D E S TSI ti MwL AP iP igj tlu LUCIAN BLAGA: Artă şi valoare.......... V. VOICULESCU: Poezii.................. VICTOR PAPILIAN: Aci, râul ne judeca . . . RADU GYR: Cinci cântece................ N. I. HERESCU: Poezia vieţii şi a morţii. . . . ION POTOPIN: Poezii.................... D. CARACOSTEA: Destinul poetului şi menirea poeziei ; r......................... . . IDEI, OAMENI, FAPTE NICOLAE ROŞU: Tainele vieţii desvăluite de alchimie şi astrologie....................... 113 122 124 132 135 139 141 151 L U 1 CRONICA LITERARA PAN M. VIZIRESCU: I. Petrovici: Al doilea volum de impresii din Italia. — Clemenţa Beşchea: Voinicii Pământului.............158 SEPTIMIU BUCUR: Victor Papilian: De dincolo de râu...................................161 GH. VRABIE: N. Cartojan: Cărţile populare In literatura romlnească, voi. n............163 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Postumele lui Octavian Goga .........167 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Cluj Nici măcar la trei persoane din zece... organismul nu funcţionează în mod RM AU IATĂ O DECLARAŢIE MEDICALA care întristează. Se pare, că aproape toţi adulţii prezintă trepte diverse de intoxicaţie internă, cauză a celor mai multe boli. Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul uric, âe cholesterina, de deşeuri şi toate elementele nefolositoare. „In sfârşit, punct capital, Urodonal este un minunat . regulator al presiunii arteriale Dr. RAYNAUD fost medie stf ai spitalelor militare. URODONAL cel mai bun antireumatic. ia farmacii şi drogncm © BCU Cluj ARTĂ ŞI VALOARE DE LUCIAN BLAGA IL DESPRE ARTĂ IN GENERAL Cadrul teoretic fixat în capitolul prim al studiului ne permite câteva con-sideraţiuni asupra unor probleme cu totul disparate în aparenţă. Ne hotărîm pentru acest drum, fiindcă problemele, la cari ne referim, îngăduie datorită comunităţii lor de cadru, o soluţie promptă şi imediată. Astfel, consideraţiile generale şi preliminarii ne invită să vorbim: 1) despre definiţia artei şi despre simţurile preferate de întruchiparea artistică, 2) despre geniu şi talent, 3) despre originea şi funcţia artei, - 4) despre paralelismul ramurilor culturale şi despre imposibilitatea unei ierarhizări a artelor şi genurilor. Definiţia artei şi simţurile preferate. Ne este interzis deocamdată să ne gândim la o „definiţie" a artei, în accepţia strictă a cuvântului. Dar pregătim terenul pentru o asemenea definiţie. Sub unghiul genului proxim, arta este „creaţia de cultură". Ca atare, arta posedă dimpreună cu creaţia mitologică, metafizică şi cu construcţiile ştiinţifice, nota comună că este încercare de a revela misterul. Ştim însă că orice încercare de a revela misterul se face efectiv în chip metaforic şi în tipare stilistice (categorii abisale). Revelarea depăşeşte totdeauna lumea dată, totuşi ea nu reprezintă decât o simplă aspiraţie, o aspiraţie limitată şi înfrântă : revelarea e limitată prin firea ei, substanţialmente metaforică, şi înfrântă prin categoriile stilistice-abisale, cari pun oricum un paravan între noi şi mister. Arta, în calitatea ei de creaţie culturală, participă din plin la toate aceste note. Natural că, la notele cari revin artei în virtutea genului ei proxim, trebuie să adăugăm numai decât şi diferenţa specifică, în raport cu celelalte domenii ale culturii. Diferenţa specifică a artei, în raport cu celelalte creaţii de cultură, consistă într’o particularitate, despre care nu putem da deocamdată decât o vagă demarcaţie. Arta încearcă să reveleze misterul prin mijloace, cari ţin de planul sensibilităţii sau al concretului intuitiv. Metaforicul, cu massa sa de semnifi- 113 © BCU Cluj caţiî, şi categoriile abisale, trebuie, pentru a da Împreună opera de artă, să echivaleze cu o izbândă în material accesibil simţurilor (în cazul poeziei într’un material corespunzător : în material de limbă şi de imaginaţie concretă). Din această întâie închiegare a nebuloasei se desprinde un aspect asupra căruia urmează să ne oprim un moment. Aspectul e îndeajuns de cunoscut, şi ne iese în cale la întâiul contact cu teoria artei, cu toate acestea el n’a prea putut să fie cu adevărat „legitimat" până acum. E vorba în principiu despre „materialul”, şi în consecinţă despre „simţurile", la cari arta face apel. Categoriile abisale ţin în chip esenţial de constituţia artei. Iată o propoziţie, la care vom reveni adesea. Ea ne dă şi cheia pentru înţelegerea aspectului în discuţie. Materialul, în care se realizează arta, trebuie să fie de aşa natură, încât să îngăduie prin felul său, captarea prin categorii stilistice-abisale : arta va face deci apel la văz, la auz, la pipăit, dar nu la miros sau la gust. Mirosul şi gustul sunt simţuri discriminate. Pricina discriminării mirosului şi gustului de o parte, şi a preferinţei vădite acordate văzului şi auzului, de altă parte, a fost căutată în deobşte într’o ierarhie aşa zicând etică, a simţurilor. Dar ce caută etica în această chestiune, şi care e cri-terul pretinsei ierarhii ? S’ar putea, desigur, indica un criteriu, al discriminării şi al preferinţei arătate, dar acesta ar fi tocmai cel ce se desprinde din valorificarea artistică ; ceiace revine oricum la o învârtire în cerc. Şi totuşi problema e destul de simplă ! Mirosul şi gustul sunt simţuri menite să ne pună în contact cu materii, cari refuză prin însăşi natura lor o prelucrare în tipare stilistice. Lipsind orice posibilitate de modelaj stilistic în materia mirosului şi a gustului, nu e. de cât prea firesc ca arta să nu uzeze de aceste simţuri. De unde nu urmează însă, că mirosul şi gustul n’ar interveni niciodată în fenomenul estetic. In anume cazuri, aceste simţuri participă efectiv la reacţiunea estetică, şi anume la reacţiunea estetică în faţa fenomenelor naturale. Complicitatea lor e chiar cert atestată când e vorba despre esteticul natural. Frumuseţea unei păduri, a unor livezi, a unor fructe, etc., e resimţită cu intensitate şi datorită colaborării mirosului şi gustului. Frumuseţea unei păduri se simte şi cu nările. Frumuseţea unui fruct se simte şi cu cerul gurii. Aceste simţuri sunt totuş stăruitor ocolite în artă, fiindcă materiile lor se opun modelajului stilistic-abisal şi nu se supun categoriilor secrete, cari intră constitutiv în fiinţa „esteticului artistic". (Cu toate acestea, ocazia şi posibilitatea de a utiliza materiile acestor simţuri sunt date şi în artă, anume în poezie, unde ele intră ca „imagine" şi „cuvânt", ceeace reprezintă însă o materie fixă; în această ipostază, ele sunt susceptibile de un modelaj prin categorii abisale. In chip excepţional mirosul poate să participe şi direct la ordinea artistică, dar numai într’un fel foarte secund, ca un moment auxiliar, de exemplu mirosul de tămâie în misterele rituale. Am etalat câteva argumente cari arată că simţul mirosului şi al gustului sunt ocolite în artă numai în măsura rezistenţii, pe care materiile lor o opun modelajului abisal). Să remarcăm de altfel că şi văzul posedă în hotarele sale unele materii, cele fluide şi gazoase, întrucâtva şi cele transparente (sticla), cari se împotrivesc cu îndârjire modelajului stilistic, sau refuză net aceste tipare. In consecinţă asemenea materii sunt întrebuinţate în artă numai foarte condiţionat, şi numai ca momente angajate într’un întreg stilistic, în care ele îşi au rolul subordonat, înzestrate fiind cu o funcţie cu totul specială (apa în arhitectură ca element dinamic (terasa), la fel sticla tot în arhitectură, ca mediu optic de distribuţie a luminii). Pipăitul, având contact nemijlocit cu materia solidă, captabilă prin categoriile abisale, se afirmă din plin ca simţ artistic, formând un cuplu cu văzul. Şi iarăşi auzul posedă la rândul său şi el unele materii (sgo- 114 © BCU Cluj motele), a căror structură haotică, nu poate fi organizată şi controlată în măsura să accepte tipare stilistice. La dreptul vorbind, indiferent de simţuri, materiile cari prin firea lor se împotrivesc tiparelor stilistice, nu sunt agreate ca mijloace de întruchipare artistică. Materiile unora dintre simţuri (ale mirosului şi gustului) sunt în totalitatea lor asemenea materii recalcitrante şi deci foarte inapte de a intra în slujba artei. Când s’a vorbit despre simţuri nobile şi inferioare, şi când s’a rostit osânda împotriva celor inferioaore, s’a făcut mai curând un fel de teologie estetică decât o analiză reală a situaţiei. Ca şi cum între simţuri s'ar fi instalat o ierarhie ca între cetele îngereşti. De fapt nu anume simţuri sunt proibite în artă, ci numai anume materii sau aspecte fizice, cari prin natura lor sunt inapte modelajului stilistic-abisal. Dar asemenea materii excomunicabile şi nemiruite se găsesc în hotarele tuturor simţurilor. Din întâmplare cele cu cari mirosul şi gustul vin în contact, sunt tocmai sub acest unghiu decisiv, ilustrări clasice ale nulităţii şi inaptitudinei stilistice. Observaţii cu 'privire la geniu şi talent. Opera de artă, ca şi celelalte creaţii de cultură, este, ca intenţie, act revelator de mistere. Opera de artă ca şi celelate creaţii de cultură rămâne însă substanţialmente metaforică în raport cu misterele şi izolată de acestea prin categoriile abisale. Spre deosebire de celelalte creaţii de cultură, actul revelator al artei se încearcă prin mijloace, cari ţin de sensibilitate, de concretul intuitiv. Această definiţie, de primă aproximaţie, a artei, cea mai generală şi mai abstractă cu putinţă, ne dă posibilitatea de a lua în des-batere unele probleme de palpitant interes şi mult discutate în tratatele de estetică. Creaţia operei de artă implică, precum se afirmă, geniu şi talent. Atragem în cercul preocupărilor problema dificilă a geniului, cu intenţia mărturisită de a-i da o soluţie în cadrul teoretic, în care tocmai ne găsim. Geniului, în ordine culturală, îi acordăm o calitate, care rezultă din semnificaţia ontologică şi metafizică a culturii. In această înaltă perspectivă, geniul este darul de a trăi cu deosebită intensitate în orizontul misterului, şi mai ales darul de a converti misterele în metafore revelatorii şi de tipare abisale. Acest dar revelator metaforic *) şi stilistic, conferă „geniului1* prestigiul de suprem reprezentant al destinului uman. Evident, geniul trebuie socotit ca fiind la vatra sa, nu numai în artă, ci în toate ramurile de cultură, exact în măsura în care cultura se înjghebează prin acte revelatorii. (Există desigur şi în ordinea „existenţii în lume şi pentru autoconservare" un pandant al geniului, pe care l-am numi însă mai curând „ingeniozitate". Sunt desigur domenii, în cari cultura şi cilivizaţia se amestecă, sau se încalecă, şi unde, prin urmare, geniul şi ingeniozitatea pot să stea alături şi să colaboreze). Cu o risipă de energie vrednică poate de alte cauze, s’a căutat să se analizeze geniul sub unghiu psihologic sau psihopatologic. Acestui fals scientism trebue să-i dăm foc de toate părţile. In adevăr, toate acele studii biografo-psihologice, în cari s’au complăcut deceniile din urmă, şi în cari adesea s’a propus chiar un indicator, oarecum farmaceutic, cu privire la dozajul de inteligenţă, imaginaţie, pasiune, sănătate şi patologie, cari ar face pe omul de geniu, reprezintă cel mai penibil efort de a degrada metodic şi prosteşte un nobil subiect. In lipsa unei definiţii a geniului în funcţie de ordinea existenţială, în care el îşi îndeplineşte destinul, s’a lucrat cu o pseudo-definiţie de analiză cantitativă şi de dozaj, ca şi cum trăsăturile psihologice ale unui ins de geniu oarecare ar putea să oblige la o formulă generalizatoare. Dacă vrem să ne închipuim cu orice preţ calea către *) A se vedea sensul larg, ce-1 dăm acestui cuvânt în studiul: „Geneza Metaîorei“. 115 © BCU Cluj definiţia geniului, credem că nu se găseşte o metodă mai bună decât această destrămare şi ciopârţire psihologică. Metoda şi rezultatele fiziologiei, ale psihologiei şi ale psiho-patologiei în problematica geniului, se rezumă, caricatural, la o frază ca aceasta : un individ genial oarecare e proprietarul a două milioane trei sute de mii de fire de barbă, ceiace deacum înainte constituie un punct câştigat întru definirea omului de geniu. Spre a stabili cu acte de regulă dacă te găseşti sau nu în faţa unui individ genial, trebuie să faci mai întâiu numărătoarea firelor de barbă. Analiza fiziologică-psihologică şi psihopatologică e inutilă, fiindcă seamănă cu încercarea de a scoate apă dintr’o fântână, cu sita. Intre scop şi mijloc — incompatibilitatea e desăvârşită. In problematica geniului „scientismul" a trebuit să eşuieze, din mai multe motive, printre cari cel mai important ni se pare următorul: geniul este un termen, care implică un complex de valori şi îndeplinirea unui anume rost într’o rânduială ontologică. Pe care dintre semenii dumi-tale îl vei socoti un om de geniu, pentru ca dintr’un aşa zis dozaj psihologic să scoţi o formulă generală, dacă din capul locului nu ai o definiţie a geniului, o definiţie cel puţin aproximativă, care să te călăuzească ? Nouă ni se pare că o asemenea definiţie nu se poate obţine decât în cadrul unei filosofii a culturii. Geniul e un dar într’o anume rânduială ontologică. Un dar admirat pentru roadele sale, la cari, aspiră modul de existenţă specific uman. Geniul e exponentul suprem al destinului uman, ca atare. Geniul, în care ne-am obişnuit să vedem o supremă lamură, nu poate fi definit decât în funcţie de termenii, cari dau un relief specific existenţei umane. Existenţa umană este, după cum am arătat, un mod de a fi în orizontul misterului, un mod care cere ca un corolar actual revelator. Ori, geniul acesta este : Existenţă de o intensitate excepţională în orizontul misterului şi în primul rând darul revelator. Darul revelator coincide, în ordine umană, cu darul de a converti misterele în chip metaforic şi în coordonate stilistice-abisale. Cert, sub unghiu psihologic, se cer diverse condiţii pentru ca darul revelator să-şi atingă maximul de eficienţă. Dar toate facultăţile psihice şi tot dozajul lor nu au în raport cu geniul decât rolul de isvoare de alimentare, de alimentare a darului . revelator pe care-1 ţine treaz orizontul misterului. Condiţiile psihologice sunt negrăit de variabile. Ele se constelează dela un caz la altul totdeauna altfel. Conformaţia psihologică şi habitus-ul ca atare, vor sta în serviciul darului revelator ; când acest dar nu există, sau când isvoarele de alimentare nu se captează pentru un debit revelator, nu se poate vorbi despre geniu, oricât de miraculoase ar fi facultăţile intelectuale şi sufleteşti ale unui individ. Opinia curentă, jertfa permanentă a noţiunilor confuze şi vulgare, crede bunăoară, că geniul e pe deplin caracterizat printr’o extrem de sprintenă şi ascuţită inteligenţă, printr’o monstruoasă memorie, printr’o tot atât de mătăhăloasă putere de muncă, exprimabilă în cai-putere, printr’un irezistibil vulcanism pasional şi prin mai ştim noi ce. Toate aceste trăsături sunt însă destinate să ne conducă numai până în pragul aplauzelor, cari exaltă geniile de varieteuri. Pe scenele de reputaţie îndoielnică ale cabaretelor se îmbie câteodată prilejul de a admira calculatori nomazi, fără hârtie şi fără creion, fără tablă şi fără cretă, cari scot prin operaţii ciudate, cari n’au nevoie decât de creerul lor, rădăcina patrată din numere de zeci de cifre. Aceşti calculatori sunt desigur în felul lor nişte „fenomene", câte odată cu totul excepţionale, din nefericire însă din asemenea fenomene n’a sărit niciodată, ca dintr’o minunată cremene, nici cea mai mizeră scânteie revelatoare în domeniul matematic. Un Descartes a fost un geniu matematic, revelând legi secrete ale acesteea, ceiace nu l-a împiedicat să fie un destul de mijlociu şi neglijent calculator. Când 116 © BCU Cluj cineva e în stare bunăoară să scrie într’o simplă şi singură viaţă de om câteva mii de cărţi, manifestându-se poligrafic în toate ramurile să zicem ale istoriei, ale dramei şi ale poeziei, dar în toate deopotrivă de mediocru, ne găsim desigur în faţa unui fenomen monstruos, dacă voiţi; căci epitetul genialităţii îl vom rezerva unor apariţii de altă vrednicie. O distincţie netă trebuie să se facă pe urmă între „geniu“ şi formele cele mai acute ale „inteligenţii". Ipertrofia unei facultăţi ispiteşte lesne la rostirea unor judecăţi nepotrivite. Să nu uităm că un Mozart, un Cezanne, un Tolstoi, nu s’au distins câtuşi de puţin prin strălucirea inteligenţii, nu mai puţin însă ei au fost genii de mărimea întâi. Dacă am fi ţinuţi să măsurăm geniul în „grade” de inteligenţă, de numărat pe răboj, ar trebui să credem că un Shaw, stăpânul uneia din cele mai complexe şi subtile inteligenţe din câte natura a aprins pe pământ, ar fi superior unui Shakespeare. Şi exemplul, pentru a ilustra deosebirea între geniu şi inteligenţă, nici nu e tocmai bine ales, fiindcă nici Shaw nu e lipsit de geniu şi nici Shakespeare nu a fost lipsit de inteligenţă. Ne amintim să fi citit cândva, amintirile de student ale unui matematician, care se găsea la Zlirich, membru al aceluiaş club, din care făcea parte şi Einstein în întâia sa juneţe. In şedinţele periodice ale acelui club se discutau probleme de specialitate. Cel mai răsărit printre ei era un rus, de o inteligenţă vie, pătimaşă, suplă, şi cu totul ieşită din comun. Dacă între membrii clubului, ar fi apărut atunci un oracol pentru a le spune că printre ei se găseşte unul care va revoluţiona Fizica, toţi, fără excepţie, s’ar fi gândit la acel rus, dar nimeni la Einstein. Iată cum chiar şi într’un teritoriu preferat al inteligenţii, ca Fizica şi Matematica, unde această facultate s’ar părea că se bucură de-o suveranitate nediscutată „geniul” înseamnă altceva decât pură „inteligenţă ipertrofiată” şi dinamizată de un fermecat temperament. Ceiace ne face să stăruim asupra acestui aspect este o prejudecată foarte curentă şi criteriile false ale oamenilor noştri de aşa zisă cultură. Opinia publică confundă prea adesea „geniul” cu ipertrofia unor însuşiri, de cari geniul nu are numai decât nevoie şi la cari el nici nu aspiră. Geniul, consistând în primul rând în darul revelator, datorită căruia misterele lumii sunt convertite în creaţii de cultură, în metafore, viziuni, construcţii, întruchipări de o pecete stilistică, de provenienţă abisală, refuză să fie asemănat cu fenomenele de cabaret, adică cu fenomenele de ipertrofie a unor însuşiri secundare, ipertrofie care nu poate fi clasată decât la rubrica monstruosului. In comparaţie cu geniul, caracterizat printr’o puternică eficienţă a matricei stilistice, şi prin darul revelator sau de convertire a misterelor, „talentul” apare ca un dar auxiliar, totdeauna circumscris prin specificitatea domeniului, în care se manifestă individul creator. In artă, căci de ea ne ocupăm de astădată, talentul denumeşte mai cu seaemă darul, perfectibil până la virtuozitate, de a stăpâni materia sensibilă, în vederea unei valorificări a ei într’un proces revelator. Şi deoarece materia sensibilă, imaginea şi cuvântul, au atâtea laturi cari solicită să fie integrate în procesul revelator, se va înţelege de ce talentul se diversifică în fel şi fel de sub-talente. Cuvântul talent indică de fapt o mulţime de facilităţi utile în lupta cu materialul, facilităţi cari colaborează la revelare şi converg în creaţia artistică. Talentele sunt multe şi se oţelesc în contactul cu materia. Ele se diversifică după necesităţile şi rezistenţele inerente materiei, în care se realizează cutare sau cutare artă. Teorii despre originea şi funcţia artei. — Problema originii şi funcţiei artei e încă deschisă. Soluţiile propuse în cursul timpului sunt multe, dar nesatisfă- 117 © BCU Cluj cătoare. Astfel, s’a găsit un simulacru de justificare al artei, atribuindu-i-se funcţia de joc sau rolul tonic de a intensifica vitalitatea. Alţii au interpretat arta ca vis, ca expresie compensatorie a unei deficienţe sau a unui desechilibru psihic. Aceste soluţii denaturează sau simplifică situaţia până la caricaturizare. Condiţiile pur biologice sau cele cari ţin oarecum de tehnica firească a echilibrului psihic, nu înlesnesc întru nimic înţelegerea originei şi funcţiei artei, căci aceste condiţii nu pot să dea rezultate cari trec dincolo de natura lor: astfel energia psiho-biologică a unui individ poate să se descarce desigur în „joc”, dar nu în „artă”, iar nevoia de a înteţi sentimentul şi ritmul vital ar face desigur apel, cu mai multe şanse de a fi satisfăcută, la anume băuturi, la anume sucuri de plante şi la elixire dătătoare de fericire, decât la artă. Deficienţele şi dezechilibrele psiho-spirituale de altă parte se rezolvă şi-şi găsesc un desnodământ, datorită întocmirilor fireşti, mai curând în visuri decât în artă. Arta nu poate fi produsul unor asemenea condiţii, din foarte multe motive şi mai ales din motivul binecuvântat că ea ar trebui în cazul acesta să suporte criterii de apreciere, în consecinţă, adică o apreciere dictată de criterii, cari alimentează interesul nostru pentru joc, sau pentru droguri, sau pentru succesul terapeutic. Se ştie însă că arta cere să fie cântărită după criterii imanente ei. Faptul e aşa de simplu şi de capital, încât nu s’a ţinut niciodată seama de el, cu seriozitatea cuvenită. Acele multiple efecte ale artei, cari par a justifica o apropiere de joc, de setea de vitalitate, sau de tehnica terapeutică, sunt cu totul lăturalnice, şi nu pot să fie amestecate în definiţia artei decât cu riscul de a diforma orice înţelegere. Arta e apreciată în lumina unor valori imanente ei. Propoziţia aceasta aşa de clară se impune cu putere de axiomă, dar ea n’a fost privită niciodată drept ceeace este : drept dovadă peremptorie că arta nu poate fi explicată prin condiţii, de felul celor pomenite mai sus. Apariţia artei şi a celorlalte creaţii de cultură presupun un anume mod ontologic. Orice tentativă de a explica originea şi funcţia artei, fără a se ţine seama de modul ontologic în orizontul misterului, ca implicat fundamental ai omului, e condamnată din capul locului. Arta nu poate să apară decât ca rezultat şi semn vizibil al existenţei în orizontul misterului. Arta este unul din mijloacele, cu care omul, angajat pe traiectoria actelor revelatorii, se integrează în destinul său specific. Arta nu poate fi lămurită prin rânduieli biologice, nici „psihologiste”, şi în nici un fel ca un fenomen în directă filiaţie cu apariţia omului ca specie animalică. Imanenţa valorilor este un aspect esenţial al artei, şi constituie o dovadă decisivă că arta se iveşte în cosmos ca moment într’o rânduială ontologică şi metafizică aparte. Spre a ne lămuri apariţia artei vom recurge aşadar la un temeiu dintre cele mai profunde : la o mutaţiune ontologică. Arta, la fel cu celelalte creaţii de cultură, trebuie s’o privim şi s’o înţelegem ca simptom al unui anume mod ontologic, care pune între om şi antropoid o distanţă mai abruptă decât aceea dela specie la specie, şi anume o distanţă ca dela regn la regn. Tentativele naturaliste şi pozitiviste, fie biologice, fie psihologice, fie psiho-patologice, de a explica originea şi fiinţa artei, sunt eronate în însuşi principiul lor, întrucât ele vor să reducă un regn superior la un regn inferior, să facă nefăcută o mutaţiune ontologică, să scurteze geneza cu o zi. Paralelismul ramurilor culturale. — Arta reprezintă ca şi celelalte creaţii de cultură un act de intenţie revelatorie în raport cu misterul. Rezultatul actului de intenţie revelatorie este opera, iar opera se defineşte ca un precipitat metaforic impregnat de categorii stilistice. Categoriile stilistice - abisale reprezintă de 118 © BCU Cluj sigur tot atâtea vaduri de ieşire din lumea concretă, dar totodată ele sunt şi frâne, cari zădărnicesc revelarea absolută, pozitiv - adecvată a misterelor. Ne găsim izolaţi de misterele, spre cari aspirăm, atât prin metaforismul inerent creaţiilor de cultură, cât şi prin categoriile cari li se imprimă stilistic. Arta este o aspiraţie, transcendent înfrânată, spre revelarea misterului (ca şi toate celelalte creaţii de cultură). Din această situaţie nu ne este dat să ieşim şi nici nu ar fi bine să putem ieşi. Dată fiind această stare de lucruri, se pune întrebarea dacă există o ierarhie de drept între ramurile culturii. Sau poate chiar o întâietate a artei într’o asemenea ierarhie. întrebarea se rezolvă dela sine, de îndată ce am pătruns paradoxul poziţiei umane în univers. Dacă toate creaţiile de cultură, inclusiv arta, sunt revelări transcendent înfrânate, ale misterului, înţelegem numai decât că nu se mai poate vorbi în chip serios despre o ierarhie a ramurilor de cultură. E un fapt istoric cunoscut că filosofia romantică germană, mai ales cea de nuanţe idealiste, a fost necurmat preocupată de problema unei ierarhii în cadrul culturii. Toţi gânditorii idealişti şi în general romanticii erau pătrunşi de credinţa unei aşezări verticale a ramurilor culturale. De altfel, dacă ţinem seama de metafizica, lor găsim foarte normal, ca ei să se fi gândit la o asemenea scară de valori. Nucleul metafizicii lor era propoziţia, rostită sau nerostită, care echivala absolutul cu „ideea”. „Absolutul este Idee” : aceasta este premisa, mărturisită sau tacită, a sistemelor idealiste şi romantice. Arta, mitologia, religia, filosofia, metafizica, ar avea menirea de-a realiza într’un fel absolutul; care însă era văzut dintru început, în chip dogmatic, ca idee. In această constelaţie teoretică se punea dela sine problema . care dintre ramurile de cultură este organul cel mai propriu pentru a reda absolutul ca „idee”? Filosoful Schelling, cucerit probabil de flora genială a poeziei germane din timpul său, n’a şovăit să dea răspunsul: organul absolutului este „arta”. Arta ar fi după Schelling mijlocul cel mai potrivit al absolutului ca idee, ea ar prezenta cele mai desăvârşite garanţii de acces în absolut. Un Hegel la rândul său a căutat dimpotrivă să prezinte arta drept o formă inferioară a realizării ideii, şi dela această osândă de caracter general, el nu s’a îndurat să facă excepţie nici măcar cu arta greacă, în care el vedea de altfel forma cea mai perfectă a artei, ca artă. Marele dialectician al ideii afirma cu o convingere inalterabilă că organul cel mai indicat pentru realizarea absolutului ar fi „filosofia”. Alţi gânditori romantici au acordat o întâietate mitologiei sau religiei. Teoria noastră, definind creaţia de cultură, ca revelare metaforic limitată şi abisal înfrânată, a misterului, îngăduie o reluare a problemei, şi totodată o re-zolvire a ei, principial deosebită de cea propusă de către gânditorii idealişti şi romantici. După concepţia noastră absolutul este „mister”, iar nu „idee”. Concepţia idealistă care închipuie absolutul ca „idee”, reprezintă. după părerea noastră deja o revelare, de natură metaforică şi configurată stilistic, a misterului. Concepţia idealistă - romantică despre „absolut” păcătueşte printr’un exces de imaginaţie. Pe o asemeneae concepţie nu se poate clădi o filosofie a culturii. Echivalarea absolutului cu „ideea” e vina tragică a urmaşilor imediaţi ai lui Kant. Aci trebuie căutată originea neajunsurilor esteticei şi metafizicei idealiste şi cauza ultimă a prăbuşirei lor. Absolutul nu este „idee”, absolutul pentru om nu poate fi decât „mister”, căci între absolut şi noi se intercalează totdeauna, metaforismul nostru revelator şi categoriile noastre stilistice - abisale, cari ne izolează de absolut, după o înaltă rânduială şi chiar în avantajul nostru şi al echilibrului cosmic. Creaţia de cultură, fiind în toate cazurile o revelaţie metaforic - limitată şi abisal înfrânată a misterului, este în principiu totdeauna egal de aproa- 119 © BCU Cluj pe şi de depărtată de absolut (misterul). Arta, mitologia, metafizica sunt apariţii paralele, cari stau sub dictatura aceloraşi categorii abisale, menite să ne izoleze rodnic şi creator, de absolut. In asemenea condiţii e absurd să vorbeşti despre un organ preferat al absolutului. Nici una dintre ramurile de cultură nu este un asemenea organ, şi nu ne poate pofti la târnosirea bisericei ei. Creaţiile de cultură simt ţinute la egală distanţă de mister, prin frânele transcendente (abisale stilistice), cari li se imprimă ca o pecetie. Distanţa aceasta în raport cu misterul nu este ceva accidental şi variabil; ea intră ca o constantă, în chip constitutiv, în firea tuturor creaţiilor de cultură. Cu aceasta, paralelismul ramurilor de cultură îşi găseşte întâia oară o legitimare metafizică. O problemă similară este aceea a ierarhiei artelor între ele şi a genurilor în cadrul unei arte. Gânditorii mai vechi şi mai noui s’au străduit adeseori să ridice, pe temeiul unei viziuni filosofice despre rostul artei, o scară ierarhică între diferitele arte, iar în ocolul izolat al acestora, între genuri. Amintim în privinţa aceasta părerea lui Kant, a cărui estetică copios argumentată, făcea o deosebire plină de consecinţe între „frumosul pur” şi „frumosul adherent”. Disocierea — complectată cu unele consideraţi uni rezultând din înclinările personale ale filosofului — comporta o ierarhizare a artelor. Filosoful criticilor socotea muzica drept cea mai complexă realizare a frumosului adherent. Kant, spirit mai presus de toate etic, învestea morala cu o funcţie foarte adâncă, numenală, sau vedea în morală cel puţin un punct de reper cât priveşte constituţia lucrului în sine. In consecinţă, el manifestă oarecare rezervă faţă de frumosul cu totul gratuit şi liber al muzicii şi împărţea elogii poeziei, ale cărei virtuţi estetice îl făceau să se simtă oricum mai aproape de de etică. Arabescurile fără de semnificaţie ale muzicei nu-1 încântau prea mult. Gustul marelui teoretician era foarte embrionar : cât priveşte muzica, el gusta doar marşurile militare, cât priveşte poezia, şi arta în general, el gusta mai ales „alegoria” (constatarea e cam penibilă! Şi totuşi Kant rămâne un extraordinar estetician). Dimpotrivă, un Scho-penhauer, din cale afară vrăjit de demonia iraţională a muzicei, a întors-o în fel şi chip numai ca să asigure muzicei o întâietate faţă de toate celelalte arte. Argumentul lui e de natură metafizică. Muzica ar fi însăşi gura „lucrului în sine”. Muzica ar exprima deadreptul chiar fondul metafizic al lumii şi al vieţii, acel fond profund şi tulbure, spre care mai are un privilegiat acces doar intuiţia genială a filosofului! Celelalte arte : poezia, sculptura, pictura, etc., ar reda, nu atât fondul lucrurilor, cât ideile platonice, adică formele supreme, în cari se „obiectivează” fondul. In perspectiva noastră metafizică socotim inadmisibilă o asemenea ierarhizare. Căci nici una dintre arte nu redă în convertire pozitiv adecuată, nici fondul absolut, nici formele supreme de obiectivitate ale absolutului. Toate artele, deopotrivă, se definesc ca încercări de a revela miste- rul, ca încercări limitate şi înfrânate prin metaforismul nostru congenital şi prin categoriile noastre stilistice. Convertirea absolută a misterului ne este constituţional interzisă. Categoriile stilistice-abisale sunt, ca şi categoriile cunoaşterii, structuri de ale noastre, de cari se impregnează toate plăsmuirile culturale. Categoriile abisale sunt destinate să ne înlesnească un salt dincolo de lumea concretă, dar în aceiaş măsură ele sunt chemate să ne izoleze de absolut, în avantajul nostru şi în interesul existenţei cosmice, în general. Va trebui să înfrângem deci ispita de a introduce o ierarhie în domeniul artelor. Motivul invocat de fiecare dată că © BCU Cluj una sau cealaltă dintre arte ar avea privilegiul unui mai direct acces în absolut, nu rezistă. Accesul în absolut, prin plăsmuiri, ne este interzis tocmai prin categoriile abisale, despre cari plăsmuitorul ar crede că sunt o punte spre absolut. De reflexul categoriilor abisale se resimt structural toate plăsmuirile artistice, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ele sunt mai artistice. O ierarhizare a genurilor în cadrul unei arte oarecare, potrivit aceluiaş criteriu că un gen oarecare ar deschide un vad mai fericit spre absolut, o considerăm din aceleaşi motive generale la fel de eronată. S’ar mai putea vorbi desigur şi despre alte criterii de ierarhizare. Astfel artele şi genurile ar putea să fie ierarhizate de pildă, sub unghiul complexităţii inerente lor, sau sub unghiul eficienţii lor sociale. Dar asemenea criterii sunt foarte relative, şi rezultatul, obţinut prin comparaţie, depinde totdeauna de însăşi calitatea operelor de artă. In general criteriile ce pot fi luate ca bază de ierarhizare sunt foarte şubrede dacă se face abstracţie de cel metafizic, singurul cu adevărat concludent, şi care ne interzice categoric ierarhizarea. Toate criteriile celelalte, aplicate de unul singur, sunt riscate şi nu garantează nici o afirmaţie omeneşte sigură. Un gen poate să devină astfel întâiul când e privit sub un unghiu de vedere, şi ultimul când e privit sub un alt unghiu de vedere, iar alt gen tocmai dimpotrivă. Dar acest joc de-a perspectivele, ar putea să bucure numai inima copiilor. 121 © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULESCU ŢĂRM CLASIC - Lui N. M. Condiescu Dorm luminoase stoluri de coloane In mare, şipote de trepte pier. Cum dregi, lăuntric, frântele frontoane Ţi-e gândul numai marmoră şi cer. Ce Hercule s’a deşteptat în tine? Iti recunoşti altarele de-atunci? » » Te laşi robit de sprintene ruine Şi’ntreg porneşti eroicele munci. Ridici din ţăndări marile azururi Strivitei lumi scoţi paşii nevăzuţi Şi, călător, te legi să faci de-apururi Popas la umbra zeilor căzuţi. Nici ramură, nici sbor. Mântuitoare Inmărmuriri pe culme de senin Durerile ce-au ars biruitoare întorc din vremi profilul alb de chin. 122 © BCU Cluj VERSUL Când duhul însuş stă holocâustă Şi’n noi funingene de zei s’abate Oprit, un vers din albia îngustă Inghiaţă’n sine gând şi voluptate. Acoperiş al meu, eternitate Cad stelele la marginea-ţi augustă Şi’n vipia durerii fermecate Nici un alt rod pe ramura lui nu stă. A fulgerat o inimă vre-odată? De dorul ei azi mi se umple pieptul. Mă bântue iar lungi tristeţi de domn. Cunosc un vis adumbritor şi iată Ajuns în culmea lutului de-adreptul Mă plec şi cat isvoarele de somn. 123 © BCU Cluj ACI, RÂUL NE JUDECA DE . VICTOR PAPILIAN O bucurie atât de mare ca a lui Iţhoc Ţanentapf, cârciumarul dela Cotul Şiretului, nu putea fi cuprinsă de sufletul drept credincios al unui chassid decât în tălmăcire biblică. O atare bucurie se arată în chip de răzbunare, de minune şi de odihnă; ea cade cu o mai răzbunătoare mânie decât pedeapsa celor zece urgii abătute asupra faraonului; se adevereşte cu mai de minune înfăptuire ca despicarea Mării Roşii la trecerea fiilor lui Izrael şi se prelungeşte cu o mai de odihnă răsplată ca îndulcirea apei sărate în pustiul Şur, poporului însetat. Poate doar Iacob, la întâlnirea cu fiul său Iosif, să fi fost mai fericit, fiindcă atunci pe întreaga cetate a pământului stăpânea fericirea genezei. Dar în ceasul de faţă, ceasul al unsprezecelea, când templul se clatină încă pe temelii şi Carmelul e tot pustiu, strigătele de laudă ale unui dreptcredincios vor să fie mute ca luminile celor şapte flacăre din candelabre, iar talazurile bucuriei strâns ţinute în adăpostul inimii. Căci lui Iţhoc Ţanentapf îi venise băiatul său, Şama, îi venise după o lungă pribegie prin Rusia, America şi Anglia, iar vestea îi cădea în chip de răzbunare, de minune şi de odihnă, fiindcă îl revedea cum nici nu şi l-ar fi putut închipui: tânăr şi frumos, cu faţa albă de înger, lumina lui Dumnezeu, şi cu ochii plini de văpăi întunecate ca ai lui Gabriel, princepele focului. O, cum să nu răspundă sufletul său cu răzbunare, minune şi odihnă când Sfântul Unic — binecuvântat fie El! — îi dovedea că îl avusese în apropiata sa grijă, ca odinioară pe Iosif în Egipt. — Deşi cel mai mare dintre copiii mei, atât am flămânzit de doru-ţi încât sufletul tău îmi umple sufletul ca suflarea cântăreţului inima cimpoiului, iar, în pântecul mamei tale, tu atârni greu şi totdeodată uşor ca un copil nou zămislit... Aci, cuvântarea bătrânului Iţhoc fu întreruptă. De alături, din odaia cârciumii se porni un cântec : „Multe ape duci, Şirete, Multe sorbi şi tot ţi-e sete...” Cârciumarul avu un gest de dispreţ: — Ia, plutaşii... Dar fiul, spre uimirea bătrânului, îşi scoase carnetul şi stiloul. — Cum a zis, tată 9 — Ce te potriveşti lor ?... unor goimi mai fără de simţire decât râmele, surorile noroaielor şi putreziciunilor... Mai bine priveşte pe fereastră, în ochiul cel de 124 © BCU Cluj râu strâns ca un lighean între zăvoaiele de sălcii, în care valurile saltă ca nişte peştişori de argint... Dar, din cârciumă, cântecul nu-i da pace. ........ „Ca să mă păzeşti, băiete, Tu-ti iei sborul de erete • • • » Sau te sfarmi ca un perete...” ' Tânărul Şama, ghemuit lângă uşă cu capul strâmb şi ochii strânşi, trăgea cu urechea şi nota de zor. Bătrânul îl privi posomorit. Apoi blestemă: — Sdrobi-v’ar măselele lătratul vostru, câni, care despărţiţi sufletul copilului de cel al tatălui... Dar cântecul îi făcea în necaz : „Măi bădiţă, ia aminte Că Şiretul ţine minte...” Bătrânul, faţă de încăpăţânarea fiului, se răsgândi. Ce era el ? Un biet câr-ciumar prost, care schimba plutaşilor rachiu, pe lemne... Pe când Şama... Adevărat domn!... Avea el, de bunăseamă, socotelile lui. Deodată în cârciumă se auzi un râs de fată şi, numaidecât, cântecul îşi schimbă firea strigarea: „Drag mi-a fost chipul bălaiu Cu vopsea luată din raiu...“ Pe urmă nu se mai înţelese nimic, nici din cântec, nici din râsul fetei. Plutaşii se întinseseră peste măsură. Vorbeau cu toţii deodată, râdeau care mai de care, ţipau, în cât în asprimea larmei nu se mai ştia de-i a petrecere sau a ceartă. Acum Şama îşi aminti de tatăl său. — Să nu te minunezi, tată, de cele ce vezi... Asta-i meseria mea... — Care ?... făcu plin de interes bătrânul. — Să adun cântecele acestor goimi, cum spui tu, mai fără de simţire decât râmele, surorile noroaielor... — Şi ce negoţ faci tu cu ele ? ' Băiatul râse cu superioritate : ’ — Mare negoţ... cu mare câştig... Nu-ţi închipui tu cum sunt ele căutate la Londra. Unul dintre ai noştri, prin ele a ajuns profesor universitar şi mare domn... iar eu îi voiu fi succesor... Bătrânul îşi ridică mânile spre cer, în semn de adorare, apoi întorcându-se către fiul său, cu inima întărită ca în tencuială, îi spuse : — Sunt fără sfârşit mijloacele pe care Sfântul Unic — binecuvântat fie El! — Ie pune la îndemână fiilor lui Izrael, ca să-i aleagă dintre toate neamurile lumii şi să-i adune la muntele cel sfânt al Ierusalimului... Scoborând clina pe care sta căţărat satul, Iţhoc Ţanentapf şi cu fiul său Şama au ocolit ruptura de mal prin care râul parcă înhaţă dealul şi, prin lunca Şiretului, au luat-o cât puteau mai în grabă de-a-lungul ţărmului liniştit şi moale. Voiau să fie singuri. Or, în ghiocul de apă unde plutaşii îşi trăgeau piutele, totdeauna era unul de pază ; sus pe drum, forfoteau drumeţii, carele şi vitele, iar jos, la temelia dealului, nu puteau fi liniştiţi de jocul copiilor. In fine, la un pas 125 © BCU Cluj cotit al ţărmului, după un colţ de luncă, ei se văzură singuri in faţa râului ce se lăfăia în voie printre ochiurile de ape, strălucitoare ca cioburile de sticlă, şi ostroavele prinse în câte un plop ca într’un catarg. Aci Sama se opri. — Tată, iată-ne la locul unde ţi se va desvălui taina. — Nu mai e de lipsă nicio dovadă... Sfântul Unic — binecuvântat fie El! — aducându-te înapoi, mi-a arătat, ca şi tine, legământul... Şi-a descoperit taina ca în faţa proorocilor... — Tată, o mai mare bucurie ne aşteaptă... A sunat trâmbiţa în Sion şi, la chemarea ei, porţile tuturor cetăţilor se deschid... Iată că pe covor de crini şi trandafiri, înaintează vitejii... Bătrânul îşi privi fiul cu uimire, dar şi cu încredere. Nicicând nu-1 văzuse atât de falnic şi de frumos. Glasul îi era de prooroc şi faţa îi strălucea ca acea a Arhanghelilor când slujesc pe Dumnezeu. — Tată, se apropie proorocia lui Ezechiel... Oasele uscate vor învia... Pe ele vor creşte vine, se vor umple de carne,se vor acoperi de piele... Apoi duhul, din cele patru vânturi, va sufla deasupra înviindu-le... Şi atunci o singură oaste va dura de pe timpul lui Abraham şi până azi... — Sfântul Unic — binecuvântat fie El! — să-ţi audă glasul buzelor, iar mie, glasul inimii... Tânărul făcu o pauză mare înadins, ca să încheie faza întâi, faza de rugăciune şi extaz. Merse câtva timp gânditor ca un profesor ce-şi pregăteşte lecţia, apoi schimbă tonul şi felul povestirii luând-o metodic, aproape şcolăreşte : — Există azi o ştiinţă, tată... o mare ştiinţă, căreia îi zice Britisch-Izrael... — Ea nu face parte din cele douăzeci şi patru de cărţi care alcătuesc Tora.. Este ca un „Hidur mitzavh”, adică o înfrumuseţare a legii ? Dar Şama îşi urmărea gândul: —Potrivit acestei ştiinţe, visul nostru nu mai este vis şi dorul, trecut zi de zi timp de mii de ani, azi capătă înfăptuire adevărată... căci, potrivit ei, Britanii, adică Englejii, şi cu noi, cei din neamul lui Izrael, suntem tot una... O smâncitură, urmată de un gol, simţi bătrânul cârciumar în creier, şi apoi svâcniri ritmice ca şi când i-ar fi bătut ţinte în cap. — Nu stăpânesc azi Englejii pământul întreg ? N’au eliberat ei pământul sfânt de subt stăpânirea necredincioşilor Musulmani ? Nu ne sunt ei apărători în faţa istoriei ?... — Aşa e... făcu smerit tatăl. — Dar învăţătura mea îmi spune şi mai mult... şi acum vei afla taina care m’a adus aici... Tăcu din nou cu sufletul întreg în ochi, parcă să înlăture tot ce-i sta în cale, dumbrăvi, coline şi aşezăminte omeneşti, şi apoi să-şi tragă odată suflarea din spaţiul astfel lărgit până în orizont. — Unde te gândeşti, copile ? — Ai dreptate... Iar îmi uitasem de mine... Şi acum, tată, să ne întoarcem în timpurile depărtate, când cele zece triburi s’au răzvrătit împotriva lui Solomon şi subt comanda lui Ieroboam, viteazul căpitan, au părăsit ţara, ca să întemeieze Samaria şi regatul lui Izrael... ' Cârciumarul îşi prinse mânile în păr, gata să se tânguiască. — Nu, tată... nu te grăbi la ocări. Şi nici pe Sargon, regele asirian care a dus în captivitate pe Izrael, nu se cuvine a-1 blestema... 126 © BCU Cluj Tatăl aruncă o privire rătăcită asupra copilului. —Ascultă povestea celor zece triburi... Aşa a vrut Domnul, ca ele nicicând să nu se mai întoarcă în ţara sfântă... Dar fiii lor hotărâţi să se curăţe de toate spurcăciunile idolatriei învăţate în robie, iar pe de altă parte cu ura în suflet împotriva trecutului lui Solomon, au căutat ţară nouă. Şi au tot mers timp îndelungat, trecând râuri mari ca Eufratul, prin care Dumnezeu, la un semn, le tăia vad de trecere, urcând munţi pieptoşi ca cei din Caucaz până ce au ajuns în ţinutul pe care l-au numit Arsaret... Bătrânul tresări la auzul acestui nume. — Da, tată... nu e învăţătura mea, ci învăţătura lui Esra. Sute de poşte au străbătut strămoşii noştri. Au suferit foamete, bătăile vântului, ploaiei şi pietrei, şi chiar urgia ciumei, ca să ajungă ei, la acest râu, căruia azi îi zice Şiret, dela adevăratul lui nume Arsaret... Ai înţeles acum minunea ? Bătrânul îl privea cu ochi înlăcrămaţi. Nu-1 chema Sama în zadar. Domnul îl povăţuise la alegerea numelui. Era, într’adevăr, unul din vitejii lui David, gata parcă la luptă cu Filistenii. # — Da, tată... noi suntem locuitorii de baştină ai acestui ţinut... şi ai întregului ţinut al Dunării, după adevăratul nume Danubiu... Danubiu vine dela Dan, dela victoriosul trib Dan, iubitorul de ape. Danubiul, Donul, Doneţul, Nistrul sau Dnistrul, apoi Danezii, Danemarca... toate au aceeaşi obârşie. Cuvântarea i se curmă deodată. înaintea lui, dintre sălcii, apăru o fată. — Priveşte, tată... Şi numai scoase niciun cuvânt. Când fata fu în dreptul lor, atunci el în-drăsni : — Cine eşti dumneata ? Fata îi răspunse nestingherită : — Mă cheamă Ana... dar tata îmi spune Daia. . — Şi a cui eşti ? — A lui Simion, pădurarul dela Gruia Caloianului, de dincolo de Şiret. Şi trecu mai departe. — Tată, tată... făcu Şama ca smintit din creieri, ai văzut-o ?... Fata asta îmi dovedeşte mai mult chiar decât mărturisirea lui Esra, adevărul spuselor mele. — O fată de goim... — Nu, tată... Priveşte-o cu ochii minţii în faţă. Are, ca în Cântarea Cântărilor, obrazul rumen ca o jumătate de rodie, ochii piezişi de porumbiţă, buzele trase cu firul de cârmâz parcă, dinţii „ca o turmă de oi tunse” şi părul negru ca un covor împărătesc... Şi o cheamă Ana, adică Dana... Ea e adevărata stăpână a acestor plaiuri. Ea aşteaptă aici mirele care să-i strige : Vino, vino, din Liban, mireasă... Era duminecă dimineaţa şi, în cârciuma goală, Şama îşi adăsta oamenii, de vorbă la masă cu Vasile geambaşul. — De ce nu vin ? — Cred că s’au isprăvit. — Aşa de repede ? —• Toţi care au avut ceva în guşuliţă, au dat... Şama îi turnă rachiu. — I-ai anunţat pe toţi ? 127 © BCU Cluj — Pe toti. 9 — Le-ai spus că le plătesc ? — Păi, ei n’au văzut parcă ?... — Ce ne facem acum, Vasile ? Geambaşul ridică din umeri. De felul său era vorbăreţ, aşa cum Ii cerea meseria, dar azi se ţinea. — Să mergem prin vecini. ■— Asta de... făcu înţelepceşte Vasile slobozindu-şi faţa într’un râs viclean. — Ştii vreunul? — Mai e vorbă... Şama îl observa. Omul stătuse posomorât crezând că i s‘a terminat câştigul, dar acum îşi pierduse orice sfială, râdea din ochi şi din dinţi tumându-şi rachiu în pahar, şi n’avea astâmpăr. Tip de alpin... continua să-l judece cărturarul. Mic, îndesat, cu capul mare, gâtul scurt, musculatura animalică, iar cu sufletul exclusiv subt stăpânirea forţelor impulsive. — Mergem, boierule ? — Unde ? 1 ' —• Eu zic să începem cu Simion, pădurarul din Gruia Caloianului... In sufletul cărturarului se ridică o undă de mulţămire, ca un dor de mult timp adormit. — Parcă are şi o fată... făcu el cu prefăcută nepăsare. — Ce mai fată... clipi şiret din ochi geambaşul. — Şi ea ştie cântece ? * — Mai bine ca tată-său. — Atunci să plecăm. Vasile puse aparatul de înregistrat în geanta lui, luă condicele cu însemnări — când era rost de câştig, îi plăcea să fie slugarnic — şi porniră laolaltă. Era o dimineaţă de primăvară, cu un cer limpede de cleştar albastru şi cu un singur nor ca un preş roşu, la locul unde pământul se prinde de cer. — Eu mă duc mai repede să tocmesc o plută, făcu Vasile trecând înainte. Şama fu mulţămit să rămână singur. Putea gândi parcă mai în voie la frumoasa fată. O săptămână de când i se arătase, o săptămână de când îi căzuse în suflet adânc şi definitiv, cu temeiu de simbol care vesteşte un destin. O vedea şi azi desprinsă din cadrul zăvoiului ca din versul Cântării Cântărilor, venind înspre el, aceeaşi care cu mii de ani mai înainte, bolnavă de iubire, îşi căuta iubitul în grădina cu miresme, în vii sau între crini. Acum simbolul se traducea ca adevărul oricărei profeţii, în fapt aievea. Era mai mult decât o întâmplare, decât un noroc. Avea s’o vadă şi să-i cânte : „Eu intru în grădina mea, soro, mireaso... îmi culeg smeura cu miresmele mele şi îmi mănânc fagurele de miere cu mierea mea”... Iar ea avea să-i răspundă: „Scoală-te, crivăţule. Vino, vântule... Suflaţi peste grădina mea ca să picure miresmele... să intre iubitul meu în grădina lui şi să mănânce roadele lui alese”... — Sus, boierule... Şama se trezi din visarea sa biblică. Nu văzuse pe Vasile care-1 aştepta pe plută, cu mânile sdravăn încleştate pe condeiul cârmei. —Treci la cârmă dinapoi... şi dacă e nevoie, să faci pe dălcăuşul. Şama sări în plută, dar rămase în picioare. Voia să fie falnic, măreţ, să apară, dacă Domnul voia, ca luptătorii lui Dan, înfrăţiţi cu apa şi cu vântul. 128 © BCU Cluj —- Nu ţi-e frică, boierule ? — De fel, Vasile. — Nici să-ţi fie.. căci, înainte de a fi geambaş, am fost plutaş. — Nu de aia... dar ştiu să vâslesc şi să înnot mai bine ca voi toţi. Am trecut înnot, nu odată, ci de mai multe ori, Dunărea, Nistrul, Donul... Un râu mi-e ca un frate... He, he, băiete.. eu nu sunt Jidan ca tată-meu, ci Ovreiu din vremea veche, Izraelit... Dar vorba i se opri. Vasile, în loc să dea drumul plutei să alunece în voia cursului, cârmise dintr’odată parcă s’o ia înapoi. Ce faci, mă ?... Eşti plutaş sau geimbaş ? Dar omul nu-1 auzea. încordat în tot trupul său, cu amândouă mânile trăgând de lopata cârmei, el se lupta din răsputeri cu valurile — O să spargi pluta, nebunule... Dar omul prinse cu mâna dreaptă şi vâsla. Acum parcă voia să rotească pluta pe loc, cu stânga potrivea drumul, cu dreapta gonea valurile necăjite de împotrivire. Şama era furios. Ii venea să-l repeadă cu un pumn în apă şi să ia el cârma. Dar omul îşi isprăvise jocul şi acum, lăsând vâsla, slobozise pluta în voia curentului. — Ce a fost nebunia asta ? — Am ocolit Mânăstiricea. — Ce-i aia ? ma îl luă în batjocură. Vasile arătă locul cu mâna. Şartej în care apa clocoteşte mai tare... Eu, — Ce mai vâslaş eşti şi tu... Un vâ în locul tău, înadins aş fi trecut pe acolo. — Acolo, râul ne judeca, boierule... — Eşti un prost, Vasile. — Aşa e cum îţi spun. Râul ne judeca... Nici eu n’aş fi crezut, dar odată am venit cu nişte lemne de furat şi acolo pluta s’a rupt din chingi iar buştenii s’au resfirat care încotro, ca nişte paie în bătaia vântului... Abia de am scăpat de-a-buşilea pe un lemn. — Nu ştiii să vâsleşti, Vasile. Dar omul, împlântând vâsla în adânc, dintr’o smâncitură împinse pluta la ţărm. — Sus, boierule. Şama dintr’un singur pas fu pe uscat. —Ia-o înainte pe drumul din luncă. Te ajung numaidecât din urmă. Din nou singur, cărturarul se lăsă în voia gândurilor. Prin aceste dumbrăvi de plopi şi sălcii, cu mii de ani înainte, au trecut acei viteji din neamul lui Dan, a căror fală el vrea s’o învie azi. Altul o fi fost pe atunci drumul Şiretului, şi apele lui altcum s’or fi revărsat, mai năvalnic, mai viforos, dar strămoşii lui au ştiut să stăpânească râul şi să-i pună pentru vecie pecetea numelui. Oricât s’ar căs-ni Goimii, această pecetie a supuşeniei n’o pot rupe. — Şi cum îţi spuneam, boierule... Vasile îl ajunsese din urmă cu catastifele şi aparatul de înregistrat vocea. — Ce e, Vasile?... se răsti Şama. —Voiam să-ţi spun că acolo, în fundul râului, e o mânăstire... şi apele o păzesc. De aceea îi zice locului: Mânăstiricea... şi de aia numai oamenii cu sufletul fără păcat se pot încumeta a trecepe acolo... Şama schimbă dintrodată vorba. 129 © BCU Cluj — Aia-i casa pădurarului ? — Da. Intr’adevăr, Ia capătul dumbrăvii între cei din urmă plopi răsfiraţi, apăruse o împrejmuire de curte. Cărturarul grăbi pasul. Nu-1 mai chema acum interesul ştiinţific. Ii era egal de toate cântecele şi de toate strigările pe care le-ar fi putut afla, îl purta imaginea Sulamitsi din Cântarea Cântărilor. In fine se desluşi întreaga gospodărie. Era o căsuţă lucrată ca la munte, din bârne pe temelie de piatră şi cu acoperiş de stuf. Şi gardul tot ca la munte era lucrat, din lânteţi înfipţi în pari groşi. Inima cărturarului începu să se sbată dureros în coşul pieptului, căci pe prispă el zărise fata, care se pieptăna. — Bade Simioane... strigă Vasile. Omul apăru în uşă. — Bade Simioane, iată pe domnul Şama, băiatul lui jupân Iţhoc... şi deschise poarta. Şama era tot cu ochii la frumoasa fată, care, ruşinată îşi acoperise capul cu năframa. — A venit c’o rugăminte... Chipul pădurarului se făcu de negură. Şama îi observă ostilitatea şi crezu să-l ia cu lauda. — Am auzit că eşti mare iscusit în cântări... — Mda... făcu omul. — Şi ştii fel de fel de cântece, snoave şi strigări... Şi cu ochii la fată : — De bunăseamă, când ai o aşa mândreţe de fată, trebue să fi cântat şi subit mult... Omul mârâi, întărâtat parcă de vorba lui Şama. — N’ai fi bun să mi le spui şi mie ? — Pentru ce ?... se răsţi pădurarul. Cărturarul îşi pierdu cumpătul. — Uite, plătesc... pentru fiece cântec dau doi poli... Dar pădurarul i-o curmă tăios : — Eu n’am cântece de vânzare. Şi adresându-se fetei: — Hai, Dano, în casă... . Şama desprinse luntrea pădurarului şi se aruncă în ea voiniceşte. Pădurarul era la cârciumă. Nu se mai arătase ursuz ca ieri, ci dimpotrivă blând ca un copil în faşă, când îi tocmise luntrea pentru o plimbare pe Şiret. Acum bea fără nicio grijă laolaltă cu plutaşii şi cărăuşii, şi avea să se întoarcă acasă târziu de tot mai ales că afară se frământa o furtună atât de mare. Or, până atunci, Şama socotea timp îndeajuns ca să meargă la fată. Vremea rea nu-1 înfricoşa, ci parcă-i era pe nimereala sufletului său învolburat, îi mărea virtutea şi îi completa decorul de mister şi vrajă de care avea lipsă. Parcă-1 trăgea cu mii de ani în urmă în sălbătăciunea de junglă a ţinutului. Vântul sfâşia dumbrava în făşii, făşii; râul gemea ca o vită cu junghiul în gât; în faţă-i trăsnetele despicau cerul, ca un cutremur lutul uscat. Dar el nu auzea decât plesnetele băşicilor de ploaie în frunzele plopilor, în valurile apei şi pe pânza impermeabilului, atât i se părea de nimic împotrivirea vremei. La prima smuncitură a lopeţilor avu impresia că un parapet se încheie în botul luntrii. Şama rânji de plăcere. Era Evreu de 130 © BCU Cluj moda nouă, adevărat Macabeu modern, om de sport şi de luptă. Incordându-şi toţi muşchii trupului până în călcâiu, el deschise drum larg în cursul apei. Numaidecât încercă bucuria victoriei. Luntrea mergea ca dela sine, gonită de năvala valurilor şi de vânt. Vremea rea nu-1 slăbea însă, îl strângea cât mai de-aproape ghemuindu-1 în luntre. Cerul începuse să bubue. In loc de trăsnete subţiri ca sgâ-rieturile de ac, văpăi iluminau orizontul împins, ca un zid de negură, înainte, şi din cer îl împroşca o grindină deasă ca sfărâmăturile de şrapnel. Un războiu cu arme moderne, pe care şi strămoşii lui, Danaiţii, l-or fi făcut, scoborând ca el, acum, cursul Şiretului. Deodată o uruitură groaznică, de moară ce macină bolovani, îi curmă viziunea. Mânăstiricea... Şi într’un acces de înfruntare semeaţă, schimbă direcţia luntrei. — Pe-acolo voiu trece... Luntrea gemu de mişcarea piezişă. El nu se lăsă bătut. Propti o lopată în coasta unui val şi cu cealaltă începu să lovească înapoi, repede şi furios, ca şi cum ar fi biciuit apele. Luntrea pârâi din încheietura grumazulii, apoi gâfâind o luă înainte. Dar la fiecare vâslă, altă împotrivire. Valul se desfăcea ca braţele şi botul luntrei lovea într’un piept tare şi elastic ca o platoşă de oţel. Luntraşul simţea cum înaintează în pofida râului, dar nu se lăsa. Picuri de sudoare îngheţată îi brăzdau faţa ca şi boabele de grindină; îi tremurau nestăpânit în braţe fibrele muşchilor şi porii pielei; în piept inima bătea năvalnic parcă să ajute şi trupul luntrei, şi totuşi o voluptate fără seamăn îi stăpânea toată făptura. Era o luptă pe vieaţă şi pe moarte. El împotriva tuturor stihiilor pământului, ca şi strămoşii săi din veacurile de negură. Deodată se simţi în gol. Un prieten al său aşa se simţise într’o ciocnire de trenuri, înainte de a cădea în leşin. Parcă trosnise ceva. Poate se sfărâmase gheaţa. Dar el se găsea în gol adânc de umbre, un gol de noapte fără lună, fără stele şi fără vânt. — La Tine, o mie de ani e ca ziua de ieri care a trecut... îşi zise el cu psalmistul. Şi încercă să se ridice, dar o durere în creştet îl ţintui locului. — O lovitură de praştie... M’a nimerit bine Filisteanul duşman... Nu-şi apropie pleoapele, altcum ar fi dispărut în besnă. Treaz, el plutea înapoi pe razele fără urme ale timpului, în depărtările ce duc la ochiul cel de stea predestinat, care, trăind încă, şi-a păstrat aievea, ca pe placă vie, înfăţişarea celor mai vechi întâmplări. Acum e la largul său, căci pe locul unde uscatul s’a desprins din adâncul apelor, a apărut o mănăstire. Viteazul râde ca de o jucărie, căci „păreţii îi sunt de tămâie, uşile de alămâie şi numai pragurile, de marmură". Nouă prapuri o împodobesc, nouă făclii o luminează şi, la nouă altare, nouă preoţi slujesc. El încordează arcul, pune săgeata şi trage. Dar săgeata e o umbră de gol, care cade în gol de genună. înverşunat, el cere ajutor tovarăşilor săi de arme, războinicilor lui David, Daniţilor şi fiilor lui Efraim. Dar la chemările lui, nu răspund decât valuri de tăcere. E sângele său care undueşte în gol. Atunci, într’o clipă a redevenit bătrân patriarh care, cu mânile în sus, in-voacă pe Dumnezeu să-şi verse paharul său sfânt, plin cu smoală, pucioasă şi cărbuni aprinşi. Dar vocea i se întoarnă în piept ca un duh întunecat. La fereastra mănăstirii, dinspre răsărit, a apărut sfântul Soare. De atâta obidă, viteazul şi-a închis ochii, să nu mai vadă nimic, niciodată... 131 © BCU Cluj CIN CI C Â N TECE I)K RADU GYR Cucuruz cu frunza'n sus Cucuruz cu frunza ’n sus, visule, cine te-a pus? Cin’ te-a luat şi cin’ te-a dus cu obrazul spre apus? Visule, păing de soare, ţeşi o rază, raza moare. - Ce plaivas te-a scris uşor lângă gene, lângă dor? Ce grădini şi ce albine fagur mi-au făcut din tine? . Şi ce vânt de brumărel mi te smulse funigel? . Cucuruz cu frunza ’n sus,. ... visule cu alb surâs, . . sărut geana cui te-a pus, arză-i ochii cui te-a dus. ' Pasăre galbenă'n cioc. ■ Pasăre galbenă ’n cioc, dragoste cu nenoroc, nu ai cuib şi nu ştii loc să-ţi stingi penele de foc... 182 © BCU Cluj Sbori spre stelele de miere, . • steaua fâlfâe şi piere. Cazi pe creangă de răchită, . creanga pică pârjolită. Cazi pe flori de căldăruşe, frunzele se fac cenuşe. Staorul tău de jerăgai n’are luminiş de rai. Unde aripa şi-o pune, pune spuză şi tăciune.. N’are cuib şi n’are loc pentru penele-i de foc, — pasăre galbenă ’n cioc. Cărărue, cărărue... Cărărue, cărărue, dorule, cărare şue... Tot cotind către fântână, mergi cu nopţile de mână. Printre lanuri de mohor plângi cu Drumul-Robilor, şi oftezi cu Carul-Mare printre lanuri de cicoare. Treci un deal şi sări o vale peste lacrimile tale. Cobori văi şi urci pieptiş numai prin mărăciniş, peste inimă, pieziş... Blestemat cine te sue, . ■ • . dorule, cărare şue. ' lueluş invdrte.cuş... Ineluş-învârtecuş, moarte, joc cu lunecuş, în ce inelar căzuşi? Juvaerul tău de fum toate le preschimbă ’n scrum, că podoaba-ţi de nălucă pică ’n deget şi-l usucă... Ineluş-învârtecuş cu smaragdul jucăuş, — 133 © BCU Cluj zâmbetele eu livezi cum le stingi şi le ’noptezi? Mâinile de ce le ’nchizi sub un zarzăr cu omizi, iară ochii — tufănici — de ce-i umpli cu furnici? Viaţă, negru cărăbuş, Moarte, joc cu lunecuş, Ineluş-învârtecuş. Frunză, frunză de cucută... Frunză, frunză de cucută, moarte, apă ne’ncepută, rea cişmea alimănită toată cu venin spoită. Suflete, de ce băuşi din albastrul ei căuş? Frunte, pentru ce te speli la fântâna cu momeli în amare, reci cocleli? Frunză, frunză de cucută, moarte, apă ne’ncepută. © BCU Cluj POEZIA VIEŢII ŞI A MORŢII DE N. I. HERESCU Felul în care scriitorii antichităţii sunt prezentaţi, de obiceiu, marelui public păcătueşte printr’un abuz de istorie şi filologie în dauna literaturii. Cultivatorii frumosului clasic uită adeseori că ceeace le e îngăduit acasă, în cabinetul de lucru, ori în sălile de curs, la Universitate, nu trebue să se repete într’o carte sau într’un articol, când sunt destinate marelui public cititor. Lucrul s’a întâmplat şi cu poetul Horaţiu. In numeroasele studii care i-au fost închinate în ultimii ani, cu prilejul bimillenariului, se întâlnesc mai degrabă o mulţime de probleme laterale, pe când tocmai ceeace ar trebui să constitue miezul unor astfel de prezentări, adică opera însăşi, e lăsată în umbră. învăţaţii voesc să ştie, de exemplu, data precisă la care poetul a scris fiecare poem al său. Dar câţi dintre noi, cei în viaţă, ne mai aducem aminte cu precizie la ce dată s’au întâmplat evenimente, uneori foarte importante, din propria noastră existenţă ? Horaţiu însuşi, desigur, ar fi fost foarte încurcat dacă i s’ar fi cerut, către sfârşitul vieţii, să răspundă precis când anume şi-a scris fiecare din poeziile sale. învăţaţii mai au ambiţia să descopere dacă în opera poetului se află şi versuri interpolate ; dacă, adică, printre cele originale, s’au strecurat şi versuri de o altă mână, din greşeala cine ştie cărui copist. Ce semnificative ar trebui să fie, totuşi, pentru aceştia, întâmplări ca a lui Lamartine care, ascultând odată, la bătrâneţe, nişte versuri foarte frumoase, a întrebat la urmă cine e autorul: uitase că erau ale lui. Sau păţania lui D’Annunzio însuşi, scriitor cu o memorie excepţională, căruia secretarul său i-a dat, într'o bună zi, cu rugămintea să i-1 corecteze, un sonet închinat unei frumoase, şi în care „interpolase“, în glumă, vreo şase versuri de ale maestrului. Binevoitor, D’Annunzio l-a corectat îndată, schimbând şi trei din propriile sale versuri, fără să bage de seamă festa care i se jucase. învăţaţii se încăpăţânează să afle cine au fost Lâlage, Glycera, Lydia, Myr-tale, Cinara şi toate celelalte nume frumos răsunătoare pe care le întâlnim în odele lui Horaţiu. Ei uită că, dacă ştim astăzi cine a fost Elvira lui Lamartine, nu cunoaştem încă pe Eva lui Vigny ; dar, pentru atâta lucru, opera marelui romantic nu e mai puţin citită şi admirată. Ce însemnătate are că Lâlage, cea dulce la râs şi la vorbă, a fost o fiinţă vie sau numai o fantomă, de vreme ce poetul i-a dat suflarea minunată a vieţii ? Dece să căutăm cu orice preţ realitatea: nu e visul unui poet mai real decât realitatea ? 135 © BCU Cluj Să mergem, mai bine, la substanţa vechilor poeţi, la ceiace e etern în opera lor, şi să lăsăm să doarmă mai departe ce a fost omenesc şi pieritor, în trecerea lor prin viaţă. Cu cât mai folositor este, pentru gloria lui Horaţiu, să prezentăm publicului iubitor de literatură, nu problema privitoare la date sau la versuri interpolate, ci sufletul, gândirea, „filosofia!< marelui poet. „Filozofia poetului Horaţiu" ? Iată, desigur un subiect menit să surprindă. Poezie şi filosofie par a fi, pentru noi, două noţiuni antinomice. Poezia presupune visare, fantezie, capriciu; filosofia dimpotrivă: cugetare, logică, disciplină. Cum s’ar putea împăca două îndeletniciri aşa de diferite ? Să ne înţelegem : Horaţiu n’a produs, fireşte, un corp de doctrină, un sistem filozofic. Dacă numai cu acest înţeles admitem cuvântul filozofie (ca o cugetare închegată şi sistematică), Horaţiu n’a fost un poet filozof. Dacă însă prin filozofie înţelegem o noţiune ceva mai largă, adică meditaţie asupra lumii şi a vieţii, o atitudine în faţa destinelor omului pe pământ, atunci Horaţiu e cu siguranţă şi un poet filozof. Dar, mai presus de toate, Horaţiu este şi un filozof în sensul în care antichitatea înţelegea filozofia. Pe atunci, filozofia nu era, ca astăzi, preocuparea unor oameni iubind speculaţia abstractă şi fără prea multă legătură cu viaţa de toate zilele. Filozofia era, în antichitate, o ocupaţie activă, care urmărea să dea omului un sprijin în clipele grele ale vieţii. Ea semăna, atunci, cu ceeace, astăzi, este pentru noi religia. Toţi cei care au cetit pe Tacit nu pot uita momentul impresionant când Iulius Canus mergea la supliciu, întovărăşit de filozoful lui; când Livia, la moartea lui Drusus, se adresează filozofului bărbatului ei, pentru ca acesta să găsească un leac durerii mari pe care o încercase; sau când, condamnat la moarte de Nero, senatorul Paetus Thrasea îşi deschide vinele şi fiindcă moartea venea încet, prelungind agonia, opreşte lângă el pe stoicul Demetrios, ca să-l asiste în ultimele clipe. Iată deci că, la epoca aceia, filozofii aveau aproape rolul preotului de astăzi; fiecare familie, fiecare personagiu important, îşi avea filozoful său, aşa cum, astăzi, cei ce practică religia au duhovnicul lor. Aşa dar, poetul iubea filozofia pentru ceeace era activ şi folositor în ea, ea pe un leac la durerea bieţilor oameni, morală şi fizică totodată. încercând să-şi lămurească prietenii asupra lui însuşi, voind să le dea o definiţie despre sine, Horaţiu le spune : Quid verum atque decens curo et rogo et omnis in hoc sum. „Eu caut binele şi adevărul; caut şi întreb ; în asta sunt eu întreg“. Poetul avea către filozofie o aplecare naturală. Filozofia cere, se ştie, iubirea de meditaţie ; filozoful trebue să fie un meditativ. In versurile lui Horaţiu întâlnim adeseori confidenţe ca acestea : „Asta vorbeam eu cu mine însumi şi, tăcut, mi le tot aminteam în gând"; sau : „astfel de lucruri desbăteam cu mine însumi, fără să mişc buzele”. Şi desigur nu fără intenţie îşi începe el una dintre satire cu acel tablou în care se înfăţişează pe sine plimbându-se pe Via Sacra, sicut meus est mos, nescio quid meditans, „după cum e obiceiul meu, meditând la nu mai ştiu la ce". Poetul nostru mai credea în filozofie ca într’un medicament minunat, capabil să tămăduiască defectele morale. Intr’o scrisoare către prietenul şi ocrotitorul său Mecena, el spune : „împotriva lăcomiei, împotriva ambiţiei, există o reţetă salutară. Cunosc o cărticică pe care, dacă o citeşti de trei ori, sufletul tău se purifică". Pe un alt prieten îl sfătueşte ca, în mijlocul tuturor ocupaţiilor, chiar şi cele mai tumultoase, să nu uite să citească. Să meargă până acolo încât, dacă 136 © BCU Cluj e prea ocupat, să rupă o parte din timpul destinat somnului, pentru a-1 consacra lecturii şi meditaţiei... Dar, dacă pasiunea poetului pentru cugetare rămâne neîndoelnică, întrebarea este ce fel de filozofie profesează, în ce punct se situiază atitudinea sa în faţa vieţii, pe linia filozofiei antice ? Spirit foarte independent, Horaţiu nu aparţine nici unei şcoli filozofice, iau vrea să fie adeptul nici unui maestru ; o spune într’un loc foarte important al operei sale, în epistola întâia din cartea întâia, acea epistolă care formează un fel de prefaţă a întregei culegeri. Dacă vrei cumva să mă întrebi, de care comandant ascult sau la ce vatră, mă adăpostesc, atunci află că nu jur pe cuvântul nici unui şef de şcoală. Unde se întâmplă să mă prindă furtuna, acolo caut adăpost". In fapt, Horaţiu realizase un fel de compromis între doctrine opuse, care-1 dusese, ca rezultat, la ceeace el denumeşte „mediocritatea de aur", expresie deseori rău înţeleasă. Aurea mediocritas este un drum de mijloc care preţueşte cât aurul. Poetul cere ca omul să trăiască fericit cu ceeace are : să nu nutrească dorinţi fără măsură; să se mulţumească cu o viaţă modestă, cumpătată şi calmă. Deaceia iubeşte poetul, mai presus de toate, liniştea căminului şi tihna gospodăriei, mai ales când nu e la Roma. „Dacă iubeşti liniştea, dacă îţi place să adormi înainte de miezul nopţii, dacă praful, sgomotul roţilor şi viaţa de han nu-ţi priesc, crede-mă, du-te la ţară. Nu numai bogaţii pot trăi bine şi nu înseamnă că ai trăit rău, dacă te-ai născut şi ai trăit necunoscut". E aşa de frumoasă, aşa de bună viaţa la ţară, observă poetul, încât nici oraşul nu poate face altceva decât s’o imite. Oraşul face să circule prin ţevile lui de plumb o apă mai puţin pură decât aceia care, repede şi şopotitoare, aleargă în albiile isvoarelor. Oraşul sădeşte copaci printre coloanele şi pietrele sale : cu cât sunt mai plăcute, totuşi, mireasma şi înfăţişarea unei poeni înflorite. Horaţiu iubeşte viaţa la ţară fiindcă acolo omul poate trăi pentru sine. Iată cheia înţelepciunii: „să trăeşti pentru tine". „La oraş, gândeşte poetul, se trăeşte pentru aur". — „Cetăţeni, ce trebue să dorim înainte de toate este aurul. Virtutea, după gologani! Nevastă bine înzestrată, prieteni devotaţi, nume mare, frumuseţe, Măria sa banul îţi dă tot”. Aşa gândeşte lumea. „Tot, afară de liniştea sufletului”. Aşa gândeşte Horaţiu. Omul înţelept, după norma poetului, trebue să ocolească orice fel de agitaţie, chiar şi agitaţia pentru a căuta fericirea, fiindcă şi ea ne îndepărtează de fericire. Faimosul precept deseroi citat, „nil admirări", reluat şi de Emi-nescu, însemnează nu numai să nu te minunezi niciodată de nimic, dar mai ales să nu doreşti niciodată nimic fără măsură. Este punctul central al gândirii lui Horaţiu : lipsa de măsură strică în toate, în plăcere şi chiar în virtute. Chiar în practica virtuţii, e un hotar care nu trebue trecut: omul cată să fie moderat până şi în sforţarea lui către mai bine. „Când se împinge înţelepciunea şi spiritul de justiţie prea departe — citez din Horaţiu — înţeleptul merită să fie socotit nebun şi dreptul nedrept". Ce n’est pas etre sage D’âtre plus sage qu’il ne faut. vor repeta, şi mai târziu, poeţii. Horaţiu reuşeşte să rămână pe aceiaşi linie mijlocie şi în cea mai grea problemă pe care şi-o pun oamenii, problema morţii. De obiceiu, omul care iubeşte foarte mult viaţa se teme de moarte, iar cel care n’are teamă de moarte nu prea t- . • ■ * 137 © BCU Cluj iubeşte viaţa. Poetui iubeşte viaţa, fără mai des în versurile sale. E o idee de care văr, e unul dintre motivele care revin să se teamă de moarte. Moartea,Thtr’ade-nu fuge, pe care n’o îndepărtează din spirit, ci o chiamă tocmai ca să obişnuiască pe om cu această idee. Prietenul său, poetul Tibul, se găseşte la Pedum, orăşel trist şi decăzut, unde-şi târăşte zilele chinuite, căutând să-şi recapete puterile sub brazii dătători de sănătate. Horaţiu, acest mare medic de suflete, îşi zice că prietenul bolnav nu trebue lăsat singur, cu grija şi singurătatea. Şi-i scrie, pentru a-i aduce aminte că are toate motivele să se considere fericit: Tibrul e tânăr, e frumos, e bogat şi destul de priceput ca să ştie să profite cu rafinament de bogăţie, are talent, are în fine — şi aci Horaţiu minte din caritate — sănătate. Dar preţioasă este în scrisoare mai ales încheierea, în care poetul nostru, întovărăşind îndemnul la viaţă cu ideia morţii, dă prietenului cea mai bună reţetă contra melancoliei : „Ascultă-mă pe mine: în fiecare dimineaţă, când te scoli, să-ţi zici că aceasta e ultima ta zi. Atunci fiecare ceas pe care-1 vei trăi în plus îţi va părea ca un dar al zeilor şi ca un lucru minunat". Altădată, la sosirea primăverii, chiamă la o petrecere pe poetul Virgiliu. Şi ca să înduplece pe feciorelnicul său prieten, pe care nici temperamentul nici sănătatea nu-1 îndemnau la desfătare, îi aduce aminte de moarte: Deci nu întârzia şi lasă tot gândul de cămătărie; De moarte mai ţi-adu aminte şi un grăunţ de nebunie Amestecă ’n înţelepciune. Căci uneori e-aşa de bine Să uiţi cu totul, tu de tine. Moartea, aşa dar, formează un cadru, chiar şi celor mai vesele dintre versurile sale. El asociază gândul morţii la cele mai diferite şi mai neaşteptate situaţii. Nu o face nici pentrucă vrea să ne îndemne să cugetăm la lumea de dincolo — nici nu este la el rafinamentul bolnăvicios al unui om care vrea, prin gândul morţii, să dea plăcerii sale un mai mare grad de ascuţime. Horaţiu iubeşte ideia morţii fiindcă singură această ideie poate să reducă la proporţii egale toate întâmplările vieţii, şi plăcerea şi durerea şi tristeţea şi bucuria. Partizan al filozofiei active, poetul îşi dă seama că, dacă toate celelalte rele ale vieţii sunt mai mult sau mai puţin incerte şi pot, într’o măsură sau alta, să fie lecuite, unul singur e cert şi de nelecuit, unul singur e răul pentru care omul trebue să se întărească: sfârşitul vieţii. Spectrul de fiecare clipă al morţii devine astfel o lecţie a resemnării. Dacă e adevărat ce spunea odată Montaigne că „a filosof a însemnează să înveţi a muri" (philisopher, c’est apprendre â mourir) ; dacă e adevărat ce spusese mai înainte Cicero în Tusculane, una dintre cele mai frumoase cărţi închinate problemei morţii, că „filosofia este un medicament", — atunci. cu siguranţă Horaţiu este un filozof şi din acest punct de vedere. Câtă dreptate avea Voltaire, în acel magistral elogiu pe care-1 făcea, în versuri, confratelui său latin, când spunea că în opera lui Horaţiu el învăţase „â mepriser la mort en savourant la vie", să dispreţuiască moartea gustând viaţa. Căci aceasta e cea mai bună definiţie a operii lui Horaţiu: o poezie a vieţii şi a morţii. Dar n’am definit oare, astfel, substanţa oricărei poezii, a poeziei pur şi simplu ? 138 © BCU Cluj P O E S I I DE ION POTOPIN MISSA PRO DEFUNCTIS Memoriei lui Qib. 1. Mihăescu Călătoriţi pe drumuri de smirnă, solemne Vi se lămuresc pe frunte sfintele semne... In mâini ţineţi schiptrul luminii, şi harul Etern, vă cunună — arde hotarul Lumii, sub pasul vostru, pretutindenar Vă sunt umerii trepte ’n minuni Neastâmpăr de stea crud şi amar Vă scutură ’n pleoape ai morţii păuni. Acum odihniţi şi-au luat sborul drept Când inima şi-a oprit arcuşul în piept Şi toate, ale trupului averi Sunt putrede pe lespezi de tăceri... Călătoriţi, urcioare mari de vecinicie Vă întind serafii sângelui pierdut Să stingă ’n voi adânca melodie A timpului prin care aţi trecut. Călătoriţi spre obârşii ancestrale Ardeţi arame - funiegaţai departe In troici de mit, sub platoşe astrale Să biruiţi cu veacurile’n moarte ELEGIE PENTRU SFÂRŞIT Intr’o zi se vor scutura în pieptul meu garoafe, . Şi mă vor lovi orele seci, pe frunte Tăcerile-mi vor prinde păru’n agrafe Intr’o zi, pleoapa-mi va fi grea ca un munte ... 139 © BCU Cluj Atunci se va răzima de luceferi să stea Dreaptă, să-mi lămuresc paşii uşori Deasupră-mi te vei îndoi lujer de stea — Iţi voi păstra ’n palme sânii priori. Mult timp, până când mâinele ’n brăţări Vor fi cuprinse de ceasul ucis ... Atunci voi luneca prin troene de chemări Spre vadul clar al ultimului vis. Va fi un crepuscul de lumini Ca o litanie, arcuit în azur Şi prin polenul vastelor grădini Voi drumeţi tăcut, solemn şi pur. Intr’o zi iubito-ţi vei limpezi chipul In amintirea apelor din vers Singură te vei odihni pe nisipul Poemelor, pe unde împreună am mers. DINCOLO DE MOARTE Dincolo de moarte, inima, cupă sau flaut Iţi va fi. Apa cerului, vie O va umple. Sau o divină melodie Va irumpe din ea. Te chem, te caut. Aici, printre daruri vechi pământene — Dincolo de moarte, tu, poate eşti Tot aşa cu luna pe mneri şi ’n gene Cu beteală de vis, şi mă priveşti. Poate din chiparoşii nopţii duioşi Tot ca ’n vremea holdelor dragostei noastre Când lauda anilor—codrii stufoşi Ardea deasupra ’n ruguri albastre. Dincolo de moarte, adăposteşti poate De foamea ochilor minunile toate — Mă pierd în crepuscul—nu cumva sângeri Tu cu coapsele sfâşiate de îngeri?.. Noaptea, sleeşte, de neguri fântâni Dar somnul acopere negrele ape — Dincolo de moarte nu mai sânt sâni Zăpezi de arşiţă adânc să-i îngroape... Grea e de sturzii somnului pleoapa. Dar vin dimineţele şi aspru-i strivim Fără tine, cu arca tăcerii, pe apa Poamei, plutesc detronat serafim. 140 © BCU Cluj DESTINUL POETULUI ŞI MENIREA POEZIEI DE D. CARACGSTEA In ultimul timp, problema raporturilor dintre societate şi poezie, dintre artă şi morală, a frământat din nou vieaţa noastră literară. Atât manifestările temperamentale cât şi atitudinile doctrinare duc război învierşunat în jurul conceptului de autonomie a artei, înţeles de unii ca o totală desfacere chiar şi de cerinţele sociale şi ale culturii. In situaţia aceasta, să ne fie îngăduit a încerca o altă cale. Nimic nu caracterizează mai exact pe cineva decât conştiinţa lui despre propria îndeletnicire. Iar când destinul chemării de poet apare ca motivul unor creaţiuni alese, oare acestea nu destăinuiesc ceva din spiritul creator în resorturile lui cele mai adânci ? Să privim deci problema nu teoretic, ci în experienţa marilor creatori, care se cuvine, în astfel de chestiuni controversate, să fie întrebaţi. In spiritul acesta, voi privi pe rând atitudini şi opere străine reprezentative al căror primum movens este tocmai destinul poeţilor ca poeţi. Observând poziţiile lor, poate vom pătrunde ceva din însăşi esenţa poeziei. Fireşte, în această schiţă de atitudini, selecţiunea materialului va fi dominată de întrebarea dacă s’a afirmat şi o atitudine românească mai de valoare şi ce semnificaţie are. La început, amintesc poziţia clasicismului francez. . Cât timp în literaturile europene a dăinuit concepţia de poet de curte, chemat să se supună legilor societăţii, literatura nu putea înregistra o creaţiune care să treacă dincolo de destinul omului superior întipuit în ciudata capodoperă a lui Moli ere, Le Misanthrope (1666). Elementul de artă este foarte redus, deşi critica a identificat pe Alceste. In contrast cu aceasta este atitudinea lui Goethe. Destinul poetului începe să apară pe primul plan. La început, dintre deosebitele simboluri, el alege pentru destinul poetului icoana titanului Prometeu, duhul creator, care nu vrea să cunoască nimic pe lume mai sus decât creaţiunea. . 141 © BCU Cluj Dar este deosebire între Goethe începătorul şi Goethe ajuns la maturitate, la 1789, în Torquato Tasso. După cum dincolo de Alceste era Moliere, tot astfel, dincolo de Tasso, este Goethe. Toată drama se desfăşoară în conflictul dintre cele două figuri; de o parte poetul Tasso cu elanurile lui nemărginite, de altă parte antipodul lui, omul de stat, consilierul Antonio, cel atât de prevăzător şi cu tact. In cadrul acestui conflict, apare răspicat opoziţia dintre ceea ce se cade şi nu se cade dintre convenţie şi libertate în sens titanic. Toată drama este imposibilitatea poetului de a se pleca cerinţelor sociale. Este în opera aceasta o orchestraţie de accente dureroase, până la sfâşiere, care arată sentimentul lui Goethe fată de căderea nemeritată a lui Tasso. Dar această prăbuşire tragică e nedespărţită de un motiv esenţial: vieaţa e mai presus de artă; poetul trebue să ţină seamă de cerinţele acestei vieţi, care are dreptul de a respinge tot ce este antisocial. Mai sus chiar decât Goethe, a trăit esenţa destinului de poet un creator căruia de abia în timpul din urmă i se recunoaşte întreaga valoare : H 61 d e r li n, care în multe privinţe a avut o soartă asemănătoare cu a lui Eminescu. Pentru Holderlin, esenţialul nu este atât poziţia faţă de oameni cât poziţia faţă de marile forţe morale ale conştiinţei şi ale vieţii — Dumnezeu. Atitudinea lui este lapidar concentrată în aceste versuri, astăzi celebre : Dar nouă sortit ne este sub furtunile lui Dumnezeu, O, poeţi, să stăm cu capul descoperit, Al Tatălui fulger, pe el însuşi, cu mâna noastră Să-l prindem şi, învăluit în cântec. Poporului să-i împărtăşim darul ceresc. In imaginea aceasta, a poetului care stă cu capul descoperit subt furtunile lui Dumnezeu, e concentrată şi situaţia tragică a poetului pe lume, dar şi chemarea de mijlocitor, ca a preotului care destăinueşte. Dar prefacerile sociale, mai rapide în Franţa, au dus la poziţii noi. Mă opresc la cele pe care motivul le-a căpătat prin opera lui A. de Vigny, dintre toţi poeţii francezi acela care a stăruit mai mult asupra soartei şi chemării artistului. In afară de cunoscuta poemă Moise (1822), Vigny a dat şi o dramă de artist, care în multe privinţe este antipodul a ceeace plăsmuise Goethe în Tasso. Este drama Chatterton. Ca şi la Goethe, poetul se prăbuşeşte, dar mult mai tragic. El nu mai trăieşte aici în lumea Curţii, dar în lumea burgheziei democrate, unde soarta poetului apare mult mai apăsătoare. Drama este reprezentativă pen-trucă e încercarea de a înduioşa publicul vremii faţă de destinul poetului, izolat şi neînţeles. Vederile acestea erau atât de scumpe lui A. de Vigny, încât revine asupra lor şi teoreitc, chiar şi în discursul său de recepţie, în 1846. In lirică, accente asemănătoare se pot găsi numeroase, între altele în opera lui L a m a r t i n e, prin care au trecut repede în poezia noastră, întâi la H e 1 i a-deRădulescu. . : Dar de când e lumea, credinţa în puterea magică a poeziei a dăinuit. In generaţia care avea să ducă la mişcarea din 1840, apare un tip nou: poetul profet, menit să ia parte la lupta socială. Din cât cunosc, n’aş putea găsi o operă mai reprezentativă pentru acest fel de a vedea destinul poetului decât poezia La fonction du poete (1839) a lui Vic- 142 © BCU Cluj tor H u g o. Dumnezeu se destăinueşte tocmai prin aceşti sacrificaţi care sunt marii poeţi. De aceea lor nu le este îngăduită izolarea, căci trebue să se dăruiască mulţimilor însetate de călăuză. Dacă un sculptor mi-ar cere o icoană sintetică pentru Victor Hugo, n’aş putea găsi alta mai sugestivă decât tocmai aceasta : parcă-1 vezi pe poet privind mulţimea întinată, el însuşi suferind şi apăsat de povara chemării, dar cu un larg gest profetic îmbărbătând şi arătând calea spre viitor: La lumiere est lâ-haut: marchez! De la Goethe până la atitudinea mesianică a lui V. Hugo, o trăsătură comună domină : vieaţa stă mai presus de artă. Paralel cu aceasta, la diverşi poeţi, apărea, la început redus, apoi tot mai accentuat, poziţia opusă : pentru poet, arta stă mai presus de vieaţă. Şi pentrucă, în societatea modernă, poporul devine mulţime instinctiv ostilă darurilor supreme, nu rămâne poetului altă cale decât izolarea mândră care se desface de obşte, închi-nânud-se artei pentru un cerc restrâns de iniţiaţi. Cea mai aleasă expresie a acestei atitudini o vedem în ţinuta lui Leconte de Lisle. Poetul care-şi desface ca o marfă haina de lumină, îi evocă imaginea saltimbancilor, Ies montreurs. De aici, distanţarea unora dintre moderni, care merge până la hermetism şi la singularizare. In lupta dintre aceste două poziţii: poezia mesianică şi poezia izolării aristocratice, s’a născut, datorită şi procesului de desorganizare a burgheziei, un nou tip de poet: tipul deştrămatului,cu speciile lui, ironicul, scepticul, blazatul şi nihilistul, în cele din urmă tipul anarhicului. Este tipul pe care o bună parte din critica noastră a căutat în ultimul timp să-l impuie ca o noutate. In deosebi caracteristică pentru epoci de tranziţie, faza de destrămare poate fi urmărită la Francezi în creaţiunea lui Musset, la Germani în aceea a lui Heine. In urma acestor conflicte, verismul, cu toate scăderile lui artistice, a încercat să se întroneze. Pe linia experienţei de artist, amintesc aici, ca fiind mai reprezentativă, romanul L’Oeuvre al lui E. Z o 1 a. Grupul de scriitori moderni apuseni închinaţi desăvârşirii formale, departe de a se izola de cultură şi de a se singulariza până la a deveni inutili, contribuie într’o largă măsură la mlădierea şi înobilarea expresiei, făcând-o un instrument din ce în ce mai ales, potrivit conştiinţei noastre. Astfel, arta cuvântului modern devine, prin valoarea expresiei, un însemnat mijloc de circulaţie socială. Am amintit sumar principalele poziţii faţă de solia poeziei, pentrucă ele ajută la lămurirea unor controverse şi valorificări îndrăznite la noi în ultimul timp. Străbătând întreaga tipologie a poziţiei scriitorilor faţă de chemarea lor, nicăeri nu se va putea arăta un singur poet primit şi încorporat într’o cultură pentru meritul de a stărui în vocabular, sintaxă şi motive, în verism şi în destrămare lipsită de semnficaţie. Intr’o vreme când verismul acesta este pretutindeni perimat ca o vechitură, asistăm astăzi la ridicarea lui pe scurt în numele concepţiei de artă pură. Dar este o contradicţie între această tendinţă de expresie şi arta modernă, în numele căreia ar vrea să se afirme la noi. Stilul de destrămare şi de baroc, caracteristic pentru epocile de tranziţie, când pături sociale noi vor să-şi croiască drum, n’a fost nicodată încorporat într’o cultură pentru a fi ridicat pe scut ca o poziţie de viitor. ............... Am amintit schematic poziţiile scriitorilor faţă de menirea poeziei, ca să 143 © BCU Cluj putem urmări în ce fel diferitele atitudini au fost reprezentate în literatură noastră. începând cu Asaki şi Heliade, complexul acesta de motive a avut multiple aderenţe la scriitorii noştri. In memoriul pe care am onoarea să-l prezint, urmăresc de aproape aspectele acestea. A ne opri la ele aici ne-ar duce prea departe. Să-mi fie îngăduit totuşi să despiind un capitol. Şi pentrucă dintre toţi poeţii noştri, Eminescu a trăit mai intens problematica artistului, el apare şi pe acest teren ca o sinteză a literaturii române. Mă opresc la el, nu numai pentrucă peste câteva luni se împlineşte cin-quentenarul adormirii lui şi se cuvine să-i aducem aicea prinosul înţelegerii noastre, dar şi pentrucă Eminescu a trăit principalele atitudini: şi pe cea mesianică, şi pe cea a îndoielii, şi pe acea a autonomiei şi a consolidării. Iar din conflictele străbătute, în sinteza lui ultimă, se deschid căi noi care n’au fost încă puse în cuvenita lumină. încă dela primele încercări te izbeşte poziţia lui faţă de chemarea de poet. Amintesc cum, în La Heliade, care în manuscris are şi titlul vestitor de lucruri mari: Os magna sonaturum (1866), idealul de poezie către care de pe atunci tindea era nu un joc uşor şi graţios, ci jalnica cunună a bardului bătrân. Izbeşte în deosebi versul final: ultimu-i cântec să fie la înălţimea blestemului lui He-Jiade : să-l cânt, apoi să mor. Deşi stângace şi byroniană, această afirmare a poeziei în faţa morţii aminteşte poziţia unor poeţi celebri, bunăoară a lui Holderlin, care în An din Parzen cerea numai un cântec deplin, şi aceasta ar fi fost deajuns pentru a-1 face să accepte întunericul de veci. In acest îndoit plan de rezonanţă : moarte şi poezie, mă opresc la bucata Amicului F. I. (Filimon Ilia), scrisă şi ea în 1866, dominată de un sentiment rar: pe fondul sbuciumului şi rătăcirilor lui din anii de pribegie, şi din naufragiul general, salvarea unei singure valori, însăşi pârghia existenţei lui: poezia. Pentru prima oară se afirma astfel răspicat în literatura noastră o nouă poziţie în faţa destinului. După cum în străvechea Mioriţă, păcurarul, în faţa morţii, dă glas dragostei neclintite de propria îndeletnicire păstorească, — şi de-o fi să mor, — tot astfel aici Eminescu, în faţa gândului morţii, exprimă un sentiment esenţial : ar vrea să rămâie unit în moarte de ceeace în vieaţă i-a apărut mai presus de toate: Dar dacă gândul zilelor mele Se stinse’n mintea lui Dumnezeu, Şi dacă pentru sufletul meu Nu-i loc aicea, ci numa’n stele: Voiu, când mi-or duce îngerii săi Palida-mi umbră în albul munte, Să-mi pui cununa pe a mea frunte Şi să-mi pui Ura la căpătâi! Este aici prima poezie eminesciană şi întâia lui poziţie. Dar între 1868 şi 1870, se săvârşeşte în Eminescu o mare prefacere. Criza aceasta o putem descifra mai ales din fragmentul dramatic Mureşanu şi din romanul neterminat Geniu pustiu. 144 © BCU Cluj In Amintiri, I. Slavici ne desvăluie o parte din preocupările naţionale şi sociale în legătură cu filosofia istoriei neamului şi cu chestiunile care aveau să fie desbătute la congresul dela Putna. Adesea discuţiile prietenilor dăinuiau pe străzile tăcute ale Vienei, noaptea, până în zori... După cum Eminescu veghea noaptea târziu, meditând la soarta neamului, tot astfel şi Mureşanu din poemul dramatic. Ca un alter ego al lui Eminescu, eroul vrea să descifreze din trecut pârghia viitorului, destinat poporului său. Faţă de suferinţele trecutului şi de aspra nedreptate a prezentului, gândul că şi viitorul, condus de oarba întâmplare, ar putea să grămădească tot atâtea nefericiri, stârneşte o aspră critică a tuturor valorilor sociale, ceea ce apoi deslănţuie revolta. Bravura, onoarea, aspiraţia către mărire, chiar şi martiriul vieţii de sfânt, într’un cuvânt, toate forţele morale care conduc istoria sunt înfăţişate ca reversul unor porniri deşarte. Dar după răsvrătire, o simţire înseninează finalul. Din suferinţa trecutului şi nedreptăţile prezentului, nu se încheagă blestemul şi sfidarea Dumnezeirii; dimpotrivă, în suferinţa acumulată, eroul vede chezăşia unei chemări înalte. De aici, viziunea profetică încheiată în versurile următoare: Iar stejarul Poporului meu tare ridică ş’azi în vânturi Intunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză. . In cuprinsul viziunii acesteia, imaginea stejarului care, prin vifore, îşi înfige rădăcini adânci, este tipică pentru concepţia organică de care e străbătut poetul. Când Mureşanu are viziunea aceasta a măreţului viitor, el trece de sfera a ceea ce poetul putea găsi la Byron. Răsună aici ceva nou : sentimentul mesianic al originalităţii şi chemării unice a unui neam, sentiment care a căpătat diferite forme în literaturile modeme, dar a avut un relief mai puternic la popoarele oprimate. Putem aici observa cum împrejurări asemănătoare duc la poziţii asemănătoare. Tipul literar căruia aparţine Mureşanu are cea mai apropiată păreche în literatura polonă. Partea a treia a poemului dramatic Strămoşii de Mickewicz înfăţişează un sbucium de sentimente şi o evoluţie care au izbitoare asemănări cu ceea ce găsim în Mureşanu. După cum Conrad, eroul lui Mickewicz, suferă de suferinţele poporului său, pe care-1 iubeşte în generaţiile lui trecute şi viitoare, în unitatea lui organică, tot astfel şi eroul lui Eminescu. După cum Conrad este revoltat şi, în faţa răului care apasă pământul, învinueşte pe Dumnezeu, tot astfel şi Mureşanu. După cum eroului polon, numai când îşi smereşte cugetul şi se desface de orgoliul demonic, i se destăinuie înţelesul suferinţelor şi viziunea viitorului naţional, tot astfel lui Mureşanu. Fireşte, sunt şi însemnate deosebiri, dar prin succesiunea liniilor largi ale motivului, tipul de dramă în care se aşează în chip firesc Mureşanu este asemănător cu cel arătat al lui Mickewicz. Se poate ca Eminescu să fi scris independent de poetul polon tabloul său dramatic. Asemănarea de împrejurări creează aspecte literare asemănătoare. Sunt însă şi argumente care pledează pentru un contact cu poetul polon. 140 © BCU Cluj Nu e locul să ne oprim aici asupra lor. Amintesc numai că din epoca aceasta, când Eminescu scria Mureşanu, există în manuscrisele poetului paralele cu literatura polonă. Astfel, asemănările arătate apar ca ceva mai mult decât o întâmplare. Eminescu vorbea cu căldură de bătaia inimii polone, simţea sufletul naţional îmbălsămat în poezie; nicăiri însă acest suflet naţional nu vibra mai puternic decât în poezia lui Mickiewicz. Căldura însemnării vorbeşte pentru contactul direct cu opera poetului polon. Aceste consideraţiuni comparative, departe de a indica o scădere a originalităţii poetului nostru, sunt un mijloc de a scoate în relief puternicele accente’ şi concentraea stărilor sufleteşti, nu mai puţin tipul formal deosebit. > Dar dece tabloul dramatic nu i s’a închegat definitiv ? îndoiala cu care Eminescu vorbeşte despre el într’o scrisoare către Iacob Negruzzi arată că nu mai avea temperatura morală necesară unei cristalizări definitive. De altă parte, după propria mărturisire, elementele alcătuitoare cereau vieaţă proprie: „Simt cum se desface întregul ei în părţi constitutive, din care fiecare îşi pretinde independenţa sa“. Tot atât de semnificativ pentru frământările acestei faze de tranziţie este şi romanul neisprăvit Geniu pustiu. Este prima operă mai întinsă a lui Eminescu şi nu e o întâmplare că este în legătură cu poziţia poetului, fiind în mare parte un roman de artist. Opera aceasta ar cere cu atât mai mult o susţinută luare aminte cu cât apare ca o nebuloasă din care s’au cristalizat mai târziu unele din celebrele poezii lirice ale primei faze de afirmare. Cu toate discordanţele şi frământările, poziţia lui Eminescu, în cele două mari proiecte neisprăvite, adâncea mesianismul înaintaşilor. Dar în această desvoltare, deodată prinde a se desena o atitudine nouă. Printre încercările din 1869, iată una, Christ, simbol pentru durerea că azi poezia este numai o măestrie, desfăcută de izvoarele credinţei. Deschizând o carte bătrână, cu slove strâmbe, s’a oprit la o gravură: Ce stângace sunt ilustraţiile din vechile cărţi bisericeşti, dar ce pline de căldură în evlalia lor! Şi, dimpotrivă, ce strălucite sunt pânzele de azi, dar ce goale de credinţă: Azi, artistul te concepe ca pe-un rege’n tronul tău, Dară inima-i pustie mâna fină n’o urmează, De a veacului suflare inima lui este trează. Şi în ochiul lui cuminte, tu eşti om... nu Dumnezeu. Urme ale acestei dureri provocate de lipsa marilor avânturi vizionare se găsesc şi într’alte poezii ale fazei începuturilor. Dintre cele rămase în manuscris, amintesc In van căta-veţi care, în mic, s’ar putea asemăna cu ceea ce este, în mare, Dies irae a lui Leconte de Lisle. Este durerea pentru dispariţia formelor trecute ale culturii şi artei, care aveau ca suport un prisos de vieaţă şi de ideal. . Căci nu-i s’ardice bolţile de granit lin Michelangelo, nu-i să facă iar Ziua din urmă! . Templele vechi pustie rămân. 146 © BCU Cluj - Şi în accente ca acestea vibrează ceva din simţirea din Epigonii, proiectată însă nu pe planul valorilor naţionale, ci al valorilor lumii, Şi pentrucă struc^ turii unei anumite atitudini îi corespunde un întreg complex de motive, iată acum: o manifestare a durerii că poetul însemnează atât de puţin pe lume. Este poezia. Pierdut în suferinţă, în care reflexul din Alfred-.de Vigny : : - i; ■ Să ’ngăduie intrarea în vecinicul repaos, ; . \ ; r:î este străbătut de conştiinţa nimicniciei poetului, ce timid se cutează veacul ceh de fier. ■ • • ■ . ; - - • . . . • Această fază de frământări şi de suferinţă este semnificativă. - - Sunt unii scriitori care se desfac uşor de o formulă veche spre a îmbrăţişa alta. Nesbuciumata lor evoluţie este o dovadă că n’au trăit intens prima ăpr atitudine şi că tot atât de uşor se pot desface şi de a doua. Dar durerea cu care te rupi dintr’o poziţie veche este chezăşie că cea nouă se va rădăcina adânc în suflet. In evoluţia lui Eminescu, Epigonii însemnează o treaptă de pe ■ care- ser lămuresc atât frământările anterioare cât şi zările noi. ./ Intr’o scrisoare, răspunzând rezervelor făcute de Iacob Negruzzi,v poetul dă amănunte care aruncă o lumină asupra atmosferii din care a crescut poezia aceasta. Dacă în ea se găsesc laude pentru poeţi minori, este pentrucă — lămureşte Eminescu —- „te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiutâ, cu care lucrau ei“. In context, termenul naivitate indică opoziţia dintre naiv şi sentimental în sens de chibzuitor, conştient. Are, deci o pronunţată întipărire schilleriană, Pe când lucrarea înaintaşilor era încrezută şi naivă, a noastră — adaugă poetul — este „trezită şi rece“. Iar când conştiinţa îţi arată că imaginile nu sunt decât un joc, „se naşte neîncrederea sceptică în propriile-ţi creaţiuni". Faptul că, în această scrisoare, Schakespea re este înfăţişat ca tipul scriitorului naiv,.aşa cum făcuse Schiller, confirmă că atitudinea lui Eminescu era influenţată de ve-:. derile poetului german. Opoziţia aceasta dintre tehnica reflexivă şi vieaţa privită ca forţă creatoare stă atât de adânc în Epigonii, încât se naşte întrebarea : cum şi datorită cărei constelaţii de influenţe a ajuns Eminescu s’o trăiască atât de timpuriu şi de intens, încât să-i schimbe concepţia dela menirea mesianică spre aceea a artei pentru artă ? Lămuriri ample în chestiunea aceasta ne aduce lucrarea dramaturgului H. T. Rotscher, Arta reprezentării dramatice, tradusă de Eminescu în chiar anul de criză, 1869, şi străbătută în aşa măsură de problema conflictului acesta dintre vieaţă şi arta conştientă, încât expresii din această traducere revin subt pana lui Eminescu în corespondenţa lui. Pasaje numeroase din traducerea aceasta a lui Rotscher, care n’a fost luată în consideraţiune de critică, vin să documenteze larg opoziţia schilleriană dintre natură şi reflecţie. Astfel, nu poate încăpea nici urmă de îndoială că poziţia ar-; tistului concretizată de Eminescu în Epigonii vine din conflictul pe care îl adân? cise traducând cartea lui Rotscher dar mai ales îl trăise din propria lui expe-? rienţă: dualitatea artă naivă, pornită din instinct, şi artă conştientă. j O poziţie de însemnătatea acesteia nu se poate naşte fără să aibă un substrat puternic şi în situaţia istorică. Şi pentrucă azi se face atâta sgomot în 147 © BCU Cluj jurul ideei de generaţie, nu e lipsit de interes să vedem cum ă trăit-o Eminescu. Departe de a face tabula rasa de înaintaşi, el i-a înţeles cu inima. Din multiplele mărturii, amintesc numai polemica sa contra lu D. P e t r i n o şi T. M a i o r e-scu, care arătaseră exagerările din Lepturariul lui Pumnul. Pentrucă Petrino lăsase să cadă la adresa profesorului din Cernăuţi cuvinte grele, Eminescu ridică discuţia la acea înălţime care vede într’un scriitor tipul uman către care tindea, nu scăderile inerente începuturilor literare ale unui popor. Este înţelegerea întemeiată pe simpatie, opusă sentinţelor care relevau defecte vizibile pentru toţi, nu însă şi principiul înalt care căuta să se afirme. Astfel, opunând spiritului dogmatic maiorescian spiritul istoric, a trăit Eminescu poziţia lui faţă de înaintaşi. Din toate aceste elemente, putem preciza straturile de experienţe şi influenţe literare din care a crescut poezia Epigonii. Sunt doi factori esenţiali. Unul vine din vieaţa noastră literară: este entuziasta preţuire a trecutului. Datorită simţului istoric, era în stare să prindă mai bine decât Junimea diferenţele dela o epocă la alta. Astfel, în concordanţă cu toată poezia noastră anterioară, Eminescu trăise credinţa în menirea profetică a poetului şi aceasta îl făcea să înţeleagă cu inima caldă pe înaintaşii cu care îşi simţise avânturi solidare. Dar curând semnele unei crize apar. Ne mai putând îndestula pe cel care se închinase în chip absolut artei, poziţia mesianică începe a se clătina. Tot mai mult poetul vede că poezia nu este nici mit, în sensul de revelare şi cunoaştere, nici îndreptar moral, social sau naţional, ci extaz, intuiţie prin formă, care hotărăşte. Ideologic, această limpezire estetică de autonomie a artei, o sintetizează subt forma opoziţiei dintre naiv şi conştient; istoric, o trăieşte subt forma opoziţiei între valorile native ale înaintaşilor şi conştiinţa de epigon. Faţă de avântul predecesorilor şi al lui din faza primă, are conştiinţa că stă în umbra unor valori morale care-1 domină. Sinteza unică a acestor elemente face originalitatea poeziei când o compari cu altele din galeria motivelor înrudite. Tot astfel originalitatea ei iese viu în lumină când o priveşti în cadrul poeziilor pe tema epigonilor, ca bunăoară Unser ist der Los der Epigonen aluiGottfried Keller. Ne-am oprit la această poezie, pentrucă în ritmul de odă din finalul ei: Rămâneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare, ■ Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să sboare f Ce creeaţi o altă lume pe-astă lume de noroi... ' este un rămas bun dela o întreagă fază anterioară. In istoria motivului destinul poetului, Epigonii însemnând desfacerea de vechea credinţă a menirii mesianice, este o piatră de hotar de unde începe să se afirme conştiinţa autonomiei artei. De această conştiinţă stă mărturie pozitivă toată creaţiunea lui, mărturie negativă excesele de azi. Repet: nu cunosc poet în care criza desfacerii să fi fost mai puternică. Dar când un astfel de suflet se rumpe atât de dureros, înseamnă că va fi cu atât mai credincios imperativelor noului crez. ŞL mai înseamnă ceva: că din credinţă vor mai rămâne urme adaptate 148 © BCU Cluj poziţiei noi. Aşa cum Ernest Renan, de pildă, după ce s’a desfăcut de creştinism, a păstrat, ca o mireasmă de evlavie, ceva din duhul vechii credinţe, atât cât era necesar şi omului de ştiinţă ca să se plece cu simpatie asupra ei, tot astfel şi Eminescu : după ce s’a desfăcut de vechea poziţie, tocmai pentrucă n’a pârăsit-o cu inima uşoară, zeii vechi l-au ocrotit pe calea cea nouă, ferindu-1 de singularizări şi de hermetism. Iar în acea smerenie a sa faţă de înaintaşi, este o înălţare mai presus de generaţii, contrastând cu hărţuelile pretenţioase de azi, când tânărul de douăzeci de ani trimite la hala de vechituri pe cel de treizeci, — în numele ideei de generaţie. In toată creaţiunea de mai târziu a lui Eminescu, motivul destinul poetului rămâne o constantă. Deplina afirmare a nouei poziţii îşi găseşte suprema expresie în simbolul Luceafărul, în cuvintele dumnezeeşti, unde eroismul creativităţii se desvălue ca suprema valoare a vieţii. Deşi arta este afirmată în toată mândria autonomiei ei, legăturile cu puterile veşnice, cu Demiurg, nu sunt rupte; privind în sus, plăsmuitorul se simte una cu ele, îşi primeşte dela ele solia. Dar tocmai semnificaţia acestei cupole centrale a fost acoperită prin modificările de text introduse de Maiorescu în ediţia sa şi, de atunci, primite în felurite ediţii ca, de pildă, în aceea a lui Botez şi Ibrăileanu. Intre alte modificări, Maiorescu a înlăturat nu mai puţin de trei strofe consecutive, rupte din însăşi inima poemei, vorbirea lui Dumnezeu, probabil pentrucă i se păreau în contrazicere cu canoanele lui Schopenhauer despre geniu, scumpe criticului. Operaţiunea aceasta a adus şi alte modificări; cicatricea sare supărător în ochi. Dar în textul autentic, publicat de Eminescu în Almanahul^ României June din Viena, Dumnezeu opunea eroticei această perspectivă eroică : Vrei să dau glas acelei guri, . Ca dup’a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele’n mare ? Vrei poate’n faptă să arăţi 1 Dreptate şi tărie ? Ţi-aş da pământul în bucăţi ■ Să-l faci împărăţie. < Iţi dau catarg lângă catarg, \ Oştiri spre a străbate Pământu’n lung şi marea’n larg, Dar moartea nu se poate... In ediţia Ibrăileanu, strofele acestea sunt publicate izolat, subt titlul Strofe din Luceafărul, la sfârşitul volumului, după traducerea baladei lui Schiller, Mănuşa. 149 © BCU Cluj • : j - Dar poetul n’a dat atâta măestrie acestui grUp de strofe pentru a face din ele un ornament periferic. Alegerea şi poziţia cuvintelor, imaginile, structura acustică, alcătuesc aici un tot pentru a preamări un suprem ideal, nu de renunţare, ci de afirmare. Izbucnirea acestor strofe sună totodată ca o anticipaţie : idealul liberării din suferinţă prin eroismul creator. Dovada că aceasta este poziţia pe care se înălţa menirea lui de poet, atunci când cântul cel etern a fost curmat tragic, o avem în ultimul lui cânt, Doina dela Nistru pân’la Tisa, această eternă alarmă faţă de indiferentismul etnic. Paralel cu tipul formal propriu, simbolul Luceafărul rămâne partea cea mai aleasă din ce aduce Emniescu nou in poezia lumii. Au mai fost poeţi moderni care şi-au lămurit destinul în plan dumnezeesc : în fruntea lor Holderlinîn Ân die Par sen, dar mai ales în imnul Wie wenn am Feiertage, apoi Schiller în Die Teilung der Erde, Conrad Fer din and M e y e r în In der Sistina, iar dintre cei mai apropiaţi de noi Baudelaire în Benediction şi Rainer Ma-ria Rilke, atât de interesant pentru problematica noastră, în Von eiriem, der die Steine belauscht, în care Michelangelo, ca simbol al artei, vorbeşte lui Dumnezeu. Străbătând întregul material comparativ, cu greu s’ar putea arăta o înălţime mai sus de cea eminesciană. Dintre toţi, numai la Schiller vorbeşte însuşi Dumnezeu. Totuşi câtă depărtare dela destinul poetului contemplativ al lui Schiller, căruia Dumnezeu îi acordă, ca într’o viaţă de sfânt, dreptul de parusia, veşnica prezenţă, şi între acea revărsare de creativitate eminesciană în care se afirmă, intangibil, demnitatea crea-ţiunii. ■ Afară de Rilke, unde totul este învăluit într’o subtilă mireasmă mistică, în --care Dumnezeu şi artistul fac una, la toţi ceilalţi, situaţia Dumnezeu-artist nu trece de sfera unei rugăciuni a poetului, însă fără mesaj de sus. ' - . - ; Astfel, chiar atunci când îţi înalţi privirile către opere ca acelea ale lui H51- derlin, Baudelaire şi Rilke, la care s’ar putea adăuga creaţiimi din domeniul dramei, ca acelea ale iui Wagner şi Ibsen, în iconostasul acelor plăsmuiri care desvălue esenţa poeziei prin destinul poeţilor, — poziţia . ultimă a lui Eminescu, departe de a păli, luceşte cu o lumină tot mai vie. Ca sol al unei chemări de sus, el afirmă demnitatea supremă a spiritului creator, — iată de, ce, în poezia lui nu este numai el, dar şi partea cea mai aleasă din sufletul nostru. 150 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE TAINELE VIEŢII DESVĂLUITE DE ALCHIMIE ŞI ASTROLOGIE PREVEDEREA ASTROLOGICĂ Asiro-babilonienii aveau cunoştinţe sistematizate de astrologie. Observaţiunea lor urmărea poziţiile soarelui şi ale lunii, situa mişcările planetelor, le raporta la meridianul terestru, determina ciclurile lor de evoluţie, dar aceste date erau corelate cu anumite fenomene biologice, şi ele constituiau totodată fundamentul unei religii, care prin structura şi orientarea ei era bio-asira-lă. Această concepţie contura o întreagă metafizică, trecută în tradiţia culturii orientale, şi de aici reluată de greci şi de arabi, pentru a fi folosită de magia medievală şi a atinge culmi speculative în opera lui Para-celsus. Numerile aveau un caracter sfânt şi o semnificaţie calitativă, şi tot de aici urmează însemnătatea care se dădea numărului 7. Numerile 7, 14, 21, 28, aveau o influenţă magică şi nefastă, întrucât succesiunea lor corespundea la date fixe epocei de evoluţie a lunei care moare, şi prin aceasta îşi schimba poziţia şi forma. Calitativul bio-astral al numerilor este pus în evidenţă în raportul permanent dintre om şi univers. ,,Elementele numărătoarei, diviziunile spaţiului şi ale timpului aveau proprietăţi calitative şi afective, de origină psihologică şi biologică, — înainte de a avea un caracter strict matematic, cu alte cuvinte de a desemna rapoartele dintre termenii concepuţi ca perfect omogeni11.l) Este cea mai firească cunoaştere a vieţii pământeşti, prin raportare la cosmosul care o condiţionează. Problema destinului omenesc *) Renă Berthelot: „La pensie de l'Asie et Vastrologie". Ed. Payot, 1938 pag. 22. care decurge de aici nu este determinată de cauzaLtăţi lăuntrice şi individuale, ci de fatalitatea factorilor exteriori. Omul nu se si-tuiază în el însuşi, în corelaţie cu determinantele fiziolog.ei organice, şi nici nu este robit de jocul forţelor fizico-chimice, după cum printr’o interpretare cu totul arbitrară, va susţine concepţia materialistă. Dacă prin ştiinţă înţelegem cauzalitate materială, verificată empiric prin mijloace de observaţie şi de experiment în laborator, — atunci tre-bue să recunoaştem că şi asiro-babilonienii aveau o ştiinţă, dar adevărurile ei fundamentale se relevau omului în anumite con-diţiuni şi numai acelora înzestraţi cu facultăţi excepţionale. Prevederea astrologică promovează o ştiinţă aparte, pe urmele căreia au mers şi modernii, numind-o cosmobiolog-e. Astrologia caldeo-asiriană, cercetând poziţia astrelor, încerca să prevadă anumite fenomene terestre sau numai omeneşti. Mai târziu, această concepţie s’a conturat în horoscop şi în zodiac, şi astfel s’a născut cosmobiologia, dacă nu chiar această idee era esenţială investigaţiunilor astrologice. Presimţirea instinctivă pe care o au animalele, simţul de orientare în spaţiu, de a prevedea prin imperceptibilele vibraţii ale materiei un apropiat cutremur de pământ sau o furtună, nu devine oare un reflex cosmologic, am putea spune cosmobio-logic? Nu avem dovezi că asiro-babilonienii cunoşteau legile gravitaţiunei şi ale atracţiei universale, — dar ei ştiau că astrele pe bolta cerească aveau mişcări constante, linii de evoluţie care se repetă ritmic, caşi cum ar fi fost încadrate unui echilibru universal. Şi acest fapt nu are valoarea numai a unei descoperiri, ci în egală măsură a unei teorii © BCU Cluj care şi-a dovedit validitatea dealungui veacurilor. Horoscopul era examenul orei astrale în momentul naşterii. Semnele zodiacale, variabile însă dela un loc la altul, şi variabile şi în diferitele epoci ale anului, sau în scurgerea anilor, formau nişte arcuri, o elipsă pe care se însemna constelaţiile. Urmează aşa dar, după cum spune Ed. Meyer, că „destinul prestabilit de zei depinde de ceasul favorabil, care se arată prin semne diferite, cu deosebire prin poziţiunea stelelor... Că aceste concepţiuni scoboară din timpuri foarte îndepărtate, acest fapt este dovedit prin folosirea stelei ca semn pentru Dumnezeu în scrierea cea mai veche“.2) Adăogăm, că a-siro-babilonienii calculau mişcările astrelor cu scopul de a prevedea. Aceste observaţiuni cronologice nu-şi aveau un scop în sine, ci erau necontenit raportate la evenimentele terestre istorice şi sociale, cu deosebire la viaţa omenească. încă odată omul, — microcosmos, era integrat în univers, — în ma-crocosmos. Aceasta era ideia fundamentală a astronomiei koroscopice. „Pronosticurile privind durata vieţii erau întemeiate pe lungimea zodiacului în timp, cu alte cuvinte pe viteza de care ele sunt însufleţite ca urmare a mişcării diurne. O problemă era aceia a semnelor zodiacului, şi pentru a cunoaşte durata acestor ascensiuni, trebuia să se proec-teze arcurile elipsei pe ecuator: duratele ascensiunilor erau în acelaş raport caşi proec-ţiunile. După cum se vede, astrologii babilonieni trebuiau să rezolve aceiaşi problemă caşi astronomii de astăzi, când transformă longitudinile cereşti în arcuri ale ecuatorului : şi au rezolvat-o într’un chip original cu ajutorul progresiunii aritmetice adesea folosită de ei. Această metodă găsită pe tabletele lor, şi care este una din caracterele originale ale astronomiei lor, trecuse chiar în Grecia prin mijlocirea lui Hypsicles"3) Viaţa pământească fiind în corelaţiune cu evenimentele cosmosului, asiro-babilonienii e-videnţiau prin aceasta o concepţie bio-astrală dar operaţiunile de determinare şi de prevedere nu se făceau la întâmplare, ci urmau o metodă şi o tehnică cu putinţa de a ajunge la date pozitive de cunoaştere. „Calităţile individuale, marile evenimente ale vieţii depind de planete şi pe poziţia lor, în momen- 2) Ed. Meyer: „Geschichte der Altertums“. Tom. I. partea II. Ed. 3, pag. 458. şi H. Bur: „Introduction a VAstrologie11. Payot, 1938. 8) Abel Rey: La Science orientale avauts Ies grecs", p. 161. după G. Bigourdan: ,,L’ Astro-nom:e“, 191E pag. 37. tul naşterii sau chiar în momentul acestor evenimente. Ele trebuiau astfel calculate, şi aceasta se făcea prin aceleaşi metode: se împărţea zodiacul în părţi subţiri şi egale prin două perpendiculare ale elipsei; trebuia să se ştie întotdeauna prezentul, trecutul şi viitorul, care sunt părţile ocupate de planete, longitudinile lor“ 4). Nimeni nu s’a ocupat până astăzi să verifice nu metoda, care întâmpină două interpretări deosebite, cât mai degrabă evidenţa acestor prevederi, prin confruntare cu evenimentele petrecute în viaţa regilor şi în istoria asiro-babiloniană. Dacă plecăm dela ideia corelaţiei dintre om şi univers, atunci fără îndoială că astronomia horoscopică îşi are temeiurile ei; dacă însă încarcerăm omul în destinul individual, atunci fără îndoială tre-bue să se recunoască sau neputinţa unei prevederi ; sau un determinism material înafară de condiţionările cosmice. Totuşi, tabletele cuneiforme, referindu-se la fenomene concrete, cuprind două feluri de date astrologice. In prima categorie intră acelea care tălmăcesc „semnificaţia mistică a evenimentelor cereşti". Bigourdan citează pe acestea: „Mercur este vizibil. Când Mercur este vizibil în luna lui Kislu vor fi hoţi în ţară". Sau : „Când Venus apare în luna lui Nisannu, înseamnă devastarea ţării, în luna lui Airu războiu în ţară, în luna lui Li-Vanu, înfrângerea barbarilor din Nord". A doua categorie de tablete conţine „procese verbale de observaţiuni astronomice". Ele răspund la chemarea regilor Asirieni de a afla viitorul folosind pentru aceasta înţelepciunea astrologilor: „Când luna şi soarele sunt văzute în acelaş timp în a şaisprezecea zi a lunei, i se va declara războiu regelui. Regele va fi asediat în palatul său timp de o lună. Duşmanul va invada ţara şi va avea un marş triumfător. Când în a paisprezecea sau a cincisprezecea zi din Tommez, lima nu este vizibilă în acelaş timp cu soarele, regele va fi asediat în palatul său. Când ea este vizibilă a şaisprezecea zi, fericire pentru Asia, nenorocire pentru Accad şi pentru Occident" 5 *). OMUL-ZODIAC La caldeeni, Shamash era zeul soarelui, Sin al lunei, Venus era Ishtar, etc. Fiecare con-stelaţiune, reprezentând animale, determinau firea oamenilor care se năşteau în zodia lor. 4) După Segeret, citat de Abel Rey, p. 162. 5) După C. R. Thompson, citat de Abel Rey, pag. 165. . 152 © BCU Cluj Zodiacul pe care-1 găsim la toate popoarele aici îşi află origina. Ishtar, corespunzând planetei Venus, este zeiţa naşterii şi a morţii caşi steaua dimineţei şi a serei şi ea fiind o parte femenină reprezintă reproducerea, Aceiaşi fuziune a puterii vitale cu ciclul astral al vieţii plantelor şi animalelor aflăm şi aici. Să surpăm timpul şi trecând peste mii de ani mai departe să ne oprim la închipuirea omului zodiac din „Epilogo eu Medicina y Cirurgia“ a lui Jean de Ketham (Burgos, 1495). Omul-zodiac este o figură încărcată de sus până jos de simboluri. Pe cap se află aşezat ţapul, capricornul, pe umeri i se odihneşte taurul; de braţe i se caţără cei doi gemeni; pe piept se află racul, cancerul; în inimă sălăşlueşte leul, şi din abdomen se arată pe jumătate fecioara, iar mai jos în dreptul pu-bisului scorpionul. De ambele şolduri atârnă cumpăna; săgetătorul trage cu arcul din coapsa dreaptă, şi între picioare pare că aleargă capricornul. Vărsătorul închipuit între picioarele îndepărtate, parcă pentru a suporta această povară, varsă apa celor doi peşti. ‘ Omul zodiacal este omul complect, căruia nu-i lipseşte nimic pentrucă le are pe toate. Dar aşezarea acestor zodii ne face să ne gândim la firea şi la temperamentul omului, căci fiecare simbol reprezintă faţa unui temperament. Se întâmplă după cum este şi firesc, ca să predomine unul din ele: să fie prea puternic leul sau să precumpănească ţapul; să fie puternic, orgolios sau cumpănit, şi în cazul acesta omul poate fi predestinat de zodia lui, sau el însuşi poate să-şi regăsească zodia după cum a fost alcătuit de natură. Departe ca această interpretare să pără arbitrară, ea este numai o tălmăcire a naturei şi a temperamentului. Temperamentele pot fi amorfe sau pasionale, colerice sau apatice, nervoase sau flegmatice, sentimantale sau sanguine. Dar fiecare din acest termen este un simbol căruia poate să-i corespundă imul figurat în tabloul omu-lui-zodiacal. Şi astfel ne putem întoarce de unde am plecat, schimbând numai termenii şi figuraţia, dar interpretarea rămânând a-cieaşi. COSMOBIOLOGIA MEDICALĂ In cosmologia caldeiană, înaintea lumii a fost neantul, haosul, care s’a diferenţiat în două principii primare: unul bărbăetsc, Apsu, oceanul care înconjură pământul, şi altul femeiesc, Tiamat, marea. Din unirea lor, ceiace înseamnă că la origina fiinţelor se afla un e- iement umed, se nasc fiinţele, apoi începe viaţa zeilor, acea trinitate Anu-Enlie-Ea, cărora li se atribue pasiuni omeneşti, şi simt învestiţi cu virtutea nemuririi. Zeul Ea, în limba sumeriană numit „stăpânul pământului", este simbolizat de o fiinţă amfibie, de o capră-peşte. „Dumnezeu al înţelepciunii, el a creat omul, modelându-1 într’o pâine de argilă şi însufleţindu-1 cu un suflu divin; el este acela care, în timpul potopului, a scăpat umanitatea de o totală distrugere. El a revelat oamenilor diferitele industrii; el dă inteligenţa regilor şi întovărăşeşte pe preoţi în funcţiunile lor sfinte, mai cu deosebire în riturile magice". 6) Zeului Ea i se adresau descântecile pentru îndepărtarea spiritelor rele, a strigoilor şi a vrăjitorilor. „Durerea de cap, febra, reumatismul sunt considerate ca entităţi reale şi trebue să dispară în urma acestor operaţiuni magice"7) Zeu al me-dicinei magice, şi al alchimiei, creator al omului şi stăpân al pământului, — Ea este înzestrat cu virtuţi prometeice şi de tămăduire. Intre medicină, alchimie şi astro-biologie, se stabileşte astfel o strânsă corelaţie. îndeplinirea unei intervenţii medicale, a unei operaţii de alchimie, şi deopotrivă construirea unui templu, presupunea alegerea unei zile prielnice care întrunea condiţiunile astrale. Viaţa însăşi, acea vegetală sau animală, în diferitele ei metamorfoze se arată a fi sub influenţa astrelor, fenomen uşor de închipuit când ne gândim la ritmurile creşterii, înfloririi sau fructificării. Sin, zeul caldeian al Lunei, face să crească vegetaţia, după cum Osiris la egipteni, dă putere grâului. In această grupare de fapte şi de idei, prin interpretarea unor anumite coincidenţe, dar mai cu seamă prin cercetarea ritmului vital al naturii, se ajunsese la convingerea, împrumutată delâ caldeeni de toate celelalte popoare antice, că fenomenele sunt previzibile şi de aici decurge tehnica Hepatoscopiei. După cum arată L. Delaporte, „în însemnările pentru folosinţa divinităţilor se notau cu grijă evenimentele cari s’auprodus după un anumit fenomen, şi care fatal, se credea, se reproduc în aceleaşi împrejurări. Se închipuiau ipoteze şi prin diferite asociaţiuni de idei se deducea ceiace trebue să se producă". Mecanismul nu era însă prea complicat. El se bizuia pe observaţiune, şi presupunea un anumit calcul susceptibil să dea rezultate «) L. Delaporte : „La Mesopotamie — Ies ci-vilisaitions babylonienne et assyrienne“. Ed. Renaissances du lu jivre. 1923. p. 155. 7) Idem, pag. 169. 153 © BCU Cluj probabile. Tehnica aceasta, folosită şi de ştiinţele moderne, duce la rezultate relative, care însă la caldeeni căpătau o valoare absolută şi mistică. In ficat se credea că-şi află sediul cele mai însemnate fenomene ale vieţii. După mărimea, poziţia, forma şi însemnătatea care se dădea diferitelor părţi ale ficatului unui animal, care se presupunea că resfrânge destinul unui anumit om, se putea deduce viitorul acestuia. „Un manual dădea nomenclatura semnelor găsite“. 8) Mode-Iul unui ficat, modelat în ipsos, pe care se aflau semnele folosite în hepatoscopie, se găseşte la British Museum. 9) Studiile lui A. Boissier, în această direcţie, aduc contribuţii foarte utile. ASTROLOGIE ŞI ALCHIMIE Este caracteristic faptul, că atât operaţiunile medicale caşi cele de alchimie, se rânduiau după orientarea cardinală as'.rolo-gică. Metalele nu erau corpuri independente de puterile cosmice figurate în mitologia babiloniană. Ele se integrau într’un raport calitativ. Argintul aparţinea zeului Anu (cerul); aurul zeului Enlil (aerul); cuprul zeului Ea (apa); cositorul zeului Nin-a-mal. Marele Mis ier al lui Mithra (zeul salvator iranian) era sinonin în unele scrieri persane cu transmutaţia chimică. La baza operaţiunilor tehnice în alchimie se afla tot o concepţie animistă şi cosmobio-logică. Acest pasagiu, dintr’un fragment cuneiform este deveditor: „Dacă vrei să pui temelia unui cuptor de piatră (cu minereuri), alege o zi potrivită într’o lună favorabilă, şi pune temelia cuptorului. De îndată ce ai orientat cuptorul şi te-ai pus pe lucru, aşează „embrionii11 divini înlăuntrul cuptorului, nici un alt material nu trebue să fie în-lăuntru, nici un alt lucru impur nu trebue să intre, şi să faci în faţa lor o jertfă obişnuită. Dacă tu vrei să pui minereul în cuptor, adu o jertfă în faţa „embrionilor11 divini, aşează o cădelniţă cu cipri, stropeşte-o cu băuturi fermentate (Kurunnu), aprinde focul sub cuptor, şi apoi introdu minereul în cuptor. Oamenii pe care-i îngădui aproape de cuptor vor trebui mai întâi să se purifice, şi apoi numai, tu vei putea să-i îngădui să se apropie de cuptor. Lemnele pe care le vei arde sub cuptor vor fi dintr’un mare sarbatu (dud?), un trunchi cojit, care n’a fost aşezat în grămezi, (fasci- 8) L. Delaporte, p. 170-71. B) V. A. Castiglioni: „Histoire de la midc-cine". Ed. franceză. 1931. pag. 41. cole de trunchi legate în piele) şi. care au fost tăiate în luna ab; numai acest lemn poate fi întrebuinţat sub cuptor11. 10 *). Comentând acest fragment cuneiform, Ro-bert Eisner arată influenţa magică şi cosmologică: mai întâi, căutarea unei zile favorabile, ceiace înseamnă la egipteni phamuti, iar la greci după Olimpiodor mensiis philo-sophicus; este luna aprinderii focului; apoi, purificarea oamenilor, explicabilă pentru procedeele magice, după cum orientarea cuptorului în punctele cardinale, presupune o relaţiune cosmolog.că. Explicarea „embrionilor11 a fost mai greu de făcut. Aceştia nu sunt homunculii, protectorii chimiei din legenda lui Faust, şi în acest sens, aserţiunea lui M. Meissner nu pare întemeiată. Embrionii nu sunt avortoni, nici foetuşi, ci mai degrabă minerale. In acest caz, embrionii au un sens metaforic, căci se ştie că marea operă alchimică şi tehnica metalelor trebue să se revendice din acelaş principiu al vieţii care presupune o fuziune între elementul masculin şi cel fe-menin. Embrionii sunt prin urmare produsul acestei combinaţiuni, asupra cărora a influenţat favorabil anumite constelaţiuni. A explica însă embrionii din tabletele cuneiforme asiriene prin textele alchimiştilor greci, mi se pare o metodă plină de riscuri. Mai întâi, documentul asirian explicat, datează din sec. VIII în. de Chr., pe câtă vreme cele mai vechi documente alchimice greceşti deabea sunt din sec. III d. Chr., iar referinţele lui Comarius şi Zosimos Peno-politanul (350 — 420 d. Chr.) tot din acea vreme. u). In textul asirian, Kubu care ar însemna embrion, este precedat de particula an, care înseamnă ceresc sau divin. Explicaţia ar fi : cei vechi credeau că metalele au o origină divină, de oarece ei le-au obţinut prin meteoriţi. Dar numai atât ? Căci le obţineau şi pe cale empirică, prin procedee chimice de extracţie. Metalele erau corpuri din univers, influenţate de anumite stări cosmice. Ele aveau proprietăţi care erau asimilate planetelor. Se poate aşa dar vorbi de un destin al metalelor, de o viaţă a lor, care se integrează unei concepţii cosmo-biologiee. In sumeriană şi egipteană, fierul era „metalul ceresc“ în caldeiană Lal-Li înseamnă tot ceresc. De aici prin urmare ar veni terme- 10) Robert Fisner: Vorigine Babyilonienne de Valchimic", în „Revue de synthise hisiorique". Iunie 1926. “) V. Ferdinand Hoefer: „Histoire de lo. chimie". Paris, 1866. voi. I. pag. 161 şi urm. 154 © BCU Cluj nul de „embrioni divini", care ar însemna „metale cereşti". Iar concluzia lui Robert Eisner este: „Dacă obscurul document cuneiform din sec. VII în. de Chr., se lămureşte datorită scrierilor făcătorilor de aur greco-egipteni care sunt posteriori cu aproape o mie de ani, aceasta dovedeşte dimpotrivă, că alchimia în egiptul elenistic (caşi astrologia din aceiaşi epocă) se apropie foarte mult de metodele babiloniene". 12). ALCHIMIE ŞI MEDICINĂ INDO-CHINEZĂ Trebue să ţinem seama de faptul că şi alchimiştii indieni credeau că pietrele şi mineralele au o viaţă, deci un suflet. Alchimia mai era şi „marea artă" a vieţii, şi ea însemna combinarea principiului „masculin" cu cel „femenin". Cărţile indiene Veda, care cuprind o înţelepciune revelată, vorbesc în mai multe locuri de embrioni. Soarele era „excitatorul" lucrurilor; vântul „embrionul lumii" (Rig-Vedea-X, 168,4); focul era „embrionul apelor, embrionul pădurilor, embrionul lucrurilor nemişcătoare, embrionul lucrurilor mişcătoare" (I, 70,3). Operaţiunile de alchimie în India aveau un nume generic „resayana“, — care venea dela resa, aur. In China, două principii, unul fe-mehin Yin, şi altul masculin Yang, intră în compoziţia tuturor corpurilor. Jadul era o esenţă vegetală care slujea lupta împotriva bolilor şi a morţii. El era un element masculin al vieţii, îndeplinind pe lângă funcţiunea empirică una simbolică. Aurul, mercurul şi perlele dease-meni serveau operaţiunilor de prelungire a vieţii, fiecărui din aceste elemente atribu-indu-i-se virtuţi magice. Cinabrul, poate că . din pricina culorii lui roşie, asemănătoare cu a sângelui, principiu dătător de viaţă, era un element esenţial în operaţiunile alchimiei. Totuşi mercurul era pomenit şi în China (când?), iar în India în sec. IV d. Chr. Mai veche era cunoaşterea mercurului în Egipt, unde era întrebuinţat încă din sec II în de Chr. El impresiona mai mult decât celelalte corpuri şi putea să-şi schimbe forma şi să coloreze celelalte metale. Pe lângă aceasta, egiptenii cunoşteau foarte multe metale şi proprietăţile lor. Alchimia chineză se adresează însă şi fenomenelor imateriale. Ea caută un medicament al nemuririi care să influenţeze materia subtilă a corpului. P. Wieger reproduce în 12) Loc. cit. p. 12. cartea lui 13 14) o gravură a unui yoga-chinez, care reprezintă o schemă a localizărilor cerebrale şi medulare după mis':ica tantrică. Ele se aseamănă foarte mult cu cele indiene. Dar, cazanul, se află tot în regiunea post-pubiană acolo unde se găseşte centrul (chakra) energiei şi simbolului reproducerii, adică fuziunea dintre cele două principii, masculin şi femenin. Şcoala taoistă chineză, stabileşte corespondenţe între alchimie şi biologie. Cele cinci elemente, — apa, focul, pământul, lemnul şi metalul, — fuzionează cu cele cinci viscere şi cu cele cinci culori. Această ştiinţă complexă, înglobată sub denumirea de feng-shui este orientată după punctele cardinale şi subordonată unor puteri supranaturale. Dacă ne întoarcem la filosofia medicală indiană, atunci vom găsi unele apropieri foarte semnificative între riturile alchimiei şi operaţiunile tehnicei medicale. Susruta şi Caraka conţin o samă de rituri şi de liturghii care se apropie necontestat de opera religioasă a sec. V în. de Chr. S’au făcut unele apropieri de texte între doctrina din Susruta şi filosofia medicală din Sâmkhya. Aici aflăm enunţarea celor trei elemente constituitive ale cosmosului. Nu putem urmări în detalii legătura strictă dintre medicină şi alchimie, în prima linie pentrucă lipseşte o documentare complectă. Dar din teoria generală a cunoaşterii, aşa cum se desprinde din studiul Upanishadelor, putem deduce că „ideia sufletului individual (âtman), identificată cu ideia vieţii individuale, se contopeşte în mare parte cu aceia a sufletului (prâna) sau a resipraţiei, şi identificarea sufletului individual cu Sufletul Lumii (Bramha) pare că este determinată (suggeree) mai întâi de raportul sufletului omenesc cu atmosfera din care se naşte şi în care se întoarce" u). Toate celelalte interpretări care s’au dat nu sunt deosebite de aceasta. Caraka conţine un capitol15) în care se vorbeşte despre Vâta, vânturi, şi se analizează acţiunea lor determinată asupra stărilor fziologice normale şi patologice. Tot de acţiunea vântului ar depinde organele de simţ, văzul şi auzul, după cum excitaţia vântului provoacă retenţia foetusului şi monstruozităţile. Nârîci pretinde însă că dimpotrivă, focul ar fi agentul cel mai însemnat, 13) P. L6on Wieger : „Histoire de croyances religieuses et des opinions'1... 14) Renă Berthelot: Op. cit. pag. 150. 15) Sutrasthâna — cap. XII. Trad. în rev. ,.Hippocrate“, 1933, nr. 2. „La thesie grecque des humeurs et la mâdeeine indienne“. 155 © BCU Cluj Agni, zeul focului, care se introduce în bilă şi produce turburările atribuite vântului ; Kâpya afirmă că Soma activează sub formă de flegmă, şi ea produce toate turburările. Maestrul Âtreya le uneşte pe toate trei în-tr’o comună colaborare. Aceasta ar fi în rezumat doctrina humorală indiană, aceia, care va căpăta un relief de durată prin opera lui Hipokrates. Soma şi focul, cu alte cuvinte flegma şi bila, sunt elementele constitutive ale corpului, peste care se aşează acţiunea vântului. (Câteva exemple: sperma este de aceiaşi natură ca şi Soma, sângele menstrual de categoria focului, flegma aparţine spermei şi bila sângelui, deci focului). Susruta, la capitolul despre bolile datorite vântului, spune : „Vântul care circulă în gură se numeşte prâna, el susţine corpul; el face să pătrundă înăuntru şi reţine prânas, — („forţele organice"). In general, când el este viciat dă loc la anumite afecţiuni, ca sughiţul, dispneia, etc.“, şi aşa mai departe, arătân-du-se acţiunea Iui fiziologică sau nocivă în diferitele părţi ale organismului. Esenţialul este că aceste vânturi sunt „forţe organice". In India există o fiziologie ocultă a spiritului practicată numai de cei iniţiaţi şi înzestraţi cu calităţi excepţionale. Prana este sufletul, fluidul vital şi spiritual, principiul imponderabil, care circulă în organism şi se află sub dependinţa mişcărilor respiratorii. Totuşi, unii vizionari înzestraţi cu virtuţi . supraumane de practică mistică şi ascetică, pot vedea acest element subtil sub forma unor vapori. Prana circulă în tot corpul printr’un sistem foarte complex de tuburi, care pot fi asemănate cu nervii şi arterele, fără ca aceasta să fie ceva mai mult decât o analogie. Prin aceste canale subtile, nadis, se mijloceşte contactul dintre biologia umană şi mediul cosmic. Suflul, prana, se află sub influenţa astrală, a mişcărilor soarelui şi a lunei, a mediului cosmic. . Sistemul acestor nadis, organizat pe categorii se întruneşte în centrele „conştiinţei cosmice", chakras, acolo unde se produce un contact direct între forţele pranice şi ma-crocosmos. Aceste organe, nadis şi chakras, au o funcţiune mistică şi ocultă. Ele sunt organe regulatoare ale meditaţiei, ale practicelor ascetice, care caută să trans-substan-ţializeze corpul uman. Ele nu pot fi asimilate fiziologiei organice, şi nici nu pot fi studiate pe bază de investigaţie ştiinţifică. Sufletul, prin principiul său fluid are o funcţiune ordonatoare, ritmică, caşi cum ar fi străbătut de un curent electric. Interpre- tarea este asemănătoare cu aceia pe care neurologii moderni o dau sufletului materializat în vibraţiile substanţei vii. TEHNICA PURIFICĂRII Tehnica purificării sufletului (Yoga) dovedeşte că individul se poate desprinde din existenţa lui materială, poate rupe contactul cu mediul exterior, poate anihila progresiv un grup de funcţiuni normale, pentru a se dărui în întregime unui act de cunoaştere care înseamnă o contopire în domeniul absolutului. Prin anumite exerciţii prelungite care impun corpului atitudini, şi îl obişnuesc cu o altă fiziologie decât cea normală, se obţine o stare de concentrare în timpul căreia se petrece o exagerare a facultăţilor fluide. Apa şi aerul sunt două elemente indispensabile. Apa este folosită pentru curăţirea interioară a corpului, iar aerul pentru exerciţiile respiratoare. Evident că această terapeutică purgativă presupune o viaţă ascetică, întovărăşită de foarte multe privaţiuni. Punctul de plecare este empiric, pe câtă vreme termenul final spre care se îndreaptă această acţiune duce la o transformare interioară în raport cu puterile cosmice. Se înţelege că această tehnică are şi efecte fiziologice normale, de dezintoxicare a organismului. Yoghinii trag apa pe gură şi pe nas şi apoi o dau afară, iar unii au izbutit prin exerciţii să tragă apa prin orificiile naturale (anus, penis) şi să o dea afară. Prânâyâma, sau regularea pulsului, este un exerciţiu respirator cu scopul de a obţine o mare concentrare a spiritului. Yoghi-nul îşi concentrează atenţia şi voinţa în controlul respiraţiei. De îndată ce el îşi observă respiraţia, asta înseamnă că cei doi timpi devin echivalenţi unul cu altul; se suspendă eventualele aritmii care decurg din activitatea corpului, şi în faza următoare timpii respiraţiei se măresc, ceiace înseamnă că yoghinul prin diferite tehnici încearcă să-şi golească plămânul de aer, sau să-l umple până la saturaţie. Acest exerciţiu are un îndoit efect: în primul rând celelalte funcţiuni organice se încetinesc şi intră şi ele în această ritmică ; în al doilea rând, spiritul fiind concentrat exclusiv asupra actului respirator se suspendă activitatea sen-sorială, iar funcţiunile cerebrale, degajate de sub influenţa fenomenelor exterioare, îşi pierd discontinuitatea, nu se mai lasă pătrunse de vagul sub-conştientului ,devenind monovalente, şi înţepenite într’o interioriza- 156 © BCU Cluj re care înseamnă o totală desfacere a spiritului de mediul exterior. Omul se află în necontenită legătură cu puterile cosmice. El le percepe uneori instinctiv, alteori emanaţia acestor puteri este prea subtilă şi cu toate că îşi păstrează valoarea calitativă ele scapă de sub controlul simţurilor cunoscute. Am putea spune că dela această limită intrăm în domeniul in-ponderabilului; că dincolo de facultăţile noastre de cunoaştere se află o zonă punctată de obscuritate. In obscurul acestei zone cosmice, a cărei limită şi putere de pătrundere nu o cunoaştem, ne introducem numai cu previziunea, cu divinaţia, şi uneori cu explicaţia ştiinţifică a corelaţiunilor. Destinul nu este altceva decât recunoaşterea invulnerabilelor legi naturale. Vitalismul care se leagă de ideia astro-biologică, este integrarea fatalităţii nu ca principiu însuşi al vieţii, ci ca element hotărî tor al acesteia. Nemurirea materiei sub un alt aspect asemănătoare cu nemurirea fiinţelor vii, ne îndeamnă gândul către operaţiunile de alchimie prin care se încerca să se smulgă secretul prelungirei vieţii. In aceste operaţiuni se află tot o concepţie vitalistă. Este prea bine cunoscut faptul că multe elemente minerale pot fi asimilate substanţei vii, că ele se contopesc în economia organismului. Unele din ele stimulează şi amplifică puterea vitală, altele influenţează direct sistemul nervos având o acţiune de cristalizare a fenomenelor psihice. Soarele regenerează şi face 6ă renască materia vie din propria ei substanţă, şi acest fapt verificat experimental de ştiinţa modernă, a îndrumat cercetările către studiul fenomenelor electro-magnetice, cu deaosebire însă că, în filosofia Upanisha-delor energia vitală trecea pe nesimţite dela energia astrală, — având acelaş principiu de viaţă. Pe deoparte, în organism zăcea puterea misterioasă a vieţii, pe de altă parte aceiaşi putere vitală cobora din viaţa astrală şi fuziona biologiei. ELIXIR ŞI NEMURIRE Surprinzător este însă faptul cum unii oameni de ştiinţă de azi, — Rene Berthelot, Abel Rey şi alţii, — consacră volume unei tehnice ştiinţifice şi medicale pe care o socotesc „istorică", deci perimată, şi nu observe, sau nu vor să observe, că tocmai ştiinţa modernă, pe de altă parte, confirmă datele destul de vechi ale cosmobiologiei. Ar fi suficient deocamdată să cităm desbaterile congresului de cosmobiologie ţinut la Niee la 2-7 Iunie 1938, sau ale primului congres de neo-hipokratism ţinut la Marseille la 13 Noembrie 1938, pentru a avea cu totul altă perspectivă1G). Pe deoparte abundenţa studiilor despre neo-hipokratism, pe de altă parte cercetările cu deosebire ale savanţilor A. L. Tchijevsky şi M. Faure, care pun în legătură influenţa petelor solare şi a pertur-baţiunilor electro-magnetice din mediul exterior cu accidentele, morţile subite, evoluţia bolilor epidemice şi în general patologia umană, — integrează însăşi biologia în con-diţiunile de viaţă ale macrocosmosului. Ne, reîntoarcem pe calea ştiinţifică de astă dată, la vechile probleme ale astrologiei. Unitatea materiei, pe care alchimiştii o confirmau o. priori, pe bază de observaţiune, îşi află o verificare în experienţele electrochimiei de astăzi. Transmutaţiunile metalice realizate de Rutherford, Julliot-Curie, Jean Thibaud şi alţii, — ne duc cu gândul la îndepărtaţii lor predecesori din evul mediu sau chiar din elenismul alexandrin. însăşi piatra filoso-fală, şi proprietăţile miraculoase ale mercurului, acest Meretrix metallorum, în care credeau alchimiştii nu mai poate fi judecată cu severitate. Dela experienţele lui Brown-Sequard o anumită categorie de medici (Ale-xis Carrel, Serge Voronof, Steinach) nu mai contenesc cu studiile menite să cucerească secretul prelungirii vieţii. Evident că ideia prelungirii vieţii, eu un cuvânt mai cuprinzător reîntinerirea, — peste limitele îngăduite de fiziologia normală, este un mit, o iluzie tot atât de ispititoare caşi piatra filo-sofală. Dar dacă în această direcţie părerile sunt disparate, în ceeace priveşte proprietăţile radioactive ale corpurilor, şi problema radiaţiunilor fiinţelor vii, există un consens general. Cerctând un repertoriu al aplica-ţiunilor terapeutice ale radiului ne întrebăm dacă nu cumva medicina modernă a făcut din acest remediu un elixir universal, dacă nu cumva am ajuns pe alte căi la concepţiile alchimiei, şi opera lui Raymondus Lullus este mai actuală ca niciodată... Când citim minunata expunere pe care a făcut-o Her-mann Kopp asupra pietrei filosofale în documentata lui lucrare „Geschichte der chernie — 4 voi. — (Leipzig, 1931), şi apoi cercetăm problema radiului sub toate aspectele ei, fără vrerea noastră ne întrebăm dacă nu cumva oamenii de ştiinţă de astăzi se află în căutarea aceleiaşi himere ca şi alchimiştii. Savanţi a căror nume circulă astăzi cu necontestată autoritatea, precum ar fi Svante le) V. „La Presce mâdicale"' — 17 August 1938, şi 7 Ianuarie 1939. .................. 157 © BCU Cluj Arrhânius, D’Arsonral şi G. Lakhovsky, — ţie caşi astrologia sau cosmobiologia, — de pot avea tot atâta crezare caşi învăţatul arab unde se vede că, presupusele „utopii" din Djabir, Arnoldus Villonovanus sau Paracel- trecut au fost reluate astăzi sub altă înfă- sus. Dar asupra acestor învăţaţi, care în vre- ţişare, dacă nu chiar este vorba de o filia- mea lor au făcut o revoluţie tot atât de mare ţiune istorică. ' caşi Rutherford, Curie şi alţii vom mai reveni. Alchimia merită cel puţin atâta aten- NICOLAE ROŞU CRONICA LITERA R A I. PETROVICI: AL DOILEA VOLUM DE IMPRESII DIN ITALIA. — Opera literară a d-lui Ion Petrovici reprezintă o creaţie cu totul inedită în scrisul nostru, atât din punct de vedere al formaţiei, cât şi al însuşirilor deosebite pe care le are. Fie că e vorba de acele minunate pagini de amintiri, în care predomină elementul narativ, fie că e vorba de notele şi însemnările descriptive în care s’au cristalizat impresiile de durată ale unor călătorii, peste tot găseşti relieful acelei originalităţi masive în care se identifică spiritul de vaste orizonturi şi alese predilecţii al d-lui Petrovici. Nu există scriitor în proza noastră literară — poate numai cu excepţia lui Odobe-scu, — atât de caracteristic şi de puternic articulat prin expresia personalităţii sale, încât să-l poţi recunoaşte integral dintr’o singură frază ori dintr’o simplă indicaţie, precum e cazul d-lui Petrovici. D-sa e prezent cu toată armonia şi nuanţele firii sale, in orice rând pe care-1 semnează. Temperament liric prin excelenţă, în sensul de a fi trăit cu intensitate lucrurile despre care consimte să vorbească, şi-a descoperit alături de preocupările grave ale filozofiei, o cale personală de căutări şi popasuri reconfortante, într’un domeniu ceva mai subiectiv. Litera- , tura d-lui Petrovici nu e însă un simplu ! divertisment beletristic. Precum am mai spus şi altădată, distinsul nostru filosof care are o foarte activă conştiinţă a împlinirilor depline, se întregeşte aici cu toată complexitatea sa vocaţională, cu acea arzătoare pasiune pentru frumos, care-1 domină în aceeaşi măsură ca şi sentimentul marilor adevăruri care-1 animă în câmpul cercetărilor filosofice. Astfel, un volum cu impresii dintr’o călătorie, pentru d-sa nu este o carte de uimitoare descoperiri şi cu atât mai puţin de interes didactic. Este dimpotrivă, expresia unui lanţ întreg de subtile stări sufleteşti, de contemplaţii şi reflecţii profunde, legate de cadrul care le-a determinat. Chiar călă- toria în sine, ca fapt real, nu este un fapt banal sau o întâmplătoare pornire fără nici-un fel de semnificaţie. Pentru autorul nostru, ea are un mare înţeles, căci iată ce spune în prefaţa volumului care ne preocupă : ...„s’ar putea să existe locuri privilegiate, şi că faptul de a cunoaşte cât mai multe colţuri ale lumii, ar putea efectiv să înmulţească posibilităţile evadării, în regiunile mai înalte ale ideilor pure". Cu alte cuvinte, deplasările acestea, înainte de a fi simple delectări ale vieţii, răspund unor necesităţi de ordin intelectual şi de superioare nelinişti, evident, când e vorba de un spirit pentru care, orice mişcare îşi are condiţia ei sufletească. O călătorie formulată de o anumită dispoziţie, este o evadare, dar în acelaş timp şi o mare bucurie estetică, aşa precum ar fi lectura unei cărţi frumoase, ori un spectacol de artă care te absoarbe şi te risipeşte în altă lume decât aceea a vieţii de toate zilele. D. Petrovici a trăit aceste încântări, aşa că nu e greu de priceput motivul pentru care d-sa, după întâiul volum de călătorii în Italia, a găsit necesar să scrie şi pe cel de-al doilea. Cartea nu e rodul unei închipuiri, ci a unui fapt real care şi-a avut rezonanţa şi dimensiunile lui sufleteşti şi care oferă în continuare locuri şi privelişti inedite. Evident, pentru realizarea unui asemenea scop, trebuie să fie vorba de un itinerariu întocmit cu gust şi pricepere, precum interesează din capul locului şi direcţia asupra căreea s’a fixat autorul. Nu ştiu de ce, dar Italia e într’adevăr un subiect foarte accesibil pentru literatură, sau în tot cazul incomparabil mai mult decât altele. Fie poziţia ei geografică, fie aspectul şi relieful ţinutului, dar mai ales uriaşa contribuţie pe care a dat-o artelor şi’n genere culturii umane, cu atâtea relicve monumentale şi evocări ale unor epoci de negrăite splendori, sânt, iată, atâtea motive ademenitoare şi o întreagă atmosferă rustică de care ne putem lăsa seduşi. 158 © BCU Cluj Călătorul cel mai pretenţios, are ce vedea în acest pământ mediteranian. Drumul d-lui Petrovici şi popasurile asupra cărora ne reţin minunatele pagini ale cărţii sale, începe din Istria, cu Triestul şi se continuă cu Abbazia, pentru ca să urmeze rând pe rând : Padova, Bolonia, Rimini, San-Marino, Ravena, iar după o călătorie prin Toscana să facem două staţiuni în două vestite cuiburi istorice: Siena şi Parma, apoi în Perugia şi Assisi. Pe urmă sântem purtaţi prin Sicilia, la Palermo, Agrigento, Siracusa, Catania, Etna şi Taormina. De fapt e vorba de două călătorii. Autorul a observat şi a cercetat locurile prin care a trecut, reţinând ceeace era demn de a fi păstrat, cu aceeaşi meticulozitate cu care cărturarul urmăreşte paginile unei cărţi care-1 pasionează. Peste ceeace nu prezenta destul interes, trece repede în desfăşurarea impresiilor, controlat riguros de „mania de selecţie şi de tiraj, care operează mai totdeauna, ca un instinct economic neadormit după cum precizează chiar d-sa. N’am putea da un plan al lucrării şi nici n’ar fi necesar, de vreme ce întreaga operă nu e decât o frescă de imagini, de pitoresc şi minunăţii, prin care cu atâta artă şi bunăvoinţă sâtem conduşi de autor. E o participare vie şi activă în această entuziastă drumeţie, în care totul te ispiteşte fie prin valoarea poetică a unei descrieri, fie prin bogăţia informaţiilor şi a lucrurilor pe care le relevă, fie prin expresia unei stări sufleteşti întotdeauna foarte comunicativă. Dela ferastra vagonului care-1 poartă pe drumuri necunoscute, autorul, stăpânit de neastâmpărul de a cuprinde cât mai mult sub raza ochiului său, priveşte într'o parte şi într’alta, contemplă îndelung şi se’ncântă ca de o netrăită bucurie, în faţa priveliştii care i se arată. Momentele acestea şi spaţiul în care se circumscriu, ne sânt prezentate cum nu se poate mai măreţ şi mai îmbietor. Cităm un exemplu : „De cum porneşte trenul, buna dispoziţie capătă aripi, paralel cu progresele luminii matinale, care în curând îşi revarsă gama ei de colori înviorătoare, slobozite din crisalida mohorîtă a cenuşiului iniţial. Se încunună de un nimb de strălucire vârfurile pietroase ale ţinutului, iar cristalul boabelor de rouă se poate desluşi chiar din fuga trenului. Parcă e un cântec de biruinţă pe care îl îngân şi eu în taină, mai ales în aşteptarea din ce în ce mai vie a unei schimbări: sosirea Adriaticei, care precede cu vreo jumătate de ceas, magnifica intrare în Triest“. Şi ca atmosferă şi ca descriere — e o di-, mineaţă proaspătă cu sclipiri de aur, din care nu scapă nici amănuntul de atâta fineţe al boabelor de rouă, care se desluşesc ca nişte cristale din fuga trenului, — momentul este prezentat în forme de o frumuseţe unică. E o întreagă orchestraţie de colori şi de miracol poetic, căreea îi corespunde acea fericire concretizată în atmosfera unui cântec de biruinţă. De fapt, pentru fiecare punct mai însemnat în cursul călătoriei, d. Petrovici aduce o stare sufletească nouă, determinată de o descriere amplă. La ceeace reţine atunci, asociază impresiile altor momente similare, reminiscenţe din literatură şi chiar din lecturile mitologice, dând pagini de eevă, de bogăţie şi fast. Eşti prins de interesul cărţii, ca şi cum singur ai trece prin locurile despre care ţi se vorbeşte. Oraşele ni se descopăr dela început cu o caracterizare a individualităţii fiecăruia, rezultate din stilul în care-şi arată silueta generală, din ceeace ştia autorul mai dinainte, din semnificaţia istorică, din pulsul de viaţă — mai adesea nobilă — pe care-1 au, sau dintr’o comparaţie care-ţi sugerează imaginea cea mai apropiată. Astfel, „Triestul are în sine ceva amărît“, fiindcă, din pricina poziţiei lui, nu e sortit progresului; Abbazia se înfăţişează cu o notă elegiacă ; Padova e un fel de Veneţie terestră care-i trezeşte autorului amintirea Iaşilor, odată cu imaginea ce şi-o făcuse în copilărie despre acest oraş, din lectura piesii lui Hugo : Angelo, tiranul Padovei". San-Marino republica minusculă care a refuzat oferta lui Napoleon de a-i mări teritoriul, „din spirit de legitimă prudenţă, cum spune autorul, e foarte interesantă prin „micimea ei care îi dă aer de jucărie şi de amuzament. Rovena, unde se află mormântul lui Dante în biserica S. Francesco şi pentru care vechea cetate e căutată de călători, îi sugerează autorului Târgoviştea sau Suceava noastră, ca atmosferă şi prestigiu istoric. D. Petrovici ne poartă apoi prin muzeele, prin catedralele şi edificiile renumite ale oraşelor pe care le vizitează, vorbind despre fiecare cu lux de amănunte, atât asupra arhitecturii, asupra epocii şi comorilor de artă pe care le ascund, cât şi asupra împrejurărilor istorice care se leagă de fiecare. De fapt, scopul călătoriei acesta a fost, după accentul principal al cărţii şi predilecţia autorului. Deopotrivă de interesante sânt însă şi indicaţiile pe care ni le dă cu privire la tradiţiile ce se mai păstrează încă prin unele locuri, rămăşiţe seculare, — cum ar fi 153 © BCU Cluj bunăoară sărbătoarea anuală dela Siena — Palio — la care a asistat. La toate aceste descrieri, de o însemnătate covârşitoare, pentru cine vrea să pătrundă în spiritul adânc al Italiei, se adaogă reflecţiile şi interpretările autorului asupra unor amănunte, care luminează şi mai mult imensa panoramă desfăşurată de-alungul celor aproape patru sute de pagini. Nu mai vorbim de partea vie a cărţii, de acele dialoguri întâmplătoare, în care surprinzi fie căldura unei dispoziţii de fericită echilibrare, fie — mai adesea, — ironia fină şi scântee-toare a unei replici, în care e mereu prezentată personalitatea filosofului. Impresiile din Italia ale d-lui Petrovici, sânt o desăvârşită reconstituire a unui crâm-peiu de viaţă şi a decorului grandios prin care s’a pulverizat pentru a se aduna cu toate detaliile, capabile să producă momente de încântare pentru spiritul însetat de aventuri superioare. * * ¥ CLEMENŢA BEŞCHEA : VOINICII PĂ- MÂNTULUI. — Intre aţâţi scriitori, a căror faimă o întreţin reclamele sgomotoase ale unor edituri flămânde de câştiguri mari, apare uneori câte un nume nebăgat în seamă aproape de nimeni, modest şi parcă vinovat pentru îndrăsneala de a fi încercat să iese din anonimat. Nu ştiu cine se mai preocupă în zilele noastre de asemenea cazuri, cine mai are pasiunea de a descoperi metalul de preţ între atâtea somptuoase improvizări. Ştiu însă că se mai află un om, un singur om de o excepţională valoare spirituală prin ceeace a dat şi continuă să dea culturii noastre, care găseşte răgazul şi pentru astfel de bucurii, cu toată aglomerarea de studii şi lucrări, ce-i absoarbe toate clipele vieţii. Omul acesta e Nichifor Crainic. . . Acum câtva timp, am văzut pe masa lui de lucru — unde întotdeauna e o întreagă bibliotecă de cărţi ce-şi aşteaptă rândul să treacă pe sub ochii săi înţelegători, — o cărticică de un aspect foarte copilăresc, cu o copertă în culori ca de abecedar demodat, care contrasta în chip paradoxal cu nobleţea şi eleganţa suratelor din jurul ei. De câteori o vedeam acolo, îmi venea să zâmbesc. Ce caută această carte pe masa lui Crainic? . ... - . . Până într’o seară, severul critic care este directorul „Gândirii”, ne-a vorbit despre a-eeastă carte ca despre o apariţie uimitoare, citindu-ne ca probă şi câteva pagini, făcând fără să ştie ca în conştiinţa mea să se producă o dreaptă mustrare. Ceva mai mult, ne-a anunţat că-i va consacra un articol în „Sfarmă-Piatră”, lucru care s’a şi întâmplat. Când Nichifor Crainic se hotărăşte să facă asemenea gesturi, trebue să fie vorba de ceva extraordinar. Intr’adevăr, cine citeşte cartea şi e om de gust, se va convinge îndată că merită înalta consideraţie cu care a fost cinstită. Autoarea e, cu siguranţă, o învăţătoare într’unul din satele noastre de munte, iar subiectele cărţii sunt luate din mediul de şcoală, din lumea copiilor pe care-i învaţă. Se vede că toate sânt inspirate de motive reale, observate şi reţinute cu un spirit de superior discernământ, dar mai ales, modelate, pentru a căpăta semnificaţii de interes literar. Copiii aceştia, cărora autoarea le zice „Voinicii pământului”, se află la vârsta incertitudinilor, când psihologiceşte sânt foarte greu de definit. Şi cu toate că sânt şi fii de ţărani, ceeace ar ispiti pe foarte mulţi să-i reducă la unul şi acelaş tip pentru simplificarea lucrurilor, fiecare e prins cu originalitatea sa, ceeace constitue prima şi cea mai temeinică realizare a cărţii. Cu asemenea eroi, cum nu se poate mai dificili, d-na Clemenţa Beşchea a închegat câteva povestiri minuscule, dar de un relief şi o putere de ademenire cum rar se pot întâlni. Copiii sânt cu anii, cu spontanietăţile si surprizele lor ; cu vioiciunea naturală a făpturii pline de neastâmpăr şi uneori de încrecedere matură în ceeace-şi închipuesc că pot fi, pentru că se simt încadraţi în rostul vieţii cu atribuţii mari ca şi părinţii lor. De-aici nu rezultă însă nici diformare nici caricatură. Ei rămân în nota plină a copilăriei, pe care tocmai o ilustrează prin isteţimea unei vorbe, prin agerimea unui gest, sau prin acea dulce naivitate care le este proprie. Iată bunăoară pe Victoriţa lui nenea Onu, o fetiţă mică şi oacheşă cu „părul despletit până la umeri, când sburlit, când lui însă totdeauna curat” care pusă să repete lecţia cum a făcut Dumnezeu lumea, începe să vorbească rar, „paPcă aştepta să-i vină cuvintele tocmai dela începutul lumii: „...La început era întuneric şi pustietate... -Nu erau nici brânduşi... nici căltunaşi... Numai Dumnezeu singur era“... Şi dupăce arată cum le-a făcut Dumnezeu pe toate „aşa... din vânt”..., îşi sfârşeşte lecţia simplu, cu în-cheerea biblică, puţin modificată după cugetul ei : „la urmă di tot a făcut şi un rumân şi i-a pus numele Adam”... Sau alt copil de cinci ani, care e foarte se- © BCU Cluj rios pătruns de grija de a se duce cu vaca la păscut. Gând o bătrânică face haz de voinicia lui, el „îşi înălţă fruntea spre albastrul zărilor de dincolo de capul nedrebnic al bătrânei şi răspunse ca o sabie de foc : „...Da ce, eu îs mic ?!... Îs de cinci ani !”... Insfârşit, mai amintim concluzia lui Mihai la lecţia în care a fost vorba de cucerirea Daciei şi de Decebal care şi-a curmat zilele când au intrat duşmanii în cetate. La întrebarea Doamnei că „ce-ar trebui să facem, copii, dacă s’ar întâmpla să vie peste noi neamuri străine, ca să ne ia pământul şi să ne strice legea ? — el răspunde aproape fără să mai aştepte încuviinţarea : — „Să ne omorîm”!. Toată cartea e plină cu asemenea motive, care de care mai ingenioase şi mai pline de farmec. Autoarea e, înainte de toate, o mare cunoscătoare a copilului, pe care-1 prezintă cu naturaleţea şi drăgălăşenia lui adorabilă. E o comunitate ideală dela sufletul său de învăţătoare la al copiilor pe care-i instrueşte, o familiaritate care lasă libere manifestările cele mai caracteristice ale acestor făpturi pline de viaţă primăvăratecă. Eroii săi par’că sunt buchete de zăvoiu, ramuri cu muguri proaspeţi, în care svâcneşte rouă aromitoare a pământului şi se topesc miresmele din preajma isvoarelor. In ceeace priveşte forma, autoarea dovedeşte atâta siguranţă de condeiu, atâta limpezime de frază şi atâta poezie aleasă, încât rămâi cu impresia că pe lângă talentul pe care-1 are din plin, mai are şi un îndelungat exerciţiu scriitoricesc. PAN. M. VIZIRESCU * * * VICTOR PAPILIAN: DE DINCOLO DE RÂU (nuvele ardeleneşti). — Noul volum de nuvele al d-lui Victor Papilian ridică în planul discuţiilor literare o problemă din cele mai semnificative pentru procesul epicei noastre contemporane. Acest proces există de fapt; el nu este o simplă formulă fără sens şi conţinut. Iar problema la care ne gândim, avem convingerea că nu mai poate fi menţinută într’o regiune periferică a desbaterilor critice ci pusă în termenii săi cuveniţi. ' Culegerea De dincolo de râu a d-lui Papilian este subintitulată — atât de concludent — nuvele ardeleneşti. Ea deci, prin lucida intenţie a autorului, îşi mărturiseşte, dintru început, subiectul. Noi, de aici credem că trebuie să pornim în scurta prezentare ce o facem cititorilor, — dela acest caracter regional al bucăţilor cuprinse în volumul de faţă. Să ne îngăduim, aşa dar, o întrebare iniţială: întrucât peisajul local poate fi izvor de inspiraţie artistică şi în ce măsură el impune procedee de prelucrare şi transfigurare. Structura marilor literaturi europene a rezultat din contopirea mai multor factori dinamici, care deşi par a avea o acţiune diversă, totuşi se împreunează în aceiaşi unitate creatoare de largi dimensiuni. In Germania, particularismul plăsmuirilor beletristice, — căci deocamdată ele ne interesează, — a fost excesiv nuanţat, ceeace nu a împiedecat, fireşte, închegarea unui concept solidar de cultură etnică, avându-şi trăsăturile ei fundamentale, ireductibile. In Franţa, aportul feluritelor provincii, cu note profund specifice, a desăvârşit clasica înfăţişare a unei literaturi care se dovedeşte a fi cea mai definitivă de pe harta spirituală a continentului. Deasemenea, în Anglia şi în Italia contribuţia ţinuturilor de ţară a fost hotărâtoare pentru consolidarea unui stil literar original. Aceasta însemnează că provinciile au un rost netăgăduit în procesul de împlinire omogenă a tuturor literaturilor europene. Dar mai însemnează încă ceva. Anume, că rostul lor nu este autentic decât atunci când se subsumează unei categorii mai vaste, pe care o constituie însăşi unitatea etnică a comunităţii. Provincia e, într’adevăr, creatoare numai dacă serveşte finalitatea spirituală a neamului, inte-grându-se organic pe linia ei majoră. Iată de ce şi la noi se poate vorbi, pe drept cuvânt, de contribuţia valorilor provinciale la ceeace se cheamă literatura română de astăzi. Fiecare colţ de patrie a adus un stâlp de sprijin nou la bolta care se întinde acum, din ce în ce mai cuprinzătoare. Ardealul, Moldova si Muntenia sunt cei trei factori determinanţi ai culturii noastre. Sub raportul productiunilor pur literare imnortanţa lor se impune limpede, nu ca diversitate geografică ci ca purtătoare de glas a unor inclinaţii si posibilităţi deosebite, toate însă revărsându-se în matca suverană a duhului românesc. Dea-ceea când am amintit de semnificaţia problemei pe care o ridică d. Victor Papilian, prin volumul recent al domniei sale, în lumina discuţiei, ne refeream în primul rând la complexul acesta de forţe regionale ce stă la baza unităţii noastre literare. 161 © BCU Cluj D. Papilian, în De dincolo de râu, prezintă câteva aspecte din viaţa Ardealului. Se ştie, domnia-sa nu este un om din partea locului; d. Victor Papilian este un ardelean prin adopţiune. Din această cauză, ar fi nelogic să spunem că ne aflăm în faţa unui reprezentant de obârşie al Transilvaniei, încadrat în tradiţia pământului transcarpatin şi dispunând de aceleaşi virtualităţi de care dispuneau şi dispun scriitorii ardeleni. Dar cu atât mai interesantă şi mai bogată în înţelesuri este apariţia domniei-sale în câmpul prozei româneşti. In toate nuvelele adunate în De dincolo de râu se observă limpedea distanţă dintre autor şi materialul prelucrat. Ai uneori impresia că scriitorul se luptă din răsputeri cu subiectul propriilor lui creaţiuni, o luptă desigur, care va fi, până la urmă, încununată de luminoase biruinţi artistice. D. Victor Papilian trăieşte de multă vreme în mijlocul vieţii ardeleneşti; cunoaşte acest mediu de tradiţii, credinţe şi năzuinţi din care şi-a croit cadrul epic al celor mai multe lucrări literare. Larg deschis ca o uvertură la svo-nurile adânci ale vieţii Ardealului, sufletul d-lui Papilian se simte în frământarea ei ca în preajma unei a doua revelaţii. Nu e vorba de o simplă apropiere — care ar risca să se mărginească la tropisme şi reproduceri mecanice, — ci e vorba de o aprofundare care se opreşte numai la hotarul de taină, unde începe contopirea organică. Această poziţie specială, avem certitudinea că reprezintă însuşi temeiul atât de original pe care se înalţă construcţia literară a d-lui Victor Papilian. Domnia-sa nu continuă o linie mai veche, linia literaturii transilvănene care îşi identifică obârşia în Budai-Deleanu şi sfârşeşte deocamdată în romanul lui Liviu Re-breanu ci constitue o încercare personală în câmpul prozei noastre: încercarea de a înfăţişa viata ardeleană într’o perspectivă analitică inedită şi într’un ansamblu epic nou. Dacă, bunăoară, în nuvelele lui Pavel Dan există un desăvârşit acord între sens’bili-tatea creatoare şi sufletul acela specific al câmpiei transilvănene, pe care-1 înfăţişează în chipul cel mai firesc, — la d. Victor Papilian personalitatea artistică este un termen de polarizare a peisajului regional, o forţă evident, fecundă, căreia mediul exterior opu-nându-i rezistenţă, îi necesită implicit, o voinţă aproape lucidă în actul plăsmuirii. Din această cauză, în volumul De dincolo de râu te izbeşte necontenita prezenţă a unor elemente pe care scriitorul le poate stăpâni numai printr’o încordată mobilizare a marilor sale posibilităţi de transfigurare literară. Am fi oarecum îndrituiţi să împărţim cele cinci nuvele ale volumului după natura subiectului lor. Trei exploatează străfundurile folklorice ale satului transilvănean; una, Obsesie, analizează un caz psihologic în care tema desrădăcinării şi a inadaptabilităţii apare cu un motiv intim legat de complexul subconştient al existenţei lui Mihai Golgot, fiul de moţ căruia înstrăinarea de sat îi prilejueşte cea mai profundă cutremurare lăuntrică; iar ultima, Se desmor-ţesc sufletele, înfăţişează, ca o frescă viguroasă, multiplele procese de conştiinţă stârnite de războiul întregirii, într’o singură comună românească. Din capul locului trebuie să remarcăm, şi de astă dată, predilecţia d-lui Papilian pentru ascunzişurile misterioase ale sufletului uman. Ţăranii descrişi în bucăţile domniei sale, sunt fiinţe robite unor forţe mai presus de înţelegerea noastră raţională. In Ulcica de pildă, figura ţărăncii, care în faţa unor congresişti etnografi oficiază un cult străvechi al pământului, se prinde într’un relief pregnant. întrebărilor puse de savanţii curioşi, ea răspunde, convinsă fiind ca de un adevăr elementar al vieţii: „oasele grăiesc şi ele, chiar dacă s’au fărimiţat în praf şi cenuşă. Dar ca să le auzi glasul va să le cu-noştri rânduiala...". In momentul în care, din-tr’o pasiune exclusiv ştiinţifică, miss Arling-ton izbuteşte să-i răpească ulcica, instrumentul absolut necesar superstiţiei practicate, această ţărancă fuge cu părul despletit după maşina congresiştilor, ţipând: „Hoţilor... hoţilor..." O putere irezistiblă îi declanşează ura din adâncurile inimii. Ajunsă în faţa străinei, ea îi smulge cana din mână strângând-o în braţe cu ardoarea mamei care-şi regăseşte copilul. Intervenţia preotului Tam-burini este însă hotărîtoare : „Uite, femeie, doamna asta aşa de tânără a avut un copil care i-a murit. Şi nici părinţi nu mai are. E singură în viaţă... şi e străină, din cealaltă partea a lumii. Doreşte să facă rânduiala pământului acolo, la ea. De ce nu-i dai ulcica ? Şi ea vrea să stropească mormintele cu vin — Sângele Domnului — şi cu aiasmă — lacrimile Sfintei Fecioare... Şi atunci sub vorba sfântă a lui Tamburini se petrecu minunea. Femeia îşi îndreptă năframa pe cap chipul i se posomori şi din nou deveni ţăranca simplă şi nepăsătoare. Apoi, fără nici o vorbă, întinse ulcica frumoasei englezoaice" (p. 31). 162 © BCU Cluj „...sub vorba sfântă a lui Tamburini se petrecu minunea*', iată ce credem noi că trebuie reţinut. In nuvelele d-lui Victor Papi-lian apar întotdeauna astfel de momente iluminatoare — minuni într’un cuvânt. In bucata De dincolo de râu, acelaş moment se înalţă în final, ca o purificare de tot ce-i pământesc, ca o împreunare cu cerul. Se întâlneşte acolo un pasagiu de rară frumuseţe. Pandurul Toma Ciu-curel sapă groapa de somn veşnic femeii pe care a iubit-o dar care se măritase cu un sas din celălalt sat. Ochii i se ridică spre bolta cea spuzită de stele. Vede carul mare şi în pieptul lui lumea întreagă se preschimbă într’o splendidă alegorie a nunţii. Se săvârşeşte atunci în el un proces de ele-vare a suferinţii atât de plenar, în cât, ca un cânt de slavă, buzele lui rostesc într’una : „— Doamne, cum să-ţi mulţumesc c’ai pus în trupul meu suflet ?...“ Sbuciumul se potoleşte în cugetul său primar şi o fericire negrăită îi cuprinde fiinţa. In Se desmorţesc sufletele, d. Victor Papi-lian zugrăveşte o serie de scene din marele tablou al războiului. Personagiile descrise sunt într’o continuă frământare. Alături de figura contelui maghiar, care în ciuda vre-milor noui, încearcă să-şi apere patrimoniul demnităţii nobilitare, e conturat în linii robuste chipul veridic al preotului român, în care sentimentul altarului se armonizează cu sentimentul dragostei de neam, însuşindu-şi astfel o ţinută morală caracteristică Ardealului de dinainte de război. Arta epică a d-lui Papilian se manifestă aici în dimensiunea excepţionalelor sale daruri de scriitor, atât ca acuitate analitică, graţie căreia ne-a dat lucrări de permanentă valoare cât şi ca forţă de evocare realistă. SEPTIMIU BUCUR * * * 40 N. CARTOJAN: CĂRŢILE POPULARE IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ, VOL. II — EPOCA INFLUENŢEI GRECEŞTI. — Sunt aproape zece ani de zile de când d. profesor N. Cartojan, odată cu editarea celui dintâi volum din „Cărţile populare în literatura românească”, ne anunţa şi apariţia unei turnătoare părţi ce avea să ne prezinte un alt aspect al aceleeaşi probleme. S’a scurs de atunci, ce-i drept, multă vreme, întârzierile au trecut peste însăşi aşteptările autorului. Dar, să recunoaştem că ele nu ne-au fost zadarnice, ci din plin răscumpărate. Cele 450 de pagini în format mare din Fundaţiile Regale sunt bogate de rod, în rezultate fructuoase şi preţioase, preţioase cu atât mai mult cu cât dificultăţile ivite au fost înlăturate într’un mod ştiinţific. Căci dacă textele manuscripte de literatu-ţificeşte într’un domeniu puţin cercetat, în care predomină haosul şi enigmaticul: manuscrise necatalogate, cu o chirilică rău scrisă, de neînţeles, cu texte fără titlu sau cu titlu schimbat, îngălbenite, roase de vremuri, ferfeniţite, fără început şi sfârşit. Şi la toate aceste dificultăţi neînchipuit de mari, se mai adaugă altele şi ele tot atât de grele, impuse fatal de atmosfera în care decurg cercetările moderne. Metoda comparativă, de filiaţie şi urmărire a diferitelor motive în marile literaturi ale lumii, l-a reţinut pe d. profesor Cartojan îndelungă vreme asupra unor capitole. Nu rareori a trebuit să treacă graniţele şi să complecteze cercetările din ţară cu informaţiile pe care le putea afla numai în marile biblioteci ale lumii. Căci dacă textele manuscripte de literatură populară scrisă se găsesc în bibliotecile noastre, prototipele medievale-occidentale şi studiile lămuritoare se găsesc în bibliotecile streine. Apoi şi aici, fiind nevoit a urmări căile pe care le-au străbătut cărţile populare până să ajungă în literatura noastră, nu odată d. Cartojan a fost nevoit să desţeleneze făgaşe neumblate şi să stabilească adevăruri valabile chiar pentru occident. Să amintim numai în treacăt de studiul publicat de dom-nia-sa în 1936 în Revue de Litterature Com-paree, prin care stabilea adevăratul izvor al frumoasei poeme neogreceşti — Erotocritul. Dar oricât de grea şi încordată i-a fost munca, nu mică îi este, cred, mulţumirea sufletească. Astăzi lămurirea acestui capitol de literatură poporană scrisă, conexat cu atâtea probleme de literatură comparată veche, îi aparţine domnului Cartojan. Studiile lui Hasdeu şi Gaster, de acuma jumătate de veac, pusese într’o lumină absolut necunoscută până la ei materialul cărţilor populare româneşti. S’a crezut multă vreme că nu s’ar mai putea aduce nimic nou în acest domeniu, — de aici studiile atât de abundente asupra literaturii noastre religioase şi istorice şi o vădită ignorare a celuilalt compartiment de vieaţă culturală, literatura populară scrisă. Doar N. Iorga ici, colo mai arunca snopuri de lumină, revelatoare de comori ce stau ascunse în întuneric. Numărul mare de codice adunate în cei 163 © BCU Cluj 50 de ani dela studiile lui Hasdeu, sporit uimitor în ultima vreme prin colecţia Gaster cumpărată de Academia Română, a adus o serie de studii monografice şi o necesară prezentare a acestui material necercetat. Anul 1929, când apare primul volum din Cărţile populare în literatura românească a d-lui Car-tojan, poate fi socotit ca hotărâtor la lămurirea bogatului capitol din vieaţa noastră culturală. Reluând atunci un material în parte studiat de Hasdeu şi Gaster, în parte inedit, d. Cartojan ajunge la concluzii cu totul nouă şi anume: cunoscutul bogomilism, pus în circulaţie altă dată de marele nostru erudit şi acceptat de toată lumea ştiinţifică, nu poate fi socotit ca generator de o aşa de bogată literatură poporană. Ci, bazat pe contribuţiile aduse de istoricii literaturilor creştine, domnia-sa afirmă şi susţine documentar că în cea mai mare parte creaţiile poporane au circulat în Occident cu mult înaintea bogomilismului eretic, că ea, din evul mediu apusean plin de credinţă şi miraculos, a luat drumul spre Balcani, spre noi, dupăce trece prin vămile Bizanţului. Vămuită aşadar în bună parte de acest Bizanţ, în secolul XVI şi XVII sufletul popular românesc se alimentează cu cărţi scrise după versiuni sud-slave (N. Cartojan, voi. I, Epoca influenţei Sud-Slave), pentru ca în secolul al XVIII îndeosebi, el să fie alimentat direct de literatura bizantină sau neogrecească (voi. II, Epoca influenţei greceşti). Pentru o bună parte din oamenii noştri de cultură cuvântul de Bizanţ şi bizantinism nu este luat decât în accepţiunea de moravuri uşoare, de intrigărie şi politică nefastă. Celălalt înţeles de oraş strălucitor prin cultura lui, de o „a doua Romă“, sau de un adevărat „Paris al Evului Mediu”, scapă celor mai mulţi. Ori d. Cartojan tocmai acest înţeles ţine dintru început să-l precizeze. „După căderea imperiului roman de Apus sub barbari, în mijlocul haosului european, Bizanţul şi-a continuat existenţa de sine stătătoare încă un mileniu, izbutind să creeze, prin fuziunea culturii clasice elene cu ideile reli-giuniei creştine şi cu străvechile civilizaţii ale Orientului, cea mai strălucită cultură a timpului”. (Cărţile populare în lit. rom., II, pag. 13). Cu această cultură plămădită din vechiul clasicism grec, cu latinitatea medievală şi orientalismul turco-arab, structurizată de creştinismul lumii ortodoxe, a venit în contact născânda literatură română. Chiar după căderea Bizanţului sub Turci, această strălucitoare cultură şi civilizaţie a continuat să existe fie la Patriarhia Fanaru- lui, fie la Muntele Athos — o adevărată „bibliotecă centrală” a lumii ortodoxe, — în Creta sau Veneţia, iar legăturile noastre de-alungul veacurilor şi cu aceste centre ne sânt cunoscute. încât observaţia profesorului Iorga că îmbrămintea ţărancelor noastre din Argeş aduce cu aceea a domniţelor bizantine, sau afirmaţia lui Nichifor Crainic că în matca sufletului nostru s’a revărsat un larg fluviu de orientalism ortodox şi că spiritualitatea noastră s’a desvoltat între vămile Bizanţului şi Kiewului (Gândirea — 1924, Parsival) capătă prin Cărţile populare ale domnului Cartojan o deplină confirmare. Şi acest orientalism ortodox al nostru a fost sporit — o întăreşte la fiece pas studiul de faţă — şi de bogata şi larga circulaţie a cărţilor populare scrise. Bizanţul la asaltul pe care-1 dădeau barbarii şi musulmanii, păgânii într’un cuvânt, creştinismului a răspuns cu o serie de legende apocrife, scrise pe marginea textului biblic, legende din urzeala cărora Vechiul şi Noul Testament, multele enigme Sfinte căpătau o explicare şi o deslegare ce mulţumeau sufletele lacome de credinţă. Astfeli o mulţime de legende apocrife privitoare la Vechiul Testament (Căderea îngerilor, Adam, Omorîrea lui Cai'n, Moise, Solomon, etc.) altădată sub formă de copii au trecut din mână în mână, ajungând până la noi într’un număr destul de marej; -din unele numai la Biblioteca Academiei se găsesc în câte 20-30 de manuscrise, — altele pierzându-se în necunoscutul timpului. Tot o atât de mare circulaţie au avut şi evangheliile şi legendele privitoare la Noul Testament (Evanghelia lui Nicodim, disputa lui Isus cu Satana, Sentinţa lui Pillat, etc.). Atât unele cât şi altele au circulat nu numai la noi şi în Balcani, ci şi în Occident, ele toate având o aceeaşi sursă comună: Bizanţul. In acest oraş, spune d. Cartojan, s’au alcătuit pentru masele populare de pretutindeni adevărate repertorii de istorie universală, cunoscutele honografe, pe care le-a continuat şi epoca neogreacă prin un Doro-theiu de Monembasia sau Mathei Cigala. La noi au fost adaptate de Pătraşcu Danovici sau Mihail Moxa. Ele, pe lângă faptele de istorie universală, puneau în circulaţie şi legendele apocrife de esenţă religioasă şi cu caracter popular. Un alt corp de cărţi populare scrise, cu un acelaş scop, sânt şi aşa numitele întrebări şi Răspunsuri, întrebări filosof eşti dela Adam şi dela Hristos, întrebările Sf. Vasile şi Grigore Bogoslovul, ajunse din Bizanţ şi în Occident sub numele de 164s © BCU Cluj Foca Monachorum. Acestora se adaugă în fine aşa zisele Erminii, manuale de pictură religioasă după care se orientau şi se mai orientează şi astăzi zugravii noştri în împodobirea artistică a sfintelor lăcaşuri. Aşa dar honografile, acele foca monachorum, er-miniile, un întreg număr de texte bizantine au pus în circulaţie atât în Balcani cât şi în Occident multele legende apocrife religioase, care apoi „au fost re-create de imaginaţia colectivă a poporului”, (p. 73). însuşirea lor de către colectivitate, cernerea acestor legende de către imaginaţia mai mică sau mai mare a fiecărui popor, elementul de re-creaţie, iată un fapt căruia d. Carto j an îi dă o deosebită atenţie. Şi pe bună dreptate. Căci, dacă aceste cărţi populare ar fi satisfăcut numai gustul câtorva călugări sau boeri cărturari, ele ar fi meritat o mai mică atenţie. Ori, ^scrise de câţiva, într’un anumit timp şi loc — în Bizanţ, — din dorinţa necesară de a explica unele enigme de dogmă ortodoxă, aceste legende apocrife au ajuns în masele largi ale popoarelor, au intrat în ţesătora lor sufletească, au fost amplificate şi adaptate, răsfrângându-se puternic în pictură, iconografie, artă populară, fol-klor. Aşa, spre exemplu, ne spune d. Car-tojan că „Legendele despre naşterea şi copilăria Maicii Domnului, reîmprospătate în vieaţa trecută a poporului prin reprezentări iconografice nu numai în incinta bisericilor, ci şi la răscrucile drumului de ţară, în scenele zugrăvite pe troiţe, au avut un puternic răsunet în literatura orală a popoarelor ortodoxe”, (p. 69). Ar fi inutil să le mai în-şiruim şi noi ; doar să amintim numai că din acest mit folkloric al legendei Sf. Fecioare s’au plăsmuit atâtea opere culte, printre care Biserica de altă dată a d-lui Ion Pillat ocupă loc de frunte. ^ Dar aceste puternice răsunete pline de credinţă şi sfinţenie, de supranatural şi miraculos creştin, aduse de cărţile populare şi concretizate în diferite legende, au avut ecou nu numai în jurul Maicii Domnului, ci şi în jurul multor alte personagii sfinte. Astfeljcu-noscutele credinţe ale poporului nostru'* în solomonari, în acei „vrăjitori, magi, cu puteri supranaturale”, nu sânt decât legende recreate de el în jurul prea iscusitului Solo-mon, ca şi acele avgare (Avgar şi Mântuitorul) sau obscurităţile folkloristice (Numele lui Adam). Nu un mai mic răsunet au avut şi manualele de pictură — Erminiile^D. Carto-jan încearcă să identifice câteva din aceste urme care desigur sând mult mai multe. Ele ca jşi cele, dintâi, . contaminări folkloristice ale cărţilor populare, aşteaptă să fie întregite prin cercetări speciale, care, completate cu altele din celelalte domenii ale vieţii noastre spirituale, vor duce la cunoaşterea acelei predominante a etnicului nostru — bizantinismul ortodox. Ori cum, până atunci problema este pusă pe temelii ştiinţifice de către d. Cartojan, aşteptându-şi maestrul care s’o urmărească în bogatele ei meandre. . i_Tot o problemă care, desigur, va fi obiectul unor viitoare cercetări — Cărţile populare au şi calitatea aceasta de a sugera — este şi aceea a asemănărilor dintre multele motive folklorice ce circulă la noi cu cele din Occident. O problemă de folklor comparat asupra căreia d. Cartojan afirmă că „asemănările dintre enigmele poporului nostru şi ale celor din Occident nu se explică numai pe cale de circulaţie orală, ci şi printr’un împrumut, în timpuri şi locuri diferite, din-tr’o sursă comună : textele bizantine”, (p. 30). E vorba aşadar de aceleaşi texte bizantine care au răspândit nu numai legendele apocrife ale Vechiului şi Noului Testament, ci şi bogatele legende hagiografice, vieţile de martiri şi asceţi, adevăraţi atleţi ai Mântuitorului pe pământ, şi care au fost închegate sub influenţa ultimelor curente ale misticei neoplatonice. Poporul şi literatura noastră le-au cunoscut şi pe ele şi le-au gustat din plin. îndeosebi Vieaţa Sfântului Gheorghe, din care numai Biblioteca Academiei păstrează la 30 de manuscrise, şi a Sfântului Vasile au fost mult citite. Impresionante momente din vieaţa lor, ca lupta cu balaurul a celui dintâi sau cele 24 de vămi ale văzduhului din legenda Sfântului Vasile, au dus la repetate contaminări în pictură, în artă populară sau folklonj După urmărirea până în cele mai mici amănunte de filiaţie şi motive, de identificări de manuscripte şi contaminări iconografice sau folkloristice a legendelor biblice sau hagiografice, d. Cartojan se opreşte la un deosebit de important capitol din Cărţile populare, la drama religioasă. Privită sub multiplul ei aspect: vicleimul, cântece de stea, mironosiţele, jocul de păpuşi, aşa zisa noastră dramă evanghelică capătă amploarea unui adevărat studiu monografic de sine stătător. E curios cum până astăzi această înrădăcinată datină în pământul ţării n’a fost încă prezentată decât fragmentar, prin simple observaţii făcute de către culegătorii de folklor. D. Cartojan, coordonând un bogat material, urmărit mai ales în variantele vicleimului din Muntenia, Moldova, Basarabia 165 © BCU Cluj şi Ardeal, ca şi puţinele studii lămuritoare, ajunge la preţioase concluzii că: „Viclei- mul apare la noi în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea” (p. 186); că popoarele ortodoxe învecinate necunoscându-1 în bună parte, biserica noastră considerând drept o impietate punerea în scenă a dramei evanghelice constată că „misterul religios e deci la noi de obârşie apuseană şi se leagă de misterul celor trei regi magi ai Evului Mediu”. (p. 200). Totuşij^elementele apusene, aduse de cărţile populare, se suprapun pe un vechiu miez ţărănesc, autohton, încorporate fiind de cântecele de stea preexistente sau de psalmii lui Dosofteiu, ajunşi şi ei populari. Astfel că drama religioasă „această floare a misticismului popular răsădită pe pământ românesc a avut o desvoltare proprie”, crescând organic şi în marginile literaturii noastre, ţ Concomitent cu legendele biblice, hagiografice, liturgice sau drama religioasă, cărţi după cum se vede cu conţinut religios, secolul XVIII românesc a mai cunoscut şi o bogată literatură populară scrisă cu conţinut laic ; a cunoscut aşa zisul roman popular: poveşti mucalite despre viclenia sau răutatea femeilor, feerii fantastice şi fermecătoare de basme arabe, romane de curtoasie sau luptă a evului mediu occidental. Toate, trecute şi ele prin aceleaşi vămi ale Bizanţului, şi îmbinând elemente atât de diverse, au fost hrana spirituală atât de gustată de cărturarii — boeri ai veacurilor trecute. Unele sânt romane greceşti — ca Esopia, altele romane orientale ca : Sindipa sau Halima. Şi unele şi altele au avut o aceeaşi largă răspândire încă dela începutul secolului al XVIII-lea, Esopia şi Sindipa fiind traduse dela 1703 de Costea Dascălul dela biserica Şcheilor din Braşov după texte bizantine sau neogreceşti, deşi amândouă contrastează atât de mult prin cuprinsul lor. Un aspect interesant al acestui capitol îl formează romanele cavalereşti, contribuţie nouă a d-lui Cartojan. Astfel Romanul Troiei „fără titlu şi fără început”, identificat şi studiat pentru prima oară de autorul Cărţilor populare, ca şi Imberie şi Margarona, nestudiat şi el până acum şi găsit „la un loc cu câteva texte religioase”, sunt romane din evul mediu francez. Plăsmuite într’o atmosferă de curtoasie şi luptă a secolului al XlI-lea, prin intermediul unor versiuni greceşti, aceste cărţi populare ajung în literatura română în timpul domniilor fanariote. Tot de origine occidentală este şi Erotocritul, frumoasa poemă cretană a lui Cornnaros. Studiat la noi încă din 1920 de către d. Vasile Grecu într’un număr din „Dacoromania”, iar în Apus fiind obiectul unor abundente cercetări, prin Cărţile populare şi mai înainte prin amintitul studiu publicat în Revue de Litterature Com-paree, d. N. Cartojan aduce contribuţii noi, acceptate de însăşi cercetătorii apuseni. Dom-nia-sa face o preţioasă constatare că „adevăratul izvor este un roman cavaleresc dela sfârşitul evului mediu francez: Paris et Vienne“. Interpătrunsă de o atmosferă occidentală şi orientală, poema cretană prin tipăriturile greceşti din Veneţia ajunge şi într’o versiune românească a lui Hr^stodor Ion Trapezontu încă dela 1770. Prelucrată apoi de Vasile Vârnav din Botoşani, copia aceasta nouă lasă să se întâlnească pe alocuri „elemente de vieaţă socială care are un colorit românesc”. Coloritul românesc însă se suprapune pe un accentuat orientalism bizantin. Se vede acest lucru nu numai din cuprinsul poemei, ci şi din cele câteva reproduceri, dintre care aceea chiar pe coperta cărţii. Muzicanţii pe care îi reproduce o planşă în „Erotocrit", sânt muzicanţii noştri întâlniţi pe la răscruci de sate. Iar alaiul fiului de împărat din Bizanţ (planşa XV, ca şi lupta Grecilor cu Vlahii (planşa XIV), aduc foarte mult cu alaiul domnilor noştri, îmbrăcaţi în costume bizantine şl pe cai cu frâe şi paftale orientale. Am căutat să mă opresc mai mult asupra celui de al doilea volum al d-lui Cartojan din Cărţile populare în literatura românească nu cu vădită intenţie de a prezenta o carte nouă şi un nume, sau chiar de a familiariza pe cititorii noştri cu o sumă de idei. Profesorul Cartojan este astăzi un nume ce se bucură de o autoritate ştiinţifică atât la noi, cât şi în streinătate. Iar studiile sale sunt şi ele departe de a putea fi prezentate rezumativ, de a deveni familiare dintr’o cronică de revistă. Sunt prea bogate în idei, prea erudite şi inchiegate într’un metodologism personal. Ceeace nu înseamnă că ele se adresează numai unui număr restrâns de specialişti. Şi acest lucru am ţinut să-l pun în lumină. Căci dincolo de filiaţii, de contaminări, şi de urmărirea unor motive de literatură populară scrisă până la isvorul primordial, de confruntări de manuscrise şi migăloase identificări de texte, cititorul obişnuit este isbit de o deosebită atmosferă şi de mari adevăruri ce tind să ne introducă minunat în câmpul valorilor culturale din secolele XVI—XVIII româneşti. Sunt în aceste Cărţi populare lucruri ce le ştiam parcă numai din auzite, din 166 © BCU Cluj pomenirea lor alături de alte titluri şi nume — Sindipa, Halima, Vicleimul..., însă care acum ne apar rotunjite, cu imaginea lor întreagă. Şi apoi fără să vrea poate, d. Cartojan e dus în mult discutata dialectică a spiritualităţii noastre, căreia îi deschide fă-gaşuri noi sau mai bine spus îi netezeşte unele asperităţi născute în toiul discuţiilor. Astfel celor care superficial, dar apodictic au afirmat că „o renaştere prin ortodoxie n’a existat niciodată'1, sau că noi nu avem un ortodoxism popular, al masei, le răspunde, sdro-bindu-le întregul eşafodaj artificial, cele câteva sute de pagini de erudism şi concluzii edificatoare. „Legendele religioase aprocrife şi cărţile populare au pătruns aşa de adânc în vieaţa sufletească a poporului nostru, în cât a lăsat urme adânci care dăinuesc până astăzi în pictura religioasă şi în arta populară, în tradiţii şi superstiţii. în colinde şi descântece, în basme şi proverbe” (N. Cartojan voi. I, 264). E vorba cu alte cuvinte de vivifica-rea mitului nostru folkloric de aceste cărţi CRONICA POSTUMELE LUI OCTAVIAN GOGA. — A murit năpraznic, fără să fi ajuns să ne împăcăm creştineşte după cât venin ni se văr-sase în inimi pe nedrept. Şi totuşi, mi se pare atât de nefiresc şi atât de straniu să scriu : Postumele lui Octavian Goga. Asa cum ai scrie : postumele lui Eminescu, adică ale unui poet care a trăit şi a murit. Ale unui om, pe care n’ai să-l mai vezi niciodată, deşi chipul lui îţi este încă viu modelat în minte şi glasul lui îţi sună încă apropiat şi cunoscut din clopotul imaterial al memoriei. Cel mai trist lucru din această viaţă e să începi a lămuri sfârşiturile fără leac în cei cari ţi-au fost aproape. Lumină stinsă în umbră şi ’n vis. Torţă întoarsă în apa neagră, fără margini, fără fund. Aseară am găsit pe masă noul volum: Octavian Goga: Din Larg, poeme postume... Poate singur cuvântul acesta postume a izbit ca o pia*ră în lac, turburându-1. Postume... gLsuri de dincolo de moarte. Toţi câţi îl ştiti pe Octavian Goga vi-1 puteti închipui vorbind de dincolo de moarte, când el vor-bia atât de tare de-aici, din viforul patimilor» — cum îi plăcea să zică ? ^Prietenul D. Ciurezu, care a îngrijit, cu câteva mari greşeli, tipărirea, — ne lămureşte într’o notiţă finală: „Tot ceeace este populare şi legende apocrife, de prunduirea autohtoniei româneşti cu noi valuri de ortodoxism, alimentate când de sudul slavon, când de orientul bizantinj Şi astfel indirect Cărţile populare ale d-lui Cartojan răspund altui năstruşnic inventator de idei ce vroia să ne anexeze Apusului, printr’o vestită lege a sincronismului, că noi nu putem fi numai occidentali, latini puri. Că aşezaţi de soartă pe un pământ de cumpănă am fost nevoiţi a creşte între vămile Bizanţului şi a acumula în matca culturii noastre un larg fluviu de orientalism. „Aproape tot ceaace Bizanţul a acumulat la răspântia de loc dintre lumea Occidentului medieval şi lumea Răsăritului asiatic, cu pitorescul unei literaturi atât de vechi şi variate a trecut prin intermediul limbii neogreceşti în literatura noastră”. (N. Cartojan, voi. II, 384). Iată adevăruri mari ce integrează cercetările domnului Cartojan în atmosfera ultimelor discuţii, făcându-le vii şi actuale. GH. VRABIE MĂRUNTĂ cuprins în acest volum a fost rânduit de mintea şi mâna lui Octavian Goga”. E o carte ca un testament. Octavian Goga a ţinut să ne vorbească de dincolo de moarte ca poet, adică aşa cum a răsărit el dela început în gloria acestei lumi. Poet rămăsese chiar în anii când se străduia mai mult să fie om politic. Când lucrurile mărunte îl copleşeau, spiritul lui se revolta şi sălta neprevăzut în largi spărturi de azur, spre poezie, al cărei regret îl trăia fără încetare. Rămăsese atâta de poet încât năvala vulcanică a strofelor ce i-au adus pe vremuri faima revoluţionară el o vedea vie încă în omul politic foarte prudent şi comod, care era acum. Şi dincolo de „câte ar fi putut să fie”, el ne vorbeşte din larg de ceeace a fost şi rămâne. Goga avea presentimentul morţii, fiindcă vorbia foarte des de ea. Dacă e adevărat că psihologia agoniei constă din tot ce-ai fost în viaţă, revăzut ca’n scăpărare de fulger, Postumele lui sunt un rezumat al tuturor coardelor pe care a cântat în vremea gloriei. Ecouri din poesia naţionalistă, ecouri din poe-sia socială, ecouri din motivele exotice, ecouri din poesia de dragoste. Fiecare vers din această carte sună parcă înnadins pentru a evoca marile rezonanţe şi afinităţi de altădată. Citind-o, întinzi mâna fără să vrei, rând pe 167 © BCU Cluj pe rând, după volumele cunoscute. E ca o trimitere după tot sufletul rămas în poesie după ce omul a plecat. Cărbunii când ţi-or arde’n vatră In seri de ani târzii şi goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândeşti c’arn ars şi noi... Iar când din ochii de jăratic Vor tresări scântei-scântei, Să ştii că visul meu sălbatic S’a mai aprins odatâ’n ei. Gândul şi melodia lui sună de dincolo de mormânt, cu accent testamentar şi tragic dor de supravieţuire terestră : Să ştii că visul meu sălbatic S’a mai aprins odată ’n ei. seamănă cu strigătul horaţian, adânc omenesc : Non omnis moriar! Ca poet vrea să supravieţuiască Octavian Goga. Cele mai puternice şi mai frumoase pagini din carte sânt închinate acestei misiuni iubite mai presus de toate. E o bucată clasică prin energia concentrată şi prin destinul revoluţionar, pe care îl atribuie Poetului. Ivirea lui în lume e însoţită de un cutremur cosmic. Şi ursita apasă condeiul, zâmbind cu ironie: — Nu-l fac canar de colivie, Nici câine paznic de ogradă, Nici cal de ham, bun de corvadă, Nici vultur de menajerie... Şi-a scris în carte : Poezie! Adică strigare de patimi şi vifor de primenire, cum i-a plăcut lui Octavian Goga să se definească de numeroase ori în strofe, în articole, în cuvântări publice şi în confesiuni amicale. El s’a visat până la moarte un revoluţionar, un cântăreţ revoluţionar. Şi nici nu putea concepe altfel substanţa şi misiunea poesiei. Şi dacă nu s’ar fi lăsat captiv în politică pentru a sfârşi atât de timpuriu ca fost prim-ministru, cu siguranţă s’ar fi sfârşit glorios ca poet revolunţio-nar. In politică îţi trebuie alt destin ca să n’ajungi, prin concesiunile ce te fărâmiţează pe nesimţite, canar de colivie sau vultur de menajerie, cum zice poetul cu amarnic dispreţ. E o dramă, pe care el a trăit-o fără îndoială în ultima decadă a vieţii când, poate, i-ar fi plăcut să vadă împrejur voinţe şi braţe încarnându-i duhul poesiei şi când nu vedea totuşi decât ce scrie singur că vede în clipe de reculegere izolată : Şi-atunci în sfânta serii pace Noi am uitat, de mult, că sânt Atât amar de dobitoace Rumegătoare pe pământ. Refugiul lui era permanenta amintire a marei misiuni poetice cu care a'venit pe lume şi pe care singur o recapitulează în cea mai frumoasă strofă a volumului: In noaptea mea înviforată, Drumeţ îndrăgostit de soare, Am fost o harfă spânzurată De-o straşină de închisoare. Niciun alt poet al nostru n’a îndeplinit în viaţa acestui neam o mai fericită misiune de profet ca Octavian Goga. A fost harfa unui Ardeal robit şi a trăit să-i vadă biruinţa în care a crezut ca un mare vizionar. NICHIFOR CRAINIC ANUL XVIII. — Nr. 3. MARTIE 1939 168 © BCU Cluj