GÂNDIREA NAŢIONALISM ŞI TEOLOGIE VASILE BÂNCILĂ: Naţionalism şi teologie la Nichifoj Crainic.......................409 NICHIFOR CRAINIC : Rugăciune pentru Rege s . 425 RADU GYR : Poesii.......................• . 427 VICTOR PAP1LIAN : Ochiul cu două pupile . . . 431 D. CIUREZU : Moarte voevodală............ 436 GHERGHINESCU VANIA : Poesii................439 GR. TĂUŞAN : Eminescu şi Maiorescu.........441 IULIAN VESPER: Poesii......................445 GHEORGHE BUMBEŞTI : Poesii.................447 ZOE VERB1CEANU : Opera lui Franpois Villon şi arta lui...............................450 IDEI, OAMENI, FAPTE „GÂNDIREA" : In faţa războiului............460 MARIELLA COAND : Dante prin prisma misticismului rusesc.— Sinceritate, puritate şi frumos 462 CRONICA LITERARA . * ' SEPT1MIU BUCUR : Rainer Maria Rilke : Povestiri despre bunul Dumnezeu, trad. de Nichifor Crainic.—Victor Ion Popa: Maistoraşul Aurel 465 ŞTEFAN BACIU : Anişoara Odeanu : Fata lui Codru împărat. — N. F. Costenco : Ore . . . 468 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Vaticanul şi pacea. — Copilăria unei prinţese. — Un Eminescu monumental. — Contribuţii 6ăseşti.470 » ţfSfc ^ ‘ - • ^ 1 * ! c EXEMPLARUL 20 LEI © BCU riNici măcar la trei persoane din zece... organismul nu în mod NORMAL" IAT O DSCLA-RAŢIE MEDICALA care întristează. St pare, că aproape toţi • Culţii prezintă » A ( /I \ trePte diverse dt / | /li intoxicaţie intern multe boli Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul urle, de cholesterină, de deşeuri şt toate elementele nefo* lositoare. JTn s/irj/t, punct capiul, Urodonal arta un minunat regulator al presiunii arteriale Dr. RAYNAUD t*ti mtdie ttţ el tfitaUlor militare URODONAL cel mai bun antireumatic. la farmacii ti eroyutru ESTE UN PROCuŞ CHAÎpLAiN, MARC A OE INCttCTBf © BCU Cluj NAŢIONALISM ŞI TEOLOGIE0 LA NICHIFOR CRAINIC I)E VASILE BĂNCILĂ Ideile lui Nichifor Crainic, cuprinse mai ales în cartea „Ortodoxie şi etnocraţie" sau în înăintaşa ei „Puncte cardinale în haos", reprezintă un moment principal în des-voltarea doctrinei existenţei româneşti. Ne propunem să arătăm acest lucru în desvoltările, pe cari le vom face mai jos. Potrivit obiceiului nostru, ori de câte ori am vorbit de produsele de valoare ale spiritului creator românesc, vom face critică pozitivă, lăsând altora voluptatea de a face critică negativă. înţelegem prin critică negativă, exerciţiul de a releva în orice sinteză punctele sau virtuali tăţile de dezagregare, existente în tot ce este omenesc. Şi înţelegem prin critică pozitivă, exerciţiul de a pune în evidenţă ceeace e contribuţie la creşterea vieţii ori a culturii unui popor, de a sistematiza într'un chip personal această contribuţie, de a-i indica semnificaţia organică în perspectiva istoriei şi direcţia de valorificare, de a o încadra într'un complex de factori, cari să ajute la explicarea ei sau cel puţin să ţină loc de explicaţie şi, în sfârşit, ceeace în parte e implicat de ceie de mai sus, de a gândi inedit în jurul, cu prilejul ori în sensul ideilor sau motivelor din contribuţia aflată în discuţie, prelungindu-le şi închegându-le, dacă se poate, în forma unei concepţii proprii. Etnicul e vechiu, dar naţionalismul e modern. Ca mai toate direcţiile principale ale epocii noastre, naţionalismul îşi are originea în Renaştere. Acest fapt însă i-a stabilit şi unul din caracterele, cari l-au dominat multă vreme şi de care abea acum încearcă să scape cu tot dinadinsul. Renaşterea, ca atmosferă generală, a fost un complex de reacţii faţă de Evul Mediu, de împotriviri şi emancipări, pe cari avea să le instrumenteze şi să Ie desvoîte toată epoca modernă. In Renaştere a fost deci cele mai adesea un păgânism sau măcar o tendinţă de a afirma valorile vieţii de aici, de pe pământ. Desigur, ideile ’eligioase au stăpânit, conştient sau subteran, mult timp şi după Renaştere, luând parte la constituirea marilor sisteme de filosofie ale începutului epocii noastre. Dar noi vorbim aici de ceeace era virtualitate în Renaştere şi care avea să se impună din ce în ce în peisagiul curentelor de opinie ori de atitudine de mai târziu. Iar printre aceste virtualităţi era şi aceea, şi în primul rând aceea, de a privi la viaţa de aici, de a o absolutiza şi a o valorifica în afară de ideia transcendentului, Naţionalismul a primit şi el această pecete istorică şi când, mai în urmă, s'a formulat ca doctrină deplin conştientă, el a fost ceva cu caracter precumpănitor lumesc, fiind de cele mai multe ori gândit şi agitat în afară de religie. In mai toate cazurile, naţionalismul n'a fost o viziune integrală a vie- 409 © BCU Cluj ţii, ci o doctrină de trăire mai mult în empiric. In el se furişase păgânismul sau cel puţin imanentismul Renaşterii şi desvoltarea lui în secolele următoare a fost privită ori simţită mai de toată lumea ca una din formele de emancipare a omului şi de bucurie a organizării vieţii lui în linia unui absolut pământesc. A fost deci un complex originar mai mult sau mai puţin păgân sau lipsit de transcendent, atunci când a apărut virtualitatea naţionalistă în lume. Acest fapt a determinat ceeace am putea numi aventura naţionalismului în istoria modernă. Dacă, de exemplu, catolicismul s'a opus de atâtea ori mişcărilor naţionaliste ori le-a suspectat, e şi pentru acest motiv legitim că vedea în ele complexul de emancipare profană, care se instituise odată în Renaştere şi din care îşi trăgeau şi ele viaţa. Aventura naţionalismului nu s’a oprit însă aici. Născut pentru a fructifica viaţa pe pământ, lui i-a fost dat să se întâlnească cu o tăgăduire structurală a sa, rezultată din artificializarea oamenilor prin îndepărtarea lor crescândă de misterul pământului. Civilizaţia burgheză a creat un spaţiu din ce în ce mai artificial şi mai internaţional. Casele, trotuarele, pieţile, etc., din toate oraşele globului, sunt la fel ori tind să fie la fel, iar oamenii tind să trăiască la oraşe. Intr'un asemenea mediu, misterul specific al legăturii omului cu pământul se volatilizează treptat. Oraşul e o vastă termitieră umană sterilizată de metafizică în general şi de metafizica pământului in special. Mediul burghez deci nu numai că îndepărta şi el naţionalismul de religie din cauza ametafizicismului său, dar îi mina însuşi substratul mistic, fiindcă îl îndepărta de pământ. Căci, de fapt, naţionalismul e un derivat din atitudinea Renaşterii, iar nu ceva primordial în fiinţa ei. Atitudinea în chestiune voia jubilarea terestră. Şi a crezut că această jubilare are nevoie de etnic, dar a crezut în primul rând că are nevoie de activitatea şi confortul burghez. Deaceea omul modern, când era de ales, prefera spaţiul burghez şi sacrifica spaţiul pământului natural, în tainele şi zările căruia se formaseră structurile etnice primordiale. Fără îndoială, burghezia a vorbit mereu de naţionalism şi i-a dat chiar o conştiinţă crescândă. Lăsând la o parte cazurile când î-a exploatat in folosul ei economic, dar chiar în cazurile celelalte, desinteresate, spiritul burghez nu putea decât să dizolve structura cu adevărat etnică a sufletului. Astfel, în vremea noastră, structura şi conştiinţa etnică au fost două fapte cari, în general, au evoluat în raporturi inverse. Şi ca să complectăm această aventură modernă a naţionalismului, trebuie să adăo-găm despărţirea lui de alt mister constitutiv al etnicului : despărţirea de timp, de trecut, de istoria organică. Trecutul a fost studiat în vremea noastră, dar a fost studiat, în chip obişnuit, fără evlavie, ca într’un laborator chimic. Omul modem e preocupat de prezent. Şi a fost obsedat până de curând de dogma progresistă. Iar însăşi familia modernă nu era făcută ca să înlesnească înţelegerea şi trăirea istoriei. Familia, altădată, era tocmai imaginea prescurtată a timpului. Ea solidariza m sânul ei trei-patru generaţii. Bogată în ascendenţi şi în descendenţi, ea oferea trăirea concretă în timp, în istorie, oferea un fel de timp şi de istorie concrete. Epoca modernă însă sărăceşte familia şi tinde să înlocuiască familia cu individul în constituirea societăţii. Dar în raport cu familia, vorbim de cea adevărată, se poate spune, fie şi exagerând, că individul e fără istorie, pe când familia e istorică. Etnicul1 însă e legat de timp, de trecut şi de transfigurarea acestuia în prezent şi viitor. A înlătura trecutul din trăirea oamenilor, e a slăbi etnicul şi a pune astfel în primejdie însuşi naţionalismul autentic. Nu este deci exagerat să se vorbească de o aventură a naţionalismului. Lăsând la o parte excepţiile, cu el s'a întâmplat un întreit divorţ : de transcendentul religios, de pământ şi de istorie. A fost un destin bizar ca pe măsură ce creştea ideologia naţionalistă sau conştiinţa de neam, să scadă structura spirituală etnică, adică însăşi substanţa 410 , © BCU Cluj primă a unei filosofii naţionaliste ! Şi a fost o tristeţe a culturii modeme ca, în aceeaşi măsură în care se des volta conştiinţa naţionalistă, unii să opună în chip violent naţia, lui Dumnezeu ! Naţionalismul, rămas ca un concept profan şi despărţit din ce în ce de izvoarele misterioase ale pământului şi istoriei, pierdea mereu din orientarea sau încadrarea spirituală şi din conţinutul adecuat. Rezultate îngrijorătoare h’au întârziat să apară. Astfel, în domeniul teoretic, etnicul a început să fie înţeles şi formulat ca ceva formal, ca o „voinţă", în care nu se vede nimic din ceeace constituie fiorul complex şi marea taină respectabilă a realităţii etnice. Iar în domeniul practic, naţionalismul a început să fie din ce în ce mai mult întrebuinţat, pe deoparte, ca un corolar ori ca un pretext al emancipării individuale, ca o veleitate a persoanei, pe de altă parte, ca o formă a imperialismului şovin. Sărăcit de substanţă structurală autentică şi scos din încadrarea religioasă, era fatal ca etnicul să fie conceput ca ceva formai ori să servească de instrument pentru diferite competiţii în politica internă şi în cea internaţională. Ce trebuie să se facă acum, şi ceeace a început să se facă de la un timp, se vede uşor. înainte de toate, naţionalismul trebuie încreştinat! El e un copil al Renaşterii şi, ca atare, păgân. N'a primit încă botezul. E ca un ultim barbar, ce urmează să intre şi el sub suveranitatea transcendentului aşa cum e văzut în religia adevărată: creştinismul. Semne şi preparative sunt în această privinţă, deşi pe de altă parte, 'trebuie s'o recunoaştem, creşte barbaria în lume ! Pe urmă, naţionalismul trebuie legat din nou de sursele etnicului pur : misterul pământului şi al istoriei. In această direcţie, îndreptarea e cu mult mai grea, fiindcă e în discuţie însăş soarta civilizaţiei burgheze. Totuşi, e de semnalat întoarcerea spre agricultură, spre pământ, în unele ţări apusene, reputate până acum ca industriale şi, totodată, întoarcerea spre trecutul propriu, trăit cu irizări de legendă şi cu pasiune mistică, în aceleaşi ţări, ai căror conducători înţeleg să meargă până la originile aproape preistorice ale popoarelor respective şi să le transforme în temeiuri de trăire şi conştiinţă etnică specifică. In cultura şi societatea românească, naţionalismul a suferit în mare parte aceeaşi aventură ca în Occident. Am avut şi noi un naţionalism precumpănitor laic. Nici la noi trecutul n’a fost îndeajuns pus în valoare pentru consolidarea unei conştiinţe etnice. Dar ecoul pământului a fost mai însemnat. Ţară de plugari, cu spaţii încă întinse, noi am avut adesea superioritatea asupra Apusului de a fi încă în contact cu tainele pământului. Acum încep însă să se schimbe lucrurile şi la noi, în această privinţă, prin invazia civilizaţiei burgheze. Aşa. că, vorbind în general, problemele şi datoriile, cari se pun pentru naţionalismul românesc, sunt aceleaşi caşi pentru naţionalismul european : încreştinare, legătură cu istoria şi legătură cu pământul. Şi aici intervine şi se încadrează contribuţia lui Nichifor Crainic. Ea răspunde elocvent acestor trei imperative ale noului naţionalism. In justeţea istorică a acestui răspuns şi în talentul major, cu care prezintă acest răspuns, stau semnificaţia şi valoarea doctrinei lui. Multe vor fi fiind cauzele, cari s'au adunat în intimitatea nepătrunsă a sufletului şi l-au făcut pe Nichifor Crainic să dea acest răspuns de sinteză doctrinară. Dar noi ne gândim, înainte de toate, la o anume reacţie nativă a fiinţei sale şi care i-a fixat tot rostul vieţii. Intr’una din paginile cele mai caracteristice, el povesteşte cumpătat şi emoţionant cum a fost copil de clăcaş, cum n'a stăpânit nimic din întinderea pământului românesc şi totuşi el s'a considerat dela început şi pentru veşnicie proprietarul spiritual al acestui pământ... „Nu sunt agricultor, fiindcă nu posed în această ţară nici măcar o brazdă de ţarină. Mi s’a spus în literatură că aş fi poet al pământului. Acele „Şesuri natale’’ şi acele „Daruri ale Pământului", pe care am căutat să le evoc în strofe, n’au fost niciodată ale mele sau ale părinţilor mei clăcaşi. Dar împreună cu ei am muncit până la vrâsta de 411 © BCU Cluj optsprezece ani pe moşia boierului veşnic absent şi a ciocoiului veşnic prezent, mai ales prin gârbaciul isprăvnicelului. Port pe toată viaţa la degetul mic al stângei tăietura se-cerii şi în talpa piciorului semnul săpăligii. Nu ştiam pe atunci să mă revolt împotriva acestei soarte haine. In schimb, m'am socotit, printr’o neţărmurită dragoste fără interes, proprietar moral al întregului pământ strămoşesc”. Numeroşi au fost şi sunt intelectualii fii de ţărani, dar câţi au avut în această măsură sentimentul de proprietate ideală a pământului ţării ? Un alt copil sărac s’ar fi revoltat plin de ură şi aceasta l-ar fi putut duce, mai târziu, tocmai la lepădare de ţară şi de pământ, la dorinţa de distrugere, de nivelare, la doctrine negativiste ca socialismul şi comunismul, de exemplu ! Dar la Crainic n'a fost aşa. In sentimentul de compensaţie pe care l-a avut, prin înălţarea până la ordinea posesiei morale, el a dovedit generozitatea sa iniţială. E vorba deci aici de ceva tipic pentru autorul, de care ne ocupăm sau pentru cei din rara sa categorie. Această reacţie afectivă şi primordială a lui faţă de spaţiul ţării, face parte am zice din apriorismul său moral, care, împreună cu alte elemente, avea să-i organizeze experienţa următoare a vieţii. Ea este dimensiunea de cristalizare şi polarizare a celorlalte simţiri şi idei ale sale sau una din aceste dimensiuni fundamentale. De aceea în poezie el a venit cu ,,Darurile pământului", în calitatea sa de viguros latifundiar moral, iar în ideologie a venit cu doctrina spirituală a „etnocraţiei” inspirată în chip impresionant de acest pământ şi menită să-l apere, aceasta în aceeaşi calitate de stăpân ce s-a robit pentru totdeauna orizontului existenţial al neamului. Sensul vieţii lui Crainic, destinul său, a fost determinat de această atitudine, pe care eul său adânc a luat-o faţă de peisagiu! moral al ţării, în măsură atât de covârşitoare, încât opera lui nu poate fi înţeleasă în afară de acest miracol iniţial al subconştientului său. Dar dacă, după oe am subliniat această primă reacţie, încercăm să vedem factorii mai însemnaţi, cari au colaborat la sintetizarea doctrinei lui Crainic, socotim că ei sunt trei la număr şi anume : poetul, ţăranul şi teologul. Poetul se vede în orice pagină de doctrină a lui Nichifor Crainic şi multe din expunerile sale iau instinctiv forma de poeme, fără să piardă nimic din rigoarea fondului, ca şi când autorului i-ar fi mai uşor să se exprime în poezie decât în proza obişnuită, care e la îndemâna tuturor. Stilul frazelor lui Crainic este unic în publicistica noastră. Acestea au ceva vânjos şi muzical, viril şi suplu totdeodată. Ele curg parcă în peisagii largi ca Bărăganul copilăriei lui şi au sinuozităţi, în cari e o simetrie organică. In structura lor, s’ar spune că s’au topit boite şi arcuri de ferestre dela biserici, iar timbrul lor sugerează duioşii de colinde şi triumfuri de osanale. Ele sunt grele de sevă, dar perfecte ca arhitectură şi firesc şi sunt calde ca o acoladă... . ' Poetul se vede, apoi, în profetismul viziunii sale. E o ideie scumpă lui Nichifor Crainic cum că poeţii au un rol profetic în istoria omenirii şi în desvoltarea popoarelor. E vorba, natural, de anumiţi poeţi, aceia în cari se anticipează vremurile, cari fac corp comun cu comunitatea vieţii, iar nu de poeţii ce-şi cântă experienţele strict egotiste. Acest profetism realizat prin anticipare poetică, e reprezentat încă astăzi la noi tocmai de Nichifor Crainic. In cugetarea lui naţionalistă poetul şi-a proectat anticipările. Doctrina a luat astfel naştere şi prin intuiţiile, pe cari le-a adus elanul cunoaşterii poetice. Dar rolul cel mai însemnat al logicei poetice în doctrina lui Crainic este în prinderea esenţei etnicului şi in definirea ei. De multă vreme oamenii de ştiinţă se trudesc, fără rezultat, să fixeze realitatea etnică într’o formulă. Acolo însă unde nu isbutesc oamenii de ştiinţă, Ernest Renan, bunăoară, a dat o caracterizare a etnicului, ce e citată şi azi cu mult efect, iar la această caracterizare inspirată a ajuns nu omul de ştiinţă, ci poetul care era în el. Tot aşa misticii polonezi s'su apropiat adesea de taina esenţei etnicului 412 © BCU Cluj Nichifor Crainic, la rândul lui dă o formulare a etnicului sau elementele unei asemenea formulări, pe care o pot invidia mulţi sociologi şi la ea credem că a ajuns tocmai prin puterea de divinaţie poetică exercitată într'un suflet, care aderă profund la etnic. (După el, realitatea etnică este societatea sau mai bine zis comunitatea de cultură formată pe baza conştiinţei de identitate în timp şi de omogenitate în spaţiu, care duce la sentimentul de proprietate morală a fiecăruia asupra întregului patrimoniu public şi, trebuie să adăogăm, la sentimentul de posedare a fiecăruia de către comunitatea căreia îi este afectat acest patrimoniu. După cum se vede, neamul sau realitatea etnică este înţeles de Crainic nu formal, printr'un acord de voinţe despre cari nu se ştie ce sunt, şi nici rece, abstract, prin-tr'o idee pură, ci e înţeles, atât cât se poate înţelege această fiinţă mai mult enigmatică dar evidentă, care e neamul, ca o conştiinţă comunitară, în care domină un sentiment, ce explică atât coeziunea naţională cât şi etica ei. Cine nu vede în acest fel de a înţelege, intuiţia adecuată şi trăită cu o adâncime aproape mistică, a unui poet ? Ţăranul, care a fost la început Nichifor Crainic, a rămas şi după aceea, într'o formă sublimată, şi s’a constituit în al doilea factor de condiţionare a doctrinei sale. In adevăr, ţăranii trăiesc misterul şi magia pământului, respiră prin toţi porii sufletului spaţiul natural. Ei, cei mai săraci oameni de pe pământul ţării, iubesc cel mai mult acest pământ.j Mulţi dintre ei mor când sunt despărţiţi vreme îndelungată de pământul , patriei. Abatele Zavoral ştie multe şi adânci lucruri în această privinţă : în timpul războiului, a învăţat româneşte numai ca să poată aduce o mângâiere soldaţilor români prizonieri în Austria, cari erau foarte nenorociţi de lipsa contactului vital cu aerul pământului de acasă. Ţăranul spune venetic şi unuia d’n satul vecin, dar asta nu trebuie să ne în- j şele, să ne facă să credem că el nu aderă la pământul larg al ţării. Există o gelozie a ! satului, aceasta nu-1 împiedică însă pe ţăran să trăiască pământul mai vast, mult mai vast i decât satul său, deşi el simte patria prin funcţia sufletească a pământului din imediata Iuj f apropiere. Pe acesta îl trăeşte adânc şi ca pe o metafizică. Pentru ţăran, pământul e stare j economică, stare civilă, dar e şi stare morală, stare metafizică. Persoana istorică a ţă- i ranului e împletită cu misterele pământului, cu procesele cosmice, cu pitorescul grav şi in- j tim totodată al naturii, în mijlocul căreia a văzut lumina soarelui şi în care creşte aproape j aşa cum cresc şi plantele. Pământul e pentru ţăran temelia lumii şi temelia sufletului şi nu concepe om organic alcătuit, care să nu se sprijine pe un pământ anumit. Pământul este element fundamental, alături de cer, în reprezentarea lumii ţărăneşti. Această atitudine ţărănească, sublimată însă, se va vedea la Crainic în multe1 prilejuri. Se va vedea în felul cum cântă pământul ţării, nu numai în versuri, dar şi în paginile de ideologie, cu o frumuseţe bărbătească in care simţi că e vorba de valori implacabile, ce ţin de însuşi destinul sufletului. Se va vedea în pasiunea dramatică, cu care susţine că „suveranitatea naţională îşi are tron pământul patriei" şi că „nici o legislaţie nu poate împărţi tronul acesta între autohtoni şi venetici", că „nu există aur pe lume să echivaleze i preţul ţarinii strămoşeşti". Pământul e pentru subconştientul lui Crainic, dacă nu pentru conştiinţa sa filosofică, un fel de absolut metafizic sau o parte a acestui absolut, adică aşa cum e şi pentru ţăran. In sfârşit, aceeaşi viziune ţărănească a pământului ca suport şi matcă firească a vieţii, se va vedea la Crainic atunci când, în problema socială, va cere ca orice muncitor să fie împroprietărit ! E aici o atitudine tipică, pe care numai un fecior de ţăran, cu instinctul atavic al pământului, putea s'o aibă cu atâta adâncă încredinţare. Dar ţăranul trăieşte şi timpul într'un chip mult mai organic de cum o face orăşa- nul. El nu stă să facă istorie critică, însă este adânc şi liniştit emoţionat în faţa vremii care se petrece, învăluind toată existenţa în trup de legendă. Istorismul structural al ţăra- 413 © BCU Cluj huîuî este profund, pentru el trecutul luat în bloc are mai măre realitate decât viitorul, „crugul vremii" e ceva pe care el îl simte caşi când l-ar atinge cu o aripă invizibilă, amintirile şi pomenirea celor duşi au un mare rol în viaţa lui şi istoria îi apare mai ales ca I o succesiune ritmică a generaţiilor, prin care trece un fluviu interior unic şi neostoit. Ast-f fel, la magia spaţiului ţăranul adaugă magia timpului. Acesta îi apare ca ceva substanţial şi legendar totodată, ca ceva real şi fermecat în acelaş timp. Cum n’ar fi impresionat în faţa lui ca o vrajă molcomă, ce cuprinde viaţa noastră şi a tuturor ? \ Ceeace-1 face pe ţăran să trăiască dimensiunea temporală a realităţii, e un număr de fapte precise. Astfel, e faptul că în familia lui vede înşişi paşii şi urmele timpului înscrise în cele câteva generaţii, pe cari le solidarizează întotdeauna familia patriarhală. E apoi, amintirea morţilor, cultul lor, contactul sufletesc cu mormintele, pe cari în ritualuri de datini le vizitează la răstimpuri şi cari fac oarecum parte din harta gospodăriei lui spirituale. Pământul pentru ţăran deci nu e spaţiu pur, ci am zice că e frământat cu timp. Viaţa, care a fost, e înscrisă în pământ, spaţiul e îmbibat cu timp, Aşa că e locul să spunem că pe ţăran însăşi ideia de spaţiu îl duce la ideia de timp. Modernii au spaţializat timpul, l-au mecanizat, l-au sterilizat de istorie. La ţăran e o atitudine opusă : temporali-zează însuşi spaţiul, pământul, în care vede totodată odihna şi respiraţia istoriei, fără a lua insă nimic din caracterul consistent şi hieratic al spaţiului. E aici la ţăran o unire organică între spaţiu şi timp, care interesează şi filosofia. Alt fapt, care-1 face pe ţăran să | trăiască dimensiunea timpului, este existenţa tradiţiilor ce-i organizează curgător viaţa şi j cari sunt încărcate de timp ca iarba de rouă, dimineaţa, căci pentru ţăran tradiţiile nu sunt ceva îngheţat, cum ne apar nouă, orăşenilor, c; sunt înseşi nervurile mari ale vieţii venind dintr'un trecut îndepărtat, aducând celor de azi îmbrăţişarea strămoşilor şi slujind ca indicatoare la răspântiile vieţii. Şi mai este faptul că în lumea ţărănească încă necontaminată de oraş, baladele istorice şi legendele circulă ca nişte incantaţii şi ca nişte mistere, alcă-j tuind un fel de vast şi mişcător depozit transparent al timpului care a fost, al vieţii care ® s'a dus, al minunilor cari s'au încheiat, al suferinţelor cari s'au mântuit, toate învăluite în i , sacra nedumerire, profund acceptată, de a exista... Această trăire ţărănească a timpului, subliniată la rândul ei, se vede la Crainic în multe alte prilejuri. Se vede în instinctul de posteritate, pe care el l-a luat din familia ţărănească şi care e în legătură cu timpul. Pentru ţăran, copilul e un sol trimes în misterul timpului ce va veni, un sol al strămoşilor trimes pe linia viitorului, cu datoria de a nu întrerupe niciodată seria. Astfel, Crainic va vorbi de copil cu o înţelegere şi cu o mare putere de aderare la taina lui, care trădează un substrat patriarhal în sufletul său, căci această înţelegere gravă a copilului e un privilegiu mai ales al lumii patriarhale. Crainic se va apropia de copil cu această dispoziţie sufletească şi din cauza factorului religios, dar înainte de toate trebuie să vedem aici sublimarea unei însuşiri a lumii rustice de odinioară, ce trăia în disciplina familiei ca instituţie istorică fundamentală, familie în care interesele spirituale ale copilului deţineau rolul principal. Pentru ţăran, ideia de ascendenţă şi ideia de descendenţă familială, pe cari se sprijină cultul strămoşilor şi instinctul de posteritate, reprezintă cele două aripi ale timpului, ce se articulează în brazda sufletească de candoare a copilăriei. Despre această candoare copilărească şi rolul ei, Nichifor Crainic a scris la noi cele mai frumoase pagini din câte s’au consacrat acestui subiect. Pe urmă, trăirea ţărănească a timpului se vede în felul cum Crainic vorbeşte de strămoşi şi de funcţia mormintelor în istoria unui neam. Ideia pământului transfigurat de istorie, ideia pământului ca sediu ori cuib vrăjit al timpului trecut şi ca mijloc de a duce la o mai patetică adâncire şi prezenţă a intuiţiei de timp istoric, se vede în aceste cuvinte, 414 * © BCU Cluj în cari e o aprindere evocativă şi o sacră halucinaţie ce trădează pe poet, dar şi pe băşti- j naşul ţarinei : „locurile războaelor sunt răni cicatrizate în trupul neamului, de unde a ţâşnit j sângele jertfelor de apărare. E plin de ele pământul României de la o margine la cea- j laltă, şi acest prinos de sânge e legătura mistică a dragostei de moşie. Morţii familiali zac în cimitirele satelor şi ale târgurilor, dar toată ţara asta e un cimitir eroic, unde dorm morţii întregului neam. Dacă pământul s'ar face străveziu printr'o minune, am vedea că podina statului naţional e alcătuită din milioane şi milioane de jertfe. Nimbul de glorie de pe fruntea lui se înalţă ca flacăra magică din aceste comori îngropate la temelie". Era de aşteptat ca autorul acestor rânduri inspirate să înţeleagă, ca nimeni altul, cuvintele despre vitejii din trecut ai neamului, scrise de viforosul Delavrancea în „Apus de Soare", cuvinte pe cari le citează el însuşi şi le înalţă ca pe o flamură : „Pe oasele lor se odihneşte tot pământul Moldovei". S'ar zice că după structuri psihice ca a lui Crainic, ca a lui Delavrancea din vorbele acestea şi ca a ţăranului, strămoşii formează huma, din care cresc cei de azi şi că astfel trecutul mai devine odată prezent, pentruca împreună cu acesta să devină din nou viitor şi că deci dacă prezentul merge în chip obişnuit spre trecut, în care dispare, dar el poate şi să vină înapoi şi să călătorească din nou înainte... Prezentul se duce la trecut şi trecutul vine la prezent : din cauza acestei intuiţii, în care timpul are şi un fel de direcţii inverse, ţăranul se simte intim cu ce a fost şi nu se sperie nici de moarte şi nici de viitor. El ştie că în trecut întâlneşte proprii săi înaintaşi sau strămoşi, că aceştia înşişi vin la el, îl proteguiesc şi-i dau puteri de viaţă, el ştie că prezentul se închină ori trebuie să se închine în faţa trecutului, că trecutul ocroteşte prezentul şi că rău este numai când omul întrerupe legătura cu ce a fost mai înainte. Nichifor Crainic simte aceste adevăruri ca un ţăran, dar le sublimează ca un poet şi ca un gânditor, făcând din ele axiome fierbinţi în doctrina sa. Dar autorul acestei doctrine aminteşte de trăirea ţărănească a timpului şi prin fe- , Iul cum vorbeşte de rolul tradiţiilor în viaţa unui neam. Aici se vede din nou omul, care aderă profund la spiritul unei lumi cum era şi mai este în multe locuri lumea satului, în care tradiţia este însăşi forma principală de viaţă. tO mare parte din doctrina lui Crainic se ocupă ca să interpreteze şi ca să fundamenteze tradiţionalismul. Căci în afară de tradiţie, nu e nici neam, după cum nu e nici religie, după cum nu e nici individ adânc şi nici timp trăit organic şi armonios. La Crainic însă tradiţia capătă o vioiciune şi o intensitate creatoare, un dinamism cultural şi social şi o strălucire, cari nu pot să fie la ţăran, al cărui ritm istoric e mai lent. Esenţa însă e aceeaşi la amândoi : e timpul organizat sau condiţionat şi sugerat de ideia de tradiţie. In sfârşit, caşi în lumea patriarhală, autorul în discuţie pune mare preţ dacă nu în primul rând pe cunoaşterea trecutului prin legende şi balade, dar pe cercetările şi descoperirile istorice, pe reprezentarea cât mai întreagă a trecutului^ Crainic a fost un neobosit cetitor al istoricului Iorga, după cum e al tinerilor istorici de astăzi, căci simte nevoia de a cunoaşte faptele strămoşilor, de a alimenta mereu „memoria istorică" a nea- i mului, de a iubi fiinţa acestuia în timpul trecut şi de a-i tălmăci destinul în ceeace • are să fie. Toate aceste înrudiri cu atitudinea ţărănească faţă de pământ sau spaţiu şi faţă de timp, duc, după cum e şi firesc, la o conştiinţă tare şi profundă de comunitate, la sentimentul că individul nu e singur pe lume şi să n'are raţiune de a exista numai din punct de vedere individual, ci că e în chip firesc şi aprioric încorporat într'o obşte imensă de viaţă, al cărei destin tragic sau jubilant îl împărtăşeşte şi care e neamul. Tare pe acest sentiment, Crainic se simte la adăpost de chinurile disperaţilor metafizici, cari, rupţi cu totul dintr'o realitate comunitară, nu ştiu de ce prunduri sigure de existenţă să-şi mai 415 © BCU Cluj lege eul şi nu pot să-şi mai găsească un rost absolut. Tare tot pe acest sentiment, Crainic simte că are o obligaţie fără margini de a se devota şi lupta pentru triumful comunităţii, din care face parte. Dar acest sentiment comunitar e ceva în fond ţărănesc. Ţăranul spune „neamul nostru" şi, întrucât e bine înzestrat, se simte aparţinând mistic, ultim, acestui neam şi că e, totodată, copărtaş sau proprietar al lui... Acea reacţie nativă şi aşa de puternică de care am vorbit, a lui Crainic, de a se considera proprietarul spiritual al pământului ţării deşi era fiu de clăcaş, nu-şi poate găsi, deci vreo încadrare mai api-opiată, dacă ţinem să-i găsim şi ei una, decât tot în legătură cu această spiritualitate de ţăran excepţional. Numai că la el această spiritualitate comunitară capătă înfăţişare critică şi un elan doctrinar apostolic. Nichifor Crainic n’a trecut brusc de la structura ţărănească la cea teologică, pentru a. ajunge la cel de al treilea factor, care i-a înlesnit viziunea şi doctrina sa. Şi aceasta ■ pentru motivul că [teologia e genul de cultură, care se poate împăca în chipul cel mai armonios cu cultura ţărănească. De aceea fiii de ţărani se simt cel mai bine când vin la . seminalii şi nu la alte şcoli secundare şi multă vreme acestea au fost cele mai căutate de j ei. Dealtfel, întâia şcoală secundară mai însemnată înfiinţată în principatele române pentru \ fiii poporului a fost un seminar. Elementele, pe cari Crainic le are comune în esenţă cu î atitudinea ţărănească şi pe cari le-a valorificat în doctrina sa naţionalistă, erau deci menite să se acorde cu sugestiile şi elementele, pe cari avea să i le pună la dispoziţie teologia. Şi aceasta pentru două motive precise, lntâiu, intuiţia de „neam" la ţăran nu e ceva pur social sau politic, ci implică o totalitate a valorilor umane. Dar aceasta nu în sensul că valorile religioase şi morale, de exemplu, sunt o creaţie a societăţii, fie şi a societăţii naţionale, cum cred sociologii pozitivişti moderni, ci în sensul că valorile religioase şi morale au o existenţă obiectivă, transcendentală, de sine stătătoare, cu care neamul însă e în deplin acord, fiindcă el e pătruns de ele şi oarecum sanctificat de ele. Când spune ţăranul „legea noastră românească", el are intuiţia unei legi care e în acelaşi timp ceva social, moral, religios, metafizic, adică ceva complect, fără să fie însă omogeneita-tea primitivilor. Neamul e în acord cu transcendentul, cu Dumnezeu. Neamul nu e mai ; mult o convenţie politică, cum e pentru unii moderni, ci e o realitate ontologică, inte-\ grală, în viziunea ţărănească. Iar al doilea motiv, pentru care aportul teologiei avea să ! fie în continuitatea dotaţiei spirituale ţărăneşti la Nichifor Crainic, e că ţăranul însuşi e un credincios, ideia de Divinitate fiind centrală la el, fără de care de altfel nici n'ar fi ‘ putut să aibă intuiţia complexă de neam, de care am vorbit. A fost deci o fericire pentru Crainic şi pentru rolul său în cultura românească, faptul că a fost destinat carierei teologice. Se asigura, în felul acesta, valorificarea maximă a structurii sale organice dân-du-i încoronarea, pe care poate să o dea teologia. Acestui fapt, adăogat la acela că se simte solid sprijinit în comunitatea neamului, după cum am văzut, Crainic îi datorează avantajul de a avea o reprezentare a vieţii bazată pe un număr de mari certitudini. N'a ajuns desigur la aceste certitudini fără luptă şi fără ardere lăuntrică, după cum o arată singur, căci altfel ele n’ar mai fi fost certitudini, ci o decoraţie pasivă. A luptat şi a deliberat, dar a făcut-o respectând virtualităţile sale originare şi când a ajuns să-şi apropie adevărurile şi liniile de orientare, ale teologiei, s’a găsit în mijlocul unui univers filosofic şi al unei ideologii naţionaliste lipsite amândouă de nesiguranţele şi aproximaţiile, pe cari le oferă frecvent cugetarea laică. Aportul teologiei în sinteza sa naţionalistă e atât de însemnat, încât putem spune că aici se concentrează ce e mai dominant şi mai imperativ în doctrina respectivă. El se vede în mai multe direcţii. întâia e în ceeace priveşte perspectiva metafizică a acestei sinteze, adică încadra- .416 © BCU Cluj rea idealului naţionalist într'o viziune de ansamblu a vieţii. Operaţie foarte grea, fiindcă naţionalismul pare relativ şi local, iar metafizicul e absolut şi universal. A împăca aceste două puncte de vedere e ceva asemănător cu greutatea de a împăca, de exemplu, materia şi spiritul sau libertatea şi determinismul. E aici un adevărat gherdap filosofic, pe care însă autorul nostru îl trece cu succes şi aceasta datorită mai ales luminilor teologice. ,,E adevărat că în Biserica lui Hristos nu există ,,elin sau iudeu", pentrucă toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporţii cosmice. Dar această universali' tate în spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale, pe care îl îmbracă viaţa în infinita ei varietate ? Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei pretinde uniformizarea în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii sale. Ceeace este o absurditate... Naţiunile sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areopagi-tul, vorbind de atribuţiile îngerilor, ne învaţă că fiecare cetate şi fiecare naţiune îşi are arhanghelul ei păzitor. Cu alte cuvinte, unităţile naturale ale neamurilor participă ca atare la viaţa ierarhică a spiritualităţii creştine". „Acest principiu al distincţiei în ordinea naturală îl respectă ortodoxia chiar in organizaţia ei pământească sau practică. Ecumenică în spirit, ea e particulară sau naţională în forma de organizare. E autocefală în administraţie şi universală în dogmă şi în aspiraţie". Aşa dar între etnic şi religios, bine înţeles, este armonie şi aceasta se poate justifica, pe deoparte, fiindcă etnicurile şi religia sunt creaţii pozitive ale lui Dumnezeu şi nu poate fi adversitate între asemenea creaţii, pe de alta, fiindcă religia, în organizarea ei pământească, ia un aspect particular. In acest ultim sens, Crainic credem că ar aproba în mare parte afirmaţia lui Faguet că religiile sunt universale, dar bisericile sunt naţionale. El găseşte chiar o formulă succintă şi elocventă pentru a exprima raportul ideal dintre etnic şi religie, atunci când cere, într'un eseu mai vechiu, „pământ naţional şi cer comun". Să accentuăm, cu toată discreţia necesară, că Nichifor Crainic n'ar fi putut ajunge j la acest rezultat fără ajutorul spiritului românesc şi fără ajutorul ortodoxiei. Sunt popoare \ orgolioase şi exclusiviste, popoare precumpănitor politice, cari nu admit să mai trăiască . liber şi altele, cu idealuri diferite dar tot atât de fireşti, alături de ele. Aceste popoare îl anexează şi pe Dumnezeu şi pentru motive politice sunt în stare să-şi schimbe chiar şi religia. Dacă Românii ar fi fost un astfel de popor, lui Crainic i-ar fi fost mai greu sau imposibil să vadă armonia, care trebuie să domnească între etnic şi religios. Pentru Români, pentru ţărani, nu e contrazicere între neam şi religie ci e o solidaritate fonciară, care, după ei, îşi stabileşte articulaţiile chiar în ontologie. La rândul ei ortodoxia, pe cât pare de hieratică şi imuabilă în dogmele ei, pe atât e de largă şi de flexibilă în puterea de a cuprinde şi de a lăsa naţiile cu specificul şi cu absoluturile lor naturale. Ortodoxia nu e nici geometrie şi nici politică. Esenţele ei surit atât de înalte şi de desinteresate, încât voinţele pământeşti ale neamurilor nu ajung până la ele ca să se contrazică în sfera lor, iar puterea ei de viaţă şi toleranţa ei am zice tipologică e de o mare „plasticitate", pentru a întrebuinţa un termen care e chiar al lui Crainic. Pentru un catolic, de exemplu, e mult mai greu să găsească raportul armonios între etnic şi religis sau îl găseşte mai degrabă în forma compromisurilor tactice. Catolicismul face în adevăr anume concesii diplomatice popoarelor, dar le face cu scopul secret al unei mai mari supuneri către Roma, supunere ce are un caracter totodată religios şi temporal şi care implică, cu timpul, chiar oarecare uniformizare etnică. In ortodoxie însă nu e aşa. Aici, după cum spune un autor cu autoritate (Bulgakoff, Ortodoxia 200-201), raportul dintre stat şi religie e „simfonic" şi cezaropapismul n’a fost recunoscut niciodată dogmatic sau canonic, 41.7 © BCU Cluj I iar când s'a produs, a fost un abuz. Acest cârâcter ai ortodoxiei a fost o condiţie fericita 5 pentru Crainic ca să ajungă la sublimarea metafizică a naţionalismului său. Căci, în cele din urmă, de aceasta este vorba. Prin complectarea religioasă pe care j w A o dă naţionalismului, Crainic ajunge să pună etnicurile pe plan universal, conservându-le în acelaş timp specificul. Aceasta însemnează că el reprezintă o fază nouă în naţionalismul românesc, care depăşeşte, bunăoară, naţionalismul mai mult etnografic ori pur politic sau care depăşeşte localismul sămănătorist, util şi el la vremea lui. S'a vorbit, după războiu, de duhul universalist, spiritualist, ce trebuie introdus în idealul sau misiunea românească, ceeace nu înseamnă imperialism, ci valorificarea potenţelor româneşti pe un plan de absolut, adică pe o înţelegere metafizică... Acest ideal e înfăţişat de Nichifor Crainic prin ajutorul contribuţiei teologice. Această contribuţie îi dă putinţa să ajungă, mai departe, la un îndoit rezultat. Pe deoparte, acela de a concepe etnicul cu o direcţie spiritualistă, care în cele din urmă se îndreaptă parcă spre infinitul transcendentului, depăşind naturalul care face esenţa sa. Cuvintele următoare ale lui Nichifor Crainic sunt prin excelenţă cuvintele, în cari a pătruns elanul unui teolog : neamul este „identic în timp, delimitat în spaţiu, dar neţărmurit ca finalitate de viaţă". Nu e vorba aici de evoluţia şi „progresul indefinit" al filosofilor secolului trecut, ci de o perspectivă de transfigurare şi răscumpărare religioasă, pe care autorul „Ortodoxiei şi Etnocraţiei" o vede, s'ar zice, şi pentru neamuri, pe cari le concepe oarecum ca pe nişte vehicule istorice, în cari spiritul se instalează pentru a ajunge ca, într'un târziu, să i se deschidă cerurile, să se mântuie. Aici se subţiază distincţia dintre natural şi transcendent, pentru a ne lăsa să întrevedem şi putinţa unei altfel de armonii între etnic şi divin : aceea a unei sublime confluenţe finale... Era firesc ca un teolog să simtă etnicul, în cea mai mare sforţare şi ardere a acestuia către spirit, ca pe un fel de comunitate bisericească menită a aduce la veşnica lumină a raiului creştin... Pe de altă parte, tot contribuţia teologică îi dă putinţa lui Crainic să vadă realizarea unei armonii între naţiuni, dacă ele acceptă să se pătrundă de cromatica interioară creştină. Adică prin aceasta Crainic concepe adevărata şi unica bază a pacifismului. Structura democrată sau geneveză este ori o ipocrizie ori o naivitate, pentru a introduce pacea în lume. Dacă popoarele pot conlocui liniştit pe glob, nu o pot face decât respectându-se aşa cum le respectă religia, adică în variaţia şi specificul fiecăruia ; iubindu-se aşa cum le iubeşte religia ; lucrând pentru propria lor perfecţionare, aşa cum le cere religia. Pe acest fundal de impresionantă dinamică religioasă, Crainic vede proec-tându-se şi neamul românesc, aducându-şi absolutul lui ca pe un prinos adânc şi valori-ficându-1 pe plan de universalitate... A doua direcţie, în care se vede aportul teologiei în sinteza naţionalistă a lui Crainic, este în ceeace priveşte perspectiva de filosofic a istoriei româneşti. Aici autorul nostru are o contribuţie dintre cele mai însemnate şi mai clare pentru caracterizarea fenomenului românesc şi pentru înţelegerea sensurilor istoriei noastre. Noţiunea teologică de teandrie i-a înlesnit această realizare. „Spiritualitatea e viaţă omenească asimilată Duhului Sfânt şi ea are un îndoit caracter: divin şi uman, adică e teandiică". Aplicând această definiţie „istoriei poporului nostru, adică românismului în succesiunea manifestărilor sale, putem spune că neamul românesc e antropic prin natura sa etnică şi creştin prin aderenţa instinctivă la ortodoxie... Istoria noastră, atât de puţin şi de parţial interpretată până azi, nu se poate înţelege cu adevărat decât sub unghiul de privire al tean-tropiei. Ea are un caracter naţional, suficient scos în relief, şi un caracter spiritual mai presus de toate, aproape total ignorat încă". Aceste rânduri definesc caracterul românesc istoric. Iată acum şi legile istoriei noastre : „Putem să atribuim istoriei noastre o îndoită tendinţă : de intensitate şi de expansiune. Tendinţa de intensitate se caracterizează prin 418 © BCU Cluj ţhocesul de formaţie a individualităţii etnice şi prin atracţia diferitelor fragmente ale neamului nostru unele către altele pentru a închega unitatea naţională. Tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al ortodoxiei. In virtutea intensităţii, neamurile ortodoxe se deosebesc prin individualităţile lor etnice ; în virtutea expansiunii, se armonizează prin personalităţile lor religioase pe planul superior al spiritualităţii ecumenice''. Acest „caracter de teantropie al fenomenului românesc" şi tendinţele complimentare de intensitate şi expansiune ale istoriei noastre, sunt date în vileag cu exemple şi cu atmosferă impresionantă de Nichifor Crainic şi e păcat că ele au fost legate de autor de un moment polemic, care împiedică pe unii să le vadă însemnătatea filosofică generală. In ceeace priveşte observaţia ce s'ar face că ele pot fi şi la alte popoare şi că deci definiţia sau caracterizarea în chestiune ar fi prea generală, suntem obligaţi să constatăm că această teantropie a noastră ne e specifică prin caracterul ei de adâncime şi de armonie sau simetrie. Crainic însuş se ocupă în acelaşi eseu să arate cât de vechiu şi de adânc e creştinismul la Români, cum Românii n'au fost Români înainte de a fi creştini şi am putea spune că nici invers, creştinismul venind în epoca de plămădire a noastră şi pătrunzând atunci în fiinţa noastră ca ceva constituţional, şi tot Crainic descrie, într’un chip suveran, cum poporul român s’a manifestat cu o instinctivă simetrie în cele două sensuri, intensiv şi extensiv. Credem că prin aceasta el a voit să răspundă cu anticipaţie criticei, pe care am menţionat-o. Dealtfel, e de observat că aproape toţi cei ce s’au ocupat cu fenomenul românesc au fost acuzaţi că au insistat asupra unor caracteristice prea generale şi dacă această acuzaţie a fost îndreptăţită în unele cazuri, ea a fost gratuită în altele, autorii ei refuzând să vadă aplicarea specifică la poporul nostru a caracteristicilor respective. A treia direcţie, în care Crainic valorifică aportul teologiei, este în perspectiva socială şi morală a doctrinei sale. In problema socială, creştinismul său are o aplicare precisă şi de mare actualitate. E vorba de formula corporatistă. Pentru un teolog, aceasta e soluţia ce se impune ca să se stabilească raporturile de muncă şi de avere între oameni. Căci în corporatism e un regim de unire şi complectare, iar nu unul de dihonie şi de unilateralizare cum e în lupta de clase. Corporatismul este organizarea adecuată şi armonioasă a felurilor de muncă sau a funcţiilor vieţii sociale considerată în organici-tatea ei, dar şi în perspectiva creştină ! Principiul lui este în „învăţătura Noului Testament despre diversitatea darurilor sau a aptitudinilor, cu cari oamenii sunt înzestraţi de Dumnezeu şi despre datoria fiecăruia de a valorifica prin muncă şi prin creaţie darul felurit, pe care îl deţine". Principiul lui este în ideia de datorie, în ideia multiplicării talentului hărăzit fiecăruia şi în ideia de concordie prin iubire. Faptul că breslele s'au desvoltat într'o epocă de creştinism oficial, în Evul Mediu, şi faptul că doctrina corporatistă a fost formulată de creştinismul catolic şi sistematizată mai ales în „Codul social de la Malines", arată şi pe cale documentară aderenţa corporatismului la creştinism. însuşirea acestei idei de către un teolog ca autorul, pe care-1 cercetăm, e un fericit exemplu de colaborare între ortodoxie şi catolicism. Crainic însă naţionalizează corporatismul în înţelesul că ţine seama nu numai de categoriile de muncă, ci şi de categoriile etnice. Aici se arată din nou ortodox şi Român, după cum, trebuie să spunem, ni se pare că şi o psihologie tradiţională românească l-a dus la corporatism, ştiut fiind că în istoria românească breslele au jucat un mare rol, deşi ele nu erau aidoma corporatismului de astăzi. Susţinând corporatismul, Crainic arată deci consecvenţa sa de teolog şi de Român organic în rezolvarea chestiunilor sociale. Aici apar vederile sale sociologice şi dacă unii ar voi să găsească câteodată anume nuanţe „organiciste" (ceeace nu trebuie să se confunde cu organicul) în afirmaţiile sale, s'ar înşela fundamental. Crainic n'are nimic co- 419 © BCU Cluj mun cu sociologia biologică şi dacă vorbeşte de organismul social sau chiar de tradiţia „sângelui'', aceasta e ori într'un înţeles spiritual ori mai mult ca metaforă. I In perspectiva morală, autorul „Ortodoxiei şi etnocraţiei" dă glas răscolitor şi i înălţător iubirii şi milei creştine, iar unele fraze ale sale în această privinţă sunt ade- : ; vărate momente imnologice ! Pagini ca acelea despre „Iisus printre noi", despre fraternitatea creştină şi iubirea faţă de Mântuitorul care suferă în trupul şi în fiinţa tuturor schi-j lozilor, bolnavilor şi obijduiţilor, sunt pagini de antologie creştină. Ele răcoresc arşiţa pro: blemelor sociale cu rouă lacrimilor evanghelice şi arată cum în fond problema socială devine una morală şi nu se poate rezolva decât când a suferit sublima metamorfoză a ; transfigurării morale. Nicăieri nu se vede mai bine ca aici cum creştinismul este însuşi i principiul său spiritual, prin care se poate soluţiona chestiunea socială! Crainic îşi des-’■ văluie cu acest prilej toată formaţia sa de teolog şi, în legătură cu ea, dă expresie milei sale native spiritualizată în dogma creştină. Acestui îndoit fapt îi datorează cea mai frumoasă caracterizare a milei, pe care am cetit-o până azi, o caracterizare şi creştină şi . autohtonă, şi poetică şi personală : „Iubirea pentru mizeria omenească se numeşte în limba noastră milă. E un cuvânt frumos, e un cuvânt duios şi adânc : milă — parcă e închegat din lacrimi şi din miere..." A patra direcţie, în care se vede teologul, este perspectiva pedagogică a viziunii | lui Crainic. Aici ne întâlnim cu o atitudine, care privită în structura ei aproape mistic; mitologică, este rară în pedagogia modernă şi încă şi mai rară în cea românească. E { j vorba de o concepţie activistă, care, prin educaţie, să dea Românilor sentimentul de re-1 voltă creatoare contra vitregiilor istoriei şi să le îndrepte voinţa către automodelarea propriului lor destin. E aici un activism pedagogic colectiv, dar nu un activism periferic şi ştiinţific aşa cum cele mai adesea l-a practicat pedagogia modernă, ci unul adânc şi care sfidează chiar legile determinismului. Această atitudine Crainic a lua-t-o şi din sentimentul său de Român revoltat contra nedreptăţilor aduse neamului lui, a luat-o, dea-semenea, şi din mitologismul structural ţărănesc şi sublimat, dar a luat-o mai cu seamă din spiritul creştinismului ! Căci fals e înţeles creştinismul ca o contemplaţie pasivă. Nici contemplaţia, întru cât e adevărată, nu e pasivă, necum creşlinismul în ansamblul şi în miezul său ! Nicăieri nu e mai mult activism şi mai mult eroism decât în creştinism, fiindcă în nici un alt domeniu spiritul nu a smuls o victorie mai mare şi în nici un alt domeniu specia noastră nu s’a învrednicit de mai multe monumente de voinţă, cari au depăşit specia, cum sunt martirii şi sfinţii ! Doctrina creştină concepe pe om liber şi răspunzător de soarta sa, deci e străină de ceeace se cheamă fatalism. Creştinismul este opera celei mai mari îndrăzneli, pe care a cunoscut-o istoria. „Cine a spus o-are că dacă am avea credinţă măcar cât grăuntele de muştar, putem să mutăm munţii din loc ? Şi cine a rostit în urechea pământului îndemnul eroic : „Indrăsniţi ! Eu am biruit lumea i ?" Dacă | | : tisus ar fi fost fatalist, creştinismul n’ar fi existat. El e fapta unei îndrăsneli fără margini. Câţiva pescari şi vameşi din Galileea au dărâmat imperiul roman. Mii şi mii de martiri J şi-au răsucit trupurile în flăcări. Şi tot atâţia sfinţi şi eroi au spart vremurile, au sdrobit j fatalităţile şi au schimbat faţa pământului. Creştinismul e cultul îndrăsnelii fără limită şi izvorul de inspiraţie al celui mai nobil eroism". Crainic va aplica această esenţă de foc a creştinismului, care transcedă voinţa ? psihologică, la istoria românească. De aceea el va protesta aproape violent contra vor- : belor lui Miron Costin cu „bietul om sub vremi", vorbe prea des invocate. Tot deaceea va adresa cuvinte de mustrare, aproape de imprecaţie, pornite dintr'o ardoare profetică, ! cari cedează în faţa loviturilor soartei şi îşi descompun voinţa într'o conduită de conformism quasivegetativ ori de huzur mediocru. In schimb, va ridica în slavă pe Făt-Fru- 420 ; © BCU Cluj moşul basmelor noastre, în care vede personificarea dorinţei de salvare prin voinţă proprie, a poporului românesc ; va căuta să scoată în evidenţă din trecutul nostru figurile, cari inspiră activism înalt — Ştefan, Mihai, Tudor, Iancu, Lazăr şi Eliade, Bălcescu şi Eminescu... ; va scrie un întreg eseu despre Coşbuc pentru a pune în lumină concepţia luptătoare a acestui mare poet ; se va opri la ,,croieşte-ţi altă soartă !" al lui Mureşeanu, de care spune că e vrednic să trăiască în amintirea urmaşilor chiar numai pentru acest îndemn ; va vorbi despre eroism, formulând cu acest prilej consideraţii dintre cele mai adânci despre ideia de erou în comparaţie cu aceea de sfânt şi de geniu ; se va opri îndelung şi repetat asupra tineretului neamului, cu o devoţiune care uneori nu i-a fost înţeleasă ; şi se va ocupa de fascism pentru cât exemplu de frenezie a depăşirii de sine este în el, citând vorbele lui Mussolini că voinţa nare limite şi că numai realizân-du-se îşi dovedeşte infinitatea... Suntem astfel departe de o anume mentalitate orientală in concepţia voinţei şi, prin atitudinea sa, Crainic se înrudeşte cu cei ce vor să introducă poporul român în epoca unei istorii voluntare, fiind totodată în acord structural cu mişcarea tineretului de la războiu încoace — în ciuda unor aparenţe contrarii. La nimeni însă ca la el concepţia activistă a voinţei nu e pusă în termeni atât de strict teologici, actualizaţi pentru nevoile luptei naţionale. Toate acestea arată că ideologia lui Nichifor Crainic se concentrează, în cele din urmă, într'un epilog de educaţie. Şi ce este creştinismul altceva decât educaţie ? Teolo- gul a ştiut astfel să ia din religia sa ce era mai nimerit pentru a-'* face neamului lui un dar doctrinar, care să-l spele de linţoiul sufletesc al pasivismului, ce l-a acoperit pe alocuri în iarna istoriei... Care să ajute neamului, din care face parte, să înceteze complect de a fi „obiect de istorie'' şi să devină „subiect de istorie !" Esenţial naţionalist şi religios, cosmosul de viziuni al lui Crainic are o finalitate dens şi înaripat educativă. De-aceea nu e de mirare dacă atâtea din paginile iui de doctrină au intrat în cărţile de educaţie morală din şcoală şi dacă adolescenţii noştri le caută cu preferinţă... Ultima direcţie, în care vedem mirajul teologiei în opera lui Crainic, este în stilul său. Acest aspect e dintre cele mai însemnate, fiindcă stilul a jucat şi joacă un mare rol în puterea de comunicativitate şi de persuasiune a doctrinei lui. E foarte greu de deosebit la acest creator între idee şi stil, între forţa noţiunilor şi farmecul expresiei. Ele se întrepătrund mai mult decât la majoritatea autorilor şi fac un corp unic, o fiinţă de / duh în care sensul interior şi timbrarea lui stilistică sunt respiraţii gemene. Dacă s’ar îndepărta stilul acesta din opera lui Crainic, presupunând că ar fi cu putinţă, sinteza sa ideologică ar fi redusă foarte mult sau ar fi lovită în însăşi inima ei. Dar tot aşa e greu de deosebit între ceeace este pur personal şi ceeace este înflorire sub influenţa teologiei în stilul lui Crainic. E şi aici o fuziune, care are un caracter pe cât de evident, pe atât de organic, pentru motivul că acest scriitor a avut aplecarea spre religie în însăşi ereditatea sa ţărănească, pe deoparte, şi, pe de altă parte, a cultivat-o, fără să ştie, în însăşi copilăria sa petrecută la sat, când s’a minunat, cu ingenuitatea metafizică a vrâstei, în faţa naturii lui Dumnezeu, în faţa datinilor, în faţa bisericii răsărind suverană pe deasupra caselor umile ale oamenilor. Deaceea am spus că în stilul acestui poet gânditor parcă s'au topit boite de biserici şi virile aleanuri religioase, şi aceasta s’ar fi întâmplat chiar dacă el n'ar fi devenit teologul, care e astăzi. Totuşi un fapt nu se poate tăgădui : că înrâurirea conceptelor, terminologiei şi structurei teologale e din ce în ce mai mare în ultimele eseuri ale lui Crainic. Compoziţia sa atât de firesc armonioasă câştigă în fermitate sub această înrâurire, iar stilul se precizează din ce în ce mai mult. Şi dacă uneori se produce oarecare îndepărtare de la arhaismul limbei şi dela libertatea spontană a jocului poetic de nuanţe şi sugerări, căci teologia are şi ceva abstract şi didactic, în 421 © BCU Cluj schimb fondul se organizează din ce în ce mei bogat şi mai sigur ca un univers de reprezentare a lumii, iar stilul îşi afirmă o calitate : conciziunea. Aici ni se pare că este efectul cel mai indiscutabil al teologiei asupra exprimării lui Crainic : lapidarismul său. Textul autorului nostru, mai ales cel din ultimul timp, are perspective largi, frazele lui parcă închid tot atâtea văi de lumină, dar ele ştiu să-şi reducă forma la o economie cât mai sobră. Acest amestec de sobrietate şi de poezie e dintre cele mai atingătoare va-'ori din cele oferite de opera lui Crainic. Lărgirea spirituală a fondului intuit şi trăit de ei loveşte parcă în corpul frazei, asemenea unor revelaţii prinse în formule. Căci multe din exprimările lui sunt generoase arcuiri de aramă, cari cuprind sensuri sau îndemnuri bogate cât o cupolă de catedrală. E un lapidarism poetic organizat în orice caz în vecinătatea academismului teologal şi impus lumii de reprezentări fluide şi de incantaţii patriarhale, pe care autorul nostru a adus-o din vremea copilăriei... In aceste condiţiuni, el a ajuns să mânuiască un stil în acelaş timp ponderat şi mlădios, bărbătesc şi subtil, cuprinzător şi precis, în substratul căruia simţi jucând funigeii de culori ai copilăriei, dar şi amarurile şi idealurile luptătorului, stil care îi e de mare folos în propagarea doctrinei. De aceea felul sobru şi sugestiv în care este expusă această doctrină, a ajuns să aibă uneori ceva din nişte table ale legii. Catehismul sau „programul său 6^00^10'' s’a născut pe calea aceasta. Şi tot de aceea putem caracteriza ideologia lui Crainic ca pe un fel de dogmatism poetic. Ideologie, în care e credinţa şi precizia dogmelor teologice şi elanul şi frumuseţea poeziei. Sau un dogmatism, care se mlădiază şi devine comunicabil şi acceptabil prin poezie — şi o poezie care capătă o gravă ornamentare lăuntrică prin teologie, amândouă sublimând instinctele şi structurile fondului etnic ţărănesc aşa cum s’a depus în sufletul unuia din cei mai organici reprezentanţi ai lui. Urmând această cale de realizare doctrinară, în care e severitatea canoanelor religioase şi căldura lirismului poetic, Nichifor Crainic a ajuns să ofere remedii pentru cele trei racile ale naţionalismului modern : îndepărtarea de transcendentul divin, de seva primară a pământului şi de misterul timpului trecut. Aceasta e semnificaţia istorică a doctrinei lui în mişcarea generală a ideilor şi trăirilor spirituale. Ea este de o elocventă adecuare la nevoile vremii. Dar e cu atât mai elocventă şi mai bine venită în cultura noastră. Sufletul românesc autentic e mai legat decât cel apusean de aromele pământului, de tradiţiile istorice, de religiozitatea originară, fiindcă este un suflet tânăr. A căuta deci să emancipezi acest suflet de condiţiile existenţei lui fireşti aşa cum acestea sunt date de religie, de pământ şi de istorie, e un rău mult mai mare la noi decât în altă parte. Dar tocmai aceste condiţii le serveşte şi le valorifică munca doctrinarului, pe care-1 discutăm. El a combătut ateismul în cultura română cu o dârzenie inspirată, a cântat armoniile pământului cu o voluptate densă şi pură în acelaş timp, a invocat fiinţa luna-tecă şi patronală a strămoşilor cu o duioşie rtuală şi a căutat întotdeauna să fundamenteze şi să întinerească tradiţiile pentru cerinţele prezentului şi viitorului. Lucrând astfel a dat naţionalismului o substanţă, o plinătate concretă şi transfigurată, legându-1 de izvoarele lui fireşti şi încadrându-1 în chenare metafizice ca acelea, pe cari poate să le dea viziunea religioasă, iar culturii noastre i-a oferit un monument doctrinar, a cărui importanţă am încercat să o arătăm. Dar nu numai atât. Prin sinteza lui, care e dealtfel o sinteză vie căci ea se continuă mereu, crescând cu noi realizări şi anunţând cărţi viitoare, Crainic a devenit în cultura românească un tip unic de poet şi de teolog lupăttor. El e unic mai întâiu în ceeace priveşte fondul sau componenţa. In adevăr, poeţi luptători noi am mai avut, deşi ei n’au pus întotdeauna poezia în acţiunea lor. Secolul trecut şi cel prezent au dat numeroşi poeţi 422 © BCU Cluj luptători, de a căror contribuţie la înfăptuirea idealurilor noastre trebuie să se ţină seama. Tot aşa am avut teologi luptători. Dar aceştia n’au adus în ideologia lor socială şi naţională luminile şi direcţiile de valorificare, pe cari le putea pune la dispoziţie teologia, în cazul lor teologia ortodoxismului — sau, când au făcut-o, a fost în chip prea timid, sporadic şi mai mult formal. Teologii noştri ori au stat departe de luptele sociale ori, când au intrat în vâltoarea lor, au făcut-o mai mult ca simpli cetăţeni. In Ardeal mai cu seamă, preoţii au fost mari luptători pentru neam, pentru societate, dar n’au creat o doctrină socială, în care să se vadă ceeace am putea numi filosofia bisericii ortodoxe, după cum n’au creat-o nici alţii în celelalte părţi ale românismului. Ortodoxia noastră, spre deosebire de ceeace a făcut catolicismul sau protestantismul, cari s'au amestecat, adesea prea mult, în problemele sociale, a stat prudent deoparte ! A fost desigur aici un instinct sănătos de defensivă. Acum însă a venit momentul ca în concepţia noastră socială să se vadă, cu putere, cu justeţe şi cu o subtilitate necăutată dar adâncă, indicaţiile pe cari le poate da atitudinea faţă de viaţă a creştinismului ortodox. Religia e cel mai de preţ tezaur de valori şi de norme al istoriei şi ar fi o mare lipsă ca el să nu intre în actualitatea frământărilor noastre, diriguindu-le şi luminându-le. Tocmai aceasta o face însă Nichifor Crainic ca teolog şi o face pe larg, curagios şi sistematic. Doctrina lui socială nu e gândită în afară de teologie, ci înăuntrul ei ori aplicând-o sau dându-i ei însăşi o viaţă mai patetică şi mai plină prin aspectul întotdeauna inedit şi imperativ, pe care-1 au problemele sociale şi naţionale. In ideologia lui, în filosofia lui naţionalistă, Crainic rămâne teolog în aşa măsură, încât unii pot vedea aici un iz de politică teocratică. Ceeace, trebuie să spunem, nu e cazul, fiindcă el vrea ca elementul religios să intre în societate şi în stat ca ceva organic, firesc, aşa cum, de fapt, e şi puterea divină în lume. Deasemenea, Crainic e teolog, dar fără formele rutinare şi fără acele stereotipii de solemnitate neutrală, pe cari le ia uneori viaţa ecleziastică şi la cari unii reduc religia. Teologia lui e vie ca o poemă şi ea i-a dăruit sau i-a. prilejuit ce e mai înalt , in doctrina sa. Dar esenţialul, care ne interesează acum, este că el e un teolog ce se păstrează într’un fel sau altul teolog, în structura şi sensurile ideologiei lui. Pe lângă aceasta, el e şi poet, punând farmecul armoniilor poetice în tot ce scrie. înţelegem atunci dece apare ca un caz unic de luptător doctrinar în peisagiul culturii noastre. Aceasta în ceeace priveşte componenţa fondului său. Dar dacă, în al doilea rând, adăogăm ceeace e specific în talentul lui de poet şi de gânditor, vedem că unicitatea sa creşte, constituind o figură spirituală de un pitoresc puternic, căreia nimeni nu i-ar putea tăgădui singularitatea. In societatea românească, nu ne putem plânge de lipsa teoriei chiar când e vorba de doctrină şi poate mai ales atunci, deşi de cele mai multe ori această doctrină nu e decât efuzia ideologică a unei prezumţii minore. Dar ne putem plânge cu drept cuvânt de lipsa trecerii în practică a teoriei sau doctrinei. Aerul de contemplaţie pasivă din unele părţi ale Orientului, teoreticianismul savant al Occidentului, care însă e însoţit şi de practicism în locul de origine, ne-au influenţat şi pe noi, pe lângă ceeace putea fi psihologie platonică sau teoretică proprie structurii româneşti. Intelectualii români crează teorii de viaţă, dar uită adeseori să le aplice, iar dacă o fac, depărtarea dintre felul realizării practice şi teoria în sine poate fi atât de mare, încât uneori regreţi că ideia î t w ^ t na ramas ingenuă, ideală, în perfecţia ei de mit platonic, fără nici o atingere cu prac-I tica ! A aplica ideia şi a o aplica în chip propriu, aşa încât ei însăşi să i se dea pe «această cale un fel de aureolă, e mai greu ! Aceasta nu se potriveşte cu voluptatea şi «orgoliul unor creatori de reţete doctrinare, cari se satisfac în teorie sau urmăresc mai 423 © BCU Cluj mult clientelă ideologică ori simpla epatare a galeriei academice. Şi apoi, pentru mulţi intelectuali români, a gândi teoretic, e lucru nobil, picant şi estetic, dar a realiza practic, e ceva cenuşiu, prozaic şi anonim, fiindcă cere răbdare, modestie, ' depersonalizare... De aceea bucuria noastră e cu atât mai mare când întâlnim ideologi, cari au pasiunea înfăptuirilor. Aşa e Nichifor Crainic. Pentru cine-1 cunoaşte mai de aproape, e un adevăr patetic faptul că el se cheltuieşte în realizări practice, dela cele mărunte şi „anonime" fiindcă nu aduc nici o glorie, dar nu mai puţin necesare, până la cele în cari e un elan dramatic sau epic. Această pasiune de realizator este întru totul egală aceleia de gânditor. O dovedeşte activitatea lui dela Ministerul Cultelor, din nefericire prea repede întreruptă, o dovedesc publicaţiile pe cari le-a condus cu o siguranţă de baci cultural, o dovedeşte justeţea practică a măsurilor pe cari de atâtea ori le-a propus. De aceea în preajma celor cincizeci de ani ai săi — din cari mai mult de jumătate sunt de creaţie şi luptă — nu-i putem face o urare mai bună, decât să aibă prilejul din ce în ce mai fericit de a modela în pasta minunată a faptelor, ideile despre societate, naţiune şi stat, cari au format obiectul atâtor eseuri şi articole. Sau cel puţin, dacă nu se poate altfel, să aibă prilejul de a le recunoaşte în realizarea credincioasă a altora. Pentru autorul lor, aceasta ar fi bucuria artistului, care îşi vede visul întruchipat în plastica materiei sau a vieţii, ar fi bucuria Românului, care îşi vede neamul înălţat şi intrat pe făgaşurile destinului propriu şi ar fi bucuria religiosului, care vede mântuirea ori începutul de mântuire a comunităţii, din care i-a fost dat să facă parte. 193 8 424 © BCU Cluj RUGĂCIUNE PENTRU REGE DE NICHIFOR CRAINIC Miluie-1 Doamne pe rege, Pleacă urechea şi-ascultă Ruga din tara cea multă : Dăruie-i zile 'ndelungi, Fruntea cu haruri să-i ungi, Miluie-1 Doamne pe rege. Miluie-1 Doamne pe rege, Ţine-1 deapururi destoinic, Domn şi apostol războinic, Mladă de veac bizantin Statului nostru creştin, Miluie-1 Doamne pe rege. Miluie-1 Doamne pe rege, Pune la veghea cetăţii înger cu spada dreptăţii, Răilor fulger temut, Slabilor milă şi scut, Miluie-1 Doamne pe rege. Miluie-1 Doamne pe rege, Cum depe plaiuri aleargă Apele 'n Dunărea largă, Voile lui de-a dură Facă-se în voia ta, Miluie-l Doamne pe rege. 425 © BCU Cluj Miluie-1 Doamne pe rege, Dăruie-armatei regale Crucea izbânzilor tale, Peste pământ şi 'n văzduh Sfântul strămoşilor duh, Miluie-1 Doamne pe rege. Miluie-1 Doamne pe rege, Mantie împărătească, Gloria ta ocrotească Statul acesta creştin, Noul tău tron bizantin, Miluie-1 Doamne pe rege, © BCU Cluj P O E S I I DE ' ‘ RADU GYR POEM DEvSPRE FERICIRI Ce simple, cât de simple, sânt marile vieţii albe fericiri. Nu le vedem. Pe lângă ele cotim cu fruntea în vânt, gonind, pe curcubee, gazelele subţiri. Vânăm vulpile-albastre ale lunii si cerbii stelelor, prin râpi de aşramă. Marile fericiri rămân în urmă, între petunii, simple şi nebăgate in seamă. Marile fericiri : femeia cu mâini de icoană şi gene lungi de rugăciune şi floare. Copilul tău ; zăpadă-aeriană, pumni mici de puf şi cârlionţi de soare. Masa de lucru şi cina de seară sub lumina blajină a dragostei taie. Navigările verzi în şalupe ovale pe rotundul fum de ţigară. Volumul de poeme-al poetului iubit, cu boreale banchize eterne. Părul soţiei revărsat, aromit, ca o muzică brună, pe perne. Marile fericiri ; o colibă în munţi, sau o duminică fosforescentă la mare. Bradul stelar de Crăciun, cu îngeri mărunţi, amintirile din clasele primare. 427 © BCU Cluj Mâinile bune de prieten, culese, tăcut, lângă inima ta, în liniştea albă din casă. Piersicul roz, panerul cu fragi ori tămâioasă, un cântec, o garoafă, un zâmbet, un sărut... Dar noi vrem să punem mângâieri de arşiţă pe roşul păr de aur al tristelor comete. Mâinile, de-alcoolul planetelor, caid bete, degetele se rup de cer ca o şiţă. Vânăm aeriene gazele. Cerbii lunii. Şi glesnele ni se frâng, inutil, în delir... Marile noastre albe fericiri rămân in urmă, între petunii. Rămân, ca o grădină unde limpezii crini atâta-s de aproape de tine ’n seara clară, că mâinile, bolnâve de alte zări, uitară . parfumul să li-1 strângă şi simplele lumini. POEM DESPRE NOI Curgem, înalţi şi suferinzi, către moarte, cum cerul peste mări de fosfOT triste. Zilele, din dans, leşină ca nişte pale baletiste, | zâmbetul îl învăţăm numai din carte. J In ochi cu agonii de pasări bolnave, în mâini cu scrum de garoafe, ne prindem, pe-obraji, toamna ’n agrafe şi trecem, spoiţi cu dezolări, prin orele grave. Ah, vânătul crepuscul de pe faţă şi steagurile ’n piept îndoliate... Intinde-mi mâna, palid, peste viaţă, în plânsul meu duc lacrima ta, frate. Sub coasta mea, fierbinte şi amară, oameni, port vermina rănei voastre. In voi, în toţi, mă răstignesc în orice seară, pe trupul vostru-mi pipăi cicatricele albastre. Ştiu, în aceiaşi suferinţă ’nveninată ' vieţile noastre sau amestecat, aşa cum ne-am privi într’o oglindă blestemată ce tuturor ne-ar arăta acelaş chip însângerat... 428 © BCU Cluj Ne trebue-un zugrav ^ie frunţi senini să scrie peste viermii noştri stele, întunecata tâmplă se cuvine să pară azurată sub văpsele. De ce să curgem, veşteji, către moarte, cu lapoviţe 'n suflet, pe vis cu negre ploi ? Mai bine să desfacem zâmbetul din carte şi să ne tencuim cu el paragina din noi. Zâmbind, vom ascunde n sipeturi ne 'nţelese inima veche plină de cocleală. In cinstea tristeţii şi-a morţii vom da baluri de gală din or’ce cicatrice vom face reci kermese. Zadarnic vor apune, în noi, pasări bolnave, —■ îm pumni no să se vadă, sterp, scrumul de garoafe... Prinzând, pe obraji, dimineaţa 'n agrafe, vom curge, spoiţi cu surâs, prin orele grave. POEM despre;flori Ce vieţi, plecând spre ceruri, şi-au lăsat lângă spini inimile acestea de argint şi rubine ? Sunt oare inimi, sau numai clopoţei de senin căzuţi dela săniile stelelor line ? Poate sunt pleoapele subţiri de emai ale basmelor cu gene albastre, sau ochii unor îngeri alungaţi din rai să plângă şi să moară lângă apele noastre... Visele frunţilor albe s'au făcut oare lalele, cicori, anemone ? Săruturile zânelor îndrăgostite au prins unduiri şi culoare ? Nu mi-aţi spus că toţi crinii cresc doar din surâs de madone. Poate au trecut, pribege, cântecele pe drum cu mici lăute de vis la subsuoară, Şi-au intrat prin grădini şi s'au schimbat în petale de fum şi câte o frunză a crescut din fiece vioară. Poate sunt cioburile aurorilor sparte de vânt, sau poate — cine ştie ? — sub paşii noştri trecători lacrimile lui Iisus au rămas pe pământ şi s'au făcut flori... 429 © BCU Cluj POEM DESPRE ROSTUL POETULUI Pădurile virgine pe somnul tău valsează şi tropicele-aprinse le duci la subsuori. Dar degetele tale, când pipăe o rază, se rup, şi glesna plânge când s'a ciocnit de flori. Zadarnic ca un câine blând Evul mâna-ţi linge şi'n dans căsiopeea ţi-arată sânii goi. .............. Ziua te păknueşte, crepusculul te stinge, ~ te surpi, scuipat de vânturi şi huiduit de ploi. Tristeţile scot limba şi te ţintesc cu praştii când fugi lătrat de gânduri pe uliţele lor. Ai vrea să-ţi torni o spadă, dar nu ai decât aşchii, vrei cască şi ai numai pieptar legat cu sfori. N‘ai braţe, să-i prinzi vieţii grumajii şi s'o sgudui, nici piept, să spinteci foamea talazului salin. Te aperi cu mimoze, cu libelule sudul, şi pumnul tău se sparge ca un pahar de vin. Unealtă, pentru viaţă, stă biata călimară tmde-ai topit sumatre şi plânsul tău bolnav, că lacrima ta caldă creneluri nu doboară, In ea stingi doar obrazul madonelor suav. Nu-i rostul tău pe lance să-ţi pleci tâmpla sfinţită,, tn câxji îţi sprijini crinii şchiopi, domnule poet... Auzi, savana tandră-a tristeţii te invită şi, vezi, a tras la scară cupeul violet. Din lună, ia-ţi rindele de ghiaţă şi unelte, şi scule de zăpadă din dalii să-ţi aduni. Lucrând, în strung, gazele şi golfuri verzi şi delte, pe-o coală de hârtie poţi dulgheri furtuni. 430 © BCU Cluj OCHIUL CU DOUA PUPILE DE . VICTOR PAPILIAN In practica mea de chirurg — fără modestie spus — de chirurg cu renume, mărturisesc cinstit, n’am avut prilejul unor întâmplări extraordinare. Ce spun extraordinare !... dar nici măcar prilejul unor emoţiuni sau coşmaruri care, prin puterea, riscul sau fantasticul lor, să-mi împingă sufletul până la frontiera spaimei sau până la pragul desnădej-dei. Căci, împotriva opiniei curente, meşteşugul chirurgului este o artă restrânsă, artă prea perfect reglementată, artă cu un cod tehnic sever, unde totul este măsurat şi indicat : timpii operatorii, liniile de incizie, disecţia regiunilor, ridicarea părţilor vătămate, suturi, ligaturi... tot, tot, până chiar şi eleganţa unor anumite atitudini şi efecte, pentru galeria ucenicilor şi a celor gură-cască totdeauna prezenţi la o operaţie ca la un spectacol. Deci, nici emoţie, nici plăcere estetică în arta de a tăia. O operaţie, oricât ar protesta iluştrii mei confraţi, îţi dă o voluptate tactilă — gâlgâiala sângelui şi căldura viscerelor —- iar în loc de o adevărată emoţie fină, un sentiment brutal de putere — ştiind că un semen de al tău e la discreţia geniului şi mâinilor tale. Acum o retractare. In practica mea de chirurg cu renume n'am avut prilejul unor întâmplări extraordinare până 'n ziua când s’a prezentat în biroul meu Modest Serghie, fi-ziologul. Serghie era, dintre toţi cunoscuţii mei, omul cel mai cumpătat fără să fie ceeace se numeşte în mod curent un temperament egal, adică un temperament lovit de cele mai deseori de indiferenţă, scepticism sau blazare. Dimpotrivă. Lipsit de irumperi sentimentale, scump la vorbă şi reţinut la gesturi, se bănuia în el o desprindere totală de preocupările lumeşti, pricinuită nu atât de mulţimea şi adâncimea problemelor studiate, cât mai ales înfrigurarea sângeroasă a celor nesăţioşi de glorie. „N’are altă amantă, râdeau colegii invidioşi, decât ştiinţa.... dar din nenorocire ştiinţa îi este o amantă infidelă, căci îl trădează la prima ocazie..." făcând aluzie la toate lucrările lui, pe care doar le intuia sau cel mult le iniţia, ca după puţin timp să le vadă rezolvate parcă după gândul lui în alte institute sau laboratoare din străinătate. De aceea nu mi s’a părut nefiresc de loc auzind ceeace-mi cere. — Iubite coleg, începu el, am, pentru o experienţă, nevoie de ajutorul dumnitale. Acea experienţă o vom face asupra mea... Eu protestai, deşi — fiindcă e clipa mărturisirilor — trebue să recunosc că am fost măgulit atât pentru încrederea arătată chirurgului, cât şi pentru colaborarea cerută omului de ştiinţă. 431 © BCU Cluj -— Experienţele pe animale nu mai mă mulţumesc. Nimic mai forţat decât să con-cîuzi dela cobai la om... mai ales când e vorba de mecanismul atât de fin, de specializat, şi de personal aş putea spune, al creierului omenesc. începui să mă sperii. : — Cum, vrei să-ţi ţrepanez craniul şi să intervin experimental pe creierul dumnitale perfect sănătos ?... El clipi din ochi şi de subt pleoapa de sus se iscă o pată fumurie ca umbra unei lacrimi. Atunci băgaiu de seamă ce ochi obosiţi avea colegul meu. Ochi alungiţi cu pleoapa de sus puţin căzută, şi totuşi mari prin silinţa de a tot privi, de a tot cerceta, cu irisul negru perforat de o pupilă larg căscată, parcă în acelaşi scop : al iscodirii. De altfel toată figura lui era muncită, toată numai colţuri şi adâncături : tâmplele înfundate, fruntea gata parcă să plesnească pe din două, obrajii scofâlciţi cu pometele ascuţite, iar de subt nasul uşor sinuos, gura spână cobora prin câte un şanţ curb până la bărbie. — Vrei o experienţă pe oameni, începui eu, foarte bine... dar pentru asta avem un material consacrat: nebunii din balamuc... sau, dacă alterarea creierului lor e o piedică atunci aşteptăm un prilej potrivit. La prima trepanare ce-mi va veni te voiu chema. Curg în clinică beţivanii, cuţitarii, asasinii... De ei nimeni nu ne cere socoteală. — Nu... experienţa trebue făcută neapărat pe mine... Ii prinsei calculul : reclama... şi de aceea nu-1 slăbii. Procedeul nu mai are farmecul ineditului. L-au compromis inamicii lui Pasteur înghiţând culturi de microbi... şi 1-ta compromis toată ceata invidioşilor anonimi care s'au mutilat, şi-au înfipt cuie prin încheieturi, şi-au inoculat lepră, tuberculoză şi sifilis... dragă Doamne, în interesul ştiinţei. Mofturi !... Numai ca să iasă din anonimat. ...Nişte rataţi ambiţioşi... Nu-i cazul la dumneata... El mă lăsă să termin şi redevenit din nou stăpân pe firea lui tare continuă expunerea experienţei, pe care eu aveam s’o realizez asupra lui. — E un lucru cunoscut azi. Ochiul are două feluri de sensibilităţi, una pentru lumină, cealaltă pentru culoare... Acum înţelegeţi ?... Mărturisesc că nu vedeam unde voia să ajungă. El înţelese nedumerirea mea. — Vreau să disjung lumina de culoare. Culoarea, fiica luminii, e şi duşmana ei.. Deci îmi trebue o nouă pupilă, o pupilă străină culorii, o poartă de intrare numai şi numai pentru lumină... — Dar, după câte îmi amintesc, viziunea distinctă se face pe acea „macula Iuţea' corespunzătoarea pupilei normale... — Tocmai de acea regiune trebue să mă feresc... 1 Şi intră într'o serie de oonsideraţiuni de optică, de psihologie şi de fizică, în care f nu-1 mai putui urmări. Aveam de aface cu un exaltat al ştiinţei. Azi, la vârsta de aproape optzeci de ani, după o practică ştiinţifică de peste o jumătate de veac, când am curajul să-mi scriu memoriile, am şi curajul să declar că o singură fiinţă de geniu am întâlnit în viaţa mea, şi aceea a fost o femeie : asistenta lui Ghra-sim, Sânzeana Lambrior. Mai mult, Sânzeana Lambrior a fost şi cea mai frumoasă femeie cunoscută de mine. Parcă-i văd intrarea în laboratorul meu. Era toată fulguită, pe păr, pe obraji, pe ochi... de nu ştiam dacă în clipa aceea ningea afară cu fulgi mari sau dacă venea dintr'o livadă de cireşi, bătută de vânt. Şi râdea. — Trebue neapărat, domnule profesor, să întreprindeţi această operaţie oricât vi s'ar părea de riscată... . 432 © BCU Cluj Rămăsesem înmărmurit. De unde aflase t ? — Ştiţi cum e patronul... Şi când rosti „patronul", privirea mi se prinse de colţul dinafară al ochilor ei. Pe* semne ajunsesem maniac de mă legam de privirea oamenilor. Ea avea ochi mari, rotunzi, ochi deschişi meniţi să primească nu să dea, cu irisul albastru de culoarea floare! de in, şi cu o pupilă mică punctiformă, parcă mereu închisă. Dar ceeace mă reţinu mai mult era colţul dinafară al ochilor, acest colţ unde încheietura pleoapelor se resfiră în cute subţiri. —■ Ştiţi că pentru o experienţă „patronul" e în stare să-şi dea şi vieaţa. Eu continuam să privesc la colţul dinafară al ochilor. Fără îndoială că ajunsesem maniac. Acest colţ râdea pe socoteală proprie. — Patronul trebue încurajat. El este un om de geniu, pe care simţurile noastre insuficiente îl împiedică... Oare frumuseţea ei îmi turbura simţirea, căci acum desluşeam precis în ochiul frumoasei vizitatoare două câmpuri precis delimitate. Nu ca în povestea în care un ochiu râde şi altul plânge... ci în acelaşi ochiu, o parte ţinea cumpăna credinţei şi a mărturisirilor cinstite, iar cealaltă râdea vorbind de „patron”. — Este atât de nesăţios în cercetări încât doi ochi nu-i ajung... , Dar eu nu luam seama la spusele ei. Făceam sforţări dezesperate să scap de dublul joc al acelei prviri ne mai văzute, şi ca ultimă scăpare începui să detaliez pe ochii ei timpii operaţiei ce trebuiau executaţi pe prietenul meu : tăierea corneei, pătrunderea în camera anterioară, efectuarea unei noui pupile... Şi astfel scăpai, lăsându-mă prins de închipuirea operaţiei. La noi, cum am spus, voluptatea e tactilă. Eu, din parte-mi, 'am avut totdeauna pasiunea operaţiilor delicate, ca un joc rafinat de pacienţă în care mâna parcă sculptează un bob de piper sau încondeiază un fir de nisip. Totuşi ea nu-mi slăbea de fel privirea. La fel : jumătate de ochiu mărturisea cinstit, iar jumătate râdea.... râdea în batjocură. De bunăseamă a fost efectul anestezicului. Poate şi bandajul care-i astupa amândoi ochii îi prelungea visul, altcum mărturisirea lui mi-iar fi dat de gândit. — Prietene, îţi mulţumesc... Mi-ai făcut cel mai mare bine... — Numai rezultatul să fie cel dorit... — Asta, sigur. — Experienţa asta îţi va da celebritatea pe care o meriţi. El făcu cu mâna un semn de indiferenţă. — Nu celebritatea m'a condus... Rectificai în limbajul consacrat: . — Dragostea de ştiinţă... El repetă Insă acelaşi gest de indiferenţă. — Nu... ci iubirea, numai iubirea... După o clipă de desorientare redevenii calm . prietenul meu era încă subt efectul narcozei. A doua zi la vizită, o nouă declaraţie şi mai ciudată : — Rezultatul este minunat. întrece orice aşteptare. Deşi sunt cu un pansament gros pe ochi, totuşi văd... văd ceeace n’am crezut că voiu putea vedea vreodată. Uite, adineaori a fost aici Sânzeana... a stat colo, în acel fotoliu... Ei bine, deşi a trecut mai mult de o jumătate de oră dela plecarea ei, chipul i-a rămas., .dar nu cel ireal, imaginativ... ci conturul ei, adevărat, dublul de spirit,, care însoţeşte trupul şi care e numai lumină... La scoaterea pansamentului, altă explozie de bucurie. 433 © BCU Cluj — Iată acest buchet de garoafe roşii... Sânzeana mi le-a adus... pe fiecare petală â rămas înscris sufletul ei... Dacă floarea nu s'ar veşteji şi nu s’ar prăfui, ar sluji unui prizonier încarcerat pe vieaţă să nu ştie când i-a trecut vremea, având în realitate iubita scumpă lângă el. a. ba plecarea din clinică mi-a făcut destăinuirea definitivă : Ascultă, dragul meu... femeia e cel mai mare dar pe care natura ni l-a făcut... • — Bate câmpii... îmi zisei. A început să bată câmpii ca poeţii... sau eram scrântit şi eu ca un prost... • • Când o femeie îţi intră în vieaţă, atunci poţi fi cel mai fericit sau cel mai ne- norocit... Ei bine, eu sunt cel mai fericit. Iubesc pe Sânzeana... o iubesc cum nimeni nu poate iubi... ■ Vorbea cu atâta căldură încât spiritul meu critic începu să cedeze. — Acum înţelegi scopul operaţiei... îmi trebuia s'o privesc mai mult... Îmi trebuia s’o -am mai mult... Nu-mi ajungeau numai doi ochi... Eram nesăţios de ea... Totdeauna am avut o mare indulgenţă pentru înamoraţi. Prietenul meu nu era nebun, ci numai înamorat. ’ — Odată, Sânzeana mi-a spus : ,,ce păcat că suntem prinşi ca între două praguri, între două simţuri atât de inferioare, tactul de-o parte şi văzul de alta... Dac'am putea prelungi văzul...'' îmi amintii ochii ei, pe jumătate gravi, pe jumătate râzători. — Ea a fost inspiratoarea experienţei rnele. Pe ea o binecuvintez... Până la desfăşurarea tragediei, pe prietenul meu l-am văzut numai de două ori. întâia oară, să-mi confirme — în calitate de colaborator, rezultatul experienţei. Dar nu mai vorbea de fel ca un om de ştiinţă, îşi pierduse reţinerea, spiritul critic şi chiar limbagiuJ tehnic. —■ Dragă, sunt omul cel mai fericit din lume. Experienţa noastră va fi o binefacere... Va trebui s'o propovaduim printr'o cât mai largă publicitate. — Şi care sunt rezultatele ? — Acum văd tot. înainte, şi pentru real şi pentru iluzie aveam acelaşi ochiu... Iluzia era un concept al creierului, o părere. Azi, cu ajutorul acestor două pupile am disociat iluzia de real... sau, mai bine zis, am găsit realul iluziei. Eu cunosc acum Ideile lui Plato... Ele există, nu sunt o concepţie utopică... trăiesc cu ele, cunosc realul esenţelor, absolutului... Eu mă prefăcui a-1 crede, ca pe un copil. Era atât de amorezat ! El însă trăia aievea această dublă vieaţă a realului şi a iluziei, Probă, că la câtva timp a venit din nou ia mine. ■— Va trebui să-mi completezi binele... — Cum asta ? — Nu sunt fericit decât pe jumătate. ’ Pupilele cele vechi mă supără. Va trebui să mi le astupi şi să mă laşi numai cu cele artificiale. Fiindcă redevenise copil, îl amăgii cum se amăgesc copiii, cu vorbe dulci şi amăgitoare. Dar nu mică mi-a fost mirarea când, imediat după el, a intrat Sânzeana. — Domnule profesor, ştiu care-i voia lui Serghie... trebue să i-o îndepliniţi... —■ Şi pentru ce ? . 434. © BCU Cluj — N’aţi înţeles ?... El a ajuns ca morfinomanul... a doua pupilă e toxicul lui, e morfina lui... Eu o privii drept în ochi. Aceeaşi situaţie : colţul dinafară râdea. A urmat apoi groaznica tragedie, provocată în bună parte şi de refuzul meu. Intr'a-devăr ca morfinomanii lipsiţi de excitant prietenul meu încerca singur să-şi: procure otrava râvnită. In oglindă, cu un ac fin, a vrut să-şi cicatrizeze pupila cea adevărată, dar lipsit de abilitate şi-a perforat ochiul şi întreg conţinutul s’a scurs. Nu s'a dat bătut. Aceeaşi încercare şi de cealaltă parte. Asta am constatat-o la autopsie, căci glonţul şi l-a tras doar printr'un singur ochiu, iar celălalt a rămas că piesă demonstrativă. • A trecut poate un an dela tragicul sfârşit al profesorului Modest Serghie şi bineînţeles că nimic nu publicasem. Fusesem victima unui mistificator, de bunăcredinţă, dar nebun. Când, într'o zi, mă pomenii cu Sânzeana Lambrior. Era parcă şi mai frumoasă. Mai frumoasă, deşi nu era fulguită de zăpadă sau de flori de cireş. Mai frumoasă, cu toate că la colţul ochilor nu mai exista acea pală de batjocură. —• Domnule profesor, am venit pentru o mare rugăminte... — Cu bucurie... — Voiu vorbi deschis... Iubesc... — Nimic mai frumos. — Iubesc... iubesc un sublocotenent de aviaţie... — Foarte bine. — Dar ceva se opune iubirii mele... — Ce? — Ochii mei, Privii atent la ochii aceia minunaţi, să văd ce cusur puteau avea. — Noi suntem prinşi ca între două praguri... — Cunosc teoria... între două simţuri, între tact şi vedere... — Da, între două simţuri prea distanţate... Când iubeşti, aceste două simţuri tre-buesc apropiate... —- Ciudat... Sărmanul Serghie vedea dimpotrivă... La colţul ochiului îi apăru din nou surâsul de batjocură. — La el trebuia să depărtez neapărat privirea, fiindcă eu nu-1 iubeam... Serghie trebuia să cunoască iluzia, minciuna... eu, adevărul, concretul..., căci aviatorul meu e un animal superb... vreau să-i văd fiecare fibră musculară contractându-se, vreau să-i văd oasele mişcându-se în încheieturi... Şi după cum vezi, am pupilele prea mari... Eu zâmbii privind la acele pupile punctiforme. — Aş vrea să le reduc la jumătate. Mă supără lumina prea multă, mă distrag florile care lui îi plac atât de mult... Avusei un tresalt. — Preabine, domnişoară. Poate voiu încerca... Insă un lucru aş vrea să ştiu... Când ai venit pentru prima oară la mine, aveai în păr o fulguială albă... Ce erau, fulgi de ninsoare sau flori de cireş ?... Ea râse cu ochii întregi : — Nici fulgi de zăpadă, nici flori de cireş... ci bobiţele albe ale unui şal vechi de dantelă... Fratoşiiţa, 16 Iulie 1939. 4B5 © BCU Cluj MOARTE VOEVODALA DE D. CIUREZU Codrul crengilor deşarte Se'năoia tăcut în moarte... Doamne, Io robul Tău şi slugă dreptei Tale, Mă pregătesc de lungă şi ne ’ntoarsă cale. . Mă pregătesc să viu la Tine, Cu tot ce-ai pus din ţămă 'n mine Cu tot ce-ai vrut, şi bun şi rău, Să plămădeşti drept chip în robul Tău. — Rob ai vrut să-Ţi fiu, Rob Ţi-am fost. Slugă de iubire şi credinţă, Pentru-a crucii Tale biruinţă. Mărirea Ta atotcuprinzătoare, Mi-a dat îndemn şi mi-a dat soare ; Făptură luminată, drum spre stele Şi cumpănire dreaptă vieţii mele... Tot ce-am năzuit şi tot ce-am vrut, Tot ce mâna faptii mele a făcut, — Şi volburile mele pământeşti Şi înălţimile albastre şi cereşti — Din Tine-au fost şi ale Tale-au fost, . Spre a 'mplini al vieţii mele rost. Acum când zările în ochii mei se sting Şi ’n valea de verdeaţă mă preling ; Când vămile mi se ridică ’n cale, . Mă 'ndoi neputincios vroinţei Tale. 438 © BCU Cluj Mă rog pentru nevolnic trupul meu, Că-i simt pământul cum i-atârnă greu ; II simt cum tremură de frig şi cum îngheaţă, Acum când se desparte de vieaţă. — Dă-i uşurare lină şi iertare In pământeasca lui deşartă aşezare ; Dă-i dulce-adormitare şi odină, In huma celor vrednici şi ’n sfânta Ta lumină... * Voi vornici şi hatmani şi sfetnici, Cârmuirii mele zid cinstit de vrednici ; Vă las în seamă ruga şi credinţa, Că 'n ele stă ca 'n ghindă biruinţa ; Vă las în seamă neamul şi moşia Iubirea de pământ... dar şi nemernicia... S’alegeţi voi din două ce e bine, Au frunte de mândrie, au frunte de ruşine. Tu Doamna mea ’ntxistată şi firavă, Aşează-ţi mâna albă pe fruntea mea bolnavă. Că azi când tâmplele de viaţă se golesc, Simt cât te-am iubit de mult... şi te iubesc. Cu fiecare clipă se rupe-o coardă 'n mine, Care-a svâcnit şi s’a 'npletit cu tine. Aşi vrea ca anii ce-ţi mai rămân pohtire, Să ţi-i petreci în sfântă monastire. Să mă comânzi la vreme şi să dai Săracilor din ţară tot ce ai... — Că tot e nălucire, tot e vânt, Şi toate sânt o mână de pământ — Boeri veliţi şi logofeţi, să ştiţi : Că ’n Doamna mea, pre mine mă cinstiţi. Şi blestemat să fie acela ce-o ndrăsni, Cu ură şi ocară, spre ea a vorovi... * Acuma daţi-mi grijania să mor C’aud cum îngerii din slăvi coboară n sbor Şi cum în prag Arhanghelul m'aşteaptă, Cu haina de luceferi, cu spada ’nflăcărată... Doamne, In mâna Ta 'mi dau duhul şi povara Că Te-am slujit, cum mi-am slujit şi ţara ; Cât am crezut în Tine, am crezut şi 'n ea Că din pământul ei suia credinţa mea ; Şi cât am fost âl Tău, am fost şi-al ei, Cum din pământ şi soare cresc florile de tei. 437 © BCU Cluj Acuma vin..... sunt gata..... Să-mi primesc în tihnă judecata... Şi lângă sfântul trup de Voevod A ’ngenunchiat o ţară şi-un norod, Că 'n racla lui ducea fără cuvânt O spadă ruptă ’ri două şi-un bulgăr de pământ. © BCU Cluj P O E S I I im GHERGHINESCU VA NI A CHEMĂRI Tărâmuri noui se deschid înlăutru Şi spre zare nouă — cărările ; Altei vieţi — poate morţei — Ii aud în ecouri chemările. In mine însumi, mă adun Cu fiecare zi tot mai mult — Chemările, chemările, Mai înţelegător să le-ascult. Cine împrăştie ceaţă Pe ochii privind în afară ? Cine, fără milă, brăzdează Bolta frunţii de ceară ? Glasul de pretutindeni Lunecă pe-a inimii vioară Ca un arcuş înnebunit Care mângâe şi omoară... Cine, din nevăzut, Cu armonioasă voce de ger, Porunceşte să mă împart Intre pământ şi cer ? 489 © BCU Cluj SEMN Am .tresărit ca din coşmar . Şi-am alergat, buimac, la geam ; Era afar 'un plâns amar De cer pe care nu-1 vedeam. Bătuse cineva ; nu era vânt, Nici ploae şi nici frunză moartă... Greu bătuse... Bulgăr, de pământ, . Pasăre, sau degeţ fu — de soartă ? © BCU Cluj EM IN ES CU Ş I MAIORES CU DE ' GR. TĂUŞAN Epoca în caTe au trăit cele două excepţionale personalităţi literare, Eminescu şi Maiorescu, deschizători de drumuri noi în cultura şi viaţa spirituală a neamului nostru, a fost una din cele mai importante şi mai deosebit colorate din seria istorică a Ţării Româneşti. Ea a înregistrat evenimentul primului război de dezrobire, care a reprezentat şi cea dintâi manifestare de energie etnică, după ce o perioadă de pasivitate sub fanarioţi, continuată şi după ei, putea da naştere în sufletele româneşti unui scepticism dăunător în ceiace priveşte virtuţile noastre militare. ■ Totuşi, în această epocă în care se simţea instinctiv cum cresc puteri nebănuite de ■propăşire naţională, sub domnia înţeleptului Rege Carol I, spirit metodic înclinat spre opera constructivă, Eminescu şi Maiorescu au trăit, pare-se, streini şi unul şi altul de acest eveniment de hotărîtoare valoare. .. :.: : Paginile lui Titu Maiorescu nu vor aminti de războiul independenţei de cîit mult mai tîrziu, în introducerea la „discursurile parlamentare", care vor deveni prin condensare, în volum, una din cele mai luminoase istorii contemporane a politicei interne româneşti, iar Eminescu va cînta gloria străbună ostăşească, atât de actuală, în mintea lui plină de puteri de evocare a trecutului, trecînd peste eroismul dovedit într'un război atât de recent pentru el... Pentru a înţelege aceste atitudini, trebue să reflectăm la însuşi rolul, pe care atît Maiorescu cit şi Eminescu şi l-au statornicit şi anume acela de a fi îndrumătorii viitorului cultural, mai mult decît comentatorii realităţii. Trăind în această epocă de înălţare sufletească, s’au închis pare-se în funcţiuni sociale inactuale, dar cu atît mai decisive în proectarea faptelor ce aveau să vină. Ei au reuşit, astfel ca depăşind nivelul epocii în care trăiau, să creieze, sub nimbul unui orizont 441 © BCU Cluj * ce se deschidea larg şi luminos, modele de creaţie estetică şi drumuri de progres intelectual, simţind că aparţin mai mult viitorului decît prezentului. De altfel, aşa se explică de ce au suferit şi unul şi celălalt o oarecare ostilitate sau neînţelegere la începutul activităţii lor, şi de ce trăind într'un mediu social, nu încă destul de pregătit, nu au fost priviţi ca flori rare, ei cari făureau neamului nostru drumuri culturale pe scara cuceririlor spirituale. Să ne gândim că Eminescu în perioada cea mai strălucitoare a creaţiei lui geniale, era aproape necunoscut, preţuit numai într'un cerc restrâns de prieteni, un Slavici, un Iacob Negrutzi, ori Maiorescu. Şi dacă a putut fi scos de către T. Maiorescu din tristeţile lipsurilor şi din drama ignorării de către un public care nu înţelegea dela început genialitatea ce apăruse luminos în cîmpul culturei noastre, nu s’a putut acoperi protestul acelui parlamentar, ce este de dorit ca să rămână veşnic anonim, care găsea că ajutorul material dat lui Eminescu, constitue un delict pentru ministrul ce i-1 acordase, meritînd să treacă de pe banca conducerii statului, pe aceia a osîndiţilor de drept comun. Şi, într’o fază de nepregătire în care s'a putut auzi o atare profanare, •— deşi, ceva mai tîrzi-u opinia publică a reacţionat, destul de semnificativ faţă de epigrama nenorocită a lui Alexandru Macedonski — printr'o contrazicere uimitoare, aceiaşi opinie publică s’a solidarizat cu calomnia cu privire la conduita lui Maiorescu faţă de Eminescu şi anume că el a trecut pe lingă viaţa îndurerată a poetului cu indiferenţă de senior. Ceeace, dacă aşa ar fi fost, nu era logic să sufere o opinie publică încă nu destul de aclimatizată la început cu noutatea versului eminescian, şi nu ntît de larg admiratoare a geniului ce apăruse. Cei cari au crezut în această legendă calomnioasă se recrutau poate din grupa celor cari combateau pe criticul şi profesorul strălucit care avea să deschidă dramuri noi în metodica de apreciere a scrisului artistic romînesc, socotiudu-1 că ar fi un factor de corupţie, ca unul ce propagă pesimismul schopenhauerian. (Analele parlamentare păstrează astfel ruşinea interpelării cu ocazia unei alegeri în parlament a lui Titu Maiorescu, prin care oratorul făcea apel la reprezentanţii naţiunii, ca să nu primească în mijlocul lor pe distrugătorul de suflete, pe cosmopolitul periculos şi pe scho-penhauerianul otrăvitor de suflete ce se numea... Maiorescu !). Pentru o opinie publică în care se puteau tolera atari păreri, desigur că se putea primi şi calomnia indiferenţei lui Maiorescu faţă de Eminescu, deşi, chiar şi aşa de ar fi fost, ce rost avea calomnia opiniei publice, pe această temă, cînd Eminescu însuşi nu era preţuit ca o stea strălucitoare şi unică cum era şi cum a rămas, şi cum va rămîne în veşnicie, atît timp cit va exista neamul nostru ? Acum, odată cu publicarea atentă a corespondenţei lui Maiorescu, făcută cu metoda critică a învăţaţilor de azi, pregătiţi la o altă şcoală critică decît a predecesorilor, ca să descifreze adevărul, s’a vădit dimpotrivă cită solicitudine, cită frăţească iubire, arăta marele critic, ilustrului poet, cu care destinul istoric şi plin de mister îl făcuse contemporan. Se putea oare vorbi de gestul generosului ce ,.pentru galerie" aruncă de ochii lu-mei un ajutor celui în nevoe, cînd ştim dimpotrivă, cum suferea Maiorescu în timpul crizelor de boală a lui Eminescu, cită inimă punea în înţelegerea idilei poetului cu Veronica Micle şi cită voinţă de a smulge pe îndrăgostit din mrejele unei femei, pe care o socotea nefastă omului şi poetului ? Se poate vorbi fără sfidarea adevărului de indiferenţa criticului, cînd noile pagini de corespondenţă maioresciană, ne pun în lumină câtă grije punea să îndrepte spre o carieră universitară pe poetul, visător şi desorientat în viaţa silnică ? . ... ■ 442 © BCU Cluj Se mai poate oare ataca Maiorescu, pentru cît de puţin a făcut în ocrotirea lui Emi-nescu, cînd casa sa îi fusese pusă la dispoziţie, aşa cum rareori fraţii fac între ei, cînd unul e mai părtinit de soartă decît altul ? Dar aceste opinii neinteligent bîrfitoare, faţă de critic, pot fi puse într'o largă măsură pe seama unei nepregătiri morale şi intelectuale a opiniei publice româneşti faţă de aceste două personalităţi, cari făceau un salt dincolo de mediul lor, şi creiau posibilităţi de valorificare a spiritului creator romînesc, ce rupea oarecum nivelul cultural al vremii lor. Apariţiuni vulcanice, ele nu aveau strămoşi, dar desinau prin activitatea vieţii lor căile ce aveau să vină în direcţia marilor suişuri triumfale ale poeziei şi criticei. Şi aceasta e cu adevărat o caracteristică semnificativă pentru cele două personalităţi, înscrise în antologia romînească. Şi una şi cealaltă au trecut dincolo de climatul cultural al vremii. Au deschis alte porţi visului şi cugetărei; au aclimatizat inteligenţele cu noutatea unui fel de a simţi şi de a cugeta, ce se deosebea radical de frazeologia curentă oratorică de retorica îmbieşită, de fraza amorfă a unei ziaristici începătoare, ori a unui parlamentarism în formaţie, de cântecul unei poezii, foarte adesea lipsit de conţinut no-ţional şi fără adîncimea unei simţiri sincere şi prin aceasta comunicativă. Nu intenţionăm a arăta aci — ar fi imposibil — lipsurile şi foarte adeseori banalitatea expresivităţii, din cele mai multe manifestări ale scrisului şi vorbirei romîneşti, dinaintea apariţiunei celor două faruri luminoase, pe cîmpul culturei noastre. Dar, e dea-juns a răsfoi ziarele timpului, a reciti manifestările oratorice ale unora din acei cari se socoteau ca stele de mina întâia, pentru a simţi limpede că scrisul lui Eminescu şi al lui Maiorescu, aducea o notă nouă, o originalitate ce consista în şlefuirea expresiei viu pronunţată în cadenţa meşteşugită a frazei, în limpeziciunea de cristal la Maiorescu, şi strălucitor găsită în magia cuvîntului tremurător, încîntător şi fascinant la Eminescu. Limba romînească — în aspectul ei de manifestare externă a gîndurilor şi a sim-ţirei — se topeşte într'o formă nouă : ea se curăţă de balastul calificativelor adjectivale minore, de abundenţa locului comun şi a clişeului de expresie ; se leapădă de tot ce era ornamental fals şi care semăna cu ciubucăria ridicolă din arhitectura vechilor clădiri orăşeneşti dela noi, ce voiau să fie arătoase cu ignorarea liniei simple şi a simetriei aristocratice a echilibrului de forţe statice. Poezia lui Eminescu este încîntătoare, aşa cum n’a fost a niciunuia din predecesorii lui, şi servindu-ne de acest epitet, voim a arăta, însuşindu-ne în această privinţă excelentele observaţiuni critice şi recente ale d-lui Vladimir Streinu, — că versul eminescian încîntă, adică vrăjeşte, creiază o stare de ipnoză, de reverie, în care te cufunzi ca cetitor, fără a şti unde te duce vrăjitorul, pentru ca să afli că eşti în lumea fermecătoare a feeriilor celei mai pure frumuseţi, în care lumea cu toate asperităţile ei a dispărut, în visul propriei noastre firi, transportate dincolo de veghe. Unele din versurile lui Eminescu s'au pus pe note. O mare greşală. Muzica lor nu are nevoe de o alta. Ea însăşi e o magie strălucită a cuvîntului, care găseşte puteri de evocare, de duioşie, de transmutaţie dincolo de real, şi care face din ea, o capodoperă genială cu care neamul nostru poate fi mîndru de a o considera ca a lui, înainte ca ea să fi pătruns prin traduceri, ce le dorim tot mai desăvîrşite, în patrimoniul culturei universale. Limba noastră capătă, astfel, o altă formă şi un alt aspect. Dante transpus pe alt plan istoric. împreună cu Eminescu, Maiorescu este într'aîtfel, — dacă nu un vrăjitor al cuvîntului pînă a-i da muzicalitatea unei reverii şi unei cufundări în vis ca la poetul genial *— un fermecător maestru al cuvîntului rostit. 443 © BCU Cluj " Cei cari au avut fericirea să-l audă- pe MăioresCu — şi âu rămas atît de puţini — îşi amintesc de dominaţia ce o exercita asupra ascultătorilor-, graţie expresivităţii lapidare, eleganţei frazei ca şi gestului atît de elocvent el însuşi. . Eminescu şi Maiorescu au fost astfel dincolo şi deasupra timpului lor, adevăraţi magicieni ai cuvîntului, —^ făuritori de armonii sonore şi de expresivităţi lexicale,. cari fără să bruscheze normele limbei au fost totuşi atît de originali, incit au putut creia tipare noi de expresie verbală a cugetărei româneşti, depăşind tradiţionalul şi obişnuitul. Criticul şi poetul printr’o coincidenţă, ce are in ea ceva mistic, s’au întîlnit ca să creieze altă fizionomie a expresivităţii noastre limbistice şi o altă atitudine în cercetarea internă a sufletului romînesc, obligîndu-1 a găsi în el posibilităţi de simţire necunoscute şi deci o încredere în aristocraţia de rasă, vrednică să găsească valori spirituale proprii fără - imitaţii sau pastişări dela alţii. . . Cultura românească începe un drum nou prin arta poetului şi prin scrisul criticului Cu ei se schimbă ceva din structura sufletească dominantă înainte de apariţiunea lor. ’ Prin ei resorturi nebănuite se pun în mişcare. Iar cit priveşte faptul apariţiunei şi înălţărei pe cîrnpul culturei noastre a acesta* doi luceferi cari s'au iubit şi s’au înţeles, el depăşeşte cazul explicaţiilor pozitive şi ne sileşte a ne duce gîndurile spre ipotezele metafizice, explicative a rolului mistic ce-1 ţin uneori personalităţile profetice, în anumite faze de evoluţie culturală la un popor. . Şi în această isbucnire a forţelor creatoare care la unul ia forma visului poetic şi la celălalt olimpianismul judecăţii critice, fără pregătire şi fără împrumuturi, stă noutatea simbiozei celor două spirite chemate de puteri, misterioase să creieze un alt climat cultural în ţara noastră, . . ... .. ..... . .......... .......... Deschizători de drumuri ei n’-au putut fi martorii eflorescenţei culturei noastre de acum ; dar şi-au ereiat prin puterile lor de anticipaţie a viitorului, dreptul de a fi consideraţi ca figuri dominante în lumea eternelor frumuseţi ale fanteziei şi cugetărei româneşti. m © BCU Cluj P o E S I I ' ; ' ’ . ' ■ 1)K ■ ' .........; ' IU LIAN ' VESPER; ;; P ELERI NI Ţinuturi clare aşteaptă Statutele lor viitoare : Zvelte vieţi se apropie In urne limpezi de soare. ' , însetatele slăvi să cuprindă Umbra voastră se pleacă. - > • ' ' Frunţi fără timp V’de'amintiri ’... " " "' Dimjneaţa-i săracăi Porniţi de ieri sau de azi Clinii lumii vă latră. Lingă mormînt poposiţi Pe înalte visuri de piatră. Spaţii calm vă înîişqară O dragi pelerini, . Spălaţi de moarte, lucesc, Ochii voştri senini. U N I NG ER Un. înger durerea-şi alină . Prin ceruri trecînd ca prin vis. Pe plaiuri o fată muria Cu ochii spre un trist paradis. 445 © BCU Cluj c>» De dor se aprinse un soaie Şi steaua'n amurguri păli. Iubirea ciuta îm izvoare Şi'n anii cu bolţi aurii. Aşa, fericiţi, fără margini, Cun zâmbet vecia cuprind. Şi nu văd sub teiul tăcerii Mormîntul cu frunze de argint. Dă-mi orizontul veşted al lacrimii de veci Unde'n afund de moarte străluce învierea Şi unde idealul sub negre Ceruri reci E crinul melancolic ce l-a crescut tăcerea. Dă-mi fruntea luminată de stinsele minuni Iubirea să n'o doară, paloarea să n'o ştie. Gatapiteasmă pură în veacuri şi furtuni Să urce ’n munţi de taină şi 'n gând de piatră vie. Căci nu ştii când spre stele cuvintele vor trece Cu faţa luminată spre un străvechiu amurg. Şi soarele iubirii cu zarea mult mai rece Va 'ntuneca uitarea spre care toate curg. Ci, înviat din neguri, înseninat de spaţii, Călătorind prin vremea ce te~a iubit cîndva, Spre braţele deschise, păşind, vei înţelege Cum într’un roiu de stele, se înalţă ziua ta. A D A S T R A A 446 © BCU Cluj P O E S I I DE GHEORGHE BUMBEŞTI . CÂNTEC DE DEPARTE In goluri pâcle dese coboară peste ape, Rămas-au pomii singuri şi negri lângă mal Pe care aştept o luntre să vină, val de val. Aştept de mult ca vremea cu somnul pe pleoape. O luntre veche'n care stă moartă o fecioară, Călătorind de veacuri pe apele verzui, Mă xog cu ruga stinsă şi sufletul îi sui Ca o tăcere mare aflată lângă sără. Ţesu de-asupră-i timpul păienjeniş cu trudă. O ştiu, doar au văzut-o străbunii tremurând Şi-au izvodit sărmanii acelaş cântec blând Sub palida sclipire când sr arătase udă. Nostalgică durere şi vine într'un târziu, In golul rupt oprite stau sufletul şi glasul Dar ştearsă de ’noptare curmată ca şi ceasul Se duce ’n zarea neagră lăsând în gând pustiu. PLOUĂ LÂNGĂ PARÂNG Amurgul a mânjit cu vânăt cerul Şi munţii s'au privit în ape goi Apoi orbiţi de norii grei de ploi S’au strâns ursuzi şi s’au făcut ca fierui. 447 © BCU Cluj A fulgerat prelung că s'au. ivit Ascunse’n văi cătunele de fum Cu garduri joase, rupte lângă drum Ingenunchiate trudnic şâ smerit. Şi de-au văzut plugarii noaptea care De geamul mic reci buze îşi lipise încrezători de-atâtea ori în vise S’au închinat ca de minune mare. Căzură lung, şuvoaiele de sus Pe stânca arsă şi pe huma neagră Şi se'ntorcea destinul de pelagră Lăsând o dâră albă la apus. MUNTE E-o luptă pân'la cer pe negre stânci Pe drum nu suiie omul, se târăşte. Izvoare urlă'n peşterile adânci Scăpat din lut blestemu 'n gură creşte. Aci pe lângă cer, pe lângă faptă Vezi, te aude Domnul dacă spui Şi poate că plecându-şi mâna dreaptă Un pumn de smirnă îţi va da de sui. Prelung de stei se sparge glasul greu Că s'a urnit un vultur cenuşiu Vâslind, încet, în cercuri şi mereu . Lăsă un semn adânc şi iar pustiu. Coboară' sara oile în strungă,..... Suflând în spuza cerului de stele Vre-o câţiva munţi mai cată s'o împungă Berbeci cu coarne lustruite, grele. A INTRAT O UMBRĂ IN MINE Pe steiul sterp sunt. umbre şi lumini Şi caprele-amăgindu-se le pasc, E-o linişte de piatră lângă piatră Izvoare cad in goluri şi renasc. 448 © BCU Cluj Un vultur negru ş'a pierdut în spaţiu Mărind pustiul cerului săpat, Cu clipa moartă creşte infinitul Amurgul râde galben răsturnat. Zăcând pe-o rână satul pustiit Cu ochi bolnavi de humă şi de fum, îşi chiamă turmele mtârziate'n drum Cu glas de cumpeni lung şi risipit. O umbră creşte răstignită — strig Lovind de stâncă glasul de cristal Ecoul greu se sparge lângă mal Şi umbra intră’n mine şi mi-e frig. 449 © BCU Cluj OPERA LUI FRANCOIS VILLON ŞI ARTA LUI DE . ZOE VERBICEANU Eu râd pentru lacrimi... (Fr. V. Balada Contrastelor) Dacă viaţa lui Villon, plină de pete, înfrângeri şi căderi, a fost viaţa unui mare nesăbuit, opera lui, strălucită, puternică şi victorioasă, rămâne peste veacuri dovada că sărmanul student medieval a fost un mare artist. Lauda aceasta e săracă, opera lui Villon meritând să împartă cununa supremă cu cel mai strălucit geniu al literelor franceze. Stau la îndoială când e vorba sa găsesc acest al doilea geniu, tot aşa de autentic şi de specific francez j poate că La Fontaine şi Moiiere laolaltă unul cu marea lui artă descriptivă, celălalt cu pateticul lui „râs printre plâns" — să împlinească ceeace se găseşte întrunit în opera lui Villon. , ' Această operă nu e vastă — şi cum putea să fie altfel când ea e fructul a mai puţin de două decenii, risipite şi acelea în frământări, pribegii şi închisori care i-au spulberat întreaga tihnă ? Dar geniul nestăpânit creiază chiar în vârtejul marilor vâltori. Unicul volum rămas de la Villon cuprinde în cele 3000 de versuri ale sale : Micul Testament scris la 25 de ani, Marele Testament din 1461, opera maturităţii poetului creeată la vârsta de 30 de ani şi 38 de Balade dintre care 16 sunt intercalate în Marele Testament, 13 răzleţe, iar 9 sunt scrise în jargon jobeliii, adică în graiul ermetic al pungaşilor pe cari Villon i-a frecventat şi de la care a deprins această vorbire cu chee. Nu toate baladele intercalate în Marele Testament sunt scrise odată cu această operă; pe multe le plăsmuise anterior pe unele chiar de la 16 ani — şi le-a introdus în cuprinsul Testamentului la locul care se potrivea. Numai „Balada gâlcevei dintre trup şi suflet" e datată de Villon şi aflăm că e scrisă la 30 de ani, vârsta marilor sale creaţiuni. Ce era forma aceasta de Testament în literatura evului mediu, unde a găsit o largă întrebuinţare şi pe care Villon va adopta-o de la înaintaşul său, Eustache Deschamps ? Era un simulacru de legate în ajunul unei propuse ameninţări de moarte, legate ce se înşirau într'un poem liric-satiric, dealungul căru ia poetul desfăşura în voe : descrieri de locuri şi oameni, evocări de figuri contimporane sau din vremi apuse, înţepături glumeţe sau bi- 450 © BCU Cluj ciuiltoare satire, ura sau iubirea, râsul sau plânsul propriu. Villon este singurul care introduce şi câteva balade în cuprinsul Testamentului, rupând şirul oricum monotoni al legatelor ; deasemenea e singurul care a ridicat pe treapta marei arte această formă literară medievală, cum nimeni — înainte şi după el — n'a mai putut s’o facă. încă din primul Testament, cel mic, se întrevede maestrul — şi mai ales puternicul talent descriptiv pe care-1 vom vedea culminând în Balade şi în Testamentul cel mare. Chiar în ajunul de Crăciun Din anul ce-1 arătai, Când lupii'n haite se adun Iară tu la loc îmi stai Stârnind jarul cu'n vătrai, — Îmi veni dorul ca să rup Cu-amorul ce-mi lăcea netrai Şi-mi chinuia sullet şi trup. In ajunul Crăciunului din anul 1456, înşiră Franpois cu grabă cele 300 versuri ale Micului Testament pe care nu aşteptarea morţii îi dă gliies să-l redacteze, ci părăsirea locului natal, a mult. iubitului Paris. Dar pricina fugii lui din capitală nu e, cum spune el, amorul ce-i făcea netrai, ci graba de a se pune la adăpost de iscodirile poliţiei după furtul scuzilor de aur din capela Colegiului de Nevara. Frangois se arată grijuliu : nu cumva să i se întâmple vre-o nenorocire în călătoria lui de durată nesigură, iar el să-şi fi lăsat numeroasele sale bunuri la voia întâmplării. Eu Franpois Villon numit, In dispoziţiuni serioase Şi la minte nesmintit, Găsii că este cu cale Ordine în ale tale. Gânduri şi lucruri să pui Până când „aeternum vale" Nu eşti nevoit să-l spui. Ce sincer glumeşte şi ce departe se crede tinerelul Frângois căci n’a împlinit 25 de ani de momentul solemn al acelui „aeternum vale" de care-1 despart numai opt ani ! Pentru el stăpân acum pe nevisata bogăţie a câtorva scuzi de aur de-aci'n colo începe viaţa lui fericită. Plin de bucurie şi glume după ce a zugrăvit cu pana lui vioae tabloul pitoresc al iernii la gura focului scânteetor şi vesel, la adăpost de primejdia haitelor flămânde Frangois începe împărţirea bunurilor sale. A spus-o şi cine nu ştie că e sărac lipitdar ce are a-face ? — va fi mai generos cu darurile închipuite decât cu cele reale. Primul legat îl va închina celui care-1 adăposteşte şi-i dă hrană, cum i-a dat şi învăţătură ; în schimbul şi al numelui pe care l-a adoptat de la unchiul său Guillaume Villon, Frangois îi lasă unicul bun care îi aparţine : renumele său de poet, vâlva stârnită cu arta sa. In al doilea rând,-va lăsa fiinţei iubite care l-a chinuit şi din a cărei pricină se exilează — Villon nu dă numele femeii crude — îi va lăsa inima lui moartă, uscată, închisă în raclă asemeni moaştelor martirilor creştini. Toate legatele ce urmează sunt glumeţe, ironice, muşcătoare. Unor oameni importanţi şi bogaţi — mari dregători din înalta finanţă sau magistratură a vremii — le lasă boarfele lui puse amanet; ca 6ă le capete, vor trebui să plătească şi nu ştie dacă vor avea cu ce ! Altora, cunoscuţi, sau prieteni, le încredinţează câte o firmă de han renumit: „Calul bălan" — „Boul încornorat" — „Catârca” — „Măgarul tărcat" şi altele. Călugărilor petrecăreţi le dărueşte claponi graşi, urcioare şi burdufuri cu vin ; celor din temniţe, o paznică plină de nuri ca să le pară mai dulce închisoarea. Unui gardian public şi unui măturător, ambii cunoscuţii de mult ai lui Frangois, le rezervă raţele furate, după obiceiul câtor trei, de prin şanţurile sau de pe lângă gardurile mărginaşe ale Parisului înoptat. Unui cunoscut proxenet îi lasă trei braţe de fân să se tăvălească pe ele în practicile lui amoroase. N’are castele, dar cine-1 opreşte să nu dăruiască şi ceeace n’are ? Mai lasă apoi atestatele sale universitare studenţilor trândavi, laviţa pe care doarme — spiritelor — şi tot astfel mereu, în acelaş ton de glumă sau biciuitoare satiră, care loveşte mai m © BCU Cluj ales în burghezia puternică şi hrăpăreaţă,'în.călugării îmbibaţi şi în doctele învăţături pe, care le-a înghiţit şi el fără plăcere. , - - / - ; • ... Micul Testament e scris în fuga condeiului şi graba plecării, — dar şi aci izbuteşte Franţois să zugrăvească oameni şi locuri, să arunce săgeţi în dreapta şi în stânga, să des-; vălue amarul sărăciei lui, pofta lui de viaţă îmbelşugată, invidia, faţă de cei care pot duce asemenea trai desfătat. Testamentul cel mic, deschis asupra tabloului iernii —. aspru pentru unii, dulce pentru alţii — se închee tot cu un tablou : al chiliuţii lui de student sărac, cu focul stins în vatră, cerneala prefăcută sloi în călimară, lumânarea topită şi răsbă-tând până în odae glasul orologiului Sorbonei apropiate ......... Ce bate al nouălea ceas... Totul e adevăr, e viaţă, e trăsătură sigură a unui penel viguros. Ultimile versuri cu-, prind ca întx’o viziune profetică, dureroasa lui întoarcere la Paris, după şase ani de tragică hoinăreală. Şi fiindcă am de-acum un ţel1) • . ... ......... • ' 'Şi -căi' lungi" am ~er străbate,. ........ . .. ... Cam nu mi-e trupul de oţel ...... ..... ......• ...:: Şi darurile cumpătate, ■ ... - . . .. Ştiu eu dacă cu sănătate . , Md voiu întoarce'n sat la noi ? De-aia scriu aste legate . . 'Nainiea zilei de apoi. Nu ştia bietul Villon ce adevăr trist grăeşte şi că întoarcerea în sat la el va preceda eu puţin ziua lui de apoi! Acum e vesel, scăpărător de glume şi ascuţite ironii ■, vede viitorul în culori mirifice numai fiindcă e tânăr, sănătos şi fiindcă prezentul sună ademe-, nitor în chimirul plin cu aur... , , . , . ■ .. ., Cu totul pe alte coarde va. răsuna glasul, patetic din Marele Testament., Ştim momentul în care Villon a scris această • operă .:.după liberarea lui-, din. temniţa ; cruntă,., de . la, Meung-sur-Loire, după toate lipsurile îndurate în pribegia lui:de-alvmgul. Franţei, timp: de $-;• . proape şase ani.-Villon nu mai râde acum; i .s’a. . dus ■■ voioşia, . i; s’a prăpădit-.sănătatea,-, pare istovit şi bătrân. - ..; ' Sunt gloabă Sără măsele ' '" ..... .................. Şi nechiezatul mi-e posac... . ' i .............. ' Legatele propriu , zise din Marele Testament, — deşi au o. desvoltare mai mare decât, grabnicele daruri din Testamentul cel mic fiindcă acum sunt cuprinse îh aproape 8Q0 -versuri, — par mult mai reduse şi doar o intercalare între prefaţa şi încheerea operei cari, se desvoltă în alte 1200 de versuri. In această miie de versuri, mai ales, şi în baladele sale se arată puterea lirică a lui Villon ; aci răsună gemătul sfâşietor al poetului, din acest plâns sincer şi patetic va rodi gloria lui strălucită, — ploaia fierbinte şi amară a ăstor lacrimi îl va purifica în faţa lui Dumnezeu şi-i va câştiga iertarea oamenilor mai, puţin în--guşti la inimă şi nu prea mânjiţi de huma din ei. Marele Testament nu mai e un simu-. lacru al ultimelor dorinţi ; chiar glumele cari tot ţâşnesc în unele locuri şi mai ales în ba--ladele intercalate, scrise anterior, dau întregului operei un fior tragic, ca un hohot buimac 0 Villon pleca, cu destinaţie hotărîtă la Angers. , , . .. 452 © BCU Cluj lângă patul unui muribund. Marele Testament al lui Villon îşi înfrăţeşte ecoul cu glasul din „De Profundis" al lui Oscar Wilde. Fără să compar rătăcirile omeneşti ale acestor doi nefericiţi — dintre cari unul s'a bucurat de toate belşugurile şi desfătările vieţii, iar altul n’a gustat decât firimiturile banchetului •— ascult cu mai multă cutremurare plânsul lui Villon : e al unui tânăr care a greşit din imprudenţă, nu din rele instincte, şi a fost urmărit de nenoroc. Trec pragul anilor treizeci, ' — Nici prea nebun, nici prea cuminte — ' Cât chin, ruşini sorbii, — în veci Nu pot spune în cuvinte. Astfel începe Villon mărturisirile sale din Marele Testament. Tonul creşte învifo-rat de ură împotriva episcopului d'Aussigny care i-a pus la casne cumplite carnea şi oasele lui flămânde. Am arătat în studiul privitor la viaţa poetului cât de grea a fost întemniţarea lui Franţois la Meung-sur-Loire ; Balada închisorii o va arăta deplin ; am spus de asemenea că nu se cunosc cauzele schingiurii la care a fost supus, dar toate ne fac să credem că motivul nu putea fi grav deoarece, pe vremurile acestea, un nimic te ducea la spânzurătoare, După cruda figură a episcopului de Orîeans, poetul evocă luminoasa făptură a regelui proaspăt încoronat Ludovic al XI — care, făcând primul drum triumfal prin ţară şi trecând pe la Meung, deschide şi porţile închisorii unde zăcea fără nădejde Villon. Liberat, din temniţă, poetul închină regelui trei strofe de proslăvire şi binecuvântare, unde recunoştinţa isbucneşte cu aceeaş năvală cu care Villon îşi revărsase ura împotriva călăilor de la Meung. Regele Lo'is cel drept A lui lacob bucurie Aib'o! Şi mai înţelept Decât Solomon să fie! In războaie, pe vecie Biruiască’n lung şi'n lat, . Crească-i numele'n mândrie, Anii'n şir nenumărat! Doisprezece mândri Iii Din nobilu-i sânge regal, Cât Carlomagnus de vii La luptă, pe jos şi pe cal, Buni ca Sîântul Marţial, Cum fu răposatul Delfin, -Şi-apoi primiţi triumfal In cerescul rai divin. A treia strofă de închinare consemnează şi data. precisă a providenţialei eliberări din temniţă: . . . . Scris în anul dureros Şaize-ş'unu, când trecu. Bunul rege şi m'a scos Do la Meung. Eu jur acu : Pentru viaţa ce-mi dădu Ii sunt slugă pe deplin Căi nu-i e nici el nici tu Binele eu minte-1 fiu ! După ce a plătit unuia tributul de ură, altuia darul de recunoştinţă, Villon îşi contemplă tinereţea pierdută, plângându-şi rătăcirile. • După lacrimi semănate Pe zadarnice visări, După multele păcate Ce’nşirai pe multe zări... Vede cu groază că la treizeci de ani tot sărac a rămas cu toată setea lui de trai -453 © BCU Cluj bun, tot necuminte, — şi a mai pierdut şi floarea unei tinereţi pline de vlagă, a pierdut şi prospeţimea sufletească. Sufletul mi-e pângărit — Ştiu — dan marea lui iubire Dumnezeu nu a voit Moartea mea... Intrat în capitolul morţii şi al destinului uman, Villon va înscrie câteva pagini pătrunse de mare fior în faţa nestrămutatelor legi ale firii, va înălţa câteva cugetări pline de tragic adevăr. in sicriu de aş zăcea Pe a lui strâmtă podea, — Sau să număr printre vii, —• Munţii tot nu s'ar mişca De-un sărac cum sunt şi-oi ii! Şi nu e adevărat ? O existenţă umilă înseamnă ea ceva în pământeasca lume a deşertăciunilor unde numai cel bogat are parte şi de onorurile vieţii cât şi de alaiurile îngropăciunii ? In strofele următoare, Villon înfăţişează marele contrast dintre destinele umane ; cristalizează toate cazurile într'unul singur pe care l-a găsit în Istorie. Arată pe falnicul Makedon mustrând pe un pirat al mărilor şi primind un răspuns îndrăsneţ şi plin de adevăr, care e şi răspunsul lui Villon celor ce l-ar osândi pentru rătăcirile sale. Fiindcă pe'nspumate mări Cu hărcupa-mi iac cărări Mă numeşti tu hoţ ? Ei bine, Să am oameni mulţi călări, Împărat aş ii, ca tine! Ecoul din „împărat şi Proletar" de Eminescu răspunde par'că filozofiei triste a străvechiului său confrate. Se pietrifică unul în sclav, altu 'mpârat... Cine poartă răspunderea nedreptăţii destinului ? Villon e prea credincios ca să acuze Cerul. El caută doar să justifice lunecările dese la care împinge sărăcia pe om. Şi acum tot piratul Diomed vorbeşte, pledând pentru umanitatea săracilor lumii: Iartă dac'am îndrăsnit Să-ţi vorbesc ne'nconjurat -, - Dar să ştii: în om lihnit, Nu 'ncolţeşte gând curat. De teamă că n'a accentuat destul impunitatea gesturilor sărăciei, Villon va mai adăoga : Căci aceasta să se ştie : Foamea 'mpinge lupii'n sate r Şi pe om Ia tâlhărie. . 454 © BCU Cluj Apoi va opune acestei teme, — în versul său lapidar ca un aforism, — viaţa bogaţilor ferită de rele prin însăşi situaţia ei care o aşează departe de ispite. îmbuibaţii doai se ţin . . De joc şi benchetuit; Toate vin din pântec plin! Găsesc înduioşătoare această osteneală a lui Villon de a-şi justifica greşelile. Un afundat în păcate, un adevărat decăzut, nu se strădueşte aşa de mult să înduplece pe Dumnezeu şi pe oameni a-i fi iertători. Villon nu-şi rabdă conştiinţa încărcată ; Testamentul său literar îi serveşte la descărcarea inimii lui întregi, şi ne apare astfel ca o spovedanie absolut sinceră şi patetică în preajma sfârşitului pe care bietul Villon, — oricât de păcătos şi părăginit se vede, — nu-1 doreşte, dar îl presimte. Moartea simt că-mi dă târcoale... Pentru creştinul Villon, moartea e un prag peste care cei buni trec zâmbind spre eterna fericire, — dar în faţa căruia cei răi se cutremură, ştiind ce-i aşteaptă dincolo. Villon îşi recunoaşte greşelile, se înfricoşează şi el de moarte, are însă nădejdea supremă în mizericordia Părintelui ceresc. Pe oameni nu îi judec eu, Cunosc că n'am nici o cădere, — - Dar cel mai păcătos tot cere Iertare de la Dumnezeu. Rugile lui Villon către cer se înalţă pline de fervoare, fie în Testament, fie în balade. Isuse, tu al nostru împărat, De-al iadului tărâm înllâcărat Ne scapă! şi-ţi aduce-vom prinos... Voi oameni, — nu glumim de astădat', — Rugaţi pe Domnul să ne fie milos! Concepţia spiritualistă a poetului nu-' chinurile agoniei în care se sbate omul. Viaţa nu-i eternitate Cum ar vrea bogatul lur; Coasa morţii se abate Peste bun şi pe sperjur, Peste cel cu părul sur, Fără dinţi, încovoiat, Peste copilaşul pur Şi- pe bradul de băiat. Paris de-ar muri, chiar el, Şi Elena lui frumoasă — JVu’s scutiţi în nici un fel De o moarte nemiloasă. împiedică să vadă neînduplecarea morţii şi Pieptul greu îi mai apasă Şi se sbat în reci sudori; — Nu găsesc în a lor casă Morţii înlocuitori... Galbenă şi suptă-i faţa, ; Nasul par'că se'ncovoaie, Vinele subţiri ca aţa Se tot umflă ca de ploaie, . ...... Carnea fragedă se'moaie ; — ; . i. Gingaş corp de mândră fată , . Ce mi-ai fost dulce, vioaie — . Asta îmi vei fi odată ?... . , Pe tema morţii nemiloase şi hâde, a vieţii scurte şi trecătoare, urmează un şir de trei balade : a Doamnelor de odinioară, a Seniorilor de altă dată şi cea numită a Popilor şi Feţelor împărăteşti scrisă în limbă veche franceză şi cuprinzând refrenul amar: 455 © BCU Cluj Vântu-i spulberă pe toţi! L-a spulberat de timpuriu pe tatăl său, o va lua şi pe maică-sa — şi nu-1 va cruţa nici pe el. Moartea e necruţătoare cu toţi, dar viaţa este nemiloasă numai cu unii. Cu Villcwi, în deosebi, a fost vitregă şi avară. Nu i-a dăruit nimic din comorile şi belşugurile ei, nici măcar în dragoste nu i-a lăsat vre-o bucurie. Balada dragostelor nebuneşti, de două ori mai lungă decât cere forma strictă a ei, arată ce bogată şi tristă experienţă a cules poetul şi pe tărâmul iubirii. Balada e încadrată în alte 13 strofe unde Villon tot de femee şi de iubirea lui nenorocoasă se plânge. Şi înţelegem că dragostea lui Villon a fost la început sinceră, curată. Cea pe care cu ardoare Şi credinţă 'adevărată Am slujit’o, — azi mă doare Că nam părăsit’o ’ndată Iscusitul şi de timpuriu iniţiatul în ale dus de nas de capriciul unei femei. De la prima ei săgeată Aruncată în spre mine : Miere dulce ’nveninată, Mă respinge şi mă ţine. vieţii Franţois — tot a fost şi el un naiv, Ii plăcea să mă asculte — Ori şi când. şi’n orice loc — Inşirându-i cât de multe Vorbe dulci în grai de ioc ; Deşi’n braţe îmi şedea; Eu am iost un prostănac, Ea perfidă cât şi rea. Villon cel de astăzi, care a împlinit treizeci de amare primăveri, nu mai crede în nici o femee, din orice treaptă socială ar face parte, fie că alunecă din braţele unuia şi altuia în văzul lumii, fie pe ascuns şi sub scutul căsniciei ; —- toate sunt la fel de prefăcute şi rele, sau cel puţin aşa au fost cu el. Aşa mă amăgi femeea Purtându-mă cu vorbe goale... Nu-i om dibaci pe care-aceea Ce poartă lustă cu lungi poale Să nu-I frângă ori să-l scoale Cum i-e voia! In sfârşit, Eu cu ea n’am dus’o moale, Tot respins şi înjosit. lată pe cât de felurite motive au vibrat coardele sensibilităţii bogate a lui Villon numai în prefaţa Testamentului : ura şi recuneştiinţa, iubirea şi tinereţea, fericirea bogaţilor, tristeţea păcatelor sărăciei, perfidia femeii, nătângia bărbaţilor, scurtimea vieţii, bătrâneţea stingheră, moartea necruţătoare, toate aspectele vieţii trecute printir'o prismă unică şi adânc personală, — sufletul lui Villon, —- dar limpezite apoi şi înălţate pe culmea adevărurilor generale şi eterne. De glasul regretelor lui Villon, care se aude şi aci, ca dealungul întregii sale opere, las să vorbesc la urmă, căci el e marele motiv pe care se suprapun toate celelalte. Să intrăm acum în capitolul legatelor propriu zise. Ele sunt o amplificare a legatelor din Micul Testament, cu adausuri şi înoiri multe, căci orizontul vizual şi sufletesc al poetului s'a lărgit. Sub semnul crucii şi al oblăduirii cereşti, Villon dispune în faţa Sfintei Treimi „sărmanul său suflet" spre a fi dus şi încredinţat Maicii Preciste pline de durere. Apoi: . 456 © BCU Cluj Sânului larg al gliei mame Las trupul istovit în care Viaţa stă să se destrame Şi viermii nar găsi ’mbuibare ; Dus să fie ’n grabă mare, Ţărna în pământ revie Cum se ’ntoarce iieşcare Spre-a lui vatră or moşie. Vine apoi evocarea duioasă a unchiului Villon căruia-i dărueşte biblioteca sa şi, Le Rommant du Pet au diable, opera de tinereţe a lui Franşois pierdută azi. Urmează, la rând, cea pe care o uitase de tot în vârtejul vesel şi nesăbuit care i-a dictat legatele glumeţe din Micul Testament : sărmana lui mamă evlavioasă căreia poetul îi lasă Balada Rugăciune către Fecioara Maria. Femeii crude ce i-a nesocotit sincera iubire, poetul îi întocmeşte Balada rimelor în R şi i-o trimite în mod injurios prin acel proxenet pomenit şi în Micul Testament, prin răufamatul Pernet de la Barre. Apoi, în şir pitoresc ca un alai de mascaradă, vor defila — purtând darurile batjocoritoare sau duioase ale lui Villon — atâtea figuri cunoscute ale vremii : clonţoasa domnişoară La Bruyere — bătrână şi bigotă — care l-a tâxît pe Franşois în numeroase procese pentru înjurături sacrilege ; magistratul îngăduitor cu Villon în pricinile suspomenite, acel bun de petreceri Jehan Cotart, acum răposat, şi cărei pitoreşti memorii poetul îi va închina Balada Beţivanului plină de haz şi de culoare. Intre figurile roşcovane de călugări îmbuibaţi şi între alaiul tovarăşilor lui de petreceri studenţeşti, apare hangioaica durdulie de la crâşma „Pera de Pin", căreia Villon îi dedică Balada grăsălanei Mar got, iar prietenilor din tinereţea destrămată Balada slaturilor bune. Fetele iubeţe îşi capătă şi ele balada lor cuprinzând sfatul „bun" de a stoarce plăcerile vieţii cât pot şi mai ales din acele locuri unde şi banul se lasă stors mai uşor. De astădată Villon le vorbeşte prin intermediul Frumoasei armuriere, odinioară celebră frumuseţe a lumii galante din Paris, astăzi o hidoasă vedenie cocârjată pe care o alungă şi o dispreţuiesc toţi decând şi-a pierdut valoarea comercială. Lăsând la o parte numeroşi legatari din lumea finanţelor, a magistraturii, — din personalul poliţienesc sau al închisorilor, din cercul prietenilor şi din tagma deochiaţilor, — ne apropiem de finele Testamentului. Primele revărsări de învierşunare şi durere au trecut ; cu sufletul mai domolit, svâcnind rareori la amintirea chinurilor îndurate : poetul mai scapără şi câte o glumă îndrăsneaţă printre orânduelile pe care le cere la înmormântarea sa. Vrea să fie îngropat la o anume biserică din Paris — Sainte Avoie — şi cu litere mari să i se înscrie următorul epitaf : De atâtea ori condamnat la spânzurătoare, Villon şi-a compus epitaful pe care să-l arunce, la nevoe, ca o glumă sinistră şi burlescă din înălţimea ştreangului. N'a fost să fie aşa, dar ştreangul parizian se pregătea pentru orice — şi ţinea să-l surprindă moartea cu gluma pe buze, — ca să nu i se audă plânsul. Bravadă de etern „gauroche". Un Ca banul şters şi găurit. Ieşit din aspră închisoare Unde-aproape-mi lăsai viaţa... Eu sunt Franşois — şi-acesta mi-e folosul: — (Paris lângă Pontoise, e satul meu) — C'o Irânghiuţă bine unsă 'n seu, îmi va şti capul ce-mi cântăreşte dosul. 45? © BCU Cluj epitaf într'un catren e prea puţin pentru dispariţia unui poet. Urmează o Baladă a iertăciunilor în care Villon se umileşte ca bunul creştin şi cere iertare tuturor — numai celui care l-a schingiuit în temniţa de la Meung cu greu se îndură a-i cere umilita iertăciune ; — apoi încheexea Testamentului se sprijină pe Balada Morţii unde poetul desfăşoară tot serpentinele glumei şi gestul de bravadă sub care şi-a mascat durerile nenumărate, Prinţi, iârtaţi, cu mic cu mare Aflaţi iaptu-i iscusit: Trase-o duş că de vin tare Viaţa când a părăsit! Marele Testament — această capodoperă a lui Villon, n'ar fi căpătat un contur deplin şi n'ar fi însemnat ce este fără baladele pe care poetul a ştiut să le introducă din loc în loc cu perfectă îndemânare. Şi iarăşi —renumele maestrului medieval se datoreşte în mare parte atât acestor balade cât şi celor rămase pe dinafara Testamentului. Arta viguroasă şi suplă a lui Villon se desvălue mai ales în această încătuşată formă de poezie, specifică literaturii medievale, pe care nimeni altul n’a mlădiat-o mai deplin, fără totuşi a călca legile rigide ale arhitecturii ei gotice. Alături de sonet, balada medievală e forma fixă cea mai greu de realizat, prezen tând complicaţiuni şi simetri încă mai numeroase şi cari o apropie de Glossă. Conţinutul liric al baladei se cerea turnat în trei strofe de câte opt, zece sau douăsprezece versuri a opt, zece şi douăsprezece silabe; versurile îşi alternau rimele numai în felul următor : La strofele de : opt versuri zece versuri douăsprezece versuri 1 1 1 2 2 2 1 1 1 2 2 O 2 2 9 o 3 3 O 2 3 3 3 4 4 3 4 4 ■ 5 4 5 O ultimă strofă mai scurtă — numită „en voie" — cuprindea de la patru la şapte versuri, — după câtă des voit are aveau strofele prime, — şi nu trebuia să adauge rime noi, ci să folosească pe ultimile două din strofe. Un acelaş vers-refren se cerea să închee toate trei strofele şi envoie-ul, acesta supus — pe deasupra — unei legi speciale care-1 silea să conţină o invocare, fie a unei figuri sacre : — „Isuse !“ — fie a unei persoane din fruntea nobilimii, — „Principe !" — fie a unei celebrităţi de faimă rea sau bună : — ;,Beţivi iluştri !" •— „Fetiţelor iubeţe" — „Fârtaţi pungaşi !”. Iată schema unei strofe de :j zece versuri, cu envoie-ul ei. 1 ■ ■ ...... ■ - ...... j m © BCU Cluj Stroiă 1 2 1 2 2 3 3 4 3 reiren — 4 En voi refren 3 4 Villon nu înfrânge legile severe ale baladei, ba încă îşi mai ridică singur greutăţi noi ca adaus la vechile canoane. Aproape nu e baladă care să nu poarte numele poetului în acrostih ; dar să presupunem —• eu am deplina încredinţare a faptului — că Villon a voit, în felul acesta, să-şi pue semnătura pe mai toate producţiile sale spre a nu-i fi rătăcite sau confundate. înţelegem această auto-preţuire a ceaţiunilor sale poetice şi ne bucurăm că autorul şi-a ferit opera de înstrăinare sau dăunătoare confuzii. Totuşi dificultăţile îi plăceau lui Villon, îl stimulau. Dovadă acea simetrică Baladă a Poverbelor şi mai ales Baladă Martei care alături de numele întreg al autorului poartă, în acrostih, şi humele femeii iubite, iar ca jonglerie supremă, toate rimele baladei sună în R. Ideea şi fraza poeziei se de sfăşoară în toată libertatea fără să sufere nimic de aceste constrângeri la care au fost supuse. Poetul nostru era sigur de măiastră lui îndemânare şi că oricâte greutăţi ar întâlni în arta sa, pe toate le va birui. Şi în adevăr că le-a învins pe toate. Boileau nu-1 laudă îndeajuns când spune : . Villon e cel dintâi — în veacuri grosolane — : . Ce dărăcit-a stilu ’nvechitelor romane. • '•••■ . ' La el, rigiditatea devine supleţe ; orice obstacol e trecut fără opintire ; nicăeri nu se simte casna, totul e pus la locul lui cu o supremă uşurinţă. Faptul de a fi fost născut parizian explică, până la un punct, această abilitate a lui Villon căpătată în atmosfera Parisului cea plină de graţie uşoară şi gust neîntrecut. Dar meşteşugul artistului e doar un supliment, al geniului şi numai cu acest meşteşug — Villon n’ar fi fost ce este : creatorul unei opere de valoare permanentă peste care atâtea veacuri au trecut fără s'o înece şi care va sfida toate veacurile viitoare. . 459 © BCU Cluj C R O "N IC IDEI, OAMENI, FAPTE IN FAŢA RĂZBOIULUI Cine ar putea să spună, în condiţiile actuale, că ziua 1 Septembrie 1939, când s'a aprins un nou conflict războinic între neamuri, va fi însemnată în istorie cu un prisos de bine ori cu unul de rău ? Războiul nu e o pacoste fatală ca inundaţiile sau cutremurul de pământ. El atârnă de libera voinţă a omului, care îl vede necesar ca mijloc de a satisface ambiţii de mărire, exigenţe de justiţie, reparaţii de onoare naţională, dar mai ales poftă de dominaţie. Războiul e supremul refugiu al raţiunii omeneşti în momentul când argumentele nu mai au nici o putere pentru părţile în litigiu. El nu e, deci, un act fatal, ci unul eminamente raţional. Cel care îl declară e convins de absoluta lui îndreptăţire. Şi nu există nimeni dintre beligeranţi să nu creadă că a lui e cauza cea dreaptă. Dar tocmai prin această însuşire eminamente raţională, războiul e dovada supremă a slăbiciunii omeneşti. Forţa distrugătoare justificată de minte poate să aibă o măreţie eroică infernală, dar prin aceasta ea nu e mai puţin un act de barbarie săvârşit, de om împotriva omului. Iar barbaria raţională, oricât am înfăşura-o 'în poleiul civilizaţiei şi al culturii, rămâne permanenta slăbiciune a firii omeneşti. Neamurile ar putea foarte bine să trăiască în pace dacă raţiunea lor ar concepe la fel un interes universal şi o modalitate identică de-a acorda interesul naţional cu cel universal. Dar în realitate această raţiune umană nu există. Numai visătorii costelivi şi ridi-culi cred în ea. De fapt, cu cât un stat e mai puternic cu atât e mai dispus să confunde ceeace se numeşte interes universal cu propriul său interes, căutând să subordoneze celelalte neamuri acestui fel de a judeca. Când auzim astăzi din nou cuvintele late de „dreptul ginţilor", „interesul omenirii", „justiţia universală", „bunul comun al civilizaţiei", rostite de marile state înarmate până în dinţi, nimic altceva nu trebuie să înţelegem decât egoismul lor absolutizat in chip ipocrit în grandilocvenţa unor asemenea expresii. .. S'a crezut o bună vreme că Societatea Naţiunilor născută din groaza războiului, va izbuti să înfrângă fatalitatea judecăţii parţiale a neamurilor şi să instituie deasupra tuturor o raţiune universal valabilă şi o justiţie egală pentru toţi. Noi n'am crezut niciodată în această iluzie. O Societate a Naţiunilor concepută astfel şi întemeiată pe raţiunea omenească nu e cu putinţă. Pentrucă raţiunea omenească nu există în afară de raţiunea popoarelor care, la rândul ei, e diferenţiată după interesele particulare. A clădi o pace absolută pe o asemenea temelie e lot una cu a zidi un palat în aier, ră-zimat pe spatele avioanelor de bombardament. Nu există un principiu raţional, imanent, ca temelie de înţelegere definitivă între neamuri. Există însă două posibilităţi de pace: una 460 © BCU Cluj stă în braţul celui maf tare de ă impune condiţiile de înţelegere celor mai slabi; cealaltă stă în voia Celui Atotputernic. |Dacă Societatea Naţiunilor, care a mângâiat câţiva ani suspinul după pace al oamenilor, ar li iost o comunitate religioasa, iiinţa ei ar ii avut sorţi de durată. Căci singură religia poate da temeiul transcendent, adică temeiul supranaţional, supraraţional şi suprauman al unei înţelegeri universale. Neamurile s'ar putea Înţelege numai cu condiţia înfrângerii egoismului naţional, recunoscând un interes comun de ordin transcendent şi subordonându-se lui în persoana lui Dumnezeu. Aceasta presupune însă o credinţă religioasă comună tuturor neamurilor^ ceeace nu era cazul Societăţii Naţiunilor, lipsită de orice mistică religioasă şi bizuită pe arbitrariul raţiunii juridice omeneşti. Iluzia geneveză s'a sfărâmat. Popoarele s'au reîntors la argumentul armelor. Pământul soarbe iarăşi sângele soldaţilor, pentrucă oamenii refuză ca Dumnezeu să miroasă în ceruri floarea păcii. Astfel, „înţelegerea dintre neamuri" va fi din nou dictată de cel mai tare. Cine va fi oare cel mai tare la sfârşitul acestei încăierări ? Răspunsul e foarte greu de dat în condiţiile actuale. Deocamdată încleştarea războinică există numai între puternicii acestei lumi, pe cari îi ştim foarte bine ce vor, deşi suntem obligaţi să nu ne rostim. Statele cu mai puţină forţă se menţin în neutralitate. Unele, înţepate de virusul revendicărilor, pândind momentul să se alinieze în luptă; altele, care n'au nimic de câştigat, îngrijorându-se de propria lor soartă. Adevărul e că nimeni nu poate sta indiferent în fala incendiului. România a adoptat din primele zile atitudinea cea mai înţeleaptă. încă dela 15 August, în discursul dela sărbătoarea marinei, M. S. Regele a formulat lapidar atitudinea noastră : n'avem nimc de revendicat, dar toi astfel nimic de dat. fRomânia n'are niciun interes să se facă instrumentul naiv al vreuneia din grandioasele ambiţii încăierate. Interesul ei suprem e, paza hotarelor şi a independenţii, câştigată cu imense sacrificii în numele principiului etnic şi al unei gospodării politice interioare, ce s'a dovedit ireproşabil de largă faţă de minorităţile conlocuitoare^} Orice comparaţie obiectivă poate demonstra că fiecare dintre minorităţile noastre prosperă mai bine decât consângenii lor de aiurea. Epoca în care a intrat Europa e totuşi una de încordare maximă. Iscat într'o parte, războiul stârneşte apetituri pretutindeni Din a-ceaslă pricină, înţeleaptă noastră neutralitate n’ar putea li în niciun caz o absenţă de încordare a atenţiei şi o încredere necontrolată în voia întâmplării. [Accentul spiritului românesc cade de acum încolo pe gra-niţi. Conştiinţa hotarelor primează, şi acestei conştiinţe i se vor subordona în măsură necesară grijile unanime Principial am revenit la vremea neutralităţii din 1914-1916. Obiectivele de azi ale României sunt însă altele decât cele de atunci. N'avem revendicări ca altădată, ci numai grija de a ne apăra. Din acest punct de vedere, situaţia e mult mai prielnică unui joc înţelept, ce se impune corăbierului care are de trecut printre Scylla şi Charybda. Gândul tuturor se ridică instinctiv spre Rege, personificarea vie a statului. Cine se încrede în stat se încrede în Rege şi cine se încrede în Rege se încrede în stat.\ Ceasul pretinde unanimitatea sufletului românesc în jurul TronuluiJ Este incontestabil că noile evenimente din afară se găsesc abia la începutul unei vieţi lăuntrice a României, croită pe tiparul unui alt regim politic decât cel de până ieri. Când se va cristaliza perfect într'o mentalitate adecuată, suntem convinşi că regimul acesta, pentru care noi am luptat din răsputeri, va fi formula desăvârşitei solidarităţi româneşti/. Ceasul cere ca răvăşeala pricinuită în unele spirite de profundele schimbări în viaţa internă a ţării să se aşeze în ritmul nou. Acest ritm, care trebuie intensificat până la entusiasmul colectiv pentru a preîntâmpina primejdiile ce pândesc orice neutralitate, e necesar unei orientări unice a spiritului public sub simbo- 461 © BCU Cluj Iul regal. Nesupmvegheată suficient, neutralitatea din 1914 a fost un imens focar de corupţie şi desfrâu. Învăţământul ce trebuie să-l tragem din experienţa de atunci e austeritatea moravurilor şi disciplinarea severă a conştiinţei naţionale în vederea sacrifică- rilor ce ni s'ar cere. Nimic nu trebuie cruţat pentru a obţine această atmosferă morală acum când, cu braţele încleştate în munca obişnuită, suntem nevoiţi să stăm cu ochii ţintă la hotare. GÂNDIREA DANTE PRIN PRISMA MISTICISMULUI RUSESC In genere, o monografie se poate prezenta sub trei aspecte structurale: subiectiv, sau cum se spune cu un termen mai obicinuit, romanţat;. obiectiv, adică absolut critic, izvorât din voinţa autorului de a scoate în evidenţă adevărul concret, ştiinţific, indiferent dacă este de natură istorică legat de un anumit moment al vieţii individuale ori sociale sau artistice, adevăr eter nprezent în afară de coordonatele spaţiu şi timp; în sfârşit, un compromis între primele două, pe care l-am putea numi subiectiv-obiectiv. Lămurirea acestui din urmă aspect monografic este pentru noi analiza studiului despre Dante, al scriitorului rus Dimitrie Mer-ejkowski refugiat din Rusia în Occident din cauza neputinţii de adaptare cu regimul sovietic. Acest amănunt biografic este însemnat pentru opera sa, căci i-a creiat o anumită stare de spirit „a exilatului1 11: nemulţumit de prezent, el caută refugiu şi mângâere în trei direcţii: desprinzând din societate un caz, care i se pare similar în trecut — Dante Ali-ghieri, — înrădăcinând apoi, acest caz individual în spaţiul imanent social şi transcendent divin, şi, ca o concluzie, singura, care îi poate aduce într’adevăr împăcarea cu viaţa.: proectarea cazului unic, adus de el în proporţiile infinite ale celor două spaţii într’un viitor, pe care îl doreşte, în care vede mântuirea. Acestea sunt firele psihologice, conducătoare ale monografiei despre Dante. In esenţă, scrierea este deci, profund subiectivă. Cercetând însă materialul obiectiv, viaţa şi opera marelui poet florentin, scriitorul rus este furat de personalitatea celui pe care îl analizează. Discernământul său critic se deşteaptă, anonimându-1 pe el şi punându-1 pe planul al doilea, de critic în conturarea figurei de neînţeles faţă de societate a lui Dante. Cu nespusă adâncime estetică a valorificat gândul, aparent atât. de simplu, dar în realitate atât de subtil al florentinului trecentist. Scriitorul rus trăeşte în simbolismul lui Dante ca într’o realitate concretă. Aci stă antagonismul dintre el şi adevăratul critic obiectiv din zilele noastre. Concepţia mistică a celui medieval, după o profundă analiză, a devenit propria concepţie a misticului de azi, Merejkowski. El repetă, de fapt, crezul unui alt exilat rus, Rerdiaeff. Acesta, încă din 1927 se îndrepta cu gândul spre un „Nou Ev Mediu11. Doar 1. Merejkowski Demetrio, Dante, trad, din rusă de R. Kufferle, Bologna, Zaniehelli, 1939. in concepţia medievalului află el seninătatea, înălţarea mistică prin intuiţionismul „nocturn" mult mai adânc faţă de supeficiala perioadă „diurnă" a timpurilor noastre. . La fel, Merejkowski vrea să uite de positi-vismul vieţii actuale pentru a rămânea doar cu realitatea gândului dantesc şi cu dorinţa de reînoire spirituală. El găseşte că realitatea dantescă este absolută tot în perioada „nocturnă" a lui Berdiaeff, în visul poetului şi în trăirea prin amintire, anamnesis (p. 41). Cu accent profetic, Merejkowski anunţă: „Dante va reînvia când în oameni va reîncepe să vorbească nu conştiinţa personală, ci conştiinţa comună, încă mută, sau mai bine amuţită" (p. 8). Totuş, minunate pagini poetice de apologie mistic creştină a aşternut Dimitrie Merejkowski în susţinerea tezei lui Gioachino da Fiore şi transmisă lui Dante despre însemnătatea vitală a cifrei trei, reprezentând pacea, sinteza contradicţiei dintre unu şi doi: Iată cât de frumos sfârşeşte al său „Dv unui prozator contimporan. Dacă am făcut asemănarea aceasta, trebue să ne grăbim a spune că greutăţile pe care le-a întâmpinat scriitorul în alcătuirea celor trei tomuri privitoare la Vlaicu au fost mult mai numeroase decât greutăţile ce s’au ivit în colea închegării romanului precedent.. In Velcrim şi Veler Doamne fantezia povestitorului era cu prisosinţă liberă de orice corectiv documentar. Se desfăşura acolo crescând oarecum din ea însăşi, pe un plan uşurat de toate rigorile realităţii. Deseori.. întorsături senzaţionale erau încadrate în complexul acţiunii. pentru a4 spor vioiciunea, şi în acelaş timp pentru, a pune într’o lumină cât, mai concludentă caracterul personagiilor, îndemânarea. epică a d-lui Victor Ion Popa a reuşit totuşi ca exigenţele estetice ale compoziţiei să nu fie niciodată trădate. Lucrurile s’au schimbat însă în recenta carte. O schimbare de metodă, în primul rând. — dacă această expresie ni se îngăduie în cazul de faţă. Muncind cu o pasiune neodihnită — pe care multora, le-a -'fost dat s’o' admire -în cei; cinci -466 © BCU Cluj ani do iscodiri şi cercetări, autorul a strâns un bogat material informativ. Mii de fişe s’au adunat una lângă alta, conţinând fiecare câte un fapt precis din viaţa eroului evocat. Imaginaţia prozatorului trebuia să plece dela aceste mărturii, certe, să desprindă din ele profundul tâlc şi substratul unitar ca în acest fel să dobândească o viziune clară asupra lui Aurel Vlaicu. D. Victor Ion Popa nu s’a lăsat, robit de prejudecata erudiţiei. Talentul său foarte, ade-, rent la natura subiectului ales, l-a ferit.- de. păcatul de a înşira cu nemiluita dealungul fi- • lelor, datele culese. Pe- de altă parte, a . respins cu aceiaşi hotărîre, ispita să ofere citito-ruluj una din acele- vieţi romanţate al căror gen a. decăzut. în ultima vreme în lucrări grăbite şi de prost gust, menite parcă, îna- , dins să falşifice adevărurile biografice., şi să pună în circulaţie legende obscure. 'Matmora-i'ul Aurel se plasează aşa dar, la. confiniul dintre monografia strict ştiinţifică şi genul. pur al -vieţii romanţate, sţabilind un just e--chilibru între isvoarele; obiective şi. forţa re--constructivă a imaginaţiei poetice. După terminarea lecturei rămâi cu. impresia nedes;-minţită că, în acest sens, izbânda literară a d-lui Victor Ion Popa este din plin cucerită. V Firea complexă a lui Aurel Vlaicu apare cu o limpezime pătrunzătoare din cuprinsul cărţii. Autorul are meritul de a fi ştiut să reţină numai mărturiile semnificative ale existenţei lui Vlaicu. Nu bune sau rele, favorabile sau nefavorabile, grave sau umoristice — ci. semnificative. Asupra faptului acestuia se cuvine să insistăm. Este în deobşte, cunoscut că d. Victor Ion Popa vădeşte, o înclinaţie temperamentală, în scrierile sale, înspre ironie.. Deaceea probabil nu vor lipsi aceia care să creadă că şi in volumele amintite, nota ironică domină din cauza preferinţei personale a autorului. Ceeace este cu totul fals. Amănuntele umoristice, redate cu o stăruinţă aşa de vizibilă, nu au alt rost decât să contribue cât mai puternic la. plăsmuirea veridică a figurii, lui Aurel Vlaicu. Părţile acestea anecdotice pe care, desigur, le potenţează limbajul întrebuinţat — un limbaj care dacă nu-i chiar contrafăcut ca structură îşi dovedeşte prea des mereu aceleaşi şi aceleaşi stângăcii, — au darul să evoce un Vlaicu aşa cum a fost el aevea : suflet închinat cu o păgână trudă idealului, de a făuri „gândacul11 cu şurubărie de oţel. care să-l înalţe în slava văzduhului — şi prin ea, a neamului românesc. Intru biruinţa supremă a acestui gând, Vlaicu a înţeles să lupte cu ultima energie a fiinţei, până Ia jertfa de sine. Fapta lui uriaşă s’a împlinit. Dar până a se împlini el a fost nevoit să sdrobească toate împotrivirile ce i le ridicau în drum mediul social şi mentalitatea, refractară a oamenilor. Zugrăvirea mediului şi a mentalităţii de care vorbim, face din cartea d-lui Victor Ion Popa într’adevăr o cronică măestrită a epocii lui Vlaicu. România dintre 1909—1913, atât cea din Ardeal cât şi cea din Vechiul Regat, e prinsă, aici în linii caracteristice. Şi fiindcă vremea aceasta nu-i p:'\'t îndepărtată, pe di- naintea cetitorului defilează nume de scriitori,, de militari şi de bărbaţi politici care încă mai trăesc — iar alţii morţi de curând... In raport. cu fiecare spiritul tragicului inventator român se aşează într’o poziţie care îi defineşte din ce în ce mai lâmuriţ personalitatea. Iată-1, bunăoară, in faţa .lui Octavian Goga. Bardul revoluţionar pe care îl pândea o ciuntă osândă maghiară — suntem cu ceva înainte : de condamnarea, iui la un an închisoare, la. Szegedm — intueşte exemplarul de rară tărie morală ce se ascundea după chipul brunet al. inginerului din Binţmţi, care. uimise Împrejurimile prin „experimenturiie" .lui. miraculoase.. ■ Geniul tehnic al iul Aurel. Vlaicu neavând insă condiţiuni .potrivite de dfisvoitare, era sortit unei teribile ratări. Zadarnic umblase el pe la Pola, Munchen' şi Rtissellieim, unde Ursinus îi acorda un. nelimitat sprijin, zadarnic încer- . case, deasemenea, să caute-ajutor prin. străinătăţi... Misteriosul instinct-, ai pământului., îl rechema înspre ţară. Aici voia ei, cu nesdrun-cinată ardoare, să-şi desăvârşească -opera,, pentru gloria duhului etnic, într’un timp când . se. simţea, adâncă nevoie de. astfel d.e. cuceriri . spirituale.. După câteva rătăciri dureroase prin. . Germania, îmbogăţite . cu respectivele :aventuri ■. sentimentale,. Vlaicu-; se reîntoarce acasă ,1a tatăl său, badea Dumitru care-şi prăpădise multe iugăre cu Învăţătura lui „’Orei" Ia şcolile. inginereşti. La Binţinţi păsările sale de lemn. şi de carton ca şi bicicleta sau. „gramofonul de. zice tare" au stârnit veste copleşitoare. La Orăştie se organizează chiar un. club aviatic, graţie pasiunii lui Romul Boca, ale cărui gesturi vor fi întotdeauna semnele unei prietenii de un simbolic devotament.. In aceste clipe în care prea puţini îi pricepea grandiosul vis al shorului, intervine Oc-1 tavian Goga. Datorită lui, Vlaicu pleacă la Bucureşti unde-1 aşteptau deopotrivă, marile glorii şi marile suferinţi ale vieţii. In Capitala Patriei libere, se loveşte de crunte greutăţi. Dar nici gratitudinea prietenilor aleşi nu-i străină de el. D. D. Pâtrăşcanu, St. O. Iosif şi Ilarie Chendi sunt pentru singurătatea şi durerea lui un nepreţuit sprijin. Căci alături de inventatorul din el care dădea viaţă fierului şi' stăpânea duşmănia materiei inerte, în Aurel Vlaicu zăcea un copil, un veşnic de-sarmat al existenţei incapabil, de' abilitatea ce te strecoară prin vălmăşagul cotidian. Cuvintele lui se legau anevoie unul de altul, judecata sa, deşi în stare să descopere relaţiile tainice ale forţelor fizice, totuşi se arăta neputincioasă în faţa luptei de fiece zi. In Aurel Vlaicu nu vorbea decât instinctul inventatorului iar lumea nu era decât în funcţiune de acest instinct. Deaceea sinceritatea lui de ardelean aspru şi dârz nu menaja pe nimeni şi nu ocolea nimic. Ea mergea drept la ţintă, în glas ca şi în străduinţa muncii. . Plătită cu sacrificii şi umilinţi sângeroase, întruchiparea visului n’a întârziat să vină. Vlacu sboară în Bucureşti, depăşind pe toţi ceilalţi aviatori. Numele său începe să fie înconjurat de un nimb legeiidav. Admiraţia în-tregei ţâri îl înalţă: acum. la locul lui de eroii-' al sufletului, naţional. Sborurile-deasupra oraşelor — ca acela neuitat dela Blaj cu prile 467 © BCU Cluj Joi -^ig^sUluivÂsli'ei' ^ • îac -clin ei personifica rea puterii noastre spirituale, tocmai când istoria Ardealului înregistrează o neînduplecată, ' prigdană din partea guvernului buda-pestan. Ca un omagiu al ro-mânităţii de pretutindeni, Caragiale îi spune la Blaj, în mijlocul mulţimii entuziaste : „Mă... eşti cel mai mare geniu pe care l-a născut naţia asta. Dumnezeu a luat un boţ de lut, a suflat In el şi i-a poruncit.: Fii om, Dar tu i-ai mai lipit o bucată de fier, i-ai .'dat o sfârlă şi i-ai zis: Fii pasăre... Ştii tu ce-i asta?... Nu ştii. Asta-i a opta1 zi din facerea lumii... Iar pe aceia n’o mai face Dumnezeu. O faci tu, care eşti ucenicul lui... Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu... Frumos nume Nume' frumos pe care d. Victor Ion Popa cu un fericit simţ artistic n’a ezitat să-l a doptip. ca titlu al cărţii. Dar Vlâicu, era ursit altui destin. Dragostea nenorocită cu adolescenta Marioara Bărbule-seu tl 'Va izbi în însăşi temeliile vieţii. Dincolo de mulţumirile succesului, inima lui, odată cu moartea Măritoarei, îşi prăbuşeşte bolţile. Suferinţa îl roade din ce în ce mai îngrozitor. Prietenii se sting în juru-i. Unu] ca o flacără Istovită: - St. O. Iosif; celălalt răpus de un glonte în tâmplă: Ilaric Chendi. întunericul disperării îi pătrunde fiinţa ca un duli blestemat. Toate nedreptăţile îndurate, se răzbună aqum cumplit. SuSictul i se destramă şi numai un gând îl cheamă: moartea. Moartea care şi-o va găsi în încercarea de a sbura cel dintâi peste creasta, pietroasă, a Carpaţilor. In efortul acesta de a distruge hotarele artificiale dintre provinciile neamului românesc, săvârşind unirea de dincolo şi do dincoace de munţi, pe calea sboruluj simbolic. — înainte de .aMi făcută „pe calea armelor, — Aurel Ylaicu • se. rostogoleşte din înaltul cerului, pecetluind cu propria-i viaţă legământul des-robirii. Oricui», aj căuta să-l priveşti, Aurel Ylaicu are o 'semnificaţie profund naţională. El este unul dintre, acei puţini români în care s'au contopit .Tipiile de forţă ale destinului nostru. M. S. "Râgâie. în prefaţa M ai st,oraşului Aurel, scrisă încă pe când era prinţ moştenitor, spune: „Acum, noi acei care suntem chemaţi spre a-j îndeplini visul, să păstrăm şi să des-voltăm în sufletele noastre aceste virtuţi ale lui Ylaicu: credinţă şi străduinţă11. Actualizând într'o opera de remarcabil nivel literar figura iui Aurei Ylaicu, d. Victor Ion Popa a câştigat pe lângă meritul sporit al prozatorului şi un merit, am îndrăzni sa zicem, do valoare obştească. Deci lucrării pe caro ne-a dat-o. îi rev’n în aceiaşi măsură, elogiile criticului ca şi ale cititorului anonim fie ori unde a.r fi el, în care se frământă cât de câl năzuinţele spirituale româneşti şi credinţa în steaua singulară a neamului. SEPTIMITJ BUCUR î£: ' AN1SOARA ODKANU : ..FATA LUI CODRU-1MPĂRAT" (editura „Universul Literar"). Nu putem să scriem despre culegerea de versurj a domnişoarei Odeanu. fără a insista la-început, asupra liricei noui feminine, cară constituie un interesant fenomen în poesia noastră. Venind în atmosfera literară a epo cii, bântuită într’un timp de nesănătoase vânturi, aceste .poetese au isbutit să aducă un aer de prospeţime, de puritate şi de frăgezime, care consţitue tocmai esenţele adevăratei poe-sii. Nu cunoaştem în strofele lor nici acea, foarte la modă, hermetizare, precum n’am aflat nici hâdele linii ale futurismului. Mă gândesc,- scriind aceste rânduri, la Yvonne Rossignon, Olga Caba, Coca Farago şi la autoarea cărţii despre care vreau să însemn câteva gânduri; Calma şi sincera linie a versului lor, a fost pentru noi, ori de câte ori am citit-o, un semn că poesia-nu poate să moară. Anişoara: Odeanu nu mai e, de mult, ceeace se numeşte o debutantă. Ea a intrat în literatură, semnând acea adolsecentină şi plăcută carte â vieţii studentelor: „Intr’un cămin de domnişoare", iar riiâi apoi un interesant roman, care chiar dacă nu e o realizare, conţine câteva zeci de pagini de rară şi frumoasă psihologie feminină; vorbim de „Călător din noaptea do ajun". -r Publicând" nu de mult un volum de versuri, Anişoara Odeanu'face un drum întors, căci logic ar li fost să înceapă cu poesia, pentru a trece apoi la roman. Experienţa aceasta o întru totul interesantă, mai ales că ne descopere o poetă adevărată, lucru pe care nu toată lumea l-ar fi aşteptat în drumul de care am amintit. Ar fj foarte greu să spunem dacă Anişoara Odeanu este prozatoare sau mai mult poetă, pentru că- în ambele genuri am intuit talentul, care ni se pare a fi lucrul hotărî tor; nici nu e in gândul nostru de a păşi la această ..'catalogare oarecum didactică. „Fata lui Codru-Iuipârat" porneşte dala adevăratele surse ale lirismului şi tocmai de aceea isbuteşte să placă. Cartea e o culegere de poc-sij de dragoste şi reuşeşte un frumos şi rar tur de forţă: o străbătută, de o înaltă notă de puritate şi candoare, nici un aer de duritate carnala net.ulburându-i undele. In plus, am aflat. în poesiile Anişoarei 0-deantt acea notă caracteristică dorului şi dragostei româneşti: un văl de resemnare, de transfigurare şi contopire cu elementele naturii; dealtfel acest „motto" luat dintr’un cântec poporan din Bănat e semnificativ: .,Pleacă bădiţa meu, pleacă „Spre afunduri de circa.că „Să 11 uit mi-a spus, mai bine, „Că in lume, nu mai vine. „S'a născut haiduc să fie „Nu ibovnic şi drag mie". ' . Indrăsnim să facem o legătură şi-o apropiere între sufletul etern al „Mioriţei", şi între unele vânturi care leagănă versul Anişoarei Odeanu, care nu arc decât de câştigat din această apropiere de poesia poporană. Dar cu toate acestea, poesia Anişoarei Odeanu este şi poesia marilor transfigurări de astăzi^ Fără să, afirmăm că poetesa a isbutit să păşească numai pe propriul ei făgaş, vom m © BCU Cluj spline totuşi eâ Ânişoara Odeanu a strâns în strofele ei, ceva nou din marele suflu al iubirii. In acest sens, ne place să punem în faţa lectorului această, poesie, întitulată „Vânătoare" : Iubitul meu s'a dus cu voinicii la vânătoare In valea Cerbului Singuratic şi-au ridicat în noaptea asta corturile. Bătrâne brad, n'ai văzut trecând fetele nopţii Cu părul de smoală şi cântec de inele pe glesne ? In noaptea, asia Feţi-Frumoştii Şi-au, ascuns fluerul de soc la rădăcina florilor. Şi pe crestele caselor s'au înfoiat cocoşii roşii Nu mai aşteaptă ceata albastră-a zorilor. Mi-e trupul mai alb în întunerecul pădurii Şi paşii mei cântă şi inima mi-e în floare: Iubitul meu e cel mai frumos dintre toţi vitejii Ce şi-au îndreptat arcurile înspre Lună- Răsare. Purtând în strofele ei un ciudat sigiliu al tainei, pOesia aceasta am ales-o, părându-ni-se reprezentativă pentru materialul poetic şi sufletesc, pe care-1 lucrează Ânişoara Odeanu. .Ceva din duhul lui Strâmbă-Lemne şi al străvechilor noastre stihii, iată murmurul pe care l-am aflat între filele cărţii, pentru că pe Ânişoara Odeanu am situat-o, într’o măsură oarecare, pe linia poeţilor ce-şi au obârşia în etnic, deci în folclor. Mă gândesc, în acest sens la Adrian Maniu, V. Voiculescu şi (în unele acorduri) la Radu Gyr, cari au adus mai întâi în poesie acest duh.j E drept că am avea de făcut oarecari o-biecţiuni, în special în ceeace priveşte forma acestei cărţi. Pentru că noi avem convingerea puternică şi vie, că numai un vers perfect şi muncit este haina autentică a poesiei; spunând acestea, nici nu ne trece prin gând să insinuăm că Ânişoara Odeanu nu-şi munceşti! poesia. Credem însă că aceiaşi poesie, in-chingată în tunica unui vers întreg, nu ar avea decât de câştigat: muzica interioară nu ajunge întotdeauna într'o poesie! Deaceea, încheind aceste adnotări pe marginea volumului do poesii al domnişoarei Ani-şoara Odeanu, trebue să mărturisim că lectura lui ne-a fost o bucurie. Adâncind şi muncind acest material poetic, Ânişoara Odeanu nu va avea decât de câştigat, adăogând poesiei noastre feminine, noui cărţi de incontestabil merit. Pentru lumina de azi, cuvintele noastre vor să fie nu numai laudă ci şi un îndemn spre o rodnică şi matură oprire în mijlocul aceluiaşi autentic lirism. * X. F. COSTENCO : „ORE". Crescută sub marea aripă a liricei ruseşti, întreaga, poesie tânără din Basarabia se resimte de suflul acesteia, fie că e vorba de Esenin, Block sau Puş-kin. Nu spunem aceasta ca să aducem un prejudiciu acestei poesii, ci pentru a stabili, iniţial, uhele isVoafe şi uneia influenţe, care în acest fel devin inevitabile. Am remarcat aceste caracteristici nu numai în stihurile domnului N. F. Costenco, poet de autentic şi frumos talent, ci în strofele tuturor poeţilor cari alcătuesc noua falangă basarabeană: Vla-dimir Cavarnali, George Meniuc, Iacob Slavov. T. Nencev şi încă alţi mai mărunţi. Departe de a fi dăunătoare, înrâurirea aceasta ni se pare a fi rodnică şi interesantă, mai ales că sufletul pravoslavnic al Basarabiei nu distonează deloc cu mulţi poeţi ai Rusiei antebelice. Dela ceilalţi poeţi, ai Rusiei revoluţionare, cântăreţii noştri au luat (şi numai rareori) aerul de frondă, de revoltă şi de desgust, care însă nu este dominant în versurile lor. Inie grată în lirica provinciilor celorlalte, (Ardealul şi Bucovina) poesia aceasta are întotdeauna un suflu dinamitard, chiar când acesta e puţin livresc şi imitat. Intre poeţii aceştia, d. Costenco este la un ioc de frunte, judecând după acest masiv volum de versuri, care conţine câteva foarte interesante piese. Obiecţia pe care avem să i-o facem domnului Costenco, din capul locului, este aceea că între poesiile de cate am amintit mai sus, d-sa a înghesuit şi câteva, nu prea puţine, care poate că nu şi-ar fi avut locul într’o culegere. Cartea e împărţită în patru mari cicluri, (Ore, Charmion, Pământ Natal şi Stihuri) în carţ întâlnim, din belşug, frumoase posibilităţi şi realizări. Prin excelenţă, poesia domnului Costenco este aceia a unui revoltat, a unui etern nemulţumit, accentele acestea nea-flându-le numai în poesiile vieţii cotidiene, ci şi în strofele de dragoste şi de moarte, peste care, în chip obişnuit, planează o resemnare liniştită. Poate că tocmai din această cauză, am remarcat cartea d-lui Costenco, în care, cum am spus ceva mai sus, poesia adevărată este pusă la loc egal cu poeme care nu pot constitui, în cel mai fericit caz, decât exerciţii poetice. Regretăm că trebue să facem această observaţie, însă avem convingerea că dacă d. Costenco ar fi uzat de un autocontrol ceva mai sever, cartea aceasta n’ar fi avut decât de câştigat. Oricum,noi vrem să desprindem din paginile ei câteva frumuseţi carj ne-au făcut să scriem această cronică. Pentru că ne-a plăcut în volumul „Ore“ o notă de elegie, brodată mai întotdeauna pe un fond de amărăciune şi de revoltă, vom lua această poesie întitulată : „Drum de toamnă". Am trecut prin vechiul parc: Teii trişti, uitaţi castanii... Mi-ai ieşit deodată'n cale... Cum trec anii, cum trec anii! , ’ Paşii noştri, dezolant Răscoleau in frunze moarte. Ne-am privit miraţi şi parcă De departe, de departe... Am trecut prin vechiul parc: Teii trişti, uitaţi castanii. Au trecut sau doar îmi pare... Cum trec anii, cum, trec anii!.., ] 469 © BCU Cluj Iau aepastă strofă' în care am descifrat un mare accent de, revoltă-: . ,, .' . Hei, fraţilor! Să plângem! Numai plânsul A mai rămas necangrenat în noi. ■ Ce-i Dumnezeu, când ne-a uitat şi dânsul Intr'un pământ beţiv şi plin de ploi. Nu vi se pare că în .armoniile acestor versuri aţi întrezărit ceva din protestele, lui Es-senin, care a fructificat în mod special atâţia şi atâţia dintre noui noştri cântăreţi ? Dar în. afa.ră de aceste citate., vom maţ spune că ne-au reţinut poesiife întitulate; . „In sat la noi“. „Charmion“, „Din adânc11 şi. acel „Cântec11,, deschizător al volumului,. Luate în ansamblu, toate, aceste poesii. nu pot decât, să confirme credinţa noastră, anume . că. d. N. F. ..Costen-eo e un poet. Dacă domnia-sa. va ishuti să strângă în versuri toată bogăţia cerului basa- VATICANUL ŞI PACEA. înainte de izbucnirea războiului dintre Germania şi Anglia-Po-lonia-Franţa, numeroase veşti au fost răspândite despre intervenţiile Vaticanului în favoarea păcii. Faptul a trebuit să bucure pe oricine. Pacea şi buna învoire între oameni alcă-tuesc solia adusă de Mântuitorul pe pământ, cântată de îngeri în noaptea sfintei Naşteri. Orice biserică a lui Hristos tretue să lupte pentru acest ideal creştin. E adevărat că Răsăritul ortodox, în situaţia desmembrării de azi, nu poate lupta pentru pace. punând în balanţa intereselor omeneşti intervenţii şi soluţii politice. Răsăritul, în situaţia de azi, nu. poate lupta pentru pace decât prin rugăciunea ridicată continuu către, Dumnezeu., Romano-catolicismul însă, care e o organizaţie internaţională şi posedă un vast aparat diplomatic în slujba politicei sale, a făcut, pe lângă rugăciunile liturgice, intervenţii directe în favoarea înţelegerii paşnice. Ştirile, pe cât de numeroase despre aceste demersuri, au fost tot pe atât. de laconice. Nu ştie. nimeni în ce a constat esenţa demersurilor; se văd numai rezultatele. E adevărat că terenul nu. oferea condiţii prielnice. Căci, dacă Polonia e o ţară foarte catolică, se cunosc în schimb relaţiile dureroase dintre Vatican şi Reichul al treilea, fără să mai amintim că Marea Britanie e un stat oficialmente anglican, iar Franţa o republică laică cu toate simpatiile de care se bucură acolo noul Papă. Terenul acesta era, prin urmare, eterogen din punct de vedere religios, şi aceasta făcea să se ridice dificultăţi serioase în faţa unui demers roman. Bucurându-ne de intervenţiile papale în favoarea păcii, să observăm totuşi că ele, deşi făcute în numele lui Hristos, n’au avut un caracter apostolic, ci unul diplomatic. Caracterul secret al acestor demersuri le situează prea mult în sfera politicei omeneşti şi prea rabean şi toate neliniştile, acelea, iată o întrebare al cărei răspuns ni se pare întrucâtva,' prematur. Nutrim însă convingerea că acel -poet va trebui să răsară nu peste multă vreme, pentru că dela stihurile lui Mateevici şi Ion Buzdugan, Basarabia nu a avut până azi, un exponent liric al durerilor ei. In concertul poesiei româneşti, această apariţie va fi nespus de interesantă, fie că, până în cele din urmă, se va numi N. F. Costenco, Vladimir Cavar-nali sau George Meniuc. ' Nu putem încheia aceste cuvinte, fără a elogia pe d. avocat Teodor N. Păduraru, despre care o mică însemnare ne spune că a suportat cheltuiala tipăririi volumului. Izolat şi frumos, gestul acesta are o dublă semnificaţie, fiind în acelaş timp o mustrare şi un' imbold. ‘ ŞTEFAN BACIU ' ' puţin într’aceea a apostolatului creştin. Vaticanul a procedat în această nobilă încercare mai de grabă ca stat politic decât ca biserică a Iui Hristos. Ca biserică apostolică, metoda secretă nu e cea potrivită, căc; cine e convins de adevăr trebue să-l strige de pe acoperişul caselor în auzul tuturor. Pe lângă considerentele de natură confesională, amintite adineauri, credem deci că metoda secretă e una din cauzele acestei neiz-tânzi. Dacă demersurile papale s’ar fi făcut cu glas mare şi arzător, să se audă în universul întreg, altă atmosferă s’ar fi creat, poate, în favoarea păcii.. S’a temut oare Vaticanul prevăzând eşecul? Ne pare rău să credem în această teamă; dar dacă ea. a, existat într’adeyăx, n’ar putea fi decât rezultatul unui orgoliu profund omenesc şi prea puţin creştin. Se socoteşte oare la Roma că metoda secretă salvează demnitatea şi autoritatea, instituţiei sacre?. ŞL că eşecul cinei asemenea metode trebue acoperit cât mai bine ca să nu ştirbească prestigiul bisericii? Noi credem, dimpotrivă, că orice intervenţie pentru pace între popoare, în numele lui Hri--stos, trebue făcută în aşa fel ca ea să zgudue-inimile tuturor, creştini sau necreştini. Biserica n’are să se teamă de nici o neizbândă în această privinţă. Datoria ei e să predice pacea tuturor. Urechile surde sau inimile împietrite ale oamenilor care- ar pricinui eşecul, nu pot ştirbi întru nimic prestigiul şi autoritatea bisericii. Ea nu e forţă politică şi nici' un fel de Societatea Naţiunilor ca- să se demonetizeze treptat, cu fiecare- înfrângere de acest fel. Când biserica predică pacea cu pasiune arzătoare şi zguduitoare ,desonoarea insuccesului nu e a ei ci a voinţelor rebele faţă de cuvântul lui Hristos. . . ... Zvonurile vin că şi după izbucnirea războiului , Papa n’a renunţat la ideea demersurilor. Persistenţa aceasta, e admirabilă. Dai; dacă 470 © BCU Cluj persistă deasemenea şi metoda secretă a diplomaţiei, sorţii izhânzii devin problematici. Căci dacă demersul secret n’are nici o influenţă asupra beligeranţilor, demersul public, pe calea marelui apostolat, poate avea un formidabil răsunet cel puţin asupra lumii ce nu s’a angajat încă în foc. Ca organizaţie internaţională, mondială, catolicismul e astăzi singura instituţie din lume, ce poate întreprinde o acţiune răsunătoare în favoarea păcii sau cel puţin în favoarea localizării teribilului incendiu izbucnit; noi, ceilalţi creştini neavând la îndemână decât dumnezeiasca posibilitate a rugăciunii, de a implora îndurarea lui Dumnezeu asupra s-o artei omeneşti, * COPILĂRIA UNEI PRINŢESE. O carte grea. de pătrunzătoare durere omenească a dat anul acesta la lumină prinţesa Zinaida Schakhowskoy, poetă de limbă rusă şi prozatoare de limbă franceză. Cartea, Une enfance, o autobiografia copilei de 12 ani, care a fost autoarea în timpul războiului mondial şi al revoluţiei ruseşti. Sigur, ne-a impresionat pe toţi soarta prăpăstioasă a foştilor nobili din imperiul ţarist, cari au umplut lumea cu pribegia şi avatarurile lor. Cartea principesei Zinaida e o exemplificare a acestei tragedii. Puterea ei de impresie stă în contrastul fundamental dintre cele două feţe ale vieţii, pe cât de luminoasă şi fericită cea dintâiu, pe atât de dramatică şi aventuroasă cea din urmă: căderea din aristocraţie în haosul şi mizeria revoluţiei. Autoarea nu face istorie sau reconstituire obiectivă a faptelor cunoscute; ea se transpune uimitor de bine în sufletul fetiţei de atunci şi consideră evenimentele cu naivitatea vârstei. Revoluţia şi cortegiul ei de nenorociri vin ca stihii ce trec dincolo de înţelegere. Treptata decadenţă socială a familiei Schakhowskoy se desfăşoară în povestire până la îmbarcarea şi aventurarea în necunoscutul lumii. Autoarea nu face literatură şi nici nu ia a-fitudini de revoltă sau de blestem. Povesteşte simplu, fără patos, cu accent idilic în amintirile fericite, cu accent grav în nenorocire, şi cu un foarte fin humor unde situaţia o cere. Lectura te fură mai puternic ca a unui roman. E o viaţă trăită şi de multe ori viaţa se ridică nemăsurat peste limitele fanteziei năs-cocitoare. Aşa o această zguduitoare copilărie a unei prinţese ruse. Familia ei e înrudită cu toate numele celebre ale istoriei ţariste. Intre alta, cu Puşkin, despre care autoarea a publicat recent un studiu biografic. In evocarea prăbuşirii ei reînvie de fapt toată prăbuşirea unui regim. Zinaida Schakhowsky nu e desigur vinovată că s’a născut principesă şi păţaniile ei mai tari ca închipuirea nu sunt prin aceasta mai puţin omeneşti şi nici mai puţin comunicative. Am citit pe vremuri o altă copilărie tristă a literaturii ruseşti, aceea a lui Maxim Gor-ki, care e, poate, cea mai bună carte a scriitorului proletar. Copilăria lui Gorki e o nesfârşită mizerie înflorită pe maidan, în drojdia socială de sub ţarism. Copilăria Zenaidei e o mizerie tot aşa de adâncă, desfăşurată pe fondul revoluţiei. Fiecare regim cu mizeria lui. Dar extremele acestea, —• proletar şi aristocrată! — daCă nu s’au împăcat încă în vreo formulă socială medie, se înfrăţesc în aceiaşi durere omenească, evocată de puterea artei. Ea. e tot aşa de mişcătoare fie că o iscăleşte Gorki, fie Zinaida Schakhowskoy. Autoarea e azi cetăţeancă belgiană, iar fratele său Mitia, care, în spaţiul acestei cărţi, era adolescentul voluntar în armata albă, contrarevoluţionară, e astăzi părintele Ioan, seraficul călugăr, poet şi gânditor mistic, care însufleţeşte cu marele lui elan religios comunitatea ortodoxă dela Berlin! Despre acest om, pe care am avut bucuria să-l cunosc, se va vorbi cândva ca de o excepţională personalitate în spiritualitatea noastră răsăriteană. * UN EMINESCU MONUMENTAL. Astfel se poate numi ediţia operelor marelui poet întreprinsă de Fundaţia Regală. Ea e plănuită să pună, în sfârşit, în circulaţie absolut tot ce ne-a rămas dela el, tipărit sau manuscris, până la ultimul cuvânt. E inutil să mai lăudăm o asemenea iniţiativă. întâiul volum a ieşit în vară; cuprinde numai poesiilc publicate de poet. Lucrarea a intrat în serioasa şi meticuloasa grijă a d-lui Perpessicius. Să ni se îngăduie însă două observaţii. întâia, ideea de a pune la începutul volumului cele patru capitole de studiu ale criticului nu e fericită; foarte preţioase, aceste studii trebuiau aşezate la urmă, lăsând locul întâiu poetului să ne vorbească fără intermediar. La o nouă ediţie, lucrul acesta se poate uşor îndrepta. Al doilea, e vorba de hârtia de text, luxoasă fireşte, dar nepotrivită. E o hârtie prea străvezie, care lasă să apară în pagină tot. conţinutul contrapaginei; ceeace constituie un mare defect tehnic la o ediţie monumentală cum e aceasta. Rog mult pe d. Al. Roset-ti, care şi-a câştigat un merit excepţional cu această operă, să aleagă neapărat altă hârtie pentru volumele următoare. Dar, dincolo de aceste observaţii, această ediţie constitue pur şi simplu o sărbătoare a cărţii româneşti. Am răsfoit-o şi am pipăii-o, mărturisesc, nu fără un sentiment de invidie. Pentru că intre ambiţiile vieţii mele am mângâiat şi pe aceea de a da un Eminescu monumental ţării noastre. Am şi luat această iniţiativă în anul 1926 pe seama ministerului Artelor. Im: trebuia însă un text critic al poesieî eminesciene. Am apelat atunci la G. Ibrăileanu prin intermediul d-lui M. Ralea. In schimbul unui onorar do 70.000 lei, criticul ieşean s'a achitat cum a putut mai bine de această nobilă, sarcină. Destinasem şi un fond considerabil pentru tipar. Primele coaie s’au şi tipărit, dar, schimbându-se guvernul, lucrarea a rămas în paragină până azi. G. Ibrăileanu, văzând situaţia, a cedat textul restabilit unui editor 471 © BCU Cluj palestinean, Şi astfel, de iniţiativa onorată de ministerul Artelor a beneficiat d. Ciornei! Dar ediţia şi studiile lui Ibrăileanu au stârnit întrecerea atâtor ediţii ulterioare, pe care le numără conştiincios d. Perpessicius în volumul acesta monumental. Atât criticului de azi cât şi editorului Al. Rosetti le doresc din inimă să aibă răgazul de a duce până la capăt splendidul lucru pe care l-au început. * CONTRIBUŢII SĂSEŞTI. Revista Cuget Clar publică un interesant studiu al domnişoarei profesoare Luisa Netoliczka despre „Metoda de cercetare a portului popular11. Autoarea, care a contribuit în largă măsură la organizarea minunatului nostru muzeu etnografic din Cluj, .vădeşte pe lângă ştiinţa specialităţii un fel de a gândi limpede, ordonat şi strâns, care vine şi din experienţa practică a lucrului. Preţioase întru totul sunt elementele de împrumut reciproc dintre saşi şi români în evoluţia portului popular, fiecare element adoptat adu. când în limba respectivă şi numele lui de origine. ■ De o deosebită însemnătate e Şi studiul d-lui Otto Folberth, tipărit în revista Libertatea a d-îui I. P. Gigurtu despre Ştefan Ludwig Roth, frumoasa figură de iluminat dela 1848, entuziast susţinător şi al cauzei româneşti în Ardeal, martirizat de unguri pentru atitudinea lui. E o pagină emoţionantă, de istorie şi de înălţime morală, admirabil venită în această vreme, când legăturile dintre noi şi saşi cată să fie cât mai strânse. N1CHIFOR CRAINIC ANUL XVIII. Nr. 8. 472 OCTOMBRIE 1939 © BCU Cluj