FRANCOIS VILLON IN ROMÂNEŞTE ION PILLAT: Lirica noastră de azi..............505 FRANCOIS VILLON: Traduceri de Zoe Verbiceamu . 510 VICTOR PAPILIAN: Neîngropat...............514 TRAIAN CHELARIU: Poesii...................525 NICOLAE ROŞU: Burghezul în lumea modernă . . . 527 DUMITRU ION ALBOTA: Poesii................533 PETRE PAULESCU: Mie însumi................535 VIRGIL CARIANOPOL: Ciobanul...............536 ION ŞIUGARIU: Cântec de moarte............537 D. STANILOAE: Cuvânt şi faptă.............538 IDEI, OAMENI, FAPTE NIŢA MIHAI: Satul, izvor de viaţă românească ... 549 SEPTIMIU BUCUR: Eroism demonic...............550 CRONICA LITERARA VINTILA HORIA : Liviu Rebreanu : Gorila......552 GEL VRABIE: Atlasul Linguistic Român.........553 ■ CRONICA MĂRUNTA NICHIFOR CRAINIC: Balada. — Hero şi Leandru . . 558 EXEMPLARUL 20 L E I © BCU Cluj Omul forte reuşeşte fn lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,“«reerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele i e;ti de a a turna un flacon de Quîntonine într'un litru de vin de masp şi de a lua, înaintea fiecărei mese. un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99. bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa şi scrie * „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu ne-am. săturat niciodată de acest produs care eonstitue pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi eonş* parat cu Quintonine pentrucă nici unul nu coţine atătea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PROPUS FRANCEZ.— LABORATOARELE HELîN IA FARMACII $i DROGUERM * © BCU Cluj GÂNDIREA LIRICA NOASTRĂ DE AZI DE ION PILLAT Dacă literatura în genere a unui popor e un organism viu, condiţionat şi legat strâns de rassă, pământ şi trecutul istoric şi deci un fenomen profund original acelui popor, poezia, şi cea lirică în deosebi, se prezintă cu un caracter şi mai specific. in ea mai mult decât în teatru, nuvelă sau roman, fiecare neam îşi regăseşte, ca într’o oglindă vrăjită, nu numai aspectul exterior, chipul obişnuit, viaţa fizică — ci însuşi sufletul adânc şi ascuns, sădit acolo din moşi strămoşi şi dospit din ţarina ancestrală. De aceea sar puitea spune cu dreptate că lirica unui popor e cea mai fidelă foaie calificativă a sufletului naţional şi în acelaş timp că ea este cheia cea mai sigură ca să putem pătrunde tainele fenomenului autohton. Poezia lirică românească, desvoltată după legi proprii situaţiei noastre geografice şi istorice, reprezintă ca şi graiul care i-a dat naştere, o insulă romanică în răsăritul slav. Vitregia vremurilor, dela năvălirile barbare până la cutropirdle tăta-iilor şi turcilor — precum şi legea şi datinele Ortodoxismului răsăritean împrumutat dela slavi, depărtându-me de cultura catolică şi feodală a Evului Mediu occidental, de umanismul şi artele Renaşterii şi de perioada de literatură clasică înfloritoare pe rând la celelalte popoare din apus — au 'prelungit la noi lipsa unei poezii culte până la începutul veacului XlX-dea. Aşa că se poate spune că, lipsiţi până la epoca de industrializare recentă, de un mediu şi de o cultură orăşenească, literatura română a fost până eri numai a satelor ,singura realitate etnică şi forma superioară de cultură proprie românească. De fapt, mai ales în regiunea muntoasă şi deluroasă, dela Daci şi Romani şi până acum trei sferturi de veac — aşezările omeneşti, datinile şi obiceiurile patriarhale sehimbându-se prea puţin — primatul poeziei populare a fost necontestat. La nici un alt popor european această supremaţie a liricei populare — cu excepţia poate a Jugoslavilor unde elementul epic domină — nu se constată în aceeaşi măsură, păstrând încă ecouri adânci până în zilele noastre. Cine vrea să înţeleagă sufletul şi caracterele poeziei noastre lirice de astăzi cine vrea să ni desvălue tainele şi să-i cuprindă legile hatărîtoare — trebuie neapărat să pornească dela această constatare primordială şi anume că: singura noastră tradiţie literară e cea populară:, şi că în literatura noastră lirică poezia populară înlpcuieşte epocile de înflorire care formează veacurile clasice ale marilor literaturi occidentale. Privită sub acest unghiu de vedere perspectiva istoriei noastre literare în tot decursul secolului trecut se luminează şi se simplifică. Toată desvoltarea noastră lirică cultă se reduce în ultima analiză la fecundarea acestei tradiţii autohtone a 5°5 © BCU Cluj poeziei noastre populare prin aportul succesiv al romantismului, al realismului, al simbolismului sau al modernismului occidental care iau locul vechilor infulenţe culturale din răsărit: bizantine, paleoslave sau neoeline de mai târziu. Această constatare e atât de adevărată că, fapt bătător la ochi, de câte ori un scriitor român singur sau o întreagă şcoală literară a nesocotit acest imperativ şi, în loc de a altoi pe un motiv autohton, a încercat să sădească o plantă străină climatului nostru liric, experienţa a dat greş, căci legile vieţii nu pot fi nesocotite. Astfel şi încercarea „latiniştilor” din Ardeal şi sforţarea de limbă poetică italianizantă a lui Eliade Rădulescu în trecut n’au reuşit. La fel, astăzi, strădania unora de a crea artificial un grai poetic nou, valabil internaţional pe un pin modernist fără nici o legătură cu sufletul şi pământul acestei ţări na avut drept rod decât făurirea unui jargon menit pieirii şi respins de conştiinţa estetică a neamului. In schimb, de câte ori inima poetului a bătut în ritmul străbun şi în senzul tradiţiei, încorporându-i organic marile mişcări ideologice şi sentimentale ale apusului — rezultatul a fost minunat. „Sburătorul” aceluiaş Eliade, nepărăsind pentru zadarnice năluci filologice tărâmul realităţilor şi datinilor româneşti, e cea mai bună pildă de o fericită rodire a motivului tradiţional prin larga revărsare lamartineană a romantismului francez. Acelaş altoi nimerit de influenţă lirică apuseană pe tradiţie ne-a dat şi pe Aleesandri şi pe Emi-nescu, precum mai târziu ne-a dat pe Coşbuc pe Goga şi poezia „sămănătoristă”. Cred ca nu mă înşel înaintând afirmaţia că strălucita înflorire a poeziei de după răsboiu în ceeace are ea mai viabil provine tocmai din îmbinarea sufletului tradiţional, ivit din brazda ţării, eu o tehnică poetică subţiată şi îmbogăţită de agonisirile simbolismului francez şi neoclasicismului occidental — precum versul lui Emi-nescu e rodul pârguit şi desăvârşit al sevei populare autohtone şi al esteticei romantismului german. Fenomenul influenţei poeziei şi tradiţiei populare asupra liricei noastre de azi, e constatarea iniţială dela care trebuie să pornim dacă dorim să înţelegem caracterele şi să schiţăm fizionomia acestei poezii la principalii ei reprezentanţi actuali. Până la un studiu mai amănunţit, ne mulţumim să schiţăm situaţia de ansamblu a liricei de azi şi caracterele naţionale comune tuturor protagoniştilor ei. Ca şi eroul mitic Anteu, care se spune, de câte ori atingea cu călcâiul solul natal, redobândea puteri înzecite şi forţe noi de viaţă — destinul poeziei române a vrut ca ea, de câte ori a reluat contact cu tradiţia vie a pământului, să capete posibilităţi neaşteptate de desvoltare şi o tărie sufletească nouă. Astfel sa întâmplat când Aleesandri şi Alecu Russo descoperă în munţii Vraacei cântecul Mioarei — şi tot astfel când Eminescu, cutreerând ţara, ia contact cu geniul poeziei populare „Mai am un singur dor” e reluarea pe o temă elegiacă individuală a motivului panteistic al morţii din Mioriţa. Dar pe când în trecut la Aleesandri şi Eminescu — ca să vorbim de cei mai mari— poezia populară pusă la contribuţie e mai ales Doina şi Cântecul Bătrânesc, liricii de astăzi au lărgit câmpul de prospectare dela Bocet şi Colind (Blaga, Crainic, Yoiculescu) la Descântec, Farmec şi Blestem (Maniu, Barbu, Arghezi), fără ca pentru aceasta să părăsească Balada căreia îi dau un avânt şi un înţeles nou (Radu Gyr, Cotruş, Ciurezu, Crevedia). Acestei lărgiri, oare cuprinde deacum întregul domeniu folkloric, îi corespunde o îmbogăţire echivalentă a poeziei culte. Aceasta reia, orchestrându-le simfonic, toate motivele populare, prelucrându-le şi dându-le noui rezonanţe şi noui înţelesuri sufleteşti. Caracterele însă primordiale rămân, ele împrumută liricei noastre de azi acea savoare specific românească, savoare care-i face farmecul şi originalitatea, diferenţiind-o atât de literaturile apusene cât şi de poezia popoarelor slave dimprejur. ............... © BCU Cluj Prin motiv şi caracter naţional nu înţelegem o reproducere servită o lucrare de mozaic folkloric exterior sufletului poetic — ci o fuziune superioară a tradiţiei colective şi a inspiraţiei individuale într’o operă de artă proprie având o înfăţişare nouă •— aşa cum bunăoară „Luceafărul” e condensarea şi chintesenţa într’o formă unică şi genială a basmului popular în genere. Care sunt acele caractere şi acele motive, ce formează bunul comun al poeţilor români de azi ? Tocmai aceleaşi pe oare le regăsim la temelia poeziei noastre colective şi care corespund însuşirilor adânci ale neamului, şi oondiţiunilor sale de desvoltare în spaţiu şi timp. Nu e indiferent pentru cercetătorul liricei noastre culte actuale că regăseşte în ea — prelucrat de sigur şi transformat adesea până la nerecunoaştere — un motiv esenţial ca acel pastoral aproape la toţi poeţii noştri — chiar la cei mai înaintaţi ca tehnică sau ideologie, fapt ce nu se întâmplă cu nici o literatură modernă apuseană, unde motivul pastoral nu apare decât ca un reflex academic şi preţios, generalizat e drept, în secolul al XYII-lea şi al XVIILlea ca un rafinament în plus al unei poezii rafinate de salon aristocratic. Nu e indiferent că poezia pământului şi a anotimpurilor, adică poezia naturii, ocupă locul întâiiu în preocuparea liricilor noştri, că Nichifor Crainic îşi intitulează volumele: „Şesuri natale” şi „Darurile Pământului”, Adrian Maniu: „Lângă Pământ” şi „Cartea 'ţârii”, Demostene Botez: „Floarea Pământului”, A. Cotruş: „Ţară”, Y. Yoiculescu: „Pârgă”, N. Crevedia : „Bulgări şi Stele”, Radu Gyr: „Strâmbă-Lemne”, Lucian Blaga: „La Cumpăna Apelor”, D. Ciurgu: „Răsărit”, I. Buzdugan: „Miresme de Stepă”. E caracteristic foarte că acest sentiment al naturii, această legătură a omului cu firea ce-1 înconjoară e leit-imotivul întregei poezii române dela Mioriţa până în zilele noastre că el dă tonul esenţial al liricei române, aşa cum bunăoară într’o ultimă analiză poezia germană în tot decursul ei se poate reduce la un dialog mistic între om şi Dumnezeu — iar poezia franceză la tragedia socială a omului ca individ faţă de societatea semenilor săi. Numai poezia germană putea să dea un Klopstock sau un Holderlin, numai poezia franceză un Yillon sau un Baudelaire. In schimb numai lirica populară română a putut crea simbolul Mioriţei şi acea minunată împletire a însuşirilor firii şi ale trăsăturilor româneşti, care nu pe drumul antropomorf ic all mitologiei greceşti şi nici pe cărarea panteismului răsăritean, uneşte destinul omenesc cu soarta ţărilor. Numai sufletul pastoral al trecutului nostru milenar a putut închipui frăţia care face „Codrul frate cu românul” şi a putut dărui omenirei o poezie nouă a relaţiei dintre om şi natură. In nici o altă literatura nu se poate concepe strofa populară : - Bine-i stă la cer cu lună Ca şi mândrei cu cunună. ■ ... Bine-i stă la cer cu stele . ....... Ca şi mândrei cu mărgele. .. . .. ... Sau această umanizare a naturii, nu în senzul unei transformări mitologice, ci în direcţia unei apropieri sufleteşti, ca în acest minunat cântec tot popular: Mult mă ’ntreubă inima ' ’ De mi-i dor de cineva, ... . ... Foaie verde de scumpie, Cum se poate să nu-mi fief " " ’ Când şi muntele că-i munte Şi’ncă are doruri multe, Cu luna, cu negura, Cu iarba şi cu frunza Şi cu mierla săraca! . 5<>7 © BCU Cluj Acest sentiment al naturii şi al pământului străbun e axa centrală pe care se roteşte cântecul tuturor poeţilor români, de azi. El face pe Crainic să spună în „Cântec de Munte”: Mă împrăştiu cu lumina ce se pierde Strivită prin frunzarele de sus In codrul ce din zori până’n apus Miroase-a putred şi miroase-a verde, . Cu piscul razim nori de fruntea mea Şi zac în văi cu florile deavalma, Cu ramurile ’ntind spre boltă palma, Să legăn păsări, ca’ntru’un cuib, în ea... pe Blaga să cânte în „Ţară”: Ţara şi-a împins hotarele Toate până’n cer. Pajuri rotesc — minutare în veşnicul ceas Peste câmp şi oier. Acest sentiment îi dictează lui Voiculescu poema „Din Flori”, unde, după descrierea realistă a naşterii unei ţărănci la marginea lanului de porumb, poetul integrează apariţia puiului de om în ritmul firesc şi minunat al naturii. Citez sfârşitul: S’a ’ngemănat un ţipăt c ’un scâncet lin, apoi , Muţenia cuprinse pădurile de foi... Târziu sbură o barză la cuib cu ’n şarpe ’n cioc; Scotea o iepuroaieâ puiandrii ei ia joc ; Sub cortul unui brustur ciulit şi verzi ca el O broască pitulase un tainic brotăcel; Şi-o fată amărâtă, sub arşiţa de plumb, Lăpta un pui sălbatec în codrii de porumb. Aceeaş înfrăţire cu natura inspiră lui Adrian Maniu „Taină de primăvară”. In alb întregul pomişor e îmbrăcat Ca o fetiţă care mândră s’a gătit ’ Să meargă la biserica din sat. (In săptămâna asta toţi copiii au postit, Altarul cerului de stele mici luceşte, Potir de-argint acuma se apleacă Şi buzele-i ating o tremurată creacă. In şoaptă, pomişorul alb se spovedeşte. Sau, printr’un procedeu de comparaţie inversă, lui Demostene Botez, această strofă din „întoarcere” : Mă’ntorc acuma obosit Pe-aleele de tei. ' " Port tot pământul nesfârşit . In ochii mei. Am putea spicui încă multe exemple. Ne mulţumim să mai cităm „In adânc de codru“ de Cotruş : Dau pinteni calului Şi-aplecat pe-oblânc, Intru adânc, Tot mai adânc In codru fără fund... 508 © BCU Cluj Cărările sub frunze se ascund, La chiotu-mi ecouri iuţi răspund... Parc’aşi intra în fuga calului In străvechiul suflet al Ardealului. Şi ca un răspuns oltenesc Ardealului, din „Predoslovia” lui Radu Gyr : Aşa din huma asta oltenească Ţâşnii, ca \n lut să trec -cu paşi înceţi, Şi tot din lut o viaţă să-mi sbucneascâ, Urmată de-alte morţi şi alte vieţi! Şi astfel — între Cema şi ’ntre Olt Când lăstărit pe humă când sub scoarţă, Ca un copac m’am scuturat ca să mă ’nvolt Şi radul meu de suflet să se ’mparţă! Din aceste citate reese, credem, luminos înfrăţirea inspiraţiei culte româneşti cu plaiul şi codrul strămoşesc şi legătura ei strânsă cu motivele lirice populare. Geeace am făcut pentru sentimentul naturii, am putea să-l ilustrăm şi pentru motivul religios şi adâncile sale rădăcini şi ramificaţii în colindele poporului şi în legendele sale, adesea cu străvechiu substrat păgân. Această înflorire a colindului — păstrând chiar ritmul popular — la un Crainic, Blag-a sau Yoiculescu, de pildă nu e unul din fenomenele mai puţin interesante ale acestei influenţe. Dealtminteri motivul popular a înrâurit atât de puternic lirica noastră de azi -şi ca fond şi ca formă încât chiar poeţi desvoltaţi în câmpul opus al tradiţiei şi cu pretenţii de novatori, ca Tudor Arghezi sau fon Barbu, au fost siliţi adesea să-i primească şi inspiraţia şi forma atât în „Cuvinte potrivite” ale unuia cât şi în „Jocul secund” al celuilalt tocmai în bucăţile lor cele mai reuşite. Influenţa sufletului colectiv şi a graiului popular a mai avut o urmare remarcabilă în lirica românească de azi, care nu se află în nici una din poeziile contemporane cel puţin europene. Deşi poezie cultă şi scrisă la oraş, adesea cu toate achiziţiile unei tehnice savante şi evoluate, ea a păstrat atmosfera patriarhală a satului, savoarea reavănă a pământului, puterea şi credinţa primitivă a omului descătuşat din umbra zidurilor şi deprins cu zările largi ale bărăganelor sau cu măreţia muntelui şi a codrului secular. Lucru oare dă liricei noastre actuale un caracter de autenticitate şi de adevăr, pe care îl cauţi zadarnic -la literaturile evoluate şi prea abstracte din apus. Deaci şi aspectul concret, vigoarea imaginilor, prospeţimea inspiraţiei şi puterea ei organică la cei mai buni din aceşti poeţi. O altă observaţie de ordin general e nivelul înalt la care s’a ridicat poezia română de după răsboiu şi în -acelaş timp bogăţia ei atât în teme şi forme cât şi în numărul făuritorilor ei. Dacă s’ar putea compara mişcarea noastră lirică dinainte de răsboiu cu o câmpie de unde se înalţă piscuri singuratice dintre oare unul neîntrecut : Emineseu — lirica română contemporană, cu toată strădania zadarnică a unor critici zeloşi să ridice -cutare sau cutare poet deasupra celorlalţi ,se prezintă ca un înalt podiş pe care se înscriu, cam la aceeaşi altitudine, vre-o 10-12 nume caracteristice. Cu explorarea lor mai amănunţită ne vom ocupa când vom -studia — fie chiaT sumar — opera fiecărui poet în parte. Ne mulţumim pentru moment eu aceste caracterizări comune şi cu aceste lămuriri preliminare, nădă jduind că ele n’au fost de prisos pentru pătrunderea unei poezii a cărei importanţă în desvoltarea culturii române şi a graiului strămoşesc scapă încă, din păcate, multora dintre noi. 5°9 © BCU Cluj FRANCOIS VILLON j . • • ■ _ TRADUS DE ■ . ZOE VERBICEANU ' BIOGRAFIE (Oraţie funebra) Sărman sunt de când ţin minte, De viţă umilă şi sărmană ; Ai mei nicicând să se alinte N’am pomenit — în spor de hrană ; Nici la strămoşi n’a căzut mană, Iar peste groapa lor calică Nu a fost sceptru, nici coroană — Şi nici p’a mea no fi, adică ! (c’o fi — n’am frică !) Dar suava Beatrice, Dar acea privighetoare Blanşa, cu părul de spice, Barta cu prelungi picioare 'f Şi-a mai mândră din fecioare, Arsă pe rug la Ruan, Unde-i ,Maică ’Ndurătoare ? Dar zăpada celui an ? ........ Principe, un fulg, o floare, Un chip oacheş sau bălan Azi e viu şi mâine moare — Ca zăpada celui an. BALADĂ ■ compusă de Villon, la cererea mamei sale, ca să-i fie rugăciune către Fecioara Maria. Regină pe pământ, ca şi în cer, Şi peste-a iadului smârcuri stăpână, . In rugă prea fierbinte Ţie-Ţi cer : —: Măcar că’s o nevolnică bătrână —■. Cu buna şi-atot iertătoarea-Ţi mână Printre aleşii Tăi mă aşează, . Că ’n mine Iţi port icoana trează . ■ ... Şi’n viaţa mea de trudă fără spor, Doar ochiul Tău sfânt îmi luminează... In astă credinţă trăesc şi-o să mor ! In a Fiului Tău îndurare sper Că n’o lăsa pe umeri să-mi rămână Povara păcatelor grele de fier Ce le’nmulţim la zi, la săptămână, BALADA DOAMNELOR DE ODINIOARĂ Spuneţi, spre ce ţărm ferice, Frumuseţi strălucitoare Şi-au luat sborul de aice ? Undeva mai fi-vor oare, Inimile să ’nfioare : Flora, vlăstarul roman, Şi Tai sa, mândra floare Dar zăpada celui an ? Eldis, de car’se zice C’a iubit-o cu ardoare Abelar cel neferioe ? Dar Doamna necruţătoare Care puse să omoare Pe sărmanul Buridan In a Senei grea vâltoare ? Dar zăpada celui an ? 5tQ © BCU Cluj Dovezi de iertarea-I stau la ’ndemână : Acel Teofil, diacon cu vază, Ce ’n ghiară de diavol putu să cază , Isus l-a iertat. Şi mie mi-e dor Să văd că-mi trimite a milei rază.. In astă credinţă trăesc şi-o să mor ! Sărmană, crescută într’un unghier, Fără de carte, ca o păgână, Atât am să ştiu până am să pier : — Şi ’n ochi mereu o să-mi rămână — Sfârşitul vieţii (ce nu se amână) La schit zugrăvit e, ca toţi să-l vază , Unii ard în iadul fără o rază, Alţii cânta în rai, din harfe şi ’n cor. Ferice de cel care’n Cer înviază... In astă credinţă trăesc şi-o să mor ! V irgină Mărie, prin tine viază. Isus Nesfârşitul, a cerului Rază. Lăsând Hău-albastru şi fără nor, La oameni nevrednici veni ’ntr’ajutor. O jertfă să fie păcatului lor. Numai El mi-e scut, îmi este pază... In astă credinţă trăesc şi-o să mor ! BALADA SOARTEI Soartă m’au numit marii cărturari, Pe când tu, FranQois, un biet neisprăvit, Mă tot batjocoreşti cu vorbe tari. Pe câţi mai buni ca tine nu i-am silit Să care pietre cu braţul istovit! Tu te plângi întruna că eşti sărac, -Ţi-am dat mulţi tovarăşi ca să te ’mpae ; Pe mulţi eroi i-am prefăcut în sgură... Tu eşti, pe lângă ei ,0 stârpitură. Ascultă-mi sfatul, de nu eşti nătărău : Te potoleşte, pune-ţi frâu la gură, Fii mulţumit că n’ai ajuns mai rău ! Sunt lucruri ce a fi uitat îmi pari — Deşi fără ’ndoială că le-ai citit — Despre-acei regi din timpii legendari. Ca firi am — de ziduri groase ocrotit — Pe care totuşi eu crunt l-am zdrobit. Dat-am luiAnibal sfârşit mai pe plac ? fn câmpul Cartaginei oasele-i zac. Pe luliu Cezar datu-bam captură Acelor senatori care-1 pierdură Şi-am ucis pe Pompei, rivalul său. le-ar ispiti aceiaş aventură ? Fii mulţumit că n’ai ajuns mai rău ! Şi alţii !... câţi prea renumiţi cezari Nu i-am răpus cu braţul meu cumplit ! Pe cel mai mare ’ntre cei mari, Pe Makedon — de nimeni biruit — Eu l-am lăsat să fie otrăvit Cu mişelie în al său iatac. Atâtea crime am făcut şi fac !... Lui Holofern, păgânul din Scriptură, Eu i-am înfipt cuţitul plin de ură Al groaznicei Iudit, superb călău. Vezi, oameni mari ce crunt destin avură? Fii mulţumit că n’ai ajuns mai rău ! Şi-acum Franşois, umilă creatură. Ascultă bine şi ia învăţătură : De n’ar fi Dumnezeu şi glasul Său, : Ţărân’ar deveni câţi se născură... Fii mulţumit că n’ai ajuns mai rău ! BALADA Epistolă către prieteni. Fie-vă, fie-vă milă de mine Vouă, cel puţin, prietenii mei ! , In groapa unde zac eu nu mă ţine . Pe iarbă verde, sub umbră de tei. . Voi toţi cu toţii : fie ’nsurăţei, Sglobii fetiţe şi dansatoare Mlădii ca trestii, cu vino ’ncoa, . Cu glasuri vii şi ciripitoare, Nu-1 părăsiţi pe bietul Fnanşois ! Flăcăi îndrăsneţi, purtând în vine Sânge năvalnic şi pofte de lei, Sprinteni ca cerbii pe culmi senine, Oameni cu minte sau derbedei Nu ’ntârziaţi, că viaţa o ’nchei ! Voi cântăreţi de poezioare 511- © BCU Cluj Nu-1 slăviţi numai după oe moare , In temniţa-i rece de par’c’ar ploua Şi unde nu intră o rază de soare, Nu-1 părăsiţi pe bietul Francjois ! Veniţi, vedeţi-1 deaproape, bine, Voi nobili scutiţi de bir în bani grei, Ce nu vă pasă de regi şi regine, Ci numai de Cer, de sfinţi şi de zei, Aicea posteşte, — de vrei ori nu vrei —, Din astă Marţi până ’n cea viitoare, Posteşte de pâine aromitoare Nu de curcani — de unde i->ar lua ? — Cel care doarme pe lut de-a’n picioare... Nu-1 părăsiţi pe bietul Frangois ! Prinţi cu renume, prieteni, oricine Mila regală cerşiţi pentru mine, De aici să mă scoată c’o macara. Şi lupii urlă când unul moare, Sbiar’un ţigan, e şatra’n picioare, Doar voi să-l lăsaţi pe bietul Franpois î BALADA SPÂNZURAŢILOR (Marele epitaf) Oameni, ce soarbeţi a vieţii lumină, Fie-vă de noi milă şi ’ndurare, Că de ne plângeţi soarta-ne haină, Mila Domnului fi-vă-va mai mare. Noi atârnăm de stâlpi, sus, fiecare Şi carnea ce atât am îmbuibat O scurmă putregaiul încuibat. Şi clonţul lacom de vultur vânjos : Nu râdeţi de noi, nu cădeţi în păcat, Rugaţi pe Domnul să ne fie milos ! Nu aruncaţi dispreţ pe-a noastră vină, Deşi murim prin bună judecare ; De ăst adevăr toţi seama să ţină : Cei cumpătaţi se întâlnesc arare. Mai bine, pentru noi, cereţi iertare De la Fecioara Mamă ce-a’ndurat Să vadă al Fiului piept sângerat ; . Cereţi-I să ne-acordc-acest folos De-a nu intra în iadu ’ntunecat... Rugaţi pe Domnul să ne fie milos ! De ploaie ciuruiţi şi de vermina, Uscaţi de-a vântului suflare, Scobiţi în stinsa ochilor lumină De corbi flămânzi ce năvălesc din zare, Nici când n’avurăm clipe de-alinare : Purtaţi de ici-decolo ne’ncetat, Ca frunzele în vântul clătinat, In moarte ,ca şi’n viaţă, nu stăm jos. La nimeni nu dorim ce-am îndurat, Rugaţi pe Domnul să ne fie milos ! Dusa, Tu al nostru împărat, De-a! iadului tărâm înflăcărat Ne scapă ! şi-Ţi aduce-vom prinos. Voi oameni, — (nu glumim de astădat’) Rugaţi pe Domnul să ne fie milos ! BALADĂ ÎMPOTRIVA DUŞMANILOR FRANŢEI Inghită-1 balauri cu limbi de foc Pe care-i înfrunta Iason în cale ; Să fie preschimbat în dobitoc Timp de şapte ani din zilele sale ; Să poarte războaie două decenii Ca Troia pentru răpirea Elenii : Să zacă ’n suferinţă ca Tantal Pe ţărmul neguros şi infernal ; Mai rău ea Iov să ’ndure chinuri grele, Să rătăcească mai mult ca Dedal Acel ce-ar voi răul ţării mele ! Ca stârcul bălăcind cu al lui cioc, Să-i scurme botul în noroi şi bale ; Să tragă jugul în orice loc, Fie la munte, fie la vale ; Gol, în pustiu, s’o ţie ’n jelenii, Precum a fost soarta Magdalenii ; Sau ea Narcis, privind în râu, pe mal, Să-i piară viaţa în luciosul val : Ca Iuda, copleşit de crime grele, Să spânzure pe-o cracă de Santal Acel ee-ar voi răul ţării mele ! 5x2 © BCU Cluj Pe gât să i se toarne un poloboc De plumb topit, vre-o zece ocale ; Să-l sfarme al pietrelor de moară joc Rupându-i-se oasele agale ; Să nu se bucure de milostenii Ca Iona cel supt de gura balenii, Să nu-1 mângâie ’n viaţă cel mai pal Surâs din ochiul lui Apolo ideal. Nici raza limpede a unei stele , Să moară crunt ca Eliogabal Cel ce-ar voi răul ţării mele ! Să ’ndure suferinţi fără egal, Luat când de un val, când de alt val , Să’ntâmpine mereu doar pieze-rele, împins de cel mai crud destin fatal. Cel ce-ar voi răul ţării mele ! MICUL EPITAF Aci în groapă odihneşte — Străpuns de-a dragostei săgeată — Sărman student ce se numeşte Franşois Villon. El niciodată N’avu o ceapă degerată ; Şi ce avu : pat, scaun, cleşte. Tot împărţi, orice bucată... Abea acum doarme regeşte ! (Amantul trist îl pomeneşte). 5i3 © BCU Cluj NEÎNGROPAT . mortuar era scurt şi foarte ciudat redactat : Doamna General Mitrofan Aduce la cunoştinţă moartea soţului ei Generalul Gheorghe Mitrofan din infanterie. Inspectorul citi din nou anunţul. Atât. Nici dată, nici loc de înmormântare, nici măcar consacratele formule de circumstanţă : Doamna General Mitrofan are durerea să anunţe pierderea... etc., etc.... Generalul Mitrofan ! In sufletul inspectorului numele ăsta se lovi ca într’un obstacol solid, şi apoi răsfrânt, se împrăştie peste graniţa auzului, în tăcere. — Ascultă Secărea... Dintr’odată parcă însăşi tăcerea se împrăştie ea o şiroire de ape subţiri până’ n ochi şi vârful degetelor. Intrase Dimitriu, inspectorul administrativ tal regiunii. — Ascultă, Secărea, liceul din Hotin ne cere reparaţii... Inspectorul Secărea nu răspunse. In fiecare zi când omul de serviciu îi aducea ziarul, se înfiinţa şi el, prietenul şi colegul său de facultate şi de învăţământ. Ca să-l distragă, după citirea anunţurilor mortuare, căci dela moartea copilului publicată la aceeaşi pagină şi la aceeaşi rubrică, Secărea căpătase un adevărat tic sufletesc. începea cititul ziarului dinapoi înainte. — A murit generalul Gheorghe Mitrofan... spuse el întrfu târziu. — Ei şi?... făcu Dimitriu întinzând actele şi caetul de sarcini pe birou. Inspectorul le răsfoi mecanic. — Asta a fost cel mai mare duşman al tatii... Şi imediat ,rectificând : — Sau mai bine zis, cel mai bun prieten.... Dumitriu conchise râzând : DE VICTOR PAPILIAN 5*^ © BCU Cluj — La început cel mai bun prieten şi apoi, cel mai mare duşman... uşa se întâmplă. Apoi schimbând vorba : — Ce facem ou reparaţiile ? — Lasă-mi dosarul, să-l -studiez.. Dimitriu plecă, dar la uşă se întoarse : . — Dă-mi să citesc şi eu ziarul. Rămas singur, gândul inspectorului Secarea se întoarse la copilul mort. Trecuse o jumătate de an şi nu se putea obişnui cu ideea asta. Era un om tare, tot trecutul său îi sta mărturie. Profesor de ştiinţe naturale, deci om -ou judecata disciplinată şi -sentimentul reţinut. Meseria de inspector îl făcuse şi mai sigur de el. Ce-ar fi fost să se lase dus de interese, ispite, rugăminţi sau ameninţări ?... Şi totuşi moartea copilului îi slăbise conturul rigid al sufletului. II slăbise, sau poate chiar îl slobozise, oa -la un bob de sămânţă ce începe să germineze. Nu, nu... Moartea -a-sta el n’o putea înţelege. Nici nu-,1 indigna, nici nu-1 revolta — un fenomen doar în ifirea lucrurilor — şi nici nn suferea îndeajuns, ca de pildă nevaistă-sa a cărei durere părea fără sfârşit. Dar îşi simţea copilul străin şi asta îl necăjea. Ştiindu-1 mort, îl simţea viu şi străin, înafară de suflet, pe aceeaşi pagină de ziar ,1a aceeaşi coloană a anunţurilor mortuare. Copilul -era parcă neîngropat. Plecând acasă la prânz, aceeaşi sensaţie stăruia în sufletul său, dar şi mai accentuată. Ca o vână de apă subterană, întunecată dar persistentă, îşi croise drum la vedere gândul cel straniu. Sunt migrene ale sufletului ,-sunt insomnii ale omului treaz. Răul însă nu era de dată recentă, ci Ca o dâră de nelinişte ise întindea departe, departe, în trecut. Se vedea copil, îmbrăcat în doliu, ducând două buchete mari de flori, pentru amândouă mormintele. Se simţea trist dar fericit, se simţea protejat de -cei doi militari, de doi colonei: colonelul Mitrofan şi tatăl său, colonelul Secarea. Cât trebiie să fi -fost de prieteni, -dacă laolaltă mergeau la cimitir — loc unde omul vrea să fie singur — şi dacă el ducea flori pentru amândouă mormintele. „Mormântul nostru” era al mamei, mormântul „celălalt” era al nevestei colonelului Mitrofan. Uneori, cu ei era şi Dora, fata colonelului Mitrofan. Inspectorul îşi surprinde în colţul ochiului, sau poate în colţul sufletului, un fir de lacrimă subţire. Ciudat fenomen şi uitarea... Dora... Era firesc s’o uite, chiar dacă amintirile copilăriei sunt oele mai bine păstrate. Câteva drumuri la cimitir, şi atât... Şi iată că azi îi apare -ca acum douăzeci şi opt de ani, în şorţul dela pension, ou bereta pe cap... Ciudat fenomen şi uitarea... O simţea mai vie, mai apropiată: surprindea azi, în ochii ei de atunci, o umbră de durere, umbra tuturor copiilor orfani de mamă... şi pe frunte o încruntare — poate de necaz •— a -copiilor oropsiţi prin pensioane. ’ Ciudat fenomen şi uitarea... dar fenomen indispensabil memoriei. Ea înlătură -amănuntele inutile, exagerează caracterele esenţiale, -stilizează -oarecum şi scoate la iveală nişte -chipuri mai purificate, mai adevărate. Dora avea părul blond şi buclat, ochii albaştri, n-asul puţin în vânt şi pielea -obrazului albă-roşiatică, de pastel englezesc. 515 © BCU Cluj Ciudat fenomen şi uitarea... Cum înlănţue întâmplare de întâmplare, parcă pe despărţiri... cum separă înlătură şi adună în acest scop, tot balastul timpului trecut... Se vede în ir'o zi în cimitir ,mergând înaintea celor doi ofiţeri, cu braţele încărcate de flori şi aude, ca şi atunci, glasul leneş şi scârţiit, ea ide balama neunsă, al colonelului Mitrofan. • — Yino, Vasile, să ţi-1 arăt... Inspectorul parcă se întoarce şi acum şi vede pe colonelul Mitrofan trăgând de braţ pe tatăl isău. II vede şi astăzi rânjind. Nu-1 poate nita. Era un om mic şi slab colonelul Mitrofan, de te miri cum l-au primit în şcoala militară, cu figura totdeauna schimonosită, ca şi cum atunci ar fi terminat să plângă. Avea mustăţile blonde ,căzute în jos ea la chineji, şi ochii albaştri spălăciţi. Sau oprit în faţa unui mormânt nou zidit, numai în pământ, cu o singură cruce de lemn pe el. — Yasile, m’am jurat să-i scuip ţărâna... şi eu mă ţin de jurământ. Şi um flându-şi pieptul şi-a dat capul pe spate, apoi a hârşiiit prelung din gâtlej şi a aruncat, în arc, un scuipat plin ,chiar în faţa crucii de lemn. Dar tot era nemulţumit. Yoia parcă să arate că putea şi mai mult. — Fă îşi tu, Vasile, la fel... că şi pe tine te-a persecutat tâlharul, ca şi pe mine... Copilul de atunci întâlneşte şi azi privirea tatălui său şi vede cum tatăl îşi opreşte mişcarea. Azi înţelege tot. Şi-a oprit mişcarea, nu din pietate faţă de cel înmormântat acolo, oi din frică, din superstiţie: un copil, un mormânt... Dar şi colonelul Mitrofan avea pe Dora şi totuşi nu se temea. — Mai persecută, hoţule... mai ;notează-mă prost dacă poţi... Colonelul Mitrofan judeca pe cel din mormânt. Inspectorul nu-1 poate uita. Atâta ură la omul cel mic şi caraghios... Azi ştie. Nu se războia numai cu mortul, voia să arate şi prietenului său cât e de tare. —- Fă ca mine, Vasile... Şi ridicând de jos o bucată de cărămidă a tras cu ea în mormânt. Cărămida sa înfundat, ca din praştie ,parcă să străbată pământ şi sicriu până în inima mortului. — Hoţule... Tâlharule... Copilul sa apropiat binişor de cruce şi a citit: Generalul Alexandru Dobro-vici... şi s’a îngrozit .Toată lumea tremura Ia numele ăsta. Fusese spaima diviziei. * * * ■ Ajuns acasă inspectorul spuse răstit neveste-sei, ordonând aproape: — Diseară plec la Bucureşti. — Eşti chemat la minister ? — Nu... altă chestie. Nevasta sa nu insistă. De când cu nenorocirea devenise dur, irascibil şi chiar violent. Pentru ce să-i caute pricină ? Doar nu era un om rău, nenorocirea îl înrăise. El îşi dădu imediat seama că fusese nedrept şi căută să repare. *— A murit colonelul Mitrofan. — Săracul !... Avea nevastă, copii ?... — Asta a fost prietenul cel mai bun şi apoi, duşmanul tatii. Femeia căută la el nedumirită. — Cu omul ăsta eu m’am purtat foarte rău... 5x6 © BCU Cluj — Ciudat... Parcă spuneai ca fost duşmanul tatălui tău ? Tot mai nelogică devenise vorba inspectorului, tot mai contradictorii sentimentele lui. Fără nicio noimă apărea plecarea iui la Bucureşti. Şi totuşi stăruia cu vdlup tate în această stare turbure. — Cum îţi spun, m’am purtat rău... foarte rău... şi a lăsat o fată... — E profesoară ? — Nu ştiu... Dar el a fost duşmanul tatii şi eu m’am purtat rău cu dânsul. Continua să vorbească fără şir. Repeta aceleaşi cuvinte, stăruia asupra aceleaşi idei — A lăsat o fată... — E copil ? , Inspectorul zâmbi cu amărăciune — Desigur, un copil... un copil de vârsta mea însă... Apoi schimbă vorba : — Nu mănânc. Am o migrenă teribilă. Trimite-mti o cafea neagră în birou. * ■ . * * . imposibil de găsit linişte. Amintirile ieşeau la iveală ea din pământ, în asalt de spectre nebune. Ar fi vrut să gonească pe colonelul Mitrofan, acolo în mormânt, şi, peste celula creierului cu imaginea lui, să tragă oblonul uitării. Cu neputinţă. II vede aplecându-se să ia o cărămidă şi apoi, rotind braţul ca să lovească în grămada de pământ, cu sete. Şi parcă ar fi vrut să-l scuze. — Există în orice împrejurare o trebuinţă de farsă, un exhibiţionism caraghios... Mitrofan n’a fost atât de rău. A vrut să sperie, a vrut să impresioneze... Dar judecata lui, el îşi dădea bine seama, mergea în unghiu pieziş pe cea & adevărului. Adevărata simţire a lui Mitrofan o putea măsura direct. Doar la această ură participase şi tatăl său şi chiar el însuşi. Parcă şi astăzi, cu ochii închişi, îşi poate umple sufletul cu aceeaşi otravă ca şi atunci. Unde a stat ascunsă durerea oare şi azi îl munceşte, aflând atunci că Mitrofan fusese înaintat general. Aflând dela ordonanţă... Groaznică durere să surprinzi pe chipul slugii bucuria înfrângerii stăpânului, când stăpânul eşti tu. Fusese înaintat general în locul lui Dobrovici. Şi mortul fusese nedreptăţit de soartă ,căci, pentru locul lui din vieaţă, numai doi candidaţi, amândoi duşmanii lui. Pe urmă, între cei doi prieteni şi camarazi de şcoală, s’a pornit o luptă de exterminare, iar Mitrofan a reuşit să obţină locul. Inspectorul vede pe tatăl său, îmbrăcat civil, umblând tot pe la marginea oraşului, ferind să dea ochi eu cunoscuţi, prieteni. Pe tatăl său îmbătrânit mult. Hainele civile îmbătrânesc dintr’odată pe un militar şi-l umilesc, ca o degradare. Se vede băiat mare, în clasa a opta de liceu într’o zi de primăvară, auzind în grădina publică, din întâmplare — şi întâmplarea se înverşunase împotriva lui — pe doi ofiţeri, amândoi ofiţeri de stat major, vorbind : — Cum era să-l facă pe Secărea general ?... pe un moş Teacă ?... — De sigur..,, războiul bate la uşă şi noi avem nevoie de o elită de ofiţer; destoinici ca Mitrofan... Pe adolescent durerea Fa lovit parcă, peste piept, să-l răstoarne, ca o furcă scăpată din car. Adevărul are o tonalitate după care îl recunoşti numai decât. Tatăl său, moş Teacă şi Mitrofan, ofiţer destoinic... Era un adevăr şi tocmai dela acest adevăr a pornit ura cea mare dintre cei doi ofiţeri, dela acest adevăr trebuia să pornească şi 5^7 © BCU Cluj ara copilului .De acum înainte, ura şi răzbunarea erau bunuri comune tatălui şi fiului. Şi într’o zi l-a văzut pe tatăl său înapoindu-se din oraş mai sprinten, mai întinerit. ..... — Fata lui Mitrofan a fugit... Hăue oraşul... A fugit c’un neisprăvit, un comedian de teatru... Şi tânărul a răsuflat odihnit. Fata lui Mitrofan era Dora, Dorinei, cu care se juca de copil, cu care duceau flori la mormintele din cimitir. Şi na trecut mult. -: — Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci ou fapta... . .. Tânărul era student acum, venise din Bucureşti acasă, de vacanţă. Nu-1 poate uita. li tremura un colţ al gurii şi peste chipul său,-.devenit buhav .şi violaceu, se agăţase un rânjet lucios de fericire. .............. — Mitrofan s’a însurat cu bucătăreasa lui, cu Unguroaica Rozalia... ... Şi tânărul s’a bucurat ca de o răzbunare a sa proprie, Nici n’avea parcă loc în suflet pentru alte uri, îşi însuşise complet ura tatălui său, ca şi nenorocirile lui. Mai târziu îl vede întorcându-se trist şi umilit delia consiliul de reforma. Soarta îi sta tot împotrivă. Reformat din cauză de boală ! Şi războiul care bătea la uşă... Aşa îi fusese scris. Nici chiar rezervist să nu-şi pună steaua de general pe chipiu. Apoi la declararea războiului, câtă durere ! . — Mor neîmpăcat... Mitrofan comandă un corp de armată... Nici despărţirea de singurul copil, nici greutăţile campaniei, nici teama că sar putea prăpădi pe front.... nimic nu-1 mişca, nimic nud putea sustrage dela singurul său gând : Mitrofan comanda un corp de armată... Inspectorul plânge şi acum cum a plâns şi atunci. Ce tragică moarte pentru un militar, moartea de neputincios imobilizat în pat, cu trupul umflat până ’n gât, cu pieioarelle butuci, mustind parcă apă... cu ochii pierduţi între pleoapele umflate şi nasul doar o ciosvârtă strâmbă între ţesuturile buhave. A venit de pe front în permisie de câteva zile. Dezastru mare L Inamicul a rupt frontul şi acum scoboară către Bucureşti. Armata e în debandadă, panică în ţară. A venit eu permisie dela colonel, a venit să-şi ia tatăl şi să-l transporte în Moldova. Colonelul lui, un fost ofiţer în regimentul colonelului Secărea... Dar bolnavul e un balast de care nimeni n’are timp să se ocupe. Ar încurca drumurile şi aşa atât de încurcate de armata în retragere. Băiatul e mut de disperare. Ce să facă?... Cum să-l lase inamicului?... Cum să-l transporte ? — Ce fa-ce Mi-tro-fan ?... Cu greu, silabisind fiecare cuvânt de răul nădufului, bolnavul a dat drumul ofului său. — I s’a luat comanda... . Acum rânjetul s’a lămurit. A fost rânjetul de mulţumire a unui muribund. Băiatul a prins sensul. — I s’a luat comanda, tată... Afară, în stradă, s’a pornit un vacarm neînchipuit. Artileria e în retragere. Urlă caldarâmul la trecerea tunurilor şi a chesoanelor; se clatină geamurile; copitele cailor lovesc împleticit în bolovani. Ţipete, înjurături, chiuituri... — I s’a luat comanda, tată... Dincolo de vacarmul din stradă, ăl aude în noapte bubuitul tunurilor ca uruitul mării, şi orizontul, din când în când, se luminează de pâlpâitul rachetelor. 518 © BCU Cluj — Mi-tro-fan mi-ze-ra... — I s’a luat comanda, tată... Şi vrând să speculeze situaţia, continuă : — Nu-ţi aminteşti, tată... era însurat c’o Unguroaică... A trădat... Dar bătrânul încercă să scoată mâna, parcă să refuze, mormăind ceva neînţe Ies. Arată că nu primeşte justificarea. — Nu... nu... Băiatul a înţeles numai decât dorul bolnavului. Trădarea era o greşală prea : mică, incapacitate îi trebuia. Şi atunci a întors * — Ai dreptate, tată... a fost incapabil... , Acum, întreg oraşul era un infern. Un Zepelin se arătase la orizont, clopotele sunau alarma, mitralierele începuseră să răpăiască, artileria să tragă. In tot oraşul, dintr’odată în întuneric, o singură lumină ardea, la căpătâiul colonelului Secarea.' . — Da, tată... să fi fost tu, inamicul nu trecea... Respiraţia bolnavului se făcuse tot mai repede, ca şi cum ar fi fost sa dea în-tr’un hohotit. — Peste tine n’ar fi trecut inamicul... dar Mitrofan a fast un incapabil.., Ultimul cuvânt s’a oprit odată cu respiraţia bolnavului şi cu ultimul clopot de alarmă. Totul a intrat în tăcere, în tăcerea de războiu, cu uruit de artilerie şi bubuit îndepărtat de tun. Băiatul a rămas nemişcat o clipă, doar o clipă... a încrucişat mâinile mortului pe piept ,1-a sărutat pe obraz, apoi a dat toţi banii pentru înmormântare. unei vecine ee-1 priveghea. Dela uşă s’a mai întors odată, apoi cu voinţă s’a rupt, a scoborît în stradă şi s’a aruncat în primul cheson. * • * * — Am să te rog ceva... Întreruperea îl duru, ca şi cum i-ar fi aruncat nisip în ochi. In faţa lui sta ne-vastă-sa, iar el avea privirea adaptată pentru alte chipuri şi alte vremuri. — Spuneai că pleci la Bucureşti... Mintea lui continua să judece, parcă ştiinţific. Nevastă-sa, de altă parte, era şi ea preocupată de îngrijirile ei. —■ Aş vrea să fac o pomană... Dar inspectorul găsise parcă adevărata înfăţişare a noului fenomen şi nu vroia să piardă prilejul. —In mare taină stăm fiecare din noi cu sufletul nostru... Ne dăm seama de el, îi simţim, dar când vrem să privim înăuntru o negură se interpune privirii noastre. — Vreau să fac o adevărată pomană... — Bine, foarte bine... aprobă soţul şi imediat reluă firull întrerupt al gândirii. — Şi iată că în adâncul uitării, ca în adâncul unui mormânt, iau naştere chipuri mai vii, fiind mai adevărate ca însăşi cele oare au existat aievea... Înţelegea că e ceva obscur în ceeace voia să exprime. -- Ascultă, eu iam făcut o faptă urîtă (în viaţa mea... —■ Acum firul întrerupt al amintirii se unea cap la cap. — Ţi-am povestit de duşmănia dintre tata şi generalul Mitrofan... — Dumnezeu său ierte pe amândoi... — Dar va trebui să mă ierte şi pe mine... Pentru întâia dată aducea pe Dumnezeu mărturie. El nu era nici ateu, nici credincios, mai curând nu-şi punea problema Dumnezeirii. 5*$ © BCU Cluj — Am o sumă de şapte mii de lei, reluă nevastă-sa strânsă din lecţiile mele particulare... voiam să cumpăr copilului o bicicletă... Aş dori acum, s’o dau unui copil... unui copil sărman şi necunoscut. Dar gândul şi fapta soţiei, pentru inspector, erau împrejurări străine, depărtate. In pântecul sufletului său se petrecea o muncă de germinaţie şi de facere, care împingea la iveală fiinţe vechi subt chip nou, subt chip adevărat. — Mă găseam la Iaşi, după pacea dela Bucureşti... Eram decorat cu Mihai Viteazul.... şi mai mult decât atât, eram tânăr şi sănătos. — îmi aduc aminte... făcu visătoare nevastă-sa. Era pe vremea dragostei noastre. — Şi într e zi, mergând să te găsesc pe tine, am întâlnit aproape de Copou, pe generalul Mitrofan... Nu uita, eram decorat, tânăr, şi mergeam la o întâlnire de dragoste... iar el era un om îmbătrânit, scos din armată şi hulit... — Da, îmi amintesc... In ziua aceea ai fost superb, plin de avânt şi de încredere în tine... — Când m’a văzut, generalul] m’a recunoscut... şi a făcut un gest ca şi cum ar fi vrut să vină la mine. — Din ziua aceea am început să te iubesc... —- Iar eu am întors capul cu scârbă... şi apoi, nemulţămit l-am privit îndrăsneţ în faţă şi am scuipat. — E mult de-atunci... — Azi îmi dau seama.., parc’am scuipat într’un mormânt... La Bucureşti inspectorul şi-a început cercetările. Nu-şi putuse închipui vreodată că o faptă pierdută undeva, în depărtarea timpului, fie chiar şi o greşeală, se deslănţue atâta pasiune şi atâta imbold. Cel mult un regret, o uşoară mustrare de conştiinţă. Cu atât mai mult că de partea lui erau toate justificările, şi mai ales cea dintâi dintre toate : tinereţea. Şi iată-1, lăsând la Chişinău, casă, familie şi ocupaţiuni, luând un drum lung şi obositor pe timp de toamnă adâncă, fără nici un interes la minister. fără nici un rost în Capitală şi chiar fără un scop bine precizat. Era oarecare somnambulism în acţiunea lui, o trebuinţă de a găsi mormântul duşmanului răposat. Pentru ce ? Parastas ? Iertare ? Rugăciune ?... Absurdităţi. Doar era indiferent în credinţă, iar iertarea dela cine s’o dobândească ?... Dela trupul, oare încerca prefacerile fatale ale morţii ?... sau dela problematicul suflet care, pentru lămurire, ar fi trebuit să înceapă o discuţie contradictorie ?... Şi totuşi s’a trezit la cimitirul militar, cu un buchet de flori în mână — ca altă dată copil — căutând mormântul generalului Mitrofan. Dar mormântul uu se găsea aici. Atunci a trecut la Belu .Nici aici. A luat o maşină şi a alergat la Sfânta Vineri, şi apoi la toate cimitirele, char şi la cele mai obscure din suburbiile capitalei. Imposibil de găsit mormântul fostului său duşman !... S’a întors descurajat la hotel. — Cât suntem de păcătoşi... Am scuipat un om nenorocit şi acum vreau să-mi răscumpăr nemernicia cu un buchet de flori... In oboseala de care era cuprins trup şi suflet, totul i se părea zadarnic, prostesc şi necinstit. Nevastansa ştia precis ce voia. Parcă fără sbucium, fără complicaţii sufleteşti. O pomană scăpată de tentaţia oricărui orgoliu, o pomană, la întâmplare, pomană făcută unui copil necunoscut, dintr’o lume necunoscută, din lumea mizeroasă 520 © BCU Cluj dala periferia capitalei în care pomana să cadă cu dar de minune, ca în poveştile de Crăciun. Sau această extremă modestie însemna un maximum de orgoliu?... Nu înţeleg ea nimic. , A doua zi a reînceput cercetările. De data asta odihnit. Oboseala din ziua trecută îl pusese pe drumuri prosteşte. Doar era ministerul!, casa de pensii, comandamentul, şi apoi familia : nevasta şi fata — nevasta, bucătăreasa unguroaică şi fata, cea care fugise în scandalujl oraşului de provincie, cu un comediant. Amândouă făceau parte din aeelaş gând. _ Del-a comandament a aflat adresa, în Dămăroaia dincolo de linia Constanţa, pe o stradă nou tăiată în câmp. Aci însă a dat de alt proprietar. Dar, în sfârşit, a putut afla ceeace Voia. — Pe general l-a ars la crematoriu. Unguroaica a vândut tot şi a plecat la Budapesta... iar fata e madamă la hotelul Popazu din Obor... Nici n’a venit să-l vadă mort. Trăia în duşmănie cu Unguroaica. Şi nici armată nu i-au adus. Ştii, în timpul războiului, ăsta a trădat... Şi scuipând : — Cum dracu să nu trădeze... nevastă-şa era doar Unguroaică.., Inspectorul auzea tot mai depărtat. In tâmplă îi bateau aprig cele dintâi cuvinte : — Pe general l-a ars la crematoriu... * * Pentru întâia dată intra în straniul! edificiu. Un otm de serrviciu i se puse eu bună voinţă ila dispoziţie. începu să explice numaidecât, cu termeni ştiinţifici, foloasele arderii. Inspectorul încercă o sensaţie de silă. — Şi aici propagandă... şi aici reclamă... Până să-I ducă în galeria cu urne, omul îl scoborî înadins mai întâi la cuptor. Inspectorul era un om tare, făcuse doar războiul, văzuse tot felul de morţi, cum e mai rău, uitaţi în câmp, îngheţaţi sau desfiguraţi de putreziciune şi, ca orice student vizitase morga şi sălile de disecţie ale institutului de Anatomie.... dar sensaţia de acum era cu totul nouă, parcă se abătuse un destin din drumul lui firesc. —' Iată aici, cenuşa generalului Milrofan. Paznicul luă urna de pe etajeră, ea şi cum ar fi arătat într’un magazin de antichităţi, clientului, un obiect de valoare. Inspectorul se cutremură. Fără motiv palpabil. Doar un morman de cenuşă. Şi totuşi toată făptura lui se răzvrătise. — închide, te rog... şi pune la loc... Dădu un bacşiş şi porni repede pe scară. Ua lumina zilei încercă 0 sensaţie de uşurare. Yoise să găsească un mormânt şi nu un fabricat omenesc. Mormânt îi trebuia. — Asta-i o profanare... Nu avea nici un argument. Toate datele ştiinţei, ale ştiinţei însuşite de paznic, erau. împotriva lui. Dar lui îi trebuia un mormânt pe care să pună flori. — Pueril, caraghios... Puţin îmi pasă... Mie îmi trebuie mormântul generalului... Şi îşi aminti de urna funerară. ; Cum o să-mi dovedească mie că beniişa asta a fost mâna care a tras cu piatra în. mormântul, duşmanului său... şi chipul pe care eu l-am scuipat ?... : Era într’o stare de exaltare cum niciodată nu fusese. ' , . ::: Arderea asta e mâi gălăgioasă decât o paradă mortuară... şi exhibiţia unei urne funerare e indecentă... Ce prostie să meditezi asupra zădărniciei vieţib,. : v ' * © BCU Cluj Şi dintrodată în sufletul său se rupse o imagine duioasă. — Mormântul e o cerere firească a vieţii... Mormântul simplu., fără cavou, fără mausoleu, fără ornamente... mormântul simplu... un morman de ţărână cu o cruce de lemn... Şi parcă toată gândirea lui de om indiferent se rezolvă în această imagine. — Mormântul e o fereastră prin care sufletul priveşte de-a-dreptul în marea taină... * * * Hotel Popazu era o rămăşiţă a timpurilor dinainte de războiu, pe o mahala a Oborului, un soiu de ban cu curtea largă pentru vite, oare şi trăsuri, şi în curte o casă cu odăile înşirate una după cealaltă. Catul de sus avea un balcon de lemn, la care se urca printr’o scară tot de lemn; odăile de jos dădeau de-a-dreptul în curte. Inspectorul chemă pe un băiat de prăvălie, parcă tot o rămăşiţă a timpului, slab, îmbătrânit de timpuriu, cu părul sbârlit şi faţa sbâreită. — Aş vrea să vorbesc... Şi se opri. Nu ştia cum să-i zică. Apoi găsi cuvântul potrivit, — Aş vrea să vorbesc cu madama. — Cu oare ?... Cu cea de jos sau cu cea de sus ? Era fonf şi vorbind parcă idioţia lui se arăta mai imare. — Cu una care se numeşte Dora. — Dora ?.... făcu fonful. N’avem niciuma... Inspectorul rămase desorientat îşi închipuise el că va fi greu, dar greutăţile el le socotea de altă natură .Iată că n’o găsea .Parcă era un făcut. Şi totuşi nu voia să dea înapoi. Se încăpăţâna pe această cale. Parcă cenuşa din crematoriu îl obliga şi mai mult. — Madamo... madamo... Peste balustrada de lemn apăru un trup de femeie. Inspectorul o recunoscu numai decât, era aidoma generalului Mitrofan. Acelaiş chip simiese, acelaş ten uscat şi gălbui ca foaia de tutun. — Doamnă... făcu el încurcat. Madamo, aş vrea să-ţi vorbesc... — Vino sus... spunea ea răstit inspectorul urcă scara. — Vrei o cameră ? . — Nu... Altceva.... adică. da... Ea clipi şiret dintr’un ochiu. Până şi acest gest era moştenit dela tatăl său. ' — Ai o întâlnire ?.. - El răspunse zâmbitor. La asta nu se aştepta Madama îl conduse într’o cameră. Era o cameră de han, cu pat de fier, noptieră de tablă şi llavoar cu lighean. — Uite, ce este... . Şi deodată deveni hotărît. ' : .: — Nu eşti dumneata Dora... Dora, fata generalului Mitrofan ?... Pe chipul ei apăru o umbră de spaimă. Apoi se încruntă. încruntarea îi prii. 1. întoarse parcă chipul în trecut, în copilărie. Ochii ei ca de leşie, decoloraţi de timp şi de mizerie, deveniră din nou azurii şi nasul căta, ca şi altă dată, impertinent în vânt. —■ Ei si ?... Ce ,eşti dela poliţie ? - Inspectorului dintrodată i se făcu o milă nespusă. Femeile de aci trăiau în veşnică ameninţare şi speculă a poliţiei........ . . . ........ ; ... ■ 522 © BCU Cluj — Nu, nu... Uite ce e... eu am cunoscut pe tatăl dumitale... Atunci femeia începu să blesteme : — N’ar avea parte pe lumea cealaltă. — Taci... o opri inspectorul — Cum să tac ?... Vezi cum am ajuns de răul lui... A lăsat toată averea Unguroaicei... şi eu sluţesc ca o servitoare... Inspectorului i se deschise parcă o mare perspectivă. Să-i vie într’ajutor, să se ocupe de ea dela distanţă, să facă o operă de binefacere, cinstită autentic, aşa cum dorea nevastă-sa acasă cu copilul. La urma urmei, şi femeia asta desmăţată, tot un copil era... 1 : — Eu am făcut războiul cu tatăl dumitale.., minţi el. — L-ai cunoscut ? Pe chipul ei apăru acum o pară de mândrie. Parcă titlul tatălui său, poziţia lui socială o scotea acum din păcătoşia clipei. — Poate nu era atât de al dracului... dar Unguroaica... Unguroaica... n’ar mai avea parte de lumina ochilor... Blestem trivial, ca la Obor. — Că l-a ars şi a plecat în ţara ei, eu banii mamei şi ai mei. — Aşa e... Ce gust să-l ardă şi să nu-1 înmormânteze creştineşte — De-al dracului... Femeia începu să râdă. Era groaznică. Rânjetul aidoma al generalului Mitro-fan şi glasul, scârţiitului de balama neunsă. — Ea a vrut ? — Aşi !... El... el... Acum schimbase firul vorbei, din nou se repezise împotriva tatălui său. — De-al dracului ce era... Mereu spunea : pe mine să mă ardeţi, să nu vină duşmanii să scuipe pe mormânt, sau să tragă cu un bolovan... Mai ales se temea de unul Secărea, băiatul unui mare duşman... Inspectorului i se făcu inima cât o gămălie de ac. Ce grozave împerecheri de gânduri şi de fapte în sufletul unui om ! — Uite ce e... eu, cum ţi-am spus, am servit în aceeaşi divizie cu el... şi venind la Bucureşti i-am căutat mormântul... dar în loc de mormânt am găsit o lădiţă cu cenuşă.... Şi devenind cinstit în toată simţirea lui : — N’ai vrea să-l înmormâ,ntezi ? — N’auzi ?... Se temea... Să vină Secărea şi să scuipe pe mormânt ?... Niciodată n’ar fi crezut inspectorul Secărea că faptele se pot urmări cu atâta precizie şi că între greşeală şi pedeapsă să fie atâta înlănţuire. Găsea la fiinţa asta păcătoasă o umbra de conştiinţă filială. .... — Eu zic să-l înmormântăm... De Secărea n’avea nicio teamă... El a murit de mult. — A murit ? — Da, a murit de mult... la Iaşi, tânăr fiind... mergând spre Copou, la o întâlnire de dragoste... — L-a pedepsit Dumnezu. — L-a pedepsit.... Inspectorul se ridică. — Ne-am înţeles... Eu n’am linişte să-l ştiu acolo, la crematoriu, în văzul tuturor ca într’un galantar... 11 înmormântez eu... să aibă un mormânt... 523 © BCU Cluj Şi dintrodată, toată turburnirea lui se rezolvă în aceasă simplă îndatorire. — Să aibă un mormânt... — E scump. — Plătesc en. Şi îşi aminti de banii pe care-i avea în buzunar. Unui copil... îi spusese nevas-tă-sa. O pomană adevărată. — Să vezi ce s’a întâmplat... GeneraJluI, tatăl dumnitale, mi-a împrumutat în timpul războiului şapte mii de lei... — Ţi-a împrumutat ?... • Da... şi eu nu l-am mai întâlnit ca să-i plătesc... Eu nu pot ţine la mine banii ăştia... Ar însemna să-i fur. Ţi-i dau dumitale ca moştenire... Ea rămase aiurită. Aşa ceva nu se putea închipui în lumea ei. —- Atunci, peste două săptămâni, viu din nou să-l înmormântăm... Femeia, cu repeziciunea instinctului, pricepu numaidecât tot folosul pe care-1 putea trage după urma nebunului ăstuia. — Da, să-l înmormântăm creştineşte... că tot a fost el om bun şi ne-a iubit... numai Unguroaica... Unguroaica a fost de vină... — Vin peste două săptămâni. — Şi poate îmi găseşti alt serviciu... Devenind tainică : — Dumneata eşti dela poliţie ,nu-i aşa ? Inspectorul nu răspunse. — Sunt o mulţime de femei în serviciu la poliţia secretă. — Vorbim noi când ne mai întâlnim... Inspectorul plecă îndurerat, dar fericit totuşi. Peste două săptămâni va fi pe urma unui car mortuar, alături de Dora, de fetiţa copilăriei lui, ducând o urnă funerară într’un mormânt. Toată frământarea lui găsise parcă o rezolvare. — Un mormânt... îşi aminti de mormântul copilului său, de la Chişinău, unde nevastă-sa voia să construiască un cavou. — Nu, nu... Un adevărat mormânt să fie, fără cavou, fără ornamente de prost gust, un mormânt de ţărână neagră, cu o cruce simplă. — Un mormânt va să fie simplu, ca o fereastră... Mai avusese odată imaginea asta. — Da... simplu ca o fereastră... Şi ca în extaz continuă : — Mormântul e o fereastră prin care sufletul priveşte de-a-dreptul marea taină... , Şi în clipa aceea îşi simţi copilul cu adevărat înmormântat. © BCU Cluj P O E S I 1 DE TRAIAN CHELARIU O NOUĂ TOAMNĂ CADE O nouă toamnă cade pe creştete şi bălţi, păinjenind cu neguri câmpiile umile, prin rarişti o’ntârzie doar cerbii cei mai svelţi şi stolurile’n zborul lor povârnit pe zile. Şi tu ai fost în vară, semeţ ea un catarg, plutindu-ţi darul aprig de-a stăpâni climate — şi-acum ţi-adie’n pânze, din luminişu-i larg, vânt lin, cu reculegeri şi bucurii brumate. Cum vezi, numai risipă, lăuntricul destin mijind de sub înfrângeri ca un apus de soare, cu fiecare trudă ţi-i dorul mai puţin şi, ciurdă amuţită, -ţi zac umbrele’n pridvoare. Şi totuşi, potolire mai dulce n’a ştiut nicicând icoana clară ce te-a urmat prin vreme, — ţi-i gândul alăută cu cântec surd şi slut, iar cântecul o luntre prea plină de poeme. 525 © BCU Cluj CULME-A MUNTELUI TĂCUT Culme-a muntelui tăcut lasă turmele să-mi mut până’n preajma văilor la stâna dulăilor — căci se cerne de sub zodii promoroaca dalbă-a serii, cerul din grădini cu rodii scutură podoaba verii. Trecători însingurate schimbă cumpăna tăriei, vremuiră’ negurate zilele Sântămăriei. Şi desleagă-mi turmele ca să-şi uite urmele, rouă păscătorilor până’n ceasul florilor — căci îmi sunt negrăitoare; nu pot spune cât le doare . ţarcul strâmt al satului durerea iernatului CÂNTEC ALB Ziua se’nclină’n ape de-apus, dar de lumină’n deget mi-ai pus. Dar de lumină — crin şi inel, albă albină luce pe el. Albă, uşoară brumă de jar îmi înfăşoară gândul hoinar. Peste vâlcele, peste trecut, albe muncele — ............ anii-au tăcut. 526 © BCU Cluj BURGHEZUL IN LUMEA MODERNĂ DE NICOLAE ROŞU R idicait în slăvile ameţitoare ale cerului, până a face din el un tip de esenţă divină şi eternă, sau scoborît im mocirla celor mai meschine patimi, burghezul a navigat pe întinsa arie a umanităţii cu o iuţeală de meteor, şi a căzut de cele mai multe ori ameţit de o neînvinsă vulgaritate. Providenţa a turnat în sângele acestui produs social felurite licori bolnăvicioase, aşa încât, morala lui a început să pervertească moravurile, convingerile să i se înnoade stăruitor pe registre comerciale, ideile să devie aperitive pentru o digestie prelungită şi obositoare, şi astfel, să-şi croiască o concepţie de viaţă tihnită dar tentaculară, eroică în absurdul mizantropiei, cu naivităţi de Mamamuki şi orgolii de pasăre domestică. S’a putut vedea un istoric destul de mare, apărând burghezia pe motive de bun simţ, şi un sociolog aplicându-i forcepsul marxismului, pentru a scoate parodia bunului trai şi a o face dinamică dincolo de ţară şi de veac. Un ţigan nomad care-şi fumează mucul de ţigară până când îşi arde degetele, nu se deosebeşte cu nimic de aceşti rumegători de idei. Pentru surzenia unei clase sociale, incapabilă să asculte şi să priceapă o formă de stil, peroraţia lor este deadreptul inutilă. Intre negustorul ambulant care vinde o pereche de ciorapi de două culori, dar prin înşelătorie ajunge capitalist, şi intelectualul comod, aşezat în puful câtorva dicţionare, nu există nici o deosebire. De ce oare această capacitate de indignare care pluteşte în absurdul unei desgustătoare neputinţe? Pentru toate categoriile sociale, burghezul este aşa cum îl descrie Carton de Wiart: „Pentru servitor, burghezul este patronul, prea fericit când nu este o maimuţă. Pentru militarul profesionist, burghezul este un ţivil. pentru artist şi pentru poet, burghezul este filistinul, băcanul, neghiobul greoi şi grosolan, care nu se pricepe la nimic, dar care, prin voia lui Dumnezeu, cumpără câteodată. Pentru muncitor, şi mai cu seamă când este vorba de muncitorul socialist sau comunist, cuvântul burghez are un sens peste măsură de pejorativ. Este aproape ultimul termen al insultei. In vocabularul polemicei, burghezul devine sinonim cu capitalist, hrăpăreţ, exploatator”. lotuşi burghezul, răsărit din parvenitism, are simţul fastuosului, cultivă superficialitatea şi îşi lustrueşte năravurile domestice pierdute în adulter, gelozie şi mezalianţă. Pe rând batjocorită sau ridicată în slăvi, burghezia şi-a prelungit viaţa, con- 527 © BCU Cluj dusă parcă de o providenţă divină. In realitate însă, destinul burgheziei este în funcţie de situaţia ei privilegiată şi intermediară : oraşul. In toate timpurile oraşul a fost un loc de concentrare şi de schimb. In oraşe se adunau mărfurile şi tot acolo se târguia schimbul; în oraşe negustorii şi meseriaşii aveau nevoe de o anumită libertate a muncii şi a relaţiunilor, şi din această pricină, primele corporaţiuni de burghezi, fie negustori, fie meseriaşi, se foloseau de o autonomie pe care nu o aveau ceilalţi oameni. Dacă libertatea socială s’a născut undeva, în spirit de lege şi de drept, locul cel mai potrivit a fost oraşul. In oraşe au încolţit şi s’au desvoltat ideile, şi tot ele au fost acelea oare au dat impulsul vieţii conştiente şi dinamice. Dacă s’ar face vreodată o cercetare temeinică a adunărilor, câreiumelor şi cafenelelor orăşeneşti, s’ar vedea că din acest mediu au izbucnit atâtea entuziasme, s’au luat nenumărate iniţiative, şi acolo unde se aprinde mintea printr’un contact cât mai strâns între oameni se arată şi acţiunea. Singurele fenomene revoluţionare valabile în istoria universală, revoluţia franceză şi cea rusă, care au schimbat faţa unei mari părţi a lumei, nu ar fi fost posibile fără o temeinică viaţă burgheză. Burghezul însuşi este un tip uman, specific, o rasă socială, cu o biologie proprie. Dar nici un demon nu este mai înfiorător decât acela al bunei stări materiale, şi nimic nu este mai artificial decât aparatul mintal al omului care recepţionează reacţinnile acestui confort şi le transformă în stări de spirit, dogmaiizându-le după canoane etice inviolabile. Un om slab şi placid, care încearcă să stingă incendiile cu un burete, un om care se contrazice frecvent pentrucă nu are nici o idee a Iui, ci prea multe împrumutate dela alţii, este întotdeauna un perfect burghez. Toată literatura burgheză, în care francezii bat recordul, este plină de astfel de ţipi. Minimă rezistenţă vitală în faţa tragediei, — genul preferit fiftid melodrama şi farsa, eternul burghez este un amestec hibrid de romantism degenerat şi de pofte vulgare pe jumătate realizate. Burghezul nu va fi niciodată un Robinson Crusoe, nici un Werther sau un Don Quijote, el se identifică pe rând în Monsieur Jurdain, cultivând seriozitatea ridicolului şi ingenuitatea egoismului, în Joseph Proudhomme cu favoriţi, guşă, burtă şi papuci, exteriorizând o suficienţă magistrală, în Charles Bovary, vulgarul spirit de suburbie, încoronat şi mediocru, în Conu Leonida republicanul care din „faindaesie cade în ipohondrie44, şi aşa mai departe până în zona de aur a capitalismului când acar antropofagii de specia lui Sir Basil Zaharof, Krueger şi Sir Deterding... Aceştia sunt oamenii unui destin prodigios, căci odată morţi, în locul lor vin alţii, cu alte nume, dar cu aceleaşi obiceiuri şi aceiaşi psi-chologie. Burghezul este antipodul lui Don Quijote, nu Saneho Panza. „Sanson Car-rasco, simbol veşnic viu al micei burghezii semi-instruite, vrăjmaşa oricărei cutezanţe, adevărata contra atitudine şi adevăratul asasin al sufletului şi trupului nemuritorului Don Quijote. El, nu Saneho reprezintă contradicţia şi desminţirea valorosului şi nefericitului căutător de aventuri; şi toţi nebunii, toţi idealiştii, toţi eroii, toţi martirii lumei trebue să urască în numele lui Sanson Carrasco pe cei care ridică barierele prudenţei înaintea avânturilor visării şi a geniului” 1). Nimeni nu a justificat dreptul la viaţă burgheziei mai mult decât socialismul, şi totuşi socialismul i-a pregătit funeralii universale. Dintr’o necesitate de a fi, socialismul a justificat imperativul unei nimiciri totale şi definitive. Burghezia la rândul ei a inventat cea mai teribilă armă de luptă împotriva ei înşişi: democraţia. 1) v. Giovanni Papini: „Stroncature”: pag. 301. 528 © BCU Cluj Burghezia a creat condiţia de a fi a intelectualului anarhic, pentru ca acesta la rândul lui să promoveze ideile de dezagregare a lumii. Pe bălegarul burgheziei decadente a crescut socialismul. „Le bonhomme Lenine”, după cum îl botează Curzio Malaparte, a dat burgheziei cea mai aprigă lovitură, după ce mai înainte burghezia inventase revoluţia franceză, cauză şi punct de plecare a ruinării claselor mijlocii. Tot ea a transformat biserica în loc de întâlniri amoroase şi de spoliaţiune a celor bigoţi. Credinţa religioasă a burgheziei înseamnă superstiţie, mătănii şi acatiste. Micul burghez se roagă lui Dumnezeu ca să-i reuşească afacerile comerciale, ca să-şi mărite fata sau să-i moară vecinul. Bor-ghe-se, „iată cele trei silabe eterne cu care e format numele celui de ne-nuimit, al celui de neprivit, al celui de neapropiat, al celui ce infectează orice, al celui ce înciumează totul, al absolutei bestii triumfătoare, al neînduratului duşman exterminator al celui ce este. „El (acest înspăimântător Leviatan al băligarelor) a scos coroana regilor, a batjocorit preoţi, a mecanizat luptători, a falsificat pe eroi, a conrupt pe judecători, a reînviat sclavismul, a dezonorat libertatea, a înlocuit soarele cu lumina electrică, peste clopotniţi a făcut case, peste sfinţi bancheri, peste poeţi şoferi, peste catedrale a întins conductele latrinelor sale; burghezia a înlocuit biserica cu cinematograful, familia cu bordelul, mama cu patroana de bordel, soţia cu cocota, fecioara cu „domnişoara”, meseriaşul ou proletarul, palatul cu „vila”, mănăstirea cu cazarma, sfânta împărtăşanie cu cecul, Evanghelia cu cartea de bucate. „El este Dumnezeu dela pălărie până la bulendre, pontificul minciunii, Monarhul salaimilor, Dictatorul benzinei, Profesorul mârşăviei, Doctorul blestemelor, Astronomul bacilului, Persecutorul săracului, Profanatorul copilăriei, Poetul indigestiei, Avocatul Dracului, îngerul aeroplanului, Filosoful intestinului, Inginerul Infernului. . „Şiret şi imbecil, îndrăzneţ şi laş, parfumat şi murdar, ipocrit şi cinic, stăpân şi slugă, necredincios şi superstiţios, sângeros şi sentimental, zburător şi patruped, a invadat, infectat, a îndobitocit şi diformat întregul pământ. „Revoluţia franceză este una din evacuările sale hemoroidale; războiul european este un sacrificiu sângeros ce a vrut să şi-l ofere singur; revoluţia rusă, cu toate că o refuză, este una din ultimele măcelării ce a deschis. „Liberalismul, anti-clericalismul, sunt tot atâtea depozite ale sale, de culoare diferită, dar de aceiaşi puturoşenie. „Aristocraţia şi plebea au fost înghiţite de El. „Totul prăbuşindu-se în nemăsurata sa burtă, se desface şi putrezeşte. „El, cucerind întregul pământ, nu mai este cu putinţă să-l stârpeşti, cu mijloace omeneşti. „Dar când fumul infect al mârşăviei sale va începe să asfixieze Ierarhiile îngereşti, atunci Christos va coborî din nou; şi numai atunci acel monstru fără nume în dragoste, înlănţuit lasciv pe cele două emisfere, va fi prăbuşit în prăpastia care, cu toate că îl aşteaptă de două secole, se va retrage îngrozită !“ 2). Iată o icoană fidelă a burgheziei, zugrăvită în stilul vehement al unui pamfletar. Pe hâda înfăţişare psichologică se suprapune expresia tare, o crâncenă critică a civilizaţiei moderne, care rămâne, pe deasupra ori cărei consideraţiuni ştiinţifice, o creaţie a burgheziei. Nici Leon Battista Alberti, nici Ch. Normand, care a adunat un bogat material, nici Werner Sombart nu au văzut altfel întruchiparea modernă a spiritului burghez. 2) v. Giovaami Răpind, Domenico Giuliotti: „Dizionario dell’omo salvatico”, voi. I, pag. 473_474. 529 © BCU Cluj Burghezia, clasă socială de prodigioase virtualităţi, a degenerat din pricina a trei factori fundamentali care au devenit indispensabili lumii moderne : ateismul materialismul şi liberalismul. Fire luciferică, burghezul trăeşte mai mult în frica infernului decât în dorinţa urnei fericiri veşnice pe lumea cealaltă. Pe el nu-i interesează prea mult binele ce ar decurge din acţiunea lui morală, bazată pe credinţa creştină, cât mai mult, dintr’un spirit de comoditate sufletească, se îngrozeşte de chinurile iadului. Sunt foarte mulţi burgheji, ca şi oamenii simpli de jos, care frecventează regulat biserica, plătind obolul săptămânal preotului, respectând liturghia şi întregul ceremonial, dar care nu înţeleg nimic nici din învăţătura suverană a Evangheliei, şi nici din rosturile morale ale tălmăcirilor religioase. Ori, este un adevăr elementar pentru toată lumea, că credinţa nu se traduce nici prin gesturi stereotipe, nici prin cuvinte papagalizute după un anumit tipic bisericesc. Cu atât mai puţin printr’o viziune materială a lui Dumnezeu. Rangul social, cultura, sau mai bine zis semi- cultura, convenienţele sau mai bine libertatea alegerii, toate aceste cauze structurează specificul mentalităţii burgheze. „Burghezul luminat a ştiut să pună o anumită distanţă între el şi cer”, pe câtă vreme „poporul crede în prezenţa reală a obiectelor credinţei sale” s). Burghezia modernă n’are un Dumnezeu, şi nici nu l-a putut pierde. Raţionamentul acestei necredinţe este simplu, banal, şcolăresc, format din negaţiuni de ordin practic, pornind dela non-existenţe organice pentru a ajunge la consideraţiuni de ordin abstract şi filosofic, care sunt dincoace de credinţa religioasă. Această necredinţă nu este un accident, ci o stare de fapt ,o stare implicită structurii sale sufleteşti şi sociale. „Burghezul, pentru a se afirma, are nevoe aşa dar să se facă necredincios ; lipsa de credinţă de care îl acuză predicatorii face parte din conştiinţa lui de clasă". 3 4). Susţinătorii spiritului religios popular sunt de părere că pentru burghez a „crede ar însemna pentru el să se vadă confundat în această masă anonimă, în acest „popor de jos", de care el vrea cu tot dinadinsul să se deosebească. Astfel incredulitatea se confundă cu ideia de burghez, ea a devenit într’o largă măsură caracteristica distinctivă a unei clase".5). Necredinţa nu este un fapt individual ci social, impus şi coordonat de solidaritatea de clasă, de cultura şi educaţia pe care o primeşte. Individual burghezul poate fi credincios, prin convertire, printr'un determinism etic de ordin abstract, dar oricum ar deveni credincios, indiferent de procedeu, atitudinea lui este personală şi bazată pe alte criterii decât acelea ale grupului social. Werner Sombart crede că, în măsura în care spiritul economic al burgheziei presupune un „mecanism psihic specific", catolicismul l-a influenţat considerabil. Thomas din Aquino, — apreciat la înălţimea unui Danie sau a lui Michel Angelo, ■— a infuzat culturii burgheze principiile de viaţă, aşa încât Werner Sombart plecând dela o analiză teoretică în care constată că „raţionalismul economic n’ar fi dobândit niciodată rigiditatea şi n’ar fi suferit interiorizarea pe care i-o cunoaştem, fără ajutorul unui sistem de regule raţionale, desăvârşit în toate amănuntele sale şi sprijinindu-se pe autoritatea supremă a bisericei", — îşi revizueşte el însuşi opinia anterioară, primind punctul de vedere al lui Franz Keller, pentru a ajunge la concluzia practică, că ideile scolasticei asupra bogăţiei au înlesnit desvoltarea spiritului capitalist deoarece, şi aici intervine un corectiv, „doctrina morală a bisericii 3) v. B. Groethuysen: „Origines de l’esprit bourgeois en France”. Ed. N. R. F. 1927, pag. 21—22. 4) Loc. cit. pag. 28. 5) Loc. cit. pag. 32. , • • - - - . 53° © BCU Cluj îşi propunea mai puţin să limiteze direct gradul de bogăţie ci dimpotrivă să acţioneze asupra orientării morale a întreprinzătorului capitalist". c). Dar nu mai puţin, împotriva cămătarului de profesiune, „acest duşman de moarte al oricărui spirit de întreprindere", scolastica s’a ridicat cu vehemenţă, tocmai pentru motivul că avariţia, influenţată de cămătărie, duce la lipsă de activitate şi la lene. Protestantismul, şi mai cu seamă puritanismul se alătură psicholo-giei micului negustor, fără riscuri şi îndrăzneală în afaceri, pe care îl încurajează fără însă a-1 susţine necondiţionat. Noi vedem totuşi, în puritanismul anglo-saxon, şi în pragmatismul american, tocmai filosofia utilitaristă a vieţii care exclude orice contact cu speculaţiile dezinteresate, oferind vieţii burgheze o concepţie filosofică copiată după obiceiurile şi aşezarea ei economică. Pentru unii teologi, munca a fost impusă omului de Dumnezeu, oa o necesitate morală, ca un drept fiziologic al său. Isus Christos, spun ei, a fost meseriaş, a „muncit în tăcere", justificând prin aceasta nevoia de a-şi câştiga existenţa după un procedeu care este din lumea de dincoace. Oamenii care-1 înconjurau şi ei erau muncitori, pescari, agricultori, etc... şi Christos consideră munca lor în această esenţă ca ceva foarte natural, şi necesar totodată, înăscut în firea lucrurilor. In vremea aceia însă se putea trăi şi altfel, adică se putea trăi fără să munceşti, şi acest fel de viaţă nu era cu nimic de despreţuit. Şi acesta era natural, şi tot Dumnezeu avu sese grijă ca omul să poată trăi. Dacă ne reîntoarcem însă la Aidam şi Eva, atunci munca apare ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Fiind păcătoşi trebue să muncim ,iată pedeapsa lui Dumnezeu. Asupra acestui punct de vedere teologii sunt de perfect acord. Totuşi biserica, mai cu seamă cea ortodoxă, condamnă pe cei bogaţi şi binecuvinteză pe cei săraci. Bigotul, oricum ar fi făcut averea, îşi însuşeşte o morală personală, un drept al său de a avea criterii de judecată după puterea banului. Săracul dimpotrivă, chiar când este vinovat de starea sărăciei sale, el suferă din această pricină ,este umilit, flămând, resemnat şi condamnat. Intre cele două extreme se situiază morala burgheză. Burghezul munceşte ca să câştige mult şi să trăiască meschin. Câştigul şi traiul lipsit de griji sunt pentru el virtuţile esenţiale ale vieţii. Situaţia burghezului, iată un subiect de desbatere pentru teologii din toate timpurile. „A te îmbogăţi printr’o lungă economie şi printr’o muncă tenace, iată vechiul drum pe care îl urmam în simplitatea primelor secole: dar în vremea noastră am descoperit drumuri prescurtate şi mai comode. A fi într’o oomisiune, a da un aviz, a face parte dintr’un partid... Iată cum... în puţini ani, în puţine luni, te găseşti ca şi transfigurat, şi din praful în care scurmi te poţi ridica până în vârf... Căci este.de neînţeles, — spune mai departe Bourdaloue, — oa din profituri şi lefuri fixe să ajungi la venituri asemănătoare cu acelea de care am vorbit mai sus”.1). Biserica aşa dar condamnă nu numai procedeul în sine al acestei îmbogăţiri rapide şi parazitare, — plecând în judecata acestor lucruri dela o teorie economică a producţiei, —- dar condamnă şi urmările acestei îmbogăţiri ,de oarece bogatul renunţă la cinste, sfidează mila, nare simţul umanităţii, persecută săracul etc... Dacă totul este mai dinainte prevăzut, dacă fiecare situaţiune socială corespunde unei predestinări, atunci în virtutea acestei necesităţi ,în societate tre- 6) Werner Sombart: „Le bourgeois”. Ed. franceză, Payot, 1926, pag.’. 289—299. 7) Bourdaloue: „Sermon sur Ies Richesses”, cit. de B. Groethuysen, pag. 228. 531 © BCU Cluj bue să existe burghezi şi lucrători, oameni săraci şi oameni bogaţi, în această diversitate de funcţii fiecare având convingerea că îndeplineşte un rol care nu anulează şi nici nu contrazice morala religioasă. Bourdaioue şi Massillon confirmă a-oeastă .atitudine arătând că omul în societate trebue să se subordoneze ordinei care există, şi să-şi îndeplinească datoria către Dumnezeu din poziţia şi din starea în care se află, indiferent dacă este bogat sau sărac, inteligent sau prost. . „Sunt două feluri de măriri, —■ spune Bourdaioue, — unele pe care Dumnezeu le-a stabilit în lume, şi altele care se ridică prin ele inşi,le, unele sunt create de providenţă, celelalte sunt socotite ca şi cum ar fi produse de ambiţia omenească". 8 9). Această mărire pe care omul şi-o face singur, cucerind puterea banului, împotriva providenţei şi împotriva lui Dumnezeu, dorind ca el însuşi „să se aşeze în locul lui Dumnezeu”, „printr’o perpetuă sfidare a bisericii”, este condamnată de biserică, este înafară de ea, înafară de ordinea dumnezeiască a lumii. Ajungem astfel la constatarea că între biserică şi marea burghezie sunt haragii de netrecut, sunt inadvertenţe şi conflicte de esenţe morale, urnele eliminând pe celelalte. Biserica nu condamnă pe omul bogat, sau pe acel care prin muncă şi prin economie agoniseşte averea de care dispune ,ci condamnă pe hrăpăreţ, pe sgârcit, care prin fraudă, minciună şi camătă, printr’o dorinţă neînfrânată de câştig ajunge să adune averi şi să le folosească mai departe tot în acest scop. La origina acestui conflict se află concepţia morală a câştigării şi folosirii banului. Marilor burgheji, fie ei industriaşi, bancheri sau negustori, „biserica nu numai că nu le dă binecuvântarea, pe care o acordă celorlalte profesiuni, regi sau cerşetori, seniori feudali sau burgheji trăind dintr’un mic comerţ, dar îi condamnă dinainte şi nici nu vrea să-i cunoască". u). Pentru aceştia nu există decât o singură scăpare : să părăsească profesiunea pe care o exercită şi să împartă banii acelora de unde i-au luat. Biserica prin urmare este şi împotriva luptei de clasă care ar decurge fie din supremaţia banului, fie din nevoia de bani a celor săraci. Ea condamnă pe cei bogaţi, dar nu justifică lupta socială şi organizarea politică a celor săraci. 8) Loc. cit. pag. 284. 9) Id. pag. 270. 532 © BCU Cluj P O E S I I ", DE , o DUMITRU IOAN ALBOTA PSALM Doamne, lumina Ta pe câmpuri a rodit In holde, spice galbene şi grele, In care, razele de soare şi-au unit Aurul 'lor, cu razele de stele. Grădinile Ţi-au dăruit, mereu, mireasmă, Din florile cu reci potire înstelate. Spre- zări, toţi pomii, Ţi-au făcut catapeteasmă Cu crengile, de rod şi-azur împovărate. FLORILE DIN MUNTE Singurătatea florilor din munte, , Şi visul lor, ce paşi le-au turburat ? Spre ele nu se pleacă nici o frunte, Şi nici un suflet trist n’au mângâiat. Când la sfârşitul nopţilor, primesc. Lumina zorilor pe fragede petale, In rouă, sau în lacrimă de înger, cresc, Acolo, unde nu ajungi pe nici o cale. ’ 533 © BCU Cluj Aceste flori, oare târziu, sub cer Se sting pe stânci, departe de izvoare, Sunt, poate, candelele visului, ce pier Pe înălţimi, sub stele şi sub soare. POEM ROMANTIC Din veacul depărtat, ce trist ecou Ajunge până ’n visurile mele ? Ce cântec, ce chemare de erou îşi prelungeşte sunetul sub stele ? Adesea par’că şoapte şi suspine, Ascult din vremuri vechi, demult apuse. Ce vânt, trecând, în taină, peste mine, Aduce freamăt de dureri nespuse ? w ; 1 Departe, în trecutul ca o ceaţă, j Un suflet poate sângeră şi geme, Şi-şi caută un alt izvor de viaţă In locul celui ce-a secat în vreme. 554 © BCU Cluj MIE ÎNSUMI DE PETRE PAULESCU Ştii, Petre Paulescu că nu te mai iubesc. Mi s’a urît pe lume de când umblăm bai-hui. Cu stelele pe umeri de când tot haiducesc Mă văd că sunt aevea băiatul nimănui, M’au tâlhărit ispite la fiece popais Şi’n porţile tăcerii am tot isbit cu gândul Pe culmile vegherii cu tine am rămas Ca să-mi aplec urechea în humă, ani dearândul. M’am săturat de ducă şi nu ştiu unde merg... Să fac iar cale ’ntoarsă nu-i chip să mă.întorn. Ptiu... şi cu viata asta că nu mai pot s’alerg • -Şi ultimile piedici nu ştiu să le răstorn. Furtuni şi vise negre mă strâng mereu de gât Şi nici măcar un astru nu-mi râde ’n apa vremei. Hei. Petre Paulescu. mi-a mai rămas atât Să intru din nou slugă la curţile poemei. '535 © BCU Cluj CIOBANUL DE VIRGIL CARIANOPOL Şi-a făcut poteci prin gând, pe unde pleacă Seara, la iubita lui peste coclaur Când s’aşează luna pe vre-o cracă Şi e parcă pasăre de aur. . Ape reci îi gâlgâie prin fluer Şi-i stau turmele mirate din păscut. L’ar lua vântul aspru, dintr’un şuer Dar îi este tinereţea scut. Tot visează o căsuţă albă Pe-p colină, undeva, în sus Vrea o fată, dreaptă ca o nalbă Şi un fiu, ca turma de supus. A visat odată, c’o să-i dea înaltul O fecioară, albă, bucălaie... Până când să facă sluj la altul Şi să doarmă îmbrăcat în paie ? Tot aşteaptă şi citeşte’n el .... . Ca ’ntr’o carte, visul lui de mag Nu îi e credinţa de oţel......... ....... Dar se sprijină ’n credinţă, ca ’n toiag. 536 © BCU Cluj CÂNTEC DE MOARTE DE ION ŞIUGARIU Undeva s’aud tropare, Duhul Sfânt trece pe uliţi. Ne străpung în gând, ca suliţi, Taine vechi, pe fiecare. Pentru marea înviere Numai îngerii se ’nchinâ Orice floare de lumină Se retrage în unghere. In priviri, pe mări de vise, Sufletul bătrân aşteaptă. Nu e nieio punte dreaptă Către zările deschise. Iată, cântecul se sparge... Moartea s’odihneşte ’n crinişti. Pui bolnavi de grele linişti Plâng pe vârfuri de catarge. Cine ştie, cine ştie, Până unde se aşterne, Pânza zărilor eterne, Peste inima pustie ?... © BCU Cluj CUVÂNT ŞI FAPTĂ DE D. STĂNILOAE Ce rost are /cuvântul şi ce rost are fapta ? Şi oare este raportul între ele ? lată întrebări ce ne stărue în cuget constatând că de amândouă s’a servit Fiuil lui Dumnezeu cel întrupat, în opera de mântuire a lumii. Dece a trebuit să se servească de ele ? întruparea a fost în sine mântuitoare sau numai întrucât a dat posibilitatea Fiului lui Dumnezeu să facă uz de cuvânt şi de faptă ca un om, pentru a realiza mântuirea ? In ce raport stau în general cuvântul şi fapta cu fiinţa omului, cu destinaţia lui ? , , ! î întrebările acestea ni se pun cu atât mai stăruitor eu cât anumiţi teologi protestanţi, urmând unei tendinţe generale a confesiunilor, socotesc cuvântul ca mijloc mântuitor aproape exclusiv nu numai în viaţa creştină de după Isus Hristos, ci chiar şi în opera Lui. Cuvântul n’a avut numai rolul de a mijloci Revelaţia, ci chiar şi de a mântui. Prin cuvânt a luat Isus Hristos păcatele noastre asupra Sa. Cităm din celebrul teolog german Friedrich Gogarten : „Deosebirea între profeţi şi Isus Hristos constă în aceea că profeţii grăesc cuvântul lor din credinţa în făgăduinţa iertării, aşadar din cunoaşterea propriului lor păcat. Aci rămâne păcatul aşa zicând între vorbitor şi auzitor şi există numai speranţa că odată le va fi luat de pe umeri amândurora. Dar grăirea lui Isus Hristos ridică de fapt păcatul (Aber das Spre-ehen Jesu Christi nimmt die Shnde weg). El iartă omului păcatul. Şi o face aceasta întrucât ia păcatul asupra Sa. (Ich glaube an den dreieinigen Gott, lena, 1926, pag. (154—5). Pentru a face explicabilă această eficacitate a cuvântului, Gogarten utilizează o anumită concepţie despre păcat şi o anumită concepţie despre cuvânt. Păcatul este ,după el, izolarea eului, închiderea faţă de pretenţiunile altora. „Această negare a pretenţiunii (der Anspruch) este păcatul. Prin ea omul se încarcă cu o vină pe care nu o mai poate înlătura, aşa cum nu mai poate desfiinţa izolarea sa. Această izolare reală, ce nu mai poate fi desfiinţată prin mine, este starea păcatului" (p. 151). Din izolarea aceasta, aşadar din păcat, ne poate scoate numai grăirea lui Isus Hristos. Şi o face aceasta întrucât numai „cuvântul Lui îmi împlineşte pre-tenţiunea mea în mod necondiţionat" şi prin aceasta „mă cucereşte deplin", mă face şi pe mine „în stare să împlinesc pretenţiunea acestui cuvânt" (p. 155-6). Toate silinţele omului de a împlini prin puterile sale pretenţiunea altuia, îl afundă şi mai mult în păcat, în izolare, căci aceasta implică o răzimare pe fiinţa sa, deci un nou păcat. Depăşirea izolării se îndeplineşte numai printr’o necondiţionată lăsare în atârnare de altul, de cuvântul Iui şi în această stare ne aşează numai Isus Hristos. Gogarten are cea mai comunitară concepţie despre cuvânt. Omul trăeşte viaţa cea adevărată, cea conformă cu voia creatorului său şi potrivită cu fiinţa sa, numai în deplina atârnare de altul, în necondiţionata împlinire a pretenţiunilor lui. Iar acest altul (Der Andere) îşi exprimă pretenţiunea sa (care nu trebue înţeleasă ca © BCU Cluj poftă arbitrară, ci ca apel isvorât din simţirea unei necesităţi după serviciul <şi comunitatea semenului) prin cuvânt. Apelul altuia (termenul pretenţiune e mai bun căci exprimă şi dreptul ce-1 are fiecare asupra semenului, sau dreptul ce simţim că-1 are alini asupra noastră), ne sileşte totdeauna la o decizie (Entscheidungj de a-1 împlini sau nu .Deaceea viaţa noastră este un lanţ de decizii, la cari ne provoacă cuvântul altuia. Numai decizia de a împlini fără prejudecăţi, fără condiţii, fără întemeieri pe motive şi concepţii, pretenţiunea din fiecare moment a altuia, este cea fără de păcat. Şi numai ea se poate numi în sens propriu decizie, căci numai în ea se afirmă bărbăţia, curajul omului, renunţarea la orice motivaţie, la orice argumentaţie care să sprijine alegerea lui, care să-i împuţineze responsabilitatea, oare să-i dea o siguranţă anticipată că iaşa va fi bine, care să întărească slăbiciunea lui. Dar omul niciodată nu poate lua decizii de felul acesta, niciodată nu poate ieşi din păcat prin sine. Numai Isus Hristos ne-a scos din păcat. Cuvântul, dacă vrem să nu fie expresie a izolării noastre şi să ne cufunde şi mai mult în ea, aşadar în păcat, trebue să fie nu mijloc prin oare ne exprimăm gândurile noastre despre noi sau lume, nu monolog nesfârşit prin oare ne tălmăcim stările eului nostru, ci relaţie autentică între eu şi convorbitor. Cuvântul e vorbire şi vorbirea are loc totdeauna între doi. Vorbirea adevărată trebue să fie manifestare a atârnării reciproce dintre convorbitori, dintre eu şi tu. Cuvântul meu trebue să fie răspuns, ecou la cuvântul convorbitorului, mărturisire că mani pătruns de realitatea şi de pretemţiunea lui, împlinirea acestei pretenţiuni. „Noi înţelegem cuvântul şi importanţa lui Hotărâtoare numai atunci dacă suntem în clar cu aceea că el este, în însemnătatea sa proprie, relaţia între tine şi mine şi anume singura relaţie care este posibilă între mine şi tine" (p. 114). Noi însă am pierdut acest înţeles al cuvântului. El a devenit expresie a eului. „Dar această putere de automărturisire pe care a câştigat-o cuvântul dela sfârşitul evului mediu, e scump plătită. Căci cuvântul, care îşi are originea în adâncimea unui eu ce se ocupă cu sine însuşi, se mărturiseşte şi se trăieşte pe sine, n’are puterea să fie ceeaoe trebue să fie după fiinţa lui. adică relaţie faţă de tine. Această putere o are numai cuvântul care îşi are originea în auzirea ta (in dem Horen auf des Du) şi care, deaceea, dela început este un cuvânt ce răspunde fie. Dinpotrivă cuvântul, oare este automărturisire şi autoexpresie, e dela început izolat; el nu este, odată ce cuvântul e relaţie, cuvânt în sens propriu. Nu este relaţie faţă de tine; căci nu este răspuns, responsabilitate". Atât de constitutivă este pentru „mine" relaţia cu „tine", iar cuvântul expresia acestei relaţii, încât omul care nu mai trăieşte în ea şi face din cuvânt expresie a fiinţei sale izolate, îşi pierde şi eul propriu. „Numai acel cuvânt care este un cuvânt responsabil, adică un răspuns la un cuvânt cil „tău", vorbeşte în realitate despre „mine" însumi şi nu numai despre ceva din mine. Anume de aceea, pentrucă numai atunci când răspunde, vorbeşte eul însuşi. Căci abia atunci când mă ştiu responsabil faţă de „tine", când am auzit pretenţiunea ta şi nu mă mai pot sustrage ei, abia atunci ştiu ce însemnează aceea: eu. Eu este în adevăr acela care e strigat de tine, căci abia dacă sunt. strigat, pot zice în adevăr şi just: eu“ (p. 115). Altfel, când cuvântul meu este automărturisire, deşi vorbesc fără sfârşit, pentrucă n’am un tu în faţă care să mă mărginească (nu-i dau valoare de tu, egală cu a mea), nu pot, căci eul este în realitate mut, neexistând relaţia reală eu tine" (p. 115). Deaceea şi simte omul, care nu mai preţuieşte pe altul, necesitatea să vorbească fără de sfârşit. Se frământă în chinul de a da expresie eului propriu şi acesta îi scapă continuu. * * * Gogarten este, între teologii protestanţi, cel mai potrivnic spiritului individualist al protestantismului. Năzuinţa lui principală este să facă din credinţă nu 559 © BCU Cluj un element izolator al insului, ci cel mai puternic impuls pentru întărirea spiritului de comunitate. Credinţa este, pentru el, nu încredere în Dumnezeu şi desimteresare de oameni, ci încredere în oameni, iubire de oameni. In ascultarea şi împlinirea necondiţionată a pretenţiunilor lor se manifestă însăşi credinţa în Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsim prin oameni. Dealtfel tendinţa aceasta de a deriva din credinţă concluzii favorabile comunităţii se poate observa şi la alţi teologi protestanţi. Ea este o consecinţă aproape fatală a marei descoperiri ce-a făcut-o după răsboiu cugetarea omenească în realitatea lui tu, ca revers constitutiv al realităţii eului. Dacă filosofia veche nu cunoştea decât categoriile impersonale ale fiinţei, iar cea modernă descoperise realitatea specială a eului, pe care o accentuase din nenorocire până la exclusivitate, cugetarea din ultimii ani s’a îmbogăţit şi s’a rectificat considerabil prin aflarea lui tu. Cităm din Karl Heim ,un alt teolog protestant la care observăm tendinţa antiindividualistă. „Azi stăm nu numai în filosofie în sensul îngust al cuvântului, ci în toată viaţa noastră spirituală, în mijlocul unei schimbări a concepţiei fundamentale despre relaţia dintre mine şi tine (Ich-und-Du-Yerhăltnis). Această schimbare este poate pasul cel mai însemnat care ne duce peste filosofia idealistă. Eul singuratic, pentru care lumea este numai un teatru, nu e faptul primar dela oare trebue să pornească cugetarea noastră, aşa cum se socoteşte dela Desoartes încoace. Eul nu are o existenţă independentă de relaţia sa cu tine. Singurătatea nu este starea sa primordială şi nici nu este esenţială. Existenţa singulară, pentru sine (das einsame Fursiehsein), a eului este ceva cu totul secundar, anume rezultatul unui act prin care eul s’a închis faţă de tine. Acest act de autoînchidere are aşa dar ca presupunere relaţia eului faţă de tine”. (Ontologie und Theologie, în rev. Zeitschrift fur Theologie und Kirche, 1930, Heft 5, pag. 332-3). In sistemul dimensiunilor pe oare-1 clădeşte Karl Heim pentru a cuprinde în el toată realitatea, relaţia eu-tu formează o dimensiune aparte. (Glaube und Denken, Berlin, 1934, pag. 164 urm.). Direcţia aceasta, spre oare va trebui să se orienteze tot mai mult teologia protestantă, nu face decât să confirme adevărul învăţăturii ortodoxe, pentru care credinţa şi Biserica sunt nedespărţite, ultima fiind concluzia necesară a primei. Izolarea eului, desfigurarea relaţiei între mine şi tine, nu e un fapt primordial, ci păcatul venit ulterior. Prin credinţa în Hristos ne căsnirn doar să restabilim starea originală, normală, comunitatea iubitoare între oameni. Recunoaşterea acestui lucru din partea protestantismului nu însemnează altceva decât o târzie acceptare, măcar indirectă, a divinului adevăr ortodox despre Biserica din Paradis, pe care Biserica lui Isus Hristos nu face decât s’o restabilească. Dacă aceşti teologi găsesc în starea naturală a omului elementul, fie şi măcar ştirbit, al acestei relaţii, aceasta dovedeşte că Biserica, comunitatea, este sădită în firea omului, apoi că aceasta nu s’a stricat cu totul prin păcat, iar prin credinţa în Isus Hristos se vindecă treptat, la unii mai mult, la alţii mai puţin. Acestea sunt însă tot învăţături ortodoxe. Dacă Gogarten vede puterea ziditoare de comunitate a credinţei, profunda ei forţă socială şi capacitatea de a transforma pe ins total, făcându-1 să iubească pe semenii săi, să împlinească necondiţionat apelurile lor, cum se face că el nu vorbeşte totuşi despre faptă, ci numai despre cuvânt, ca şi când numai prin cuvânt s’ar manifesta credinţa şi legătura comunitară dintre oameni, iubirea unuia faţă de altul ? Credem că avem de a face cu o prejudecată protestantă de oare nu s’a putut lepăda. Este însă explicabil să vorbească protestantismul obişnuit despre cuvânt ca întemeetor şi susţinător exclusiv de comunitate, pentrucă el nu ştie de o corau- 54° ... _ .. © BCU Cluj nitate închegată prin iubire, de o comunitate în care membrii sunt transformaţi şi îtn sens etic, ci de una în care membrii n’au altceva comun decât că ascultă aeelaş cuvânt ; îşi nutresc din aeelaş cuvânt o credinţă care nare nicio eficacitate în ce priveşte celelalte raporturi dintre ei. Dar Gogarten înţelegând comunitatea în sens de desăvârşită relaţie iubitoare între membrii, cum mai poate păstra totuşi numai cuvântul ca factor întemeetor şi susţinător al ei ? Aceasta desigur că n’o poate face decât lărgind sfera noţiunii de cuvânt, concentrând în el mai multe virtuţi decât obişnuieşte protestantismul să-i atribuie. Dar noi vom încerca să arătăm că chiar lărgind astfel sfera cuvântului, el tot nu poate fi făcut singurul mijloc mântuitor şi întemeetor de comunitate, că Gogarten odată ce s’a oprit la o concepţie de comunitate ca cea pe care am văzut-o, trebuia să părăsească doctrina protestantă despre exclusivitatea cuvântului, adăugând la el şi fapta. Pentru a fundamenta doctrina despre exclusivitatea cuvântului în întemeierea şi susţinerea vieţei creştine, la mulţi teologi protestanţi se observă silinţa să arate că chiar şi Isus Hristos ne-a mântuit numai prin cuvânt. La Gogarten tendinţa aceasta se manifestă făţiş şi am văzut că el are şi o teorie despre cuvânt care să facă plauzibilă suficienta lui capacitate mântuitoare. Dacă vom arăta că Isus Hristos nu ne-a mântuit numai prin cuvânt, am înlăturat un sprijin important al teoriei protestante despre omnipotenţa soteriologică a cuvântului. Gogarten spune că Isus Hristos a luat păcatul depe umerii noştri asupra sa prin cuvântul său, care a fost răspunsul deplin la toate pretenţiunlile noastre. Dar dacă ar fi fost aşa, moartea şi învierea Domnului n’ar mai fi avut nici-o importanţă mântuitoare pentru noi, ci numai pentru El. De altfel, chiar aşa de ar fi, moartea rămâne nu mai puţin o faptă, ireductibilă la cuvânt. Păcatul omenesc poate fi, în cazul acesta, deplasat prin mijlocirea cuvântului dela un subiect din lume la altul şi eventual dela acesta iarăşi la altul, dar într’un loc tot se înfundă şi ca să dispară din lume total trebuie ca subiectul în care s’a înfundat să moară. Prin fapta morţii e gonit, în ultima analiză păcatul din lume. Dar despre rostul morţii Domnului, Gogarten vorbeşte vag. Odată spune că moartea Domnului este „executarea blestemului legei şi a mâniei dumnezeeşti”, pe cari Isus Hristos le-a luat asupra sa în locul nostru, prin urmare o pedeapsă a păcatului după concepţia generală a protestantismului (pag. 159). Şi atunci ultima desfiinţare a păcatului din lume nu se realizează prin cuvânt, ci, cum am spus, printr’o faptă, chiar dacă această faptă e mai mult pasivă. Altădată s’ar părea că Gogarten vede în moartea Domnului un produs al urii şi egoismului omenesc. Domnul s’a supus pretenţiunii noastre deplin şi de aceea a murit. In moartea Lui omul vede „care şi de ce soiu este pretenţiunea sa. Omul vede că această preten-ţiune, prin care se face domn al semenului şi prin aceasta domn peste întreaga lume, ar distruge întreaga lume dacă ar fi împlinită aşa cum gândeşte şi cum năzuieşte el în orbirea egoismului său izolat, păcătos. Caracterul păcătos şi distrugător al acestei porniri, al acestei pretenţiuni fără margini, prin care omul — acest om cu această pretenţiune ! — se face pe sine Dumnezeu, îşi vădeşte în chip groaznic efectul său în acest om Isus Hristos. care s’a supus acestei pretenţiuni fără condiţii şi fără rezerve, fără nici-o asigurare” (pag. 154). Dar dacă-i aşa, iarăşi putem spune că păcatul nu ni l-a ridicat Tsus Hristos prin cuvânt, ci prin această împlinire necondiţionată a pretenţiunei noastre păcătoase. Fără a căuta să găsim numai decât o contrazicere între aceste două păreri 54» © BCU Cluj despre rostul morgii Domnului, e de remarcat că Gogarten trebue sa admită că prin moarte şi nu prin cuvânt e depăşit păcatul în lume. * ■ * * Odată stabilit acest lucru, să supunem unei analize mai insistente rostul cuvântului şi al faptei şi raportul dintre ele, pentru a ne da seama de valoarea lor soteriologică. Rolul cuvântului nu e de neglijat. Cuvântul are o funcţiune revelatoare. Dar totdeauna între persoane. Şi obiectul sau scopul revelaţiei este o pretenţiune sau un răspuns la ea, în general o atenţie. Un cuvânt adresat lucrurilor sau cuprinzând o comunicare absolut teoretică în toate consecinţele sale nu e cuvânt propriu zis. Un cuvânt nu e un întreg suficient sieşi, ci totdeauna e o jumătate care-şi aşteaptă întregirea prin răspuns. Cuvântul întreg e format prin contribuţia a două persoane. Mântuirea în Hristos e anticipată (la profeţi) şi însoţită de revelaţie, de cuvântul Dumnezeului personal, care nu are ca scap să dea minţii noastre o cunoştinţă teoretică ci să ne arate care este „voia'* lui Dumnezeu, ce aşteaptă El dela noi. Trei elemente constituiesc aşadar cuvântul. El îndeplineşte : 1) o funcţie revelatoare, 2) între două persoane, 3) dela una revelând o cerere, un apel, o pretenţiune, o întrebare, o asigurare, dela a doua un răspuns, în general o atenţie. Precizând, putem spune că revelaţia e avizată în mod necesar la cuvânt. O persoană nu-şi poate face cunoscută îndestulător voinţa fără cuvântul ei propriu. Se pot cunoaşte lucrurile fără un cuvânt din partea lor, dar aceasta nu e revelaţie. Poţi cunoaşte astfel şi dintr’o persoană oeeace-i în ea lucru, natură, manifestare a naturii ei, ceeace se revarsă involuntar din făptura ei. Dar nu poţi cunoaşte satisfăcător voinţa ei personală. Chiar între două persoane ce trăiesc î;n strânsă intimitate şi se cunosc foarte mult prin comunicări subterane, cuvântul tot este necesar, ab-străgând de faptul că daică se înţeleg, după o lungă convieţuire, de multe ori fără cuvânt, aceasta provine şi din aceea că expresiile feţei cari erau înainte întovărăşite de cuvânt pot să fie citite dela o vreme şi fără cuvânt de convieţuitori. Dar cuvântul tot este necesar, cu cât se simte legătura mai vie, iubirea mai mare. Unde nu se mai spun cuvinte, nu mai e atenţiune, iubire reciprocă. Unul simte necesitatea să spună celuilalt un cuvânt pentru a-i arăta cât de mult atârnă de el, cât de mult ţine la el; celălalt simte necesitatea să i se spună acest lucru: nu-1 mulţumeşte arătarea prin alte manifestări. Simţi o necesitate nu de a spune ce idei mai macini în creer, ca să-ţi arăţi cu fală puterea de gândire, ci de-a spune celuilalt sentimentele tale pentru el. Căci dacă n’ar fi acest fol de necesitate, omul cu „idei mai înalte” ar simţi o mare silă să vorbească cu cel mai sărac în idei. Cheful de-a epata pe cel mai puţin învăţat nu ţine decât un moment. De aci se vede că dacă Dumnezeu ne-a căutat să ni se releveze, n’a făcut-o pentru a ne uimi cu cuvintele Sale, ci din pornirea iubitoare de-a ne asigura pur şi simplu de iubirea Lui şi diin dorinţa de a-I răspunde cu iubirea, cu cuvântul nostru .O persoană oare nu spune cuvinte alteia nu-i acordă atenţie deplină. In cuvânt se exprimă faptul că o persoană este totdeauna o jumătate de realitate; prin cuvânt ea-şi caută şi dobândeşte cealaltă jumătate. Cuvântul este o funcţie necesară a fiinţei noastre comunitare, am putea spune bipersonală. Prin cuvânt întreţinem legătura cu ceeace ne susţine sufleteşte, precum prin plămâni avem legătura cu aerul cari ne întreţine trupeşte. . * , * * - Dece e necesar spre acest scop cuvântul ? Nu pot comunica oamenii prin ochi, prin mimică, prin fapte, prin simţiri transmise direct ? De fapt comunică oa- 542 © BCU Cluj menii şi prin acestea, dar cu totul insuficient. Acestea nu sunt în stare singure să împrăştie echivocul : oare sunt emanaţii impersonale de stări lăuntrice involuntare, sau sunt manifestări personale ale unor atenţii voluntare ? Ele nu dau asigurarea deplină că avem de a face cu o revelaţie, adică cu o mişcare de atenţie pornită voluntar din interiorul unei persoane ce stă în faţa noastră, cu un efort în vederea arătării acestei atenţii. Chiar silinţa de-a arăta o atenţie este o atenţie şi silinţa aceasta se arată în mod principal prin cuvânt. Cine nu vorbeşte unei persoane iubite, pe motiv că aceasta i-ur cunoaşte sentimentele, prin însăşi această omisiune vădeşte o scădere a sentimentelor sale. Sunetul e, dintre toate manifestările omului, (‘el care-i destinat mai mult altora, fiind făcut să depăşească, să plece dela persoana proprie la auzul altora. Toate simţurile ce servesc contactului cu lumea sunt egoiste, adună din lume lucruri folositoare pentru persoana proprie; dar sunetul e altruist, el e făcut să comunice, să dea, prin el mă aplec spre alţii. Durerea însăşi e făcută să isbuonească în strigăt tot cu scopul de-a o comunica altora şi de-a găsi în atenţia lor o alinare. Dar cu toată importanţa covârşitoare a cuvântului, ca mijloc indispensabil de revelare, totuşi el nu e suficient singur pentru o perfectă realizare a ea. In el se îmbibă şi îl întovărăşeşte şi o mişcare sufletească sau chiar fisică: mimică, gest, faptă. Nu e suficient pentru binecuvântatul motiv că nu poate articula o persoană un cuvânt către o altă persoană fără o mişcare sufletească şi fisică. De altfel am spus că cuvântul în sensul adevărat nu e o expunere de teorii ,ei pretenţiune şt răspuns. Comunicarea între persoane, cu cât e mai vie legătura între ele, cu atât e mai totală, angajând întreagă fiinţa lor în actul expresiei, al comunicării. Cu cât atenţia e mai deplină, cu atât angajază mai viu toată persoana în actul comunicării ei, deşi cuvântul aire un rol proeminent. Cuvântul adevărat, cuvâritul-atenţie, e îmbibat cu faptă. Trebuie să facem aci îinsă oarecare precizări. înţelegem prin faptă în accepţiunea largă a cuvântului orice mişcare voluntară a fiinţei personale. Cu cât mişcarea e mai totală, fiind angajată în ea nu numai un organ fisic de execuţie, ci adâncul voinţei, cu atât fapta e mai vie. însuşi cuvântul e o faptă, o faptă morală dacă cuvântul e din atenţia faţă de altul .o faptă egoistă când e din dispreţ sau adversitate faţă de altul. Faptă e intonaţia afectivă a cuvântului, accentul Iui. Având în vedere acest înţeles larg al faptei, cuvântul e totdeauna simultan cu fapta, ba constituiese chiar o unitate. Cuvântul e purtat şi lansat de mişcarea aceasta totală a fiinţei personale, ca o lumină purtată şi aruncată de un vulcan în noapte: deşi lumina are rolul ei deosebit de a lumina mişcarea ce-o lansează. Fapta în înţelesul acesta, odată ce e luminată de cuvânt, adaugă şi ea. la rândul ei, un oarecare coeficient funcţiei revelatoare a cuvântului. Fără cuvânt pluteşte în negură, dar prin cuvântul care de altfel e purtat de ea capătă şi ea virtutea de a nuanţa şi îmbogăţi lumina cuvântului. Cuvântul e din fapta adâncă a voinţei, dar lumina faptei e din lumina cuvântului. Am putea spune, deosebind fapta iniţială a voinţei .din oare porneşte cuvântul, de mişcarea ce pleacă din ea împreunată eu cuvântul, numind pe prima credinţă şi abea pe a doua faptă, că atât cuvântul cât şi fapta purced din credinţă simultan şi nedespărţit, cum pornesc din Tatăl. Fiul şi Duhul Sfânt. Nu există credinţă arătată prin cuvânt gol de faptă, gol de încordarea fiinţii ,de o totală mişcare a ei. Cuvântul şi fapta formează o unitate între ele şi cu credinţa din oare purced, Unde e Cuvântul şi Duhul, căci unul locuieşte în altul cu adevărat în Tatăl. Iar cine primeşte cuvântul, oine-L aude cu adevărat şi nu rămâne amorţit la ciocămitul lui. primeşte deodată cu sensul şi mişcarea lui; fiinţa sa se umple nu numai de lumină, ei şi de o încordare totală: de 543 © BCU Cluj Fapta. Cuvântul nu-.l poţi primi fără Duhul şi nici invers. Iar în sufletul unde vin aceşti doi, se sălăşluieşte deodată şi Tatăl. Toate prin Cuvânt sau făcut şi se fac, dar Cuvântul şi făptuirea pornesc deodată din Tatăl. Când am spus că faptă este orice mişcare voluntară a fiinţei personale, s’a subînţeles că mişcarea are un scap. Se poate urmări prin ea deprinderea persoanei proprii cu anumite atitudini, concentrări şi atunci obiectul faptei este însăşi fiinţa noastră. Dar se poate urmări desfacerea ei de anumite lucruri şi acte, sau deprinderea cu acele lucruri şi acte. Obiectul în aceste cazuri îl formează pe lângă fiinţa noaistră şi acele lucruri şi acte. Şi apoi se poate urmări procurarea sau pregătirea unor materiale pentru folosul nostru. Obiectul constă acum în acele materiale. Toate trei felurile de fapte se pot săvârşi însă nu numai în favorul propriei noastre fiinţe, ci şi al altora, din iubire sau din grije pentru ele. Dar dacă atunci când le săvârşim pentru noi ne putem dispensa de cuvânt, el e foarte necesar în faptele săvârşite în favorul altora şi anume ca mijloc aproape exclusiv în fapta de a deprinde o persoană cu anumite progrese pur interioare, ca mijloc împreunat cu exemplul în fapta de-a o deprinde cu un anumit raport cu cele externe şi ca mijloc foarte puţin necesar îin procurarea anumitor lucruri materiale acelei persoane. Deci cuvântul e cu atât mai puţin necesar, cu cât faptele sunt mai mult în favorul nostru, sau au de lucru cu un obiect material. Cu cât ai mai mult de-a face cu persoane şi nu cu lucruri, întrebuinţezi cuvântul. Reţinând că e aproape imposibil de-a stabili hotarul între cuvânt şi faptă, întrucât fapta nu trebue să aibă numai decât un obiect material, oi să fie numai pornită dintru atenţie şi să urmărească un scop, condiţii împlinite şi de cuvânt în ordinea spirituală, trebue remarcat totuşi că covântul-fap/ă se întrebuinţează în uzul cotidian mai ales în înţelesul restrâns de mişcare a fiinţei concentrată spre un obiect material, chiar dacă cu intenţia de-a se face indirect un serviciu unei persoane. Cazurile acestea nu sunt în principiu deosebite de acelea în cari, dată fiind constituţia fizică a persoanei proprii şi a persoanei căreia vrem să-ii facem un serviciu san un rău, deşi nu stă la mijloc un obiect material prin care să ne împlinim intenţia, ei lucrăm direct dela persoană la persoană, săvârşim totuşi fapte în înţelesul restrâns, fapte executate fizic, nu prin cuvânt. Fapte în înţelesul restrâns sunt aşadar acele executate de organele fizice externe ale noastre şi eventual asupra unor realităţi fizice, sau cari au şi o parte fizică. Iu ce relaţie stau acestea eu cuvântul ? Săvârşirea lor uneori nu se termină deplin deodată cu rostirea cuvântului, ci se prelungeşte şi peste această rostire, iar uneori şi începe înainte de ea. Alteori însă se termină în timpul rostirii cuvântului, totuşi fapta aceasta se distinge limpede de ceeace se cuprinde ca faptă în însuşi cuvântul, întrucât e săvârşită prin alte organe decât cele ce intră natural în lucrare la rostirea lui şi se deosebesc şi de încordarea de suflet şi de mimica firească fizică ce întovărăşeşte cuvântul respectiv. Aşa sunt de pildă diferitele acte săvârşite de preot deodată cu rostirea unei invocări liturgice: semnul crucii peste o persoană sau lucru când se rosteşte invocarea binecuvântării, cufundarea în apa botezului. Prelungirea faptei peste rostirea cuvântului e condiţionată exclusiv de natura fizică a actului sau obiectului în chestiune. Dacă actul e prin sine mai complicat, mai îndelungat, iar obiectul actului o materie mai anevoe de prelucrat, atunci actul se prelungeşte în mod firesc peste rostirea cuvântului (D. ex. când am promis unui sărac să-i trimit demâncare în fiecare zx). Tot din motive fizice externe uneori începe actul înainte de rostirea cuvântului (D. ex. ca să mângâi pe cineva cu un cuvânt în spital, întâi fac drumul să-l vizitez). Dar trebue să observăm că atât în cazul când actul avansează cuvântul, cât 544 © BCU Cluj şi în cazul când îl continuă, cuvântul e prezent continuu într’o rostire interioară cu lumina lui. Altfel actul s’ar cufunda în negură ; persoana ce-1 săvârşeşte ar avea impresia că nu-şi poate da seama de rostul faptei sale. Şi cine poate lucra în astfel de stări sufleteşti ? Tn principiu deci cuvântul şi fapta se vreau simultane, în strânsă îmbinare. Cuvântul e totdeauna la început, dar şi după aceea, pentrucă funcţia lui revelatoare e necesară în tot momentul. Despre necesitatea permanentă, măcar virtuală, a cuvântului în faptă, nu încape nici o îndoială. Dar fapta e necesară? E vorba de fapta care se distinge limpede de cuvânt, căci de cealaltă s’a tratat înainte. Necesitatea ei e dată prin existenţa lumii văzute, materiale şi prin dependenţa noastră de ea. Şi e întemeiată pe actul creator şi pnovidenţiator al lui Dumnezeu, care nu numai a zis. ci a şi făcut lumea ca un obiect deosebit de El, pe care continuă să-L îngrijască fără să vorbească continuu. Noi suntem şi fiinţe fizice cari tre-bue să ne procurăm şi preparăm din lumea fizică ceeaoe ne este necesar pentru viaţă să ne mişcăm în spaţiul fizic pentru a ne apropia unul de altul, să ne transmitem prin organele fizice într’o formă cât mai abundentă voia şi gândul nostru şi comunică cu spiritul altuia punând în mişcare trupul nostru şi comunică cu spiritul altuia punând în mişcare trupul nostru şi trupul aceluia (d. ex. în comunicarea prin cuvânt, când se pune în mişcare celulele creierului persoanei transcmiţă-toare împreună cu organele de expresie şi celulele creierului fiinţei receptoare şi organele simţului auditiv), uneori direct prin cuvânt sau act. alteori prin intermediul unui ohieet (când dăruim ceva de ex.). Actul vizibil, referit direct la persoana cu care comunicăm, sau prin intermediul unui obiect, adică ceeaoe se numeşte în înţelesul restrâns faptă, e făcut necesar de condiţia fisică a existenţei noastre. Dar importanţa lui nu se limitează la sfera fisică a existenţei noastre, ci porneşte din şi străbate în centrul existenţei spirituale. Fiinţa noastră e făcută pentru fapte de toate categoriile, dela cea care angajează mai puţin trupul şi materia externă (dar într’o anumită măsură totdeauna), până la cea care anga jează acestea într’o măsură cât se poate de mare. Aceasta depinde de împrejurări. Uneori ajunge făptuirea prin cuvânt, de minimă angajare a trupului, alteori cuvântul însuşi deslănţuie cu sine. pentru întărirea sa, o participare a trupului pâină la exterior prin organele trupeşti, sau şi prin acţiune asupra unui obiect material. După mărimea hotărârii, a credinţei din care porneşte cuvântul şi după necesităţile de sguduitoare şi convingătoare transmisiune a propriei credinţe, sau după necesităţile materiale aile celui cu oare comunicăm. Un suflet copleşit de evlavie nu se poate reţine de a-şi îngenunchia când rosteşte rugăciunea. Pentru a sgudui şi convinge sufletul cuiva n’ajunge o povestire neutralizată de orice mişcare interioară revărsată şi în exterior. Pentru a-ţi arăta iubirea faţă de cineva în lipsă de cele materiale, n’ajunge să i-o comunici printr’un cuvânt, ci trebuie să i-o dovedeşti prin persistenţa şi sforţarea unor fapte de a-ju forare. Nu se poate spune dinainte cu preciziune în cari momente cuvântul trebuie să fie întovărăşit sau şi prelungit de faptă. Dar credinţa adevărată va şti singură acest lucru în fiecare moment. Şi acum putem răspunde la întrebarea : ne-a mântuit Iisuis Hristos prin cuvânt sau prin faptă ? Ne însuşim mântuirea Lui prin cuvânt sau faptă, prin simpla propovăduire a cuvântului, sau printr’un cuvânt pe care ni-1 predă Biserica întovărăşit de acte, învăţându-ne să facem şi noi la fel ? Tisus Hristos ne-a mântuit prin amândouă. Nu se putea prin una fără alta. 545 © BCU Cluj Fără cuvânt nu se putea, pentrueă dacă nu ne adresa cuvinte, nu ne-ar fi iubit de ajuns. Fără faptă iarăşi nu, pentrueă El făcându-se om, avea să ajungă de atâtea ori în mod necesar în împrejurări când trebuia să arete prin fapte iubirea Sa, întărind cuvântul. El în fiecare moment a mers până la capăt în iubirea Sa. Dar la acest capăt într’o viaţă ca a oamenilor străbaţi de multe ori numai printre angajare totală a trupului în acte de manifestare. Când împrejurările vieţii Sale îi cereau numai un cuvânt de mângâiere îl dădea, când îi cereau vindecarea unei boli o făcea, iar când i-au cerut viaţa proprie a dat-o şi pe aceasta. Când arăţi cuiva iubirea, ea e mai mare ca atunci când nu i-o arăţi. Iar ea se arată, deplin prin cuvinte şi prin fapte. Nici nuimai prin cuvinte, nici numai prin fapte. întruparea simplă nu era suficientă pentru mântuire, deoarece prin ea nu ne-ar fi arătat încă limpede iubirea Sa. Cine-ar fi ştiut de ce s’a întrupat, sau măcar că s’a întrupat Fiul lui Dumnezeu ? Nu era suficientă pentru mântuire nici numai moartea, adausă la întrupare. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu şi-ar fi făcut o grije din a ne arăta limpede iubirea Sa, nu ne-ar fi iubit destul. Moartea presupune mult eroism, dar uneori un om poate suferi mai uşor moartea pentru alţii, decât să se coboare a le spune cuvinte (I. Cor. 13,3” Şi de mi-aşi da trupul să fie ars, dacă dragoste nu am, nimica nu sunt”). Numai acea moarte este din iubire supremă, care e anticipată şi împreunată cu toate celelalte dovezi de iubire pentru cei ce o suporţi. Iisus nu sa întrupat numai ca să moară Iui Dumnezeu ca om, ca reprezentant legal al oamenilor. întruparea nu s’a făcut numai pentru satisfacerea formelor legale de reprezentare în moartea Sa. Acesta-i principalul defect al teoriei lui A n seim de Canterbury. Toată faţa lui Iisus Hristos ar fi fost atunci întoarsă spre Dumnezeu, deşi în favorul omului. Oamenii ar fi stat la spate. Nicio legătură intimă, deosebit de cea legală, nu sar fi stabilit între El şi oameni. El s’a întrupat nu numai pentru a-i arăta lui Dumnezeu că-i iubeşte pe oameni şi că se pune legal în locul lor, ci pentru a le arăta şi lor că iubirea Sa pentru ei este atât de mare încât intră în comuniune deplină cu ei prin cuvânt şi faptă, într’o frăţietate concretă, nu numai într’una formală. Iubirea Lui a fost atât de mare încât le-a şi arătat-o continuu şi concret ; oamenii nau rămas isă-şi dea seama de ea numai prin deducţie din eeeace au dobândit în urma morţii Lui. Iisus n’a avut cât a stat pe pământ de rezolvat ceva numai între El şi Tatăl, ci şi între El şi oameni. Ei a stat, cum stă şi după înălţare, cu faţa şi către oameni. Tot ce-a spus, a săvârşit (inclusiv întruparea) şi a suferit Iisus constituie un întreg prin care ne-a mântuit. Suferinţele sunt şi ele fapte când sunt suportate cu bărbăţie pentrueă sub ele se încordează voinţa, se cheltuieşte o energie, se arată o credinţă şi o iubire. Dintre suferinţele Domnului moartea este cea mai mare. Ea este fapta de maximă importanţă în complexul operei Sale mântuitoare. In ea a culminat încordarea Domnului şi iubirea Lui faţă de oameni. Din această supremă concentrare de iubire s’a revărsat mântuirea peste lume. Dar mântuirea n’a venit numai din privirea Lui spre oameni, ci şi sau mai ales din cea îndreptată spre Tatăl. Tot ce-a făcut EI, a făcut nu numai din frăţie şi în spirit de frăţie concretă cu oamenii, ci şi în spirit de ascultare şi împlinire a voii Tatălui, ca om. Tatăl voieşte ca oamenii să-L preamărească pe El, recunoscând că dela El au toate şi numai prin El pot face ceva, să observe adică faţă de El raportul de fii. Tatăl voieşte ca oamenii să se iubească unii pe alţii, ca fraţi din aoelaş Tată. Aceasta este rânduiala firească a lumii, pentru buna ei vieţuire. Unde rânduiala aceasta este călcată, toate sufăr şi în primul rând cel ce-o calcă. Nu pot fi toţi Dumnezei, nu pot vieţui liniştit oamenii ce se răsboiesc între ei. Rânduiala aceasta 546 © BCU Cluj e din voia lui Dumnezeu, dar nu dintr’o voie arbitrară, ci dintr’o voie conformă cu fiinţa Lui. Tatăl nu poate opri efectele dureroase oe le are călcarea rânduieilei asupra oamenilor, căci prin aceasta ar nimici tot prestigiul oricărei rânduieli. E întristat şi pentru lipsa lor de iubire faţă de Sine, dar e întristat şi pentru suferinţele cari şi le-au atras asupra lor. Iubirea Lui însă continuă să fie mare şi dacă numai un singur om ar putea opri efectele dezastruoase ale călcării ei. Dar toţi o calcă, toţi o bagatelizează. Şi atunci vine Fiul Său şi se face am pentru a restabili prestigiul ordinei divine, prin ascultarea de ea. Răsbunarea ei e ca un blestem ce apasă asupra oamenilor. In relaţiile universal tulburate, efectele acestei tulburări le-ar simţi şi acela care ar împlini întru totul rânduiala pusă de Dumnezeu. Blestemul acesta îl ia asupra Sa benevol, pentru noi, şi Fiul lui Dumnezeu şi sufere toate efectele tulburării rânduielii universale ^împlinind-o în acelaş timp deplin, făcând voia Tatălui. împlinirea voii Tatălui însemnează în aceste condiţii de tulburare universală şi acceptarea tuturor urmărilor ei, acceptarea benevolă a reacţiunii ordinei divine călcate. Oamenii în condiţiile acestea de tulburare generală împlinesc cu atât mai greu voia Tatălui, cu cât ea însemnează acum şi acceptarea de bună voie a tuturor suferinţelor ce le aduce călcarea ei. Şi atunci avem paradoxul : oamenii, deşi sunt datori, nn voiesc să împlinească voia Tatălui, rânduiala lumii, dar nu se pot sustrage în ultima analiză de sub puterea ei şi o suportă în răsbunarea ei. lisus Hristos nu era dator s’o împlinească şi putea să evite împlinirea ei, dar a împlinit-o de bună voie atât sub forma pozitivă în oare n’o împlinesc oamenii, cât şi în forma efectelor ei răsbunătoare, în care o suportă oamenii de silă. Suportarea de silă a reac-ţiunii a rândueiii călcate ,este o salvare a prestigiului acestei rânduieli, dar nu una de natură să însemneze o deplină satisfacere a ei, încât să nu mai fie lipsă de-a continua să se răsbune, de-a-şi salva prestigiul în fiecare caz în parte. Numai o împlinire de bună voie a cerinţelor ei însemnează o perfectă satisfacere a ei şi face ca să nu mai fie necesară continuarea de-a se salva printr’o continuă răsbumare .Dar de bună voie niei-un am nu ar fi fost în situaţia să suporte efectele răsbunătoare ale rânduielii călcate, chiar de-ar fi arătat în fapt toată bunăvoinţa, pentrucă orice om prin faptul că e om nu poate evita cele omeneşti. lisus singur le-ar fi putut evita, neîntrupându-Se. Faptul că lisus de bună voie a împlinit în forma pozitivă şi răsbunătoare rânduiala, ne faice să spunem că moartea Lui nu a fost propriu zis o răsbunare a legii, o pedeapsă deîa Dumnezeu, cum spun unii protestanţi, ci un omagiu o satisfacţie adusă lui Dumnezeu şi ordinei Sale din partea Omului lisus Hriistos. Rânduiala universală, deşi prin unul singur, a fost satisfăcută virtual pentru toţi. Dar această virtualitate devine actuală numai pentru cei ce se împreună în spirit cu lisus Hristos. Dumnezeu opreşte la toţi cei ce se unesc cu lisus Hristos. efectele răsbunătoare ale rânduielii universale călcate. Nu pe cele de aici, din lumea pământească, pentrucă aici numai unul de-ar mai fi care tulbură prin călcare rânduiala generală, moartea tot ar exista. Dar pe cele veşnice. Iiisus a scăpat de efectele veşnice ale răisbunării rânduielii universale (se înţelege că El a intrat de bună voie în tot acest curs de viaţă omenească) prin împlinirea ei deplină cât a fost pe pământ. La fel cei oe-şi pregătesc încă de pe pământ unirea cu lisus Hristos în viaţa viitoare, vor scăpa în braţele Lui de aceste efecte. * * * Am spus că lisus ne-a mântuit nu numai prin privirea Sa spre noi, ci şi sau mai ales prin cea îndreptată spre Tatăl, prin împlinirea voii Lui. Dar voia Tatălui, rânduiala lumii, oel puţin în parte, constă în iubirea frăţească a oamenilor între ei. 547 © BCU Cluj lisus a împlinit rânduiala aceasta, Voia Tatălui, şi prin aceea că ne-a iubit, prin cuvânt, faptă şi suferinţă. Moartea e drept că este în ultima analiză o reacţiune a rânduielii universale călcate, dar actual ea e produsă de multe ori de relaţiile duşmănoase între oameni, ’lisuis a fost răstignit de oameni şi a primit moartea nu numai pentru a împlini rânduiala universală în efectele ei răsbunătoiare, ci şi pentru a arăta oamenilor cât îi iubeşte lăsându-Se răstignit fără nici-o duşmănie. Sau, vorbind în altă formă, murind din iubire faţă de oameni, ca să le arăte nu numai prin însuşi acest fapt de bună voie efectele răsbunătoare ale rânduieli călcate de omenire. Caracterul de iubire arătat oamenilor nu e deosebit adecă, ci coincide, cel puţin în parte, eu caracterul de răscumpărare al operei Sale în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne păzim noi în concepţia despre mântuire, atât de juridismul catolic către consideră mântuirea realizată printr’o reprezentare legală a lui Iisuis ce stă cu spatele către noi şi cu faţa doar către Tatăl, cât şi de ideia . protestantă că na trebuit să facă nici lisus, nici Biserica, nici noi, nimic pentru a obţine iertarea din partea Tatălui, ci mântuirea constă într’o asigurare prin cuvânt dată de lisus şi după El prin comunitate că Dumnezeu ne-a iertat sau ne va ierta. La catolici e apreciată exclusiv fapta pentru oameni, dar nu privirea către ei şi vorbirea către ei; la protestanţi vorbirea către oameni şi nici o faptă pentru ei. Catolicismul dispreţuieşte persoanele omeneşti. Preotul nare lipsă să stea faţă către faţă cu fiecare din oameni (vezi taina mărturisirii Ia ei); aceasta nu are nici-o valoare pentru mântuirea lor. El îi mântuie ca pe o turmă ce stă în spatele Lui, printr’o mijlocire a lui către Tatăl. Ii mântuie chiar fără să-şi dea ei seama sau chiar împotriva lor. Principal e să stea sau să fie ţinuţi chiar cu sila în turma pentru care se fac mijlocitori (vezi Inchiziţia, vezi clericalismul catolic). Protestantismul crede că mântuirea e o chestiune pur subiectivă. Omul se mântuieşte printr’o mişcare de sentiment produsă în om prin contactul personal al pastorului sau a.1 unui alt credincios cu el, nu pe baza faptei, a jertfei lui lisus Hri-stos, adusă Tatălui din iubire faţă de oameni. In realitate lisus ne-a mântuit nu numai prin faptă, dar nici numai prin cuvânt : nu numai stând cu faţa către Tatăl, ci şi către noi. Ne-a mântuit cuvântând şi făptuind cu faţa spre noi, dar şi spre Tatăl. Ou faţa spre noi, pentrucă şi aşa împlinea voia Tatălui. Dar voia Tatălui e la baza acţiunei Lui. Mântuirea ne-a dat-o şi ne-o da azi în Biserică atât prin privirea preotului spre Dumnezeu în rugăciune şi readucerea continuă a jertfei de pe Golgota, a faptei lui lisus, cât şi prin privirea personală a preotului, a înohipuitorului lui lisus, spre credincios (vezi taina mărtu-risirei la noi), ultima bazându-se pe prima. Mântuirea ni se comunică de Biserică şi ne-o însuşim noi nu numai prin credinţă ci şi prin ascultarea şi împlinirea după putinţă a voii Tatălui şi prin iubirea de oameni. In Biserică nu e numai cuvânt, ci si rugăciune şi act, act liturgic şi caritativ, act a lui Dumnezeu către noi şi al nostru către Dumnezeu şi oameni. Credinţa se produce în noi şi se manifestă din noi nu numai prin cuvânt ci şi prin faptă. 54® © BCU Cluj CRONICI IDEI, O A M SATUL, IZVOR DE Aşa se numeşte cartea cea din urmă a d-lui Anton Balotă ,acest feound autor a numeroase studii de istorie, de lingvistică şi literatură. Prea multe lucruri nu cunoaştem din bogata activitate ştiinţifică a d-l