SUMARUL: ION PETROVICI: Introducere la Critica cunoaş- terii ................................57 GEORGE GREGORIAN: Măi frate...............68 D. CIUREZU: Dragoste voevodalâ............69 AURELI AN COSMOIU: Cadrul mitic...........71 VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA: Poezii ... 79 ŞTEFAN BACIU: Beatrice....................80 GHEORGHE BUMBEŞTI: Poezii.................90 VASILE BANCELA: Un aspect al Ardealului . .94 IDEI, OAMENI, FAPTE NIŢA MIHAI: Despre Sf. Ioan Damaschin ... 99 CRONICA LITERARA VINTILA HORIA: Virgil Carianopol: Frunzişul toamnei mele................................102 MARIELLA COANDA: Alexandru Marcu: In Dalmaţia.................................104 GH. VRABIE: Ion Nisipeanu: Şcoala Psihologică 106 CRONICA DRAMATICA DAN BOTTA: Teatrul Regina Marla: Azilul de Noapte. — Teatrul Naţional: Atrizii .... 108 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Un mare ziarist: P. P. Ne-gulescu. — G. Roticâ...................110 T - EXEMPLARUL 2 0 LEI © BCU Cluj **•'* t. Nici măcar la trei persoane din zece... organismul nu funcţionează în mod ORMAL IATĂ O DECLARAŢIE MEDICALA care întristează. Se pare, că aproape toţi adulţii prezintă i A ~ { // \ trepte diverse de / M\ j f j I intoxicaţie internă, !• ' * ‘'Lw|1- wwwiu , i \ cauză a celor mai multe boli. Contra acestei stări periculoase, Urodonal este foarte puternic, deoarece el scapă organismul de acidul uric, âe cholesterina, de deşeuri şi toate elementele nefolositoare. „In sfârşit, punct capital, Urodonal este un minunat . regulator al presiunii arteriale Dr. RAYNAUD fost medie ntf al tpitalelor militare, URODONAL cel mai bun antireumatic. ia farmacii şi drogusm ESTE UN PRODUS CHATELAIN. MARCA DE ÎNCREDERE © BCU Cluj 'X INTRODUCERE LA CRITICA CUNOAŞTERII DE I. PETROVICI Examenul critic al cunoaşterii este, fără îndoială, una din misiunile de căpetenie ale meditaţiei filosofice şi nu mai puţin de trei discipline şi-au manifestat râvna şi ambiţiunea ca să dea o cât mai largă contribuţie la rezolvarea acestei probleme capitale: psihologia, logica şi mai cu seamă ramura creată anume, teoria cunoaşterii sau epistemologia. Problema cunoaşterii este un fel de răscruce la care se întâlnesc acele trei mari discipline filosofice, bineînţeles, unele se învârtesc mai pe la marginea chestiunii, altele pătrund mai în adânc, de sigur nu fără sforţări din partea celor care sunt ţinute mai la margine, ca să avanseze mai la centru (exodul dela periferie la centru se poate constata chiar şi în domeniul problemelor abstracte). De obiceiu se pretinde că în filosofie problemele ar fi eterne, numai soluţiile sunt trecătoare, încât dacă cineva ar voi să formuleze o maximă de contraste, ar putea să facă această diferenţiere între filosofie şi ştiinţă, spunând că „pe când filosofia dă soluţii trecătoare la probleme eterne, ştiinţa dă soluţii eterne la probleme trecătoare”. Această maximă este, evident, numai aproximativă — ca orice antiteză prea deplină — pentru că nici soluţiile ştiinţei nu sunt absolut neschimbătoare, nici problemele filosofiei nu sunt deasemenea eterne, dacă nu în sensul că ele se pot rezolva definitiv cel puţin în ceeace priveşte prezenţa lor veşnică în conştiinţe. Fiindcă, examenul critic al cunoaşterii este o problemă care n’a apărut cu primele gânguriri ale filosofiei, nici măcar cu întâele ei înfloriri, ci cu deplină conştiinţă a fost îmbrăţişată abia în decursul filosofiei modeme şi de aceea criticismul alcătueşte unul din aspectele proprii ale filosofiei noui, una din notele specifice care o diferenţiază de filosofia antică precum şi de filosofia medievală. Să fim bineînţeleşi asupra noţiunii de criticism. Nu este vorba să înţelegem prin criticism spiritul critic în genere, care n’a aşteptat desigur epoca modernă. Spiritul critic aş putea spune că s’a manifestat din primul moment în care mintea omenească s’a deslipit de conştiinţa naivă, iniţială, şi a crescut pe măsură ce s‘au comparat faptele unele cu altele sau pe măsură ce o cunoştinţă despre un lucru a fost scoasă din izolarea ei şi înglobată organic într’un ansamblu de idei, unde se conturează şi se defineşte mult mai bine valoarea fiecăreia din ele. Tocmai gândin-du-mă la faptul acesta, pe vremuri, la o vârstă când îmi plăcea mai tare să-mi torn ideile în aforisme, am formulat o maximă concentrată a cărei exactitate nu o reneg, deşi forma poate că aparţine mai mult unei vârste de cât alteia. Aforismul era ur- 57 © BCU Cluj mătorul: „valoarea unei idei se arată ca şi graţia unei fecioare, când se prinde In horă cu altele”. Ceiace exprimă tocmai gândul de acuma că valoarea unei cunoştinţe sporeşte atunci când e scoasă din izolare şi inserată critic într’un ansamblu de idei. Prin criticism trebue să înţelegem însă altceva aiciîntinderea examenului critic dela obiectele care sunt de cunoscut la instrumentul cunoaşterii însăşi a Această extenziune nu este o operaţie spontană, cunoaşterea iniţial nu con-stitue o problemă, ci este un fapt; în mod spontan instrumentul cunoaşterii nu se aşează niciodată în galantarul obiectelor de cunoscut, pentru că el tocmai este aparatul cu care se operează cunoaşterea, va să zică se află de altă parte a baricadei. Aşi mai putea să amintesc că în genere fiinţa omenească a fost aşa întocmită încât privirile ei să se îndrepte în afară, către lucruri, iar nu să ne contemplăm pe noi înşine. Această inversare, această cale întoarsă, care îndru-mează privirile înapoi spre noi înşine, nu este calea spontană, calea firească. Poate că natura care ne-a purtat de grijă şi-a dat socoteala că cele mai multe primejdii faţă de care trebuie să luăm neîntârziat atitudine, se găsesc în afară de noi şi prin urmare toată atenţia trebuie să fie concentrată în afară, către obiectul cunoaşterii. Nu zice nimeni că nu există primejdii şi dinlăuntru, însă acestea au în genere o scadenţă mai îndepărtată, după cum mai au un caracter ineluctabil, faţă de care este greu să te împotriveşti şi la urma urmei cu primejdiile dinlăuntru de cele mai multe ori ne identificăm, considerându-le ca o formă a destinului nostru însuş. Tocmai din cauza aceasta, obiceiul de a nu privi înainte, ci de a întoarce privirea şi examenul către tine însuţi este o atitudine care nu a apărut în mod spontan. Dar chiar dacă există domenii ale vieţii noastre sufleteşti care ne solicită privirea mai uşor, nu dintre acestea e instrumentul cunoaşterii, care stă oarecum ascuns în cutele cele mai intime ale spiritualităţii noastre. A trebuit însă să vie un moment în care gândirea noastră să-şi pună întrebarea : poate că ar trebui să cercetăm în prealabil ce valoare are instrumentul cunoaşterii, care sunt posibilităţile şi care limitele lui ? Desigur, un sistem de a-ţi da seama de puterile cunoaşterii noastre sunt şi rezultatele pe care le isbândeşte şi obstacolele de care se loveşte efectiv. Insă se întâmplă de multe ori să nu avem senzaţia clară a dificultăţilor ivite şi să ne hrănim cu impresia că mergem înainte, deşi în realitate, stăm pe loc, ba chiar să socotim erori patente drept cunoştinţe autentice. După cum se întâmplă cu unele vehicule care merg admirabil pe uscat, iar dacă intră în apă, şi apa e mai adâncă, se stinge motorul, nu mai pot să avanseze, dar şi după încremenire ai iluzia, din cauză că apa curge, că mergi mereu înainte. In domeniul cunoaşterii, mai ales spre marginea explorării, asemenea iluzii sunt frequente şi de aci trebuinţa să cercetezi în prealabil, posibilităţile reale ale mijloacelor tale cognitive. Vă spuneam că această problemă, care a schimbat direcţia examenului, în-torcându-1 înapoi, spre noi înşine, este oarecum o problemă modernă. Deşi există istorici care — bucuroşi să atribue toate iniţiativele spiritului grec — susţin că problema cunoaşterii, a posibilităţilor şi a limitelor sale, a interesat şi pe filosofii din antichitate, pe filosofii greci şi prin urmare că problema nu ar fi chiar aşa de nouă. Impresia mea totuş este că în antichitate (când zic antichitate mă raportez la filosofia greacă) existau mai mult „atitudini critice” decât o critică adevărată, atitudini care nu erau precedate de un examen, db o cercetare serioasă. Evident, în şcoala eleată bunăoară, reprezentanţii ei celebri au aruncat afară din 58 © BCU Cluj conţinutul cunoaşterii valabile o mulţime de lucruri care păreau adevăruri nediscutate sau aspecte fundamentale ale realităţii. Se ştie că şcoala eleată a contestat cu hotărâre realitatea mişcării. Pentru ce ? Pentru că acest fenomen constant şi fundamental părea că nu se încadrează în dialectica raţiunii noastre. Insă când şcoala eleată contesta realitatea mişcării pentru motivul că raţiunea noastră nu s’ar acomoda cu dânsa, şcoala în chestiune acorda o confienţă nemărginită raţiunii noastre fără nici o critică prealabilă. Era de sigur o atitudine critică, (mai exact pseu-do-critică) însă fără un criticism adevărat. O şcoală mai critică — dacă vreţi — a fost şcoala sceptică şi poate aceea a sofiştilor. Aceştia, atunci când afirmau că oamenii nu pot să cunoască adevărul, şi că putem susţine cu egală îndreptăţire o temă şi tema contrară, strecurau şi oarecare consideraţii critice, deşi impresia mea e că mai mult decât o atitudine critică, avem de-aface c-o atitudine sportivă, cu plăcerea de-a te juca cu ideile, aruncându-le când sus, când jos, şi cercân-du-ţi puterile cu ele. Am cunoscut în tinereţele mele un superb exemplar de vioiciune intelectuală, pe un mare scriitor al nostru, care avea poate şi o vână de sânge grecesc şi care simţea o adevărată plăcere demonică să susţie întâi o temă şi pe urmă alta, contrară. Abia îşi terminase o demonstraţie şi stabilise o concluzie, cu admirabilă putere dialectică, cu un raţionament dibaciu şi convingător, că şi pornea să declare îndată : „cu toate astea adevărat e tocmai contrariul”, pentruca folosind aceiaşi îndemânare dialectică şi aceiaşi forţă de argumentare, să răstoarne tot ce stabilise mai înainte şi să ajungă la teza inversă. De atunci am rămas parcă cu impresia că în acest joc acrobatic este o mare tendinţă sportivă, legată şi de dorinţa de a-ţi arăta puterea. In orice caz nu s’a putut pune temeinic problema examenului critic al cunoaşterii mai înainte de a se fi operat un început de separaţiune clară între obiectele de cunoscut şi subiectul cunoscător, între materialul cunoaşterii şi instrumentul ei. Ori, această separaţiune, în antichitatea greacă multă vreme nu a existat deloc. Poate o vagă impresiune că nu există suprapunere perfectă între gândire şi obiectele gândite şi că gândirea ar conţine ceva în plus peste obiectele gândite — ceeace ar da dreptul să se facă numita separaţiune —■ s’a născut în momentul în care gânditorii greci şi-au dat seama că în conţinutul cunoaşterii noastre există unele idei de o precizie şi o exactitate care depăşesc grosolănia obiectelor materiale, anume adevărurile matematice, (cu toate că Pitagora, a vrut să facă şi din număr, un element al lucrurilor înşi-le). Confuzia continua mai departe, putând constata cu surprindere că în însăşi clasificarea Academiei platonice — unde se cultiva intens matematica — această îndeletnicire intelectuală nu este prevăzută ca o disciplină aparte, ci e înglobată la Fizică şi poate la Ontologie. Cel dintâi cugetător care a început să degajeze gândirea de aplicaţiile ei, de obiectele gândite sau de materialul cunoscut, rămâne incontestabil Aristotel, care a sistematizat o serie de contribuţii ale scoalei eleate si ale dialecticei platonice, construind cu mari adăogiri personale opera lui de „Logică", faimosul „organon" în care tocmai se degajează oarecum funcţiunea cunoaşterii de obiectele care sunt de cunoscut şi se face din acea funcţiune o temă de reflecţie şi de examen filosofic deosebit. Insă cine citeşte opera lui Aristotel poate să-şi dea socoteală că această separaţiune, absolut necesară cum am spus pentru a se naşte o problemă critică, a cunoaşterii în adevăratul înţeles, este incompletă, ba chiar sunt momente când filosofului parcă îi pare rău să o constate 59 © BCU Cluj cât de cât ar prefera să înglobeze, să confunde iarăş laolaltă instrumentul cunoaşterii şi obiectele de cunoscut. Câteva exemple foarte caracteristice în această privinţă. Un mod de-a se împărţi judecăţile, rămas clasic, este şi acela în următoarele trei speţe : categorice, ipotetice şi disjunctive. Judecata categorică ar fi de felul acesta : „Zăpada este albă ; sângele este roşu“. Aşa dat afirmarea unui fapt, dat în intuiţiu-ne. La judecata categorică operaţia intelectuală decalchează planul obiectelor intuitive şi aproape - aproape se confundă cu obiectele gândite. Dimpotrivă judecăţile ipotetice şi judecăţile disjunctive păstrează un colorit mai subiectiv. Din enunţarea acestor judecăţi se poate vedea că există deosebire netă între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Să luăm un exemplu familiar de judecată ipotetică : „dacă plouă se răcoreşte”. E destul să ne oprim la prima jumătate a acestei aserţiuni : „dacă plouă”, formă evasivă şi condiţionată care zugrăveşte şi exprimă o atitudine a subiectului, nu o realitate a obiectului. In natură, plouă ori nu plouă, adică sunt situaţii categorice. Deci forma „dacă plouă” nu există aevea, ci exprimă o atitudine a subiectului faţă de-o aşteptare nedeterminată. Iată de ce judecata ipotetică are colorit subiectiv. Tot aşa este şi judecata disjunctivă. Să zicem de pildă „un corp ceresc este sau stea, sau planetă, sau satelit, sau cometă” aşa dar există mai multe posibilităţi. Insă în natură, în realitatea obiectivă, un corp ceresc este numai una din ele. Nu există acest „sau” aevea, ci realitatea e de un singur fel. Acest „sau” exprimă o atitudine a noastră, a subiectului, indicând marginea posibilităţilor, între care ne putem aştepta ca un lucru să fie definit, aşa sau altfel. Bunăoară se anunţă că s‘a descoperit un corp ceresc, fără să ni se indice speţa lui. Atunci pentru subiectul gânditor, corpul acesta va fi sau planetă sau satelit, ori cometă, ori stea, — deşi el e de pe acuma numai una din ele. Acest „sau” exprimă o atitudine subiectivă a cuiva care încă nu e domirit asupra adevărului şi ce face deocamdată e să delimiteze numai gama posibilităţilor. Pe când judecata categorică este un fel de decalcare a planului obiectiv, judecăţile ipotetice şi disjunctive au un puternic colorit subiectiv şi în orice caz la ele separaţia dintre aportul subiectului şi acel al obiectului se străvede mult mai clar. Ei bine, în logica lui Aristoteles aceste două specii de judecăţi, dispar în tipul de judecată categorică, singurul prevăzut expres de întemeietorul logicei (celelalte speţe au fost osebit menţionate cam de la filosofia stoică) dovedind că nu a sesizat importanţa separaţiunii dintre subiectul cunoscător şi obiect, ba mai mult, atunci când se produce, par’că voeşte să se scape de ea. De fapt Aristoteles n’a putut să nu observe clasele de judecăţi hipotetice şi disjunctive, dar şi-a dat toate silinţele să le reducă la tipul categoric, socotind posibilul ipotetic şi disjunctiv ca un predicat care explicitează unele proprietăţi ale substanţii sau ale obiectului. Amestecul vechiu al funcţiunilor subiectului cu proprietăţile obiectului, ba chiar sub formă de tendinţă fermă, se vede deci şi la Aristotel. Un alt exemplu foarte caracteristic tot din logica lui: problema inducţiunii. Metoda inductivă este aceea care ne autoriză ca pornind dela câteva exemple particulare să formulăm idei generale, să ajungem la generalizări. Dar ideia generală este opera subiectului, fiindcă în lumea concretă a obiectelor, n’ai găsit decât un număr de cazuri limitate pe baza cărora ai purces la generalizare, depăşind temelia faptelor. Prin urmare în acest proces inductiv se vede limpede fiinţarea deosebită a subiectului, separaţiunea dintre planul obiectiv şi planul subiectiv; şi de aci tocmai vine chestiunea extrem de importantă : cine ne autoriză pe noi, ce drept avem ca dela câteva cazuri particulare să ne ridicăm la general ? In 60 © BCU Cluj logica formală am învăţat că ceeace e valabil pentru tot, e valabil pentru parte. Dar metoda inductivă procedează invers, conchizând că ceeace este valabil pentru parte, e valabil şi pentru tot. Este una din problemele cele mai spinoase şi mai delicate, spre a se găsi o plausibilă legitimare ca dela câteva cazuri particulare, să ne înălţăm la un adevăr general. Şi totuşi cu câtă viteză tratează Aristo-tel problema inducţiunii! El recunoaşte — fiind conştient că punctul de plecare al cunoaşterii noastre nu coincide în genere cu punctul de plecare al creaţiei, aevea — că noi scoatem din obiectele individuale principiile generale, care le stau la bază, dar operaţia în sine nu prezintă pentru dânsul absolut nici o dificultate. Noi cunoaştem obiectele din sensaţii şi extragem ideile generale pur şi simplu. De unde această bagatelizare ? Pentru că în convingerea lui Aristotel ideile generale zăceau în lucrurile înşile, ca sâmburele într’un fruct. Şi după cum poţi scoate sâmburele din fruct, tot aşa putem degaja ideile generale. Aceasta ar fi operaţia pe care o face spiritul nostru : ia obiectul individual, îl despoaie de coajă şi găseşte ideia generală. Precum se vede, Aristotel nu avea o cunoştinţă clară de aportul subiectului faţă de lumea obiectelor. Lucruri care emanau din strictura subiectului cunoscător, el le proectează în zona obiectului şi le înglobează în materialul obiectiv. Astfel separaţiunea se arată absolut imperfectă. Insfârşit, un ultim exemplu. Nici la Aristotel şi nici în toată filosof ia greacă nu se practica în genere metoda, foarte în favoare la moderni: verificarea teoriilor cu faptele. Acest procedeu al verificării nu exista în filosofia greacă întrucât garanţia veracităţii unei idei sau unei teorii o dădea propria sa coherenţă interioară. Tocmai pentru aceasta au ajuns Grecii ca să confunde adesea adevărul cu frumosul, veridicul cu esteticul, pentru că acest criteriu al coherenţei interioare este în deosebi un criteriu al frumosului. Şi atunci ne explicăm pentru ce foarte multe construcţii teoretice sau raţionale ale Grecilor au ascultat de imperative estetice. Verificarea, această nevoe de a confrunta cu faptele, este un aspect al filosof iei moderne şi în special a fost opera cugetătorilor englezi, încă dela sfârşitul evului mediu (pentru că poporul englez are această aptitudine deosebită de a nu construi o idee valabilă mai înainte de a o controla cu faptele concrete). Merg aşa de departe Englezii cu această exigenţă de verificare încât din corespondenţa lui John Stuart Mill, filosof englez mult mai nou, din prima jumătate a veacului al XlX-lea, găsim imputări aduse francezilor pentru că aceştia subjugaţi de coherenţă logică, nu trec totdeauna la verificarea concretă. Ei bine graţie acestor englezi s’a introdus sistemul de verificare ca o garanţie pentru adevăr. Dar la Aristotel nu se vorbeşte nicăiri de verificare. Care este motivul adevărat pentru care Grecii vechi nu au preţuit valoarea verificării concrete ? Motivul adevărat este următorul: că această verificare a ideilor prin fapte, nu se impune ca un imperativ decât în momentul când ai separat planul ideii subiective de planul obiectiv al faptelor. Când le-ai separat, trebue să faci control şi să vezi dacă corespondenţa rămâne. Insă în concepţia greacă instrumentul de cunoaştere şi obiectele de cunoscut erau amalga-.mate. Multe din funcţiunile subiective erau transferate „ipso facto“ în obiectul însăşi. Pentru acest motiv în filosofia greacă ceeace era perfect raţional este dela sine, real. Nu erau două planuri deosebite care trebuiau puse în armonie unul cu altul. Această operaţie de verificare este şi dânsa una din aspectele fundamentale ale filosofiei modeme şi este meritul marelui filosof Bacon de a fi codificat, ca o exigenţă ştiinţifică fundamentală, această idee care era de mult în aer, mai ales în climatul englez. Iată de ce am susţinut că nu se poate vorbi de o teorie a cunoaşterii în filosofia grecească : mai presus de toate fiindcă nu exista separaţiune 61 © BCU Cluj clară între subiect şi obiect: In orice caz chiar recunoscând meritul lui Aristotel de a fi degajat o parte din operaţiile gândirei — acelea care compun logica formală propriu zisă — şi de a fi făcut din ele o temă de reflecţie filosofică, constatăm însă că alte funcţiuni importante ale cunoaşterii, Aristotel le lăsase nedegajate, amalgamate cu materialul extern. : Evul mediu, evident că n’a făcut mare progres peste gândirea grecească şi este foarte explicabil. Oamenii din evul mediu aveau pe de o parte dispreţ pentru păgânii din antichitate, întrucât aceştia n’au putut să se împărtăşească de revelaţia cuvântului dumnezeesc şi au murit în ignoranţă absolută asupra adevărului divin. Şi pentru aceasta creştinii din primele timpuri au căutat să şteargă urmele antichităţii păgâne şi una din cauzele pentru care vechile monumente ale antichităţii, în Italia mai cu seamă, au ajuns mormane de ruine, a fost desigur pe lângă cutremure şi năvălirea barbarilor, furia distrugătoare a creştinilor, orbiţi de fanatism neînţelegător. Insă cu toate că într’o privinţă medievalii dispreţuiau pe antici, pe de altă parte însă ei continuau să-i socotească intelectualiceşte superiori. Aceasta a fost psihologia netăgăduită a medievalilor. Niciodată un medieval nu-şi închipuia că mintea lui ar putea să treacă dincolo de Aristotel şi singurul rol pe care ş’il recunoaşte în domeniul gândirii ar fi să coordoneze cugetarea antichităţii, în special cum o reprezintă culminanţa aristotelică, cu adevărurile revelate ale credinţei creştine. Aceasta era singura ambiţie a medievalilor, — efectuată de filosofia scolastică — deşi o mică contribuţie la degajarea subiectului de obiect, poate găsim şi în evul mediu cu faimoasa ceartă dintre realişti şi nominalişti. In timp ce realismul afirma că „Universalia sunt rea-lia“, nominaliştii (filosofi englezi în mare majoritate) susţineau că „Universalia sunt nomina“, prin urmare că ideia generală nu e ceva care există în lucruri, ci o creaţie a subiectului cunoscător. Această controversă pasionată care a jucat un rol considerabil în dialectica evului mediu avea însă un caracter izolat şi local, ca acele războae de odinioară care se ocupau ani de zile cu asediul unei cetăţi, pe când în restul ţării era slobod, iar lumea trăia liniştită în condiţiile vechi. De aceia am fost îndreptăţit să afirm că adevăratul examen critic al cunoaşterii în lărgimea lui şi în deplina cunoştinţă a importanţei sale este o problemă filosofică mai nouă şi dacă Bacon are meritul de a fi modernizat cugetarea ridicând la un rang superior operaţia verificării, altădată neglijată, a fost un alt filosof cu meritul de a fi introdus critica cunoaşterei, celălalt aspect al gândirei moderne. Acesta este Deseartes,iar în discuţia, cine a fost cu adevărat părintele filosofiei moderne trebue să-i recunoaştem cred pe amândoi, fiecare cu partea lui fundamentală şi cu paternitatea unuia din cele două mari caractere, care diferenţiază cea de-a treia fază a cugetării filosofice. Descartes îşi propune să facă examenul critic al cunoaşterii într’un mod cu totul radical, un examen de o severitate intransigentă. Nu vrea să presupue în prealabil nimic, nici măcar că este posibilă o cunoştinţă valabilă. Aceasta, după ideia lui Descartes, este chestie de văzut. Aşa dar filosoful francez nu ad--mite nimic mai d’inainte. Desigur că doreşte să ajungă la cunoştinţe valabile, dar e în căutarea unei baze de o evidenţă nesdruncinată, pentru ca să poată să aşeze pe dânsa asemenea cunoştinţe. Pentru a ajunge aicea nu face nici o concesie şi nu vrea să ţie socoteală de nici una din cunoştinţele pe care le învăţase din cărţi sau le căpătase dela tradiţie. El aruncă totul grămadă le o parte. ..întâi să găsesc o bază sigură — dacă va fi să găsesc“ . • 62 © BCU Cluj I Cu toate că e convins că criteriul adevărurilor valabile este evidenţa, el nu vrea să admită dintr’o dată nici acele cunoştinţe care; aveau caracter de evidenţă. Pentru care motiv ? Pentru că o constrângere psihologică nu există numai şi numai la adevărurile sigure şi necontestate. De multe ori şi credinţe vechi, care n’au fost încă desminţite se înfăţişează în costumul evidenţei. Sufletul nostru e adeseori sărăcăcios şi răspunde uniform la lucruri deosebite. După cum organismul nostru la bucurie şi suferinţă răspunde de multe ori la fel: tot prin lacrimi, tot aşa şi sufletul la adevărurile certe, şi la adevărurile vechi, niciodată desminţite, răspunde cam în acelaş fel, anume, prin stingenţa unui sentiment de certitudine mai mult sau mai puţin asemănător, care totuşi nu implică o valoare identică la cele două categorii de idei. Nu toţi filosofii au fost aşa de severi cum a fost Descartes concepând examenul critic tot aşa de radical şi de complet. Bunăoară Kant, care a strălucit şi dânsul în examenul critic al \ cunoaşterii, este mai puţin intransigent. Descartes nu voise să ţie socoteală de starea de fapt, de ştiinţa din vremea lui. El voia să stabilească în mod independent starea de drept. Kant, ţine întrucâtva socoteală şi de starea de fapt. El recunoaşte că există o ştiinţă pozitivă care e ipso facto valabilă şi nu se poate face abstracţie de ea. Dar atunci, ce rămâne pentru Kant să mai facă la examenul / critic al cunoaşterii? Ii rămânea să găsească care sunt bazele supreme, condiţiile ! fundamentale ale acestei cunoştinţe valabile. Se poate recunoaşte aci diferenţa de epocă în care lucra Descartes şi epoca în care meditează Emmanuel Kant. In \ vremea lui Descartes încă nu exista o ştiinţă masivă care să se impue în mod nediscutat. Apăruse este drept Galilei dar Descartes susţine cu ostentaţie, că nici-dată n’a cunoscut opera lui Galileu (pentru ca astăzi filosofii italieni să-şi dea atâta osteneală spre a dovedi istoriceşte că nu este exactă susţinerea lui Descartes, care s’a plimbat prin Italia, ba chiar a avut câteva zile în mână un manuscris al lui Galileu). In orice caz dacă e adevărată ipoteza că Descartes — potrivit afirmărilor sale — n’a cunoscut opera lui Galilei, atunci avea înaintea ochilor săi o ştiinţă pozitivă mai fragilă şi mai puţin impresionantă De aceea a putut să zică: „Nu recunosc nimic, întâi să văd dintr’un examen prealabil, dacă spiritul nostru e capabil să ajungă la ceva sigur". In vremea lui Kant exista o ştiinţă mai înaintată — era opera lui Newton — şi Kant n’a putut să zică „să vedem dacă examenul critic, ne autoriză să susţinem că putem face ştiinţă". Ştiinţa exista ca un fapt tangibil. De aceea în critica lui Kant starea de fapt decide, într’o măsură, asupra stării de drept. Dar cât este de paradoxală soarta lucrurilor ! Descartes la început nu voeşte să primească absolut nimic, se îndoqşte de tot, dar după ce supune la examen critic ideile principale din vremea lui, până la sfârşit le acceptă pe toate : acceptă ca realităţi absolute şi existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu şi existenţa substanţei materiale cu proprietatea sa întinderea. Va să zică ideile fundamentale ale timpului său, le primeşte neexceptat pe toate. Aşa că examenul pe care îl face Descartes, foarte radical ca intenţie, a fost foarte indulgent ca rezultate. întocmai ca un examen de formă, la care toată lumea reuşeşte. Sau, ca să facem o altă comparaţie, el nu a vrut să primească moştenirea trecutului decât „sub beneficiu de inventar" dar vedem că până la sfârşit a onorat şi poliţele cele mai suspecte din patrimoniul moştenit. Ba încă acum le investeşte cu girul superior al criticei. Invers se petrece cu Emmanuel Kant. Filosoful german a spus : „Eu recu- 63 © BCU Cluj nosc ştiinţa ca o realitate, ca o stare de fapt". Dar când a făcut examenul ei de drept, atunci a zis : „Prea bine, ştiinţa este valabilă, dar numai în certe limite şi în limite foarte restrânse; adevărurile ştiinţifice nu au valoare absolută, ci numai valoare relativă. Ele nu epuizează esenţa intimă a realităţii ci pur şi simplu se mărginesc la suprafeţa, la faţada ei exterioară". Kant, deşi mult mai conciliant în aparenţă, în realitate a fost mult mai sever în ceeace priveşte rezultatele. A respectat ştiinţa, însă îngrădind-o şi dându-i o importanţă minoră faţă de pretenţiile ei, o semnificaţie alta decât aceia la care năzuiau ambiţiunile oamenilor de ştiinţă. Ceeace dovedeşte că chiar un examen al cunoaşterii de formă kantiană, nu este un examen de complezenţă, deşi porneşte prin a recunoaşte ştiinţa ca un fapt, ci dimpotrivă are destulă elasticitate pentru a lua atitudini proprii şi a aduce rezultate la care nu te aştepţi. Fără să-şi aroge dreptul de-a tăgădui orice valoare ştiinţii, îşi ia latitudinea să-i fixeze rangul şi semnificaţia. Incontestabil că dintre cele două sisteme este mult mai acceptabilă formula kantiană. Mentalitatea noastră, a ştiinţei moderne, implică totdeauna verificarea. Ei bine, consideraţiile epistemologice pe care le clădeşti dialectic oare nu trebue să le verifici şi pe ele, şi cu ce le verifici la sfârşit ? Evident cu starea de fapt a ştiinţei, cu care urmează a se armoniza. O verificare este absolut indispensabilă, şi asta trebue, ori cum am interpreta-o, să ducă la coordonarea stării de drept cu acea de fapt. Dar mai este al doilea motiv — cred eu — pentru care nu putem ca ştiinţa existentă s’o aruncăm sceptici la o parte şi să zicem : nu ştiu dacă e valabilă sau nu. Fiindcă funcţiunile intelectuale cu care noi elaborăm cunoştinţele ştiinţifice, nu sunt altele decât funcţiunile intelectuale cu care facem examenul critic al cunoaşterii. Spiritul nostru nu are două garderobe separate de funcţiuni: unele bune pentru ştiinţă, altele bune pentru filosofie. Sunt numai alte întrebări care se pun în ştiinţă şi alte întrebări care se pun în teoria cunoaşterii, şi din cauza întrebărilor diferite, vor fi poate unele funcţiuni intelectuale care stau mai în umbră când e vorba de elaborarea ştiinţifică, pe când altele stau mai în rezervă când e vorba de examenul critic al cunoaşterii; însă cel puţin o parte dintre funcţiunile cunoaşterii sunt identice, fie că, faci ştiinţă, fie că faci examenul critic al cunoaşterii. Şi atunci, de ce să înlătur da capo elaborările ştiinţei care sunt făcute după aceleaşi principii cu care se face şi examenul cunoaşterii, încât, respectul prealabil pentru opera ştiinţei este dela sine justificat. Cu toate acestea şi după Kant au mai apărut filosofi epistemologi, cari au luat tot o atitudine în felul lui Descartes, făcând superbă abstracţie de ştiinţa existentă. Şi nu numai că au avut atitudine carteziană, dar n’au avut nici indulgenţa lui Descartes din decursul examenului. Sunt unii filosofi recenţi care nu ţin socoteală că există o ştiinţă cu anumită structură, cu o reală desvoltare, ci susţin că făcând examenul de drept al cunoaşterii omeneşti, reese că această ştiinţă are un caracter incert şi iluzoriu, chiar pe un plan restrâns de raporturi fenomenale. Aleg ca exemplu un filosof contemporan, pentru a da mai multă frescheţă expunerii noastre, ameninţată prin consideraţii istorice de oarecare aer vetust. Este vorba de aşa numita şcoală neopozitivistă şi mă raportez la unul dintre cei mai eminenţi reprezentanţi ai ei în momentul de faţă, filosoful Hans Reichenbach. Acest gânditor face examenul critic al cunoaşterii şi rezultatul e că aproape distruge cu desăvârşire certitudinea ştiinţifică. Nu mai există siguranţă 64 © BCU Cluj în ştiinţă. Ceeace mai autoriză critica lui rămâne aşa de puţin lucru din ştiinţa actuală şi faţă de vechile ei credinţe că te întrebi dacă mai e trebuincioasă la ceva. Hans Reichenbach şi-a desvoltat teoriile sale într’o serie de studii şi foarte de curând într’o formă mai concentrată la congresul de filosofie dela Paris din vara anului 1937, când a demascat ca o himeră orice certitudine ştiinţifică. Nu mai ţine par’că socoteală că există o ştiinţă de fapt. Starea de fapt a ştiinţei — încununată de îndelungi succese — n’are absolut nici o importanţă. Reichenbach începe prin a introduce în cunoştinţe următoarea diviziune (diviziune care este mai mult o mutilare): sau există cunoştinţe sigure, dar tautologice ; sau avem cunoştinţe care nu sunt tautologice — prin urmare reprezintă progres — dar atunci rămâne complect nesigure. Va să zică pe de o parte ştiinţă sigură, dar tautologie, pe de altă parte ştiinţă care reprezintă augmentare de cunoştinţe, însă atunci nu mai prezintă absolut nici o certitudine. Insă Reichenbach recunoaşte că cu toată incertitudinea ştiinţelor empirice — ştiinţe tautologice sunt cele logico-matematice, — cu toate acestea omul de ştiinţă trebue să facă preziceri, trebue să enunţe prevederi. Dar ce sunt aceste prevederi în viitor dacă afirmaţiunile ştiinţii nu prezintă nici o certitudine ? Reichenbach, într’un mod original, aseamănă situaţia omului de ştiinţă cu a unui jucător. După cum jucătorul pune miza sa — pontează — pe un tablou, tot aşa omul de ştiinţă face preziceri pe un tablou oarecare. Să nu uităm că dacă sunt preziceri ştiinţifice care se realizează, apoi şi jucătorul cel mai experimentat cunoaşte tabloul pe care să ponteze pentru ca să meargă la câştig1) Iată teoria ştiinţei după Reichenbach. Ce a mai rămas din ştiinţă ? Această teorie după care adevărurile ştiinţifice sunt absolut incerte Reichenbach şi-a desvoltat-o cu foarte mare încredere în sine — aş putea să zic îndrăzneală — la Congresul de Filosofie dela Paris. Conform uzanţei s’au făcut discuţiuni şi îmi aduc aminte că cea dintâi observaţiune pe care i-am făcut-o a fost următoarea : dacă prezicerile ştiinţifice sunt aşa de incerte, pentru ce pe aceiaşi pagină filosoful neo-pozitivist interzice metafizica ? Metafizica este incertă, asta o recunoaştem cu toţii, dar dacă şi ştiinţa e tot aşa de incertă pentru ce să-i faci regim de favoare ? Sau de ce nu îmi dai voe să pontez şi pe tabloul metafizic, de pildă pe existenţa lui Dumnezeu, aşa cum înţelegea şi Pascal ? Dacă e vorba de pontare, pentru ca diferenţiere între metafizică şi ştiinţă ? La care Reichenbach a răspuns că rămâne totuşi o diferenţă, pentru motivul că prezicerile ştiinţifice se pot verifica, pe când teoriile metafizice nu se pot verifica; ceeace era desigur numai un semi-adevăr pentru că nici în ştiinţă nu se verifică teoriile, ci se confruntă consecinţele care se trag din teorii, lucru ce nu rămâne strein nici metafizicii, adese ori discreditată tocmai din neconcordanţa teoriilor ei cu faptele. Ş’apoi ce fel de verificare mai e şi la ştiinţă ? O verificare de o clipă ce nu angajează viitorul. Ai pontat, ai câştigat, iar când pontezi din nou o faci exact cu aceleaşi riscuri, şi nu ai nici o siguranţă în plus. Noroc că această teorie este foarte arti- 1) Asimilarea savantului cu jucătorul a mai condus pe Reichenbach şi la alt paradox. Identificând verificarea prevederilor cu câştigul jucătorului, Reichenbach face din verificare scopul enunţurilor ştiinţifice, iar din preziceri un simplu mijloc pentru a ajunge la aceasta: „Si Ies enon ces des Sciences sont a controler par des experiences, ils englobent des predictions: telle est la raison pour laquelle toutes Ies propositiom scientifiques renferment des predictions(Aceiaşi comunicare, cu titlul: La philosophie scientifique: une esquisse de ses traits principaux), Normal e să credem că prezicerile sunt scopul, iar verificarea mijlocul. Facem preziceri cu speranţa că vor fi verificate, dar nu în scop de-a provoca o verificare în senzul în care „misa“ jucătorului se face cu scopul de-a provoca un câştig. 65 © BCU Cluj ficială, socotind cu neputinţă să asemeni prevederea ştiinţifică cu pontarea unui jucător. Când bunăoară pot să prevăd de azi, la ce oră o să răsară soarele peste o lună, peste un an sau peste 10 ani, parcă-parcă această prevedere, care este neîndoioasă, nu seamănă cu pontarea la joc, fie că eşti jucător foarte abil şi calculezi şansele cu mare preciziune. Osebit de aceasta o ştiinţă, să zicem ştiinţa, nu este numai prezicere. Ştiinţa este compusă şi din interpretări, iar interpretările acestea, ori cât ar fi de diferite, In nici un caz nu le-ai putea compara cu pontarea la noroc. Bunăoară iopteza heliocentrică este o interpretare a fenomenelor astronomice ; ipoteza geocentrică este de asemenea o interpretare a aceloraşi fenomene ; ipoteza lui Newton este interpretarea fenomenelor mecanice, iar ipoteza mai nouă a lui Einstein altă interpretare. Pot să compar enunţul unei asemenea ipoteze cu pontarea pe un tablou ? La joc, dacă ai „misat“ pe un tablou şi vei câştiga, tabloul celălalt pierde; câştigă jucătorul din dreapta sau acel din stânga. Insă în ştiinţă pot să câştige şi unii şi alţii. Şi ipoteza heliocentrică şi ipoteza geocentrică de o parte ; şi Newton şi Einstein de altă parte, pentru că toate interpretările acestea pot explica, fiecare, ordinea evenimentelor respective, unele mai perfect, altele mai imperfect, însă nu pierde cu totul una, prin câştigul alteia. Există corespondenţă între aceste teorii, posibilitatea de-a se traduce una într’alta, cu toate că fiecare difei’ă de cealaltă, uneori luând înfăţişări opuse. Aşa dar şi ulterior lui Kant s’a revenit din nou la sistemul de a nu ţine socoteală de starea de fapt a ştiinţei când se face examenul epistemologic, sau exclusiv de unele incertitudini dar care nu periclitează marile ei realizări. Rezultatele unei asemenea teorii a cunoaşterii nu se armonizează cu starea de fapt a ştiinţei, deşi trebue să existe neapărat o potrivire, care consti-tue tocmai verificarea consideraţiilor epistemologice făcute. Eu nu zic că teoria cunoaşterii trebue să se suprapue perfect, să se ţie strict de ştiinţa existentă, să se lege riguros de starea de fapt a ştiinţei, dovadă că admit o altă teorie posibilă, o teorie care mă autoriză mai mult decât oferă ştiinţa actuală. Aleg ca exemplu, concepţia unui filosof francez foarte preţuit de elite, deşi a publicat puţin : Jules Lachelier. In scrierea sa : Du fondement de l’Induction, gânditorul acesta îşi dă osteneală să găsească o autorizare epistemologică generalizărilor ştiinţifice şi să le asigure certitudinea. Crede că principiul de cauzalitate nu e suficient decât în parte. Pe temeiul acestui principiu putem cel mult să afirmăm : de câte ori apare A, va apare şi B. Dar cine ne asigură că va reapare A ? Lachelier găseşte un alt principiu care să garanteze reapariţia lui A, fără de care stabilirea legilor devine iluzorie : Principiul finalităţii, ale cărui postulate de ordine universală, ne dau asigurarea că lumea nu este un vârtej de fenomene pururea inedite. Teoria lui Lachelier poate fi combătută numai întrucât socoate că nu poate exista ştiinţă, fără participarea principiului de finalitate. Filosoful francez uită că şi cu aceste judecăţi condiţionale de genul: De câte ori apare A, urmează B, se poate constitui o cunoaştere ştiinţifică, ba chiar că ştiinţa pozitivă nici nu reclamă mai mult decât atât. De fapt teoria lui Lachelier oferă mai mult decât îi cere ştiinţa sau decât îi trebue pentru a-şi consolida valoarea ei necontestată. Dar cine poate fi mâhnit că reflecţiile critice ale unui filosof acordă cunoştinţii omeneşti posibilităţi mai întinse şi perspective mai vaste decât realizează ştiinţa actuală ? Cine poate fi nemulţumit de s’ar găsi o bază critică ce ne făgădueşte o cunoştinţă mai completă, mai deplină decât acea de astăzi, şi 66 © BCU Cluj ajutaţi de alte principii decât acele care fundamentează efectiv ştiinţa pozitivă, ne-am putea lărgi şi adânci câmpul cunoaşterii, cu posibilităţi de certitudine suficientă ? Ceeace nu pot admite este o teorie epistemologică ce autoriză mai puţin decât a realizat deja ştiinţa. Dar una care autoriză mai mult ? Dacă nu pot înţelege pe proprietarul unui palat somptuos care dărâmă o parte dintr’însul, ori îi închide saloanele pentru a trăi într’o cămăruţă anexă, fără aer şi lumină, am toată simpatia pentru acel care visează întregirea clădirii actuale, cu aripi şi etaje noui. In orice caz putem primi cu multă bucurie o teorie epistemologică mai largă, care schiţează o cunoaştere posibilă, dincolo de cadrele răstrânse ale ştiinţii riguroase, lăsându-ne să întrezărim alte orizonturi şi să ne încălzim de strălucirea altor nădejdi. 67 © BCU Cluj MĂI FRATE DE GEORGE GREGORIAN Şi iată-ne în capătul de ani din spre veci. Cuprinsul, pe-aproape, coteşte ’n nimic. In câmpul de taine melcuirăm poteci Sâcâit fiecare în trupul său mic. Ascult, limpezesc din visul înalt Rostogolul de lume cu marginea ’n stânci. Scrâşnetul unuia se repede ’n celalt Şi tot pământul e pretutindeni un brânci. O, cum, biata slovă să mi-o fac auzită, Că ’n drumul de piatră spre calea de stele O luptă doar e : Cu ’ntunericul dintre ele. Restul, o floare şi-o grână dospită. N’aş mai vrea să-i spun domnule, nimănui. Să-l strig : Măi frate ! Să-i strâng la piept inima ce-o sta ca un pui, Să-i cânt şi s’o legăn sub tăişurile ’nserate. © BCU Cluj DRAGOSTE VOEVODALA DE D. CIUREZU Singur Domnul ţării sta, Vânt de gânduri şi-asculta Intre tâmple cum bătea De sprânceana-i clătina... „Doamne, „Mulţumescu-Ţi Ţie „Pentru-a ţării bătălie, „Pentru-a codrilor credinţă, „Pentru-a oastei biruinţă. „Io, Ştefan, cu mâna mea „Grinzi şi piatră voi căra „Până voi însângera, „Pentru preamărirea Ta. „Insă Doamne, mult mă doare, „Luna’n codru când răsare, „Inimii când dai vâltoare, „Frunţii vaduri călătoare. „Iartă-mă, că tu ai vrut „Să mă’ntorc mereu în lut, „Să-mi fac purpur-aşternut „Strop de sânge să sărut... Şi prin râpi şi prin dudău Lăsând luna pe Rarău, Caru-mare frânt în hău Cotind drumul spre Hârlău, Trece-un roib mâncând pământul Aşternându-se ca vântul 69 ...Codru frunza-şi adormea Luna dintre munţi creştea... Umbrelor rupând veşmântul Nopţii purtând jurământul. Sub copite sparge stele, In piept smulge umbre grele, Piere’n lunci, piere’n vâlcele, Creşte’n cline şi muncele, Gonind liniştea’n inele. Drumul sună, noaptea sună, Gomănaşul stele-adună, Codru fruntea şi-o ’ncunună Cu argint vâlvar de lună. Şi pe-a prispelor livadă, Prin lunci albe de zăpadă, Pe la focuri de zăvadă, Creşte-a cronicii baladă. Ceru-o ştie, codru-o ştie, Cântă’n crame pe la vie; Ară ţarini pe câmpie Doarme’n sâni tineri de iie. Apele Moldovii-o strâng Lin pe cumpănă o frâng ' Ghiersu’n maluri i-1 răsfrâng Şi-o urzesc din luncă’n crâng Şi din crâng, pe hat de ţară, Cu cavalele de vară. „Am venit Mario’n goană „Dus de-a sângelui prigoană, © BCU Cluj „Să-mi fac ochilor icoană „Inimii ştergar de rană. „Am venit să te mângâi „Să-ţi fac zaua căpătâiu, „Spada să mi-o culc în cui „Sufletul să-l fac gurgui. „Să-ţi pleci tâmpla peste el „Tremurând ca un cercel; „Gândul să ţi-1 strâng în el „Ca pe-un fir de funigel. „Că de patru luni mă sbat „Ca un lup împresurat. „Nu ştiu cărui greu păcat, „Bir şi seamă am de dat. „Că de sânt cu voe bună „Crai de mir sau semi-lună, „Că tăunii toţi s’adună „Şi pe ţara mea căşună. „Ce vor dela mine ei „Hâdă haită de mişei, „Cu ce drept, pe ce temei „Bruma tării să mi-o iei „Toţi sunt nişte câini şi hoţi „Şi-i voi prohodi pe toţi, „Cu pământ de şapte coţi „Şi Şiretul vad de morţi. „Vor pământ, pământ le-oi da „Cu pământ i-oi comânda ; „Pravilă’n pământ vor sta „Pentru toţi cei ce-or căta „Jinduind la ţara mea... Şi’n ceardacul plin de lună Noapte-a de miori s’adună, împletind macat de lână Cu mâini albe de stăpână. Mână gânduri, culcă stele In căuşi de pleoape grele ; Bate in, bate mărgele Cu şabace printre ele. Spre Dolhasca’n sihlă deasă Drumul-robilor se lasă Durând punte de mătasă Pentru-a munţilor mireasă. „Doamne şi stăpânul meu „Iţi simt gându-aşa de greu, „Umerii svâcnind mereu „Fruntea fără Dumnezeu. „Cum de poţi să te ’ndoeşti „Pălămidă ’n gând să creşti „Ruga să ţi-o nimiceşti, „Cu trufii să te hrăneşti. „Cine ţi-a dat, Doamne, ţie „Flamură şi bărbăţie, „Braţ ne’nvins în bătălie „Şi isvor de viaţă mie?... Şi ’n ceardacul plin de noapte Frunzăresc păduri de şoapte, Crânguri vii de buze coapte Şi hăţişuri de păcate. Iar din Solea peste plai Luminând gură de rai Sue lin, domnesc alai Cu luceafărul bălai... Şi pe mal, peste Bahllui Cântă trapul roibului Buestrând în voia lui Spre fântâna Cerbului. „Ţine roibule şi bea „Că te-adăp cu mâna mea, „Mâna mea şi dragostea „Care poartă trup din ea. „Bea roibule şi goneşte „Că luceafărul păleşte „Şi din urmă ziua creşte „Gura lumii ne vorbeşte... 70 © BCU Cluj CADRUL MITIC DE AURELIAN COSMOIU L înţelegem prin cadrul mitic spaţiul, în care se mişcă divinităţile religiunh lor naturale, şi care serveşte de arenă pentru întâmplările mitice^ Diitteiisiunile acestui spaţiu nu pot fi nici măsurate, nici hotărîte.LCadrul mitic este un spaţiu imaginar, un tărâm specific, compus din elemente naturale, fie ele terestre, sub-terestre sau astrale, întreţesute însă cu fire nevăzute de supranatural, care le dă o capacitate notorie de a se mişca într’un mod ireal şi fantastic.; In aceste condiţii jocul imaginaţiei este liber pentru extravaganţele cele mai acuzate. cDeşi spaţiul mitic se defineşte în mod asemănător în orice mitologie, totuşi configuraţia lui variază după locul de naştere al fiecărei mitologii şi după capacitatea imaginativă a colectivităţii producătoare de mituri. Pretutindeni însă în acest cadru stelele se amestecă cu planetele, cu oamenii şi cu animalele în acelaş imbroglio fantastic .j Morţii şi viii, oamenii, animalele şi zeii, arborii, stelele, râurile, luna şi soarele dansează în ţara poveştilor un balet burlesc al lui Priap, în care lucrurile îşi pierd semnificaţia proprie şi cu care natura îşi pierde legile, iar imaginaţia nu cunoaşte hotar. In faţa acestui spectacol, antropologi ca Tylor, au făcut o apropiere între manifestarea imaginaţiei omului natural şi între fenomenele unei psihologii patologice. E o eroare gravă, isvorîtă dintr’o cercetare superficială.LPentru popoarele naturale mitologia, cu tot ce găsim noi în ea bizar şi de neînţeles, nu este altceva, decât manifestarea unei lumi divine înlăuntrul lumii naturale şi către conştiinţa lor. Mitologia are la bază o realitate obiectivă. Este o sămânţă de adevăr, pe care însă imaginaţia o face să crească intr’un chip fantastic, nelimitat.^ Unde zace această fărâmă de adevăr ? Pe deoparte în natura exterioară, pe dealta în natura spirituală a omului. Ea constitue ceeace numim revelaţiunea naturală. Natura poartă în ea pecetea prezenţei divine. Urmele divine în opera creată au rămas pentru totdeauna neşterse. 71 © BCU Cluj Dar omul modern şi-a pierdut această sensibilitate, un fel de instinct primar, pentru a prinde chemările, care răsună în tăcerea fenomenelor vieţii. Această atrofiere se datoreşte în primul rând revelaţiunii pozitive, care a dat omenirii cunoaşterea directă a divinităţii, fără să mai fie necesară o căutare pe care ocolită. S’a întâmplat aci ceeace se întâmplă cu un orb, care atâta timp cât e lipsit de vedere, îşi desvoltă la maximum celelalte simţuri, spre a suplini astfel pe cel absent. Dar îndată ce-i revine vederea, îşi pierde dexteritatea excepţională a celorlalte simţuri. Mai mult chiar, vederea începe să le atrofieze pe celelalte, înlocuind într’un fel funcţiunile lor. In al doilea rând viaţa omului modem, în cetăţi de piatră şi în aglomerări exagerate, îl depărtează de sânul cald al naturii. Odată venită revelaţiunea pozitivă, revelaţiunea naturală a încetat să mai fie pentru marile colectivităţi un prilej de meditaţie. Epoca noastră a pierdut sensul fenomenelor. Numai cugetători izolaţi s’au mai plecat asupra naturii, ca să prindă în coardele simţirii lor acordurile adânci ale unei prezenţe sacre. Lipsite de lumina revelaţiei pozitive, popoarele religiunilor naturale au privit totdeauna întreaga viaţă a universului ca o manifestare divină. Pentru spiritul lor, ideea de Dumnezeu se limpezeşte numai în bătaia acelei „lumen natu-rale“, care vine din sânul a toată natura. Fiecare religiune este pentru credincioşii ei o revelaţiune. Revelaţiunea din natură a făcut posibilă naşterea unei concepţii, care să considere lumea divină integrată în manifestările naturii. Tot ceeace văd ochiii nu este decât umbra a ceeace este invizibil pentru ochi. Bergson găseşte în supranatural complementul necesar al realităţii naturale deficiente. Natura externă serveşte omului ca mijloc de a prinde legătura cu zeii. Ne dăm seama acum că ceeace am numit cadru mitic nu este decât natura, dar nu natura aşa cum o concepem noi, ci aşa cum o concep popoarele naturale, adică pătrunsă de forţele divine şi însufleţită de ele. In acest spaţiu se mişcă orice mitologie şi din această orientare mistică se înalţă edificul ei.|Pe această realitate obiectivă, pe care o prezintă revelaţiunea din natură, imaginaţia clădeşte fără repaos combinaţiile inerente oricărei mitologii. De remarcat că teme pentru broderia mitică nu oferă numai fenomenele rare şi înspăimântătoare din natură, ci natura întreagă, în manifestările sale constante şi regulate, se oferă ca obiect al mitului.j Fiindcă nu numai fulgerul şi uragenele sunt socotite ca manifestări divine, ci şi pajiştea înflorită, râurile, arborii. LCiorchinii miturilor se prind până şi de detaliile cele mai neînsemnate ale naturii, cum sunt colorile părului unui animal sau penajul unei păsări. De unde se deduce că mitul, pe lângă că este în sine o necesitate inerentă unei pozi-ţiuni ontologice, este însă şi o delectare a spiritului uman^ Aşadar revelaţiunea naturală face posibil începutul cunoaşterii fiinţei divine. Nu este aci însă o cunoaştere directă dela subiect la subiect. Căci spiritul cunoaşte nu fiinţa divină, ci opera sa, natura. Este deci o cunoaştere mijlocită de un simbol: dela subiect, prin simbolul obiectului, la obiect. Simbolul fiinţei divine este natura. In ce constă însă gândirea simbolică?, Ea se produce totdeauna când spiritul lucrează pe semne, în locul lucrurilor semnificate, fără conştiinţa clară, ci numai prin presimţirea deosebirii dintre semn şi obiectul semnificat. In dosul fiecărui simbol stă o realitate şi aceasta este anterioară simbolului, slujindu-i ca temelie. Concepând simbolic natura, popoarele naturale confundă adesea simbolul cu 72 © BCU Cluj obiectul simbolizat.j Aceasta însă nu se întâmplă totdeauna. Se pare că chiar când această confuzie este un fapt, ea nu merge până acolo, încât să nu mai permită spiritului a concepe încă şi altă forţă dincolo de scheletul naturii. O limită precisă în acest domeniu al raportului dintre simbol şi obiectul simbolizat nu se poate trasa în concepţia oamenilor naturali. In natură ei află divinitatea şi totuşi ea se ascunde. Obiectele, fenomenele îi interesează mai adesea nu atât prin ceeace anunţă. Puşi în prezenţa imaginilor, primitivii le privesc mai puţin decât le interpretează. Acestea sunt pentru ei în primul rând semne, simboale. Cumpănirea pe muchia neprecisă a unei cunoaşteri certe sau incerte, manifestată în jocul de umbre între simbol şi obiectul semnificat, este caracteristica întregei cunoaşteri religioase păgâne şi formează totdeodată baza, care permite în mitologie exercitarea imaginaţiei, rămânând totuşi grăitor pentru noi faptul, că mitul se sufocă sub o broderie prea bogată de imaginaţie. Sub excesul închipuirii simbolul îşi pierde transparenţa, devine opac şi mitul îşi pierde valoarea. O distincţie precisă între simbol şi obiectul simbolizat nu s’a putut face, decât odată cu revelaţiunea pozitivă, care a fost o revoluţie în cunoaşterea religioasă. Mărginită la revelaţiunea naturală, lumea a cunoscut fiinţa divină în reflexul naturii, aşa cum s’ar întâmpla când noi am cunoaşte lumina soarelui nu din is-vorul ei, ci din reflexul ei în lună. Spiritul păgân n’avea datele necesare unei distincţii. El era mai degrabă împins să confunde cele două realităţi deosebite. Zace aci rădăcina acelei idolatrii, în care spiritul se cumpăneşte în dubiu. Spiritul se roagă plăsmuirii văzute, dar nu se opreşte aci, ci trece dincolo de ceeace e materie, într’un elan mistic autentic, către o forţă spirituală, a cărei necunoaştere decât prin aproximaţie, nu-1 împiedică să se îndrepte către ea într’o direcţiune adevărată. In această perspectivă simbolul apare ca o trăsătură de unire între două lumi deosebite^ Berdiaeff are cuvinte înalte, când analizează conţinutul gândirii simbolice. Pentru el simbolul indică precis că sub el se petrece un fapt spiritual deosebit. El e indicele exterior al unui fenomen originar, care se petrece în adânc, lată propriile lui cuvinte : f „Centrul de gravitate al vieţii autentice se transpune pentru mine într’o altă lume. Eu trec prin viaţa acestei lumi cu privirea îndreptată către profunzimile inefabile. Peste tot eu ating uşor misterele şi întrevăd luciri provenind din alte lumi. Nimic nu e terminat, nimic nu e definitiv subjugat în această lume. Lumea este traslu-cidă, hotarele ei se cască, ea pătrunde în alte lumi şi alte lumi pătrund în ea. Nu există împietrire, care să nu poată fi învinsă. Greutatea şi obscuritatea ei nu sunt realităţi obiective ; ele nu sunt decât indiciile a ceeace se petrece în profunzime. Tot ceeace are loc în exterior, în lumea naturală şi obiectivă, se produce deasemenea şi în mine, în măsura în care eu sunt o fiinţă spirituală şi, ca atare, nu-mi poate fi strein. Tot universul natural şi istoric este absorbit în abisul spiritului, în care el dobândeşte un alt sens şi o altă semnificaţie. Orice exterior nu e decât semnul interiorului" *)j Aceste cuvinte sunt menite să exprime pentru totdeauna ce însemnează înţelegerea simbolică a lumii naturale. Ne pare însă că această descriere este făcută nu atât depe poziţia exterioară a simbolului, cât depe cea interioară a realităţii originare. Se porneşte adică dela obiect, ca să-şi identifice simbolul şi să-i arate toată pregnanţa, nu se porneşte dela simbol spre a delimita realitatea simbolizată. Vrem să spunem cu alte cuvinte, că ceeace a făcut *) N. Berdiaeff. — Esprit et liberte, p. 101 —■ 102. 73 © BCU Cluj posibilă o atare luminare a simbolului a fost cunoaşterea luminoasă a substanţei de dedesubt. Să nu se uite însă că această cunoaştere nu se face prin simbol, ci prin revelaţiunea directă. Fără îndoială că dacă Berdiaeff n’ar fi cunoscut adevărul creştin, el n’ar fi putut descrie atât de adequat concepţiunea simbolică. Aşa încât, deşi recunoaştem aci liniile mari, pe care se mişcă gândirea popoarelor naturale, totuşi e exagerat a atribui gândirii lor atâta precizie şi atâta distincţie fină între lumea naturală şi substanţa autentică a spiritului. Spiritul acestor popoare oscilează în echivoc şi diferă după timp şi loc. Au fost spirite în istoria gândirii popoarelor naturale, care au întrevăzut într’o lumină puternică, datorită geniului lor, puterea divină, care transcende natura, dar nu trebue să facem de aci o regulă pentru concepţia unei întregi colectivităţi naturale şi să tăgăduim că în lumea păgână n’ar fi existat acel „realism naiv’*, cum îi zice Berdiaeff, care „confundă simboalele şi realităţile, aservind spiritele simboa-lelor şi împiedecându-le de a atinge realităţile". Astfel înţelegând cunoaşterea religioasă pe cale simbolică, se înţelege că nu-şi are locul niciuna din celelalte direcţiuni în interpretarea simbolului. Numai poate fi vorba de acel simbolism idealist, care socotea că simbolul nu există ca atare decât în imaginaţia celui care-1 concepe. Noi înrădăcinăm simbolul într’o experienţă psihică, după care simbolul nu există decât în măsura, în care este conceput. Nu poate fi vorba nici de acel simbolism cu surse literare, în care simbolul ar indica o oarecare asemănare, în sensul că dintre două idei precis deosebite, una ar fi reprezentată prin cealaltă, sau că un obiect din lumea naturală „ar ţine locul” unei realităţi supranaturale distincte, printr’o substituire identică. Acesta este simbolismul, cu care reformatorii tălmăcesc formula euharistică. O atare concepţie e superficială şi nu se întâlneşte nicăeri, în vreo comportare a spiritului popoarelor naturale. Insfârşit nu poate avea justificare deplină nici acel simbolism, care socoteşte că pentru gândirea religioasă primară, cu regularitate şi în mod fatal, nu există separaţiune între obiectul simbolic şi realitatea supranaturală simbolizată şi că prin necesitate simbolul este obiectul simbolizat, participă la el, este într’un sens nehotărât una cu el. v împotriva tuturor acestor înţelegeri, simbolul presupune existenţa a două lumi şi el nu şi-ar putea găsi locul, dacă ar exista numai una. Simbolul ne învaţă că sensul unei lumi rezidă în cealaltă lume. Simbolul constitue puntea care leagă cele două lumi şi evocă posibilitatea unei alianţe între ele. El ne dovedeşte că acestea nu sunt definitiv scindate. Simbolul delimitează cele două lumi, dar în ace-laş timp el le uneşte. L Datorită gândirii simbolice, natura se poate încovoia după placul imaginaţiei, oferind astfel spiritului material de lucru pentru construcţia mitului^ Cum se comportă însă spiritul popoarelor naturale, faţă de natura şi de obiectele ei, concepute în chip simbolic ? Fiind sub impulsul imaginaţiei, comportările lui vor lua forme multiple şi variate, care nu se pot fixa totuşi în tiparele generale, pe care spiritul le aplică realităţii naturale. Această căutare a divinului pe căile imaginaţiei are legile sale proprii, care scapă controlului logicei, dar cărora le rămâne fidelă în reveriile cele mai extravagante. Noi vom încerca să prindem câteva din , trăsăturile caracteristice, la care s’ar putea reduce, ca la nişte forme tipice, întregul complex al gândirii simbolice. a) Natura, pentru gândirea simbolică, nu este ceva absolut şi nu are carac- 74 ' -/'ăi-..:. ■.. © BCU Cluj tenii permanenţei. Centrul de gravitate cade dincolo, nu în lumea simbolului, ci în cea simbolizată.j Ordinea naturală nu e eternă şi imuabilă. Deci pot să se nască forţe din profunzimea spiritului, care o vor transfigura şi o vor libera de puterea ce o tiranizează., Lumea nevăzută a spiritului condiţionează natura văzută., Indienii sud-americani socotesc că lumea lucrurilor vizibile şi tangibile n’a existat dela sine, ci îşi are origina şi cauza în cealaltă lume, de care vorbesc miturile. Pentru ei lumea materială e trecătoare şi aparentă, realitatea veritabilă fiind de partea cealaltă, dincolo de hotarul vieţii. Deaceea moartea nu numai că nu e temută, ci dimpotrivă. Vechii mexicani au desvoltat doctrina că această viaţă este un vis, şi că moartea este deşteptarea, trecerea într’o condiţie vie. Ei vorbesc despre moarte ca despre ivirea zorilor şi apropierea luminii. Amintim încă acel sbor pasionat după neant, acea dorinţă după destrămare în nimic, care caracterizează atitudinea spiritului budist în faţa vieţii, lipsită de sens, însă plină de durere fizică şi morală. b) , In cunoaşterea simbolică spiritul omului natural nu ţine seamă de condiţiile posibilităţii. El nu se simte obligat să urmărească în mod logic jocul fiinţelor şi evenimentelor mitice. Şi totuşi oamenii naturali socotesc ca adevărate toate acele bizarerii din punct de vedere logic. E suficient ca mitul să dea asigurarea lui, pentru ca să se conchidă fără nici o dificultate „ab actu ad posse^j Aşa bunăoară vom întâlni în concepţia totemistă din Australia sau de aiurea credinţa că omul are o viaţă comună cu natura. ? Om şi natură constitue un tot, a cărui viaţă nu e de sine stătătoare, ci depinde de un complex de condiţii, ce constă din conservarea nealterată a mitului, îndeplinirea riguroasă a cultului şi observarea strictă a dispoziţiunilor ce ţin de totem. 5 Chiar la oamenii culţi din lumea noastră legătura dintre om şi natură este strânsă. „Orice gest al realităţii, orice aspect al ei, clătinarea unei frunze, căderea unei raze, participă la suferinţa şi la bucuria omului. Această lume e într’un anume sens o prelungire a trupului nostru” *)• jAceeaş confuzie se face fie în mitologiile popoarelor culte, fie în mitologiile popoarelor înapoiate, între om şi animah Nu numai că oamenii sunt puşi pe acelaş plan cu animalele, sau sunt chiar mai preţuite cele din urmă decât cei dintâi, dar în triburile primitive se întâlneşte ideea că animalele sunt sau au fost oameni. Deaceea ei se comportă faţă de animale ca şi faţă de oameni, uneori chiar cu mai mult respect şi precauţiune faţă de unele animale, pe care le socotesc totem, adică strămoşul întregului clan. In mitologia lor găsim adesea povestiri, în care eroii apar când sub formă de om, când sub formă de animal sau pasăre, fără ca să se găsească utilă cât de cât o explicaţie, când şi dece a fost necesară o asemenea transformare. Nu mai puţin în mitologia popoarelor antice găsim că trupurile unor zei erau formate din organe ale trupului omenesc şi din altele ale trupului animalelor, cum sunt Pan, Sirenele, Minotaurul, zeii Fenicienilor, şi atâţia alţii din orientul apropiat, sau din lumea mitică a triburilor sud-americane. (Nu există imposibilităţi anatomice, fiziologice sau psihologice. Mai mult încă, nu se face nicio deosebire între fiinţe şi lucruri, între personal şi impersonal^ La popoarele sud-americane găsim zei nu numai jumătate om şi jumătate animal, ci pur şi simplu nepersonificaţi, simple obiecte neînsufleţite. Forma exterioară nu interesează. Ceeace interesează este puterea personagiilor mitice.^ Restul 0 L. Blaga : Geneza metaforei şi sensul culturii, p. 67. 75 © BCU Cluj e fluid şi inconsistent., Fiinţele mitice dispun cum le place de ceeace noi numim natură şi o încovoaie după fantezia lor. Ele nu găsesc rezistenţă nici în legile fenomenelor, nici în formele fiinţelor vii. Nicio transformare, oricât de absurdă ne-ar părea, nu este deci exclusă apriori ca imposibilă. Nimic nu obligă aceste spirite să ţină seamă de condiţiunile posibilităţii. Spiritul omului natural nu se alarmează de contradicţii. Şi aceasta din cauza orientării lui specifice şi din cauza lipsei de interes pentru formele conceptuale. c) Ar fi de neînţeles toate formele gândirii simbolice, dacă n’am surprinde caracteristica fundamentală a acestei gândiri. Ea constă în aceea că între lumea fizică şi supra-natural nu există o barieră, care să împiedece nu numai influenţele reciproce, ci trecerea liberă dintr’o parte în alta. Pentru mentalitatea primară lumea mitică este fireşte o supra-lume, dar aceasta nu are un domeniu aparte de manifestare, ci ea se suprapune peste lumea naturală, dându-i acesteia proporţii fantastice şi dobândind ea însăşi dimensiuni naturale. Elemente naturale şi supranaturale se combină într’o confuzie definitivă şi se împacă fără dificultăţi. Naturalul şi supranaturalul nu se opun unul altuia, ca două realităţi distincte sau antagoniste. De observat însă că în această mentalitate cele două lumi nu se confundă până la o anulare reciprocă.: Fiindcă nu poţi spune, din cercetarea mitologiilor, că lumea naturală a fost înglobată de lumea supranaturală şi şi-a pierdut caracterele, sau că lumea naturală a şters caracterele supranaturale ale aceleia şi şi-a întins domeniul ei pretutindeni. Dacă ar fi să stabilim o nuanţă a acestei interferenţe, am zice că [lumea naturală a oferit totdeauna elementele, care însă au fost crescute şi modelate în chip fantastic, prin imaginaţie, pentru a putea umple formele, clădite pe dimensiunile lumii supranaturale. ^ Dacă natura ocupă în asemenea concepţie un loc mai mare decât supranatura, sau dacă e invers, nu se poate argumenta într’un sens sau în altul în mod decisiv. Fapt este, bunăoară, că pentru triburile din Noua Guinee olandeză există două lumi distincte, deşi nu separate : lumea experienţei cotidiane şi sensibile, şi lumea forţelor şi a întâmplărilor supranaturale. Aceasta intervine necurmat în cealaltă, care-i este un simplu efect. .Mitul este cel care face trecerea de7a o lume la cealaltă.j In aceste condiţiuni se înţelege că din întrepătrunderea lor nu poate fi ocolită o comunicare de însuşiri: lumea naturală va dobândi atribute supranaturale şi nu mai puţin lumea supranaturală va fi colorată cu semnele relativităţii celeilalte lumi. Vom găsi bunăoară cazuri, când oamenii sunt divinizaţi, dobândind puteri supranaturale. Se poate însă ca un semizeu, prin uşurătate şi fărădelege să piardă privilegiul său şi iarăşi trebue să se mulţumească cu destinul său obişnuit. Ori un zeu ia în căsătorie o femee muritoare, sau invers, aşa încât prin aceasta chipul zeului păleşte. Urmaşii lui mor sau sunt alungaţi din insula fericiţilor. Adesea în panteonul popoarelor găsim ridicându-se personalităţi istorice, regi ca Sargon din Babilonia sau faraonii egipteni, împăraţi chinezi şi japonezi, sau înţelepţi ca Lao-ce şi Confu-ce. Nu e prăpastie între zei şi oameni. Zeii unei mitologii desvoltate au totdeauna forme omeneşti. In actuala mitologie a triburilor americane, zeii evoluiază dela forma animalică la cea umană. ^Natura este socotită ca locuinţă a zeilor. Munţii, pădurile, isvoarele, arborii, până şi cerealele şi chiar pietrele oferă zeilor locuinţe agreabile. Mai mult chiar, ei se pot schimba după plac, luând formele fiinţelor sau ale lucrurilor din natură,^ Am văzut că, pedealtă parte, chiar omul şi în genere toate animalele au această putere miraculoasă, „fluiditate”, cum o numeşte Lucien Levy Bruhl, de a se 76 © BCU Cluj schimba dintr’un moment în altul şi dintr’o formă în alta. Această interferenţă dintre divin şi uman a făcut fără îndoială pe Heraclit să exclame că oamenii sunt zei muritori, iar zeii oameni nemuritori. Concepţia că zeii sunt strămoşi în sens fizic ai unui trib, cum şi, alteori, ridicarea unui strămoş, din istorie în panteonul tribului, duce încă şi mai departe condiţionarea reciprocă dintre lumea naturală şi cea supranaturală, ajungându-se adesea — am putea zice — la conştiinţa unei identităţi mistice de esenţă. Omul naturii nu poate arunca ochii în jurul lui, fără să vadă în toate lucrurile manifestări ale unei persoane mitice sau fără să nu găsească uneori semnale unor culcuşuri zeeşti., Pământul şi marea sunt ca nişte albume vii în care s’au înscris miturile^ Omul natural nu se considera niciodată singur în sânul naturii. S’a spus că el nu este niciodată mai puţin singur, decât când este singur. Dacă acceptăm că este supranatural în sens strict ceeace e de ordin exclusiv şi specific divin, iar natural ceeace n’are nicio urmă străină în el, atunci înţelegem că în mitologie nu mai putem avea nici natură curată, nici supranatural exclusiv. Şi totuşi ambele elemente se găsesc aci în toată plinătatea lor. Natura cere tributul său zeilor. Ei sunt supuşi mărginirii în timp şi în spaţiu. In multe mitologii, fie primitive sau cu un caracter mai desvoltat, zeii, chiar când sunt nemuritori, concepuţi adică a fi existat totdeauna, se spun totuşi istorii referitoare la origina, naşterea şi relaţiile de familie, cum şi referitoare la substituirea lor în locul altei dinastii mai mai vechi de zei. Uneori găsim credinţa că dinastia prezentă a zeilor, precum a început, aşa va şi trece, sau va fi înlăturată. Un exemplu obişnuit vedem în legenda scandinavă despre amurgul zeilor. Zeii sunt supuşi unui tratament omenesc. Ei trebue să se prezinte în anumite împrejurări la fel ca oamenii. Xenofon încă din sec. 6 înaintea erei noastre zicea : „se pare că oamenii nasc pe zeii lor. Ei le dau propriile lor sentimente, vocea şi corpul lor. , Personagiile mitice sunt mărginite în spaţiu. Fiecare zeu locueşte în anume loc şi domneşte peste o anumită parte a lumii naturale. S’ar putea zice că fiecare loc leagă de sine un spirit. Zeii nu se pot muta la întâmplare în alte locuri, oricând şi oricum.jTotuşi găsim povestiri despre zei, care vin de altundeva, cum sunt în povestirile greceşti călătoria lui Apollo, şi Dionysos. Modelarea destinelor divine pe tiparul destinului uman chiar în antichitate mergea, într’un fel; aşa de departe, încât putem zice cu Bergson că zeii antichităţii puteau să se nască, să moară, să se transforme după placul oamenilor şi al împrej urărilor.jJDeşi zeii sunt vizibili, alteori invizibili şi le stă cu totul în putinţă să se substanţializeze, totuşi zeul preferă forma concretă. Chiar când puterea lor este infinită, şi n’are deasupra decât acel destin inevitabil, personagiul magnific se condensează în forme modeste, dând adoratorilor sentimentul acela specific de infinit palpabil. Cu toată această condiţionare, forţele divine îşi impun totuşi stăpânirea lor despotică asupra întregei naturi, tratând-o după exclusiva lor voinţă^ Aceasta se vădeşte mai ales în credinţa, comună aproape tuturor popoarelor naturale, într’o forţă impersonală, acea Mana sau Berna, sau altfel numită de alte triburi, dar în esenţă aceeaş, care străpunge inima naturii însufleţite şi neînsufleţite, făcând tot ce vrea din tot ce vrea. Această forţă divină nezărită, este totdeauna prezentă în conştiinţa omului natural. El nu face parte nu întreprinde nimic, fără ca forţa aceasta să nu ocupe pretutindeni locul său. Dema face din natură o mamă protectoare şi hrănitoare, tot Dema o poate folosi ca armă de răzbunare prin fulgerele şi prin furtunile ei. Dema poate face pe om fericit sau nefericit. Dema dă belşu- 77 © BCU Cluj gul, sărăcia, viaţa şi moartea. Dema inundă ca un sânge fără sfârşit arterele în-' tregei naturi. Această atitudine dublă a spiritului în procesul gândirii simbolice, deoparte de a considera pe zei stând sub arcada determinărilor naturii, iar de altă parte a crede într’o forţă divină, care se joacă aşa cum vrea cu omul şi cu natura, se dato-reşte condiţiilor de cunoaştere umană. Deoparte, în cutele naturii divinitatea este totdeodată cognoscibilă şi incognoscibilă. Ea este un obiect de cunoaştere infinit şi inepuizabil, pe veci misterios în adâncimea sa. Iar de altă parte spiritul uman cunoscător este într’o permanentă unduire de progres şi regres, văzând, după caz, mai precis sau mai şters, umbra misterului divin în sticla translucidă a naturii. In virtutea acestei gândiri simbolice, natura oferă un material specific, cu care spiritul uman zideşte făpturile mitice. Este un material sensibil pentru a fasona siluete ale unor fiinţe în sine intraductibile pe cale sensibilă. Deaceea natura fizică îşi lărgeşte dimensiunile sale până ia confluenţa cu supranatura, pentru a putea prinde în elementele ei astfel hipertrofiate ceva din strălucirea imaterială a fiinţei divine. 78 © BCU Cluj P O E S I 1 DE VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA ŢĂRANII Ţăranii în orăşele de piatră, Se umilesc şi trec ca nişte umbre, Săraci, urâţi, murdari, cu feţe sumbre Ei caută prin ziduri reci o caldă vatră. Dar iată, în grădina oraşului, părechi, Cosesc voios, rotund şi fără greş... Deodată sunt frumoşi, arhangheli şi plăeşi, Tăind, creiând, luptând, ca’n vremurile vechi... Şi când apoi a umăr punu-şi coasa Şi o pornesc semeţ peste cărări Parcă se’nşiră oastea a cătări Ce’n veacuri ţine ţarina şi casa, Pădurea, câmpul, muntele şi apa Cu pieptul şi cu arma, cu plugul şi cu sapa, Căci coasa şi verdeaţa Au înviat în ei viaţa ! PUTEREA INTUNERECULUI Frumoasă formă-avut-au visurile mele, Frânturi perfecte ce-am tot adunat In zeci de ani, sub soare şi sub stele, Ca să clădesc măreţul meu palat. Dar azi se pierd, se şterg, se risipesc, Scăpând magiei planului meu sfânt, Căci visu-i vis, contururi se topesc, Sămânţa lor nu prinde în pământ... Iar noaptea vine ca un negru vânt, Destinul nopţei neagă tot ce vezi, Tot ce-ai creat, iubit şi adorat Şi tot ce ştii, închipueşti sau crezi, Tot ce nu poţi să uiţi, tot ce-ai uitat... Nu mai e timp, nu poţi să mai clădeşti Căci formele iubite curg ca apa, Doar una de-ai putea s’o mai opreşti, Să’nchizi asupra ei deapururi pleoapa... 79 © BCU Cluj B E A T R I O E DE ŞTEFAN BACIU Dela fereastra odăii mele, o fereastră mare cu trei despărţituri, strada se vede agitată şi vie, iar dincolo de ea bănuiesc restul oraşului, fiindcă mi-e teamă să mai intru în el, fiindcă mi-e teamă de neprevăzut şi de oameni. De câteva zile n’am mai ieşit în oraş. Pereţii odăii i-am învăţat pe de rost, ştiu toate figurile de pe covor şi toate cusăturile de pe perne, dar mai stăruitor, mai dureros mă munceşte umbra Beatricei, pe care-o revăd mereu aici, stând cu coatele pe masa asta şi privind în seară, sau întinsă pe divan, răsfoind o carte pe care-o aruncă apoi pe jos. N’o mai iubesc, îmi spun, nu mai pot s’o iubesc, şi cuvintele astea mi le repet de sute de ori. Nu ştiu dacă voiu mai iubi vreodată pe cineva aşa cum am iubit-o pe Bea-trice, dar nu cred. Dragostea asta a venit peste mine ca o grindină, bieiuindu-mă şi storcându-mă ca pe o rufă. Mi se pare că a trecut un an de când i-am spus că o iubesc. Ţin minte un Noembrie rece şi clar, când după ce am ieşit împreună dela facultate, am intrat în Cişmişiu; am mers alături fără să spunem o vorbă şi mă uitam uneori la Beatrice, ca şi când aş fi vrut să nu-i uit chipul. Purta un palton bleu-marin cu un guler de blană în care îşi ascundea obrazul, iar pe cap un basc acoperea luciul părului. Ochii ei mari cu sprâncene superb arcuite, erau trişti în ziua aceea. Nu ştiu cât am stat pe loc, faţă în faţă, dar ţin minte cum grădinarii desgropau ultimele dalii, pe care le aşezau în mici cărucioare trase de măgăruşi. Şi-atunci, dintr’odată i-am spus : „Beatrice, ştii, nu ştii adică, te iubesc. Da te iubesc". Am văzut cum a tresărit ca în somn şi m’a întrebat speriată : „De ce ?“. „Te iubesc", i-am răspuns din nou, îndreptându-mă spre ieşirea din Bulevard. Beatrice veni după mine, mă luă de braţ şi-mi spuse încet: „Te rog să ai grije de sufletul meu". Ne-am suit într’un tramvai, eu am coborît la o staţie, după ce ne-am dat întâlnire pe-a doua zi, la curs. După masă m’am dus la Vlad, care e prietenul meu cel mai bun. I-am spus că o iubesc pe Beatrice, i-am spus cât o iubesc, dar Vlad a râs, aşa cum face când e bine dispus. Mi-a spus că o cunoaşte vag, că e o fată ca toate celelalte; mă cunoaşte şi pe mine, a adăugat, şi o să-mi treacă repede acest mare amor. Când 80 © BCU Cluj i-am spus că n’are dreptate că îmi dau seama că acest „amor“ este altceva, Vlad a zâmbit: „Poate; vei vedea însă că n’ai dreptate". N’am mai insistat, văzându-1 atât de convins şi de sigur. M’am întors cu faţa spre fereastră, privind oraşul luminat, gândindu-mă la Beatrice, la mine, la Vlad şi la o mulţime de alte lucruri de care mă miram cum îmi pot trece prin cap. Vlad vroia să mergem la un cinematograf, însă eu am refuzat, fiindcă vroiam numai linişte, să fiu numai cu mine, sau cu încă un om, cel mult. Vlad a rămas iar eu m’am suit într’o maşină. Acasă, pe birou, Beatrice mă vestea că a fost pe la mine, că m’a aşteptat puţin. „N’ai avut nici o presimţire ?“, îmi scria pe o filă de caet, iar mai jos adăugase în fugă : „Ce tristă e odaia ta, goală ! “ M’am răzimat de uşă, negândindu-mă la nimic, eram furios pe mine şi pe toată lumea , nici n’am mai luat masa, spunând proprietăresei că nu mă simt bine. Am stins lampa, am tras plapuma peste ochi şi nu m’am gândit la nimic. Am visat-o pe Beatrice, stând singură în odaie şi aşteptându-mă nervoasă, bătând cu piciorul în parchete, ca un copil răsfăţat şi spunând : „vreau !“, aşa cum ştiam că face când e nerăbdătoare. Dimineaţa am stat în faţa oglinzii, (lucru pe care nu obicinuiesc să-l fac niciodată) gândindu-mă ce cravată s’ar asorta la hainele pe care le pusesem. La facultate, am văzut aţâţi oameni, încât mă lua ameţeala ; lipsea numai Beatrice. Profesorul a intrat, începând o lecţie despre tractate, vorbind atât de încet, că nu-1 auzea nimeni. Pe la jumătatea orei, Beatrice intră în sală, salutându-1 pe profesor cu o înclinare a frunţii şi luă loc în prima bancă a amfiteatrului. Era îmbrăcată într’o rochie neagră şi-un pulover roşu, lucrat lejer, având, nu ştiu cum, aerul unei fete de pension. Şi când începu să ia notiţe, ţinând capul puţin aplecat spre dreapta, aveam impresia că Beatrice a greşit locul venind la facultate : părea mai mult o liceeană, fugită dela ore. In pauză ne-am luat paltoanele dela garderobă, ieşind în aerul rece al toamnei. Mi se părea că sunt fericit, treceam pe străzi, pe lângă oameni şi vorbeam despre cinematograf şi despre cărţi. Am mers pe Calea Victoriei, spre Şosea şi când am ieşit din furnicarul oamenilor, Beatrice îmi spuse deodată : „M’am gândit încă mult la ce mi-ai spus ieri şi m’au durut vorbele tale ; ştii, mă doare lucrul ăsta, că mă iubeşti şi că mi-o spui aşa, simplu. Tu ştii ce vrei şi eşti fericit. Eu încă nu ştiu ce vreau, dar mi-e bine că eşti cu mine". Vorbea precipitat, cu ochii în pământ, mergând aproape de tot de mine. Nu ştiam ce să-i răspund ca să- fac bine şi am luat-o de braţ, fiindcă tocmai traversam o stradă. Târziu de tot i-am spus : „Vezi, deasupra tuturor îndoe-lilor tale, eu ştiu numai un singur lucru, pe care ţi l-am mai spus : te iubesc Beatrice". Probabil că siguranţa gândului meu a derutat-o puţin şi deaceea a tăcut, neridicând ochii din pământ. Am mers mai departe, schimbând numai câte-o vorbă, cotind mereu pe străzile mici dela Şosea. Beatrice locuia pe-o stradă cu nume de câine, o stradă în care intrai prin nişte porţi mari de fier, ca într’o curte. Toată strada avea numai câteva case, două şiruri de vile albe în lumina acestui soare târziu. Beatrice intră pe poartă, aruncându-mi din pragul uşii încă un cuvânt: „Pa !" Când am ajuns acasă, eram obosit, mulţumit şi nehotărît; nu ştiam ce să fac cu Beatrice, nu ştiam ce să fac cu mine. Ştiam numai că o iubesc. Uneori mi se părea că asta ajunge, acuma însă nu. După masă, Vlad veni să mă ia în oraş, la biblioteca „Fundaţiei". Pe drum i-am spus din nou că o iubesc pe Beatrice şi i-o spuneam lui, ca 81 © BCU Cluj şi cum mi-aş fi spus-o mie. Numai târziu observai că Vlad mă ascultă cu un aer amuzat şi puţin absent, aprobându-mă din când în când, ca să-mi dea impresia că e atent la cele ce-i spun. Am tăcut brusc şi până la „Fundaţie" nici unul din noi n’a mai scos un cuvânt. In sala de lectură, Ciuchi trona ca Neptun, peste capetele studioase. M’am aşezat lângă o fată negricioasă şi urâtă, ca să pot ceti cât mai atent, neprivindu-mi vecina. Am luat un curs de drept şi-am început să-l cetesc cu atenţiune ; un ceas am rezistat eroic în paginile cărţii, dar după aceea n’am mai putut: îmi trebuia altceva, ceva mai aproape de mine şi de inima mea. Am cerut „Also sprach Zarathustra" a lui Nietzsche şi m’am adâncit în carte ca într’o otravă. Când am ridicat ochii de pe rânduri, afară era seară. Pe stradă, o burniţă rece se cernea din ce în ce mai deasă. M’am dus acasă cu un singur gând, cu gândul cu care un an de zile adormeam obosit între perne, că a doua zi aveam s’o revăd pe Beatrice. Nici nu ştiu prea bine cum a trecut toamna, cum am ieşit din iarnă şi iată-mă în această uimitoare primăvară bucureşteană. Zi de zi am văzut-o pe Beatrice şi am stat ore lungi împreună, îi cunoşteam pasul pe scări, ştiam cum apasă butonul soneriei, cum bate la uşe, intrând înainte de a-i spune : „intră !“ Uneori venea, rugându-mă să-i spun o poveste şi eu o priveam încurcat, căci nu ştiam nici una, însă îi promiteam că o să cumpăr basmele fraţilor Grimm. „Nu vreau", bătea ea înciudată din picior, „vreau o poveste frumoasă, numai pentru mine!" Atunci îi sărutam ochii, buzele şi fruntea, mângâindu-i părul şi tăceam împreună o seară întreagă. Numai când pleca, îmi netezea o şuviţă de păr căzută pe frunte şi-mi spunea : „Ce copil eşti, ce copii sântem", ca o mângâiere, ca o mustrare. Intre timp, primăvara se desăvârşea şi copacii se colorau într’un verde mustos. Era în aer o tinereţe dârză şi solemnă, în vânt era un ţipăt al vieţii biruitoare şi peste întreg oraşul un soare galben îşi arunca aurul bogat. O aşteptam pe Beatrice dimineaţa, la staţia de autobuze de lângă strada ei, şi-mi plăcea s’o întâmpin cu buchete de ghiocei pe cari şi le punea în decolteul bluzei, aşa încât cozile florilor ajungeau la rădăcina sânilor, cari stăteau cuminţi şi tulburător de albi în temniţa lor. Mă bucuram de ivoriul florilor, care contrasta cu albul ireal al tenului ei şi-mi închipuiam că ghioceii sunt o parte din mine. Era câte-o zi ca un ţipăt, o zi care nu te lăsa să stai pe loc şi-atunci mergeam împreună pe străzi lungi şi necunoscute, uitându-ne în curţi şi în case, alegând câte-o vilă în care ne-ar fi plăcut să locuim. Vorbeam apoi ceasuri întregi despre mobila pe care-o vom pune în odăi, despre culoarea covoarelor şi uitam cu totul de noi, de oameni şi de viaţă. Când oboseam de drum şi de gânduri, ne aşezam într’un tramvai care ne aducea înapoi, spre sgomotul oraşului. Pe străzi mişunau femei fardate şi îmbătrânite de acest soare impertinent şi, între ele, Beatrice era ca o sfidare, cu obrajii ei puri şi roşii, cu sprâncenele ei magnifice, cu pasul încet şi cumpănit, ca un gând. Odată, pe când mergeam aşa, fără plan şi fără nici un gând, Beatrice mă opri şi mă întrebă brusc, cum făcea uneori: „Spune, dar spune drept, tu mă mai iubeşti ?“ N’am ştiut ce să-i răspund, atât eram de zăpăcit şi de surprins, dar aşa cum ne oprisem unul în faţa celuilalt, i-am luat capul în mâini şi am sărutat-o pe obraji şi pe frunte. Nu s’a împotrivit şi a zâmbit, un zâmbet fericit şi trist totdeodată. Eram singuri, pe-o stradă lungă cu un nume istoric ; Răsboieni, 82 © BCU Cluj Dumbrava-Roşie, sau cam aşa ceva. Departe, într’o curte, o servitoare bătea un covor. A doua zi, Duminica, Beatrice trebuia să vie la mine. Prezenţa ei în odaia mea, mai ales în chinuitoarele după mese de Duminică, era cea mai mare fericire. L-am chemat şi pe Vlad, ca să stăm toţi trei de vorbă, să tăcem, să fim împreună şi îmi spuneam că Vlad trebuie s’o cunoască mai de aproape, ca să nu mai spună că e o fată ca toate celelalte, s’o vadă şi s’o audă şi el. Stau cu fereastra larg deschisă, răsfoind o carte şi uitându-mă în primăvara de-afară. Strada e mai pustie ca oricând şi numai tramvaiul cutremură geamurile, lăsând după aceea o linişte şi mai deplină. Am cumpărat o hortensie dela florăria dela parter şi câteva tuburi de şocolată, (cărora Vlad le zicea „flir-turi“ — ce stupid cuvânt!) pe care le-am pus într’o farfurie de sticlă. Vlad a venit la patru. Era bine dispus şi mi-a ceit câteva poesii pe care nu le ştiam. Am fumat, vorbind despre cărţi şi despre examene, aşteptând-o pe Beatrice, care întârzia mai mult ca de obiceiu. începusem să cred că nu mai vrea să vie sau că e bolnavă şi-o vedeam între perne, albă, cu obrajii înroşiţi de febră şi cu ochii tulburător de frumoşi. ’ * Pela cinci am auzit paşi pe scări, peste o clipă soneria a ţârâit. M’am dus să-i deschid uşa, ea mi-a întins mâna zâmbind şi m’a mângâiat în fugă pe obraz, văzându-mă puţin îmbufnat. Când a intrat in odaie, i-a întins mâna lui Vlad, care i-a sărutat-o, ajutând-o apoi să-şi scoată pardesiul. Beatrice s’a suit pe canapea, ca şi când am fi fost numai noi doi, luând în braţe o pernă şi răzămân-du-şi capul de perete. M’am uitat la ea, pe când discuta foarte aprinsă cu Vlad despre „Le grand Meaulnes", pe care mi-o adusese ca s’o cetesc. îmi vorbise şi mie atât de mult şi de aprins despre cartea asta, încât am cetit-o într’o singură noapte, cu sufletul la gură şi cu respiraţia oprită. Beatrice era îmbrăcată într’o rochie neagră, de croială foarte simplă. La gât avea un guler de dantelă albă, care se prelungea puţin pe mijlocul pieptului, deasupra sânilor. Fruntea albă, era ca o sfidare, aşa cum o ţinea, ridicată şi dreaptă. Au vorbit aproape toată după masa, ronţăind şocolată, iar eu mă uitam la ei, ascultându-i foarte binej dispus. Câteodată mă amestecam în discuţie, luând mereu partea lui Vlad, dar numai ca s’o văd pe Beatrice necăjindu-se şi aruncând cu pernele după mine. Am vorbit despre toate cele : despre cărţi, despre şcoală, despre fericire şi despre sporturi, — numai despre dragoste n’am vorbit nici un cuvânt. Am ieşit toţi trei şi am condus-o cu Vlad până acasă. La poarta de fier care dădea în strada ei, ne-am despărţit, dar l-am rugat pe Vlad să aşteptăm până când vom auzi cum se închide uşa. Dupăce am auzit sgomotul sec al fierului isbit, ne-am îndreptat spre oraş, l-am întrebat pe Vlad dacă înţelege acuma cum o iubesc şi dacă înţelege de ce o iubesc. Vlad mi-a luat braţul şi mi-a spus o mulţime de lucruri despre femei şi despre iubire. Vorbea ca la o prelegere şi-mi plăcea să-l ascult, mai ales că de obiceiu nu dădea sfaturi şi nu perora ; de bună seamă însă că l-a antrenat după masa asta atât de caldă. Am mai umblat cu el prin oraş până ni s’a făcut foame şi am intrat într’un restaurant mic, aproape de Co-troceni. La câteva mese chefuiau mahalagii gălăgioşi şi un taraf cânta „arii naţionale", enervant de fals. Totuşi ne-a plăcut atmosfera şi-am stat până noaptea târziu, mai ales că vinul era rece şi bun. I-am spus lui Vlad că aş vrea să mă însor, că o iubesc nebuneşte, că şi ea mă iubeşte, în felul ei ciudat. Vlad a zâmbit şi dintr’odată a devenit serios, spunându-mi că Beatrice „e o fată bună", 83 © BCU Cluj că se va mărita poate curând de tot şi că nu fac bine, gândindu-mă la asta. La plecare, cocoşii cântau în curţile mari şi liniştite. Când am intrat în începutul verii, îmi dădeam foarte bine seama cât de mult o iubesc pe Beatrice. Trecuse un şir de luni în care s’au limpezit toate frământările din noi şi în care ne puteam da seama de mersul inimii. Stăteam zile întregi alături de ea şi plinătatea asta mă mulţumea şi mă bucura. Mi se părea că nu mai am nevoie de nimeni şi de nimic, Beatrice fiind pentru mine pâinea cea de toate zilele, lumina, dragostea şi aerul. Intr’o zi ne-am adus aminte că se apropie examenele ; am căutat cursuri şi-am hotărît să ne-apucăm serios de lucru. Am hotărît să învăţăm împreună, aşa cum împreună mergeam în timpul din urmă. In zilele ploioase, Beatrice venea la mine şi asculta foarte atentă paginile de drept roman pe cari i le explicam. Părea uneori atât de concentrată, ascultând citatele latineşti, încât îmi venea să zâmbesc. Şedea pe divan, cu capul răzimat de perete — în poziţia ei favorită — şi uneori rochia îi luneca peste genunchi, lăsându-i albi ca două funduri de ceşti. Când mă opream din explicaţie, îmi spunea enervată că o împiedic să înveţe şi că din cauza mea n’o să-şi ia examenele. „învaţă singură", îi spuneam, şi atunci pleca supărată, răspunzându-mi că nu va mai reveni niciodată. Trântea uşa, coborînd în fugă pe scări, fiindcă ştia prea bine că voiu veni după ea, ca s’o întorc din drum, sau s’o rog să mergem într’o cofetărie. Au început apoi căldurile de infern şi nu mai ştiam cum să facem ca să nu ne oprim din drumul cărţii. Pentru rosturile noastre, nu rămânea decât oaza ceasurilor de dimineaţă, în care am fi putut să cetim împreună. Deaceea, când într’o seară, pe când o conduceam acasă, Beatrice mi-a spus că ar fi foarte bine să învăţăm dimineaţa de tot, aici la şosea, am primit; n’am făcut-o atât de mult din convingerea că vom putea munci, ci mai mult tentat de ineditul situaţiei ce se deschidea. A doua zi când am plecat spre şosea, străzile de-abia începeau să se trezească. Oltenii cu coşuri multicolore, măturători de stradă şi vardişti somnoroşi, rar câte-un muncitor grăbit, erau oamenii cu cari mă întâlneam pe drum. Casele dormeau încă şi storurile trase ca nişte pleoape, îmi spuneau tihna ce stăruia după ele şi somnul pe care-1 ascundeau. La şosea, numai păsările erau gureşe, agitându-se în preludiile zilei ca nişte bulgări vii. Am mers domol, cu mâinile în buzunare şi la bufet am întâlnit-o pe Beatrice. In rochia de olandă albă, părea mai mult un fluture decât o fată ; când am întebat-o dacă ştie să sboare, a râs cu toţi dinţii şi m’a luat de mână. Am intrat la bufet, unde nu-se deschisese încă nici o uşe ; mesele stăteau ca după chef şi scaunele pe ele, cu picioarele în sus. Am ales o masă lăturalnică şi am îmceput să repetăm. Beatrice era atât de absorbită, încât vrând-nevrând m’am antrenat şi eu, lăsându-mă dus de datele din carte pe care le spuneam cu un aer foarte grav. Când începea zăpuşeala, ceream câte-un sirop şi plecam. A doua zi, a treia şi în toate celelalte până la examen, am venit aici; uneori învăţam, alteori aveam convingerea că o facem. După examene, am plecat acasă, în oraşul dintre turnuri. Beatrice a venit la mine cu o oră înainte de plecare şi a plâns pe umărul meu ca o salcie. Am lăsat-o, fără să-i spun un cuvânt, fiindcă îmi era teamă că dacă voiu începe să vorbesc, m’ar podidi lacrimile. Apoi ne-am sărutat ca pentru un drum spre moarte şi Beatrice a ieşit pe uşe, alergând. Am deschis fereastra şi am urmărit-o o secundă, până când a dispărut după colţ. In tren, timp de cinci sau şase ore, nu m’am putut gândi la nimic. Nu- 84 © BCU Cluj măram cantoanele şi stâlpii de telegraf, ceteam afişele de ziare din gări şi în clipa în care am coborît pe peron, aveam impresia că vin dela o înmormântare. Sufletul îmi era mult mai greu decât cele patru valize pe care le ţâra un hamal asudat. După o săptămână am primit o scrisoare, prin care Beatrice mă vestea că va veni pentru o lună în oraşul meu. Se înscrisese la un curs de limba spaniolă, îmi scria, şi va fi foarte ocupată cu lecţiile şi conversaţia, dar cu toate acestea, vom putea fi împreună câteva ceasuri pe zi. După ce-a sosit, a venit la mine acasă. Bluza mai uşoară decât un şir de petale şi sandalele albastre, cu talpă de sfoară împletită, o făceau uşoară şi graţioasă, încât am rugat-o să se suie pe palma mea, ca s’o ţiu ca pe o păpuşe ; nu ştiu dece nu mi-a răspuns nimic. A luat o carte din bibliotecă şi a început s’o răsfoiască foarte atentă, m’am uitat pe coperta cărţii: poesiile lui Nietzsche. Am lăsat-o să cetească şi-am aprins o ţigară. Mai târziu am ieşit în oraş ; era aproape seară şi umbrele caselor gotice cădeau pe caldarâm ca nişte pasări. Am mers pe cele mai liniştite uliţi şi numai clopotele bisericilor tulburau noaptea asta atât de pură, încât din clipă în clipă aşteptam ca Beatrice să,-mi spună că mă iubeşte.Dar nu mi-a spus-o nici atunci şi mi-am dat seama că nu are să mi-o spună niciodată. Când ne-am despărţit, era aproape miezul nopţii?! Beatrice mi-a spus, jucându-se cu cravata mea : „A fost o seară frumoasă şi m’am simţit atât de bine alături de tine, atât de bine...“ Zilele următoare am cutreerat cu Beatrice toate dealurile şi coclaurile care înconjurau oraşul meu. Ii plăcea să alerge printre copaci şi să pună urechea pe frunze, ca să asculte cum trece seva prin ele. Umblam ore întregi prin verdele cu zeci de nuanţe, fără să obosim şi eram numai noi în imensele biserici de stejar, de brad sau de ulm. „Fata din ierburi", am numit-o pe Beatrice, fiindcă se integra nespus de bine între romaniţe şi trandafiri sălbatici, cu albul ei tulburător, cu gestul crescut simplu şi viu dinlăuntrul ei, cu mersul care venea de dincolo, ca un dans halucinant. Intr’o zi am privit apusul soarelui de pe vârful celui mai înnalt deal care înconjura oraşul. Era în aer o bătălie de colori şi de umbre, o învălmăşeală fantastică de îngeri şi gnomi. Turlele bisericilor sclipeau ca nişte suliţi şi acoperişurile caselor stăruiau ca zarurile pe care o mâna de vraciu le-a risipit cu dărnicie. Nu mai văzusem niciodată în viaţa mea un spectacol atât de copleşitor şi aşa cum stăteam, strâns lipiţi unul de altul, am auzit numai o singură respiraţie, o singură bătaie de inimă : soarele care se ducea să moară, topise aurul sufletelor noastre, într’un singur întreg, cel puţin pentru o clipă. In zilele ce-au urmat, o vedeam pe Beatrice alături de mine şi în inima mea creştea un fel de siguranţă şi de plinătate. „Vreau o casă mică, de lemn, la munte, sau una de sticlă, la mare, cucărţi, cu tine şi cu singurătatea noastră în ea“ îmi spunea uneori, privind departe, nebănuit de departe. M’am întrebat cât de mult mai trebue până atunci şi fiindcă sorocul mi se părea prea îndepărtat, am zâmbit şi-am vorbit despre altceva. îmi ajungea prezenţa ei şi niciodată nu m’am gândit că ar mai putea fi şi altfel. O întâmplare neaşteptată a venit însă să mă scoată din făgaşul acesta în care m’am obicinuit atât de mult, încât acea întâmplare a luat pentru mine proporţiile unui cutremur. Intr’o seară, după ce o condusesem pe Beatrice până aproape de casă, am ieşit în oraş, nici eu nu mai ştiu dece. Am intrat într’o cafenea şi am luat un ziar pe care l-am răsfoit plictisit. Deodată am văzut cum pe uşa cu gea- 85 © BCU Cluj muri mari de cristal intră o pereche care se îndreaptă spre centrul cafenelii. Femeea era îmbrăcată în alb, cu o tocă albă pe cap şi râdea către domnul care o însoţea. Am cunoscut râsul Beatrieei şi-am avut încă atâta prezenţă de spirit, să ridic ziarul, ca să nu fiu văzut. Perechea s’a aşezat la o masă care era chiar înaintea mea, bărbatul cu spatele la mine, femeea cu faţa spre el şi spre mine. In lumina albă a becurilor, cred că am pălit ca un leşinat, când am văzut-o pe Beatrice, care încă nu mă observase şi continua să râdă sgomotos. O clipă, n’am ştiut ce să fac, ca să-mi ascund tulburarea şi să nu par ridicol. Am chemat chelnerul, şi-am cerut cu glas tare, ca să fiu bine auzit, un mazagran. In clipa aceea Beatrice a tresărit şi a rămas cu ochii pironiţi la mine, cu linguriţa în cupa de îngheţată, cu o mână pe frunte. Domnul care o însoţea s’a întors uimit spre mine şi atunci l-am vă-zut: era înnalt, cu un început de chelie pornind dela frunte, cu o mustaţă mică şi foarte elegant. Beatrice i-a spus câteva cuvinte şi au plecat. Am mai aşteptat câteva minute, ca să nu-i pot întâlni şi am plecat înspre casă, clătinân-du-mă ca un om beat. A doua zi n’am întâlnit-o şi nici n’am căutat, căci mă durea tot corpul, ca şi când aş fi căzut dela o mare înălţime pe un morman de pietre. Eram bolnav şi nu ştiam prea bine ce am, dar am spus acasă că sunt răcit. Aşteptam seara ca să adorm, să uit şi să isprăvesc toată povestea asta din care nu mai înţelegeam nimic. In dimineaţa următoare, pe când stăteam şi-i scriam o scrisoare lui Vlad, am auzit soneria şi peste o secundă Beatrice era în odaie. Stătea în faţa mea, cu mâinile de-alungul corpului şi cu faţa palidă (sau mi se părea mie?). „Am venit“ a spus şi s’a aşezat pe un scaun. Apoi, făcând o sforţare, a adăugat : „ Nu ştiu ce-i cu mine, dar conştiinţa, asta nu-mi dă pace ; mi se pare stupid, dar aşa e“. Stăteam şi-o priveam fără să scot un cuvânt şi eram hotărît să tac tot timpul, orice mi-ar fi spus ea. Deodată am văzut cum lasă fruntea în jos, cutremurându-se de un plâns nestăpânit, care aveam impresia că vine cu mult de dincolo de ea. Mă uitam cum plânge, fără să se oprească, cu mâinile în poală, cu lacrimile curgându-i de pe obraji pe rochie şi pe pantofi, părând un copil pedepsit care nu se mai poate opri din lacrimi. M’am apropiat de ea şi i-am şters ochii cu batista, tăcut. Ea s’a lipit de pieptul meu, sărutân-du-mă pe obraz, scuturată încă de sughiţuri de plâns. Eram înduioşat şi oarecum învins, am mângâiat-o pe frunte şi i-am săutat gura care era ca o mare sărată. Am încercat s’o iert, dar n’am putut s’o înţeleg. Intre noi se ridicase un zid. Mi-a spus că peste două zile va pleca şi că e nefericită, că se simte bine cu mine. Pentru prima dată în viaţă mi se părea că Beatrice minte, dar nu i-am spus nimic. A treia zi am condus-o la gară, pe-o zi toridă de August. Pe peron mă ţinea strâns de braţ şi-mi spunea că-i pare grozav de rău că trebue să plece. Curând locomotiva a fluerat şi când Beatrice s’a suit în vagon, i-am dat un pachet în care pusesem două cărţi: „Divina comedie“ şi „Craii de Curtea Veche“. Apoi trenul s’a pus în mişcare şi roţile au început să huruie din ce în ce mai tare ; curând gara a rămas un stol de batiste, care atârnau triste, ca nişte stindarduri de doliu. ' După plecarea Beatrieei a urmat un schimb de scrisori calde, tandre, pline de lumină şi gânduri bune. Ii scriam pagini întregi, cu lungi şi înflăcărate declaraţii de dragoste, scrisori scrise cu febră şi care astăzi, cetite la rece, 88 © BCU Cluj rai s’ar părea cel puţin ciudate, Beatrice îmi lipsea şi nu ştiu din ce cauză, Intervalele dintre scrisori îmi dădeauu siguranţa că sunt pe punctul de a o pierde. Deaceea îi scriam uneori de două ori pe zi, spunându-i o mulţime de lucruri care mi se păreau capitale, pe când azi mi se par mici şi aproape lipsite de importanţă. La o lungă epistolă a mea, îngrămădită pe patru mari pagini de coală, am primit un plic, în care Beatrice îmi scria în fugă, pe un petec de hârtie : „Dragul meu, scrisoarea ta mi-a făcut şi bine şi rău. Rău mi-a făcut tristeţea din ea, pe care nu ştiu cum s’o sting. Mi-a făcut bine şi totuşi par’că nu numai bine, faptul că-mi spui aşa, neted, că mă iubeşti încă şi cum, că mă înţelegi şi mă cunoşti. Vezi, asta e aproape tot ce se poate dori şi totuşi nu-mi ajunge. Caut ceva, poate am să găsesc, poate nu, poate nici nu ştiu ce vreau Ar fi caraghios să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine ; tu ai făcut totul neforţat. Eu sunt recalcitrantă. Văd că nu se poate ca liniştea şi clarul din tine să treacă în mine. Am cele mai bune gânduri pentru tine. încă sufăr şi încă mă neliniştesc şi-mi dau seama că ori cât ai iubi pe cineva, nu poţi să-i ajuţi, dacă nu se ajută singur ; vreau să spun : eu, mie. Aş vrea să nu te dispere lucrurile astea. De multe ori trimit gânduri bune către tine şi nu te Uit, Bâatrice“. Am rămas năucit, cu hârtia în mână şi am vrut să-i răspund, mi-am dat însă seama după ce scrisesem primele rânduri că totul e sfârşit, că orice răspuns ar fi inutil, stupid, deplasat. Am mai cetit scrisoarea de o sută de ori şi pe măsură ce o învăţam pe dinafară, nu mai pricepeam nimic din ea. Peste câteva zile urma să plec la Bucureşti, să-mi aranjez unele necazuri studenţeşti şi speram că o voiu întâlni pe Beatrice, să stăm de vorbă, să reîncepem tot ceeace s’ar mai putea reîncepe din dragostea noastră. îmi închipuiam că totul ar mai putea fi frumos şi bine, îmi zugrăveam în minte scene întregi şi astfel s’au dus zilele, una după alta, fără să-mi dau prea bine seama de goana timpului. lată-mă la Bucureşti de aproape două săptămâni. In clipa în care am călcat din nou pe străzile lui, mi-a pierit orice curaj şi orice încercare de a o mai întâlni, mi se părea prea grea şi complicată. Evitam străzile mult umblate, circulam numai pe ulicioare sau străduţe liniştite şi nutream speranţa secretă că tocmai aici o s’o întâlnesc pe Beatrice, răsărind de după un colţ, sau apărând în cadrul unuei porţi. Dar niciodată visul nu mi s’a împlinit. Toată ziua mă gândeam la ea şi seara aveam regretul că a trecut încă o zi goală dar plină de aşteptare şi că altele la fel or să urmeze. Mă uitam la fotografia pe care mi-a dat-o (mi se părea că au trecut zece ani de-atunci) şi-a venit o zi în care nu-i mai puteam suporta lipsa, o zi în care m’am frământat în mine până seara târziu. Şi în acea seară — ţin minte că era o lună plină tulburător de pură — m’am îmbrăcat şi am plecat pe drumul pe care de-atâtea ori îl umblasem, spre casa Beatricei, spre Şosea. Cred că era destul de târziu, căci nu prea întâlneam oameni pe drum şi în cele mai multe case luminile erau stinse. Am mers repede, aproape alergând, cu capul în piept şi cu mâinile adânc înfundate în buzunarele pardesiului. Eram gata să răstorn pe oricine mi-ar fi ieşit în cale şi nu mă gândeam la nimic. Vroiam numai să ajung la strada cu porţile de fier, cât mai repede. Când am ajuns, am încetinit mersul şi m’am oprit instinctiv, pipăindu-mi nodul cravatei, ca şi când m’aş fi dus în- 87 © BCU Cluj tr’o vizită; mi-a venit să zâmbesc şi am intrat în strada pustie şi mică. Păşeam pe vârfuri ca un hoţ, fiindcă nu ştiu de ce îmi era frică să nu fiu văzut. Când am ajuns la casa ei, am tresărit: lumina era aprinsă. Am trecut şi m’am uitat pe furiş înlăuntru, am văzut perdelele trase şi în fund am mai văzut o cameră luminată. Intr’o cameră din faţă ardea o candelă. M’am întors şi-apoi am mai trecut odată şi încă odată şi tocmai când eram în dreptul ferestrei luminate, perdeaua s’a dat la o parte şi Beatrice a apărut în cadrul ferestrei, o clipă, o singură clipă. S’a uitat în noapte şi m’a văzut, căci a lăsat perdeaua să cadă, şi n’a mai ridicat-o, cu toate că am mai trecut de vreo zece ori. Am plecat numai după ce lămpile toate s’au stins şi eram bucuros că am zărit-o. Frânt de oboseală, m’am trudit până acasă ; bătea un vânt rece şi neplăcut. A doua seară, tocmai pe când vroiam să pornesc din nou spre casa ei, au intrat în cameră doi prieteni. Băuseră şi erau bine dispuşi, se vedea asta din gesturile lor, din râsul lor sgomotos şi nenatural. Unul era înalt şi blond, Barbu, şi se spunea despre el că e un bun jucător de bridge, iar al doilea — Lulu — fratele lui Vlad, era coleg de facultate cu mine. Am refuzat să ies, pretextând o migrenă şi cu toate stăruinţele lor urmate de argumente de tot felul, n’am cedat. Au plecat, făcând pe supăraţii. I-am văzut dela fereastră, cum merg ţinându-se de braţ şi i-am urmărit curios până când s’au pierdut în noapte. Nu ştiu de ce, dar această vizită mi-a tăiat pofta de drum, scoţându-mă oarecum din singurătatea în care mă complăceam. Am stins lampa şi i-am urmărit în gând : Colorado, Boema, Melody. Apoi am început să mă desbrac, încet, ca un om foarte preocupat de gânduri. In nopţile următoare m’am dus regulat până la casa Beatricei, plimbân-du-mă ceasuri întregi pe porţiunea de trotuar din faţa ei. Căutam să-mi zugrăvesc în minte ce se petrece înlăuntru, căutam s’o zugrăvesc pe Beatrice la lumina lămpii de pe noptieră, pe care o vedeam străbătând slab de după perdelele albe. L-am luat odată şi pe Vlad, care m’a însoţit docil, mai ales că era o noapte superbă şi stelele cădeau mereu, plouând cu aur greu. Am vrut să intru în curte, să mă plimb în jurul casei, însă Vlad care era un spirit foarte logic m’a rugat să mă abţin, lăsând pentru altădată expediţia asta. L-am ascultat şi am plecat amândoi înspre casă. Pe drum i-am spus că sunt nenorocit şi că nu ştiu cum să uit, să isprăvesc, să trec odată peste toate astea. Probabil că aveam o faţă foarte caraghioasă în nefericirea mea, căci am văzut că Vlad mă priveşte zâmbind amuzat. Fiindcă trebuia să iau rezultatul unui examen, am trecut pe la facultate. Pe drum, rezumam în gând un an, care a trecut de când am păşit pentru întâia dată pe-aici. Când am ajuns pe sălile vaste era o forfotă gălăgioasă de studente şi studenţi noui şi emoţia celor vechi care mai aveau de dat câte un examen. Am umblat prin coridoarele albe şi largi, în cari lumina vie a unui Noem-brie cald se revărsa din belşug. Mă uitam la uşile sălilor, la piatra de pe jos şi nici eu nu-mi puteam explica de ce această tristeţe. Am trecut printr’un grup care repeta nişte date pe care le auzeam vag, aşezându-mă pe-o bancă. Şi de-o-dată în faţa mea apare Beatrice. O văd venind spre mine, zâmbind şi nu ştiam ce să gândesc, ce să fac, ca să nu par căzut de pe-o altă planetă. Mi-a întins mâna pe bancă şi m’a întrebat, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat, ce mai fac şi de când sunt la Bucureşti. Apoi mi-a spus că dă examen de roman şi m’a rugat s’o examinez, dacă mai ţin minte ceva. Am întrebat-o câteva legi, câţiva 88 © BCU Cluj ani şi mi-a răspuns fără greşeală, spunându-mi: „Aşa-i că sunt foarte bine pregătită?" — „Negreşit!“, am dat din cap şi am vrut s’o întreb ceva. Dar tocmai în clipa aceea servitorul a strigat-o în sală. I-am urat succes. Am rămas în faţa uşii şi apoi m’am întors, coborînd scările. Mergeam încet, lovindu-mă de oamenii cari urcau şi nici nu le ceream scuze. Când am ajuns în dreptul bufetului, m’am auzit strigat pe nume. M’am întors şi l-am zărit pe Barbu, care îmi făcea semn să viu la el la masă. M’am dus şi m’a întrebat fără nici o introducere : „ce iei?" Am cerut un vermut cu sifon. Am sorbit încet din pahar, făcând pauze mari între înghiţituri şi mă uitam distrat la lumea care trecea veselă şi grăbită prin faţa mea. II auzeam pe Barbu poves-tindu-mi despre bridge şi despre mize formidabile. Pe scară, cobora o fată urmată de-un tânăr care-i purta servieta. Peste o clipă am recunoscut-o pe Beatrice. A trecut prin dreptul meu, veselă, râzând ; luase examenul. M’a salutat cu mâna dusă la un cozoroc imaginar, ştrengăreşte. Am căutat să-i răspund zâmbitor, dai’ cred că am avut mai mult aerul unui înnecat readus la viaţă. M’am uitat lung în urma perechii care dispărea după un colţ, am cerut o sticlă de bere, apoi încă una şi încă una, am aprins o ţigare şi am tras fumul în piept, adânc, adânc de tot. $9 © BCU Cluj ..P O E S I I “ ^ .....1 DE GHEORGHE BUMBEŞTI BLESTEM ÎNTORS Suflete mucezit de tristeţea bolnavă, E vremea să începem un cânt, Fără durere şi fără minciună, Un cântec dur şi aspru la cuvânt. De pe lunca olteană să’nceapă Şi să se urce ca blestemul pe stei, De boeri să spună, de fete,. De ţărani aspri încinşi în curmei. Şi de satele strâmbe, sărace De viaţa grea, de pământ şi de boi, De singurătăţi, de codri, de ape, De pustietate şi de nevoi. Cântecul să se oprească pe Jiu, Acolo de unde Domni au plecat să se facă: „ai mei“, Acolo unde oamenii pe munte au cerul Mai aproape de blestem şi de ei. Acolo unde vipera pândeşte încolăcită Pulpa femeii şi ugerul moale de vită ; Unde s’au închis în sufletul pământului, darul De nu-1 află nici apa din adânc, nici smirdarul. 90 © BCU Cluj Şi cântecul să sfârşească rupt, Ca’n lăuta neagră, doina’ntunecată Ca’n fluerul de cireş unde ura De veacuri cu pelagră geme-adunată. SINGURĂTĂŢI ASPRE Miroase-a stâncă arsă’n înoptat, Pustietatea creşte ca s’auzi Cum cerbii vin pe lângă codrii uzi Şi cu copita în tăcere bat. Şi satul doarme mic şi’ngenunchiat Cu lămpi de gaz de veghe lungă Şi doar biserica din turnul înegrit Mai cearcă noaptea’n coastă s’o împungă. Ascultă dar cum urlă lupul sur Pe măgura de piatră lângă vad, Cu gâtul strâmb pe ceru’n care aştrii Clipind îngheţ de veacuri nu mai cad. Mult singuratic văile răspund, Ecou’n stei pătrunde ca un fur Şi’n mal de Jiu s’apleacă să se vadă Sufletul meu de gorjan dur. ODIHNĂ PE SECETĂ Din văi secate seceta se urcă, Pe râpe roşii cu nisip aprins Pe unde cresc târându-se cu ură Salcâmii rari spre piscul neînvins Din praf se vede satul tolănit Turmă măruntă fără de oier, Şi-o cumpănă mai spânzură în cer, Semn pământesc întors în infinit. Singurătăţi de moarte se împacă Cu săracii şi’n vreme se’nvoesc Şi-alături de pământ dorm greu plugarii Ţinând în braţe vis dumnezeesc. 91 © BCU Cluj TIPAR DE LUMINĂ ŞI PĂMÂNT El una-i cu pământul şi o ştie, Că Dumnezeu tiparul şi-a lăsat Şi’n frământarea mâinii lui de ceară Eşi oltean vânjos şi’ntunecat. In talpa lui se’ntoarce liniştit Un greer mic spre seară să îngâne In liniştea făcută în fărâme Tăria mare-a lutului rodit. Şi-adesea când se uită’n bolta cerului La „calea robilor", la Ursă, la Păstor, Deşi se simte mic, îl prinde-un dor Să urce până’n faţa Domnului. Şi cu căciula’n mâini şi’ngenunchiat Să-i spună păsul rar şi apăsat, Iar Dumnezeu în marea-i bunătate l-o da tămâie-un pumn şi jumătate. Călit în prund, în soare şi în ploi Şi biciuit de grindini şi de vânt, Sfârşeşte-aşa cum nimeni nu pricepe In gură cu un bulgăr de pământ. PASTEL In cimitirul mic de cruci atârnă cârpe Şi boii pasc cu iarba şi pe morţi, Pe-aci intrări sub încrustate porţi N’au fost şi n'au să fie niciodată. Câţiva salcâmi jilavi în care sara Cu’n stol de ciori de-avalma s’a lăsat Şi’n golul strâns în margini de morminte Lângă tăcere arde-un ciob uitat. Pustiul creşte în margini de pustiu Şi’ntors în el minutul e târziu... Târziu se’ntorc şi vitele în fum Când nu mai trece inima pe drum. ... 92 © BCU Cluj BOERUL Pârlit de soare, supt şi parcă’n lemn, Tăiat e trupul şi e chipul lui, Rămas răsleţ în vremuri fără seamăn, Boier oltean cu gându’n taine sui. Crescut de-avalma ’n lut şi cu ţăranii Sudălmi le strigă’n margini de hotară Şi’ntors cu geana umedă în sară, Se simte singur şi pustiu pe lume. Şi gem în el şi luncile şi dealul, Pădurea’n ochii lui s’a’ntunecat Şi răsvrătit de noua osândire, Stăpân de veacuri azi îngenunchiat, Şi-ar blestema pământul lui ce-acum Stă’nţelenit de bozi şi mătrăgună, De unde se întorc târziu pe lună, Turme trudite’n praf şi’n fum. Satul copii din flori i-a adunat, Dar o domniţă-ar vrea şi o stăpână, Albă să fie, părul ca de miere, Duioasă’n şold şi străvezie’n mână. Cu rouă’n păr şi aur pe mustaţă Se scoală s’o găsească’n dimineaţă. Şi ştie c’o să vină negreşit Cu trupul dur în asfinţit. 93 © BCU Cluj UN ASPECT AL ARDEALULUI DE VASILE BÂNCILĂ A venit vremea să contemplăm corpul spiritual al României şi să ne dăm seama de semnificaţia provinciilor, acum când începem să vorbim de sensul existenţei româneşti şi să ne facem filo sofia destinului... rin acest zodiac geografic de semnificaţii româneşti, Ardealul ocupă un loc de masivă eminenţă etnică, în aşa măsură încât nu ne putem înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem Ardealul^ înainte de toate, Ardealul cuprinde sensul originarităţii noastre. Ideia formei, a sâmburelui sau a impulsului imţial, care domină atât de mult înţelegerea filosofică de azi oricând e vorba de realităţi sufleteşti sau biologice, devine clară, în ceeace priveşte neamul românesc, numai dacă e pusă în legătură cu fiinţa istorică a Ardealului. Poporul românesc s’a format din massa romanică, ce se întindea din nordul Carpaţilor până aproximativ în centrul peninsulei balcanice. Tot atât de adevărat este că in lungul evului mediu românesc — această noapte patriarhală, în care au luminat licuricii anonimi şi fără număr ai existenţei româneşti, ai intrării în sensul nostru unic — Românii au trăit nu numai la munţi, ci şi la câmp, în luncile apelor, între salbe de păduri, în grindurile sau adăposturile bălţilor şi n’au fost cu totul străini nici de mare... Cu toate acestea, cuibul nostru etnic şi centrul de radiere, de roire istorică, a fost ţinutul Ardealului şi Olteniei şi mai ales al Ardealului, acolo unde s’a întâlnit şi a vibrat mai mult sinergia daco-romană. Deaceea trebuie să ne raportăm în primul rând la Ardeal, această inimă etnică şi principală coordonată, pentru a ne înţelege. Muntenia şi Moldova au fost, cel puţin în parte, semănătura Ardealului. Acesta a fost dela început mai plin de oameni, deci de istorie, şi a trebuit să dea germenii istorici şi celorlalte părţi româneşti. Legendele lui Negru şi Dragoş Vodă, pe cari tradiţia poporală — care rareori e gratuită — s’a încăpăţânat atât de mult timp să le păstreze prin veacuri, împreună cu tradiţia romanităţii noastre traianice, au măcar acest înţeles de omagiu pentru locul, de unde mai ales a pornit istoria românească. In această privinţă, trebuie să recunoaştem Ardealului un destin tragic : el, dintre toate cuprinsurile româneşti, era cel mai indicat, prin densitatea lui umană şi prin vitalitatea formei pusă în el, să facă istorie. Dar a avut nenorocul ca în preajma sa să se întemeieze state orgolioase, cari 94 © BCU Cluj aveau şi tehnica stăpânirii politice a Occidentului, şi să nu mai poată astfel să vorbească în numele său. Ardealul însă nu putea renunţa. Neputând face istorie pe cont propriu, a făcut-o oarecum — prin delegaţie. Cum în Răsărit presiunea politică era mai mică ori erau chiar regiuni de vacuum, nemul nostru a întemeiat aici primele state, fiind purtat de o tendinţă dublă : una de expanziune, alta de păstrare a legăturii cu centrul de roire, care legătură, chiar când se eclipsa, n’a pierit niciodată complect din conştiinţa românească. Şi astfel, Muntenia şi Moldova au devenit delegaţii Ardealului în istorie... Aceasta în aşteptarea timpului când Ardealul însuş avea să fie salvat de către cele două principate. Dacă Domnitorii noştri în trecut au ţinut atât de mult să aibă şi posesiuni în Ardeal, era, între altele, şi din cauza unui vag dar cu atât mai preţios sentiment de aderare a noastră la Ardeal sau de aparţinere la un rost cu caracter organic în trăirea românească, căci istoria e mai ales domeniul subconştientului. Popoarele au întotdeauna un destin în fond unic, chiar când se găsesc sub stăpâniri diferite. Perspectiva aceasta de a considera, până la un punct, Muntenia şi Moldova, că au creiat istorie sub delegaţia Ardealului, ajungând la urmă să capete atâta prestigiu, încât să se poată întoarce asupra originilor şi să cuprindă şi Ardealul pentru a ridica toate provinciile româneşti pe acelaş platou liber de trăire istorică, dă putinţa de a vedea unicitatea de destin a poporului român în cele două mii de ani, dă putinţa de a vedea împărţirea rolurilor etnice şi crearea debuşeurilor istorice, astfel încât esenţa românească indivizibilă să fie valorificată sub soare. Dar nu numai atât.[Ardealul a reprezentat o funcţie de geneză românească în mai multe rânduri.j,Descălecările” Ardealului în Principate au fost numeroase şi aproape continui şi ele trebuie luate într'un înţeles larg, uneori simbolic, pentru a fi înţelese şi valorificate de conştiinţa noastră istorică actuală. După ceeace s’a obişnuit să se numească întâiul şi al doilea descălecat, după originile noastre da-co-romane legate mai ales de Ardeal şi după intemeierea Principatelor să nu uităm că Ardealul ne-a trimes, dealungul vremurilor, mocanii săi, negustorii săi, coloniştii săi. Mocanii, cari, în peregrinările lor cu turmele de oi şi fiind vehicule vii de folclor, au ajutat la unitatea duhului românesc şi a graiului. Negustorii, cari ne-au dat — înainte de ridicarea cojanilor, a oltenilor şi celorlalţi ţărani munteni şi moldoveni, ce s’au aşezat la oraş în comerţul începător — un început solid şi gospodăresc de burghezie românească, pe care noi n’am ştiut s’o apreciem îndestul şi care a fost aproape singura ce s’a opus, în timpul ei, burgheziei levantine şi apoi celei semite. Pe drumul de negoţ al Braşovului, Ploieştilor, Buzăului, Brăilei, au venit numeroase energii ardelene, ce au pus baza economiei noastre orăşeneşti. Aceste figuri de negustori vajnici, de cea mai bună tradiţie, pe cari ni i-a dat ^Ardealul şi la şcoala cărora au crescut mulţi negustori din Vechiul Regat, vor fi pomeniţi de istorie ca tot atâţia ctitori ai vieţii noastre economice. Iar coloniştii ardeleni au realizat o istorie, care are ceva dn pateticul pionerilor din vestul Americei. Satele mocăneşti din Do-brogea sunt aşezări temeinice făcute de oameni, cari au ştiut să fie stăpânii locului unde s’au aşezat, să cucerească spaţiul pentru ei şi pentru neamul căruia aparţin, amintind energia străbătătoare şi metodică a legionarilor şi coloniştilor romani. Şi nu numai în Dobrogea. Mergând prin judeţul Tecucilor, am dat acum câţiva ani de un sat de gospodari ardeleni, care se deosebeşte dela prima vedere de satele înconjurătoare, în care s’a mai păstrat destul şi din portul mocă- 95 © BCU Cluj nesc, dar în care, mai cu seama, vezi oameni voluntari şi neclintiţi, rustici, modeşti şi neştiuţi autori de istorie. Unde se vede însă în tot patetismul ei larg energia ardeleană, este în exploatarea Bărăganului. Spaţiul imens, aproape fără orizont, cu totul altfel de cât cel de acasă, nu a speriat pe aceşti oameni, ci i-a atras ca ceva care se cerea organizat şi care putea aţâţa lenta lor putere şi voinţă de a birui. Moşierii de ieri, proprietari dar mai ales arendaşi, erau foştii băieţi de prăvălie, cari plecaseră, copii încă, din Ardealul sărac pentru Români, cari întârziaseră un timp în negoţ pentru a strânge un capital, cu care să treacă apoi la ţară şi să exploateze una sau mai multe moşii. E oarecare analogie între aceşti oameni şi bogătaşii americani, ce au plecat dela începuturi umile dar fanatice. Figura moşierului ardelean, cu pitorescul ei arhaic şi cu forţa ei gospodărească, mai trăieşte încă în amintirea unora ori a creiat legende. Erau unii, cari mergeau o zi ori mai multe numai pe moşia ori mo pile lor, călătorind îmbrăcaţi în straie simple, fără să vrea să ştie de arşiţa soarelui, de chinul setei, de pustiul locurilor, de monotonia lucrărilor câmpeneşti, conduşi întotdeauna de o creiatoare placiditate, care e un semn al puterii. Fără multă ştiinţă de carte, iar uneori aproape fără carte, aveau un aer de mici voievozi agricoli, tari pe ceeace ştiau ei şi mai ales pe ceeace voiau. Arendaşii străini, greci sau evrei, au fost înlăturaţi ori nu s’au putut apropia şi astfel ei au făcut şi din acest punct de vedere o mare operă naţională. Bărăganul a fost şi a rămas românesc nedând niciodată spectacolul, pe care l-a dat exploatarea pământului în Moldova de pildă, deşi ieftinătatea pământului ar fi atras pe străini. Veneau aceşti moşieri ardeleni cu ştiinţa lor agricolă, pe care ştiuseră să şi-o însuşească în scurt timp, cultivau măcar o parte din moşie iar restul îl lăsau la nevoie turmelor de oi, pentru cari aduseseră dragostea ciobănească astrămoşilor lor şi au dat astfel ţării noastre putinţa să intre în posesiunea unor locuri întinse şi puţin ori deloc populate. Stăpânitorii politici ai Ardealului, luând bogăţiile pentru ei, ne-au adus un rău istoric nemăsurat, dar ne-au făcut fără voie si un bine : au silit atâtea energii româneşti să vină în „ţară“ şi să ajute la prosperitatea acesteia, aşa cum, cu multe sute de ani în urmă, înaintaşi de ai lor au venit şi au intrat în istoria celor două principate. Afară de acestea, sunt „descălecările" de ordin cultural ori cari s’au servit de cultură : dela şcoala ardeleană la epoca lui Gheorghe Lazăr şi la campania de organizare culturală prin Ardeleni a Basarabiei, după intrarea trupelor române în această provincie. Şcoala ardeleană e apreciată greşit când e cercetată sub unghiu îngust filologic. Ea e, de fapt, o mare întreprindere politică prin cultură, fiind în acest înţeles una din cele mai fanatice şi mai organizate mişcări, pe cari le-au produs Românii. Sensul ei adânc e politic, în înţelesul cel mai nobil al creaţiei şi finalităţii politice. Privită astfel, ea scapă de criticile grămăticilor, şi prin amploarea şi duritatea ei nu se putea naşte decât în Ardeal. Dealtfel, în general vorbind, cea mai bună politică o face cultura şi mai ales în situaţia, în care se găseau Românii atunci când nu ei aveau conducerea directă de stat. Epoca lui Gheorghe Lazăr e un adevărat poem de eroism şi de martiraj, în care trimisul Avrigului a avut un caracter precis de descălecător, într’o lume peste care stătea umbra Fanarului, care dacă a implicat şi anume avantagii culturale, dar a terminat prin a dizolva încrederea în noi şi a ne facă să trăim într’o atmosferă de schime şi ifose paralizante. Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladi- 96 © BCU Cluj mirescu, un ardelean şi un oltean, sunt la baza redeşteptării Principatelor şi dualitatea lor va apare din ce în ce mai strânsă în istorie. In ceeace priveşte rolul ardelenilor în Basarabia, el e din nefericire încă puţin cunoscut chiar de acei car; fac istorie, dar e unul din aspectele cele mai emoţionante ale manifestării energiei ardelene. Ceeace au făcut, acum vreo douăzeci de ani, o seamă de intelectuali din Ardeal, în provincia de peste Prut, devastată de gloatele ruseşti în retragere şi apăsată de letargia celor o sută de ani de înstrăinare, e dovada poate cea mai însemnată a solidarităţii Ardealului cu destinul românesc, precum şi a necesităţii de a munci şi de a organiza a spiritului ardelean. Graba cu care intelectualii ardeleni, refugiaţi în vechiul regat, au luat în primire rolul lor în Basarabia, anexându-şi sufleteşte o regiune a României răsăritene, ei cari veneau din Vest, arată în chipul cel mai elocvent unitatea sufletului românesc. Aceşti intelectuali ardeleni au pornit să rostuiască o provincie şi să dea entuziasm unei populaţii în mare parte anesteziată de istorie, uitând de durerile lor de acasă şi neluând în seamă îndoielile, pe cari un războiu prelungit şi incert le strecura în unele suflete. Opera realizată de Ardeleni în Basarabia şi de colaboratorii locali, împreună cu câţiva Bucovineni, e cel mai bun lucru, pe care l-a făcut România nouă în această provincie, înainte de invazia funcţionarilor şi politiciani-lor.... şi munca de îndreptare trebuie să refacă legătura cu ceeace s’a înfăptuit atunci. Dar venirea studenţilor din Ardeal la universitatea din Bucureşti în primul an de după războiu ? Ei au adus în Capitala ţării spiritul Ardealului şi s’au considerat din întâia zi la ei acasă. Unii purtând încă veşminte de canonici subţiri şi mergând adesea în grupuri mici, ca nişte lăstuni, aduceau un aer totodată de distincţie şi de prospeţime rustică. Aceşti flăcăi academici ai Ardealului, cu aer de seriozitate dar şi cu gustul de viaţă al ţăranilor noştri, cu o mare dorinţă de a învăţa şi de a introduce ordine, au fost camarazi buni ai tinerilor din vechiul regat, tovarăşi de discuţii culturale, fiind cei mai noi plenipotenţiari ai Ardealului, cari-şi desăvârşeau adolescenţa întârziată între noi, dar aduceau şi îndemnul fără cuvinte al lumii de unde plecaseră, cari prilejuiau prietenii ce aveeau să facă istorie, cari aveau să se manifeste cu timpul în activitatea de educaţie în România nouă şi chiar în producţia literară şi filosofică. Noi, cari am fost martorii acestor manifestări de viaţă românească nu vom uita niciodată freamătul de început de istorie, încântarea reculeasă, elanurile străbătute de o siguranţă intactă, cari ne caracterizau ori unde ne găseam, în sălile de cursuri, la cantine şi cămine, la serbări ori în discuţii mai intime, şi cari erau întotdeauna stimulate de prezenţa colegilor şi prietenilor ce poposiseră la noi din Ardeal. V Şi pentru ca tabloul să fie complect, deşi sumar, ar trebui să se vorbească de un Bărnuţiu şi de un Iancu, al căror iureş de foc în istorie a impresionat atât de mult pe tinerii spiritului nou din Principate şi mai ales pe un Bălcescu; ar trebui să se vorbească de un Coşbuc, al cărui rol în îndepărtarea pesimismului aşa zis eminescian şi în întoarcerea la duhul şi armonia pământului nostru nu va putea fi tăgăduit niciodată, Coşbuc fiind, din acest punct de vedere, oricât ar părea de curios, adevăratul continuator şi realizator al lui Emi-nescu, al autohtonismului acestuia, deşi fără ideologie; ar trebui să se vorbească de un Maiorescu, care ori cât ar fi fost de ingrat, în unele privinţe, faţă de Ardealul părintelui lui şi faţă de unele lucruri ale noastre, dar desigur că aveam * 97 © BCU Cluj nevoie de acest „ingrat" olimpic şi hotărit, de marea lui energie armonioasă, degajată şi subtilă, pentru a combate frazeologia noastră, metehnele unei europenizări forţate şi pentru a ne da o formă culturală mai înaltă. Şi ar trebui să se amintească de ceeace ne-a dat Ardealul dela războiu încoace, în literatură, în mişcarea filosofică, în ştiinţă... S’ar vedea atunci cu prisosinţă că ^Ardealul a avut întotdeauna faţă de noi o funcţie de descălecător şi că toate aceste gesturi de expanziune spre noi, de stimulare a noastră, de venire la noi, coincid cu începuturi de epoci sau curente istorice, fiind, din punctul de vedere al formării noastre, tot atâtea „originarităţi" repetate. întâia semnificaţie a Ardealului e acest exerciţiu de originaritate în istoria destinului românesc/ Noi am trimes Ardealului în trecut cărţi religioase sau chiar ajutoare băneşti. I-am dat, când România de înainte de războiu s’a consolidat politiceşte, prestigiul unei organizaţii de stat, cu legitimitate internaţională, către care toţi Românii puteau gravita. Şi i-am dăruit apoi elanul nostru neprecupeţit în marea încercare a războiului. Dar Ardealul ne-a dat delegaţii săi în istorie, dela ciobanul umil până la eroul cultural, meniţi să întărească sau să complecteze forma noastră primordială de a fi. Eroismul moldo-valah din 1916—1918 e lucru mare, pentru care Dumnezeu ne va ierta de multe, dar el e şi o firească recunoştinţă faţă de Ardeal, e şi un produs al iubirii şi preţuirii noastre pentru provincia, de unde aveam intuiţia că ne-a venit începutul istoriei şi de care mai ales se leagă origi-naritatea noastră spirituală ca neam. 98 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE DESPRE SF. IOAN DAMASCHIN Cu prilejul unei traduceii a Dogmaticei sale) In calendarul Bisericii ortodoxe, ziua de 4 Decembrie nu-i cu nimic înflorită faţă de celelalte zile obişnuite. Nici semnul tare al praznicelor mari şi nici cununa nim-bată a sărbătorilor mai mici. Este o zi estompată, fără relief şi fără contur deosebit, deşi între răsăritul şi apusul ei, pomenim una din cele mai masive figuri din trecutul ortodoxiei, pe Sfântul Ioan Damaschin, deopotrivă luptător, filosof şi poet. Intr’ade-văr te întrebi mirat, de ce Sf. Ioan Damaschin ar fi mai prejos, în sinaxarul Bisericii şi în cinstirea creştinilor, decât Sf. Nicolae, sau decât Sf. Gheorghe, da pildă ? Ori care ar fi explicaţia, personalitatea Sf. Ioan Damaschin rămâne întreagă. Şi poate că e necesar să presupunem, că dacă acest sfânt a rămas în subsolul calendarului şi cam absent din conştiinţa comună ortodoxă, aceasta s’a întâmplat fiindcă n’a fost o f-gură cu rădăcinile răsfirate în sufletul popular al vremii lui, ci mai ales o figură de superioară formaţie intelectuală, cu servicii prestate Bisericii dela această înălţime şi a rămas la această înălţime. Căci dacă palma Sf. Nicolae răsună par’că şi astăzi pe obrazul rătăcit al lui Arie, teologia şi fisolofia Sf. Damaschin sunt capitolul de dialectică hă-ruită şi popasul de sinteză a şapte veacuri de viaţă şi cugetare creştină ortodoxă. Dea-ceea, nu după anonimatul filei din calendar trebue să socotim importanţa Sf. Damaschin, ci după dimensiunile personalităţii lui, cu umbre şi ecouri peste zări şi peste veacuri. Intr’adevăr, Sf. Damaschin deţine în teologia ortodoxă prestigiul normativ în dogmatică, iar pentru scolastica occidentală a fost răspântie ispititoare, cu tutelară influenţă peste piscurile intelectuale ale catolicismului. Există o întreagă literatură care priveşte raporturile dintre Sf. Ioan Damaschin şi catolicism. Pentru mulţi renumitul dogmatist trece ca un precursor de mare talie al scolasticei catolice şi ca un dascăl nemărturisit al lui Toma d’Aquino. Autorii catolici dau cu strângere de inimă acest drept orientului. Pentru ei Sf. Damaschin este un colecţionar genial al celor gând-te de înaintaşi, precum şi un sistematizator tot atât de mare. Ne întrebăm însă: dacă la atât se reduce personalitatea Sft. Damaschin, unde-i prisosul din care s’au împărtăşit marii scolastici, înaintaşii celor cari atât de puţin generos au preţuit pe acest dascăl de sacră hărnicie ? Totuşi, din paginile avare ale celor care vorbesc despre el, Sf. Damaschin se mărturiseşte mai mare şi cu mai adânci rosturi în teologia creştină în genere, decât îl vor autorii. De pildă, M. Grabmann, în lucrarea : Die Geschischle der katholischen Theologie seit dem Ausgang der Vaterzeit (Freiburg im Breisgan) 1933, la pagina 23 scrie : „...opera principală a lui Ion Damaschin care a ajuns îndreptarul dogmatic al Bisericii greceşti, tradusă In latineşte de Bur-gundio de Pisa şi de Robert cel Mare, a găsit o largă întrebuinţare, prin scolastica apuseană, încă d.n vremea lui Petru Lombard (la Bonaventura se găsesc ca la 300 citate), în problemele de psihologie, în doctrina despre Dumnezeu, în învăţătura despre Sf. Treime şi mai ales în Hristologie. Deşi opera Sf. Ioan Damaschin a fost cod-ficarea sistematică a învăţăturii tradiţionale de până atunci din patristica greacă, totuşi a deschis, prin aceeaşi ' 99 © BCU Cluj teologie — în linie fundamentală — scolastica apuseană”. Iar Dr. B. Geyer în: Die Ge-schichte der patr. und scholast. Philosophie (Berlin) 1928, scrie la pagina 131 : „Autoritatea „Izvorului cunoştinţii“, al lui Damaschin încă şi astăzi este mare în răsărit. Dar nu numai orinetalii ci şi scolasticii apuseni au stat, din vremea papei Eugen III (1144—1153), sub influenţa lui; a treia parte din această scriere a fost tradusă în latineşte de Burgun-dio de Pisa (1151). Cel dintâiu care a folosit această traducere a fost Petru Lombard. Mai târziu, Albert cel Mare şi în special Toma d’Aquino se referă foarte des la scrierea „despre credinţa ortodoxă". Dintre autorii cari ne-au fost la îndemână, aceştia şi încă puţini alţii vorbesc deschis despre influenţa lui Damaschin asupra occidentului, deşi nu-s prea generoşi în ceeace priveşte valoarea sa ştiinţifică. Ca punct comun tuturor rămâne faptul că scolastica apuseană este mult tributară sfântului din Damasc şi că influenţa lui în apus a început odată cu traducerea lui Burgundio de Pisa, adică în anul 1151 ; că marii scolastici i-au fost ucenici, uneori geniali, şi că Toma d’Aquino mai ales, şi-a plămădit teologia lui, atât de filosofică, sub imperiul metodei şi raţionalismului, luminat de har, al Sf. Damaschin. Până unde a ajuns această influenţă în sectorul scolasticei apusene nu ne interesează acum. Bibliografia acestui capitol, deşi complect absentă din librăriile şi bibliotecile noastre, este foarte bogată ; Sf. Damaschin, împreună cu Sf. Dionisie Areopagitul fiind cei mai Studiaţi părinţi orientali în teologia catolică. Şi totuşi, în teologia ortodoxă nu există nici-un studiu care să fi rotunjit personalitatea vre-unuia dintre aceşti sfinţi părinţi în raport cu apusul. Este o mândrie la care atât de fără râvnă gândim. Şi doar Ioan Damaschin a fost maestrul scolasticei catolice, iar Dionisie Areopagitul al misticei. Unde-i studiul sau comentarul care să crească dintr’o frază un tratat şi să facă din hărnicia întru slovă a unui om, un geniu ? In toată teologia catolică nu există o personalitate mistică de proporţia lui Dionisie Areopagitul, pe plan dialectic şi totuşi aproape nimeni nu i-a scris, la noi, cuvinte care să egaleze cel puţin nivelul operii lui. N’am ştiut, cred, niciodată să ne preţuim comorile spirituale. Deaceea poate ortodoxia noastră are aparenţa unei împietriri intelectuale. Judecaţi, prin comparaţie cu apusul, ceeace am fi putut fi noi. Ce-i teologia catolică a ultimelor veacuri decât o fanatică exaltare a tomismului sub o nuanţă sau alta ? Ce-ar putea deveni ortodoxia prin exaltarea lui Ioan Damaschin în a cărui „Dogmatică" gâlgâie realităţi spirituale şi formule ştiinţifice nebănuite ? Din teama de-a nu ne surprinde şi mai concret nemernicia, mai bine să nu răspundem. Iată de ce traducerea de astăzi a d-lui D. Fecioru : „Dogmatica", care este o piesă preţioasă din bogata activitate a acestui harnic teolog, ne pironeşte în răspântia multor întrebări — cele mai multe fără răspuns. Intâiu, de ce s’a oprit d. Fecioru asupra „Dogmaticei" lui Damaschin ? Este doar ştiut că Sf. Damaschin este cel din urmă părinte bisericesc din răsărit şi până la el sunt atâţia autori de seamă şi opere de valoare. De ce nu s’a oprit asupra uneia din acestea ? Şi apoi, opera lui a mai fost tradusă în secolul trecut. Aşa dar, de ce această traducere ? Răspunsul e necesar ca un document care justifică iniţiativa căreia aparţine „Dogmatica" tradusă de d. D. Fecioru, „Izvoarele ortodoxiei". Opera de seamă a Sf. Damaschin se cheamă „Izvorul cunoştinţei". După toţi cei cari s’au ocupat de ea, această operă este sinteza a şapte veacuri de viaţă şi cugetare creştină, realizată de geniul dialectic al lui Ioan Damaschin. Nu există altă operă care să cuprindă atât de larg tot ceeace au crescut în frământul lor adânc, veacurile anterioare. Şi atunci, dacă este vorba să pui la îndemâna lumii izvoarele ortodoxiei, înţelegem de ce trebuia să se înceapă cu Sf. Damaschin. Dar nu întreaga operă a fost tradusă ci abia o parte, iar celelalte, probabil, vor urma. Pentru că „Dogmatica", partea tradusă, este cea mai de seamă, este bine să ne oprim puţin asupra ei. Mai înainte însă să ne amintim că d. D. Fecioru este un specialist în opera Sf. Damaschin. D-sa a scris o viaţă a acestui sfânt, a făcut un studiu despre cultul icoanelor după învăţătura lui şi a tradus cele trei „tratate împotriva celor cari înlătură icoanele". Spunem acestea pentru a se şti că noua traducere, însoţită de o prefaţă şi urmată de câteva sute de note, nu este un capriciu intelectual al d-lui Fecioru, ci rodul unei munci susţinute ani în şir. Deci toată încrederea în seriozitatea acestor munci, căci această traducere este prima din şaizeci de alte traduceri din Sfinţii Părinţi, făgăduite în timp de cinci ani. Noi le aşteptăm cu toată încrederea. Aşa dar, ce este „Dogmatica" Sf. Damaschin ? Este a IlI-a parte din „Izvorul cunoştinţei" şi poartă în original titlul următor; 1PP © BCU Cluj „Expunerea credinţei ortodoxe". Cuprinde 100 capitole împărţite în patru cărţi. Aici este surprinzătoare semnănarea dintre titlurile capitolelor în „Dogmatica" lui Damas-schin şi în Lumea teologică a lui Toma d’Aquino. Iată câteva : la Damaschin : Cartea I: Despre Dumnezeu unul şi întreit; Cartea II: Despre opera lui Dumnezeu şi despre pronie, etc. La Toma d’Aquino : Partea întâia : I, Despre Dumnezeu unul; II, Despre Dumnezeu întreit; III, Despre Dumnezeu creator şi conducător, etc. După cum vedeţi o flagrantă identitate, prelinsă aşa până în inima operelor, tăgăduită totuşi în tot ceeace catolicii au scris despre d’Aquino. Dar o tăgăduire nu anulează, un adevăr — ci-1 ţine doar într’un arest provizoriu, de unde va evada — însetat de lumină — la cea dintâi ocazie. Astăzi să vedem care-i arhitectura dialectică a dogmaticei Sf. Damaschin. Dealungul a patru cărţi şi 100 capitole este schiţată în formule precise şi ştiinţific argumentată, toată dogmatica ortodoxă. Tot ceeace întâlnim în alte dogmatici nu surprinde decât prin articulaţia logică şi prin argumentarea raţională. Dar întâlnim şi capitole absente d!n orice altă dogmatică. Sf. Ioan Damaschin, pe lângă un inspirat al harului, este şi un vizionar ştiinţific; el vorbeşte despre lucruri cu o precizie matematică şi cu o previziune, sau în orice caz cu o precizie care depăşeşte şi’n spirit şi’n date ştiinţa din vremea lui. De pildă iată o singură pagină : „Soarele şi luna eclipsează. Faptul acesta vădeşte nebunia acelora care adoră zidirea în locul ziditorului şi ne învaţă că sunt schimbătoare şi trecătoare... Soarele eclipsează atunci când corpul lunii, devedind ca un zid despărţitor, îl umbreşte şi nu-i dă voe să ne transmită lumina. Aşa dar cât de mult corpul lunii va acoperi soarele, atât de mare este şi eclipsa. Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă timbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul nu loveşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze. Trebue să se ştie că luna a fost făcută de creator lună plină adică aşa cum este în a cinc'sorezecea zi, căci trebue să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi; deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile... Pentru aceea, într’un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu cinsprezece zile decât cele douăsprezece luni ale soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile... Este clar că soarele, luna şi stelele sunt corpuri compuse şi, potrivit firii lor, sunt supuse stricăciunii. Natura lor însă nu o cunoaştem. Ciclul zodiacal se mişcă oblic. El este împărţit în 12 părţi, care se numesc zodii. Zodia are 30 de grade, iar gradul 60 de minute, Aşadar cerul are 360 de grade...." Şi altundeva : „Conjucţie, când luna se află la acelaş grad în care este soarele ; naştere, când se depărtează de soare 15 grade ; răsărit, când apare ; în formă de seceră, de două ori, când se depărtează 60 grade; pe jumătate, de două ori, când se depărtează 90 grade ; în primul pătrar, de două ori, când se depărtează 120 de grade ; aproape plină şi aproape complet strălucitoare, de două ori, când se depărtează 150 de grade; lună plină când se depărtează 180 de grade. Am spus „de două ori", odată la creşterea lunii şi altădată la descreşterea ei. In două zile şi jumătate luni străbate fiecare zodie". Sau : „Aerul are locul său. Căci locul fiecărui corp, este conţinutul lui. Şi ce altceva conţin corpurile dacă nu aerul ?“, (pag. 81—83). Să nu credeţi că am deschis un manual de astronomie sau de fizică. Aceste lucruri se găsesc în cartea a doua din „Dogmatica" Sf. Damaschin şi sunt interpretarea ştiinţifică a câtorva creaţii ale lui Dumnezeu. Interpretarea ştiinţifică a vremii care nu-i prea departe de cea de astăzi. Şi când te gândeşti că pentru aceste lucruri rugurile inchiziţiei mistuiau creere din care poate ar fi scân-teiat multe enigme pe care încă le căutăm. Şi doar acestea le spunea Ioan Damaschin cu câteva veacuri mai înainte de teroarea inchizitorială. Pagini de acestea se mai întâlnesc multe în „Dogmatica" lui Damaschin şi ele consti-tuesc armătura ştiinţifică şi argumentarea logică a afirmaţiilor pur religioase. Este ceeace a împrumutat autorul scolasticei catolice. Pe lângă toate acestea, importanţa tradu-cerei d-lui Fecioru creşte prin aceea că ne lipsea într’adevăr una accesibilă. D-sa ne-a dat-o, într’o grafică luminoasă şi ’ntr’un format plăcut şi elegant, în cât nici nu-i bă-nueşti consistenţa dintre file. Dar odată deschisă, ochiul ţi-i furat şi mintea încleştată 101 © BCU Cluj în surprize şi desfătare plină. Deaceea tot Iată de ce nu vom obosi să lăudăm cu căl-îndemnul nostru către cei cari încă n’o cu- dură şi entuziasm pe toţi prietenii slovei nosc. Fiindcă dacă socotim „Dogmatica" teol ic C£ri vor desprinde izvoarele orto-aceasta ca normativă pentru Biserica noas- , . , v , . tră este bine să ne întrebăm: câţi am citit o? doxlei S1 le vor revărsa aPele Peste seceta Sau mai bine câţi o cunoaştem? Cred că cinci veacului acestuia sterp ca o sahară. la sută dintre cei cari avem datoria s’o cu- Iar d-lui Fecioru toate bucuriile culese noaştem. Şi atâta vreme cât izvoarele adânci din slova dogmaticei" şi ’n plus, bine- ale ortodoxiei ne sunt streine, cum vreţi să cuvântarea sf Ioan Damaschin. ne vie ortodoxia ? Cum vreţi să gâlgâie viaţa ei în inima noastră ? NIŢĂ MIHAI CRONICA LITERARA VTRGIL CARTANOPOL: FRUNZIŞUL TOAMNEI MELE. Foarte puţini poeţi au darul de a se renova cu fiecare volum pe care-1 dau la lumină. Cei mai mulţi se şuto-plagiază cu frenezie, ajungând la un manierism atât de searbăd încât şterge lumina bună a începuturilor. Alecsandri nu e un caz unic. Poetul care se transformă împlineşte ceva din ritualul normal al timpului şi demonstrează prin aceasta că sensaţiile noi pe cari le primeşte găsesc în el puterea aceea subMmă a decantării în vers care face să se spună că ooesia e secretul tinereţii fără bătrâneţe. Evoluţia în timn a scrisului unui poet corespunde, deci ideilor noi despre lumea şi viaţa în care totul se transformă. In linii generale se poate afirma că din acest punct de vedere, nimeni nu trăieşte mai în ritm cu actualitatea, ca poetul. Aş vrea să f!u bine înţeles. Când afirm legătura strânsă dintre poet si actualitate, mă gândesc la actualitatea subiectivă a acestuia şi nu la realitatea obiectivă a oamenilor obişnuiţi, Cum însă cea dintâi e cea ad°vărată, pentrucă e singura care se reazemă pe adevăr si sincertate, cr°d că în volumele de poesîe se poate întâlni nu numai bucuria gratuită a îmnreunării cu substanţele art°i, dar si îndreptarul în actualitate al lumii bogate care clocoteşte în toate gândurile si faptele noastre. O artă poetică aleasă poate fi oricând si o ar+ă de a trăi. Trebue însă pentru a adera la aceasta, o putere d“ însingurare şi de renunţare, o îrdrăsneală de a te învinge nentru a deveni tu însuţi, pe cari foarte nutini le pot dobândi. Iată de pildă arta poetică a lui Virgil Ca-rianopol, de preceptele căreea, numoi un martir sau tot un poet s’ar putea alătura: ,,Că m’o răpune poate, vreodată ’ngenun- cherea E fiindcă toate câte le-am tot avut în dar Le-am împărţit la alţii şi am păstrat durerea Făcând-o pentru viaţa-mi de cremene — amnar“. Cine ar dori să se recunoască în aceste versuri ? Cine altcineva le-ar putea subscrie cu sinceritate, decât tot un chinuit al versului, un om care şi-ar vinde sufletul pentru o strofă perfectă ? Viziunea acestui Faust modern, care e fiecare poet, a surprins-o în-tr’un moment de fericită revelaţie condeiul, iui Virgil Carianopol, într’unul din cele mai frumoase poeme ale volumului „Frunzişul toamnei mele“, apărut în colecţia „Universul literar". II transcriu parţial, cu regretul de a nu o putea face în întregime. îndemn însă pe cei ce se recunosc aici, să şi-l înscrie în minte ca pe o preţioasă auto-biografie. „Am dat tot ce-am avut pentru vedenii, Nici degetul cel mic nu mai e-al meu, A stat în mine dracul ca o cobe Şi m’a ’ndemnat ca să mă vând mereu14. Acuma nu mai am nici bucuria De-a aştepta de undeva răsplată, Căci pentru viaţă, ca şi pentru moarte, Satana mi-a dat versurile plată. Şi parcă văd că într’o seară tristă Când voi umbla cu viaţa risipită, Îmi va ieşi ’nainte la vr’un colţ Să mă tocmesc cu el şi pe iubită. Şi i-o voi vinde sigur şi pe dânsa Cu tot ce-a adunat şi-o să adune ’n mers. Nu pntru tinereţe veşnică, nu pentru aur, Ci pentru strălucirea altui vers“. (Faust). 102 © BCU Cluj E un blestem acesta sau un adevăr etern valabil pentru cei în numele cărora, Baude-laire a scris o sfâşietoare „Benediction": „Soyez beni, mon Dieu, qui donnez la souffrance Comme un divin remede ă nos impuret&s Et comme la meilleure et la plus pure essence Qui prepare Ies jorts aux saintes voluptes”. întreaga poesie a lui Virgil Carianopol trăieşte sub semnul unei tristeţi care aderă prin fantastic şi prin întovărăşirea cu cosmosul, la substanţele romantismului. Un romantism însă curăţat de toate platitudinile, modernizat şi purificat, un romantism în puterea de viaţă a căruia îmi place să cred cu deosebire. O temă caracteristică este aceea a dedublării eului, care apare la Carianopol în câteva poesii remarcabile, ca această tragică „Lângă aşteptări" : „Aştept să-mi vie vedenia şi nu mai vine Minţile mi se fac ape turburi din ape line. O fi prins-o cineva ? l-o fi închis zările sure ? O fi pierdut drumul pe undeva prin pădure? Dece n’o veni ? Nu i-o mai bate pieptul pustiu, Sau plânge pe undeva prin noapte, de nici în seara aceasta nu pot să scriu ?" sau ca strofele puternice din „Prietenul" cari încheagă o sfâşietoare imagine a reprezentării în oglinda tristeţii : „Am un prieten, pentru viaţă prea slab şi bolnav, Cu umerii obrajilor ieşiţi mult în afară, Care s’a spânzurat şi de oănd si de viaţă, Dar care n’a putut niciodată să moară. Mereu însă, de câte ori vreau să-l am mai aproape, Las oalinda în braţe să mă cuprindă. Atunci îl văd dar în loc să vorbească Plânge ca un străin, dincolo de oglindă". Vorbeam la început desore posibilităţile de reînnire ale unor poeţi. Virgil Caranopol e unul dintre aceştia. Cu ocazia apariţiei volumului „Carte pentru domniţe" formulasem câteva regrete privitoare la forma neregulată şi prozaică în nedibăcia ei şi la monotonia fondului care inspirase cartea. Era acolo o poesie a desrădăcinării care avea multe şanse de a fi citită uşor, însă care putea îndemna pe poet să renunţe la sinceritate şi, în mare măsură, la poesie. „Frunzişul toamnei mele" ne mută dintr’odată pe alt plan, cu mult superior cărţii precedente şi evoluat într’atâta încât poetul de azi, scuturat de tot ce-i îngreuna aripile, se realizează în întreaga măsură a talentului său. N’aş vrea să spun că „Frunzişul toamnei mele" e o carte a maturităţii. Ar fi o afirmare răutăcioasă, căci Virgil Carianopol e, din fericire, prea cutremurat de tinereţe, prea dureros înfipt în ea, pentru a-i prezice împietrirea într’o etapă solemnă şi gândită, pe care nu i-o doresc niciodată. Evoluţia artei sale nu echivalează cu o căutare a stabilităţii, ci cu o căutare pur şi simplu sau cu o rătăcire prin căutări cari simbolizează în versuri întreaga sa pasiune de a fi şi de a scrie. In poesia „Mă sui pe-aici‘‘ poetul a închegat această frământare către culmi care-i explică atât viaţa, cât şi arta. „Mă sui pe-aici> ce greu să-ţi cauţi viaţa Pe drumuri lungi de vise şi de munte, Să îţi desfaci trecutul ca un cort pe vârfuri, Să-ţi pue luna cozoroc la frunte. Mă sui pe-aici. M’o auzi ecoul ? M’or recunoaşte apele prea line ? Ce trişti trec vânătorii printre sălcii! Ce greu trag plugurile vremii după mine..." Observaţi muzicalitatea diafană a acestor strofe („M’ar recunoaşte apele prea line ?") şi amintiţi-vă greutatea voită a versurilor sociale de anul trecut. E o diferenţă între ele, care are totuş darul de a scoate în lumină frumuseţea rară a celor de acum. Sunt însă şi în ultima carte urme ale celeilalte, cari apar uneori ca nişte amintiri supărătoare. Aşa de pildă poemul „Nu voi uita" e brodat pe o temă banală şi inutilă din punct de vedere poetic, cuprinzând versuri ca acestea : „Au început să sbiere, să-i rupă hainele, s’o după, Toată căldura din trupul de zăpadă voind să i-o rupă". Acest rupă prelungit pentru a rima cu ciupă care e şi el la rândul lui mai mult de^ cât supărător, nu strică totuş nimic în economia poesiei care putea lipsi cu totul din alcătuirea aleasă a volumului. Câteva pagini după acest accident, întâlneşti însă „Turnul Babei" şi „La Curtea de Argeş"; adevărate apogee în, cariera de până acum a poetului. 103 © BCU Cluj „Prin noapte parc’auzi pe Meşterul Manole, Cum caută prin ziduri de zăpadă Iubirea lui ce nu a pus-o ’n ziduri Dar i-a zidit-o visul în baladă“. (La Curtea de Argeş). Revenind la ritmul esenţial al cărţii, care e tristeţea, descoperită până şi în amăgirea de fericire care tresare în „Când mâinile ca şerpii", nu te poţi împiedeca să anticipezi destinul de mai târziu al poesiei lui Virgil Carianopol. Se va spune cu siguranţă despre el: „ a fost odată un poet care şi-a sfâşiat sufletul şi şi-a scris versurile din picăturile sângelui său“. VINTILĂ HORIA * * ALEXANDRU MARCU : IN DALMAŢIA. Scrisul Românesc, 1939. — A scrie o carte de călătorie, astfel ca oricare cetitor să afle într’însă un interes, nu este uşor. Căci descrierea unor ţinuturi străine văzute, prezentată sub formă de studiu ştiinţific geografic şi istoric, poate interesa doar pe specialişti. Publicul cel mare, — fireşte compus şi din gânditori subtili — o va găsi aridă, fără viaţă. Dimpotrivă, întâlnirea unui imperios subiectivism, în toate episoadele călătoriei înfăţişate în scris, poate fi apreciată de mai mulţi. Chiar dintre aceştia, unii îşi vor da seama, însă, că o astfel de exagerare plăcută a înt:păririi eului scriitorului, într’o carte de călătorie, micşorează valoarea acelei scrieri, o învălue în superficial, îi împrumută un caracter impropriu de esseu. Domnul profesor Alexandru Marcu s’a gândit la aceste greutăţi, pe care trebuia să le înfrunte innainte de a ne înfăţişa călătoria domniei sale, ţărmul iugoslav al Mării Adriatice. A trebuit să se gândească. Autorul posedă prea multă sensibilitate artistică spre a cădea în extremitatea unei ştiinţi-fizări aride. Poate i-a fost teamă să nu alunece pe atât de atrăgătorul, dar primejdiosul povârniş al impresionismului. Intr’un volum anterior, domnia sa înfăţişează publicului rezultatul literar al unei alte călătorii, care a avut drept ţel, coasta italiană a Adriaticei, sub titlul de „Itinerar Adriatic“. Urmărind atunci oraşele de ţărm, atât de mici, dar atât de bogate în viaţa cultural colorată a Renaşterii, care a întipărit în ele o neştearsă amintire, domnul Marcu s’a simţit furat de acest trecut, pe care, ca nimeni îl putea intui domnia sa. Şi-a însuşit dra- 104 mele, le-a trăit, s’a înduioşat la cruda pedeapsă, prin care au sfârşit doi îndrăgostiţi, imortalizaţi de un poet ca Dante ; a zăbovit plin de admiraţie în palatul condottierului umanist din Urbino. Acel „itinerar" oferea cercetătorului cunoscător în problematica rafinată a vieţii din Renaştere, un material, care cerea să fie turnat în tiparul cultural al vremurilor de atunci. Modelarea, în chip firesc a trebuit să fie subiectivă, să fie prezentată într’un stil adecuat, în care nervozitatea sensibilităţii să tremure în propozi-ţiuni scurte, sacadate, un singur cuvânt închizând, uneori, o lume întreagă de sensaţii şi idei. „Itinerar Adriatic“ este o carte de evocare, o călătorie prezentă pretext, pentru călătoria gândului şi identificarea cu acel trecut, pentru a cărui actualizare, autorul a simţit nevoia de a-1 trăi intens, lăuntric. Noul volum de călătorie al domnului profesor Marcu reprezintă o adevărată iniţiere în ţinuturi străine, din care trebuia să desprindă specificul naţional al unei ţări vecine cu noi, dar de altă gintă. Insuş titlul cărţii ne arată că o obiectivitate vroită a servit drept schemă regulatoare: „In Dalmaţia". Autorul se anonimează cu voinţă. Numai este „itinerarul" domniei sale, ci prezentarea ţărmului dalmatin oricănr Român cult cu gând de ducă. O ţinută literară altruistă a cercetătorului de ştiinţă obiectiv şi a pedagogului neobosit, îl îndeamnă, dintru început pe autor, să fixeze sensul cărţii: modest de ghid: „bună de cetit şi acasă, pentru călătoriile cu gândul; dar bună şi acolo, în locurile sau oraşele Dalmaţiei, des-chizând-o la tot pasul, în faţa monumentelor omeneşti ori naturale !" (pag. 6). Doar o îndrumătoare această carte, iată dorinţa explicită a celui ce a scris-o. Străduinţa domniei sale a dus la îndeplinire această ţintă cu prisosinţă. Cartea a devenit un preţios îndrumător pentru oricine voeşte să ia calea Dalmaţiei. Atât de conştiincios urmăreşte modestul şi nobilul său ţel lucrarea, încât toate miiloacele de preciziune au fost puse la contribuţie spre a ajutora pe cel doritor de iniţiere : o hartă limpede şi frumoasă, la sfârşitul ei, redă schematic drumul descris cu popasurile însemnate : o notă informatoare (pag. 237) citează ca bibliografie o altă carte franceză de iniţiere pentru cunoaşterea Dalmaţiei ; numeroase fotografii — cea mai mare parte dintre ele înregistrate chiar de aparatul fotografic al autorului, nepreţuit auxiliar de călătorie —■ întovărăşesc textul, Această verificare şi înti- © BCU Cluj pârire modernă "a notelor - de drumeţie ne este o pildă în plus a scopului didactic, pe deplin atins al lucrării domnului profesor Alexandru Marcu. ; Dar, paralel cu această năzuinţă modestă şi altruistă, o altă împlinire pe un plan în-nălţat valorii de informaţie este prezentă doalungul descrierii, o împlinire, care nu a pornit din nici un scop preconceput. A is-vorît din însăş structura psihică a scriitorului, spontan. Autorul a întipărit conţinutul descriptiv, datele empirice într’o formă ideologică proprie a domniei sale. Orice fapt vizual, geografic sau purtând pecetia istoriei, este limpezit într’o logică şi armonioasă sinteză a valorii culturale cu cea estetică. Monumentele arhitectonice şi statuare sunt analizate nu numai din punct de vedere istoric, dar şi prin finalitatea lăuntrică de frumos, pe care o închid. Vom da o pildă spre evidenţiere: conturarea personalităţii puternice a unui sculptor ca Mestrovic (pp. 20-24); Din analizarea operilor acestui artist, autorul, fără să-l fixeze într’o formulă precisă, poate rigidă, îl defineşte prin ceeace învălue creaţia sa de obsedantă reluare a unui tip aspru conceput psihologic: o atmosferă de Realism ca. factură şi de post-Ro-mantism ca alegere de teme“ (pag. 24). Ca o încununare a analizii asupra acestui artist, domnul Marcu prezintă, ca pe o „sinteză" a unui „complex de tendinţe şi programe", bustul „Mamei" artistlui. Scriitorul cu sensibilitatea sa a depăşit, deodată, pe critic. Numai sfârşeşte în puncte precise o aserţiune. Literatul, preocupat de corespondentul psihic al unor forme stilistice exterioare s’a deşteptat. O sumă de întrebări îl copleşesc ; de prisos, la care singur îşi dă seama că nu va putea răspunde, dar vibrante, găsind ecou în orice suflet simţitor : „Stă la foc ? Stă la poartă ? Se roagă ? Pri-veghează ? Se uită spre zarea munţilor ? Se uită la icoane ? Sufere ? E liniştită ?". îşi spune că nu poate răspunde şi ca un adevărat literat, mulţumit ca formula poetică a nelămuritului, domnul Marcu a conchis: ,,Nu ştii ce să crezi despre starea sufletească a acestei Madone slave, surprinsă în trăsăturile expresive ale rasei, în chenarul colţuros al Proboadei cu falduri" (ibid.). - Acea sumă de întrebări, ce aşează lucrarea, îndată, pe planul literar al frumosului uman, a cărui realitate se îmbină cu plăsmuirea artistică, are un reflex întârziat în-tr’un capitol spre începutul cărţii, început în care. subiectivismul autorului este. mai pronunţat, descriind pitorescul mijloc de lo- comoţie dintre Belgrad şi Sarajevo şi variatele sensaţii, pe care le-a resimţit. O singură notă vie a reţinut: „un copil, la un canton, care, după trecerea trenului, a pus urechea pe şină. Să te asculte cum te îndepărtezi". Şi iată cum sfârşeşte impresiunea vizuală • „Ascultă oare şi acum?" (pag. 45), întrebare ingenuă, logică în nefirescul ei. Dar, în afară de aceste note umane, strecurate ici, colo, ceeace domină tonul cărţii aşezând-o în sfera valorii culturale, este continua preocupare de extragere a caracterului specific autohton slav, întărit mai mult prin continue apropieri, fie cu ţara noastră, fie cu Italia, dela care s’a înrâurit şi direct prin amintirea civilizaţiei romane, pe teritoriul dalmatin şi indirect, prin relaţiile continue între Slavi şi Italieni. Pentru acest studiu cultural, domnia sa nu s’a mărginit numai la analiza stilistică a monumentelor, din care să infereze legea influenţelor, ci a conceput analiza pe un plan mai larg al interferenţelor diferiţilor factori culturali: de pildă, literatura medievală simbolistică a Enciclopedismului pseudocreştin, înrâurind tematic portale romanice (pp. 217-20); sau accentuarea plină de interes a unei răsfrângeri în sculptură, a Epopeei franceze, a Cântecului „de geste" şi anume, bizara Coloană a lui Orlando (pag. 108). Chiar şi filologia este pusă la contribuţie pentru evidenţierea întrepătrunderilor culturale. Analizele istorice, artistice şi culturale sunt întreţesute cu frumoase descrieri ale naturei, în plastică fixare realistă. Uneori, surprindem împreunate aceste note, pe care le-am diferenţiat şi care lărgesc făgaşul didactismului preconceput şi anume : un foarte discret impresionism, unit cu o puternică tendinţă firească de prindere a valorii culturale în complexul ei de prefaceri. Iată ca un ultim exemplu, o minunată viziune, cu două planuri, unul prezent, petrecut în afară, altul aevea, înnălţat din cea mai adâncă emoţie sufletească : Prima înregistrare obiectivă : „Spre seară, cea din urmă în acest târg al Bosniei, cu aprinderea luminilor pe înălţimi,. de pe fereastra ta, faţă în faţă cu Mos-cheia Mare, auzi glasul tânguit al muezinului, care ţi-o trimete cu mâinile la gură" (pag. 74). Apoi, autorul a transfigurat lăuntric faptul exterior: „Te pătrunde. Te pironeşte. Cauţi să deosebeşti în tânguire cea mai adâncă impresie din câte vei purta în tine, gândindu-se la Sarajevo : glasul de Creştin turcit, rămas încă între aceşti munţi, să invoace la fie- : lUo © BCU Cluj oare sfârşit al zilei, de veacuri, pe Dumnezeul părinţilor, în întruchiparea lui Allah". (pag. 75). Nu putem sfârşi, decât citând din nou rostul fixat la începutul cărţii de domnul profesor Alexandru Marcu : această carte este „bună şi acolo în locurile sau oraşele Dalmaţiei" dar tot atât de „bună" şi „acasă, pentru călătoriile cu gândul". MARIELLA COANDĂ ION NISIPEANU: ŞCOALA PSIHOLOGICĂ, voi. I. — N’am putea spune că învăţământul nostru a fost scutit de frământările celor douăzeci de ani de după războiu, că în virtutea unei tradiţii s’a retras sub o proprie carapace, organizându-se într’un spirit prevăzător ce să depăşească agitaţia unor vremuri de izbelişte; şi nici n’am putea să-l acuzăm de o totală dezorganizare şi anarhie, că a fost o casă fără uşi şi fereşti prin care a hăuit şi mai hăue încă vântul celor patru colţuri.. Ci învăţământul românesc a fost hărăzit să aibă o aceeaşi soartă pe care a auvt-o orice compartiment de viaţă din România Mare. Şi şcoala, ca şi politcul, economicul, culturalul, a cunoscut o epocă de improvizaţie cu omul ei improvizat. A cunoscut pe avocatul profesor şi invers, pe profesorul avocat, adică pe omul bun la toate. Ce-i drept, şocala românească a mai cunoscut şi altădată un prototip de profesor improvizat. Odinioară dascălul de biserică sau preotul era şi îndrumător de carte; Streinul — francez, grec, italian, aruncat de întâmplări pe meleagurile româneşti, nea-vând ce face altceva mai bun, se făcea dascăl ; şi mai ales ardeleanul din secolul trecut, urmărit de furia unui neam, trecea în ţara de dincoace şi se făcea dascăl. Deţinător de cele mai multe ori, numai a câtorva clase dela şcolile Blajului, ardeleanul însă prin vieaţa-i plină de sobrietate şi renunţări, de dragoste de neam şi ţară, a fost întotdeauna figura proeminentă a învăţământului nostru, căci, după un vechiu adagiu, organul prin excelenţă pedagogie este inima. Dar avocatul-profesor socotea că drumul dela cugetare la acţiune trece nu prin inimă, ci prin stomah. Iar cunoscutul adagiu al ardelenilor — pectus est quod facit paeda-gogum era o mare glumă ; încât trecerea dela catedră la conducerea unei bănci sau la vânzarea unei păduri era un lucru la mare cinste. Desigur că şcoala în această - vreme pentru puţinii nobili ai ei, pentru profesorii de vocaţie, era un adevărat eroism, o abnegaţie a unor îndemnuri sufleteşti. Printre aceşti puţini nobili ai elitei noastre şcolare, d. Ion Nsipeanu ocupă un loc de frunte. Om de „şcoală veche", domnia-sa a ţinut să rămână în spiritul ei: om al cărţii şi al şcoalei, şi al unei vieţi publice ideale. De toate frământările ce se credeau a se permanentiza, ca şi de toate agitaţiile sterile din România Mare, d. Nisipeanu a rămas strein, militând doar pentru o întocmire socială ideală. Nu ştiu să fi fost vr’odată deputat. Ştiu însă că acum câţiva ani, alături de profesorul Niehifor Crainic şi de arhitectul L D. Enescu, profesa prin conferinţe publice şi mai ales prin paginile ziarului Calendarul o credinţă într’o nouă ordine socială : corporatismul, ce pare acum a se traduce în faptă. Alături de cei amintiţi mai sus, d. Nisipeanu s’a arătat un clar văzător al unei noui vieţi politice. Nu mai puţin domnia-sa a fost şi este un clar văzător în domeniul atât de buruenos al pedagogiei române. Autor de bune manuale didactice şi al unor cunoscute studii pedagogice, om al catedrei de mai bine de două decenii, întâiul într’o breaslă — fost preşedinte al profesorilor secundari, mult timp ocupând un post în controlul învăţământului nostru, d. Nisipeanu a cunoscut îndeaproape realităţile şcoalei româneşti şi problematica ei. Din această bogată experienţă, ca şi dintr’o serioasă cultură pedagogică s’a născut ultima lucrare a domniei-sale: Şcoala Psihologică. Apărută de curând în editura „Cugetarea", cel dintâi volum al lucrărei de faţă tinde să ne înfăţişeze o întreagă atmosferă plină de prejudecăţi psihologice şi etico-so-ciale, ce copleşesc învăţământul nostru public. Cu alte cuvinte d. Nisipeanu caută să constate mai întâi „lipsurile şi cusururile şcoalei de azi şi de a le explica îndată prin greşelile de psihologie ce stau la temelia lor" ; pentrucă „ceeace se opune progresului pedagogie la noi sunt nişte prejudecăţi psihologice şi sociologice vechi, care produc un spirit de pronunţată inerţie faţă de ori ce încercări de înoire". Odată puse în lumină aceste prejudecăţi, într’un alt volum viitor, autorul va încerca să construiască „pe terenul rămas descurcat, adevărata şcoală, care e numai aceea croită pe măsura firii copiilor, în perspectivă copilărească, numai aceea în care, prin această croială pe mă- m © BCU Cluj sură, se învaţă cu drag, şi buna purtare se deprinde tot cu drag“. (pag. 17). Aşadar ni se pledează pentru o şcoală croită pe măsura „firii copiilor11, în care să troneze drepturile copilăriei şi a primei tinereţe, nematurizate, o şcoală iubită, în care vieaţa să nu fie suferinţă şi trudă grea, muncă blestemată. Dar nu despre aceasta ni se vorbeşte în primul volum din Şocala Psihologică, ci despre alta. Simple contururi, perspective uşor schiţate ale unei alte şcoli româneşti ni se deschid doar în capitolul Chestiuni de organizare. Ele însă vor face obiectul unui alt volum. In cel de faţă d. Nisipeanu, cu un lux de amănunte căpătate prin îndelungata experienţă de dascăl, ca şi printr’o diversitate de informaţii livreşti, ne poartă printr’o atmosferă a şcoaîei româneşti în care am crescut şi în care trăim. O atmosferă plină de prejudecăţi pedagogice, de ambiţii profesorale, de idealuri himerice. Copilul, cu întreaga lui vieaţă şi psihologie, în loc să ocupe locul de centru în şcoală, este aruncat la periferia ei — dacă nu deadreptul ignorat. Faţă de manual şi de cartea de lectură, faţă de o întreagă practică şcolară ca şi de scopurile ideative, copilul se găseşte cu totul strein, într’o lume ce nu-i aparţine. Căci iată, chiar în privinţa cărţilor de cetire — ajunse ce-i drept la o frumoasă prezentare — se greşeşte faţă de psihologia copiilor „prin bucăţi narative prea scurte, prea lipsite de amănunte familiare şi pitoresc, prea schematice, şi, ca atare, prea lipsite de miez, prea uscate, prea incolore şi prea fade". Cunoscător al sufletului copilăresc, d. Nisipeanu pretinde un anumit gen de naraţiuni, naraţiuni dinamice, care să menţină gustul nativ pentru ele şi să-l sporească. O carte plină de peripeţii şi de fantastic, de pasional, dar şi de actualitatea vieţii, transfigurată, desigur, de sufletul artei. Şi pe bună dreptate d. Nisipeanu cere o astfel de carte, o lectură dinamică. Adeseori s’a văzut ca elevi de 11—12 ani, să urmărească cu un deosebit interes şi să fie cu adevărat gustate pagini din Ruyard Ki-pling — Cartea junglei, din Axei Munte — O carte de demult, şi chiar din Homer — Odisseea (orbirea ciclopului Palifem, trecerea printre Scyla şi Carybda...). Dar problema aceasta a cărţii şi a literaturii în şcoală s’a discutat destul de mult; în Şcoala Psihologică însă capătă noui orizonturi, ea fiind punct de discuţie pur psihologic. Ori câte soluţiuni i s’a dat până acum, e bine de amintit şi cu această ocazie — că cel tre- cut prin şcoala noastră, odată intrat în vieaţa socială manifestă o totală indiferenţă faţă de lectură, dacă nu un profund dispreţ. Cei câţiva ani de învăţământ n’au reuşit să imprime tânărului absolvent o dragoste pentru cartea bună şi frumos scrisă, o pasiune pentru cetit, poate şi pentru că se neglijează psihologia lui, de care s’a vorbit mai sus, înclinările către o anumită lectură. Insă lipsa de dragoste pentru cetit, este lipsa de dragoste şi pasiune a tânărului nostru pentru orice îi oferă vieaţa. învăţământul îl redă societăţii sec, artificial, lipsit de spontaneitate şi curiozitate. D. I. Nisipeanu atribue aceste stări de fapt şi unor prejudecăţi care domină forma externă psihologică a şcalei noastre (pg. 111); Şi într’adevăr, în bună parte, aşa este. Prea mult caz se face cu aşa zisa şcoală activă. In virtutea unor prejudecăţi pedagogice prea se crede că spiritul activ al unei lecţii — spre exemplu, decurge din biciul întrebărilor care aleargă trosnind necontenit din bancă în bancă, din ungher în ungher de clasă. Ori s’a observat că „spiritul întrebărilor răspândite matematic tuturor elevilor poate să nu fie deloc activ, dacă n’a isbutit să captiveze pe copii. Nu dialogul în sine face lecţia activă, nici simpla expunere monologică, ci şi una şi alta, dacă se împletesc natural, dacă izvorăsc din necesităţile psihologice de moment ale elevilor11. Astfel că morişca întrebărilor de cele mai multe ori nu-şi atinge scopul, de a face învăţământul activ; ba în multe cazuri ea este deadreptul păgubitoare, — transformând ore de clasă în ore de chin, searbăde, artificiale, plicticoase; de a mu deprinde pe elev cu expunerea curgătoare sau de a închega câteva idei pe marginea unei probleme date, ci de a vorbi trunchiat, monosilabic, de a i se scoate răspunsul cu cleştele întrebărilor. Şi doar cine şi-a dat osteneala să observe pe copil a văzut în el, înainte de a veni la şcoală, „un straşnic vorbitor, un minunat povestitor. Copilul e foarte comunicativ graţie spontaneităţii cu care e înzestrat” (pag, 120). Dar şocala românească de astăzi, pe lângă multele prejudecăţi psihologice de formă şi metodologie, mai este — ne spune d. Nisipeanu — predominată şi de aşa zisele prejudecăţi etico-sociale. De nimeni nu sunt streine întrebări şi probleme, care circulă fie prin ziare sau în mijlocul unor discuţii aprinse, fie prin publicaţiile şi cărţile de specialitate, •— că şcoala pregăteşte sau nu pregăteşte pe individ pen- 107 © BCU Cluj tru vieaţa practică sau cetăţenească, pentru o societate sau carieră viitoare ; că şcoala este vinovată, că nu i-a dat bune însuşiri morale sau că nu i-a format caracterul. „Şcoala, răspunde înţelept d. Nisipeanu, nu poate forma puteri sufleteşti şi mai puţin caracterul, care e, cele mai adesea, fructul unei evoluţii de vieaţă. Şcoala numai îndru-mează puterile şi înclinările copiilor, le conduce şi ajută în desfăşurarea lor, consoli-dăndu-le în vederea unor idealuri, târziu de tot însă realizabile11 (pg> 190).... , Cu alte cuvinte şcoala numai îndrumează puterile sufleteşti ale copiilor. Şi ea nici n’ar putea face altceva mai mult. A forma bune deprinderi şi caractere tari, frumoase, sunt formule pedagogice ideale, care rămân simple formule, dacă societatea — cu un întreg spirit al ei, nu cpntribue şi nu oferă un mediu propice bunelor deprinderi şi însuşirilor, morale. Acum, cum îşi va exercita şcoala noastră acest simplu atribut — de îndrumătoare, rămâne să vedem în cel de al doilea volum din Şcoala Psihologică. - Noua lucrare a d-lui Nisipeanu n’am putea spune că e de specialitate, de erudism pedagogic. Dar nici că e lipsită de acea savoare cărturărească de o informaţie şi susţinere a unor păreri cu nume autorizate din galeria marilor pedagogi, ceeace dă greutate observaţiilor personale. Căci în. mare parte, cum spuneam, Şcoala Psihologică este fruc- tul rar al unei vieţi intens trăită într’o atmosferă aşa de dragă d-lui Nisipeanu, domnia-sa nefiind un simplu dascăl, un funcţionar didactic supus legilor şi programei analitice. Nu. Ci un om al şcoalei în adevăratul înţeles al cuvântului, un profesor care a trăit din nou vieaţa de elev, dar şi aceea de profesor, i-a observat racilele şl le-a dat o justificare psihologică. In bună parte .observaţiile' făcute de domnia-sa, sunt observaţii comune, obişnuite ; orice dascăl le poate face zilnic, dar .ceeace nu face acesta: e că nu le priveşte din punctul; de vedere al copilului, nu le lămureşte ca d. Nisipeanu prin psihologia infantilă. : Că întâi, în volumul de faţă, a căutat: să arate bolile de care suferă învăţământul nostru, acele prejudecăţi pedagogice şi etico-sociale, — nici nu se putea mai nimerit. Chiar dacă domnia-sa s’ar opri la acest volum şi n’ar mai căuta să ne dea imaginea unei alte şcoli româneşti, cum are de gând, încă a făcut destul pentru spiritul nostru pedagogic. Ştiindu-se răul şi căutându-se ă i se da o explicaţie psihologică, o îndreptare naturală, oamenii şcolii se vor strădui să creeze totodată şi o altă atmosferă didactică/ Căci ceeace omoară şcoala noastră de astăzi sunt aşa zisele prejudecăţi, — credinţa că se munceşte conform pedagogiei şi* în realitate nu se face altceva, de multe ori, decât să se schilodească o activitate şcolară la adăpostul'unor justificări-pedagogice. : ; ‘ L ‘ GH. VRABIE;.;- CR O N I C A D R A M A T I C A TEATRUL REGINA MARI A: AZILUL DE NOAPTE, DRAMĂ IN PATRU ACTE DE MAXIM GORKI. — Din perspectiva acestui luminos spectacol, acestei drame în care se împletesc durerea şi speranţa, mizeria cea mai tragică şi conştiinţa miracolului uman, ce infamă apare cariera de un an sau; doi a Teatrului Regina. Maria !.. . Aservit intereselor unei odioase campanii iudaice, — care a pus monopol pe întreaga noastră viaţă teatrală — radical corupt prin mizeria unui repertoriu de nenumit, încercând cu fiecare spectacol o nouă afundare în trivialitate,.;în. desmăţ .şi în prost gust, Teatrul.Regina Maria nu mai era decât un nume. Nu vom face nici o vină eminenţilor componenţi ai-vechiului teatru, cari au abdicat,, răpuşi de...triste .nevoi materiale. înaintea; unei solidarităţi înclinate; mu la mărunte concesiuni către public, ci la o lucrare masivă de depravare a lui şi de prostituare a oricăror idealuri. '. • ; : \:b : . : -■ : Nu s’a ridicat un om printre miniştrii Artelor . care înţelegând pericolul a ceeace se petrecea sub masca Muzei tragice în teatrele companiei rivale, să : ferească Teatrul Regina Maria de oroarea unei capitulaţii. Nu s’a ridicat un bm, care în timpul când legile, nesupuse fluctuaţiilor de interese ale unei liote imbecile, puteau fi expresiile unui imperativ naţional, să suprime existenţa tristei şi venalei companii! . t ..... ; / Fapt; este că eâ domină: în toate teatrele: particulare şi sufletul ei . corupt adie. sub cupola Naţionalului. • . . . ... . - Publicul e infinit; mai curat decât îl pre- 108 © BCU Cluj Supun mentorii teatrului românesc. Şi e nevoie, poate, de o excepţie, de un caz rar, aşa cum a fost Azilul de Noapte ca să vezi cum ştie vibra când pe scena Teatrului se exaltă o dramă. O dramă plină de afl.uviile unei mari melancolii, înfiorată de sentimentul Artei. \ , Alegerea dramei lui Gorki poate fi considerată,: e drept, şi sub altă specie. S’a crezut, probabil, că prin ea, se vor agita mira-giile Rusiei moderne, că prin ea va străbate glasul "acesfei „plebe proletare", al cărei vag imperiu a fost atât de prielnic iudaismului. De fapt, în Azilul de Noapte palpită flacăra iluminismului tolstoian, o mare sete de puritate, credinţa în frumuseţea şi în majes-tatea omului, lucruri cari la urma urmei, n’au nimic a face cu doctrina marxistă, fiică a materialismului iudaic... . Figurile diverse care mişună în noaptea Azilului au fost interpretate, cu o artă la care măruntul însuşi părea ridicat la expresie, de domnii Tony Bulandra, Storin, Vraca, Sion, de doamnele Eugenia Zaharia, Tanţi Cocea, Sabina Muşatescu. Glasul în care expirau imense melodii al d-lui Bulfinski a caracterizat admirabil pe Luca Pribeagul. Actorul — umbra actorului de odinioară, pierdut în cloaca unui Azil de Noapte—- a fost întrupat de d. Ion Mor-ţun. Jocul său s’a ridicat pe cele mai înalte trepte. îmi cruţ totdeauna cuvintele. Le cruţ şi de astădată spunând că a fost superb. TEATRUL NAŢIONAL: ATRIZII, DRAMĂ IN CINCI ACTE DE D. VICTOR EFTI-MIU. :— Teatrul Naţional încearcă o evaziune. Se confinase până acum în regnul lucrurilor imunde şi-l vedeam dăruindu-şi spectacolul — refuzat de public — al aceleiaş ordinare desfătări. Drame de atmosferă me-phitică, mortale comedii în care se răsfaţă abjecţia, venalitatea şi prostia. Drama d-lui Victor Eftimiu este, de odată, altceva. .... Din lunga istorie a seminţiei lui Atreu,, din patimile casei lui Agamemnon: Race d’Agamemnon qui ne finit jamais! d. Victor Eftimiu a extras cinci acte vibrante, coherente, pline de putere dramatică. Subiect, prin excelenţă tragic, drama Atrizilor a putut fi ascultată cu pasiune, de un public însetat să vadă, fie şi sub un vestmânt de convenţiune, atâtea spectre mari. Patriotismul şi pietatea filială, iubirea şi incestul, crima şi răsbunarea, viforul pati- milor umane, acestea, sub stelele Poesiei, fac Teatrul! Ceeace legenda oferea dramaturgului în vasta epopeie a Atrizilor putea face materia mai multor tragedii: întâmplările sunt atât de cumplite în cât nici unul din marile genii ale antichităţii nu a cutezat să le îmbrăţişeze pe toate. Orestia lui Eschyl compusă din trei drame, încă nu cuprinde totalitatea crimelor consumate în cele cinci acte ale d-lui Eftimiu. Şi totuşi, peste ceeace îi oferea tradiţia, noul rapsod al Atrizilor a adaus nespus dela domnia-sa. Lucruri cari departe de a servi dramei, constitue un cumul istovitor de oroare. Aşa, Electra apare înamorată de Egystos pentru ca ura ei să fie şi mai monstruoasă, iar sacrificiul Iphige-niei pe care legenda îl pune înainte de plecarea la Troia, se consumă aici, după întoarcerea în patrie. Şi — amănunt repugnant — însuşi părintele ei Agamemnon îi dă lovitura de moarte, iar preoţii, caută, activi, în măruntaiele victimei, scrisele sorţii. Această crimă — care ar păta luminosul cosmos al geniului grec — nu este decât o imposibilitate. In Iliada care e încă — mai mult ca Odysseia — un poem barbar, în Iliada care transpune formele primare ale Hellenismului, sacrificiul uman — cel împlinit de Achille pe rugul lui Patroclu —e considerat cu spaimă. „Crimă cumplită!“ exclamă rapsodul. Dar a căuta ca haruspicii în măruntaiele păsărilor, scrisele sorţii în măruntaie umane, ce tristă invenţie ! Şi prin moartea aceasta monstruoasă cum ni s’au răpit perspectivele sacre ale Iphigeniei în Tauris ! D. Victor Eftimiu nu s’a oprit nici aici. Domnia-sa insistă ca victima să fie oferită ea însăşi unui ospăţ funebru şi ca părintele ei să se înfrupte din ea. Asupra calităţii acestui nou adaus se cuvine să nu mai stăruim. Ce a putut îndemna pe Agamemnon la această' faptă fără seamăn ? Calchas — ni se spune — marele preot al Acheilor avea o fiică pe Chryseis, pe care Agamemnon a violat-o, odată, sub cortu-i, la Troia. Din răsbunare, Calchas a inventat mânia zeilor, a înflăcărat poporul, a interpretat necesitatea jertfei. Sub mugetul mulţimii, Agamemnon s’a supus. . Toate aceste sunt, fireşte, invenţii. Chryseis, pe limbă grecească, înseamnă fiica lui Chryses — nu a lui Agamemnon. Chryses e un preot troian, preotul care în Iliada răscumpără dela Agamemnon, pe Chryseis, bălaia lui fiică. . - 109 © BCU Cluj .Şi acum, de ce toate aceste invenţii? Să fie oare, în autorul lor, farmazonul care se deşteaptă ? Dincolo de ele, însă, fluviul dramei curge printr’un vast peisagiu hellenic, plin de nobile reminiscenţe. Păcat însă că versurile sunt atât de uşor previsibile şi decorul întâilor acte, atât de vulgar ! . Interpretarea dramei a fost magistrală. In rolul Clytemnestrei, d-na Agepsina-Macri-Eftimiu cu marele său registru de pathos dramatic, de muzicalitate, de avânt. O creaţie CRONICA ' UN MARE ZIARIST: P. P. NEGULESCU. — Universitarii au de obiceiu re-pulsiune faţă de ziarişti şi faţă de ziaristică, pe care o socot, nu ştiu de ce, o îndeletnicire uşoară şi superficială. Poate, fiindcă nu întrebuinţează aparatul citatelor. Totuşi ziaristica are unele puncte de contact chiar cu profesoratul superior. Ea informează şi iniţiază publicul mare în problemele şi în spiritul timpului, tot aşa cum profesorii informează şi iniţiază pe studenţi în problemele trecutului sau în chestiunile permanente ale sufletului. In aceste sarcini atât de similare, profesorul are la îndemână biblioteca, pe când ziaristul, surprins mai totdeauna de inedit, e nevoit să recurgă în primul rând la resursele proprii de inteligenţă şi de talent. Din această pricină, mulţi profesori nu sunt ziarişti şi mulţi ziarişti nu sunt profesori. Uneori se întâmplă ca însuşirile deosebite, pe care le cer aceste două îndeletniciri, să se confunde în aceeaşi personalitate, câştigând astfel şi catedra şi ziaristica. . Şi precum profesorul de vocaţie crează o mentalitate colectivă, tot astfel, cu mai multe posibilităţi chiar, ziaristul de vocaţie. Viaţa înfăţişează uneori jocuri de-âcestea curioase, când un ziarist dispreţuit de contimporanii săi universitari ajunge obiect de studii savante pentru universitarii următori. Asemenea cazuri sunt de natură să degajeze oarecare concluziuni de prudenţă în ce priveşte înnalta gratificaţie de dispreţ faţă de ziarişti. Nu- ştiu ce părere are despre ei strălucitul profesor de filosofie, d. P. P. Negulescu, dela Universitatea din Bucureşti. Ziaristica însă ştiu că n’o dispreţuieşte, de vreme ce a colaborat îndelung, cu articole substanţiale, Ia un ziar de partid. . de întâiul ordin, aceea a d-nei Sorana Ţopâ ale cărei accente au dominat întreaga dramă —deşi apariţiile sale au fost destul de scurte. Impresionant, d. D. Grigoriu într’un rol tot atât de secund. Plin de o vervă perfidă, d. Brancomir în Egyst — rol în care se împletesc atâtea reminiscenţe din Creon, regele Thebei, erou al lui Eschyl şi al lui Sophocle... . Şi, învăluind scena, în marile sale imprecaţii, desvoltând o friză melodioasă de atitudini, d-na Aura Buzescu, în Electra. DAN BOTTA MĂRUNTĂ D. P. P. Negulescu a dovedit astfel afinităţi măgulitoare cu ziaristica. Ultima sa carte însă, Destinul omenirii, deşi n’a fost tipărită mai întâiu în coloanele vreunui cotidian, îl pune în rândul marilor confraţi, cari cinstesc această breaslă, uneori pe nedrept dispreţuită. Un filosof de respectabil prestigiu vine să-i împrumute o admirabilă reparaţie morală. Destinul omenirii, voluminoasa lucrare a domnului P. P. Negulescu, e construită după cea mai excelentă metodă ziaristică. E mai întâiu o carte de foarte largă informaţie şi abordează problemele cele mai arzătoare şi mai la ordinea zilei: liberalismul, bolşevismul, fascismul, naţional-socialismul. Autorul înfăţişează toate aceste curente, ce-şi dispută violent preponderenţa asupra spiritului contimporan, cu un aparat de informaţie pus la punct şi cu un spirit de imparţialitate, pe care numai cotidianele, care au renunţat la orice ideologie, îl cultivă în aceeaşi măsură. Să recunoaştem că, în vremea noastră, e o virtute rară să te abţii de a emite o părere personală sau de a contura vreo umbră de atitudine în chestiuni care, prin firea lor, târăsc milioane de oameni, în psihoze de entuziasm şi de fanatism. Această suverană imparţialitate, care la d. P. P. Negulescu vine din spiritul filosofic înnăscut, iar la ziaristul profesionist ar veni dintr’un anumit scepticism al carierii, con-stitue un element de garanţie a informaţiei corecte şi juste. Prezentând pe fiecare în parte dintre marile curente politice şi ideologice ale vremii, autorul foloseşte o metodă pe cât de ingenioasă pe atât de simplă : pune deopotrivă la contribuţie cărţile care sunt pentru cutare curent, apoi cărţile care sunt contra şi, în sfârşit, pe cele cu; atitudine neutră sau 110 © BCU Cluj obiectivă. Rezumate amplu şi conştiincios, şi dozate cu un minunat meşteşug, expresie a seninătăţii studioase, autorul izbuteşte prin acest procedeu să lase în sufletul cititorului imaginea credincioasă, nediformată, a ideilor expuse. Cartea domnului P. P. Negulescu se ridică astfel până la înnălţimea unui superior reportaj politic, care poate fi socotit drept un model al genului. Cunoaştem toate forţele ziaristice din ţară şi, angajate cum le ştim într’o atitudine sau alta, nu vedem cine ar fi fost în stare să aducă un mai considerabil serviciu de iniţiere şi de informaţie. La această răscruce de drumuri mari, istorice, România are nevoie de o cât mai do-comunetată orientare în ideile şi în problemele timpului. Un filosof de mare prestigiu, coborînd în actualitate cu acelaş spirit senin şi imparţial, cu care l-a deprins studiul chestiunilor eterne, a dat cărturărimii noastre această voluminoasă lucrare instructivă, ce-i lipsea. Deşi e un material cotidian, el se bucură în tratare de favorurile unui stil clar şi elegant, cu care autorul ne-a deprins din cărţile sale filosofice. Cu Destinul omenirii, d. P. P. Negulescu a cucerit, pe lângă faima de strălucit profesor, şi pe aceea de mare ziarist. Breasla are de câştigat imens, iar cei cari au dispreţuit-o pot citi în actul acesta o lecţie şi o mustrare. O singură observaţie am avea de făcut: autorul, lăsându-se furat de insinuantele delicii ale ziarismului, şi-a intitulat cartea puţin cam prea senzaţional: Destinul omenirii / L G. ROTICĂ. Au trecut poate vreo cincisprezece ani de când nu mai scrie. Numele său nu circulă azi nici prin publicaţiile dela centru şi nici prin sonora „provincie literară”, revendicată cu duios orgoliu de simpaticii adolescenţi ai muzelor. Ei au, cum am avut noi toţi când eram ca ei, o psihologie fericită : lumea şi arta încep cu pri-raa lor poesioară tipărită. Abia mai târziu, când vine experienţa necruţătoare, pricepi că în spatele tău, care se numeşte trecutul, există munţi şi dealuri, pe care nu le vedeai din pricina muşuroiului de iluzii, clădit în jurul tău după modelul cârtiţei. G. Rotică e bucovinean. Anii din urmă -111 ne-au adus din această mândră şi îndurerată parte de ţară, o sumedenie de reviste meteorice, dintre care e regretabil că nici-una n’a resistat. Oamenii dela munte vorbesc tare ca să se-audă dela distanţă. Şi revistele acestea, muntoase în câte două foi, au strigat din rărunchi un duium de nume noi — ca să le auzim de departe. Numele lui Rotică nu s’a rostit niciodată, deşi sonora mişcare îşi făcea o glorie din regionalism. Gândirea a protestat la timp împotriva acestei omisiuni, vinovată fiindcă era voită. Eram îndreptăţiţi s’o facem pentrucă noi n’am dat un asemenea exemplu de egoism al vârstei. Mi-aduc aminte de anul când a apărut, la Cluj, această revistă. Eu nu eram în ţară, deşi sunt unul dintre întemeietori. Am px'imit atunci la Viena o scrisoare din redacţia dela Cluj şi, dacă nu mă înşel, şi un articol tipărit, care veneau cu un teribil vânt iconoclast faţă de înnaintaşii noştri în literatură. Şi am răspuns imediat că nu admit această atitudine. Vreau ca revista să fie tradiţionalistă, iar spiritul de continuitate nu rimează cu iconoclasmul nesăbuit. Lucrurile s’au îndreptat apoi, şi, când mi-a stat la îndemână, am ţinut să leg, din spirit de continuitate, gândirismul de sămănătorism. Va fi, poate, mai ispititoare întâia atitudine ; noi am preferat-o pe a doua, fiindcă e mai reală şi mai înţeleaptă. Nimeni nu-şi poate înnălţa cu un lat de deget propria statură negând sau ignorând pe înnaintaşi.. Cu toată izolarea de care a fost înconjurat, G. Rotică rămâne cel mai de seamă scriitor bucovinean în viaţă. El e o frumoasă zestre literară cu care Ţara Fagilor a venit la unire. Ardealul venea prin Octavian Goga ca să ridice a doua zi din necunoscut zodia lui Lucian Blaga. Basarabia ne-a adus pe Ion Buzdugan. In istoria literară a acelui timp, numele lui G. Rotică rămâne legat de o datorie românească îndeplinită în chip exemplar. Cu ani înnainte de unire, poesiile sale dintâiu, zămislite sub suflul lui Goga, apăreau în revistele din Bucovina, din Ardeal şi din ţara veche. Viaţa Românească l-a avut colaborator în cea mai bună epocă a ei. Luceafărul sibian tot astfel. In timpul neutralităţii, el a descins în Bucureşti cu ceilalţi luptători naţionalişti, având în fruntea lor pe profesorul Iancu Ni-stor. Prin versurile şi prin articolele lor de ziar, Bucovina a fost mereu prezentă în conştiinţa românismului. © BCU Cluj Rotică a.scris o bogată proza politică, bine informată, cald gândită şi logic construită, cu scopul unic, fie înnainte, fie în vremea războiului, fie după aceea, de a integra spiritul bucovinean în marele ritm al românismului integral. A dovedit totdeauna o conştiinţă prea neaoşă ca să-şi fi îngăduit vreodată să facă regionalism. Tinerii scriitori din partea locului, în loc să-l ignoreze .azi, î-ar putea lua drept pildă de împlinire a misiunii scriitoriceşti. In poesiile sale din urmă, strânse în 1924 sub titlul de Paharul blestemat, G. Rotică e un liric erotic. Nu e în ele nimic de „poet blestemat”, fiindcă e vorba de eterna femee blestemată, care face atâtea necazuri poeţilor cu nestatornicia ei. Rotică mai o blestemă, mai o iartă şi se-arată gata să închidă ochii la orice capriciu al ei numai pentru a salva neştirbită frumuseţea visului iubirii. Un suflet pudic, de expresie decentă, care ştie să conducă un joc literar numai până în marginea a ceeace el numeşte „păcat”. Această atitudine se ridică uneori până la simbolul mitologic cum e „In ziua a şasea”, una dintre cele mai bune poesii ale sale. Crearea „frumoasei Eve” în pacea primordială ce stăpânise până atunci lumea, face pe Satan să rânjească de bucurie: i-a apărut complicea cu care va învenina Universul tot: Acest pământ de-acum e-al meu! Altădată versul capătă un ton de baladă romantică, în care „vagabonzii fără cămin” îşi reduc viaţa la refrenul boem: Un cântec şi-un pahar ca vin, aducând un aer din lirica germană, pe care G. Rotică o cunoaşte ca puţini poeţi ai noştri. El ştie să se înduioşeze şi să ne înduioşeze de soarta celor umiliţi, cu sentimente adânc omeneşti. Fără declamaţie, e o notă de nobleţă în poesia aceasta. Iar atunci când iubirea lui îmbrăţişează un cal strivit de po- vară sau un biet câine flămând, ne aduce aminte de largul suflu social cu care făcuse odinioară epocă în Rusia poesia unui Ne-krasow, fără să fie vorba de vreo influienţâ. Dar dominanta versurilor lui G. Rotică o constituie elegia erotică. Format îh sfera unei alte culturi decât ; a noastră, a regăţenilor, el nu cunoaşte pe Albert Samain. Cu toate acestea, veţi găsi foarte strânse afinităţi în ciclul final al Paharului blestemat, intitulat „Prin pâclele de toamnă”, cele mai frumoase versuri ale volumului. Ciclul alcătuieşte un poem elegiac, unitar Ca tonalitate şi ca artă, care mă determină să spun că Rotică e un Samain bucovinean. E o melodie tristă, ce te urmăreşte în cadrul părăsit al unei toamne de munte : Bat vânturile toamnei, acolo toate bat Şi toate-mi spun că vara din codru s’a [mutat Şi toate mă întreabă dece-am întârziat Eu singur lângă punte şi nu’nţeleg când bat Că nu pot duce-acasă ce-acolo, neuitat, In farmecele verii pe veci am îngropat. - G, Rotică dispune de o sensibilitate delicată, care consimte cu fenomenele naturii, nelipsite din versurile sale unde ţes fondul potrivit mişcării lirice interioare : Aud cum cântă’n noapte pe straturi albe [ crinii... Aud cum soarbe-un flutur a florii [respirare... Iar dintr’un cuib ce-ascunde sub streaşini [o iubire : Dece ţi-ai scos afară durerile, străine ? In tumultul numelor noi, dintre care nu se ştie ce va rămâne mâine, când altă generaţie va considera pe cei de azi cum consideră ei pe cei de ieri, G. Rotică, poetul şi luptătorul pentru cauza românească e vrednic să fie reamintit. NICHIFOR CRAINIC . Articolul d-lui profesor I. Petrovici „Introducere la critica cunoaşterii* ■ este prelegerea inaugurală a unui curs ţinut la Universitatea din Bucureşti. .. r ? © BCU Cluj