ANUL XVIII. - Nr. 5
MAI 1939
s
M
A
R
FRUMUSEŢEA NATURII
                 N1CHIFOR CRAINIC : Frumuseţea naturii .... 225
                 ION PILLAT: Elegie ,.........................233
                 DONAR MUNTEANU : Templu cu şapte statui .      . 234
                 VICTOR PAP1LIAN : Emancipare.................238
                 RADU GYR : Tismana...........................24G
                 RADU BOUREANU : Poesii.......................248
                 ELISABETA HENŢIU : Iuda......................250
                 VIRGIL CARIANOPOL : Poesii...................255
                 GHEORGHE BUMBEŞTI : Poesii...................257
                 GEORGE A. PETRE : Mărire.....................259
                 ION POTOPIN : Primăvară românească...........261
                 SEPTIMIU BUCUR : Un aspect al problematicei
                    literare..................................262
                 GÂNDIREA : Pomenirea întâiului Rege..........272
                                   IDEI, OAMENI, FAPTE
                 NICOLAE ROŞU : Rătăcirile criticei freudiste . . 274
            —• VLADIMIR DOGARU : Copilărie       şi artă .... 278
                                     CRONICA LITERARA
                 PAN. M. VIZIRESCU : Lucia Demetrius : Destine . 281 SEPTIMIU BUCUR : Emanoil Bucuta : Capra neagră 282
                 GH. VRABIE : Al. Macedonski : Opere.........284
                 MARIELLA COANDĂ : Al. Marcu: Figuri femenine
                     din Renaştere...........................285
                                     CRONICA MĂRUNTĂ
                 N1CHIFOR CRAINIC : Theodorescu-Sion — St. O.
                     losif definitivat................. . , . 286
EXEMPLARUL 20 LEI
© BCU Cluj
41
 Nici măcar la trei persoane din zece... organismul nu funcţionează în mod
       NORMAL'
IATĂ O DECLARAŢIE MEDICALA
care întristează. Se pare, eă aproape toţi adulţii prezintă trepte diverse de intoxicaţie interna, cauză a celor mal multe boli.
                Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul urie, de cholesterină, de deşeuri şi toate elementele nefolositoare.
                mIh sfârşit, punct capitul, Urodonal asta cm minunat regulator al presiunii arteriala".
                    Dr. RAYNAUD
                                                 tui m*<Uc li) «1 tpitaUlsT militare
URODONAL
   cel mal bun antireumatic.
                                                          ta farmacii fi droyutm
                                                                    ISTE UN PROPUS CHATELAiN, MARCĂ OE ÎNCREDERE


© BCU Cluj
                  FRUMUSEŢEA NATURII0
                                            DE
                                     NICHIFOR CRAINIC
     In sensul teologic al frumosului, (vezi Gândirea, anul XII, numărul 9-11), universul ne apare poleit cosmic, ca un reflex al frumuseţii supranaturale. Lumea e capodopera lui Dumnezeu şi armonia unitară în care se rânduiesc părţile ei componente exprimă în forme finite nesfârşita înţelepciune plină de dragoste a creatorului. De aci decurge sofianismul estetic al naturii, — termen prin care trebuie să înţelegem făptura, — iar sofianismul ei are un caracter obiectiv şi atractiv, adică există în afară de noi şi e înzestrat cu capacitatea de a ni se comunica sau de a ne mişca sufletul. Cu alte cuvinte, natura nu e frumoasă fiindcă ne place nouă, ci ne place fiindcă e frumoasă, fiindcă frumuseţea e o proprietate a ei. Fie că suntem sensibili la această frumuseţe, fie că nu suntem, ea există independent de noi în virtutea faptului că a fost creată de Dumnezeu în lucruri.
     In estetica modernă însă se desemnează o atitudine contrară concepţiei teologice şi contrară chiar esteticei tradiţionale sau filosofice.
     Să precizăm punctul acesta de vedere care elimină natura din preocupările estetice actuale.
     In opoziţie cu estetica tradiţională, şi în consensul contimporan, Charles Lalo îl formulează astfel: „Estetica adevărată, pură de orice compromisuri cu ştiinţa sau cu morala, n’are ca obiect direct decât arta ; şi natura numai în raporturile ei cu arta ; adevăratele fapte estetice nu sunt frumuseţile naturale, ci frumuseţile artistice” x). In afară de om, zice ace-laş estetician francez, natura e dincolo de frumos şi de urît; adică e indiferentă. Ca atare noi suntem cei cari o valorificăm într'un fel sau altul prin proecţia în afară a preferinţelor noastre subiective.                                          -
     Pentru estetica tradiţională există, dimpotrivă, două izvoare obiective ale frumosului : natura şi arta. Fie în ordinea metafizică, fie în ordinea psihologică, frumosul natural şi frumosul artistic stau pe acelaş plan al atenţiei2). Pentru filosofie, atât lucrurile naturii cât şi plăsmuirile artei fac parte din „sfera obiectelor frumoase". Ar exista deci o unitate a frumosului natural şi artistic, unitate care justifică înglobarea lor în aceeaşi disciplină. E indiferent dacă o idee metafizică se revelează în formele sensibile ale naturii sau în formele sensibile ale artei; faptul trăit în contemplaţie este de aceeaşi valoare estetică. Principiul tradiţional al acestui punct de vedere este că natura ar fi marele magistru al artei Dela filosofii antici şi până la cei moderni arta a fost socotită ca o imitaţie a naturii. Frumuseţea naturii primează j arta învaţă dela ea pentru a o continua şi a o desăvârşi. Punctul acesta de vedere îl formulează cu deosebită claritate Schopenhauer pentru care iz-
                                            225
© BCU Cluj
voarele plăcerii estetice le înbie naţura şi arta. Lucrurile din natură sunt reprezentări ale ideilor veşnice şi în aceasta stă caracterul obiectiv al frumuseţii naturii. Arta, la rândul ei e o continuare a naturii, cu deosebirea că ea potenţează şi adânceşte frumuseţea naturală. Artistul de geniu articulează în chip fericit ceeace natura n'a izbutit să spună suficient. Arta e astfel o continuare şi o desăvârşire a naturii.
         Acelaş punct de vedere îl are estetica psihologică, cu deosebirea că, pe când cea filosofică vede unitatea frumosului natural şi artistic în ideea transcendentă, psihologia o vede în emoţia estetică. Atât natura cât şi aita ne procură emoţii estetice de o egală calitate. Intre esteticienii psihologi, I. Volkelt e reprezentativ, ca unul care caută un fundament comun contemplării estetice atât în natură cât şi în artă.
         Ce-i obiectează estetica modernă acestei concepţii tradiţionale ?
         Mai întâiu, ca ştiinţă experimentală, cum năzuieşte să devină, ea elimină consideraţiile metafizice asupra frumosului fiindcă ele nu’ intră în sfera ştiinţifică şi deci n'o intere sează. Unitatea frumosului natural şi a frumosului artistic pe temeiul ideii transcendente, pe care ar revela-o, cade dela sine acoperită de dispreţ.
         Al doilea, aserţiunea repetată din veac în veac că arta nu e decât o imitaţie a naturii şi deci trăieşte în dependenţă de ea este inexactă. Arta, chiar dacă împrumută elemente din natură, le prelucrează după legile ei proprii ; ea nu atârnă de natură, ci de artistul creator. (Cu această obiecţiune şi noi suntem de acord fiindcă, precum vom vedea în prelegerea viitoare, nu credem că arta e o imitaţie a naturii).
         Al treilea, — şi acum ne găsim în ordinea psihologică — nu există unitate de fru: mos între natură şi artă fiindcă emoţia estetică procurată de natură diferă de cea procurată deşartă. Estetica modernă ţine să fie foarte puristă în delimitarea obiectului propriu ; şi astfel elimină din cuprinsul emoţiei tot ceeace i se pare eterogen.
  ■i Al patrulea, natura nu e nici frumoasă nici urîtă, ea este anestetică în sensul în care spunem despre un lucru că nu e nici moral nici imoral, ci amoral. Frumuseţea nu e o pro prietaţe a ei. Şi totuşi, dacă o găsim uneori frumoasă, aceasta se întâmplă fiindcă proectăm asupra ei impresii culese din artă. Bunăoară, un colţ de pădure ni se pare frumos fiindcă ne aminteşte de un tablou care ne-a plăcut. In cazul acesta frumosul din natură nu e estetic, ci pseudo-estetic, fiind vorba de o simplă reminiscenţă de artă.
         Al cincilea, pentru oamenii religioşi, natura e socotită ca opera lui Dumnezeu şi atunci li se pare în întregime frumoasă. Dar emoţia acestei contemplaţii nu e pur estetică, fiindcă e colorată de religiositate.
         Cam acestea sunt obiecţiunile, pe care estetica modernă le ridică împotriva celei tradiţionale cu scopul de a-şi delimita obiectul într'o zonă de autonomie complectă şi de a scoate., natura din această zonă. Mărturisim că ele nu ne-ar interesa câtuşi de puţin dacă ar fi vorba numai de poziţii contrare între esteticienii vechi şi esteticienii noi. Ne interesează însă întrucât, direct sau indirect, ating atitudinea teologică faţă de natură. Natura însemnează pentru noi creatura lui Dumnezeu şi a-i nega frumuseţea tocmai în numele esteticei e una din aberaţiile cele mai bizare ale mentalităţii moderne.
                             Ţinem să spunem că nu suntem întru totul de acord cu punctele de vedere ale esteticei tradiţionale, care îşi găsea cum putea pârghia metafizică a frumosului. E adevărat că ' principiul ei, după care atât. natura cât şi arta revelează deopotrivă invizibilul în vizibil sau inteligibilul în sensibil, e mai aproape de sensul teologic al frumosului. Dar, după cum am observat, inteligibilul acesta conceput ca o idee abstractă şi impersonală echivalează cu o ‘ ficţiune idealistă, ceeace e cu totul altceva decât Dumnezeu ca frumuseţe absolută şi creator al frumuseţilor din lume. Din concepţia esteticei tradiţionale, .acceptabilă întru totul e ideea: că în natură frumuseţea există în mod obiectiv, cu alte cuvinte :e o proprietate a lu-
                                                               226
© BCU Cluj
crurilor frumoase şi durează independent de prezenţa şi de gustul nostru., Lumea, adică na-, tura, e creaţia lui Dumnezeu şi, ca atare, existenţa obiectivă a frumuseţii ce străluceşte din formele şi din armonia ei intră în consideraţia argumentaţiilor raţionale, ce ne vorbesc despre raportul cauzal dintre creator şi creatură. Un argument cum e cel cosmologic sau mai ales, cel teleologic e valabil în măsura în care frumuseţea creată, care constituie caracterul sofianic al naturii, are o existenţă obiectivă. Nici Kant n'a contestat tăria argumenr tului teleologic, dar tăria acestui argument se razimă tocmai pe caracterul sofianic al lumii, pe înţelepciunea suverană, care-i proporţionează părţile în unitatea armoniei univerr, sale şi rânduieşte mijloacele în finalitatea aceluiaş organism.                                     .
       Dar tocmai • această dispoziţie a părţilor în unitatea întregului constituie frumuseţea Şi fiindcă e foarte greu să găsim într'un tratat de estetică modernă o definiţie satisfăcătoare, să ne adresăm scolasticei, care ne dă următoarea formulă: „Frumuseţea e strălucirea, larmei peste părţile proporţionate ale materiei"3). Definiţia aceasta se referă la frumuseţea creată. Ea se potriveşte atât pentru fiecare lucru în parte cât şi pentru universul întreg şi, nu mai puţin pentru opera de artă. Platonicienii, pentru cari frumuseţea era aspectul lumi nos al adevărului, o defineau ca splendor veri. Fericitul Augustin o defineşte ca splendor ordinis. Şi foarte aproape de el, Toma d’Aquino, care împrumută ideile lui Dionisie Areopar gitul şi le combină cu estetica lui Aristotel, defineşte frumuseţea ca splendor iormae.
       Ce însemnează oare această formă iradiantă, care constituie însăşi frumuseţea creată ? ,,In filosofia tomistă, se numeşte formă ideea care a dat naştere unei fiinţe, idee pe care materia o încarnează, principiul vital ce caută să se manifeste şi, ca să se manifeste, se îmbracă în organe. Pentruca acest principiu să se manifeste în chip autentic, trebuie să se în--trapeze în frumuseţe, adică trupul pe care îl îmbracă să ne facă să-i recunoaştem virtuali-tăţile, să ne facă să vedem ce este omul sau mai precis ce este acest om" (ca individ concret) 4). Acelaş lucru îl spune Jacques Maritain lămurind ideea de formă, care e tomistă în, măsura în care e aristotelică : „Formă va să zică principiul care face perfecţiunea a tot ce; există, care constituie şi desăvârşeşte lucrurile in esenţa şi în calităţile lor, care în sfârşit, dacă mă pot exprima astfel, e secretul ontologic pe care îl poartă în ele, fiinţa lor spiri-, tuală, misterul lor operant; e înnainte de toate. principiul propriu de inteligibilitate, claritatea proprie a oricărui lucru. Astfel orice formă e o urmă sau o rază a. Inteligenţii creatoare-imprimată în inima fiinţei create". Forma e, prin urmare, principiul lăuntric al lucrurilor, manifestat în chip sensibil ,ca frumuseţe iradiantă. Fie că se imprimă în materia vie pentru a da naştere unei fiinţe, fie că se imprimă în materia artei pentru a da naştere unei opere, „forma e principiul activ al individualităţii"5). In acest înţeles, de -piW dă, sufletul e forma corpului, pentrucă el e principiul vital încarnat .în corp şi e sensibilizat în expresivitatea unei fisionomii frumoase, pe care o admirăm. Această formă, care e o urmă sau o rază a înţelepciunii creatoare, imprimată în inima lucrurilor şi care da proporţia,- ordinea şi strălucirea întregului univers, se mai numeşte cu termenul ,artis.totelic, j entelechie. De aceeea Sergiu Bulgakow numeşte frumuseţea sofianică „entelechia lumii",. înţelegând prin aceasta, ca şi scolasticii „splendoarea formei peste părţile proporţionate ale materiei". Acelaş înţeles răsare din cunoscuta exclamaţie a Psalmistului : „Cât de minunate-, sunt lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciunea ta le-ai zidit" !. Expresia:; cât de minunate sunt lucrurile tale, Doamne s’ar putea lua drept o apreciere subiectivă, dar constatarea : toate cu înţelepciunea le-ai zidit arată tocmai caracterul obiectiv, al frumuseţii revelate în opera lui Dumnezeu, Ea există independent de noi. Ea nu există fiindcă ne place, ci ne place fiindcă există. Caracterul intrinsec al frumuseţii , e comunicabilitatea ; ea, he chiamă, ne atrage, ne .provoacă şă aderăm la ea şi s’o admirăm. . -.                    , .. .
       Din punct de vedere teologic, ideea că natura ar fi esteticeşte indiferentă, adică
             .            .       -              227    .
© BCU Cluj
anestetică, apare ca o aberaţie subiectivistă. întregul univers n'ar fi atunci decât o noapte compactă în care am exterioriza ici şi colo reminiscenţele noastre artistice ca făşia de lumină a unui proector. Estetica modernă, formulând acest fals principiu subiectivist pe seama naturii, îşi distruge de fapt însăşi baza ştiinţifică, pe care vrea să se razime. Căci dacă natura e anestetică şi ea se valorifică oarecum „pseudo-estetic” prin proecţia unei preferinţe a mea de om educat prin artă, atunci ce ne opreşte să admitem că însăşi capodoperele artistice sunt lipsite de proprietatea frumuseţii, şi astfel nu ele mi-o comunică mie. ci eu le-o proectez ca şi naturii ? In cazul acesta opera de artă n’ar avea nicio calitate proprie, prin care să-mi impună admiraţia, şi eu aş putea trece indiferent pe lângă Luceafărul lui Eminescu, poectându-mi în schimb preferinţa estetică asupra unei versificaţii stu-¥ w . . pide oarecare. Dar tot estetica modernă susţine că opera de arta este expresia unei personalităţi creatoare şi e înzestrată cu puterea de a ni se comunica. In cazul acesta, dacă opera artistică se comunică, iar natura rămâne neutră, ar trebui să credem că omul, în construcţia lui sufletească, prezintă o diformitate monstruoasă şi anume : e capabil să guste frumuseţea artei, dar e incapabil să guste frumuseţea naturii. In realitate, arta o gustă o minoritate culturală foarte restrânsă, pe când frumuseţea naturii o gustă miliarde de oameni. Diformaţia, de care vorbim, nu există deci in aceşti oameni, ci în esteticienii cari emit asemenea teorii.
       Charles Lalo insistă în special asupra acestei idei că natura e pseudo-estetică, adică neutralitatea ei se valorifică prin proiecţia unor reminiscenţe artistice. Falsitatea acestei idei ne apare imediat dacă ne gândim bunăoară că poporul românesc iubeşte codrul şi cântă la nesfârşit „frunza verde". Nu e absurd să credem că acest popor, agramat prin veacuri, şi prin veacuri îndrăgostit de codru, a izbutit totuşi să-i descopere frumuseţea în urma unei educaţii literare superioare ? Şi când Moş Nichifor Coţcarul, eroul lui Creangă, exclamă noaptea în pădure : „Bată-vă pustia, privighetori, că frumos mai cântaţi!" o face fiindcă şi-a reamintit de concertele simfonice dela Ateneu ? Iată Marea Neagră, cu vasta ei frumuseţe care schimbă mii de nuanţe de colori în fiece clipă. Niciun pictor n a izbutit până azi să sugereze ceva măcar din această măreţie. Şi totuşi, mii şi mii de ochi stau vara pe ţărmul ei, pierduţi în extazul acestei frumuseţi imposibil de redat în artă. Iată cerul înstelat într’o seară de August, când e mai strălucitor şi mai misterios ca oricând. Niciun fel de artă n'a fost şi nu va fi în stare să redea ceva din sublimitatea acestui spectacol. Şi cu toate acestea, câte suflete nu încremenesc în vraja negrăită a contemplării lui 1 Am putea să înmulţim cât voim aceste exemple. Dar e suficient pentru a demonstra absurditatea esteticei moderne, care ofensează cu asemenea idei magnifica frumuseţe a naturii
       E foarte adevărat că natura poate fi considerată cu un ochiu educat artistic. Acesta e însă cazul unei minorităţi rafinate de cultură. El nu se aplică la măreţele aspecte ale naturii, care sunt imposibil de imitat în artă, ci la porţiuni foarte reduse din ea. Amintirea artei te face să le guşti mai amănunţit nuanţele, adică să apreciezi pe o scară minoră ceva din frumuseţea imensă a naturii. Dar inversul acestei idei e şi mai adevărat şi anume că amintirea măreţiilor naturii ne face mai de grabă să gustăm frumuseţea unui peisagiu pictat. Dar atunci ar trebui să răsturnăm teoria lui Lalo şi să spunem că arta e pseudo-estetică pentru că o privim oarecum prin prisma naturii ! Ceeace ar fi tot aşa de fals ca şi teoria în chestiune. Afară de acestea, punctul de vedere „pseudo-estetic", fie că e susţinut de E. Utitz sau de Ch. Lalo, constitue o contradicţie cu cealaltă susţinere a esteticei moderne că arta nu e o imitaţie a naturii. Căci dacă susţin că arta nu e o imitaţie şi totuşi proectez identităţi din artă în natură, însemnează că, fără să vreau, admit că arta e totuşi o imitaţie. Asemenea contradicţii se găsesc cu grămada în mozaicul de păreri ale ştiinţei estetice.
                                                             228
© BCU Cluj
        Să trecem acum la obiecţiunea că sentimentul naturii poate fi ştiinţific, higienic, religios, poate fi născut din instincte sociale, sexuale, din înclinări practice, dar numai sentiment estetic nu e, — punct de vedere susţinut de Julius Schultz, admis de d. Tudor Vianu şi amplificat de Lalo. E incontestabil că universul exercită multiple şi variate înrâuriri asupra omului, precum şi omul exercită influenţe asupra naturii. Există o interpenetraţie psihofizică între macroorganismul cosmic şi microorganismul omenesc, rezumat al celui dintâiu, pe care filosofia veche o admite, iar medicina cea mai nouă o afirmă şi o demonstrează cu subtile observaţii ştiinţifice8). In creştinism, această interpenetraţie, această prelungire a universului în om, prin care culminează creaţia văzută, şi această înrâurire a omului asupra mediului cosmic, e un adevăr. Păcatul lui Adam a desfigurat Paradisul, a introdus desarmonia între vieţuitoare, a făcut ca pământul să dea spin? şi pălămidă. Suferinţa şi urîtul din natură sunt urmări ale păcatului omenesc. Transpus din morală în estetică, răul ia aspectul urîtului omenesc. E o anumită imperfecţiune de care sufere şi suspină cosmosul din pricina omului, după cum se exprimă apostolul Pavel. De aceea, marea mişcare de afirmare a romantismului împotriva clasicismului, mişcare care şi-a făcut un principiu din solidarizarea naturii cu afectele eului singuratic, nu e pentru creştinism nici o noutate, ci numai o actualizare hiperbolică a ideilor lui. Şi tot astfel, omul devenind sfânt, lumina virtuţii lui se repercutează ca o deslegare şi ca o îm-bunare a naturii. Cu puterea lui poate îmblânzi fiarele ; cu rugăciunea lui poate modifica întocmirea văzduhului. Căci omul e sufletul lumii, omul e graiul cosmosului în faţa lui Dumnezeu.
        In general, esteticienii moderni consideră superficial acest raport al omului cu natura. Ei îl văd pe om ca turist, ca vilegiaturist, ca amator ştiinţific de floră şi de faună, ca alegător al unui tip de sex contrar sau al unui animal de rasă în vederea unui scop practic. Toate acestea sunt adevărate pe diferite planuri ale vieţii sufleteşti sau practice. Dar viziunea omului creştin asupra universului e cu totul alta şi mult superioară tuturor acestora, şi ea este eminamente estetică, admiţând că emoţia estetică nu e altceva decât o bucurie desinteresată. Omul creştin gândeşte ca şi cum Dumnezeu ar gândi, vorbeşte ca şi cum Dumnezeu ar vorbi, iubeşte ca şi cum Dumnezeu ar iubi şi vede ca şi cum Dumnezeu ar vedea. In faţa spectacolului cosmic el repetă, pe cât e posibil unei creaturi, momentul estetic primordial când, după ce Dumnezeu a privit la toate câte le făcuse, a găsit că sunt bune foarte şi desăvârşit de frumoase ca făpturi. Căci omului creştin, adică sfântului, îi e dată putinţa să aibă o perspectivă vizionară mult mai înnaltă şi mai largă decât o are geniul natural. Contemplaţia mistică, deşi atât de asemănătoare în unele puncte cu cea artistică, îi e superioară. Sfântul poate vedea direct şi nemijlocit, adică poate experimenta prin intuiţie spirituală, însăşi strălucirea inegalabilă a frumuseţii dumnezeieşti. Din această perspectivă sublimă, cosmosul îi apare, ca în ziua întâia şi ca în ziua din urmă, înveşmântat în lumină sofianică, expresie ordonată în timp şi în spaţiu a nemărginitei înţelepciuni dumnezeieşti.
        Vorbind în termenii cei mai proprii, există o estetică a sfinţilor, o filocalie, adică o iubire de frumuseţe suprafirească, sub numele căreia ortodoxia cunoaşte arta practică a contemplaţiei transcendente. Ea îl determină pe Sergiu Bulgakow să scrie : „Ortodoxia are viziunea frumuseţii spirituale ideale, de care sufletul caută să se apropie. E împărăţia cerească a ideilor, pe care Plato încă o contemplase : sunt imaginile lumii îngereşti, cerul spiritual, ce se oglindeşte în apele pământeşti. E un ideal religios, mai mult estetic decât etic, ideal situat dincolo de bine şi de rău, ca entităţi separate. E lumina ce luminează drumul pelerinilor pe acest pământ. Acest ideal ne cheamă dincolo de marginile vieţii noastre, el chiamă la transfigurare" 7).
                                                                 229
© BCU Cluj
        Sub forma ei cea mai înaltă deci, contemplaţia creştină, care este îmbrăţişarea extatică a dragostei lui Dumnezeu faţă de om şi a omului faţă de Dumnezeu, are un caracter mai mult estetic decât etic. Când o defineşte astfel, Sergiu Bulgakow se gândeşte, de sigur, că ea nu e altceva decât unirea mistică a Sofiei create cu Sofia necreată. Ş: dacă viaţa religioasă culminează în acest fapt, care e tot aşa de experimental ca şi cel estetic obişnuit, înţelegem cât de neserioasa apare ultima obiecţiune modernă, din cele pe care le-am pomenit, că anume contemplaţia religioasă a naturii trebuie eliminată din preocupările esteticei fiindcă nu e o emoţie pură. Obiecţiunea ne apare şi mai fără te-meiu când, mărginindu-ne numai la sfera artei, ne amintim că, în majoritate covârşitoare, capodoperele ce constituie patrimoniul frumos al omenirii sunt de inspiraţie reli-             |
gioasă şi insuflă contemplatorilor emoţii estetic-religioase. Ştiinţa acestor superficiali teo-       |
reticieni moderni ar rămâne fără obiect dacă am elimina capodoperele pe motiv că nu insuflă o emoţie pur estetică ! De fapt, orice artă mare suie înnălţimile pe aripile de vultur ale religiei.
   '   N'âm vrea însă să fim greşit înţeleşi afirmând că în contemplaţia mistică avem
aface cu un fapt experimental ca şi cel estetic obişnuit. Intre aceste două experienţe e o mare deosebire. Experienţa estetică e o vedere directă ce se produce prin simţuri. Experienţa mistică e tot o vedere directă, ce se produce însă fără mijlocirea simţurilor şi e, prin aceasta, infinit mai pură decât cea estetică. Dar viaţa religioasă are diferite grade de contemplaţie, pe care nu e locul să le numărăm aici. Cea despre care am pomenit e treapta culminantă, dar treapta începătoare, cea mai de jos, e contemplaţia sensibilă, care e aproape identică cu contemplaţia estetică obişnuită. Şi una şi cealaltă se. produc prin simţuri, prin văz şi prin auz, care sunt organele nobile ale frumosului.
        Operaţia specifică a contemplaţiei sensibile e suspendarea gândirii logice în momentul când, prin simţuri, luăm contact cu obiectul frumos. E tocmai calitatea obiectivă, intrinsecă, a fumuseţii, care provoacă această suspendare, această întrerupere a gândirii logice. Isbiţi de strălucirea obiectului, în momentul acela nu cugetăm, ci simţim, trăim sau gustăm frumuseţea ce se reveleâză ochiului sau auzului. Spiritul nostru, liber de orice activitate discursivă, trăieşte din plin bucuria nobilă, înnălţătoare, a revelaţiei acesteia, fără gând, fără cuvinte, fără intenţii, fără nici un interes, ci numai prin intuiţia fixată direct în obiect. Am putut să ne informăm ori să discutăm mai înnainte despre valoarea şi însemnătatea obiectului sau putem s’o facem după aceea, în momentul contemplaţiei însă nu ; atunci nu contează decât contactul intuitiv, comunicarea directă dela el la noi şi dela noi la el, în vraja sub care ne ţine înlănţuiţi. Mergi bunăoară discutând cu un prieten pe marginea unei păduri dincolo de care          ştii că   apune soarele, dar nu-1
vezi. Aţi ajuns la un luminiş. Deodată     năvăleşte în ochi    imensa   flacără de aur a soare-
lui în apus. Isbitura e atât de minunată încât discuţia voastră a încetat imediat odată cu pasul şi câteva clipe nu simţiţi altceva decât lumina uriaşă ce vă inundă sufletul.
Acela a fost momentul estetic. Pe urmă, cu nu ştiu ce spaţii de seninătăţi, răsturnate nemărginit în suflet, puteţi să vă reluaţi mersul, să-l admiraţi mai departe şi să-i comentaţi măreţia.                                                                                  5
        Am greşi însă dacă am crede că faptul estetic e ceva periferic, ce rămâne pe „ retina ochiului sau în timpan. Văzul şi    auzul sunt numai     organe  de transmitere.       Ceeace |
puterea frumuseţii pune în mişcare e       spiritul nostru înaripat în chip brusc şi     inundat
de lumina ideală a formei obiectului, care constituie însăşi esenţa frumuseţii lui. Sunt              j
frumuseţi cu care intrând în atingere îţi dau lacrimi. Lacrimi însă îţi provoacă şi fumui             I
în ochi. Dar pe când lacrimile din fum sunt efectul unei iritaţii neplăcute a ochiului, la- I
                                               230                                                     i
© BCU Cluj
  eriniile, pe care ţi le-a smuls frumuseţea, Izvorăsc din adâncul răscolit de, bucurii negrăite al sufletului. Asemenea lacrimi sunt cele despre care ne vorbeşte George Coşbuc, contemplând peisagiul paradisiac al verii româneşti :                                    ;   ~
                                  Cât de frumoasă te-ai gătit,
                                  Naturo, tu, ca o virgină...
                                  Aş vrea să plâng de fericii Că simt suflarea ta divină,
                                  Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
         Să schimbăm acum peisagiul şi, din luminoasa lui plinătate, să ne mutăm cu acelaş mare poet într'unul cu totul contrar : O noapte pe Caraiman. întuneric adânc, compact şi groaznic ,,se varsă de sus". Negurile ce se ridică din văi către vârful muntelui îl fac şi mai înfiorător. Nici o stea, nici un licăr de lumină de nicăieri. Nici o fiinţă, nici o fniş-care. Tăcere încremenită ca stâncile, singurătate neagră şi pustie. întreaga lume, întreaga viată a murit parcă sub întunericul universal. Chiar sufletul poetului parcă a murit şi s a îngropat. Totul e groază sacră şi haos cosmic. Suntem la începutul lumii : „Şi pământul era fără chip şi pustiu, şi întuneric era deasupra adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor". Besna şi groaza sacră dilată imaginaţia până la vedenia halu.: cinantă a întocmirii universului :
            ,               , Aşa înnaintea creării
         .                     A fost tohu-bohu, socot:
                               Plutea peste-adânc Sevaot,          ' ' " *                       ’
                 .             Şi, neştiutor al mişcării,
                                   Sta haosul tot.
         Exaltată de teroarea întunericului, contemplaţia isbuteşte să-l înfrângă parcă prin: tr'un act de participare imaginativă la crearea lumii. Nu cunosc încă vreun studiu care să ne arate în ce constă deosebirea dintre contemplaţia sensibilă estetică şi contemplaţia sensibilă religioasă. Dar poesia lui Coşbuc mi se pare elocventă în ce priveşte această deo- X-sebire. Un poet tot aşa de puternic, dar fără sentiment religios, ar fi rămas poate la emoţia organizată în imagini, pe care i-a pricinuit-o întunericul, ar fi rămas adică în marginile contemplaţiei sensibile. La George Coşbuc însă sentimentul religios înalţă contemplaţia sensibilă cu un grad în plus, la contemplaţie imaginativă :    sensaţia întunericului îi stimu-
  lează fantazia la un act de participare la crearea lumii. Căci aceasta e caracteristica acestei contemplaţii : stimulată de un obiect sensibil — icoană, crucifix, lectura unui pasagiu biblic — imaginaţia depăşeşte obiectul pentru a participa în mod afectiv la episodul pe care îl semnifică acel obiect. In cazul nostru, întunericul e obiectul sensibil, iar participarea imaginativă este evocarea momentului primordial din facerea lumii.
         Contemplaţia estetică a naturii e de ordin sensibil. Dar ce se întâmplă ca s'o putem numi şi religioasă totdeodată ? Se întâmplă un proces de deplasare în sus, de convertire a sensibilului în inteligibil sau în spiritual, adică o trecere dela creatură la creator. Cum nu suntem însă în domeniul filosofiei, unde o asemenea trecere se face prin eşafodajul raţionamentelor logice, ci în domeniul estetic; unde trecerea nu e posibilă decât prin intuiţie însoţită de mişcări afective, singură contemplaţia imaginativă poate opera un asemenea proces de trecere. Cu alte cuvinte, în faţa naturii considerată ca opera Iui Dumnezeul artistul cu fire religioasă participă în mod sensibil la frumuseţea Văzută şi, prin mijlocirea ei, se ridică să participe tot afectiv, dar imaginativ, la frumuseţea nevăzută, transcendentă In această îndoită perspectivă, lucrurile iau parcă aspectul următor : privesc pe ţărmul la-
                                                                 231
© BCU Cluj
dului o salcie pletoasă; dar ea îmi apare dintr'odată dedublată: întâiu în aspectul ei real şi apoi în imaginea ei oglindită, ce parcă se prelungeşte în adâncul cerului răsturnat în fundul apei. Aspectul real al lucrurilor îmi apare în contemplaţia sensibilă, iar prelungirea lor ideală, răsfrântă în cerul spiritual, îmi apare în contemplaţia imaginativă. Procesul acesta, încăodată, e de ordin afectiv. El reeditează prin participare vie şi sufletească ceeace ştim în mod conceptual şi anume : că lucrurile există real în timp şi spaţiu, iar spiritual există din veşnicie ca idei sau prototipuri în cauza lor, în Dumnezeu.
        Sentimentul religios al naturii are o însemnătate considerabilă pentru viaţa creştină. Căci dacă nu toţi ne putem ridica pe culmea vederii lui Dumnezeu fără ajutorul ochilor, fiecare e înzestrat cu facultatea contemplaţiei sensibile pentru a lămuri din strălucitoarele hieroglife ale lucrurilor numele creatorului lor. Sensibilitatea e modul cel mai rudimentar de cunoaştere a lui Dumnezeu, dar tocmai prin aceasta ea e temelia tuturor celorlalte mo duri de cunoaştere. Precum inteligenţa are puterea de a transforma sensaţiile în noţiuni şi de a le ridica filosofic până la ideea ideilor, tot astfel credinţa are puterea de a le transforma în afecţiuni, în sentimente, şi de a le ridica până la iubirea iubirilor. Contemplaţia sensibilă a creaturii ne actualizează pe Dumnezeu şi reînoieşte afecţiunea ce ne leagă de el.
        In ordinea teologică, contemplaţia sensibilă nu e altceva decât actualizarea emoţională a dogmei despre prezenţa de imensitate a lui Dumnezeu în lume, prezenţă creatoare şi providenţială. Această prezenţă de imensitate, reflectată sofianic în univers, e obiectul magnific pe care-1 contemplă David şi-l preamăreşte în poesia Psalmilor, ce nu şi-au găsit încă pereche artistică în toată literatura lumii. Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, e deasemenea lauda cosmosului sofianic, întraripată de cea mai arzătoare simţire. Cedrul, fi-nicul, trandafirul, scorţişoara, terebintul şi viţa de vie, apoi „străvezia tărie a cerului", soarele, luna „ca un steag de aur în tabăra oştirilor înălţimii”, „colbăria stelelor" şi curcubeul, toate apar fulgerate de lumina sofianică : „El a îmbrăcat în podoabă măreţele sale lucrări", (XLII, 21). Spectacolul lumii îmbată sufletul de entusiasm : „Cât sunt de vrednice de iubire lucrurile lui şi dragi la privit ca nişte flori!”. Accentul de tandreţe al acestei exclamaţii biblice ne arată gradul de afecţiune a inteligenţii vrăjite de contemplaţie. Căci în asemenea momente de înălţare, Dumnezeu nu mai e o simplă idee, ci o prezenţă imensă, pe care o trăim cum trăim parfumul florii pe care o ţinem în mână.
        Condiţia contemplaţiei sensibile religioase e însă existenţa obiectivă a frumuseţii în natură ; lucru ce ne-a determinat să luăm atitudine contra falsei teorii a esteticei modeme. Căci dacă frumuseţea nu e proprietatea lucrurilor, ea n’ar putea provoca simţurile noastre. Simţurile în stare normală nu inventează, ci primesc senzaţiile lucrurilor pentru a le transmite sufletului. Ca s'o poată primi, frumuseţea trebuie să existe mai întâiu în afară de ele. „Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe cel care le-a zidit" — zice înţelepciunea lui Solomon (XIII, 5).
        Existând în mod obiectiv, frumuseţea e comunicabilă ; ea ne atrage la sine, fie că e sensibilă, fie că e inteligibilă, după cum se rosteşte Maxim Mărturisitorul: „Precum ochiul sensibil îl atrage la sine frumuseţea celor văzute, aşa şi mintea curată o atrage la sine cunoştinţa celor nevăzute, iar nevăzute numesc pe cele fără trupuri" 8).
                                   NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ
      1) Ch. Lalo: Introduction ă l’Esthetique, p. 157.
      2) Vezi Tudor Vianu: Arta şi Frumosul, p. 122—128.
      3) Jacques Maritain: Art et scolastique, p. 38.
      4) A. D. Sertillanges: Art et apologetique, p. 29.
      5) Etienne Gilson: Le Thomisme, p. 141.
      6) Vezi Alexis Carrel: L’homme cet inconnu şi R. Biot: Le corps et l’âme.
      7) Sergiu Bulgakow: Ortodoxia, p. 195.
      8) Maxim Mărturisitorul: Centuria I, 88 în Filocalte voi. 1.
                                                           232

© BCU Cluj
                                            ELEGIE
                                        DE
                                   ION PILLAT
                 Pe aleea naltă de castani Taina, toamna, timpul mi se joacă.
                 Simt : m'ajung din urmă vechii ani,
                 Zurgălăii lor o să mă 'ntreacă,
                 Sună pe aleea de castani...
                 Vii de unde ? din ce veac ? din ce mormânt ? In berlină foşnind surd pe frunza moartă. Nimănuia ori a mea ? pe vecie ori nici când ? Timpul, toamna, taina mi te poartă Lin în zori, greu în amiaz, blând în mormânt.
                 Pe aleea veche nici un om,
                 Nici o frunză pe castanii de cărbune,
                 Doar trecutul, cucuvae într'un pom...
                 Und' ţi-e râsul, unde plânsul ? să mai sune Pe alee în surdină ca prin somn.
                 Albă casă, neagră frunză, putred parc...
                 Roata timpului îşi pierde urnirea.
                 Taina vremii mână umbrele în ţarc.
                 Numai toamna mi-a rămas şi amintirea Albă ’n zare, sură ’n casă, neagră 'n parc.
© BCU Cluj
TEMPLU CU ŞAPTE STATUI
                                 Lui
                                 Alexandru Macedonski
           '   DE            .
         DONAR MUNTEANU
                          I
          ÎNCREMENIT de veci
          S'a stins Emirul ce-alergă n pustiu
          —   Neostenit — călare pe Pegas, încremenit, deapururi fără glas, îmi vine-a crede totuşi că e viu.
          La candela de sub iconostas,
          In salonaşul vechiu pe care-1 ştiu,
          El doarme, — dar visează şi'n sicriu...
          —   Lângă discipolii ce ţi-au rămas,
          Spre care duhul tău adie ’n şoapte,
          La ce gândeşti, la ce visezi, Maestre ?
          —   Visez să scap de-a veşniciei noapte.
          S’ascult iar triluri de privighetoare,
          Să mă îmbăt de cântec şi de floare, —■ Să-mi năvălească soarele ’n ferestre...
                              11
          INTRE ROZE
          Trudit de veghe, aţipii în zori.
          In vis, plutind pe valuri de lumină,
          Mă pomenii deodată 'ntr’o grădină De roze ce, regine printre flori,
                     234
© BCU Cluj
        Mă urmăresc cu ochii scânteietori Şi una după alta mi se ’nclină... Mi-era şi parcă nu-mi era streină Această simfonie de colori....
        Dar unde-am mai văzut atâtea roze, Spumoase, — sau catifelate, grele, Să se răsfeţe 'n fel de fel de poze ?
        Strălucitor, în nimb de-apoteoze, Poetul rozelor râdea ’ntre ele Şi le prindea 'n fluidice rondele.
                           III
       IN STEPĂ
       Acum în faţă mi se desfăşoară O mare de verdeaţă mişcătoare,
       Ce ’n ondulări de şerpi, sclipind în soare, Vibrează ca o coardă de vioară...
       Prin ierburi nalte cai sălbatici sboară Şi pe deasupra cârduri de cocoare Vulturii, pasările răpitoare,
       Vâslesc pe apa cerului, uşoară...
       Dar pe câmpiile de maci, prin care De-abia de vezi câte-o fântână ’n zare, — Sau prin păduri de ierburi încâlcite ;
       El trece ’n vânt pe calul lui Mazepa :
       Un armăsar cu aripi la copite, —
       Şi-un Făt-Frumos ce răscoleşte stepa 1 .
                           IV                 ,
       IN NOAPTEA DE MAIU
       O noapte calmă, limpede, înaltă. Se-aprind, pe rând, luminile’n tărie. .. Văzduhul ţese-o brumă străvezie,
       Tar umbra parc’ar fi săpată ’n daltă. .
       Se ’nveşmântă pământu ’n poezie Şi flori de stele licăre pe boltă-.. Tresaltă, cântă suflete ! Tresaltă !
       Să înălţăm un imn de bucurie
                    235
© BCU Cluj
            Fecundităţii, marelui mister!
            Ascultă cum îi zice Pan din naiu,
            Când cerul înflorit şi gândul meu
            Sunt o grădină a lui Dumnezeu !
            — Dar ce privighetoare cântă ’n cer,....
            In noaptea-albastră, veşnică de Maiu ?
                                 V
            IN NOAPTEA DE DECEMBRE
            Ne-apropiem de cea din urmă filă... Lăsând Bagdadul cu desgust şi silă Poetul prin deşert deadreptu-apucă... Nisipu-1 frige, soareled usucă ;
            Dar ochii-îi joacă'n flacăra suptilă
            A visului, a dorului de ducă...
            I) urmăresc cu groază şi cu milă :
            Un don Quichotte călare pe-o cămilă, — Nălucă alergând dup'o nălucă !
            Şi-aleargă zi şi noapte fără preget,
            Dar dup'o viaţă de-alergare vană,
            Când vede visu — aproape la un deget —
            Pustia ’nghite-o inimă vitează..
            ...Amurgu ’nvineţeşte ca o rană Şi stelele tăcute lăcrimează...
                                 VI
            PR0H0D1REA
            A doua zi veniră o mulţime De scriitori, poeţi şi poetaştri.
            Dar cine să se 'nalţe pân" la aştri ?
            Şi cine să-l pătrundă 'n adâncime ?
            (E mai uşor să cânţi „doi ochi albaştri"
            Şi să împerechezi câteva rime,
            De cât să urci în sferele sublime,      "
            Să fii un gânditor printre sihaştri).
            Şi-a început a-1 prohodi soborul,
            In pâlpâit de lumânări de ceară...
            Şi cuvântări de laudă-i ţinură...
                                                         236
© BCU Cluj
      Şi cuvântări... şi cuvântări... Şi iară... Dar sufletul de-acum îşi luase sborul, Brăzdându-i o grimasă pe figură...
                           VII
      LA GROAPĂ
      Şi-l coborâră'n cântece, pe scară ;
      Şi l-au pornit pe străzi, încet-încet... In cântece de jale şi regret Pe Podul Mogoşoaei îi purtară
      Ţărâna de martir şi de ascet...
      ...Ca ghiocei şi flori de primăvară Din versurile-i, versuri presărară Pe groapa neagră-a bietului poet,
      Ca'n veacuri poezia să-i rodească... ...Şi se porni să ningă potolit,
      Peste mormântul încărcat de jerbe,
      Peste zădărnicia pământească...
      ...S'a stins poetul Nopţilor Superbe Şi haitele de lupi au amuţit!
237
© BCU Cluj
                  E M A NC I PARE
                           . de ■ •••■ . '■■■
                       VICTOR PAP1LIAN , ,
                                                                   Lui Dudu
              Hotărât, dacă şi de data asta le făcea de batjocura colegilor, o clipă nu mai rămâneau în cămin. Prin urmare, acum două săptămâni nu, fiindcă balul Crucii Roşii era prea de elită; săptămâna trecută iar nu, fiindcă opera se termina după miezul nopţii şi azi, cu siguranţă nu, fiindcă mai fusese altă „ieşire" în cursul săptămânii. Hotărît, directoarea îşi făcea de cap. Vezi bine, fată bătrână... Ce să înţeleagă ea din sbuciumul care fierbe într’un suflet tânăr, ca vinul nou într’o butie. Fată bătrână... nici măcar babă, ci cum e mai rău, fată la treizeci de ani, bună să dea în cărţi şi să citească în cafea. .
              —   Moare de necaz, Măriuco, fiindcă eşti drăguţă şi se dau băieţii în vânt după tine...
              —         Eu cred că pe tine nu te poate suferi, de când ai publicat versurile şi ai atât succes...     .
               —           Aşi... asta-i mai puţin important. Gelozia fetelor bătrâne are o explicaţie simplă de tot. E ceva din ura cadavrului împotriva trupului viu...
               —    Ah, Silvio... şi când mă gândesc că toţi băieţii vor fi acolo... şi Mircea şi Sandu... Dar vorba i se prinse de cerul gurii ca o bomboană de gumă, căci în cameră intrase
        directoarea.
              —   Dhragele mele, e cu neputinţă. Hregulamentul e categohric.
              Niciodată, ca în seara aceea, gâtul nu i se împotrivise mai mult trecerii sunetului ,,r". Era pesemne emoţionată de propr,ia-i' nedreptate.
              —   Săptămâna ce vine, avem sehrată la noi... -
              Măriuca îi privea lupta dintre gât şi gură şi, ciudat, nu găsea nimic sinistru, nimic de cărturăreasă, nimic ofilit de fată bătrână cu manii, ci dimpotrivă chipul ei avea ceva jovial şi înflorit, cu obrajii rumeni, plini şi mustoşi ca o prună popească, ochii mici de pisică, nasul cochet aruncat în sus şi gura întinsă ca o sfoară până In umerii feţii.
              —   Domnişoară, interveni Silvia, înţelegeţi în ce situaţie ne puneţi...
              —   Cahrre, dhrragă ?...     .
              —   Noi am organizat bufetul, noi am plasat biletele...
238
© BCU Cluj
              —■ Fiţi sehrrioase... Ce, ăsta-i un motiv ?...         '            .............. ^
              —    Sigur. Ce-o să zică de noi colegii noştri ?
              Şi apoi, către colegile de cameră :
              —    Singure... făcu îndrăsneaţă Silvia.
              —    Cum, singuhrre ?... se înfurie directoarea, ca nişte fete de sthrradă...
              —    Vai, domnişoară !... se ofensă Silvia.
              —    Nu se poate... hotărî directoarea şi părăsi camera.
              —    Du-te, baborniţo... îi dete cu tifla Silvia. Pasienţele, cafeaua şi pisicile sunt de tine...
       nu fete ca noi.                                       •
              —■ Şi apoi, cu cine vă întoahrceţi ?                                ......
              —    Auzi voi, ca nişte fete de stradă...                                         ......
              •—■ Poate are dreptate... interveni una dintre prietene.
              —    Ia, slăbeşte-mă cu făţărniciile astea, Leano.                                         ,   ..
              Şi deodată descoperi un subiect de mare efect.
              —    A fi fată de stradă, ce credeţi voi, că-i aşa de uşor ?...
              —    Vai, Silvio... interveni Măriuca.
              —    Eu le-aş arde pe rug, în Piaţa Unirii...
              —           Eşti geloasă, Leano... Asta-i artă grea... Ce crezi ?... Să fii redusă exclusiv la propriile tale mijloace de femeie... Să n’ai nici rang social, nici avere, nici educaţie... şi totuşi să poţi cuceri un bărbat...
              Să-l cucereşti fără toate artificiile, maşinaţiunile şi interesele oficiale. Ce ştiţi voi ?.. E artă grea să fii fată de stradă...
              —    Asta-i o butadă, Silvio...
              —          Ba de fel. Eu să am o fată, la şaptesprezece ani, aşa i-aş vorbi : Dragă, orice să devii, chiar şi fată de stradă, cu o singură condiţie, ca, în meseria ta, să fii cea dintâi... :
              Şi lăsându-se furată de vervă :
              —    Hetairele, la Greci... Iată vocaţiunea adevăratei femei...             :
              —    Dar tu... tu ai putea?...                    .> : -                    . ;
              Acum, Silvia privea parcă în depărtările istoriei.                                         :   '
              —           Să fii amica lui Socrate... Platon să-şi plece capul pe umărul tău... In îmbrăţişarea ta, să găsească Epicur ultima şi singura filosofie... filosofia voluptăţii... Ce ştiţi voi de As-pasia, Lastheneia şi Leontion... Eh, e artă grea să fii curtezană...
              —           Priviţi în ce joc ciudat s’a prins soarele... făcu Silvia arătând cu degetul către apus unde, de pe întreaga boltă curată şi mătăsoasă, se adunaseră norii ca în saci de cenuşă.
              Erau toţi patru, fugiţi dela curs, dela plicticosul curs de paleoslavă. Trecuseră în parc,' mergând alene dea-lungul Someşului, întâi Silvia cu Mircea şi în urma lor Sandu cu Măriuca. Grupul se opri la ordinul Silviei.
              —    Iată-1 rotund perfect, ca inima unui monstru de fier amorezat... sau ca ochiul unui
       Ciclop, scos din orbită... sau ca un felinar tras în frunte de o fantastică locomotivă... Nu-i aşa, Sandi ?... Tu, ca pictor, recunoşti justeţea imaginilor mele.             ....
              ■— Nu, făcu bosumflat băiatul, căreia exuberanţa poetică a fetei îi curmase o gingaşă declaraţie.
              —    Şi acum, continuă Silvia, iată-1 cum s’a ascuns în nori. A rămas, din inima mon-
       strului, un râu încolăcit, de sânge... din ochiul Ciclopului, o dâră de lacrimi roşii... iar din felinar, urma locomotivei pe şinele infinitului...                                 .
              —    Ce bogată imaginaţie ai tu, Silvio... făcu Mircea admirativ.                              ;
              Dar Silvia ţinea la părerea pictorului.
                                                                 239
© BCU Cluj
                 —    Sunt sugestive imaginile mele, Sandi ?
                 —    Poate... răspunse el, dar mie nu-mi spun nimic.
                 Şi luând la braţ pe Măriuca, trecu înainte.
                 ■— Eşti un suflet grosolan, Sandi...                      .
                 —    N’ai dreptate...
                 Şi apoi, ca să se justifice faţă de Măriuca, începu să explice :
                 — Pe mine mă interesează, în potopul de lumină, numai feeria nuanţelor de culori... Unde ochiul obişnuit vede un roşu frânt în azur, ochiul meu distinge curcubee, legând, ca punţi suspendate peste braţe de mări, două tărâmuri diferite...
                 —    Ce minunat dar...
                 Sandi uitase de ostilitatea sa împotriva imaginilor.                    ............
                 —          O, cum aş vrea să cat adânc în privirea-ţi albastră, într’o noapte plină de lumină, ca să mă desfăt de punţile aruncate între ochi şi stele...
                 Declaraţia îi fu întreruptă. Mircea în urma lor începuse să cânte.
                                             „Din corn de lună Iubirea-mi sună..."
                 Măriuca se opri.
          .... . — Sunt versurile Silviei.
                 —    Da... Pe ele, Mircea a scris un lied...
                 —    Frumos ?
                 —    Foarte frumos...
                 Cu toţii răriră pasul, fără să ia seama că amurgul aduna în jurul lor umbre, umbre, că pomii se afundau ca nişte siluete în inspiraţia negurei, şi că din cer, ca printr’o sticlă afumată, curgea din lună un şuvoiu de lumină întunecată.                     •                      ....
                 După ce au descărcat geamantanele în noua locuinţă, Silvia înţelese că trebue să întărească curajul prietenei ei. Fată de popă, crescută într’o şcoală confesională, apoi de felul ei timidă, deci înclinată spre prejudecăţi şi spaime de tot felul, Măriuca nu era un suflet prielnic răzvrătirilor.
             j — Să vezi tu ce cuib minunat o să facem noi aici...
                 Măriuca privea neîncrezătoare la odaia mică cu păreţii umezi până la jumătate şi în rest înnegrită de fum până în tavan.
          ..... — Am acasă nişte covoare admirabile... o să cer să mi le trimeată.
                 —          Cum o să scrim acasă ?... făcu Măriuca, în inima căreia îşi făceau loc tot mai mult spaima şi părerea de rău.
                 —           Las’ pe mine... Eu am toate soluţiile în degetul cel mic... puteam învăţa de răul celorlalte fete...                                                                       ..........
                 —    Aceeaşi minciună ca şi directoarei...
                —    Adaptată împrejurărilor... Directoarea ştie că mergem acasă să preparăm examenele...
                 —    Aşa-i... oftă Măriuca.
                 Silvia observă moralul scăzut al prietenei ei.
                 —          Vino de-mi ajută să mutăm patul... să avem fereastra liberă, să privim în stradă... N’ai tu ideie ce voluptate e să priveşti în stradă.
                 —    Nu-i cuviincios.                                                                     :
                 —          Ce proastă eşti... Voluptatea e la antipodul cuviinţei. Să priveşti în stradă, să ai în fiece clipă imaginea reală a libertăţii, să te bucuri de inutila mişuneală a acestor furnici supranumite oameni...
                                                                240
© BCU Cluj
               Traseră patul lângă părete. Când ridicară cuvertura, un miros jilav de rufă îmbâcsită şi prost spălată, le izbi.             .
               —   Totul se va schimba... Vom pune cearşafurile noastre... pe noptieră, flori...
               Măriuca privea jalnic la mobila intitulată de Silvia noptieră. O măsuţă de tablă, scorojită toată, cu un picior rupt şi înlocuit printr’o bucată de lemn.
               —          înţelegi că nu mai puteam rămâne în cămin după ofensa făcută... schimbă Silvia tactica.
               —   Asta aşa-i.
               —          Să ne bănuiască pe noi directoarea... să afişeze, în pilda noastră, acele dispoziţiuni degradante. Mă mir de celelalte fete cum rabdă... Poltroane, dragă...
               —   Poate şi noi am greşit... Prea am întârziat atunci.
               —   Ce are aface una cu alta... De ce a scris că nu mai e voie să ne conducă studenţii?..
               Măriuca se lăsă convinsă numai pe jumătate.
               —   Dragă, nu există bun mai mare ca libertatea...
               Acum îşi aşeza rochiile în dulap. Măriuca era năucită. Hotărît lucru, aci locuiseră persoane care se războiseră cu lucrurile din casă. O scândură era spartă, ca şi cum ar fi tras cu piciorul în ea, iar cuierele rupte pe din două.
               —   Proprietarul mi-a promis că o să repare totul.
               Măriuca se lăsă într'un fotoliu. Acelaşi miros jilav, îmbâcsit şi prăfuit. Un drot ieşea prin mătasea fâşii, făşii.
               —   De unde ai găsit odaia asta ?
               —■ Nu ţi-am spus ?... De la mica publicitate.
               —   Orişicum...
                —Mi-a plăcut strada. N’ai văzut cât e de liniştită ?
               —   Asta-i drept...
               Silvia, ca o persoană cu cap, îi explică :
               —          Stradă în centru şi totuşi aşa de liniştită. Dimineaţa, din doi paşi, la universitate şi seara, pe lună, ne conduc băieţii până acasă
               Sufletul Măriucăi se lumină de bucurie. Da, Silvia are dreptate !... Pentru libertate, orice sacrificiu...
               —   Să aprindem lampa, a început să se întunece...
               Măriuca căută comutatorul. Pe urmă observă o lampă de gaz atârnată de tavan şi, fără să vrea, îşi aminti de odaia luminată atât de îmbelşugat la cămin.
               —   Uite chibriturile... eu la toate mă gândesc.
               Când trase scaunul să se urce la lampă, se auzi o bătaie în uşă.
               —   Intră... comandă Silvia.
               In cameră apăru un ins înfricoşător. Cu barba creaţă, cu zulufi şi tichie neagră în cap. Ce-1 făcea şi mai respingător era o bandă neagră trasă peste un ochiu, care-i ascundea jumătate din faţă.
               —   Aveţi acte, domnişoarelor ?
               Şi vorbea răstit, de sus, ca şi cum ar fi comandat unor inferioare.
               —   E proprietarul... şopti Silvia.
               Eu n’am poftă să mă cert cu poliţia pentru Dumneavoastră.
               Avea un accent jidovesc care parcă-i părea obrăznicia.
               —   Iată cărţile de student...
               Deodată proprietarul deveni mirat.
               —   A, domnişoarele sunt studente ?!...
               —   Nu ţi-am spus ?
                                                                  241
© BCU Cluj
         Ii râdea ochiul cel liber, de plăcere.
         —   Foarte bine... Prea bine... Prin urmare, studente adevărate ?...
         —   Cum, mai sunt şi altfel ?... se răsti Silvia.
         ■— Foarte bine... Prea bine... Mă rog de iertare... Dacă domnişoarele doresc ceva, numai să strige în fundul curţii: domnule Kepich, domnule Kepich... E şi nevastă-mea, Abi-gel... şi băiatul, Abşalom... Nu vă jenaţi... Vă rog, nu vă jenaţi...
         Şi părăsi camera închinându-se respectos.
       —    Ce tip scârbos... făcu Măriuca.
       —    Dragă, orice pentru libertate...
        —   Silvio...
        In depărtarea visului, parcă printr’un ochiu de hamac, s’a risipit şiragul de mărgele, jos, pe pardoseala de piatră. E în hamacul de acasă. Tata citeşte pe banca din grădină.
        —   Silvio...
        Fata a surâs. Din graniţa văzului a irumpt o pâlpâire aspră, poate un sbor de po-târnichi ascunse în mirişte... Doar mergea la vânătoare cu tata...
        —   Silvio...
        O mască îi strânge faţa. Vrea să şi-o smulgă cu amândouă mânile, dar nu izbuteşte. Nu-şi găseşte, prin somn, mânile. Ar vrea să ceară ajutor tatei, dar vocea îi trece parcă piintr’un tub gol şi nu are sunet.
        —   Silvio...
        Acum s'a dumirit. E vocea latei. Ii vede chiar nasul câm şi barba rotunjită, de marinar, ochelarii şi chelia. Cum de a părăsit el biroul advocaţial, unde-1 aşteaptă clienţii ?
        —   Silvio...
        Nu se mai poate ascunde. A găsit-o, s'a terminat...
        O bătaie in oblon, de data asta aproape de tot, parcă să-l spargă. Măriuca sări speriată.
        —   Ce e?
        —   Taci... îi şopti Silvia.
        Bătaia se repetă.
        —- Poliţia ?... întrebă speriată Măriuca.
        —   Taci... e tata...
        Măriuca îşi sprijini inima cu amândouă mânile.
        —   N’auzi, Silvio ?...
        Oare ce o fi având tata de îi e vocea atât de răguşită ? Şi un gând teribil îi străbătu creierul: a băut.
        —   Deschide, fă... fire-ai a dracului...
        Da, da... Tata nu mai bea, dar altădată era celebru băutor.
        —   Eu zic să-i deschidem, făcu în şoaptă Măriuca.
        —   Taci.
        Dar vocea răguşită de afară continua :
        —   Dacă nu deschizi...
        Ameninţarea i se pierdu într'o mare gălăgie. Era cu prieteni, după chef.
        —   Deschide dracului...
        Ce vorbe, ce vorbe !...
       Acum începuseră şi ceilalţi să ţipe :                           ,
       —    Deschide... deschide...
        Şi imediat unul dintre cheflii îşi dete drumul:
         „Deschide, deschide fereastra..."
                                                                  242
© BCU Cluj
       Cele două fete se priviră prin întuneric.
       —    Dac’am aprinde lampa ?...
       —    Nu.
       Acum în stradă gălăgia se mărise. Mai sosise un grup.
       —    Ce faceţi fraţilor ?
       •— Ia, putoarea aia de Silvia face nazuri...
       —    Păi, s'a mutat de aici, la otel Coroana...
       Silvia cea răzvrătită îşi simţi ochii înlăcrimaţi. Acum înţelese totul. Nu era vocea tatei, dar realitatea se arăta mai rea decât coşmarul. Nimerise într'o stradă păcătoasă. Şi avea datoria să apere pe Măriuca mult mai plăpândă sufleteşte.
       —    Ce facem, fraţilor ?
       —    Haideţi înlăuntru.                                '
       Dar beţivul gălăgios rezista :
       —    Eu vreau pe Silvia...
       —    Las-o dracului... Haideţi înlăuntru.
       —    Nu, nu... mie-mi trebue Silvia...
       —    Sus cu el.
       Din casă, fetele înţelegeau desluşit tot ce se petrecea afară. Beţivul se opintea, ceilalţi îi împingeau dela spate. Era o gălăgie ne mai pomenită. Ţipete, râs, huiduieli...
       —    Dommlor, linişte...
       —    Ce-i, şefule ?
       —    Linişte... Avem ordin dela poliţie...
       —    Ia o ţigară, şefule.
       —    Mulţumesc... Dar întâi intraţi în local.
       Cuvântul local izbi pe Silvia ca o piatră în frunte. Bine că Măriuca era mai prostuţă şi nu cunoştea vieaţa ca ea.
       —    In local, domnilor...
       Acum grupul ocolea casa. II putea urmări desluşit după gălăgie,
       —    Intră în curte, făcu speriată Măriuca.
       —    N’avea nicio grijă, uşa e încuiată.
       —    Să nu deschidem.
       —    Nici moarte.
       In curte, gălăgia se rupse în două. O parte o luă în fund către proprietar, cealaltă se apropie de intrarea lor. Acum se amestecaseră şi voci de femei, râsete desmăţate, chemări gălăgioase, apoi uşi deschise şi trântite cu sgomot şi, în fine, totul se termină într’un amestec de glasuri din care nu se mai putea desluşi vorbele.
       In odaie, de atâta linişte strânsă ca într'un cavou, cele două fete îşi auzeau fiecare inima bătând în pieptul celeilalte. Nici una nu îndrăsnea să scoată o vorbă, pipernicite sub plăpumi, cu ochii strânşi parcă să oprească izvorul lacrimilor. Măriucăi îi era frică. Silvia era parcă batjocurită şi o urmărea părerea de rău.
       Măriuca ar fi putut s'o certe. După capul ei se luase, după dorul ei de libertate, după imaginaţia ei. Dar nu. Biata fată suferea fără cârtire.
       Deodată la căpătâiul străzii se auzi cântecul unui acordeon. Fetele îşi simţiră inima strângându-se ca în cleşte. Alt scandal poate Abia scăpaseră de unul. Cântecul se apropia. Amândouă se ridicară ca la un semn, să audă mai bine. Cântecul ăsta le era cunoscut. Dar acordeonul se opri. Un glas răguşit de femeie porunci ceva. Acum glasuri de bărbaţi şi de femei se amestecară cum era mai urât. începură să cânte fals, incoherent, fără nicio potriveală, care cum îl lăsa urechea şi gâtul.
                                                                 243
© BCU Cluj
       —    Ce desgustător... şopti Silvia.
,     ■— Oribil... încuviinţă Măriuca.
       Gălăgia se tot apropia şi cu ea se accentua frica celor două prietene. Presimţeau ceva rău. Ferestrele lor din stradă erau parcă un popas. Şi întradevăr, în dreptul lor o voce comandă :
       —    Silenţium...
       Vocea era cunoscută. Nu mai era vis rău, nu mai era părere.                        .
       —    Mircea are cuvântul.
       —    Sandi... şopti speriată Măriuca.
       Da, aşa era. Şi Silvia îi recunoscuse vocea. Acelaşi farmec, aceeaşi blândeţe...
       —    S'auzim.                                                                      ...
       Şi atunci începu Mircea:       •
                                        „Din corn de lună
                                        Iubirea-mi sună...”                               „
       Tot atât de frumos cânta, tot atât de blând, cu aceeaşi unduire plină de graţie şi de farmec.
       —    Domnilor studenţi... domnilor studenţi...
       Fetele cunoşteau acum mersul lucrurilor.
       —    Nu-i voie... Intraţi în local.                                                       .
       Cuvântul local nu mai avea efect.
       —    Stai, şefule...
       —    Nu se poate, domnilor studenţi.
       —    Vreau să fac mai întâi o declaraţie de dragoste.
       Toată lumea râse, în stradă. Dar amorezatul era serios.
       —          „Lasă-mă să caut adânc în privirea-ţi albastră, în astă noapte plină de lună... Vreau să mă desfăt de punţile aruncate între ochii tăi şi stele"...
       Măriuca nu mai putea auzi nimic. Hohotele îi astupau parcă amândouă urechile.
       Multă vreme după ce ultimele case ale oraşului dispăruseră şi trenul intrase în plin cuprins de ţară, cele două prietene îndrăsniră să dea drumul gândurilor frământate şi potrivite până atunci în toate chipurile. Nu mai dormiseră de fel. O singură dorinţă : să fugă cât mai repede din blestemata casă unde intraseră. Noroc de minciuna spusă la cămin, le prindea bine. Aveau să stea o lună acasă, o lună mai folositoare ca oricând. Să lucreze, să înveţe, doar să le iasă din urechi cântecul, gălăgia şi veselia de chef, şi din piept mirosul jilav de mucegaiu.
       —    Ai văzut ce figură inocentă făcea azi dimineaţă proprietarul ?... începu Silvia.
—   „De ce s'au supărat domnişoarele studente ?”... — „Domnule, ce fel de casă e asta ?"...
—   „Casă ca toate casele”...
       Măriuca încă nu putea pricepe.
       —    Şi ce stradă liniştită părea...
       —    Aşa sunt străzile astea. Ziua dorm şi noaptea încep să trăiască.
       Tăcură din nou, amintirea le îngreuia sufletul. II trăgea parcă înapoi, când ele ar fi Vrut să-l risipească în gânduri frumoase, năzuinţe şi speranţe, pe fereastra deschisă peste câmpuri şi lizevi, până’n orizontul împroşcat, de subt un deal, cu făşii roşii şi vinete.
       —    Eu zic, făcu într’o doară Măriuca, să te opreşti câteva zile la noi, la ţară...
       Silviei nu-i desplăcu propunerea. Un drum cât mai întortochiat să facă înainte de a ajunge acasă. Un drum care să-i ascundă, în ocoluri de timp şi de locuri, întâmplarea cea groaznică.
                                                                244
© BCU Cluj
          Ştii tu ce mă doare mai mult, Măriuco ?...
       Măriuca era încă buimăcită. Gândurile, impresiile, spaima, durerile se amestecau şi ea n'avea răgaz, de răul lor, să-şi destrame starea sufletului ca să le cerceteze cu de-amă-nuntul.
       —    Am amestecat pe tata în toată mizeria asta...
       —    Ce spui ?... se sperie tovarăşa ei.
       —    Da... La început în vis...
       —    Aşa, da... se linişti Măriuca.
       Silvia tăcu. Apoi cu o sforţare îşi slobozi glasul,
       —    La început în vis... dar acum ca adevăr.
       Şi fiindcă prietena ei nu mai protesta, ea continuă :
       —    Şi tata... şi, de sigur, şi tatăl tău...
       —    Silvio, pentru Dumnezeu...
       Dar Silvia o linişti cu un semn.
       —    Repet... şi tata, şi tatăl tău... când or fi fost studenţi, aşa or fi procedat...
       In sufletele lor nu mai era ură sau necaz, ci un fel de milă nespusă pentru eventualele greşeli ale părinţilor şi o dragoste sfinţită pentru mamele lor, care de bunăseamă, în-tr’un fel sau în altul, trebue să fi aflat.
       —    Versurile tale, Silvio... in ce mocirlă...
       —    Ochii tăi, Măriuco... în ce noapte neagră...
       —    Şi glasul... Acelaşi ca pe marginea Someşului. Nici măcar glasul nu şi l-au schimbat...
       Amândouă priveau parcă înapoi şi amândoura li se părea că un trecut plin şi greu lăsau în urmă. Departe era căminul, departe universitatea, departe plimbările subt lună albă pe malul Someşului. Parcă îmbătrâniseră dintrodată, peste noapte.
        —Poate de aceea şi directoarea noastră o fi rămas bătrână... îndrăsni să-şi dea părerea Măriuca, începând parcă a se desmetici.
       Şi fiindcă Silvia privea gânditoare pe fe reastră :         •
       — Mâine e duminică... mergem la biserică. De când eram copil, tata m'a învăţat că anafura te curăţă de tot... eu abia azi cred...Zău, Silvio, să mergem mâine dimineaţă la biserică...
             Necum sufletul...
245
© BCU Cluj
                                          T I S M A N A
                                               DE
                                           RADU GYR
                     Cine te-a ’nfrunzit cu pana alb trifoi de piatră vie ?
                     Creşti pe zare : elegie,
                     nufăr de opal, Tismana.                   .
                     Leaturi negre, — mănăstire.
                     In arginturi, sub ştergare, sfinţi albaştri ca o zare au frunţi limpezi de potire.
                     Un zugrav de cer şi stele — hoţ de flăcări şi ştiubee — tâlhări din curcubee aur tânăr şi văpsele.
                     Şi, cu mână diafană şi lumini cutremurate, chipul Maicii-Prea-Curate l-a furat într'o icoană.
                     Subţiaţi pe zid, în strai cu flori de fir şi de zăpadă, scrişi, frumos, ca 'ntr'o baladă, ctitori : Mircea, Radu, Vlaicu.
                     Pe veninuri şi vâlvoare Sfântul Gheorghe scânteiază.
                     Sub Florii şi Bobotează, arde Vinerea-cea-Mare.
                         246
© BCU Cluj
                         La vecernii ’n seară lină, trişti, cu umeri ca oglinda trec heruvii mirosind a busuioc şi a lumină. Fâlfâind, un serafim dă de veste prin unghere c'a venit la priveghere umbra Popii Nicodim...
                         Şi când freamătă slodunii, veacurile ies din gropniţi, urcă, tainic, în clopotniţi şi trag clopotele lunii.
                         Şi’n tăcerile Tismanii, din morminte, din tăpşane, cnejii vin şi plâng în strane peste vinete cazanii.
247
© BCU Cluj
                         P O E S I I
                                          DE
                                   RADU BOUREANU
                   LOGOFĂT DE TAINĂ
                   Stau lângă suflet şi-i urmez condurul Călcând cu aur drumurile ţării: lî văd Voevod lângă amarul mări*,
                   Cu rouă caldă umezind samurul.
                   E plânsul vechiu şi'n fiecare boabă Topit un leat lăsând în urmă ceaţa,
                   Prin ea Voevodul îşi ascunde faţa Cu ochi de peruzea şi de podoabă.
                   Aud ce văd şi'n pergament le scriu Până la vadul vecinie din sicriu,
                   Când prăfuit e sânge, trup şi haină.
                   Voevodul vede'n veac, dar în cerneală,
                   Cu slovă roşie, de aur şi migală Hrisovu-1 scriu eu Radu, Logofăt de taină.
                   PASUL DE BRUMĂ
                   Caii cei albi nechezând cu răcoare,
                   Au fluturat coame de ceaţă,
                   Pe urmele lor a pornit de dimineaţă Pasul de brumă.
                   Glasul gonea să străbată umbra adâncă,
                   Unde stăteai zăvâorîtă într'o părere,
                   Dar amuţi auzind cum umbla pe tăcere Pasul de brumă.
                       248
© BCU Cluj
                   RAIUL PIERDUT
                   Şi totuşi este un tărâm Cu serafimi să pogorîm.
                   Pe povârniş de stele reci şi moarte,
                   Cad chipuri de faianţă albă, sparte.
                   O umbră svârle aripi de hârtie,
                   Spada de foc stă stinsă’n panoplie.
                   Şi te opreşti la poarta fără pază,
                   Să prinzi nădejdea'n capătu-i de rază. Blestemul vechi îl laşi închis în carte,
                   Dar drumul nou începe lângă moarte.
                   Aţi auzit de-acel tărâm Cu albi serafi să pogorîm ?
                   O 1 daţi-mi zapisul domnesc Tărâmul scris să-l dobândesc, începe n fâlfâire cuminte de văpsele,
                   Sub cari aşteaptă rândul boerii în giubele ; La vieţile de aur cu nimbul fără preţ Ca un alai de rai pe-un zid de Voroneţ ?...
                   Spre zarea asta nu întinde palma,
                   Să nu dărâmi şi timp şi vis de-a valma.
                   In raiul fără spadă şi argat,
                   Drumeţii orbi făneaţa au călcat Să căutăm un alt tărâm Cu albi serafi să pogorîm.
                   NEFERICITUL VÂNT
                   Nefericitul vânt al tinereţii,
                   In zare, seara, steua le mâna,
                   Mâini lungi de ploaie, străvezii, păreţii Aducerii aminte, îi spăla.
                   N'a fost răgaz să înţeleg că drumul,
                   Ca un pârjol de repede trecu,
                   Pe plai rămase aripă din fumul Fugit când focul meu scăzu.
                   Necuvântatul glas al bucuriei închis în racla inimii de fier,
                   Necăutatul semn al privegherei In zaua zodiacului pe cer.
                   Aşa stătură ’ntoarse toate'n starea Când am pornit spre mine peste prag.
                   Un deget mut prin nori scria cărarea,
                   Sub stele ce foşneau frunzar de fag.
                          249-
© BCU Cluj
                                           IUDA
                                                     DE
                                             ELISABETA HENŢIU
       Lăsându-se asfinţitul şi cina luând sfârşit, Iisus împreună cu ucenicii săi plecă în linişte, ca pentru drum lung, spre împlinirea Scripturii.
       Lângă scara cea mare îl întâmpinară ospătarul Eliachim şi fata acestuia, îngrijaţi amândoi că le pleacă oaspeţii aşa devreme, în acea seară.
       Blândul găzduitor, înfrângându-şi cu greu sfiiciunea, îndrăzni să întrebe : „Au, Doamne, nu am fost vrednic de marea cinste de a găti tot eu şi anul acesta praznicul Sfintelor Paşti, de pleci aşa de curând ? Altădată ai rămas în mărunta dar primitoarea mea odaie până noaptea târziu, când încep a se clătina, obosite, stelele.
       Ţi-am auzit atunci paşii, am auzit rugăciunile tale cu care te apucau zorii".
       —        Eliachim, vorbi Domnul, astăzi nu mai pot face voia ta, după cum nici pe a mea nu o fac. Acum fac voia Tatălui meu Celui din ceruri.
       Aruncându-şi ochii în lături, văzu pe Iuda Iscarioteanul cu privirea galeşe, oarecum slugarnică. Se părea că-şi urmează pe Domnul său cu evlavie şi credinţă.
       Fata lui Eliachim îşi ţinea îngenatele pleoape în jos, scormonind cu vârful piciorului mic nisipul uscat.
       Iisus o învălui în dulceaţa văzului lui. Veşmântul ei era sărăcăcios, pânza decolorată pe alocuri.                               .
       Iuda, aplecându-se în gest legănat şopti :
       —        Doamne, trupul acesta nu ar putea să-l facă mai frumos toate mătăsurile lumii. Dar nu, zău, parcă tot i-ar şedea ceva-ceva mai bine dacă peste rotunzii umeri albi ar atârna o stofă albastră sau o stofă ruginie ca mândrele ei plete I
       — Nu te'ngriji, ludo ! Fata e prea frumoasă şi va avea în curând un bogat veşmânt pe care oamenii-1 preţuesc, fiindcă-1 văd şi se îmbată o clipă de vederea lui. Ci veşmântul cel adevărat se va îndepărta atunci de albă fruntea ei şi de prihănit întreg trupul ei şi de su-fletu-i întristat pe veci.
       Ridicând uşor mâna dreaptă spre frunţi, Iisus binecuvânta pe credinciosul Eliachim şi casa lui, apoi se depărtă, îndreptându-se spre grădina Ghetsimani.
       Mergea trist înainte : apostolii tăcuţi călcau pe urmele lui, neîndrăsnind să-l turbure cu asprimea unui cuvânt; şi doar rugăciunile simple ce se ridicau în sufletele lor în mers aduceau o aceeaşi împăcare ce-i aduna laolaltă din tristeţea ce-i copleşise.
       Iuda se oprea deseori, cu nejustificată zăbavă, — şi de fiecare dată parcă ar fi vrut să înceapă a vorbi. Abia târziu, după îndelungată frământare, spuse lui Iisus :
                                                     250
© BCU Cluj
       —         Doamne, ieri, după plecarea ta, am dat fetei lui Eliachim trei arginti ca să-şi cum pere o rochie mai potrivită pentru ea. Mâine, dacă n’ai avea nimic împotrivă, m'aş duce să-i mai duc şi pe ceştilalţi doi pe care biata mea pungă îi mai adăposteşte. Numai cu trei arginţi nu se poate cumpăra mare lucru I
       —         Mâine vei face cum vei vroi, fiule ! Te vei duce singur, fără sfatul sau îndemnul altuia I O, bani vei avea mai mulţi — şi poate nu atât cât ai dori, dar vei avea... îi ai de pe acum.
       In grădină, la locul rugăciunii, Iisus îngenunche, rugându-se, cu apostolii săi, adânc.
       Timpul se scurgea greu, ruga era fără de sfârşit, — ruga cea de pe urmă. Cei doisprezece apostoli cu fruntea aşternută pământului cereau marea şi mult aşteptata îndurare pen-truca proorocirea ştiută să fie îndepărtată dela ei.
       îndeplinind din obişnuinţă, ca şi semenii săi, ruga, Iuda nu întârzie prea mult cu privirile în pământ ci îşi plimba foarte des ochii pe deasupra tuturora, stăpânit mereu de unul şi acelaş gând : cum şi-ar putea procura bani, cât mai mulţi bani, pentru a-i dărui fetei lui Eliachim ?
       — Se pare că însuşi Iisus, el, a fost turburat de tinereţea ei! gândi gândul lui păcătos. Bunătatea lui se răsfrânge mai cu deosebire asupra celor mai alese fiinţe dimprejur. Pentru mine e curios acest lucru şi nu mai încape nicio îndoială că o asemenea fată poate cuceri până şi inima unui sfânt.
       Târziu, apoi, fără cea mai mică ezitare, sub acelaşi imbold care-1 dusese la încheierea târgului pentru cei treizeci de arginţi, s'a apropiat cu aer de linişte şi blândeţe şi a sărutat In grabă fruntea înfierbântată a celui care sortit a fost ca să moară, pentruca prin suferinţa şi moartea lui să se împlinească cele ce mai înainte s’au spus de prooroci.
       0 clipă doar — şi pentru ultima oară — mai putu vedea Iuda ochii blânzi, scăldaţi în lacrimi ai celui care-1 iubise atât.
       Oftatul greu al Vândutului i se înfipse în inimă ca un cuţit, sfâşiindu-1. Căzu brusc pradă'ndoielilor celor mai grele, rămânând nemişcat, fără a şti ce să mai facă.
       II scăpă din această neplăcută stare o mână grea care-1 apăsă pe umăr, bătându-1 prieteneşte.
       1  se întinse punga, doldora.
       Ochii prinseră pentru câteva clipe străluciri stranii.
       Ţinu punga în palmă, măsurându-i greutatea şi valoarea.               .............
       Parcă era mai grea de cum se aşteptase I
       Hei, argintu-i argint! Atârnă greu !
       II încercă în treacăt şi gândul ca să. arunce jidovului punga înapoi odată cu anatema : Piei, Satano !
       Paşii îl luară repede departe de liniştea acelui loc, în larma poporului care nu contenea cu treburile obişnuite. II
       II urmărea pretutindeni glasul blând al Vândutului, cu vorbă de potolită mustrare şi de adâncă compătimire :
       —  ludo, om fără minte, cum vei mai fi tu de azi înainte fericit ? Cât va fi pământul
de lung şi de lat, tot va fi străbătut de fapta ta de mare păcat. Şi neamul tău, întregul tău neam, va purta urmele acestui păcat cu greu, veacuri dearândul.                    '
       Dragostea de aur vă va stăpâni, pe tine şi pe tot neamul tău, mai puternic decât orice pe lume. Cum veţi mai cunoaşte voi iubirea de oameni când veţi dori să le acaparaţi averile ?
© BCU Cluj
       Cum veţi mai iubi umilele vieţuitoare, blândele dobitoace din jur, când vă veţi gândi că trebue să le hrăniţi, iar hrana lor face să scadă bogăţia voastră?
       Huliţi, alungaţi pretutindeni, toţi ai voştri vor purta pe feţele lor semnele lacrimilor mele de sânge de acum, semne care vă vor deosebi între toate neamurile pământului!
       Cum ai putut face asta, ludo ? Cum ai putut ridica mâna ta pângărită spre fruntea prietenului tău ? Cum ai putut ridica ochii tăi deasupra capului Acelui, care te-a ales între cei apropiaţi de inima sa ?
       Mă voiu ruga, ludo, de Tatăl meu pentru tine. Mă voiu ruga pentru voi.
       Mă voiu ruga pentru liniştea voastră.
       Eu te iert de acum. Eu te iert de acum.
       Eu te iert de acum.
       Şi această voce domoală, care înlătură mustrarea şi-l robeşte prin iertare, deveni mai caldă, mai bună.
       Scurtă vreme alergă descătuşat de gânduri, dar vocea îi reveni în urechi:
       ...Şi pentru păcatul tău mă mâhnesc de urmarea lui.
       Cetatea voastră va fi arsă, prefăcută în scrum şi pulbere, iar voi veţi fi goniţi din casele voastre şi bătuţi cu pietre ! Nu veţi cunoaşte decât îndelungata rătăcire în toate colţurile pământului. Niciun popor altul nu se va uni cu voi. Veţi fi de tot singuri, fără sprijin în durerile care vă vor măcina.
       Apropiindu-se vreunul dintre voi de casa mea, va fi socotit fariseu şi batjocorit cu greu cuvânt de hulă.
       Aurul care va umple cămările voastre nu va putea să folosească la nimic atunci când foamea se va abate asupră-vă necruţătoare.
       Vă veţi mânca unul pe altul!
       Săraci veţi fi şi flămânzi şi, mereu în căutarea hranei, veţi umbla ca turbaţi. .......
       Vai vouă, oamenilor !
       Vai vouă, neprietenilor !
       Ci închipuîţi-vă Domnului care pe toate le iartă şi veţi primi şi în ultimul ceas îndemn şi putere de jertfă !
       Coborîse noapte neagră. Părea că şi umbrele pregetau să umble prin acea mare de besnă.                            .
       Nici lună, nici stele. '      '
       Iuda, strângând punga plină cu otrava' pământului, nu se dumirea încă dece căzuse atâta întuneric pretutindeni.
       Cu buzele arse şi stăpânit numai de dorinţa de a ajunge la curtea lui Eliachim cât mai curând, o luă în neştire, sărind peste gropi, căţărându-se pe măruntele înălţimi tăind toate văile spre oraş, unde spera că va fi aşteptat.
       De nerecunoscut, cu hainele rupte şi picioarele însângerate, el aleargă multă vreme, necunoscând oboseala.
       O, şi oraşul parcă se depărta tot mai mult, pe măsură ce ochii i se luminau de bucuria că văd aproape albele case.                                  :
       Ajuns în cele din urmă la zidurile Cetăţii, rămase să-şi tragă sufletul.
       Va trebui să intre pe poarta cea mare prin care de atâtea ori intrase întovorăşind pe cel ce acum, tot pe acolo, fusese dus la scaunul judecăţii, în a mulţimii batjocură.
       De departe bătea un vânt liniştit, aducând sgomote înăbuşite, parcă ţipete, parcă gemete, turburând pe cei ce le auziau,                               ■              .        :
       Frânt de oboseală, îşi rezemă fruntea pe o piatră.                                ? : '
                                                            252
© BCU Cluj
       Simţi strecurându-se prin apropiere grupuri de oameni care vociferau ameninţători gata parcă în orice moment să facă o faptă urîtă. Treceau deasemenea umbre tăcute în-dreptându-se către întunericul cel mai des.
       Intr'un rând câţiva paşi fură mai aproape de el. Auzi desluşit:
       —    Iată-1 pe Iuda ! Ăsta-i Iuda Trădătorul !
       —          Despre mine o fi vorbind ? gândea el. Despre mine ? Dar eu n'am trădat I Ei, Jidovii, mi-au oferit ; ei au cumpărat; prin urmare ei sunt vinovaţii!
       Ei sunt vinovaţii I
       Ei sunt vinovaţii I
       Soarele se ridicase dar lucirea lui, in ziua aceea, era mai ştearsă.
       Zidurile, sub lumina gălbue, bolnavă, păreau nişte trupuri roase de lepră.
       Treceau oameni, cei mai mulţi cu lacrimi în ochi, călcând îngrijoraţi, ducând parcă în încovoierea umerilor păcatul care se va perpetua din veac în veac, nestins. ,
       Unii erau mai sgomotoşi, vorbind, cu gesturi largi, despre prinderea şi omorîrea lui Iisus.
       Alţii în grupuri erau duşi în surghiun, spre locuri demne de răii pământului.
       Iuda recunoscu printre ei pe mulţi dintre cei care credeau şi se rugau cu Iisus.
       Un copil, văzându-1, ridică o piatră şi o aruncă să-l lovească,
       —    A fost Iuda ! L-am cunoscut ! Era Iuda Vânzătorul!
       —          Eu Iuda Vânzătorul ? L-am vândut eu pe Iisus ? — şi pipăindu-se ca să se încredinţeze că nu visează, dădu peste punga atârnată pentru mai multă siguranţă, de gât.
       —          Şi desigur, dacă eu sunt Iuda, eu l-am vândut pe Iisus ! Am primit treizeci de arginţi pentru un gând; am primit treizeci de arginţi ca să împodobesc o fată cu cele mai mândre veşminte !
       Pasul îi era iute, ochii îi alergau nerăbdători în toate părţile, ferindu-se de alte priviri mai stăruitoare.
       0, să ajungă — şi va scăpa de banii din sân ! Va scăpa de ei l
       Aproape de casa lui Eliachim încetini pasul.
       —    Voiu bate în felul cunoscut, cum am bătut de atâtea ori până acum.
       Astăzi va veni ea să-mi deschidă. Ii voiu pune toţi banii în mână, fără să-i mai număr. Voiu fi darnic. Voiu merita o sărutare mai mult.
       Cei doi câini care îl cunoşteau şi care niciodată nu-1 lătraseră, acum erau gata să-l
sfâşie.
       Bătu, dar nimeni nu se arătă.. Casa era pustie. Plecaseră toţi. Unde ? Nimeni nu-i putea spune. Toată lumea din cartierul creştinesc fusese ridicată şi dusă, între săbii, de soldaţii romani.
       Porni s’o caute, mai departe, cu lătratul puternic al câinilor în urechi.
       Zi şi noapte cercetă colindând în tot locul, dar nu fu chip să afle vreo urmă.
       Istovit şi flămând şi nedormit, Iuda ieşi din Cetate.
       Dincolo desigur va găsi-o mai curând. E lume mai puţină, poţi umbla mai nestânjenit, poţi umbla chiar cu repeziciune. Nimeni nu-ţi aruncă vorbe grele, jignitoare. Va merge în oraşul vecin ! Poate va fi acolo. Nu se va fi dus ea prea departe. Va fi avut milă de bietul ei tată bâtrân care nu poate merge drumuri atât de lungi.
       Deodată văzu pe o colină, lângă poale de pădure, un foc din care se ridicau mari pale de fum şi flăcări lungi şi subţiri, jucăuşe. Din mijlocul flăcărilor se auziau ţipete sfâşietoare.
       Fu pe neaşteptate în apropierea masacrului.
                                                              253
© BCU Cluj
       Unul după altul, trupurile celor care nu au vrut să se lepede de Iisus erau aruncate pradă focului. Jidovii adunaţi în jur râdeau cu poftă, ascunşi de lumina prea vie a focului.
       Şi mereu veneau alte şi alte convoiuri.
       Neîntrebaţi şi fără împotrivire din partea lor, erau sacrificaţi pe altarul credinţei ce nu-i părăsea nicio clipă.
       In faţa îngrozitorului spectacol, stătu încremenit.
       Tocmai se pregătea să plece mai departe când un ţipăt mai sfâşietor decât toate i se înfipse în creer.
       îşi auzi stins numele : Iuda ! Iuda 1 Iuda i
       In acea chemare era lumina nădejdii, a ultimei nădejdi.                 '
       O recunoscu.
   ’ Făcu câţiva paşi dar era prea târziu. Flăcările, t o p i n d u - i toată frumuseţea, o mistuiau.
       încremenit de durere porni în goană spre oraşul din vale.
       Vântul îl bătea în faţă, rece. Striga mereu, striga nemângâiat. Numai ochii nu puteau să lăcrimeze.
       Nimeni nu-1 luă în seamă. Nimeni nu-şi încetini pasul lângă durerea lui.
       Veniră 'ndoieli aspre, remuşcări.
       Vântul care îl purta ca pe o frunză moartă îi striga şi el, la ureche, numele : Iuda Trădătorul!
       Pe cerul închis, corbii alergau fără rost. Li se luau de limbile flăcărilor nişte porţii mari şi prea bune I
       Ei, judecata asta proastă a oamenilor !
       Pe neaşteptate îi ieşi înainte un copac, răsărit şi el fără rost, departe de pădure. Era aproape uscat şi crescuse strâmb, cu crengi înegrite, groase.
       Iuda se urcă pe crengile nemlădioase cu răbdare. In urcuş, băerile pungii se slăbiră şi arginţii se rostogoliră sunând pe lângă trunchiul negru, la rădăcină.
       Punga goală rămase în cădere atârnată de o creangă mai subţire.
       Din vale urcau din ce în ce mai stinse murmure rugătoare de pace.
       Corbii, singurii prieteni ai Iudei, năpădiră în cârduri către locul unde trupul lui, numai cu o palmă deasupra arginţilor ce-i zăceau acum la picioare, atârna bătut de vânt.
254
© BCU Cluj

                                     P O E S I I
                                                    DE
                                            VIRGIL CARIANOPOL
                  CÂNTEC DE MAMĂ
                  Creşti înalt feciorul meu, creşti brad Să'mă uit cum te înalţi în soare Eu de astăzi tot încep să scad Tu să te ridici la depărtare.
                  Ochii fie-ţi raiuri de luceferi Gândul o corabie pe marea lină,
                  Anii crească-ţi fii de îngeri teferi Dătători de viaţă şi lumină.
                  Creşti pădure, Făt-Frumos din basme Iar în umeri crească-ţi stuh de pene Să te sui la vis să-ţi iei nevastă,
                  Dintr'un cuib de albe cosânzene.
                  Creşti înalt frântura mea de viaţă Creşti acum şi râzi iubirea mea Mâine n’o să-ţi mai sărut obrajii O să-mi fii departe ca o stea.
                  Mâna asta mică de lumină Mâine, se va face mare şi va da...
                  Mâine cine ştie pentru ce străină M’o bătea şi mânuşiţa ta.
                      255
© BCU Cluj
                     CÂNTEC PĂMÂNTULUI
                     O să sune iarăşi toamna ’n frunze Şi-or să râdă pomii ca nebunii O să sune cornul lui Noembre Şi-am să plec de mână cu gorunii.
                     Drumurile mele, anii tineri O să le presare cu durere Viaţa cu o mână de lunatec O să tragă vieţei bariere.
                     Scrisul ăsta, se va face frunză Şi va tremura şi el în cine ştie Care sânge, care mână slabă De tristeţe poate sau de bucurie.
                     Vreo domniţă albă peste zile sure Va gândi la fel cu mine azi Aşteptând să-i vie şi ei toamna Şi să doarmă singură 'ntre brazi.
                     O să sune un Noembre iar în cornuri Şi-o să plece albă în lumină Inima aceasta ce păstrează Cine ştie care rădăcină.
256
© BCU Cluj
                                       P O E S I I
                                               DE
                                     GHEORGHE BUMBEŞTI
                      A RĂMAS URMA IN LUT
                      De mult, în dimineţi cu ceaţă plouă mic Şi s'a ’nnegrit şi vremea ca un turn ;
                      Ce călător ceresc trecu prin noapte Lăsând în humă pasul de coturn ?
                      Ciobanii spun că s'a oprit la târlă,
                      Avea un chip de ceară, păr de aur Şi haine verzi ca frunzele de laur,
                      Strein, privirea lui părea că plânge ;
                      Că lapte-ar fi băut cu turtă goală,
                      Dormind târziu cu liniştea în poală.
                      Crezând, plugarii clopotele-au tras Şi satul a vuit în văi, departe,
                      Şi iar s’au sfătuit miraţi bătrânii, Netălmăcindu-i rostul lui în carte.
                      In primăvară, mulţi crezând că-i semn de sus Şi-au scos dela rugină fierul şi s’au dus Şi plugurile toate au ieşit în mirişti Să rupă huma 'nţelenită ’n linişti.
                      Şi-abia târziu un biet copil mai osândit Urma piciorului desculţ a mai găsit.
                                                        257
© BCU Cluj
                        CÂNTEC ÎNTORS IN VEAC
                        Suflete de ţăran purtat de bici,
                        Cu sudalma 'nvăţat şi cu ura,
                        Lângă singurătate mort printre bozi, Veacul şi pământul nu ţi-au astupat gura.
                        Semnele de pelagră s’au şters,
                        Dar în adânc au rămas mai grele Şi cu ele cântecele au îngheţat,
                        Ca într'un cer de patimi, putrede stele.
                        Când şi când o stea mai cade,
                        Câte un cântec trist şi nepriceput, înfiorând pacea'n drumuri culcată Cântecul în timp abătut.
                        Suflete de ţăran sălbatec, când [ţi vei schimba tăria'n gând ?
                        Văd zările negre 'nchegate de sânge Şi-aud pe cineva frânt care plânge.
                        Şi cu braţele răstignite spre cer,
                        Suflete biciuit te cer,
                        Că nu te-a strivit nici o vorbă bună Şi zaci frânt, aur ros de humă.
258
                                                                                    © BCU Cluj
                                  MĂRIRE
                                        I)E
                                 GEORGE A. PETRE
                 Mărire Ţie, Doamne, în albele tării,
                 Că 'nvrednicit-ai robul cu-atâtea bucurii :
                 Câmpiile ţesute din holdele de grâne Pe care ochiul fuge ca roibul fără frâne ;
                 Şi luncile-adâncite în murmur de izvoare Pe unde stă drumeţul şi doarme la răcoare ;
                 Şi florile ’mbrăcate'n rochiţe de mătase Ce pleacă ochii'n cale ca fete ruşinoase ;
                 Şi codrii ce înalţă copacii seculari Sub care se umbriră strămoşii mei fugari Şi munţii ce aruncă în nori semeţe piscuri Ca nişte uriaşe şi albe obeliscuri ;
                 Şi văile, cu râuri ce-albesc neîncetat,
                 Ca nişte pânze albe întinse la uscat ;
                 Şi marea ce-şi întinde postavul colorat Să-şi gâtue sub valuri poporul răsculat;
                 Şi soarele ce-asvârle priviri însuliţate Ca un monarh în faţa oştirii înarmate ;
                 Şi luna ce pluteştee domol şi austeră Ca o regină veche purtată'n litieră ;
                 Şi stelele ce’n slavă clipesc mereu din pleoape Şi râd nestăpânite de cad în fund de ape ;
                 Şi satele ascunse ca turmele pe văi Spre care se alungă şerpuitoare căi ;
                 Şi albele oraşe cu turnuri sclipitoare
                     259
© BCU Cluj
                       Pe unde-au stat pe vremuri armate 'nvingătoare ; Şi scundele biserici din micile cătune In care preoţi palizi grăesc înţelepciune ;
                       Şi negrele ogoare cu pieptul sfâşiat Pe care se apleacă plugarul 'ncovoiat ;
                       Şi viile cu mândre podoabe de rubine Pe care le încarcă flăcăii ’n coşuri pline ;
                       Şi primăvara blândă ce creşte ghiocei Şi scoate din coşare ciopoarele de miei ;
                       Şi vara care coace în largile-i cuptoare Sămânţa ce închide nădejdea viitoare ;
                       Şi toamna ce aruncă umilelor noroade
                       Pe drum bănuţi de aur şi'n curţi grămezi de roade ;
                       Şi iarna ’mbătrânită, cu părul colilie,
                       Ce cade ostenită şi moare pe câmpie ;
                       Şi eu, un bob de humă, ce cuget, văd şi dreg,
                       Şi mă privesc într'una şi nu mă înţeleg...
                       Mărire Ţie, Doamne, în 'naltele tării,
                       Că ’nvrednicita-i robul cu-atâtea bucurii ?
© BCU Cluj
                       PRIMAVARA ROMANEASCA
                                           DE
                                       ION POTOPIN
              Sparg tuluia văzduhul — luminile se ţes Chelimuri minunate pe şolduri de ogoare Suveicile de raze, sărbătoritul soare Din culmile albastre le-aruncă 'n largul şes.
              Chervane mari de aur descarcă 'n dimineţi Neprihănite mâini de 'nalte aurore Legenda prisoseşte : brăzdarele sonore Răstoarnă 'n culmi pleşuve ecoul altei vieţi.
              Toţi zarzării baladei au înflorit pe buze Mireasma melodiei a troenit dumbrăvi Sar stolurile albe ce drumeţesc prin slăvi Aduc pe svelte aripi dumnezeeşti cobuze.
              Pe crucea bucuriei aprinde ţara candeli In care arde sacrul iubirii untdelemn Că străjuesc la poarta destinului solemn In mâini cu spada muncii, ai câmpului Arhangheli
201
© BCU Cluj

                          UN ASPECT
AL PROBLEMATICEI LITERARE
                                       DE
                                  SEPTIMIU BUCUR
     Ultimele decenii au cunoscut o îmbelşugată frământare ideativă în ceeace priveşte modul cum trebuie discutată şi interpretată problematica literaturii.
     Mai puţin în Franţa şi Italia, chestiunea aceasta a preocupat intens pe teoreticienii germani şi ruşi. In vreme ce ideologii germani (Vossler şi Walzel de exemplu) şi formaliştii ruşi au ajuns la soluţii atât de nouă încât refuză să se integreze într’o viziune pozitivistă a lucrurilor, în Franţa domneşte încă, din păcate, prea apăsător directiva ştiinţifică a lui Gustave Lanson. Lui Lanson îi revin, fără îndoială, numeroase merite. Metoda sa isto-ric-literară, înfăţişată, sub formă definitivă, într'un sobru studiu publicat in primul volum din La Methode dans Ies Sciences, tinde spre o unică ţintă finală : aceia de a separa impresia subiectivă de cunoaşterea obiectivă, adică a delimita cu precisiune a simţi de a şti, simţirea fiind socotită ca ceva neesenţial. Lanson însă lasă pe un plan secundar faptul literar în sine, conceput ca entitate totalitar structurată şi autonomă. El oferă unelte accesorii de investigaţie dar calea de pătrundere. în miezul unei opere nu ne-o arată. In-tr'adevăr, o metodă de înţelegere şi de cuprindere integrală a operei artistice e imposibil de formulat din moment ce porneşti dela concepţia lui Lanson.
     Pe de-oparte i se dăruieşte subiectivităţii un cert caracter de fatalitate, pe de alta i se neagă radical orice valoare ştiinţifică. De aici pleacă vestitul cercetător francez. Şi era logic, fiind astfel strâns în cleştele unui prea evident paradox, ca cea mai mare arie a concepţiei lui să se întemeieze pe compromisuri. Căci dacă vrei să formulezi un criteriu obiectiv de ierarhizare a creaţiunilor literare şi totdeodată vezi în subiectivitate condiţia oarecum originară a fiinţărei umane, orice efort se zădărniceşte iremediabil.
     Lanson n’a reuşit să depăşească prin sinteză, antinomia premiselor. Deaceea soluţia lui, de o vădită marcă pozitivistă, pare neînchegată lăuntric.
     Cu Fernand Baldensperger, conferenţiarul de azi al universităţilor americane, se face un pas mai departe.
     Dacă la Lanson accentul precumpănitor cădea pe metodă, la Baldensperger acelaş ac-
                            262

© BCU Cluj
cent greu cade pe problematică. Intenţiile sale converg în spre lămurirea cât mai sigură e faptului artistic.
       Nici Baldensperger nu are o concepţie întru totul adaptată la spiritul timpului. El este un gânditor de tranziţie, un cercetător la care erudiţia şi rafinamentul modern al gustului n'au putut fi umbrite decât de ecoul, uneori predominant, al vechilor directive.
       Baldensperger întrebuinţează expresia de forme literare pentru a aduna într'un termen cât mai sintetic ansamblul mijloacelor de care se foloseşte literatura în genere ca să modeleze un conţinut de viaţă dat. Prin această modalitate un sentiment, o trăire sau o experienţă se împărtăşesc unui întreg grup social. Menirea plăsmuirii artistice este aceia de a oferi spiritului o plăcere superioară. Şi cum orice plăsmuire are o anumită exterioritate, care o încadrează într’un gen sau altul, istoricului cultural i se rezervă sarcina de a analiza formele felurite ale operei de artă. Un cititor cu întinse orizonturi, fireşte, îşi va impune truda aceasta elevată să filosofeze asupra formelor literare spre a cuceri până la urmă o perspectivă netedă şi unitară, în care diversitatea luxuriantă a fenomenelor să se rotunjească armonic iar desacordurile de suprafaţă să fie simple devieri accidentale ale finalităţii imanente.
       întrebarea primordială de care s'au frânt multe intenţii laborioase mai cu seamă în ultimele trei decade, este următoarea : unde zace originea faptului literar ? In ce zone întunecate va trebui să se caute rădăcinile unei creaţiuni ?
       Psihologia abisală a încercat să răspândească un răspuns, care părea la început ingenios şi mulţumitor. Interpretările psihalanitice şi-au dovedit însă în curând, insuficienţa.
       Mai întâi, spune Baldensperger, se cere o intimă cunoaştere a literaturii universale. Dar nimeni nu-i îndreptăţit să revendice orgoliul că stăpâneşte tot ceeace popoarele au produs în domeniul beletristic. Un elementar simţ de prudenţă va prezida deci orice tentativă de descifrare a problemelor. In literatură nu se lucrează cu legi universal-valabile, deoarece riscul îşi sporeşte în acest caz, proporţiile până la monstruos.
       Un amănunt care sparge tiparul obişnuinţei sau o linie neobservată în peisajul cu-tărei literaturi, ajunge să dea un aer prea puţin ştiinţific constatărilor ce se pretind riguroase şi documentate.
       Deaceea fără a fi un apologet al impresionismului arbitrar, Baldensperger nu vede posibilitatea de a te menţine, în literatură, pe planul unei categorice obiectivităţi. Reacţiu-nea spontană a sufletului e cu neputinţă s’o înăbuşi.
       Predilecţiile sânt legate fatal de firea omenească şi-i absurd să le negi unanima prezenţă.
       Consideraţiunile acestea alcătuesc punctul de plecare al teoreticianului francez, fiind expuse ca o uvertură la cartea sa : La Litterature.
       Primele eforturi ţintesc, toate, spre explicarea aceleaşi chestiuni: ce se înţelege prin-tr'un „fapt literar".
       „Faptul literar, zice autorul, în principiul său „exprimă" prin cuvinte o clipă a vieţii, pătrunsă de un spirit care nu se mulţumeşte numai s’o străbată şi care tinde nu numai să acţioneze asupra ei pentru a o modifica ci caută s’o fixeze dându-i un echivalent verbal propriu".
       Polul advers al acestei năzuinţi către expresie, îl constituie în societatea omenească, necesitatea formulei. Aici cuvântul nu are menirea să eternizeze o vibraţie lăuntrică ci doar să uniformizeze nuanţele şi reliefurile, uşurând astfel menţinerea garanţiilor şi a securităţii reciproce.
       Artistul uneori e silit să apeleze la banalitatea formelor obişnuite ceeace stabileşte
                                                              263
© BCU Cluj
6 clară corelaţie între, expresia cu subtilităţi unice şi limbajul lipsit de frăgezimea individuală. Expresia e rodul copt al vieţii, — formula e urzeala artificială a societăţii de unde, deosebirea cu osatură polară şi raportul de interdependenţă dintre ele.
       Baldensperger se ocupă îndelung de cercetarea efortului către expresie pentru ca apoi să-şi complecteze studiul cu analiza exigenţelor formulei.
       De bună seamă, cea mai grea problemă ce se ridică în calea discuţiei este problema însăşi a creaţiunii literare.
       Din clipa în care consimţi să intri în acest domeniu înecat într'o negură pe cât de ireală pe atât de vrăşmaşă limpezilor definiri, se impune ca o condiţie sie quo non : re-        ,
nunţarea la certitudini. De ce din grămada amorfă de întâmplări, poetul alege numai un mic număr pe care-1 organizează ca prin minune şi care dăinuieşte înfiorat de suflul creator al vieţii ? Unde este noima procesului prin care anumite fenomene rămân neîntrerupt treze în conştiinţă iar altele dispar parcă nici n'ar fi fost ?
       Plecând dela mărturii directe, putem spune că tainicul act plăsmuitor este pregătit de o stare interioară de izolare, de singularizare secretă care era bănuită de bătrânul Socrate. Undeva în noaptea veşnică a sufletului se naşte o frământare. Talazurile ei aruncă, după un răstimp ce scapă oricărei precisiuni, spuma la suprafaţă ca pe o fluidă puritate.
       Nucleul genetic al operei artistice este asemenea sămânţei: posedă în proporţii mi-cro-cosmice icoana făpturii de mai târziu.
       Desigur, în aparenţă, e paradoxal ceeace spune Baldensperger : fiecare geneză trebuie să fie de natură lirică deci esenţial subiectivă.
       Trecerea unei opere dela neant la viaţă, se săvârşeşte printr'o proiecţie magică de sbucium vibrator. Să nu confundăm însă fazele. Există o demarcaţie tranşantă între elanul imediat al sensibilităţii şi febra estetică transfiguratoare.
       Emoţia care-ţi cutremură temeliile fiinţei nu înrâureşte aşa de puternic procesul de devenire a creaţiunii cum îl înrâureşte de pildă, o asociaţie subterană care pare a fi înzestrată cu suverane virtuţi. Tocmai o astfel de asociaţie cauzează acea frământare turburătoare care precede plăsmuirea. Experienţa brută are un rol oarecum periferic. Prioritatea o deţine o subtilă transmisiune de unde — din afunzimi incerte la suprafaţa conştiinţei. Presentimentul operei viitoare izvorăşte dintr'un fel de nelinişte, dintr'o senzaţie de jenă întovărăşită de un ritm indefinisabil, ritm ce va răsbi „personant" în plasma vitală a organismu-             j
lui chemat la viaţă.                                                                                    |
       Elaborarea operei trece prin mai multe etape şi e stimulată de mai mulţi factori.                1
       Muzica pregăteşte în chip uimitor atmosfera proprice creaţiei. O melodie auzită în-              j
tr'un moment de intensă fierbere interioară poate să-şi imprime structural ecoul.                       f
       Mai mult. Lui Nietzsche îi era deajuns să aibă pe masa de scris o foaie albă de hâr-            |
tie ca să-şi simtă creerul îmbulzit de idei şi inima copleşită de magnifice elanuri. Iar pen-          |
tru M-me de Stael era suficient primul cuvânt {gândiţi-vă la confesiunea lui Valery !) acel            |
vrăjit „premier mot", ca iureşul creator să se reverse cu prisosinţă. Când germe-                      |
nele acesta originar, din care va izbucni universul vast al operei, e de proveninţă livres-            ]
că, avem ceeace se cheamă un motiv. Bogate în reminiscenţe ancestrale şi răsfrângând                   I
în ţesătura lor adâncă podoaba de lumină a unei omeniri apuse pentru totdeauna, miturile               1
alcătuiesc motivele de cea mai largă circulaţie.                                                        |
       Percepţia vizuală are un rol însemnat în ansamblul incitaţiilor estetice la un artist.           |
Nu rareori o operă imaginară porneşte dintr'un substrat generator în care reziduri vizuale şi fantasmagorice se împletesc supraraţional ca într'un decor de basm. Goethe mărturise-               ‘
şte că numeroase din baladele sale descind din irealitatea unei imagini. Edgar Poe, în ce-
                                               264
© BCU Cluj
p
        lebrul său eseu asupra iilosofiei compoziţiei crede că o operă trebuie văzută în întregime înainte de a fi elaborată.
              Posibilitatea acestei viziuni integrale se iveşte numai după ce haotica percepţie de la început tinde către organizare. Un soi de iluminare quasiconştientă marchează saltul dela stadiul nedefinit la ideia organizatoare. Deoda.ă cu limpezirea icoanei totale forma se rotunjeşte dela sine. Deaceia Gustave Flaubert, unul din cei mai fanatici preţuitori ai perfecţiunii formale, — pretindea ca scriitorul să cunoască bine realitatea pe care vrea s’o zugrăvească în cuvinte.
              Dar devenirea punctului iniţial nu se opreşte aici. El se desvoltă cu o irezistibilă forţă pe linia unor legi imanente, asemenea unui sâmbure sănătos asvârlit în pământ Baldensperger este de părere că atât perceperea ritmului indefinisabil cât şi viziunea schematică sânt doar faze intermediare şi plutiri în abstract necesare năzuinţei artistului către expresie.
              Iată-ne ajunşi la alegerea procedeurilor, adică la integrarea în genuri. Că un artist, prin conturarea pozitivă a intuiţiei lui, preferă un gen altuia, asta deseori se datoreşte unor cauze secundare : educaţie, ambianţă, imperative materiale, de moment şi altele.
              „Un sistem de estetică, scrie Baldensperger, clădit pe efortul expresiv integral şi care se preocupă concomitent cu literatura şi cu alte arte, poate să stabilească o clasificare fondată pe următorul principiu : în ce măsură opera de artă se detaşează de spiritul care a conceput-o ; între embrionul încă existent într'o sensibilitate şi organismul care nu mai e cu nimic legat de subiectul plăsmuitor, ce stadii intermediare sunt cu putinţă ?’
              Sânt mai multe stadii posibile.
              Starea de reverie, când concepţia artistică s'a smuls din sufletul poetului dar expresia stăruie să fie interiorizată, poate fi sau un preludiu al marilor avânturi creatoare sau o ratare.
              Al doilea stadiu se confundă cu traducerea dispoziţiei expresive într'o formă fără nici o sgură raţională sau intelectuală şi fără nici un artificiu tehnic. Sinceritatea directă predomină nestingherită acum. Impresionismul muzical şi pictural şi Stimmung-ul în poezie sânt exemplificările cele mai nimerite.
              încă un pas în obiectivare şi exteriorizarea se face prin mijloace admise şi cunoscute. Muzica instrumentală şi simbolismul se încadrează aici.                *
              In stadiul următor, o serie de factori externi influenţează conturarea creaţiei: inteligenţa, ştiinţa, vocabularul, tehnica. Artistul e strâns într'o reţea de periculoase ispite, dintre care maniera cele mai adesea ori învinge.
              In sfârşit opera, exteriorizată complet., îşi dobândeşte o fiinţare proprie, devine un obiect care înmulţeşte populaţia cosmosului spiritual.
              Baldensperger ridică o chestiune excesiv discutată. întrucât o operă, închisă în linii formale definitive, rezumă sau conţine subiectivitatea poetului ? Cu alte cuvinte : o creaţie este ea oare o imagine a vieţii celui care a produs-o ? Răspunsul lui Baldensperger e răspicat: însuşi geniul creator nu este altceva decât ilogismul metodei critice biografice. încercările de a tălmăci opera prin om se împotmolesc în absurd. Artistul nu se lasă robit de povara amănuntului biografic ; el e subjugat efortului către expresie. Romantismul deşi şi-a făcut din apologia confesiunii un adevărat steag de luptă se caracterizează prin exagerarea şi idealizarea realului. Realul apare într'o operă purificat nu în nuditatea lui crudă.
              La extremitatea efortului către expresie se ivesc exigenţele formale. Anumite tipare comune, intrate de veacuri în gustul publicului, împiedică de cele mai multe ori utilizarea modalităţilor inedite de realizare artistică. Fiecare literatură îşi are ritualismul ei. Poetul, ro-
                                                      265
© BCU Cluj
        mancierul şi dramaturgul sânt oarecum obligaţi să respecte şi să urmeze modelele predecesorilor lor, care se bucură de preţuirea mulţimii cititoare. Elanul generator trebuie să parcurgă drumuri deschise imaginar de alţii, deoarece altfel opoziţia opiniei publice va reacţiona.
             Clişeele de limbaj alcătuesc probabil cea mai de seamă din aceste exigenţe ale formulei. Iată de ce orice mişcare de primeniie în câmpul literaturii, e revoluţionară în primul rând, sub aspect lingvistic.
             Un mare talent izvodeşte împerecheri noui de cuvinte sau desgroapă vorbe vechi scoase din circulaţia curentă, ridicându-se împotriva platitudinilor stereotipe. Corneille când a spus la jeune ferveur a fost socotit un eretic de către contemporani, pentru ca apoi expresia lui să devie un bun definitiv împământenit în limba franceză.
             Baldensperger identifică motivele care determină respectarea formulei în repetiţia şi imitaţia scriitorilor şi în rezerva publicuîw faţă de inovaţii. De vreme ce se observă firul unei tradiţii, un artist parcă se simte îndatorat să se aşeze în direcţia continuităţii lui fireşti. Pe de altă parte, publicul conservator şi „misoneist" din fire, preferă o operă în care duhul revoluţionar să nu apară vădit. Dovezi avem destule, răsfoind istoria literară a popoarelor.
             In deosebi teatrul, gen ce comportă un mai accentuat contact cu colectivitatea, e legat de exigenţele formulei prin nenumărate imperative.
             Când alături de formulă intervine un adânc înrădăcinat convenţionalism etic, atunci evocarea personală a vieţii şi a lucrurilor pe scenă, este deadreptul imposibilă.
             Dar la toate acestea e bine să adăogăm că şi autorul — dintr'un sentiment de in-teligibilitate şi de securitate a valorilor, e îndemnat să rămână cât mai aproape de pretenţiile publicului. Să nu uităm, spune Baldensperger, că fiecare sală de teatru îşi are acustica ei morală şi psihologică ceeace face ca în cercetarea literară să intervie o zonă de interferenţă a esteticei pure cu sociologia. Deaceea teoreticianul francez emite câteva con-sideraţiuni despre geniu, ca forţă creatoare individuală şi despre gust, ca sinteză colectivă a mediului şi a tradiţiei.
             Geniul şi gustul sânt două noţiuni ce se ciocnesc, împăcându-se doar prin trans-cenderea cadrului temporal. Geniul e un dar demiurgic ; gustul e o rezultantă a componenţelor sociale. Flaubert era cuprins de aprigă revoltă când constata că publicul cere întotdeauna în roman un final, — în viaţă nimic nu se sfârşeşte şi nu are desnodământ Intuiţiile geniale trebuiesc modelate în tiparele mentalităţii comune : e singura soluţie care îngăduie pătrunderea unui scriitor autentic în conştiinţa cititorilor ; e singura modalitate de conciliere a singularităţii creatoare cu ritualismul literar. O doză de banalitate şi de convenţional există în orice operă. E un blestem acesta pe care în ciuda tuturor vre rilor sale, artistul e silit să-l accepte.
             Să nu se creadă însă că Baldensperger trage de aici concluzii sceptice şi deprimante Dacă   problematica literară                         s’ar reduce la atâta,    atunci într'adevăr condiţia umană a artistului                                                 ar fi din cele mai tragice şi chinuitoare, iar literatura ar fi sortită să se usuce, an
      de an, asemenea unui copac cu rădăcinile înbolnăvite. Orice tendinţă de înoire, s'a văzut, că întâmpină piedici grele. Piedicile pot fi lesne înfrânte dacă intervin anumiţi factori dinamizatori, care vor izbuti să pună în mişcare din temeliile lui moştenite, acest organism care se numeşte literatură.
             Factorii dinamizanţi     sânt : transformarea  noţiunilor directoare, iniţiativa inadaptaţi-
      lor, recurgerea  la trecutul   naţional şi apelul la  literaturile străine. Ei vor infuza în trupul
      pândit de veştejire al unei literaturi, seva miraculoasă a întineririi.
             De obiceiu se presupune că o schimbare în lumea artei este precedată de o mişcare
                                                             266
© BCU Cluj
        socială sau politică. Părerea e greşită, ne asigură Baldensperger. Trecerea dela un regim politic la altul nu cauzează imediat primenirea literaturii. Argumente potrivnice, desigur, nu lipsesc. Ca să-şi fundamenteze teza Baldensperger cercetează starea diferitelor literaturi europene în momentul marilor prefaceri istorice. In Italia, dela 1789 la 1815, epocă de acute frământări interioare, literatura se caracterizează printr'o exagerată tendinţă de servilism. întreg văzduhul vremii era copleşit de influenţa lui Metastasio. Nici o idee nouă nu apare. Deasemenea în Germania anului 1871 şi în Franţa napoleoniană. In Germania, strălucita victorie asupra Franţei şi unificarea de la 1871, nu reuşesc să işte vânt de înoire spirituală.
              Baldensperger identifică germenele evoluţiei literare în transformarea noţiunilor directoare, prin care se înţelege modificarea profundă a felului de a simţi şi de a interpreta viaţa şi lumea în relaţiile cari unesc spiritele aceleaşi epoci. Cercetătorul francez ocoleşte cu o abilitate uşor de demascat, urcuşul central al problemei, afirmând doar că în evoluţia unei culturi se constată, la un moment dat, o transformare a planurilor de perspectivă care îşi exercită acţiunea şi asupra literaturii. Unde stă ascunsă cauza intimă a acestei modificări, nu se precizează.
              In Franţa, clasicismului luminos şi cartesianismului, raţionalist prin definiţie, îi urmează o epocă de entuziasm religios şi de exaltare mistică, până când se iveşte marea viziune metafizică a romantismului, care şi ea este urmată de o concepţie pozitivistă despre lume.
              Spre a exemplifica aceste consideraţii abstracte e destul să amintim că Jean Jaques Rousseau, geniul care a tăiat matca unei sensibilităţi fecunde şi poetul care profeţea contopirea insului în misterul naturii, — vine după aristocraţii Corneille şi Racine. Deosebirea nu este numai de substanţă. E aici şi o deosebire de formă. Variaţiile de care vorbim înrâuresc considerabil şi limba. Tehnica şi stilul capătă un alt aspect. Se ştie, de pildă, că pentru clasici, figurile de stil erau mijloace croite după un calcul ponderat, pe câtă vreme la romantici o imagine devine, ea singură, principal obiectiv şi scop.
              Abordând chestiunea diferenţierii epocilor, Baldensperger face, în treacăt, câteva afirmaţii despre stil ca putere culturală supraindividuală.
              Evident, e imposibil să stabileşti demarcaţii rigide între o epocă şi alta. Un veac pătruns de un anumit suflu spiritual va transmite celui următor multe din bogăţiile sale, indiferent dacă acesta are o structură fundamental deosebită. La baza manifestării intelectuale a unui ciclu cultural peste care pluteşte duhul categoricei unităţi stilistice, se găseşte acelaşi material de idei, adică aceleaşi criterii de ierarhizare şi trăire a vieţii şi a realităţii spirituale.                                                      .
              Al doilea factor, care introduce în organismul literaturii mişcarea, este iniţiativa ina-daptaţilor.                                                                               ......
              Dacă n'ar exista în lume personalităţi gigantice, capabile să depăşească timpul, atunci ritualismul literar ar avea neasemănat mai numeroşi sorţi de izbândă.
              Personalităţile aceste excepţionale, în care natura a vărsat ceva din infinitele ei forţe tainice sânt existenţe inadaptate faţă de convenţionalismul dominant al epocei în care apar. Inadaptabil e oarecum totuna cu geniu, iar genialitatea se confundă cu actul iraţional al creaţiei.
              întâia întruchipare a inadaptabilităţii se face prin spargerea tiparelor tradiţionale. Un om care a simţit în el o cutremurare frenetică sau o suferinţă nesfârşită împreunată cu sentimentul chemării destinatare se loveşte de insuficienţa formulelor moştenite.
              Inadaptabilul stă întotdeauna în afara mulţimii mijlocii. El are bucurii şi tristeţi, pe care muritorii de rând, nu numai că nu le au dar nici măcar nu posedă capacitatea de
                                                                267
© BCU Cluj
înţelegere vibrantă a lor. Se zice deseori că de la geniu la nebunie este doar un pas.
Dacă nebunia se confundă cu „anormalitatea", atunci nimic mai adevărat. O societatea corn stituită din indivizi perfect normali nu poate evolua.
        Un inadaptabil nu judecă şi nu vede ca ceilalţi oameni. El reprezintă un caz aparte.
Ceeace nu ne îndreptăţeşte nici decum să ducem raţionamentul până în pânzele lui albe şi să spunem că orice geniu are o structură patologică. Nici boala nici sănătatea nu ne oferă cheia de boltă a genialităţii. Fapta creatoare izvoreşte din străfunduri înegurate cari deocamdată, şi probabil întotdeauna, scăpa pătrunderii raţionale. Privind prin unghiu raţional, terenul creaţiei literare are un relief accidentat de contradicţii şi paradoxuri. Istoria literară, supremă instanţă la care trebuie să apeleze cercetătorul, îţi oferă exemple cari se bat cap în cap. Concluzia se impune firesc : boala şi sănătatea inadaptabilului sunt instrumente accesorii, incapabile să sondeze adâncimea problemei.
        Ziceam adineaori că între două epoci nu se interpun demarcaţii inflexibile. Un soi de osmoză spirituală se efectuează între unităţile temporale ale istoriei. Deaceea inadaptabilul nu poate fi în întregime nou. Atmosfera culturală în care trăieşte el este rodul unui trecut îndelungat. Fiecare geniu îşi împlântă rădăcinile fiinţei într’o realitate vie a trecutului, care slujeşte drept pârghie de sprijin a creaţiunii.
        Orice inadaptabil e supus unor influenţe livreşti întâmplătoare. Aşa încât originalitatea absolută se exclude dela sine. Geniul nu-şi datorează totul sie-şi, ceeace nu-i scade cu nimic imensa lui însemnătate. Fatalitatea vieţii, devenirea istorică a existenţei omeneşti şi atâtea alte condiţii inexorabile, determină reţeaua aceasta vastă de interdependenţe care nu trebuie judecată negativ, aşa cum se obişnuieşte, ci pur şi simplu constatată ca atare.
        Apelul la trecutul naţional constitue al treilea factor care deţine facultatea de a întineri o literatură. In învălmăşeala de valori a prezentului, scriitorul se refugiază în istorie, acolo unde planurile de orientare sânt bine fixate. Musset, romanticul revoluţionar, caută un punct de reazim în opera „clasicului" Racine. Sainte-Beuve admiră cu devoţiune calităţile suverane şi unitatea de compoziţie ale aceluiaş veac de aur al raţiunii.
Alteori se întâmplă ca admiraţia faţă de trecut să degenereze într'o fadă pastişare, ceeace din capul locului, e detestabil. Aşa bunăoară pela 1780, în Franţa secătuită de excesele iluminismului, se cerea ca poeţii să imite pe trubadurii medievali. S'a ajuns în acest chip la o grotescă şi sarbădă caricaturizare. Dimpotrivă, întreg romantismul englez n'a fost decât o reînviere, o mare reînviere a lui Shakespeare, Milton şi Spencer, în deosebi, fără ca aportul modern să fie cu nimic stingherit.
        Scrutarea critică a materialului istoric îţi arată un fapt foarte semnificativ. Anume . o literatură se îndreaptă spre trecutul ei naţional atunci când influenţele străine îi pătrund în organism fără nici un frâu.
        Adevărata cunoaştere a trecutului revitalizează literatura. Rolul acesta uriaş l-a avut dealungul şi dealatul secolelor, antichitatea greco-latină. E suficient să amintim mişcarea grandioasă a Renaşterii şi valul continental al romanticei. Antichitatea greco-latină a fost văzută de fiecare popor în mod deosebit. Pentru Franţa ea a însemnat: „o regulă de ordine şi de simplitate"; pentru Anglia : „o exaltare voită a sensualităţii"; pentru Germania :
„un principiu de libertate şi de obiectivitate"; în sfârşit, pentru Italia: „o garanţie a civi-            v
lizaţei tradiţionale şi naţionale". Remarca lui Baldensperger e sugestivă, deoarece se în-dritueşte prin ea încrederea oricărei literaturi în misiunea ei unică.
        Contactul intens al artistului cu spiritul vechilor culturi e un fericit prilej de fecundare. Lamartine a avut o iluminatoare revelaţie citind psalmii biblici. Apoi se cunoaşte tropicala eflorescenţă literară născută în urma descoperirii orientului. Lumea legendară
                                                268
                                                                         .. .. ....... . ,f. .. ; . ... .
© BCU Cluj
  şi acel molatec exotism răsăritean au cucerit Europa la un moment dat. Renan mărturisea că cea mai puternică emoţie a vieţii lui l-a înfiorat atunci când a stat în Palestina.
         Alteori trecutul e socotit ca un prototip al perfecţiunii, vrednic de imitat întru totul. Asta duce fireşte, la o paralizare ilo gică a avânturilor individuale de creaţie. Baldensperger stabileşte o distincţie limpede între viziunea trecutului ca posibilitate de revitalizare a prezentului şi viziunea unui trecut ca desăvârşită concretizare a frumuseţii ideale.
         In sfârşit, cel din urmă factor înzestrat cu facultatea de a redresa lăuntric o literatură, este îndreptarea către plăsmuirile artistice străine. Goethe, împins de dorinţa exagerată a unificării deosebitelor literaturi, visa chiar o aşa numită Weltliteratur, nu prin simpla suprapunere ci printr'o armonizare profundă a lor în care să nu se mai distingă nici un contur specific.
         Un contact viu între două literaturi este folositor în măsura în care el pune în lu mină virtualităţile creatoare, proprii fiecăreia. Deci departe de a se căuta perfecţiunea, se caută un agent, o forţă de fermentare spirituală care să scoată din noaptea adâncimilor sufleteşti izvoare noui de lumină. Rostul înrâuririlor reciproce se manifestă în relevarea cât mai lămurită a singularităţii creatoare. Baudelaire îl iubea şi-l traducea cu ardoare pe Edgar Poe, fiindcă se regăsea în cosmosul fantastic al acestuia, pe sine. Poe a fost pentru Baudelaire un splendid mijloc de trezire a latenţelor spirituale.
         Finalul discuţiei desfăşurată de Baldensperger se mărgineşte la atât: „formele literare sânt acceptate sau refuzate nu după obârşia ci după oportunitatea lor..."
         Făcând aceste afirmaţii cu privire la factorii ce dinamizează literaturile, Baldensperger trece la analiza raporturilor dintre societate şi literatură.
         In ipoteza că o operă literară înfăţişează conţinutul societăţii în care apare, problema ce ne preocupă s’ar simplifica într’atâta încât deadreptul ar dispărea, subsumată fiind disciplinii sociologice.
         Erorile comise pornesc de la Taine. Prin însemnătatea de prim rang acordată mediului, Taine a răpit o porţiune în plus din relativa autonomie a literaturii.
         S’a mers pe linia aceasta primejdioasă aşa de departe că s’a ajuns la o neiertată degradare a esteticului. Numeroase romane, denumite comod şi imprecis : realiste, au fost considerate pure documente informative ale unor perioade istorice. Vasta dar neînchegata frescă epică a lui Zola a servit ca unealtă elementară de reconstituire a fizionomiei celui de-al doilea Imperiu francez. Aberaţiile au venit apoi nestăvilite. Nici nu se mai putea ştii unde se sfârşeşte faptul literar şi unde începe istoria, sociologia sau statistica. Plasându-se la antipodul tezei lui Taine, Baldensperger nu tăgăduieşte raportul dintre literatură şi mediul înconjurător însă îi răsuceşte sensul. Iată cum : artistul, departe de a fi sclavul lui, complementează şi compensează peisagiul social şi geografic. Se petrece aci un proces asemănător aceluia care s’a petrecut cu timidul Nietzsche, în epoca in care închina, el bărbatul lipsit de robusteţe trupească, imnuri dionisice Supraomului, — Supraomului ca stăpân al celor mai aspre însuşiri biologice.
         Logic deci, literatura înainte de a fi expresia societăţii este o valorificare a ei. un plan de idealitate convertită cu alte cuvinte. Opera interesează prin intenţiile şi prin atmosfera ei mai mult decât prin cantitatea de realitate brută pe care o cuprinde. Privită ca simplă reprezentare a colectivităţii, ea îşi denaturează substanţa.
         Şi mai de luat în seamă este rolul societăţii în mecanismul complicat al succesului şi al reputaţiei unui scriitor.
         Plăsmuirea, odată smulsă din actul eliberării titanice a creaţiei, trebuie receptată de sensibilitatea publicului. Uneori concordanţa dintre operă şi spectator sau cititor e
                                                               269
© BCU Cluj
perfectă ; alteori nu. De unde succesul sau insuccesul. O creaţie nouă foarte rar înfrânge opoziţia mulţimii graţie numai calităţilor sale estetice. La Nouvelle Heloise a lui Rousseau a deslănţuit un iureş năvalnic de admiraţie ; Werther al lui Goethe deasemenea. Explicaţia succesului acestor două opere stă în starea de spirit a vremii care s'a manifestat prin-tr’o adesiune frenetică a cititorilor. Baudelaire, în schimb, a fost condamnat de tribunal din cauza imoralităţii poemelor lui. Stendhal era aproape un ignorat.
        Succesul comportă o adevărată tehnică, a cărei întâie condiţie de reuşită rezidă în îndemânarea aceluia ce-o conduce. Lovituri de stat sânt şi în republica literelor, atunci când o minoritate de elită izbuteşte să impună păreri massei anonime.
        Consecinţa imediată a succesului este renumele. Creditul acordat unui nume rezultă dintr’o serie de imponderabile pe care Baldensperger o delimitează cam incert. Aici, în-tr'adevăr, ne învârtim în domeniul impreciziunii şi al imprevizibilului. Câte cazuri de notorietate intelectuală n'au fost durate pe temelia unui nume consacrat ?! Incontestabil, este o respectabilă doză de loterie şi în dobândirea succesului literar, ca dealtfel în orice câmp de activitatea omenească.
        Să ne punem acuma întrebarea sortită să înalţe în raza discuţiei una din cele mai controversate probleme : literatura are ea o menire moralizatoare sau nu ? Intre organismul artistic provocator şi subiectul receptiv ce istmuri de unire sânt posibile şi în ce direcţie ? In sarcina creaţiunii artistice nu trebuie să se arunce niciodată o prea mare vină deoarece avem destule exemple care ne arată că o carte străbătută de optimism viguros a avut deprimantă influenţă asupra societăţii şi invers. Felul în care o operă influenţează opinia publică depinde de consistenţa sau inconsistenţa sufletească a acesteia. In definitiv, ce responsabilitate îi revine lui Goethe că Werther a pricinuit câteva zeci de sinucideri printre tinerii şi tinerele de-o morbidă sentimentalitate, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea în vreme ce lui Napoleon îi inspira acte de inegalabil eroism ? Influenţa unei cărţi asupra societăţii, de multe ori nu-i în raport direct proporţional cu succesul. Ceeace vine să întărească presupunerea că accentul precumpănitor cade pe starea interioară a lectorului.
        Joc bizar şi inegal de probabilităţi, succesul ca şi renumele în literatură, nu reprezintă o normă de recunoaştere a creaţiei autentice. Romane mediocre de fascicolă obţin răsunătoare şi efemere succese iar opere de mare valoare trec pe marginea contemporaneităţii, cucerind gloria abea după decenii sau secole. Deaceia e neasemănat mai bine ca în literatură indiciul concludent al consacrării să fie durata, nu adesiunea de moment a colectivităţii. Fie un creator cât de prodigios, timpul îl va simplifica, îl va reduce la anumite limite. E o ciudată caracteristică aceasta de a vedea cum la o epocă oarecare un mare scriitor rămâne în conştiinţa publicului legat de numele a două sau trei opere, în jurul cărora se urzesc firele fermecate ale legendelor.
        In fond, acţiunea simplificatoare a timpului ne aduce preţioase servicii ; ea împinge în neantul uitării tot ce e surogat sau pseudovaloare. Dacă orice volum de literatură aî răzbate prin straturile secolelor până la noi, o istorie literară propriu zisă ar fi deadrep-tul imposibilă. Şi Baldensperger observă că numai acele opere posedă semnul ales al duratei care concretizează marile aspiraţii ale sufletului uman. Pe temelia lor, cititorii de mai târziu vor făuri construcţiile mitice. Mitul purifică şi desăvârşeşte în cazul de faţă, zămislind o icoană perfectă a artistului şi răpindu-i totdeodată, mobila impreciziune de la început. Mitul fixează o existenţă în linii definitive, statice. Fiecare închipuire legendară, despre un creator sau erou, se înrădăcinează prea adânc în felul de-a gândi şi de-a simţi al mulţimii ca să mai poată fi desfiinţată apoi cu uşurinţă.
        Un factor care contribuie din plin la dăinuirea plăsmuirilor literare este sintetismul naţional, adică înclinarea noastră de a privi operele ca oglindiri integrale ale spiritualită-
                                                               270
© BCU Cluj
ţii neamului din care facem parte. De fapt, spune Baldensperger, 9 creaţiune nu este rodul împlinit al geniului etnic ; ea îşi dobândeşte atributul de naţională nu fiindcă e produsă de naţiune ci fiindcă e adoptată de naţiune. De aici s'au născut, pe urmă, încercările acele, deseori ratate, de definire a sufletului colectiv considerat ca entitate etnică.
        De-o primă şi inexorabilă greutate s au zădărnicit aproape toate intenţiile. In ope-îele scriitorilor de acelaş neam, geniul etnic e înfăţişat divers sau chiar contradictoriu. Asta e obiecţia adusă de Baldensperger. Astăzi, când problema stilului cultural e în plin mers ascendent, prin contribuţiunile unui Riegl, Frobenius, Spengler şi Lucian Blaga, obiecţia lui Baldensperger poate fi lesne înlăturată. Unitatea stilistică pare a fi o realitate demonstrată cu un convingător lux de argumente. Dacă spiritului faustic occidental i s'a dat ca sentiment al spaţiului, generator de stil, infinitul tridimensional, e cu atât mai uşor să întrezăreşti în cultura germană tendinţa unanimă de exaltare metafizică a iraţionalităţii. Frumoasa carte a lui Louis Reynaud, L'âme allemande, apărută în 1934, reuşeşte să scoată la suprafaţă filonul acestui specific care circulă subteran în substanţa oricărei mari creaţii germane.
        In chipul acesta delimitează Baldensperger dimensiunile verticale şi orizontale ale faptului literar.
        Care este, după el metoda de urmat în vederea unei cât mai intime înţelegeri a operei literare ? Răspunsul se găseşte în prefaţa lucrării sale Etudes d'histoiie litteraire.
        In opoziţie cu tendinţa sufletului nostru de-a reacţiona în faţa unei opere potrivit ritmului lăuntric s'a constituit o istorie a literaturii, sau mai de grabă o normă de cunoaştere a ei, bazată pe elemente de erudiţie. Istoria literară, nici vorbă, poate să-ţi lă murească o sumedenie de chestiuni prin reînvierea, parte de parte, a trecutului. Apelând la disciplinele auxiliare ea îţi datează o operă, ţi-o pune în legătură cu viaţa autorului, integrând-o câteodată în angrenajul circumstanţelor, însă nu reuşeşte să-ţi dea capacitatea de cuprindere integrală şi vibrantă a ei. In primul rând istoria literară, aşa cum se aplica până la 1900, nu-ţi determina cu precisiune dominanta unei epoci — dominantă care la un anumit moment, stigmatizează toate producţiile vremii. Această insuficienţă rezultă din ignorarea metodei comparative.
        Fiecare ciclu din cultura unui popor este rezultatul unor întretăieri de aspiraţii potrivnice venite de aiurea. Pornind de aici, numai o metodă cu zările deschise în câmpul vast al comparaţiei are nobila şansă de a duce la rezultate reale. Baldensperger a ilustrat felul acesta de a proceda în cartea Goethe en France, incontestabil una din cele mai de samă lucrări de literatură comparată.
        Dealtfel şi în La litterature, aceiaşi metodă e utilizată cu nedesminţită constanţă.
        Utilizarea tehnicei comparative e menită să reconstituiască o epocă prin evidenţierea curentelor de sens divergent care se întrepătrund în conţinutul ei. Suportând până la un punct asemănarea cu un organism viu, literatura respiră ca orice fiinţă biologică văzduhul înconjurător, de care se resimte puternic. Baldensperger nu adoptă concepţia evoluţionistă în tărâmul literaturii. Evoluţionismul, în chipul cum este el conceput obişnuit sfârşeşte la fărâmiţarea unităţii, la gruparea în genuri şi la constatarea că fiecare gen vieţuieşte, începând de la o anumită limită, izolat. ■
        Baldensperger propune interpretarea fenomenului literar în corelaţie de subordonare şi supraordonare deopotrivă, cu celelalte fenomene artistice ale epocei respective, răsărite în cadre biografice diverse. Istoricismul singular e sterp dacă nu se întregeşte armonios cu noţiunea cuprinzătoare a literaturii comparate.
        Contrar celor care tăgăduiesc rodnicia schimburilor intelectuale dintre mai multe ţări. Baldensperger crede că aceste schimbări înviorează şi varsă un spor de fremătătoare vitali- ’ tate în miezul oricărui organism literar.
                                                                271
© BCU Cluj
                            POMENIREA ÎNTÂIULUI REGE
       O sută de ani dela naşterea Regelui Carol I actualizează figura întemeietorului Dinastiei române în ritmul pios al recunoştinţa.
       De numele lui se leagă intrarea României în propria ei istorie. Cuza-Vodă a însemnat un început îndrăzneţ; Carol I o primă desăvârşire. Ce destin frumos a înscris acest mare Rege în cartea veacului! Să te naşti la isvoarele Dunării şi să creşti cu fluviul din ce în ce mai vast, până la vărsarea lui în Mare. Să te pregăteşti din tinereţe adunând în conştiinţă spiritul Europei prin studii şi călătorii pentru a dărui apoi această zestre unei ţări orientale, dornică să intre în acest spirit larg. Să vii Domn peste un popor creştin încă dominat de Semiluna, care fusese spaima lumii, şi să ridici acest popor la demnitatea neatârnării şi la gloria regalităţii!
       Aceasta e intrarea României în propria ei istorie şi ea sa făcut sub semnul lui Carol I. El trece în ochii tuturor ca un Rege înţelept, dar nu trebuie să uităm că înnainte de aceasta, a fost Domn de o sublimă vitejie. Independenţa României nu e o pomană a ursitei, ci un mare fapt de arme datorit lui Carol I, care şi-a organizat oştirea, a ştiut să aleagă momentul, s'o ducă personal la biruinţă şi să tragă apoi cu înţelepciune toate consecinţele din această strălucită victorie. Cocioaba turcească, ce se numeşte în epopeea Regatului „Casa dela Paradim", e cuibul de suferinţă şi de eroism de unde şi-a luat aripi gloria României moderne. Pe Carol I noi l-am făcut Domn ; el ne-a făcut Regat independent. Numai atât de ne-ar fi dat, fapta lui ar fi mai mare decât a lui Ştefan cel Mare şi mai durabilă decât a lui Mihai-Vodă.
       Personalitatea lui Carol I e completă. Ea s’a exprimat sub toate laturile vieţii de stat cu o egală strălucire. Căpitanul din războaie, care a crescut teritoriul ţării cu Do-brogea, a fost înlăuntru un organizator fără pereche şi un providenţial iniţiator de civilizaţie. El a făcut o Românie după imaginea europeană, pe care o purta în minte.
       A sosit în diligentă prin hârtoapele noastre şi a construit reţeaua de şosele şi de căi ferate, a clădit porturile fluviale şi pe cele maritime, a făcut din Constanţa „perla Mării Negre" şi a legat ţara cu vastitatea apelor prin cel mai mare pod care a existat în lume la. acea dată■ Intr'o ţară obişnuită cu modestia miniaturală, Regele Carol I a venit cu o viziune gigantică. Palatele publice construite sub domnia lui, — gândiţi-vă la Poştă şi Justiţie, la câteva ministere, — poartă pecetia acestei viziuni. Tot ce-a făcut el în această direcţie era în opoziţie cu datina improvizaţiilor, moştenită din veacurile bântuite de năvăliri pustiitoare -, dar era în perfectă concordanţă cu conştiinţa noastră, dornică în sfârşit de durabilitate şi de perenitate istorică.
       In domeniul cultural e Regele luminii.
                                                 272
© BCU Cluj
        Întregul învăţământ al ţării s'a reorganizat şi s'a desvoltat sub el. Şcoli primare, licee, şcoli tehnice, şcoli militare, Universităţile, sistemul burselor pentru pregătirea la nivel european a minunatei pleiade de dascăli, pe cari i-am avut. Augusta lui deviză: necesitatea caracterelor, a fost steaua de orientare a tuturor acestor şcoli. In climatul libertăţii, pe care naţia şi l-a creat prin înţelepciunea lui, cultura românească a căpătat un avânt necunoscut. In acest climat prielnic a fost posibilă expansiunea geniului lui Haşdeu, activitatea purificatoare a lui Maiorescu, poesia lui Mihail Eminescu şi a lui George Coş-buc, proza lui Ion Creangă, a lui Ion Slavici, a lui Caragiale, Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă, pictura lui Nicolae Grigorescu şi arhitectura lui Ioan Mincu. Culmea domniei lui corespunde cu aceste culmi ale creaţiei spiritului autohton. Căci puterile de plăsmuire ale unui neam nu se dau în întregul lor decât în atmosfera de libertate spirtuală. Din acest punct de vedere, Regatul lui Carol I e întâiul luminiş istoric de largă respiraţie.
        In logică firească, politica de rasă cu aspiraţiile românismului integral, care avea să-şi găsească suprema expresie în Ferdinand 1, s'a desvoltat din această splendidă eflo-rescenţă culturală prezidată de întâiul Rege. Forma României de azi s'a zămislit în idealitatea ei sub Carol I. Rostul profetic al marelui ideal s'a întrupat tot atunci în personalitatea vijelioasă a Iui Nicolae Iorga, răscolitorul tuturor provinciilor încă subjugate şi sinteza vie a ideologiei româneşti din această mare epocă. Expansiunea ideii de rasă s'a însemnat prin numeroasele şcoli întemeiate în Balcani pentru Românii macedoneni, prin cărţile trimise la fraţii din Valea Timocului, prin imensele ajutoare discrete şi îmbărbătări trimise în Ardeal.
        Catolic credincios, Carol 1 e totuşi creatorul autocefaliei Bisericii ortodoxe române, care îi datoreşte în cea mai mare parte organizarea naţională. El e restauratorul magnific al Curţii de Argeş şi al Trei Ierarhilor. Dela el a pornit curentul de refacere a sfintelor altare în ţara noastră. Opera sacră a Voievozilor şi-a găsit în el pe augustul tâlmaciu în faţa neamului şi a lui Dumnezeu. Până departe în capela ortodoxă a Românilor din Viena, dăinuie şi azi mărturiile adânc mişcătoare ale generosităţii acestui Rege profund creştin.
        Clădind castelul Peleş şi creind astfel minunea Sinaiei în sălbăticia munţilor, a făcut din acest palat o comoară de artă europeană, strângând acolo o nepreţuită sumă de capodopere picturale de valoare universală. Mulţumită lui, ţara noastră se mândreşte că posedă astăzi un rezumat select al Renaşterii.
        Dacă în privinţa realizărilor politice opera lui a fost depăşită de Ferdinand, Regele unităţii naţionale, această operă rămâne încă inepuisabil de bogată în sugestii şi indicaţii de viitor. Viziunea gigantică a lui Carol 1 cuprinde liniile ideale ale viitoarei noastre des-voltări spirituale. învăţământul ei principal e înfrângerea improvizaţiilor şi a expedientelor şi urmărirea cu metodă severă şi tenace a creaţiilor de proporţii largi şi de durată, în care să se întrupeze voinţa de viaţă eroică a neamului nostru.
        Cel care îi poartă azi numele pe tronul României îi moşteneşte toată această viziune gigantică şi spiritul metodei necesare în realizarea ei. Din fericire pentru această ţară, Dinastia întemeiată de Carol 1 nu însemnează numai o continuitate biologică şi o continuitate simbolică a unităţii monarhice a statului, ci o reîntrupare succesivă, dinamică Şi ascendentă a marelui duh, care a creat România modernă. Dincolo de orice teorie politică şi de orice interpretare simbolică, monarhia se confundă, pentru noi Românii, în chipul cel mai real cu însăşi gloria istorică şi setea de glorie viitoare a neamului nostru.
        Şi nu putem comemora gloria Regelui întemeietor fără să ridicăm un respectuos şi emoţionat omagiu Regelui continuator, care întrupează setea noastră gigantică de glorie.
                             ’                                             . GÂNDIREA
                                                            273
© BCU Cluj
C R O N ICI
IDEI, OAMENI, FAPTE
            RĂTĂCIRILE CRITICEI FREUDISTE
   Apele se limpezesc. Culturile îşi găsesc ^făgaşul evoluţiei naturale. O nouă disciplină a ideilor precede vremea ce se vesteşte rodnică şi creatoare. Din ce în ce mai clar se profilează credinţa într’o nouă rânduială a veacului. Fenomenul dominant astăzi în cultura europeană este încadrarea individului în biologie, încadrarea societăţii în statul etnic, şi pe această cale revenim la un stil de viaţă contonit în conştiinţa valorilor morale. însuşi echilibrul lăuntric al omului îşi regăseşte matca stilului.
   N’ar fi de prisos să adăogăm câteva eonsL deraţiuni retrospective, de unde se vede că teroarea ideologică a unei gândiri a provocat în epoca anterioară confuzia ideilor şi decadenţa structurii substanţiale a actului creator : luciditatea şi echilibrul. Momentele acestei revărsări nestratificate, ţâşnite din besnă, sunt însemnate prin răsunetul pe care l-au avut falsele teorii filosofice. Lombroso găsea în degenerarea sentimentului moral echivalenţa geniului ; Max Nordau aşeza civilizaţia pe minciună ; Albert Einstein prin conceptul „relativităţii" a sdruncinat verificarea eficientă a timpului, spaţiului şi cauzalităţii ; Berg-son va provoca invazia triumfătoare a religiei iraţionale. Insfârşit Sig. Freud va alcătui din drojdia lubricităţii o nouă ştiinţă a spiritului.
   Vom cerceta câteva din aspectele psihanalizei în cultură.
   Intr’adevăr, psihalaniza a folosit ca piedestal unei anumite critici literare, a slujit curentele de înăcrit arivism, contribuind într’o largă măsură la cultivarea unei atmosfere- de promiscuitate ideologică. Această simplă metodă de examinare a bolnavilor psichopaţi, a devenit o nouă şi ingenioasă ştiinţă, chiar o metafizică, năzuind să înglobeze sub raza ei de influenţă o parte din înfăţişarea cu totul inedită a culturii moderne. Pe lângă psiha-nalitşii sociologi, şi fireşte socialişti, care porneau dela nevroze pentru a explica fenomenele sociale şi politice, avem pe criticii literari psihanalişti, care procedând metodologic, interoghează viaţa intimă unde pretind a descoperi resorturile operii de artă. şi pe aceste temeiuri, ei prezintă opera de artă ca pe o
  emanaţie automată a subconştientului, de unde urmează că scriitorul, pictorul sau poetul, este prizonierul unor procese morbide, localizate în zonele liminare ale personalităţii sale.
    Prin înfăţişarea dogmatică, psihanaliza se alătură concepţiei carteziene. Corelaţiunile dintre evoluţionism şi psihanaliză sunt evidente. Deaseme'ni un raport de perspectivă există între romantism şi psihanaliză, după. cum a arătat de altfel şi d. Lucian Blaga *), numai cât, viziunea romantică ar adânci inconştientul, dându-i mari posibilităţi de expresie, pe câtă vreme psihanaliza, —■ limitată la conţinutul sexual al vieţii, —• duce la rezultate unilaterale şi confuze.
    Sigmund Freud afirmă că omul ca entitate biologică ar fi lipsit de caracterele specifice ale sexului, şi că în structura lui organică, întocmai caşi în manifestările sale, sunt amestecate tendinţe sau rudimente bisexuate, aşa fel încât bărbatul ar purta stigmatele feme-nine, iar femeia ar purta şi ea la rândul ei germenii masculinităţii. In medicină, teoria asexualismului sau a bisexualismului este ad misă ca o ipoteză în cadrul embriologic, sau la maturitate, în cadrul patologic. Freud spune destul de clar că „un grad de hermafrodi-• tism anatomic este normal", şi dacă organismul bisexuat la origină se orientează către monosexualitate, păstrează totuşi urmele sexului opus. De aici o seamă de cohsidera-ţiuni care încearcă nu numai să explice, dar chiar să justifice aberaţiunile şi inversiunile sexuale. Nici un om nu este ferit de această pacoste după teoria freudistă. Psihanaliştii sunt înclinaţi să vadă în toate fenomenele manifestaţiuni ale vieţii sexuale si să creadă că în sexualitate se află motorul vieţii spirituale.
    Ne dăm perfect de bine seama că dacă fiziologia sexuală are o mare însemnătate în evoluţia şi în manifestările individului, ea nu este principiul exclusiv al vieţii spirituale şi sociale. O operă de artă, o descoperire ştiinţifică, o epocă literară, pusă sub clopotul de 1
   1) Lucian Blaga : „Feţele unui veac".
274
© BCU Cluj
sticlă al psihanalizei devine un fenomen al vieţii sexuale.
   Indiscreţia psihanalitică merge atât de departe, încât prin coincidenţe cu totul bizare, prin apropieri întâmplătoare, viaţa marilor artişti sau poeţi este scormonită în tot ce are mai intim sau mai tainic, şi din configuraţia acestor stări primare se trag concluzii care duc la o spulberare a gloriei de care erau nimbaţi până atunci.
   O operă literară după freudişti derivă din-tr’o tendinţă refulată. Individul are anumite tendinţe, anumite nevoi, în majoritatea cazurilor de natură sexuală, care neputându-se satisface, fie din pricina moralei sociale, fie din pricina anumitor reguli impuse dinafară, găsesc o supapă de descărcare în opera literară. O poezie, un tablou, o dramă, apar astfel ca un canal colector al inconştientului, un şanţ prin care se scurge răşina vieţii sexuale.
   Pe această cale s’a putut face o legătură între geniu şi nebunie ; pe de o parte. între puterea de realizare a unui om genial care transce’nde limitele înţelegerii 'obişnuite şi se avântă dincolo de tiparele mediocrităţii ; şi pe de altă parte starea de vis sau de nebunie, când explozia personalităţii este tot atât de puternică, dar incapabilă de organizare creatoare. Bieţii psihanalişti nu pricep că marile creaţiuni, genialele producţiuni literare sau artistice, se definesc printr’un element de echilibru şi de universalitate, pe câtă vreme visarea şi nebunia se manifestă pe un plan ilogic, şi prin urmare lipsit de permanenţă şi de unitate lăuntrică. Stilul marilor opere este valabil pentru toate veacurile, ceiace înseamnă că în structura lui sunt cuprinse elementele fundamentale ale vieţii. Permanenţa artei verifică omenescul şi calităţile ei estetice. Aceste trei elemente sunt indisolubil legate între ele : omenesc, perma-nanţă şi frumos.
   In toate epocele femeia goală a constituit un model de inspiraţie şi un triumf al realizării artistice. Cunoaşteţi însemnătatea femeii goale în viata acelui mare învăţat care se sensibiliza văzând-o şi devenea din ce în ee mai inspirat. Femeia goală în artă nu întruchipează un motiv erotic şi nici unul sexual. Numai oamenii simpli, erotomanii şi pornografii pot interpreta astfel o operă de artă reprezentând o femee goală. Nudul fe-menin în artă reprezintă armonia dintre sensibil şi raţional, dintre sistemul medular şi corticalitate. Din tot ce dărueşte natura, şi perspectiva ochiului, şi simţurile omeneşti, corpul femenin în splendoarea nudităţii sale este însuşi perfecţiunea. Nici un obiect plastic nu poate impresiona toate simţurile deodată, nu poate stimula mai mult facultăţile intelectuale decât nudul. O îmbinare de forme Şi culori, de ritmică, armonie, căldură şi mişcare, de sugestivă atitudine care transpusă în opera plastică aduce un omagiu raţiunii complecte. ambele esenţe fiind turnate din acelaş material după formele eternei perfecţiuni. Nudul înseamnă lumină şi soare, primăvară me-diteraniană. Evidenţa este demonstrativă, tocmai prin contrastul nordic-mediteranian : Ve lasquez si Dtirer, Veronese şi Lucas Cranach... Un pictor sau un sculptor care nu s’a încer-
cat în prezentarea corpului femenin nu şi-a dat îndeajuns prinosul artei sale.
   Celebra Venus de Milo, simbol al frumuseţii antice, reprezintă nu numai o întreagă concepţie de artă şi un ideal estetic, dar rămâne prezentarea concretă a unei armonioase gândiri. Femeile lui Correggio, Tiziano sau Naşterea Venerei a lui Botticelli, rămân expresia desăvârşită a frumosului, şi ce poate fi frumosul altceva decât năzuinţa către perfecţiune, cu alte cuvinte, către idealul femenin în artă.
   Freud este primul care încearcă într’un studiu asupra lui Leo'nardo da Vinci să arate că marele spirit polivalent al Renaşterii era un pervertit, un homosexual, după ce mai întâi fusese un monstru realizat în „complexul Oedip“. Ne reamintim faimoasa legendă mitologică a fiului care-şi omoară tatăl şi apoi se căsătoreşte cu mama sa. Acest „complex Oedip“ este o piesă de rezistenţă a psihanalizei, o descoperire bizară care s’ar putea identifica mai mult sau mai puţin rudimentar la fiecare om în parte. Şi psihanaliza a mers atât de departe încât s’a alcătuit o nouă critică, bizuită numai pe consideraţiuni sexuale împrumutate din viaţa artiştilor sau literaţilor. Stendhal, Shakespeare şi Lenau sunt învinuiţi de incest. Procesul critic nu porneşte numai dela exagerarea unor presupuse tare patologice, ci ţine de o interpretare tendenţioasă şi diformantă a operii literare prezentată într’o formă odioasă. Aproape nu există scriitor sau mare artist asupra căruia psihanaliza să nu se fi pronunţat. Toţi au fost trecuţi prin clinică, unde au fost desbrăcaţi de masca moralităţii şi prezentaţi sub unghiul de vedere al celei mai brutale sexualităţi.
   Să luăm două cazuri, pe care le-am numi „medico-literare", şi să le prezentăm în lumina unei analize obiective. Cazul Remy de Gourmont şi cazul Giovanni Papini. Dacă vrem să ajungem la unele concluzii cât mai apoape de adevăr, trebue să avem în vedere în primul rând opera literară. Ori, nici o piedică nu este mai greu de trecut, pentru cine porneşte dela un punct de vedere medical, decât opera literară. Critica trebue să fie inspirată de consideraţiuni literare. In genere însă, acei care fac o critică medico-literară, folosind metoda psihanalitică, pornesc principial dela greşeala de a identifica pe autor cu eroii săi, sau de a explica opera numai prin viaţa autorului. Metamorfozele auto-bio-grafice, în opera unui romancier, sunt atât de variate, nuanţele sunt atât de subtile, încât chiar dacă autorul se identifică cu unul dintre personagii, aceasta apare transfigurat şi oarecum altfel decât dacă ar fi o simplă copie. Numai în cazurile în care scriitori şi-au publicat jurnalul intim al vieţii lor. sau într’un chip evident s’au centralizat într’un roman trăit, poate fi vorba de amănunte au-to-biografice. Dacă Balzac bunăoară ar fi examinat biografic după opera lui literară, ar trebui să avem pe rând un Balzac zgârcit, un altul risipitor, un Balzac impostor şi altul om de ştiinţă şi aşa mai departe. Concluziile medico-psihanalitice relative la Dostoiewsky au în vedere mai mult opera lui epică decât jurnalul intim. Autorul : un caz patent de epilepsie ; eroii, cu tumultul vieţii lor subterane oglindesc mai mult psihologia macabrii
275
© BCU Cluj
şi apocaliptică a unui popor. Eroii săi sunt reprezentativi pentru psihologia poporului rus, şi în al doilea rând oglindesc concepţia lui Dostoiewsky.
   Cazul lui Remy de 'Gourmont pune în discuţie nepotrivirea care ar exista între cerebralitate şi funcţiunile medulare. Dacă la unii scriitori acest conflict ar însemna un simplu dezacord, la alţii inhibiţiu'nea ar duce la o adevărată impotenţă psihică luând forma unei tragedii. Medicul curant al lui Remy de Gourmont afirmă că „cerebralii sunt adesea ori impotenţi cu femeia pe care o iubesc prea mult, pentrucă creerul înăbuşă reflexele mă-duvei. Exerciţiul sexual nu se împacă întotdeauna cu prea multă dragoste şi este stingherit sub privirea imaginaţiei superioare. Sensibilitatea care se scoboară din marele sfere ale sentimentului nu convine nici unui Lauzun, nici unui Casanova, nici lui Raspu-tin“2). Ar urma de aici că numai în tovărăşia unei femei simple, chiar vulgare, cerebralii îşi pot declanşa „automatismul periferic".
   Fără îndoială că Remy de Gourmo'nt a fost un cerebral. Dar aproape toţi marii scriitori sunt cerebrali, sau chiar sensitivi fiind, dragostea femenină, cerebrală şi sexuală, are un caracter de normalitate în opera lor literară. Dacă în anumite momente controlul cerebral poate duce la inhibiţia actului sexual, în foarte multe momente cerebralitatea dă un decor de fantezie şi de colorată perspectivă activităţii erotice. (Debitul sexual al intelectualilor este cunoscut de toţi psihiatrii). Cum se explică atunci că la un intelectual, la care activitatea este foarte mult concentrată în creer, sexualitatea ipotetic dominată de măduva spinării să-şi păstreze neştirbită vivacitatea, ba chiar să fie stimulată ? Sexualitatea recunoaşte şi ea o ambianţă neuro-tropă, sistemul nervos medular sau cervical contribuind simultan la cristalizarea activităţii erotice. Teoria cerebralităţii aşa dar nu are temeiuri convingătoare.
   Remy de Gourmont a cunoscut problema sexualităţii în toată întinderea biologică. „Phy sJque de l’amour" ni-1 prezintă pe Remy de Gourmont ca pe un mare sexuolog, şi puţine sunt cărţile de acest fel care să aibă o atât de mare bogăţie de informaţii şi o intuiţie atât de clară. Dacă unul dintre eroii săi din romanul „Sixtine", anume Hubert d’Entra-gues ar putea fi un alter egoal luj Remy de Gourmont. scena descrisă în capitolul „L’heure Charnelle", este de o caldă şi vibrantă sexualitate. S’ar putea spune că femeia romanului, Sixtine, este o deficientă a dragostei complecte (sexuale şi cerebrale) şi că eroul său este numai un personagiu de roman, sau dacă Remy de Gourmont se identifică în Hubert, atunci partenera este o femee prea simplă şi incapabilă de a înţelege altfel amorul decât ca un receptacul medular. Cu toate acestea, în viaţa lui Remy de Gourmont există un moment tragic, acea dramă facilă după cum au numit-o medicii, acel lupus eritematos al feţii. în termeni obişnuiţi, acea tuberculoză a pielii nasului şi obrazului.
  2)   Dr. Paul Voivenel: „Remy de Gourmont vu par son mddicin", pag. 64.
   Se spune că primele simptome ale boalei ar apărut în anul 1908. Dar în epoca în care Remy de Gourmont a scris „Sixtine" şi ,,Letres â Sixtine", fratele său ne arată că ilustrul romancier era un om foarte frumos şi dispunea de o mare putere fizică.
   Totuşi „medicul nu se poate opri de a gândi că acest accident a jucat un rol foarte important în viaţa lui spirituală... Sexualitatea sa nu se mai exterioriza în acte, se ridica spre inteligentă si spre imaginaţie"—3). Tot ce a scris el după această epocă ar fi reflexul unei cerebralizări determinate de drama facială care-i închidea porţile sexualităţii. Şi medicul său curant, doctorul Paul Voivenel, ajunge la următoarea concluzie: „Remy de Gourmont a arătat odată mai mult antinomia dintre instinctul vieţii şi instinctul de cunoaştere" 41.
   Iată-1 aşa dar pe Remy de Gourmont în două ipostaze esenţial deosebite. In prima. în care. după concluziile medicale, conflictul dintre cor-ticalitate şi activitatea sexuală medulară era explicabil fiziologiceşte la un cerebral; şi în cea de a doua ipostază, când drama facială îl izolează. îl face să se adâncească şi mai mult în cerebralitate şi atunci, sensualitatea lui se mută din reg:unea medulară în cortex, pentru a. se transfigura în procese literare, creatoare pe un nlan imaginativ. Cerebral sau medular, omul de artă. scriitorul sau poetul, nu poate fi lipsit de farmecul cunoaşterii pe care i-1 dă femeia. Ar fi suficient să cercetăm biografiile oamenilor mari. unde vom găsi un material foarte bogat, pentru a putea conchide : femeia departe de a zădărnici cunoaşterea a fecundat întotdeauna inteligenta masculină. Numărul femeilor care au sensibilizat inteligenţa bărbătească este excepţional de mare : ne malul Arnului, o singură dată întâlneşte Dante pe Beatrice, „donna ch’avete inteleto d’amore", şi Divina Comedie aparţine acestui simplu incident; Jeanne Duval şi Ch. Bau-delaire, Juliette Drouet şi Victor Hugo, Rubens şi Helene Fourmet, Goethe şi Lili Schone-mann... Femeile inspiratoare au avut un rol covârşitor în viaţa marilor artişti, aşa încât,, se poate spune că în prezenţa lor inteligenţa s’a sensibilizat, a devenit florală şi luminoasă. creatoare pe un plan superior de cunoaştere a vieţii.
   Aberaţia freudistă a incestului înăscut în fiecare om n’are nici un temei, dragostea maternă fiind izloată cu desăvârşire în creerul unui artist în clipa când se arată dragostea naturală a femeii preferate. Indiferent ce punct de plecare ar avea dragostea, cerebral sau medular, sensitiv sau intelectual, acţiunea ei de stimul care pune în mişcare întregul organism este mai presus de orice discuţie. Cât. de stupidă apare drama facială a lui Remy de Gourmont când ne gândim că Dostoiewsky. care era un epileptic, a fost întovărăşit în viaţă de o soţie devotată, iar Nietzsche s’a folosit de devotate înţelegeri femenine. Este oare nevoie să mai amintim acea groaznică _ împrejurare, a crizei de epilepsie survenită chiar în timpul cununiei lui Dostojewsky care nu aduce nici o turbur are a menajului ?
   Iată, pentrucă am făgăduit că vom vorbi de-
   3) Loc. cit. a. 76 ; 4) Loc. cit. pag. 78
                                                                                                    276
© BCU Cluj
spre Giovanni Papini, ne voni opri la acel turburător pasagiu din romanul „Un uomo finito" : ,sdacă ai şti, Doamna mea, ce mi-a lipsit ? Mi-a lipsit numai asta : femeia ideală: femeia care stăpâneşte sufletul cu adevărat şi ţi-1 schimbă. Mi-a lipsit în sfârşit femeea care să poată găsi loc în istoria spirituală a unui spirit, în romanul cerebral al unui creer". In acest capitol, care se sfârşeşte cu făgăduiala
de a nu mai vorbi niciodată despre femei, Gio-vanni Papini ar putea să apară un mizogin, sau un mizantrop devastat sufleteşte de propria lui neputinţă. Şi au fost chiar oameni care au găsit explicaţia : Giovanni Papini este un om foarte urât, şi acest motiv ar fi destul de puternic pentru a îndreptăţi insuccesele sale amoroase. Deci, o explicabilă ranchiună, o înverşunată despreţuire a femeii, o izolare în egoism şi mizantropie. Totuşi romanul lui Giovanni Papini n’are decât valoarea unui simplu document, căci fiind scris ca o spovedanie a unei vârste şi a unui timp, putea să cu prindă inevitabile dezamăgiri, acele nemulţumiri ale adolescenţii şi ale tinereţii, când personalitatea necristalizată încă are dreptul la o uşurare care poate fi o revoltă pe sine sau pe alţii. Dar câte lucruri nu s’au schimbat de atunci ? La Bulciano, sau la Firenze pe via Giambattista Vico, Giovanni Papini trăeşte o viaţă fericită în tovărăşia unei femei frumoase care este şi o devotată soţie. „In istoria spirituală a unui spirit şi în romanul cerebral al unui creer", se află o femee... Şi aprigul pamfletar, ferventul catolic, acel care nu îngăduia furoarea fascistă, a sfârşit prin a face totuşi apologia lui Mussolini, socotindu-1 un autentic elev al lui Carducci, şi cine ştie, dacă mâine acelaş Papini nu va întona un imn dragostei şi femeii, pe care dacă a pierdut-o la adolescenţă a găsit-o la maturitate.
  Plecând dela interpretarea psihanalitică a rperilor literare să ne oprim la arta şi litera iura psihanalitică. Sub inspiraţia acestei teorii care desprinde insul de orice pudoare, a apărut o artă sexualistă pură, care avea în vedere numai prezentarea stridentă şi neruşinată a senzaţiilor primare, descrise sau înfăţişate di rect fără o prelucrare artistică. De prisos să mai amănunţim această destrăbălare pornografică. Este suficient numai să constatăm că dadaismul şi supra-realismul, aceste curente anarhice şi decadente, au apărut şi s’au des-voltat sub geniul tutelar al psihanalizei. O colecţie de preţioase mărturisiri se poate găsi în ,,Petite anthologie poetique du surrealisme" (Paris, 1934) şi cu deosebire în introducerea lui Georges Hugnet a acestei cărţi. In majoritatea cazurilor, promotorii acestor mişcări sunt practicanţi entuziaşti ai cultului lui Freud. Iată ce ne spune chiar un medic psihanalist, care nu este mai puţin şi un adept al acestei teorii: „din mijloc ştiinţific de cercetare psihologcă, cunoaşterea psihanalizei a fost însă exploatată, transformată de majoritatea scriitorilor moderni în tehnică artificială de creaţie literară şi artistică; un ade vărat val de pornografie literară, de destrămare socială îşi susţine justificarea cu ajutorul
undr pretinse date psihanalitice, sau a unor
tendenţioase interpretări a acestor date 5)“.
   Pentrucă psihanaliza presupune exaltarea sexualităţii liberată de orice constrângere, în-tr’o sinceritate absolută deci, pentrucă psihanaliza presupune explozia nestânjenită a vieţii organice şi vegetative, scriitorii şi artiştii care s’au înscris sub flamura acestei idei au devenit agenţii amoralismului comunist. Revoluţia supra-realistă, începând din anul 1930, adoptă o atitudine politică şi devine „supra realismul în serviciul revoluţiei", făcându-se astfel legătura între comunism psihanaliză şi supra realism. Toate aceste noţiuni conlucrau sub zodia protectoare a materialismului istoric. Un medic din România, din spiţa etnică a lui Sig. Freud, d. Justin Neuman, vrea să demonstreze că dictaturile moderne sunt nişte manifestări psihanalitice, o exaltare morbidă a inconştientului, un triumf al animalităţii şi al barbariei6). Temeiurile acestui medic impostor nu pot fi nici ştiinţifice şi nici istorice. Din însăşi datele psihanalizei noi ştim că tocmai dimpotrivă declanşarea patimilor egoiste, fără frâna moralei, sunt o podoabă a procesului psihanalitic. Ele nu se pot disciplina în cadrele unei ierarhii. Ori, dictatura nu este altceva decât un regim de organizare severă, de autoritate, şi disciplină, peste care stărue privirea dominantă şi voinţa şefului suprem. Nu poate fi vorba de psihanaliză în cadrul fascismului sau a naţional socialismului, pentrucă ar însemna să se sdruncine însuşi temeiurile acestei teorii care presupune un cert materialism şi o absolută libertate de manifestare. Mistificând adevărul, plecând dela puncte de vedere arbitrare, fără temei logic, dr. Justin Neuman confundă medicina cu demagogia socialistă şi se rătăceşte pe căile deşertului. Omul de pseudo ştiinţă foloseşte psihanaliza pentru a sprijini ideile sale „fraternitare". Pentru el ştiinţa este desbrăcată de obiectivitate, şi devine o valoare de schimb, pe care o poţi camufla în democraţie comunism sau antinaţiona-lism. Iată şi perla concluziilor: hitlerismul reprezintă un psiho infantilism colectiv, „transplantarea inconştientă a sadismului patern, din cadrul intra familiar în cadrul intra naţional, prin identificarea inconştientă de a mai târziu a copilului cu tatăl său, explică violenţele şi crimele fascismului", (pag. 27 şi urm.). Inutil să mai arătăm că după energumenul poporului egalitar numai democraţia impune „dreapta erarhizare a valorilor", iar „regimurile dictatoriale creiază arbitrarul". Toată această furie se anulează însă prin propria ei ipocrizie. Nimeni mai mult decât poporul „ales" nu practică acel exclusivism feroce, acea fioroasă auto valorificare a rasei. Istoria de două milenii a poporului care trăeşte în el însuşi ca într’o carceră, morala întemeiată pe puterea de conrupţie a banului, stricta regie mentare a raporturilor sexuale, ca nu cumva sângele Israelului să se amestece cu a celorlalte popoare, învederează sterila superioritate
  5)  I. Popescu-Sibiu : „Psihanaliza" — 1937 — pag. 250.
  6)   Dr. Justin Neuman : „Dictatura şi dictatorii". 1936.
277
© BCU Cluj
â unei rase pr6a piihă de un orgoliu patologie care ia forma unui demenţial mesianism.
    Rasismul german dimpotrivă, are în vedere rasa indo-europeană şi nu zăvorăşte niciodată această concepţie în cadrul geografic al unui singur popor. Teoreticienii rasismului german recunosc o rasă latină tot atât de viguroasă caşi cea nordică anglo saxonă, după cum egal de îndreptăţită în concepţia lor este şi expansiunea Niponului. Fascismul, atunci când Dr. Justin Neuman îşi secreta cugetările psihanalitice, nici nu avea o teorie rasistă ci numai o concepţie spirituală şi totalitară a latinităţii.
    Un alt psihanalist, d. dr. I. Popescu-Sibiu care a văzut clar şi obiectiv concluziile acestei ştiinţe, se ridică împotriva abuzului sociologic al psihanalizei. Totuşi trebue să recunoaştem că poziţia freudistă în politică şi sociologie este individualistă şi democratică: Individualistă, întrucât presupune libera manifestare a instinctelor şi a dorinţelor înafară şi împotriva oricărei cenzuri morale sau sociale; democratică, prin îndreptăţirea egală a fiecărui individ de a dispune în viaţa politică şi socială de propria lui orientare. După o a naliză atentă a corelaţiei dintre fenomenul psihanalitic şi viaţa socială,d. dr. I. Popescu-Sibiu conchide că „importanţa deosebită ce o dă concepţia psihanalitică vieţii instinctelor, conveneau desigur revoluţionarilor unor concepţii politice a căror ideal cuprinde libertatea individului, prin suprimarea constrângerilor sociale creatoare a doctrinei psihanalitice eu „politicul11 a prilejuit o perfectă încadrare a ei în marxism11, (loc. cit. pag. 264). Cauza aşa dar care a legitimat apariţia acestor studii ce căutau „să susţină existenţa unor raporturi între freudism şi marxism, ivindu-se tendinţa de politicianizare a doctrinei psihanalitice11, trebueşte căutată în chiar structura tendenţios materialistă a freudismului. Dată fiind constatarea că „utilizarea marxisto comunistă a psihanalizei este dintre cele mai periculoase mijloace de sdruneinare a unei societăţi11 (pag. 266), ne punem întrebarea dacă mai poate fi vorba de „o adaptare a doctrinei psihanalitice, acordând-o structurii noastre etice şi etnice.
deci necesităţilor noastre sociale mofaie“, saii dimpotrivă, psihanaliza adaptându-se organic marxismului trebue înlăturată ca orice teorie care falsificând tendenţios adevărul ştiinţific duce în mod fatal la surparea moralei şi la distrugerea armoniei sociale ? Pentru d. dr. I. Popescu-Sibiu ar fi cazul unei „adaptări11, dar prin această perspectivă, caracterul originar al acestei teorii se pierde şi avem deaface cu o nouă interpretare, cu o neopsihanaliză Psihanaliştii sunt aşa dar în dezacord în ce-iace priveşte concluziile sociale şi politice ale teoriei lor. Acei care au adoptat atitudinea marxistă sunt fuzionaţi organic cu structura teoriei maestrului lor. Ceilalţi sunt dezidenţi, şi deoarece adaptarea nu este posibilă pe temeiurile originare ale psihanalizei, ei încearcă să limiteze cadrul acestei teorii numai în domeniul medical, şi să o altereze substanţial atunci când este vorba de concluziile ei sociale şi politice. Se petrece cu psihanaliza ace-laş proces care s’a întâmplat nu prea de mult cu darwinismul şi cu teoria lui Malthus. Cuprinderea marxismului în sociologie, justifica pe temeiuri pseudo ştiinţifice materialismul istoric şi lupta de clasă; adoptarea teoriei lui Malthus justifică războaele provocate de democraţie şi uciderea monstruoasă a indivizilor supra numerari. Psihanaliza este una dintre manifestările materialismului ştiinţific în arta medicală şi anume în neuro psihiatrie. Viabilitatea ei se pierde în mocirla anarhiei şi a imoralităţii. Dovadă: atitudinea desperată a dadaiştilor şi suprarealiştilor; o dovadă mai mult fuzionarea dintre marxism şi psihanaliză pentru a combate dictaturile naţionale. întemeierea acestei teorii este atât de şubredă, încât unii savanţi i-au negat orice valoare; Har-tenberg a spus despre ea că ar fi „o. ţesătură de prostii, de obscenităţi şi de erori11; Courbon o numeşte o „scolastică a pornografiei11, iar Pierre Janet pe care Freud l’a plagiat în unele păreri o compară cu medicina magică, ceva asemănător acelei şarlatanii eretice, în care se practică mistica sexualităţii.
                           NICOLAE ROŞIJ
                COPILĂRIE ŞI ARTĂ
   Caracterul de nepătruns al artei, infinitul frumuseţii ei, derivă din depărtarea fără margini a hotarelor sale: suflet—cer. Insă nu numai depărtarea dintre ele este fără margini, ci ele înşile sunt lumi aparte, lumi infinite : nimeni nu poate preciza unde începe şi sfârşeşte sufletul şi nimeni nu poate arăta de unde şi până unde ţine cerul. Deaceea, şi arta este fără margini. Despre ea putem afirma—vag de tot, se înţelege — că începe din straturile cele mai adânci ale sufletului şi că tinde spre depărtările cerului. O delimitare precisă mintea noastră nu poate să dea. Arta este o imensă proecţiune a sufletului în spaţiu. O continuă evadare din teluric în spre divin. Un fel de flacără încremenită — şi totuşi vie — în frumuseţi inefabile, din a căror lungime noi nu vedem decât mijlocul. Esenţa ultimă a
artei nu stă în perceperea acestui mijloc, care a oarecum static, ci în fiorul ce aleargă dela un capăt la altul, adică din infinit spre infinit. Sesizăm numai trecerea de o clipă a fiorului, fără ca să putem parcurge şi drumul pendulării lui.      •                      •
  Cu toţii ştim că arta are puternice legături cu viaţa. Nu însă cu viaţa obişnuită, ci cu cea văzută prin lumina de aur a fiinţei noastre. Alături de realitatea existentă fiecare clădim, în conformitate cu felul nostru de a fi, o altă realitate. Zidirea acestei alte realităţi începe cu anii copilăriei şi durează până în pragul maturităţii. Nici o viziune nouă nu se mai adaogă ulterior. Cultura, cu-noştiinţele câştigate în anii de formaţie com-plectează vechile viziuni, le dau proporţii. însăşi vârsta nu mai naşte nimic; ea dă numai
278
© BCU Cluj
ptitere de reflecţie, de aprofundare. Totul se câştigă în epoca fragedă a copilăriei. Acum apare ideea de Dumnezeu, acum apare infinitul. Sufletul e în permanentă preocupare, dornic să afle şi să rezolve. Ai bucurii şi tristeţi intense care nu se uită. Ele rămân adânc întipărite şi mai târziu, la cea dintâi atingere, vor isbucni cu mai multă forţă. Aşa zisele viziuni pe care le au unii poeţi, cu mult în urma copilăriei, uneori în plină maturitate, nu sunt decât vechile emoţii, readuse la suprafaţă de cine ştie care cauză.
   Moartea în deosebi provoacă din belşug astfel de zguduitoare viziuni. La stingerea Bea-tricei, Dante concepu dintr’o dată Vita Nuova, unde, animat de figura fostei sale iubite, pledează pentru o nouă spiritualitate, în care crede cu tot dinadinsul. Moartea Beatricei, deşi, hotărâtoare, nu e însă şi o cauză primordială. Lucrurile porneau mai din adânc şi erau de dată mai veche. Poetul cunoscuse pe frumoasa florentină în zilele copilăriei: el avea nouă ani, ea şapte. Biografii povestesc că micul copil rămase uimit de frumuseţea fetii. Fire extrem de sensibilă, el se înamoră de ea. Imaginaţia lui creă între ei raiul unei fericiri eterne, ce i se întipări adânc în suflet. împrejurările tragice de mai târziu nu putură şterge urmele acestei fericiri: după moartea Beatricei, ea se transformă în credinţa unei sigure renaşteri spirituale.
   înainte de a preciza în ce constă raportul dintre copilărie şi artă, să remarcăm că nu există om, şi mai ales poet, pentru care copilăria să nu joace un mare rol în viaţă. Sunt scriitori care încearcă să ne convingă de contrariul. Cazul lui Giovanni Papini. dintre multe altele. Intr’una din cărţile sale de căpetenie — e vorba de „Un om sfârşit", o desăvârşire literară mai presus decât chiar şi faimoasa şi răspândita „Istorie a lui Crist" — în această carte cu bogat fond biografic, Papini scrie rândurile următoare, pe care le repetă cu o tristeţe dintre cele mai amare: >,Nu : eu n’am cunoscut niciodată copilăria. Nu-mi aduc aminte de loc să fi fost copil. Mă revăd, mereu, sălbatic şi adâncit în gânduri, dosit şi tăcut, fără un surâs, fără o isbucnire de plăcere sinceră". Cât de scumpă i-a fost lui Papini jelania aceasta, se vede şi din faptul că începutul cărţii a ţinut să-l facă prin cuvinte de soiul celor de mai sus : „Eu n‘an fost niciodată copil. N’am avut copilărie". Vasăzică, ne-am afla, fără pic de îndoială, în faţa unui scriitor lipsit de copilărie. Cumpănind bine cele scrise de Papini şi căutând să ne explicăm tonul disperat al cărţii în chestie, ajungem la o concluzie alta decât cea dorită de autor: nu e adevărat că n’a avut copilărie, ci numai că a avut una tristă. O confirmă însăşi spusele lui: ,,Mă revăd mereu, sălbatec şi adâncit în gânduri, dosit şi tăcut, fără un surâs, fără o isbucnire de 'plăcere sinceră“. Un copil care e tăcut, care nu surâde, şi care nu isbucneşte în hohote de plăceri, e tot copil, însă un copil trist, sfâşiat de imense dureri. Are şi el emoţii, are şi el trăiri, tot atât de profunde şi tot atât de intense ca şi cele provocate de o stare de veselie. Va plânge şi-şi va uda cu lacrimi
  propria fiinţă şi ea va fi de asemeni roditoare. Unde e atunci adevărul că Papini n’a avut copilărie ? Nicăieri, fiindcă pleacă dela o premisă greşită. Iubind prea mult durerea şi închipuindu-şi că în trecut a avut parte numai de ea, sihastrul dela Bulciano scrie, tot în sus citata carte, această frază, jumătate afirmaţie (pentru noi premisă falsă), jumătate caracterizare de sine: ,,Copilăria e iubire, bucurie, sburdălnicie, şi eu mă văd în trecut, mereu stingher şi gânditor". Copilăria e iubire, bucurie şi sburdălnicie ? Nu. Copilăria nu e numai iubire, bucurie şi sburdălnicie, ci şi tristeţe, plânset, durere. E adevărat că uneori e numai una, alteori numai alta, ori câte odată, şi una şi alta. Insă totdeauna are unul din atributele de mai sus.
   Am putea să mai aducem un exemplu sau două din multele câte sunt. Concluzia la care am ajunge ar fi tot una cu aceasta pe care o scrim aci şi pe care, am afirmat-o şi mai înainte : nu e adevărat că sunt oameni care n’au avut copilărie. Poeţii, mai ales, totdeauna au avut. Credinţa contrarie provine din faptul că pentru mulţi copilăria trebue să implice neapărat un maximum de veselie. Pentru unii, cum e Papini, în chip exclusiv. Pentru alţii, doar parţial. Insă măsura copilăriei nu stă numai în veselie. Veselia e numai una din formele pe care le poate lua manifestarea ei. NjQÎ propunem altjijnăsură--: trăirea. Trăirea intensă, crcS'CTEa"până - la transfigurare. Ea e posibilă în bucurie, în sburdălnicie, în durere ca şi în veselie. Viziunile copilăriei sunt însoţite de puternice trăirT. Pentru copii cerul nu e numai o întindere fără fund, (aceasta de fapt apare mai târziu, în special la firile meditative) ci o lume vie şi populată. Stelele de sus sunt fiinţe bine distincte şi, în nopţile de iarnă, când întunericul şi gerul se întind dela un capăt la altul al cerului, copiii au pentru ele tot atâta milă cât au şi pentru păsările pitulate sub straşinile ferestrelor. De-ar putea, le-ar strânge la sân şi le-ar sufla în faţă ca să le încălzească. Negurile dela margini de u-dudoaie sunt diavoli în carne şi oase. Dumnezeu însuşi, cu toată infinitatea sa, nu mai are nimic din forma sub care îl vedem noi. El e o apariţie reală,o fiinţă încărcată de atributele supremei bunătăţi un fel de om mai în vârstă, un bătrân- fără moarte, care, din înălţimile tronului ceresc, trimite asupra pământului nesfârşite cete de îngeri...
. Legătura dintre copilărie şi artă, izvorul de creştere al acesteia din urmă stă tocmai în trăirea de care vorbim. Ea este aşa de profundă, aşa de strâns legată de suflet, încât nu se uită niciodată. Asemeni picurilor de rouă ce se preling spre inima florilor, se infiltrează în sufletul copiilor şi viziunile despre lume. Ele is-bucnesc mai târziu sub formă de amintiri. In afară de educaţie, de cultură şi, de talentul înăscut. un poet e mare şi în măsura în care a avut sau nu o copilărie bogată în trăiri şi experienţe personale.
  Prin urmare, devine artă numai ceeace e profund al tău, numai ceeace a mai fost odată trăit. Reiner ^laria Rilke, în faimoasele Scrisori către un tânăr poet, exprimă magistral acest adevăr: „Dacă-viaţa de toate zilele ţi se
279
© BCU Cluj
pare săraci, nu o învinovăţi, ci învinovăţeşte-te pe dumneata, că nu eşti destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sterp, sau neînsemnat. Şi chiar dacă te-ai afla înţr’o închisoare, ale cărei ziduri ar înăbuşi orice zgomot din lume, nu-ţi rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăţie, această comoară de amintiri ? Pe ea ascult-o. Caută să. redeştepţi impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumnitale se va întări, singurătatea se va lărgi, şi-ţi va fi adăpost tainic, sgomotul lumii va trece fărăs’o atingă". Se vede clar că Rilke înalţă copilăria la rangul de supremă inspiraţie poetică.
   Artistul scrie sub imboldul ei. Pentru a atinge culorile frumuseţii nepieritoare, va fi necesar să coboare întâi în propria lui lume, să-şi cerceteze adâncul. O operă de artă este bună când se naşte din acest adânc. Origina ei o îndreptăţeşte şi nimic altceva. „Cauţi în afara dumnitale — mai scrie Rilke. Iată' tocmai ce n’af trebui să. mai faci. Nimeni, nu te poate ajuta, nimeni. Nu ai decât o singură cale. A-dânceşte-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini îrr-adân cui inimii..."
   Numărul celor care au scris despre copilărie, mărturisindu-şi propria lor experienţă, este foarte mare. Aproape fiecare scriitor a spus câte ceva : unii în mod indirect, adică proec-tându-se în diferite personagii, alţii direct, prin journale sau amintiri. Rene Chateaubri-and a păstrat o viaţă întreagă amintirea anilor petrecuţi la Combourg. Mai toate operile sale poartă farmecul copilăriei': plimbări prin parcuri solitare, prin păduri şi pe câmpuri. Uneori descrie viaţa tristă din casteluri cu coridoare întunecoase, printre care nu-ţi este greu să identifici pe cel dela Combourg. La-martine, Âlfred de Vigny şi toţi romanticii s’au lăsat furaţi de farmecul copilăriei. A fost un curent fără precedent în istoria literaturi lor. Filele cărţilor gem de „copii teribili".
   In general, pentru romantici, sâmburele copilăriei îl formează durerea: nimeni nu-i înţelege, nimeni nu-i mângâie .Fiecare se crede predestinat suferinţii. Această suferinţă începe odată cu venirea pe lume. Naşterea mea — spune undeva Rousseau — fu prima din nenorocirile de mai târziu. Chateaubriand se va plânge şi el la fel şi jelania lor va fi imitată de toţi. Copilăria e suferinţă şi durere; amândouă sunt dorite până la îmbolnăvire.
   Insă, oricâtă modă ar fi fost în felul romanticilor de a privi copilăria, atitudinea lor se leagă de ceeace am afirmat la început: nu există scriitor asupra căruia anii copilăriei să nu aibă o influenţă hotărâtoare. Feţele pot fi multe: bucurie, zburdălnicie — duioşie, tristeţe... Esenţa rămâne mereu aceeaş : trăirea.
   Din exemplele ce le-aşi putea da pentru a dovedi în ce măsură copilăria are o funcţiune creatoare, Dostoewski mi se pare cel mai nimerit. Se ştie că alături de personagiile destruc-tive — mulţimea aceea de posedaţi de care era plină Rusia de atunci şi care sunt tot atâtea figuri universale — genialul romancier face să răsară, asemeni florilor dela margini de păduri întunecoase, chipul cutărui ori cu-tărui copil. După concepţia filosofică a lui Dostoewski, copilăria este perfecţiune morală,
  este sfinţenie. Ivan Karamazov, una dintre cele mai reuşite creaţiuni ale sale, cuprins de chinurile negativismului, exclamă cu disperare: nu...dau toată fericirea universală pe o singură lacrimă de copil. E tânguirea după fericirea iremediabil pierdută, e strigătul omului cuprins de noaptea nebuniei, venită pe urma propiilor sale greşeli. Iubiţi pe copii, recomandă cu limbă de moarte stareţul Zosima, pentrucă ei sunt nevinovaţi; ochii lor sunt ea seninul cerului şi întreaga lor făptură ne aminteşte pe Mântuitorul. Intr’o convorbire pe care o are cu Alioşa (scena se petrece tot în romanul Fraţii Karamazov"), Ivan povesteşte despre un osândit care, în temniţă fiind, iubea copii în chip straniu. Ori, în timpul carierii, osânditului i se întâmplase deseori să ucidă copii... Prin zăbrelele celulei, acum nu privea decât la ei. Nu e nimic bolnav în iubirea acestui osândit (pe care, de bună seamă, Dosto-iewski îl va fi cunoscut în acea casă a morţilor ce a fost pentru el Siberia). Să nu scăpăm din vedere că povestirea e pusă în gura lui Ivan, tipul omului care nesocotind sensul real al vieţii va cădea pradă celui mai feroce desechilibru interior. Indirect, şi el este un criminal. E pe cale de a-şi da seama de greşelile făcute. El, care n’a iubit nimic în viaţă, iubeşte acum pe copii. Dece? Pentrucă singuri ei sunt nevinovaţi. Copiii sunt o rămăşiţă a paradisului de odinioară. Oamenii decad pentrucă nu înţeleg sensul adevărat al vieţii: iubirea reciprocă, în sens creştin. Dacă ar vrea să înţeleagă adevărul acesta pământul n’ar fi decât un paradis. Singuri copiii sunt fericiţi, fiindcă, singuri ei sunt nevi-îiovâţi. Când pune pe osânditul din închisoare să-i iubească, Dostoiewski vrea să arate că omul — chiar şi cel mai josnic, sau poate mai mult acesta? — îşi dă seama de noroiul vieţii:-— Priveşte la copii ca la un cer din care singur _ s’a.jşgonit. Cine poate să-şi reaprindă în suflet flacăra purităţii de odinioară — un lucru extrem de anevoios nu însă şi imposibil — acela se izbăveşte. Cazul se întâmplă cu alt Kara-mozov — deşi nu asistăm la reînvierea lui morală: ea are loc dincolo de roman — anume cu cel de al doilea fiu al bătrânului Fedor, cu Mitia.
  Ideea. că .. prin iubire se ajunge la ispăşire este profund creştină. Dostoiewski a ajuns la ea în urma unei îndelungate lecturi a Bibliei.
Se ştie că osândiţilor le era îngăduit să ţină în închisoare o singură carte: Vechiul şi Noul Testament. Dostoiewski a trăit zece ani printre condamnaţii de rând şi o astfel de viaţă i-a prilejuit cea mai intensă trăire a adevărurilor lui Hristos. Fără să tăgăduim episodul acesta — fără el n’am prea şti ce anume ar fi devenit autorul — credem totuşi că lucrurile vin mai din adânc. întâmplarea cu Biblia a fost categoric hotărîtoare pentru romancierul de mai târziu. Ea nu este însă şi cauză primordială. Felul de a vedea lumea, caracterul religios al weltanschaung-ulm său datează din epoca copilăriei.
  Dostoiewski şi-a petrecut o parte din copilărie la ţară, într’un sat, unde tatăl său, medic militar, îşi cumpărase o mică bucată de pământ. Familia sa venea aci în toate verile.
In casa părintească micul Dostoiewski a luat
280
© BCU Cluj
parte la multe evenimente. Odată, pe când avea patru ani, viitorul romancier e dus de mama sa în faţa icoanei Maicii Domnului. Aci rosteşte el prima rugăciune. E un episod de care îşi va aduce aminte toată viaţa.
   Copilăria lui Dostoiewski se desvoltă într’o atmosferă dintre cele mai religioase. Tatăl era un om ursuz, rău, foarte sever şi exigent cu copiii săi. Avea însă şi o parte bună : era credincios. Mamă-sa, o fire din cale afară de blândă, era deasemeni credincioasă. E foarte important pentru desvoltarea de mai târziu a omului ce sâmbure se îngroapă în primele cute ale sufletului. La Dostoiewski credinţa s’a imprimat adânc şi evenimentele de mai târziu n’au putut-o şterge (printre aceste evenimente se înumără şi socialismul). Uneori părea a se fi stins: dintre condamnaţii la moarte ce trebuiau să fie executaţi în piaţa din Pe-tersburg (în 1849 se descoperise un complot), singur Dostoiewski a refuzat împărtăşania... Insă ulterior vechea credinţă a isbucnit cu toată forţa, încliegându-se în opere ce constitue cea mai măreaţă frescă a omenirii.
   Intr’un loc Dostoiewski vorbeşte direct de influenţa fără seamăn a copilăriei. Iată cum îl descrie pe Alioşa: „Rămas fără mamă la patru ani, nu încetase o clipă să se gândească la dânsa. Chipul, mângâierile ei, rămăseseră vii, trăiau în sufletul lui. Acest soiu de amintiri se poate săpa în minte din frageda copilărie; sunt puncte luminoase pe care toată umbra vieţii nu le poate stinge. Este un colţ care mai rămâne dintr'un mare tablou şters. Una dintre cele mai stăruitoare amintiri era (pentru A-lioşa) următoarea: o fereastră larg deschisă, într’un colţ al odăiei o candelă aprinsă la icoană şi mama lui îngenunchiată, plângând ca într’o criză de isterie, plângând, ţipând şi strângând la piept pe micul ei Alioşa, chemând asupră-i binecuvântările Maicii Domnului... Deodată o servitoare intră în odaie şi ia din braţele mamei pe copilul înspăimântat. Alioşa mai vede şi acum faţa aprinsă dar frumoasă a mamei lui“ Se observă bine că autorul a trăit cândva scene asemănătoare. Pro-pia lui copilărie îmbracă acum diferite forme.
   Alături de sentimentul religios — care la Dostoiewski se poate explica admirabil prin viziunile şi trăirile de odinioară, alături de sentimentul iubire — explicabil şi el tot prin acumulările copilăriei:    cazul poeţilor gen
Dante —, alături de dorul de singurătate — cu siguranţă că destăinuirile lui Rilke au un substrat de experienţă propie: n’a scris atâtea poesii pe tema asta ?, alături de tendinţa de revoltă spirituală — tăcutul şi schilodul copil Papini a creat mai târziu un frumos amestec
CRONIC
 LUCIA DEMETRIUS: DESTINE. — In editura „Kiron Neagu" dela Sighişoara, care într’un \imp foarte recent a isbutit să se impună cu roadele unei activităţi pe cât de bogate pe atât de pline de prestigiu, a apărut de curând cartea de nuvele a d-rei Lucia De-metrius : „Destine".
de revaltă şi poesie —, alături de toate aceste sentimente şi altele de care nu mai amintim mai este unul foarte frecvent marilor scriitori: iubirea de natură. Ea se explică la fel adică sâmburile ei datează tot din anii copilăriei. Exemplul lui Eminescu. El a iubit natura mai presus de orice, şi nu şi-a găsit mângâiere decât în frumuseţile ei, pe care le-a cântat cu liră de geniu. In amintirile sale, Slavici povesteşte despre omul Eminescu amănunte care au pus în mare încurcătură pe critici: când se afla în mijlocul unei păduri sau în largul unei câmpii, marele cântăreţ părea insensibil la frumuseţile peisagiului. Intr’o plimbare făcută în jurul laşului, singur care n’a dat un semn de admiraţie a fost Eminescu, plimbarea l-a lăsat complet rece. Unii au pus acest bizar indiferentism pe seama firii lui: reacţiona tardiv. Alţii l-au considerat ajuns la saturaţie, când exploziile momentane nu mai sunt posibile. Alţii au tras concluzia că poetul n’a iubit de loc natura... Fireşte, E minescu, ca personalitate artistică e foarte greu de înţeles. Nu greşim însă când afirmăm că insensibilitatea de care vorbeşte Slavici era numai în aparenţă. Poetul a iubit totdeauna natura. Când era copil stătea toată ziua prin pădure. Fugea de acasă, mai târziu dela şcoală, tocmai din Cernăuţi, pentru a-şi potoli focul sufletului cu frumuseţile naturii. Căminarul dela Ipoteşti nu putea înţelege ce căuta băiatul său prin pădure. El îl vroia tobă de carte, şcolar silitor, nu să bată drumurile codrului... Pe copil îl atrăgeau însă murmurile izvoarelor şi foşnetul frunzelor. Acum are loc tainica sa legătură cu natura, din care legătură vor ieşi cândva poesii fără seamăn. Mai târziu n’avea dece să mai entuziasmeze. Tot ce vedea nu întrecea în farmec peisa-giile de altădată. Nu frumuseţile prezente le trăia, ci pe cele deatunci. Deaceea tăcea şi părea absent.
  Copilăria a avut totdeauna rol hotărâtor asupra poeţilor. Ea este izvorul fermecat din care răsar operile nemuritoare. In afară de talent şi de cultura primită, poet mare e numai acela care şi-a început viaţa prin intense trăiri personale. Marele noroc al geniilor nu este satisfacerea promptă a cerinţelor. Aceasta duce la râsgâiere, la îmbătrânire prematură. Adevărata copilărie constă într’un ciudat şi permanent neastâmpăr, care cere cu nesaţiu să fii mereu tu. Aci nu se ajunge decât singur. Copilăria refuză orice fel de intervenţie: ea reprezintă începuturile artei şi arta are nevoe de libertate absolută.
                                                                                                     VLADIMIR DOGARU
I T E R A R A
   Lucia Demetrius are incontestabil, zestrea unui talent, care-i dă o poziţie de mâna întâi în rândul camaradelor sale de condei. Şi lucrul acesta l-a demonstrat cu deplin succes prin scrierile anterioare, precum o face şi cu volumul de faţă. Literatura sa e un gen cam fără afinităţi în scrisul nostru, de o viziune şi
A L
281
© BCU Cluj
manieră absolut personală, dar tocmai din pricina aceasta se şi situiază în fără de criteriile obiective de valorificare. E puţin dificilă, fiindcă nici nu poate fi tratată cu o formulă intermediară. Ori o accepţi aşa precum e, împărtăşind-o cu entuziasm, ori o refuzi pe motiv că nu isbuteşte să-ţi devină familiară şi că nu corespunde concepţiei tale despre creaţia epică.
   Lucia Demetrius nu are un scris de fabulaţie şi animaţie exterioară. Din acest punct de vedere, opera ei e nulă. Are însă altceva şi încă în mare măsură: viaţa interioară cu toate amănuntele şi mişcările ei. Acţiunea care lipseşte în afară, e înlocuită printr’o profundă desfăşurare sufletească încadrată în momente de trăire pasionantă la care se asociază toată fiinţa eroului. Figurile sunt statice, într’ade-văr. Nu ajung să facă uneori nici măcar un pas pe căile reale ale vieţii dar se întreţin în aventuri fantastice dincolo de imaginea lor fizică şi se cufundă în dramă, după logica lor temperamentală şi cauzele în care sunt prinse.
   Cadrul acesta de mişcare îşi are dimensiunile lui vaste şi după socotinţa mea, scriitorul care isbuteşte să-l răscolească şi să-i dea viaţă, stăpâneşte cel mai dificil domeniu din câte i se cer în arta scrisului.
   Vorbeam despre inactivitatea fizică şi spaţială a eroilor închipuiţi de Lucia Demetrius. Un exemplu caracteristic în sensul acesta, îl oferă nuvela „Ultimele zile ale Ioanei Lazăr“. Dela început până la sfârşit, acelaş decor, aceeaşi stare de lucruri, neschimbată, ca ’ntr’un tablou unde totul rămâne mereu aşa, cum a fost conceput de viziunea pictorului. Ioana Lazăr, o tânără profesoară, zace pe un pat de spital. Zilele şi nopţile se scurg într’o atmosferă insuportabilă de chin şi suferinţă, până când bolnava moare. Faptul e banal, desigur dar în subsolul lui, scriitoarea s’a adâncit până în cele mai ascunse taine, prezentându-ne toată durerea cu ramificaţiile ei, toată mizeria şi teroarea pe care starea aceasta morbidă o întreţine în sufletul eroinei, grozava luptă dintre cugetul lucid şi nălucirile sufocante, precum şi exasperanta monotonie a aceloraşi nesfârşite deprimări. Nuvela e un coşmar. Dar e înainte de toate expresia unui chin omenesc de cea mai reală substanţă, de unde şi efectul pe care-1 produce. E o puternică redare analitică de suferinţă şi obsesie, în care vezi cum se sfarmă picătură cu picătură, viaţa şi tinereţea unei femei. Un motiv asemănător, dar fără o încheere atât de dramatică, îl găsim şi în „Febră“. Acolo ne este înfăţişată o copilă bolnavă, cu sufletul, cu dorinţele ei bizare, cu halucinaţiile boalei. Şi-aici, ca şi în „Ultimele zile ale Ioanei Lazăr“, se detaşează din mediul decorativ, imaginea doctorului care capătă contur fantastic în viermarul de gânduri al suferindei. Interesant e faptul că şi într’o parte şi într’alta, doctorul e primit mai mult cu interes erotic decât cu speranţa salvării. Explicaţia se află, desigur, în sensul ilogic şi diformările de conştiinţă, pe care le impune starea de haos a atâtor închipuiri stranii.
   Nota aceasta de neastâmpăr şi enervare, de obsesie şi patologie, se păstrează şi în alte
teme, precum bunăoară în cele de iubire. Iată, în „Pretexte“ — o schiţă de mare adâncime psihologică, — băiatul priveşte asupra fetii ca la un mister. Vrea să-i afle tainele. O iubeşte şi e neliniştit de necunoscutul din ea, de incertitudinile şi semnele de întrebare pe care şi le iscă în fundul conştiinţei. Fata îşi de-stăinueşte aproape cu voluptate iubirile anterioare. Dezastru. Băiatul pleacă, fireşte nu pentru totdeauna, dar pentru a fi consecvent cu sine în clipa aceea grea, când el sigur şi-a deschis rana unei dureri, scormonind prea mult tainele iubitei sale. Şi mai tipică, din acest punct de vedere, este bucata „Cătuşe", unde avem cu adevărat o împletitură de coş-mare prilejuite de acelaş sentiment al dragostei. E vorba de două fete, două prietene, sau mai bine zis două rivale, în a căror conştiinţă iubirea face un joc de fantome, cu pasiuni, cu amăgiri şi goluri, totul petrecut în ireal, dar cu înţelesuri deprimate. Insfârşit mai indicăm schiţa „Moment1', unde eroina se prezintă cu o lăcomie extraordinară după tot, după absolut, după fericirea deplină, care este personificată în imaginea şi prezenţa iubitului.
  Do fapt, lumea aceasta plăsmuită de închipuirea autoarei noastre, aşa după cum se arată, e o lume bolnavă şi chinuită până la nimicire. Trăeşte în baia ucigătoare a unei temperaturi prea ricate şi se lasă redusă de ispita prăpastiilor ameţitoare. Din pricina aceasta, scrisul Luciei Demetrius sufere de un unifor-mism păgubitor fiindcă mai toate siluetele se confundă între ele. Deasemenea, se simte şi lipsa conturului real şi a altor elemente necesare pentru a articula o imagine vie şi un relief literar. Ceeace constitue nota de preţ a acestei scriitoare, e dexteritatea cu care ştie să
  mânuiască subtilităţile sufletului omenesc şi priceperea de a descompune orice mişcare interioară până în cele mai reduse detalii, într’un cadru de originalitate şi viziune.
                       PAN. M. VIZIRESCU
                       V'f ’
                                                             * K
  EMANOIL BUCUŢA :          CAPRA NEAGRĂ.
Fără îndoială că nu este o întâmplare nesemnificativă faptul că pe coperta acestui volum nu întâlneşti subtitlul de „roman”, aşa cum obişnuiesc să facă cei mai mulţi dintre prozatorii noştri, atunci când fie dintr’un interes fie dintr’altul, scriu două sau trei sute de pagini neîntrerupte. Şi spunem că nu este o întâmplare gâ'ndindu-ne, fiind adică pe de plin convinşi, că d. Emanoil Bucuţa a procedat astfel deoarece a avut lămurită conştiinţă a structurii şi a rostului cărţii sale.
  Intr’adevăr, Capra neagră pare a fi exact la artipodul a ceeace se numeşte roman, în accepţia exigentă a cuvântului.
  Dincolo de orice pasiune exagerată pentru diviziunea genurilor literare, trebuie totuşi să recunoaştem că romanul implică o serie de foarte precise calităţi ale analizei psihologice şi ale organizării materialului epic, pe care un scritor nu le poate stăpâni decât în epoca de maturitate a talentului său. Viaţa unui roman creşte dintr’o viziune obiectivă a reali-
282
© BCU Cluj
tăţii, — obiectivă în sensul că se arată receptivă la toate aspectele ei, transfigurându-le apoi, tipologizându-le. Se cere aşa dar, în primul rând, forţa de construcţie şi de orânduire a planurilor de existenţă. Lipsit de această capitală însuşire, un prozator poate fi orice afară de romancier.
   Capra neagră a d-lui Emanoil Bucuţa este o admirabilă povestire, o evocare a trecutului cu vârsta şi cu sentimentele pure ale tinereţii, o carte în care pluteşte stăruitor nostalgia după un veac apus a cărui lumină a rămas doar în inima şi în cugetul autorului. Nimic însă din ceeace constituie caracterul romanului nu apare în paginile ei. Raportat la virtuţile de stilist şi la înclinaţiile temperamentale ale d-lui Bucuţa, lucrul acesta reprezintă un netăgăduit bine pentru economia artistică a volumului.
   Ca în orice povestire, şi în Capra neagră se simte necontenit participarea afectivă a aceluia care reînvie — înainte de toate lui însuşi ■— o epocă stinsă acum. D. Emanoil Bucuţa scrie cu o căldură cuceritoare ; fraza lui e bogată în ecouri care vibrează şi în sufletul cititorului. Deaceea, deseori filele răsfoite sunt adevărate poeme fără ritm şi fără rimă.
   In deosebi, în înfăţişarea frumuseţilor na turii, calităţile sale se manifestă din belşug, O magistrală siguranţă a cuvântului românesc se împreunează aici cu darul de a pătrunde în adâncimea tainică a unui peisagiu, a unui munte sau a unei bolţi cereşti de pildă.
   „Munţii erau curaţi. Lumina îi batea pieziş, din dreapta, şi le aprindea feţele umede ca nişte pereţi de cleştar. Se muta de pe unul pe altul, cobora din adânc pe văi, zugrăvea fiecare râpă, îi desfăcea de cer, până înălţa întreg şirul Făgăraşului cu Negoiul în mijloc, într’o pulbere argintie şi tremurată, pe măsură ce soarele se ridica mai sus. O văpaie rumenă, ca o dogoreală ieştiă din piatră, zim-ţuia puţin crestele. Vremea avea să se păstreze frumoasă, dar cu vânt mare de seară. Pe dedesupt pădurile roşii ardeau liniştit. Pă-lălaia lor se întindea în linie dreaptă cât bă-tea ochiul, de jos din câmp şi până în întunericul albastru al brazilor. Un Octombrie uscat şi fără îngheţuri pregeta să le scuture frunza" fp. 18).
   E desigur o subtilă sensibilitate de cântăreţ al naturii în aceste rânduri de care găseşti numeroase în Capra neagră.
   Subiectul cărţii ? Propriu zis 'n’are un subiect închegat şi deci o acţiune unitară, desfăşurată după regulile consacrate ale epicului.
   Cu prilejul unei ascensiuni pe Negoiul, Vlad Armăşescu, însoţit de sora lui, Zoica, şi de bărbatul Zoichii, Andrei Spătar, află că în Sibiu s’a stabilit Magdalena Olbert, săsoaica originară din Bistriţa, pe care a iubit-o cu o ardoare neprihănită în vremea studenţiei de la Berlin. Dragostea aceasta, din cauza plecării neprevăzute a Magdei, a rămas ca o rană nelecuită în inima lui Vlad. La auzirea vestei neaşteptate, sufletul tânărului inginer se deschide larg tuturor amintirilor din trecut După o uvertură care este mai mult un procedeu tehnic decât o necesitate organică a povestirii, d. Emanoil Bucuţa începe înşirarea oarecum cronologică a faptelor, menite să ne lămurească până la urmă introducerea atât
do enigmatică ia care am asistat. înşirarea este de bună seamă, un fel de a vorbi, fiindcă ceeace face autorui e o continuă prelucrare şi idealizare a momentelor reale.
  Vlad o cunoaşte pe Madgalena la Blaj, când în 1911. s’a sărbătorit prin celebra adunare de pe Câmpia Libertăţii cei cincizeci de ani ai Astrei. Ceva nedefinit simte el faţă de această fată cuminte şi frumoasă, însă ceva foarte puternic. Plecat la Berlin ca să-şi desăvârşească studiile, Vlad o aşteaptă cu cea mai nerăbdătoare emoţie. In metropola germană, odată venită Magda, se înfiripează, în cadrul pitoresc al familiilor Ilenke şi Rittmeister, o viaţă de ponderate petreceri împreună cu Zoica şi încă vreo câţiva colegi. Iubirea lor pare să capete din ce în ce contururi mai clare, până într’o zi, când Vlad cunoaşte pe superba artistă de douăzeci de ani : Lotte Urban. Apariţia aceasta îi sbuciumă fiinţa şi îl copleşeşte. In Lotte, Vlad Armăşescu vede o dragoste pe care i-a ursit-o destinul. Desigur, ţine şi la Magda — dar strania artista este altceva. E o experienţă, e o pasiune profundă care se naşte mereu din ea însăşi, ca Un mister viu, carnal. O după amiază de conversaţie într’o grădină berlineză încrestează în miezul acestei legături sentimentale o pecete indestructibilă. Lotte însă părăseşte metropola, sta-bilindu-se câtva timp într’un oraş de provin cie pentru ca apoi să ajungă la Paris, iar Vlad rămâne singur cu toate visurile risipite ca de o furtună. Doar o scrisoare i-a lăsat Lotte înaintea năprasnicei despărţiri. Degeaba o va căuta de acum înainte, zadarnic se va «trădui să-i trimită vreun semn : Lotte a dispărut ca o umbră miraculoasă.
  Dispariţia ori cât de sguduitoare este, redresează în Vlad vechiul sentiment faţă de Magda care nu se strinsese. Am zice noi un caz de dualitate erotică. Probabil. Ceea-ce-i însă sigur este că Magda devine, de astă dată, o fiinţă a liniştii şi a împăcării căreia Vlad îi închină cele mai curate gânduri, în faţa căreia se mărturiseşte şi se purifică. Am avea de obiectat d-lui Bucuţa prea uşorul accent ce a făcut să cadă asupra analizei psihologice. Scriitorul s’a oprit cu predilecţie la zugrăvirea formală, chiar decorativă uneori, a acestui proces de o general umană profunzime.
  Magda Olbert, şi ea, va urma un drum de tristeţe. îndemnată de împrejurările războiului se înrolează ca soră de caritate în Orient. Din nou singur, Vlad Armăşescu se reîntoarce în ţară, unde Zoica s’a căsătorit cu Andrei Spătar şi unde lupta desrobirii începuse. Episodul excursiei în munţi se întâmplă cu ani în urmă.
  Complectată cu izbutite scene din care se desprinde figura lui Caragiale atât la Berlin cât şi la Blaj, îmbogăţită deasemenea cu înfăţişarea unor aspecte politice din Ardealul încă neeliberat şi mai presus de orice, dăruită cu descrieri virtuoase, lectura cărţii d-lui Bu-cuţa este o aleasă plăcere intelectuală. Şi este deopotrivă, o tristeţe. Căci Capra neagră rămâne cartea îndurerată a iubirii neîmplinite, a acelei iubiri la amintirea căreia fiecare inimă se înfioară şi se umbreşte de o sfâşietoare melancolie.                           ’
                                                                                                        SEPTIMIU BUCUR
283
© BCU Cluj
   ALEXANDRU MACEDONSKI: OPERE VOL. I. POEZII. — Literatura română are curiosul aspect: de a cunoaşte scriitori „uitaţi" sau „necunoscuţi" şi de a se învăţa opere din auzite, după ureche sau după potcite istorii literare.
   N’am putea spune că Alexandru Macedonski era un scriitor uitat sau necunoscut, dar nici cunoscut. Ştiam despre el multe lucruri, însă vag; şi mai ales ştiam întâmplarea cu epigrama adresată lui Eminescu sau că e un poet ce reprezintă un „curent bolnăvicios". Cunoşteam adică tot ce constitue faptă şi contribuţie negativă, astfel că Macedonski, după cum spune doctul său comentator, era un scriitor necunoscut prin partea cea bună a operei lui. Şi într’adevăr aşa este. Nimic nu ştiam din vieaţa acestuia atât de sbuciumată, din lunga lui vieaţă scriitoricească plină de glorie, dar şi de înfrângeri, de dramatisme ; nimic din cioplitorul de nestemate, din făuritorul unei limbi poetice atât de personale, din scriitorul în opera căruia s’au răsfrânt atâtea curente ale vremei; şi nimic sau prea puţin din şeful de şcoală literară, din cenaclurile macedonskiene, care în cei 50 de ani de frământări scriitoriceşti a văzut trecând generaţii de visători, dela Duiliu Zamfirescu şi Cincinat Pavelescu, la Ion Pillat şi Tudor Vianu.
   Insă destinul unui mare creator oricât de vitregit de soartă ar fi, rămâne tot destin. Târziu, peste o decadă sau un secol, el este reînviat, chemat la vieaţa proprie hărăzită de dumnezeire.
   Marele noroc al lui Alexandru Macedonski a fost ca destinu-i poetic să fie trecut în mâi-nele unui admirator al său, şi dacă n’ar fi prea mult, în mâinele unui discipol. Oricum — admirator sau discipol, d. Tudor Vianu era cel mai indicat să ne prezinte pe Macedonski. Şi spun aceasta întrucât, pe lângă că dornnia-sa a fost un prieten al poetului, însuşi un distins stihuitor, dar este şi un om de un fin gust, un estet în adevăratul înţeles al cuvântului şi un destoinic critic literar. Poate cel mai destoinic din generaţia sa. Multele sale eseuri estetico-literare ca Arta şi Frumosul, Filosofie şi Poesie, şi îndeosebi studiile Poesia lui Eminescu sau Ion Barbu, ne întăresc în convingerea că nu exagerăm cu nimica în afirmaţiile noastre şi că bucuria exprimată — de a i se fi încredinţat întocmirea acestei ediţii critice, este întru totul justificată.
   „Admirat cu fanatism de unii, necunoscut sau contestat de alţii, cum bine spune d. Tudor Vianu, opera lui Macedonski are nevoie să fie prezentată în lumina capabilă să pună în relief valoarea ei". Şi într’adevăr priceputul prezentator al operii poetului reuşeşte să ne dea o admirabilă ediţie critică, deocamdată numai a versurilor, ce duce inevitabil la o dreaptă apreciere estetică şi la o justă ierarhizare pe scara valorilor poeziei române. Căci din lunga carieră poetică a lui Macedonski, mai lungă chiar decât a lui Alecsandri, şi de o neobişnuită fecunditate din cele 6-7 culegeri publicate de autor ca şi dintr’un imens material irosit prin publicaţiile scoase de acesta, mult chiar inedit, d. Vianu selectează numai
284
creaţia de o reală valoare spre a phtea întocmi un singur volum, ce-i drept destul de impunător (472 + XCXII pg.). Astfel că poezia mace-donskiană apare debarasată de tot ce constitue încercare, versificare întâmplătoare; şi poetul Rondeluri-lor şi a Nopţi-lor a avut multă, foarte multă de natura aceasta. Curăţită aşadar de versuri banale sau uşoare, astăzi avem o ediţie Macedonski cum nici însuşi poetul nu ue-ar fi putut-o da. O ediţie antologie. Şi aici stă marele noroc al poetului.
  Acestui principiu pur estetic, ce a dus la prezentarea de faţă. se mai adaugă apoi cele câteva zeci de pagini de Note şi Variante, multe întocmite chiar de autor, şi cele o sută şi mai bine dintr’un studiu asupra vieţii şi personalităţii poetului. A ne opri mai mult şi asupra acestor părţi întregitoare şi necesare înţelegerii operii, nu ne permite spaţiul şi ar fi şi de prisos. Numele d-lui T. Vianu ne vorbe-îndeajuns. Oricum, urmărirea biografiei poetului în meandrele ei atât de variate, dă posibilitate d-lui Vianu să scrie adevărate pagini de viaţă romanţată; iar puţinele, dar substanţialele consideraţii asupra versului macedon-skian ne amintesc de subtilul interpret al poeziei lui Ion Barbu.
  Prin ediţia de faţă a Fundaţiilor Regale, Macedonski a intrat aşa cum se cuvenea, întreg şi plin de prospeţime, în literatura română. Treptat vor urma şi celelalte trei volume — cu teatrul, cu proza şi cu articolele filosofice şi literare. Desigur că şi acestea vor fi prezentate în aceleaşi condiţii ireproşabile de tehnică critică şi tipografică. Şi totuşi îndrăznesc să spun că nu s’a făcut tot ce merită Macedonski. Va trebui ca tot d. Tudor Vianu sau altcineva, la Fundaţii sau în „clasicii comentaţi" dela Scrisul Românesc sau la orice altă editură, să alcătuiască o ediţie eftină a operilor macedonskiene, şcolară dacă se poate spune, care să pătrundă în masele largi ale cărturărimii noastre. întrucât prea mare şi prea necunoscut este Alexandru Macedonski.
  Făcându-se aceasta, suntem siguri că poetul rozelor şi al nestematelor îşi va lua locul meritat alături de Alexandrescu, Alecsandri, E-minescu, Coşbuc.
                                                               *
                                                            * *
  ION CREANGĂ: OPERE. — Desigur că la ediţia Creangă publicată tot de Fundaţii sub îngrijirea d-lui Kirileanu, nu putem face aceleaşi reflecţii ca la ediţia Macedonski.
  De fapt scriitorul humuleştean a avut şi o altă soartă. Gustat şi preţuit de toate vârstele, opera acestuia a fost tipărită bine, rău — mai mult rău, de cine n’a vrut, reuşind astfel să pătrundă la toate păturile societăţii româneşti. Ce-i drept că la unanima preţuire din partea cititorilor, critica şi istoriografia noastră literară a fost absentă până în ultima vreme dela studii estetice, dela comentarii sau ediţii critice pe care le merită Ion Creangă.
  Totuşi d. Gr. T. Kirileanu a fost dintru început unul, şi aproape singurul serios comentator al operii acestuia. încă din 1906 dă o ediţie critică la „Minerva" pentru a o repeta mai
© BCU Cluj
târziu prin cea dela . Cartea Românească" însărcinat de Fundaţiile Regale, ca unul dintre supravieţuitorii locurilor bistriţene, d. Kirileanu porneşte la îndeplinirea sarcinei încredinţate ţinând seama, desigur, de primele sale ediţii.
   De bună seamă că ajutat fiind şi de studiile complimentare ce s’au făcut în ultima vreme încearcă să reconstitue adevărata limbă a lui Creangă. Căci, tipărite în „Convorbiri Literare" sau în alte periodice ale vremei, Amintirile şi Povestirile scriitorului nostru au apărut pline de greşeli tipografice, de dimensiuni sau schimbări binevoitoare din partea zeţarilor* schimbări de care însuşi Creangă se speria. Pe o pagină din „Convorbiri Literare", cu corecturile făcute de autor reprodusă în facsimil şi în volumul de faţă, scriitorul nota în josul ei: „Inchipuiţi-vă acum ce mi-a făcut Beş-checherecul. Apoi mai are cineva tragere de inimă să sgârie rău, bine altădată ?“
   Prin colaţionări de texte şi manuscrise — atâtea câte se mai păstrează d. Kirileanu încearcă să facă ceeace voia şi Creangă: să în-drente o limbă potcită de editori sau schimbată, fără voia autorului, de însuşi Maiorescu. A reuşit oare în această muncă atât de d’fi-cilă? N’am putea spune nici da, nici nu. Oricum. ceeace se poate face astăzi, prin prizma ultimelor contribuţii, d. Kireleanu a făcut. S’ar putea însă ca mâine, datorită noilor cercetări •—• şi unele s’au şi anunţat: a preotului Furtună şi a d-lui Ungureanu dela Iaşi, să avem ideala ediţie Creangă. Şi abia atunci când vom avea-o, se vor putea întreprinde mai uşor şi studii de estetică.
   Căci arta lui Creangă este o artă a cuvântului.
                                                                                                                GH. VRABIE
                                                              *
   ALEXANDRU MAR CU:           FIGURI    FEME-
NINE DIN RENAŞTERE. — Epoca de frământări politice şi sociale prin care ne este dat să trecem, de militarizare, pe de o parte, de preţiozitate culturală pe de altă parte. îndeamnă spiritul să se privească în Renaştere, ca într’o oglindă. Cuvântul este adesea utilizat nentru a contura noua structură a faptelor trăite azi
   In asemenea atmosferă spirituală, cartea domnului profesor Alexandru Marcu a căpătat însemnătatea lucrului neaşteptat şi dorit. Publicul este, însă, mai pretenţios, atunci când ştie că dorinţa i s’a realizat, Voeşte ca astfel de cărţi să-i producă o stare de împăcare cu sine. de mulţumire, să depăşească faptul însuş al aflării.
   Domnul Alexandru Marcu a reuşit pe deplin, prin recenta carte de a produce această sen-saţie. Structura psihică de umanist a domnului Marcu ne-a fost evidenţiată de studii anterioare. Ea a găsit, însă, o putere de expresie cu totul nouă în subiectul de reevocare a civilizaţiei din timpul Renaşterii italiene. Domnia sa nu a vrut să ne prezinte un tratat arid de istorie, deşi bogăţia materialului consultat îi putea îngădui uşor acest scop.
  O ţintă mai complexă a urmărit sciitorul. Deplin documentat pe baza materialului istoric, a simţit dorinţa să se apropie de public şi să desluşească împreună cu el taina trecutului, să i-o tălmăcească în trei puncte deosebite ale spaţiului, în care s’a desfăşurat viaţa Renaşterii.
  Primul punct spre care autorul a voit să îndrepte pe cetitor e Florenţa, prin excelenţă cetate a Renaşterii. Doritor să descopere ol însuş, acolo unde nu aleargă lumea, discreta violetă a culturii, uitată de vulg. domnul Marcu, „trecând dincolo de Ponte Vecchio Şi întrebând din Florentin in Florentin unde se găseşte „Via dei Bărcii", a aflat acea stradelă şi s’a oprit în faţa unui zid cu stemele familiei Bardi. Acolo a întâlnit sufletul Alessan drei Strozzi şi a întipărit puritatea unei figuri femenine din Renaştere.
  O a doua piatră de hotar, statornicită anume pentru a ne povesti viaţa de atunci, ocupă dela început un spaţiu mai larg, ca şi însemnătatea dată acestui popas de către autor. Iată-1: „Pe malurile albe de nisip ale Adna-ticei, netezite sub înălţimile de argilă şi piatră ale Bomagnei, jos, între culmile cu ziduri de castele, dela San Marino la Cesena şi de la Bocea delle Camminate 1a. Gradara, stă până astăzi Rimini, între soare şi marea albastră“. Acolo a desluşit povestea Isottei şi a lui Si-gismondo Malatesta seniorul cetăţii.
  Al treilea punct din spaţiul cu întipărirea amintirii Renaşterii, a fost ales la Ferrara Consfinţit mitologic drept centru cultural, o raşul este cercetat de autor ca leagănul unei rafinate dinastii a Estensilor. Totuş, nu a fost ales, dintr’o dată, momentul culminant, în care se conturează prototipul femenin kl Renaşterii, Isabella d’Est, ci tot cu dormţa de a prinde firul mai sfios al începutului, s’a oprit asupra figurii lui Niccolo şi a tovarăşei sale, fermecătoarea, dar atât de „burgheza", Parisina.
  Din aceste trei puncte, viaţa Renaşterii s’a desprins, pentru a forma un întreg bine definit al complexului de moral şi amoral, de sublim şi cruzime, de cuprins al Dumnezeirii şi al zeităţii păgâne. Desluşim într’adevăr. din curgerea vieţii zugrăvită de domnul profesor Marcu, cele două sensuri prin care Nietzscbc caracteriza lumea păgână, „apollinic" şi „dionisiac". Dar autorul a făcut mai mult pentru noi. Nu a exagerat — aşa cum se obicinueşte aceste contraste, aceste două poluri în jurul cărora gravitează lumea din Renaştere, ci le-a contonit armonios, reliefând, astfel o valoare eternă: psihicul uman. Contrastele sunt şi vor exista mereu, căci aşa a construit natura pe om. Iar, pentru ca mai blândă să ne pară sinteza, autorul a ales ca interpret principal în povestirea vieţii de atunci ,,figura feme-nină". însuş titlul a consfinţit acest scon umanist, căci, paralel cu silueta plăpândă şi graţioasă a eroinelor, interesante încă de copile. se desenează în relief tot atât de puternic, figurile virile ale constructorilor vieţii din Renaştere. Dar, pe când pentru bărbatul cercetat singur, ocupaţiile militare însemnau rolul de frunte, asigurându-i fala de condottier şi puterea, pentru bărbatul alături de o figură femenină, soţie oa Alessandra Strozzi, ori mai
285
© BCU Cluj
adesea, iubită ca Isotta degli Atti, viaţa capătă un alt sens mult mai complex. Sigis-mondo, crudul Tiran dela Rimini este expo nentul cel mai veridic. Alături de Isotta, fo-meea vieţii sale el devenea, din stăpânitor şi cuceritor de bogăţii, un slujitor, care se roagă Frumosului. Căci râsboinicul fără teamă nu s’a mulţumit doară să cânte în versuri ca Pe-trarca iubirea. A voit să se poată închina în-tr’un Templu al Frumosului şi al iubirii.
   „Sugestionat, de la Literatură, Condottierul trecea astfel la transpunerea acelui sentiment lirie in piatra sarcofagului din Malatestian, spre a-şi imortaliza iubirea în marmora mai rezistentă ca versul“ (pag. 86).
   însuşirile de umanist ale povestitorului se vădesc însă, nu numai prin această esenţială înţelegere a caracterului complex al figurei umane în Renaştere, ci şi prin alte note, privind atât conţinutul, cât şi forma acestui studiu. In primul rând, coloarea vremii, sub aspectele cele mai variate ne este viu zugrăvită, alaiuri de nuntă, „giostre" de întrecere a virtuţilor bărbăteşti, ospeţe se destramă în faţa noastră ca în afrescurile lui Gozzoli sau Car-paccio. Autorul ne mijloceşte pătrunderea în intimitatea unui „studiollo" femenin, fură indiscret din tainele artificiilor modei, se opreşte cu plăcere la ocupaţiile mai prozaice, dar
frumoase, sănătos de simple ale gospodinei.
  Discernământul cunoscătorului de artă pe care l-am aflat întotdeauna în activitatea literară şi critică a d-lui profesor Marcu, are şi în această carte, bogat prilej de a se manifesta. Astfel, de pildă, în legătură cu templul Malatestian, construit după planul lui Al-berti ■— artist, prezentat cu seriozitate critică :
  „Se spune în general despre Malatestianul din Rimini că ar fi expresia a trei forţe care-i însufleţesc zidurile până astăzi: Arta lui Leon Battista Alberti, puterea lui Sigismundo Mala-testa şi Iubirea pentru Isotta.
  Când, de fapt, ca orice monument, el trebue să apară drept un complex de piatră şi suflet, învăluit în suprema Armonie la care aspira Estetica Renaşterii, prin contopirea celor mai disparate contraste din câte s'au încrucişat într’însul: de la Clasicismul păgân la, Misticismul Sfântului din Assisi; de la Simbolismul biblic la Astrologie“ (pag. 102).
  Trecând la partea formală, aceaş grije umanistă însoţeşte cartea.
  Nu putem încheea decât cu o rugăminte: interesantul afresc, deabea început cu trei ,.•figuri femenine", să se continue cu alte imagini, culminând, poate cu silueta rafinatei Isabella d’Este.
                                                                                                     MARIELLA COANDĂ
     CRONICA MĂRUNTĂ
  THEODORESCU-SION a murit pe neaşteptate, în plină vară a vieţii şi a talentului său de-o nesecată fecunditate. Omul, care s’a dus pentru totdeauna dintre noi, era de-o aparenţă mândră şi ştia să-şi poarte cu semeţie frumosul cap turnat ca în bronz, pe care sculptorul Corneliu Medrea i l-a prins într’un bust minunat de verosimil şi pe care artistul însuş l-a zugrăvit de atâtea ori în falnice autoportrete. In el vibra cu o nuanţă aproape agresivă, ce nu-i sta rău, conştiinţa darului artistic, pe care îl avea în sânge.
  Theodoreseu-Sion a fost un virtuos al penelului. O virtuositate pe care nimeni altul n’a avut-o dela Grigorescu încoace. Ai putea spune cu tristeţe că, în condiţiile sociale din România mare, pictorul n’a avut ce face cu această virtuositate. Pictura, ca şi arhitectura, e o artă aservită în sensul că desvoltarea ei e condiţionată exterior de gradul de necesităţi estetice ale societăţii. Condiţiile acestea însă, de două decenii încoace, sunt cu totul neprielnice într’o societate ca a noastră cu vechea aristocraţie prăbuşită şi cu noii ajunşi încă străini de sensurile superioare ale culturii. Statul de asemenea a cugetat prin aceştia, — ceeace însemnează că niciun stimulent social deosebit n’a provocat arta plastică să-şi desfăşoare mi-nunatele-i virtualităţi.
  In alte împrejurări, Theodoreseu-Sion cu for-midabila-i virtuozitate şi energie creatoare ar fi lăsat în urma lui opere de mari proporţii, care să fixeze spiritul unei epoci întregi, căci pentru aceasta era deplin înzestrat. Din acest
punct de vedere, marele artist a murit nea-vând ce face cu virtuositatea lui. Suflet neliniştit, caro nu-şi afla locul, el şi-a exercitat îndemânarea experimentând aproape toate formulele tehnice ale vremii, dela pointillismul iniţial până la neoclasicismul ultimelor tablouri. Toate aceste faze de atelier se traduc prin realizări remarcabile, ce alcătuiesc împreună o operă de-o varietate şi de-o bogăţie fără pereche. Niciuna din pânzele sale însă nu atinge proporţiile şi înnălţimea unei capodopere, care să dea măsura de care era în stare artistul. El a trebuit să facă eternele şi exasperantele peisagii şi naturi moarte, fiindcă altfel expoziţiile aproape anuale, pe care le deschidea, le-ar fi închis neatinse. Ce trist e să ne dăm seama de lucrurile acestea abia când mâna măiastră, în care zăceau atâtea posibilităţi uimitoare, este ea însăşi, pentru totdeauna, o „natură moartă" !
  Artistul din Theodoreseu-Sion era însufleţit de o profundă conştiinţă românească. A fost dintre cei dintâiu pictori de seamă, cari au aderat la crezul de artă al revistei Gândirea. Marea lui ambiţie, hrănită mai bine de un deceniu, a fost aceea de a se afirma ca pictor naţional. Specificul etnic rostit în acordurile colorilor şi în alegerea subiectelor l-a preocupat în toată această vreme. O numeroasă serie de naturi moarte, de compoziţii cu aer oarecum legendar şi cu tendinţă de mit etnic, au rămas din această perioadă a pictorului. Experienţa n’a stârnit o atenţie suficientă în restrânsul public al cumpărătorilor de artă,
286
© BCU Cluj
alcătuit mai mult din evrei, şi astfel entusias-unul pictorului a scăzut. In aceeaşi perioadă, la îndemnul nostru prietenesc, Theodorescu-Sion a încercat subiectele religioase; câteva icoane cu Maica Domnului şi una sau două compoziţii din viaţa Mântuitorului. Temperamentul său artistic era însă de altă natură decât afinităţile profunde, pe care le cere o asemenea pictură.
  A fost însă un moment nimerit, când artistul putea să-şi manifeste o parte din marile-i puteri. Atunci când Academia Română a avut piosul gând să ridice, cu cheltuiala Ministerului Artelor, mausoleul lui Vasile Alecsandri la Mirceşti. Cum eram în situaţia oarecum de a comanda, Theodorescu-Sion, a făcut o capodoperă de proect decorativ, care sintetiza întreaga poesie a bardului naţional. Ar fi fost o minune de mausoleu. Din nenorocire, Academia Română l-a respins prin onoratul ei preşedinte de-atunci, emeritul speolog clujan. d. Emil Racoviţă. Preferit, în locul marelui pictor, a fost d. Paul Molda ! De-atunci datează aşa zisul nostru conflict cu Academia, pe care n’avem dece să-l regretăm. Lucrul acesta l-a durut neînchipuit de mult pe Theodorescu-Sion şi în lăsâmântul său artistic se află până azi acel proect, la care ţinea ca la o frumoasă şi tristă amintire.
  Grozavi suntem noi, oamenii, când ne atinge cineva mai ales în laturile în care nu suntem competenţi! Dar nu ne gândim ce urmări dezastruoase decurg din incompetenţa noastră, afirmată peste orice consideraţii drepte.
  Theodorescu-Sion era un om mândru, şi, cu toate recunoaşterile unanime de care s’a bucurat în viaţă, veninul unui gest, cum a fost cel pe care l-am amintit, l-a purtat în suflet până la moarte. Nu spun acestea cu niciun fel de resentiment, ci cu amărăciunea că repetăm la nesfârşit greşala de-a nu ne preţui forţele câtă vreme le avem printre noi...
  M’a luat condeiul şi-am scris mai mult despre ce-ar fi putut să fie Theodorescu-Sion decât despre ce-a realizat. E mai întâiu posibilul ce s’a suprimat, care-ţi vine în minte în faţa morţii neaşteptate. Opera lui a rămas printre noi şi rămâne dincolo de noi. Ea e bogată şi variată de parcă ar fi făcută de zece pictori la un loc. Va trebui catalogată, studiată, reprodusă şi pusă în adevărata ei valoare. Theodorescu-Sion, fără să fi fost profesor, a fost un maestru fecund pentru generaţiile mai tinere. Spre deosebire de arta lui George Pe-traşcu, ce rămâne inaccesibilă, arta lui se comunica, informa, iniţia şi antrena. Pulsează în ea o ritmică de lozincă plăsmuitoare. După războiu, Sion a deschis drumul realismului etnic în pictură, şi dacă s’a discutat atâta problema specificului naţional în plastică, stimulentul acestor discuţii venea mai ales din simpla prezenţă a operei lui prodigioase, care umplea în fiecare an cu noi aspecte, cu noi realizări şi noi experienţe sălile expoziţiilor, devenite şcoli de studiu pentru tineret. Generalizat în urmaşi, curentul etnic, curentul de autohtonizare a picturii îi datoreşte mult acestui artist,_ căruia îi plăcea să se simtă la cârmă, căruia prietenii îi spuneau „leul“, iar el, când vorbia de autohtonism, se înflăcăra,
şi evoca obârşia moţească, chema versul popular, sau strofele lui Coşbuc şi preamărea verdele argintiu al verii româneşti, care domină în pânzele lui.
  Pe păretele din faţa mea stau tablouri de-ale lui: flori, portrete, nuduri, siluiete rustice. Din cel mai spaţios, în ton verde cenuşiu, răsar doi ciobani uriaşi, în sarici, profilaţi pe codru; unul a căzut cu bărbia în toiag, nesfârşit de trişti îi sunt ochii; cellalt şi-a pus mâna streaşină şi caută din vârful stâncii peste zări. îşi caută pictorul şi parcă ştiu că n’au să-l mai găsească niciodată.
                                                                 *
                                                              * *
  ST. O. IOSIF DEFINITIVAT. L-a definitivat d. Şerban Cioculescu într’o ediţie, care e un scandal luxos. Pretenţia de a definitiva tu pe un poet consacrat,ciopârţindu-i opera, presupune în ce te priveşte, o serie de însuşiri probate, care îţi crează autoritatea. Şi dacă nu. cel puţin afinităţi temperamentale ce îţi dau acea evlavie literară necesară mai ales când te apropii cu foarfecă de opera cuiva care nu se mai poate apăra. E în orice caz o răspundere teribilă, pe care ţi-o asumi. D. Şerban Cioculescu şi-a asumat o asemenea răspundere cu o seninătate biologică. Altfel, nimic nu-1 îndreptăţia s’o facă. Nici activitatea sa publicistică, fiindcă e un convins apologist al latrinei ca izvor de inspiraţie, iar St. O. Iosif e un poet candid ; nici ideologia sa din subsolul Adevărului şi Dimineţii, care e la antipodul tradiţionalismului lui St. O. Iosif.
  Pe plan literar, d. Şerban Cioculescu — numele închide uneori predestinaţii secrete ! — face parte din categoria profitorilor cinici, cari exploatează azi cu tupeu toate avantagiile ideilor, pe care le-au batjocorit până ieri. Ex-ploatându-le, le simulează, dar sunt prea novici ca să nu-şi dea în petic ! Şi d. Cioculescu nu s’a putut abţine disimulându-se în defini-tivator al lui St. O. Iosif. E o distanţă atât de mare dela stăpânul Kalman Blumenfeld de până ieri până la meseria nouă de anteprenor al tradiţionalismului încât e greu să nu-ţi dai în petic.
  Din interminabilele sale cronici, — lungi fiindcă sunt tarifate pe kilometru şi trebuiesc umplute cu verzi şi uscate — d. Cioculescu n’a dovedit până acum vreun gust literar ci, fie la el acolo ! un gust persistent pentru sca-tografie. Ce-are aface această perversă insanitate cu cel mai pudic poet al literaturii noastre? Era de aşteptat, prin urmare, să elimine atâtea poesii proprii personalităţii lui Iosif şi atâtea traduceri admirabile şi să introducă. în schimb, nişte gângureli de început, ca opere „definitive", de care poetul însuş s’a lepădat. Cartea e, din acest punct de vedere, o desfigurare şi o caricaturizare. E făcută parcă anume să-l diminuieze.
  Afară de aceasta, nici măcar notele dela urmă, cu pretenţie de erudiţie, nu sunt corecte. In ele se vorbeşte de poesii eliminate, când aceleaşi poesii figurează în text. Ceeace însemnează: o ediţie morfolită numai ca să iasă un nou profit, un onorariu în plus !
287
© BCU Cluj
  Pe urmă eliminarea marşului „La Arme", singura chestiune care se discută, fiindcă celelalte mari defecte recensenţii nu-şi dau osteneala să le caute. Şi sunt atât de însemnate încât singure anulează această nefericită ediţie.
  Dece a eliminat d. Cioculescu „La Armo“ ? O spune în prefaţă: fiindcă l-a convins d. Perpessicius la cafenea ! Argumentul e un deliciu pentru seriositatea de judecată a unui critic care „definitivează11 astfel pe St. O. Io-sif. Dar dece d. Perpessicius şi nu d. Mateescu-Chose ? Argumentul nu şi-ar fi pierdut deloc din savoare.
  D. Perpessicius, foarte cavaler, a sărit să-şi. apere victima chiar într’o gazetă oficială, demonstrând că „La Arme" e o prostie literară, ce merita să fie eliminată.
  Eu pe d. Perpessicius nu-1 acuz, fiindcă am impresia că-1 înţeleg. „La Arme" e strigătul eroic al tuturor soldaţilor cari au luptat pentru a făuri România. D. Perpessicius a fost soldat. A plecat cu acest cântec pe huze şi s’a întors erou, fără braţul drept, fără mâna atât de necesară scriitorului care este. Omeneşte vorbind, e o mare şi respectabilă durere. In-suş pseudonimul de Perpessicius, care însemnează suferinţă îndurată la maximum, datează din acele zile de jertfă sângeroasă. N’aş vrea să-l jicnesc, dar am impresia că amintirea permanentă a durerii e legată, pe nevrute, de aversiunea cu totul, personală, subiectivă, fată de marşul războiului. E un proces psihologic capricios, de care nu ne dăm seama tocmai cei cari îl trăim.
  Dar asta c una, şi marşul marelui războiu e alta.
  Cântecul lui St. O Iosif e legat de cea mai mare epocă a României. In evoluţia istorică a sentimentului naţional şi a expresiei lui în faptă eroică, „La Arme" are o însemnătate covârşitoare chiar faţă de „Deşteaptă-te Române". El e pentru noi ceeace e Marsilioza pentru Franţa sau Giovinezza pentru fascism. Ce idiot se întreabă de valoarea estetică a acestor grandioase vulcanisme naţionale ? Ele au intrat în patrimoniul obştesc, ca sângele-ca graiul, ca datinile. Numai un estropiat moralmente e capabil să elimine un asemenea cântec din circulaţia culturală a ţării. E ceeace a comis d. Şerban Cioculescu.
  Ţi se spune la ureche pentru a-1 apăra : Să trecem cu vederea; Cioculescu nu-I are la stomac pe St. O. Iosif !
  Dar, pentru Dumnezeu ! Dacă n’a avut la stomac decât onorariul când a masacrat această ediţie, incorectitudinea lui e cu atât mai gravă.
  De fapt, nu d. Perpessicius l-a convins să elimine marşul ci vechile sale convingeri antinaţionale. Lucrurile la noi se uită prea repede. D. Şerban Cioculescu încă do când era student a debutat ca instrument al internaţionalei comuniste, scoţând o foaie „Viaţa universitară", plătită de oficina „Adevărului". D. Cioculescu propoveduia studenţilor noştri marxismul şi în acea foaie scria textual: „Patria mea e umanitarismul!“ Pripăşit acum tocmai unde nu trebuia, fiindcă antecedentele i s’au uitat, el şi-a dat în petic. E simbriaşul marxist de altădată care elimină dintr’o ediţie oficială marşul „La Arme".
  Stupidă imprudenţă !
  Dacă d. Cioculescu, din situaţia pe care o deţine, ar fi fost mai prevăzător, ar fi aflat că marşul lui St. O. Iosif cu muzică de Alfons Castaldi a fost însuşit de augusta noastră Dinastie. Prima lui audiţie a avut loc la Palatul Regal în anul 1913, în prezenţa Regelui Ca-rol I şi a Reginei Elisabeta. Marele Căpitan de oaste, care a fost C'arol I, e cel care a consacrat cântecul ca marş naţional şi din ordinul său s’a introdus în armată, iar din armată în şcoli. Doi Regi şi-au dus armatele la glorie în ritmul acestui cântec, iar Marele lor Urmaş, trimiţându-şi ieri trupele la graniţă, n’a stat desigur să se întrebe de problematica estetică a marşului.
  Ne face, poate, d. Cioculescu în locul lui un marş umanitarist ?
  In momentul de faţă alte cărţi ale lui St. O. Iosif nu se găsesc pe piaţă decât această „ediţie definitivă". întraripatul text al marşului lipseşte din ea.
  Şi totuşi, când ţara sărbătoreşte o sută de ani dela naşterea Regelui, care l-a consacrat, şi când armatele stau încă la graniţă, se găsesc complici inconştienţi, cari apără infamia comisă de un estropiat moral.
                                                                                                      NICHIFOR CRAINIC
I
şi
i
1
ANUL XVIII.
Nr. 5.
MAI 1939
288
© BCU Cluj