ANUL XVIII. - Nr. 1 IANUARIE 1939 s U M A R U L: RILKE P 0 E T R E L I G I 0 S NICHIFOR CRAINIC: Rainer Maria Rilke . . V. VOICULESCU: Poesii.................... ION PILLAT: An mort...................... N. M. CONDIESCU: Din însemnările lui Safirim PIA ARAPU: Aş vrea....................... RADU BOUREANU: La hotarele morţii .... FRANQOIS VILLON: Baladă tradusă de Zoe Verbiceanu............................ O VID CALEDONIU: îngerul tristeţii....... VLAICU BARNA: Cântecul pădurii........... LUCIAN BLAGA: Artă şi valoare............ IDEI, OAMENI, FAI’TE SEPTIMIU BUCUR: Funcţiunea spirituală a provinciei .............................. CRONICA LITERARA 1 13 17 18 22 23 24 25 PAN. M. VIZIRESCU: Lucian Blaga: La Curţile Dorului..................................43 VINTILA HORIA: Iulian Vesper: Primăvara In ţara fagilor. — Teodor Scarlat: Viaţa la’ntâm-plare. — Pavel Dan: Urcan Bătrînul ... 45 GH. VRABIE: N. Georgescu-Tistu: Orientări bibliografice. — învăţăturile lui Neagoe ... 48 CRONICA DRAMATICĂ DAN BOTTA: Teatrul Naţional: Clopotul Scufundat . . . :..........................51 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: In anul al 18-lea. — Scriitori străini cari ne vizitează. — Pentru începători ....................................54 EXEMPLARUL fciirv,I I 2 0 LEI © BCU Cluj ADMINISTRAŢIA REVISTEI NOASTRE VI N D E AMATORILOR SI BIBLIOTECILOR din to|i anii afară de anii I ţi II O COLECŢIE ANUALĂ COSTĂ NUMAI 200 Lei O COLECŢIE INTEGRALĂ NUMAI 2.500 Lei CEREŢI-LE în Str. Domnija Anastasia 16 — BUCUREŞTI. I ADM IN ISTRAŢIA REVISTEI NOASTRE CUMPĂRĂ CU ORICE PREŢ COLECŢIA GÂNDIREA din anii I şi II Ofertanţii se vor adresa în: Str. Domniţa Anastasia 16 — BUCUREŞTI, © BCU Cluj RAINER MARIA RILKE POET RELIGIOS DE NICHIFOR CRAINIC Născut la Praga în 1875, dintr’o veche familie feudală, de origine carin-tiană, cu urme de isprăvi eroice în cronicile bătrâne, şi stins în 1926 într’un castel singuratic din Elveţia, Rainer Maria Rilke n’a avut cât a trăit nici o îndeletnicire decât aceea de poet. Milităria, căreia îi fusese destinat, i s’a părut o adevărată osândă; constituţia lui firavă şi mereu bolnăvicioasă nu putea îndura un asemenea regim, iar spiritul lui neliniştit era făcut pentru aventura lăuntrică, ce nu se poate subordona niciunei obligaţii din afară. Studiile începute la Praga şi continuate la Muenchen, la Berlin şi în Italia, n’au izbutit să-l capteze în vreo disciplină anumită, cu toate că uneori, în zile de sărăcie cumplită, i-ar fi plăcut să fi fost medic la ţară. Itinerarul biografic desfăşurat de Rilke în spaţiul european, itinerar ce se duce, se ’ntoarce şi se împleteşte de nenumărate ori prin Austria, prin Germania, prin Rusia, prin Italia, prin Franţa, prin Scandinavia, prin Spania şi prin Elveţia, este acela al unui nobil vagabond. Ţările şi oraşele, oamenii şi locurile, toate şi toţi îl atrag, dar nimic nu izbuteşte să-l reţină definitiv. Chiar atunci când s’a dorit în rândul lumii, cu un cămin familiar, şi s’a aşezat ca soţ şi părinte în localitatea nordică din Germania, Worpswede, un fel de Barbizon al pictorilor Rei-chului, n’a fost decât pentru un scurt popas. Dureros de sensitiv şi veşnic însetat de impresii noi, Rilke nu lua contact cu lumea decât pentru a se desprinde mai repede şi pentru a se adânci în singurătatea spiritului, unicul loc prielnic înnaltelor eflorescenţe ale poesiei. Herman von Keyserling, celebrul călător filosofic cu popasuri şi identificări prin toate vetrele şi epocile culturilor omeneşti, realizând astfel un soiu de metempsihoză eternă, trăită halucinant în intervalul unei singure vieţi, numeşte lucrul acesta „teama de cristalizare". Ca spiritul să nu se dogmatizeze în aceleaşi idei, ca viaţa să nu se mecanizeze în deprinderile repetate ale aceluiaş mediu, e nevoie de schimbarea locului şi de reîmprospătarea sufletului prin aceste scufundări succesive în formele de cultură şi în climatele felurite, pe care le pune la îndemână istoria neamurilor şi spaţiul terestru. Ceva din această teamă de cristalizare respiră din întortochiatele meandre biografice ale lui Rilke, dacă îi privim viaţa sub aspectul exterior. Ea e totuş mai mult o părere înşelătoare, când luăm în considerare sbuciumul lăuntric al ma- X © BCU Cluj relui poet. Căci* procesul lui spiritual nu e fuga de sine însuş pentru a fi mereu altul, ci, dimpotrivă, fuga de ceeace în lume e altceva decât el însuş, pentru a se regăsi cât mai autentic şi mai adânc în singurătate şi în solilocviu meditativ/ Diamantului, ca să ştim dacă e adevărat sau fals, îi verificăm tăria zgâriind cu el alte corpuri minerale. Tot astfel, personalitatea poetică şi spirituală a lui Rilke se verifică şi se conturează progresiv în atingere cu mediiie extrem de felurite prin care trece, subordonându-li-se pentru moment, ca să le domine pe urmă în sintezele reculegerilor, care la el sunt tot una cu plăsmuirile literare. El e înzestrat din natură cu capacitatea excepţională de a fi incapabil de altceva decât de poe-sie. El trăieşte pentru a fi poet. Viaţa pentru el nu are sens decât dacă e transfigurată în artă. Senzaţiile şi imaginile lumii din afară, absorbite de excesiva lui sensibilitate, nu constitue prin simpla lor calitate psihologică bucuria de a trăi, ci numai în măsura în care se rânduiesc după formele superioare ale spiritului creator, dând naştere operelor de artă. Nobilul său vagabondaj dealungul şi dea-latul Europei, alcătuind la periferia sufletului un caleidoscop de impresii, vagabondai întretăiat de austere retrageri în singurătate, corespunde în ordinea bibliografică unei serii de opere, scrise în etape succesive, ce ne vorbesc totdeodată de evoluţia artei şi de evoluţia spirituală a poetului. Astfel, mediul copilăriei şi al primei tinereţi trăite la Praga corespunde celor câteva volume de poesii impresioniste din etapa formaţiei sale literare. Experienţa din Rusia şi din Italia corespunde marei sale poesii religioase din Stunden-buch şi gemenei în proză Geschichten vom lieben Gott. Refugiul dela Worps-wede corespunde artei reînoite din Neue Gedichte. Timpul când a trăit la Paris ca secretar al lui Auguste Rodin corespunde poesiilor din Buch der Bilder şi romanului autobiografic, înrudit cu această carte, Aufseichnungen des Malte Lau-rids Brigge. Retragerea dela Duino, pe ţărmul Adriaticei, corespunde cu Duine-ser Elegien şi cu Sonette an Orpheus, iar ultimul refugiu, acela dela castelul Mu-zot, unde a şi murit, corespunde cu cele din urmă (poesii scrise în limba franceză. Ne-ar trebui, atât mie cât şi celor cari mă urmăresc, o prea adâncă familiarizare cu limba germană şi cu cristalele şlefuite de Rilke din materialul ei ca, stăpânind nuanţele, strălucirile şi rezonanţele, să putem vorbi de evoluţia artei acestui mare poet, care stă în faţa lui Ştefan George la o înălţime egală, deşi profund deosebiţi ca structură sufletească, fin poesia germană, Rilke e creatorul unei limbi noi, al unei melodii ce-i aparţine ca o proprietate exclusivă a geniului său.j Numai un german de obârşie se poate încumeta cu cheile esteticei prin acest labirint de frumuseţi verbale, precum tainele muzicii eminesciene numai un român le poate lămuri. Limba se ţine de esenţa sufletească a unui neam şi, dacă înţelesul cuvintelor se poate transmite în alt graiu, rezonanţele lor muzicale rămân proprietatea exclusivă a neamului şi a artistului, cari le-au creat. Astfel, pentru noi, ca străini, cunoaşterea personalităţii lui Rainer Maria Rilke se pune pe un alt plan mai accesibil, de unde-1 putem urmări şi înţelege, şi anume : pe planul devenirii spirituale şi al semnificaţiei mai generale, ce se desface din lupta pentru această devenire. Rilke e un călător şi orice călător de felul lui e un căutător. LRilke e un căutător de Dumnezeu, cum i s’a zis de mult, sau chiar un „făcător de Dumnezeu", cum i s’a zis uneori în ironie.jCopil al unui veac pozitivist, pe care îl urăşte din pricina izolării omului de puterile tainice ale lumii, şi a exilării lui pe mica insulă a materialismului ştiinţific ; copil al marelui oraş industrial, pe care îl ble- 2 © BCU Cluj stemă din pricina pustiirii sufleteşti şi a mizeriei ce vestejeşte milioane de oameni, poetul acesta cu o sensibilitate bolnăvicioasă, pe care civilizaţia modernă îl îngrozeşte ca un monstru cu mii de capete hâde, e în căutarea încordată a unui refugiu, a unui centru de razim lăuntric, a unei axe ontologice în jurul căreia să-şi adune şi să-şi organizeze o existenţă risipită altfel la voia întâmplării. Drama lui lăuntrică e drama oricărui spirit de elită de la sfârşitul secolului al XlX-lea, care se sufocă în carcera pozitivismului şi caută spărtura salvatoare să evadeze spre orizonturile libertăţii divine, singurul climat ce convine sufletului omenesc. LIn evoluţia spiritului european, Rilke e un mare evadat din temniţa civilizaţiei ateiste în libertatea spirituală, unde-1 caută pe Dumnezeu cum ar căuta rostul propriu al existenţei personale^ Experienţa lui ca om şi ca artist în dibuirea unui centru comun al vieţii şi al artei, constitue un moment de tranziţie dela o epocă la alta contrară, greu de toată semnificaţia pe care i-o dă geniul lui poetic. Un secol amurgeşte în opera lui pentru ca zorile celui următor să-şi resfire spe-tezele de lumină spre viitor. Tot ce a scris înainte de Stundenbuch, cărţi de versuri şi de schiţe, care au astăzi mai mult o valoare documentară, ni-1 arată ca poet impresionist, al cărui accent melodic rămâne la periferia sensorială a vieţii sufleteşti. Impresionismul, care constitue un capitol interesant al artei europene, este el însuş un fenomen de sfârşit de secol, un fenomen crepuscular. Germenul decadenţei, pe care îl cuprinde, trebuie căutat în coborîrea dela ceeace este esenţial la ceeace este accesoriu, fugitiv şi periferic. Dacă reducem esenţialul la sensaţiile sau la impresiile cu care lucrurile din afară ne colorează simţirea, sântem poate mai bogaţi în mii de mărunţişuri psihologice, dar cu atât mai săraci în imaginile sintetice din care se alcătueşte unitatea lumii în spiritul nostru. Senzaţiile valorificate ca atare, după teoria impresionismului, sunt ca monedele de hârtie, care ar circula fără să aibă acoperirea unui fond de aur permanent. Tocmai în lipsa acestui fond spiritual zace slăbiciunea impresionismului, care rămâne un fenomen de periferie, incapabil să dea o semnificaţie mai înaltă operei de artă. Marele poet medieval, Jacopone da Todi, realizând în viaţa monahală o formă de asceză, care se numeşte nebunia pentru Hristos, şi care urmăreşte atragerea celui mai mare dispreţ din partea oamenilor pentru a deveni astfel mai plăcut lui Dumnezeu, obişnuia să-si ungă trupul cu cleiu şi să se tăvă’ească prin fulgi de pasăre ca, ieşind în mulţime sub acest chip grotesc, să se facă de râsul tuturor. Impresionismul e o tăvălire a sufletului prin fulgii de lunvnă, care sunt sensaţiile lucrurilor; el refuză pasările vii şi acceptă penele lor moarte, nu de dragul vreunei idei mai înnalte ca Jacopone da Todi, ci de dragul teoriei materialiste din care s’a născut. [Căci viziunea materialistă a lumii s’a repercutat în domeniul artei prin această pulverizare senzorială a impresionismului, care e astfel un fenomen crepuscular, o înfundătură a tehnicei artistice, iar nu o cale către noi şi mari creaţiuni/ Sufletul poetic al lui Rilke, cel din primele cărţi, e ca o rouă împrăştiată la suprafaţa lucrurilor, fiecare strop din el colorându-se de sensaţiile din lumea din afară. Umilit în faţa lucrurilor pe care le iubeşte, el trăieşte totuş dureros insuficienţa acestui mod de existenţă poetică şi e chinuit în toată această vreme de căutarea unui sens mai înnalt, care să dureze o unitate spirituală din varietatea pulverizării impresioniste. In sentimentul penibil al acestei risipiri, al acestei pierderi de sine în lumea din afară, el se aseamănă cu nisipul fără formă, care scapă printre degete: 3 © BCU Cluj Ich verrinne, ich verrinne wie Sand, der durch Finger rinnt. Ich habe auf einmal so viele Sinne die alle anders durstig sind. Ich fiihle mich an hundert Stellen schwellen und schmerzen. Aber am meisten mitten im Herzen. Care e soluţia lui pentru a ieşi din fundătura impresionistă, a cărei zădărnicie o simte ca un gol în adâncul inimii ? „Scopul întregei evoluţii omeneşti, zice Rilke, este să poţi cuprinde pe Dumnezeu şi pământul în acelaş gând. Dragostea de viaţă şi dragostea de Dumnezeu trebuie să se contopească într’una singură în loc să aibă, ca acum, temple deosebite ; nu poţi adora pe Dumnezeu decât trăind viaţa în desăvârşire. A-i da forme din ce în ce mai înnalte, a stabili legături din ce în ce mai numeroase între ea şi ceeace pare neînsufleţit înseamnă a crea pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a coborî pe Dumnezeu în viaţă sau a ridica viaţa până la desăvârşirea divină". Citatul acesta, care e o caracterizare a viitoarei poesii din Stundenbuch, nu e al unui teolog creştin, ci al unui artist sbuciumat, care caută liber principiul unificator al lumii şi i se pare că l-a găsit în panteismul evoluţionist. Vom reveni asupra acestei idei către sfârşitul expunerii noastre. Dar cu ea intrăm în-tr’o fază nouă a gândirii poetice rilkeene, în care mulţimea lucrurilor, ce dau impresii pentru artă, nu mai apare ca o înmiire de tentacule ce absorb şi împrăştie sufletul în lumea din afară, ci se contopesc în unitatea unui fluid lăuntric, care le organizează sub imperiul unui înţeles mai înnalt. Lucrurile disparate sunt acum apariţii multiforme ale vieţii, iar viaţa realizată în formele cele mai desăvârşite se confundă cu însuş Dumnezeu. Impresionismul a fost depăşit, iar drumul poetului nu mai ocoleşte acum pe la periferie, ci pleacă spre lucruri din centrul lăuntric regăsit, care iradiază asupra lor lumina sensului unitar. In inima poetului, centrul acesta e sentimentul divin al existenţei, care adună fragmentele în marele tot cu punctul de gravitate în spiritul creator. Lumea întreagă e colorată de dogoarea credinţei, care arde în adâncul eului nostru. Şi revelaţia ei, ca fapt trăit, e mai întâiu de natură subiectivă şi numai în al doilea moment ea ne apare ca o răsfrângere în afară a ceeace există în lăuntrul nostru. Eu te găsesc în toate-aceste lucruri Cu care bun şi ca un frate sunt, cântă Rilke după ce şi-a descoperit în propria inimă centrul de gravitate al lumii din afară. (Expresia acestui mare acord dintre eu şi lume, adâncit în sentimentul divin al vieţii e celebra care de poesii Das Stunderibuch — Ceaslovul — şi transpunerea ei în proza epică a Povestirilor despre bunul Dumnezeu. Această carte ce con-stitue gloria lui Rilke de mare poet al vremii noastre, o considerăm ca punct de plecare în lămurirea personalităţii lui spirituale^ Arta lui de magician al verbului e poate superioară în Cartea imaginilor, în Poesiile noi pline de viziunile sculpturale, parnasiene si cam reci, ale lucrurilor obiective, sau în Elegiile Duineze, bătute de largul vânt amar al tristeţii omeneşti, dar experienţa religioasă, care © BCU Cluj dă fisionomia particulară a lui Rainer Maria Rilke în literatura contemporana, aici o găsim, în Stundenbuch. Ceaslovul, ca şi perechea lui în proză, Povestirile despre bunul Dumnezeu, e rodul suculent al unei îndoite trăiri: experienţa din Rusia şi experienţa din Italia. Numeroşii şi entusiaştii critici germani, când vorbesc de geneza acestei cărţi, pun un preţ aproape exclusiv pe experienţa rusească. Spre deosebire de ei, noi vom da o însemnătate egală experienţei italiene, fiindcă amândouă slujesc poetului o cantitate considerabilă de motive artistic-religioase. De o parte Rusia pra-vosiavnicâ, de alta Italia catolică, şi totuş fondul religios al liricei lui Rainer Maria Ruxe nu e nici ortodox şi nici catolic. .Precum vom vedea, acest fond rămâne, sub învelişurile răsăritene sau meridionale, pur nordic şi strâns legat de tot ce e mai caracteristic în cugetarea mistica a Germaniei. Ce l-a atras pe el în Rusia, pe care a văzut-o şi a colindat-o de două ori şi pentru care s’a pregătit câţiva am înainte de a porni ? Care e revelaţia lui trăită In nemărginirea stepei ruseşti ? Despre muzicalitatea poesiei lui se spune că sună a melodie slavă şi există, netăgăduit, o înrudire obscură, care îl chema de departe spre mirajul Răsăritului. iolstoi pe atunci patriarh legendar cu prestigiul răspândit în Europa toată, i-a fost un punct de atracţie. RLke l-a vizitat la Iasnaia-poliana. Dar între raţionalismul religios al lui Tolstoi şi inima mistică a poetului german nu există vreo înrudire reală. Ceeace îl chema mai presus de toate, era Rusia pravoslavni-ciei populare, adică o ţară de evlavie primitivă în contrast adânc cu metropolele industriale, ucigătoare de suflet, de unde venea Rilke. In Rusia din Stundenbuch el se închipuie ca un călugăr zugrav de icoane sfinte sau ca un pelerin sărac, pribegind în hagealâc pe la mănăstiri, pe la locurile cu moaşte, în căutarea marilor minuni prin care se descopere Dumnezeu. Când o vede întâia oară, parcă e o revedere, după propria lui mărturisire. O trăise în gând cu o afinitate atât de intensă încât acum ea se desfăcea din pământul stepei şi din sufletul oamenilor simpli, aevea şi aidoma cum o visase. Iată cum o descrie într’una din Povestirile despre bunul Dumnezeu: „Gorganele, ce străbat întreaga stepă ca nişte valuri încremenite în somn, simt morminte ale generaţiilor trecute. Şi’n ţara asta unde mormintele sunt munţi, oamenii sunt prăpăstii. Adânc, neînţeles, tăcut norod, şi cuvintele lui sunt abia ca nişte punţi slabe, şovăitoare, peste adevărata lui fiinţă. Uneori pasări misterioase se ridică de pe gorgane. Uneori cântece sălbatice se cufundă în oamenii mocniţi şi pier în adâncul lor, pe când pasările dispar în adâncul cerului. In toate părţile, totul pare neţărmurit. Nici casele nu se pot feri de această nemăsurată nemărginire; ea năvăleşte prin ferestruicile lor. Numai în colţul întunecat al odăilor stau vechile icoane, ca nişte pietre ce străjuesc drumul lui Dumnezeu, şi luciul unei luminiţe trece prin ramele lor ca un copil rătăcit într’o noapte cu stele. Aceste icoane sunt singurul reazim, singura călăuză statornică, şi nici o casă nu poate trăi fără ele“. In altă parte, vorbind despre vecinătăţile acestei nemărginite împărăţii, el spune cuvântul nespus de frumos că: Rusia se mărgineşte în sus cu Dumnezeu. Pentru Rilke, Rusia e ţara necontenitelor teofanii în formele tuturor lucrurilor concrete şi în licăririle inefabile ale tainelor nepătrunse. Stepa, ea însăşi, a cărei nemărginire încropită de lumină şi tăcere e imaginea veşniciei, i se nă- 5 © BCU Cluj zare ca un pământ fără prihană, paradisiac, unde Dumnezeu se descopere ca în-tr’o oglindă a cerului: Du bist die Zukunft, grosses Morgenrot iiber den Ebenen der Ewigkeit. ; Şi tot astfel, Dumnezeu e cel care s’arată în mâna stângace a zugravilor, în zidarii bisericilor, în cetele de pelerini; el cel care mocneşte şi tace în sufletele oamenilor, care străluceşte în frumuseţea basmelor şi a bylinelor, care se tân-guie în glasul milogilor, care cântă în melodiile „bătrânului Timofei“ şi se răzvrăteşte în rapsodiile eroice ale cazaculuiOstap, cobzarul cel orb, „ce dispare în întuneric mergând ca şi cum ar vedea". Du bist der Bauer mit dem Barte von Ewigkeit zu Ewigkeit. £_Ca într’o ţară sfântă, Rilke trăieşte în Rusia sentimentul covârşitor de imediată prezenţă a lui Dumnezeu^ Potopul de imagini culese din stilul vieţii bisericeşti şi din lumea ţărănească, prin care dă uluitoare expresie artistică acestui sentiment, e atât de familiar evlaviei noastre ortodoxe, încât furaţi de splendoarea şi de magia versului, ne putem lăsa înşelaţi in ce priveşte fondul acestei măreţe poesii religioase. Căci dacă Rilke îşi lămureşte mai bine armonia divină dintre neliniştitul eu şi lume, armonie concretizată în peisagiul rus, şi dacă îmbracă acest sentiment în seducătoare imagini răsăritene, Lfondul religiosităţii lui rămâne totuşi străin de ortodoxie^ f Tot aşa cum rămâne străin de catolicism, după experienţa trăită în Italia. \ Dela Moscova până la Florenţa Renaşterii, sau dela Rusia lui Rilke până la Italia lui e distanţa, care există între natură şi cultură. Stepa rusă i-a dat o revelaţie în forme naturale sau primitive a sentimentului divin; arta italiană îi va da o revelaţie în forme culturale a aceluiaşi sentiment. Prin locul considerabil, pe care îl ocupă motivele artistice din Ceaslov şi din Povestiri despre bunul Dumnezeu, culese din experienţa italiană, ea nu e mai puţin interesantă decât cea rusă în desvoltarea personalităţii spirituale a poetului. Şi dacă critica germană trece repede peste ea, ignorează cu aceasta o lăture însemnată şi necesară în lămurirea concepţiei poetice a lui Rilke despre puterea divină. Ştim că Rilke blestemă oraşul şi, totuşi, revelaţia lui italiană se petrece în cadrul oraşului, în Roma, în Florenţa cu deosebire. Pentru a nu dăinui vreo nedumerire, trebuie să facem distincţie între metropolele moderne blestemate de poet, şi între oraşul italian al inspiraţiei lui. Cele dintâi sunt marile centre industriale, ce desfigurează şi zdrobesc pe om şi usucă avânturile metafizice ale spiritului: sunt oraşele civilizaţiei materialiste moderne. Roma şi Flo-renţa însă nu sunt centre industriale, nu sunt metropole ale civilizaţiei moderne, ci, dimpotrivă, oaze în care s’au eternizat supremele flori ale culturii, plăsmuite de geniul omului. Geniul omului, zicem noi? Dar omul acesta, care în poesia rilkeană se numeşte Michelangelo sau Tizian, e însuş dezrobitorul lui Dumnezeu din informitatea materiei, e liberatorul lui în formele şi în splendorile nemuritoare ale artei. [ Spre deosebire de civilizaţia industrială, cultura ca şi natura sunt moduri de manifestare a puterii lui Dumnezeu în lume.j Dacă pentru poetul acesta de viziune panteistă, Dumnezeu apare în lucru- © BCU Cluj rile naturii ca torent de viaţă imanentă, ce curge prin morfologia lor în perpetuă devenire, identificându-se cu ea, acelaş Dumnezeu sau acelaş torent de viaţă tresaltă în cascadele geniului artistic, care crează cultura. Er ging in Mănteln und Metamorphosen Durch alle steigenden Stimmen der Zeit. Italia cu incendiile de colori ale picturilor ei, cu giganticele încolăciri de marmură ale statuilor, Italia înflorită de corolele domurilor, e pentru Rilke „primăvara lui Dumnezeu'*. In ţara aceasta, unde omul a întrecut prin geniu însăşi frumuseţea naturii, sentimentul prezenţei divine e tot aşa de viu ca în Rusia patriarhală. Poetul o spune prin gura Clarei, personagiu din Povestiri: „Abia în Florenţa, unde întâia oară în viaţă am văzut, am auzit, am simţit, am cunoscut, şi totdeodată am mulţumit pentru toate acestea, acolo m’am gândit din nou la el, —- la Dumnezeu. Erau pretutindeni urmele lui. In orice tablou găseam fărâme din zâmbetul lui, clopotele trăiau încă din glasul lui, şi pe statui cunoscuiu întipărite mâinile lui". iJPrin geniile artei lucrează Dumnezeu la desăvârşirea mai departe a lumii, sau geniile artei îşi adaugă necontenit puterile la făurirea frumuseţii dumnezeeşti în perpetuă devenire^ Cultura, pentru Rilke, nu e altceva decât un act de continuare a creaţiei lumii. Duhul divin a plutit la început peste apele haotice, din care s’au desfăcut formele Universului, şi pluteşte mai departe peste artiştii, cari scot din haosul inform al materiei perfecţiunile frumuseţii. Gândul acesta i s’a lămurit poetului trăind o vreme în intimitatea marelui sculptor francez Auguste Rodin, pe care îl slăveşte într’o minunată monografie; şi acelaş gând e personificat în Michelangelo, titanul care apare în Povestiri lup-tându-se cu muntele de marmură să-i suprime conturul natural şi să-i imprime normele desăvârşirii sculpturale. Cum între Povestiri şi Ceaslov există un paralelism corespondent, figura lui Michelangelo e cântată şi în versuri ca o tragică încordare a omului de a cuprinde necuprinsul şi de a impune măsură nemăsuratului: Acesta a fost omul ce se re ’ntoarce veşnic când în amurgul ei o epocă îşi concentrează ’ntreaga ei valoare. Atunci povara-i toată un altul o ridică şi-o prăvăleşte în prăpastia din pieptul lui, înaintaşii lui au sângerat şi-au râs; doar el mai simte încă ce uriaşă-i viaţa ca s’o cuprindă toată ca pe un singur lucru — Numai Dumnezeu rămâne sus, peste vrerea lui; atunci omul îl iubeşte cu ura lui înnaltă că nu-1 poate atinge. Italia i-a dat astfel nu numai motive şi imagini, dar şi unele din marile simboluri ale concepţiei sale poetic-religioase. Alături de Michelangelo şi de Ti-zian, îi apare din valea verde a Umbriei Francisc D’Assisi, simbolul sărăciei desăvârşite şi al morţii celei bune. Ceaslovul lui Rilke constă din trei cărţi: Cartea despre viaţa monahală, Cartea despre pelerinagiu şi Cartea despre sărăcie şi 7 © BCU Cluj moarte. Aceasta din urmă conţine tăgăduirea marilor oraşe industriale, unde oamenii se sufocă şi se sting de moarte timpurie. Accentele poetului din aceste versuri cad ca nişte lovituri de ciocane pe sentimentul nostru de milă. Sărăcia cântată de el e de două feluri: o sârăeienevoită, de ordin social, care sfârşeşte prin moarte prematură, şi o sărăcie voită, de ordin spiritual, care sfârşeşte în moarte bună, în moartea coaptă ca un fruct din toată vlaga fiinţei noastre. Sărăcia spirituală, benevolă, care în realitate e de ordin religios, îi apare ca „o mare strălucire, ce iradiază dinlăuntru*'. Denn Armut ist ein grosser Glanz aus Innen. Iubirea lui adâncă şi cutremurătoare îmbrăţişează însă pe toţi săracii din lume. Poate n’a trăit pe acest pământ un alt poet cu milă mai fierbinte şi mai pătrunzătoare pentru mizeria umana, în zdrenţele şi în bubele căreia el identifică pe Dumnezeu însuş, cum în Evanghelie Iisus se identifică în toţi săracii şi desmoş-teniţii. Intr’o carte despre Rilke, Edmond Jaloux lasă ca o doamnă, prietenă a poetului, să povestească un episod mişcător. Rilke îşi făcea plimbarea recreativă în grădina Luxemburg din Paris, întovărăşit de această doamnă. La întâlnire venise purtând în mână un trandafir supei b. Doamna s’ar fi aşteptat să i-1 ofere, căci Rilke era de-o atenţie gingaşă faţă de prietenele lui. Dar de data aceasta, poetul îşi continua plimbarea rezervându-şi trandafirul. La grilajul de fier pe lângă care treceau, aştepta ghemuită, ca de obiceiu, o biată bătrână cerşind fără cuvinte şi fără gesturi. Când ajunseră în dreptul ei, poetul se opri şi, înclinân-du-se cu cel mai firesc şi elegant gest, îi oferi floarea. Bătrâna, cu ochii numai uimire şi recunoştinţă, o luă şi porni plină de fericire, renunţând să mai cerşească în ziua aceea. Există un suflet în fiinţele cele mai nenorocite şi trebuie să ai inima lui Rilke ca să-l descoperi. Iubirea lui pentru săraci constitue elementul cel mai omenesc şi cel mai creştin al poesiei sale. Dar dincolo de sărăcia socială, geniul lui se aprofundează în marele sens al sărăciei spirituale, de bună voie, care apropie mai mult ca orice pe oameni de Dumnezeu. Simbolul acestei eroice şi sfinte sărăcii e Francisc din Assisi, Der braune Bruder deiner Nachtigallen, adică fratele oacheş al privighetorilor lui Dumnezeu. Cu evocarea sublimului sfânt italian, care a murit sărac şi zâmbitor, fructificând lumea prin sămânţa morţii lui, se încheie Ceaslovul lui Rilke. Ultimul vers, care pune capăt acestei năvalnice simfonii de cuvinte în cinstea lui Dumnezeu, e adresat lui Francisc: Der Armut grosser Abendstern. Cu tot acest sentiment, personificat în sfinţenia celei mai caracteristice figuri a evlaviei italiene, măduva metafisică a religiei lui Rainer Maria Rilke rămâne străină de creştinismul tradiţional. Motivele ruse şi motivele italiene sunt flori bătute într’o pânză poetică, ale cărei fire regilioase se torc din negurosul caier al misticei germane. i_In literatura germană, Rilke e chiar ultimul reprezentant de geniu al acestei mistici.| Şi dacă lirica lui religioasă e bogată în idei paradoxale uluitoare, ele 8 © BCU Cluj nu se pot înţelege decât în lumina (vechilor speculaţii religioase ale gândirii ger-mane.Am văzut că în concepţia lui R.lke, viaţa şi Dumnezeu se confundă în aceeaş unitate înţeleasă ca o forţă imanentă în continuă desvoltare, în progresivă devenire, şi am numit acest fel de a vedea : panteism evoluţionist. Panteismul, după care spiritul creator se confundă cu creatura, adică Dumnezeu e identic cu lumea, e o învăţătură falsă şi osândi „ă de doctrina creştină, dar o învăţătură caracteristică misticei germane. Ea vine de departe, din Evul Mediu, dela Meister Eckart, părintele filosofiei germane. Principiul cardinal al gândirii eckartiene e identitatea dintre eul uman şi Dumnezeu: eu şi Dumnezeu una suntem,— şi acest principiu e panteist. Rilke îl exprimă uneori, printr’un plural şi un singular: Wir Gott, — Noi Dumnezeu l Mistica în genere este esenţa oricărei religii, iar esenţa religiei e unirea sufletului cu Dumnezeu. Ca să ajung la Dumnezeu, învaţă Meister Eckart, trebuie să ajung mai întâiu la sinea mea cea mai adâncă, cea mai intimă. Nu pu tem înţelege ce este această sine, decât reamintindu-ne că în doctrina eckar-tiană sufletul are trei feluri de funcţiuni: simţurile şi facultăţile superioare lor — memoria, inteligenţa şi voinţa — sunt cele două feluri de funcţiuni prin care luăm contact cu lumea din afară şi cugetăm asupra ei; sinea sau adâncul sufletului e o a treia funcţiune, fără nici un contact cu lumea din afară, fiindcă menirea ei e numai contactul cu Dumnezeu, esenţa religiei. Acest contact divin în adâncul cel mai pur şi mai tainic al sufletului se produce cu condiţia ca zgomotele lumii din afară, care vâjâie în simţiri şi se prelucrează în facultăţile superioare, să tacă cu desăvârşire. Tăcerea pură, tăcerea primordială e însăşi esenţa fiinţei dumnezeeşti precum este esenţa sau sinea, sufletului nostru. Wesen ist Schwei-gen, zice Meister Eckart. Rilke rosteşte puternic această idee în următoarele versuri : De-ar fi odată linişte profundă, de-ar amuţi tot ce-i vremelnic şi schimbător şi râsu’nvecinat de-ar amuţi, şi zgomotele simţurilor mele de nu mi-ar turbura adânc vegherea — atunci cu o gândire înmiită te-aş cugeta întreg şi-ai fi al meu, măcar atât cât ţine un surâs... Contactul cu Dumnezeu în sinea străfundă a sufletului, contact care se numeşte cu termenul obişnuit extaz, e un act la care participă întreaga noastră fiinţă spirituală, dar în timpul căruia conştiinţa noastră clară se întunecă, intră în umbră ca soarele în eclipsă. Extazul e un fel de orbire mintala, de-o clipă, simţită însă în modul cel mai fericit.Rilke exprimă astfel ideea: Şi cum în mine însumi mă aplec, Dumnezeul meu e neguros şi ca o’mpletitură de mii de rădăcini, ce sorb tăcut. Ştiu doar că din căldura lor mă’nalţ — mai mult nu ştiu, căci ramurile mele zac în afund şi numa’n vânt se clatină, 0 © BCU Cluj Psihologia religioasă ne învaţă că extazul unitiv odată produs, în sufletul credinciosului rămâne conştiinţa tare şi neclătinată că de-atunci încolo nimic, absolut nimic nu-1 mai poate despărţi de Dumnezeu. In lirica lui Rilke ideea aceasta devine un sentiment al identităţii, conturat cu o energie cum rareori s’a întâlnit în poesia tuturor timpurilor. Versurile lui capătă o duritate de oţel: Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea, urechile surzeşte-mi: te pot auzi, şi fără gură te pot invoca. Sfărâmă-mi braţele : ca într’o mână în inimă te-oiu strânge. Opreşte-mi inima: în creer va zvâcni, şi creerul în jar de-1 vei scrumi, pe val de sânge’n mine te-oiu purta ! Câţi poeţi într’adevăr au atins această culme de religiositate arzătoare în arta lor şi câţi au izbutit s’o slujească cu forţă verbală atât de intensă încât flacăra cuvântului e totdeodată flacăra inimii ? Pe această culme, Rilke se simte luat de vânturile uriaşe ale freneziei creatoare. Dumnezeu e în el, e o „neţărmurită prezenţă”. Ar vrea să-l zugrăvească asemenea „unui gigant dintr’o margine a cerului în cealaltă”, asemenea „unui munte”, asemenea „unui incendiu”, asemenea „unui Samum ce creşte din pustie”. { Ce păcat însă că, scoborînd din creştetul acestui avânt ceresc, poetul ne descopere în sufletul său un Dumnezeu mic-micuţ, care ne contrariază dureros sentimentul măreţiei, cum ni-1 contrariază ideea înrudită şi scumpă lui din mistica germană !j Pentru această mistică, momentul unitiv al întâlnirii lui Dumnezeu cu sinea primordială a sufletului se numeşte „naşterea lui Dumnezeu în suflet”. E prea puţin să spunem că sufletul omului devine ieslea din Betleem pentru a legăna pruncul ceresc. Cu o îndrăzneală ce aduce a impietate, misticii germani consideră sufletul ca un sân matern, în care realmente s’ar naşte Dumnezeu. Unii dintre ei nu se sfiesc să-l compare cu Fecioara Maria şi să-l numească „născător de Dumnezeu”. Angelus Silesius, autorul celebrei cărţi Călătorul heru-vimic, care îşi scrie strofele sentenţioase sub steaua lui Meister Eckart şi a lui Ja-cob Boehme şi exercită o netăgăduită influenţă asupra lui Rilke, e în stare să exclame nu odată : Ah, prieteni! Dumnezeu se înomeneşte, el s’a şi născut! Unde ? In mine : pe mine m’a ales el ca mamă ! Fireşte, ne găsim în faţa unei răsturnări totale a noţiunilor ce privesc raportul dintre Dumnezeu şi om. .Dacă în doctrina creştină, Dumnezeu, principiul transcendent al lumii, e Tatăl nostru al tuturor şi ne simţim cu el în legătură de fii adoptaţi, mistica germană, socotind pe Dumnezeu principiu imanent în lume şi, deci, forţă intrinsecă în suflet, îi condiţionează existenţa de existenţa vremelnică a omului. JE ca si cum ar exista întâiu omul şi numai după aceea Dumnezeu. Meister Eckart o spune răspicat: „Dacă n’aş fi eu, nici Dumnezeu n’ar fi”. Dumnezeul acesta imanent, care se naşte din sufletul omului ca dintr’un sân matern, e ceeace se numeşte Dumnezeu în devenire, i Ideea aceasta nu aparţine 10 © BCU Cluj numai misticei germane; ea constituie o proprietate specifică a filosofiei germane şi e sursa prestigioasa a năstruşnicei religii rasiste din vremea noastră.j Răsturnarea totală a raporturilor dintre Dumnezeu şi om prin' condiţionarea existenţii divine de existenţa umană, provoacă în domeniul literar cele mai îndrăzneţe şi mai paradoxale expresii posibile. Concepţia fundamentală a poesiei lui Rilke e acest Dumnezeu în devenire, pe care il numeşte „Werdende Tiefe“. Paradoxul literar, atât de frecvent la Ange-lus Silesius, nu e mai puţin frecvent la el. Poetul îşi arogă o deconcertantă paternitate faţă ae Dumnezeu: Ich bin der Vater... Du bist mein Sohn ! Fiul, zice Rilke, e mai mult decât tatăl, e tot ce-a fost tatăl şi va fi tot ce n’a fost el. Dumnezeu e moştenitorul omului şi viitorul însuş. Nu e trecutul, ci numai viitorul în necontenită devenire, în creştere progresivă. Ideea aceasta, persistentă în lirica rilkeană, ne-a îndreptăţit să-i numim concepţia panteism evoluţionist. Cât priveşte prezentul lui Dumnezeu în suflet, iată care e imaginea lui poetică: . Iar tu, tu ai căzut din cuibul tău. Eşti puiu de pasăre cu ghiare galbene Şi ochii mari; şi milă ml-e de tine. Cu-un deget iau un picur din izvor şi-ascult dacă te’ntinzi spre dânsul, ars de sete, şi simt cum bate inima ta cu a mea — de teamă amândouă. ' Luate în sens simbolic, aceste versuri pot exprima foarte bine un moment de şovăială în credinţa religioasă a poetului, dar nu e mai puţin adevărat că, socotite în concepţia sa generală despre Dumnezeu, ele contrariază penibil sentimentul nostru de măreţie, legat de fiinţa supremă. Aceeaşi contrarietate ne încearcă citind paradoxala expresie pe care Rilke, în continuare, o dă ideii că existenţa divină e condiţionată de existenţa umană: Ce te vei face Doamne, când eu voi muri ? Eu sunt ulciorul tău — când mă voiu sparge ? Băutura ta sunt — când mă voiu strica ? Sunt haina şi’ndeletnicirea ta, ‘ cu mine-ţi pierzi tu înţelesul. După mine, tu nu vei mai avea lăcaş unde vorbe calde şi prietenoase să te’ntâmpine; picioarelor tale trudite le vor lipsi sandalele de catifea, care sunt eu. Ce te vei face, Doamne ? Mie mi-e teamă! Această teamă, această grijă a unui muritor ca noi toţi de soarta veşnicului Dumnezeu are ceva din ifosul hazliu al unei efemeride, care s’ar tângui amar- 11 © BCU Cluj nie, gândindu-se la soarta muntelui de piatră !tNu mă sfiesc să afirm că, pentru mentalitatea noastră ortodoxă, concepţia pe care şi-o face Rilke despre Dumnezeu e o' mizerie metafisică. Dar o mizerie înfăşurată în mantia înstelată a celei mai fermecătoare poesii ce s’a scris în vremea din urmă. i Numai în această carte a Ceaslovului sunt ca la trei mii de versuri şi aproape fiecare vers e o imagine nouă, inedită. Ritmul încordat le rostogoleşte unele peste altele ca într’o Niagară de poesie. La rândul ei, fiecare imagine e un nume nou, pe care poetul i-1 dă lui Dumnezeu. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ poartă numele lui, iar acest nume cade peste lume ca o ninsoare cosmică în care mii şi milioane de fulgi se contopesc în aceeaşi strălucire unică. Dintre toate categoriile de oameni, preferaţii lui Rilke sunt artiştii, făuritorii de frumuseţe. Pentru el, frumuseţea e dumnezeire. Şi ea îi apare ca un dom plănuit să fie cât Universul de mare. Artiştii de pretutindeni lucrează la construcţia lui. Nu s’a terminat încă domul, dar poetul închide ochii şi-l vede gata în visul viitorului. El însuş e unul din constructorii de geniu. Opera lui, din punct de vedere religios, are ceva din acest dom neterminat.-Dar meritul epocal al lui Rainer Maria Rilke e că a scos din dărâmăturile sufletului omenesc, devastat de veacul al XlX-lea, blocuri de marmură pentru templul lui Dumnezeu^ 12 © BCU Cluj P O E S I I DE V. VOICULESCU ANDROGINUL Ţin cumpăna ’ntre suflet şi ’ntre came... Drept chezăşie limpede-a puterii Că patimile n’au să mi-o răstoarne, Port amândouă cheile plăcerii... Nu simt astfel nici junghiul desbinării, Nici jugul dorului şi nici fierbintea Crucificare a împreunării, Ci pururi zămislesc numai cu mintea. Inngemănând protivnice silinţe Cobor zâmbind din alba ’ntâetate Din soiul unic fără de seminţe, închis în pura mea deplinătate. Prefigurez un gând zeesc al lumii Ce-şi dibue pe forme bucuria Şi răsădeşte ’n moliciunea humii Tăria tainei mele, fecioria. MAI MULTĂ NOAPTE Mai multă noapte, mai multă noapte... Beznă măreaţă, mumă a luminii, Uger de umbră dulci ţi-s ciorchinii... Sugem cu somnul negrul tău lapte... 13 © BCU Cluj Sub ale tale veşnice scuturi Se strâng în lacre sacrele scule... Inima vede ca la ’nceputuri Cum dorm în brazde vremile nule. MAREA BIRUINŢĂ Răsbim din lut, urcăm scări de luceferi, Silim să ducem cerul mai departe, Prin săbiile vremii trecem teferi Luptând s’ajungem pân’ la tine, moarte. Cu ce ne ’ntâmpini, mare biruinţă ? Nu vrem cununi, nici sceptre tari de domn. Ci rai de neclintită nefiinţă Cu oarbe şi sălbatece genuni de somn. DAR SUFLETUL Grânar de nestemate amurgul s’a închis. Pământule, de-acuma comorile îţi seacă... Şi-mi amintesc de-o ţară alăturea de vis Spre care ’ntreg alaiul luminii slobod pleacă. O trup, capcană caldă, năvod cu dulci momeli Tu prinzi ce-i greu şi lacom, păstrezi ce-i lut în plasă. Dar sufletul, prin ochiuri de vrajă şi ’ndoeli, Dar sufletul tot scapă şi se întoarce-acasă. STELĂ FUNERARĂ Iţi laşi pe rând lumina şi te desbraci de umbră Te lapezi, ca un doliu purtat îndelungat: Ce alb răsare pieptul de sub tunica sumbră... Ce limpede stă arcul vieţii încordat! ăi scuturat tot visul din cutele vieţii Atârnă’n cue anii ca nişte triste rochii Aştepţi mai nou ca rouă în drumul dimineţii, Să vie pasări sacre să-ţi ciugulească ochii... ALTĂ STELĂ FUNERARĂ Pe groapa lui Octavian Goga Am părăsit părinţii, prietenii şi turma... Gol m’am culcat pe pajişti zâmbind nemuritoare... In van trimiteţi dorul şi plânse tul pe-o floare... Aicea câinii vieţii nu îţi mai află urma. 14 © BCU Cluj Scăpat din jugul cărnii, afară din destine, Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma... Dar după noaptea morţii, târziu, abia acuma începe dimineaţa eternităţi ’n mine. STRĂBATERE Lui Nichifor Crainic Ca pe-o cetate’n piscuri de minuni, Asediindu-L noapte-zi mereu Cu armele ne’nvinsei rugăciuni, Suim să cucerim pe Dumnezeu... Stau miliarde turnuri fără ’nfrângeri Şi miliardele de porţi la fel... Şi fie care poartă e un înger Prin care să străbatem pân’ la El. . RECOLTĂ PIERDUTĂ Ajunge ’ncet omidă al vremii fraged flutur, îngălbeneşte carnea de-al toamnelor lung scutur. Tăunii voluptăţii şi viespile plăcerii Cu ace obosite muriră ’n murgul verii... Cosită, frumuseţea pe chipuri se usucă. De-atâta treer trupul e pleavă şi nălucă. Cine-a furat tot rodul cu aurul lui tare, De umplem doar cu oase cernitele hambare ? Nu e bob viu pe care să-l luăm cu noi în gură. Stă câmpul însă gata de altă arătură : Ursită să aştepte, se ’ngroapă — strop de rouă — Sămânţa fericirii în altă carne nouă. VÂNĂTOARE MITOLOGICĂ Cerbul ţîşni... clocot din munte Şivoiul picioarelor spre văi adânci. Cu năluci de crengi unduind în frunte Torentul fugii piere ’ntre stânci. 15 © BCU Cluj Rămas pe creste cumplitul centaur, La ochi cu arcul, cată ’n zadar. Domol îl plouă cu sânge şi aur înaltul codru de chihlimbar, TRISTAN ŞI ISOLDA Aşijderi unei lupte, de departe Braţele-şi reped cu arzimi de spade... Buzele-şi cată, lacomi să se prade... Până ’n fund Tristan bău pe Isolda. Dulce pieire, aprigă ’ncetare : Toţi macii uitării şi-au stors holda In cupa cu venin fermecat din care Până ’n fund Tristan bău pe Isolra. Cu pânzele ’n creştet vrăjite de lună Corabia ’ncinsă de marea înaltă Domol îi trece spre-o altă genună Ascunşi în alba-i floare învoaltă. © BCU Cluj AN MORT DE ION PILLAT Casa veche cu coloane albe, Parcul şi mai vechi ca ea; Cerul vânăt peste care, salbe, Pier cocorii ’n seara grea; Nucii negri, pajiştea deşartă — Şi, pustie ca şi parc şi nuci, Amintirea care ’mi bate ’n poartă Lung, In sufletul de tuci. Miros jilav de trecut şi ploaie... Şi mai putred şi mai stâns Calendarul veşted ce ’n odaie Stârvul timpului l-a strâns. 17 © BCU Cluj DIN ÎNSEMNĂRILE LUI SAFIRIM ) DE N. M. C0NDIE8CU „Tecerrree! Tecerrree ! Pentru numele lui Dumnezeu, tecerrree !... Pir’ar a dracului de viaţă!... Magda, feii se tacăăă...“ Magda, îngrozită, încremenită, ca şi cum pentru întâia oară aude vocea acestui „Jupiter tonans”. Apoi, ia, pripit, în braţe pe Fufuţa, — care ehirăie în troa ca cu plapomă roşie, crestată în baclavale, cu serviciu fără termen, ori cât e de roasă şi ori câtă vată iese prin rănile deschise, — îşi deschiotoră bluza soioasă şi dă ţâţă fetii care suge lacomă, cu gâlgăeli. De ani, scena aceasta se repetă, totdeauna nouă. Domnul Robert Iavorski, vlăstarul unei nobile familii poloneze, — aşa pretinde dânsul, — rătăcit de turmă şi stabilit de vre-o treizeci de ani în oraşul nostru, îşi câştigă existenţa, de om rămas calic, făcând instalaţii electrice prin casele bogătaşilor. Este singurul, — după cum spune Domnia-Sa, — care de când cu electrica, a adâncit taina acestei puteri, de nimeni încă deslegată. Din vulgara-i meserie de instalator, Domnul Robert, asigură pâinea, — nu totdeauna zilnică, — a numeroasei sale familii. Preocuparea de căpetenie, însă, — inerentă ori cărei genialităţi, — e alta. Se strădueşte, să stabilească, practic şi definitiv, aceia ce, pentru mulţi savanţi e o utopie : „perpetuum mobile”. Nici mizeriile zilnice, nici zâmbetul despreţuitor al ghiftuiţilor şi al ignoranţilor, nu-1 clintesc din credinţa că el, EL Robert Iavorski va născoci acel „perpetuum mobile” care va acoperi bătrâneţea lui şi tinereţea odraslelor, cu valuri de aur. Odraslele sunt numeroase, — după legile verificate ale sărăciei şi ale murdăriei. „Pleoşniţe” după cum adesea le spune dânsul, cu zâmbet duios şi îngăduitor. Fata cea mai mare, Vilma, s’a căsătorit din dragoste svăpăiată, — nici că se putea altfel, — cu Octav Berneanu, actor la teatrul local. Un fel de clown, cu schimonoseli gustate de galerie, incult ca o cismă şi suficient ca un profesor universitar. Boem nărăvit, petrece cu Vilma, nopţi în şir, prin toate localurile de noapte, pentru ca apoi să se aboneze, zile dearândul, la ciorba şi rasolul venerabilei Doamne Magda Iavorski. 1} Volumul II, care va apărea in curând. 18 © BCU Cluj Vin apoi: Luiza, care „ca şi Papa” înclină spre ştiinţele positive, de şi n’a făcut tot liceul şi nici n’are să-l mai isprăvească. Se căsneşte să apară concentrată, prinsă în mreaja unor gânduri, neînţelese muritorilor de rând. Vorbeşte toată vremea, cui vrea şi cui nu vrea s’o asculte, despre algebră, trigonometrie, geometrie descriptivă, demonstrând cu cele două beţe simbolice, diferitele posiţii ale liniilor pe planuri şi isprăvind totdeauna : „Ei, degeaba, nu vezi în spaţiu... E un dar şi asta...”. Sau, cuiva care îndrăsneşte să-i întoarcă vorba: „A, pardon, — aşa spune şi Papâ...şi-ţi dai seama dacă însuşi Papă spune aşa...” E urâtă. Cu gură lăbărţară, cu nasul de-o cârnenie neobişnuită, surâde des-preţuitor şi răspunde cu un „hm“ strident la tot ce i se pare că iese din cercul preocupărilor ei ştiinţifice. Hercule, întâiul mascul dintre coborâtorii Domnului Robert, rachitic şi pipernicit, străveziu prin gălbejeala obrajilor, îşi umflă într’una muşchii pe care nu-i are, numai pentrucă se chiamă Hercule. Berta, vioaie, drăgălaşă, fără pretenţii, concepută pe semne, într’un moment când Domnul Iavorski nu se gândea la marea sa descoperire. Un boboc de fată, care spune atâtea când tace şi râde cu toată făptura ei când glăsueşte. O maliţiositate necăutată o face şi mai preţuită. Ştie să spună cuvinte de duh şi are darul observaţiei, în amănunte. O meteahnă : Crede şi ea, cu evlavie, cum că „Papă” va reuşi în descoperirea lui şi îi va umple de aur. După Berta, răspund la apel: Kiki, Piki, Şmuţi, ciripind sau chirăind în jurul Coanei Magda, matroană din alte vremuri, care cu Fufuţa la sân, ţine piept nevoilor. Murdăria, nedeslipită de sărăcie, stăpâneşte şi aici. Kiki, Piki Şmuţi, sunt totdeauna lipicioşi, cu caş în colţul buzelor, cu ochii urduroşi şi cu mucii neşterşi, — ori cât i-ar curăţa şi dojeni Cucoana. Izolat de toţi şi de toate, la o masă mare de brad încărcată cu tot soiul de speteze şi de roţi, lucrează până’n noapte târziu Domnul Iavorski. Se vede. genialitate recunoscută târziu, acoperit de glorie şi de bani, bani mulţi să n’aibă ce face cu ei, bani mulţi cari să răscumpere chinul unei vieţi în goana după pâine. Ochii lui de viezure, stau holbaţi îndelung în spre tavanul gălbejit de fumul ţigărilor, fumate una după alta, pe când cu mâini palide, mângâie în neştire vre-o rotiţă ori vre-o spetează ale încâlcitelor aparate. Târziu, se trezeşte din tumultul gândurilor, îşi freacă fruntea, îşi netezeşte mustăţile ţepoase şi începe iarăşi calculele algebrice. Se petreceau toate acestea pe vremea când cârma balonului şi căruţa fără cah — văzute aevea mai târziu, — erau socotite utopii ca şi „perpetuum mobile”. Frământarea tragică a Domnului Robert, sta în curăţenia credinţii lui, care înebunise pe toţi ai casei: „Ei, — dacă Papă va reuşi...” Refrenul acesta, trebuia să verse, odată şi-odată, gârlă aurul în casa mizeră. Adesea, într’o noapte, atâţia desculţi s’au trezit boeri. Ei, n’aduce anul ce aduce ceasul... Cu familia Iavorski, ne împrietenisem încă din anii liceului. Acum, reîntorşi pentru câtva la vatră, Mircea Cluin şi eu, Ivănel procurorul, un oare care Ionel Furduiescu, poet blond cu versuri proaste precum şi fraţii Gregorian, feciorii unui armean bogat, — toată tinereţea mahalalei, cum s’ar zice, ne adunam adesea 19 © BCU Cluj seara, sub dudul bătrân din ograda savantului, atraşi cu toţii, — nu de ştrudelul rânced al Cucoanei Magda, nici de urletele lui Kiki, Piki, Şmuţi şi Fufuţa şi nici de atitudinile pline de preţiozitate ale Luizei, ci de limpezimea râsului sănătos şi cald al Bertii. Simţiai, apropiind-o, pulsaţia unei vieţi gata să sfarme hotarele în care soarta o îngrădise. Erau vara, seri cu lună plină. In razele reci, se topia tot nelămuritul din noi, tot ce năzuim şi n’are să fie niciodată, tot ce-ar fi trebuit să fie şi n’a fost şi n’are să fie... Cântam în cor, romanţe din acele vremi, pline de un sentimentalism eftin, râsul tinereţii de-acum. Vocea de bariton a lui Mircea, se desprindea, bine timbrată, cu o căldură comunicativă. O voce, încărcată, de taine şi de întrebări fără de — „Cain, ce-ai făcut cu fratele tău ?” Simt iarăşi suflarea de ghiaţă, de data aceasta aducătoare, par’că de iertare, îngăduitoare poate pentru amintirile de atunci, când de-abia începusem urcuşul, mână’n mână. Şi până’n noapte târziu, veghiam sub bătrânul dud, împletind din nimicuri, înfăptuiri de preţ, sub surâsul plin de limpezimi al Bertei. In acele clipe, cu privirea trimeasă înspre tavanul murdărit de fumul ţigărilor şi mângâind şurupuri, Domnul Iavorski, dovedia, poate, minunea cea mare. „E, — dacă Papă va reuşi...” Câte seri trăite astfel. Luiza îndepărtată şi rece. Hercule, aşteptând miezul nopţii, ca să ne aducă lipii calde de la Traicu. Berta, fragedă şi bună în toate cuvintele ei... Apoi noi, — zăvozii... Intre Mircea şi Berta se însăila o apropiere care întrecea prietenia. Se doriau singuri. Plecau de lângă noi, bătătorind iarba arsă a curţii, în convorbiri cari nu se mai isprăviau. El, se îmbăta de mireasma crudă a trupului ei, de limpezimea privirii ei, plină de făgăduinţi. Uneori, Ivănel, le întrerupea poesia, — tot prin poesie, — scandând cu o voce drăcească, cuvintele din romanţa lui Martini: „Plaisirs d’amour ne durent qu’un instant Chagrins d’amour durent toute la vie...” — Dute dracului!... era răspunsul Bertii. Au trecut zeci de ani. Nu pot să uit prisosul de viaţă pe care-1 revărsa numai pe Jumătate simţite, se materializa în privirea, în legănatul leneş al şoMurilor, în fiecare gest al ei. Adesea spunea: „A, dacă Papă reuşeşte cu invenţia lui, ce fericire pe voi toţii... O să am vile, la Constanţa, la Deauville, la Biaritz, pe coasta de azur, pretutindeni... Şi voi, veţi veni ca la voi acasă. Toate dorinţele vă vor fi împlinite...” Ce generoasă revărsare în mizeria drămuitoare a pâinei zilnice şi ce încredere în omul care strâns între şurupurile lui, nu ştia decât să strige: „Tecerrree ! Tecerrree ! Nu pot să lucrez ! ” Foşneau plopii sub adieri de vis... Câte se vor fi schimbat în mahalaua copilăriei şi-a tinereţei noastre! Ce s’o fi ales de curtea cu iarbă arsă de secetă, străjuită de bătrânul dud? Domnul Robert a închis ochii, fără să dovedească minunea. A plecat apoi, în călătoria fără de reîntoarcere şi Cucoana Magda. Hercule şi cu Luiza au luat dru- 20 © BCU Cluj mul pribegiei prin străinătăţi. Kiki, Piki, Fufuţa, cine mai poate şti cum vor fi ajuns. Am revăzut însă pe Şmuţi, reporter la un ziar din Capitală, venit într’o zi să-mi ceară „ceia ce cred eu că merită pentru serviciile de presă ce mi-a adus”. Târziu, — făcând garnizoană cu Vânătorii lui la Constanţa, Mircea a revăzut pe Berta. Cânta într’un cafeu concert, — Şantan — cum se spunea atunci. Avea aceiaşi limpezime în privire şi acelaşi prisos de viaţă. Cânta, o romanţă stupidă, preţuită pe atunci: „Sub picior, sub picior, Zăcea ascuns, zăcea pitit Norocul ei cel chior... Sub picior, sub picior...” L’a recunoscut şi-a venit după sfârşitul spectacolului, la masa lui. De data aceasta, Mircea s’a simţit mic faţă de femeia care luase în piept viaţa, după năruirea tutulor credinţelor. Şi-au stat aşa, ceasuri, golind pahare... — Ţi-aduci aminte Berta?,.. Plopii foşneau sub adieri de vis... — Ei, dacă Papă reuşea... In noaptea aceia şi-au dăruit ce-şi mai puteau încă dărui, o femeie în luptă aprigă cu ziua care vine şi un tânăr, — cinic în credinţele lui, — convins că nu rămâne din toată goana vieţii, de cât ce-ai strâns în braţe. 21 © BCU Cluj AŞ VREA DE PIA ARAPU Aş vrea să fiu un pom clătinat de vânturi, mângâiat de ploi, adormit de toamnă. Aş vrea să fiu o apă cu netezi suprafeţe, cu nuferi liniştiţi, cu peşti tăcuţi în fund, Aş vrea să fiu ca stuful, ca papura din baltă în care foşnesc grauri, în care trec lăstunii, . în care plânge broasca ieşită din adânc. Aş vrea să fiu un cântec uitat de trubaduri, pierdut de cântăreţi, cules de un copil. Aş vrea să fiu o barză cu pasul măsurat ce vine de departe şi pleacă mai departe, o barză călătoare cu sborul nemişcat. Aş vrea să fiu un câmp dogoritor în soare, în care iarba nouă înfige rădăcini, în care sapă râme, în care orbesc cârtiţi, în care trec alene împovăraţii melci. Aş vrea să fiu un clopot cu glas adânc şi blând, ce sună dimineaţa şi câteodată seara, ce chiamă în bisericii cucernice măicuţe şi plânge în clopotniţi pe somnul lor de veci. Aş vrea să fiu o ceaţă a toamnelor târzii, ce cade peste oameni ca visele pustii,, ce-acoperă copiii cu vagi melancolii, şi-atârnă la ferestre ca pânze cenuşii. Aş vrea să fiu ca focul, ca vântul şi ca marea, aş vrea să n’am hotar. g2 • . © BCU Cluj LA HOTARELE MORŢII DE RADU BOUREANU Peste negre păduri de brad în ducatul lui Glad : încovoiată securea lunii ameninţa cu tăişul pălind, hotarele morţii, săgeţile, Hunii. Fibule de aur, cu lanţuri prelungi pornite pe drumul pierdut, în palma văsduhului scriseră dungi, căzând în ducatul lui Menumorut. Hotarele morţii văzură, Hunii, ar fi pornit stepa ’n copite, ar încovoiată securea lunii, aneninţa peste păduri mocnite. 23 © BCU Cluj FRAN