interioruri de curţi spaniole, cu ferestruici arabe, cu acoperişuri mexicane şi în care faţade şi interioruri se acopăr de o ornamentică ostentativă şi fără sens, împrumutată din repertoriul curent al revistelor de decoraţie. Acum treizeci—patruzeci de ani, o primă încercare de stil românesc îşi căutase inspiraţia în elementele arhitecturii noastre ţărăneşti şi mănăstireşti, pe care arhitecţii credeau că le pot adapta fără greutate oricăror clădiri şi oricărui program. A eşit o arhitectură folkloristică, care a căzut, pentrucă, pornind din dorinţa de pitoresc nu conţinea nimic esenţial care sâ-i dea caracter de stil sau de logică arhitectonică. încercarea mai nouă de arhitectură românească a pornit din aceeaşi greşită căutare de pitoresc. Folklorismul românesc a fost numai asociat şi cu elemente exotice, care au accentuat caracterul hibrid şi superficialitatea unei astfel de arhitecturi. Stilul cel nou, pe care necesităţile Bucureştilor de azi îl cer şi pe care străduinţele de modernizare urbanistică îl presupun, nu mai poate fi nici folkloristic nici pitoresc. El tre-bue să plece de la ideia de logică arhitectu- 579 © BCU Cluj rală şi de la cerinţa de monumentalitate a oraşului modern. El trebue să, respecte, de asemenea, nevoia de armonie şi de unitate a ansamblurilor urbanistice. Arhitectura de până acum a fost expresia neorânduelii şi a capriciului individual. Ea răspundea caracterului însuşi al vieţii noastre sociale, care nu cunoştea alt temeiu decât legea întâmplării şi a bunului plac. Principiile de ordine, de armonie şi de unitate stau acum la baza lucrurilor româneşti. Ele dau stilul Statului însuşi, cate se strădueşte să-l impună în toate domeniile. Arhitectura viitoare a oraşelor noastre nu va putea ignora nici ea aceste principii. Ea va ajunge la creaţie adevărată când va ishuti să exprime i-deea însăşi a vieţii româneşti şi când formele pe care le va inventa vor răspunde necesităţilor reale ale acestei vieţi, nu numai individuale dar şi sociale. EXPOZIŢII Sezonul artistic s’a început în acest an destul de târzieinic şi timid. Zgomotele râsboiu-lui n’au favorizat niciodată lumea muzelor şi au aruncat întotdeauna nelinişti prmtre stlujitorii acestora. Câteva săli şi-au deschis totuşi porţile încă din Octombrie, aducând întâile expoziţii, de care se cuvine să luăm notă, fie şi cu întârziere, în această cronică. La Fundaţia Dalies, de pildă, am avut expoziţia de pictură a d-lui N. Grant. Lucrările meticuloase ale pictorului atât de conştdn-cios, de aplicat, de fidel faţă de modelele sale, ne-au întors la imaginea unei arte academice, pe car© d. Grant o reprezintă la noi cu statornicie de aproape patru decenii. Peste această artă, istoria întreagă a picturii româneşti mai noi a trecut, fără a-i aduce vreo tur-burare. Ochiul pictorului nu s’a lăsat atras de niciuna din ispitele vremii şi nu s’a îndepărtat de la imaginea precisă a realităţii, pe care artistul o reproduce şi azi cu fidelitatea din tinereţe. Expoziţia de la Fundaţia Dalies e un adaos la opera fără sbucium şi fără şo~ văeli a artistului. Alte câteva imagini ale lumii trecătoare şi-au găsit întipârirea pe pânzele sale, care vor fi poate mai târziu evocările duioase ale lucrurilor de acum. Alături de d. Grant, la aceeaşi Fundaţie, o artistă tânără, d-na Micaela Eleutheriade ne aduce cu totul la alte preocupări şi la alte înţelesuri, ale artei. Pictura sa, eşită din.tr’un penel deopotrivă intens Şi graţios, urmăreşte un efect de expresivitate şi de armonie personală, pe care am mai avut prilejul şi altă dată să-l subliniem. Pictoriţa realizează acest efect prin conture ca şi prin coloare. Un desen simplu şi în aparenţă fugar, fixează totuşi linii sigure, care concentrează atenţia şi dau obiectUiUi realitate. Coloarea, folosită cu îndemânare, se aşterne cu aceeaşi grije de a înlătura detaliul şi de a pune în evidenţă esenţialul. Acest mod de a simplifica şi de a căuta un accent dominant pentru fiecare imagine, îngăduise artistei, în tablouri anterioare, efecte remarcabile cu mijloace restrânse. Desen şi culoare tindeau către o expresie sumară, iar unele acorduri—albastrul asociat cu brun, cu negru sau cu ocru, de pildă —- reveneau prea des sub penelul pictoriţei. TaLlouiile de acum aduc o transformare evidentă a paletei ca şi a viziunii artistei. Mai luminoasă şi mai variată, gama sa de colori se resfrânge mai voios asupra lucrurilor şi înmulţeşte posibilităţile de expresie. In peisagii ca şi în. interiouri cu figuri, în tablouri cu flori sau cu naturi moarte, urmăreşti cu plăcere această varietate, în care note spintene apar, punând accente vii aproape în fiecare imagine. D-na Micaela Eleutheriade îşi mărgineşte însă pictura la dimensiunile cele mai restrânse. Talentul său îşi va găsi fără îndoială posibilităţi mai însemnate şi mai multă variaţie când se va aplica şi la lucrări desvol-tate în mai mari dimensiuni. O expoziţie de pictură am mai avut şi în Sala de la Teatrul Comedia. O artistă tânără, d-na Magdalena Rădulescu, şi-a înfăţişat lucrările sale, în care un talent vioiu, asociat cu un penel nedisciplinat, se găsesc la întâia lor probă înaintea publicului. Fantezie şi glumă, spirit desinvolt nereţinut de obstacole, grabă de a- ataca cu brio orice subiect, se desprind din aceste pânze, în care linii, colori, se ciocnesc necontenit în antagonisme greu de împăcat. Câteva portrete totuşi, inspirate după antic, artista are posibilităţi de a ajunge şi la alte rezultate. Pictura e o artă grea însă, care cere, odată cu talentul, şi jertfa severă a disciplinei şi a controlului de sine. AL. BUSUIOCEANU CRONICA DRAMATICA PROFESORUL STORIŢIN DE LEONID AN- darnent: negarea oricărei valori reale a vieţii. DREJEW. — CASA INIMILOR SFĂRÂMATE şi una şi cealaltă sunt strigăt de desnădejdc DE G. B. SCHAW. Deia tragedie la farsă, dela în pustiul firii în care „a şti să mori“ e su- teatru de idei la comic de situaţii, toate ge- prema înţelepciune şi fericire. Numai că pri- nurile dramatice sunt azi deopotrivă înfăţişate ma piesă, având în vedere climatul spiritual publicului pe scenele teatrelor noastre. în care a apărut s’a înfiripat la căldura ne- Din acest mozaic teatrul se desprinde ca cruţătoare a pesimismului slav, apriorie, pe fruntaş Teatrul Naţional care, în ultima vre- când cea de a doua a germinat pe pământul me, ne-a prezentat două premiere demne şi rece al Occidentului ca rod al unui pesimism valabile : „Profesorul Storiţin-‘ — dramă în 4 empiric. , acte a lui L. Andrejew—şi „Casa inimilor s[ă- Cu toate acestea însă cu toată asemănarea râmate“ —• comedie (sic !) în 3 acte a lui G. de concepţie, avem a face nu numai cu două Bernard Shaw. piese, ci şi cu două lumi tot atât de opuse cât Şi una şi cealaltă, şi piesa lui Andrejew şi şi Vestul şi Estul Europei, colţuri de pământ cea a lui Shaw sunt construite pe acelaş fun- în care s’au născut cei doi autori. . 580 © BCU Cluj L. Andrejew nu e unul din cei mai renumiţi scriitori—şi în speţă : dramaturgi—ruşi. E doar un sorit al lui Gorki şi Cechov, nefiind un produs de primă calitate al geniului slav. Totuşi, opera exilatului dela Mustamdggi nu e lipsită de interes, poate tocmai fiindcă autorul ei a avut sădit în suflet, germenul creator al mediului în care şi-a frământat şi el idealul, alături de toţi cei cari au pregătit marea revoluţie rusă. In puterea unei inspiraţii morbide n’a reuşit să dea decât personagii răscolite în adâncul firii lor de turburâri comune nebuniei. Eroii săi. tipuri obişnuite întregii literaturi ruse pre-revoiuţionare, sunt sunete excepţional de şubrede, suflete care-şi creează o lume a lor, închipuită. Intr’o asemănătoare lume, preocupat numai de idealurile saie savante şi purtat de visuri în flagrantă contradicţie cu realitatea, îşi duce viaţa profesorul Valentin Nicolaievici Storiţin. . Ţinta sa supremă nu-i alta decât: „a trăi frumos a gândi frumos, a simţi frumos". O viaţă întreagă a propovăduit aceasta oricui a stat ca să-i asculte. Dela înălţimea catedrei saie universitare ori prin slova scrierilor sale, a gâncnt în suflete acel sublim ideal: frumosul....Întotdeauna dela înălţime! Studenţi, studente, admiratori, admiratoare i-aduc deopotrivă prinos de mulţumire: flori şi vorbe bune. Mai mult, Ducesa Ludmila Pevlovna, una din cele mai sârguincioase studente, i-aduce în dar ehia sufieiu-i neprihănit. E gata să-şi sacrifice anii frumoasei tinereţi, pe altarul iubirii ce-o nutreşte pentru bătrânul profesor. O lume întieagă i se închină profesorului Storiţin. Prin prisma acestei lumi, de sus, priveşte el, incapabil de a coborî să vadă ce se petrece măcar înlăuntrul căminului său. Nu mai când brutalitatea unui Telemahov îi zvârle ’n faţă adevărul, priveşte, dar —■ visătorul e prea firav ca să ’nfrunte bărbăteşte realitatea. El—profesorul lumii, dragostea Lud-milei Pavtovna, veneraţia celor străini, — n’a reuşit să fie profesorul copilului său, dragostea femelei sale, veneraţia prietenului său. Şi cade zdrobit de hâdul adevăr, el care a visat necontenit frumosul. E o cădere care ne comunică o oarecare suferinţă, nu fiindcă nu ne-am fi aşteptat—sufletul unui Storiţin dela început ne face să prevedem un desnodământ fatal—ci pentrucă mintea noastră refuză, ca şi a lui Telemahov. să admită că înţelepciunea poate fi îngenun-chiată în faţa „frunţii înguste". E însă, o cădere de mucenic şi nu de erou. Profesorul Storiţiu e sihastrul care a fugit de lume, iar nu eroul care a căutat s’o ’nfrunte. Profesorul Storiţin e încă unul din galeria celor pe cari nu răutatea lumii îi învinge, ci realitatea ei. A fost ca cei cari se ocupă de caritate, fără ca s’o înceapă cu ei înşişi. A propovăduit frumosul numai în afară, pentru casa lui nereuşind să fie decât absent. Trăirea lui zilnică s’a limitat în cadrul cercetărilor, cursurilor şi sim-ţimântului său deosebit pentru gingaşa Ludmila Pavlo\na. — A cugetat n’a visat fără să trăiască. Şi pe acest mucenic modern, mucenic al ştiinţei, al binelui şi frumosului, d.G. Calbo-reanu a ştiut să-l impună, pe deplin prin jocul său pătrunzător. I-a adâncit cele mai ascunse cute ale inimii şi gândului de visător. I-a înţeles cele mai neînţelese—aparent—aspiraţii, şi a pus atâta omenesc în interpretare, încât ne-a făcut să uităm chiar şi une*e stângăcii ale autorului. Mai cu seamă scena înge-nunchierii — finalul actului III a redat-o cu bogăţia necesară de nuanţe, de simţire şi de joc. Alături de d-sa, d-na Sorana Ţopa a scos atât cât i-a fost cu putinţă, dintr’un personagiu superficial caracterizat, cum e cel al Elenei Petrovna, soţia adulteră. A reuşit chiar să-i comunice o oarecare simpatie, intenţie pe care desigur că n’a avut-o Andrejew. D. Bdltaţeanu a fost Gavrit Gavrilovici So-vici convingător în toată vulgaritatea lui. Iar d-nii G. Ciprian şi D. Grigoriu l-au secondat cu multă artă pe bunul lor Storiţin în rolurile nedespărţiţilor şi înţelegătorilor: Procopie Evseevici Telemohov şi Modest Petrovici. Sinceritatea brutală a violentului Telemahov şi-a găsit cel mai ideal interpret în persoana d-lui G. Ciprian. Discreţia ,fineţea sufletească a unui Modest Petrovici a fost real trăită de modestul D. Grigoriu, artist de variate posibilităţi. Din restul distribuţiei, d. V. Bumbeşti n’a reuşit să scoată mai mult decât ce se putea. In ce priveşte însă, concepţia pe care a impus-o prin a sa direcţie de scenă, ea a fost izbutit imprimată în verosimilul artei, exceptând oarecum actul I, ce s’a desfăşurat într’un ritm mai tărăgănat decât era necesar. «i» Dar afară de „Profesorul Storiţin“—dramă prăfuită. în care hotărît se întâmplă ceva, tip al teatrului care se duce—prima noastră scenă ne-a reprezentat şi „Casa inimilor sfărâmate", aşa zisa comedie a lui Shaw. Mai mult ca deobiceiu, de data aceasta teatrul umoristului englez a fost total neînţeles la noi. Motivul ? O necunoaştere a ciudatei firi shaw-iene, şi faptul că ţinem ca într’o piesă să se întâmple numai decât „ceva". In 1914, lumea veche şi cea nouă fremă'tau deopotrivă de viziunea marelui războiu. Semnalul de alarmă fusese tras, şi inimile —chiar cele mai zăvorite până atunci—îşi desfăcuseră plumbul ce le încătuşa. Lumea, oprită din mersul ei normal, se împărţise pe tabere : a-li aţii deoparte, duşmanii de alta. Fiecare cetăţean îşi găsea un rost în noua şi crunta preocupare. Singur Shaw, frământat de ideologia-i pură, al cărei sclav supus a fost şi este, cu obiectivitatea care-1 caracterizează nu-şi găsea loc în nicio tabără. Englez convins, sufleteşte era cu a: săi. Dar judecata-i, clară şi logică, îl făcea să vadă pe deasupra intereselor momentului. Şi când nimeni nu se aştepta, „Common sense about the war1 apăru în vitrina librăriilor. Englezul Shaio dovedea că şi Englezii îşi au partea lor de vină în izbucnirea conflictului. Şi mai mult decât atât, fabianistul Shaw se arăta binevoitor războiului, căci „numai edificiile insalubre cad pe urma oricărui cutre- m © BCU Cluj mur'1.... Era filogerman ?.„. Nu mai era socialist?.... In acest tumult de întreb ari, mulţi vor fi fost, desigur, cei cari — ca şi ducele.de Con riaught la reprezentarea lui „Pygmalion" — vor fi exclamat: vor fi adăugat, parafrazându-I pe Duce: — Omul acesta e trădător?.... Prin această prismă a paradoxalului—1914— trebuie privită şi opera dramaturgului Shaw, în speţă şi mult discutata „Heartbreak House". Premiera dela Naţional, turburătoarea... comedie în 3 acte „Casa inimilor sfărâmate“ numai aşa poate fi înţeleasă şi preţuită la adevărata ei vaioare, cu atât mai mult cu cât a fost scrisă doar pentru a fi cetită. E dintre puţinele piese ale lui Shaw—trei la număr— cari n’au pornit din îndemnul reprezentării scenice. Alături de „Om şi supraom“ şi „Îndărăt la Matusalent", „Casa inimilor sfărâmate" are toate elementele necesare şi îndestulătoare unei sigure rătăciri a spectatorului grăbit. Lipsindu-i clasica intrigă—fiindcă nu aceasta îl interesa pe autor când înfiripa scenele—lăsând acţiunea să treneze când şi când — altfel nici nu se putea — neadâncind unele caractere—căci nu toate-1 preocupă deopotrivă — reuşeşte să pară multora ceia ce nu este: o încâleeală un insucces, o non-vaioare, fiindcă, s’o spunem hotărît: în această piesă lipsită de personagii principale, nu se întâmplă nimic. Apare deci, tuturor ca un labirint în care rătăcim făr’de nădejdea că vom da vreodată de cale salvatoare. Dar unde e firul Ariadnei ?... t'JH: obiectivitate neprihănită, logică nes-druncinată hotărîtă antipatie împotriva semi-valorilor şi a convenţionalismului lipsit de sens, suavă poezie a unui desnădăjduit imn închinat, naturii., pătrundere până’n adâncul firii şi al unor simţiminte atât de omeneşti, clar—vedere şi mult humor. Toate aceste rarisime calităţi nu fac altceva decât să ne ajute la o reală înţelegere a fiinţei omeneşti, la o adâncire a eului nostru şi al semenilor noştri. Şi căpitanul Shotover şi Hessiona şi Ellie şi toţi ceilalţi, prin maximele shaw-iene presărate cu fiece replică, ne poartă pe nesimţite către „sum"-ul cartesian. Dar, ca şi pe Mangan, şi pe noi ne înspăimântă intelectualitatea anormală a celor din căsuţa—corabie a bătrânului Shotover. Felul lor de vieaţă ne surprinde şi ne îndeamnă să credem că e o exagerare. Şi totuşi nu e ! Casa Shotover aduce, nu prea pe departe, cu casa din Dublin, de pe Dalkey-Hill, în care a copilărit autorul... Mai mult cu ea decât cu Europa, cum pretinde Shaw însuş în ce-lebra-i prefaţă. O casă în care o mamă îşi vedea nestingherită de lecţiile de canto, pe când cele două fete şi băiatul, Bernard trăiau de azi pe mâine, după voia lor copilărească. Bătrânul Shotover par© că seamănă cu bătrânul George Corr Shaw, mai mult decât cu fiul său Bernard. George Corr Snaw era şi el un adept al lui Baccnus ca şi căpitanul băutor de rom. Chiar şi numele îi apropie întrucâtva. Şi aci aş înclina să fac o paranteză : masca d-lui Grigoriu s’ar fi cerut mai aproape de tată decât de fiu. Sinceritatea şi cinismul membrilor acestei case, ne îngrozesc. Adevărurile spuse, fără înconjur, unei lumi ca a noastră, obişnuită cu .,menajamente“, pot distruge sufletele şubrede şi le pot svârli în baia de nisip în care a pierit şi Mangan. Indiferent însă, de aceste nereuşite plămădiri ale naturii—tip Mangan — adevărurile rămân adevăruri, se ridică deasupra noastră a tuturor, şi înfruntă vijelia vremurilor. Desvăluite ori nu, ele există... Şi atunci se ridică Shaw şi ni le svârle ’n faţă, cu cruzime, strigându-ne parcă: „Iată-vă zestrea de veacuri!“. Niciunul nu este o personalitate, cu toate că fiecare o crede cu prisosinţă. Bărbaţii cu faimă, de numele cărora tresar şi nasc nădejdi, sunt totuşi lipsiţi de orice voinţă în faţa unor femei pe care, de altfel, le desconsideră în principiu. Cu alte vorbe, nu femeile cedau lui Don Juan, ci el le ceda lor. Un Mangan, financiar atot puternic, se pierde şi e gata la orice compromisuri, pentru ochii cei frumoşi ai Hessionei. Venerabilul bătrân Shotover tocmai pe punctul de a intra în al şaptelea grad de concentrare îşi părăseşte idealul de o vieaţă, pentru mângâierile unei Ellie Dunn. Şi în acest paroxism al pesimismului care este „Casa inimilor sfărâmate", d-na Marietta An’ca-Sadoveanu şi d. D. Grigoriu s’au ridicat la înălţimea piesei în care nu se întâmplă nimic şi care va fi poate piatră de hotar către teatrul altor secole. Pătrunşi de torentul gândurilor autorului, gânduri săpate de fulgere în stâncă de Carrara, au dus împreună arta teatrală românească pe culmi. Talente necontestate, au dat dovadă de o înaltă intelectualitate în interpretarea unui text atât de greoi. Restul distribuţiei a avut de luptat cu un text pe care nu l-a putut stăpâni. Cu ridicări pe vârfuri ca la Operă, şi cu frazări în cari cuvintele îşi pierd total valoarea reflexivă, nu se poate face teatru, şi mai cu seamă teatrul lui Shaw. Singur d. A. Marius ne-a dat un Mangan onorabil. Din tot jocul dumisale se vede limpede munca pe care a depus-o pentru însufleţirea unei caricaturi care e chinuitul Mangan. _ _ Alături de protagonişti d. I. Şahighian a dat o mulţumitoare punere în scenă. ION DIACU CRONICA MĂRUNTĂ ONTOLOGIA UMANĂ şi CUNOAŞTEREA se numeşte eseul filosofic al domnului Petre P. Ionescu. premiat şi tipărit de Fundaţia regală pentru literatură şi artă. Stimulentul, pe care înnalta instituţie îl exercită asupra spiritului tânăr în direcţia cugetării îşi arată roadele mai ales prin această carte, care e o minunată surpriză. Petre P. Ionescu ? Un nume, pe care l-am întâlnit, poate, prin Revista de Filosofie fără să ne reţină atenţia. Cartea recentă însă îl impune. Dacă autorul e tânăr, el pare între ti- © BCU Cluj neri cel mai înzestrat gânditor. Are o deosebită putere de sinteză, cu care stăpâneşte o remarcabilă informaţie filosofică şi ştiinţifică, iar pe deasupra o pasiune arzătoare de a merge la esenţial. E foarte semnificativ. în ce-1 priveşte, desgus-tul de a filosofa pentru a nu ajunge nicăieri. Dacă filosofia e un simplu joc al inteligenţii de-a metoda contra metodelor şi de-a sistemul contra sistemelor, — care este în mare parte filosofia modernă, — ea rătăceşte mai degrabă spiritul decât îl adânceşte şi-l călăuzeşte. De ruta aceasta îşi are originea în momentul când cugetarea, părăsind principiile clasice, a crezut că îşi găseşte o bază solidă în concluziile şi teoriile ştiinţelor pos:tive. Autorul are îndrăzneala de a părăsi ionul logistic, ce s’a dovedit o superfluă reverberaţie a laboratoarelor şi de a se întoarce la problemele fundamentale ale ontologiei. Filosofia e îna:nte de toate metafizică iar metafizica ontolog'ie. Fără ideea de Fiinţă, care e obiectul prim al gândirii, filosofia nu poate să dea lumini şi sens vieţii. Destinul uman în univers nu se poate lămuri decât pornind dela acest principiu prim, pe care totuşi filosofia modernă ]-a părăsit pentru că nu voia să fie calificată drept „scolastică". Studiile neotomiste pe de o parte, atât de numeroase în ultima vreme, precum şi curentul zis existenţialist, moda nouă. pe de altă parte, au provocat această întoarcere dela logic la ontologic ca dela ceva secundar la ceva fundamental. Ca să rămânem la terminologia consacrată, trebuie să spunem că asistăm la un fenomen de cugetare neo-scolastică în sensul că vechile principii filosofice, socotite altădată fundamentale, reapar întinerite de tot ce-eace e sete de cunoaştere mai adâncă în spiritul contimporan. In acest sens. d. Petre P. Ioneseu leagă problema cunoaşterii de problema ontologică. Axa gândirii sale o pune dela început în ideea do creaţie. Ne previne în mod superfluu că această idee nu are un înţeles teologic, ci unul metafizic. Dar creaţia e un concept (adică o dogmă !) specific şi exclusiv creştin şi a filosofa pe fundamentul ei însemnează a clădi, vrând-nevrând. un sistem creştin. „Ontologia umană şi cunoaşterea" e astfel un sistem de filosofie creştină sau mai modest, schiţa acestui sistem. Punctele de sprijin sunt ideile de Creator, creaţie, creatură, păcat, mântuire. D. Petre P. Ioneseu scrie admirabile pagini definind creaţia ca gândire divină, iar creatura ca afirmare în timp şi spaţiu a acestei gândiri. E de prisos să spunem că acest fel de a filosofa e în consemnul clasicismului creştin. B'olosind vechiul principiu scolastic: cauza e mai mare decât efectul, autorul vede însuşirile Creatorului răsfrânte proporţional în creatură şi cum Creatorul e Logosul sau raţiunea creaturii, setea de a cunoaşte a omului vine din această înrudire Cu cel Unic. Omul e „un depozit de transcendenţe" zice autorul, în sensul că el oglindeşte în mic însuşirile lui Dumnezeu. Influienţat de categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, d. Petre P. Ioneseu clădeşte o teorie a transcendentelor, al .căror „leagăn atemporal" e inconştientul. Teoria, ale cărei elemente le-ar fi putut găsi în filosofia mistică a Magistrului Eckardt, e discutabilă, dar în linii generale ea corespunde conceptului teologic de „chip şi asemănare". Cunoaşterea adevărată. în lumina acestor idei, nu poate porni decât dela un act de smerenie. Smerenia, zice minunat autorul „e singurul act prin care omul se recunoaşte drept creatură". Pornind dela această recunoaştere a „inferiorităţii ontologice" faţă de Creator, omul îşi poate exercita just funcţiunea cunoaşterii în raport cu Dumnezeu, cu natura şi cu sine însuşi, — pentru a sesiza „destinul creştin al lumii". E cunoaşterea un act necesar mântuirii ? Răspunsul atârnă de ceeace înţelegem prin cunoaştere. D. Petre P. Ioneseu nu ni se pare destul de clar în acest punct. El recunoaşte că revelaţia e necesară mântuirii morale şi afirmă că cunoaşterea, fiind dată în om ca o . disponibilitate" în virtutea libertăţii sale ontologice, nu e necesară mânturii morale, ci e o mântuire din neştiinţă. Idee ce ni se pare foarte discutabilă. In sens creştin, revelaţia e dată spre cunoaştere; asimilarea ei de către om e un act de cunoaştere, cunoaştere prin credinţă, dar în orice caz cunoaştere; şi aceasta e o condiţie primordială a mântuirii. D. Petre P. Ioneseu înţelege însă prin cunoaştere numai pe cea ştiinţifică sau filosofică. Şi atunci are dreptate când n’o socoteşte necesară mântuirii. Dar, trecând peste această distincţie, omul ca „depozit de transcendenţe", odată situat în „inferioritatea-i ontologică", va reproduce totuşi, proporţional, actul cunoaşterii divine; el va cugeta lumea după modul divin, indiferent dacă e un credincios ignorant sau un filosof credincios. Credem că, dacă d. Petre P. Ione-scu ar fi ţinut seamă de această idee, care e a sa în măsura în care e un principiu de antropologie creştină, ne-ar fi vorbit mult mai limpede despre cunoaştere. N’avem intenţia să rezumăm interesantele sale concluzii în ce priveşte viziunea aleteică şi viziunea demiurgică, cele două moduri prin care omul îşi îndeplineşte destinul creştin în lume. E suficient să spunem că această carte, sub vestmântul unei cugetări metafizice, nu e altceva decât o transpunere filosofică a sistemului dogmatic creştin, cu o uimitoare înţelegere a lui şi cu puţine afirmaţii contradictorii, de secundară importanţă. Dar e o carte de filosofie în toată puterea cuvântului. Am citit-o cu rară bucurie şi credem că nu ne înşelăm văzând în autorul ei mai mult decât o speranţă a filosofiei româneşti, o personalitate de gânditor puternic şi original. E încă un semn de întoarcere a cugetării spre marile izvoare, singurele în stare s’o primenească şi, fără să facem un paradox, să dea filosofiei însăşi un sens înalt şi fecund pentru viaţă. Lucian Blaga a deschis generaţiei tinere un drum spre lumina eternă a spiritului. Sistemul său n’a ajuns încă la încoronarea metafizică pentru a ne da perspectiva unei judecăţi definitive. Dar el se dovedeşte 583 © BCU Cluj încă. de pe acum fru-ctificator. D. Petre P. Io-nescu o un aderent al lui Blaga. dar un aderent care, rectificând unele afirmaţii ale dascălului său, se aşează dela început şi solid pe temeiul adevărului creştin. Pe de altă parte, maestrul Ioan Petrovici, cu o metodă proprie. în care avântul convingerii apare justificat de cel mai prudent, aparat critic. îşi rotunjeşte cu fiecare studiu nou marea sinteză, punctată în creştet de lumina spiritului veşnic. Cu puncte de plecare şi moduri deosebite, direcţiile acestea se întâlnesc convergent în-tr’o viziune nouă. care nu e o renaştere, ci pur şi simplu naşterea unei filosofii româneşti. * CRIZA TEOLOGIEI PROTESTANTE este discutată într’un larg expozeu, pe care d. Nico-lae Balca îl publică în Revista de Filosofie, în continuare. E vorba de numeroasele încercări ale gândirii protestante care. în năzuinţa de a lămuri esenţa religiei, au recurs rând pe rând la sistemele filosofiei profane şi în special la kantianism şi derivatele lui. Această tendinţă, care numără totuşi o sumă de cugetători cu renume a sfârşit prin anexarea teologiei la filosofia profană şi prin „imanen-tiza-re-a" totală a rel-igiei. O religie total ima-nentizată însă. cu ignorarea Dumnezeului revelat, e tot una cu desfiinţarea ei şi cu pulverizarea cugetării religioase în arbitrar şi în individualisme. împotriva acestui dezastru se ridică teologia dialectică a lui Karl Barth Gogarten, Bru-nper, etc.. care, obiectând că liberalismul i-deălist a făcut din Dumnezeu o simplă fantomă a imaginaţiei, vrea să reaşeze gândirea protestantă pe bazele puse de Lutlisr. Dar însuşi curentul dialectic, oricât de considerabil astăzi pe planul teologic-filosofic. interesează nu atât prin soluţiile, pe care le propune. cât prin personalitatea reprezentanţilor lui. Până la urmă, el nu va face decât să accentueze criza de orientare a protestantismului. In natura reformei însăşi zac germenii anarhiei şi ai pulverizării şi orice încercare de a căuta înlăuntrul ei o stabilitate permanentă va face un nou sgomot epocal ca să sfârşească apoi în zădărnicie. Expozeul d-Iui Nicolae Balca duce către aceiaşi concluzie. Subliniem cu simpatie atitudinea obiectivă, a Revistei de Filosofie care, mai ales dela o vreme. închină o bună parte din paginile sale studiilor de filosofie religioasă şi recensiilor de această natură. * BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, venerabila revistă în vârstă do 57 de ani, menită să fie sinteza de gând şi acţiune a creştinismului naţional, a devenit atât de unilaterală încât pare o publicaţie de mărunţişuri istorice. Sub aspect elegant, un conţinut foarte provincial-Această minusculă istoriomanie constituie linul din defectele vechei mentalităţi teologice, care nu vede din Biserică decât zidul pisania, nucii sau ţiganii dăruiţi unei mănăstiri. ANUL XVIII. — Nr. 10. Un material copios se publică de zeci de ani încoace cu asemenea inventarieri retrospective. ce n’au nici o însemnătate şi nu pot duce la nimic. A nu vedea în trecutul bisericii decât celarul cu provizii, — iată un spirit scăzut. ce trebue osândit cu energie. E vorba, în fond, de un spirit mediocru şi neputincios, cu iluzia că face ştiinţă dacă descoperă un act de botez dela 1900 sau numărul coriştilor dela Domniţa Bălaşa acum un deceniu. Şi totuşi creştinismul românesc nu are până acum nici măcar un manual de istorie. IJn manual de istorie scris de un teolog. Avem o singură istorie a B'isericii româneşti, dar pe aceea o datorăm spiritului universal-mente fecund al d-lui N. Iorga. care nu era obligat să ne-o dea. Ea există ca o ironie permanentă fată de nulităţile iremediabile, ce deţin în învăţământul teo-lqgic catedrele de istoria Bisericii româneşti. Asemenea nulităţi cu titluri pompoase au invadat şi revista pomenită, degradând-o la nivelul unui biet inventar steril de mărunţişuri. E păcat de ea faţă de menirea, ce i-a fost. destinată, do a fi sinteza gândului şi faptei ortodoxe. FILOSOFI ROMANI SI STREINI e noua carte a d-lui Gr. Tăuşan. In 17 capitole de o considerabilă varietate autorul e preocupat în special de n-ouile con cenţii formulele în câmpul ştiinţelor, concepţii care nărăsind agnosticismul positivist şi punând in orobiema-tic şi în relativ ..legile si certitudinile" de până ieri. deschid o altă viziune asupra fondului spiritual al lumii. Dacă ştiinţa mai veche şi fdosofarea ei negau, nu fără o d resimţi e orgolioasă acest fond spiritual, ştiinţa nouă ne înfăţişează o imag'ne a materiei din ce în'-ce mai străvezie, dincolo de care lasă intuiţia posibilitatea să întrevadă transcendenţa divină. Cu o curios'tate căptuşită de o caldă nasiu-ne d. Gr. Tăuşan urmăreşte aceste probleme subtile cu darul scriitorului de a le simplifica şi de a. înfăţişa în câteva linii esenţialul: lor. Dincolo de informaţie, ele constitue de fapt prile.iuri de meditaţie personală. Atitudinea autorului e marcată de gustul armoniei, pe care caută s’o stabilească sau să o restabilească între noile convenţii furnizate de ştiinţă şi între v’Vunea religioasă a lumii. Peste varietatea teoriilor, aceasta e nota dominantă care ne face foarte simpatică noua s>a carte. Ea se poate rezuma în următoarea pozitiune : ..Ştiinţa d,e azi nu mai este desigur o ancillo theologiae ca în vremea, medievalii aţii, dar nu este ir ci superba forţă care alungă sentimentul -religios ca o inutilitate tradiţională. Omul de ştiinţă al vremurilor noastre înţelege atât limitaţiile fatale ale ultimelor sale cercetări despre lume ca şi aportul covârşitor de important ce-1 dă -credinţa în Dumnezeu.. înţeles ca forţă dinamică, universală şi permanentă, în vâltoarea fără sfârşit a faptelor. pentru înaintarea ştiinţei şi progresului etic şi intelectual". . NICHIFOR CRAINIC DECEMBRIE 1939 © BCU Cluj MURILLO : INVENŢIA PICTURII (Colecţia regală) RUBENS : PORTRETUL UNEI DOAMNE (Colecţia regală) GÂNDIREA © BCU Cluj