ANUL XVIII. --- Nr. 4 APRILIE 1939 • w : . SUMARUL: • 1 ’ "• ' ORTODOXIE ŞI LATINITATE I. PETROVICI : Emile Boutroux ...... 169 DONAR MUNTEANU : Două sonete.....180 N. M. CONDIESCU : Din însemnările lui Safi- rim ...............182 RADU GYR : Cozia..........193 ŞTEFAN BACIU: Poesii ........194 D. STĂNILOAE: Ortodoxie şi Latinitate . . 197 SANDU TZIGARA-SAMURCAŞ: Mazurka de Chopin............ 203 NICHIFOR CRAINIC : Teologie şi Estetică . . 204 IDEI, OAMENI, FAPTE - NICOLAE ROŞU : Profeţiile lui Nostradamus . 211 MARIELLA COANDA : Vizibilitatea pură . , 214 CRONICA LITERARĂ PAN M. VIZIRESCU : Matei Alexandrescu : Jo¬ cul cuvintelor. --- ştefan Baciu: Drumeţ in Anotimpuri......... 218 GH. VRABIE : Al. Rosetti : Istoria limbii române .......... 220 CRONICA PLASTICĂ «' AL. M. PALEOLOGU : Ştefan Luchian .... 221 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC : Poesia Iui Gh. Tuleş . . 223 EXE MPLARUL 20 L E I © BCU Cluj „Nici măcar la trei persoane din zece... or nanismul nu funcţionează in mod NORMAL" IATĂ O DECLARAŢIE MEDICALA care întristează. Se pare, că aproape toţi adulţii prezintă trepte diverse da intoxicaţie internă» cauză a celor mai multe boit Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul urie, de choiesterină, de deşeuri şi toate elementele nefo~ lositoare. „In sfârşit, punct capital, Urodonal este un minunat regulator al presiunii arteriale", Dr. RAYNAUD foţi mtdts tt/ al ipitaltlar militar*. URODONAL cel mai bun antireumatic. ii fa/snasii |i © BCU Cluj EMILE BOUTROUX DE I. PETROVICI Voi începe cu evocarea unei amintiri, nu dela Boutroux, pe care din nefericire nu l-am apropiat şi nici nu l-am cunoscut, dar în legătură cu dânsul. Nu sunt decât vreo trei-patru ani, de când într’o călătorie prin Italia, mă opream pentru întâia oară în oraşul Bolonia. Printre alte monumente bolonieze, m’am dus să vizitez vechea clădire a Universităţii, unde am fost călăuzit de un funcţionar bătrân, foarte amabil şi foarte fin, care m’a plimbat prin toate sălile edificiului, până am ajuns în cele din urmă la cea mai vastă dintre toate. Aci, însoţitorul meu îmi dădu explicaţiile sale, cu un ton aproape vibrant: „Vedeţi sala aceasta, îmi spuse dânsul. Intr’ânsa s’a ţinut în 1911, Congresul internaţional de filosof ie. Am auzit multe discursuri frumoase, dar unul mai minunat de cât toate, al filosofului francez Boutroux. Am fost fermecat literalmente, ba chiar am plâns când a vorbit de fraternitatea tuturor naţiunilor şi de posibilitatea armoniei tuturor popoarelor în cadrul unei omeniri unice. In momentul acela nu mai credeam nimeni într’un măcel european. Dar — Vai! — n’au trecut de cât trei ani şi-a isbucnit războiul mondial”... Această mărturisire francă făcută de un nespecialist, de un om mai mult modest, dar amator de manifestări spirituale şi pătruns de-o înaltă umanitate, m’a făcut să văd cât de departe se putea întinde, prin vraja personalităţii şi a cuvântului său, influenţa acestui gânditor de rasă şi a acestui om de inimă care a fost Emile Boutroux. . Dar fireşte influenţa lui cea mare s’a exercitat în cercuri mai restrânse, care totuşi puteau cuprinde mai multe speţe de intelectuali; filosofi, savanţi, oameni de cultură. Aceasta atât prin opera sa scrisă, cât şi prin activitatea lui de profesor, ani îndelungaţi distribuită de la catedre prestigioase şi bine situate în atenţia lumii. Născut în 1845 în apropiere de Paris, şi-a făcut toate studiile în această luminoasă capitală, urmând la Şcoala Normală Superioară celebrele cursuri ale lui Lachelier, iar mai târziu ascultând cursurile de istoria filosofiei ale lui Eduard Zel-ler, la Universitatea din Heidelberg, unde a fost trimis c’o misiune culturală şi unde a învăţat bine limba germană, pe care o vorbea curent. Acestei împrejurări, Boutroux îi datoreşte un uşor supliment de simpatie în cărţile germane, atunci când se vorbeşte de filosofia lui. 169 © BCU Cluj După un debut stereotip ca profesor ..la licee din provincie, timp în care se plângea mereu prin scrisori, maestrului său Lachelier, atât de sănătate, cât şi pentru faptul că era obligat să propue elevilor, teorii şi idei de care nu mai era convins, Boutroux îşi trece doctoratul în 1874, dedicând cele două teze, una lui Ravaisson şi alta lui Lachelier, amândoi filosofi spiritualişti preocupaţi de afirmarea libertăţii în faţa determinismului ştiinţii — marcând, prin aceste dedicaţii, propria sa direcţie de gândire, calea convingerilor sale filosofice. Urmează o frumoasă carieră universitară, care îl aduce dela Universităţile din Montpellier şi Nancy, unde a profesat puţin, la Paris, întâiu ca suplinitor şi’n urmă ca urmaş al lui Fouillee, la Şcoala Normală Superioară. Peste câţiva ani e însărcinat cu cursul de istoria filosofiei la Sorbona unde a avut o extrem de fecundă activitate, până în anul retragerii 1907. Războiul i-a impus ©ti altfel de activitate, anume să apere cu condeiul poziţia morală a patriei sale ameninţate şi să denunţe scăderile sufleteşti ale duşmanilor. E o sarcină pe care a îndeplinit-o cu stăruinţă şi cu talent, şi’n orice caz cu mai puţină parţialitate de cât contemporanul său german Wundt, care într’o lucrare tendenţioasă, denigrând filosofia popoarelor inamice, s’a coborât adesea până la pamflet. După încheerea războiului Boutroux s’a mai bucurat de roadele victoriei, numai trei ani, până la 1921 când are loc data morţii sale. Opera sistematică a lui Boutroux nu este vastă : La contingence des lois de la nature; De l’idee de loi naturelle; Science et Religion. Cantitatea scrierilor sale mai sporeşte însă cu lucrări de conţinut istoric, între care ies în evidenţă ca desăvârşite expuneri şi interpretări, studiile asupra lui Aristotel, Boehme, Kant, Leibniz, Pascal, James şi încă altele. Interesantă este oscilarea lui Boutroux între două concepţii asupra Istoriei filosofiei. Până să ajungă la opinia sa finală, care consideră diferitele sisteme, desigur ca opere cu caracter individual dar totodată ca puncte de vedere variate asupra realităţii, care se complecteazâ unele pe altele, Boutroux a conceput istoria filosofiei ca o succesiune de operă de artă, în sensul că un sistem filosofic nu continuă sau perfecţionează pe altul, aşa cum se continuă teoriile ştiinţifice, ci ia întotdeauna lucrurile de-acapul. Opinia aceasta părăsită până la urmă de Boutroux a fost reluată şi susţinută de curând, la Congresul — Descartes de la Paris, de esteticianul Lalo, care a insistat cu deosebire asupra faptului că construcţiile metafizice nu sunt verificabile, — aşa cum sunt teoriile ştiinţifice — iar valoarea lor rămâne să o constitue pur şi simplu coherenţa şi arhitectura lor interioară. Protagonistul acestei teorii foarte contestabile a trecut cu vederea că lipsa de acord a teoriilor filosofiei sau a consecinţelor lor, cu faptele concrete, a fost acea care a determinat adesea discreditul unor sisteme celebre, ca acela al lui Hegel, care la un moment dat a fost desminţit c u brutalitate de fapt© empirice necontestate. } Originalitatea filosofică a lui Boutroux o constitue însă lucrările sale de filosofia ştiinţelor, opere bogate şi dense, pline de subtilitate şi cu luminişuri metafizice ademenitoare, cu toate că parcă prea schematice^ Epoca în care trăeşte şi reflectează Boutroux este o epocă de dictatură a ştiinţii pozitive. Natura, în totalitatea domeniilor sale, era stăpânită de legi suverane, sigure şi imutabile. Speculaţia filosofică sau era dispreţuită din cauza in-certitudinei sale, sau era tolerată, cu rezerva expresă să nu încalece câmpul ştiin- 170 © BCU Cluj ţelor, care cuprindea de altfel totalitatea lumii sensibile. Ii rămânea investigaţiei filosofice dreptul de-a face „teoria ştiinţei”, bine înţeles o teorie docilă şi ascultătoare, care să nu sdruncine cu nimica piedestalul superb al cunoştinţei ştiinţifice, şi, cel mult subt forma unei metafizici cuminţite şi incolore, să încerce o coordonare a adevărurilor ştiinţifice, — stabilite separat în diversele ogoare ale naturii, într’o concepţie de ansamblu, coherentă şi unitară. Mulţi filosofi au acceptat cu resemnare un astfel de domiciliu forţat, silin-du-se să se acomodeze cu această vieţuire strâmtorată, şi să păstreze măcar aparenţa unei măreţii şi-a unei glorii, care nu mai erau actuale. Nu exista nici măcar siguranţa că rolul acesta, care era departe să ofere satisfacţie deplină aspiraţiilor morale ale conştiinţii şi trebuinţii noastre metafizice, i se va garanta realmente filosofiei şi nu se vor produce iarăş agresiuni din partea intransigenţei pozitiviste. Din aceste griji şi aprehensiuni a eşit ideia atacului preventiv din partea filosofiei, pe propriul teren al ştiinţii, distrugându-i-se citadelele de legi necesare şi neschimbătoare din care, ştiinţa îşi făcea o fală şi cu care socotea că poate să domine totalitatea nevoilor noastre sufleteşti. Emile Boutroux a avut meritul să dirijeze unul dintre cele mai viguroase atacuri în contra pretenţiunilor dictatoriale ale ştiinţei timpului său, silindu-se să demonstreze cu mare lux de exemple, alese din toate domeniile ştiinţii, că aşa zisa certitudine neclătinată a legilor ştiinţifice este iluzorie şi că în realitate nu se poate vorbi de necesitate, ci numai de contingenţa legilor naturii. Vom încerca să rezumăm cât mai clar, etapele argumentării lui Boutroux. Mai întâiu ni se arată că nu se poate vorbi decât într’un singur caz de necesitate absolută, când e vorba de axiome logice şi anume de axioma identităţii: A = A, adevăr tautologic care nu aduce nici un progres în cugetare. Chiar alte principii ale gândirii, cum ar fi categoria cauzalităţii, nu prezintă aceeaşi stringenţă, ci numai o necesitate relativă. In sfârşit proprietăţile matematice, cu toate că se impun şi ele spiritului nostru, nu au acelaş grad de necesitate ca principiile de logică pură, din care nu pot integral deriva, „renferment un element nouveau, hetârogene, irreductible : la continuite“. Această slăbire a necesităţii, care rezultă din caracterul lor sintetic, l’a făcut pe Kant să prevadă clasa a parte, a judecăţilor sintetice-apriorice. Dar chiar dacă am face abstracţie de aceste grade ale necesităţii în domeniul logico-matematic, (lucru ce-1 mărturiseşte totuş strecurarea unui element contingent în judecăţile sintetice-apriorice, mai slabe în necesitate de cât judecăţile analitice tautologice), să nu uităm că aceste adevăruri formale reprezintă nu regiunea realului, ci pe acea a posibilului, exprimând cadrele şi limitele existenţii, iar de la posibil la real nu se află trecere necesară. Existenţa ca atare nu derivă necesar din posibilitatea ei, ci este un fapt, care se adaugă şi care depăşeşte considerabil sfera lucrurilor posibile, dintre care foarte multe nu se încheagă niciodată în realităţi palpabile. Aşa dar existenţa nu este un fapt necesar, ci un simplu fapt, deci un fapt contingent (în înţelesul că nu pare mai necesară existenţa de cât nonexistenţa). ’ Dar se va zice: odată admiţând această contingenţă de bază, anume faptul însăşi al existenţii, nu constatăm oare în desvoltarea concretă a fenomenelor sale, acele înlănţuiri necesare de care ne vorbeşte atâta ştiinţa, legăturile dintre cauze şi efecte ? Boutroux ne smulge şi această iluziune, reiterând vechile consideraţii empiriste ale lui Hume, pe care le-a precedat cu reflecţii similare, carte- 171 © BCU Cluj sianul Malebranche, arătând că efectul nu derivă analitic din cauză şi nu avem niciodată impresia, în lumea experienţii, că dintr’un complex de cauze nu putea . să derive alt efect de cât acela care s’a produs. Teoria ademenitoare a echivalenţii cauzelor cu efectele, ceiace ar implica permanenţa aceleiaşi substanţe Sau energii, nu poate suprima faptul schimbării, care e contingent şi care în cel mai bun caz presupune anume condiţii, dar faţă de care schimbările rămân incomensurabile. Dar să presupunem că în etajul inferior al lumei anorganice, în domeniul mecanic, legile fenomenelor sunt ceva mai stricte. Pe măsură însă ce ne ridicăm mai sus, pe scara complexităţii crescânde, de la domeniul fizic, la fenomenele chimice, apoi succesiv, la acele biologice, psihice, sociale, legile devin mai maleabile, şi contingenţa creşte, de la treaptă la treaptă. Legile ştiinţelor mai complexe, nu pot fi derivate din acele ale ştiinţelor mai simple, — un adevăr care a fost accentuat cu vigoare şi de către Auguste Comte şi pus la baza eelebrei lui ierarhii a ştiinţelor. Atâta numai că Boutroux adânceşte analiza şi arată că legile ştiinţifice devin cu atât mai riguroase, cu cât se face abstracţie de o mai largă parte a realităţii concrete. Căci în fond nu există decât o singură realitate, — mobilă, schimbătoare, contingenţă. Legile mecanice se obţin făcând abstracţie de cea mai mare parte a conţinutului viu al existenţii, şi luând în consideraţie numai un aspect inferior al ei, acela care se repetă, şi ale cărui fenomene pot fi prezise cu mare certitudine, bine înţeles atâta vreme cât alte fenomene, de care am făcut abstracţie, n’ar veni pe neaşteptate, de pe altă treaptă a existenţii, pentru a le încrucişa şi întrerupe în mod intempestiv. Iniţiative venite de pe planul biologic sau psihic pot devia sau chiar opri în loc, desfăşurarea unei înlănţuiri mecanice, după cum chiar în limitele domeniului pur mecanic, o lege rămâne vala-. bilă, numai în măsura în care nu suferă interferenţa altor legi de aceiaşi natură. Orice lege ştiinţifică dobândeşte astfel un aspect condiţional, iar valoarea ei depinde de gradul în care am făcut abstracţie de mai multe realităţi înconjurătoare, presupunându-le absente sau inofensive. Orice lege implică o abstracţiune, şi este cu atât mai riguroasă, cu cât se face abstracţie mai întinsă de forţele complexe ale realităţii. In schimb legile ştiinţelor mai complicate, care ar vrea să îmbrăţişeze existenţa în bogăţia ei concretă, fără a practica abstracţii prea radicale, legile acestea sunt mult mai puţin riguroase, îngădue surprize, imprevizibil şi inedit. Rezultatul acestei ascuţite analize a lui Boutroux, este clar : In natură nu domină determinismul inflexibil al unor legi, care s’au dovedit — la un examen mai atent — precare, sau de-o aplicaţie condiţionată şi restrânsă. Nicăeri efectele nu derivă necesar din cauze şi astfel fenomenele nu îşi au raţiunea suficientă ca antecedentele lor. Plecând dela aceiaşi convingere, filosoful Malebranche afirmase cândva că fenomenele nu sunt în realitate decât ocazia altora, singura cauză producătoare fiind peste tot locul, una singură : Dumnezeu. Boutroux substitue cauzei teologice şi supranaturale a lui Malebranche, o entitate mai vagă şi definită mai mult negativ : libertatea, forţă creatoare care nu poate fi cuprinsă într’o formulă matematică dar capabilă să explodeze, provocând schimbări inedite, înlăturând barierile legilor sau ocolind linia traseului lor. Desigur Boutroux nu vrea să identifice libertatea cu dezordinea şi anarhia. El voeşte să menţie o ordine în natură, şi invers de Fouillee care se chinuia să găsească în cadrul determinismului o insulă pentru libertate, Boutroux se sileşte să afle şi să explice în cuprinsul imens al libertăţii oaze de reguli constante şi de determinism. Există şi pentru dânsul în natură linii de legi permanente, dar care au 172 © BCU Cluj un caracter derivat: „Ies lois sont le lit ou passe le torrent des faits ; ils Tont creuse, bien qu’ils le suivent“. Aşa cum râul îşi creiază albia, devenind totuşi într’o măsură prizonierul ei, tot aşa spontaneitatea creatoare şi-a creiat făgaşul unor legi, care au devenit din ce în ce mai consolidate şi mai tiranice, graţie unui proces de habitudine, care sleeşte iniţiativa şi desvoltă automatismul, — asemănare ingenioasă pe care Boutroux şi-a însuşit-o din teoriile maestrului său Ravaisson. Tot aşa însă cum apa râului, de regulă ţărmurită de scobitura albiei, poate totuş uneori să se reverse şi chiar să-şi croiască o albie nouă, libertatea creatoare — ultimă esenţă a realităţii — poate şi dânsa să schimbe legile naturii. Aşa dar ineditul se produce nu numai în raport cu individualitatea evenimentelor, niciodată identice cu cele din trecut, dar chiar în raport cu legile generale, nici acestea eterne, ci susceptibile de-a fi modificate sau înlocuite, deşi, Boutroux are grija să ne spue, că aceasta nu s’ar întâmpla decât foarte încet. I s’a părut totuş eminentului filosof că ordinea în natură, chiar aşa ar rămânea prea şubredă iar lumea ar fi expusă radical hazardului, dacă acea libertate metafizică, ar fi o spontaneitate absolut nedirijată. El se grăbeşte să ne-o prezinte însă, ca iubitoare de ordine, călăuzită de aspiraţii estetice şi morale, într’un cuvânt ca fiind de natură psihică — spirit care activează dirijat de cauze finale. Prin aceasta evident spontaneitatea pură se restrânge, şi in-determinismul se îngustează. Şi spun aceasta, pentru că nici principiul finalităţii nu ese din cadrul „raţiunii suficiente", atâta numai că aplică legea logică mai suplu, îngăduind alegerea (oarecum liberă) a mijloacelor, acestea fiind mai numeroase, deşi nu de egală valoare. Fireşte la un maximum de înţelepciune alegerea unui anume mijloc se impune, cu excluderea celorlalte, care ar fi mai imperfecte. Dar nici atunci nu este o impunere oarbă ca la cauzalitate, ci una luminată, în care finalitatea şi necesitatea ar coincide. Aşa dar uniformitatea succesiunilor şi constanţa legilor naturii, nu s’ar explica numai prin tendinţa realităţii „â s’immobiliser dans la forme qu’il s’est une fois donnee", dar şi din cauza finalităţii factorului metafizic, sau cum spune Boutroux „par la stabilite inherente â l’ideal lui-meme“. Un alt citat caracteristic, dintr’o operă mai târzie ne spune : „la liberte ne consiste pas â agir sans raison, mais au contraire â agir d’apres la raison meme“. Iată deci o garanţie de ordine şi de stabilitate în natură, cu toate avariile pe care le-a suferit determinismul legilor ştiinţifice, în urma criticii fără cruţare a lui Boutroux. Trebue să spunem în treacăt că întregirile metafizice pe care Boutroux le aduce teoriei contingenţii, au trezit deziluzii la unii comentatori. Dacă era vorba ca în cele din urmă să ajungă la ipoteza unui spiritualism teleologic, aşa dar la o concepţie similară cu aceea a lui Leibniz şi în genere a tuturor spiritualiştilor de după el, nu era nevoie, pentru atâta lucru, să dărâme valoarea legilor naturii şi să sdruncine determinismul... O astfel de hecatombă parcă trebuia să pregătească alte concluzii, în orice caz unele mai nouă. După părerea mea, dacă critica poate fi dreaptă într’o privinţă — în sensul că schema metafizică a lui Boutroux e cam sărăcăcioasă — în altă privinţă nu este însă valabilă. Prin opera negativă pe care a săvârşit-o în câmpul ştiinţii şi a pretenţiilor ei suverane,Boutroux a deschis posibilitatea liber- 173 © BCU Cluj taţii din adâncime, să intervie în domeniul lumei sensibile şi să frângă lanţul rigid al uniformităţii legilor. Este un lucru pe care l’au încercat şi alţi filosofi, dar cu mai puţin succes ca dânsul, ca Renouvier care a vrut să salveze libertatea prin consideraţii asupra numerilor, graţie imposibilităţii logice a infinitului şi deci prin necesitatea începuturilor spontane, necondiţionate, neprecedate de nimic, sau ca filosoful german Lotze, care pentru a face loc libertăţii, a modificat formula curentă a cauzalităţii, după care orice 'fenomen are o cauză, ceiace implică retrogradarea seriei cauzale la infinit, prin formula inversă : ori ce cauză are un efect, ceiace însemnează că pot exista începuturi nedeterminate, isbucniri de energie neprevăzută, numai că odată apărute, dau naştere pe urmă la lanţuri cauzale riguros determinate. - Desigur, importanţa deosebită a lui Boutroux nu constă în schiţa lui metafizică, ci în critica determinismului ştiinţific, unde ajunge la concluzii care vestesc filosofia lui Bergson, aşa cum lumina roşie a aurorii vesteşte apariţia soarelui, — pentru a adopta o comparaţie care aparţine lui Boutroux însuşi, dar pe care dânsul o utilizează în cu totul altă conjunctură (anume pentru a caracteriza legătura dintre spirit şi corp, spunând că sistemul nervos, nu condiţionează viaţa psihică, ci numai o vesteşte). Trebue să spun că discreditarea legilor ştiinţei în felul în care o face Boutroux, nu se opreşte numai la cât am expus până acum. In scrierea sa : „De l’idee de loi naturelle“, care întârzie douăzeci de ani dela lucrarea epocală „La contingence des lois de la nature“, Boutroux mai descoperă la formulele tuturor legilor, o nouă contingenţă, aceasta de origine subiectivă. Legile naturii nu sunt numai albia provizorie a unor ape capabile să o modifice în-tr’o zi, ci mai sunt şi invenţii ale spiritului nostru, artificii de adaptare ale gândirii noastre la structura realităţii. Caracterul abstractiv al legilor ştiinţifice — asupra căruia am insistat şi mai înainte — implică ce e drept, o activitate a spiritului nostru, însă nu creatoare şi constructivă, ci numai izolatoare. Acum este vorba de-o activitate creatoare, întrucât „le concept de loi est le produit de Veffort que nous faisons pour adapter Ies choses â notre esprit, pour Ies exprimer par des symboles dont nous disposons pour que Ies mathematiques puissent s’unir â elles“. Fiind vorba de-o ajustare a trebuinţelor spiritului nostru la natura obiectivă a lucrurilor, înţelegem de ce Boutroux a putut să de- t finească legile ştiinţifice, ca „Ies compromis Ies moins defectueux“. In această acţiune de-a încheia compromisuri cât mai satisfăcătoare, legile ştiinţifice dobândesc o nouă mobilitate, pe lângă acea d’inainte pe care o datoreau posibilităţii ca forţele naturii să-şi schimbe cu timpul cursul. încă pentru un motiv fundamental, nu se poate vorbi de legi imutabile, suverane, expresie a unor regule necesare ale realităţii. Nu numai că determinismul obiectiv al fenomelor are o permanenţă precară şi relativă, dar legile stabilite de savanţi nu-1 exprimă exact nici măcar pe acesta, ci numai o formă de compromis între spiritul nostru şi realitate, formule cu o largă participare subiectivă şi ameninţate, prin necesităţile acomodării cât mai depline, la o nouă serie de schimbări. Am putea spune, totalizând aceste analize epistemologice că determinismul legilor ştiinţifice n’ar fi decât o versiune omenească, instabilă, a unui determinism obiectiv, nici dânsul fixat pentru totdeauna, ci cu posibilitatea deschisă a schimbării de aspect. Participarea activă a formelor spiritului nostru la interpretarea şi chiar la 174 © BCU Cluj organizarea experienţii, este un lucru pe care nu-i stabileşte Boutroux întâia oară, ci al cărui glorios părinte a fost mai cu seamă Kant. Insă la filosoful german formele apriorice ale spiritului nostru, generatoare de ordine în natură, erau fixe, definitive. La Boutroux ele sunt mai elastice, mai suple, iar noţiunile pe care le elaborează, sesizând realitatea, sunt mobile şi variabile, cu tendinţa de-a se perfecţiona necontenit. Acest caracter schimbător al formulelor ştiinţifice unit cu originea lor subiectivă, le dă acestora un aer de invenţiuni, şi cu această ideie se poate spune că Boutroux a influenţat puternic concepţia pragmatismului american, care până la urmă a făcut din „adevăr“, un simplu instrument de succes şi reuşită, fără nici o echivalenţă în lumea din afară. E momentul să rezumăm această parte importantă a filosofici lui Boutroux. Aş putea cred spune că aspectul existenţii, aşa cum ni se prezintă nouă, implică un dublu compromis; pe de-oparte acela dintre spiritul nostru şi realitate, compromis având un termen obiectiv şi altul subiectiv; pe urmă im compromis pur obiectiv, acela dintre libertatea factorului metafizic dirijat de cauze finale şi a determinismului dela suprafaţă, efect al habitudinei şi al mecanizării. Căci cu toată posibilitatea ca o explozie de libertate să preschimbe cursul automatismului legilor naturii, evenimentul acesta se întâmplă foarte rar, aşa că în mod curent finalitatea are să ţie socoteală de rezistenţa mecanicismului in-veterat şi autonom, încât şi subt raportul acesta se poate vorbi — abstracţie de isbucnirile revoluţionare ale libertăţii — de un permanent compromis. Permiţându-mi a păşi puţin în afară din textele lui Boutroux şi a insera, în marginea lor, unele comentarii libere, nu pot să nu invoc spectacolul unei lupte de guerilă între finalitate şi mecanism, între scop şi mijloace. îndată ce un element e folosit ca mijloc, de ori ce natură ar fi dânsul, se fixează în deobşte într’o atitudine neschimbată şi tinde să domine libertatea teleologică. Forţa mecanicismului de-a se substitui finalităţii — orice mijloc tinde a se preface în scop — este atât de vizibilă, şi pentru unii atât de evidentă, în cât nu trebue să ne mirăm că au fost filosofi care au preconizat teorii cosmologice, ce reprezintă un triumf deplin al mecanicismului. Aşa bună oară teoria „revenirei eterne”, a întoarcerii periodice a aceloraşi evenimente, nu se conciliază decât cu o teorie în care mecanicismul este suveran. Dimpotrivă teoria asimptotică, — imagine a progresului şi inovării — presupune o finalitate ascunsă şi eficace. Ca un compromis între mecanicism şi finalitate — şi poate tocmai de asta, cu mai mulţi sorţi de-a fi exactă — ar fi teoria — evoluţiei în spirală (care implică reveniri asemănătoare, dar nu identice). Teoria aceasta poate apărea ca rezultanta transacţională a acţiunii a două forţe, care trag în direcţii contrare. Aş putea să mai adaug că cu toată simpatia noastră naturală, pentru factorul teleologic — care reprezintă libertate şi înoire vor fi poate împrejurări menite să ne bucure de rezistenţa celuilalt factor care se complace în uniformitate, repeţire, permanenţă. Poate că din stăruinţa noastră de-a dura aşa cum suntem, la infinit (aspiraţia de nemurire individuală), se vede calitatea noastră de mijloace” ale unui scop transcendent. Dar scopul, ale cărui instrumente suntem, va trebui să ne facă poate concesii, să ţie seama de dezideratele noastre îndărătnice şi atunci să nu ne anuleze pur şi simplu, svârlindu-ne ca unelte uzate, ci printr’un compromis ca celelalte, să ne readucă la viaţă, dacă nu identici, dar asemănători. 175 © BCU Cluj Să nu ne depărtăm însă prea tare de Boutroux, mai ales că mai avem să semnalăm încă două lucruri interesante : concepţia lui despre raţiune şi poziţia faţă de ideia de Dumnezeu. Concepţia lui Boutroux despre raţiune este personală ; el îi relevă următoarele două caractere esenţiale : 1) Raţiunea imitară cuprinde de-opotrivă fundamentele cunoştinţei teoretice precum şi pe acele ale activităţii practice o deosebire importantă faţă de Kant, care socotea raţiunea teoretică şi raţiunea practică, complect distincte); Raţiunea nu se confundă cu totalitatea formelor şi a categoriilor în care s’a cristalizat, ci conţine un plus. „Ce que nous appellons Ies categories de l’entendement, spune Boutroux, n’est que l’ensemble des habi-tudes que l’esprit a contractees en se travaillant pour s’assimiler Ies phenomenes. II Ies adapte â ses fins, il s’adapte â leur nature“. După ce ne declară că „l’esprit scientifique se forme lui-meme â mesureque la Science se cree et progresse11 conchide următoarele : „II faut que l’esprit scientifique reconnaisse Ies droits d’un raison plus generale, dont il est sans doute la forme la plus definie, mais dont ii n’epuise pas le contenu11. Raţionalismul matematic care ar vrea să rezolve integral raţiunea în formele şi operaţiile sale precise, poate fi deci un exemplu tipic de cazul când mijlocul încalecă scopul, căci matematica nu este decât expresia unei gândiri simbolice, care încearcă să confişte toată gândirea. Ştiinţa este depăşită de raţiune. Pe aceasta Boutroux o concepe, ca isvorul atât a cunoştinţei teoretice cât şi a activităţii practice, şi în chip plausibil o socoate facultatea spirituală supremă, dincolo de care nu există altă funcţiune mai înaltă. El nu credea că raţiunea există în noi cu osatura fixă a unei structuri apriorice, şi nici susceptibilă să devie, în noi, perfectă. Raţiunea nu ne procură cunoştinţe inerte şi obiective. Ea e o facultate de control; principiile ei sunt mlădioase, dinamice, vii — tocmai de asta mai puţin definite — dar le descoperim în istoria intelectuală şi morală a omenîrei, unde stăpânirea lor merge crescând. Ele ar fi „grosso modo“ noţiunile de convenenţâ şi armonie şi se găsesc la rădăcina tuturor manifestărilor spirituale omeneşti. Criteriul valabilităţii în domeniul raţiunii supreme este nu confruntarea cu faptele, ci acordul inteligenţelor. E vorba de o regiune spirituală desigur superioară intelectului constituit în categorii, fiind însă de aceiaşi natură fonciară şi în nici un caz nu-şi caută afinităţi curioase cu alte funcţiuni sufleteşti inferioare aparatului logic, aşa cum va face de exemplu filosofia lui Bergson. Drept comentariu la această concepţie verosimilă şi plină de bun simţ, vom trage dintr’însa o singură consecinţă, socotesc, fecundă şi folositoare. Una din obiecţiile care s’a adus în contra teoriei cunoaşterii este şi aceia că n’ar fi în realitate decât un „cerc vicios1-'. Acestei discipline filosofice, care vine cu ambiţia de-a examina valoarea instrumentului nostru de cunoaştere, i se pune această întrebare impresionantă : Cu ce vei face acest examen ? Dispui de alt instrument decât de acesta ? Sau atunci îi faci examenul cu el însuşi, ceeace înseamnă că îl presupui mai d’inainte valabil. Desigur se poate eşi din încurcătură, răspunzându-se că instrumentul cunoaşterii nu este alcătuit dintr’o singură bucată, ci cuprinde mai multe funcţiuni, unele mai fundamentale şi mai necondiţionate, altele mai puţin aderente, aşa încât primele ar putea să examineze valoarea celorlalte, — sau chiar că toate aceste funcţiuni ar putea să se controleze reciproc, întocmai ca nişte candidaţi la un examen, care fără a fi de- .176 © BCU Cluj săvârşiţi nici unul, se pot cu folos interoga prealabil, verificându-se foarte bine unii pe alţii. Dar par’că lucrurile se rezolvă într’o formă şi mai complectă, admiţând, împreună cu Boutroux, că pe lângă raţiunea cristalizată în categorii şi forme, mai este şi o alta, care rămâne la spate, virtuală şi nedeterminată, priveghind ca o putere, gata eventual să creeze şi alte forme, mai subtile şi mai comprehensive, iar deocamdată capabilă să-şi dea seama de limitele formelor existente. Aceasta raţiune supremă ne poate procura şi o convingere valabilă chiar dacă nu ne-o putem exprima în termeni absolut precişi, sau chiar dacă limbagiul va rămânea simbolic şi impregnat de relativitate. Ajungem acum la ultima chestiune : Atitudinea lui Boutroux faţă de valoarea religiei şi a ideii, de Dumnezeu. Boutroux a fost, fără contestare, un spirit cu reale nevoi religioase, însă vechile argumente clasice, care demonstrau existenţa lui Dumnezeu, încetaseră de mult să-i mai pară convingătoare. I-o spune într’o scrisoare lui Lachelier, care îi răspunde însă că aceste argumente respectabile „sunt poate mai puţin defectuoase, decât par la prima vedere". Totuş Boutroux e preocupat să dea o bază solidă credinţei religioase, în cadrul concepţiei sale filosofice şi în legătură cu ideile sale favorite. Concilierea între ştiinţă şi religie — căci situaţia de-a aplana un eventual conflict se pune aproape oricărui filosof — s’ar face pe următoarele considera-ţiuni: In primul loc pe analiza epistemologică, ce aşează la baza legilor naturii libertatea unui spirit spontan, care poate modofica ordinea existentă şi erupe în afară de albia acelor legi. Aceasta îngădue, după Boutroux, nu numai înoirile, ci şi miracolele, prin urmare ne atingem de supranatural. In al doilea rând, pe faptul că am făcut din spiritul nostru cugetător o forţă dinamică ce depăşeşte categoriile. Am văzut că în conformitate cu această opiniune, ideile şi legile ştiinţifice nu sunt decât simboale, fabricate de spiritul nostru, în contact cu lumea sensibilă ; acest spirit însă are şi alte activităţi, acea ştiinţifică fiind una singură. Arta, morala, religia, sunt celelalte activităţi spirituale, tot atât de îndreptăţite. Ultima — religia — se serveşte şi dânsa de simboale, deci tot de imagini relative, care simboale sunt dogmele. Nu poate fi vorba de contrazicere, afirmă Boutroux, între dogme religioase şi ştiinţă, căci ele al-câtuesc deopotrivă, două categorii de simboale, care se referă la ţeluri diferite. Dintre aceste două fundamente, dacă primul poate fi găsit interesant, deşi poate neîndestulător, acesta din urmă însă ar putea să deştepte critici mai severe. Subt pretextul că au scopuri deosebite,şi un limbagiu aparte, nu se pot închide în compartimente complect separate, diferitele activităţi ale spiritului omenesc, şi este lucru şubred să li se salveze independenţa, proclamându-li-se izolorea. Pe de altă parte, nu se poate pune pe acelaş picior în raporturile lor faţă de cunoştinţa ştiinţifică, arta şi religia, fiindcă simboalele religioase, chemate, fireşte, să dea expresie anumitor sentimente, mai au şi pretenţia să exprime un adevăr, care trece dincolo de dorinţi şi aspiraţii subiective. In situaţia aceasta, problema armonizării cu ştiinţa se pune pentru religie dela sine, ceeace implică nu numai diferenţierea înfăţişării lor spirituale, dar şi o coordonare critică a conţinutului lor. Soluţia lui Boutroux este prea uşoară şi inaplicabilă în viaţa practică. 177 © BCU Cluj întrucât ma priveşte, argumentul cel mai puternic ce se poate găsi în opera lui Boutroux, în favoarea unui fundament divin, care să încunune lumea înconjurătoare, este afirmaţia viguroasă că existenţa, ca atare, nu e un fapt necesar, ci un fapt contingent. Este drept că paladinul contingenţii nu a folosit argumentul acesta, probabil găsindu-1 că seamănă prea tare cu unul din vechile argumente clasice. Dar aceasta totuş n’ar trebui să fie un impediment. Desigur, încercarea de a se trece dela lume, la cauza ei superioară, deşi legitimată de unii filosofi, a fost viu combătută de alţii. In special filosofii en~ gleji — Hobbes, Hume şi alţii — au pus în circulaţie următorul argument, care a făcut mare impresie : Nu se poate vorbi despre o cauză, decât atunci când se produce o schimbare, iar cauza unei schimbări, este tot o schimbare. De unde atunci dreptul de-a vorbi despre cauza lumii ca atare ? Totuş obiecţia se poate ocoli, şi cu foarte mult temeiu, în felul următor. Existenţa nefiind un fapt necesar, nu îşi are raţiunea în sine însăşi, iar pe lângă aceasta, noi putând concepe că lumea n’ar fi existat, — faţă de această posibilitate a neantului, existenţa însăşi apare ca o „noutate**, ca o „schimbare**. Fireşte ar putea să ni se spue — şi există destui filosofi care reprezintă acest punct de vedere — : este drept că existenţa e contingenţă, dar pentru ce să-i căutăm explicarea într’un principiu dincolo de ea ? Să admitem mai bine, fără a căuta să trecem mai departe, un fapt primordial iraţional, renunţând la temerare şi sterile speculaţii într’un transcendent inaccesibil1). Atitudinea aceasta nu este nici naturală şi este şi primejdioasă. E primejdioasă, fiindcă ea, preconizând iraţionalul obligatoriu ne lipseşte de imboldul scor-monirei şi explorării în adânc. Am putea să ne oprim lesne — încheind cercetarea — la o lege de suprafaţă, sau la o intuiţie superficială, din care s’ar explica mai mult sau mai puţin ţesătura fenomenelor, declarând că acea lege sau acea intuiţie, este faptul primordial inexplicabil şi, ca atare, iraţional. Dacă nu ne oprim totuş aşa de repede, aceasta fiindcă spiritul nostru voeşte în fond să elimine tot ce apare iraţional şi aspiră să ajungă la un fapt-axiomă, care nu numai să explice tot ceeace derivă dintr’însul, dar şi pe sine însuş. Astfel de axiome luminoase, la care investigaţia se opreşte satisfăcută, nu există pentru cunoaşterea noastră, imperfectă, decât cu caracter formal. De sigur însă că principiul ultim spre care se avântă cugetarea noastră, nu poate să fie un adevăr formal aşa cum au crezut anumiţi filosofi, şi poate şi fizica modernă, care dizolvă substanţialul şi consistentul, reducându-1 la formule abstracte. Recunosc de asemeni că un fapt-axiomă (un fapt care ar fi perfect raţional şi n’ar mai avea nevoie de altă explicaţie) depăşeşte puterile noastre de a înţelege. Insă afirmarea lui, chiar fără o sezisare limpede, ne opreşte cel puţin să admitem prioritatea iraţionalului şi iraţionalul în sine. Pentru aceste motive noţiunea de D-zeu (abstractul şi necondiţionatul care îşi ajunge sie-şi) este ontologic cerută, deşi numai ipotetic, dar cu invincibilă putere. Căci, orice s’ar zice, din punctul de vedere al inteligibilităţii în sine, noţiunea de D-zeu este cu mult preferabilă, pentru închiderea speculaţiu-nii, faptului iraţional al existenţii cosmice, ca atare. Şi aceasta nu numai pentru că se împuţinează cu acea noţiune supremă principiile ultime, care rămân inex- 1) Printre operele mai noui (1936) care apără acest mod de a vedea pot să menţionez sinteza filozofului munchenez Alois Wenzl cu titlul: Wissenchaît und Weltanschauung (p. 37) 178 © BCU Cluj plicabile — ceiace mulţumeşte de sigur intelectul nostru, — dar mai ales din cauza speranţii unei inteligibilităţi depline (chiar dacă în fapt depăşeşte priceperea noastră) a unei inteligibilităţi, pe care o întrezărim pe alt plan al fiinţării, deşi e imposibilă pe planul realităţii imanente, de unde iraţionalul nu se poate niciodată complect isgoni. De sigur, toată această construcţie teistă pe care am legat-o de ideia cardinală a filosofiei lui Boutroux, este streină gânditorului pe care îl prezint. Aş putea chiar să mă învinuesc de oare care infidelitate sau de un inoportum amestec de idei heterogene cu ideile proprii ale doctrinei expuse. Aceasta, dacă n’aş fi încredinţat că nu există omagiu mai mare ce se poate aduce unui filosof, decât arătând că ideile împrăştiate de belşugul gândirii sale, pot rodi în feluri variate, şi mai ales, pretutindeni cu tendinţa de-a înălţa cât mai sus şi mai departe specu-laţiunea aceluia care a fost înrâurit şi fecundat. 179 © BCU Cluj DOUA SONETE DE DONAR MUNTEANU DAR SUFLETUL? Amicii mei, s’a isprăvit cu gluma ! O văd plutind cu coasa rece’n mână Şi nici o clipă nu ne mai amână : De-o parte Duhul, — de-altă parte huma. — Dar fapta noastră n’are să rămână ? — Rămâne oare după valuri spuma ? Cum strânge pruncul drag în braţe muma, Ţărână se’nfrăţeşte cu ţărână... —■ Dar Sufletul ? — Se uită împrejur La viaţa mărginită ’n timp şi loc ; — Şi, flacără a veşnicului Foc, Se ’nalţă din lumină în lumină, Cu conştiinţa largă şi deplină Şi se topeşte ’n marea de azur. POEŢII In licărirea visurilor bune — Răsfrângeri de lăuntrică lumină — Ne coborîm în noi ca într’o mină : Aprindem focul sacru din tăciune, ISO © BCU Cluj Durăm palat de basme din ruină, Sau scoatem diamante din cărbune : Frumosul Veşnic din deşărtăciune. O lume oarbă băjbaie ’n surdină, Se ’nchiagă ’n forme vii şi prinde ghers : Se ’ntreciocneşte ’n rimă după rimă, Ca fulgerări şi ’ncrucişări de scrimă ; Ţâşneşte ’ntr’o imagină sublimă; Se leagănă pe fiecare vers, Ca stele căzătoare ’n Univers. 181 © BCU Cluj DIN ÎNSEMNĂRILE LUI SAFIRIM DE N. M. CONDIESCU Serveam, mare cinste pentru un mânz ca mine, — o gloabă ilustră — pe decanul baroului, maestrul Caranfilopol, pe deasupra şef al partidului liberal-lo-cal. Era un om mai mult mărunt, deşi vrea să pară şi uneori chiar părea impunător, fără să se înalţe din călcâie, privind numai cu sticliri de oţel din ochii lui de arvanit şi mângâindu-şi sacerdotal şi doct, ciocul „â la Enric al IV”. — „A, — zicea el ades, în mijlocul unei consultaţii de o gravitate excepţională. — „A ! ce ver galant, — ce ver galant, savais ce qu’il faisait!“. Prea puţini, pricepeau cuvintele sibilice care-1 apropiau de marele rege „sentant le bouc”. In totdeauna, îmbrăcat după ultima modă, apărea impecabil, de la batista parfumată cu „Eau de Cologne Guerlain” svârlită „neglijent” în buzunarul vestonului, până la ghetele de un lustru impresionant. Fiecare cuvânt cădea ca lovitura de ciocan pe nicovală, — greu, uşor, gândit sau negândit, — purtând totdeauna prestigiul fecundaţiei elaborată, nu în creerul, ci în gura cu dinţii perlaţi şi mişcători ai marelui jurisconsult. Era Şeful necontestat în barou şi mai ales în politica liberală a oraşului. „Brătianu l-a chemat pe Caranfilopol la Bucureşti — se cloceşte ceva ! ”. „Vizirul l-a reţinut pe „maestru” două zile la Florica, mă’nţelegi?”. Mut ca o caracatiţă făcută pastramă, nu destăinuia nimănuia nimic din cele ce punea la cale. O încrunteală din sprâncene, — o privire mirată care strecura cu maliţiozitate parcă expresia „Ce naiv eşti, băete !“ sau un „hm, hm“ gutural,— îngheţa pe toţi ce-1 serveau. O carieră strălucită, datorită sgârceniei în cuvinte şi fulgerelor pornite din ochii verzui şi răi. Eram şase care-1 serveam, eu cel din urmă adăugat la turmă. Impresionat oarecum de licenţa mea luată, „magna cum laude” mă sdren-ţuia zilnic, punându-mă la cele mai grele corvezi. Făceam pe şoricelul dosarelor, clasându-le, descurcând încâlceala hârtiilor gălbejite, niciodată bine cercetate, de cari depindea dreapta sentinţă a oarbei care ţine cântarul în mână. Ades, mă chema să mă mustre : „Hm, hm, nu-i de-ajuns să fii sârguitor, vezi, mai trebue ceva, ceva pe care observ că încă nu-1 stăpâneşti: adaptarea la mediul în care trăeşti şi, neputinţa de a tăcea, când totul cerând să glăsueşti, totuşi, trebue să taci şi să aprobi”. Altă dată îmi spunea : 182 . ..j. ... © BCU Cluj „Am cunoscut bine pe tatăl dumitale, a fost un magistrat integru, dar, vezi, avea peri de lup, era inadaptabil împrejurărilor, — tot aşa cum pari şi dumneata, — şi de aceia a murit sărmanul numai preşedinte de tribunal. Toţi colegii lui, — erau de mult la Casaţie...”. Dacă aş fi avut pâinea asigurată i-aş fi trântit cu toate dosarele în cap. Eram nevoit însă să înghit toată această lecţie de duzină a „maestrului”. Strângeam din pumni, cu neclintita credinţă naivă cum că, nu poţi deschide drumuri noul decât oţelit în crezul reînnoirii. Mai târziu, când şi eu am fost nevoit să alunec pe drumul, bătătorit de veacuri, al maestrului, — cu alte mijloace dar cu aceiaşi bălăcăreală în fundul puţului, mi-am reamintit de el, de marele om al urbei noastre, nici prea vechiu şi nici prea nou, exemplar hărăzit să răuşească totdeauna în orice ar întreprinde. După câtva, a început spre mirarea celor mai vechi secretari, să-mi încredinţeze procese mărunte, pe cari le studiam cu conştiinciozitate. Pledoariile mele, — scurte şi incisive, — bazate pe textul legilor, începură să-mi facă o atmosferă simpatică. Lucram, până noaptea târziu, respingând cu îndârjire petrecerile pe cari Mircea şi Cluiu mi le ofereau. Ce prisos de viaţă şi’n aceşti oameni care din zori şi până în amurg lucrau şi mărşăluiau, încovoiaţi sub o neînduplecată disciplină, iar seara puteau, până în noapte târziu, să petreacă, pentru ca adesea zorile să-i prindă prin localuri, de unde porneau drept la cazarmă, nedormiţi, dar totuşi uşori şi reînnoiţi. Mai târziu, mi-am tăvălit şi eu energia la fel. Şi nu ştiu, acum când am încheiat socotelile, dacă cele mai luminoase şi mai preţuite clipe ale vieţii, n’au fost acelea când aburit de băutură, în zori ascultam ca prin vis : „Cea din urmă noapte” a lui Weber, „Serenada” lui Gounod şi pe aceia închinată dragostii de Schubert. Printre vechii clănţăi cu şcoala dela Târgovişte, — mulţumiţi că pot pleda pentru patru lei, — doi înainte şi doi după câştigarea procesului, foarte mulţumiţi că rămân cu cei doi lei luaţi înainte, — sau pentru un curcan sau o găină, era unul care impresiona prin clasica-i înfăţişare. „Sugestionează ţoapele”, şopteau adversarii, cu bale veninoase la colţul gurii. O redingotă care bătea în măsliniu cădea peste genunchii, — două fuse — acoperiţi de pantalonul vărgat, în culoarea oului de raţă, care acoperiau pantofii lătăreţi, ca labele de gâscă. Un ţilindru răsvechiu, fără de culoare stabilită, înfundat până în urechi, îi ascundea chelia. Nişte ochi vii, sclipitori, cu străfulgerări impresionante, pătrundeau parcă până’n afundul zădărniicilor celor înfăţoşate înainte-i. Mustăţi odată blonde, pudrate alene cu o pulbere de sare, păstrând îmbăţoşeala acelora de pe vremea muşchetarilor şi o ţăcălie care impunea respect. Pe sala paşilor pierduţi unde atâţia ca el, pândeau prada, lui îi revenea cea mai bună. Impunea, — apoi, avea o îndelungă experienţă asupra oamenilor. Ştia să spună vorba care nimereşte acolo unde trebuie. Ce-ar fi putut ajunge acest domn Zamfirache, dacă ar fi avut diploma. Ce în urmă ar fi rămas toţi Farfurizii şi Caţavencii cu cari acum era de-avalma ! Oricum, era mulţumit în amărăciunea lui de om superior Caranfi-lopolilor, dacă aduna în jiletcă zece lei pe ziua întreagă, plus vreo două găini şi un curcan. „Toate’s după cum ţi-a cântat ursitoarea... Ori ce-ai face e degiaba. Ce-aş fi fost să fi avut o licenţă ? Parcă cei cari nemaipomenit de serioşi, urcă scările în spre Tribunal sau Curtea de apel, sunt mai pricopsiţi ca mine ? Ii cunosc, — nici măcar buni să-mi lege şnurul dela ghete”. 183 © BCU Cluj Şi Zaharia Zamfirache, odată prins vânatul, începea tocma. Asculta cu vădită preocupare, beleaua ce căzuse peste client, îl asigura că-i greu, foarte greu, să-l scoată basma curată, dar totuşi va face tot ce-i stă în putinţă ca să convingă judecătorii, — aceşti „ghiftuiţi cari nu cred celor flămânzi”. Şi se ajungea la învoială : „Cinci lei, ori două găini şi zece ouă proaspete, sau un curcan, ori doi lei şi cincizeci înainte, şi restul după ce se câştigă procesul, — care-i greu de câştigat, tare greu". In şedinţă, Zaharia nu schimba niciodată pledoaria. Era aceiaşi, oricare ar fi fost cazul. Judecătorii de pace, — căci Zamfirache nu putea urca mai sus, spre altă instanţă superioară, ştiau pe de rost cele ce va spune advocatul. In această neclintită pledoarie, el, nedreptăţitul, simţea toată amărăciunea vieţii lui şi tot dispreţul pentru confraţii ajunşi: „Ce, — parcă ei, sub altă formă nu spun acelaşi lucru?”. Şi începea : Domnule Judecător. înainte de a intra în fondul pledoarei mele, cer încuviinţarea să pun, simplu, trei chestiuni: Primo : Cine este Domnul ? Secundo : De unde vine De cujus ? Trito : Ce vrea Domnul ? aştept răspunsul pentru ca să pot intra în fond. ~ Şi aşa se termina procesul. Bietul Zamfirache ! Câţi ca el, cu aceleaşi cuvinte rostite sub altă înfăţişare şi îmbrobodite în savantlâcul formelor, n’au răsbit. De pildă, patronul meu Caran-filopol. De ce-1 cunosc mai bine, de ce încep să-l scârbesc. începe să mă preţuiască, fără să aibă însă încredere în mine. Sunt un răsvrătit cum îmi spune adesea, un inadaptabil cum îmi zice alteori. „Păcat de un tânăr valoros, când poartă în orişice împrejurare pe nu în gură. Negaţiunea nu-i bună, dragul meu, nu serveşte la nimic. Noi trebue să construim — să con-stru-îm — înţelegi", şi scoţându-şi batista îşi golea nările. Vorba-i: Era şeful partidului liberal local ? Era. Era decanul baroului ? Era. Era deputat în permanenţă ? Era. Om cu acareturi, cu moşii, cu bani în bănci. Pe ce oare toate acestea ? Pe muncă constructivă — con-struc-ti-vă. „In afară de aceasta, nu poţi întreprinde nimic, nu poţi ajunge nimic. Societăţei îi trebuesc oameni cari să nu-şi facă din critica măruntă şi meschină o îndeletnicire. Mă rog, de ce să vezi numai partea întunecoasă a unei acţiuni, când atâtea părţi sunt scăldate în lumină ? Dar dacă nu-s ? Ei, atunci dovedeşte-o tu lumina sau închipueş-te-ţi ce răpitor de interesantă ar fi chestiunea văzută numai prin inexistentele-i laturi luminoase”. Aşa credeau partidele politice, aşa credeau şefii cei mari, aşa credeau cei mai puţin mărişori, ca al de Caranfilopol, iar gloata nu credea în nici un fel. Plătea. Numai prea puţini, umili şi şterşi; profesoraşi, ofiţeri, magistraţi, scriitori nemâncaţi, nădăjduiau că odată şi odată va veni o prefacere, iar cei ca domnul Zamfirache, nădăjduiau şi ei că vor putea rosti în faţa judecătorului, odată şi odată, vorbe serioase îndeajuns plătite cu o găină sau zece ouă, nu caraghioslâcuri, constant repetate, şi iarăşi repetate. De fapt, pledoaria lui Zamfirache era o sfidare adusă înaltului For al Robei, era un fel de-a spune : Aşa cum ţi-e portul acum, nu pot să-ţi grăesc, decât aşa cum îţi grăesc. Prea mult şi atât. Saint-Just a scris undeva, sau a spus : „Nimic nu se amestecă mai mult de- 184 © BCU Cluj cât virtutea cu o mare crimă”. In noaptea cu arabescuri de ghiaţă, la ferestruica chiliei, repet cuvintele acestea. Le-o fi spus, sau le va fi scris înfocatul Iacobin, n’are importanţă. Ele însă licăresc în fundul conştiinţei mele, arzându-mi măruntaiele cu puncte de foc. La ce mi-au folosit toate cele trăite, dacă într’o clipă de egoism, voind să păstrez încă anume reţineri ale conştiinţei, am năruit un om, cu atâta zâmbet revărsat asupra tuturor gesturile lui. Puteam să-l scap, cum îl mai scăpasem, cu mari compromisuri. Conştiinţa însă mă strângea în cleştele ei de foc. De ce n’am făcut-o, de ce ? Pentru îngrădeli cari azi îmi apar fără de înţeles. Poţi tu, — oricare ai fi — să opreşti bătăile inimei cuiva, pentru că o anume morală te opreşte de a o face ? Care morală ? De cine zidită ? Un om omoară, — din dorinţa de a jefui, din dragoste, din gelozie, din ceartă pe un pogon de pământ şi este condamnat la pedeapsă aspră şi oprobiul public pe tot restul vieţii. Popoare se răsboesc, distrug cetăţi, sute de mii de suflete, tot pentru un petec de pământ sau pentru cine ştie ce lăcomii de cari sunt convinşi că au dreptul să le ceară şi toată această movilă de morţi sfinţesc o supremă jertfă. Morţii, ucigători sau ucişi, sunt adunaţi să doarmă sub impunătoare monumente, — să pilduiască cu jertfa lor generaţiile ce vor veni. Pentru ce ? Simt gol în creer. Poate că noaptea aceasta, în îngheţul pe care-1 dăruie, îmi strâmbă judecata. Buştenii ard în vatră. Pan e scăldat în lumină. I-a încremenit zâmbetul pe buze. Cine dau sentinţele ? Oamenii. In virtutea cărui drept ? Al dreptăţii şi al ordinei constituite în Stat. Se condamnă deci vina unei singure făpturi şi se preamăreşte vina colectivă în numele unor principii socotite sacre. Dâr pe deasupra există totuşi o dreptate supremă care uneori, deşi foarte târziu, pedepseşte sau dă câştig de cauză celui hulit şi osândit. — „Asta o credeţi voi — neputincioşii — susură Pan, trezit din aromeală. Nu există dreptate imanentă şi nici vreun cod divin. Sunt miliarde de sisteme planetare ; al vostru e un nimic în Totul monstruos. Iar pământul, nu înseamnă în spaţiu nici cât o muscă aşezată pe un stârv. Marele ziditor cârmueşte cosmosul, după legi cari s’au înfiripat dela ele, chiar împotriva voinţei Lui. Cei cari sunt osândiţi să le aducă la îndeplinire nu sunt statornici pe locul lor. întâi au stăpânit manifestaţiile primitive ale naturii: — fulgere, trăznete, revărsări de ape şi urgii de foc, — cu totul diferită, după cum a vroit El s’o înfăţişeze pe feluritele tărâmuri ale Cosmosului. Apoi, am fost noi Zeii, locotenenţii puterei Lui necuprinsă‘şi necântărită chiar de El, demiurgi, sclavi ai tiranului care răsvrătindu-ne am fost învinşi şi prăbuşiţi. Apoi, a venit cel răstignit şi cine poate şti cu ce o să mai întărească puterea-i veşnică... Băete, tu nu ştii dacă sluga care te serveşte a mâncat îndeajuns ori e flămândă... Cum vrei tu, ca El să se preocupe de dreptatea pe care voi gângăniile pământului, o împărţiţi semenilor voştri ? A făcut o mare greşală, sau a vrut aşa dintr’o poftă, să vă dea putinţa cugetării, de care se va căi totdeauna. O făptură care gândeşte... ! E ceva paradoxal, faţă de tot ceeace mişună şi foşneşte pe planeta voastră clădită numai pe instinct. Toate milogelile voastre, — închinate cu lumânări sfinţilor, pastramă păstrată în sicrie de aur bătute cu pietre scumpe, aşa precum odinioară ne dăruiaţi pe altarele fumegânde ce aveaţi mai de preţ, ca să fiţi ajutaţi în măruntele voastre tocmeli, nu trec de pământ. Milă, iertare, ajutor, sunt cuvinte pe cari le-aţi născocit voi. El, — nici nu le poate înţelege... Mai repede ar înţelege pe unul dintre voi, care în stare fiind, — dar în stare fiind — s’ar încumeta să-L înfrunte. E atâta umilinţă şi atâta josnicie în rugăciunile voastre... Laşi şi hoţi! 185 © BCU Cluj Furaţi la drumul mare şi pe urmă tremuraţi şi plecaţi genunchii. Ce vrea să ştie El de toate păcătoşeniile voastre ? Omorâţi vietăţi din plăcere sadică şi din pofta burţii... Pândiţi cerbii şi le luaţi suflarea după ce desăvârşesc cel mai sfânt gest pe care El l-a lăsat întru înmulţire, bateţi în cuie labele gâştelor, şi le îndopaţi apoi, le ghiftuiţi îmbolnăvindu-le, ca să vă dea ficat mare şi gustos. Aruncaţi de vii, racii în apă clocotindă, şi ucideţi, ucideţi sfârşind cu moartea printre voi! De unde atunci, după cum cereţi voi, El trebuie să aibă milă ? Pentru cine ?... Pentru ce ?... Pentru gâlcevile voastre, pentru negustoria voastră de toate zilele, pentru crimele săvârşite de voi, — din lăcomia care moare odată cu voi! Niciun ac nu poţi lua dincolo cu tine. Toată agoniseala de aci, rămâne să fie spulberată la cele patru vânturi... Vei reveni sub altă înfăţişare, dar turnat tot în acelaş tipar, să reîncepi sau să isprăveşti vechi socoteli... Şi tot va fi până în clipa când El te va deslega şi te va lăsa să pribegeşti deapururi în spaţiu. Băete, — ce încrezuţi sunteţi voi în prostia voastră... Buricul lumii nu-i buricul vosţru, cum n’a fost nici al nostru...”. A trosnit în vatră un buştean şi a micşorat vâlvătaia. Pan s’a acoperit de umbră. Mi-e scârbă de toată vorbăria asta cinică. Ating, cu evlavie, încuietorile de argint ale Bibliei şi desfac, cetind la întâmplare : „Că numai tu, Doamne, eşti fără de păcat şi cuvântul tău adevăr în vecii ve cilor...”. Am găsit pe preţ de nimic, o căsuţă cu un rai de grădină, cu chioşc acope- f rit de verdeaţă, cu trei odăi la 50 metri de cazarma Vânătorilor, mare economie de vreme pentru Mircea şi Cluiu. Proprietar era Dom Nică Comisarul şi Coana Luţa soţia sa. Aveau un băetan de vreo 20 de ani pe nume Tică, funcţionar, mă rog la Primărie, serviciul cântarelor. Tică umbla totdeauna soios, cu mâinile jegoase şi unghiile negre, dar cu floare la cheutoarea vestonului. Avea totdeauna caş la gură, vorbia pe nas şi se uita cruciş. Dom Nică, o figură cum rar se întâlneşte, neagră ca fundul căldărei, — neam de ţigan pe semne — comisar şef de despărţire atunci când ne-am mutat noi în case. Purta o uniformă sdrenţuită pentru servi- " ciul zilnic. Când scotea însă din dulap uniforma de mare ţinută se credea împărat. Se văita la ori cine avea timp să-l asculte, cum că a auzit că se pregăteşte o lege nouă a poliţiilor: — „Auzi, dom’le, poţi dumneata să admiţi una ca asta ? După legea pe care pricopsiţii ăştia vor s’o facă, cică nimeni nu mai poate fi comisar, decât dacă-i bacalaureat. Păi vezi, asta ne lipsea!... Cum mă rog, munca pe brânci, — din crăpău de ziuă până’n noapte, hăt, pe arşiţă ca şi pe ger, — a bietului poliţist, nu înseamnă nimic pentru dumnealor ? Zice că, cine n’are bacalaureatul ori cel puţin liceul, nu poate trece de subcomisar clasa III. Şi asta numai pentru aceia cu , un număr hotărât de ani în serviciu. Care va să zică, eu cogeamite şef, — pentru | că n’am decât patru clase primare, să mă facă din cal, măgar, subcomisar a IlI-a? Dar experienţa? Dar învăţul meşteşugului de unde au să-l ia dumnealor, cei noui? De unde, hai ? Tot de la noi, prefăcuţi în robi. Ei, nu se poate... Politica * merge prea departe şi de aia vezi, murmură poporul. — „Neică Nică, vezi dumneata, se înmulţesc cei cu ştiinţă de carte multă, cu 186 © BCU Cluj patalama de învăţătură la mână, munca lor trebuie răsplătită, dându-li-se locurile cuvenite în administraţia ţării. Nu putem rămâne ca acum 100 de ani, când ne stăpâneau turcii... — „Parcă eu vorbesc de pe vremea turcilor ? Eu vorbesc de cele ce se petrec acum, dom’le ! Mare pricopseală au să facă cu legea lor a nouă ! Să vedem, — cine o să-i mai slujească ca noi, cine, — spune d-ta ? Cine o să mai ştie toate machiavelicurile alegerilor ? Cine are să înfăptuiască toate strâmbătăţile, înfăşu-rându-le în otreapa legalităţii ? Cine ? Şefii ăi proaspeţi, cu mucii la nas ? De coadă în vale, dom’le, asta-i! Or să ne caute şi n’au să ne mai găsească, aşa să ştii dumneata". — „Neică, lasă politica şi vino că se răceşte tocana" — miorlăia ascuţit coana Luţa. — „Eh, ho, iaca viu"... şi convorbirea se urma încă câtva în umbrele amurgului cari coborau peste grădina lui Nică în care adesea ne întâlneam cu prietenii rămaşi în mahalaua veche. De multe ori ne apucau zorile, 'discutând chestiile la ordinea zilei, cântând, spunând poezii şi discutând ştiinţă şi literatură. Toţi, — ne tăiam drumuri înspre limanuri cari trebuiau să aducă lumină în bezna sforţărilor noastre. Egoismul tinereţii ne da aripi pe care prea puţini le-am ştiut deschide cu tâlc. Unii din noi le-au deschis cu prea multă zgârcenie şi grijă. Sborul acestora a fost încet, dar acelaş, fără să poată trece de o anumită atmosferă. Alţii le-au deschis pătimaş, au înfruntat înălţimi scăldate în foc dogoritor şi s’au prăbuşit apoi cu aripile scrum. Iar cei mai mulţi nu le-au deschis deloc. Au fost cei mai înţelepţi. Viaţa lor s’a scurs uniform, fără contraste, fără de întrebări neroade, viaţă mulţumită cu munca zilnică, aducătoare de pâine. Şi-atât. S’au stins atunci când le era scris să-i cheme trâmbiţa, în oameni împăcaţi, cu credinţa lor, cu mărunta mulţumire a corvoadei împlinite. Cei mai blestemaţi au fost aceia, cari şi-au ars aripile. Ce prăbuşire în iad, când năzuiau în sborul lor să treacă peste bariera văzduhurilor hotărâte de eterna cârmuire a omenirei. S’a făcut frig în chilia pe care am crezut-o izbăvitoare. Ce bine ar fi fost să trăesc dela început viaţa lui Ozie şi Isaia. Astăzi, ei găsesc reazim în mine, dar eu ? Rugăciunile mor înainte de a fi cuvântate de buzele mele spurcate. Fără ură, gol ca Adam, tremur de frig la dogoarea focului. Mă dor, durerile de totdeauna şi simt totuşi dispreţ pentru mila creştină. Umilinţa nu mă limpezeşte. Scrâşnetul dinţilor e neputincios. Plânsul mă moaie fără să mă mântuie. Atâta clocot cu neputinţă să-l înăbuş, după aproape patru ani trăiţi în mijlocul copacilor, al luminei şi al întunericului. — Mai datorez încă ? Prea a fost năuc sborul. L-am vrut eu ? Poate că da, — poate mai mult, că nu. Cine-i stăpân pe gestul ori pe cuvântul ce-1 rosteşte uneori cu îndemnuri din adâncuri de nimeni cercetate ? Dovedesc, cu toată tragedia unei vieţi numai de mine verificată, încă un prisos de energie necheltuit, cu care voi trece dincolo. — Prostii, exclamă Pan. Isprăveşte. Tot sbuciumul tău îmi face impresia muştelor amorţite pe trei sferturi de frigul toamnei şi cari sub razele, pe clipă trecătoare, ale soarelui, mai bâzâie în nădejdea reînvierii! Isprăveşte demn, nu ca tâlharii de rând, ci ca unul care a furat, crezând că pedepseşte în numele dreptăţii imanente, gesturi care nu-1 priveau. Mă plictiseşti. Caraghioşi umflaţi şi atâta tot. Măi băete, dacă n’ai strâns în braţe, cât ţi-a dovedit-o puterea, ai fost un prost. Dincolo de cântec şi iubire nu mai e nimic. 187 © BCU Cluj In aceiaşi curte, în casele din stânga porţii lui Dom Nică, în două odăiţe cu pridvor, sta cu chirie căpitanul de cavalerie Vasile Mărunţescu, comandant al închisorii militare, cu reşedinţa tot în cazarma Vânătorilor. Tip din alte vremuri, era şi omul ăsta, pe care tocmai astăzi, din copilăria mea, pot să-l lămuresc. Avea un cap bovin de sub a cărui frunte de 6 milimetri scânteiau verzi doi ochi mici de viezure. Toată faţa începând de sub ochi, era o pădure de păr încâlcit şi ţepos. Mustăţile, mai aspre şi aduse peste buze, se pierdeau în barba încâlcită, niciodată pieptănată. Locul gurei, putea fi dovedit numai când vorbea sau înfulica. îşi în-tăria vorbele şi-şi complecta gândirea pritr’o gesticulaţie caraghioasă a mâinilor, mici şi degenerate, acoperite însă de acelaş păr aspru şi des. Labe de ursuleţ cu mic briliant în cea stângă, singurul punct luminos în această negură a făpturii lui. Era Cuzist. Toată viaţa ţării se oprise, după el, în clipa abdicării Domnitorului. Purta uniforma călăraşilor dela 1877, reglementară după cum scria la carte, cu cizme moi şi'creţe ca o harmonică în partea de jos şi cu tocuri înalte ca pantofii cucoanelor. Păşea mărunt şi crăcănat, svârlind repede picioarele înlături, sprijinin-du-se mai întâi pe tocurile înalte, pentru ca apoi să cadă pe tălpi. Un fel de mişcare dublă pentru fiecare atingere cu pământul: Tipa-tipi, tipa-tipi, tipa-tipi; putea fi însemnat — ca tictacurile ornicului, — mersul lui de lighioană caraghioasă. Toată vremea cât mergea, întorcea capul în toate părţile cu privire sfredelitoare, ca şi cum s’ar fi simţit urmărit sau pândit. Părea inteligent. Trăsnit sau maniac, cine-1 putea desluşi ? Avea frica celor mai mari şi-şi trăia în pustnic viaţa. Găsise o nenorocită cu care trăia. Un copil cu numele de „Cucuzel” îi da bucuria vremelnică a credinţei că trudeşte pentru ceva. Băiat de negustori ajunşi, o sgârcenie hidoasă îl făcea să se chinuie şi să chinuiască şi pe cei cu care-şi întovă-răşia păcătoasa-i de viaţă. O pâine neagră dela manutanţă şi o ciorbă, rareori o mâncare cu carne, îl sătura. Un sincer ideal avea : să poarte odată şi odată, cisme făcute din adevărata piele rusească. Nu dovedise, însă, cum şi în ce fel s’o aducă din Rusia, fără să plătească vamă. Păstra în corespondenţa oficială ca şi în aceia a lui, vechea ortografie de pe vremea îndemnului dela Blaj, — a lui Timotei Cipariu, — pentru afirmarea originei noastre latine. — Hai nene Căpitane astăseară cu noi, la berărie... — Ei drăguţilor, vedeţi voi, mie mi-e frică de autoritate... O primesc dar n’am putut s’o sufăr niciodată. Ei, uite acolo la berărie intră unul mai mare şi-mi dovedeşte cum că n’am gulerul regulamentar, cu toate că eu ştiu că-1 am. De ce să-mi fac singur necazuri ? Şi-apoi, din principiu eu nu beau decât apă. Sunt călăreţ bătrân, — am încălecat prost deşi iubesc calul, — am trăit o viaţă printre năravurile scumpilor mei camarazi de armă, dar n’au putut să mă „formeze” cum ziceau ei. Recunosc, sunt un inadaptabil, da ce vreţi, aşa sunt. Şi nu eşia din bârlog pentru nimic în lume, 100 de paşi până la serviciu şi 100 înapoi la dejun, iar după amiaza rare ori repetirea aceloraşi paşi. Acasă, purta în loc de tunică, — toamna şi iarna — un flanel de lângă groasă, cafeniu, închis, iar primăvara, cămaşă de noapte cusută în broderie ţărănească. In flanel, în papuci şi cu chipiul în cap, măsura cerdacul cu geamlâc, torcând Dumnezeu ştie ce gânduri. îşi freca des mâinile cu o repeziciune egală şi din când în când un refren care-1 urmărea din copilărie, isbucnea de sub mustăţile groase : 188 © BCU Cluj „Cum dai lele ouăle ?” „Cinci parale, cinci parale, cinci parale, Domnule” ! Evlavios ca o babă şi bănuitor la cel mai neînsemnat gest al altuia. Toţi mai marii lui erau duşmanii fireşti. Se luptase toată viaţa, spunea el, cu dânşii. De fapt, era un inadaptabil, interesant prin monstruositatea care nebănuită îl chinuia. Blestema vanitatea şi violenţa. Propovăduia blândeţea şi iertarea. Asta nu-1 împiedeca s’o snopească în bătăi, din fie ce, pe nenorocita mamă a lui Cucuzel. Copilul, după cum spunea el, era singurul scop al vieţii lui. Asta nu-1 împiedeca să-l bălăcă-rească cu suduituri birjăreşti ori de câte ori Cucuzel ţipa. Nu cetea decât „Universul”, la serviciu, pentrucă îl găsea acolo cumpărat de alţii, iar acasă „Adevărul” pe care-1 cumpăra, singurul lux ce şi-l îngăduia, din pricina adoraţiei pentru Vodă Cuza. Pentru noi, sub zâmbetul prietenesc cu care ne întâmpina, păstra un adânc dispreţ. Ura tinereţea şi mai ales pe aceia din tineri, pe cari îi simţea că i-au dovedit ascunzişurile sufletului. Toată generaţia nouă, era pentru el risipitoare, inconştientă, fluşturatecă şi cu un prisos de viaţă pe care el, sgârcitul în toate, nu-1 putea pricepe. Adeseori, Mircea, Cluiu şi cu mine îl chemam, în seri de toamnă, să vie în chioşcul cu zorele, unde la un pahar de vin, în tovărăşia uneori a lui Ivă-nel şi a altora, depănam atâtea... N’a vrut să vină niciodată pentrucă : „E, vezi, drăguţilor, noi ăştia mai bătrâni, ne-am făcut obiceiul să ne culcăm odată cu găinile şi să ne sculăm tot cu ele”. Şi-şi freca mâinile în ritm neschimbat. Tic nervos care desluşia multe din cele nedesluşite. Ii era frică de tot ce nu se lămurea desăvârşit în instinctele lui de fiară chinuită. Tot ce nu putea cunoaşte în adâncime, era pentru el, trăsnetul din începuturi căzut asupra celor dintâi oameni. Nu trăia viaţa lui, ci una împletită cu un trecut înceţoşat, din care el însuşi, la urma urmelor, nu mai putea desluşi nimic. Chiar în manifestările lui de materializare exterioară rămăsese cu patimă înapoi. De pildă, de zeci de ani, dispăruse în nouile generaţii de călăreţi, portul cismelor-armonieă cu pinteni mari şi sunători „La botte forte” „botforul” cum se zicea vulgar, trecuse până şi la infanterişti. Pentru nimic în lume, n’ar fi asvârlit cisma cu creţuri: „Ei dragă, aşa am apucat eu, când am fost făcut sublocotenent. E o eleganţă în această încălţăminte moale şi adaptabilă oricărui picior. întrece cu mult, urloaiele voastre. Intr’o seară petrecută cu toţii în chioşcul Coanei Luţa ne întrecusem cu băutura. Cântam în cor, apoi vorbeam fiecare dintre noi de unul singur. Cine vorbea, se asculta doar pe el. Căpitanul cuprins de nevoi organice, a luat poteca uşurării. Tocmai atunci, Cluiu, declama: Cum dai lele, cum dai lele ouăle ? — Cinci parale, cinci parale, cinci parale Domnule” ! A auzit refrenul şi de atunci pe Cluiu nu l’a mai iertat; avea faţă de el reţinere duşmană, — cu licăriri urâte în ochii lui verzui. Un om ca acesta, în vremuri potrivite firii lui ar fi fost un tiran. Tot ce măcinase o viaţă de frământări în el, toate umilinţele suferite ar fi izbucnit hidos, în clipa prielnică. Ar fi putut fi atunci un Robespierre, un Couthon niciodată îns? un Saint-Juste. Era meschin, căptuşit cu şiretenie. Om şters pentru vremuri şterse. Om însă viu pentru vremuri turburi. 11 văd aevea, a totputernic, stăpân pe viaţa a zeci de mii de oameni. Am credinţa, după atâţia ani de atunci, când îl rezidesc acum, că n’ar fi mişcat nici din sprâncene, rostind greu, sentinţa : Să’l ardă, — să-l spânzure, să-l chinuie !... Un sadic, cu mijloace inferioare, într’o epocă de frământare din care el nu înfăţişa decât negaţia. O făptură însă, foarte 189 © BCU Cluj preţuită, de aceia cari, cu sânge rece, duc scalpelul şi taie în măruntaiele sufletului. Când se anunţa inspecţia vreunuia din „sbiri”, cum spunea el celor mai mari, nu mai dormea, se părpălea cuprins de o frică ce-i da febră, se văicărea, blestema viaţa lui nenorocită de slugă în fireturi, îşi reamintea cum a fost el de nedreptăţit totdeauna. Vai atunci de nenorocita care la fie ce moment, trebuia să-i împărtăşească toate năzbâtiile, să plângă, să râdă, să vorbească sau să tacă, aşa după cum vrea el. Şi toate se isprăveau, în zori, cu palmele şi pumnii ce-i căra, călcând-o uneori în picioare. Gemea. Dacă ar fi ţipat, era în stare s’o strângă de gât. Nenorocitul ăsta care aproape înebunit, aştepta inspecţia „sbirului” nu-şi da seama, că el, pentru deţinuţii ce-i avea în stăpânirea lui era cel mai hidos sbir. In fiecare zi, bănuitor şi fricos, îi încovoia sub cele mai barbare pedepse, frecându-şi lăbuţele cu satisfacţie. — Aha ! 20 de trăgători auzi, vagmistre ! două zeci... Aha ! (Cum dai lele ouăle?!...). Şi de corvoadă şase zile în şir, auzi? Aha! (Cinci parale, cinci parale...). După inspecţie, se potolia, povestindu-ne-o în amănunte. Avea atenţiuni animalice pentru femeie, grohăituri duioase pentru copil, legănându-1 pe braţe, ca să adoarmă, pentru ca, repede apoi, să-l înjure, dacă ţipa. Intr’o zi, Cucuzel a murit, aşa cum mor copiii din cine ştie ce beteşug lăuntric. A stat întunecat, câteva zile, ferindu-se de oricine, măsurând repezit cerdacul, şi frecându-şi mâinile. Se odihnea timp cât cetia „Adevărul”. Intr’o seară, a snopit femeia în bătăi şi a gonit-o la măsa, că altfel îl omoară cu zile. „Ei acum, n’are încotro, ziceam noi, o să fie silit să mănânce la popota garnizoanei. Cine o să-i mai gătească. Ţi-ai găsit, — a găsit el, mijloc şi mai eftin. Pentru o singură gură acum, trimetea ordonanţa să-i aducă ciorba dela cazanul închisorii. Vorba vine „dela cazan”. I-o pregătea „spicial” puşcăriaşul bucătar. Rareori, lux mare, îşi fierbea două ouă, cumpărate pe mai nimic, dela Coana Luţa. Dar, de când rămăsese singur, scăpăm mai greu de el. Venia des pe la noi, să ne spuie şi răspuie aceleaşi poveşti răsuflate. Va mai trăi Mărunţescu ? Bănuesc că da. Oameni ca el ajung la adânci bătrâneţi. Un număr şi ăsta, unic, din mulţimea celor de atunci, învechiţi în năravuri, duşmani ai tinereţii care doria reînnoire şi căi mai luminoase pentru zilele mari şi încercările ce ne pândiau. întâia mea isbândă, în meserie, rămasă în decursul vieţii, ziua cea mare. Niciodată n’am simţit bucurie mai plină de mândrie. De zece ani, se judeca un proces încâlcit, de moştenire. Ajunsese acum la Curtea de apel. Cu o zi înainte patronul, plecase la Bucureşti, şi mi-1 încredinţase, ştiind că-1 cunosc în amănunt. Intr’adevăr îl studiasem cu patimă, interesân-du-mă în speţă, fără să mă gândesc câ-1 voi susţine vreodată. — E piatra de încercare a dumitale, tinere. Să nu mă faci de ruşine. Ţi-o mărturisesc, că nu ţi l-aş fi dat pe mână dacă nevoi grabnice nu m’ar sili să plec la Bucureşti. ; Retrăesc şi acum cu bătăi de inimă, momentele de atunci.... Curtea, — oricât cunoşteam oamenii ce-o alcătuiau, impresiona. Nu mai 190 © BCU Cluj erau făpturile vii cu care te întâlneai la aperitive sau la cafenea. Era dreptatea, — aşa legată la ochi, dar totuşi, dreptatea. Adversarul meu, unul din maeştri, care se aştepta să vadă intrând pe celălalt, a holbat o secundă ochii la mine, apoi a dat dispreţuitor din umeri. Şi desbaterile şi-au urmat drumul. Urmăriam încordat motivele pentru stingerea acţiunii. Mă simţeam, sigur de dreptatea cauzei pe care o apăram. Un fel de pinten în coapsă, mă înrâia ori de câte ori maestrul vorbind, mă privea rece şi cu îngăduinţă umilitoare. Cineva, cine ştie de unde, din altă viaţă, îmi şoptea : „Acum, şi numai acum, ai prilejul să arăţi ce poţi“. Mi-a venit rândul. O tăcere de veac se făcuse în mine. Eram la înfăţişare, apă moartă pe care nici cea mai mică adiere, n’ar fi putut-o înfiora. înăuntru fierbeam. Aşa am fost în toate clipele mari. Am început cu vocea înceată, stăpânită de o voinţă încordată, care-mi drămuia cuvintele. După ce, cumpănit am aşezat pe temeliile legii starea de fapt, am intrat în fondul celor ce se judecau. Treptat, simţiam cum glasul meu căpăta tărie, fără să se înalţe. Un semn convingător îl însoţea. Curtea asculta, fără să cucăie ca de obiceiu. Maestrul potrivnic îşi ciulise urechile şi mă privea cu deosebită încordare, prin ochelari. Sprijinit pe textul legilor, îi sfărâmam liniştit, toate concluziile. La urmă, — împins de diavolul hain, care mi-a dat apoi toate bucuriile, ca să-mi păstrez pentru restul zilelor numai fiere, — am simţit cum tot ce spun se înaripează, încălzeşte şi convinge. Terminând, o linişte de izbândă a căzut grea. După o scurtă deliberare, Curtea s’a pronunţat pentru cauza ce apărasem. Colegii cei mărunţi nu ştiau cum să-mi arate bucuria lor. „Maestrul" mi-a spus : „E păcat să-ţi iroseşti energia aici. Pleacă cât mai curând. Provincia mucegăeşte. Te felicit, tinere". Din ziua aceia, n’am mai fost un necunoscut. Reîntors dela Bucureşti, Caranfilopol mi-a spus : Eram sigur că are să ese aşa. Ascultă, îţi dau un sfat, înscrie-te în partid şi la alegerile viitoare, îţi garantez scaunul. E păcat, pentru talentul pe care-1 ai, să te pierzi aşa, numai în chestii de drept". In seara izbânzii, am stat târziu cu Mircea şi Cluiu în chioşcul Coanei Luţa. Am băut pahare multe. Nu ştiu de ce, simţeam că sunt departe de ei. Toată căldura vieţii trăită laolaltă, se răcia. Auziam, răsunând demoniae, voeea adversarului: „Pleacă cât mai curând, provincia mucegăeşte".... apoi aceia a lui Caranfilopol: „Inscrie-te în partid, şi la alegerile viitoare, îţi garantez scaunul". Ce bine ar fi fost să n’ascult îndemnurile. Aş fi rămas un om cu rost şi cu o credinţă, în oraşul care mă crescuse. Fâlfâitul aripelor, pentru întâia încercare a sborului, m’a păgubit mult. Mai bine nu mi le-ar fi aninat demonul ispititor al sborurilor prin văzduhuri. De multe ori,în vârtejul care-mi gâtuia viaţa, în nopţile nedormite în triumfurile trecătoare, în beţia a tot stăpânirii, veneau pe buze, aduse poate de un înger ocrotitor cuvintele : „Om de treabă". Mă credeam aşa. Târziu, am dovedit că, nici pe departe, nu puteam să mi le însuşesc. Dacă aş fi fost „om de treabă" aş fi avut somnul adânc şi liniştit; ori eu n’am putut niciodată dormi aşa cum dorm aceia ce-şi câştigă îmbucătura cu ceasuri de grea, istovitoare muncă. De tânăr, am intrat şi eu în ceata acelora, cari din puţin, vor să aibă cât mai mult. In seara izbânzii mele, Dom Dincă şi Coana Luţa şi Tică, cărora le spusese comisarul cum devenise chestia cu câştigul procesului, au venit să ciocnească un pahar cu chiriaşul lor. 191 © BCU Cluj „Deputat şi ministru, ce mai calea valea", — a rostit sentenţios Dom’Dincă. „Aiurusum ! Să ne trăeşti", a izbucnit Tică, după mult opinteli, ştergân-du-şi caşul dela colţul gurii... Numai coana Luţa privindu-mă drept în ochi, cu mâna straşină la gură, a zis : „Aferim maică, — frumos, frumos, — da vorba-i, o să vie vremea când ai să te gândeşti la odihna deaci. N’ai s’o mai întâlneşti. O să ţi-o fure viclenii*'... Coana Luţa a avut dreptate. Niciodată în scurgerea unei vieţi de frământări drăceşti cu arare sclipiri de lumină heruvimică, n’am mai avut seninătatea şi limpezimea de atunci. Bucuriile au devenit, mai târziu, limanul pe care nu l-am mai atins niciodată. „Ei, ce crezi tu, că te-a croit cum vrei tu ? Nu, ci cum a vrut El, pentru anume socoteli. Tu blestemi acuma, ce ţi-a dăruit din belşug. Nu uita, că alţii nenumăraţi, n’au avut, nici măcar mulţumirea să blesteme norocul. Tu l-ai avut din plin. Că, doar, nu vei vrea acum să spui, că tot ce ţi-a dat ţi se cuvenea. Mă, când vă văd aşa de urâcioşi şi de încrezuţi, eu n’aş fi bun ca el, ci v’aş lua din ţeastă gândirea. Ce-ar fi apoi? Cârtiţe oarbe, săpând din instinct, drumuri pe sub pământ... Păcătoşilor. Păcătoşilor de voi! Cântaţi, strângeţi în braţe şi preaslăviţi clipa încărcată de bucuria vieţii, de atâtea vieţi cari au fost şi vor mai fi...“. La ce-au folosit toate ? La nimic sau la sdrenţuirea unui suflet care năzuia să deslege multe din cele nedeslegate şi care s’a sdruncinat zadarnic prins în plasa măestrită a păianjenului fără de moarte. . Mă dor acum străfundurile făpturii mele şi simt cum gândirea mi-e înăbuşită de chinuri fără de nume. Reumatism intelectual, ar zice ironic, un glumeţ. O viaţă m’am străduit să plăsmuesc ceva care să rămână. In toate înfrigurările sborului, nu făceam de cât să frământ aluatul imaterial al plăsmuirii ce trebuia s-o zidesc aevea, dospită cu spasmurile unui suflet care se dovedia mic, faţă de năzuinţa creaţiei. M’am risipit. M’am dăruit oricui: drumeţului, boerului, căpeteniilor, şi celui din urmă milog, — asemeni colivii împărţită la pomană întru aducerea aminte a morţilor, — pentru bucuria gloriei trecătoare şi a beţiei triumfului. O risipă generoasă a darurilor mele, pentru biruinţi trecătoare, crestate cu nimic pe răbojul celor veşnice. Neputincios pentru înfăptuirile de cari mă credeam vrednic, am urcat scări de vis, făcute din frânghie proastă. Ajuns la balconul înfiripărilor reale, m’am prăbuşit. Acum, bătrân, torc fuiorul aducerilor aminte, clipele trăite le drămuesc, caut să dovedesc pe aceia care mi-ar fi fost cu adevărat sprijin, şi n’o desluşesc. In odaia care îmi prinde tot sbuciumul, mă simt totuşi, mai împăcat decât în vâltoarea risipitoare a energiei mele. Am avut-o vreodată ? Stă aşa de departe tot ce-am trăit sau am crezut că trăiesc... Totuşi încă nu m’am desprins, nu m’am limpezit. Aşa poate am să închid ochii... Aş fi fost poate. „Prostii! Nu poţi fi mai mult decât aceia ce ţi-a fost îngăduit. In hrisovul boeriei vieţilor, ai fost sortit să slujeşti cu închipuiri de stăpân. Ai avut destul : credinţa că porunceşti! Ce mai vrei ?" 192 © BCU Cluj COZI A DE RADU GYR Toamna, gemând pe ape despletite, trosneşte, lung, din bârne, ca o plută. Oltul vâlvoi, dar seara ca un schit e, şi munţii i-aduc smirnă ne’ncepută. Când bate cozianul din nuceturi cu duh amar de nuci în desfrunzire, în fundul serii se deschid sipeturi şi cad inele mari pe mănăstire. Pădurile cu chică de beteală se roagă’n şoaptă lângă paraclis... Vapsit pe veac cu umbre lungi de vis, tresare voevodu ’n zugrăveală, gătit în adămascuri şi dulamă şi la genunchi cu pajuri bizantine. Sub somnul Lui — lupoaice de aramă — s’au tolănit sbârlitele Rovine... Sfinţii şi-au pus stiharul şi călţunii şi calcă lin cu paşi de chiparoasă. In jeţ stă Maica-Domnului, sfioasă, şi numără mătăniile lunii. Tăcerile au mâini de sticlă vie şi mătăsoşi botfori de albăstrimi. In noaptea asta la arhondărie doarme, trudit de drum, un heruvim... 193 © BCU Cluj P O E S I I DE , ŞTEFAN BACIU PREDOSLOVIE Atâtea lucruri ar mai fi de spus, Din toate câte’n jur le ştim, Ne tulbură însă un glas de sus : — Tu ai să mori, noi toţi murim. Neisprăvite gânduri, versuri ciunte, Pe toate le purtăm în noi, trăind. Şi cântul cel mai clar, sub frunte Ne vine, când ne-aflăm murind. Tu omule, nu ştii al paginilor chin, Ne frunzăreşti şi te ridici pe tine, Uitând că’n învierea ta, murim, Şi că zideşti un templu pe ruine. Din lacrimi şi din plânsetul neşters, Din răni, din ţipete şi din nămoluri, Clădim cu trudă câte-un univers Şi din noroaie înălţăm simboluri. E’n carte-atâta viaţă care cântă, Tu ’n mână pagina o iei — eşti cetitor : Dar nici un gând amar nu te frământă, — Bicisnic om, umil cumpărător ! AD %* Versul care azi mai urcă ’n mine, E lumina ce-o revarsă umbra ta, E pârâul care creşte pentru tine, Ca din negură o stea. 194 © BCU Cluj Lampa mea, cerneala mea, tu eşti, Fruntea ta mi-e coala de hârtie, Pe întinsul căreia eu scriu poveşti, Ca să trec în veşnicie. Nu te am cu mine şi deaceea Te clădesc din cântece şi te visez, Tu eşti, dincolo de ani, femeea Ce din gând o întrupez. < Melodie eşti, tristeţea mea visată Şi râvnită ’n nopţi de plâns fierbinte. Ai să creşti în veacuri, închegată , Din atâtea trufaşe cuvinte. VĂNĂTQARE Când peste aşezarea toată, noaptea cade îmi iau din cui străvechea carabină Şi urc spre stelele ce ning, cascade, . Să ’mpuşc în codri fiare de lumină. Pe crengi pornesc s’alerge veveriţe brune Şi iepurii să salte, iuţi, în ierbi, Cu gloanţe mari de nuci sau de alune, însângerez pe frunte albii cerbi. Pândarul meu e liniştea, ce-şi suie Tămâia albă către creste sure, ' Şi eu pornesc, haiduc, pe cărăruie Să pun în traistă urşii din pădure. Din Bistriţe tehui, din Ialomiţi de ger, Beau apa morţilor în mari ulcioare Şi când aurora creşte, trufaşe, pe cer, Svonesc, nebun, din corn de vânătoare. FARMEC Seara cade ca o plasă Peste tufele de cimbru. Suie luna, hai, mă lasă, Să urc munţii ca un zimbru. Cât aş vrea să mă desferec. Din a cărţii vraje sumbră, Dar pierdut în întunerec, Stau de vorbă cu o umbră. 195 © BCU Cluj Vântul scutură la geamuri Bogăţia lui săracă, Desfrunzind firave ramuri, Indoind o goală cracă. Ascult calma adiere, Ce-mi trimite-un plop subţire : „Totul e doar o părere, O tristeţe, o iubire ! ” CAPRICIU Ce să fac, poesie ? Tu nu-mi mai ajungi, Te pierd când te prind sub condei, Când vii, stai o clipă şi tot tu te-alungi, Eşti furul din anii mei grei. Iubitelor umbre te dau, să le spui Cât plâng, când le cer şi le vreau, Cât sunt de năuc, cât sunt de hai-hui: Cu-o mână mă dărui, cu alta mă iau. Cuvintele toate le ştiu pe de rost, Le joc ca pe mânji, ca pe mingi, Le caut în suflet un alt adăpost, Tu-apari ca o stea şi te stingi. Prin tine am vrut să urc înspre rai, Să m’ascund de ploi şi furtuni, Dar tu te-ai ferit şi ’ntr’o clipă erai In sufletu-a zece nebuni. Ce să fac poesie ? Rămâi lângă mine, Căci nu te pot scoate din sânge. Tu eşti ca un vânt care pleacă şi vine Şi ploaia n’o poate înfrânge. © BCU Cluj ORTODOXIE ŞI LATINITATE DE D. STĂNILOAE Cu ocazia congresului Frăţiei Ortodoxe Române dela Târgu-Murăş (28 Nov. 1938), d. Sextil Puşcariu a rostit una din acele cuvântări de clasică limpiditate şi de justă şi adâncă viziune cu cari ne-a obişnuit şi ne-a cucerit d-sa la toate congresele anuale ale FOR-ului.£ Reluând ideea d-sale scumpă, că poporul nostru înfăţişează o sinteză între latinitate şi ortodoxie, care dă sufletului românesc o originalitate şi un farmec unic, de astădată a pus în lumină valoarea acestei providenţiale urziri a românismului şi prin necesitatea simţită mai ales în timpurile noastre ca fiecare neam să se prezinte ca o notă diferenţiată în melodia spiritualităţii umanej„Ceeace creşte valoarea noastră în ochii străinătăţii nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizaţii importate în măsură mai mare decât o putem asimila, ci ceeace ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate... Ortodoxia noastră este astăzi cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă. Această împerechere fericită de sânge latin cu alese însuşiri sufleteşti, venite dela Răsărit, ne dă acel complex de mari şi originale calităţi, cari ridică valoarea rasei noastre". Ne permitem să stăruim puţin asupra bogatelor sugestii ce se cuprind în teza d-lui Sextil Puşcariu, care, în generalitatea ei, prezintă o nedesminţită evidenţă. Trebue să spunem însă dela început că pentru d. Sextil Puşcariu ca şi pentru întreg FOR-ul motivul principal şi indiscutabil pentru care ne bucurăm că neamul nostru e ortodox, este cel religios ; anume acela că ortodoxia se înfăţişează ca adevărul întreg şi nefalsificat al lui Iisus Hristos, ca puterea singură mântuitoare de suflete. Când însă omul învăţat mai găseşte, pe lângă criteriul religios, şi altele cari pun în lumină valoarea superioară a ortodoxiei în viaţa neamului nostru, nu ne putem decât bucura, cu condiţia ca aceste alte criterii să nu fie în contrazicere cu cel religios. (Un criteriu contrazicător celui religios, creştin, ar fi b. o. acela că ortodoxia e un produs al sângelui nostru, sau că se potriveşte numai 197 © BCU Cluj firii noastre şi situaţiei geografice şi climatice în care ne aflăm). Motivul d-lui Sextil Puşcariu împlineşte însă perfect această condiţie. Este un adevăr incontestabil că în neamul nostru se cuprinde multă latinitate. In sânge, în limbă, în fire, nu importă. In limbă e mai vizibilă. Avem în noi atâta latinitate încât ne aflăm într’un mare pericol de a ne pierde orice originalitate etnică, lăsându-ne ispitiţi de acest fond de latinitate să împrumutăm fără încetare cuvinte şi forme de viaţă dela unul din marile popoare latine. Acest fapt incontestabil l-a văzut d. Sextil Puşcariu. Dacă a spus că latinitatea noastră constă în sânge, această formulă nu trebue luată în sensul precis al cuvântului, căci în aceeaşi cuvântare dela Tg. Murăş d-sa se îndoeşte dacă mai există rase pure în Europa şi declară că neamul nostru s’a format nu dintr’un sânge, ci în urma unor influenţe climatice şi culturale cari au desvoltat un mă-nunchiu de însuşiri specifice. („Dacă se poate discuta în ce măsură mai există rase pure în Europa bântuită de atâtea migraţiuni, nimeni nu se îndoeşte că în anumite regiuni, sub anumite influenţe climatice şi culturale, anumite neamuri au desvoltat un mănunchiu de însuşiri, cari în combinaţia lor dau un anumit caracter etnic"). D. Setxil Puşcariu a văzut în genere latinitatea noastră. Şi numai pentru a exprima mai pregnant ca un fapt accentuat şi adânc acest caracter al românismului, a spus că suntem prin sânge latini. D-sa a văzut caracterul latin al nostru, dar şi pericolul ce ne paşte de-a ni se toci, tocmai din această pricină, reliefurile de popor cu o remarcabilă originalitate. Anticipaţiile triste ale acestui pericol le contemplăm de aproape un veac în aspectul jalnic şi caraghios ce-1 prezentăm în multe privinţe ca popor ce trăeşte din imitaţii. In faţa acestei alunecări trebue să punem un stăvilar. In locul isvoarelor streine trebue să regăsim un isvor propriu. Şi în ce altceva l-am găsi din ce avem propriu în cadrul popoarelor latine, decât în ortodoxie ? In zadar ne arată cercurile blăjene exemplul celorlalte popoare latine cari deşi au aceeaşi formă de creştinism nu s’au confundat întreolaltă. Mai întâi noi avem ambiţia etnică de-a înfăţişa în cadrul latinităţii o notă mai remarcabilă de originalitate, decât celelalte popoare latine, între cari un nelatin foarte anevoe poate distinge deosebiri mai importante. Şi noi suntem privilegiaţi de istorie cu putinţa acestei originalităţi mai remarcabile, datorită ortodoxiei noastre. Iar în al doilea rând soarta noastră în cazul când am adopta catolicismul, părăsind şi ultimul izvor de inspiraţie etnică originală, nu s’ar putea compara nici pe departe cu aceea a celorlalte popoare latine. Acelea sunt popoare ce s’au desvoltat culturaliceşte sincronic, aflându-se totdeauna aproape la acelaş nivel de cultură. Ele n’au avut lipsă să se imite, iar catolicismul ca depozit cultural a fost creat prin contribuţia activă a fiecăruia şi fiecare recunoaşte în el o parte născută din fiinţa proprie. Noi însă, ca unii ce suntem rămaşi în urmă, — rămaşi într’un anumit înţeles, în acela că socotim numai cultura altora de adevărată cultură, iar pe a noastră o lepădăm! — am adopta un catolicism desvoltat până la epuizare numai de alţii şi deodată cu el, ne mai existând frâna ortodoxiei, cultura adiacentă şi întreagă a unuia din popoarele latine. Adevărul acesta ne e confirmat de ceeace vedem că s’a întâmplat până acum, chiar fără să fi abandonat ortodoxia: am devenit mai francezi ca spaniolii de pildă. S’ar putea obiecta: Bine, aşa va fi până ce ne vom fi însuşit toată cultura 198 © BCU Cluj actuală a unui popor latin. Dar pe urmă vom păşi şi noi în rând cu ele, creind o cultură proprie pe baza celei împrumutate şi desvoltând catolicismul mai departe într’o mlădiţă culturală românească. Speranţa aceasta nu e decât o iluzie naivă. Mergând pe urmele unui popor latin — şi nu pe o cale proprie — niciodată nu vom parveni să ne punem deplin la punct cu ce creiază el, decât în cazul unei degenerări culturale a lui — şi atunci de ce să asimilăm o cultură ce duce la degenerare ? Până ce noi asimilăm ultimele noutăţi, el produce altele. Şi apoi unde ar fi elementul sufletesc propriu cu care amestecând cultura unui popor latin să dăm o sinteză specifică, odată ce ne-am rupe de orice tradiţie spirituală a noastră ? Dealtfel unde s’a pomenit popor care să-şi anuleze orice tradiţie spirituală proprie, să-şi desfiinţeze temeliile proprii ale desvoltării sale culturale ? O viaţă culturală ce-am începe-o cu totul din nou, fără temelii în trecut, e cu neputinţă. Dacă ar putea fi cugetată o asemenea cultură, ea s’ar întemeia propriu zis pe premisele din cari s’a desvoltat cultura poporului dela care s’a făcut împrumutul, pe trecutul lui, pe experienţele lui, în cazul nostru : pe trecutul şi pe experienţele poporului francez. Dar poţi asimila deplin trecutul altuia, îl poţi iubi cu transfigurarea creatoare de cultură cu care îţi iubeşti trecutul tău ? Poate rodi o cultură ce-a crescut din premise streine, în spiritul poporului ce a făcut împrumutul ? Chiar dacă prin absurd ar rodi, aceste roade ar fi aproape egale cu acelea cari rodesc mai departe în spiritul poporului dela care s’a făcut împrumutul, întrucât o cultură împrumutată dacă se impune cu exclusivitate în sufletul împrumutător îl face pe acesta după chipul şi asemănarea sufletului care a rodit acea cultură. (In toată problema aceasta a rostit adevăruri geniale şi definitive d. Nichifor Crainic în : Puncte cardinale în haos). (^Ortodoxia ni se înfăţişează, mai ales în urma experienţelor ultimului veac de aprigă imitaţie, a Apusului, ca singurul factor susţinător şi creator de originalitate etnică în cadrul latinităţii.! » *- Poporul român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate şi ortodoxie, de privilegiul unui popor dotat cu însuşiri spirituale şi cu o cultură unică, de un deosebit farmec. Aceasta se vede şi din aceea că tendinţele moderne de-a subţia pecetea ortodoxiei de pe latinitatea noastră, din limba noastră, din cultura noastră, ameninţă să alunge tot farmecul firii noastre, t Ortodoxia reprezintă în firea noastră aburul mistic, senzaţia misterului.jD. Lucian Blaga distinge (Artă şi valoare, „Gândirea", Ianuarie 1939), în fiecare conştiinţă umană, două moduri de-a exista" : „existenţa eului gânditor în orizontul lumii date şi existenţa ca mister în-tr’un orizont de mistere" (p. 31). Cu cât un om e mai animalic, mai preocupat de conservarea sa şi de condiţiile materiale ale conservării sale, predomină în el mai mult eul gânditor, raţional i s’ar putea zice şi analitic şi cu cât e mai „om", cu atât se simte mai mult existând ca un mister într’o mare de mistere. („Omul există desigur şi în lumea dată şi pentru autoconservare ca animalele, dar aceasta numai în măsura animalităţii sale; ca „om", el există însă în orizontul misterelor şi e înzestrat cu destinul ce se desprinde ca un corolar din acest mod, cu destinul de-a încerca revelarea misterelor") (pag. 33). Fără a stărui să pecetluim cu epitetele d-lui Lucian Blaga cele două forme de existenţă, e neîndoelnic că ele coexistă în fiecare om şi anume în doză diferită. Dar dozajul acesta diferit se observă şi la popoare : unele se simt trăind 199 © BCU Cluj mai, mult în mister, altele mai mult în categoriile „pozitive" ale realităţii. In firea românească ortodoxia reprezintă polul mistic al existenţii, în vreme ce latinitatea polul pozitivist, practic, raţionalist, al preciziunilor tăioase şi reci. Neamul nostru reprezintă existenţa de cel mai perfect echilibru bipolar, în vreme ce la toate celelalte neamuri echilibrul tenziunii e tulburat în favorul unuia dintre aceşti doi poli. Numai „raţionalismul" românesc nu e raţionalism secular, siguranţă netulburată în paşii raţiunii, ci alternare de siguranţă în terenul de sub picioare şi de fulgerătoare vedere că păşim pe valuri. Şi numai „misticismul" românesc nu e val ce cutropeşte lumina minţii şi responsabilitatea con-ştiinţii, ci privire trează, dar sfielnică in faţa misterului.^ Armonia firii româneşti e un echilibru de fiecare clipă pe muchea tăioasă între prăpastia raţiona-listă şi prăpastia misticistâ. j Noi avem ironia tăioasă, produs al unui ascuţit spirit de observaţie şi de comportare „la rece" cu semenii noştri, dar noi avem şi doina străbătută de duioşia şi de taina meditativă a presimţirilor nedefinite. Cruzimea ironiei însăşi nu durează decât o clipă fulgerătoare, făcând loc bunătăţii, regretului, milii. Amestecul de „rece" şi de înduioşare e o manifestare românească obişnuită şi specifică. Ei îi corespunde acea sublimă împletire de seninătate şi de înduioşare până la lacrimi, manifestată în toate momentele de intensă trăire sufletească, cum c întâlnim b. o. în „Mioriţa", dând ca efect pentru privitori o atmosferă de maximă sfâşiere, iar pentru un erou un sentiment de statică transfigurare, de încordare în adânc. Oricare alt popor ar transforma motivul „Mioriţa" în prilej de agitaţie exterioară, de strigăte, de gemete, de revoltă, de melodramă.^ Românul nu e dramatic în momentele culminante ale durerilor sufleteşti; el depăşeşte dramaticul în bărbătească reţinere şi în supraomenească voinţă şi bunătate de-a mângâia tot el pe cei din jurul săuj Ce inferioară şi puţin „dramatică" ne apare vorbăria şi compotarea lui Hamlet faţă de intensiva şi transfigurata înduioşare de suflet a eroului „Mio-riţii". r Dramaticul şi tragicul românesc sunt de altă natură decât dramaticul şi tragicul oricărui alt popor, fiind străbătute de elementul transfigurator al misteru-v lui, al credinţii înseninătoare la faţă^ Eroii suferinţei româneşti n’au faţa încruntată a eroilor din „Nibelungenlied", dar nici înseninarea superficială, ci o împletire de seriozitate din adânc şi de împăcare din adânc. Se vădeşte în această convertire a suferinţii în transfigurare, o mare capacitate de suferinţă, care va fi provenind şi dintr’o obişnuinţă istorică, dar şi dintr’o adâncă încreştinare a sufletului. Românul acceptă mormântul cu o sgUduitoâre transfigurare şi bărbăţie. Românul e spiritul cel mai analitic, mai iscoditor al detaliilor, dar în aceeaş vreme sintezele lui sunt de o artă superioară. Ajunge să privim portul românesc, sinteză de colori de-o superioritate absolută faţă de toate porturile. Ce neîmpăcate sunt sintezele Apusului! Aceasta se vede şi în vestmintele bisericeşti. Preoţii romano-catolici nu mângâe ochiul cu îmbrăcămintea lor, ba sunt de multe ori deadreptul caraghioşi. întâlnim de pildă un alb lumesc şi copilăresc îmbrăcând oameni mari şi greoi, sau un roşu sau un violet ţipător. Odăjdiile ortodoxe sunt numai mângâere, alinare, supralumească sugestie. Se arată aci şi prezenţa Răsăritului, capabil de sinteze superioare şi de statică transfigurare. împletirea aceasta de pozitivism şi de misticism, o întâlnim şi în graiul nos- 200 © BCU Cluj tru. Noi avem de pildă pentru marea realitate a timpului nu numai termenul geometric şi fizic, de măsurare a lungimii şi a temperaturii, „timp“, cum e cazul la toate popoarele latine. Ci avem şi cuvântul „vreme“, de trăire sufletească a timpului. Cuvintele „vreme“, „vremelnicie41 n’au marginile înţelesului retezate în mod precis şi pozitivist, ci plutesc într’un abur, într’o atmosferă de înţelesuri, de sugestii producătoare de trăiri totale ale fiinţii noastre, nu numai de sensuri mintale. Aceste cuvinte sunt ferestrele firii noastre spre orizontul de mistere. Prin ele respirăm curatul aer „de afară11, de dincolo de închsioarea pozitivistă. In această legătură ni se impune constatarea că termenii religioşi ai catolicismului, termeni folosiţi de toate celelalte popoare latine, sunt lipsiţi în general de polenul misterului. Prin aceasta nu voim să zicem că numai termenii slavoni din limba românească au virtutea sugerării realităţilor tainice. Termenii latini vechi din vocabularul nostru românesc încă au această putere. Nu numai cuvântul slavon „veşnicie11 d. p. exprimă mai bine realitatea vieţii viitoare, de cât termenul rece, fizic şi impersonal „eternitate11 (exemplele se pot înmulţi), ci şi cuvântul latin, dar vechiu românesc, „Fecioară11 are un înţeles cu mult mai învăluit de vraje înalt sufletească, decât termenul catolic, comun celorlalte po-poate latine, de „Virgină11, termen care are un înţeles de preciziuni fiziologice, fiind aproape jignitor pentru simţirea noastră religioasă. Explicaţia nu poate fi decât aceea că ortodoxia şi-a coborît în cuvintele religioase româneşti (indiferent slavone sau latine) vraja ei mistică, pe câtă vreme catolicismul n’a avut această putere faţă de vocabularul latinităţii, rămas chiar când e religios, secular. Poate să fi secătuit şi filosofia scolastică raţionalistă termenii religioşi catolici de vraja lor mistică, dar şi filosofia aceasta e tot un produs al catolicismului latin. (Interesant e că cugetarea germană, pornită din alt spirit decât cel catolic-latin, n’a secătuit termenii religioşi germani de puterea lor de-a sugera tainicul, deşi tainicul protestant german e de altă categorie decât cel ortodox). Nu vom stărui aci asupra acestui caracter laic, secular al catolicismului însuşi. II vom indica numai în două din dogmele lui: a) în cea despre har şi b) în cea despre papa. Câtă vreme în ortodoxie harul este lucrare a fiinţii dumnezeeşti activând în om şi legându-1 deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creată. Deci chiar omul cetrăeşte în har e deslegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu rămâne cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arienii din veacul al IV-lea reprezentau aceeaş mentalitate. Fiindcă socoteau că e nedemn de Dumnezeu să se coboare între oameni, să se facă om şi să se îm-preune cu ei, spuneau că Dumnezeu a creat o făptură intermediară, mai onorabilă ca oamenii, dar totuşi mai aproape de ei, cu care poate păstra şi Dumnezeu relaţii de intimitate, dar care poate să se coboare şi între oameni. Acesta e Cuvântul care s’a întrupat şi ne-a mântuit. Exact ideea aceasta o înfăţişează catolicismul, atât în doctrina despre har cât şi în cea despre papa. Mai bine zis aceste două stau într’o strânsă legătură. Dacă nu-L avem pe Iisus Hristos în trăirea harică, nu-L putem avea în nici un fel. Numai o singură persoană stă în legătură cu El: e papa. Toţi ceilalţi oameni sunt avizaţi la legătura cu papa, pentru a se bucur a. prin intermediul lui, prin intermediul unei făpturi asemenea celei inventate de Arieni, de mântuirea adusă de Iisus Hristos. ' ' 201 ' , © BCU Cluj Caracteristica fundamentală a creştinismului, care constă în surparea zidului despărţitor între Dumnezeu şi oameni, în împreunarea tainică a celor contrarii, a lui Dumnezeu şi a omenirii, idee pentru care a dus Sf. Atanasie o luptă titanică împotriva lui Arie, e înlăturată în catolicism într’o nouă formă. Sobor-nicitatea creştină, însăşi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfăcută din înfăţişarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos şi aruncată într’un spaţiu ontologic cu totul secular, transformată într’o societatea pur laică. Pe Iisus Hristos nu-L mai are fiecare creştin în tot locul, ca pe unul ce învăluie în mister fiecare punct al spaţiului. Iisus are comunitate numai cu un punct al spaţiului şi numai cu o persoană : cu papa în Vatican. Creştinismul nu mai are la ce căuta spre cer; el trebue să caute spre un punct anumit în direcţie orizontală. Pentru dobândirea mântuirii se impune o precisă orientare geografică, exterioară. Starea de mântuire nu mai înseamnă şi o sesizare tainică şi personală a unei realităţi imediate, ci numai o dependenţă juridică. Misticul e transformat în juridic, viaţa în biserică devine o preocupare de bună şi uniformă rânduială juridică ; termenii religioşi nu mai destănuiesc nici ei o experienţă mistică, ci preciziuni juridice şi raţionaliste. Fără a urmări mai departe desvăluirea caracterului pozitivist al catolicismului, îmbibat în lumea latină occidentală, în comparaţie cu ortodoxia, pătrunsă în adâncurile firii româneşti, este sigur şi din ceeace am arătat că o prea exclusivă răzimare a noastră pe împrumuturi dela popoarele latine şi o lăsare în uitare a factorului ce ne deosebeşte în cadrul latinităţii, ar fi pentru noi un mare pericol. l Latinitatea este prin sine spirit pozitivist, ca şi catolicismul dealtfel.;, Nouă, acest caracter ne apare şi mai accentuat, datorită faptului că noi întărindu-ne latinitatea prin împrumuturi, ceeace împrumutăm nu are pentru noi şi un conţinut sufletesc, ci numai unul pozitivist. < Noi, fără ortodoxie, am prezenta latinitatea cea mai goală de suflet.- Dar tema aceasta prea e vastă şi prea bogată în sugestii pentru a putea fi tratată suficient de mulţumitor în cadrul unui restrâns articol. Ea ar merita o atenţie deosebit de stăruitoare. S’ar cuveni privită şi din laturea cealaltă :/ . la nici un popor ortodox forma aceasta de creştinism nu dă o sinteză atât de interesantă şi de fermecătoare ca la cel român, datorită latinităţii lui. Şi la puţine alte popoare ortodoxe, formează ortodoxia în atât de mare măsură un element absolut necesar pentru diferenţierea lui, pentru salvarea originalităţii lui, ca la cel român.; încât trebue să socotim ca o deosebită binecuvântare faptul că întrunim cele mai alese condiţii pentru a creia o cultură de originalitate bine reliefată. 202 © BCU Cluj MAZURKA DE CHOPIN DE SANDU TZIGARA-SAMURCAŞ Ciripesc de-odată toţi lăstunii Din cuibul copilăriei mele. Iarăşi oftează sălciile, gem prunii, Sub tremur de plăpânde stele... In sbor însorit de fluturi învie zilele de-odinioară. Floare fermecată, dece-ţi scuturi Petalele în cântec de vioară ? Sufletul, deschis ca o corolă, Se oglindea în rouă dimineţii. Şi seara susur lin de barcarolă Aluneca cu dorul tinereţii. Vueşte codrul năvalnică chemare. Luncile albastre răspund în şoapte. Ecoul se stinge pe buze amare, O doină lăcrămează singură în noapte. Ropot asurzit de tocuri, Roiesc pâlpâiri de focuri. Sar — scântei de aur — salbele, Tresar cicoarea şi nalbele. Ropotul bate toaca în tâmple, Nu ştiu ce-are să se ’ntâmple ! - Vârtejul nostalgiilor aprinse, In jocul făcliilor stinse, Se ’nfige, cu lancea, în piept. Vis de primăvară, te aştept! 203 © BCU Cluj TEOLOGIE ŞI ESTETICA0 DE NICHIFOR CRAINIC Dacă filiaţia artei din religiune e o evidenţă ce domină evoluţia istorică a neamurilor, nu putem ignora că gândirea modernă, în negativismul ei, e adesea o luptă împotriva evidenţelor. Estetica, adică ştiinţa frumosului şi artei, cu pretenţia de ştiinţă exactă, e o disciplină cu totul nouă, care n’are încă vârsta unei jumătăţi de secol. Formată, sau pe cale de a se forma în atmosfera spiritului modern, ea oglindeşte şi bunele şi relele epocei. Şi o caracteristică a ei, în năzuinţa de a fi foarte raţională şi foarte experimentală, e negaţia raportului genetic dintre religiune şi artă. Arta e declarată autonomă. In consecinţă, căutându-i-se legile proprii, pe care nimeni nu i le-a contestat, ea e izolată complet de religiune asemenea unui prunc căruia, dupăce i s’a tăiat legătura ombilicală, i se refuză şi sânul matern. Aproape niciun tratat de estetică nu vorbeşte de această legătură mulţumită căreia artele au atins culmile supreme de desvoltare, dar în majoritatea lor aceste tratate iau o atitudine împotriva aşa zisului „misticism estetic”, care trebuie expulzat din preocupările cercetătorilor experimentali, — fiindcă altfel i-ar împiedica să găsească esenţa artei. Trebuie să spunem dela început că, pe cale experimentală, esenţa artei nu s’a găsit încă. Sistemele de estetică nu sunt de acord nici asupra metodelor şi nici asupra concluziilor. Rezultatele lor constituie un haos general, foarte puţin estetic în aspectul lui, ceeace determină pe mulţi esteticieni să declare că încă nu poate fi vorba de o ştiinţă a frumosului deplin constituită. In momentul de faţă, expresia de „ştiinţă a esteticei” nu corespunde unei realităţi, ci unei speranţe de devenire. Un specialist ca Charles Lalo, voind să-i dea într’adevăr o soliditate ştiinţifică, a încercat s’o aşeze pe bazele metodei experimentale a fiziologiei, definită cu o genială claritate de Claude Bernard. Să reamintim însă că metoda lui Claude Bernard, practicată şi desvoltată cu stricteţe ştiinţifică, l-a călăuzit pe doctorul Nicolae Paulescu la descoperirea ideilor de suflet şi de Dumnezeu în fiziologie. Charles Lalo e un adversar hotărît al „misticismului estetic” ; şi totuş se poate în- 204 © BCU Cluj tâmpla ca metoda fiziologică, aplicată conştiincios, dacă e posibil la studiul artei, să ducă, prin analogie, la descoperirea acestui misticism estetic, împotriva căruia vrea să se îndrepte. Am dat acest exemplu pentru a ridica un singur colţ al vălului, care acopere haotica desorientare a esteticei autonome, şi pentru a vădi, prin contrast, necesitatea unor norme generale ceva mai limpezi şi mai sigure în considerarea artei. Poate oare teologia să rămână indiferentă faţă de complexul de probleme, ridicate de estetica autonomă pe socoteala artei, fără să le fi soluţionat într’un fel sau altul ? Noi suntem convinşi că nu, şi motivele acestei convingeri sunt mai multe. Mai întâiu, religiunea nu e un simplu compartiment al vieţii omeneşti alături de ştiinţă şi de estetică. Universală prin natura revelată a adevărului ei dogmatic, ea e în mod logic integrală prin disciplina morală în care cuprinde pe om şi societatea omenească pentru a le reda destinaţia fericirii veşnice. Nimic din ceeace e spirit şi din ceeace constituie activităţile lui nu-i poate rămâne indiferent. In această îmbrăţişare totalitară, care n'are nimic dictatorial şi sufocant în ea din moment ce presupune necontenit libera aderenţă a omului, intră în mod firesc şi problemele artei, care e unul din produsele cele mai specific omeneşti. Al doilea, arta, considerată în apariţia ei istorică, e marea fică a reli-\ giunii şi, în funcţia ei cea mai glorioasă, e mijlocitoarea cultului divin. Biserica e maica tuturor şi nu poate rămâne indiferentă la rătăcirile acestor fice ale spiritului seduse de aventurierii şi de şarlatanii gândirii modeme. Al treilea, autonomia artei nu e ceva absolut şi nu e ceva care se opune categoric spiritului creştin. Autonomia artei nu e în realitate o cucerire modernă, cum în mod greşit sau calculat ni se înfăţişează. Autonomia artei constă din legile speciale, după care se creiază frumuseţea artistică. Şi ar fi absurd să credem că ea n’a existat în sânul Bisericii, de vreme ce în ambianţa ei spirituală s’au creat capodoperele fără pereche ale artei religioase. Autonomia artei, adică libertatea de manifestare a moduhh1 artistic,'âNhdstat totdeauna în Biserică. Disciplina ei spi-rituâîă, departe de a jicni această autonomie, a stimulat-o şi a canalizat-o spre cele mai înalte culmi ale plăsmuirilor. Apa curge singură la vale, dar fluviul n’ar exista fără disciplina celor două maluri, care îi conturează direcţia. Faţă ^ de autonomia disciplinată de Biserică, autonomia artei înţeleasă modern e ca un torent de apă revărsată în nisipurile incapabile să-i dea un contur. Al patrulea, negativismul modern nu s’a mulţumit cu simpla afirmare a autonomiei esteticei,'aşa cum e liber s’o înţeleagă, ci, falsificând funcţia artei, a căutat să facă din ea o uzurpatoare a religiunii, o religiune a estetismului pur. Faţă de asemenea simulacre caricaturale, teologia nu poate întârzia să restabilească adevărul. Al cincilea, neputinţa mărturisită a esteticei moderne de a defini frumosul şi esenţa artei pe cale experimentală face cu atât mai necesară afirmarea punctului de vedere teologic în acest domeniu. In Biserică, estetica nu e ceva străin, ci e ceva constituţional sau structural. întreaga structură a ei este, dacă voiţi, un sistem estetic. însăşi fiinţa ei spiritual-materială, transcendent-imanentă, ne-o arată ca pe o capodoperă magnifică a întemeietorului ei, ce poate sluji în bună măsură la lămurirea structurală a operelor de artă. Afară de aceasta, dar în strânsă legătură, doctrina teologică ne poate da suficiente elemente estetice pentru a pre- 205 © BCU Cluj ciza liniile unui sistem şi suficiente analogii spirituale cu ajutorul cărora să înţelegem mai adânc psihologia subtilă a creatorului de artă şi funcţia frumuseţii artistice în viaţa socială. Pe lângă motivele pomenite, mai apare unul care ne determină şi ne încurajează să atacăm asemenea probleme dificile, şi anume : e tocmai neobişnuinţa şi absenţa lor din preocupările studiilor noastre teologice actuale. învăţământul teologic nu este numai reproducerea comodă şi stereotipă a unor cunoştinţe aşa cum le-am moştenit nu din tradiţia sfântă a Bisericii, ci dela împrejurările apropiate în care s’a constituit acest învăţământ. Mai ales când e vorba de o disciplină cum e Apologetica, prin natura ei trebuie să fie sensibilă la problemele pe care le pune spiritul veacului, cercetându-le şi confruntându-le cu principiile permanente ale doctrinei teologice. Elastică de felul ei, Apologetica e nevoită să îmbrăţişeze şi chestiuni, care ar trebui să facă obiectul unor discipline aparte în cadrele aceleiaşi Facultăţi. Astfel, din învăţământul nostru teologic superior lipseşte, între altele, disciplina care să se ocupe în deosebi de teoria şi istoria artei creştine. In trecut, poate, o asemenea disciplină nu era necesară; căci atâta vreme cât între Biserică şi arte dura raportul clasic, consacrat de tradiţie şi de istorie, probleme, cum sunt cele pe care le abordăm, nu se puneau. Spiritul veacului nou însă ne forţează prin afirmarea lor într’un sens ostil teologiei. Năvala lui laică a fost atât de puternică în sfera Bisericii chiar, încât pentru o vreme a eclipsat însuşi sensul superior al artelor ortodoxe. Consideraţi, bunăoară, pictura bisericilor noastre în veacul al XlX-lea ; ea însemnează o devastare şi o sugrumare a artei bizantine sub spoiala mondenă de imitaţie apuseană, care e în total dezacord cu sensibilitatea şi timbrul evlaviei noastre răsăritene. Cum se explică această eclipsă a tradiţiei noastre artistice ? Foarte simplu : prin eclipsa conştiinţei ortodoxe a conducerii bisericeşti din acel timp. Teologia absentând dela obligaţia de a ţine în permanentă actualitate întreaga doctrină a Bisericii, spiritul laic, de împrumut, s’a instalat în formele sacre ale artei. A trebuit să vină Comisiunea Monumentelor Istorice, organizaţie în afară de teologie şi de Biserică, să descopere sub urâta mască a modernismului, înflăcărată şi adânca frumuseţe a picturii bizantine şi s’o pună din nou în valoare. E, poate, incomod s’o spunem, dar curentul neobizantin, întronat în făgaşul marei tradiţii artistice răsăritene, nu se datoreşte conştiinţei ortodoxe a conducerii bisericeşti, ci lucrărilor de restaurare a sfintelor lăcaşuri, întreprinse de Comisiunea pomenită. Pornind dela această mare lipsă în învăţământul nostru teologic, cu repercusiuni dezastruoase în conştiinţa conducătoare bisericească şi în arta sacră, am propus, la întemeierea Facultăţii de Teologie din Chişinău, înfiinţarea unei cai tedre de Teoria şi istoria artei creştine. Nădejdea noastră era că această catedră se va generaliza în învăţământul teologic superior pentru a completa ştiinţa ortodoxă şi pentru a întări conştiinţa conducătoare a Bisericii în marile sale obligaţii de a păstra şi continua tradiţia specifică vieţii noastre religioase. Rezultatul e că această catedră, în loc să se generalizeze, a fost desfiinţată, iar învăţământul artis tic, care priveşte şi doctrina şi practica specific ortodoxă, exclus din nou. Şi totuşi, problemele, pe care acea disciplină era chemată să ni le lămurească, există mai departe, aşa cum le pune însă estetica laică, autonomă, care ignoră programatic punctul de vedere creştin, când nu-1 combate direct. Actualizarea lui în acest ciclu de prelegeri, fie şi numai în mod sumar, răs- 206 © BCU Cluj punde unei necesităţi de orientare a studentului teolog. Orientare nu numai în sensul strict al artei cultice, dar şi în sensul mai larg al culturii contimporane. Prin complexul de tendinţe, mai toate ostile sau indiferente spiritului creştin, pe care le afirmă cultura contimporană, ea solicită din partea noastră o atitudine clară, apologetică. Complexul acesta de tendinţe dă o ambianţă spirituală, de care se izbeşte ca un dig cel ce vine să propage duhul ortodox în lumea contimporană. Dacă în artă, adică în poesie, în roman, în pictură, în muzică se proclamă dreptul de libertate artistică al instinctelor animacile, — lucru care îngreuiază enorm acţiunea de încreştinare a sufletelor — estetica autonomă vine cu teoriile ei pseudo-experimentale sau ştiinţifice să justifice toată această erupţie de bestialitate. 9 Trebuie să fim înarmaţi cu punctul nostru de vedere în asemenea probleme, care e superior tuturor celor formulate în numele haoticei şi evasivei ştiinţe a esteticei laice. Şi ca să fim înarmaţi, trebuie mai întâi să-l cunoaştem în elementele lui esenţiale. Ştiinţa teologică are faţă de cea laică privilegiul că răzimându-se pe principii neschimbate, şi posedând o bogăţie de cugetare milenară, fecundată de aceleaşi principii, nu tremură de nesiguranţă în faţa problemelor şi nu bâjbâie în căutarea soluţiilor. Cercetarea noastră nu se va opri asupra chestiunilor secundare şi de amănunt ale analizelor şi discuţiunilor estetice. Oricât de interesante ar fi asemenea chestiuni, din moment ce ele nici nu afirmă nici nu tăgăduiesc punctul de vedere teologic, nu-şi au locul în această confruntare de principii. Vom lua în considerare numai acele principii care, mai mult în parte decât în total, constituie preocupările fundamentale ale disciplinei estetice actuale şi care ating raportul dintre religiune şi artă. Zicem : mai mult în parte decât în total, fiindcă estetica actuală, voind să se constituie în ştiinţă exactă după modelul ştiinţelor experimentale, a renunţat la unele principii, pe care estetica mai veche punea un mare temeiu, renunţare determinată de incompatibilitatea lor cu experienţa ştiinţifică. Estetica modernă respinge în cea mai mare parte pe cea veche, adică pe cea care era în vigoare până mai deunăzi, obieetându-i că s’a lăsat anexată fie de metafizică, fie de psihologie şi n’a ştiut să fie o ştiinţă de sine stătătoare. „Misticismul estetic”, pe care îl resping din principiu teoreticienii contimporani, se referă în deosebi la acel frumos şi înnălţător capitol metafizic al esteticei tradiţionale, care se străduia să lămurească filosofic ce este frumosul în sihe şi care socotea inspiraţia artistică drept un fenomen sufletesc cu origini oarecum sacre. Estetica modernă a eliminat acest capitol metafizic, găsindu-1 nedemn de o metodă ştiinţifică. Ea manifestă o ciudată aversiune faţă de filosofia frumosului şi declarând că el nu se poate defini, sau, chiar dacă s’ar putea, e o trudă inutilă, părăseşte terenul metafizic şi îşi îndreaptă cercetările numai asupra valorii imanente a artei. Procedeul acestei amputări descrie o linie coborâtoare dela metafizică la fizică, impusă de metoda experimentală, care vorbeşte cu insistenţă de o fizică a artei. Aceeaşi atitudine se manifestă faţă de problema inspiraţiei, despuiată cu , totul de prestigiul oarecum sacru, de care se bucura în ochii esteticei tradiţionale, j Pentru estetica modernă, inspiraţia nu e decât un fenomen psihologic ca oricare altul, explicabil pe calea mecanismului obişnuit al vieţii sufleteşti. In consecinţă, geniul, prin care se înţelege forţa creatoare de capodopere, nu este, în cel mai 207 © BCU Cluj bun caz, decât un fenomen normal, ajutat de anume împrejurări să se manifeste. I Ceva mai mult, nu lipseşte nici teoria, foarte măgulitoare, că toţi muritorii suni tem genii, numai că viaţa nu ne dă prilejul să deşteptăm pe Dante, pe Rafael sau | pe Goethe, cari dorm în fiecare dintre noi. Aceasta, în cazul când geniul e soco-| tit un fenomen normal. Căci există şi teorii contrare, după care geniul e o formă patologică explicabilă fie prin degenerare, fie prin perturbări de natură psihanalitică. Singure aceste principii, respinse unele, interpretate cu totul contrar altele, ne fac să înţelegem spiritul în care se mişcă noua disciplină ştiinţifică şi prăpastia care şe cască între ea şi concepţia noastră teologică. Cu toate interesantele date, pe care izbuteşte să le cucerească pe calea analizei operei de artă, estetica autonomă constituie, în mod vădit, o adâncă scoborîre a prestigiului ideii de frumos şi de artă. Din cunoaşterea unor astfel de sisteme, omul neavertizat înţelege că arta e o confecţiune ca oricare alta şi se miră, poate, că n’o face oricine. E, dealtfel, incontestabil că spiritul estetic contimporan conglăsuieşte cu fenomenul imens al confecţiunilor servite în numele artei. Astăvară, la Mare, am primit vizita unui om foarte simplu, cu un voluminos pachet la subţioară. Era manuscrisul unui roman, iar autorul — omul care îmi stătea în faţă. E foarte adevărat că un Walt Withman, un Maxim Gorki sau un Ivan Mestrovici s’au ridicat brusc din ignoranţa populară. Geniul n’are nevoie ; totdeauna să străbată treptat evoluţia culturală ca să se afirme. El e un salt ame-j ţitor peste ceeace e obişnuit. Am luat manuscrisul cu arzătoare curiozitate şi l-am citit. Era o dureroasă şi grosolană elucubraţie. Peste câteva zile, autorul a venit după rezultat. — Ce meserie ai ? l-am întrebat. — Lucrător într’o fabrică de sifoane ! ’ — Şi, spune drept, ce te-a îndemnat să scrii ? — Cazul lui Panait Istrati! M’am gândit că şi eu sunt lucrător cum a fost şi el; şi de ce să nu câştig mai uşor, cu scrisul, cum a câştigat şi el! Candidatul meu la geniu, de pe ţărmul Mării, era sigur că e mai uşor să scrii un roman decât să umpli sticlele cu sifon. El intră perfect în teoria geniului, formulată de estetica modernă, deşi n’o cunoştea decât din atmosfera joasă, ce s’a creat în jurul artei. Dacă arta e privilegiul unei foarte restrânse elite creatoare, apărută fără nicio lege cunoscută, ci în chip cu totul misterios dintre milioane şi miliarde de oameni, estetica modernă, neputând explica aceste apariţii, ce dau măsura supremă a puterii omeneşti, le coboară la nivelul comun, socotindu-le ca pe nişte fenomene obişnuite. Fireşte, aceasta nu însemnează niciun fel de explicaţie, dar esteticianul, luând-o în serios, are iluzia că a satisfăcut metoda ştiinţifică şi cerinţele unui raţionalism de cea mai banală marcă. Citind tratatele curente de estetică, rămâi cu impresia că nu vorbesc de geniile prin care omenirea se apropie de divinitate, ci de cadavrele lor disecate într’o clinică medicală. Ele repetă pe alt plan cazul chirurgului materialist care, tăind mortul cu bisturiul, se adresa asistenţilor cu o superioară ironie : Arătaţi-mi, vă rog, unde e sufletul! Noii cli-nicieni ai esteticei moderne, reducând geniul la mecanismul psihologiei comune, se întreabă satisfăcuţi ce-a mai rămas din el; sau, coborîndu-1 în patologia mintală, ni-1 arată înrudit de aproape cu nebunia, — făcându-se a uita că acest geniu 208 © BCU Cluj rămâne să strălucească peste veacuri din opera pe care a plăsmuit-o o singură dată pentru totdeauna. Dar nu numai aceste principii eliminate sau degradate ne interesează în confruntarea lor cu doctrina teologică. Ideea de frumos se înţelege în trei feluri deosebite : frumosul în sine, sau frumosul transcendent, frumosul natural şi frumosul artistic. Dacă estetica mai veche formula metafizic frumosul în sine într'un mod foarte înrudit cu cel teologic, estetica modernă, după cum am spus, a renunţat la el ca la un concept gol de sens, care n’o ajută cu nimic. In ce priveşte frumosul natural şi frumosul artistic, estetica filosofică vedea între ele o legătură de unitate, considerând frumosul naturii ca pe ceva anterior, pe care îl imită sau din care derivă frumosul artistic. Teologia are, credem, şi aici un cuvânt de spus. Estetica modernă insă refuză să acorde frumuseţii naturii vreo calitate estetică. Iar dacă i-o acordă câteodată, calitatea estetică a frumuseţii naturii n'ar avea o existenţă obiectivă, ci ar fi o simplă proecţie subiectivă din suflet asupra ei. In cele din urmă, estetica modernă face o deosebire categorică şi tranşantă între natură şi artă, deosebire care nu e lipsită de justeţe ; dar concluzia la care ajunge este încă o inovaţie, adică o nouă amputare şi anume : eliminarea frumuseţilor naturale din domeniul preocupărilor estetice. Pentru teologie însă, natura, adică făptura lui Dumnezeu, e frumoasă în mod real şi obiectiv. Ea e oglinda în care se răsfrânge strălucirea de dincolo de lume a Creatorului. Ca atare, ideea ei e strâns legată de ideea frumosului în sine sau a frumosului transcendent. Cu alte cuvinte, ceeace elimină comod estetica modernă face parte integrantă din dogma creştină. Iată, deci, ce deosebiri fundamentale se desemnează între teologie şi estetică, pe care suntem datori să le lămurim în chip apologetic. In comparaţie cu ideile teologice, estetica modernă operează o serie de eliminări, după care, ceeace rămâne se circumscrie într’o zonă spirituală pipernicită şi e supus unor răstălmăciri de multe ori neconvenabile nici artei şi nici sensului teologic. Arta ca funcţiune socială ridică o serie de noi probleme, în interpretarea cărora se ivesc alte diferenţe între felul nostru de a vedea şi cel estetic curent. Astfel e problema destinaţiei operei de artă şi a contemplaţiei, care pentru noi se bifurcă în alte două probleme : aceea a moralităţei artei şi aceea a contemplaţiei mistice. Analogia artei cu contemplaţia mistică, metodă inaugurată cu mare răsunet de Henri Bremond, e de natură să arunce o lumină mai înnaltă asupra frumo sului artistic şi, poate, să deschidă drumul unei ieşiri în larg din cercul tot mai strâmt în care se închide evasiva ştiinţă experimentală a esteticei moderne. Am vorbit în prelegerea trecută despre negativismul culturii modeme şi am spus că negaţia, neavând o subsistenţă proprie, nu poate sta prin sine şi atunci e nevoită să creeze simulacre pentru a le substitui concepţiei şi formelor vieţii religioase. Negativismul se rezolvă astfel în caricaturism. Spiritul caricatural e de natură demonică. întâiul lui efect e degradarea lui Adam din demnitatea para-disiacă. Adam cel căzut e caricatura lui Adam. Spiritul caricatural lucrează în lume la desfigurarea creaţiei lui Dumnezeu, înjosindu-i nobleţea şi abătând-o dela destinaţia fericirii, a armoniei şi frumuseţii. El lucrează deopotrivă în negaţia filosofică, în negaţia ştiinţifică şi în negaţia politică. Dar e tot aşa de prezent în negaţia estetică. Năzuinţa lui continuă este să demonetizeze în ochii omului toate 209 © BCU Cluj marile şi nobilele înnălţări ale sufletului, în orice domeniu de activitate, şi să reducă existenţa umană, dacă se poate, la forme vegetative şi biologice. Această acţiune de înjosire nu trebuie confundată cu ideea de umilinţă creştină. Umilinţa creştină e o înjosire în faţa lui Dumnezeu pentru a face posibilă înnălţarea la nobleţă spirituală. Umilinţa creştină e lepădarea de tine însuţi pentru a te reintegra în ordinea supranaturală a harului dumnezeiesc. Ea e condiţia ridicării din mizeria terestră. Căci în concepţia creştină omul e învestit cu atâta demnitate încât depăşeşte însăşi demnitatea îngerească. Fecioara Maria e mai presus de heruvimi şi de serafimi. îngerii slujesc omului, dar omul nu slujeşte îngerilor, ci lui Dumnezeu. Umilinţa creştină e calea către această demnitate prin gând şi faptă, îndeplinite de om nu după modul omenesc ci după modul dumnezeiesc. înjosirea caricaturală a negativismului e, dimpotrivă, o înjosire pentru înjosire. Ea nu e un mijloc, ci un scop. Iar înjosirea ca scop e ceeace se numeşte cu alt termen : 'perversitate. Spiritul caricatural e spiritul pervers care, contrar umilinţei creştine, desintegrează pe om din ordinea harică a demnităţii şi-l doboară mai prejos de celelalte făpturi. In locul sacrelor forme ale vieţii religioase, el îi pune în faţă simulacre cu puterea de a-1 iluziona şi a-1 face să nti vadă neantul către care e dus. Adam nu s’a putut înjosi decât dându-se pradă iluziei că ar deveni dumnezeu prin propria lui natură, cum observă un scriitor din Filocalia. Şi toate simulacrele cu care negativismul culturii moderne iluzionează pe om nu sunt decât aceleaşi mijloace diabolice de înjosire a lui. Ele se insinuiază deopotrivă în nobilul domeniu al artelor, unde chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om apar cu mai multă strălucire în această lume. Dintre toate creaţiile spiritului, frumuseţea are aspectul cel mai seducător şi de aceea nu e greu ca ea să devină o mască sub care spiritul demonic să continuie a caricaturiza şi a înjosi pe om. Şi când estetica, în numele unei doctrine a frumosului cu pospaiu ştiinţific, încearcă să justifice această degradare, teologia e obligată să-şi spună cuvântul. 210 © BCU Cluj C R O N ICI IDEI, OAMENI, FAPTE PROFEŢIILE LUI NOSTRADAMUS Setea de absolut, fascinul miracolului, furoarea metafizică, alăturea de ralativismul ştiinţei, de perimarea intermitentă a formelor concrete ale vieţii morale, însfârşit des-nădejdea şi îngrijorarea care decurg de aici, presupun oare un sdruncin lăuntric, o epuizare organică şi sufletească, sau sunt numai semnele unui determinism planetar, o influenţă fatală de dincolo de sfera pământească ? Dacă starea de nelinişte, de frică şi „in-quietudine", de nesiguranţă, ceiace înseamnă acelaş lucru, a dominat întotdeauna condiţia umană, ea fiind chiar un fapt caracteristic, după cum spunea Pascal, condiţia de viaţă a spiritului, o minte lucidă se poate întreba, dacă alunecând pe această pantă prăpăstioasă nu vom fi robiţi de puterile imponderabile ale destinului. întrebarea ar părea paradoxală : care sunt ele şi de unde vin ? Căci ştiinţa singură, fără alte mijloace, este incapabilă să le prevadă, aparatele noastre de percepţie nu sunt în stare să le vestească, nici în fruntea tuturor oamenilor nu stau scrise, iar vagul determinism al înlănţuirilor logice dă greş de cele mai multe ori. O cale de urmat este evident corelaţiunea astro-biologică. Altele, sunt profeţiile, viziu-nele, percepţia şoaptelor astrale de care se învrednicesc numai spiritele iluminate. Că omenirea a trăit mii de ani în această concepţie, că aşa va fi şi de acum încolo, nu este im argument hotărîtor împotriva utopiei şi a iluziilor. Factorul timp este un mit, dar şi mitul presupune tot scurgerea timpului. Pentru a putea cuprinde în toată întinderea lui destinul vieţii pământeşti şi istorice, ne vom situa deopotrivă în lăuntrul feno- menelor dar şi în afară de ele. Vom putea adopta o atitudine ştiinţifică, de verificare matematică, dar nu vom contesta nici puterile de dincolo de lume şi de veac, care neputând fi cunoscute în esenţa lor sunt neglijate pur şi simplu, deşi prezenţa lor este evidentă. însuşi Nostradamus jie spune în „Scrisoarea către Henri 11“ că , numai „Dumnezeu este în măsură să cunoască voinţa oamenilor*1, că prin urmare profeţiile sale nu înseamnă o „divinaţie a hazardului**, ci sunt de „natură dumnezeiască**, deoarece îndrăzneţul astrolog, plecând dela o „intuiţie personală** şi bazat pe o „adâncă meditaţie**, adaogă el mai departe, „a stabilit şi a calculat aceste profeţii în ordinea şi în şirul revoluţiei lor astronomic** l). Nu mai rămâne nici o îndoială că Nostradamus nu contestă puterea nemărginită a lui Dumnezeu : că observaţiunile lui se înscriu în horoscopie după situaţia astrelor pe bolta cerească. Aceste observaţiuni sunt susceptibile de o verificare ştiinţifică, de un riguros control matematic, ceiace s’a făcut în mai multe rânduri. Problema pare că se complică în chip inutil acolo unde va trebui evidenţiată corelaţia dintre influenţa astrelor şi fenomenele pământeşti Dar ultimul răspuns în cazul lui Nostradamus ni-1 dă Em. Ruir : „a nega influenţele cereşti, înseamnă a nega realizarea incontestabilă a profeţiilor lui Nostradamus în evenimentele trecute1 2 *). 1) Dr. de Fontbrune: „Les propheties de Nostradamus devoilees11. Paris 1937. pag. 35. 2) Em. Ruir: „Le grand carnage1*. Ed. Medicis, 1938, pag. 35. 211 © BCU Cluj Ori, tocmai acest fapt consacră gloria lui Nostradamus. Henri II auzise de Nostrada-mus care se făcuse cunoscut mai de mult prin ingrijirile sale date celor bolnavi de ciumă în timpul epidemiilor dela Aix (1546) şi Lyon (1547), după cum de asemeni îi erau cunoscute şi profeţiile publicate în anul 1555 şi apoi tipărite in mai multe ediţii în anii următori. El ajunge la Paris la 15 August 1555, se prezintă Regelui Henri II, şi îl explică sensul catrenului din prima centurie a profeţiilor sale publicate tot în acel an la 5 Mai, la Lyon : Le Lyon jeune le vieux surmontera En champ bellique par singulier duelle, Dans cage d’or Ies yeux lui crevera, Deux playes une, pour mourir mort cruelle. Intr’adevăr, patru ani mai târziu, la 28 Iunie 1559 cu prilejul căsătoriei dintre Mar-guerite de France şi Ducele Philibert-Emma-nuel, Regele Henri II a fost rănit la ochiul drept în timpul unei lupte cu lancea. Lăsând la o parte împrejurăirle în care s’a petrecut acest accident, ca şi informaţiunile contradictorii, sau piesele justificative ale autopsiei făcute de marele chirurg Ambroise Pare, reţinem faptul, vrednic de luat aminte, întrucât chiar în detalii Nostradamus îl prevăzuse cu patru ani mai înainte. Era o vreme când constelaţia şi cele mai ciudate semne prevestitoare, referitoare la regi, primeau o anumită interpretare. Istoria ne spune că o prevestire similară a fost făcută de un oarecare Gauric, iar presentimentul acestei morţi tragice l-au avut mai multe persoane 3). Peste orice fapt lăturalnic un lucru rămâne însă în picioare : profeţia lui Nostradamus. Ea s’a realizat întocmai, fapt care face ca numele său să circule pretutindeni şi el să ajungă în mare stimă la curtea regală. (După o legendă orală, istoriseşte Brantome, că Henri II ar fi răspuns cu următoarele cuvinte de adevărată înţelepciune regească : „Nu-mi pasă dacă voi muri de această moarte sau de alta ; ba chiar mi-ar place mai mult să mor de mâna ori cui, numai cât el să fie demn şi viteaz, şi gloria mea să nu fie pătată"). Nostradamus ajunge favoritul Catherinei de Medicis, aceia despre care istoria medicinei ne spune că neputând să facă copii, s’a adresat faimosului medic Fernel. Acesta, făcând un examen medical lui Hen ri II, constată că avea un hypospadias (mal- 3) Dr. Cabanes: „Les Morts mvsterieuses da l'Histoire", voi. I, pag. 267. formaţiune congenitală a penisului) şi îi recomandă manevra conjugală more ferarum... „Reţeta se dovedeşte eficace, spune L. Om-bredanne 4), pentrucă ea a dat Franţei trei Regi“... Profeţiile lui Nostradamus privesc şi viaţa lui Henri IV şi Charles IX. Este iarăşi interesant să adăogăm că în timpul unei călătorii oficiale la Salon (Provence), Regele Charles IX văzând pe Nostradamus în mulţime şi făcându-i un semn să se apropie, acesta îi răspunde: Vir magnus bello, nulii pietate secundus! — şi apoi, adresându-se oamenilor din jur adaogă : „O ingrata patria, veluti Abdera Democrito !, — era un fel de răzbunare împotriva poporului care-1 suspecta de vrăjitorie şi magie. Dar şi de data aceasta istoria verifică sensul cuvintelor lui Nostradamus adresate lui Charles IX. încă odată el este acoperit de onoruri şi preţuit în bani de Catherina de Medicis şi de Charles IX. Aceste fapte însă se petrec în anul 1564, şi la 17 Iunie 1566, presimţind moartea, Nostradamus îşi face testamentul... Dacă profeţiile lui Nostradamus au fost scrise în 3460 de versuri (în catrene), şi au făcut cea mai mare vâlvă pe care o cunoaşte istoria (înafară de profeţii biblici), devenind de o mare actualitate, gloria lui nu porneşte de aici numai şi nu se opreşte aici. Medic şi filosof, astrolog şi matematician, prieten şi adversar după aceia cu Scaliger şi Rabelais, — Nostradamus apare o figură bizară în timpurile noastre, dar excepţional de interesantă pentru înţelegerea veacului în care trăia. Se ivise în vremea aceia o înfri-coşetoare epidemie de ciumă, făcând nenumărate victime şi stârnind cele mai contra-dictori explicaţii. El se afla la 1547 în Bordeaux, „anul ciumei", chemat anume ca să dea îngrijire bolnavilor şi să recomande remediile cele mai potrivite pentru preîntâmpinarea răspândirii flagelului. Ciuma din Provence începu la 31 Mai 1546 şi ţinu 9 luni până în Ianuarie 1547. El a recomandat droguri şi multe măsuri de profilaxie, fiind ajutat de farmaciştii cu care era prieten încă din vremea când studiase erborizaţia. La Genova îl găsim recomandând ca remediu calmant, laudamum. Medicii umblau mascaţi, întocmai ca şi cagularzii, şi aveau o înfăţişare stranie. Gravurile timpului ni-i arată ca pe nişte făpturi demonice, cu o glugă în care respirau, cu papuci protectori, şi înarmaţi cu un cleşte de dimensiuni anormale ridicau cadavrele. 4) Chirurgie infantile". Paris 1923. Pag. 662. © BCU Cluj Nostradamus a fost socotit ca fiind născut sub signo pestilentioe, iar serviciile pe care le-a adus au fost de o evidentă eficacitate şi se ştie că sprijinul său a fost solicitat după o deliberare oficială a consiliului din Aix, şi a fost răsplătit cu cinste pentru aceasta. Se credea în influenţa hotărâtoare a astrelor atât în bine cât şi în rău. Ars par va a lui Galien, Aforismele lui Hipokrates, Canonul lui Avicenne erau cu deosebire apreciate. Facultatea de medicină din Montpe-Uier unde studiase Nostradamus (1529—1533) cumpărase un schelet în 1520 şi se făcuseră două disecţii în 1530 şi trei în 1531. Nostradamus a asistat la una din aceste disecţii (18 Oct. 1530), dar chirurgia nu ajunsese încă o ştiinţă oficială ca medicina, iar învăţământul practic era înapoiat. El se numea „me-dic-astrofil", şi credea, ca şi contemporanii săi, în influenţa astrelor. Pentru Guy de Chauliac, celebru medic, ciuma se datora conjuncţiunii celor trei planete : Saturn, Jupiter şi Martie, care a avut Ioc în zodia vărsătorului la 23 Martie 1345. Dar chiar mai aproape de epoca lui, Marsilio Ficino, şi Jeronimus Cardanus contimporan cu el, două spirite luminate ale Renaşterii florentine, trăiau în această credinţă. Ea era o ştiinţă oficială, şi ar trebui să ne situăm în timpurile acelea, să-i cercetăm rosturile şi tradiţia, pentru a ne da seama dacă era sau nu întemeiată. O carte despre misterele egiptene şi despre mijloacele de a prevesti boalele cetind semnele cerului, fusese tradusă de Marsilio Ficino în latineşte în anul 1497, şi biografii lui Nostradamus ne asigură că el o cunoştea. El însuşi va scrie o carte : „Remediile foarte utile contra ciumei...“ s). Nostradamus îşi instalase un observator şi acolo sus, în mansarda unei case privea şi studia cerul. Cărţi şi lunete şi felurite droguri, şi hărţi cereşti îi stăteau la îndemână şi chiar un tripied de bronz în care veneau spiritele fatidice în operaţiunile de magie. El se va apăra împotriva acestei acuzaţii, Şi se va dovedi în toate împrejurările un bun catolic, şi chiar dacă s’a ocupat de magie, nu s’a folosit de ea în profeţiile sale. In ultimul catren din a şasea centurie, scris în latineşte, el spune răspicat detractorilor şi ignoranţilor: „Acei care citesc aceste versuri să cugete mult timp ! Vulgul profan şi ignorantul să nu se apropie de ele. Toţi astrologii, proştii, barbarii să rămâe deo- 5) Jacques Boulenger: „Nostradamus". Paris. 1933, pag. 120 . parte ! Cine va face altfel să fie blestemat după rit!“. Iar în scrisoarea liminară către fiul său Cesar îl previne că „nu-şi poate lăsa în scris secretul, căci va fi distrus de injuria timpului, şi de aceia darul profeţiei pe care l-am căpătat prin hereditate va pieri odată cu mine“. Biografii săi afirmă că într’adevăr Nostra- j damus făcea parte din tribul Issachar, unul \ din cei 12 fii ai lui Jacob care avea darul ' profeţiei. El revine asupra explicaţiei de mai sus, asupra darului profetic, şi arată că / fără inspiraţia lui Dumnezeu nu putea cu- ^ noaşte taina lucrurilor, iar în scrisoarea către ( Henri II spune textual: „nocturnele şi profeticele viziuni sunt alcătuite după un instinct natural pus într’o formă poetică şi în acord cu calculele astronomice". Stilul catrenelor lui Nostradamus este uneori clar, de cele mai multe ori ermetic sau obscur, cu anagrame şi încâlcite metafore, cu frânturi de sens şi răsuciri enigmatice. A spune că este confuz şi susceptibil de variate interpretaţiuni, aceasta nu este o descoperire nouă. Nostradamus explică de ce nu poate fi clar în catrenele sale. O limpezire a sensului ar fi însemnat un calcul arbitrar ; o cercetare a amănuntelor ar fi însemnat o depăşire a viziunii într’un domeniu profan. El a prevăzut că i se va putea obiec-ţiona că „rima este uşoară şi sensul greu", dar a vorbi de întâmplările triviale şi de „faptele oribile", înseamnă a „împiedeca mult ca destinele să se împlinească"... Stilul operilor de alchimie, astrologie şi magie era enigmatic şi metaforic. Nostradamus nu făcea excepţie. Unii dintre acei care au încercat să-i descifreze catrenele au găsit în ele un „kalei-doscop cabalistic" alţii adevărate ghicitori, dar peste orice interpretare rămâne corelaţia dintre cerurile planetare şi profeţiile sale, controlabile pe un lung şir de ani până în timpurile noastre. Primele profeţii ale lui Nostradamus au apărut sub formă de almanah în anul 1550. Aceste „pronostications" se vindeau la bâlciuri şi aveau un mare răsunet, atât de mare încât însuşi „Rabelais având mare nevoe de bani compune Pantagrueline Pronostication", dar nu izbuteşte să întunece renumele lui Nostradamus. Dela 1555 Nostradamus publică în fiecare an câte unul, până la 1560 când face să apară tratatul lui despre ciumă. N’ar fi de prisos să arătăm că din invidie prietenul său Scaliger îl atacă numindu-1 „impur coquin", dar aceste atacuri apar după moartea lui Nostradamus, prea târziu prin 213 © BCU Cluj urmare ca să-i poată întuneca gloria, şi zadarnice, căci nu au putut anula valoarea profeţiilor, verificate dela an la an ; nechibzuită îndrăzneală în faţa legendei populare care începuse să circule : „In secolul XVII, poporul credea că el s’a închis de viu în mormântul său cu o lampă, hârtie, condee şi cărţi, şi că ori cine s’ar încumeta să ridice sabia ar fi murit pe loc“ 6). A venit timpul să reproducem câteva din profeţiile lui Nostradamus, după interpretarea dată în unele lucrări mai recente. Dr. de Fontbrune, în teza lui de doctorat amintită mai sus, plecând dela „cercetarea pur obiectivă a documentelor autentice lăsate de autor" (pag. 12) analizează scrisoarea către Henri II şi găseşte în ea profeţiile următoare : Răsturnarea Monarhiei în Franţa 1792, („A l’an mii sept cens nonante deux que l’on cuydera estre une renovation du siecle"); regimul lui Louis-Philippe; războiul din 1914—1918 ; acţiunea militară a Germaniei, Italiei şi Spaniei; dictatura lui Mussolini; cea de a IlI-a Republică în Franţa (1870); Liga Naţiunilor; restaurarea Monarhiei în Franţa în anul 1944 ; o catastrofă astronomică în jurul anului 2000 ; regimul lui Antichrist în Rusia Sovietică. Ciudat lucru este că Nostradamus, în profeţiile sale, nu se ocupă de Scandinavia ca şi când n’ar exista. Aceste ţări se pare că sunt excentrice sbuciumului european. Vom cita câteva oracole privind fapte istorice verificate. Deux epoux, le Roi delaisse et vetu de gris; Et la Reine, cette pierre precieuse vetue de [blanc Sortiront de nuit par la porte, prendront un [chemin detourne et entreront [dans Varenne L’election de Capet causera la tempete, le [feu, le sang, le couperet tranchant. Vedem limpede cum se prevede moartea lui Louis XVI condamnat pentru fuga la Va-rennes şi apoi ghilotinat. Sau : Un Empereur naîtra preş d’Italie, Qui â l’Empire sera vendu bien cher, Diront avec quels gens il se ralie, De soldat simple parviendra d’Empire... Se înţelege: Napoleon I, născut aproape de Italia, din simplu soldat ajunge împărat. Sau: Sept ans Philippe, fortune prospere. Rabaissera des Barbares l’effort. Puis son midi perplexe, rebours affaire, Jeune turbulent abimera son fort. Explicaţia : Louis-Philippe va avea un regim prosper timp de şapte ani (Iulie 1840— Februarie 1848), va cuceri Algeria, şi spre mijlocul regimului său un tânăr turbulent (Napoleon III) va răsturna puterea (după Em. Ruir : loc. cit. pag. 31). Profeţii sunt oameni înzestraţi cu anumite calităţi excepţionale. Prevederile lor se datoresc fie unei viziuni, fie unui simţ special de percepţie, fie numai observaţiunilor astronomice. Nostradamus era un profet astrolog, şi cosmobiologia lui aplicată istoriei se verifică. Dar actualitatea lui Nostradamus se justifică şi pe alt fapt: ştiinţa contemporană se orientează spre integrarea omului (microcosmos) în condiţiile de viaţă ale universului (macrocosmos). Biologia, chimia şi medicina merg în pas cu astronomia. NICOLAE ROŞU VIZIBILITATEA PURĂ S’a spus de atâtea ori: poporul italian este, cu adevărat artist. Un concept metafisic,, destul de vag, aşa cum este acela de „structură specifică” nu poate lămuri firea unui popor. Viaţa popoarelor se actualizează întotdeauna, prin manifestări. Dintre acestea, cele spirituale alcătuesc cultura, rodul de preţ. Ele rămân conţinuturi, întipărite în forme nepieritoare în realitatea heraclitiană, în totul curgător al vieţii. In tăria cantitativă şi calitativă a manifestărilor spirituale — bunuri comune naţiilor, dar dozate diferit — se filtrează totuş structura unui popor, sub aspectul aspiraţiei ce fi) J. Boulenger: loc. cit. pag. 155. caută, de precădere, o anumită formă de expresie. Intemeindu-ne pe acest proces logic, putem afirma — fără a părea dogmatici, având în faţa noastră perspectiva istorică ta Italiei spirituale — că poporul italian este în firea lui artist. A reprezentat arta şi sub forma imponderabilă a sunetului. Dar, minunea pământului, dăruit de soartă lui, pământ scăldat de mări albastre, cu comori de roşu mărgean, a împlântat în sufletul Italianului dorinţa de prelucrare a materiei brute, în formele fantasiei. Dorul său de demiurg s’a actualizat, astfel, şi în forme artistice vizuale figurative. Sensualismul naturii nu s’a topit total 214 © BCU Cluj mistic în muzică, ci s’a şi solidificat realist în. piatră şi pe pânză. Italianul a trăit, mai întâi, arta fără să o judece cu adâncime filosofică, fără să o pătrundă cu obiectivitate critică. Nu se putea desprinde de contingenţe empirice. In prezent, însă, poporul italian, în neîncetată prefacere spre, desăvârşire, a început să-şi tălmăcească propria sa creaţie. Noua critică îndreptată asupra artelor figurative trebue privită din două puncte de vedere: static, analizând principiile călăuzitoare, în opoziţie cu cele ale criticei anterioare şi evolutiv, urmărind procesul, prin care, noile principii, sub impuls străin, s’au întărit şi s’au cristalizat în judecata estetică a Italianului de azi, conştient în faţa unei valori artistice. Noua doctrină critică poartă denumirea de „pura visibilita” (visibilitate pură). Este un sistem metodologic, având o întemeere filosofic estetică, ceeace îi dă tărie şi îl deosebeşte structural de critica anterioară nefundamentată filosofic, fiinţând numai datorită simţului comun al omului în genere. Intemeerea filosofică are de scop desvă-luirea normelor estetice proprii; spre contemplaţie în stare de pură visibilitate: viziunea obiectului de artă, desprins de orice contingenţe străine valorii estetice. Este necesară această întemeere filosofică, prin faptul că dăruieşte noului sistem metodologic de estetică, un suport nu metafisic, nici pur logic — ceeace ar fi o aberaţie — ci epistemologic. Teoria cunoştinţii filosofului contemporan Benedetto Croce stă la temelia criticei estetice italiene. Croce indică două feluri de cunoaştere în genere : prima, intuitivă, prin imagini, cu ajutorul forţei psihice a imaginaţiei, proectată asupra lucrurilor ; cea de a doua, logică, prin concepte, cu mijlocirea inteligenţei îndreptată asupra relaţiilor dintre lucruri. Spre deosebire de cunoaşterea logică, intuiţia nu este legată nici de spaţiu, nici de timp. To-tuş şi aci se află nodul gordian deslegat de Croce — ea se bazează pe sensaţia produsă de obiect, fireşte, sub dependinţa celor două coordonate, spaţiu şi timp. Sensaţia de temelie înseamnă materia, ceeace este empiric în intuiţie. Doar atunci când materia este atacată de formă, intuiţia devine estetică. Ce este această nouă noţiune introdusă, forma organizatoare, care are menirea de a ataca materia ? Este expresia, este definitul, este împlinitul, este conceptul străvechi aristotelic transpus, însă, de pe planul metafisic, pe cel epis- temologic. Intuiţia artistică, deşi în procesul constituirii premergător, înseamnă o ela-boraţie intelectuală, apare imediată, instantanee, în forma definitivă. Adevăratul critic de artă, ca şi artistul, în momentul creaţiei, trebue să resimtă intuiţia în toată adâncimea ei. Căci, spune Croce, raportându-se la artele figurative : „Intr’adevăr, o pictură nu se vede cu ochiul, dar se învaţă cu toate forţele spiritului, însufleţite în acea formă a lor particulară, care se chiamă intuiţie lirică sau imagine estetică” 1). Această interpretare a operii de artă, prin visibilitatea pură a intuiţiei, conduce critica spre un caracter de totalitate, în care, orice clasificare metodologică se desface, în care însăş conţinutul şi forma srrnt depăşite prin actul catalizator al intuiţiei estetice. Croce a fost întregit de un alt mare estet, şi în acelaş timp, critic, specializat în artele figurative, Lionello Venturi. Concret inter-pretator, prin judecarea operilor artistice, aparţinând, în deosebi, celor două epoci mai greu de înţeles, de prins în formule — cea premergătoare Renaşterii, ilogic numită, „primitivă” şi cea contemporană, Lionello Venturi are un adâncit câmp de experienţă, care i-a înlesnit inferarea unei concluzii-cri-teriu : acea critică prea generală, prea filosofică, prea privită din punctul de vedere al unei conştiinţe în genere, înfăţişată de Croce, trebue îmlădiată în omenescul evolutiv al societăţii, care a înnălţat ideale diferite, dealungul secolelor, ideale întipărite în operile de artă. Concluzia acestui relativism constatat, a dus pe Lionello Venturi la formularea criteriului critic al relativismului: gustul estetic. Conţinutul, astfel recapătă importanţa, dar nu prin mijlocirea subiectului, ca în critica premergătoare, ci prin acea înţelegere şi integrare a operii de artă în viziunea celui ce a plăsmuit-o, viziune legată empiric în cadrele spaţiu şi timp. Astfel, luarea în considerare a cuprinsului sociologic, întregitor al normelor estetice, face ca orice creaţie de artă să fie privită în sine şi în complexul înconjurător; să nu mai fie concepută ca exponentul unei arte inferioare sau superioare, ci ca un sistem artistic, ca un sens în sine, odată pătrunsă în cadrele estetice. Iată dar, pe scurt, noua orientare critică italiană a artelor figurative. 1) Croce Benedetto, La Critica e la Storia delle Arti Figurative, Bari, Laterza, 1934. p. 13. 215 © BCU Cluj Critica anterioară era empirică. îmbina judecata pur estetică formală, cu note aparţinând conţinutului subiectului reprezentat. Croee analizează toate elementele străine empirice, care nu trebue să pătrundă în visibi-litatea pură : faptul fisic este primul element constatat. Avându-1 în vedere, arta apare grosolan materializată, dar pierde tocmai realitatea adâncă, ce formează adevărul său. Se distruge numenul formal, rămânând doar, fenomene disperate, în zadar, legate prin enumerări matematice ; utilitatea, o altă notă a conţinutului, a însemnat o eroare, care a călăuzit concepţia estetică din timpurile greco-romane, până în zilele noastre, fiind reîn-tărită de doctrina hedonistă a supraomului nietzschean ; a treia notă a conţinutului, pe care Croee o distinge ca fiind străină de artă, este moralitatea, căci arta este amorală ; ultima, cea mai interesantă notă a conţinutului extraestetic, pe care o analizează Croee, este cunoaşterea conceptuală. Ea aparţine fi-losofiei, ce diferenţiază realul de ireal. Arta, formă-intuiţie, nu cuprinde deosebirea între realitate şi irealitate, ci imaginea se înfăţişează în valoarea sa de „pură idealitate”, cum se exprimă Croee. Esteticianul italian cere, trecând la partea practică, să se părăsească orice prejudecăţi de clasificare, cum este, de pildă, în literatură marea tripartiţie a genurilor. El indică, după criteriul său intuitiv, o altă împărţire în porţiuni de „valu-tazione” (artă clasică, romantică, sentimentală, impresionistă, intelectualistă, etc.) şi partiţiuni de „quaiificazione" (tragic, desnă-dăjduit, senin, vesel, vioiu, etc.). Prin aceste scheme, se ajunge — după Croee — la o interiorizare a vechilor partiţiuni empirice, ducând la conceptul de totalizare, cerut de sistemul său intuiţionist. Lionello Venturi, care îl analizează, corectează această impresiune abstractizantă de totalitate. Linia, forma, culoarea, valorile tactile, planurile, nu trebue dispreţuite, pentru a determina calitatea sentimentului, prefăcut în pictură. Lionelloi Venturi întregelşte procesul critic, spunând că, tocmai pentru a ajunge la acea intuiţie a sentimentului, transformat pictural, criticul trebue să aibă viziunea formală, viziunea acelor mijloace, linie, formă, culoare, etc., sprijinite pe un conţinut concret, care duce spre contemplaţia estetică, cerută de Croee. „Altfel, calitatea sentimentului nu va fi făcută pictură, nici lirica nu va ajunge la caracterul de totalitate”2). Iată dar, cum viziunea mai precisă, mai 2) Venturi Lionello. Pretesti di Critica, Milano, Ulrico Uoepli, 1929, p. 23. concretă a celui, ce efectiv e critic în artele figurative, a completat doctrina visibilităţii pure prea teoretică a Filosofului. Deşi, în patria artelor, în Italia, teoria visibilităţii a găsit cea mai puternică fiinţare, altă ţară — a gânditorilor abstracţi — a întemeiat-o : Germania. A luat naştere din convorbirile ţinute între pictorul Hans von Mareo, cercetătorul de artă Conrad Fiedler şi sculptorul Adolf Hildebrand. Benedetto Croee, iniţiatorul teoriei, nu se sfieşte de a analiza această primă celulă structurată pe pământ străin, scoţând în relief, atât meritele, cât şi greşelile acestor teoreticieni. Deşi o bază cu adevărat filosofică, în armonie cu principiile şi explicaţiile le lipsea lor, un fundament gnoseologic kantian se străvede, în deosebi la Fiedler, cel mai filosofic dintre ei. Plecând dela observaţia organizării lumii conceptelor raţiunii pure, făcută de Kant, Fiedler şi-a dat seama, că lumea simţurilor rămânea pe dinafară. El a căutat aplicarea şi în domeniul simţurilor a legilor din cadrul cunoaşterii logice. Din datele naturale sensoriale a extras pura sensibilitate (Sichtbarkeit), ca obiect al unui proces unic şi totuş a două acte inverse ; contemplaţia prin sensaţie şi producţia prin mişcări expresive. Visibilitatea la Fiedler nu e un mijloc, ca în doctrina crociană, ci însăş principiul artei, o visibilitate fisiologică, bazată numai pe organul vederii, ochiul. Hildebrand caută să determine mai particular caracterul de visibilitate artistică. El distinge două grade de viziune : primul, de apropiere, neartistică ; al doilea, la distanţă, artistică, realizată în perspectivă sau arhitectonică. Atât Hildebrand, cât şi Fiedler sunt contra concepţiei artei ca imitaţie a naturii, ceea-ce, fireşte, concordă cu teoriile italiene. Trecând la critica doctrinei acestor premergători în teoria visibilităţii pure, Croee întăreşte mai mult sistemul său estetic. El găseşte că tocmai din lipsa unei temelii filoso-' fice, decurg toate greşelile criticilor pomeniţi. In nucleul teoriei însăş,* este o contradicţie între doctrina fiedleriană a negării unui hiatus între viziune şi expresie şi forma filosofică, prin care Fiedler a interpretat această relaţie : un simplu paralelism psihofisic. Intr’adevăr, Fiedler accentuează exagerat procesul fisiologic al visibilităţii, fără să îl lege — cum a făcut Croee, de conceptul filosofic al artei, de activitatea spirituală. 216 © BCU Cluj Filosoful italian întregeşte, deasemeni, în-săş partea fisiologică din procesul visibili-tăţii, restituindu-i, în acelaş timp, importanţa de mijlocitoare în actul intuiţionist. O întregeşte, prin adăugarea, pe lângă văz şi a tuturor celorlalte simţuri, printre cari, tactul joacă un rol de seamă, relevat de un alt teoretician străin Berenson. Croce găseşte, de asemeni, un simbol viziunea la distanţă a lui Hildebrand, de oarece nu e vorba de o distanţă fisică şi matematic determinabilă, ci numai ideală, depăşirea vieţii trăite, în virtutea contemplaţiei sau intuiţiei, care se substitue. Apoi, o altă învinuire gravă suferă sistemul lui Fiedler, care nu e în putinţă de a înfăţişa caracterul organic sau arhitectonic, al imaginii artistice. Deci, dela visibilitate, Fiedler nu s’a putut urca la forma spirituală a intuiţiei, presimţită de omul Renaşterii, teoreticianul italian, Leon Battista Alberti, prin acel nescio quid, de care totuş, Fiedler surâdea cu superioritate. Vrând să intre în „puritate”, această teorie fiedleriană a căzut ea însăş, în păcatele empirismului şi psihologismului. Deşi Benedetto Croce acordă toată recunoştinţa acestor cercetători plini de râvnă şi adâncime, nu se poate opri de a nu judeca teoriile germane prea reci, prea ştiinţifice, prea abstracte, prea duşmănoase faţă de orice urmă de sentiment. Cât de cald, de pătruns de înţelesul profund al intuiţiei lirice a artei se exprimă, în schimb, nepreţuitul cercetător al valorilor artelor figurative, Lionello Venturi. El se adresează tuturor acelora ce caută formule raţionale, îngrăditoare expresiilor artistice: „...doar a simţi serios, simplu, unul. A simţi frântura, dacă nu e cu putinţă de a prinde un întreg ; dar totuş a simţi. Şi a nu căuta temeliile puternice, principiile neclintite, tradiţiile auguste. Toate acestea servesc doar la nelămurire. Nimic mai puţin solid ca temelia artei: a simţi e mai uşor ca o adiere. Şi când mirarea vă prinde şi în faţa ochilor se desvă-lue arta cea mai adevărată, voi vorbiţi de sbor, pentru că temelia e risipită şi vă apare doar valoarea forţei" 3). In evoluţia teoriei visibilităţii Artei pure, mai trebue adăugate nume, aparţinând neamurilor străine de Italia, care însă au participat la desăvârşirea esteticei celei nouă. Astfel, este numele lui Berenson, care lasă 3) Venturi Lionello, op. cit., pp. XV-XVI. în critică o nomenclatură proprie, cu deosebirea, pe care a făcut-o între două noţiuni : „decoraţiune” şi „ilustraţiune”. Prin decoraţiune a înţeles totalitatea elementelor dintr’o operă de artă, referindu-se direct la simţuri, cum e coloarea sau tonul sau mediat prin percepţii oa forma şi mişcarea. Prin ilustraţiune a cuprins toate notele dintr’o operă artistică, cu valoare extra-este-tică, provenind fie din realitatea exterioară, fie mintală. Această lămurire estetică, prin deosebirea celor două sensuri, este preţuită — de Lionello Venturi, care o aplică în criticile sale. Un alt teoretician, al cărui nume e introdus în această istorie a criticii visibilităţii pure, e Wolfflin. El a adus în această critică problema schemelor, pe care Lionello Venturi o discută. Prin ea, Wolfflin a introdus teoria „stadiilor optice”, prin varierea gustului în istorie, pe care Venturi a desvoltat-o, aplicând-o practic în numeroasele critici particulare. Lionello Venturi nu reţine, totuş, teoria propriu zisă a schemelor, arbitrar construite, abstracte. Schema, o evoluţie dela o formă primă la a doua contrarie, nu înseamnă că arată un mers evolutiv dela o concepţie inferioară a artei, la una superioară — deoarece, fiecare din aceste forme e legată de o anumită „vedere”. Deci, schemele nu pot avea o valoare de înţelegere, de judecată estetică, ci o misiune mult mai modestă, dar totuş însemnată : sunt mijloace practice de orientare, clasificări pregătitoare, de sintetizare a unei perioade artistice, în care se integrează o operă de artă. Deci, însemnătatea lui Wolfflin nu stă în însăş schemele sale, ci în recunoaşterea realităţii istoriei, în care linia, forma, coloarea găsesc un sprijin. Armonios complectează Lionello Venturi teoria cu activitatea sa aplicată de critic în artele figurative. Putem lua, spre pildă, caracterizarea operii pictorului Botticelli. Subtil, induce, numai prin pura vedere, formula artei pictorului florentin: sinteza a două elemente contrarii, un element feme-nin, care pluteşte peste imaginile sale, isvo-rând din sinuozitatea morbidă a conturului discret subliniat de coloare : visarea ; Celălalt element, bărbătesc, exterior sufletului creatorului, străvăzut în unele figuraţii plastice şi monumentale, voinţa de a isbuti ca intuiţia lirică să devină expresie estetică, însăş realizarea visului. 217 © BCU Cluj „Amândouă aceste elemente se topesc şi se completează întocmai, cum în opera de artă se contopesc conţinut şi formă. Elementul masculin înfăţişează forma, puterea de pătrundere a suspinelor sale”4). Astfel sintetizează adevărul descoperit, marele critic italian. Am desprins doar un aspect dintr’o mare problemă contemporană. In vremurile, pe care le trăim de rafinament, de desfătare a simţurilor, unită cu o căutare de explicare a sensaţiilor, coborând până în adânc, în subconştient — cel puţin CRONICA MATEI ALEXANDRESCU: JOCUL CUVINTELOR. O carte cu poezii dela un autor cu reale însuşiri, e întotdeauna binevenită, mai ales când prin ea se poate proba şi maturitatea talentului. Şi e cu atât mai de preţ, cu cât isbuteşte să fie semnul unor îndelungate preocupări lirice şi a unui simţ artistic de calitate. Cartea d-lui Matei Ale-xandrescu tocmai lucrul acesta îl dovedeşte şi cred că e un act de dreptate să nu i se refuze consideraţia ce i se cuvine. Desigur, d. Matei Alexandrescu nu are dispoziţii pentru poezia de viziuni largi şi profunde, precum nu-i pot fi familiare nici temele cu nuanţe ideologice — deşi d-sa încearcă şi genul acesta, — dar are o deosebită formaţie temperamentală pentru versul pasionant de trăire subiectivă. In înţelesul acesta realizează momente remarcabile, în care e vorba fie de fantezii înstrunate pe coarda unui sentiment clar şi puternic, fie de contemplări evocatoare, cu o notă de pitoresc care e poate calitatea sa cea mai de preţ. Nu mi se pare potrivită concepţia sa despre poezie, când foloseşte expresia „jocul cuvintelor”, făcând din ea însuşi titlul volumului. Acesta ar fi un manierism sau un exerciţiu frumos, dar lipsit de substanţă pentru ca să poată crea un spaţiu poetic de rezonanţe şi ondulări sufleteşti. Ori poezia d-sale nu e deficitară din acest punct de vedere. E deajuns să ne gândim la fondul din bucata „Mi-e vorba grea”, unde poetul încearcă să identifice în el pe cei dinainte, şi la sensul ereditar pe care-1 pune cu greuta- 4) Botticelli, Phaidon-Verlag, Wien, 1937. In-trod. de Lionello Venturi, p. 11. ca dorinţă, ca tendinţă de realizare în viaţă, frumoasa Italie, mai mult ca oricare ţară, are dreptul să speculeze Frumosul, ce o reprezintă, să se îndrăgostească de propria sa imagine, întocmai ca miticul Narcis. Frumosul, contemplat sub toate aspectele sale, filosofic, poetic, figurativ, muzical, culminând cu Frumosul vieţii în sine, a putut astfel, fi obiectivat şi analizat, prin mijlocirea visibilităţii pure, aşa cum se studiază ştiinţa, fără, însă, să se piardă din vedere că Frumosul nu trebue privit ştiinţific, logic. MARIELLA COANDĂ LITERARA tea cuvântului său, pentruca să se vadă că nu poate fi un simplu joc. Jocul însemnează divertisment, amuzament uşor. Cităm din poezia amintită, caracteristică în ordinea preferinţelor, la d. Matei Alexandrescu. Mi-e vorba grea cu rădăcini adânci, Că nu-i pe lume braţ născut s’o smulgă. Şi totuşi, cum gem nopţile sub stânci, Când şerpii încolţiţi vin să le mulgă, Aşa în mine gem ca ’ntr’o turbincă Tristeţi de om purtat numa’n opincă, Sortit precum a fost din scăldătoare Cu el să fie gloata şi mai mare... In recunoaşterea aceasta atât de limpede şi organică, prin care poetul îşi descopere orizontul vieţii ancestrale şi propriul său destin, cu rădăcini înfipte în anonimatul trecutului, e nota de putere a inspiraţiilor sale şi sentimentul prin care se realizează. Subiectul nu mai este inedit astăzi. A intrat în preocuparea multor poeţi, dar intuiţia d-lui Matei Alexandrescu e atât de sigură şi exprimarea atât de mult sensibilizată, încât e cu neputinţă să nu se recunoască în această temă una din viziunile în care se articulează peisagiile sale interioare. Motivul de fapt revine şi cu alte aspecte, cum este bunăoară în minunata elegie a plugului: „Frate plug”. Frate plug, de unde se începe Legământul nostru apăsat ? ' De m’ar fi legat în cozi de iepe Şi de tine nu m’aş fi lăsat. , 218 © BCU Cluj După ce-şi reaminteşte toată povestea legată de tovărăşia plugului şi evoacă în imagini de o rară frumuseţe cadrul acelei vieţi, închee astfel: De s’ar îndura vecina Moarte Să ne ducă dincolo ’nvpreună, Am întinde-o brazdă, hăt departe, Până ’n pragul alb, la Sfânta Lună. Aici e spaţiul de familiaritate al poetului nostru. Şi nu se poate spune că elanul pe care-1 aduce, nu atinge gradul cel mai înalt, mai ales ţinând seama de expresia finală şi de nostalgia pe care o poartă gândul şi pasiunea poetului. Nu mi se pare tot atât de realizată poezia „Maică bună, pace ţie”, fiindcă, în afară de consemnarea tristului eveniment al morţii, nu ajunge la o semnificaţie care să-i dea relief. In schimb, poezia trăieşte prin duioşia care covârşeşte sufletul poetului şi prin atmosfera ei mistică. Dar tocmai pentru aceasta era bine să fie evitate unele imagini care nu se potrivesc cu natura subiectului, cum ar fi de pildă : „te-ai topit ca spuza mea din pipă”... sau „vântul morţii te-a ţipat pe uşă”... In legătură cu această observaţie, ar mai fi de remarcat şi alte asemenea hazarduri care păgubesc într’o oarecare măsură operii d-lui M. A., mai ales pentrucă d-sa are o armonie specifică din punct de vedere imagistic, de care face rău când se îndepărtează. De exemplu : Şi eu şi tu ne-am temut. Intre noi şi vârful de munte, Laşitatea noastră — picior de mamut — Şi nici o cărare ori punte. (Sfârşit de urcuş). Sau : Am cetit toate inscripţiile din cabană Cu pasiunea unui savant (!?)... Nu sânt potrivite aceste forme cu temperamentul şi sentimentul său poetic, precum nici unele teme. asupra cărora nu mai insistăm.^)-sa e cel din modelele pe care le-am citat, din altele care se înrudesc cu ele, precum şi din ciclul descântecelor. In cele cinci descântece are atâta originalitate inventivă şi artă adevărată, încât ele singure ar putea face cariera unui poet. Dăm câteva exemple întâmplătoare : Vin la noapte vântul să te ţie, Şarpe înnodat de nouă ori. Sânge cald băut după hoţie Să te-aducă prins de subţiori! Sau : Să-mi aduci în degetar Două butii de cotnar: Sânge aprig de tătar, Pentru inimă: amnar. Afinităţile sale cu folclorul sânt indiscutabile, dar ceeace e caracteristic, e facilitatea cu care isbuteşte să dea atmosfera de mister şi fantastic în imagini cu adevărat uluitoare. Nu e nici-o mirare că ajunge la asemenea realizări, fiindcă d. M. A. e un poet de natură rustică, dotat cu o rară vânjoşenie pentru convertirea acestui cadru de viaţă în cele mai adecuate şi sensibile transfigurări^ * ŞTEFAN BACIU: DRUMEŢ IN ANOTIMPURI. Ştefan Baciu e poate cel mai tânăr dintre poeţii noştri, dar asta nu rezultă din ceeace a publicat până acum, unde dimpotrivă, aerul de maturitate plină şi uneori chiar cu nuanţe cărunte îţi lasă impersia unui spirit profund orientat în subtilităţile vieţii şi ale gândului, precum nici din valoarea creaţiilor sale care trece cu mult peste puterea vârstei ce-o are. Trebue să-l cunoşti personal ca să-ţi dai seama cât de tânăr şi pur este poetul acesta, care a apărut deodată cu un salt uimitor în literatura noastră. Fără să mă las influenţat de consideraţiunile amicale ce i le păstrez, sânt ferm convins că el va realiza un destin de adevărat poet, aşa precum nu făgăduesc mulţi din generaţia sa. Iată, de curând a publicat o mică plachetă, „Drumeţ în anotimpuri”, numai cu şase poeme, dintre care două sânt scrise în proză în-strunată. Dar e atâta poezie aleasă în aceste puţine pagini şi-atâta esenţă de suflet, că volumaşul isbuteşte să capete semnificaţia unei cărţi cu altfel de dimensiuni. Despre ce este vorba în această operă? Poetul, vrând să se desprindă din monotonia vieţii şi mai ales pentru a se desface din afişarea ei, imaginează o drumeţie prin cele patru decoruri, unde e sigur că va găsi corespondenţe pentru avânturile sale. In poemul de început, „Preludiu“, un poem de viziune dramatică, de tristeţe pentru sensul trecător al vieţii, reţine tocmai acest înţeles. „Vezi tu cum cresc oraşe şi regate, vezi tu cum cad cetăţi şi împăraţii ? 219 © BCU Cluj Furnale negre urcă din palate şi cresc granituri dure între fraţi. Ne roade dragostea şi ne supune cartea, când între flori ne-arn vrea de atâtea ori şi la un colţ de stradă ne aşteaptă moartea, să ne văpseascâ chipul cu palori”. Din această negaţie caută să evadeze şi cugetă că salvarea nu se află decât în poezie. Primul anotimp, iama, îi oferă iluzia nemărginirii şi a fantasticului în care se simte cu iubita ca într’o împărăţie proprie : Ce singuri ne-am afla în albele imperii Vorbind în şoapte, mângâind copacii, Departe lupii urlă către stele. Şi-un han aşteaptă, singur un drumeţ, Cu busuioc pe prag şi ’ntre perdele, Dar nu s’arată nici-un călăreţ. Momentul acesta e destinat iubirii, o iubire caldă, familiară şi odihnitoare. Târziu, vom sta la sfat, sorbind alene Din ceştile ce nu se mai răcesc, Şi->om sta cu întunericul sub gene, . Şi-om asculta cum lemnele trosnesc. In primăvară simte fiorul întineririi şi bucuria reînvierii. Trecutul e mort. Sufletul caută cu voluptate să urce spre soare şi se umple de aromele firii, revărsate în colori şi minuni. Ghioceii albi, cu sprinten clopot, Au vărsat în mine verde cu lumini, Râsul meu e-acuma ca un ropot Când plesneşte iarba în grădini. Vara îi dă sentimentul statorniciei, dar parcă’l încearcă şi nostalgia trecutului, regretul pentru mugurii copilăriei, precum toamna vine cu tristeţea prevestirilor în care se sting bucuriile şi adorm umbletele de vis şi reverie. Inimă deschisă, rană care baţi de ani [de-ajrânăul Ce aştepţi ? In toamna asta poate o să-ţi [vie rândul, O să mergi spre neagra uşe sau spre ţările . [visate O să baţi sub lemnul luciu sau în vrutele [palate. Cine ştie ce minune te va trage din [nămoluri, Cine ştie care cântec te va duce printre [goluri... Insfârşit, poemul final e o elegie a destinului peste care s’aşteme uitarea. Paginile acestea nu sânt simple stihuiri sau împerecheri de virtuozităţi, care să vădească exerciţiul poetului şi truda căutărilor deşarte. Sânt pagini de sevă, cu înţeles larg şi comunicativ, în care se lămureşte năluca unui semn de întrebare şi vibrează strunele unei fine sensibilităţi. Ştefan Baciu nu umblă după traiectorii obtuze şi nu e preocupat de înţelesuri închise în consideraţiuni absolut personale, care de cele mai multe ori se refuză şi minţii şi poeziei, el scrie limpede şi nu-şi mutilează sentimentele. E calitatea lui de preţ care l-a făcut accesibil dela început, lăsând oricui putinţa de a-i valorifica opera după criterii sigure şi întru totul valabile. Deaceea şi entuziasmul nostru pentru realizările lui. PAN M. VIZIRESCU * AL. ROSETTI: ISTORIA LIMBII ROMÂNE (voi. II). Cel de al doilea volum din Istoria limbii române a d-lui Al. Rosetti vine să ne contureze un prim aspect al acelei mult discutate romanităţi balcanice. Căci latină prin origine, limba noastră prin trăsături chiar esenţiale a fost totodată şi balcanică. Paradoxal, confuz şi vag cu câţiva zeci de ani mai înainte, după războiu acest mare adevăr şi-a făcut drum adânc în cultura română. O întreagă activitate ştiinţifică şi literară, dela „Getica" lui Vasile Pârvan Ia studiile de filosofia culturei ale lui Lucian Blaga, a înrădăcinat în conştiinţa de pretutindeni orientalismul nostru — în sensul bun al cuvântului — aşa cu făcuseră altădată purismul ardelean şi latinoinia cipariană cu originea noastră de esenţă latină. Limbile balcanice, căci aşa de subintitulează cea de a doua parte din sintesa Linguistică a d-lui Rosetti, înmănunchiază o serie de concluzii filologice la care s’a ajuns până acum, spre a fixa locul României între celelalte vechi limbi balcanice: traca, ilyra, greaca, iranica. Lucru desigur anevoios, cu atât mai mult cu cât în acest domeniu predomină controversa şi problematicul, cu un întreg material plin de confu-siuni. Vechiul filologism românesc atribuia, după cum se ştie, orice enigmă linguistică substratului traco-illyr. Ori, pornind dela un fapt de filosofie a culturii — cumcă limba este un produs al unei mentalităţi şi civilizaţii, a unor determinante stilistice, d. Rosetti ajun- 220 © BCU Cluj ge la rezultate cu mult mai viabile decât dacă ar fi ţinut seamă numai de împrumuturi şi etimologii. „Uniunea linguistică balcanică din care face parte şi româna este expresiunea unei „mentalităţi" balcanice, întemeiată pe o unitate de civilizaţie" (p. 27). Aşadar, expresiune a unei mentalităţi, limba nu mai poate fi studiată, re-creată artificial în biblioteci, cum făceau ardelenii. Astăzi, desigur că suntem şi departe de atmosfera în care decurgeau altădată cercetările filologice. Elemente de psihologie, estetică sau sociologie intră acum ca factori determinanţi la lămurirea unor probleme de limbă. Iar noi discipline, ca fonetica experimentală sau geografia linguistică, ajunse într’un stadiu de înaintată desvoltare şi la noi, au deschis largi orizonturi unor studii de natura aceasta, făcându-le mult mai vii şi dându-le tot-©dată şi posibilitatea de a opera în câmpuri mai concrete. Aşa, spre exemplu, un simplu fapt — de gramatică sau estetică am putea spune — al ordinei cuvintelor în propoziţiuni, explică postpunerea articolului în limba română, provocată de locul adjectivului care determină substantivul. „Dacă studiem procedeul articolului în română, începem cu cele mai vechi texte (seci. XVI-lea), constatăm că româna este o limbă care a cunoscut procliza articolului la adjectiv, dar în care articolul a devenit enclitic, la substantiv, din cauza ordinii cuvintelor (aşezarea adjectivului după substantiv)" (p. 84). Nu mai puţin preţioase sunt şi investigaţiile de fonetică experimentală, cu care d. Rosetti este aşa de familiar. Aplicându-le la limba română, se ajunge să se deschidă noi perspective din care să se privească latinitatea noastră orientală. Astfel plecând dela constatarea că sistemul nostru de accentuare a cuvintelor are analogii cu sistemul de accentuare al altor limbi balcanice şi că pierderea duratei are drept urmare închiderea CRONICA ŞTEFAN LUCHIAN. Aspectele operii lui Luchian sunt multiple şi inegale. Cine nu a văzut decât unele din pânzele lui, prin muzee sau colecţii particulare, nu şi-a putut face decât o idee incompletă şi laterală. Reunirea într’o expoziţie retrospectivă a numeroase pânze din opera artistului, îl înfăţişează într’o prezentare generală din care vocalelor neaccentuate conclude că : nu este datorit hazardului faptul că în limbi ca româna, albaneza şi bulgara, ce au la bază un substrat traco-illyr, s’a desvoltat, în condi-ţiuni identice, o vocală al cărei timbru este aproape aceleaşi: românescul ă (p. 75). Am căutat să fac cunoscut cititorilor două din argumentele filologice ale d-lui Al. Rosetti, nu pentru scopuri didactice sau că ele ar fi cele mai importante, ci pentru a evidenţia o poziţie nouă de cercetător. Cu Istoria limbii române suntem departe de eru-dismul impresionant ce transformase linguis-tica într’o ştiinţă aridă, a câtorva ; şi cu ea trecem dincolo de zona etimologismului sau a împrumuturilor, în zone mai vii, mai puţin încărcate de erudism, de argumente şi contra argumente. însuşi psihologia de cercetător a autorului este şi ea tot aşa de nouă ca şi procedeile, fiind străbătută de acea credinţă că „rolul linguistului nu este de a explica totul, ci de a lăsa cercetătorilor ulteriori posibilitatea de a lămuri, prin progresul cunoştinţelor noastre". Datorită astfel unor asemenea convingeri, volumul de faţă al d-lui Rosetti apare debarasat de tot balastul incertitudinilor, a probabilităţilor, la care se pretează expunerea elementelor nelatine din această perioadă. Căci ce poziţie ar fi putut lua autorul, spre exemplu, în ceeace priveşte elementele tracice din limba noastră, când singurul monument scris — o inscripţie de pe un inel găsit la Ezerova în Bulgaria — n’a fost încă interpretat într’un mod satisfăcător ? Ar fi însemnat a repeta elemente necunoscute României şi denumite „tracice". Ori, a oferi o expunere „la curent cu stadiul actual al cercetărilor" şi a lăsa ca alte probleme să fie lămurite prin contribuţii noi, întru cât suntem într’un domeniu ce aşteaptă mult dela investigaţii ulterioare, este tot ce ni se pare mai înţelept, GH. VRABIE PLASTICA personalitatea lui se desprinde şi se conturează precis. Pentru prima oară, cu ocazia acestei expoziţii, publicul ia contact cu opera marelui artist, căruia arta românească modernă îi datorează enorm. Luchian a sacrificat totul creaţiei sale, rezumând într’ânsa o frământare adâncă pentru realizarea desăvârşită a frumosului. 221 © BCU Cluj Această frământare imprimă tablourilor lui Luchian un accent patetic care dă o gravitate şi o semnificaţie profundă acordurilor de culoare şi construcţiei plastice. Lucirea pură a culorilor din pânzele acestui pictor izvorăşte parcă dintr’o viaţă interioară care-i animă peisajele, florile, naturile moarte. Forma şi coloarea nu simt la Luchian numai simple elemente decorative de suprafaţă, ci au parcă rădăcini într’o existenţă ascunsă dincolo de materialitatea pânzei, şi care determină tonalităţile. Viziunea artistului descifrează această viaţă interioară, supunând ceeace este spontan în senzaţiile vizuale, unei reflecţii adâncite şi pătrunzătoare. Această descifrare a vieţii interioare din motivele lumii materiale o exprimă şi Marcel Proust vorbind de impresia produsă de tablourile personagiului său, pictorul Elstir, care întruchipează, poate, pe Cezanne: „...j’essayais de trouver la beaute dans Ies choses Ies plus usuelles, dans la vie profonde des „natures mortes”. Am citat aceste cuvinte ale lui Proust pentrucă există o asemănare între destinul său şi cel al lui Luchian. Amândoi au dus în tinereţe o viaţă elegantă, mondenă, de dandy, căutând satisfacţii de creaţie estetică într’o activitate de artişti diletanţi. Amândoi, mai târziu, în plină maturitate, ţintuiţi de boală, adâncindu-se în ei înşişi, s’au consacrat creaţiei lor, alimentând-o din propria lor suferinţă. Şi cea mai valoroasă parte din opera lui Luchian este aceea din epoca lui de maturitate, când, oţelit de suferinţă, s’a refugiat cu pasiune în arta lui, căutând, cu o încordare eroică şi ca o unică şi deplină satisfacţie, să-şi cristalizeze în creaţia estetică profunzimea viziunii. Această pasiune are la Luchian semnificaţia unei adevărate vocaţii mistice, şi ne face să ne gândim la emoţionantele cuvinte ale lui Van Gogh; „Je la-6oure comme un posede, j’ai une fureur sour-de de travail... je suis sur que l’envie de travailler me devorera et me rendra insensi-ble â tout le reste... Et je m’y laisserai aller, non pas sans reflexion, mais sans m’appe-santir sur le regret des choses qui auxaient pu etre”. „Mon travail â moi, j’y risque ma vie et ma raison y â sombre â moitie, mais que veux-tu ?” (Scrisori către fratele său). Cu Van Gogh, Luchian are serioase afinităţi. Ce-iace îi deosebeşte însă, este ritmul de creaţie : la Van Gogh e violent şi desnădăjduit, ramificându-se şi pierzându-se în detalii şi acorduri simfonice. La Luchian e lent, concentrat într’o economie severă. Luchian îşi traduce viziunea în linii sobre, simplificate, esenţializând-o. Am putea spune că este un pictor al esenţelor. Simplificarea este la el fructul unei meditaţii. Van Gogh e mai curând un romantic, Luchian se apropie de o formă clasică pură. Prin formă clasică pură trebue să înţelegem arta care sintetizează într’o exprimare esenţială tot procesul creaţiei estetice, spiritualizat prin sufletul artistului. Dacă în arta clasică sufletul artistului nu se desvălue direct, nu e mai puţin adevărat că prin el se traduce orice viziune creatoare. Dacă sufletul artistului e reţinut, neexaltat, el este totuş întotdeauna prezent. In pânzele lui Luchian această prezenţă pune un accent emoţionant. Mai caracteristic este acest accent în trei autoportrete cari figurează în expoziţia retrospectivă. Intr’unul din ele, intitulat sugestiv „Un. zugrav”, artistul se reprezintă cu pensula în mână, într’o atitudine extatică. De pe fondul obscur al tabloului, luminate apar numai figura şi mâna care ţine pensula într’o poziţie de reculegere aproape religioasă. Figura exprimă o nesfârşită beatitudine. In privirea senină se desluşeşte o completă pasivitate, o eliberare din mizeriile existenţei un sentiment nirvanic. Tabloul are o semnificaţie aproape simbolică. Alt autoportret ni-1 înfăţişează pe Luchian pe un fond cărămiziu, cu o haină verzue, cu capul uşor înclinat. Privirea este puţin încruntată şi comisurile buzelor schiţează un rictus amar. Această pânză aminteşte prin cruditatea expresivităţii unele autoportrete ale lui Van Gogh. Tonalitatea cărămizie a fondului, care se reflectă şi asupra figurii, dă tabloului o uscăciune, o duritate izbitoare.. Din al treilea autoportret, Luchian ne priveşte drept în faţă, rece, pătrunzător şi tăios. Expresia acidă a figurii emaciate e deosebit de puternică. In privirea încruntată şi atentă se presimte o vibraţie sufletească dureroasă. Tabloul e de o tonalitate sumbră,, tratată în subtile variaţiuni. Pictat pe un material extrem de fin, tuşa uşoară, lunecată, parcă ar fi un lavis sau o gravură, tabloul acesta aminteşte de Rembrandt, „le peintre de l’âme”. Să nu uităm că în epoca lui de studiu, Luchian a fost atras de Rembrandt, copiind mult după tablourile lui : „Când îl copiam, simţeam că mă înalţ”, spunea el. Luchian a primit multe influenţe în tinereţe, mai cu seamă dela pictorii francezi independenţi. Dela Manet până la Gauguin, de la Degas până la Toulouse-Lautrec, dela Cezanne până la ultimele curente din epoca în care se afla Luchian la Paris, cei mai mulţi dintre artiştii independenţi francezi au. 222 © BCU Cluj ecouri în primele pânze ale pictorului nostru. Să nu uităm pe Grigorescu, primul „independent” sub auspiciile căruia şi-a început Luchian cariera. Acestor influenţe multiple se datorează aspectele diverse ale lucrărilor din primele epoci ale lui Luchian. Maturizându-se, personalitatea artistului s’a descătuşat de influenţe, din cari a rămas numai învăţătura pe care o cuprindeau. Atunci a început să creeze adevărata lui operă. Inteligenţa sa artistică este atât de profund rezumativă, atât de subtilă, încât fiecare pânză a lui Luchian conţine în trăsăturile ei sobre, în strălucirea câtorva culori, o vastă experienţă plastică. O construcţie perfect echilibrată şi susţinută, cu rezonanţe bogate, — iată prin ce se caracterizează fiecare tablou al lui Luchian. Ca un exemplu să menţionăm o pânză intitulată : „Marea la T ekir-Ghiol”. Construcţia acestui tablou este quintesenţă de plasticitate. Motivul este redus la liniile cele mai simplificate, din care efectul plastic este realizat cu o deosebită intensitate. Tabloul reprezintă vederea mării prin spaţiul dintre două stânci, cenuşii. Gradaţiunea al-bastrului mării este atât de studiată încât rezonanţele ei sunt multiple, şi armonizarea lor cu cenuşiul stâncilor este de o subtilă muzicalitate. O altă pânză în care intuiţia artistică a lui Luchian cristalizează însăşi principiile artei moderne în concepţia ei clasică este cea intitulată „Lorica”. CRONICA POESIA LUI GH. TULEŞ. Elegant în sobrietatea lui, pe care i-a dat-o tipografia „Bucovina“, volumul domnului Gh. Tuleş — Urcioare cu rouă exprimă un poet cu fisio-nomie aparte în lirica de azi. Dacă lirica de azi e stăpânită încă de o dezordine foarte puţin artistică, volumul de faţă e icoana unei admirabile organizări ; dacă lirica de azi e bălţată încă de obscurităţi nearticulate, volumul de faţă e plin de lumini artistic şlefuite. Gh. Tuleş are virtutea rară a artei în-tr’o vreme când versul e aproape ucis de şi-rimboaiele nevertebrate ale cuvintelor. Producţia sa literară s’a tipărit mai toată în Gândirea. Şi am tipărit-o cu bucuria de-a fi găsit printre tineri unul măcar care, conştient de marea tradiţie a versului românesc, s’o ţină în actualitate prin realizări proprii. Gh. Tuleş e în rândul întâiu un meşter al Să mai amintim două admirabile pânze din colecţia Zambaccian: Lăutul, şi pânza cea mare reprezentând un vas cu trandafiri albi pe un fond de acorduri grave de verde şi alb. Apoi pastelul: Ghereta din Filantropia, în care cenuşiul cerului pe care se profilează zborul unor ciori întinde pustiul plictisului ca o stepă. Ar trebui să cităm prea multe pânze. Ne oprim aici. Să băgăm de seamă însă că diversitatea aspectelor operii artistului de care vorbim traduce căutarea lui dureroasă de crea-ţiune. Munca lui e mereu în căutarea unei expresii autentice. Nu s’a transformat niciodată într’o muncă automatizată, într’o muncă exerciţiu, ca la acei pictori comozi cari odată ce şi-au fixat maniera, o comercializează, reluându-i temele în toate pânzele. Fiecare tablou al lui Luchian e o creaţie nouă,' trecută prin durerile facerii. De aci şi acel accent patetic, atât de caracteristic la el. Luchian ar fi putut să spună, ca şi Bau-delaire : Qnant a moi, mes bras sont rompus Pour avoir etreint des nuees. Trebue să subliniem marele merit al d-lui V. Cioflec şi colaboratorilor săi, cari organizând expoziţia retrospectivă a operelor lui Luchian, au făcut un act demn de toată lauda. AL. M. PALEOLOGU M A R U N T l versului, pe care îl sculptează într’un material verbal foarte curat şi foarte românesc. El are un suveran instinct al simetriei, al purităţii, al cuvântului neaoş şi al imaginei tăiate precis. Preocupat cum e de esenţa formală a poesiei, Ion Pillat a ridicat, între altele, problema interesantă a versului unic, ca organism de sine stătător. Din poesiile lui Gh. Tuleş se pot izola versuri asemenea, care stau independent ca entităţi poetice. Bunăoară : In umbră ard garoafe în bulgări grei de jar. sau altul în variantă : Garoafele îşi surpă jeratecu ’n cenuşă. Sugestia, ce se desface din ele, e suficientă pentru a picta o atmosferă de calm interior, deşi poesia întreagă de unde sunt rupte este ea însăşi un organism definit. ' ‘ 223 © BCU Cluj Alteori, versuri de-o aparenţă simplă deschid perspective infinite: Ni s’a lăswt pe streşini, în taină, un cocor. Păstrând pe aripi urme din ţara lui albastră. Gh. Tuleş e un vizual. Un pictor în cuvinte. Poesiile sale sunt cadre tăiate în natură. El le zugrăveşte plastic, în forme clare şi în colori de o puternică strălucire. Le-ai putea spune peisagii şi naturi moarte. Dacă ar fi să-i căutăm un corespondent în pictura de azi, gândul merge deadreptul la Theodo-rescu-Sion. E aceeaşi bogăţie de coloare luminând şi reliefând motive româneşti. Nu cunosc un alt caz de o mai deplină transpunere a unei arte într’alta. Gh. Tuleş parcă scrie cu pensula. Pentru el amiaza „văruieşte gura fântânii cu lumină", iar în amurg „un borangic de seară atârnă de copaci". Lacurile dobrogene, porturile dunărene, lanurile de orz, pescuitul, simt văzute la fel. Călimara e o paletă, iar hârtia pe care scrie o pânză de tablou. Vizualitatea picturală e calitatea dominantă a volumului; atât de dominantă încât devine un defect. Căci poesia aceasta iscusit conturată în forme obiective şi în clarităţi de cristal n’are accentul liric al vreunei pasiuni. Meritul domnului Gh. Tuleş stă în splendida zugrăvire a luminozităţii româneşti. Din punct de vedere liric, poesia sa e ca un peisaj de vară, smalţat de floare şi bătut de soare, încremenit într’o linişte, pe care n’o turbură nici cântecul nici plânsul omului. Dacă peste harul acesta plastic, excepţional în scrisul de azi, s’ar adăuga un accent liric profund, am avea aface cu un mare poet, în sensul românesc al cuvântului. Deocamdată avem un artist exemplar, şi aceasta nu e puţin. Un artist înzestrat cu instinctul substanţei autohtone a poesiei, care făureşte versuri specifice ca nimeni altul dintre cei tineri. Iată de pildă : e un vers, pe care îl găsesc admirabil atât prin simplitatea liniară cât şi prin aerul de autenticitate, pe care îl respiră. Şi tot astfel, peste un peisaj cu stână : Torcea lumină luna ca un fuior de lână. Versul e vizual ca obiect, dar de o muzicalitate atât de aeriană, atât de lunară cum puţine se pot scrie. Şi peste tot, e ceva imperceptibil aproape, ceva autohton, ce te face să crezi că numai un poet român a fost în stare să-l făurească. Am citat numai versuri izolate. Voiu cita un fragment, care exemplifică minunat vizualitatea plastică a poetului : Sub veghea de mesteceni, pe pajişte întins» Ascult *cum sună unda de sticlă, înnadins, Să frăgezească miezul cuvântului ce scriu» Se uită lung la mine un peşte auriu. Când lunecă, armura de solzi mărunţi sclipeşte^ Un rac de munte mergea pe fund, mişcând din cleşte.. O scoică îşi deschide cutia de sidef... Şi liniştea, prin ramuri, s’a prins ea’ntr’un. gherghef.. Am închis volumul Urcioare cu rouă stăpânit de impresia că am vizitat o expoziţie de pictură, o expoziţie de peisagii şi de naturi moarte, cum erau ale lui Theodorescu-Sion cu vreo zece ani în urmă. Gh. Tuleş e un pictor, care întrebuinţează cuvinte în loc de colori. Esteticienii cred că artele în particularitatea lor expresivă, ca muzică, pictură, poesie, sculptură, se pot reduce, în adânc, la una şi aceeaşi esenţă : Arta. Arta ar fi o entitate unică, cu moduri de realizare şi de manifestare variate. Ca pictură deghizată în cuvinte, volumul domnului Gh. Tuleş pare să. confirme acest punct de vedere. NICHIFOR CRAINIC Pe prispe, fete leagă păr umed de lăut ANUL XVIII. — Nr. 4. APRILIE 193» 224 © BCU Cluj