OMUL MUSSOLINIAN !. PETROVICI: Vicisitudinile obiectivităţii ştiinţifice 473 V. VOICULESCU : Poesii.......................483 ŞTEFAN BACIU : Poesii........................485 ZOE VERBICEANU : Opera lui Franţois Villon şi arta lui — II —..........................487 VLAICU BARNA : Din „Cântecul Pădurii" .... 496 ION POTOPIN : Poesii ........................498 I. ŢOLESCU-VĂLENI : Poem pentru marea durere . 500 MARIELLA COANDÂ : Omul mussolinian .... 501 IDEI, OAMENI. FAPTE N1COLAE ROŞU : Bergson — epigon marxist . . 514 NIŢÂ MIHAI : Experienţă In moarte............518 CRONICA LITERARA SEPTIM1U BUCUR : I. Eliade Rădulescu : Opere . 521 ŞTEFAN BACIU: Grigore Popa: Cartea anilor tineri 522 CRONICA DRAMATICA ION DIACU : O scrisoare pierdută. — Molima. — Sacuntala................................523 CRONICA MĂRUNTĂ NICH1FOR CRAINIC : George Mihail Zamfirescu. - Despre Rege. — Balcanul Ortodox..........526 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj VIN ŞAMPANIE MOTT BANCA DE CREDIT ROMAN TELEFON,: *3-1410 BUCUREŞTI TELEFON: *3-1410 Str. Stavropoleos, 6 — Adresa Telegrafică: „Bancredit" Omul forte reuşeşte fn lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor ai succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,“creerut limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele : e;ta de a a turna uri flacon de Quintonine într'un litru de vin de masă şi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. DL J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa 'şi scrie : ' ' . „Sunt ani de sile de când întrebuinţăm în casă Quintonine; nu ne-am săturat niciodată de acest produs care eonstitue pentru moi cel mai bun tonicu. Nici un fortifiant nu poate fi comparat cu Quintonine penţrucă nici urnit nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge ia cel mai mic semn de oboseală, , QUINTONINE mom$ FRÂMCEZ.-.LABORATOARELE HEUN IA FARMACII SI OROCDERtl © BCU Cluj GÂNDIREA Este incontestabil că noţiunea de obiectivitate ştiinţifică nu este în totul conformă cu felul în care concepe obiectivitatea, până astăzi, omul obişnuit. Am putea, cred, formula diferenţa, cu oarecare aproximaţie fără îndoială, spunând că în timp ce la acesta din urmă ideia de obiectivitate se apropie mai cu seamă de noţiunea de real, la omul de ştiinţă, obiectivitatea se înrudeşte mai tare cu noţiunea de adevăr. [, Pentru unul „obiectivitatea" îşi caută un razim material, exterior, — pe când la cellalt, preferă parcă suportul unei formule abstracte, certă şi universal valabilă.! Cu toată această diferenţiere, nu trebue să uităm elementele comune care se găsesc şi la obiectivitatea ştiinţifică şi la acea, căreia i-am putea spune, a simţului comun : a-nnme preocuparea esenţială de-a se opune simplelor aparenţe, iluzoriului şi subiectivului, în-locuindu-le cu cunoaşterea exactă a lucrurilor, aşa cum sunt aevea, nediformate de alterările posibile ale earorii, prejudecăţii sau miopiei individuale. Suportul obiectivităţii variază, este dreptul, de la o concepţie la alta, fără a se putea însă pretinde că nimic din caracterul uneia, nu se strecoară şi în structura celeilalte, sau că ambele s'ar găsi într'un raport de integrală exclusivitate. Această comuniune de tendinţe şi de preocupări ne obligă să nu separăm prea abrupt, mai ales în introducere, cele două genuri de „obiectivitate", aşa încât o să putem preceda consideraţiile pe care le vom face asupra obiectivităţii „ştiinţifice" de un mic excurs prin cealaltă obiectivitate, care a premers acelei ştiinţifice, continuând să vieţuiască mai departe alături de aceasta, cu prestigiul poate micşorat, dar nu fără a inspira uneori critica filosofică, în opera ei de apreciere estimativă care, limpezind fundamentele lucrurilor şi păstrând lărgimea orizontului, are posibilitatea să cântărească cu nepărtiniTe şi la nevoie să depăşească diferitele puncte de vedere, inclusiv pe cele două de miai sus. Nu va fi vorba câtuşi de puţin de un istoric lung şi fastidios ci numai de pomenirea sumară a câtorva etape caracteristice, unde se vor înseria încrucişându-se, concepţia marelui public cu acea ştiinţifică, precum şi cu unele interpretări filosofice epocale, asupra bazelor obiectivităţii. 1 Concepţia vulgară a simţului comun şi-a avut şi ea mica ei evoluţie, trecând de la o formă mai primitivă spre alta, relativ mai rafinată. La început tot ce se prezenta intuiţiei cu un aspect, să zicem, corporal, părea o realitate obiectivă. Vedeniile nopţii erau tot aşa de reale ca şi perceperile din timpul de veghe. Şi cum majoritatea viselor sunt în genere urâte şi generatoare de spaimă, mă întreb dacă pentru acela care le socoate drept realităţi, viaţa nu este mai întunecată, de cât pentru omul care le elimină trecându-le în sfera VICISITUDINILE OBIECTIVITĂŢII DE I. PETROVICI 473 © BCU Cluj nălucirii. Aceasta ca replică pasibilă pesimiştilor care afirmă că în domeniul fericirii nu s’a făcut nici un progres, de la origină până astăzi, — ba poate din potrivă. Pentru numeroase consideraţii, astăzi foarte cunoscute şi arhibanale, experienţa crescândă a convins pe om, că nu tot ce i se arată, prezintă un grad identic de realitate. A început să se înfiripeze în mintea lui noţiunea de „aparenţă" şi de „iluzie" precum şi o ideie destul de lămurită despre puterea deformantă a spiritului nostru, care uneori alterează imaginea realităţii exterioare. Spiritul nostru se joacă adăogând în imaginea lucrurilor, elemente care nu se găsesc în ele. De aci mirajul subiectivităţii, care trebue dat la o parte de oricine vrea să cunoască lucrurile aşa cum simt. Iată forma cea mai grosieră a opoziţiei dintre subiectiv şi obiectiv, oare totuşi a servit ca temelie unor rafinamente dialectice dintre cele mai subtile. Ideia de-a înlătura din cuprinsul conştiinţei valabile (obiective) orice adaos care vine din spiritul nostru, suspectat de-acapul de subiectivism deformant, a pus stăpânire pe capete filosofice foarte distinse, ba chiar au alcătuit firul roşu al unor şcoli filosofice celebre. Este netăgăduit că unul dintre cele mai strălucite curente filosofice, care au scormonit adânc mecanismul gândirei omeneşti şi au lăsat omenirii analize durabile, de o factură clasică, a fost curentul care începe în Anglia cu John Loeke şi culminează cu David Hume. Această serie ilustră de gânditori a lucrat însă subt o obsedantă neîncredere în elaborările spiritului omenesc şi'n tot ce-ar fi putut să reprezinte un adaos la datele iniţiale ale experienţii, aşa cum erau înregistrate de percepţia noastră. Mai cu seamă Hume face o purificare radicală a tuturor ideilor, înlăturând cu hotărâre pe toate acelea care îşi aveau isvorul în spiritul nostru, şi nu se dovedeau a fi o simplă copie sau o pură prelungire a impresiilor concrete, care înfăţişau experienţa nealterată. Indulgenţa lui Loeke, cu toate că şi dânsul aşeza baza unică a cunoaşterii valabile în aceiaşi experienţă, mai tolerase o serie de idei herogene — contrabandă subiectivă — silindu-se chiar să le derive printr'un fel de firească metempsihoză din datele empirice concrete. Hume a fost însă nemilos cu toate aceste noţiuni „imaginare", isgonindu-le hotărât din cuprinsul cunoaşterii noastre, fără să cruţe chiar stâlpi fundamentali ai obieclivităţii ştiinţifice, cum erau conceptele de cauzalitate şi substanţă. Rezultatul acestei operaţii a fost însă opoziţia în care a căzut teoria lui cu starea de fapt a ştiinţii, în orice caz cu pretenţiile ei de-a stabili adevăruri general valabile. Redu-cându-se cunoştinţa la faptele experienţii, înregistrate de senzaţiile noastre, mintea noastră rămânea închisă în actual, fără putinţa de generalizare, de prevedere, într'un cuvânt fără acces în permanent şi în etern. Concepţia epistemologică a lui Hume — cu toate aparenţele contrare — se ţin strâns de conceptul obiectivităţii simţului comun, care preconiza pasivitatea deplină a spiritului nostru pentru oglindirea autentică a realităţii, concepută ea un fapt exterior concret, şi devine adversarul obiectivităţii ştiinţifice, concepută ca un sistem, de formule universal valabile. In zădar cearcă Hume să legitimeze un surogat de cauzalitate, întemeiată pe legea subiectivă a habitudine! şi a aşteptării aceloraşi evenimente. Legea aceasta e o pseudo-valoare, la fel cu atâtea altele, ştampilate de subiectivism. Dilema este inexorabilă: ori ne mărginim la înregistrarea şi descrierea datelor experienţei şi atunci nu se mai poate vorbi de cunoştinţă ştiinţifică obiectivă. Sau îngăduim încadrarea acelor date în clişee de-ale spiritului nostru, şi atunci torentul turbure al subiectivităţii va antrena în căderea lui prăpăstioasă chiar acele elemente care, pe spaţiul lor restrâns şi discontinuu, aduceau oarecare mărturisiri despre realitatea obiectivă nealterată. Căci încă odată, prin prisma aceasta, lumea externă era realitatea obiectivă, iar sufletul nostru, prin tot ce putea să adauge şi să schimbe era isvorul subiectivului şi al subiectivităţii. 474 © BCU Cluj în contra unor atari concluzii kant a reacţionat cu toată vigoarea celebrii saie critici filosofice, pentru salvarea şi consolidarea obiectivităţii ştiinţifice. Recunoscând şi el că toată cunoştinţa omenească apare pe scena conştiinţii individuale, colorându-se astfel cu caracterul de fapt psihic, subiectiv, caută totuş să descopere în însuş cadrul subiectivităţii o zonă de principii intangibile, nefluctuante, şi universal-valabile, care la marginea de sus a spiritualităţii depăşesc individualitatea psihică, tot aşa precum la marginea ei de jos, sensaţiile venite din afară o depăşesc oarecum şi ele. Dar acestea din urmă nu pot constitui singure cunoştinţa obiectivă, oricât isvorul lor ar avea o cauză dincolo de conştiinţa individuală. Ele alcătuesc pentru Kant, numai materialul brut al cunoştinţei ştiinţifice, care trebueşte încadrat de formele spiritului nostru, care vin din acea zonă înaltă (transcendentală) şi oare nu numai că nu sunt subiecte, dar constituesc şi fundează obiectivitatea ca atare. Acesta este isvorul legii ştiinţifice şi a pretenţiilor ei de universalitate. Filosofia kantiană schimbă, dimpreună cu ştiinţa timpului, suportul obiectivităţii, strămutându-1 de la faptul concret, de la reprezentarea nediformată şi neelaborată, în legea universală şi necesară. Desigur şi Kant va afirma cu toată convingerea, că formele fără conţinut sunt goale, aşa dar că materialul empiric este indispensabil pentru a se constitui o cunoştinţă ştiinţifică a realităţii. Dar când e vorba să fundeze obiectivitatea, accentul este pus pe elementul formal, în ordinea legii generale, aşa cum face şi ştiinţa pozitivă. Nevoia de-a se ţine seamă de noţiunea ştiinţifică a obiectivităţii, aşa dar de conceperea ei abstractă, o vedem întrucât-va satisfăcută şi de marele logician John Stuart Mill Deşi pe alocuri el pare şi mai empirist de cât înaintaşul său David Hume, afirmând caracterul empiric al matematicilor şi împingând tendinţa de-a răzima abstractul pe concret, până acolo că, în Tratatul său de logică în locul capitolelor despre „noţiuni" şi „judecată" ne vorbeşte despre „termeni" şi „propoziţiuni", iar la silogism se înlătură de fapt regula generală a premisei majore printr'o ■ inferenţă dela particular la particular, aşa dar dela un fapt concret, la alt fapt concret, — totuş recunoaşte ca element fundamental în constituirea obiectivă a ştiinţii, ceva care depăşeşte faptul individual, o regulă care purcede din spiritul nostru, fără a se rezolvi integral într’o obişnuinţă sau asociere subiectivă, ou toate că fără să aibă nici rigiditatea obligatorie a apriorismului kantian : postulatul uniformităţii legilor naturii, care oarecum depăşeşte ceiace în viaţa spiritului nostru constitue specificul subiectiv. Concesia lui John Stuart Mill, care onorează multilateralitatea comprehensiunii sale (o analogă concesiune mai găsim la acelaş filosof şi'n ce priveşte ideia de eu) a fost făcută aceloraşi necesităţi, care au stat la baza filosofiei lui Kant şi a străduinţii acestui filosof de-a rămânea în consonanţă cu structura ştiinţei, aşa cum o constituiseră savanţii timpului. Dar cu toată autoritatea de care s’a bucurat filosofia kantiană şi a enormului număr de proseliţi de care s'a învrednicit în toate ţările, tendinţa de-a se reveni la vechea concepţie, mai populară, a obiectivităţii, cu suportul ei concret, n'a fost înlăturată din cugetarea filosofică, chiar dacă se admitea în elaborarea edificiului ştiinţii şi contribuţia legitimă a factorului mental. Se vorbeşte iarăş că ştiinţa nu are decât să „descrie" experienţa „pură", acordându-se cel mult subiectului cunoscător, dreptul să simpliiice tabloul realităţii, să-l îmbrăţişeze cu un minim de sforţare, ceiace ar constitui o satisfacţiune dată nevoilor sale psiho-biologice, dai fără legătură cu problema obiectivităţii. Aceasta era de exemplu concepţia lui Mach. Filosofia pragmatistă nu atribue la rândul ei o obiectivitate în sine formulelor ştiinţifice, simple „invenţii" ale spiritului, ci numai o valoare relativă, atunci când reuşesc, când se verifică de evenimente, al căror plan constitue eventual adevărata obiectivitate. In sfârşit neopozitivismul contemporan, hotărât ostil oricărui apriorism, cât de re- 475 © BCU Cluj dus, considera prevederea ştiinţifica întocmai că un „pariu" incert, cu şanse de a fi pierdut sau câştigat; câştigarea ar echivala cu o verificare, însă evident una de o clipă pe care nu o poţi generaliza, fiindcă tocmai generalizarea implică factori extraempirici, aşa că la orice prevedere nouă chestiunea se pune de-acapul şi pariul se face din nou. Am avea forma cea mai modernă a scepticismului. Alţi filosofi au păstrat o poziţie mai eclectică, mai puţin exagerată. Ar trebui să menţionez în primul rând pe filosoful francez Boutrox, care încearcă să atenueze unele excese ale Iezii lui Kant. Şi Boutroux socoteşte că isvorul legilor ştiinţifice stă în mare parte în operaţiile gândirii noastre, pe care o vede creatoare de formule numeroase şi elastice. Dar materialul empiric nu are după filosoful francez acea pasivitate pe care i-o atribuie Kant, ci îşi dă indicaţiile şi prezintă rezistenţa lui. De aceia, după Boutroux, orice teorie ştiinţifică reprezintă un „compromis" între factorul nostru mental şi realitatea concretă. Obiectivitatea ar consta deci într’o adaptare cât mai mulţumitoare, într'un compromis cât mai perfect. Insă cum compromisul prin natura lui, nu poate fi niciodată perfect, ci numai perfectibil, ar urma pare-se că obiectivitatea e mai mult o idee regulativă, care cârmueşte sforţările ştiinţii, fără s'o poată duce vreodată la liman. In orice caz teoria iui Boutroux ar vrea parcă să îmbrăţişeze, sub forma unei acomodări pururea în curs, ambele concepţii despre obiectivitate, de care am făcut menţiune dela început : obiectivitatea cu suport concret şi acea întemeiată pe formule abstracte, universal valabile. De altfel o privire filosofică multilaterală, va preferi fatal această soluţiune, or cât ar putea de altfel să varieze în dozarea celor două specii de obiectivitate. Chiar un filosof atât de favorabil postulatelor raţionale în elaborarea ştiinţi, cum a fost Emile Meyex-son, e obligat să facă loc concretului empiric, ca o condiţie mu numai de prosperitate, dar chiar de posibilitate a ştiinţii. Afirmând cu tărie că idealul ştiinţelor este identificarea di-versului — tendinţă raţională în luptă cu diversitatea concretă a datelor experienţii — â trebuit să recunoască totuş, că dacă un asemenea ideal s’ar împlini integral, ştiinţa s'ar volatiliza, fiind permanent trebuinţă de o diversitate minimală, faţă de care să se exercite tendinţa de identificare. Această tendinţă raţională, care stă la baza unificării cunoştinţelor, împingând-o cât mai departe, nu poate să constitue totuşi singură, obiectivitatea ştiinţifică. * & * încheind această peregrinare istorică, ce n’a urmărit un singur moment să fie complectă, ci numai să dea o idee asupra controverselor filosofice din jurul noţiunii de obiectivitate ştiinţifică, trebue să amintim că ceiace a făcut tăria ştiinţii şi i-a asigurat mersul ei înainte, a fost şi faptul că ea nu s'a înglodat prea tare în aceste discuţii, ci şi-a văzut de treaba şi de calea sa. Nu vreau să zic că critica filosofică n’a avut nici o influenţă asupra cercetărilor ştiinţifice, că filosofii n’au anticipat niciodată, şi n'au îndrumat adesea investigaţiile ştiinţifice pe un drum anumit. Nu vreau să zic de asemeni că savanţii au rămas indiferenţi la problema certitudinei, sau că n'au dat ei înşişi importante contribuţii la critica ştiinţii. Totuş, în genere, munca ştiinţifică s’a lăsat călăuzită de un instinct natural al obiectivităţii şi al adevărului, de o încredere dogmatică neşovăitoare, care s’a menţinut — putem spune — chiar în epoci de criză, când descoperiri de fapte neobişnuite păreau să zguduie puternic zidurile ştiinţii seculare. • înaintând cu ochii la un ideal, care excludea ca atare discuţii oţioase despre natura adevărului sau esenţa obiectivităţii, presupunând că acestea sunt lucruri înţelese dela sine, şi încurajată fiind pe de altă parte de succese practice netăgăduite, ştiinţa şi-a lămurit limpede îndatoririle sale şi calea sa firească. In orice caz câteva lucruri au devenit pentru ea puncte cardinale : că în calitatea sa de operă a raţiunii, nu poate să ancoreze la faptul m © BCU Cluj individual, furnisat de lumea sensaţîilor, ci urmează să se ridice la regula generală ; că spre deosebire de opinia fugitivă, ea are să se ocupe de etern şi necesar ; că toate adevărurile sale trebue să alcătuiască un sistem, în care cunoştiinţele să se grupeze după principii care să se impue tuturor. Edificiul ştiinţii se alcătueşte dintr'o ţesătură de legi generale, care, dânsa, alcătueşte cunoştinţa obiectivă. Bine înţeles nu e vorba de-a se elimina concretul, ci numai de-a fi înserat în aceste norme, universal valabile, fără de care nu poate să existe certitudine şi obiectivitate. Legile generale alcătuiesc nervura realităţii obiective,, după cum constitue ţelul nedesminţit şi imutabil al investigaţiei ştiinţifice. Cu -această convingere, pe care şi mulţi filosofi şi-au însuşit-o ca pe un fapt ce nu poate fi nesocotit, ştiinţa şi-a văzut cu seninătate de misiunea ei, fără să se lase abătu/tă de scepticismul critic al altor gânditori de marcă, ce socoteau că pot să reducă în pulbere funda mentele şi valoarea legilor generale. . Dar oricâtă modestie ar impune criticei filosofice triumfurile ştiinţii pozitive, dobândite printr'o încredere instinctuală în puterile spiritului nostru, totuş examenul filosofic nu se poate opri cel puţin dela un lucru : dela caracterizarea şi calificarea eşafodajului ştiinţii, dela stabilirea semnificaţiei lui. Din punctul acesta de vedere, preocuparea esenţială a ştiinţii fiind aceia de-a stabili legi generale, am putea să afirmăm — grosso modo — că domeniul ei, nu este atât al realului • cât acel al posibilului. Ceeace se socotea ca o specialitate a ştiinţelor formale, (logico-matematice) este în fond caracteristica tuturor ştiinţelor, inclusiv al acelor reale, cu conţinutul concret. • : Nu am intenţia să mă refer numai decât la prefacerile recente ale ştiinţii pentru a spriini afirmaţia de mai sus, —■ la simpatiile indeterministe ale ştiinţii moderne care au mărit — pare-se —■ şi mai tare sfera flotantă a posibilului în dauna realului necesar, chiar în sânul cunoştinţei ştiinţifice. De asemeni nu este indispensabil să iau notă aicea de Logica cu trei valori a lui Lu-kasievicz sau de acea asemănătoare a lui Brcuwer şi Heyting, elaborate în legătură cu noua ipotesă a fizicei şi a noilor tendinţe indeterministe. In aceste opere — este adevărat — noţiunea de posibil e considerabil întinsă pe planul realului concret, făcându-se ddntr’însa o noţiune „coordonată" acelor de „adevărat" şi „fals" care până acuma îşi împărţeau câmpul cunoştinţii, trebuind neapărat să existe una din aceste două. Dar câmpul posibilului se lărgeşte, faţă de logica clasică, nu numai prin înlăturarea pretenţiilor de universalitate ale principiului „terţului exclus", dar şi prin răsfrângerea principiului de contradicţie, admi-ţându-se cazuri când ambele alternative contradictorii pot fi adevărate, ambele fiind simultan posibile. (A se vedea teoria geocentricăşl heliocentrică în astronomie ; teoria ondula-iorie sau corpusculară în fizică, — teorii opuse, dar care mai simplu sau mai complicat pot explica şi una şi alta cursul fenomenelor). Nu la aceste „noutăţi" îmi raportez de sigur calif icat ea cunoştinţii ş tiinţifice, după cum de asemeni nu voi concepe posibilul nici în forma răstrânsă a Şcoalei din Megara, repusă la modă de unii gânditori contemporani, — între care Nieolai Hartmann—şi să limitez sfera posibilului nuimai la „ceeace efectiv s’a întâmplat", lucru care aproape ar identifica posibilul cu realul actualizat. îmi încadrez afirmaţia în marginele doctrinei clasice şi nici chiar aicea nu mă voi referi la interpretări răsleţe care ar putea să pară prea individuale, cum ar fi celebra teorie asupra materiei a lui Iohn Stuart Mill, care defineşte substratul obiectiv al impresiilor noastre ca o „posibilitate permanentă de sensaţiuni' , deci substitue ştiinţificeşte posibilul durabil, actualităţii pasagere ; sau concepţia înrudită a lui Renouvier care consideră adevărul ca o 477 © BCU Cluj corespondenţă dintre o reprezentare actuala, fugitivă cu o reprezentare sustrasă intervenţiilor variabile şi turburătoare, ceeace ar fi reprezentarea în general, reprezentarea constantă, ca atare, numai posibilă. E vorba de o încadrare în regiunea posibilului a însuş conceptului de lege ştiinţifică Dar mai înainte de toate ar trebui curăţată de obscurităţile care o înconjoară, noţiunea de posibil, fiindcă problema posibilului a fost îndeobşte încărcată de consideraţii streine care îi complică înfăţişarea. S'a stabilit de exemplu o dependenţă strictă între sfera posibilului şi ignoranţa noastră, subliniindu-se că cu cât aceasta din urmă e, mai mare, raza posibilului creşte şi dânsa, devenind cu putinţă înjghebarea de ipoteze, ulterior constatate ca fanteziste. S'a făcut con-fuziune între ceeace ar fi un grad al existenţii, cu ceeace nu este decât un grad al ne-ştiinţii, — motiv plausibil pentru demonetizarea ideii de posibil. Pe urmă s’a făcut un paralelism nepotrivit între poziţia posibilului şi acea a judecăţilor problematice. După cum acestea din urmă stau la mijloc între negare şi afirmare, s’a conchis prin analogie — giaţie mai cu seamă autorităţii iui Aristoteles — că posibilul se află şi el la mijloc, constituind o transiţie între nimic şi ceva, între neant şi real. De aci conceperea posibilului ca un fel de existenţă fantomatică de natură distinctă, foarte greu de precizat şi foarte greu de conceput, care ar fi mai rnuit decât nimic şi mai puţin decât existenţa propriu zisă. Aceeaşi analogie a mai avut şi altă consecinţă supărătoare. Judecata problematică, are de regulă ca bază psihică, sentimentul îndoelnicului, de unde s’a transferat deficienţa îndoelii şi asupra ideii de posibil ca atare, prezentând-o ca duşmană cunoştinţii ştiinţifice. Acest amestec de elemente streine trebueşte desfăcut cu precauţiune. Se cuvine să izolăm mai înainte de toate afirmarea posibilului, care poate fi uneori categorică şi de-o certitudine neşovăitoare, de judecata problematică care are caracter aleatoriu şi incert. In al doilea rând trebue să clarificăm cu toată preciziunea, ce este cu caracterul de tranziţie al posibilului, între neant şi existenţă, între nimic şi ceva, termeni antitetici între care nu vedem decât o prăpastie abruptă. Este posibilitatea o non-existe,nţă ? Dar posibilul poate deveni real, pe când neantul este fix şi încremenit. Sfântul Augustin identificând, după Aristoteles, materia cu o pură posibilitate, o denumeşte un aproape-nimic. Dar aproape-ui-micul nu e tot una cu neantul, ci este ceva, o realitate. De sigur logiceşte posibilul precede realul, ca o pânză mai vastă din care se va tăia individualitatea realului. , „L'iniini sans ligure au fond de tout sejourne Avânt tout ce qui vit le possible existait" spune Victor Hugo într’un poem cu multe frumuseţi literare. Dar încă odată posibilul dacă nu este neant, trebue să fie şi dânsul o realitate. Căci ori cât ar fi de obişnuită tendinţa spiritului omenesc, iubitoare de continuitate, să strecoare între doi termeni opuşi, un termen intermediar care să îndulcească antiteza şi să niveleze drumul, este neîndoios că nu se poate intercala un intermediar între neant şi existenţă, care să fie ceva deosebit de amândouă. Posibilul este un real pe care îl punem în comparaţie cu un alt real ce îl avem în mintea noastră. Ambele lucruri comparate sunt deopotrivă de reale, numai că cel d’intâiu, posibilul, cuprinde condiţiile necomplecte ale celuilalt. Posibilul pentru a deveni real trebue să se complecteze cu condiţii suplimentare. Cauza eficientă, fără acea ocazională, reprezintă o posibilitate pentru producerea unui fenomen ; iar acea de-a doua un posibil şi mai slab. Fiindcă există mai multe grade de posibil, de intensitate diferită, după cum au nevoie, . • 478 © BCU Cluj pentru a declanşa un fenomen, de complectări mai multe sau mai puţine, mai lesne sau mai greu de dobândit. Se poate vorbi de un posibil care se reduce la afirmarea unor condiţii foarte generale, care sunt indispensabile producerii unui fenomen, dair care fireşte nu ajung ; de altul care însumează condiţii mai bogate, gata-gata să aibă tot ce este necesar, cercuri concentrice ca acelea care se fac la suprafaţa apei, şi care înconjură realul, unele mai de departe, altele în imediata lui apropiere, confundându-se la limită cu însuş conturul lui. Câte-odată posibilul posedă tot ce-i trebue pentru a realiza un fenomen. Nu suferă de incomplectitudine, iar dacă nu reuşeşte asta din cauza unor circumstanţe împiedicătoare care-i stânjeneşte acţiunea. La cazul acesta se gândea cu deosebire Leibniz, atunci când considera, posibilul ca nemijlocit convertibil în real, dacă n’ar avea adesea împedicări exterioare. Nu voi intra de sigur în discuţiunea controverselor şi nu voi examina aici opiniu-nea cunoscută care consideră mai multe posibilităţi efective mai înainte de săvârşirea unui eveniment, ca o absurditate principială, întrucât un fapt dacă s’a întâmplat, înseamnă că a fost necesar şi că n'a existat de-acapo decât o singură posibilitate; aşa dar că mănunchiul de cauze necomplecte, care în aparenţă s’ar fi putut întregi în moduri variate, dând naştere la fenomene diferite, în fapt nu se putea complecta, în virtutea determinismului universal, de cât într’un singur fel, acela care s’a realizat. Astfel posibilul, cu alternativele lui diverse ar fi o pură iluziune. Controversa aceasta nu se mai pune însă, atunci când facem în mod voit abstracţie de unele condiţii suplimentare şi ne mărginim într’un caz dat la un grup de cauze parţiale. In cazul acesta avem forma tipică a posibilului, care nu conduce cu necesitate la fenomenul aşteptat, ci în raport cu complectările lui eventuale, — rămase afară de calcul ■— cuprinde deopotrivă şi alternativa da, şi alternativa nu. Este ceeace se întâmplă cu legile generale, (sau noţiunile generice), obţinute toate prin abstracţie. Ele sunt din cauza aceasta mai puţin o oglindă a realului cât o formulă a posibilului. Este, printre alţii, tot meritul lui Boutroux, de-a fi scos în evidenţă în „Contingence des lois de la na ture” că toate legile naturii, presupun o abstracţie de bază, abstracţie inegală, fiindcă unele legi neglijează o parte mai largă a realităţii concrete, altele una mai restrânsă. Dela formula lor abstractă până la planul concretului individual, rămâne o distanţă unde se pot petrece surprize, abateri, turburări. Cea mai sigură prevedere cu putinţă : mâine va răsări soarele, implică, cel puţin teoretic, următoarea rezervă condiţională; dacă nu vor interveni cauze necunoscute care să devieze linia legii abstracte. Iar dacă ne referim la domenii empirice mai complicate, cum ar fi acele biologice ori sociale, perspectiva intervenţiei unor elemente neconsemnate în formula legii, care să întrerupă ori să încurce jocul forţelor cuprinse în lege, fără îndoială va spori şi mai mult. Boutroux, este drept, în ierarhia legilor pe care le stabileşte, face deosebire între legi care se raportă la posibil şi acele care se raportă la real ; însă in fond toate legile generale, fac abstracţie de numeroase aspecte ale realului, şi în felul acesta ele vor exprima mai de grabă incomplec-tul precar al posibilului decât realul, care e complex, bogat şi individual. Distanţa dela posibilul exprimat de legile ştiinţifice până la cursul realului concret este în funcţie de întinderea întâlnirilor turburătoare, neprevăzut te de enunţiul legii, care în unele domenii, e mai mică în altele mai mare ‘). 1 1) Depărtarea unei legi generale de domeniul realităţii concret? atârnă în primul loc de perspectiva unor intervenţii neprevăzute. Din punctul acesta de vedere legile biologice, psihice ori sociale sunt ŞI MAI EXPUSEhidecât acele mecanice deşi la acestea din urmă se (ace abstracţie mai radicală de bogăţia conţinutului realităţii, şi în speţă de orice element teleologic tinalist. Ştiinţele care nu elimină consideraţiile de finalitate sunt fireşte mai aproape de complexitatea realului, însă nu am putea subscrie părerii lui Boutroux că „c’est dans des causes morales, ou finales que se trouvera l’explication de l’individuaiitfc, c’est-ă-dire l’intdlligence de la ddtermination complete des cboses“. Avem de observat că şi cauzele iinale sunt eminamente generale, în formularea lor ştiinţifică, aşa că ştiinţele unor astfel de legi rămân şi ele pe alt plan decât acela al concretului individual, şi în măsura în care pot fi eventual suspendate, de cauze neprevăzute, se retrag şi dânsele în regiunea POSIBILULUI. 479 © BCU Cluj După cum legile generale, îşi datoresc toate existenta., abstracţiei de accesorii (care totuşi nu sunt întotdeauna inofensive) şi prin aceasta aparţin regiunii „posibilului" în înţelesul lămurit mai sus, tot aşa noţiunile generale, cu care operează ştiinţele de legi, aparţin şi dânsele cu precădere aceleiaşi regiuni. Lucrul se poate demonstra şi altfel. O noţiune cu cât e mai generală, face mai tare abstracţie de acele trăsături diferenţiale care alcă-tuesc caracteristica speţelor ei. Insă aceste note eliminate prealabil din conţinutul unei no-ţiuni-gen, pot fi eventual introduse în acelaş conţinut, însă numai sub formă potenţială. In judecata disjunctivă : A este sau B, sau C, sau D (noţiunea A reprezentând genul, iar B, . C şi D speţele) fiecare speţă posedă un conţinut diferenţial actualizat, care nu există în no-ţiunea-gen, decât numai ca o posibilitate pentru dânsa, de-a fi sau B, sau C sau D. Culoarea albă, galbenă, neagră sau roşie nu fac parte din conţinutul noţiunii generale-om ; dar omul ca atare poate fi sau alb sau galben, sau negru sau roş^. Iată arătat cu mijloace oarecum tehnice, cum noţiunile cu cât sunt mai generale, trec din sfera realului în acea a posibilului. Malebranche cu faimoasa sa teorie a viziunii în Dumnezeu, după care noi privim ideile şi raporturile generale de-adreptul in spiritul divin, unde se păstrează modelele eterne ale lumii realizate, a exprimat cu tinctură teologică, o ideie oare nu e departe de conluzia la care am ajuns : anume că obiectivitatea ştiinţifică trece dincolo de vicisitudi-nele realului, ancorând în domeniul legilor universale şi necesare, dar cu aceasta pe un plan care faţă de actualizarea concretă, nu este a realului ci mai de grabă al posibilului. S'ar putea spune că ştiinţa istorică, ce se ocupă de cursul individual al evenimentelor, cultivă mai mult realul decât ştiinţele de legi. Lucrul ar fi adevărat, dacă din cauza greutăţilor de-a reconstitui trecutul cu cumplita sărăcie a documentelor, istoria nu s’ar sbate în incertitudinea unor ipoteze variate, care la rândul lor exprimă posibilităţi lipsite de stringenţă, aruncând şi reconstituirile istorice — evident pentru motive diferite — tot în sfera posibilului. S’ar putea face şi altă observare : Scopul ultim al ştiinţei nu este să stabilească legi, ci să prevadă cursul concret al fenomenelor, prin urmare să ajungă la real, fie şi pe o cale ocolită. Legile generale, — chiar presupunând c'ar aparţine regiunii posibilului — nu sunt decât un instrument pentru cucerirea realului. Numai Dumnezeu, dacă inteligenţa sa este aşa cum o descrie Leibniz, poate îmbrăţişa dintr'odată realitatea concretului individual, născut din voia sa, fără să mai treacă prin vastul domeniu al posibilului, pe care totuş şi dânsul l’a creiat cu prioritate, pentru a putea să aleagă în chip temeinic modelul „celei mai bune lumi posibile". Inteligenţa omenească nu se poate dispensa în nici un caz de regula generală, pe care o poate revizui şi amenda, fără s'o poată înlătura vreodată dintre ţelurile esenţiale ale ştiinţii, fără de care aceasta ar înceta de a mai fi. Fireşte ştiinţei i se cere să înţeleagă, să prevadă realul concret, — prin urmare să aplice legile generale la cazuri individuale. Trebueşte să constatăm totuş că mai întotdeauna această aplicare este ipotetică şi condiţională, iar în genere dânsa reuşeşte atunci când realul nu este mai complicat, sau prea puţin mai complicat decât posibilul. Dacă totuş situaţia nu se prezintă tragic e că între posibil şi real, deşi există deosebire, n'am putea spune că există soluţie de continuitate. „Existenţa este armonie, şi orice armonie este o restricţie" spune filosoful englez contemporan Whitehead. Dar—putem adăoga—posibilul este şi el o armonie (spre a se deosebi de imposibil), însă- o armonie mai puţin restrictivă. Diversele grade de posibil exprimă şi ele grade de restricţie diferite. Cel mai puţin restrictiv ar fi posibilul logic, dar el nu reprezintă decât pe unul din termenii cunoaşterii (pe acela pur mental) oare urmează a stabili, 480 © BCU Cluj pentru cunoaşterea realităţii, acel compromis cu factorul obiectiv. Pe urmă vine, de-o formă mai restrictivă, posibilul material, şi dânsul de grade diferite, la care factorul mental se combină cu acel empiric. Treptat, pe scara restricţiunii crescânde, ne apropiem de realul concret şi ajungem în preajma lui. Fireşte, din punct de vedere calitativ rămâne o mare diferenţă între posibil —■ care e un raport abstract — şi între real, care e un datum intuitiv. Ca fapt palpabil posibilul nu există, şi de aci tendinţa unora de-a-1 înrudi cu neantul. Dar la examenul critic continuitatea se restabileşte la adăpostul ideii de ordine din ce în ce mai riguroasă, aşa că îţi vine chiar să te întrebi : oare realitatea concretă (intuitivă) să nu fie produsul automat al unui anumit grad de ordine restrictivă ? Sau treibuesc neapărat elemente existenţiale de bază ? Chestiune asupra căreia vom reveni la sfârşit. Pentru moment să constatăm o curioassă paralelă între modul în care posibilul se înserează în real, şi face corp cu dânsul în domeniul epistemologic de-oparte, şi felul asemănător în care se comportă în domeniul psihic pe de altă parte. Căci dacă ne abatem un moment prin coridoarele vieţii sufleteşti, vom constata că ideia de posibil, cu toată fiinţa ei vaporoasă, poate juca uneori un rol tot atâta de activ şi eficace, ca şi realul însuş, cu care reuşeşte a se contopi. Una din puţinele îndulciri care s'au lăsat vieţii omeneşti este de-a putea câteodată înlocui, aproape cu tot atâta succes actualitatea unui obiect, prin posibilitatea lui. Avarul se bucură de posibilitatea de-a trăi bine, chiar dacă n’o actualizează niciodată ,• locuitorul unui oraş mare de posibilitea de-a se desfăta pe strade frumoase şi însufleţite, chiar dacă de fapt şade mai tot timpul în casă ; apropierea în spaţiu de un prieten te mulţumeşte prin posibilitatea de-a-1 vedea mai des, chiar dacă laşi să treacă luni de zile fără să-l întâlneşti. Iată ce largă parte ocupă posibilul, chiar fără a mai înmulţi exemplele, şi cum ajunge psihologiceşte să se intercaleze ca o forţă eficace, în inima realului... * . # * Vom aminti acum, pentru a încheia consideraţiile întregii expuneri, că discuţiunea noastră a trecut prin vecinătatea unei chestiuni eminamente contemporane, care ar putea să semene şi dânsa cu o soluţie a dualismului ireductibil dintre formula abstractă a legii şi realul intuitiv. Noile teorii fizice caută să surpe bariera care totdeauna rămăsese între formula ştiinţifică .şi faptul concret (dinfire posibil şi real). E vorba aicea de dispariţia complectă a intuitivului î-n formula abstractă. Concretul era absorbit de ideie şi realul înghiţit de posibil, care devine adevărul autentic şi profund. Realitatea intuitivă, factorul existenţial, ajunge o iluzie grosieră, — pe care o risipesc formulele matematice, exprimând în enunţarea lor abstractă şi incorporală, adevărul ce se găseşte la spatele mirajului sensibil, pe care naivitatea noastră o socotise ca o substanţă fundamentală. Concepţia nouă a universului e cu mult mai abstractă decât înainte. Eterul a devenit o abstracţie matematică, iar energia, constanta de integrare a unei ecuaţii diferenţiale. Universul începe să semene eu o pură cugetare, atomii sunt simple idei. Aceia ce noi am denumit substanţă, rămâne cel mult un ooncpt curat empiric, admisibil în limitele lumii sensibile, dar fără valoare filosofică superioară. Aşa dar existenţialul — pe baza ştiinţei nouă — se topeşte în formule matematice abstracte, ceeace ar însemna triumful desăvârşit al obiectivităţii ştiinţifice, care de multă vreme se silea să se sprijine, cât mai exclusiv cu pu-tnţă, pe armătura legilor abstracte. Atâta numai că chestiunea nu este chiar aşa de simplă, şi n'ar trebui să trecem lesne cu vederea pătrunzătoarea afirmaţie a lui Leibmiz, care după ce făcuse posibilului un loc aşa de important şi de larg, a avut grija să adauge, că „tot ce este real în posibil, include 481 © BCU Cluj un factor existenţial", iar acesta decurge la origină din faptul primar al existenţii lui Dumnezeu. Deci nu realul se topeşte în posibil, ci acesta presupune inevitabil un fond real, care tocmai îl deosebeşte de neant. _ ■ . Cât priveşte, fizica nouă, e suficient să amintim. că înşişi reprezentanţii săi mai măsuraţi (ea Sir James Jeans) recunosc că „eticheta matematică nu afirmă nimic despre esenţa ultimă a lucrurilor, ci caracterizează numai modalitatea după care ele se comportă" Mintea noastră refuză să reducă universul la un quasi-neant de formule abstracte, irepre-zentabile. Ştiinţa modernă are desigur meritul -de-a fi pătruns mai adânc de învelişul me canic şi de-a fi pus degetul pe profunzimi transcendente, prinzându-le fele’ comportării în formule matematice. Aceste formule au venit să înlocuiască sărmanul înveliş al mecanicei clasice, precara substanţă materială care îşi Închipuia odată că a epuizat oonţinutui existenţii. Dar noile formule n'au epuizat nici ele toate adâncimile. Ele sunt numai semnul altei lumi, de care lumina noastră se apropie, iar nu supresiunea plinului, consistentului şi substanţialului, chiar dacă va fi vorba de un substanţial de altă natură, decât acela pe care îl cunoaştem din intuiţia lumei materiale. E interesant de observat că chiar acei duşmani ai substanţei care par convinşi că formulele abstracte, matematice -sunt expresia credincioasă a adevărului integral, tot simt obligaţi să admită un „spirit universal" ca suport aii acelor formule şi idei abstracte, deci o realitate activă, concretă, care în orice caz depăşeşte vidul formulelor ideale. , , Convingerea noastră e că legile abstracte nu pot să elimine realul consistent, chiar dacă în ultima lui esenţă rămâne incognoscibil pentru noi. Şi dacă în ciuda aparenţelor am acorda şi noi regiunii abstracte a posibilului o superioritate faţă de realul concret, am face-o tocmai fiindcă socotim, cel puţin uneori posibilul, ca vestitorul unei realităţi transcendente, care ne depăşeşte şi pe care n'o putem intui. Am vorbit mai înainte despre un posibil care nu se actualizează fiind împiedicat. Acest posibil e ceeaoe se cheamă virtualul şi care poartă probabil în sine comori existenţiale, care absente pe planul lumii noastre, apar poate în toată strălucirea pe un plan invizibil, transcendent. De multe ori virtualul covârşeşte ceeace este actualizat, şi lucrul se constată atunci când bogăţiile lui ascunse se desfăşură în succesiunea vremilor, chiar în cuprinsul lumii noastre. Potenţialul este numai pentru noi o formulă abstractă, care de multe ori nu are măcar meritul de-a fi clară şi lesne sesizabilă. Poate că într'un transcendent hipotetie, dar nu imaginar, posibilul şi realul se contopesc. Dar în câmpul cunoaşterii noastre, fiinţarea iniţială se sparge, desfăcându-se în posibil şi real, în modele abstracte, şi realizări concrete, în reguli generale şi realităţi individuale, intuitive dar contingente. De aci un dualism ireconciliabil care oscilează spiritul nostru avid de unitate, dela unul la cellalt, căutând când suportul solid al existenţialului, când formula seducătoare a adevărului universal şi necesar. De aci tendinţa veşnic reînoită de-a suprima un factor în avantajul celuilalt. Ştiinţa cu instinctul ei infailibil în ce priveşte direcţia adevărului, a abandonat în orce caz realul grosier al intuiţiei sensibile. Insă încercarea de-a se mărgini la formula abstractă şi a constitui numai cu dânsa obiectivitatea, nu va reuşi. Căci din spatele formulei generale se iveşte umbra fantomatică a unui existenţial, incomparabil mai profund decât acel de pe planul sensibil, dar care totuş vine cu nota lui iraţională, inexorabilă, refuzând să se dizolve în formula matematică şi reintroducând un dualism cu care se va chinui în scurgerea secolelor cercetarea omenească. : © BCU Cluj P O E S I I .... DE......... V. VOI CULE SCU LEGENDA POETULUI ARION L-au asvârlit din nava ce şovăia sub marfă Dintre poveri poetul li s’a părut mai greu Dar l-a primit adâncul domesticit de harfă, înaltele primejdii te-apropie de zeu. Lungi lunecări în hăul lăuntricelor creşteri Şi ochiul fără pleoapă în afunzimi deschis : Cu focul prins în lanţuri, azurul strâns în peşteri Dorm stâncile vieţii pe temelii de vis. întoarceri fabuloase din orizont de veghe Sub triplul cer al orei aprins ca im destin Condorii inspirării cu aripa de-o leghe Rotesc flămânzi în preajma strunitului delfin Nu-i mai hrăneşte prada ce joacă'n mreaja gpnmjj Nici cântătoarea carne-a bătrânelor minuni Pândesc leviatanul culcat, pe fundul lumii Vuind de prozodia eternelor genuni. DROŞCA LUMII Mâna timpului mână’n veci droşca lumii... Aripi moi Bat cu noi 483 © BCU Cluj Colbul humii... Trag părtaşi Iuţi rotaşi Negrii îngeri Mult nechez Mult erez Hău de’nfrângeri. Zurgălăi Vechi şi răi Varsă plângeri Mână’n veci droşca lumii mâna timpului... Neclintit pe temelia aripilor sale. — Urc din cumplita mea întunecime Şi-aştept sub ţeasta besnelor de sus. Infernul, cu amara-i putrezime, Mă va'nghiţi tot dârz şi nesupus —: Lumina Ta o clipă bată'n mine, Prin ploi de lacrimi din adâncul greu Aş arcui o Doamne, pân-la Tine Semeţul rugăciunii Curcubeu. Icoana lumii zace între zădărnicii Trec îngerii pe-alături, dar unul nu se pleacă Şi nimeni nu mai ştie că pulberea săracă A fost moştenitoarea bătrânei veşnicii. Cum zace jăfuită de tronuri şi de stea De tot ce fu într'ânsa mărire înăscută Satan se mai abate şi urcă de sărută Cumplita frumuseţe ce putrezeşte’n ea. Rostogol Numa’n gol Doarme tatăl Plânge fiul, Tristă cala Tot mai sus In văzduh Sântul duh o CURCUBEUL ICOANA LUMII % 484 © BCU Cluj P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU PSALM... Din umbra Ta făcutu-s'a lumină Şi din tăcerea Ta cuvântul s'a născut, Ai dat coloare lumii dintru început, Aşa cum primăvara creşte din grădină. Nimic din noi şi totul pentru noi, Tu ai zidit din humă alba arătare, . Şi-ai smuls din coasta ei o întrupare : Era nimic — din unul, fost-au doi. Te-ai risipit cu dărnieie'n stele, Din aura Ta, un strop ai dat şi lunii, De-i cată astăzi înţelepţii şi nebunii Amarul cânt, în strofe grele. Ce ştim noi oare ? Iată: într'un vers Cercăm să-Ţi prindem cercul frunţii, Dar Te topeşti, aşa ca'n ceaţă munţii Şi stărueşti măreţ în micul univers. MINIATURĂ Tu urci în amintire, ca aburii din ceai Şi tulburi încăperea cu pasul tău de aer ; Cu rochia-ţi foşnitoare — subţire evantail — Cobori de pe tapete, ca firul dintr'un caer. 485 © BCU Cluj Sunt singur între tane şi între restul lumii, Purtând la butonieră toţi crinii din grădini, Dar inima, sub haină, de’nţepătura glumii , E străbătută ziua şi seara de lumini. Dantelele la guler şi sabia în cuvinte : Eu viu dintr'o gravură cu aer rococo, Plâng lacrima aceasta, amară şi fierbinte, Strivind între pleoape tristeţea lui Pierrot. INCIPIT VITA NOVA Doamnei şi Domnului Gherghinescu Vania. Ai stat destul cu tâmpla lângă vis, E timpul să te strângi din vânturi, Să-ţi mai retezi măreţele avânturi. .... Apleacă-te pe masa ta de scris, Lângă paloarea calmă a hârtiei, Lângă oglinda neagră a cernelii In care vezi frunzişul îndoielii Şi umbra candidă a Poesiei. Pe fruntea largă ce ţi-o sângerară Cu unghii dulci iubitele, cândva, Acum va trece aripa-i o stea, Ce-o răsări mai nouă ’n fiecare seară. Va răsuna o vagă muzică de sfere, La care îngerii-or porni să sboare, Şi ’n tine se vor sparge doniţe de soare Şi s'or vărsa pahare de tăcere. Uitând de marile micimi din viaţă, Ai să te pierzi la polul nord în mers, Plimbându-te cu zurgălăi de vers luminat, ca un lampion, la faţă. Târziu te vei afla în tot ce-ai scris Şi, obosit, vei sta pierdut în lume, Şoptind un fir de vers, o ţară fără nume. — Ai stat destul ou tâmpla lângă vis. © BCU Cluj OPERA LUI FRANCOIS VILLON ŞI ARTA LUI DE . ZOE VERBICEANU II Geniul lui Villon este multiplu, prezentând două caractere mai proeminente : o puternică plasticizare într'o mare bogăţie de culori şi un arzător lirism cu acorduri mai ales de adâncime, contrastând cu ţâşnitori vioaie ca rachetele de nebumatec carnaval. Trăsăturile multiple ale geniului villohian sunt de vină că opera lui a găsit numeroşi imitatori în timpul lui şi după el, afară doar de scriitorii epocilor de galanterie dulceagă ; iar epo cile moderne, —■ unde mai toate genurile simt cultivate şi extremele se ciocnesc ori se împacă, —■ au luat multe sugestii din opera străvechiului confrate şi ridică pe Villon din ce în ce pe mai înalte piedestale. Toate şcolile literare îl pot revendica pe' Villon, artele plastice găsesc şi ele sugestii şi înrudiri bogate în opera lui, romanticii cât şi realiştii îl pot numi cel dintâi maestru al lor şi nici simboliştii nu l-au considerat un străin. încât nu e de mirare că un Theophile Gauthier l-a relevat pe Villon în termenii cei mai elogioşi, nici că Beaudelaire a împrumutat viziuni din opera depărtatului confrate. Acel „Voyage â l'île de Cythere" nu e decât o replică a Baladei spânzuraţilor şi cine s'-ar osteni să compare cu atenţiune aceste două lucrări ar vedea că — deşi având un cadru mai concis şi o tehnică mai strânsă — poezia lui Villon cuprinde o semnificaţie mai largă decât contemplarea eului descompus la care se rezumă Beaudelaire în bucata sa. Tot din faimoasa Baladă a spânzuraţilor — doar că într'o factură modernizată — şi-a însuşit Ver-laine cunoscutele versuri : Purtaţi de ici-de colo ne 'ncetat, Ca frunzele în vântul clătinat. Spre a face mai vie dovada împrumutului, — fiindcă traducerea îi poate altera evidenţa, — iată-i şi versurile lui Villon : Puis ca puis lă, comme le vent varie, A son plaisir sans cesse nous charrie. şi iată acum pe cele din Verlaine 487 © BCU Cluj Pe je m'en vais Au vent mauvais, , Qui m'emporte De ea — de lă... Pareil ă la teuille morte. Verlaine a găsit multe lucruri pe gustul lui în opera lui Villon. Poezia prefaţă la „Poemele Satumiene" are exact conţinutul „Gâlcevei dintre suflet şi trup". Iată ce spune Villon : — Mă 'ntreb : de unde-ţi vine-atâta rău ? — Apoi, din traista lui Saturn îmi vine, El mi-o umplu cu răutăţi.... şi în original : — Dont vient ce mal ? , —- II vient de mon malheur. Quand Satur ne me fit mon ferdele t, Ces maux y mit, je le crois.... Verlaine nu afirmă decât acelaş lucru, doar că resfiră ideea în versuri mai numeroase : Or ceux-lă qui sont nes sous le signe de Saturne, — Fauve planete, chere aux nearomaciens, Ont entre tous, d'apres Ies grimoires anciens, Bonne part de malheur et bonne part de bile. Oare nu tot din versul lui Villon : Je plains le temps de ma jeunesse şi-a extras fruntaşul simbolist ecoul plânsului său mai diluat ? 1 Quas-tu fait, 6 toi que voilă Dis, qu'as-tu fait, toi que voilă, Pleurant sans cesse, — De ta jeunesse ? - - După tiparul baladei medievale aşa de strict legiferate, căutătorul de forme noi şi rare — Verlaine — reia vechile forme şi întocmeşte acele „Ballade de la mauvaise re-putation" şi „Ballade de la vie en rouge" înfrăţite ca formă, idee şi chiar titlu eu poezia lui Villon sunt cel mai sigur omagiu pe care accentuiază mai ales plăcerea pentru o viaţă de benchetueli şi voluptăţi. Nu împing comparaţia mai departe, cele arătate până acum fiind, cred, destul de probante. Beaudelaire, Verlaine — nu sunt oricine în lumea ’itexilor ; şefi sau promotori de curente noi, figuri proeminente şi cu reputaţie mondială. împrumuturile lor din opera lui Villon simt cel mai sigur omagiu pe care i-1 puteau aduce. Anatole France, scriitorul în jurul căruia s'a făcut poate mai multă vâlvă — decât trebuia dar care, — cu toate subiectele lui ciupite de ici şi de colo, — rămâne un om de gust şi de rafinate, pitoreşti taifasuri literare — s'a inspirat şi el, când a scris „La rotisserie"... din medievalul pitoresc al lui Villon. 488 © BCU Cluj tu domeniul artelor plastice, Rodin s'a slujit, fără s'o ascundă, de magistrala descriere a bătrâneţii decrepite din Marele Testament şi a creiat capodopera „La belle heaul-miere“ demnă de strofele lui Villon care închid „Les legiets de la belle heaulmiere". Faima lui Villon de-alungul veacurilor a fost rareori întreruptă —■ slăbită mai ales în veacurile 17 şi 18 — dar fiecare veac l-a pomenit şi de la început şi-a găsit admiratori şi imitatori de cea mai bună calitate. Trecem peste mulţii şi mărunţii lui imitatori contimporani cu Villon şi ne oprim la Marot, cel care scoate numeroase ediţii frumos şi cu grije întocmite, din opera rămasă împrăştiată a lui Villon. Şi Marot adoptă într'o poezie a sa ideea ingenioasă din Balada împrumutului, pe adevăratul ei titlu „Requete â Monseigneur de Bourbon". Trebue să însemnez aci că tot Marot e cel care a găsit — şi de la el ne-au rămas până azi —• cele mai bune titluri la baladele pe care Villon le-a intercalat în Marele Testament; iar titlurile baladelor de sine stătătoare au fost şi ele, uneori, modificate de Marot. La rândul meu, când am tradus baladele, am schimbat puţin titlul unora din ele, în dorinţa unei mai strânse armonizări cu subiectul. Ronsard, un alt şef de şcoală, adoptă de la Petrarca forma sonetului, dar şi el va lua unele idei tot de la Villon. Confruntarea celebrului Sonet către Elena Quand tu sera vielle ' cu Balada Martei Un temps viendra qui îera dessecher, ~ Jaunir, iletrir votre epanie ileur... , . arată —• numai prin versurile citate — adevărul afirmaţiei mele. Şi poate — să caut mai bine ■—■ aş descoperi multe apropieri de acestea cari dovedesc cel puţin atât : că opera iui Villon este un model în faţa căruia s’au oprit mult şi l-au admirat cei mai de frunte artişti ai Franţei din toate epocile. Astăzi — adică în ultimile decenii — la omagiile ce s'au adus lui Villon tot mai numeroase în Franţa, se adaugă interesul şi admiraţia multor ţări de cultură din Europa, unde care mai de care se întrece să cerceteze, să traducă, să comenteze opera marelui poet vagabond. Germania şi Anglia, Belgia şi Olanda, Italia, Spania cât şi altele —■ au închinat lui Villon biblioteci întregi de studii şi traduceri din opera lui. La noi, singur Luca Ion Caragiale a tradus Balada Rugăciune către Maica Pre-cista. Ii cinstesc memoria pentru acest început. De curând, faima lui Villon a trecut oceanul şi America nu a dat numai acele filme burleşti, deformatoare a vieţii poetului, ci s'a apucat să-l studieze şi ea cu seriozitate şi interes. Lucrul e firesc. Mai curând sau mai târziu, adevărata artă se impune tuturor. Marea artă a lui Villon este — în formulă rezumativă — de a da mult în puţin, — e arta adevărului cules din aspectul exterior al vieţii cât şi din adâncul ei,- mai este acel dar al puţinilor aleşi, care-1 face să scoată ce e general din particular, să ridice individualul pe vasta înălţime a cuprinzătorului tot. De aceea un portret zugrăvit de Villon în câteva aruncături de penel şi reprezentând un anumit om într'o anumită ipostază — cum e judecătorul Jehan Cotart nedeslipit de urciorul cu vin — devine figura tip a beţivanului de pretutindeni ; grăsălana Margot, cârciumăreasa deşănţată de la hanul „Para de Pin" din Paris, va reprezenta impudicul desmăţ al tuturor timpurilor ; perechea de dolofani cari se giugiulesc în perne moi, benchetuind la gura focului — rezumă toată categoria fericiţilor şi îmbuibaţilor vieţii ; frumoasa armurieră — care-şi contemplă în amănunt făptura stoarsă în plăceri şi sluţită de bătrâneţe —• rezumă, în plânsul ei, întreaga tristeţe a trecătoarelor splendori sprijinite numai pe materie. Prin desăvârşita zugrăvire a viziunilor vieţii şi prin larga semnificaţie pe care le-a dai’o, Villon poate fi considerat unul 489 © BCU Cluj din marii clasici ai literaturii franceze, nu ca făcând parte dintrio anumita şcoală, ci întrunind :— cu lapidară perfecţiune, —-' caracterele mari ale celor mai însemnate şcoli. Maestrul zugrav Villon îşi moaie paria îri toate culorile şi scoate din tablourile sale cele mai felurite accente, fără nici o notă falsă. De la tonul şugubeţ, împrumutat parcă acelor libere Kermesse ale lui Teniers, trece la o claviatură de culori sumbre, macabre, — şi ne dă Cutremurătoare tablouri, cum e viziunea spânzuraţilor din Marele Epitaf, a temniţei unde condamnatul „doarme pe lut de lut de-a'npicioare“ — a cimitirului cu osuarele deosebite unde stau tivgele clae peste grămadă. Asupra unor asemenea aspecte ne oprim îndelung, ca în faţa „Lecţiei de anatomie'' a lui Rembrandt. Villon stăruie în deosebi asupra acestor acorduri profunde şi patetice. A spus'o singur, precizâridu-şi notele predominante ale lirismului său: ........... Eu râd printre lacrimi... , Cert este însă că hohotul de plâns covârşeşte râsul lui Villon — şi tocmai cu această lacrimă dogoritoare a lui vreau să încheiu studiul de faţă, nu — cum ar putea crede unii — pentru a cuceri înduioşarea unui public nepretenţios faţă de nesăbuitul poet medieval şi nu în vederea unui efect teatral de ieftin meşteşug — ci fiindcă acest plâns sincer şi pătrunzător e tema şi acordul fundamental pe care se sprijină întreaga operă a Ini Villon. Multe motive de tristeţe i-a prilejuit bietului Franţois însăşi destinul său. Orfan, sărac, urât — totuşi cu pieptul plin de dorul tuturor frumuseţilor şi belşugurilor vieţii — poetul famelic avea de ce să-şi blesteme soarta care i-a hărăzit daruri aşa de rău asortate. Soartă m'au numit marii cărturari, Numai tu, Frangois, un biet neisprăvit,............. . , ; Mă tot batjocoreşti cu vorbe tari. ; Nu e mai puţin adevărat că, la toate relele cu care l-a dăruit destinul, Villon însăşi adaugă nenumărate greşeli şi păcate cari nu puţin au contribuit să-i distrugă orice speranţă de bine, să-i năruiască tinereţea şi sănătatea, destinându-1 unei vieţi de .tristă pribegie şi unei morţi timpurii. Villon recunoaşte că nu soarta e cea mai vinovată de prăbuşirea vieţii lui, căci unde-şi plânge cruda ursită ajunge la o concluzie consolatoare. mu]ţumit că. n'ai ajuns mai rău! Tot în această baladă îşi dă par’că seama că Tatăl Ceresc Cel îndurător are grije să îmblânzească soarta oamenilor, cercetând asprimile ed ; poate că şi suferinţele lui sunt mai mici decât le-ar fi meritat, căci iată ce rosteşte însăşi, gura crudă a Soartei neînduplecate — într’un ton grav, solemn şi implacabil, demn de majestuoasele predici ale lui Bossuet: ■ Acum, Franşois — umilă creatură — De n'ar li Dumnezeu şi glasul Său, Ascultă-mă şi ia învăţătură:- Ţărân'ar li toţi cei ce se născură! ^ Bănuesc că Villon n'a scris această baladă în cele mai crude zile ale vieţii sale, în ori ce caz nu după, ci înaintea întmeuiţării lui la Meung-sur-Loire ; căci plânsul din Balada Soartei e mâi inult o plângere uşoară şi aproape o împăcare cu ursita lui. ‘ Abia când începe să scrie Marele Testament şi ultimile balade — după ce sorbise, 490 © BCU Cluj cum spune el „toate ruşinile" — atunci vaerui plânsului său nu mai conteneşte, trimi-ţându-şi ecoul până şi în versurile prin care desvălue — cu aparent cinism — toate turpitudinile în oare s'a bălăcit. Villon se găseşte acum la o răscruce mare a vieţii lui. Are 30 de ani, o vârstă la care cei mai mulţi ajung la deplinătatea forţelor lor —, dar el se vede mai nemernic şi mai istovit la trup decât înainte : — „gloabă fără măsele" — „negru şi uscat ca o roşcovă" ; iar mintea i-e încă necumpătată : — „bălălău necopt" — „nici prea nebun, nici prea cuminte" cum singur se recunoaşte a fi. In urma lui a lăsat numai fapte netrebnice decând cu licenţa în mână şi putându-şi creea o existenţă înflorită, a cotit cu nesăbuinţă pe drumul lenei, al tâlhăriei şi al desmăţului, din care n'a cules decât trudă, lipsuri grele, temniţe şi schingiuiri. Acum ce viitor îl aşteaptă ? —- Un nou exil de zece ani ! — pe aceleaşi căi trudite şi, dacă n'ar mai vrea să hoţească, aceiaşi neagră mizerie a pribegirilor lui din trecut ; iar dacă ar tâlhări ca mai înainte, numele său — cunoscut de mai toate tribunalele Franţei şi pe care apasă tarele trecutului —• ar fi semnalat oriunde şi n'ar mai înclina judecătorii spre îngăduinţele de care uneori a beneficiat. Stâlpul spânzurătorii, cu funia clătinată ca o mustrare şi ca o crudă îmbiere, i se înalţă, fantomatic, în minte. Viziuni reale se împletesc uneori cu vedeniile viselor de spaimă. Laţul ştreangului e întins, tras în jos de greutatea unor biete trupuri umflate în boiul lor, sau înţepenite de frigul morţii şi al iemei... Uite-1 pe Colin Cayeux cel ciolănos —• legănându-se greoi şi nătâng pe furca de la Montfripeaux, cu faţa buhavă, şi ochii ieşiţi din orbite ; şi cine-i alături ? — dar cum poate să fie ? — când firul soartei i-a fost rupt mai de mult, în altă parte ? — şi totuşi e aci, alături de celălalt, — lung, deşirat, fără ochi în orbite... chiar el, frumosul, trupeşul, atât de elegantul odinioară Rene de Montigny... Ce ?... o altă furcă şi alt hoit legănat de frânghie ?... Dar cine e umbra chircită şi costelivă, aproape goală,... cu doar o treanţă pe umărul schilav şi fâlfâind ca un prapure funebru şi soios ? — Ce oroare !... Este chiar el, el... sau viziunea lui într'un viitor apropiat ; e conştiinţa lui inebu-nită, sau poate numai prevestitoare... Noi atârnăm de stâlpi, sus, fiecare Şi carnea ce atât am îmbuibat O scurmă putregaiul încuibat Şi clonţul prădalnic de vultur vânjos. De ploaie ciuruiţi şi de vermină, Uscaţi de-a vântului rece suflare, Scobiţi în stinsa ochilor lumină De corbi flămânzi năvălitori din zare... Panica îl cuprinde. încotro să fugă spre a scăpa de viziunea care-1 urmăreşte ? — Ce să facă pentru a împiedica realizarea unei asemenea vedenii ? -— Se mai poate oare sustrage cumplitului destin ? Dar oare numai ursita să fie vinovată de halul în care se vede ajuns ?... Nu şi-a închis el singur toate drumurile spre o viaţă de cinste şi tihnit belşug ? Nu şi-ia petrecut ziua şi noaptea numai în tovărăşia derbedeilor şi a răufăcătorilor „sub tavanul scund" al tavernelor şi n’a afişat el, în versuri cunoscute de-alungul şi de-alutul, acea profesiune de credinţă deşănţată, cu cinicul refren rezumativ : Să duci tot banul în spelunci!... Oare l-ar mai crede acum cineva şi l-ar mai lua în serios dacă ar încerca un gest de pocăire, o sinceră mărturisire şi o neprefăcută căinţă ? După acea Baladă a sfaturilor bune — bune, adică smintite şi sfruntate — i se cade lui să mai scrie o alta cu ace'laş titlu, dar fără înţelesul strâmb, deşuchiat, pe care-1 dase odinioară cuvântului „bun" ?... La o parte orice dialectică cu el însuşi, — altfel demonul din el s’ar rânji batjocoritor şi ar speria sfiosul gând pur ce i s'a coborât în conştiinţă. Villon înmoaie pana în cerneală şi scrie dintr’odată tot ce-i dictează arzătoarea clipă de faţă. Versurile se adresează netrebnicilor 491 © BCU Cluj cu care s'.a înhăiat, dar asta e numai o forma, o rămăşiţă a unei vechi apucături ; în realitate poetul se biciueşte pe el, vrând parcă să se cureţe de sdrenţele murdare caxe-i mai atârnă de cuget, să gonească negurile unui trecut ce încă-1 împresoară. Sărmani pierduţi, trăind în nesimţire De-ai zice că sânteţi săriţi din doage, De-a surda s'ar căsni să vă înşire Oricine — staturi blânde, să vă roage ; Că vi sânt inimile blegi, oloage Şi se târşesc pe drum de strâmbătate, Purtândmvă spre zări înegurate Unde v'aşteaptă chin şi moarte amară, Cum au păţit-o mulţi şi o vor pate Acei ce-avutul altuia prădarâ. Tot aşa de repede se aliniază şi a doua strofă, cu aceleaşi dojeni şi spaime, dar în care se strecoară şi îndemnul înduioşat de a spera în mila Tatălui Atotputernic. Cum nu priviţi a cerului poloage Albastre, mângăioase şi curate, Unde cei buni întâmpină dreptate ? ■ In strofa treia îşi face loc şi îndoiala. Oricât de iertător ar fi Judecătorul suprem, nu poate absolvi pe omul care n’a înscris decât rele în viaţa lui ? Răsplăţii nu-i poţi tace 'mpotrivire : Minţind, hoţind din zori şi până'n sară — Cine-a ştiut doar crime să înşire Nu urcan Rai, ci locul 1-o'nghiţire... Nădejdea îl părăseşte cu totul. Ce faptă bună a făcut el vreodată ? Şi-a luat, numai, pe apucate — o licenţă ca vai de lume. Dar spre ce folos ? A prăpădit doar banul nepri-soselnic al bunului abate Villon şi i-a înşelat buna credinţă cât şi marile speranţe puse în nepotul adus în casă dintr'un leagăn de mizerie. Apoi i-a făcut şi numele de ocară, tă-vălindu-1 în ocne şi desfrânări. Biata lui măicuţă, îmbătrânită — de muncă şi necazuri, îşi smulge bănuţul de la gură ca să adauge — strop de apă în ocean — la plata aurului tâlhărit de el. Nu i-a fost milă de nimeni, fiindcă nu a iubit pe nimeni, ci numai pe el şi poftele lui nesăturate. Acea îndepărtată iubire a lui pentru Marta — a fost şi ea, desigur, tot o sete neastâmpărată a materiei... Pătimaşul Villon se judecă, acum, cu asprimea firii lui necumpătate. Dacă nu a înscris nici măcaT o p gină de dragoste curată în viaţa lui, cum să mai pretindă îndurare de la Cel ce din iubire pentru oameni s’a jertfit ?... Incheerea baladei vine ca o autosentinţă, mai aspră decât toate câte i-au venit până acum de la alţi judecători. Voi care n'aţi ştiut ce e iubire . Nu vă miraţi — şi nimeni să se mire — . Că după traiul vostru de ocară, Huliţi de toţi, svârliţi de-oriunde-alară, —■ Căci aţi trecut de-a legii îngrădire — Va să v'aştepte-o crudă asfinţire Ca cei ce-avutul altuia prădară. O crudă asfinţire, — asta e tot ce-1 mai aşteaptă pe Villon. Vede el bine că orice nouă speranţă şi-ar făuri, ea n'ar fi decât o iluzie curând spulberată. Cât de timpuriu asfinţesc toate în viaţa lui Franşois ! Chiar de l-ar mai ispiti amorul, a înţeles că lui i-a trecut vremea îndrăgostirilor. Femeile nu s'au dat niciodată în vânt pentru el, fiindcă îl ştiau sărac, dâr oricum, tinereţea lui — scăpărătoare odată — atrăgea multe puicuţe nurlii pe 492 © BCU Cluj care verva lui îndrăcită le uimea şi le zăpăcea îndestul încât să le facă a-i dărui, fără nazuri, un ceas trecător de dragoste. Acum, nici atât nu mai poate pretinde Villon, cu înfăţişarea lui de „gloabă" — cu gluma lui care seamănă a „nechezat posac". Silit să renunţe la dragoste, numai uşoară nu-i va fi această renunţare, deşi nu vrea să pară îndurerat, ci eliberat. Md lepăd de amor cu silă, L-arunc acuma peste zid, Ardoarea lui azi o desfid; Din şiru-amanţilor mă scol; Nici el de mine n'avu milă, Când degeram la uşi, livid, Mi-a fost doar aspru şi perfid; Eram un tinerel netot. Cum ar mai vrea bietul Villon să fie „tinerelul netot" de acum nici zece ani ! Dar nici gând să recunoască acest lucru. Aşa că va urma să scrie, înciudat. Eu azi amorulu'i pun punct, — Urmeze-Î cine'n el mai crede, Nu eu, aproape un defunct, Scos din cireada de bipede Ce pasc a dragostei livede. Cu amorul a încheiat-o. Dar oare nu i-au rămas prieteni ? — acei tovarăşi de ben-chetueli neîntrerupte ? S'au dus şi ei, care încotro, unii au murit, iar cei mai dragi şi-au curmat tinereţea în ştreang. Despre aceştia din urmă i-e prea greu lui Villon să mai pomenească. Unde sunt veselii băeţi Cu care-odată petreceam ; Pe unde-or fi acum râsleţi, Plecaţi, înstrăinaţi de neam ? La unii le-a bătut în geam Moartea —>• şi's acum ţărână... La soarta câtorva râvneşte ; destinul vitreg al unora e şi al lui. Dă Doamne! — dregători, stăpâni, lor alţii, cu maţul neuns. Mulţi însă văd că au ajuns — Doar la ferestre mai văd pâni... Villon este şi azi, cum a fost şi ieri, dintre cei cu maţul neuns, — deşi ar fi putut ajunge şi el „dregător stăpân", avea destule calităţi pentru o ascensiune uşoară în societatea acelei vremi de grabnice prefaceri şi înoiri. Mustrările sufletului în gâlceavă cu trupul arată că Villon îşi dă seama şi suferă de neghiobia lui. — Nenorocite, dacă-mi pare rău Şi plâng de mare jale pentru tine E că nu te-ai născut un nătărău, ’ C'ai învăţat destul în cărţi latine, Uşor cum nu prea poate orişicine. Explică dar : cum decăzuşi de tot ? Eu nici-o scuză a-ţi găsi nu pot. Singura scuză pe care şi-ar putea’o găsi Villon nu e o scuză întemeiată : na avut „în minte cumpătare" asta e, şi acum e prea târziu pentru a coti pe o cale înţeleaptă. Să şi wea, nu se mai poate. O viaţă statornică nu-i mai e îngăduită. Cei zece ani de exil pe care i-a dăruit tribunalul Parisului în loc de pedeapsa cu ştreangul — îi deschid o perspectivă mai tristă chiar decât moartea. încotro s'o pornească iar, istovit de boală, cu sufletul plin de mustrări şi oboseală ? Să se ducă — la Blois, unde haita invidioasă a poeţilor din jurul bătrânului prinţ numai bine nu-1 va primi ? Şi-apoi ultimele svomuri venite de acolo 493 © BCU Cluj spun că prinţul, împovărat de ani, e aproape surd şi orb, mai mult neclintit din patul unde zace înfofolit în perine şi cuverturi; cine ştie dacă moartea nu va trece pragul castelului înainte ca bietul exilat Franşois să bată la poarta primitoare. Nu, Villon presimte că nu mai are ce căuta acolo... In altă parte, unde?... La curtea tânărului duce de Bourbon?... Ei, desigur că acolo ar găsi o primire îngăduitoare încă; şi chiar dacă a pătruns până la urechile prinţului faima lui cea proastă, mintea lui isteaţă încă s’ar pricepe să spulbere toate impresiile defavorabile — dar ce lung e drumul până la Moulins ! S'ar bucura bietul Villon de blândul soaTe al ţinutului sudic şi oasele lui şubrede s'ar întrema poate acolo ; dar cum va înfrunta el o cale ce străbate ţara toată ?... Nu-1 va ajunge din urmă moartea şi-l va secera cu neînduplecata ei coasă...? Villon se cutremură ca de o presimţire funebră... se simte încolţit ca o fiară greu rănită. Dacă ar mai fi în putere, cum sunt alţii la vârsta lui, — ar porni-o îndată, cu speranţe înoite, spre surâzătoarea reşedinţă a prinţului Jean, ca spre o oază supremă. Dar vai, ce a făcut el din forţa şi tinereţea lui, numai în câţiva ani ! De-acum, doar plânsul singur îi mai rămâne. ' Plâng tinereţea-mi risipită Când oare anii-mi se trecură In desfătări peste măsură, Luându-mi darurile toate Când din ispită în ispită Şi prefăcându-le în sgură ? Intrai în bătrâneţea sură. A-mi da răspuns — au cine poate ? . Se uită în jurul lui. Ce. singur e şi pustiit! Ai lui îl ocolesc. Oare numai de teama de a nu fi surprinşi în chiliuţâ asta unde se ascunde să nu-1 afle justiţia al cărui verdict ii calcă — fiindcă de mult trebuia să părăsească Parisul? Sentinţa i-a fixat ziua plecării în surghiun : 8 Ianuarie 1463. Dar cum să plece în toiul iernii, al unei ierni aşa de aspre şi par'că interminabile ?... Când va surâde iar primăvara... va pleca... n’are încotro... Se sufocă în celula asta ferecată... şi nu mai vrea să fie o povară pentru nimeni — nici pentru mama lui istovită de surprize decâteori vine să-l vadă, nici pentru bunul abate Villon care s'o fi săturat de câţi bani şi câte osteneli a cheltuit pentru nesăbuitul nepot. Am rămas şi fără minte, Fără carter fără ban. Ai mei n'au alte cuvinte : Doar „besmetic" şi „golan" ; Mă privesc atât de-avan, Par'că nu's sânge de-al lor ; Că mă ştiu de tot sărman, Ar, dori poate să mor. Cu o durere fără asemuire, mai atroce decât sfărâmarea oaselor lui în temniţă, ceva se frânge în inima egoistă şi nesăbuită a lui Villon. Nimeni nu-1 mai iubeşte, nu mai poate spera în nimeni şi în nimic. Şi toată vina e numai a Iui. Ar fi mai bine să nu apuce viu zâmbirea, sfâşietoare pentru el, a unei noi primăveri. Vai, Doamne, dacă învăţam In tinereţea mea nebună Când orice zi mi-era un hram, — Aveam casă, masă bună ; Dar prin şcoli treceam furtună, Copil rău, mereu hoinar... Dureros refren îmi sună : Astăzi totu-i în zadar. O lacrimă grea şi fierbinte picură din ochiul odată ager şi plin de toate darurile vieţii... Stropul cald şi amar se prelinge pe obrazul veşted, pe mâna uscată şi txemurândă. Villon plânge asupra lui însăşi ca întotdeauna — dar acum pe bună dreptate : plânge de mila celui mai nefericit om din lume — de a cărui viaţă nimeni nu s'a bucurat şi a cărui moarte nu va întrista pe nimeni, poate nici chiar pe o mamă. 494 © BCU Cluj De un sfert de veac citesc şi recitesc opera lui Villon —■ şi din an în an tot din mai multe colţuri ale operii lui se înalţă vaerul său nepotolit; aproape că mu-i mai aud râsul sglobiu şi uşuratic, mi se pare Un râs de paradă — iar atitudinile lui desmăţate şi cinice o mască sub oare se ascunde o biată fiinţă pustiită de durere. Acuze-1 cine vrea pe Villon omul — cine mai cu seamă i'a cercetat viaţa superficial — eu acuz numai împrejurările nefaste cari i-au stricat temeliile existenţii. Dacă a fost slab e vina doar a lui, a bietului orfan rămas fără frâu şi îndrumare? Şi-a plătit destul păcatele, iar mustrarea lui de cuget e cea mai neînfrântă dovadă că n’a fost un suflet împietrit de rele. ’ Cât despre opera lui Villon, acşea nu suferă nici o imputare ; e desăvârşită şi în ace-laş timp — cu toată aparenţa înşelătoare — e tonică şi sănătoasă. Din ea se înalţă un glas adânc de tragică remuşcare — un glas ce parcă spune tuturor celor rătăciţi: opcriţi-vă, în-toaceţi-vă cât nu este prea târziu... Altminteri e văi vouă! — Dumnezeu e îndurător şi milostiv, dar toate păcatele nu se pot ierta. Un mai sguduitor „memento mori" .n’a răsărit cândva din alte pagini mai frumoase decât din cele scrise de Villon. In vremile noastre din zi în zi mai sbuciumate, mai crâncene şi mai destrămate, — vremuri în care şi individul şi popoarele parcă au rătăcit căile drepte şi au pierdut pe Dumnezeu, — cred că nu mă înşel în prevestirea că'.ţbt mai mujţ şi cu mai ' înîibriâtă emoţiune va fi ascultat vaerul patetic al sărmanului student medieval pe oare nu ştiu să-l numesc altfel şi mai bine decât poetul sfâşietoarelor căinţe. 495 © BCU Cluj DIN „CÂNTECUL PĂDURII" ' i , ■ DE £ i ' • • VLAICU BÂRNA OCHIAN Lumina aşteptată îndelung, ; Lumina lumilor viitoare, O ’ntrezărim, prin somn, In oceane de-azur, clocotitoare. Izvor nesecat se revarsă Din infinitele Tale tăceri, Alungând, — mântuitoarea lumină, — Umbrele grele de ieri. Spaţiile, însetatele spaţii Prin oare trec luceferi obosiţi, Aduc nunţiul ei prin semnele Cosmicelor ploi de aeroliţi. Cu privirea noastră netrează O presimţim pogorând în neant, Ca o nebună ninsoare de stele Bătută de vântul gigant. Dar numai în somn, numai în somn Arhanghelii Tăi ne poartă de mână, Şi hiperboreenele neguri Se mistue ’n raza stăpână. 496 © BCU Cluj ECOURI O, acele zile de freamăt învie mereu din spuze Dai' amarul zâmbet rămâne Ca 'n piatră, pe buze. : Eşti singur subt zodii şi treaz Desamăgitule opioman !... S'afundă ’n abis oceanul de-azur Şi cerul de porţelan. SOMN Vezi, câte zile trec prin ascunsa Lumină a ochilor tăi închişi ! Din ce fermecat izvor de neant Somnule, în calea mea răsărişi ? E atât de solemn svonul pădurilor Atât de ’naripat sborul pe umbritele stânci ; Tu mi-le-aduci în apa ta de moarte, In oglinzile ei liniştite, adânci. Somnule, somnule, — pasăre de ghiaţă Lasă-ţi aripa uşure să-mi atingă Genele deschise — şi pe frunte Fluturi mari de umbre să mă ningă. RUGĂ Ochi vultureşti rotesc priviri pe câmpuri, aproape, Deschisele aripi, plutind sub taler de soare întunecă lumea cernind luminoase văzduhuri.,, Braţu-mi nu poate cu arcul să le doboare. Zadarnic stau lângă semnele oarbe-ale cerului, Cu auzul plecat, cu ochii spre ’nnaltele steme ; Nu aud nu văd decât sboruri de vultur Pe fruntea zilei negre diademe. Mă apără tu, eternă şi blândă Clio, Adună-mi din câmpuri oasele albe, — flaute Prin anii viitori vânturi să le ’nfioare Şi svonul solemn al pădurii să-l caute, 497 © BCU Cluj P O E S I I DE ION POTOPIN ' CÂND PE COLINA LUMII Ce ne'nţelese'n mine tăcerile se pierd Şi ce arome calme în sânge mi-au lăsat Că prind lăuta’n mâna vrăjită, să desmiexd Pe coarde, goana scumpă de cântec necântat Au putrezit atâtea elanuri şi otava De visuri noi, în mine, de mult n'au mai crescut. Cânt, sub arcuşul vocii, garoafele bolnave Din glastra melodiei, se scutură'n trecut. S'asculte'n ierburi paşii luminii, cine ştie, Sau cerul lângă suflet, un stog de rugăciuni Cuvintele cosite ridică'n poesie Când pe colina lumii ard ruguri de minuni. DESTIN POTRIVNIC Mă rotunjesc deplin în rugăciuni Şi, Doamne-Ţi sui azurul fără trudă Si’n timp ce pleoapa-mi e de slavă udă Cu glesna'n lut las urme de minuni. Şi totuşi nu-s la dreapta Ta seraf Nici demn nu sunt chemarea să-Ţi ascult Căzute din aripa Ta, de mult in calea mea sunt liniştiile jaf. 4^8 © BCU Cluj Nici demon nu sunt Doamne, dar nici înger Sunt om cu mâini de vecinică argilă Dar, în genunchi pe-a sufletului filă De ce nu'ngădui cerul să Ţi-1 sânger ? SUB ZODII DE AUR... Sub zodii de aur mi-e drumul tăiat Pe lespezi de suflete ’nvinse să merg Dar paşii-şi pierd urmele'n cântec uitat Când fruntea’n crepuscul, cu linişti îmi şterg. Cucernic mă'ndoi peste puţuri de gând Şi Doamne-Ţi scot cerul cu îngeri în ciuturi, Dar glasul pe buze e putred oricând Şi veşted se scutură'n pleoape săruturi. In somn îngenunchi Doamne, mai lesne Ca’n tinda prea largului cer, unde ştiu Prin jaf de minuni, cu visul pe glesne Umblă haiducii tăcerii, când scriu. 499 © BCU Cluj POEM PENTRU MAREA DURERE DE ION ŢOLESCU VĂLENI Alba ta privire, iubito, vreodată din ce frunziş ceresc să mai cadă peste umerii mei scuturată ca o zăpadă ? Ingenunchiarăm în umbre ultima oară cu amintirile peste lespezi plecate. O ! deacum ne va smulge această singurătate care vioară ? Florile acestea de rugină şi de mătase cine să mai ştie oare pe unde tristeţea lacrimilor rămase o vor ascunde ? E umed încă peste frunţile noastre pământul. Visurile de odinioară azi dorm întoarse. • A mai rămas să ne ducă doar vântul genele arse. O ! durerea numelui proaspăt cioplit în lemn lângă flacăra candelei abia aprinse este numai ecoul melodiei care se stinse în nesfârşit. . Vino, iubito, vino dincolo de acest asfinţit să plângem când va bate inima mării sub spume. Simt în lacrimi crucea pe care-i cioplit Marele Nume. 500 © BCU Cluj OMUL MUSSOLINIAN0 PRINCIPIILE PEDAGOGICE FASCISTE DE MARIELLA COANDĂ Orice pedagog are filosofii,a sa, căci din concepţia lui despre lume şi viaţă decurg normele, pe care treime să le aplice în practica pedagogiei. Tot astfel şi un popor treime să aibă ideologii săi, prin oară să creeze o anumită filosofie ; iar aceasta, aplicată, să dea o anumită structură pedagogică Statului. Pe de altă parte, când e vorba de pedagogia unui popor întreg, ea se mai poate limpezi şi printr'un proces invers de acţiune şi de aplicare empirică a unor norme de conduită, ce apoi, sunt cristalizate în forme ideologice. Pedagogia fascistă s’a construit prin ambele procese : pedagogia unui Giovanni Gentile, izvorîtă dintr'un sistem de filosofie aetualistă şi spiritualistă, cu coloratură proprie, a fost întregită de pedagogia empirică a disciplinei impusă de Stat — teoretizată foarte recent într'o „Carta deila Scuola" şi prin străduinţa lui Mussolini de a creia un italian, cu o structură psihologică în armonie cu cea fizică, cu totul înnoită. Positivismul neîngăduitor, ajuns până ia ultima extremitate, nu a fost niciodată în spiritul italianului. El posedă acea tonalitate de idealism, de poeisie, care nu se împacă cu o completă ştiinţifizare. Un Leonardo da Vinci, care a trăit, de asemeni într'o epocă de desvoltare ştiinţifică şi de positivism — el însuş om de ştiinţă — desemna cu precizie matematică şi experimenta pe cadavre, dar, tot el a fost acela, care a ştiut să învălue figurile salle în straturi de aer, din ce în ce ma; subtile, în „sfumato" aerian şi să redea, prin măestrite umbre, zâmbetul ce vecinie va închide taina unei poezii fără sfârşit. însuş sensul filosofici specific italiană a fost de structură spiritualistă. I. IDEOLOGIA FILOSOFICĂ IN PEDAGOGIA CONTEMPORANĂ Contemporanul Giovanni Gentile are un mare predecesor în personalitatea filosofului din secolul al optsprezecelea, Gian Battiista Vico. Pentru acesta, omul este spirit, tinzând prin trei forme : ,,senso“, poesie şi filosofie, să supună obiectul subiectului, prin raţionalizare şi astfel, să realizeze valorile eterne ale Binelui. Gentile e înrâurit de acest filosof italian, cât şi de idealismul germanului Hegel. Dar, actualismul său depăşeşte idealismul hegelian, care porneşte dela abstract la concret, 501 © BCU Cluj coborînd din Logos. Filosoful italian începe cu ăuioconştiinţa. De aceea, omul privit de Gentile e viu, evolutiv, îşi formează natura spre personalitate. Formele sau problemele se disting spre a ‘unifica neîntrerupt într’o unitate conştientă ideia, adică actul spiritului, sinteză între obiect şi subiect, între lucrul gândit şi cel ce gândeşte. Conştiinţa omenească e, deci, o forţă de concentrare. Cuprinde nu numai faptele experienţii exterioare ci şi actele celei interioare. Dialectica gentiliană a actului pur cuprinde două puncte de vedere : unul metalisic, actul însemnând auto-conştiinţă absolută, obiectivitate şi subiectivitate, depăşind lumea experienţii istorice ; celălalt, istoric, prin care autoconştiinţa se determină ca activitate transcendentală, într'o lume de probleme şi cu ajutorul unor forme de cultură. Cu alte cuvinte, elementul aprioric, care este autoconştiinţa se determină, deci capătă existenţă într’un me diu obiectiv cultural sau istoric. Ne-a transportat în filosofia kantiană această concepţie epistemologică transcendentală. Dar, Gentile se îndepărtează de Kant, prin faptul că analizează în apriorismul autocon-ştiinţii, două atitudini : una subiectivă, cealaltă obiectivă şi, însfârşit, o a treia, care să facă sinteza Arta este conştiinţa subiectului, religia conştiinţa obiectului şi antiteza artei, iar filosofia, conştiinţa sintezei între subiect şi obiect, cuprinzându-le pe amândouă. Dumnezeu e suprema obiectivitate, pe care trebue să-l îmbrăţişăm, după acel moment mistic .al religiei, într'un moment umanistic, spre a ni-1 însuşi. Lumea subiectivă a artei, dimpotrivă, se obiectivează, trecând dela atitudinea estetică, la cea morală. Prin sinteză, lumea finită a omului se alătură de cea infinită a naturii. Dar actul autocreator înseamnă principiul personalităţii, care, transpus în ştiinţa pedagogiei, a avut o adâncă înrâurire asupra concepţiei educaţiei şi învăţământului. Sinteza dialectică între subiect şi obiect se concretizează în pedagogie, rezolvind prin autoedu-caţie, raportul dintre elevul - subiect şi profesor - conştiinţă obiectivată. Condiţia acestei sinteze e bazarea învăţământului pe o autoritate liberă, adică o supunere din partea elevului, nesforţată In orice formă deosebită de cultură educativă, trebue să fie o unitate complectă a personalităţii, căci esenţialul e în noi înşine. După Gentile, nu trebue despărţită educaţia minţii de aceea a sufletului. îmbinarea religiei, expresia extremă a obiectivităţii, cu arta, forma cea mai desăvârşită a subiectivităţii, se face prin şcoala filosofică, morală cu o dialectică umanistă, căutând desvoltarea personalităţii. Profesorul trebue să facă act de „alienazione", de depăşire a sa proprie în elevii săi. Cucerind, omul recrează tot ce există. Ţinta finală, spre care se îndreaptă Gentile e noţiunea de Stat, pe care o defineşte realitate ideală, spre care toţi trebue să tindă, însemnând un necontenit viitor. Astfel, gândirea se transformă în acţiune. Dar, această acţiune trebue să fie întovărăşită de credinţă activă. Omul să fie sincer în faptele sale, care să coincidă cu gândurile. Gentile mai învaţă că iubirea e legea supremă, pe când obicinuinţa şi rutina înseamnă moartea sufletului. Educaţia să fie ofrandă şi sacrificiu pentru realizarea binelui în viaţa socială. II. SISTEMUL PEDAGOGIC FASCIST Armătura ideologică. Principiile filosofice ale lui Giovanni Gentile, precum şi aplicarea lor în educaţie, se întâlnesc, de fapt în pedagogia condusă de Statul fascist corporativ : 1. Concepţia despre autoconştiinţă 2. Recunoaşterea structurii evolutive a omului. 3. însemnătatea culturii. 502 © BCU Cluj Acestea fac parte din concepţia ideologica a filosofului, frecând ia partea practică, la pedagogie, întâlnim puncte, ce nu sunt decât desvoltate de şcoala fascistă : 1. Realizarea unei şcoale sinteze a facultăţilor subiective şi obiective ale omului, pe care Gentile o numeşte filosofică, morală şi dela care fascismul păstrează numai denumirea de morală. 2. Raporturile de prietenie între elevi şi profesori. 3. Gândirea, care tinde la acţiune şi dă impresia de recreare, de cucerire a lumii, ducând la principiul mussolinian „Combattere". 4. Preţuirea noţiunii de Stat, care, fireşte atinge maximum în pedagogia fascistă. 5. Educaţia, ca ofrandă şi sacrificiu, care în corporatismul fascist se numeşte morala eroică a fascismului. Deci, aceleaşi principii călăuzitoare stau la baza ideologiei gentiliane, ca şi a pedagogiei de Stat. Există, totuş, o mare deosebire în scopul pentru care sunt menite aceste principii. Cu toate că desvoltă şi ideea de Stat, Gentile s'a adresat, în primul rând, individului autoconştient. Mussolini, dictând pedagogia sa fascistă corporativă, se adresează massei, naţiunei întregi. Pe când la Gentile formula ar suna : „Statul pentru toţi", la Mussolini s’a inversat: „Toţi pentru Stat", Sistemul fascist are aspectul ontologic al unei mistice, temperat de aspectul cosmologic al unui realism activat ierarhic şi organizator. Aspectul ontologic mistic apare în limbagiul consacrat al Italiei celei noui. I se dă o haină de religiozitate, o pompă, ca un rit simbolic. Să deslegăm o serie de „simboluri" fasciste. Italianul intitulează neamul său „Popolo littorio". Lictorii erau acei demnitari romani, cari aveau ca simbol deosebitor, o secure înfăşurată în mănunchiuri sau fascii. Deci, „poporul lictor" înseamnă poporul alcătuit din fascii. „Fascia îictora" este atât simbolul actual al unei organizaţii, cât şi sacra amintire romană, un adevărat „totem" italian. Toată gândirea oficială fascistă e încrustată cu formule, ce ne apar retorice, goale de sens, dar, totuşi, cu înţeles adânc şi serios pentru ita lianul atât de fanatic în patriotismul său ; de pildă, definiţia fascismului ca „la Vittoria stessa in camminoNoua organizare poartă denumirea latină de „novus ordo". De asemeni, se desprinde un fel de îngâmfare, de suprapreţuire a neamului, care, însă, nu e supărătoare, izvoirîtă fiind din exaltarea naţională. Despre fascism, se întâlnesc adeseori, judecăţi ca aceasta : „cel mai mare fapt educativ, care nu s'a mai văzut pe lume dela propovăduirea creştinismului" 1). Dar exaltarea culminează atunci când se raportă la Benito Mussolini, însufleţitoxul „ordinei celei nouă’. El e conducătorul lor spiritual şi efectiv, e Ducele, cu denumirea latină, păstrându-şi sensul originar. Am putea spune că lui i se adresează întreg poporul, dar, mai ales •—■ gio vinezza — educată anume, întocmai cum florentinul Dante s’a adresat romanului de origină, Mantovanului Virgiliu : „Tu duca, tu segnore e tu maestro“. Căci, Mussolini e, de fapt, considerat învăţătorul neamului său. Iată dar, cum în aceste câteva pilde, am putut ilustra „la iede", credinţa, care emană din tot ce spun italienii, din tot ce făptuesc ei. Trecem la aspectul cosmologic de organizare a vieţii fasciste, după principii politi-co-pedagogice. *) Romaignini Lurîgi, I Principi del Fascismo nel campo delVeducazione, Ţarine, G. B. Pa-ravia, 1935, p. 17. 503 - © BCU Cluj Acest aspect armonic este ideologic, ca un stadiu pozitiv, la cucerirea căruia se tinde, dar la care nu s'a ajuns încă. Să urmărim „cosmosul" fascist. Italianul „nou" are două idei călăuzitoare : ideea latinităţii şi aceea a creştinismului catolic. Intre ele, conştiinţa italianului desprinde o afinitate, datorită unei structuri de asemănare. Ele îi insuflă un principiu de bază : principiul organicist al vieţii, adică ordonarea şi constituirea individului într’o finalitate superioară şi care îl face să se deosebească de principiile contrarii de coloratură franeo-germană de individualism şi libertate. La acest principiu de bază s'au mai adăugat alte idei, ca să dea naştere celebrului „trinom al lui Mussolini" : Ordine, Autoritate, Dreptate - Ordine, Autorita, Giustizia. Ideile adiacente acestei întreite organizări sunt : dinamismul vieţii, concepută ca o forţă cu direcţie mereu spre viitor şi spre perfecţiune, dar fără un capăt final, după cum şi viitorul şi perfecţiunea nu au limite ; şi apoi, spiritualitatea acestei forţe vitale. In noua ideologie fascistă se păstrează, deci, tradiţia filosofică spiritualistă a lui Vicb şi Gentile. Dar, acel „trinom mussolinian" : ordine, autoritate, dreptate, priveşte Statul. Aplicat la fiecare cetăţean în parte, devine o formulă de viaţă, dând naştere unui nou trinom : a crede, a asculta, a combate — Credere, Obedire, Combattere. Prin el, cetăţeanul se integrează în viaţa naţunii, în „novus ordo". A crede-Credere este primul principiu al cetăţeanului. La baza lui stă acela de Stat al ordinei şi educaţiei de credinţă. Iată dar, cum, dela început, întrezărim îmbinarea celor două aspecte : acela organizator al Statului şi acela mistic al cetăţeanului. Statul erează o „conştiinţă de credinţă" prin educaţie. Ea se efectuiază .insuflând tineretului convingerea că noul crez fascist este de natură religioasă, sfântă. Se accentuează că această convingere nu trebue înjosită prin fanatism, ci purificată prin martiriu sublim, în seninătate. In principiu, fascismul exclude mijloacele violente, ce au stat la temelia altor revoluţii, căci revoluţia fascistă nu înseamnă violenţă, ci forţă de integrare a „ordinei celei noui". Statul fascist este organizarea naţiunii, care nu disolvă, ci potenţează pe cetăţean. Acesta trebue să facă actul de integrare în naţiune cu toată convingerea, cu raţiunea sa de om liber, cu credinţă. Nu e de fapt principiul echivalent cu „autoconştiinţa" genti-liană ? Educarea. aceasta de credinţă trebue să consiste dintr’o convieţuire între profesori şi elevi. Profesorul trebue să refacă mereu procesul spiritual prin care a ajuns la conştiinţa credinţii. Insă, acest raport între profesor şi elevi fusese stabilit anterior de Gentile. Cuvintele eroului fascist, fratele Ducelui Arnaldo Mussolini, sunt invocate pentru a arăta ce trebue să întărească educaţia fascistă : „Soliditatea iamiliei, seninătatea şcolii, religia ca ţesut spiritual, Patria, ca lume ideală şi reală" 2). Se accentuează asupra datoriei şi răspunderii în educaţie. Pedagogia fascismului se ridică împotriva pozitivismului atomist, care distruge personalitatea şi oare a ameninţat pe dagogia italiană. Şcoala, cum a definit-o Mussolini — în acord cu Gentile trebue să fie, înnainte de toate, educativă, formativă. Filosofi,a, care călăuzeşte pedagogia fascistă este cea idealistă, dar nu acel idealism pur, sterp, care se centrează într'un eu impersonal,' ci un idealism viu, împlântat în „morala eroică a martirilor lui, crezând într'un Dumnezeu personalizat, aşa cum îl concep 2) Romagnini Luigi, Op. cit., p. 74. 504 © BCU Cluj creştinismul şi poporul. „Crezul fascismului este eroismul“ a spus Mussolini. Morala eroică are un loc de seamă în desfăşurarea doctrinei fasciste. Giuseppe Marchello o analizează îndelung. El arată că morala are în sine o devenire, o „geneză ideală", care nu trebue confundată cu istoria propriu zisă, în care totul se determină prin contingenţă. Morala e o lege transcendentă umanităţii, este absoluta infinitate a finitului nostru, principiul metaistoric al Istoriei, Dumnezeu", după exprimarea unui gânditor italian3 *). Umanitatea şi universalitatea omului depind de înţelegerea mai mare sau mai mică a legii. Deci, progresul ideii morale este cel mai înalt document al moralităţii indivizilor şi popoarelor. Progresul nu se realizează la voia întâmplării sau a destinului, ci „e o cucerire suferită şi de cunoaştere a unei volnicii foarte puternice şi eroice" *). In aceasta a constat, deci, revoluţia morală fascistă : îndepărtarea metafisicei eu-lui atomistic şi organizarea întregului popor italian, pentru depăşirea lui, spre formele cele mai perfect spirituale, spre Patrie, spre Dumnezeu. Dumnezeu este infiltrat în sufletul copiilor prin învăţământ religios, care este „fundamentul şi încununarea întregii educaţii5),iar Patria transpare în toate disciplinele, dela cele mai adecuate ca limba naţională, istoria, geografia, până la cele mai impersonale, ca problemele de aritmetică, aplicate la viaţa economică a Italiei şi învăţământul ştiinţific, prin care se fac cunoscuţi copiilor toţi savanţii Italiei şi se pregătesc braţe şi cugete ştiinţifice pentru viitorul industriei şi agriculturii ţării lor. A asculta — Obedire — este «al doilea principiu, la care orice cetăţean fascist trebue să se supună. Corespunde principiului de Stat autoritate şi educaţie disciplinată. Statul utilizează autoritatea, tocmai pentruca să se poată realiza voinţa libertăţii sale la care trebue să adere toţi cetăţenii săi, spirtualizaţi în „omul nou" şi ordonaţi în ierarhie. Lanţul urcător al ierarhiei e direct proporţional cu cel al responsabilităţii. Prin libertatea individului în Stat, se înţelege virtute. In latineşte, „virtus" însemna, în sensul iniţial, putere materială, care, apoi, prin extensiune, a creat sensul de virtute morală. In acest dublu înţeles e utilizat şi de italianul fascist. Organizarea vieţii, în ordinea fascistă se face, aşa dar, printr'o disciplină concretă, ca într'o adevărată miliţie, impusă cu ţinută de caracter şi fără pedanterie, în stare de adevărată mistică. In şcoală, disciplina trebue să fie considerată ca act. Dar, disciplina pentru a fi activă, adică pentru a produce roade, trebue să fie pusă în serviciul ideii. Două sunt funcţiunile de organizare ale şcolii : învâţarea-insegnamento şi direcţia-dire-zione. Pe când prima funcţiune e specifică şcolii' în genere, cealaltă e izvorîtă din spiritul fascist, căci leagă şcoala cu viaţa. Opera Naţională Balilla completează educaţia şcolii fiind împlântată direct în viaţă. A combate •— Combattere — este ultimul principiu al „cetăţeanului lictor". Corespunde principiului de dreptate şi de educaţie pentru acţiune. „A combate" în înţeles fascist înseamnă conservarea dreptăţii existente şi înnoirea ei neîncetată, căci dreptatea se crează mereu, odată cu ritmul vieţii. Principiul acesta de acţiune se efectuează întreit : în primul rând, restabilirea valorilor spirituale şi morale este făcută în tradiţia romano-catolică, prin întărirea regalităţii, organizarea comunelor şi provinciilor, forţă ce radiază dela Roma, în cercuri concentrice, pedepsind orice atac al valo- *) Marchello Giiuseppe, La morale eroica del Fascismo, Torano, Paravita, 1934, p. 31. *) Ibid, p. 31. 5) Ramagnini, Luiiigi, Op. cit,, p. 203. 505 © BCU Cluj rilor morale şi înmulţind mijloacele de întărire ale acestora. Reconsăcrarea îamiliei, al doilea plan de combatere, este pentru noul italian o datorie sfântă, urmărind tradiţia romană şi creştină. Familia este învestmântată cu un caracter pur sacru, căsătoria nefiind celebrată decât de biserică şi neputând fi desfăcută decât de tribunalele eclesiastice, desfiinţându-se astfel, divorţul civil. Familia e ajutată de Opera Nazionale Matemită ed Inianzia. - Al treilea plan de valorificare a acţiunii de combatere este acela de potenţare, in orice câmp a Patriei victorioase, prin Statui corporativ. Italienii accentuează cu putere cuvântai „Corporativ". II întăresc cu dubla tradiţie, de care sunt atât de mândrii : civilizaţia romano-clasică şi civilizaţia romano-catolică. Civilizaţia „romano-fascistă" cum orgolios se intitulează a săvârşit a treia şi ultima evoluţie a principiului organic corporativ. A fi Stat corporativ înseamnă a avea o organizaţie unitară, ierarhizată şi centrată. In fruntea lui, fascismul a respectat pe rege, dar structura sa s'a întemeeat pe amintirea Republicii romane. Se ştie că în „Respublica", dictatorul era urmat de douăzeci şi patru lictori, purtători de fascii, simboluri ale spiritului corporativ de unificare a tuturor forţelor într’o forţă supremă. Italia fascistă a trecut, chiar, la început prin oscilaţii republicane, până să ajungă la compromisul de azi, când regele-împărat e respectat, dar Ducele e ascultat. In spiritul corporativ al Statului, indivizii renunţă la glorificarea egoistă a eului lor, spre fericirea patriei. De fapt, e un egoism transformat în egotism naţionalist, care exclude, totuşi, altruismul umanitar cosmopolit. Şcoala are această funcţiune organică, de a impune idealele corporative, patria şi Dumnezeu, sub cele trei unghiuri : politic, social şi moral. Mijlocul, prin care se combate, este lupta; dar, trebue pătruns acest concept în adevărata lumină a ideologiei fasciste. In înţeles strict, lupta există pentru cetăţeni ; în înţeles mai larg, colorată, uneori, şi de violenţă, numai pentru Stat. Cetăţeanul are trei obiective de combatere : în primul rând, persoana sa. In al doilea rând, ridicarea contra celor ce atacă fascismul. Un adevărat catehism iascist difuzează în copii, dorinţa aceasta de a lupta pentru crezul fascist. Ultimul obiectiv al luptei e participarea directă la apărarea naţiunii, ca miliţie voluntară. Şcoala accentuează cu putere înţelesul de activism. Virtuţile copiilor trebue să fie potenţate în şcoală şi aceasta nu se poate face decât prin acţiuni împlântate în viaţa reală. In şcoală, trebue să se facă o adevărată armată, dela vârsta de opt ani, până la patrusprezece ani, desvaltându-se astfel, conştiinţa militară, bazată pe misticismul credinţii. In eroii căzuţi pentru patrie, în „Marii Invalizi", în toţi cei decoraţi, italienii văd pilde, ce nu trebue să moară; corespondenţa cu familiile celor pieriţi sau direct cu cei în viaţă, au menirea să producă un circuit de gânduri şi fapte, între vechii luptători şi tinerii combatanţi din şcoli. III. III. APLICAREA PRINCIPIILOR PEDAGOGICE FASCISTE. ŞCOALA PROPRIU ZISĂ. Astfel, am analizat armătura ideologică a pedagogiei fasciste. Aplicarea efectivă a principiilor în şcoala fascistă constitue a doua parte a studiului nostru. Aducem o lămurire preliminară : aspectul actual al şcolii fasciste ne preocupă în sens evolutiv, genetic. După cum pirosfera a muncit mult scoarţa de suprafaţă a pământului, până ce aceasta să se prefacă în litosfera de azi, tot astfel vechile tradiţii au pus şi pun încă, mult la lucru pe peda- 506 © BCU Cluj gogii italieni. Dimpotrivă, O. N. B. — Opera Nmioncâe Baliila — fiind o creaţie cu totui nouă, ni se înfăţişează ca un întreg organic în doctrina fascistă, neîntâmpinând piedici. De geneza şcolii fasciste, cu oscilaţiile sale, cu obstacolele ce le întâmpină încă, s'a ocupat magistral şi — ni se pare — cât se poete de obiectiv, Luigi Volpicelli, la autoritatea căruia ne referim spre a descrie pulsul vieţii şcolare din Italia fascistă6). PRIMUL ASPECT AL ŞCOLII FASCISTE : POLTTIC PROPRIU ZIS. In şcoala aplicată, accentul nu mai cade pe o ideologie filosofică, ci pe un impuls mult mai practic, mai activ : elementul politic. El e instigatorul imediat, neîntrerupt şi mult mai eficace, deşi, fireşte, este un paralelism între cele două impulsiuni : cel gentilian, filosofic şi cel patriotic, politic. Sunt în acelaş sens, dar nu se vor întâlni niciodată. Deaceea, fasciştii, mândri de aspectul activist şi naţionalist, vor accentua că „revoluţia italiană fascistă e pornită numai pe baze politice, născută din credinţa intuitivă a „eroilor" lor, a luptătorilor, pentru câştigarea neatârnării depline a Italiei. La început, fascismul nu a avut institute, program. Purta un sens de concretism şi o tărie de revendicare a valorii morale în viaţa politică, fără un ideal de perfecţiune. Patriotismul dela 1800 — Gioberti, Rosmini, Cavour, Manzoni, Mazzini — exalta răs-boiul, combătea vechile mituri de libertate democratică şi căuta, să introducă noua cultură de credinţă şi viaţă morală pentru o nouă şcoală ideală. A fost un prim imbold naţionalist. S'a încercat, prin acest idealism intuitiv, cea dintâi reformă radicală şi completă a şcolii. Dar, lipsea clarificarea politică ceeace aducea, ca o consecinţă logică, lenevirea şcolii, a culturii, a artei. Politica era privită ca un termen îndepărtat şi nebulos. Organele lui Mus-soiini nu dădeau ceeace puteau da. Volpicelli desvoltă o teză interesantă în analizarea şcolii apolitice şi a celei politice. Prin această analiză, el răspunde detractorilor fascismului, căci azi, mai sunt mulţi, cari pretind că şcoala italiană de azi e politică,dar că o şcoală adevărată nu trebue să aibă o astfel de coloratură. Volpicelli cercetează cu deamănuntul cele două noţiuni. Politic înseamnă o impunere despotică. Şi a trebuit şcoala italiană să treacă prin faza aceasta a despotismului eroic, atunci când şi-a pus piatra de unghi. Dar, cei ce văd în actuala cultură condusă de Stat un sens politic, adică despotic, se înşeală. Dacă faza politică nu mai este astăzi, ea a existat şi a trebuit să existe, pentrucă politica a dat avânt de regenerare Italiei asuprite de străini. A fost epoca unor gânditori, în acelaş timp şi luptători. Iniţiatorul renaşterii naţionale italiene a fost marele cugetător Vincenzo Cuoco. In scrierea sa „Educazione popolare", cerea demnitatea massei contra intelectualismului unui Rousseau sau a iluminismului francez, care dispreţuia poporul, împotriva şcolii umaniste, care voia crearea de oameni mari. El spunea .„Printre acest popor noi trăim... Şi noi nu am făcut încă nimic pentru popor". In raportul faţă de Murat, spunea că educaţia Statului nu poate fi literară sau ştiinţifică, fără să fie morală şi politică : „Educaţia literară e de prisos când nu încearcă să formeze buni cetăţeni şi buni cetăţeni nu suntem fără virtute politică". Dar, spiritul acestei renaşteri e personificat prin Giuseppe Mazzini. El a scris un catehism moral pentru poporul visat de Cuoco „f doveri delTuomo". Găseşte că, fără edu- 8) Volpicelli Luigi, Tra la Seuola di oggi e quella di domant, Torino, Paravia, 1935 507 © BCU Cluj caţie naţională nu există morală a naţiunii, nefiind conştiinţă naţională. Nu libertate pură, filosofică, ci libertate ca armă contra tiraniei ; dar — continuă Mazzimi — atunci când patria se va constitui, concepţia de libertate va trebui respinsă, căci va fi funestă. El a fost primul, deci, care a formulat necesitatea unei pedagogii politice de început, care, apoi, trebuia să devină apolitică atunci când tirania va fi fost distrusă. Mazzini cerea un sistem de educaţie naţională obligatorie pentru toţi : „Fiecare cetăţean trebue să înveţe în el, egalitatea şi iubirea". EVOLUŢIA ŞCOLII APOLITICE FASCISTE In şcoala fascistă prezentă, naţiunea-Stat dă directivele. E o şcoală liberă, în. care nu domină liberul arbitru al individului ; nici politica nu o supune, ci o determină. Prin astfel de educaţie a Statului fascist corporativ se întemeează respectul italienilor faţă de alte popoare. Se răspunde liberalilor, cari o atacă; şcoala cea nouă nu e condusă de o politică efemeră, contingenţă, de guvern, având o cultură extra politică, ci şcoala fascistă se desvoltă în Stat, conceput ca naţiune, care singură poate realiza nevoile colectivităţilor. După cum au cerut-o luptătorii pentru descătuşarea Italiei de tiranie, educaţia trebue să fie a celor umili, a societăţii întregi. Fireşte, însă, că Statul este cât se poate de sever şi astfel trebue să fie pentru realizarea idealului său educativ, prin programul pedagogic. Dar, tocmai din această cauză intervine ciocnirea între şcoala cea veche, mult mai comodă şi cea nouă. S'au iscat o sumă de neînţelegeri, pricinuite de mentalitatea cea veche, ce întârzia să dispară şi, care, azi chiar, se mai strecoară printre membrii fascişti, neputincioşi în aplicarea dogmei. Idealul primei şcoli era ştiinţa. Valoarea ei se găsea în mitul progresului viitor, promovând lenea şi speranţa. Prin şcoala cea nouă, se caută să se trăiască viaţa integral, într'o concepţie, în adevăr filosofică, de totalitate. E plină de sevă tinerească, iar tinereţea poartă lăuntric vocaţia filosofiei. Crearea şcolii fasciste a întâmpinat un început de pedanterie şi formalism. Sub această formă, s’a interpretat noţiunea de personalitate, care trebue să emane dela profesor. Şcoala actuală e însă bolnavă de bătrâneţe. Cultura, sportul, educaţia militară, politica, lumea întreagă, radio, cinematograful stau în afară de şcoală. Volpicelii îşi exprimă dorinţa pentru o şcoală umanistă, în care cultura clasică şi cea ştiinţifică să fuzioneze. In epoca umanismului însuş, în Italia, istoria culturii ne spune cum un educator dela începutul veacului XV, Vittorino da Feltre Pambaldoni, în 1423, la Curtea ducală din Mon-tova, chemat de Gianfrancesco Gonzaga, a instituit acea şcoală, numită „Casa zoiosa" (giocosa), în care lecţii de litere şi ştiinţe alternau cu muzică şi exerciţii de gimnastică, lupte, alergări, înot, dans : educaţie a sufletului sub disciplină severă. Din acea „casă fericită" au ieşit oameni culţi, cinstiţi şi puternici, mulţi umanişti ai timpului7). Cu o tonalitate simbolică, dantescă, parcă, Volpicelii exclamă : „Să se reducă, să se reducă, să se reducă", din uriaşul material de învăţătură. Şcoala italiană mai are nevoe de patru ani de dictatură puternică. După atâtea polemici, şcoala a rămas ca mai înnainte, informativă. Dramele sunt o probă de deficienţă a şcolarilor, cari nu ştiu nici măcar să se 7) Dioimnuili profesor Alexandru Marcu a redat mediul, viaţa şi însemnătatea acestui pedagog umanist Imtr’o monografie : Vittorino Da Feltre, Un pedagog din Renaştere, extras din Revista de Filosofie (Bucureşti, Aprillie-Iunie 1937), Bucureşti, 1937. 508 © BCU Cluj exprime corect. Volpicelli, ridiculizează efectele primei reforme a lui Giovanni Gentile, cu dări de seamă compilate şi rezumate. Deşi astăzi învăţământul se loveşte încă de tradiţia sistemului informativ, intervin, totuş, noile norme didactice, înviorând perspectiva. Aceste norme didactice nu sunt numai fascist-italiene, ci se pot aplica tuturor şcolilor naţionale. E principiul culturii formative în şcoala activă, acelaş, pe care îl promovează pentru noi românii, de pe catedra de pedagogie teoretică, domnul profesor G. G. Antonescu. Trebue să se extragă din programe esenţialul, în acord cu viaţa modernă, cultura militară, politică, educaţia religioasă. Filosofiei îi incumbă datoria de a nu creea sceptici. Inteligenţa fiecăruia se deşteaptă cu ceva concret: un om ,o carte, un fapt, care îl impresionează. E ca o lumină. In jurul acestui nucleu, se grupează gândirea şi studiul. Aşa dar, profesorul trebue să apropie cunoştinţa de sufletul şcolarului, mai ales cel de filosofie. Deci. un punct viu de plecare. Numai astfel, învăţătorul face pe copii să-l înţeleagă şi să-l iubească. Prin ei, vor iubi şcoala şi învăţătura In mod aproape inconştient, să-i facă să pătrundă o operă literară ; prin comparare să le formeze gustul pentru literatura bună, să le dea şi o idee de atmosfera literară, care a născut o astfel de poezie sau proză ; să-i înveţe să poată comenta corect orice ar ceti. Nu se poate dicta o metodă. Ea trebue să izvorască dela profesor concret. Disciplina, care dă conştiinţă vieţii şi pe care fasciştii naţionalişti se bizue mult, este istoria. Dar istoria nu trebue materializată în amănunte fără de folos, ci trebue simţită în unitatea organică a vieţii, în necontenita sa devenire. Insă, anul 1939 (XVIII al erei fasciste) înseamnă un punct crucial în mersul devenirii reformelor şcolare : sistematizarea acestor reforme într'o declaraţie de principii. Marele consiliu al fascismului, după hotărârea lui Mussolini, a însărcinat pe ministrul Culturii italiene, Giusappe Bottai, eruditul jurist-sociolog cu sintetizarea tuturor normelor legislative de instrucţie. Acest plan sistematic de organizaţie a apărut în primăvara anului 1939 sub numele de „La Carta della Scuola", compusă din douăzeci şi nouă de declaraţiuni. In evoluţia juridică a şcolii, cu încetul, prin diferite grupe de legi, s'a căutat să se organizeze şcoala în regim. Intre anii 1935—d (XIII—XV), cu ministrul De Vecchi, s'a început o şcoală numită „de bonificare fascistă". La începutul anului XVI, O. N. B. trecând sub conducerea partidului, era necesară o organizaţie în noua structură. In anul 1936 (XV), Ducele a pus să se studieze noua organizare în jurul unei şcoli medii inferioare, ca un nucleu de observaţie. In sfârşit Mussolini a schiţat liniile definitive ale reformei printr’o lege unică. Astfel s'a născut „Carta della Scuola ', căreia în prefaţă, ministrul Bottai, sistematizatorul ei îi fixează menirea de a reprezenta — ca şi „Carta del Lavoro", în problematica economică a Statului fascist — o revoluţie în revoluţie. Ocupându-se de reforma gentiliană şi criticând-o în atacurile ei antifasciste, admite totuş, că sub influenţa filosofului, a început să se restaureze disciplina în şcoală şi convingerea că studiul trebue să fie serios. „Carta della Scuola" dezaprobă, însă, formalismul filosofizant gentilian — care înlocuise manualismul anterior — spunând că „este satisfacerea cea mai primejdioasă a gândului, prin faptul că e cea mai inconştientă caricatură8). Se arată cum acest formalism este depăşit de spiritul şcolii fasciste printr’un umanism modern, adică „sens de valori imutabile şi tradiţionale, afirmare şi definire a omului în termeni de cultură" prin accentuarea studiului clasic greco-latin şi a tuturor discipline- 8) Bottai Giuseppe, La Carta della Scuola, Milano, Mondadori, 1939-XVII, p. 6. 509 © BCU Cluj lor şi practicelor folositoare pentru desvoltarea facultăţilor sufleteşti şi corporale. ,,Carta della Scuola" înseamnă exprimarea conştientă a principiului educaţiei formative, pe care intuitiv, în timpul renaşterii, un umanist o practica la Mantova. METODA MONTESSORI ; , In legătură cu analiza modului de desvoltare al şcolii italiene contemporane, nu se cade să trecem cu vederea, aşa zisa „metoda Montessori", aplicată, mai ales, la copiii de grădiniţă, până la vârsta de mers la şcoală. Deşi se integrează, ca principii, în mişcarea oficială fascistă, această „metodă", atât de vestită în toată lumea, formează o problemă deosebită. E mai mult un „fenomen” pedagogic foarte interesant şi demn de relevat. Maria Montessori, autoarea metodei, care-i poartă numele, e vestită în Italia şi din colo de fruntariile ei, până în Statele-Unite. E licenţiată în medicină şi de câţiva ani, docenţă de Antropologie la „Reale Universita" din Roma. Vocaţiunea a dus-o la studii experimentale, pedagogice, întemeind un tip-model de şcoală elementară : „Casa dei Bambini". Ea a plecat dela fapte observate şi experimentate, începând cu un fapt de atenţie manifestat de o fetiţă de trei ani. Concluzia sa a fost că viaţa omului rămâne în stare de haos până când intervine un eveniment, care polarizează atenţia. Atunci, individul se transformă, devine, parcă, mai inteligent, mai expansiv şi arată calităţi, ce nu se puteau forma înainte. Fixată asupra acestor observaţii, pedagoga stabileşte principiul: organizarea vieţii psihice începe cu un fenomen caracteristic de atenţie. Deaceea, copilul trebue lăsat liber să-şi manifeste propria atenţie, dar să fie predispus prin ambianţă. Aşa dar, mijlocind un „tratament spiritual", ea a căutat să desvolte libertatea copilului, care duce la afirmarea personalităţii micuţului. Mediul — l'ambianza — şi mijloacele — imezzl — sunt cele două modalităţi, prin care Maria Montessori îşi aplică doctrina. „Mediul" este cea mai reuşită dintre cele două modalităţi, cu adevărat dzvorîtă dintr’un geniu matern intuitiv. Acele, atât de gingaşe numite de autoarea lor „Case dei Bambini", dându-le o amuzantă seriozitate, trebue să fie proporţionate după statura şi forţele copiilor : mobilele joase şi uşor de mânuit, uşile uşoare şi clanţele la îndemână ; cât mai mult spaţiu pentru o posibilitate cât mai mare de mişcare şi libertate. Mobilele trebue să mai fie „simple şi economice" şi să aibă, însă, „armonie şi graţie în linii", prefera bil să se poată spăla (chiar de copii). Vesela să fie de sticlă şi economică, de o fragilitate educativă, îmblânzind mişcările copiilor, făcându-i mai îndemânatici; colorate vesel, frumos, pentru ca micuţii să înveţe să le întrebuinţeze cu grije, spre a nu le păta. Dease-meni, hainele copiilor să fie drăguţe şi simple, croite în aşa fel încât ei să se simtă liberi, cu mişcări graţioase. Micuţul să se deprindă cu o muncă de conservator al obiectelor Să ştie să şteargă praful, să strângă masa, să Instruiască pantofii, să aşeze un covor. Acestea ajută la coordonarea mişcărilor şi la desvoltarea sentimentelor sociale. Se simt ca în-ti'un fel de gospodărie. îşi întăresc viaţa lăuntrică. Această dispoziţie de mediu, deşi matern genială, este de un aristocratism inaccesibil tuturor copiilor. Totuş, are un mare merit Maria Montessori de a fi creat condiţii de mediu, în care copilul să nu mai fie jignit la tot minutul, de cei mari. Educatoarea lor a văzut cum, în „casele" ei micii şcolari, muncind liniştit şi exact îşi elaborează, parcă, viaţa. Cel ce ne expune pedagogia Montessori, P. Mario Barbera9) spune că „modernismul 9) Barbera P. Mario, Le „Case dei Bambini“ e il metodo Montessori,, Roma, A. Mar-chesoi, 1927. . 510 © BCU Cluj ei pedagogic”, calificat vitalism, n'a primit aprobarea pedagogilor catolici ; dar, teoria ei nu trebue luată întocmai, frazele sale neexprimând, de fapt, o sistemă, ci o metodă. Expresiile ei, prea generale se pot corecta, ţinând socoteală de principiile creştine educative, pe care ea vrea să le introducă. Prin „mijloace", Maria Montessori înţelege acele obiecte ce conţin anumite caractere, care produc, asupra inteligenţii, controlul erorii. Ele sunt proporţionate cu vârsta. Pe aceste criterii, Montessori stabileşte o serie de mentalteste, asemănătoare cu ale lui Bi-net-Simon, dar diferite, neservind pentru măsurarea, ci pentru transformarea inteligenţii. Acele obiecte le-a numit reactive provocând reacţiuni spre organizarea personalităţii, prin călăuzire spre echilibru, seninătate, disciplină. Totuş, acele „mijloace" depind în mare parte de intuiţia maternă a institutoarei — aşa cum este Maria Montessori. Din vorbele ei, s’ar părea că autoeducaţia înlătură ascultarea. Dimpotrivă, în şcoala ei domneşte o ascultare docilă, bazată pe înţelegerea maternă a profesoarelor. Montessori pune mare preţ pe educaţia voinţii, care duce la formarea caracterului prin deciziune şi statornicie. Pentru formarea inteligenţii şi imaginaţiei, trebue să se ia ca temei realitatea, nu fabule fantastice, căci micuţii cred, nu imaginează. Mai ales, când e vorba de religie, nu trebue să se falsifice adevărul. Religia însăş trebue să pătrundă, fără nici o mijlocire, prin simplul catehism şi higiena universală, care — după ea — e înfăptuirea cea mai eficace a milosteniei creştine. Maria Montessori găseşte că, în trecut, numai călugării întrupau forma de viaţă, revelată azi de ştiinţă. Ea observă că practicele monastice au fost readaptate de higiena modernă, care, însă a pierdut două note preţioase : caritatea şi castitatea, prin lipsa cre-dinţii. Dar, adăugând ştiinţei aceste însuşiri proprii religiei, creatoarea sistemului crede că se înfăptueşte din nou, armonia din trecut. Insă, tocmai aci găseşte comentatorul ei că ea păcătueşte, prin prea mare credinţă în ştiinţă, care e atât de pozitivă, încât nu poate împlini toate problemele moralităţii de esenţă spirituală. Cu intuiţia sa maternă, Maria Montessori spulberă legenda că micuţii ar fi răi. Părinţii îi găsesc astfel, fiindcă nu-i înţeleg, fiindcă nu sunt la fel cu ei. Este împotriva premiilor şi pedepselor. O simplă privire sau o nepăsare simulată faţă de copii, ajunge după ea, ca pedeapsă. In adevăr, aplicarea principiilor sale a dat roade uimitoare. Cu metoda sa de a creia mediul, Maria Montessori a făcut să reiasă valoarea bisericii. Unul din principalele mijloace disciplinare este tăcerea. In intervale de vreo zece minute, micuţii umblă liniştiţi, vor bind încet între ei, cu băgare de seamă să nu lovească un lucru. Ea laudă valoarea liturghiei catolice. Metoda Montessori a mers până intr’acolo, încât a creat un „mediu" specific religios, anume pentru copii. Este acea Cappella degli Infanti, deasemeni proporţio-nată după statura lor. Formele vii din natură, mânate de jocul forţelor, trebue exploatate ca stimulente pentru simţurile copiilor. Principiul educativ e izolarea stimulentului din natură, pentru ca impresia să fie puternică. Observaţiile copilu’ui se fac de el însuş, dar sub călăuzirea sugestivă a învăţătoarei. Deaceea, Maria Montessori intitulează metoda sa vitală, dinamică. Expresia sa „i bambini viventi nella chiesa" este adevărată, căci pedagoga micuţilor a demonstrat prin pilduiri că ei înţeleg şi pot intui pe Dumnezeu, pe baza principiului de cauzalitate al naturii. Am analizat pedagogia montessoriană mai mult ca o curiozitate de bun gust, care poate să dea local, rezultatele cele mai fericite, dar, care — nu se va putea aplica niciodată în general din cauza lipsei de mijloace, pentru crearea unui „mediu" atât de irafinat,, 511 © BCU Cluj r.OPERA NAZIONALE BALILLA". ŞCOALĂ-CÂMP Există, în afară de şcoala propriu zisă, un alt chip de realizare aplicată a doctrinei educative fasciste. Este o plăsmuire fără trecut, afară doar de tradiţia romană, invocată ca o legendă minunată. Ea se petrece în aer liber şi în corturi. La noi, viaţa de Străjer urmăreşte acelaş ideal educativ. Formaţiunea întreagă se numeşte „Opera Nazionale Balilla". E corporativ organizată în ierarhie. Această ierarhie poartă nume pompoase : dela şease la opt ani, „Fiii Lupoaicei" — „della Lupa", desigur în amintirea lui Romulus şi Remus ; dela opt la doisprezece ani, „Excursioniştii Balillei"; dela doisprezece la patrusprezece ani, Muşchetarii Balillei; dela patrusprezece la şeaisprezece ani, avan guardiştii, cari înnaintează la gradul de Capi Squa-dra şi apoi, la Capi Centuria; însfârşit, între şeaisprezece şi optsprezece ani, se numesc Legiunile mitraliere. In aceste organizaţii tinereşti pulsează adevărata viaţă a Statului fascist. Mentalitatea italiană, mai mult ca oriunde, desfăşoară spirtualismul său entuziast pe ogorul realist al patriei fasciste. Ziua, cerul liber, noaptea, pânza cortului acoperă atâtea frunţi, toate gândind în spiritul fascist. , Angelo Cammarata, trăind în mijlocul lor ni i-a înfăţişat în însăşi dinamismul vieţii lor, închinată în întregime ţării. Nu se făuresc acolo personalităţi individuale, dar ceva mult mai folositor pentru binele obştesc : un suflet comun disciplinat şi vecinie tânăr, împrăştiat în mii şi mii de trupuri sănătoase. Să intrăm şi noi, o clipă în intimitatea acestei „Vita nuova", luând drept călăuză pe Angelo Cammarata10). Cum păşim înnăuntru, în Câmpul-Şcoală, un cântec de nesfârşită veselie ne întâmpină. Este eterna „Giovinezza" italiană. Pe vremea renaşterii lui Lorenzo il Magnifico dei Medici, italianul epicureu zicea • „Chi vuol esser lieto sia Di doman non v'e certezza !" Era mai „dolce farniente". Azi, răsună un alt cântec, mai puternic, în care veselia se uneşte cu asprimea : „Giovinezza, giovinezza Primavera di bellezza Della vita nell' aspiezza, 11 tuo canto esula e va !" Pe malul drept al Tibrului se află această minunată şcoală muncitoare şi frumoasă, plină de originalitate italiană, în care se împreună cartea cu arma. Deci, sub deviza „Li bro e Moschetto" se desfăşoară o dublă activitate : culturală şi practică. Fiecare centurie e şi o clasă. Fiecare „uiiciale", care comandă, e şi un educator. Educaţia cea nouă are un program bine stabilit. El cuprinde patru grupe educative : educaţia fizică, educaţia militară, educaţia higienico-sanitară, şi educaţia civilă şi politică. ----------- —_—— I l0) Oa.mîmarata Angelo, Pedagogia di Miissolini (alia Scuola dell'opera Balilla), PialLermo, j Trimorchi, II ed., rifXIII. | 512 © BCU Cluj Această organizaţie vastă, care este Balilla, are şi o Academie, în care se pregătesc tinerii pe tărâm fizic şi spiritual, cum să conducă diferitele focare de şcoală-câmp centrale şi periferice. O. N. B. mai are şi un organ de studii şi propagandă : „Revista di scienze applicate ail'educazione lisica e giovanile". Conducătorul nostru, Angelo Cammarata ne duce în ultimul aşezământ demn de o instituţie de cultură ca Balilla. Este aşa numitul „il Terzo campo Dux“„ imitat după arhitectura militară romană, pe o suprafaţă de optzeci de miii metri patraţi şi prevăzut cu toate cele necesare, după ultimul confort : şase sute cincizeci de corturi de dormit, opt corturi pentru infirmiere, clopot de duş, care poate cuprinde, dintr'odată, o întreagă legiune, cam de nouă sute avanquurdişti, steaguri, aparate telefonice, reflectoare pentru luminarea câmpului, oficiu poştal şi telegrafic, cinematograf, douăsprezece difuzoare de înnaltă frequenţă, prăvălii, o adevărată cetate-pepinieră a patrioţilor fascişti. Aceştia îşi petrec viaţa în cântece şi glume rimate. Dimineaţa se scoală în zori, cu ceremonia sacră a ridicării steagului — întocmai ca şi tinerii noştri străjeri. In puterea nopţii, o sentinelă — totdeauna avan-guardist — veghează, înrolându-se, astfel în disciplina fascistă. Pe altarul alb, auster sub fâlfâirea tricolorului, se oficiază slujba religioasă. In tricouri şi beretă, pe pământul gol avan-guardiştii privesc spre dreptunghiul alb al cinematografului : „Opere delî'anno VIII". Ei defilează în marş în Piazza Venezia, în faţa Ducelui, care le răspunde la salut. Scrisorile între ei şi cei deacasă stabilesc o legătură trainică în sprijinul ţării. Mâncarea e uniformă. Trâmbiţa, la ora douăzecişidouă anunţă culcarea tuturor. Freamătul tineresc atinge culmea, atunci când aceşti tineri au marea fericire de a primi pe Ducele însuş. Ei se ocupă şi de artă, celebrând prin orice lucrare pe „condottierul" suprem. Din această înfăţişare a pedagogiei fasciste, desprindem un simţământ de admiraţie pentru poporul, care crede, ascultă şi combate. Dintre aceste trei principii de viaţă ale fascismului, primele două sunt minunate : sunt — am putea spune — specificul spiritualist al italianului din toate timpurile. Ultima, a combate, e un precept al Italiei, înnoite, care îi dă vigoare şi o scutură din visare şi nepăsare. Cu drept cuvânt, doctrina pedagogică fascistă poate găsi admiratori printre români, înţelegem cum un gânditor ca d. Nichifor Crainic, analizând elementul creştin din fascism, a exprimat o convingere asemănătoare cu a unui italian. Acela spunea că o altă revoluţie ca fascismul nu s’a mai pomenit dela Creştinism. Domnul Crainic a afirmat că un singur mare educator s'a ivit în omenire, după Iisus Christos şi acela e Benito Mussolini n). n) Gralilnâc Nichifor, Creştinismul şi Fascismul in „Gândirea", No. III, Martie, 1937513 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE H. BERGSON, EPIGON MARXIST Filozofia Iui H. Bergson a împărtăşit soarta momentului istoric în care a apărut. La un sfârşit de secol, care se încheia cu o luptă îndârjită între materialism şi spiritualism, o idee dominantă era creşterea valorii metafizice a conceptelor, împotriva filosof iei prag-matiste izvorîtă din nevoile materiale ale lumii moderne. H. Bergson s’a situat pe muchia, am putea spune, chiar pe arbitrara linie de legătură între cele două atitudini filosofice. Evident că pragmatismul l-a precedat şi l-a depăşit, dar căutând resursele filosofiei bergsoniene exegeţii săi s’au oprit la Francis Băcan, şi fireşte au trecut peste William James. Un lucru este însă cert, că departe de a produce o „revoluţie socratică11 filosofia lui H. Bergson are un caracter dominant pur con-junctural, fiind pătrunsă de metodele ştiinţifice şi pragmatiste dela sfârşitul secolului XIX. Această precizare a venit cu timpul, în măsura în care H. Bergson, răspunzând tangenţial criticilor săi, a încercat să dea un relief dogmatic enunţărilor anterioare, apoi, la. acest fapt a contribuit şi tendinţa de simplificare prin desprinderea liniilor caracteris-ti ce şi esenţiale. Un Bergson folosit de catolici, şi aspru criticat de Jacques Maritain; un Bergson revendicat de intelectualişti, dar repudiat de J. Benda; un Bergson în care Charles Peguy găsea o armă împotriva materialismului, iar Edouard Berth un apologet al marxismului, evident că nu puteau conveţui independent unul de altul. în aceiaşi teorie filosofică. Ar însemna să-i acordăm multiple valenţe, sau să recunoaştem unele contradicţii esenţiale care fireşte, ar zdruncina unitatea sistemului său filosofic. Polivalenţa a fost pusă în cauză, iar contradicţiile si ele au fost subliniate. S’a întâmplat cu H. Bergson fenomenul care s’a petrecut cu toţi filosofii. Dar nu acest fapt este caracteristic, ci tendinţa către unitate, către o metodă exprimată concludent fără putinţa de a reveni asupra ei, — dincolo de care însuşi H. Bergson s’ar fi văzut prăbuşit în nedeterminare dacă nu chiar în haos. ..Metoda filosofică, aşa cum o înţeleg eu. — spune H. Bergson, — este riguros copiată pe experienţă (interioară şi exterioară) şi nu în-gădue în nici un chip de a enunţa o concluzie care depăşeşte oricum ar fi consideraţiu-nile empirice pe care ea. se întemeiază11. (Pâre -de Tonquedec: „Etudes", — tom. CXXX, p. 515). Printr’o catalogare cu totul arbitrară H. Bergson a fost trecut în rândul filosofilor spiritualişti, când se vede destul de limpede că metoda lui, explicată concret, duce inevitabil la o încadrare a metafizicei în „experienţa inte-grală“. H. Bergson s’a declarat din capul locului duşman neîmpăcat al dogmaticei scolastice, al conceptelor abstracte, — al Dumnezeului închipuit ca o necesitate logică. Duşman prin urmare al filosofiei clasice şi aristotelice, H. Bergson caută pe Dumnezeu în natură şi în oameni, şi printr’o dialectică, care are toată vinovăţia unei petitio principii, el afirmă că Dumnezeu se află în lucruri, dar ajunge la o materializare a spiritului. Intr’o încercare de prezentare sintetică a operii sale, H. Bergson spune: „Consideraţiunile expuse în al meu „Essai sur Ies donnees immidiaies de la consciencetind să pue în lumină faptul libertăţii; acela din „Mati&re et Mimoire“ ating cu degetul, nădăjduesc, realitatea spiri • tului; acelea din „L'Evolution Criatrice“ prezintă creaţia ca un fapt: din toate acestea se desprinde desluşit ideia unui Dumnezeu creator şi liber, generator în acelaş timp al materiei şi al vieţii, şi al cărui efort de creaţie se continuă, de partea vieţii, prin evoluţia speciilor şi prin alcătuirea personalităţilor omeneşti. Din toate acestea se desprinde, prin urmare, înlăturarea monismului şi a panteismului în general". (Loc. cit. tom. CXXX p. 515). Din această înfăţişare de ansamblu a operei filosofice, se vede cu totul explicit tendinţa manifestă a lui H. Bergson de a concretiza concluziile sistemului său filosofic în corelaţie cu datele materiale ale experienţei. Rămâi surprins cetind studiul lui Albert Thi-baudet, — acest critic de idei şi de intuiţie lucidă a fenomenului literar, — atunci când spune că „H. Bergson n’a abordat în nici o parte problema lui Dumnezeu". (Al. Thibaudet: „Le Bergsonismevoi. II. p. 97). Când Albert Thibaudet a scris însufleţită lui apologie (..Le bergsonisme", 2 voi., 1923), — cu o bizară in- © BCU Cluj fuzie de clasicism, — cartea lui H. Bergson „Les Deux sources de la Morale et de la Re-ligion““ (1932) nu apăruse încă. Nu apăruse evident, nici studiul lui Edouard Le Roy «Le Probleme de Dieu“ (1930). Ne folosim de aceste referinţe critice pentru a arăta că E-douard Le Roy a încercat să spulbere conceptele filosofici scolastice şi religioase despre existenţa lui Dumnezeul, folosindu-se tocmai de materialismul spiritualizat al lui H. Bergson. Intr’adevăr, cercetând opera lui H. Bergson se desprinde neted ideia că Dumnezeu este materie, este energie, este absolut şi durată, este mişcarea însăşi a substanţei. Omenirea chiar, implică o «funcţiune esenţială în univers11, aceia de „a face dumnezei11. Ideia de Dumnezeu ca fenomen eficient al vieţii, ipoteza unei finalităţi imanente a fost aspru criticată de Bergson. Noi ştim oă viaţa emană dintr’un principiu, dintr’o idee originară, din-tr’un fapt creator (după cei antici), din această pricină ea are un scop, care în cele din urmă se reduce tot la ideia primară a creaţiei finaliste. Bergson se aşează deacurmezi-şul acestei concepţii, şi opera lui principală, „L'Evolution cr4atrice“, este dela început până la sfârşit o critică vehementă a dogmelor aristotelice, o sfidare a scolasticei, o şi mai îndrăzneaţă repudiere a religiei pe care totuşi o vrea vitală şi iraţională. Acesta este un aspect esenţial, definitoriu în opera lui Bergson. Este poziţia primară, punctul de plecare, prin distrugere. O atitudine categoric negativă .pronunţat materialistă, de unde se întrevede putinţa de a des-volta un sistem filosofic bizuit numai pe tehnică şi maşinism. Albert Thibaudet spune destul de clar: .,H. Bergson a declasat conceptele cauzei eficiente şi a cauzei finale, care se aplicau muncii omului, şi care au izvorît odată cu Aristotel din atelierul lui Platon11. (Loc. cit. II, p. 45). Ce pune Bergson în locul cauzei eficiente şi a cauzei finale? Elanul vital —•' Dumnezeu în materie, Voinţă. In filosof ia bergsoniană Ideia primară se reduce la Elanul vital, putere unică şi coercitivă, cu o limită precisă de realizare în viaţa concretă. Elanul vital se materializează şi devine expresie neînsufleţită. Elanul vital nu ajunge creator decât în limitele materialităţii sale, în limitele concrete ale pragmatismului. Acest eufemism de durată nu este numai produsul unui raţionament, ci vrea să fie şi o dovadă istorică. Aici Bergson se apropie şi mai mult de concepţia materialistă a istoriei, dar pe câtă vreme marxiştii încearcă să exemplifice teoria lor cu precădere în domeniul economic şi social, — el rămâne la dialectica raţionamentului pragmatic. ,,La origină, noi nu gândim decât pentru a acţiona... Speculaţia este un lux, în timp ce acţiunea este o necesitate. Ori, pentru a acţiona, noi începem prin a ne propune un scop; noi facem un plan, apoi trecem la amănuntul mecanismului care îl va realiza. Această din urmă operaţiune nu este posibilă decât dacă ştim pe ceiace putem conta. Noi ne naştem artizani, după cum ne lia-ştem geometri, şi chiar noi nu suntem geometri decât în măsura în care suntem artizani. Astfel inteligenţa umană. în măsura în care este modelată după exigenţele acţiunii umane, este o inteligenţă care procedează în a-celaş timp prin intenţie şi prin calcul, prin coordonarea mijloacelor către un scop şi prin reprezentarea mecanismelor în forme din ce în ce mai mult geometrice11. Şi câteva rânduri mai la vale: „Arta dezinteresată este un lux, la fel şi speculaţia pură. Cu mult timp înainte de a fi artişti, noi suntem artizani. Şi orice fabricare, oricât de rudimentară ar fi ea, trăeşte pe similitudini şi repetiţii, la fel caşi geometria naturală care-i slujeşte ca punct de reazăm11. („L'Evolution creatrice", p. 47—49). Este vrednic de reţinut modul cum se încrucişează şi se întrepătrund în filosofia bergsoniană liniile de forţă ale gândirii lui Spinoza şi Descartes, —■ cum se goleşte ideia de conţinutul ei pur şi dezinteresat, pentru a deveni o ficţiune în slujba tehnice! şi a practicismului. Arta subordonată tehnicei, artistul înlocuit cu artizanul, ideia gratuită şi fireşte dezinteresată cu actul empiric şi util, iată unde duce filosofia bergsoniană. La tehnică şi la maşinism, la ştiinţa pozitivă care are de scop nu să „ne reveleze adâncul lucrurilor, ci să ne dea mijlocul cel mai bun de a acţiona asupra lor11. (Loc. cit. p. 101). Noi însă vedem că no-ţiunele de mecanică din antichitate erau foarte sumare, nu se făceau studii de rezistenţă a materialelor, şi nici cercetări aprofundate care să denote o ştiinţă aplicată. Fizica, avea cu totul alte obiective, iar geometria rămânea în-tr’un cadru speculativ. Cu toate acestea, antichitatea a construit magnifice monumente, opere de mare valoare arhitecturală, perfect echilibrate, simetrice, orientate după o concepţie astronomică de o preciziune matematică. Ne gândim fireşte, la atâtea construcţii durate în forme simbolice şi decorate cu figuri magice din civilizaţia asiro-babilonianâ, ne oprim la Coloseum sau mai degrabă la Pan-theon. Aceste construcţii închid în structura lor o concepţie artistică, mărturisesc perfecţiunea unui simţ estetic, fără ca totuşi să se fi folosit maşinele şi mecanica. Tot asemeni, catedralele medievale, sunt opera unor concepţii pur spirituale, şi mecanica înglobată în chip fatal în liniile de forţă ale acestor construcţii apare ca un fapt secundar ideii religioase. Nu le-a trebuit arhitecţilor medievali o ştiinţă specială, nici studii savante de mecanică, nici maşini complicate, nici unelte perfecţionate. Gustul artistic şi concepţia filosofică suplineau această ştiinţă complicată a mecanicei moderne. Fiecare arhitect era în felul său un interpret al spiritului unei culturi, în opera lui se închina însăşi viaţa omului. Stilul acestor opere de artă este stilul unei culturi. Arhitectul pornea dela exprimarea unei concepţii, mecanica şi tehnica rămâneau exterioare actului creator. Este verificabil faptul că au existat mai multe epoci în care omenirea a trăit în cu totul alte condiţii spirituale decât cele de astăzi. Ştiinţele din acele vremuri au fost considerabil depăşite, dar nu anulate în esenţele lor, până când, materialismul experimental a săvârşit marea Revoluţie. Atynci au decăzut 515 © BCU Cluj conceptele şi dogmele. O nouă epocă a fost deschisă, cu totul divergentă celeia anterioare. Ce ne învaţă timpul şi istoria de 7000 de ani a omenirii? La această întrebare răspunsurile sunt contradictorii: unii pretind că e-volutia a urmat o linie ondulatorie, cu faze alternante; alţii pretind dimpotrivă, că evoluţia a urmat un mers progresiv, dela simplu la complex, dela întuneric la lumină, că în sfârşit ştiinţele s’au perfecţionat şi au schimbat complet faţa lumii. După aceiaşi concepţie, acest mers este fără limită, fără regresiuni, fără piedici, ceiace înseamnă că omenirea se află într’un necontenit progres. Această concepţie este nevoită să ţie seama de un fapt nou, pe care l-a inventat secolul XIX: maşina. Această născocire artificială n’a fost cunoscută dealungul istoriei. Dacă punem faţă în faţă ştiinţa antică, aristotelică, şi cea modernă, — scientia experimentalis a lui Roger Bacon, —• vedem că prima năzuia către contemplaţie, pe câtă vreme cea din urmă căuta ca prin voinţă să înfrângă şi să stăpânească natura. Aceasta este ţinta maşinii. Revoluţia pe care o determină invenţia ei este evidentă. Dar numai o revoluţie a maselor, limitată la conţinutul social al ideii, mai precis industrial. Omul de cultură, poetul şi artistul, trăesc şi. creiază în afara maşinis-mului. Arta nu este maşinistă, nici literatura nu este industrială. S’au făcut diferite încercări pentru a conexa cultura spiritului de cadrul industrial, dar n’au izbutit. Condiţia umană a spiritului rămâne în faza ideei de maşină. După mii de ani de anulări reciproce, de conflicte şi prăbuşiri, ajungem la o stare care încearcă să definitiveze omenirea, să o încremenească în invenţia maşinei. Această stare nu mai poate fi depăşită decât în ea însăşi, în limitele maşinismului, prin perfecţiunea mecanică. Datr fiecărei epoci îi corespunde un anumit tip psichologic. Tipul psi-chologic de astăzi, .turnat în tiparele maşinismului, ar fi Homo faber care a înlăturat pe Homo sapiens. Aceasta este o închipuire demonică, nu un concept filosofic ca toate celelalte. Homo faber nu va putea să evolueze decât în el însuşi, nu va putea să-şi depăşească pronriul lui satanism. Va rămâne aşa c.um se află, sau va sări din rangul lui şi a~ tuncî ar fi de prevăzut o nouă Revoluţie, pe care H. Bergson nu n poate anticipa pentrucă o consideră imprevizibilă. Vom adăoga totuşi, că Homo faber este sortit să ajungă el însuşi stăpânit de voinţa maşinei, si din Homo nia-chinista sau din Homo mathematicus să devie un instrument în această născocire demonică, La această întorsătură monstruoasă a destinului uman. H. Bergson promovează elanul vital, voinţa inerentă, care exaltă puterea materiei dar nu înalţă sufletul şi nu îl purifică, Folosind o terminologie vicleană si înşelătoare, H. Bergson a confundat ştiinţa cu filosofia. a doborît morala de Pe soclul credinţei religioase şi a desconsiderat funcţia normativă a culturii spirituale. Ştiinţa modernă are un caracter net materialist, eminamente tehnic şi inevitabil utilitar. Oamenii de ştiinţă procedează sau prin e-nidiţie sân prin năucitoare invenţii. Numai metodele sunt deosebite, căci rezultatele sunt aceleaşi. Pe de o parte acumulare de fapte, din care se desprind altele noi, pe principiul celor vechi; pe de altă parte, salturi îndrăzneţe într’o lume nouă, necunoscută până atunci dar cu aceleaşi efecte pragmatice. Nici lina din marile invenţii din ultima sută de ani n’au schimbat structura fenomenului ştiinţă. Trecerea dela sistemul ptolomeic la sistemul Kopernico-galileic este prăpăstioasă; trecerea dela alchimie la chimie schimbă fundamental datele ştiinţei; trecerea dela medicina hipokratică, validă până la Renaştere, la medicina modernă, este din toate punctele de vedere revoluţionară. Trecerea dela locomotivă la aeroplan, dimpotrivă, dela telefon la radiofonie, nu schimbă întru nimic principiile esenţiale ale ştiinţei moderne. „Evoluţia creatoare“ se. face aşa dar numai într’un anumit sens, determinat exclusiv de tehnică şi pragmatism. Făptura acestei închipuiri. Homo faber se profilează în afară de natură şi în afară de dumnezeire. Cum a ajuns H. Bergson la materializarea vieţii, la identificarea dintre util şi adevărat, este lesne de înţeles. In opera lui H. Bergson îşi dau întâlnire tendinţele unui secol încheiat de materialism. Câteva puncte de reper ne vor lămuri şi mai mult asupra mersului ştiinţei materialiste. a eticei şi filosofiei sociale deia Karl Marx până la H. Bergson. La 1847 Karl Marx publică „Mizeria filosofiei“, sinteză între Hegel şi Malthus: la 1859 Ch. Darwin tipăreşte „Origina speciilor şi selec-ţiunea. naturală'1; la 1863 Stuart Mill Logica inductivă“, apologia utilitarismului; la 1867 a-nare „Capitalul“ lui Karl Marx: la 1899 Emst Haekel în „Enigmele Universuluiu („Die Wel-trătseV‘) înglobează toate erorile unui secol de transformism în ştiinţele naturale. Insfârşlt, trebue să ţinem seama de două contribuţii americane : I. Loeb şi William James. In 1911 H. Bergson scrie introducerea la opera lui William James „Le Pragmatisme“ (apărută în limba engleză în 1907 şi ideile din ea enunţate la Universitatea din California în 1898). dedicată lui John Stuart Mill. L'Evolution Cre-ticeu apare în anul 1907. Se întrunesc în această operă, concepţia materialistă în biologie, reducerea fenomenelor vieţii la procese fizico-chimice. critica raţiunilor imanente în naşterea speciilor, si concepţia fundamentală, după care biologia şi etica socială este dominată de fapte utilitare. Intr’o lungă desbatere asupra ştiinţelor, H. Bergson dărâmă conceptele clasice. circumscrie ştiinţa modernă în experimentul de laborator, şi conchide, pe acest temei că ..dacă ştiinţa trehue să lărgească acţiunea. noastră asupra lucrurilor, şi dacă noi nu putem să. acţionăm decât cu materia inertă ca instrument, ştiinţa poate şi trehue să continue a trata viata ]a fel cum tratează iner-tul“. (Loc. cit. p. 217). Ajungem astfel la o îndatorire bizară şi obligatorie a omului de ştiinţă, de a folosi exclusiv metodele chimiei si fizicei, —• de a trata, bilogia şi materia inertă cu a. cel as scop şi cu putinţa aceleiaşi interpretări, Obiectul ştiinţei pozitive „nu este de a ne revela adâncul lucrurilor, ci de a ne da cel mai bun mijloc de a acţiona asupra lor, 516 © BCU Cluj Or, fizica şi chimia sunt ştiinţe destul de înaintate, şi materia vie nu se pretează acţiunii noastre decât în măsura în care o putem trata prin procedeul fizicei şi a chimiei noastre. Organizarea (fiinţelor vii) nu va putea fi studiată ştiinţific decât dacă corpurile organizate vor fi asimilate mai întâi cu o maşină". (Loc. cit. p. 101). Fireşte că H. Bergson a pierdut din vedere că ştiinţele fizico chimice nu pot izola sau defini ideia de absolut, nu pot circumscrie esenţa fenomenelor, iar natura lor,, materială pentru o anumită categorie, este numai un aspect exterior. Deaceea afirmaţia lui apodictică, după care „materializarea progresivă a imaterialului care este caracteristică activităţii vitale", nu are niciun sens. Chiar substratul filosofic al teoriei ştiinţifice anulează această poziţie. Noi vedem că durata în scurgerea ei eternă este totuşi schimbătoare, întocmai ca şi o apă care rămâne aceiaşi substanţă, dar în diferite forme după înfăţişarea locului şi a timpului. Durata prin urmare' este în ea însăşi, pentru ea însăşi, în afară de noi. Ca şi apa, durata este fluiditate, scurgere continuă, circulaţie perpetuă, aparentă creaţie în forme noi, dar substanţa rămâne aceiaşi, eternă şi neschimbată în esenţele ei. Ori, tocmai acest fapt e insesizabil în filoso-fia lui H. Bergson. Principiul mişcării este subtil, invizibil, incapabil de a fi perceput. Chiar oamenii de ştiinţă nu sunt de acord dacă energia materiei este de origină electromagnetică, radiantă sau numai chimică, şi din această pricină şi metodele de a o exploata sunt deosebite. O altă întrebare este aceia, dacă tot ce se petrece în natură are un scop exclusiv utilitar, dar prin aceasta revenim la o anumită tendinţă a ştiinţei moderne, evident preponderentă, — dar prin nimic justificată în intimitatea proceselor biologice. Prin aceasta revenim la o eroare esenţială a lui H. Bergson, de a lua ştiinţa pozitivă drept unicul mijloc de a cerceta fenomenele vieţii spirituale, şi fireşte, de a le materializa. Se înţelege la, ce concluzii aberante poate duce această atitudine filosofică, atunci când este aplicată în morală şi în filosofia istoriei. In ultimele sale concluzii practice bergso-nismul a fost revendicat de apologeţii marxismului. Este cel din urmă refugiu al filosofiei bergsoniene. Singura poziţie acceptabilă, care îl aşează pe H. Bergson pe terenul concepţiei materialiste, cu un termen mai cuprinzător, în perspectiva dialecticei marxiste. Prefaţa lui Edouard Berth la studiul lui Georges Sorel „d'Aristote a Marx“ (Ed. Marcel Rivi^re-1935), are meritul de a fixa certe filiaţiuni între filosofia lui Kant şi Marx, incontestabile paralelisme între Kairl Marx şi H. Bergson, şi de a fi confruntat o sumă de idei care se revendică din aceiaşi obârşie. Lăsăm libertatea de exprimare acestor consideraţiuni critice, întrucât ele contribue la limpezirea punctului de vedere socialist. Ştiinţa după Kant este operă pură a spiritului şi nu „adaptarea spiritului la Realitatea transcendentă" (Loc. cit. p. 11); vechiul materialism, după opinia lui Marx, concepe lucrurile şi realitatea ca „o lume sensibilă", şi nu ca o „activitate umană materială, ca o practică" (Loc. cit. p. 14); din opoziţia materialismului istoric (marxismul), şi vechiului materialism (Feuerbach) se pune şi mai mult în evidenţă „realitatea concepută ca activitate practică materială" (p. 15). H. Bergson în „l’Evolution oreatrice" delimitează aceiaşi deosebire între spiritualismul vechi, al doctrinelor filosofice, şi noul spiritualism. Bergson vede o eroare în izolarea spiritualismului „sus-pendându-1 în spaţiu", „deasupra pământului", şi punctele lui de vedere se reazimă pe funcţia inteligenţei şi pe ştiinţă, pe ceiace crede el că poate demonstra „solidaritatea dintre viaţa conştientă şi activitatea cerebrală" (p. 17). Izolând spiritul de materia cerebrală, omul de animalitate, ceiace după Bergson nu este posibil, deoarece istoria ne arată că geneza speciilor s’a făcut „pe calea transformării progresive" (eroare grosolană), — înseamnă că o „filosofie a intuiţiei ar fi o negare a ştiinţei". Ori, tocmai de acest fapt se fereşte Bergson. Viaţa corpului ne aşează pe „drumul care duce la viaţa spiritului". („L'Evolution creatnce", p. 292). Deci, adaogă mai departe Edouard Berth, „încercarea esenţială a lui Bergson a fost, în adevăr, de a da vieţii spirituale până atunci prea desprinsă de bazele sale materiale, o puternică întemeiere experimentală, şi de a face astfel ca noul spiritualism să fie mai puţin abstract, după cum Marx a vrut să dea fenomenelor istorice temelia economică", (p. 17). Mai limpede: „Bergson ne arată destul de bine solidaritatea creerului şi a gândirii, după cum Marx pe aceia a fenomenelor economice şi a corespondentelor spirituale", (p. 18). Rămâne deci bine stabilit că Bergson a lăsat să cadă „accentul marxist“ pe filosofia lui in-tuiţionistă. Există chiar mai multe pagini în opera lui Bergson, pe care dacă nu le-am socoti copiate din Karl Marx, nu am îngădui să se afirme decât că sunt inspirate direct, ele fiind o pură parafrazare. Bergson recunoaşte că „invenţiunea mecanică" a schimbat fundamental delaţiunile dintre oameni, că a dat o nouă îndrumare ideilor, că a jalonat drumul progresului. Pagina pe care H. Bergson o consacră revoluţiei produse de vapori este şi mai doveditoare. Această „invenţie" ia proporţii de buleversare cosmică, susceptibilă de a schimba faţa istoriei. Vom ceda ispitei de a reproduce câteva rânduri, unde apologia retorică a artificialismului ştiinţific şi industrial se aşează direct pe linia marxistă. „După mii de ani, când îndepărtarea trecutului nu ne va îngădui să băgăm în seamă decât marile linii, războaiele şi revoluţiile vor însemna puţin lucru şi este de presupus că ni le vom mai aminti încă; dar de maşina cu vapori şi de invenţiunile de tot felul care o însoţesc, vom voirbi poate cum vorbim de epoca bronzului sau a pietrei cioplite; ea va. sluji la definirea unei ere. Dacă ne vom putea debarasa de orice orgoliu, dacă, pentru a defini specia noastră, vom ţine seama în special de ceiace istoria şi preistoria ne înfăţişează ca o caracteristică constantă a omului şi a inteligenţii, nu vom mai spune poate Homo sa-piens, ci Homo faber" („l'Evolution creatnce", p. 151). Şi concluzia cată să învedereze că inteligenţa este „facultatea de a fabrica obiecte 517 © BCU Cluj artificiale", „şi de a face sa „Varieze indefinit această fabricare11 (p. 151). - . ' , Ne aflăm pe cea mai pură linie a dialecticei marxiste. Nu prin faptul că se pleacă de-la constatarea liminară că maşina cu vapori a schimbat ideile şi relatiunile dintre oameni, că însfârşit însăşi faţa istoriei s’a schimbat. Recunoaşterea acestui fenomen discutabil încă, nu ar avea mare însemnătate. Dar Bergson socoteşte „invenţia mecanică11 ca fenomen definitoriu al spiritului omenesc şi vede în el criteriul absolut de judecată al speciei umane. Spiritul, istdiriă, biologia speciilor se reduce prin urmare la invenţia utilajului tehnic căreia i se recunoaşte totuşi un caracter de artificialitate. Maşina cu vapori, se edifică la un rang echivalent eu epoca bronzului sau a pietrei cioplite. Criteriul eminamente pragmatic, utilitarist, ştiinţific, de inspiraţie pur marxistă, îl determină pe H. Bergson să vadă în spirit şi în istorie o anexă a „facultăţii de a fabrica obiecte artificiale''. NICOLAE ROŞU EXPERIENŢĂ IN MOARTE Moartea este o realitate crudă, căreia nu te poţi sustrage decât sub imperiul unei vrute iluzii. Când însă sub picioare simţi tăria pământului. când în carne simţi zădărnicia trudei trupeşti, iar sufletul îţi plânge după slava lui Dumnezeu şi după veşnicie, prezenţa morţii e mai vie decât însăşi viaţa. Dealtfel nu există viaţă adevărată, viaţă organic trăită, din a cărei lumină să poată lipsi umbrele morţii. Ci cu cât lumina zilelor noastre este mai tare, cu atât conştiinţa fanatică devine mai acută. Raportul dintre lumina vieţii şi umbra morţii este concret în raportul dintre lumina soarelui şi umbra lucrurilor din natură. Cu cât soarele e mai luminos, cu atât umbrele pământului sunt mai groase. Şi invers, cu cât soarele e mai aburit, sau total absent, învălurat în nouri, absentări şi umbra pe pământ. Adică, vorbind precis, natura întreagă e umbrită, dar nu cu o umbră luminoasă în contur şi egal cu profilul prelungit al făpturilor, ca atunci când în înălţimi tutelează soarele, ci cu umbra, apăsătoare şi fără formă a cerului turburat. Analogia-i bogată şi adevărul e întreg în ea. Căci o viaţă trăită confuz, cu orizontul la picioare şi zenitul în tavan, pentru care zarea geografică e o limită sufletească fără trecere, e o viaţă fără bucurii solare, fiindcă-i trăită pasiv faţă de moarte. Moartea răvăşeşte zările, sparge negurile şi proectează umbre proaspete în albul unei vieţi luminoase. Desigur este vorba de-un efect indirect al morţii şi nu de-o acţiune proprie ei. Fiindcă în fond moartea-i negaţie totală a tot ceeace e condiţie naturală în existenţă — numai atât, fiindcă la. limita acestei condiţii sunt zăgazuri care nu pot fi trecute. Inlăuntrul acestor zăgazuri sunt frământări de evadare, înlesnită de moarte. Asta în ce-1 priveşte pe om. Şi în măsura în care omul colaborează cu moartea lui, la o cât mai frumoasă şi mai evanghelică evadare — când va fi să fie — în măsura aceasta prezenţa morţii tonifică viaţa, o activează şi-i topeşte orizonturile în veşnicie. Până aici însă — poposind în viaţa străbătută de sentimentul tanatic — e drum lung, cu aspre poticneli şi aprige ridicări, între plumbul cărnii osândite trecerii şi între cer, lăcaşul de nestinsă râvnă al sufletului. In inima acestui străfund proces' trăim sentimentul morţii, prin noi înşine şi prin semenii noştri. Adică un fel de experienţă a morţii. Lands-berg a scris o carte care se cheamă: „Essai sur l’experienoe de la mort11, apărută in anul 1936. Data aceasta indică stadiul în care-i surprinsă problema în cartea lui Landsberg —• adică prezintă aproximativ ultimele noutăţi. Problema însă este veche cât omul şi nu se sinchiseşte de ceeace i-ar putea adăuga un veac, sau chiar mai multe. Aşa că data cărţii amintite e de prisos, mai cu seamă că autorul nu face decât să prezinte sintetic ceeace omul de totdeauna a simţit şi a gândit despre moarte. In ceeace ne priveşte, această carte ne este doar prilej de discuţie. Elementele ne vor fi comune şi vom folosi şi altele. Despre moarte s’a scris nespus de mult. Atât aproape cât s’a scris şi despre viaţă. Dar parcă s’a zămislit mai multă încredere, mai adâncă stăruinţă în moarte decât în viaţă. Este explicabil. Să ne oprim însă puţin asupra câtorva nume de cărţi şi autori — cari ne-au trecut de curând prin mână. Nu este vorba de o prezentare comparativă sau altfel, ci doar de un simplu apel, cu rost de personală verificare. Iată, am stăruit nu de mult asupra unui capitol din opera de mare experienţă a vieţii, a lui Glemenceau : Au soir de la ■pensie. Perspectivele sunti largi, verticala înaltă, iar Glemenceau un mare şi înţelept cugetător. Sub fruntea lui viaţa este o taină trăită în timp, iar moartea o mai mare taină trăită în veşnicie. Este aici un adevăr eicero-nian: a. filosofa, înseamnă a te pregăti de moarte. Montaigne, în volumul I de eseuri (ed. Pion 1931), închină morţii două capitole, armate în susţineri din filosofia antică. Să nu uităm apoi dialogul Phedon şi Apologia lui So-crate, care deşi nu dă vieţii de dincolo, o existenţă şi-un rost precis, îşi frânge totuşi senin viaţa în faţa morţii. Clodius Piat în frumoasa monografie: „Socrate11, este un serios exeget al . eshatologiei socratice. Iar Louis Bourdeau în „Le problâm© de la mort11 (Paris, 1904), vrea să rezolve raţional problema care ne preocupă şi rămâne în afară de esenţa ei. Căci ştiinţa pozitivă, căreia i se robeşte Bourdeau, este prea neputincioasă faţă de misterele existenţei. Domeniul ei se opreşte doar la, cadrul natural al acestor mistere. Conţinutul însă, care este totul, îi scapă. Totuşi această carte cuprinde frumoase accente de adevăr şi chiar pagini de poezie fanatică. Deaceea lectura ei pasionează instructiv. Lista aceasta s’o încheiem cu eseurile d-lui I. Petrovici publicate în Gândirea: „Ideea de neant11 1933 şi „Dincolo de zare11 (1939). Toate aceste străduinţe în jurul morţii sunt 518 © BCU Cluj eclipsate de moartea creştină, cum ne-o arată sfânta scriptură şi au trăit-o martirii. Se deschide aici un vast capitol, care se aşteaptă, nu studiat — căci e viaţă trăită in moarte şi depăşeşte competenţa ştiinţifică — ci intuit într’o sinteză vizionară. Noi ne oprim deocamdată la o mică experienţă în moarte care va fi un cadru modest al acestei mari probleme existenţiale. In concepţia creştină, antropologia ortodoxă apare în ipostaza comunitară, unde omul, prin creaţie şi viaţă, realizează o înaltă şi inevitabilă frăţie spirituală. In cartea pr. D. Stăni-leae: „Ortodoxie şi românism" vine vorba, într’un capitol, despre teologul german Frie-OC drich Gogarten, „care are cea mai comunitară concepţie despre cuvânt. Omul trăeşte viaţa cea adevărată, cea conformă cu voia creatorului său şi potrivită cu fiinţa sa, numai în deplina atârnare de altul, în necondiţionata împlinire a pretenţiunilor lui. Iar acest altul ' îşi exprimă pretenţiunea sa (..care-i un apel izvorât din simţirea unei necesităţi după serviciul şi comunitatea semenului) prin cuvânt... nu pot zice cu adevărat eu, căci eul este ’în realitate mut neexistând relaţia reală cu tine", (Op. cit. p. 341—343). Această spirituală sudare între semeni crea-ză în dialectica creştină corelaţii fecunde, verificate pe viu, care răstoarnă toată strădania stearpă a filosofiei individualiste. Gând şi faptă, individ şi personalitate, viaţă şi moarte, sunt îngemănări alungate până de curând din dicţionarul savanţilor, sau în orice caz, sfios şi strâmt atacate. Corelaţia viaţă şi moarte, care ne interesează aici, pune în plin problema raportului dintre eu şi tine, dintre un semen şi altul. In acest raport experimentăm moartea. Landsberg îşi începe cartea de care aminteam, citând pe Voltaire, astfel: „Speţa umană este singura care ştie că ea treime să moară şi nu ştie acest luoru decât din experienţă". Şi tot Voltaire afirmă negativ acest adevăr când spune că un copil crescut în absolută singurătate, ar avea faţă de moarte atitudinea unei plante, murind fără conştiinţa marelui mister. Intr’adevăr, trăind în tainică legătură cu semenii noştri, freamătul nostru spiritual este în măsura comuniunii cu ei — şi al lor. Răsună în ei bucuriile noastre şi bat în noi durerile lor, în raport cu frăţia sufletească, cum răsună într’o cupolă modulaţiile unei armonii şi cum bat într’un gol mugetele mării. Experienţa aceasta în moartea altuia, o trăeşti din plin când a închis ochii o fiinţă iubită, cu care ţi-ai împletit viaţa în aspiraţii înalte sau în zilnică viaţă măruntă. Fiecare am trăit asemenea cazuri şi-i plină literatura de ele. Unul din multe. Eram copil. Anul 1919. Păşteam vitele, cu fratele meu şi alţi tovarăşi de copilărie, pe-o câmpie dobrogeană, răscolită de tranşee şi subterane, presărate cu gloanţe şi bombe. Mai zburdalnici între noi erau fratele meu şi un bun prieten, Neagu Avrigeanu. întotdeauna vatra noastră de păşune era în preajma acestor tranşee, din care adunam cartuşe, pe care le puneam cu sutele pe foc. Jocul acesta pri- mejdios s’a schimbat însă în spaimă când neastâmpăratul şi prea îndrăzneţul Neagu a adus lângă foc o bombă. Eram vreo zece inşi. Nimeni n’a îndrăznit să-i smulgă fierul ucigător din mână. După ce timp de două ceasuri am aruncat şi am bătut bomba ca pe-o minge, fără nici un efect, s’a pus la cale următorul lucru: să se facă un foc mai mare şi să se arunce bomba în vâlvătae. Am fost dela început singurul protivnic al acestui joc de-a moartea. A fost zadarnic. Dar pentrucă bomba se încăpăţâna să explodeze, i s’a deşurubat focosul şi de-aici a urmat nenorocirea. S’au înşirat cinci inşi în monom în faţa ei, fratele meu fiind cel din urmă, iar Neagu cel dintâi. Am încercat să-i împiedic cu sila dela această nebunie. Eram lângă ei. Dar când am văzut că cel din frunte încerca să vâre în bombă o surcea aprinsă, abia am avut vreme să mă prăbuşesc într’o tranşee, din dreapta mea. A urmat un detunat nebun, un muget de fiară rănită şi m’am crezut mort. Am avut o senzaţie de ardere îngrozitoare în pântece şi-mi simţeam măruntaele amestecate cu pământul. Totodată m’a săgetat partea de sus a braţului stâng. O săgetare cu durere tare în os. In câteva secunde durerea mi-a rămas într’o imagine vie, pe care am purtat-o multă vreme şi pe care mi-am lămurit-o, nu prea adânc, numai decât. Din toţi cei care rămăseseră în faţa bombei, îmi erau foarte apropiaţi şi ca atare îi temeam numai pe doi: fratele meu şi prietenul Neagu. Cel dintâiu era rănit în mâna stângă iar cel din urmă era aproape rupt în două, cu măruntaele în ţărână şi era mort. Iar din mine s’a rupt parcă ceva, lăsând gol în urmă. Cazul acesta nu trebue interpretat ca excepţional, cu urmări psihologice speciale, fiindcă întotdeauna moartea unui prieten este şi moartea a ceva din tine, care-ţi lasă în suflet, aş zice, un gust tanatic, care prin repetiţie devine conştiinţă tanatică. Procesul acesta se petrece şi pe cale lentă. Vorbind de moartea aproapelui, Landsberg face următoarea analiză : „ ...Dar faptul dominant este acesta : un corp viu suferă ; al nostru simpatizează carnal cu acest camarad chinuit. — Apoi, o clipă în care totul se linişteşte, când totul pare sfârşit, când trăsăturile crispate ale feţei iubite se destind. In acest moment... experimentăm absenţa misterioasă a persoanei spirituale. O clipă simţim o uşurare. Durerea simpatiei trupeşti s’a sfârşit: dar îndată ne simţim transportaţi în lumea stranie şi rece a morţii împlinite". Fiinţa dusă „nu ne va mai vorbi, nu va mai trăi în comunitatea noastră ca până acum. Niciodată". Este o turburare a comuniunii şi a comunităţii fără îndoială, egală cu o experinţă pe care o desprindem încă odată din paginile unei cărţi, al cărei nume şi autor nu interesează. Tovarăşa lui, cu inimă caldă, în comă. El, transfigurat, parcă-i o dedublare fiziologică a muribundei, care moarte îndată. Şi parcă şi el moare. închide ochii şi pare înseninat. Apoi şopteşte: ce uşor e să mori. Tresare, se desmeticeşte, dar e pustiit de viaţa de până acum. 519 © BCU Cluj Desigur cazurile s’ar putea înmulţi, dovedind toate acelaş lucru. Cine preţueşte cu atenţie -această psihologie a experienţii tana-tice în altul, poate uşor pricepe ce înseamnă o mulţime de fenomene mistice şi mai cu seamă stigmatizările. Un mistic religios, care se învredniceşte de-o activă şi vie comuniune cu Dumnezeu, simte adesea durerile cuielor şi spinilor Mântuitorului răstignit. Este o spirituală transpunere în condiţiile fizice ale Dumnezeului. răstignit, fiindcă aceste dureri înfloresc în broboane de sânge şi’n sudoare de chin. Se petrece în concretizare tare comuniunea mistică dintre Iisus şi aleşii Lui. O comuniune trăită mărunt în condiţia noastră umană, prin experienţa morţii aproapelui. Despre aceeaşi experienţă vorbeşte Fericitul Augustin în cartea a IV-a a Confesiunilor. La moartea unui prieten spune: „Ce durere îmi întunecase inima. Şi tot ceeace priveam era ca mort. ...Şi tot ceeace aveam în comunitate cu el, ajunsese o crucificare aspră fără el“. (Landsberg, op. cit. p. 51). Dar dacă această experienţă este subiectivă şi poate cea mai îndreptăţită in a rezolva psihologia morţii există şi o experienţă obiectivă ale cărei elemente pot fi utile problemei. Sunt unele fenomene care au o asemănare cu moartea şi prin ele putem surprinde, prin presupuneri starea sufletească a clipei când trupul îşi sloboade duhul. Este una din cele mai dificile probleme. In rândul acestor fenomene intră leşinul, somnul, visul, transa şi halucinaţia. In toate aceste fenomene se petrece o descleştare între trup şi suflet, oare simulează într’un fel moartea. Noi să ne oprim numai asupra visului. Se înţelege că nu poate fi vorba de toate visele. Sunt vise care nu numai că nu-ţi dau sentimentul descleştării amintite, ci dimpotrivă, îţi este trupul foarte greu, când picioarele nu vor să se mişte, gura nu poate să strige, iar mâna îţi stă ţeapănă. Eşti într’o stare de totală robire trupului, care nu vrea să te asculte. Pe noi ne pi'eocupă visul alb, luminos, dacă vreţi, visul dantesc, pe aripile căruia uităm că avem trup. Şi de multe ori ne privim trupul deoparte ca pe ceva strein. Desprinşi de el, ne lăsăm robi sufletului care ne poartă pe celălalt tărîm, sub porunca unor puteri care fac până astăzi taina visului. Căci toate încercările de-a găsi o chee pentru această taină au rămas zadarnice. Girul pe care li-1 dăm noi de-a surprinde unele elemente care ne interesează aici, ţine numai de realitatea visului, nu de esenţa lui, care ne e încă streină. Şi. astfel în vis trăim sentimentul altei vieţi care poate fi în fond ceva cu totul deosebit de ceeace vrem noi să-i punem în seamă, dar care analogic poate fi un document auxiliar, Deoparte trupul, dovada condiţiei naturale de existenţă, de alta sufletul dovada altei existenţe. O existenţă frumoasă cu zări albe şi lumină plutitoare; sau, uneori o existenţă tristă, cu zări înfundate şi străfunduri negre, care te îndeamnă să te’ntorni în trup şi numai poţi. Ţi-i vrăjmaş tot universul, dar existenţa în această condiţie e inevitabilă. Această alternanţă de perspective albe şi orizon- turi negre, în pragui morţii, o poţi verifica în coma multora din muribunzi. De pildă, unul cu ochii ţintiţi senini în colţul icoanelor, îţi vorbeşte frumos şi duios, despre o grădină răcoroasă, despre flori şi izvoare, despre îngeri şi sfinţi. Toate acestea le şopteşte cu atâta căldură şi convingere încât parcă tu însuţi le vezi. Apoi închide ochii peste toate aceste frumuşei ca peste nişte bunuri personale. Altul însă, cu faţa brăzdată aspru, cu ochii rătăciţi şi ferindu-i parcă de grozăvii numai de el ştiute, se apără cu mâinile, ţipă de spaimă, se fereşte de icoane şi vorbeşte de foc care-1 arde, de făpturi care-1 chinuesc şi moare în crâncenă zbătanie. Este în aceste realităţi o trăire prematură a ceeace va fi după moarte. O trăire prezentă în visele de care am vorbit. Din toate aceste experienţe într’un fel sau altul, care dealtfel nu sunt singurele, creşte realitatea unei psihologii a morţii, care se rotunjeşte între două sentimente: sentimentul intrării în altă condiţie de existenţă. Aici s’a zămislit eshatologia tuturor religiilor. Universalitatea eshatologiei, verifică existenţa de întotdeauna a sentimentului fanatic. Ruperea de care vorbeam insă nu-i totală, rămâne în noi ceva din duhul celui mort şi ca atare nici intrarea în altă condiţie existenţială nu-i totală. Păstrăm o tainică legătură cu morţii noştri. Trăim străfund comuniunea în care ne-a creat Dumnezeu. Ingăduindu-şi un joc de cuvinte, Landsberg exprimă aşa acest adevăr: Moartea este o prezenţă absentă, iar mortul o absenţă prezentă. Este vorba desigur de conştiinţa morţii şi a legăturii cu cei răposaţi. In conştiinţa aceasta, sau poate mai bine în sentimentul acesta tanatic ne zămislim viaţa. Cu cât acest sentiment e mai viu ou atât viaţa ni-i mai frumoasă, întotdeauna mai gata pentru moarte. Aminteam de cuvintele lui Cicero, care credea că a filosofa — e vorba de filosofic ca atitudine de viaţă —, a filosofa înseamnă a te pregăti de moarte. In-tr’adevăr, în inima unei înalte filosofii găseşti întotdeauna capitolul despre moarte, care-ţi cere o viaţă gata oricând de jertfit. Dar o viaţă pentru o jertfă frumoasă, nu oricum. Căci trebue „să-ţi închipui întotdeauna că fiecare zi este pentru tine cea din urmă" ne sfătueşte Horaţiu, Iar Lucreţiu adaogă: „îndată prezentul va deveni trecut şi niciodată nu ne vom mai putea aminti de el“. Deaceea. niciodată n’a existat o filosofic adevărată dacă n’a fost gândită în raport cu moartea, după cum nu există viaţă adevărată, dacă nu-i întoarsă cu faţa spre moarte. Grandoarea morţii însă nu-i aici. Filosofia o bănueşte numai, iar omul antic şi-a croit viaţa pe măsura acestei bănueli. Moartea lui Socrate, de plidă, este o moarte consimţită din calcule filosofice şi din spirit de demnitate civicii. Nu-i în ea nimic din grandoarea spirituală a unei morţi sacre. Această grandoare nu ne-o poate da filosofia şi n’o pot realiza filosofii. Jertfa lor în moarte este adesea frumoasă, dar nu prea înaltă. De multe ori rămân mai presus ei decât moartea lor. Fi- 520 © BCU Cluj losofia deschide perspectiva unei morţi, care păleşte în faţa morţii creştine. Creştinul are o moarte a cărei grandoare creşte din umilinţă cum creşte stejarul din putrejime. Este o moarte poruncită nu de dialectica filosofică, ci de dialectica soteriologică. O moarte care nu ţine să fie frumoasă prin sine, ci prin viaţa pe care o pecetlueşte şi nu vrea să salveze onoarea unei concepţii filosofice, ci să realizeze mântuirea unui suflet. CRONICA I. HELIADE RĂDULESCU : OPERE. Edific critică cu Introducere, Note şi Variante de D-Popovici. — Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol ir. — Marile figuri din trecutul cultural al României sunt, în deobşte, prea puţin cunoscute. Lipsesc, aproape cu desăvârşire, studiile ample care să definească în lumina cercetării ştiinţifice acele personalităţi de semnificaţie istorică şi spirituală de activitatea cărora se leagă momentele hotărî-toare ale evoluţiei noastre intelectuale. De bine de rău există un fenomen de cultură românească. Dar, din păcate, s’a cheltuit până acum prea puţină trudă cinstită pentru lămurirea lui — atâta şi aşa cum este. Cărturarii cari erau şi sânt, oarecum, profesional chemaţi să împlinească această îndatorire au întârziat să o facă. Fie că s’au pierdut în desişul sterp al altor probleme — care insinuau doar o depăşire a sferei de preocupări naţio-nal-cul turale, fie că au acceptat un condamnabil indiferentism faţă de ele, — sub care se ascunde, deseori, o penibilă absenţă a pregătirii de specialitate, — consecinţele ce ni le-au lăsat ca o grea moştenire sunt nespus de întristătoare. Nimeni nu poate să tăgăduiască faptul că noi avem foarte puţine monografii literare. Monografiile acestea alcătuesc primul şi cel mai important element necesar constituirii unei discipline de istorie literară în felul în care o concepe ideologia critică modernă. Fără contribuţia unor asemenea lucrări în care să se analizeze cu toată seriozitatea şi cu toată documentarea cuvenită opera celor mai reprezentativi scriitori ai noştri, va fi cu neputinţă să se ajungă la o istorie a literaturii române demnă de menirea ce trebue s’o aibă. Efortul de a închega o astfel de istorie a literaturii va rămânea mereu zadarnic până când nu vom avea o serie de studii izolate, întocmite ' cu cea mai severă conştiinţă ştiinţifică şi clădite Pe o dreaptă judecată a valorilor autohtone. Condiţia fundamentală deci, pentru izbânda acestei munci sunt studiile fragmentare, adică studiile care urmăresc precizarea unui singur subiect din mulţimea celor existente. Căci numai aşa istoricul literar de mâine va avea posibilitatea să dea o operă d& adevărată sinteză, în a cărei arhitectură ideativă orice linie va fi sprijinită de o certă contribuţie analitică. D. D. Popovici, titularul catedrei de istoria literaturii române moderne dela Cluj, a dovedit că are toate calităţile ce se cer unui exce- Moartea creştină-i viziune’ri veşnicie. Despre dialectica ei vom vorbi cândva ca o concluzie naturală a acestor însemnări. Pentru aceasta însă trebue mai mult decât râvnă. Filosofi a îţi cere strădanie şi bunăvoinţă, dar moartea o realitate care depăşeşte formula şi sistemul, cere aderenţă. Numai aşa rămâi în-lăuntrul just al adevărului. Şi despre moartea creştină, nu se poate vorbi altfel. NIŢĂ MIHAI LITERARA lent cercetător. Activitatea d-sale, mai ales din ultimii patru sau cinci ani, se desfăşoară pe o linie de frumoasă probitate şi de metodică erudiţie. Feluritele articole publicate în__ revistele bu-cureştene pe vremea când încă îşi desăvârşea ucenicia ştiinţifică în Franţa, n’au fost decât un preambul al cărţilor pe care le-a scris, mai târziu, despre Eliade Rădulescu. In tărâmul acesta aportul adus este de o definitivă importanţă. Oricine va mai aborda de azi înainte, problema Eliade va trebui să ţină seama, în primul rând, de rezultatele la care a ajuns d. D. Popovici. Nimeni nu era mai indicat să întocmească o ediţie critică a scrierilor părintelui literaturii noastre ca acela ce a mărturisit neobosit, străduinţa atât de fructuoasă, de a-i înfăţişa aspectele talentului său complex — şi în deosebi, de a limpezi, printr’o savantă expunere, curentele de idei sub a căror înrâurire s’a format personalitatea lui Eliade Rădulescu. Năzuind înspre scopul —• dealtfel, cu prisosinţă realizat, de a arăta raportul dintre Eliade şi ideologia literară occidentală din veacul XVIII, d. Popovici a reuşit să aplice în chip strălucit metoda comparativă, inaugurată de un Fer-nand Baldensperger şi de un Paul Hazard. Aceiaşi metodă o întrebuinţează şi în introducerea volumului de faţă. Evident, cu o aparatură documentară mai redusă — dar cu un spirit identic. Factorii care au avut un rol determinant în plăsmuirea personalităţii lui Eliade Rădulescu sunt variaţi, ca obârşie şi chiar ca finalitate. In autorul Echilibrului între antiteze s’au concentrat aproape toate sensurile mişcărilor de idei din apus. Dar nici influenţele de origine sudest-europeană nu trebue uitate. Căile pe care au pătruns aceste influenţe din două direcţii opuse şi datând din epoci diferite, sunt desemnate de d. D. Popovici cu argumente convingătoare Ca. element comun cu generaţia sa, Eliade are calda admiraţie pentru Grecia — o admiraţie care s’a transformat firesc, într’o adaptare totală a principiilor noui ce erau preconizate de şcoala grecească. Principiile în chestiune — din fermentarea cărora vor isbuc-ni sângeroase lupte revoluţionare, erau tributare iluminismului. Aceiaşi filosofic a „Lumi-nilor“ — venea însă şi printr’o altă filieră. Anume: prin Renaşterea Ardeleană, al cărei reprezentant într’aripat a fost, aici la Bucureşti, Gheorghe Lazăr. Lazăr cunoştea ilumi- 521 © BCU Cluj nismul din cartea lui Lanjuinais despre împăratul Iosif II, pe care, se ştie, a citit-o cu cea mai stăruitoare pasiune. Aşa dar, în Eliade Rădulescu, concepţia „Luminilor" s’a infiltrat pe două vaduri. Filoso-fia aceasta a avut o puternică acţiune orienta-toar© asupra lui. Datorită ei, scriitorul român va afirma pe plan politic cosmopolitismul iar pe plan social, umanitarismul — atitudini fortificate logic de preceptele creştine. Şi aici se prezintă una din laturile cele mai paradoxale a spiritului său. Creştin, totuşi Eliade a vădit un devotament nesdruncinat faţă de raţionalismul optimist şi reformator al enciclopedismului francez. El se dorea arzător un „Aufklărer" — ceeace în esenţă se opunea metafizicei creştine. Cultul raţiunii a luat la el forme excesive. Până şi în procesul misterios al creaţiei artistice, Eliade descoperea un elan raţionalizat, o pasiune voluntară. Dease-menea, viziunea lui despre poetul profet, poartă o adâncă pecete raţionalistă, care nu ar fi fost posibilă fără o complectă îmbrăţişare a crezurilor iluministe. Dragostea lui Eliade pentru umanitatea întreagă a crescut organic din aceste convingeri specifice secolului al XVIII-lea apusean, Dar un nou fapt are rostul să ilustreze încă odată, aspectele paradoxale ce compuneau personalitatea lui I. Eliade Rădulescu. Deşi cosmopolit fervent, autorul proclamaţiei dela Islaz a găsit în limbă cel mai bogat mijloc de întărire a conştiinţei naţionale. Iar în timp ce se ralia înfierbântatelor planuri utopice ale lui Fourrier sau propovăduia in-lorpretările pseudodialectice ale lui Saint-Si-mon, Eliade nu uită să propună reorganizarea Orientului — „poligenezia" popoarelor balcanice — sub sceptrul României. Raţionalismul lui neînfrânat trecea deci, în cel mai credul progresism. Se stabileşte astfel un circuit ideologic în cuprinsul căruia erau îngăduite tot soiul de concepţii. Desvol-tarea acestor concepţii a dus dela sine la precizarea unor poziţii doctrinare adverse, pe care însă spiritul lui Eliade Rădulescu le conţinea embrionar fără să le resimtă tensiunea contradictorie şi fără să-i stingherească întru nimic patetismul cheltuit în susţinerea fiecăruia în parte. D. D. Popovici a desprins, atent şi sobru,, fazele unei evoluţii intelectuale care în nici un caz, nu poate fi numită organică. Scriitorul a cărui operă poetică şi dramatică se retipăreşte acum în volumul Fundaţiei Regale, graţie hărniciei erudite a tânărului profesor dela Cluj, se prezintă cititorului suficient de instruit în câmpul literaturii noastre ca apariţia cea mai tipică a începutului epocii moderne româneşti. Lipsit de o unitate spirituală profundă, caracteristică vârstelor mature ale unei culturi, — şi oferindu-se cu o neîngrădită disponibilitate sufletească tuturor curentelor imediat anterioare sau contemporane lui, acest scriitor credem că simbolizează însăşi starea în care se afla destinul României în prima jumătate a veacului trecut. Avem impresia că d. Popovici trebuia să adâncească şi aspectul acesta „stilistic" al problemei pentru ca studiul să fie de o corri-plectă rotunjime. Iată ce spune chiar d-sa, nu fără un oarecare retorism oportun, încheind rândurile Introducerii : „Epavă aruncată de lumea „Luminilor" în secolul romantismului, desfăşurarea vieţii sale (a lui Eliade) sufleteşti ne sugerează imaginea acelor stânci ce se ridică pe ţărmurile mării şi pe care fulgerile le-au ars, vânturile le-au bătut şi valurile le-au măcinat. Smuls din lumea intelectuală în care se formase, scriitorul român se găseşte prins în ritmul trepidant al vieţii spirituale din secolul trecut. Faptul acesta avea să-l facă să fie, pe plan social, un conservator care pluteşte pe valurile socialiste; în literatură, un clasic îndrăgostit de poesia romantică iar în ordine religioasă, un credincios care bate totuşi la porţile fiecărei idei, întrebând dacă Dumnezeu locueşte înlăuntru". Sensul existenţei lui Eliade Rădulescu are o vizibilă semnificaţie naţională. Dacă suntem îndreptăţiţi să vorbim de un tragism al culturii româneşti, fără îndoială că exceptându-1 pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, nici o altă figură nu ni se îmbie într’o înfăţişare atât de concludentă ca raţionalistul, misticul, cosmopolitul, patriotul, socialistul şi creştinul Eliade. SEPTIMIU BUCUR * GRIGORE POPA: „CARTEA ANILOR TINERI" (Ed. Miron Neagu — Sighişoara) — Ardealul post-belic, Ardealul tânăr am putea zice este un foarte interesant lahoratoriu poetic, din mijlocul căruia vom putea lua întotdeauna câţiva stihuitori de autentic talent. Printre ei vom însemna pe Emil Giurgiuca, Mihai Beniue, George Popa, Radu Stanca şi, poate, încă unul sau doi. In mijlocul acestor tineri profund şi total lirici, Grigore Popa ni se pare o interesantă şi ciudată figură. Avem credinţa că înainte de orice, Grigore Popa este un gânditor, un foarte fin şi tot atât de original gânditor. N’avem decât să ne gândim la studiile sale risipite în reviste, la acelea din paginile „Gândirii", apoi la cele din „Abecedar" şi L,Pagini literare", pentru ca să ne dăm seama că Grigore Popa ştie, ca puţini alţii din generaţia lui, să disece o idee, să clădească un gând. Ne-au plăcut, în direcţia aceasta,, acele pagini în care l-am aflat comentat pe Kirkegaard. Iată deci argumente care să confirme faptul că Grigore Popa e mai ales un gânditor. Şi cu toate acestea, un volum de versuri ale lui, aşteaptă înainte-ne, să-l foiletăm şi să-l comentăm. Vom spune din capul locului că poesiile lui Grigore Popa alcătuesc o culegere interesantă, în care am descifrat nu neliniştea de lirică esenţă, ci poesii, în marea lor majoritate,, reci şi cerebrale. Tocmai pentru această singulară poziţie, „Cartea anilor tineri" merită din plin să fie discutată. Ce este poesie în aceste pagini, credem că e mai ales acel suflu „al anilor tineri", acea căutare, ţipetele şi întrebările de-o factură aproape adolescentă. Crescută atât sub lumina lui Blaga, Goga şi Voiculescu, cât şi sub aura lui S22 © BCU Cluj Riike şi George, poesia lui Grigore Popa e străbătută, mai întotdeauna, de un aer grav, de acel „gros'ser, feierlichar Hauch“, de care pomeneşte undeva chiar Ştefan George. Gravitatea a supus poate liricele tumbe şi ast fel toată poesia lui Grigore Popa ni se pare a avea rezonanţe de orgă, nu sunet de flaut şi vioară. Că ci iată : „Tot sufletul satului s'a ridicat în floi'ile de vişin. „Fiecare copil îşi caută Cristosul într'o floare „Şi toată zarea-i cârjă doar de sprijin „Atâtor inimi mari de prunci crescute'n soare1'. Sau altă strofă, luată la întâmplare : „Atunci va fi frumos şi poate trist, „Cum trist e cântul vinetelor creste. „Va bate vântul verde ca.'n poveste, „In faţa lumii râsul va fi trist". Fiecare cuvânt este aici nu generator de muzică, ci izvor de gând, din gând. Ceeace mai e încă interesant în toată activitatea lirică a lui Grigore Popa, e acel ardelenism care descinde direct din George Coşbuc şi Octavian Goga, cu singura deosebire că aerul de dârză revoltă e mai atenuat la poetul de azi. In acest sens remarcăm poesiile: „De-cebal“, „Sabia", „Mama" şi „Sora". Cu toate remarcele pe care le-am făcut până aici, remarce care ar putea să pară unora ca rezerve, vom cita drept încheere o poe-sie, care este o excepţie şi o încântare pur lirică. Din recile aurării ale gândului, poetul s’a desprins o clipă şi ne-a dat o poesie, foarte poetică, foarte singură. în paginile cărţii, pe care o cităm în întregime; ea se numeşte „Cântecul zilei" : CRONICA SCRISOAREA PIERDUTĂ, MOLIMA, SA-CONTALA. — E vreme de furtună... de vajnică furtună sufletească. E vreme de adânci frământări aproape în lungul şi în latul lumii. Răsturnări de valori şi prefaceri totale sunt azi la ordinea zilei. Chinuitoarea nesiguranţă turbură pacea, până şi a celor mai neprihănite suflete. Şi totuşi, în tot acest tumult al civilizaţiei actuale, ţara noastră a ştiut şi ştie să-şi păstreze atitudinea de calm şi stăpânire de sine, în toate domeniile activităţii sociale. Nu numai politicul, dar şi spiritualul, sunt deopotrivă pe tradiţionala linie a propăşirii. Şi teatrul, element de temelie al preocupărilor spirituale, îşi vede şi el de drumeagul ce şi-l croeşte, zi de zi, către alte luminişuri. Mersul neturburat e o dovadă mai mult că „teatral" e un fenomen social, asemenea oricăror altora. Ordinea ori desordinea dinlăuntrul unei societăţi, îşi găseşte reflexul ideal în cadrul activităţii scenice a acelei societăţi. 528 „Vei fi natlă, ziua med, - - „Sfântă ca biserica. ■ „Şi ferită de păcat „Ca, o fată de'mpărat. „Sus cântarea veacului, „Ceasul sfânt al leacului, „Te-a ales să fii stăpână „Peste evul de lumină. „Mersul tău tristeţelor „Nu-l da bătrânelelor, „Ci amiaza ta de foc „Umplă ţara de noroc. „Singură ca steaua mea, „Sfântă ca Dumineca „Umple veacul de victorii „Ziua mea de nalte glorii. „Mare şi frumoasă eşti, „Zi de vreri dumnezeeşti, „Date mie spre vestire, „Veacului spre pomenire!" Şi poate că şi aici un şarpe se sbate în cuşca versului! Oricum, „Cartea anilor tineri" e o foarte interesantă experienţă, pe care noi o subliniem ca atare. Parcurgându-i paginile, ne-am gândit o clipă la Nietzsche, care era liric şi când făcea filosofie; Grigore Popa e aproape invers. Interesantă mărturie pentru spiritualitatea noului Ardeal, cartea aceasta de poesii constitue o insulă singuratecă într’o mare de lirism. Dela autorul ei, aşteptăm însă o masivă şi puternică operă de gândire, continuare, poate, a lui Lucian Blaga şi D. D. Roşea; aceasta pentru că Grigore Popa ne-a convins că e capabil de acest fapt. Pentru realizarea de mâine, „Cartea anilor tineri" va trebui să fie numai o treaptă. ŞTEFAN BAC IU A M A T 1 C A Sub aceste auspicii şi în atmosfera aceasta de calm care domneşte la noi, s’a ridicat, rând pe rând, cortina fiecărui teatru bucure-ştean. Dar, din pricina reparaţiilor şi inovaţiilor ce s’au adus sălii şi scenei, Teatrul Naţional n’a mai făcut pas de început al unei noui stagiuni, ci a dat întâietate celorlalte. Cu reluarea însă a „Scrisorii pierdute", Teatrul Naţional a rămas tot primul... „inter pa-res" în ce priveşte tradiţia. Noua reprezentare a „Scrisorii pierdute" ridică o problemă de importanţă covârşitoare pentru mişcarea noastră teatrală. E o problemă veche de altfel, dar totuşi nouă, repertoriul permanent. Foarte mulţi au dat sugestii de tot soiul pentru rezolvirea ei. Bunele inten-ţiuni ale diverşilor directori ai Teatrxdui Naţional au fost subliniate la vremea lor. Actuala lege a teatrelor a venit par’că, să pună punct la orice neînţelegeri, decretând — în art. 42 ce condiţiuni trebue să îndeplinească o piesă ca să poată fi admisă în repertoriul D R © BCU Cluj permanent: ...„să fi trecut cel puţin 10 uni dela prima reprezentaţie, în care interval piesa să se fi jucat cu succes în cel puţin trei stagiuni teatrale pe scena teatrului respectiv''. Cu toate acestea, problema vine firesc în discuţie, căci- ceeace a stabilit legea, nu este deloc îndestulător. A hotărî care sunt piesele ce pot intra în repertoriul permanent nu e totul. Eşecul suferit de „Scrisoarea pierdută“ în actuala stagiune, afirmă tocmai cele spuse până aci. Acest eşec, doar numai din pricina interpretării, căci actorii n’au „studiat" textul, ci bau „învăţat" doar pe derost, şarjând tot timpul;, neluând o clipă în seamă că autorul a scris comedia serios. Opera lui I. L. Caragiale e pentru vremurile noastre, un cuţit eu lama prea ascuţită. Uşor se poate luneca pe o parte sau pe alta. O cât de mică neînţelegere a construcţiei, a-t-rage după sine dărâmarea acestui text genial, cum s’a şi întâmplat de data aceasta. Iată deci, că din moment ce distribuţia a fost încredinţată altora decât maeştrilor cari au jucat până acum, nereuşita a venit fără întârziere. Cei vechi „Bătrânii" teatrului nostru fuseseră mai aproape de spiritul cara-gialesc. Cu trupul şi cu sufletul lor aparţineau mai mult ori mai puţin, generaţiei Caragiale, pe când cei de azi sunt pe deplin străini atmosferei mediului earagialesc. Cei de ieri îl intuiau pe Caragiale, prin propria lor expe-renţă, pe când cei de azi vor să-l reprezinte fără o prealabilă intuiţie. Numai prin studiul adânc al realităţilor din jurul lui 1900, şi prin muncă neîntreruptă, actorii „tineri", pot ajunge interpreţi demni ai repertoriului nostru clasic, păşind temeinic pe linia de interpretare a celor „bătrâni". O catedră care să fie purtătoare de cuvânt bun, pentru lămurirea cadrului istoric, în care trăiau cei dinaintea noastră, o catedră — cu alte vorbe —• de „teatru vechiu românesc" este astăzi sugerată de stilul burlesc în care a fost interpretată „Scrisoarea pierdută". Actorii tineri ar putea-o avea pe lângă „Academia de Muzică şi Artă Dramatică", iar regizorii, pe lângă şcoala, de regie care credem va vedea şi la noi odată şi odată lumina zilei. Iar Teatrul Naţional ar trebui să rămână exclusiv păstrător al repertoriului clasic, re-prezentându-1 cu precădere ,lucru atât de uşor azi, când are o anexă ca „Studio-Ul“. & Printre celelalte teatre cari au înţeles să-şi înceapă noul an de muncă, prezentând piese din repertoriul original, „Regina Maria", ţine locul de frunte. Alegerea ce a făcut-o cu „Molima", drama în trei acte a d-lui I. M. Sadoveanu, e una din cele mai lăudabile. Ca întotdeauna, teatrul soţilor Bulandra a fost şi de data aceasta la înălţimea menirei „teatrului-artă" şi nu divertisment. Cu toată situaţia-i de teatru particular, care are de luptat cu indiferenţa unui public ce pare mai atras de filmele cu cow-boy, teatrul „Regina Maria" nu pregetă să facă sacrificii imense pentru ca să reprezinte amatorilor de artă spectacole ca cel din sear,a de 28 Septembrie crt. Scrisă încă de acum 10 ani, piesa d-lui ion Marin Sadoveanu are totuşi şi îşi va păstra deapururi, prospeţimea noutăţii şi interesul pe care ni-l produce o lucrare reuşită. De altfel, nimic din „Molima" nu e vechi şi nici măcar nu va putea fi vreodată. începută la Constanţa, în vara lui 1929, continuată şi terminată un an mai târziu la Bal-cic, „Molima“ a mai înfruntat odată lumina rampei şi rigorile criticei,când a fost reprezentată de teatrul „Marioara Ventura" pentru- prima oară în seara zilei de 5 Decembrie 1930. Drama care se desfăşoară în cuprinsul celor trei acte, dramă care frământă şi macină sufletele celor trei: Maria — Mihai —■ Viorica, e perpetuă ca şi fiinţa Pe pământ. De multe ori', pe drumul vieţii, întâlnim grupul Maria-Mihai-Viorica. Cazul psiho-patologic din „Molima" nu-i chiar aşa de rar. In multe suflete trăeşte, şi multe suflete fărâmiţează. Bineînţeles însă, numai un fin psiholog poate sesiza această dramă, căci nu avem aface cu un simţământ, ci cu o complexitate de sentimente. Avem îmbibate în aceiaşi acţiune: gelozie, răzbunare şi lipsă totală de voinţă. Gelozia şi răzbunarea aparţin mamei, iar lipsa de voinţă e a celorlalţi: a fiului şi a norei. Ici şi colo vezi cum germinează, creşte şi înfloreşte gelozia unei mame care, ca Maria, îşi adoră copilul ■— un alt Mihai — gelozie ce se resfrânge împotriva tovarăşei de viaţă a copilului ei, împotriva vreunei Viorica. Dar această gelozie e îmbinată în piesa d-lui Ion Marin Sadoveanu cu dorinţa de răzbunare a femeii care n’a cunoscut fericirea conjugală. Dacă Maria n’a putut să-şi asigure din partea soţului ei, iubirea ce o dorea, nu acceptă n-ici ca o altă femeie să se bucure de ceeace nu s’a putut bucura la vremea ei. Şi merge atât de departe, încât nu admite aceasta nici chiar pentru nora ei, pentru Viorica. Aici e complexitatea simţământului şi tot aici, omenescul lui. Ura soacrei împotriva norei nu porneşte deci normal, liniar, dintr’o neînţelegere, ci intenţionat, bine organizată, ca un fascicul extrem de complicat şi greu de înlăturat, ca o avalanşă. Nepotrivirea dintre soacră şi noră e banală. De obiceiu, prin înţelegerea situaţiei de către cea mai tânără, lucrurile se pot îndrepta. In cazul „Molimei“ ireparabilul apare însă del-a prima scenă. Maria nu poate trăi la un loc cu Viorica — e axiomatic! — decât doar, dacă Mihai va avea puterea de voinţă ca să înfrângă tirania mamei. Dar fiul nu seamănă cu mama. Mihai nu are nimic din tăria de caracter a Măriei. El e slab, lipsit total de voinţă. Singur o recunoaşte, după explicaţia ce o are cu Maria în actul doi. Dacă ar fi o personalitate, distrugătoarea gelozie din sufletul mamei, de altfel nu l-ar fi putut molipsi şi pe el. Dacă n’ar fi fost şi el un infirm sufleteşte, şi-ar fi putut scutura jugul bolnăvicioasei mame, şi s’ar fi putut smulge din mediul acela neprielnic. Ar fi scăpat-o şi pe Viorica de molima ce până în cele din- urmă o va prinde şi pe ea, căci şi Viorica e o fire slabă. Văzând că nu va putea ajunge la nici un 524 © BCU Cluj sfârşit bun cu soacra, Viorica se decide să plece singură dela bărbatul pe care dealtfel îl a dona şi ea. E în ea, în al doilea act, o dorinţă de eliberare, dorinţă pe care nu şi-o va putea duce până la capăt, căci după moartea Măriei revine la Mihai şi-şi duce viaţa mai departe, în chin şi ură. Mihai fiind azi întocmai ca şi mama sa, un tiran. In această piesă — de o înaltă intelectualitate — e vorba deci, de o contagiune spirituală, provenită numai din diformităţi psihologice. Desnodâmântul pare să se producă din impulsul unui fatalism eşit prin sfărâmarea echilibrului sufletesc al personagiilor... „sânge stricat", cum spune bătrânul Aii. Dovadă că cei sănătos construiţi sufleteşte, nu vor putea deveni teren de cultură prielnic molimei ce a cuprins conacul dobrogean. înţeleptul Aii şi blândul moş Iorgu sunt şi vor fi tot mereu în afara oricărei molipsiri. Aii chiar îşi dă perfect de bine seama de pericolul social ce-1 prezintă molima, aceasta, molimă ce poate cuprinde pe oricare suflet şubred. Când Viorica vrea să-l părăsească pentru a doua oară pe Mihai, Aii n’o mai lasă să plece, şi cu simpla dar pătrunzătoarea-i elocvenţă, o convinge că e mai bine să rămână pe loc... Molima lor e ca şi lepra. Numai cel ce a trecut vreodată pe lângă tipuri cari răspândesc otrava aceasta, îşi poate da mai bine seama. Şi de unde d-. Ion Marin Sadoveanu spunea acum 9 ani — când acorda un interview cu ocazia premierei de atunci — că piesa d-sale e „o dramă drept-credincioasă", adevărul era că reuşise să înfiripe una din cele mai îndrăzneţe lucrări din literatura noastră dramatică. A adâncit în aşa grad sufletul omenesc. încât a reuşit să desvolte o temă de o îndrăzneală rară. Cunoşteam până azi numai latura frumoasă a iubirii, latura binefăcătoare, înălţătoare. Poemul lui „Romeo şi Julieta“ neobişnuit prin sublima exagerare a iubirii. „Molima" însă. vine să ne descopere, cu un cinism demn dc autorii nordici, exagerarea în rău a iubirii, şi încă a celei mai imateriale: a iubrii materne. In desfăşurarea acţiunii, cele trei acte se deapănă cu o tehnică perfectă. Actul întâi e par’că un poem închinat pământului Dobro-gei. Ca fiu al ţărmului nostru marin, ci. Ion Marin Sadoveanu e un cunoscător şi un îndrăgostit de glia dobrogeană. E par’că o „Odă unui pământ desnădăjduit*-. Lămuresc îndeajuns cele două versuri din Ovidiu, pe care le-a pus ca motto la ediţia S. A. D. B.: Vezi doar câmpiile goale de arbori şi frunze, meleaguri Unde nici n'au ce căuta oamenii plini de noroc. Actul al doilea, de o perfecţiune clasică, este actul omenescului. Mulţi sunt oare cei ce nu se regăsesc ca într’o oglindă în desfăşurarea acestui act? Disperarea lui Mihai după întrevederea cu Maria e demnă de Ibsen: „Am tras, am tras cu amândouă mâinile de toată magherniţa asta a vieţii noastre de aici, până ce s’a prăbuşit peste mine. Credeam, de ani de zile, că atunci pot să dau de cerul slobod, de aer curat, de libertate... şi abia acum văd că orbecăesc printr’un întuneric din care nu pot ieşi". Cât de aproape e Mihai de Oswald din Strigoii", când strigă plin de desnădejde: „Soare! Soare /“ Actul al treilea e momentul simbolului. Povestea lui Aii e adâncă şi atrăgătoare ca fundul mării înspumate. E atâta durere, e atâta omenie în tot ce spune, încât Aii se ridică deadreptul la semnificaţia unui simbol. In plus, o limbă de o aleasă frumuseţe, de un pitoresc care uimeşte, care dă un farmec deosebit piesei: „Nu ţi s’a întâmplat niciodată să ai goluri în zile?... Să stai să priveşti apa, să te uiţi lângă ea şi să simţi numai că trece prin tine ceva, şi să nu şti ce e: timp, viaţă suflet"? Sunt vorbele lui Mihai în actul al doilea, scena a treia. Sunt câteva din perlele pe care autorul le-a presărat cu dărnicie în cursul celor trei acte. De altminteri, întreaga piesă e un şirag de perle care, ca orice alt şirag asemănător. se dărueşte numai celor ce ştiu să-l preţuiască. In ce priveşte interpretarea şi regia, un mănunchi de actori-maeştri au fost întovărăşiţi de un bun regisor. Afară de d-na Lucia Bulandra, care n’a dat tot cât putea să dea talentul d-sale, şi afară de d. Bulandra, care s’a regăsit pe sine abia în actul II şi III, restul distribuţiei a fost la înălţimea piesei. D. V. Maximilian s’a depăşit chiar, înfăţişându-ne un cap de operă prin al său Aii. Dela d. Ioan Sava am fi dorit o mai mare simplitate în linii, o mai accentuată convergenţă a. elementelor decorative pentru sublinierea, prin regie, cât mai adâncă a simbolului. * * * Un alt spectacol ce se ridică deasupra obişnuitului. prezentându-ne o piesă de valoare, mulţumită alegerii pe care a făcut-o d. profesor N. Iorga. e reprezentarea pe scena teatrului Ligii Culturale a dramei lui Calidasa : „Sacuntală“ (nu Sachntala" cum greşit pronunţă interpreţii). „Sacuntală — Abhijnanasacuntală (recunoaşterea Sacuntalei) — nu e o piesă, nu e un poem dramatic, ci e un fermecător cântec de iubire. Povestea dragostei Sacuntalei cu regele Duşanta, poveste plină de un farmec dureros, e povestea însăşi a vieţii jalnice, aşa cum ne-o lasă zeii —■ cum spune chiar Duşanta. Suferinţele celor doi îndrăgostiţi, suferinţe izvo-rîte din răutatea celor din jur, sunt mult prea omeneşti şi conduse cu prea multă dibăcie ca spectatorul să nu fie cucerit de acţiunea Sacuntalei. Calidasa, unul din cei mai cu vază autori dramatici indieni, născut între 350—420 d. C., nu era un începător când a scris Sacuntală. Debutase de mult cu încă două piese, aşa încât poseda acum prea bine arta de a mânui replica şi dialogul. Frumuseţea descrierilor, bogăţia imaginilor, gingăşia expresiilor, îndemânarea în alege- 525 © BCU Cluj rea subiectului şi în redarea caracterelor, cunoaşterea adâncă a psihicului omenesc, sunt toate calităţi ale acestui feeric basm de iubire. Şi dacă mai presus de orice reamintim ultima dorinţă a regelui Duşanta: „Atât aş mai dori, Ca zeii cei •puternici să nu mă mai renască, In acest cuib de plângeri, pe lumea pământească1', înţelegem şi mai bine motivul pentru care Sacuntală, cu toată vechimea ei, rămâne în teatrul clasic una din piesele cele mai atrăgătoare. Păcat însă, că nu putem aduce aceleaşi depline laude şi interpretării, care lasă întru câtva de dorit şi aceasta din două cauze : „Sacuntală" cere actori-maeştri, , şi o ideală direcţie de scenă. Piesa trebueşte simţită, ca să poată fi interpretată. Sacuntală nu e deajuns să fie doar jucată, ci trăită. Puţinele talente ale „Teatrului Ligii Culturale“ ar avea nevoe de un director de scenă real, care să scoată din ambianţa: actor-decor cât se poate mai mult. CRONICA GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU, scriitorul care debutase în teatru cu remarcabil succes, iar în urmă îşi impusese numele ca romancier, a murit în vârstă de abia 40 de ani. In toate cercurile literare, stingerea lui timpurie e însoţită de adânci păreri de rău. Tânărul scriitor moare în aceiaşi mizerie din care se ridicase pentru a o reprezenta în literatură. Ceva fatal şi nespus de trist e în povestea aceasta a unei lupte cu o putere neagră, adusă din mediu, purtată în sânge, divulgată în cărţi, parcă pentru a scăpa de ea, şi care l-a covârşit în cele din urmă. George Mihail Zamfirescu se ridicase din mahalaua bucureşteană, din acea forfotă socială în permanentă schimbare, unde valurile vieţii rurale fascinate de atracţia oraşului se transformă fără să se transfigureze, se desfigurează fără să isbutească decât rareori a se lăsa captate în forme mai înalte de civilizaţie. E o lume de caracter transitoriu la intersecţia dintre sat şi oraş şi tocmai de aceea elementul ei permanent e schimbarea. Mahalaua e retorta socială în care o considerabilă cantitate de „materie primă'1 omenească e sacrificată pentru ca voia întâmplării să obţină din când în când câte un tipar nou de viaţă. Caracterul acesta îl reprezenta, şi omul tânăr care s’a stins, şi opera lăsată în urma lui. Chiar titlurile romanelor sale „Maidanul cu dragoste", „Sfânta, marea neruşinare" poartă pecetea acelei psihologii ostentative, specifică mediului din care se ridicase. Credincios lui, spiritul prozei şi al teatrului lui George Mihail Zamfirescu e un amestec de cruzime şi de bunătate, de realism şi de aspiraţie ozonată, de grotesc şi duioşie, de D-şoara Eug. Voinescu e o talentată actriţă. Ar avea însă, nevoe de un conducător ca să poată da tot ceeace cere rolul, rolul mult prea greu ce i-a fost încredinţat. D. G. Macedonski s’a relevat în rolul ministrului, dar i se poate aduce aceiaşi observaţie. Actorii, oricât de buni ar fi, au nevoe de un director de scenă. Restul trupei s’a complăcut în mediocritatea obişnuită: spun versuri şi-atâta tot. Singur d. G. Mazilu, s’a evidenţiat... pentru galerie. Ca să punem în scenă teatru clasic, se cere o conştiinciozitate, o dragoste şi un respect faţă de artă, fără limită. In orice caz, „Sacuntală" rămâne un spectacol interesant, căci cum a cântat-o Goethe : „Vrei floarea dimineţii ori fructele de toamnă? „Vrei hrană sufletească şi farmec infinit ? „Vrei cerul şi pământul într'un cuvânt cuprinse ? „Sacuntală" deschide şi totu-i pomenit. ION DI ACU MĂRUNTĂ caricatură şi de idealizare. O năzuinţă., care poate îi venea din romanul rusesc, dar care se altoia pe experienţa proprie, străbate din scrisul său de a scormoni în drojdia mizeriei ultimele resturi de lumină ale sufletului omenesc. Cu asemenea însuşiri, scriitorul îşi conturase o fisionomie originală în literatura contimporană, ceva mult mai amplu şi mai izbutit decât încercase să facă pe vremuri un N. N. Beldiceanu cu ale sale chipuri din mahala. Scrisul lui George Mihail Zamfirescu e fraged, cu un aer de naturaleţă şi autenticitate, adesea nelipsit de vigoare acolo unde situaţia sau acţiunea o cere. Omul, peste sbaterile căruia moartea a pus încremenire, era bun şi prietenos, înclinând fără o puternică hotărîre spre atitudinea umanitară. Exemplarele ce răsar din mediul de unde venea el poartă, în chip neştiut poate, un fond de mobilitate şi de incertitudine caracteristic. Nevoit să facă şi ziaristică pentru a trăi, scriitorul oscilase între Calendarul şi Adevărul, unde a fost pe rând colaborator. A lucrat câteva luni în redacţia fostului nostru cotidian aducând pricepere, sprinteneală de spirit şi exactitate, fără să se poată încadra în liniile lui ideologice. A lucrat deopotrivă în redacţia revistei Gândirea, deţinând o vreme cronica dramatică, după ce o ilustrase ani dearândul Ion Marin Sadoveanu. Avea. Şi talent şi pasiune şi înţelegere pentru teatru, ceeace reiese atât din piesele, care nu toate au avut norocul să fie jucate, cât şi din cronicile şi reflecţiile asupra vieţii teatrale, extrase unele în volum. Moartea taie firul unei activităţi multiple, care arunca spre ziua de mâine mari proecte 526 © BCU Cluj îndrăzneţe." Durerea pierderii e cu atât mai adâncă. Dispariţia unui scriitor tânăr lasă totdeauna suspinul lucrurilor neîmplinite, care se pierd ca nişte înseilări ideale pe stofa neantului. Alţii vor veni din urmă, reluând tragica poveste dela capăt, cu aceiaşi suferinţă, în alt fel modulată. Cu tot zgomotul verbal, ce se face în jurul noii situaţii a scriitorului român, ameliorarea reală n’o vedem încă. El rămâne tot în marginea vieţii publice, redus la propriile lui mijloace mistuite deopotrivă în lupta aspră a vieţii şi în lupta splendidă pentru expresia artistică. Dacă în aceasta din urmă nimeni nu-1 poate ajuta, în cea dintâiu intervenţia ar fi o obligaţie din partea unei naţii, al cărei titlu suprem între celelalte neamuri i-1 dau creatorii ei de cultură. E peste măsură de trist să constaţi, lângă groapa proaspăt închisă, că un scriitor ridicat din mahala n’a putut trăi decât în mahala şi a murit în spital. * DESPRE REGE. — Nu e uşor să scrii despre Rege. Cele mai multe condeie, care cutează să evolueze în jurul acestui august subiect, păcătuesc faţă de sinceritate. Şi dacă sinceritatea trebue să fie timbrul oricărui lucru scris, ea e poate mai necesară ca oriunde aici unde literatura devine o efigie regală destinată răspândirii şi un auxiliar al conştiinţei de stat. Două piedici i se opun însă sincerităţii: una e o anumită censură impusă de teama de a nu jicni, iar alta dispoziţia adula-torie pentru a cuceri graţia sau pentru a o păstra. Cu foarte rari excepţii, aproape nimeni nu scrie în această direcţie fără un scop inavuabil. Deaceea- producţia atât de fecundă mai ales în ultimul timp îmbracă fie formulele convenienţelor oficiale, fie exagerările de limbaj şi superlativele cu efect contrar celui dorit. Despre Rege, despre Regele Carol II ar trebui să scriem toţi cu condeiele muiate în cea mai adâncă sinceritate. De ce ? Fiindcă augustul subiect o pretinde din toate punctele de vedere. Fireşte, dacă ar fi vorba de o persoană puţin ajutorată de soartă, care n’ar exercita în viaţa naţională decât funcţia de simbol. exagerarea cuvintelor ar fi, poate, o necesitate pentru stimularea sufletului colectiv în jurul tronului. Toată lumea românească ştie însă că aceasta e o presupunere absurdă. Personalitatea Regelui nostru e înzestrată cu atâtea însuşiri superioare, ce se impun dela sine şi domină în toate direcţiile încât calificativele exagerate devin aproape jicnitoare. Carol II n’are nevoe să fie adulat. Umplând simbolul regal cu un dinamism creator neobişnuit, ce se desfăşoară într’o viziune de stat personală. Regele nostru are nevoe să fie explicat poporului în gândurile şi în multiplele sale acţiuni. Explicaţia singură e necesară pentru a câştiga aderenţa unanimă; explicaţia singură e necesară pentru a înlesni marile realizări cugetate dela înălţimea tronului. Scrisul în funcţie de Regele nostru trebue să fie, deci, o tălmăcire caldă şi sinceră, un ecou credincios al dinamismului regah Iar această necesitate 'e legată tocmai de concepţia nouă, cu totul modernă, de monarh, pe care o întrupează atât de personal în viaţa noastră de stat. Am în faţă noua carte a d-lui Teofil Gh. Si-dorovici despre „Carol II, — din culmea unui deceniu de glorioasă domnie14 — carte căreia abia i-am întors ultima filă. Lectura ei mha sugerat - aceste rapide reflecţii. Autorul are o situaţie încă mai delicată decât piedicile de care vorbim. E comandantul Străjii Ţării, poziţie de unde poate fi pismuit şi fără îndoială bănuit. Mai ales când cei mai mulţi nu cunosc secretul încrederii de care se bucură sus. Teofil Gh. Sidorovici e un om verificat în timpuri foarte grele, de care nu e nevoe să vorbim îndeosebi. Scrisul său porneşte, fireşte. şi din obligaţiile cu care e învestit, dar el porneşte mai ales dintr’o veche şi neclintită convingere în destinul Regelui Carol II, atitudine faţă de care demnitatea de azi e o consecinţă logică. Cunoaşterea acestor lucruri e de natură să scoată de sub bănuială sinceritatea autorului acestei cărţi. El nu face nici teorie şi nici istoria întâiului deceniu dela Restauraţie, ci vrea să prezinte pe Rege tineretului aşa cum este, ca unul care îl cunoaşte foarte de aproape. Cu alte cuvinte, cartea e o mărturie simplă şi cinstită despre Capul statului. Din primele capitole aflăm cu o atractivă bogăţie de amănunte cum îşi petrece ziua Regele Carol II. Programul supraîncărcat, ca al unuia care ţine în mână toate frânele vieţii publice, vorbeşte dela sine despre metoda de lucru, despre puterea de muncă excepţională, despre perspicacitatea şi pasiunea creatoare, despre preferinţele şi chiar despre distracţiile Regelui. Unele amănunte, cum e sobrietatea la masă, punctualitatea în toate, posturile religioase observate cu stricte-ţă, sunt de natură să contrazică orice imaginaţie populară despre fastul vieţii regale.. Toţi câţi cunosc însă aceste amănunte pot verifica ce adâncă sinceritate e în scrisul care le divulgă pentru a clădi în ochii ţării un exemplu de înţelepciune trăită. Celelalte capitole întregesc progresiv personalitatea Regelui, expunând cu ajutorul cuvintelor proprii concepţiile călăuzitoare în toate ramurile de activitate. Carol II îşi exprimă cugetarea într’o formă atât de lapidară şi de pregnantă încât simpla organizare a fragmentelor din discursurile sale clădeşte întregul sistem ideologic al noii aşezări de stat. Si la sfârşit, Regele în mijlocul străjerilor, adică pasiunea pedagogică, laturea dominantă în personalitatea Suveranului. Cartea domnului Teofil Gh. Sidorovici e scrisă simplu fără pretenţii stilistice. Autorul ne mărturiseşte ,1a un moment dat că Regelui îi displac linguşitorii şi superlativele lor îl deşgustă. Ideea aceasta conduce stilul cărţii, cu câteva excepţii, unde entuziasmul nu s’a putut înfrâna şi unde, poate, autorul a făcut concesie intenţiei de propagandă. Dar, peste aceste mici neajunsuri, personalitatea Suveranului, considerată cu o adâncă iubire, creşte amplă din gânduri şi din fapte, din marile intuiţii sintetice şi din dinamismul creator, care alcătuesc împreună noul realism, monarhic. 527 © BCU Cluj împlinind o necesitate de orientare precisă a tineretului în cunoaşterea Regelui, cartea d-lui Sidorovici sugerează totodată problema unui gen de literatură, care încă ne lipseşte: această literatură de explicare şi aprofundare a principiilor noului regim. Scriitori pregătiţi pentru asemenea sarcină fecundă a-vcm. De ce oare nu-i chiamă nimeni să fie tâlmacii întraripaţi ai duhului nou ? î& BALCANUL ORTODOX. — E o minune ce se petrece, măcar deocamdată. în această fă-şie de Europă dintre Marea Neagră şi Adria-tica: statele balcanice au rămas neutre faţă de pârjolul aprins în centrul şi Apusul continentului. Faptul ne apare ca un fenomen mai ales dacă îl raportăm la ceeace era mai înainte. Faima Balcanului era aceea a metodei celei mai expeditive, —• de a pune mâna pe armă, fără nici o deliberare, instinctiv, la orice prilej de conflict. S’a putut vorbi astfel despre orice, afară de diplomaţia sau înţelepciunea politică balcanică ! Marile puteri au ştiut totdeauna să se folosească de aprinderea acestui temperament ..primitiv", neuitând să-l ironizeze crunt în acelaş timp. Balcanismul era tot una cu barbarismul sau sălbăticia. Si iată că lucrurile s’au întors pe dos. Balcanicii, măcar deocamdată, nu mai vor să fie instrumente oarbe, unii împotriva altora, în mâinile puternicilor. Situaţia nouă îngăduie să vorbim, mai în glumă mai în serios, d'e o europenizare a Balcanului şi de o balcanizare a Europei. Dar să nu exagerăm: neutralitatea balcanică nu însemnează neapărat o expresie a profundei înţelegeri între popoarele de aici, care tot se mai urăsc în virtutea trecutului apropiat şi încă îşi poartă pică unul altuia. Dorinţa de pace a acestei neutralităţi decurge mai mult din incertitudinea victoriei. E greu să lămureşti de pe acum cine va fi biruitorul ca să-i îmbrăţişezi cauza. In această privinţă, tragedia Poloniei pare că îndeamnă pe oricine la prudenţă. Un caz semnificativ, — dacă nu e o manevră bună de acoperit concentrările militare, — îl constitue presa bulgară pledând pentru alcătuirea unui bloc al păcii, în care ar intra, pe lângă România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, Ungaria şi Turcia. Ţara de unde vine sugestia e tocmai aceea care a rezistat până eri intrării în blocul balcanic, inspirat de Societatea Naţiunilor. Ideea nu ştim ce soartă va avea, deşi ar trebui să dorim din toată inima realizarea ei. Dar ea e un prilej să afirmăm încă odată convingeri, pe care le-am exprimat de multe ori. Lăsând la o parte Ungaria şi Turcia Balcanul poate ajunge la raporturi care să însemneze ceva mai mult decât un bloc al păcii diplomatice, —- adică o federaţie pe temeiurile şi în numele marei idei ortodoxe. Popoarele din această parte de loc au un trecut milenar comun. Ceeace le desparte azi e prea recent şi prea puţin faţă de ceeace le uneşte. In istoria civilizaţiei omeneşti sânt două epoci capitale, de cultură, legate de acest pământ: cultura elino-tracă şi cultura ortodoxă. Atena şi Bizanţul. Două izvoare de lumină faţă de care Occidentul atât de ironic faţă de noi nu e decât un derivat. Balcanul acesta, eclipsat în timpul modern, e totuşi leagănul geniului european. Din gloria mileniilor trecute mai trăeşte încă în adâncul popoarelor lui, ca o superbă superstiţie, mitologia Olimpului. Dar ceeace trăeşte cu deosebire viu şi dă actualitate ideii de comuniune balcanică e moştenirea Bizanţului: credinţa ortodoxă. Toate popoarele Balcanului sunt creştine, de un creştinism autentic, a cărui vechime şi rectitudine e mai presus de orice formă religioasă a,-părută ulterior în Occident. Această îndoită moştenire e titlul de nobleţă spirituală al Balcanului. E adevărat, comunitatea lui ortodoxă nu e o idee forţă pe planul politic, fiindcă de aproape un secol încoace aceste popoare au o pătură conducătoare diformată de influenţele apusene, înstrăinată sufleteşte şi derutată de-■la duhul cel mare al acestui pământ. Aici tre-bue căutată mai ales cauza neînţelegerilor dintre noi. Dar sub această pojghiţă superficială, zace în sufletul acestor popoare absoluta comunitate spirituală a ortodoxiei, care umple veacurile noastre istorice. In acelaş cadru s’a sedimentat viaţa noastră obştească. Fondul acesta spiritual e atât de puternic în Balcani încât imprimă însăşi fizionomia statelor respective. In pofida concepţiilor revoluţionare transplantate din Apus, şi a diferitelor zguduiri provocate, forma de stat în Balcani a rămas, fără excepţie, monarhia. In legătură cu acest fenomen, mentalitatea revoluţionară occidentală rosteşte una dintre cele mai stupide idioţii şi anume că: monarhia ar fi un stadiu de evoluţie bun pentru primitivi, pe când republica e stadiul supremei forme de civilizaţie. Nu e nevoe să pierdem vremea discutând superioritatea republicei, care, în ochii noştri, nu reprezintă altceva decât faza de bătrâneţe şi de di,soluţie a unui stat. Monarhia balcanică, departe de a fi un stadiu primitiv de desvoltare statală, e triumful unei moşteniri bizantine. Tradiţia monarhică, indisolubil legată de ortodoxie, vine în aceste state dela Bizanţul imperial, care a dat nu numai cultura, dar şi formele de rafinată civilizaţie Occidentului. Monarhia bizantină avea un caracter mai mult universal, fiindcă se întemeia pe ,-catoli-citatea" ortodoxă. Monarhiile noastre sunt naţionale fiindcă în împrejurările istorice schimbate, însăşi biserica ecumenică s’a îmbrăcat în forme naţionale. Dar precum substanţa ei spirituală a rămas pretutindeni aceiaşi, tot astfel tradiţia monarhică are acelaş caracter în fiecare stat balcanic. Monarhii noştri sunt . din graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională" fiindcă Basileul Bizanţului se socotea încoronat de însuşi Mântuitorul lumii. împăratul era ..asemenea cu apostolii". In sufletul popoarelor balcanice e încă vio această concepţie de politică spiritualizată până la apostolatul creştin. Şi această idee. care e cea mai nobilă la care s’a putut înălţa cugetarea politică, ar constitui elementul principal într’o fericită acţiune de federalizare a statelor balcanice pe temelii ortodoxe. NICHIFOR CRAINIC ANUL XVIII. — Nr. 9. NOEMBRIE 1939 528 © BCU Cluj