GÂNDIREA ANUL XVII. — Nr. 9 NOEMVRIE 1938 SUMARUL: ,u OMUL ŞI RĂZBOIUL • ,* VASILE BANCILA: Omul şi Războiul.449 D. CIUREZU: Tudor şi Tudora......455 VINTLLA HORIA: Ucigaşul Teofil ....... 458 EMIL ZEGREANU : Noaptea s’a scăldat într’un izvor. 469 ILAJFUU DOBRIDOR: Stilul-expresie a realităţii na- ' ţionale.....’.................470 ŞTEFAN BACIU: Poesil . ..........474 ION POTOPIN: Poesil..............473 AUREL SÂNGER: Durere depărtată...477 PAN. M. VIZIRESCU: „Ortodoxie şi Etnocraţie" . . 478 IDEI, OAMENI, FAPTE G. I. IACOB : Statul de mâine, statul etnocratic. . . 493 CRONICA LITERARA OVIDIU PAPADIMA: Vasile Băncilă : Lucian Blaga — energie românească. — Ion Conea : Din geografia istorică şi umană a Carpaţilor. — Emil Botta: Trîntorul . . • . 496 CRONICA MĂRUNTA N1CHIFOR CRAINIC: Gr. Tăuşan: Cultul eminescian în bronz. — Opera literară a Reginei Maria. — Trei ani dela moartea lui Gib Mihăescu. . '. . 500 EXEMPLARUL 2 0 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte în lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,*creerul limpede, muşchii sprinteni ţi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele i e.te da a a turna un flacon de Quintonine într'un litru de vin de maso ţi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din P.aris, a făcut experienţa ţi scrie * ' „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu neam săturat niciodată de acest produs care constiiue pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi corn» parat cu Quinţonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Qumtonine este remediu sigur, complect. eficace — şi de preţ neînsemnat — la care sc poate recurge U cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PROPUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HELIN IA FARMACII f| DROGUERII © BCU Cluj GÂNDIREA OMUL ŞI RĂZBOIUL , . DE VASILE BĂNCILĂ . Dacă privim în istoria omenirii, oricât de sumar am face-o, nu se poate să nu fim impresionaţi de două caracteristice: de frecvenţa faptelor cu aspect religios şi de frecvenţa războaelor. Războiul a fost endemic pe glob, iar organizarea în formă religioasă a elanurilor sau temerilor umane e cea mai mare constantă a istoriei, exceptând doar câteva epoci de disoluţie sau de orgoliu laic. Cine citeşte cronica timpurilor trecute sau chiar ziarele din secolul precedent, este izbit de faptul că se vorbeşte mereu de războiu, aproape la câteva zile odată şi că omenirea, când n’a făcut războiul, dar cel puţin a vorbit despre el sau a trăit sub ameninţarea izbucnirii iui. Pe motivele religioase şi pe dinamica războaelor s’a tors deci firul neregulat al istoriei omenirii. Ar însemna atunci că omul e o fiinţă prin excelenţă religioasă şt că e, pe de altă parte, o fiinţă războinică şi eroică! Iată o concluzie, care s’ar impune cu evidenţa faptelor din trecutul multimilenar al oamenilor. Să fie adevărată această concluzie? însuşi faptul că între religie şi războiu nu e o legătură tocmai ideală ar putea să dea de bănuit, deşi asemenea contradicţii nu înseamnă nimic pentru om. De aceea nici noi nu-1 luăm în consideraţie. Nu putem însă admite că omul e prin pxeellenţă o fiinţă religioasă. Adevărata religiozitate înseamnă spirit metafizic şi spirit moral şi acestea, într’o formă care să devină productivă, sunt destul de rare. Regretăm adânc că omul în sine şi lăsând la o parte excepţiile, nu e mai religios decât e în realitate, dar nu putem să nu observăm că teologia îşi fac adesea o serie de iluzii. Iluzie este când pleacă dela ideia eredităţii intuiţiei religoase, când, de fapt, nici sentimentul nu e ereditar, ci numai dispoziţiile mai mari sau mai reduse; iluzie este când acordă educabilităţi omului şi putinţei lui de a se schimba prin convertire, o realitate mai mare decât aceea pe care o constatăm când voim să privim lucrurile mai între culise; iluzie este când îşi închipuie că e aşa de uşor să dovedeşti cu raţiunea existenţa lui Dumnezeu; iluzie este când fac atât de mult caz, cum a fost după războiu, de o „renaştere religioasă”, care a intervenit în adevăr, dar din nefericire n’a avut şi nu are proporţiile ce i s’au dat. Dacă se lasă la o parte aceste iluzii, şi altele, se vede că omul nu e religios în măsura, în care istoria e plină de fapte cu aspect religios. De aceea şcoala franceză a lui Durkheim şi Levy-Bruhl a putut studia organizarea copleşitor religioasă a vieţii primitivilor, de exemplu, fără teamă că prin aceasta se întăreşte ideia religiozităţii naturii umane câ atătre. Religia n’a trăit întotdeauna pe bază de religiozitate. 449 © BCU Cluj Atunci, cel puţin, a trăit războiul pe bază de spirit războinic, de curaj şi de eroism? Socotim că aceasta se poate susţine încă şi mai puţin. In adevăr, omul a făcut războiul uneori pentru motivul că avea forţa de partea lui. E uşor să ai curaj când ai o forţă strivitoare. Şi animalele de pradă şi animalele carnivore au îndrăzneală de cele mai multe ori. Superioritatea forţei poate da chiar şi gust de joacă în preajma morţii: pisicile şi păianjenii ise joacă cu victima înainte de a o devora. In alte cazuri, omul a făcut războiul de nevoie. Ca să-şi apere bunurile ori ea să nu moară de foame. E ştiut doar că „golătatea înconjură dar foamea dă deadreptul”. Aici nu mai e vorba de virtuţi morale, ci de fatalităţi pur zoologice. Şi lupii intră în sate iarna şi urşii se dau la om, dacă sunt lihniţi de foame. Pe urmă, oamenii au avut mai mult elan războinic pe vremea când credeau în nemurirea sufletului şi pe vremea când nu erau încă individualizaţi. Omul modern, care pune temeiu pe viaţa de aici şi care mai e şi individualizat, merge din ce în ce mai greu la răzbaiu. — Cu aceasta n’am epuizat însă psihologia omului în raport cu războiul. Trebuie să mai ţinem seama, între altele, de înclinarea sa către „risc” şi de dorinţa sa de a sfida şi ameninţa cu războiul, dar fără să fie hotărât a-1 face. Omul — vorbim de cel optimist —■ iubeşte riscul, fiindcă acesta are un fel de picanterie tare, şi fiindcă nădăjduieşte că rezultatul îi va Ii favorabil. S’a mers până acolo, încât în America se inventase de curând un joc dement. Un revolver cu şase focuri se încărca cu un singur glonte. Unul din cei şase jucători, pe care cădeau sorţii, trebuia să tragă la întâmplare asupra lui. Cum cinci locuri nu aveau gloanţe, el putea să scape cu viaţă şi cu... glorie! Aceeaşi psihologie de risc e în mare parte în pasiunea vânătoarei, existentă până şi la oameni blajini şi duioşi, după cum este şi în gustul artei, cel puţin în anume momente. Nenorocirile personagiilor din operele literare sunt un mic risc de durere şi pentru cetitori. lin ceeace priveşte tendinţa de a sfida, aceasta e deopolrivă la animale caşi la oameni. Cine n’a văzut două pisici provocându-se cu o imobilitate, în care e o mare tensiune nervoasă ? Se privesc parc’ar voi isă se hipnotizeze reciproc. Afacerea aceasta durează câteva lungi momente, până când una din cele două feline începe să cedeze, lasă uşor capul în jos şi apoi pleacă pocăită. Şi între două popoare, şi între două imperii, se întâmplă uneori la fel. învinge „cine are nervii mai tari”, chiar dacă nu s’a gândit niciodată să facă războiul de-adevărat! A face războiul fiindcă ai forţă ori de nevoie ori pentru că ai certitudinea unei vieţi viitoare ori pentru că nu eşti individualizat şi te confunzi în voinţa grupului ori pentru că intenţia a fost numai de (risc sau de sfidare, evident nu înseamnă numai decât eroism. Dar concludent în această privinţă este ceeace s’a întâmplat de curând. Războiul a fost înlăturat sau amânat prin acordul „celor patru”. S’a obţinut astfel o pace fără sa fi fost războiu. Psihologia masselor populare a fost însă foarte sinceră eu acest prilej. Mai ales în Anglia. In aşa măsură, încât s’a putut spune că „pacea dela Muenchen a fost dictată conducătorilor de către popoarele lor” şi că cea mai mare lecţie a crizei este că „massele populare din toate ţările sunt deopotrivă de îngrozite de perspectiva războiului”. In Anglia, numai în câteva zile, şeful guvernului a primit câteva zeci de mii de scrisori, în cari autorii declarau că nu simt nevoia de a merge la războiu. Englezii cei calmi îşi pierduseră răbdarea. Săpaseră tranşee în parcurile londoneze, îşi treceau măştile din mână în mână şi umpluseră bisericile, în cari se făceau rugăciuni din oră în oră... Iar când a venit destinderea, Chamberlain a fost slăvit ca un arhanghel. „Bătrânul eu soţia sa apar în balconul palatului regal între rege şi regină, apoi îşi fac greu drum până la casa lor, sunt scoşi la fereastră să vorbească mulţimii, miniştrii se caţără 45° © BCU Cluj pe garduiri şi pe ferestre ca să vadă mai bine, bătrânul întinerit mulţumeşte lui Dumnezeu că ne-a dat pace şi termină : hai, mergeţi acum şi vă culcaţi şi dormiţi liniştiţi în paturile voastre !“. Bătrâne domnişoare devote, mame respectabile, preoţi plini de fervoare, bărbaţi în putere, caută cu toţii versete în BibLie pentru a mulţumi că le-a fost lăsată tihna, aşa cum, cu puţin mai înainte, le căutaseră pentru a cere îndurare... S’air zice că acestea sau petrecut în Anglia, fiindcă Anglia e un imperiu saturat şi nu mai vrea războiul. E un mare adevăr aici, dar nu trebuie să se uite amănuntul semnificativ că şeful guvernului francez, pe când era într’un oraş german, s’a văzut la un moment dat înconjurat de mulţime, care-i lua mâinile şi-l implora să lucreze pentru pace... Fără să mai vorbim de primirea ce s’a făcut premierului englez... Am putea crede deci că „groaza de războiu nu există numai la naţiunile democratice”. Această groază a creat în vremurile actuale aproape o nevroză, cum n’a fost niciodată îin istorie. Acum câţiva ani, un om din occident a înebunit şi a început să fugă pe străzi, spunând în gura mare că „nu vrea să meargă la războiu”. Acum înţelegem succesul cărţilor de războiu în felul lui Remarque : în ele omul comun a găsit argumente pentru a detesta războiul şi pentru omenescul lui cotidian şi deloc eroic... Căci omul e un animal inteligent, dar fricos. Nici aici nu vorbim de excepţii. Frica i-a ascuţit inteligenţa, iar uneori inteligenţa i-a mărit frica..,. Este omul laş ? Nu vom merge până acolo. In orice caz, în omul obişnuit e mai multă laşitate, decât ar părea din frecvenţa războaelor. Şi atunci, se crează o antinomie : pe de o parte, teama de războiu, pe de alta, mulţimea războaielor. Cum se explică ? Se explică, afară de ceeace am spus mai sus, prin faptul că această fiinţă bicisnică şi fricoasă, care e omul, este totuşi fiinţa cea mai însetată de putere şi, la drept vorbind, singura fiinţă care doreşte puterea pentru putere, afară dacă Dumnezeu, în unele momente, im va fi dorind acelaş lucru. Unii oameni doresc puterea mai muilt decât alţii şi unele popoare mai mult decât alte popoare, dar toţi şi toate o doresc într’un fel sau altul, sincer sau nesincer. E uluitor cum o fiinţă atât de neputincioasă ca omul are o voinţă de putere atât de mare, încât uneori vrea să fie chiar Dumnezeu. Unii pot găsi că aici rezidă ' şi grandoarea şi mizeria omului. Pe noi acum nu ne interesează însă acest lucru, ci ne interesează cum de e posibilă această febră şi acest imperialism al puterii la o făptură, care, în general, cunoaşte aproape toate compromisurile şi dezertările ! Desigur, inteligenţa omului îl face să conceapă scopuri măreţe, pe cari le poate urmări. Dar esenţialul, pentru ceeace căutăm, este în altă parte. Este în existenţa eului la om, în înţelesul în care îl iau psihologii ,adică eul ca centru subiectiv de orgoliu sau cel puţin de altitudine, ca centru emotiv ireductibil la altceva în stare sănătoasă şi care face din persoana proprie o realitate unică în existenţă, menită oarecum ca totul să i se închine. In acest înţeles eul există la animale ? N’am putea spune că nu există deloc. E cunoscută lupta între masculi la animale, mai ales la aceia cari au fobia dublului, cari nu se pot suferi decât într’un singur exemplar şi din cauza aceasta încearcă să suprime pe cejlalţi, pentru ca cel care rămâne să conducă turma sau cârdul. O svâcnire a eului, în sensul de mai sus, trebuie că există deci şi Ia aceste animale şi psihologii exagerează, când li-1 neagă complect. Dar animalele nu se bat decât când e prilejul şi nu pentru a cuceri mai multă putere ori pentru puterea în ea însăşi. Nu crează prilejul, iar când inamicul concret e distrus, rămân liniştite fără a mai dori altceva, pe când omul caută în continuu noui motive de putere. 45 * © BCU Cluj In stare naivă, acest eu al omului se vede la copii, la unii anormali, la alcoolici, la acei cari iau anume stupefiante. In stare exasperată, se vede la foştii sclavi cari sau eliberat, la ciocoii ajunşi, cari trec dela umilinţă la teroarea eului, la satrapie demonstrativă. Şi dacă acestea sunt forme naive sau exasperate, ele nu sunt străine, în fond, de psihologia omului normal. Căci aceasta a vrut omul, oricând a putut, dealungul istoriei : ca ceilalţi să-i recunoască puterea, jurisdicţia, fie şi nominală, ca toată lumea să-i facă act de supunere. A vrut să fie boier, să fie feudal, să fie potentat, să aibă măcar fini şi cumetri cât mai mulţi pentru a-şi mări clientela şi stăpânirea. Niciodată satisfăcut în această direcţie, omul a mers în urmărirea iperbolieă a puterii până când a început să se confunde cu zeii, ori . până când şi-a distrus singur baza de plecare şi şi-a pierdut imperiul : aşa au sfârşit mulţi cuceritori... In epoca noastră, această sete a forţei se vede în domeniul politic şi social, în cel economic, în cel cultural. Massele is’au emancipat, femeile s’au emancipat, copiii înşişi se emancipează şi toţi tind să devină piraţi ai tuturor, despoţi ai universului. In faţa acestei situaţii, ştiinţa politicei aproape că înn mai ştie ce să facă ori abdică în favoarea marilor dictatori, pentru ca aceştia să aplice forţa oamenilor, ce doresc forţa... In domeniul economic, am avut domnia capitalismului, imperialismul burghez, eu stăpânitori adesea mai puternici decât cei politici. Nu banul are valoare pentru om, ci puterea pe care o dă asupra celorlalţi oameni. In domeniul cultural, lucrurile sunt şi mai expresive, deşi ne-am aştepta la contrariu, far cele mai expresive sunt tocmai sistemele filosofilor şi aceştia înşişi. Nu e locul să vorbim acum pe larg de Hegel, Schopenhauer, A. Comte, Nietzsohe şi de alţii. Dar cititorii pot face sing'uri apropierile necesare. In general, autorul de filosofie în stil mare are un mesianism, care poate merge, dela un timp, până la patologic. Sistemele filosofice ' sunt, în parte, gândite oa imense maşini de războra hărăzite a impune domnia unuia. Şi aici se cer acte de supunere, şi aici se urmăresc adversarii. Aceasta se cheamă a face „şcoală”, a da naştere Ia un „curent”... Omenii „înţelepciunii” nu se pot ridica totuşi deasupra beţiei forţei. Chiar şi unii stoici an fost acuzaţi de trufie şi au fost printre ei unii, cari făceau o deosebire liotărîtă între ei şi restul oamenilor, făgăduind acestora din urmă dreptul şi putinţa de nemurire rezervată doar „înţelepţilor”. Cea mai mare voluptate a omului, într’un fel sau altul, e forţa. Intelectualii, „oamenii de spirit”, înţelepţii, chiar religioşii, nu fac excepţie. O anume putere, calitativ superioară, o urmăresc şi ei şi pentru ea renunţă la bunuri şi puteri mai lumeşti. Pascal a vorbit, într’un chip concludent, şi de puterea şi măreţia, acestor ' oameni: „La grandeur des gens d’esprit est invisible... aux ricbes... â tons ces grands de chair. — La grandeur de la sagesse, qui n’est nulle sinon de Dieu, est invisible aux charnels et aux gens d’esprit. Ce sont tirois ordres d i f forau i de geiire. — Les grands genies ont leur ernpire, leur eclaţ, leu r grandeur, leur vieţuire. leur lustre et n’ont nul besoin des grandeurs charnelles,. ou elles n’ont pas de rappoirt. Ils sont vus nou des yeux ,mais des esprits: c’est assez. — Les saintş ont leur ernpire, leur eclat, leur victoire, leur lustre, et n’ont nul lie.şoin des grandeurs charnelles ou spiri-tuelles, ou elles n’ont nul rapport, car elles n’y ajoutent ni otent. Ils sont vuş de Dieu et des anges et non des corp® ni des esprits curieux: Dieu leur ş,uf fit”., . . Definiţia omului —- pe lângă alte multe definiţii cari s’au dat şi se vor mai da — s’ar putea deci încerca în raport cu ideia de forţăm Magia forţei arată omul, mobilizează omul. Pentru un adaos de forţă ori când crede că e atins în forţa şa*, omul cel mai angelic se pune în mişcare, iar istoria ne-a dat destule exemple de 45.2 ' © BCU Cluj oameni simţitori şi de mari talente, cari au riscat să devină chiar odioase, atunci când s’au socotit "jicnite”, ameninţate... O psihologie de asasini în sensul vechei porunci, atavicei porunci: „distruge duşmanul !” apare câteodată măcar ca nuanţă, ca virtualitate, la oamenii cei mai puri, mai serafici, dacă se văd primejduiţi în puterea lor! Şi atunci ne dăm seama că dorinţa de forţă face istoria, că forţa, dincolo de cât e necesară în chip corect pentru conservarea individuală, defineşte omul. Vorbim, natural, de omul valid. Ceeace se schimbă e doar calitatea forţei, care uneori se transfigura până la a ajunge la minuni de umilinţă şi de încadrare. Din cauza aceasta, lupta este eternă, războiul se va transforma, dar nu va dispare niciodată, decât doar cu omul. Şi poate că e firesc să fie aşa: fiinţa umană este şi ea o expresie a forţei universale, care curge şi în om şi caută efecte cât mai sigure. Unde apare însă straniul lucrurilor e când omul începe să instrumenteze pe cont propriu această forţă, care în definitiv nu e a lui ci i s’a dat, astfel încât se constitue într’un centru de absolut şi porneşte să zidească din nou lumea în raport cu el. Fiecare om vrea să fie autorul unei Geneze, afară dacă nu ajunge, în cele din urmă, să-şi pună puterea în renunţare. Specificul omului e şi în aceasta: , are un prisos de forţă peste ce. i-ar trebui lui din punct de vedere natural, are o preocupare în plus faţă de toate celelalte fiinţe terestre. Acest „plus” produce toate demenţele dar şi toate minunile, prin el omul se pune în legătură cu transcendentul, el crează arta şi tot datorită lui omul sileşte pe ceilalţi oameni, mai puţin tari, să i se supună, deşi aceasta îi aduce adesea distrugerea. Omul are o energie în plus sau concepe o putere în plus, cu care nu ştie întotdeauna ce să facă. Insă din acest „mai mult” absurd din punct de vedere al necesităţilor naturale, iese istoria Iui sbuciumată în ceeace are mai caracteristic, mai deconcertant câteodată şi mai patetic întotdeauna. Pentru mai multă forţă, omul, chiar mediocru, e în stare uneori să-şi uite laşitatea, câtă o are, să se învingă pe sine, fie şi provizoriu şi fără primejdii reale. In orice caz, e interesantă lupta aceasta între frică, laşitate, şi gustul forţei la om şi procesele cari iau naştere astfel, sunt un bun obiect de studiu pentru psiholog. Deocamdată însă ceeace ni se impune, e să punem activitatea războinică a omului pe seama acestei dorinţe de forţă sădită în chip excepţional, unic poate, în făptura omenească. O altă întrebare se pune însă: în om e o bună doză de laşitate, dar -războiul a existat şi va eixsta. Atunci care e aşa zicând mecanismul prin care gustul de forţă anulează ori suspendă frica la oameni în general şi face cu putinţă războiul, atunci când acesta se întâmplă ? Acest mecanism constă în faptul alăturării omului de societate sau de un om mai puternic. In colectivitate, în entuziasmul public ce se produce uneori pentru războiu chiar dacă oamenii au un grad de individualizare, ideia primejdiei individuale se poate îndepărta, mai ales dacă nu e vorba de un războiu anume, ci de ideia de războiu în sine. De aceea parăzile militare încântă atât de mult pe oameni. De aceea literatura de războiu găseşte mulţi entuziaşti, de aceea uneori guvernele abea pot să reziste presiunii masselor excitate, cari oer războiul cu orice preţ. Astfel oamenii — aceiaşi oameni cărora le e frică de front — se pot strânge în asociaţii războinice iar, după ce vijelia a trecut, dacă a isbucnit, în asociaţii de „eroi”, cari cer drepturi şi cer să fie prezenţi în toate momentele solemne ale societăţii... Altădată oamenii se alăturau, de silă ori de bună voie, de un feudal. Şi dacă el era tare, se simţeau şi ei tari. Această psihologie a rămas şi astăzi până şi la oamenii de casă ai unui puternic sau altul. Chiar şi servitoarele sunt mândre 453 . . . .. © BCU Cluj când servesc la o casă mare. Ceeace e însă frumos pentru omul în general, e că în alte cazuri, se alătură de erou, de omul care are forţă, dar n’are laşitate. Oamenii iubesc pe eroi. Căci omul comun are adesea o conştiinţă dureroasă: oscilează între frică şi gustul de putere. Din această condiţie dureroasă a naturii lui îl scoate, fie şi teoretic, eroul, admiraţia pentru erou, iar, în cazuri mai rare, alăturarea practică de el. Abea în erou se face unitatea omului obişnuit, scapă de teroarea fricei. De aceea oamenii cari, în fond, toţi vor forţa, iubesc adesea să li se comande, dar să li se comande bine. Aceasta nu e adevărat numai despre femei, despre copii, despre oamenii de serviciu, ci despre oameni în general. Toţi vor să comande, dar dacă simt că nu o pot face, admiră pe cei cari au această virtute şi dispreţuiesc pe conducătorii lipsiţi de ea. Sub comanda unui om mare, omul obişnuit se simte isbăvit în parte de frica sa constituţională şi de limitele lui, pe cari el cel dintâiu nu le poate suferi. Ne explicăm deci dece oamenii sunt şi fricoşi —- repetăm, afară de excepţii — dar fac şi războiul. Omul în general tremură cele mai adesea ia gândul războiului dar îl pregăteşte; are destulă laşitate, chiar dacă nu e o fiinţă pur şi simplu laşă, şi totuşi vrea să stăpânească; se încântă la cuvintelee de pace, dar se înfierbântă la cele de războiu... Deaoeea pacifismul şi militarismul au fost şi vor fi întotdeauna reţete egal de bune pentru demagogia politică. Nu e nimic de mirare în toate acestea, deşi contradicţia rămâne. Căci nu e animal mai compus şi mai ilogic decât omul, deşi în el sălăşluieşte raţiunea. El e singurul „animal raţional”, dar şi singurul animal absurd. Vrea armonie, dar e plin de tendinţe diverse. Se ştie doar că omul e o bogată formulă de contradicţii şi toată problema culturii şi a societăţii e să pună ceva ordine în ele, pentru ca oamenii să poată sta la un loc şi pentru ca, pe plan ultim, să se poată mântui. In căzui de faţă, am văzut că omul e o fiinţă paşnică şi războinică, fricoasă şi provocatoare de conflicte. E foarte firesc. Căci altfel omul nar fi, în fond şi luat în totul, „un monstru de neînţeles”, după vorba lui Pascal. © BCU Cluj TUDOR ŞI TUDORA — POEM BUCOLIC — DE D. CIUREZU TUDOR Tudor a crescut din rânza, pământului Cu gârniţile, ou florile, cu fiarele S’a spălat pe ochi cu dimineţile Şi s’a’mbrăcat, ea um nerod, cu soarele. A crescut din plin cu spate lat, Cu umeri cât loitra dela car, . In braţele-i de piatră este’n stare Sa frângă o pădure de stejar. Sufletul lui cântă păsărilor Şi pădurilor şi livezilor, E argat la poarta primăverilor Şi’mpărat în inima cirezilor. Nu vrea nimic, nu cere nimănui... Doar zările să-şi scalde trupu’n ele Şi’n nopţile de vară, fără nume, Să umble-aşa văcar, pe drum de stele. 455 © BCU Cluj II. Cântă Tudor, valea cântă, Lunca vâlnicu-işi frământă, Din călcâe saltă lin, Cu maramă de senin Şi cu glesne de pelin. „Lailâ-la lailala, „Inimă podoaba mea ^,Duc o lume’ntreagă’n ea „Laila-la lailala. „Mierla’n vârfuri de smicea „îşi anină dragostea „Mândra’n gură de ceşmea „Şi-o descântă şi şi-o bea „Laila-la lailala „Inimă podoabă grea „Poartă primăvara mea „Laila-la lailala... Şi pe căi şi pe colnice Cântu creşte snopi de spice, Sue flori, coboară mure, Plopi înalţi cu tâmple sure Şi ţări negre de pădure. TUDORA Tudora e fata amiezii de vară Cu trupul pietros, ca mărul domnesc, In pulpele-i rumeni bujorii se bat Şi’n umeri arinii svâcnind înfloresc. In iia ei albă plesnită de viaţă f-resc faguri de miere şi bulgări de maci Şi’n mersul ei tânăr, îi tremură sânii, Ca puii de mierlă năprui şi buimaci. Tudora e fata crescută ’ntre branişti Cu cântec de presuri, cu jocuri de mânze Privirea-i verde ca cimbru sălbatec Şi fruntea nălbi re de pânze. : 456 © BCU Cluj Lumina o strânge cu braţe de soare O muşcă de umeri, de smeura gurii... Şi-aşa cum aleargă, sărind speriată Pare scăpată din coapsa pădurii. II. Pe poale de luncă, pe căi de tarlale Pe clinele pline de rugi şi de soare îşi duce Tudora mânzatele prici Şi cioporul lin şi alb de mioare. Colnicele negre din crâng o cunosc Şi umbra din branişti o ştie Lăstarii s’apleacă pe sâni şi-o sărută Şi rugii o ciup de căleâe. Pe margini de râu, cu turma’ngenunche Şi-şi stâmpără setea în cauc de pumni Din ifoi de răchită şi flori de răsură Şi-anină pe frunte cununi. E toată arşiţă şi plop de lumină Bătae de vânt şi ropot de ploae In leagănu-i viu de şolduri rotunde Postata de grâu se’ncovoae. © BCU Cluj UCIGAŞUL TEOFIL DE YINTILĂ HORIA Domnului Victor Papilian INIu e vorba în această întâmplare ciudată de un ucigaş obişnuit. Căci Teofii n’a ucis niciodată şi totuşi rămâne un ucigaş în urma faptei sale pe care rândurile acestea încearcă să o readucă la viaţă. Drama care a zdruncinat existenţa calmă a lui Teofii ,s’a desfăşurat într’un oraş de peste munţi, aflat odinioară sub stăpânire străină. Aspectul de burg medieval al acestei aşezări liniştite, aproape încuiată de munţii cari o înconjoară, dâ.ndu-i aparenţele unei taine fără deslegare, te sileşte să crezi că zidurile acestea n’au istorie — şi nici oamenii adormiţi cari mătură cu paşii lor uliţele de piatră. E acolo o viaţă care se rşpetă întocmai de o mie de ani, într’o atmosferă în care romanul cel mai abil construit s’ar consuma atât de lent încât ar deveni, după primele pagini, un îndemn la somn. Singurul semn al vieţii e bătaia regulată a ceasornicului din turn, care deşi e în urmă cu jumătate de oră, nu se osteneşte nimeni să-l îndrepte. Fiecare cetăţean îl priveşte, sau îl aude bătând şi ca să ştie ora exactă adaugă în gând minutele cari lipsesc. Populaţia oraşului era alcătuită la venirea lui Teofii din trei părţi aproape egale de Români, Germani şi Unguri, iar dominaţia recentă a celor dintâi, deşi părea că tinde să imprime vieţii un ritm mai viu şi mai colorat, se ciocnea de blocul de piatră şi oameni, înlănţuit în vechi şi nezdruncinate tradiţii de apatie şi plictis. O revoluţie îngrozitoare scuturase totuşi, pe la mijlocul veacului trecut, oraşul acesta mort. Cineva încoronase cu cârnaţi creştetul graţios al unei statui care reprezenta în piatră o fecioară înaltă şi frumoasă simbolizând nu ştiu ce legendă care amintea originea cetăţii. Fusese o glumă de foarte prost gust, făcută într’o noapte de un cetăţean care dovedea prin îndrăzneala gestului, fie că era din alt oraş, fie că băuse mai mult de cât îi trebue unui oim ca să rămână corect şi normal. Cele trei clanuri se încăeraseră a doua zi în piaţa unde trona fecioara încoronată cu cârnaţi, căci fiecare acuza pe celălalt şi fiecare credea în vinovăţia celuilalt. A fost pentru prima oară în istoria oraşului când sângele a înroşit uliţele şi zidurile şi când antipatia dintre cele trei rase s’a deslănţuit într’o furtună de ură, încheindu-se, după o zi de tumult, cu câteva zeci de morţi şi răniţi. Arhiva primăriei era încărcată cu dări de seamă şi procese verbale din anul acela de pomină şi curiozitatea de erudit a lui Teofii le descoperise cu bucuria lui naivă care se apindea ori de câte ori erau satisfăcute micile sale manii de cărturar. Şi din documentele încâlcite cari se înghesuiau clae peste grămadă în rafturile arhivei, Teofii îşi propusese să descopere pe vinovat, căci de-a-lungul deceniilor 45» ! © BCU Cluj cari trecuseră dala acea tristă întâmplare, o atmosferă de nesiguranţă şi de veşnică acuzare reciprocă plutea peste oraşul celor trei neamuri vrăjmaşe. Teofil nu era din partea, locului, căci fusese adus din vechiul regat şi însărcinat cu conducerea arhivei, abia doi ani dela începutul stăpânirii româneşti. Trecuse însă de atunci atâta vreme iair Teoifil se acomodase atât de bine cu atmosfera calmă şi totuşi încordată a burgului ,încât devenise uin băştinaş atât în obiceiuri cât şi în spirit. Chiar domnul Fekete Tivadar, fostul conducător al arhivei care acum se resemnase să ocupe postul de ajutor de arhivar, ajunsese să-l urască pe Teofil nu numai ca pe un uzurpator al situaţiei sale, dar şi ea pe un urmaş direct al presupusului vinovat din istorica noapte a încoronării statuii. Antipatia era întru totul reciprocă şi oricât de obiectiv încerca să fie Teofil uneori, nu se putea împiedeca să nu simtă o repulsie, aproape organică faţă de omul acela scund şi osos, cu faţa galbenă şi lucioasă, cu ochii mărunţi, pitiţi după o pereche de ochelari cari încălecau un nas imens de pasăre de pradă şi se continuau pe două sârme subţiri până pe după urechile clă-păuge cari dădeau capului un înfiorător aspect de liliac sau de şobolan flămând. Fekete Tivadar era un funcţionar foarte conştiincios, însă vecinătatea lui îţi oferea cu sila gânduri sinistre şi imagini macabre. Din colţul întunecat pe care-1 ocupa in bătrâna sală a arhivei, ochii săi ascunşi se rostogoleau pretutindeni în căutarea vreunei greşeli închipuite sau reale şi dacă se întâmpla ca Teofil, în goana lui după documente, să împrăştie un teanc de hârtii ori de cărţi ,sau să strâmbe echilibrul unui tablou, Fekete Tivadar se scula tăcut dela masa lui, călca mărunt printre mese şi hârţoage, cu aceeaşi mutră care nu spunea nimic însă desgusta — şi punea ordine cu gestul solemn al omului care vrea isă spună: Eh! când porunceam eu aici nu umbla nimeni în urma mea ca să îndrepte stricăciunile. Alte timpuri, alţi oameni... Şi privirea aceea care parcă ronţăia mereu o bucată de întunerec, era pentru Teofil un coşmar neîntrerupt. Ii simţea duşmănia găurind aerul şi enervându-1 ca un bâzâit de muscă năucită de lumină. încercase să şi-l facă prieten, desvălu-indu-i într’o seară pe când ieşeau dela serviciu scopul icercetărilor sale şi-i afirmase, cu o încredere care cerşea bunăvoinţa, că va ajunge neapărat să lămurească neînţelegerea orăşenilor şi să pună capăt unei uri cu totul păgubitoare. Tivadar ascultase atent, în poziţia aceea de umilinţă impusă pe care o adoptase de când nu mai era decât un subordonat, apoi vorbise rar, cu glasul lui ascuţit şi colţuros care scâl-cia oribil armonia limbii româneşti. — Onorate domnule Teofil, mă rog să am iertare că vorbesc împotrivă, însă acestea sunt lucruri pe cari nimeni nu le va lămuri. Şi văzând atitudinea mirată şi puţin contrariată a şefului său, continuă : — Sunt mistere oare se nasc în istorie şi pe cari numai istoria le poate desluşi. Ceea ce încercaţi dumneavoastră e mai presus de puterile unui om. Şi apoi, dumneavoastră, să am iertare, nu sunteţi de pe locurile acestea. Se despărţiseră la capătul podului, unde drumurile lor luau direcţii osebite şi sentimentele pe cari le avuseseră până atunci unul faţă de celălalt, rămăseseră neschimbate. Din seara aceea Teofil evitase să mai iasă odată cu Tivadar, iar dimineaţa, ca să nu-1 întâlnească, întârzia câteva minute şi ajungea la arhivă după ce sosea subalternul său. Ii zărea întâi gambeta cenuşie, ca o piele de şoarece, îşi aşeza şi el pălăria bueureşteană cât mai departe de vechitura care parcă umplea tot cuierul, apoi deschidea uşa şi avea în faţă priveliştea care în fiecare zi îl făcea să regrete postul pe oarc-1 ocupa. Fekete Tivadar îl pândea de după vrafurile de cărţi şi hârtii cari-i ascundeau tot trupul, lăsând să plutească deasupra numai capul pleşuv, ea într’o îngrozitoare poveste cu îmneoaţi. Un „bună dimineaţa” duş- 459 © BCU Cluj mănos şi apoi tăcerea năvălind din colţurile întunecate, ca o umbră a zilei şi privirile acelea nevăzute cari însoţeau toate gesturile şi toate gândurile lui TeoifilL. Şi-iar fi dat bietul om demisia, ca isă scape de chinul acesta — şi era hotărât să o facă mai târziu — însă pasiunea cu care se dedicase faimoasei întâmplări din secolul trecut, învingea desgustul acelei insuportabile vecinătăţi. Până când într’o noapte... Dar înainte de a cunoaşte desnodământul acestei tragice povestiri, va trebui să pătrundem nevăzuţi în casa şi în sufletul lui Teofil, unde s’au desfăşurat evenimentele ce le veţi găsi scrise mai departe. Teofil ocupa două camere într’o casă foarte veche — toate casele oraşului erau foarte vechi — nu departe de piaţa unde şi azi se poate vedea statuia fecioarei care, după o legendă locală, întemeiase oraşul. Cum legenda ,ca îşi oraşul, existau de multe veacuri nu se ştia nici cine născocise legenda, nici cum se numea fecioara. Iată dece piaţa aceea ise chema la fel pe toate cele trei limbi ale burgului, „piaţa Fecioarei”. Albia după sacrilegiul din veacul trecut, cele trei neamuri începuseră să revendice, fiecare cu aceleaşi pretenţii, atât statuia, cât şi întemeierea oraşului. Cum Românii se ştiau acolo de când lumea, procesul înclina să se rezolve în favoarea lor. Ceea ce constituia caracteristica interiorului în oare locuia Teofil, erau rafturile de cărţi înconjurând pereţii uneia din cele trei odăi, — „emblema intelectualităţii”, icum spunea el, când vreun prieten rătăcit prin burgul acela îndepărtat, rămânea plin de admiraţie în faţa unei atât de masive şi de rare biblioteci. Căci Teofil era într’adevăr un intelectual care iubea cartea pentru speranţa că va scrie şi el una, cândva, într’o zi când va fi cu gândurile limpezi. O, atunci „va fi de ajuns să mă aşez aici, (Teofil arăta masa de lucru), să pun un deget aici (Teofil punea un deget la frunte), şi altul aici, (Teofil punea degetul pe un toc impunător cu peniţa neîncepută), ca să scriu dom’le cea mai grozavă carte." Subiectul îi lipsise până atunci. Scrisese uneori versuri cari începeau cam aşa : „In umbra domurilor reci Neliniştită te strecori însă renunţase la asemenea „visuri de adolescent”, cum le spunea acum cu un surâs care-i garanta sie însuşi maturitatea. Căci subiectul care avea să umple paginile „celei mai grozave cărţi” era în el, îl purta în creer ca pe o perlă rară şi-l mângâia cu patimă în serile târzii, ca pe un rost al vieţii. Despre ce putea fi vorba decât despre întâmplarea cu fecioara ? Vedea foarte limpede cum va descrie mâna care-i insultase creştetul, apoi bătălia crâncenă dintre cetăţeni, ura care ţâşnise între ei odată cu sângele şi, în cele din urmă, deslega-rea misterului. Ultimul capitol trebuia să fie într’adevăr sensaţia cărţii, căci avea să lămurească o taină care stăruia supărătoare de o sută de ani. , * * * Frâu Helga isprăvise de strâns resturile cinei şi se pregătea să ureze un posomorit „Gutte Naoht“ domnului Teofil înainte de a se duce la culcare. Frâu Helga era menajera lui Teofil îşi locuia în aceeaşi casă, într’uinul din apartamentele minuscule cari se mărgineau cu streaşină. Se afla în serviciul eroului nostru de la sosirea lui în orăşel şi fiind nemţoaică îi slujise mult în apropierea lui de sufletul deschis — şi totuiş ferecat străinilor — al acestei minorităţi aşezate şi harnice. Deşi mu atinsese încă treizeci de ani era văduvă, căci bărbatul ei dispăruse în împrejurări nelămurite încă, înainte de războiul cel mare. Helga rămăsese singură şi urma să-şi înşire în monotonia târgului trist, văduvia ei precoce şi nespus de dureroasă pentru o femeie tânără şi mu lipisită de graţii. Avea părul blond all tuturor compa- 46° © BCU Cluj t'rioâteloi* sale, iar obrazul rotund şi prieten roşului aprins păstra în perfecţiunea formei lui atracţia feciorelnică a anilor dinaintea căsniciei. In privire purta toată bogăţia cerului. Când zâmbea pleca ochii în jos şi cerceta cu deosebit interes vârful negru şi lucios al pantofului care se ivea de sub fustele lungi şi încreţite. ; Venirea lui Teofil îi umpluse viaţa cu ceva în plus, ceva care repezea plăcut limbile ceasului şi înlocuia oarecum lipsa celui dispărut. Mai ales că silueta sveltă şi ochii căprui ai Bucureşteanului îi dăruia în viafă şi în vis fioruri cu totul inedite. (Răposatul fusese blond şi tindea să concureze grafiile unui balon captiv) . Lui Teofil îi plăcuse dela început, însă sfiala lui de desrădăoinat şi grijile slu jbei care cerea o deosebită concentrare, îl împiedecaseră să încerce cea mai mică ofensivă. Până când întrV seară, după obişnuitul „Guiţe Nacht”, mâna doamnei Helga întârziase pe clanţă, iar bucăţile de cer pe care le purta în priviri se înzăpeziseră în ochii visători ai lui Teofil. Apoi coborîseră brusc în spre luciul pantofului, iar luna din obraji se aprinsese ca un mac sălbatec. In noaptea aceea Teofil a scris o înflăcărată poemă de dragoste pe care a tălmăcit-o a doua zi, cu vorba şi ou gestul, frumoasei ondine care zâmbea de plăcere ea o col om bina înamorată. Iar seara, Teofil a găsit sub şervet un plic roz din care a scos un carton din aceeaşi culoare, pe care sângerau două inimi cu aripioare albe, străpunse, vai! de aceeaşi săgeată fatală. ' r. Rine înţeles cavalerul de peste munţi s’a ridicat emoţionat, a sărutat galant mânia care se ferea, neobişnuită, iar noaptea aceea ă început pentru amândoi fără „Guitte Nacht”. ' " De atunci patul de sus al lui Frâu Helga rămăsese mereu nedesfăicut, iar dormitorul de burlac al lui Teofil luase înfăţişarea unei camere de fecioară alintată. Perdelufe albe aeioperiseră pe jumătate lumina prea tare a ferestrelor, dantele complicate împresuraseră cearşafurile şi cadre romantice coloraseră pereţii 'într’o simfonie de pastorale şi idile care impresiona plăcut gusturile alese ale fostului poet. Tntre timp Teofil descoperise „cazul fecioarei” şi înainte de culoare întârzia între rafturile de cărţi ale bibliotecii sale, punând ordine în datele pe care izbutea să le culeagă în timpul zilei. Frâu Helga ofta în aşternutul imaculat şi nu-şi găsea linişte până ce nu se stingea lampa din odaia alăturată. Când se deschidea uşa, Fran Helga se prefăcea că doarme... Grijile şi enervarea care oupriniseseră de câtă via vreme pe „scumpul ei Făust“, (tinerei văduve îi plăcea să pozeze în Margaretă) nu putuseră să-i scape şi în orgoliul ei rănit, de femee oare nu mai e stăpână deplină pe sentimentele bărbatului iubit, începuse să simtă că dragostea ascunde printre petale spinul nelipsit al durerii. Intr’o seară a apărut ea odinioară în pragul uşii, a spus „Guiţe Nacht” către silueta aplecată peste hârtii şi a plecat să se culce în camera dela etaj unde a plâns până în zori. A dona zi Teofil a mângâiat-o, şi-a cerut iertare, iar jocul lor a reînceput cu patima calmă de mai nainte. Insă farmecul se rupsese. Precedentul a atras după sine alte nopţi singuratece, alte dimineţi cu jurăminte şi vorbe dulci, alte şi alte cfUpe'asemenea. - . ‘ T ...Iată de'ce în seâia aceea Frâu Helga era tristă şi sfârşind de scuturat în sufragerie, se pregătea să încerce printr’o apariţie melodramatică inima împietrită a iubitului ei. îşi drese cu gesturi mărunte cutele largi ale fustelor, îşi strânse oticul în apele liînpezi ale unei oglinzi, îşi alcătui ou neasemuită artă feminină un obraz sfâşiat "de durere şi deschise uşa. Teofil fuma pe canapea, cu o carte deschisă, rezemată elegant pe piciorul stâng. Lampa cu abajur galben împrăştia în odâe o lumină blândă" şi intimă. Prin geamul deschis'vântul începutului de toamnă se juca în peri 461 © BCU Cluj dele, fluturându-le alene, ca pe o batistă în adio. Frâu Helga simţi lacrimi în colţul genelor, însă glasuil lui Teofil rupse brusc tăcerea. — Vino lângă mine Helga. Femeia se apropie neîncrezătoare, cu paşi catifelaţi cari se sileau parcă să nu zdruncine farmecul acestui început neaşteptat. Se aşeză lângă Teofil, cu mâinile în poală, neîmdrăsnind să creadă în posibilitatea unei minuni. El îi cuprinse însă umerii, o apropie tandru şi-i sărută bucla de aur care mângâia marmora dulce a tâmplei. Glasul lui părea înfrânt de o grijă ascunsă. — Sunt foarte amărfît, Helga. Mi-e dor de dragostea ta, de linişte, dia, da, de tine şi de linişte. Ea îl privi cu tot cerul calm al ochilor şi-i mângâie ou degete moi fruntea înnorată. Tăcerea coborî iar, dar de astă dată ca o pace binefăcătoare, sub scutul căreia băteau în tact două inimi împăcate. — Ce are Faust al meu ? Teofil se aplecă sub mângâiere şi mâna blândă a femeii vindeca un suflet şi aducea la viaţă o dragoste pe care viaţa însăşi încerca să o sugrume. Rămaseră aşa, în noaptea care cânta sub fereastră, până când femeia întrebă. Apăru atunci pe buzele lui Teofil, ca o mărturisire oare-1 uşura, numele lui Fekete Tivadar şi bas-, mul chinuitor al fecioarei încoronate. — Astăzi îi simţeam privirea sfredelindu-mă prin aer ca o suliţă nevăzută. Când trec pe lângă el, lasă ochii în jos, ca şi cum ar vrea să-şi ascundă la întunerec taina armei ascuţite cu care mă chinueşte. îmi vine câteodată să-i zdrobesc capul cu un scaun, ca să ucid privirea aceea cercetătoare, duşmănoasă şi rea. Ah! dacă n’ar trebui să desleg povestea asta ou „fecioara”, n’aş mai răbda. Mi-aş strânge cărţile şi aş pleca. — Şi m’ai lăsa aici ? Mai uita atât de repede ? — Nu scumpa mea, te-aş lua eu mine peste munţi, în oraşul acela mare şi luminos, unde oamenii te privesc întotdeauna zâmbind şi unde toate poveştile îşi au sfârşitul lor limpede. „înţeleg foarte bine că nu mă poate suferi, pentrucă eu sunt cel ce i-am luat locul. Insă de ce nu vrea să priceapă că locul acela era pentru el un provizorat, dăruit de o stăpânire care, ca orice blestem, trebuia să înceteze mai curând sau mai târziu ? Că a încetat înainte de sfârşitul vieţii lui, asta e vina, sau mai degrabă des-legairea dreaptă, a soartei şi nu a mea. Fekete Tivadar e tipul omului rău, esenţa răutăţii omeneşti. Şi sunt sigur că dacă nu s’ar teme de legi, pentrucă în fond e un laş, m’ar omorî rânjind de bucurie. Cred că i-aşi oferi astfel cea mai deplină fericire â vieţii lui. „Azi dimineaţă eram la arhivă şi căutam într’un dosar numele celor bănuiţi de a fi săvârşit sacrilegiul din noaptea aceea. Erau trei: un Român, un Neamţ şi un Ungur. M’a izbit numaidecât numele acestuia din urmă. II chema Fekete, auzi ? Fekete Ianos ! Aproape ca pe eil. Bine înţeles că din lipsă de probe, toţi trei au fost eliberaţi. Ştii că în spatele meu se află câteva rafturi de cărţi iar deasupra, sprijinit e de ultimul raft, o cască de fier ruginită, aşezată acolo de cine ştie ce arhivar / amator de vechituri. La un moment dat, domnul Fekete Tivadar s’a ridicat dela masa lui şi s’a apropiat de rafturi. A tras scăriţa în spatele meu, a sprijinit-o de bibliotecă, s’a suit şi a început să cotrobăiască tocmai sus în ultimul raft. Eu mu-l vedeam, însă îi auzeam fiecare mişcare, îi ghiceam gesturile pândite ca nişte şoapte ude şi aşteptam în fiecare clipă să se întâmple ceva groaznic. După câtva timp de aşteptare chinuitoare, am auzit un vraf de cărţi prăbuşindu-se, iar în faţa mea, drept în călimară, s’a rostogolit casca de fier, îmiproşcând masa cu cerneală şi zdro- 462 © BCU Cluj bdnd marginea biuroului. Am sărit ars, gata de lu*ptă, Tivadar a coborît însă, a bâlbâit câteva scuze de neînţeles şi a început să şteargă cu batista petele de cerneală. Părea necăjit de această întâmplare care stricase ordinea la care ţinea atât, însă dincolo de ochelari i-am ghicit adevărata părere de rău: aceea de a nu mă fi ne-merit. Câtă linişte mincinoasă pluteşte între mine şi monstrul acesta şi câtă ură ne frământă în fond pe amândoi ! Teofil tăcu. Mărturisirea îi descreţise fruntea şi-i luase de pe inimă o povară care nu mai era acum numai a lui. Helga îi sprijinise capul pe sâni şi-i mângâia mâinile reci cu recunoştinţa femeii care a acceptat o parte din povara de griji a bărbatului iubit. Intre amândoi se legau iarăşi vechile punţi şi în aerul împăcat şi cald din jurul lămpii se înfiripa din nou minunea pură a dragostei care iartă şi odihneşte. * * * Dumineca, în oraşele de provincie, e ziua cea mai apăsătoare a săptămânii. Străzile zac încremenite într’un repaus care miroase a lene şi a plictiseală, oamenii trec fără grabă de-a-lungul caselor cu obloane ferecate, în dosul cărora bănueşti placiditatea solemnă a somnului după un prânz copios, care va reveni aceiaş după alte şease zile slabe. Teofil ura dupăamiezile de sărbătoare pentrucă îl lăsau prea singur eu gândurile şi cu spaima lui. Şi când nu avea dinamite chipul de şobolan plouat al lui Fekete Tivadar pentru a-i spiona mişcările şi a-i surprinde privirea, i se părea că se ascunde undeva în preajmă, gata să-i sară în spate şi să spargă cu un răget de fiară victorioasă liniştea leneşă a zilei. Dumineca aceasta era poate cea din urmă zi frumoasă a toamnei. Prin perdelele îmbătate de soare pătrundea în odaie adierea calmă a după amiezii provinciale, adormită peste târg ca un stol de pasări obosite, O căldură blândă îl chema afară să se bucure de agonia aceasta care cânta sfâşietor în simfonia decadentă a frunzelor moarte. îşi puse haina, sărută mâna Iui Frâu Helga care aţipise pe canapea, luă din cuier pălăria şi bastonul şi ieşi. Porni la deal pe strada îngustă în care soarele alerga pe o margine, sfios şi blond, abia strecurându-se printre streaşinile apropiate. Apucă pe uliţa Turnului, trecu pe sub poarta mare a cetăţii care înconjura odinioară întreaga aşezare a oraşului şi intră în pădure. Soarele era aici în largul lui. Razele jucăuşe se strecurau în voe printre crengile goale, aurind iarba uscată de dedesubt, dăruind pretutindeni comoara nepreţuită a unei călduri în declin. 1 ' Se opri pe o bancă, îşi scoase pălăria şi rămase cu ochii închişi sub ploaia de raze eare-i aducea în minte imaginea unui început îndepărtat de primăvară, petrecut de mult într’o pădure de dincolo de munţi. Era departe vremea aceea. Primăvara de atunci se acorda armonios cu vârsta vremii aceleea, ca şi toamna de acum. Dar nu era, Doamne, aşa de bătrân ! Frâu Helga ar fi putut să o mărturisească mai bine decât el însuşi. Insă grijile îl împovărau peste măisură şi-i furau clipele cele mai frumoase ale acestui sfârşit de tinereţe. întocmai ca norul acesta care întunecă acum feeria de lumini a dupăamiezii. Dar ca şi norul trecător, se vor risipi în curând toate grijile Iui. Va scrie o carte icare-i va oferi dintr’odată o situaţie neaşteptată şi va pleca de aici împreună cu Hellga, ca să scape de obsesia chinuitoare a lui Fekete Tivadar. O ! dacă ar dispărea omul acesta, dacă ar consimţi să se sinucidă, i-ar răsplăti gestul cu o simpatie post mortem. Sau dacă... Gândul îl cutremură ca o remuşcare reală. Apoi frumuseţea unei lumi din care ar lipsi silueta degenerată a subalternului său, îl readuse în delicioasa lui grozăvie. Să se plimbe, de pildă, împreună pe marginea râului. Să nu fie nimeni în preajmă iar Tivadar să 463 © BCU Cluj meargă pe creasta cheiului ide piatră. Un singur gest... şi coşmarul sar sfârşi odată cu o viaţă care nu era de folos nimănui. - * Se sculă enervat de pe bancă şi se dojeni cu glas tare, coborând aleea pustie pe care creştea umbra unui amurg surprinzător de timpuriu. Colindă până către seară împrejurimile împădurite de pe culmile cărora cetatea apărea în vale ca o înjghebare de păpuşi, cu case ascuţite, cu străzi strâmte trase de imaginaţia unui pitic mucalit, cu turnuri şi eu ziduri de carton, cu o şuviţă de apă care o brăzda pe ila mijloc ca o aţă într’o bucată de mămăligă. Când căzu soarele peste munţi, coborî agale aleile pietruite pe cari urcau, către umbră şi taină, perechi de îndrăgostiţi şi de burghezi tăcuţi. Ajunse în piaţa Fecioarei şi se opri pe podul de piatră veche, să privească apa limpede şi iute pe care amurgul aşeza aripi de sânge. In turnul catedralei ceasul bătea şapte. Trecători nehotărâţi îşi ţăcăneau călcâiele pe caldarâm, fanfara oraşului cânta undeva într’o grădină şi vântul îi arunca alămurile în unde lascive peste sfârşitul acesta de Duminică ilustrată. Teofil se reze-mase cu coatele pe marginea de piatră şi se simţea bine lângă căldura domoală pe care parapetul o păstra ca pe o haină nocturnă. Frâu Helga îl aştepta singură în sufragerie, rezemată şi ea de marginea ferestrei, pândind prin întunerec siluetele trecătorilor. II iubea mult femeea aceasta şi el nu ştia încă dacă dragostea lui pentru ea mai există într’adevăr, sau dacă măcar existase vreodată. Ii era totuşi recunoscător pentru sensaţia de linişte şi siguranţă pe care i-o dăruia apropierea ei şi pentru sentimentul de aşezare casnică al căminului improvizat pe care i-1 oferea. Helga şi tot neamul ei de oameni paşnici ar fi dat oraşului aerul unui fragment de paradis, fără frământări şi fără griji, dacă nu s’ar fi profilat în spate ameninţarea celorlalţi, a lui Fekete Tivadar şi a neamului său, care, cine ştie ? provocase poate odinioară măcelul din piaţa Fecioarei. Aici reîncepea pentru Teofil întrebarea care-1 ţinea pe loc de atâta vreme: cine profanase statuia protectoare a cetăţii ? întoarse dintr odată capul, ca şi cum l-ar fi privit sau l-ar fi chemat cineva. Simţise o ameninţare bruscă înspăimântându-1 fără pricină. De pe partea cealaltă a podului, Fekete Tivada'F îl salută neîndemânatec şi încurcat ,ca un om care ar fi dorit să se strecoare nebăgat îtn seamă sau ea unul surprins asupra unei fapte rele. Teofil răspunse, jenat şi el de întâlnirea aceasta care-i continua gândurile şi porni spre casă obsedat de impresia că scăpase iarăşi dela moarte. Ca un refren al imaginaţiei îi stărui în minte scena răsturnării lui în apă. Şi deasupra valurilor care-1 înghiţeau, râsul diabolic şi satisfăcut al lui Fekete Tivadar fluerând peste moarte ca un apus tragic... După cină se întinse pe canapea cu o carte în mână. Frâu Helga strângea masa alături. Era linişte şi răcoarea îl sili să se scoale şi să închidă geamul. Nu izbutea să citească. Gândurile îi fugeau către întruchiparea absurdă a propriei sale morţi. Se simţea sufocându-se sub apăsarea apei şi în urechi îi stăruia, ca un refren nesfârşit, râsul de bestie al lui Fekete Tivadar. Ziua de mâine, chinuitoarea reîncepere a unei săptămâni de coşmar, îl durea de pe acum. Ce i-ar mai fi putut reda liniştea de altădată ? Poate moartea lui Tivadar !... Ah ! Gânduri fără noimă, iluzii fără speranţă de împlinire, măcinate de un creer care n’are îndeajuns curaj pentru a porunci muşchilor ! Visuri cari se realizau în închipuire pentrucă realitatea era deasupra puterii lor şi a omului care le clădea. începea să creadă uneori în posibilitatea unei împăcări, visa o convorbire care să' limpezească totul şi să aducă fie demisia lui Tivadar, fie schimbarea atitudinii sale duşmănoase. Părea că omul acela Vrea să împiedice cercetările lui Teofil, să-i înlăture curiozitatea, să-l silească 464 © BCU Cluj sa renunţe la planul de a scrie cartea care trebuia să readucă în oraşul învrăşmăşit pacea de odinioară. Copleşit de gânduri, dori dintr’odată răcoarea blândă a unei plimbări. Se ridică 'repede, ca un om care şi-a adus aminte de o misiune grabnică şi bine chibzuită. Promisese lui Frâu Helga o întoarcere pe curând şi-i zâmbi tandru, ca în serile în cari un astfel de zâmbet ascundea atâtea gânduri ştiute... Intunerecul străzii îl înghiţi ca o odihnă. Paşii îl duseră agale în piaţa Fecioarei. Lumina slabă a felinarelor dădea statuii o înfăţişare de fantomă ,încremenită solemn în aşteptarea miezului de noapte. Oamenii sfârşiseră de mult Duminica. Intunerecul dibuia speriat prin piaţa pustie iar râul vorbea pe sub podul din apropiere, oa un copil singur, care-şi mărturiseşte sie îmsuş cine ştie ce gând ciudat. Teofil se opri lângă lanţurile de fier greoiu cari înconjurau statuia. O privi lung şi atent, ca şi cum ar fi văzut-o pentru întâia oară. Ii admiră statura bărbăteasca, eleganţa rochiei care cădea în falduri grele, aproape acoperind sandalele şi care îi amintea fusta pudică a lui Frâu Helga; mâna dreaptă era rezemată pe o spadă cu mâner în formă de cruce, iar pe piept vestmintele purtau semnul creştin, ceea ce-1 făcea să creadă pe Teofil că dacă statuia nu fusese ridicată de un ordin de cavaleri medievali, suferise în mod vădit influenţa vremii aceleea şi ar fi ptutut chiar să întruchipeze fig'ura vreunei eroine sau a unei sfinte care întemeiase sau ocrotise cetatea într’un ceas de grea cumpănă şi a cărei amintire se pierduse încetul, cu încetul, dealungul vremii. Capul eu bucle bogate căzând pe umeri, avea trăsături atât de fine şi de copilăreşti încât tradiţia îi dăruise denumirea simplă de „fecioară”, fără a-i fi păstrat însă şi numele adevărat, ceea ce dăduse de altfel naştere la atâtea controverse asupra originii sale etnice. Căci era o statue cu naţionalitate nesigură, revendicată cu egală ardoare de clanurile oraşului. Cine îndrăsnise totuşi să-i pângărească fruntea, încoronând-o cu o pereche de cârnaţi grosolani? Trebue să fi fost un om fără suflet, un cinic fără pereche, sau unul cu mintea risipită de nebunie oiri de băutură. Fekete Tivadar, gândi Teofil, ar fi în Stare să facă una ca asta. Gândul acesta îi readuse dinainte toate necazurile şi-i aminti scopul real al acestei plimbări nocturne: speranţa absurdă de a întâlni pe ajutorul de arhivar şi a ajunge la o înţelegere care să pună capăt chinului nesuferit care-i stânjenea viaţa. îşi dădu seama că la ora aceasta o întâlnire întâmplătoare ar fi fost cu neputinţă, căci probabil conştiinciosul funcţionar se culca odată cu orătăniile ca să-şi poată îndeplini cu exactitate programul de a doua zi. Numai o vizită la casa lui Tivadar i-ar fi putut dărui prilejul de a strânge mâna aceea umedă şi flască şi de a încerca o împăcare sau măcar un compromis. îşi aduse aminte că locuinţa fostului arhivar era în apropiere, chiar într’una din marginile pieţii. Se ridicase luna deasupra coperişuTilor, o lună strâmbă şi ciuntită, ca o mască mortuară jumătate spartă. Umbra statuii se întindea lungă şi dreaptă, ca o mână neagră oare arăta ceva; la capătul ei, într’adevăr, Teofil 'descoperi uşa casei lui Tivadar. Se opri în faţa ei, nesigur. Se uită împrejur. Ce umbră ciudată şi lungă arunca statuia fecioarei! Capul ei îi mângâia picioarele, ca o apă întunecată. Se dădu înapoi cu teamă, se urcă pe ceva şi se trezi iar pe treapta din faţa uşii. Privi speriat în sus. La un geam strălucea o lumină galbenă şi deşi luna aurea toate ferestrele, trebui să recunoască în spatele aceleia pâlpâirea timidă a unei flăcări. Apăsă în cele din urmă pe clanţă. Uşa se deschise dela sine,par’că l-ar fi pândit cineva şi l-ar fi îmbiat să eadă într’o cursă. Pătrunse într’un coridor luminat slab de un opaiţ agăţat în perete. La capătul lui o scară de piatră urca în spre odăile de sus. Era pustiu şi frig în coridorul acesta unde parcă nu pătrunsese niciodată primăvara. * 465 * © BCU Cluj De sus, din capul scării, ajungea până la el ecoul unei voci răguşite, întrerupt din când în când, de glasul palid al lui Fekete Tivadar, înnecat repede sub şuvoiul celuilalt. Teofil începu isă urce, atent. Opaiţul rămas în urmă îi azvârlea pe trepte o umbră deşirată care urca odată cu el, o umbră atât de disproporţionată şi de ciudată încât nu părea a lui. Privi îngrozit îndărăt. Nu era nimeni. Numai vocile de sus încetară o clipă, apoi se porniră din inou ca o vijelie care se opreşte pe neaşteptate, ca din greşeală, pentru a isbucni din nou cu aceeaşi furie. Când ajunse la uşa de sus se opri să-şi tragă sufletul — oare cât suise ? — apoi ciocăni sfios. Glasul celor dinăuntru încetă brusc, se auziră paşi fâşâind pe podea şi chipul monstruos al lui Tivadar se încadră cu lumina din odae într’o viziune de infern. După o clipă de surpriză se înclină adânc şi-l pofti înăuntru. Teofil păşi stingherit şi când ajunse lângă căminul din fundul sălii, unde ardea un foc neobişnuit de mare, scoase un strigăt şi se opri înspăimântat. Şezând într’un fotoliu, cu faţa către flăcări, se afla tot Fekete Tivadar, mai bătrân, mai subţire, îmbrăcat în haine demodate, însă acelaş Tivadar care-i deschisese uşa. Se întoarse să fugă, însă adevăratul Tivadar îi aţinea calea cu un surâs ca o poruncă. — Nu vă temeţi, onorate domnule Teofil, omul acesta, daţi-mi voe să vi-1 prezint, e Fekete Ianos, tatăl meu. Fekete Ianos, Fekete Ianos, gândul lui Teofil alerga năuc în urmă, căutând în amintire numele acesta pe care-I mai întâlnise undeva. Insă glasul lui Tivadar răsună iar, ea o invitaţie la panică. — E foarte bătrân tatăl meu. Nu prea aude bine şi de aceea vorbeşte tare. Luaţi loc, domnule Teofil, mai lângă foc. Aici la noi e mereu iarnă. Teofil se aşeză docil în fotoliul gol din faţa bătrânului. Simţea că nu va putea scoate nicio vorbă, într’atât îl uluia prezenţa celuilalt. Bătrânul îl privea atent, cu ochii aceia de şobolan înnecat cari-1 sileau să ise uite la Tivadar ca să-şi dea seama că trăeşte într’adevăr între marginile realităţii. De jur împrejur, pereţii se pierdeau în întunerec. Din când, în când, pâlpâirea focului descoperea unghere adânci cari dispăreau într’o clipă, ca nişte arătări. Glasul bătrânului se urni din loc, încărcat parcă de rugină şi vreme. Avea acelaş accent străin ca şi fiul său, însă sunetele creşteau din ce în ce mai tare, ca reproduse de ecoul unor bolţi nevăzute. — Am auzit că vă interesează istoria oraşului şi în special începând cu noaptea aceea în care a fost batjocorită statuia Fecioarei. — Intr’adevăr, tocmai... Teofil ar fi vrut să spună că tocmai pentru asta venise, însă bătrânul începu să râdă, desvelindu-şi dinţii rari şi lungi, îngălbeniţi de tutun sau numai de timp. — Ce naivi sunt unii oameni ! (Tivadar rânjea şi el înfundându-şi pipa cu degetele prelungi ca nişte aripi de liliac). Ca să poată descoperi ceva, încep dela coadă şi se chinuese în zadar să facă lumină acolo unde e de ajuns să ridici capul ca să o vezi. Ca într’o catedrală, domnule Teofil, da, da, ca într’o catedrală, în care ai căuta lumina pe podele, bâjbâind după ea ou luminarea, în loc să ridici ochii în spre ferestre. Şi râse iar, ascuţindu-şi dinţii în flacăra focului. Teofil îl privea nedumerit, neştiind dacă are deaface cu un maniac sau cu un nebun. — Aşa şi cu statuia dumitale. Te-ai apucat să întorci evenimentele şi porneşti dela ura de acum în loc să cauţi adevărul în procesul verbal al acuzării. Ţi-aduci aminte? Erau trei nume acolo... — Fekete Ianos! isbucni Teofil, dumneata eşti Fekete Ianos, unul din cei trei acuzaţi? — Şi unicul vinovat, continuă glasul bătrânului încărcat de ironie şi dispreţ. 466 © BCU Cluj — Dumneata ? Dumneata eşti cauza neînţelegerii de azi? Atâta sânge şi atâta ură din pricina durai tale! Dar mu e cu putinţă! Ar trebui să ai... — ...peste o sută de ani. Şi îi am cu adevărat. — Bine, dar de ce, de ce atâta răutate ? Acum înţeleg... Nu-işi isprăvi cuvintele căci simţi ceva aspru strângându-i gâtlejul, apoi braţele îi fură legate de fotoliu şi trupul întreg se sbătu neputincios sub frânghie. Fekete Tivadar râdea, pentru prima oară îl vedea râzând de fericire, ca în viziunea propriului său înnec. Parcă se îmbătase cu un vin tare. — Acum înţelegi de ce am vrut de atâtea ori să te împiedec, de ce te urăsc ? Şi vei mai înţelege multe în noaptea asta, domnule Teofil, în ultima noapte a toamnei şi a vieţii dumitale. Şi râsul lui sparse întunerecul, ca un fulger pânzele norilor. O lumină mare se făcuse în odae. Flăcările din căni azvârleau pretutindeni dogoarea lor şi pereţii se îndepărtaseră, desfăşurând spaţiul unei odăi înalte şi boltite ca o biserică. Lui Teofil îi era frig mai mult decât frică şi-i clănţăneau dinţii în gură, ceeace punea pete de ironie în zâmbetele celor doi duşmani. In cele din urmă îşi stăpâni tremurul şi vorbi ca şi cum ar fi continuat o conversaţie întreruptă. — Ei, şi-acuma ce-aveţi de gând cu mine ? — Mai întâi aş vrea să te fac să pricepi că starea dumitale e tot atât de gravă ca şi aceea a soţului doamnei Helga, răspunse Tivadar. — Omul acela a murit de mult! — Tocmai de aceea. Omul acela, cum îi spui, încercase aoeeaş aventură şi a terminat-o aşa cum o vei termina dumneata. Ştii că nici azi nu s’a aflat cum a murit soţul amantei dumitale de azi. Vei fi primul martor şi primul imitator al morţii lui. Căci şi el îşi făcuse o ambiţie din descoperirea misterului fecioarei şi el deci ameninţa onoarea şi existenţa familiei mele. Cu dumneata însă lucrurile sunt mai grave. Pe lângă acuzaţia care l-a dus la moarte pe curiosul ce te-a precedat, te mai apasă una: aceea de a-mi fi luat locul dela arhivă, de a mă fi umilit, de a-mi fi distrus o carieră la care ţineam. Ochii lui Tivadar scânteiau de ură şi — în timp ce vorbea — se apropiase de Teofil, agitându-se în jurul lui ca un liliac uriaş, cu aripile mânecelor fâlfâind pe fondul aprins al focului. Bătrânul Ianos se ridică din fotoliu şi veni către ei. Teofil îl vedea ca prin vis şi-i auzea paşii scârţâind pe podeaua de piatră ca nişte clipe cari bat pentru ultima oară. — Să terminăm odată, ronţăi glasul bătrânului. Domnul Teofil va fi fericit să asiste la scena încoronării din noaptea aceea dar moartea îi va fi cu atât mai dulce cu cât va trece mai repede pe lumea cealaltă cu toată istoria lămurită în minte. Poate că, cine ştie? o va scrie acolo. Teofil nu mai înţelegea nimic şi nici nu mai încerca să înţeleagă. Trăia la capătul simţurilor, acolo unde viaţa se mărgineşte cu somnul şi noaptea aceasta i se părea atât de ireală încât aştepta o mână de om care să-l trezească. îşi dădu seama de realitate abia când fu deslegat de pe scaun şi purtat pe un coridor lung şl întunecat, tăiat în piatră şi luminat de făclia pe care o purta braţul tremurând al lui Ianos. Urcară câteva trepte, apoi Teofil fu împins înainte, într’o carceră neagră care-i strângea trupul din toate părţile. Era frig şi printr’o spărtură simţea vântul rece al nopţii de afară. Cei doi însoţitori dispăruseră şi liniştea plutea ca o apăsare a întunerecului. încercă să se mişte însă nu isbuti: mâinile şi picioarele, capul şi trupul în întregime, erau înţepenite în piatră ca într’un sarcofag. Parcă zăcea într o armură de piatră. Aşa murise oare soţul doamnei Helga? O lumină orbitoare îl sili să închidă ochii. Stătu aşa câteva clipe, apoi privi cu teamă şi nu îndrăsni să-şi gân- 467 © BCU Cluj dească descoperirea: vedea luna, iar în faţa Ini prin cele două găuri prin care privea, piaţa Fecioarei odihnea în noapte, liniştită şi tăcută, aşa cum o ştia. Teofil ocupa în noaptea aceea spaţiul gol din însăşi statuia fecioarei: era în clipa aceea sufletul îndurerat al unui trup de piatră. Luna se ridicase în dreptul ochilor şi frumosul ei disc împlinit ca un sân de zeiţă, lumina piaţa pustie, orbind flacăra felinarelor rare. In şirul de case pe care-1 avea în faţă Teofil descoperi fereastra lui Tivadar, uşa pe care intrase cu atâtea gânduri bune şi dincolo de pragul căreea începuse basmul acesta chinuitor. Voi să strige, însă glasul se lovea de piatră şi se întorcea în timpane ca un huruit enervant, încercă să se sbată, însă chinga rece îl strângea de pretutindeni. Mâna lui dreaptă stătea rezemată pe spada statuii, dar era tot atât de neputincioasă ca şi un gând pe care nu-1 poţi exterioriza. Aceasta să fi fost moartea care-1 aştepta ? Moartea prin tăcere!... Pe strada Care venea din spre râu apăru o umbră. Şovăi câtva timp înainte de a se avânta în piaţă, apoi păşi cu fereală pe lângă ziduri, ca o fâşie de noapte. Era o femeie cu un şal pe umeri, care întorcea mereu capul în toate părţile, căutând ceva. Când se apropie, Teofil recunoscu silueta, apoi chipul alb al lui Frâu Helga. II căuta pe el prin oraşul adormit şi în ochii mari străluceau, în razele lunii, lacrimile dragostei şi ale (disperării. Era lângă el şi nu o putea striga; la câţiva paşi sub haina de piatră şi totuşi o veşnicie de tăcere şi de necunoscut îi despărţea. La casa din faţă se deschise o uşă care scârţâi în balamale, sfâşiind liniştea nopţii. Doi oameni înaintară către statue. Frâu Helga se întoarse către ei şi parcă îi aştepta să se apropie ca să-i întrebe ceva. Trecuse de mult miezul nopţii. Ceasul din turn bătea câteva sferturi fără identitate. Când oamenii ajunseră în apropiere, Teofil se sbătu ca o fiară înlănţuită şi Frâu Helga scoase un strigăt de spaimă: sub lumina galbenă a lunii rânjeau cele două chipuri ale lui Fekete. Femeia încercă să fugă, speriată de această apariţie neaşteptată, însă Tivadar o prinse în braţe şi-i astupă gura cu palma. Apoi o legă cu o batistă ca să nu ţipe şi-i înfăşură mâinile ,cu o curea. Cei doi tovarăşi vorbeau ceva pe limba lor şi ameninţau pe Frâu Helga cu pumnii. Veniseră cu siguranţă să reediteze sacrilegiul din noaptea ruşinoasei încoronări şi să ucidă pe Teofil. Prezenţa fui Frâu Helga îi stânjenea şi le încurca planurile. Tivadar scoase dela brâu un cuţit cu lamă lungă şi subţire, pregătit probabil pentru inima sau ochii lui Teofil, şi se îndreptă către femeia care zăcea la picioarele statuii, leşinată de groază. Singurul martor al sacrilegiului trebuia să dispară. In clipa aceea se întâmplă o minune. Braţul lui Teofil învinse piatra şi mâna care se sprijinea pe spadă se ridică într’o supremă încordare şi izbi o singură dată. Ţeasta lui Tivadar se risipi în bucăţi iar trupul celuilalt se topi ca un duh rău. Dragostea învinsese moartea. * * * A doua zi, cetăţenii liniştitului burg de peste munţi aflară în piaţa Fecioarei cadavrul lui Fekete Tivadar care se omorîse aruncându-se dela etaj pe caldarâmul de piatră. Cel,puţin aşa credeau oamenii care-1 găsiseră acolo, cu mâna înţepenită pe mânerul unui cuţit cu lama lungă şi subţire. Când află vestea, Teofil alergă la arhivă, deschise uşa ca o vijelie şi în faţa cuierului gol unde trona odinioară o pălărie veche şi soioasă, răsuflă uşurat. Intră în birou: după masa cu vrafturi de cărţi din spatele căreia îl pândea altădată un cap de înnecat, nu mai era nimeni. Aerul mirosea a toamnă şi a libertate. Prin geamul deschis pătrundea o rază de soare, aurind praful de pe casca de metal care se rostogolise zilele trecute pe masa lui Teofil. Fekete Tivadar plecase pentru totdeauna din-tr’o lume curată şi albă în care condeiul lui Teofil avea să deslege toate misterele. 468 © BCU Cluj NOAPTEA S’A SCĂLDAT INTR’UN ISVOR DE . ; EMIL ZEGHEANU Luna a îngenunchiat pe-un dea'l Şi’n aur i-a prefăcut ţărâna, Cerul a căzut aşa de jos Că-i poţi culege stelele cu mâna. Noaptea s’a scăldat într’un isvor, Vântul i-a ascuns haina în pădure, Tăcerea s’a rostogolit prin văi Şi-un nor s’a culcat pe creste sure. In ochiul fântânii din câmpie S’a îmbrăţişat inima pământului cu zarea, Pe gâtul dealului ca pe-o vioară, A tresărit, arcuş de-argint, cărarea. © BCU Cluj STILUL, — EXPRESIE A REALITĂŢII NAŢIONALE DE ILARIU DOBRIDOR Ca orice se cheamă real pe lume, — totul fiind mister, — 'nici realitatea naţională nu putem şti ce este. Vânturile noui, cari bat faţa istoriei contemporane, au adus germenii mai multor teorii. Mai frecventă, deci cu valoare de circulaţie mai mare, este acea doctrină care situiază, în miezul realităţii naţionale, concepul de „rasă". Rasa ar fi sâmburul fecondant şi deci definitoriu al naţionalităţii. Omogenitatea din fina urzeală s’ar trage de nieăeri altundeva decât dela substanţa rassială ce-şi plimbă seva prin toate nervurile hrănitoare ale vitalităţii unei naţiuni. Nimic nu există în expresiile naţionale (limbă, obiceiuri, artă, cultură, civilizaţie) până ce mai întâiu nu a fost cuprins în realitatea naţională a cărei măduvă substanţială o constitue rasa ; expresiile nefiind altceva decât svonuri vii ale gâlgâitului ereditar din străfunduri cum râurile, cristaline artere, ţâşnite din isvorul din beznă, taie, ca lame de transparenţă, carnea pământului. In perspectiva acestei doctrine, rasa e un fel de misterios întuneric în care mişiună vii stihii incoruptibile; şi din acest întuneric, trebuie să desfacem fâşiile de lumină prin cari desluşim caracterele deosebitoare ale naţiunii. Cum o naţiune trăeşte în istorie, — se înţelege : continuitatea ei istorică nu e decât refracţia pe alt plan al acelui enigmatic factor ce propulsează trăsăturile dominante, — adică ereditatea. ' Deci, simplu : ereditatea este continuitatea biologică a rasei, rasa e nucleul formator al naţiunii, naţiunea e categorie istorică a substanţei pur biologice. Dela Gobineau şi Chamberlain până la Rosenberg (cari identifică naţiunea cu rasa) şi până la Thierry şi Guizot (cari chiar dacă nu le identifică fac din rasă suportul naţiunii) această doctrină domină astăzi Europa1). i) i) Giddings, Lapouge, Jolly şi Woltmann, remarcând aceiaşi părere, consideră că substratul naţiunii nu e misteriosul suflet al poporului, ci un principiu material, adică o organizare determinată a materiei biologice, o substanţă ereditară transmisibilă din generaţie în generaţie. _ Cât pentru A. Thierry, Guizot, chiar şi Mommsen, rasa se impune cu o forţă invincibilă. 470 © BCU Cluj Se apropie teoretic de alte concepţii cari pun, la originea realităţii naţionale, conceptul de neam sau de popor — unul rezemat pe comunitatea de sânge (teza lui Henri Martin), iar altul pe comunitatea de limbă (teza lui Meillet); şi e în bună vecinătate doctrinară cu ipoteza lui Taine şi Montesquieu cari, — desvoltând maxima mai veche a lui Străbun : „omul e o bucată de pământ” (în sensul că seamănă cu pământul pe care-1 locueşte) — văd în mediu componenţa, aproape fundamentală, a naţiunii. Şi, toţi laolaltă, reprezintă direcţia, am zice materialistă, în rezolvarea problemei naţiunii2). E o direcţie falsă. Falsă mai întâi : că nu există rasă pură: conceptul de ereditate e şi obscur, iar legile mendeliene, presupuse dirigente, nu se prea verifică. Şi după cum nu există sânge pur, nu există nici limbă pură, istoria fiind plină de procese de interpenetraţie. Cât despre ipoteza mediului, faptele o desmint. Falsă apoi : că naţiunea e o categorie spirituală, pe când rasa e o categorie biologică; iar aceste planuri, net deosebite, nu trebue nici să se întretaie, necum să coincidă 3). Direcţia spiritualistă, reprezentată printre alţii şi de Renan4), Fustei de Cou-langes sau Miohelet, — mai aproape de adevăr dacă ar lipsi bogata imaginaţie şi lirismul expunerii, — comite greşala de a considera naţiunea drept o substanţă. Măgulitoare întâia teorie, prin dialectica interioară; măgulitoare a doua teorie, prin vibraţia lirică, — amândouă nu se pot salva dela erezia de a concepe naţiunea ca substanţă. Realitatea naţională poate fi fapt prim şi ireductibil, în nici un caz, însă, o substanţă. De altminteri, acest fel de a examina termenii reali ai problemei înseamnă a vicia obiectul, supus verificării, prin introducerea unor vestigii de ordin metafizic. Şi materialismul şi spiritualismul postulează entităţi mistice: substanţa spirituală atotoreatoare, substanţa materială atotgeneratoare. Nu găsim rase fixe, rasa find de o plasticitate intenabilă; germanii sunt : celţi plus romani, plus slavi, iar italienii sunt: etrusci plus celţi, plus longobarzi, plus goţi. 2) Conceptul de popor, — sumă de elemente eterogene, neorganizate şi difuze, — se diferenţiază de conceptul de naţiune, unitate omogenă, organizată, coerentă. Existenţa unui grup com-presat de organe diferenţiate, dar chiar prin aceasta solidare, fac unitatea organismului, — şi iată o naţiune. Fichte, Lassalle şi Dostoewschi nu se prea deosebesc de Lazaruis şi Steinthal în această privinţă. Pentru cei dintâi: „naţiunea” e încorporarea „sufletului poporului”, garantul divinului şi eternului pe pământ; pentru cei din urmă: poporul e cel dintâi product al „spiritului poporului”; spiritul creiază reprezentarea şi, prin asta, obiectul popor; în reprezentarea creiată, poporul capătă conştiinţă de sine. Este iarăşi de deosebit nu numai între popor şi naţiune, dar între popor şi neam. M. Hauricu . merge chiar până acolo încât şi înlăuntrul noţiunii de neam să disocieze: pe deoparte, nucleul primitiv; pe de alta, emigraţiile; se produc asimilări printr’o lungă coabitare a teritoriilor. 3) Taine şi Montesquieu au insistat asupra influenţelor geografice, asupra instituţiilor umane, asupra formărei tipurilor spaţiale. Istoria poporului e inseparabil legată de ţara locuită. Se pare că aceiaşi opinie o împărtăşeşte şi Miohelet când proclamă în „Histoire de France”, pref. 1869: „cum e cuibul şi pasărea, cum e patria şi omul”. Totuşi nu aparţine direcţiei materialiste. 4) Renan (Qu’est-ce qu’une nation ? Pages frangaises, Paris Cahman Levy, 1921, pag. 68—73), Coulanges (La citâ antique) şi Michelet (în Braunsehwig : Notre litterature etuăiee dans Ies textes, II, 644, 668—671) substituesc rasei conceptul de naţiune. Nu există tipuri etnice, -ci tipuri naţionale. Nu rasa determină naţiunea, ci moralul; calităţile morale, dobândite prin viaţa în comun, prin practica aceloraşi obiceiuri, prin supunerea aceloraşi legi, prin comuniunea de ocupaţii, reacţionând asupra fizicului, formează tipurile naţionale. Deci, nu raisa oonstitue naţiunea, ci naţiunea amestecă rasele şi indivizi, iar din materiale realizează o unitate fizică şi morală, armonioasă şi durabilă. O teză similară demonstrează Savigny, cu toate că pune accent fundamental pe noţiunea ie juridic; spiritul poporului creiază comunitatea de convingeri juridice, dela esenţa cărora derivă forma naţiunii. 47i © BCU Cluj Şi, nicăeri pe lume, nu există substanţe. Ştiinţa chiar a renunţat la astfel de himere. Există, în schimb, elemente şi raporturi între ele, — elementele înşişi unităţi sintetice de allite raporturi. Ceiace trebuie să definească naţiunea nu poate fi, în nici un caz, o anumită substanţa etnică; ci, mai de grabă: o totalitate de raporturi între factorii constituenţi pe deoparte; între ansamblul lor şi anumite valori pe de altă parte. Ceiace trebuie să definească naţiunea nu poate fi decât o solidaritate de relaţii între unităţi biologice: indivizii; între cadre obiective de manifestare: mediul geografic; între dominante subiective sufleteşti: timpul istoric; şi un anumit imperativ, de esenţă morală, dirijind ascensiunea. Naţiunea nu e decât formula fixă care încadrează aceste relaţii, solidare între ele şi solidare cu imperativul suprem dominator. Unitatea biologică singură nu o defineşte (cum cred rassiştii: Gobineau, Chamber-lain, Rosenberg); nici cadrele exterioare singure (cum crede Taine sau Montesquieu); nici climatul psichologic singur (cum. afirmă Renan sau Michelet); şi cu atât mai puţin limba (cum susţine Meillet) — limba fiind o expresie a realităţii naţionale, iar nicidecum o componenţă. A te opri la oricare din ele, înseamnă a vedea parţial într’o formulă sintetică mult mai cuprinzătoare. Ca formulă statornică a unei solidarităţi de relaţii, naţiunea este o realitate de altă natură decât elementele ce integrează; esite anume o categorie spirituală şi istorică, pe când elementele integrate pot fi, rând pe rând, categorii biologice sau psihologice sau cosmologice; însă, aceste elemente, fixate în anumite raporturi şi resfrânte în plan spiritual, dau naţiunea, — existenţă de alt ordin şi pe altă treaptă decât existenţa ficărui element luat în parte; după cum apa, formulă chimică a două elemente dozate în proporţie definită, este o existenţă. deosebită de a elementelor integrate. A aparţine unei naţiuni inu înseamnă, deci,.a simţi glasul sângelui sau glasul pământului, — mod poetic de exprimare, — ci a trăi sentimentul apartenenţei spirituale; înseamnă, cu alte cuvinte, a te reeu-noaşte ca unitate încadrată, — şi fără stingherire încadrată, — în formulă istorică fixă 5). După ce cunoaştem noi realitatea naţională? După expresiile ei: limba, arta, literatura, ştiinţa, civilizaţia. Realitatea naţională se resfrânge, se încorporează în expresii naţionale, fiecare din ele reproducând formula istorică fixă. Cum frunzele păstrează, iîn broderia verdeţei lor, planul general al copacului, tot aşa fiecare expresie păstrează inalterabil sigiliul naţional; se investeşte, astfel, cu un caracter de permanenţă şi universalitate, numai prin faptul că repetă neschimbătoarea formulă sintetică a realităţii naţionale. Râurile iau culoarea nisipului prin care trec fără ca, prin aceasta, să-şi modifice formula lor chimică; expresiile iau din timbrul realităţii naţionale care le poartă fără ca, prin aceasta, să-şi piardă atributul universalităţii. Putem studia realitatea naţională în oglindirile ei, fiindcă aceste oglindiri au puterea de intenţionalitate: indică, în afară de ele, o realitate care le corespunde; şi indică, în afară de ele, tocmai fiindcă deţin secretul ţesăturii acelei realităţi. Individul, oa unitate biologică, este o colectivitate de raporturi; naţiunea, ca unitate istorică, este o colectivitate de raporturi. Individul încearcă să se sustragă 5) Direcţia empirismului naţional, indicată de Mancini, — iar la noi susţinută de Aurel C. Popovici şi de A. C. Cuza, — arată relaţiile de dependenţă strictă şi reciprocă între rasă (comu-nxtatea de sânge), limba comună, comunitatea de religie, regiunea (teritoriile comune) comunitatea istorică şi obiceiuri, legi comune, ■—■ toate, elemente cari au nevoie de suflul vieţii care e con- : ştiinţa naţionalităţii. Iar F. Peeaut (La sociologie politique) decretează asimilarea ca lege a vieţii naţionale. Poporul primitiv e o noţiune bio-socială; există aşa cum îl determină mediul cosmic, biologic şi istoric; e condus, deci, de acţiuni reflexe şi instincte, incapabil a judeca şi a pătrunde destinul, manifestând lipsa de voinţă de a-1 cârmui. Victor Hugo găseşte o expresie mai fericită decât toţi: „în blocul multitudinilor, gândirea sculptează naţiuni”. o ... ..: 472 ✓ © BCU Cluj perieiunii şi efemerului prin tendinţa de a se prelungi îin speţă; naţiunea încearcă să se sustragă perciunii şi efemerului, prin tendinţa de a se prelungi în istorie. Egoismul din planul biologic: conservarea, — resfrânt în planul istoric, — devine imperialism: permanentizarea. Şi, fiindcă naţiunea este o categorie spirituală, imperm-lismul nu poate fi decât tot de modalitate spirituală. Deci, o singură formă a ascensiunii : imperialismul cultural. O colectivitate umană, dominată de valori artistice şi culturale streine, absentează dela istorie. Sau, în altfel zis: o colectivitate umapă, incapabilă de a produce valori artistice şi culturale, na evoluat încă până la stadiul de naţiune. Imperativul etic care orândueşte solidaritatea dinlăuntrul realităţii naţionale arată o singură directivă: ascensiunea; că e moral, cu referinţă la istorie, tot ce ajuiă la afirmarea unei naţiuni; şi e morală afirmarea, fiindcă nu se obţine decât pe singura cale a spiritului. Imperialismul se exercită prin expresiile naţionale; iar expresia naţională este silinţa permanentă şi organizată de a reporduce, pe plan superior spiritual, forţele latente ale realităţii naţionale căreia sparţii6); expresia derivă din efortul de a restrânge şi potenţa, pe planul istoric, dominantele conţinute în realitatea naţională. Expresiile, privite însă, nu sub specia existenţei, ci sub specia măsurii, devin valori. Ele reflectă ceiace s’a numit, — desigur, dar oarecum lămuritor •— sufletul naţional. Injust, — deoarece sufletul naţional înseamnă înţelegerea metafizică a termenilor problemei; dar lămuritor, — deoarece se intervine cu o separaţie între forme (cu privilegiul permanenţei) şi între suflet (cu atributul mobilităţii). Cele două forme prin cari naţiunea încearcă să se prelungiască în istorie sunt: statul şi cultura. Stat şi cultură înseamnă aceiaşi realitate privită din două părţi deosebite. Ele sunt expresii integrate ale realităţii naţionale. Căci expresiile naţionale se integrează pe o linie de nivel, proprie fiecărei naţiuni: e stilul naţional. Categoria stilistică se trage dela expresia globală, obţinută prin integrare. Stilul naţional înseamnă factorul spiritual prin care un popor se încadrează în istorie. Dacă, în unitatea stilului s’a deranjat ceva, înseamnă că unitatea de raporturi naţionale e alterată. Când în categoria stilistică descifrăm ecouri ce nu vin dela vocea dinlăuntru, neamul îşi exprimă dorurile, chinurile, prin expresii cari travestesc şi maschează. \ Căci stilul rămâne expresia misterului din adânc; şi, istoric, numai prin el se ipostaziază naţiunea. 6) Vidai de Lablache avea dreptate să spună că o ţară e rezervor unde zac energii, în care natura a depus germenul, dar întrebuinţarea atârnă de om, . .. 473 © BCU Cluj P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU FATA DIN IERBURI Ea creşte ca o iederă’n narcise, Cu fruntea — ploaie de petale, Cu ochii mari, mustind de vise, Cu liniştea urcându-i pe sandale. Ea duce mâna către nori Şi stă în clipă, albă arătare, Obrajii, câmpuri, plini i-s de colon Şi trece ca un cântec pe cărare. Stau împietrit şi vocea i-o aştept, Să vie către mine ca o şoaptă; Ii suie viaţa, clară’n piept Şi buzele-s căpşună coaptă. Ea ’ntinde palmele spre mine Şi între ierburi e o floare, Crescută singură, din sine, Umbrind un rai întreg de soare. ŞI IAR TE-AUD..... Şi iar te-aud suind în mine, poesie, întotdeauna către obosita, alba frunte Condeiul n’a uitat să cânte şi să scrie Peste aceste albe flori de munte ? 474 © BCU Cluj E inima mereu mai plină, mai amaTă, Nici o femee nu mai flutură, să ştii, Năframa ei de in, triunghiulară, Prin parcurile reci, prin poesii. SOMN Dorm în umbră apele din munte Sub lumini de pale stele reci, Cerul plin de cute ca o frunte Mână nori în turmă pe poteci . Intr’un fulg desprins din lună Am să-ţi caut cu trudă faţa. Cine-o şti obrazul tău să-mi spună, Când din carul mare iese dimineaţa f Tu din somn ca dintr’o apă vie Treci cu părul negru în ninsori,, Când în ziua asta clară şi târzie Ochii tăi sunt flăcări de pe comori. 475 © BCU Cluj P O E S I I DE ION POTOPIN RUGĂCIUNE LÂNGĂ CUVINTE Vino să ne rugăm suib boite de linişti lunare Tăcerile-s lespezi sub paşii noştri, frate. Dincolo de ţărmul vocii, ecouri amare Ne’ntind odihna pe prund de singurătate. Mâinile, zadarnic înseamnă rugăciuni 'nalte Nu ajung până’n zenitul lumii celeilalte Şi cuvintele cad sub coasa spaimei, polog — Frate’s singur, vino, cu vocea ta să mă rog. Sunt piscuri în inima pe care nu pot să le sui Şi-mi sprijin mersul obosit, spre cer, de brazi Dar ca iedera braţului tău, frate, nu-i. — Vino să ne rugăm lângă cuvinte, azi. SUNT PISCURI IN POEME... Sunt piscuri în poeme suite de luceferi sunt piscuri în poeme ce nu cunosc declin şi nu-i bogată vara în struguri de arşiţă cum e potirul slovei de melodie plin. Sunt piscuri în poeme, popasuri, la răscruci de unde stihu’ntinde aripele spre slăvi cresc bucurii acolo, alături de tristeţi cum sună lin chimvalul luminii pe dumbrăvi. Sunt piscuri în poeme, cuvintele de-mi sui pe trepte de gândire, eu ştiu că sunt aproape de feriga albastră a cerului, pe care de îngerii tăcerii mi-o scutur şi în pleoape. 476. © BCU Cluj DURERE DEPĂRTATĂ DE AUREL SÂNGER Vei găsi ’ntr’o seară-un licurici: Lacrimă de stea căzută’n fân, — Pentru salba unei pitulici, Nestemată fără de stăpân. Vei găsi o boabă de mărgean, Azvârlită de furtuni la mal. Clătinarea valului viclean Sună clinchet de cristal. După-o noapte lină, fără nori. Vei găsi o lacrimă odată, Cât un bob de rouă’n zori, Pentru o durere depărtată. 477 © BCU Cluj „ORTODOXIE Şl ETNQCRATIE“ — DOCTRINA SALVĂRII ŞI A MISIUNII NOASTRE — ..................... DE PAN. M. VIZIRESCU Xinereţea poporului nostru e cel mai sigur indiciu că forma de gândire oare i se potriveşte mai bine, rămâne tot naţionalismul. E un adevăr care rezultă din certitudinile vieţii noastre, din acel timp istoric care stă permanent în faţa prezentului cu o extraordinară putere de viabilitate şi din consensul de unanimă încadrare pe linia obârşiei noastre. Avem privilegiul netăgăduit, de a ne găsi la vârstea când autoidentifioarea e un act ce se execută simplu şi firesc, fără să fie nevoie de stimulente şi reţete de laborator. Noi nu ne-am pierdut imaginea fiinţei noastre etnice şi n’am ajuns în situaţia dramatică de a ne căuta pe noi înşine prin intermediul altora, ca să ne dăm întâlniri nocturne pentru o foarte îndoielnică recunoaştere. N’am avut când să consumăm energia noastră primordială. Ne găsim dimpotrivă în plinătatea forjelor şi ’n cel mai frumos anotimp, când vigoarea şi puterea de reprezentare a unui popor, au un spor continuu de potenţialitate. Suntem în matca noastră sufletească, iar isvoarele care ne alimentează, se află în aceeaş stare de puritate a începutului. Influenţele străine n’au lăsat decât amprente superficiale, fără relief şi indioaţiuni hotărîtoare. Dacă ne stăpânesc, într’adevăr, anumite uzanţe şi practici pe care le vehiculează moda Apusului, ele nu ating întru nimic elementul de bază al neamului — ţărănimea, — care fixează caracterul nostru specific. Târgurile şi mahalaua întotdeauna au fost în defecţiune şi nimeni nu s’a arătat atât de nepriceput ca să caute între ele atributele unui popor. Nu ne-a pervertit contactul cu alte culturi, cu toate că uneori — şi mai ales în vremea din urmă, — ni s’au oferit formule foarte seducătoare pentru uşurătatea spiritului contemporan. Gândiţi-vă la toată literatura aceea de scandal, care defineşte aspiraţiile şi mentalitatea epocii în alte părţi, şi care a fost osvârlită în cantităţi monumentale aici, la noi, pe bulevardele Orientului, — cum se zice, — ce repede a fost prăfuită şi măturată de vântul sănătos al plaiurilor noastre ! Dece acest spirit de refuz ? Pentrucă avem forţe proprii, forţe neepuizate care nu pot fi înăbuşite şi din a căror frământare preferăm să aflăm răspuns la orice nedumerire. Dovada o oferă însăşi totalitatea culturii noastre, care din începuturile ei şi până azi, n’a urmărit altceva decât să fie expresia cea mai fidelă a spiritului autohton. Literatura, prin ce are mai reprezentativ atât în poezie cât şi în proză, prin modelele ei cu adevărat nepieritoare, este o mărturie desăvârşită a sensibilităţii noas- 478 © BCU Cluj tre. Marii creiatori rămaşi în cultul posterităţii, au fost în neîntrerupt contact cu inima neamului şi operile lor vorbesc despre aceasta în măsură covârşitoare. Până şi ’n artele plastice, geniul predestinat să se ridice de-asupra tuturor, a fost acela care a ştiut să aştearnă în culori, viaţa şi frumuseţile pământului său, Nicolae Grigorescu. Acestea nu sunt simple întâmplări fără sens. Dimpotrivă, e o lege sacră care coordonează toate lucrurile care participă în mod activ la actul de încorporare în-tr’uin singur tot armonic al unei unităţi naţionale. Numai popoarele îmbătrânite, a căror sevă s’a subţiat, admit diversitatea haotică şi cosmopolită în cadrul culturii lor. Asemenea situaţii nu sunt de loc de invidiat, ele oferind cel mai trist exemplu de cedare şi renunţare la exerciţiul celor mai sfinte prerogative naţionale. Pentru noi e o mare fericire că ne aflăm în situaţia exact contrarie. Lucrul acesta îl mai arată, în afară de consideraţiunile de mai sus, care se referă mai mult la manifestările din trecut, şi predilecţia de azi pentru o anumită formă de gândire. S’au făcut nenumărate încercări de a ne devia depe axa noastră spirituală ca să respirăm aerul agonic în care lâncezeşte o mare parte a continentului nostru, dar toate au sfârşit prin eşec. Se vedeau cât de colo petecile de împrumut şi intenţia de a ne desfigura. Singurul efort doctrinar care ,într’un timp relativ scurt, a căpătat cea mai largă adeziune din câte s’au putut vedea în cadrul culturii noastre, este acela pe care-l reprezintă Nichifor Crainic şi care însemnează triumful naţionalismului sub cupola gândirii româneşti. Dacă nu astăzi, mâine se va recunoaşte existenţa hotă-rîtoare a momentului Nichifor Crainic în evoluţia gândirii noastre, ou semnificaţia marelui act de cunoaştere ce l-a săvârşit în noi înşine. Şi se va şti precis că formula salvării el ne-a dat-o. Prin Nichifor Crainic s’a tălmăcit modul nostru de a fi şi toată organizarea noastră lăuntrică. Aici stă secretul biruinţii lui doctrinare. Ceeace ardea latent în marea conştiinţa anonimă a neamului, s’a articulat şi a căpătat contur integral în spaţiul culturii noastre. O întregă serie de valori neştiute de către antecesorii săi, au fost legitimate şi puse în funcţie reală, dându-ni-se criteriile şi certitudinile proprii pentru o viaţă autonomă. Momentul Nichifor Crainic coincide de fapt cu frământările noastre interioare, care urmăreau acest proces de recunoaştere. El nu este decât expresia lucidă a profunziunilor populare, pe care le-a răscolit şi le-a mărturisit cu predestinarea ce ba fost dată. Crainic se ridică din straturile care nu şi-au grăit vrerile, ca o concentrare masivă a întregului mediu de care este legat prin atâtea condiţii fatale. Spune el undeva: Că dacă Domnul m a deosebit Din marea umilinţă populară, A fost ca mai adânc s’o simt: eu am trăit. şi spune tot adevărul despre sine şi despre destinul cu care a fost dăruit ca exponent al vieţi noastre unanime. Dar Nichifor Crainic nu este un simplu transmiţător de mesagiu. El spune şi repetă cu stăruinţă, această mărturisire : „eu am trăit!" Cu alte cuvinte ne vorbeşte un spirit autentic, care a participat la întregul proces de viaţă populară, trăind organic pe trunchiul aceloraşi rădăcini, în bucurii şi dureri comune, în vastele peisagii sufleteşti, pe care le va înfăţişa apoi în pagini de eternă frumuseţe şi înţelepciune, poetul şi gânditorul tradiţionalist. Cu Nichifor Crainic ne aflăm deci, la isvorul cel 479 © BCU Cluj inai sigur al spiritului românesc. Deaoeea şi înţelegerea imediată ce s’a statornicit între opera sa şi neliniştile noastre naţionale, precum şi succesul extraordinar al cărţilor sale, care a făcut să treacă la magazia vechiturilor şi a inutilităţilor, încercările altora de perfidă orientare. -fc ■ * * * Evoluţia gândirii noastre coincide cu însăşi drumul de săltare şi aşezare a neamului. Decând am început să ne afirmăm voluntar şi să ne căutăm un sens politic, tot ce s’a scris şi a intrat în preocuparea personalităţilor noastre de frunte, a fost în acord perfect cu interesele noastre naţionale. La început, cum era şi firesc, s’a căutat obârşia, fiindcă actul de neştere este cea dintâi certitudine de unde se poate porni pe calea cunoaşterii. Procesul acesta s’a executat metodic şi ou o stăruinţă rareori întâlnită în istoria vreunei culturi, în Ardeal, unde, singurul mijloc de înfruntare a puterilor vrăşmaşe, era cartea de legitimaţie în care se vorbea despre vechimea Românilor pe acel pământ, despre părinţii dintâi şi despre nobleţea lor de sânge. Pentru împrejurările nefericite de-atunci, nu s’ar fi putut afla un argument mai puternic şi o pânghie de rezistenţă mai solidă pe care să se sprijine un popor ameninţat cu desnaţionalizarea. Cea de-a doua etapă o formează istorieismul din principate, susţinut de Ko-gâlniceanu în Moldova şi de Bălcescu în Muntenia, care creiază o dispoziţie febrilă pentru cercetarea şi admiraţia trecutului românesc. Secolul a XlX-lea, mai ales în jumătatea de-a doua, ba chiar şi dincoace, în vremurile de până la răsboiu, e dominat de această efuziune lirică pentru mitul voevodal. Trăirea aceasta în cultul strămoşesc şi în spiritul de frăţie românească, a dus la marile înfăptuiri naţionale, prin care s’a refăcut imaginea imperială a ţării. Istorieismul a fost, desigur ,un curent care a avut o putere de animaţie formidabilă. Dar n’a fost decât un curent, ceeace însemnează că a avut un caracter trecător. El nu s’a putut cristaliza într’o formulă doctrinară care să formeze un crez permanent al românismului. Deoe ? Pentrueă era ceva fragmentar şi se întemeia numai pe realitatea documentară, pe inscripţii şi mărturii istorice. Era mai mult o atitudine de contemplaţie şi adoraţie, o destinaţie spre trecut, cu efecte binefăcătoare, fireşte, în creierea şi realizarea acelei conştiinţe naţionale, dar fără putinţa de a intui prezentul românesc ţârn pluralitatea aspectelor siale. Metoda aceasta, mai mult romantică decât realistă, nu se ocupa de firea şi componenţele sufletului 'românesc, pentru ca din cunoaşterea lor să se ajungă la o concluzie valabilă pentru totdeauna. Evident, cât a realizat prin directiva ei, e covânşitor de mult şi nici n’ar fi putut să ofere ceva în plus, precum la punctul evolutiv în care se afla, ar fi fost cu neputinţă să îmbrăţişeze atâtea căi de cercetare. Dar vrem să spunem că naţionalismul devine concept de viaţă şi-şi revendică primatul ca sistem de gândire integrală, abia în zilele noastre, când adânceşte toate problemele româneşti şi deschide o vastă perspectivă de înţelegere şi valorificare a fenomenului nostru. Naţionaliştii secolului trecut au pus în treacăt tema deparazitării pământului românesc — unul din puctele de temelie ale orientării de azi, — dar au argumentat-o aproape numai din punct de vedere economic, într’o vreme când spiritul individualist neglija cu bună credinţă asemenea probleme de interes general. Ceva mai târziu, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza au văzut şi aspectul cultural, aducând o mare contribuţie în clarificarea lucrurilor, dar s’au oprit aci. Nicolae Paul eseu e cel care schimbă discuţia şi-o pune pe alte criterii, făcând din naţionalism o adevărată şcoală ştiinţifică inspirată din dogma creştină. E cea mai mare cucerire pentru domeniul care ne preocupă. © BCU Cluj Irutr’o admirabilă sinteză pe care i-o închină Nichifor Crainic, precizează astfel esenţa gândirii paulesciene: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Natural şi supra natural nu se exclud, ci se completează: Hristos n’a venit să strice natura, ci s’o desăvârşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu1. Sunt oonsideraţiuni noui care pornesc din firea generică a lucrurilor, în care caută să descopere nu principiul, ci voinţa imanentă care le-a organizat. Paulescu îişi caută punctele de susţinere în legile imuabile ale cosmosului, în biologie, în fiziologie, în vasta operă a lui Dumnezeu, şi reţine fiecare adevăr, din totalitatea cărora îşi creiază sistemul. Dela Univers ajunge la individ şi dela individ la naţiune. „Prin creştinism, — spune mai departe Nichifor Crainic în studiul în care se ocupă de ideile lui Paulescu, — instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţiolism creştin, adică din iubire socială naturală, în iubire socială supranaturală, fundată în credinţa religioasă. Creştinismul inobilează şi sfinţeşte naţionalismul". In felul acesta, naţionalismul apare complet, fiindcă îşi relevă şi latura creştină, alături de fondul biologic şi etnic. Paulescu pledează apoi pentru unificarea Bisericii şi demască pe evrei ca cei mai mari duşmani ai virtuţilor creştine şi ai familiei naţionale, de unde atitudinea lui antisemită. Doctrina aceasta e o minune de adevăr şi înţelepciune şi e cu atât mai superioară, cu cât porneşte de'la date şi oonsideraţiuni rezultate din temeinice şi profunde cercetări ştiinţifice, aşa cum numai savantul Nicolae Paulescu a putut să facă în mare lui singurătate. Gândirea paulesciană are un caracter general. Ea poate deveni catechismul oricărei naţiuni creştine şi poate fi împărtăşită ou succes egal de la orice catedră universitară, fiindcă e accesibilă oricărei culturi creştine. Ea pluteşte pe de-asupra tuturor ca un duh de sfinţenie, în care zac marile adevăruri şi căile de superiori-zare şi împăcare ale umanităţii. Dar fenomenul românesc în ceeace are el particular, precum şi în aderenţele lui la sfera de viaţă universală, e explicat şi interpretat în cărţile de doctrină ale lui Nichifor Crainic şi cu deosebire în cartea care a determinat aceste rânduri: „Ortodoxie şi Etnocraţie”. Nichifor Crainic s’a arătat deopotrivă preocupat de problemele vieţii de azi. In conflictul de idei care is’a angajat în ultimul timp, el a fost prezent continuu, atât prin studiile apărute în marea revistă de doctrină şi artă : „Gândirea”, cât şi prin articolele zilnice din martirizatul ziar „Calendarul", iar mai apoi prin micile esseuri care au onorat trei ani de zile paginile de tinereţe şi vigoare ale revistei „Sfarmă-Piatră". Ideile sale s’au pulverizat în conştiinţa acestei ţări mai mult decât ale oricărui gânditor român, ajungându-se până într’atât, încât, unele formaţiuni politice, chiar şi din cele oficiale ,să-şi însuşiaseă fără niciun scrupul principii elobarate de această minte genială, fără ca autorului lor să i se rezerve un drept de recunoaştere. Sânt mici mizerii care definesc moravurile unei epoci. Cartea „Puncte cardinale în haos", apărută cu trei ani în urmă, după cum o arată şi titlul atât de fericit ales — şi care a făcut şcoală chiar şi de titluri în expresii asemănătoare, — e o adevărată cale de orientare în marele tumult al gândirii contemporane. Nichifor Crainic porneşte dela răspântiile pe care le deschide acest veac agitat de atâtea sensuri contradictorii, şi dupăee cercetează fiecare indicaţie 481 * © BCU Cluj în parte, arată care este formula tămăduitoare pentru biata făptură umană căzută in beţia negaţiilor. E o carte de demascare şi clarificare, consacrată mai mult problemelor curente, alături de care, poetul prezintă câteva figuri de înaltă semnificaţie ale culturii noastre. Dela acest punct de reper, prin care s’au precizat valorile care trebuesc considerate în orice discuţie de ordin moral, politic, sau estetic, Nichifor Crainic a trecut la cea de-a doua etapă a ideologiei sale, anume la aceea oare priveşte realitate românească, şi căreea îi închină un volum nou : „Ortodoxie şi Etnocralie”, Cele două noţiuni afirmă principiul istoric al vieţii noastre sufleteşti în raport cu Divinitatea şi principiul de organizaţie terestră în raport cu neamul şi puterile sale. Ca să ajungă aici, Nichifor Crainic porneşte dela o serie întreagă de consideraţii reale. Dar în primul rând, trebue justificată această căutare de noi adevăruri pentru interesul colectivităţii noastre. Se simţea nevoia de alte osteneli care să strângă într’un mănunchi forţele sufleteşti ale acestui neam ? Fără îndoială că da! Nichifor Crainic înfăţişează momentul dramatic când am rămas suspendaţi în gol, epuizaţi, fără nici o credinţă şi fără niciun fanatism. E momentul acela de după război. Iată cum îl descrie el, ca unul care l-a trăit aevea : „sufletul nostru era gol şi umbrit ca o biserică, în care s’a sfârşit o liturghie şi s’au stins candelabrele. Şi cum eram dela început crescuţi în ideia că suntem slugi ale neamului nostru, voiam să ştim, acum după răsboiu, cum să-l slujim mai departe, în puterea cărei credinţe şi a cărei misiuni să ne încredinţăm energiile sufleteşti". •VasăzLcă era o criză de idealuri, un hiatus primejdios, un timp de secetă, în care se afla totuşi o generaţie „care a simţit nevoia să fie lămurită asupra unei misiuni permanente a neamului nostru". Asemenea momente sânt foarte bine venite în istoria unui popor, fiindcă pedeoparte lichidează cu trecutul, iar pe de alta, în însăşi criza lor se află o dispoziţie fecundă şi creiatoare de noui aspiraţii. Nichifor Crainic a intuit însemnătatea momentului şi-a înţeles că de-aici înainte nu poate fi vorba decât de „o misiune permanentă" dar care este strict condiţionată de aceea totală „cunoaştere a fiinţei româneşti". Punctul de plecare e altul decât acela care iniţiase paşii antecesorilor săi şi justificarea e cum nu se poate mai dreaptă : „Istoria noastră are, pe lângă tendinţa unionistă, un mare sens spiritual — spune d-sa — care a fost lăsat în umbră, dar care constitue în cea mai mare parte esenţa sufletului românesc". Tendinţa unionistă s’a realizat prin actele de cucerire ale bărbăţiei româneşti, dar fondul spiritual era un domeniu aproape neştiut şi numai din cunoaşterea lui integrală se putea ajunge la întrezărirea unei direcţii misionare. Misionarism naţional însemnează voinţa de a te ridica la un plan superior,r pe baza conceptelor tale iniţiale de puritate şi desăvârşire şi stăruinţa de a te reprezenta aşa, într’o vastă acţiune, nu de prozelitism, ci de uriaşe afirmări. Misionarismul nostru se confundă cu noţiunea unică de „românism", iar românismul „e însăşi modul permanent şi specific de a crea istorie, al neamului romanesc". E vorba de energia substratului nostru etnic şi spiritual, care trebue pusă în funcţiune spre a se realiza istoriceşte, „Etnicul e însăşi natura proprie a neamului" şi în el se subsumează atât elementul biologic, cât şi cel etic. Mergând pe această cale a-, nalitică, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că „neamul românesc e antropic prin natura sa etnică şi creştin prin aderenţa instinctivă la ortodoxie". Caracterul acesta religios nu a venit însă pe cale de influenţă; n’a fost altoit pe fiinţa poporului nostru cum s’a întâmplat cu alte neamuri, ci a germinat odată 482 © BCU Cluj cu spiritul poporului nostru, în însăşi momentul creaţiunii sale. „Istoria nu poate preciza o distincţie iniţială între creştinism şi românism1, — spune categoric profesorul de mistică. Aşa încât, ortodoxia este caracterul fundamental, modul de a fi şi a se reprezenta al poporului acesta venit pe lume cu duhul evanghelic în inimă. De fapt, se poate demonstra prin manifestările din trecut şi prin toate actele sale de voinţă, că s’a păstrat neîntrerupt în sfera aceasta de viajă şi de simţire. Prin spiritul lui, prin felul de a trăi şi a concepe viaţa, prin personalităţile conducătoare, prin evenimentele care-i luminează istoria, prin datele culturii şi ale creaţiunii sale morale, neamul românesc s’a definit continuu în spirit ortodox. Stăruind asupra acestui adevăr, Nichifor Crainic descopere în manifestările noastre istorice, două tendinţe, una de intensitate şi alta de expansiune. ,,Tendinţa de intensitate se caracterizează prin procesul de formaţie a individualităţii etnice şi prin a-fracţia diferitelor fragmente ale neamului nostru unele către altele, pentru a închega unitatea naţională. Tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru în voinţa de a respira în largul ecumenic al ortodoxiei'. Spre împlinirea acestor scopuri au acţionat marii voevozi, începând cu Mircea cel Bătrân, pe care chipul ce se păstrează încă la Cozia îl arată purtând pe cap coroana împăraţilor bizantini (Sextil Puşcariu), continuând eu Ştefan cel Mare, „atletul creştinătăţii", cu Vasile Lupu „ocrotitorul ortodoxişilor de pretutindeni". Tot atât de edificator este marele exemplu al lui Mihai Viteazul, care-şi mărturiseşte astfel politica şi scopul acţiunilor sale : „M’am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine", pentru ca mai târziu, opera culturală a lui Brâncovenu în spirit ortodox, să ridice până la culminaţie această tendinţă de conservare şi expansiune. Caracterul acesta al manifestărilor noastre s’a menţinut până la jumătatea secolului trecut, când paşoptismul a adus o adevărată „prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică", după cum constată cu drept cuvârit Nichifor Crainic. Problema deci e limpede. Fiind vorba de a ne preciza un sens misionar, tre-bue să refacem legătura cu linia de credinţă a sufletului nostru naţional, care a fost întreruptă prin influenţe străine, şi să ne reaşezăm în cadrul spiritualităţii româneşti. Nu se poate neglija natura religioasă a acestui popor, când se pune ierna reprezentării sale într’o forţă unanimă şi cu totul proprie. „Spiritul ortodox e formula solidarităţii româneşti" iar „Naţionalismul, ca formulă militantă a solidarităţii etnice, se integrează firesc în Biserică prin aderenţa la idealul ei de viaţă. Această aderenţă îl obligă să aducă în politică o mentalitate creştină". Ou chipul acesta, Nichifor Crainic, pe lângă actul de restauraţie pe care-1 săvârşeşte, defineşte substanţa naţionalismului românesc în ceea ce are el caracteristic şi,deosebit de alte naţionalisme, ne pune la dispoziţie mijlocul de auto-identificare şi formulează doctrina integrală a românismului de totdeauna, rămânând neclintit pe axa istoriei noastre. Principiul solidarităţii stă în conştiinţa de neam şi în împărtăşirea duhului religios, care este cea de-a doua realitate a existenţii noastre. Cei care propun i-deia renunţării faţă de aceste permanenţe, nutresc pur şi simplu gândul de a ne desfigura şi a ne detrona din piedestalul istoriei, în care ne-au aşezat jertfele înaintaşilor şi credinţa lor nebiruită. Nu poate fi vorba de o misiune românească, fără recunoaşterea atributelor care formează individualismul nostru istoric şi în care stă de fapt puterea noastră de realizare. E bizară şi eu torul primejdioasă concepţia care pretinde o transformare în spirit a poporului românesc, în vederea unei reafirmări, cerând tocmai înăbuşirea marilor elanuri religioase. Implini- 483 © BCU Cluj rea unui aseemenea gând, n’ar însemna altceva decât abdicarea noastră dela firea ce ne este proprie, ieşirea din matca în care ne-am cristalizat pentru a ne lansa în aventură. Noi suntem popor creştin. Acesta este un adevăr incontestabil, dar niciodată nu s’a ţinut seama de el. Pentru întâia oară intră în consideraţia omului de gândire şi se caută a fi dat ca factor comun în tot sistemul de organizare care priveşte neamul românesc, datorită lui Nicbifor Cranic. El demonstrează cu o tărie de argumente ce nu pot fi clintite, că un stat care are o bază de spiritualitate creştină, trebue să-şi păstreze nealterată structura, dacă aspiră să se încadreze în ritmul eternităţii. Nicbifor Crainic pledează pentru statul confesional şi aduce ca exemplu de realizare din acest punct de vedere, statul fascist, al cărui conducător. Benito Mussolini, a precizat din capul locului legătura dintre dinanismul fascist şi spiritualitatea creştină. Reproducem din citatul pe care-1 dă Crainic : „Fascismul, zice el, e o concepţie religioasă, care consideră pe om în raportul său sublim cu o lege superioară, cu o voinţă obiectivă, ce depăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient al societăţii spirituale". Iar mai departe, preeiziunea Ducelui e şi mai cotegorică : „Statul fascist nu rămâne indiferent nici în faţa faptului religios în general nici, în deosebi, în faţa acestei religiuni pozitive care e catolicismul italian". Concluzia acestui mod de a gândi, o formează uriaşele înfăptuiri ale fascismului începând cu măsurile de protecţie a familiei — celula comunităţii — şi sfârşind cu ereaţiunea imperiului, precum şi cu atâtea dispozifiuni luate pentru apărarea credinţei, dintre care nu trebue neglijată desfiinţarea francmazoneriei. Cu alte cuvinte, creştinismul nu numai că nu e o piedică în desvoltarea unui stat, cum afirmă detractorii săi, ci dimpotrivă, isvor de viaţă vie şi de generoase înfăptuiri. Ne vom reţine puţin asupra luminoaselor lămuriri pe care le dă Nicbifor Crainic în legătură cu valoarea acestei religiuni, cu atât mai mult cu cât este întâia oară când în cultura noastră, o minte de atâta înaltă luciditate îşi ia angajamentul să înfăţişeze în toată sublima ei strălucire, credinţa strămoşilor săi. De fapt, nu e vorba numai de un punct de vedere apologetic, ci de preei-ziuni absolut necesare pentru înţelegerea doctrinei şi a sistemului său. Nicbifor Crainic vorbeşte despre o nelinişte a omului care l-a făcut continuu să caute „suprema concepţie de viaţă“ spre a se elibera din mizeria condiţiilor terestre. Toate religiunile n’au avut alt scop decât acesta, precum şi diferitele concepţii filosofice. Dar în afară de creştinism, încercările acestea sunt crea-ţiuni neputincioase ale spiritului omenesc. Prin ele nu s’a putut ajunge la aceea depăşire a puţinătăţii noastre şi nici n’a fost posibilă revelaţia conceptului de su-periorizare. Sau, reproducând întocmai cuvintele lui Crainic : „Spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuşi capabil să o conceapă piiin singurele lui puteri“. Actul acesta de condiţie supraumană, s’a săvârşit prin persoana Mântuitorului. „Pentru noi, creştinii, zice Nicbifor Crainic, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată suprema concepţie de viaţă". Iar mai departe : „Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe care o putem atinge concepand viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s’a putut ridica lumea păgână". Iisus Hristos însemnează salvarea omului din robia păcatului, din căile răului pe care a rătăcit condus de patimile oarbe ale nevredniciei sale; însemnează 484 © BCU Cluj repunerea lumii în ordinea morală după care a tânjit secole de-arândul fără să şi-o poată apropia. „Creştinismul e a doua creaţie a lumii', — afirmă Nichifor Crainic, fixând în modul cel mai luminos, înţelesul divin al acestei revelaţii. El a restabilit armonia firii, refăcând legătura cerului cu pământul şi a făcut posibilă participarea tuturor la bucuria lui Dumnezeu, prin iubire. Iubirea este haTul sfânt care unifică diversitatea făpturii crea turale şi o repune în armonia ei primordială. E un termen de solidaritate cosmică, în care vibrează raza de lumină cerească şi saltă isvorul de viaţă veşnică. Această graţie acordată de Dumnezeu lumii, pentru a o ridica în ierhia su-periloară, se revarsă în spiritul ei prin Buserică. Aşa încât, Biserica lui Hristos are o funcţie universală de modelare, de salvare, şi se „confundă cu marele tot al făpturii. Am putea zice, spune Nichifor Crainic, că ea e sistemul de organizare a vieţii cosmice reînoite prin har". Dar e şi mai mult, pentru conştiinţa omului strivit între marginile strâmte pe care le-a putut intui debila sa făptură. Creştinismul i-a dat putinţa să se descopere pe sine şi să descopere tainele neştiute. Actul naşterii Mântuitorului, care formează centul lumii şi centul istoriei, e actul cunoaşterii adevărului care inundă de lumină fiinţa umană. E înţelesul a toate şi răspunsul tuturor nedumeririlor, care se lămuresc de-odată pe de-asupra puterilor noastre. Lumina harică pe care venirea Mântuitorului a revărsat-o în omenire, a deschis porţile minţii, a creiat un acord desăvârşit asupra cunoaşterii lucrurilor şi a împăcat cugetele rătăcite în căutări zadarnice. Al doilea eveniment covârşitor care stă la temelia creştinismului, învierea lui Iisus, a desferecat enigma morţii şi a pus omul în faţa destinului său de dincolo de hotarele vieţii. „învierea lui Hristos e credinţa în învierea Lui, iar credinţa în învierea Lui, e credinţa în învierea morţilor, în propria noastră înviere11. Convingerea aceasta rezultă din certitudinea faptului petrecut cu aporape două mii de ani în urmă, fapt prin care s’a relevat esenţa suprafirească a persoanei Mântuitorului şi în care se află obârşia creştinismului. Iisus ne-a salvat din moarte, sau din neştiinţa despre ode rânduite asupra vieţii noastre şi ne-a scos din peştera disperării. „Creştinismul e suprema regulă de viaţă prin care putem să biruim mizeria universală şi mizeria morţii, iar oeeace a adus Iisus oamenilor, „e darul iubirii”. Nu e vorba însă numai de o iubire mărturisită, o iubire teoretizată şi oferită altora ca principiu etic, ei de praotca acestei virtuţi cu toate jerfele şi îndato-riile care ţin de ea. Nichifor Crainic deosebeşte omul creştin care se supune acestei porunci evanghelice în mod activ, prin faptă reală, de cel care, deşi o găseşte întemeiată, n’o practică. Pildele Mântuitorului sunt, de altfel edificatoare şi din acest punct de vedere ,iar năzuinţa cuiva de a fi creştin, presupune o totală identificare cu Naşterea, învăţăturile şi învierea lui Iisus. Nichifor Crainic stârneşte foarte mult asupra acestei condiţii hotărîtoare. „Isus Hristos e acesibil tuturor, spune el. Şi, atunci, când noi zicem: „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că Iisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu El”. Rostul Bisericii este tocmai acela de a mijloci această comunicare, singura care deschide calea mântuirii. In spiritul ortodoxiei, care păstrează alcătuirea creştină cu sensul ei neschimbat, Biserica este prezenţa veşnică a Mântuitorului în lume. Catolicismul, prin creaţiunea acelui scaun pontifical de consideraţie supremă în organismul său edesiastic, exclude tocmai această sacră prezenţă, punând în locul puterii divine, un irang omenesc, acceptat cu prerogative siîverane. Crainic consideră 485 © BCU Cluj concepţia aceasta o erezie, care nu se întemeiază pe altceva decât pe o trufaşă năzuinţă de dominaţie în spirit pământesc. Biserica, după arătările lui Dionisie Areopogitul, e „însăşi opera de rezidire a lumii săvârşită de Mântuitorul, iar fiinţa ei constă din două serii de ierarhii, — una corespunzând lumii nevăzute, alta corespunzând lumii văzute". Cea dintâi e organizarea îngerilor, iar cea de-a doua, organizarea oamenilor după modelul celei cereşti. „Capul ierai’hiilor e Iisus Iirisios“; — aceasta este concepţia Bisericii ortodoxe care este subordonată şi’n cele văzute şi’n cele nevăzute Mântuitorului, iar „cultul lui Dumnezeu e o liturghie îngerească în ceruri şi o liturghie simultană pe pământLa această viaţă şi bucurie dumnezeească participă fiinţa umană, în~ cadrându-se celular, după puterea şi dotaţia fiecăruia. „Ortodoxia îmbrăţişează în mod egal pe oameni”, respectând principiul varietăţii care este o realitate inexorabilă în sânul creaţiei, în vreme ce catolicismul, prin anumite rigori, cum ar fi obligativitatea limbii latine pentru toate neamurile, nesocoteşte ordinea creaturală care a rânduit lumea în unităţi etnice, consacrată prin însăşi minunea din ziua coborârii Duhului Sfânt. Biserica ortodoxă, în modul cum e concepută „modelează formele locale pe trupul naţional”, fiindcă, oriunde activează tea, e un centru haric determinat de însăşi prezenţa Mântuitorului care se află pretutindeni. Dar caracterul naţional al ortodoxismului luat în funcţie de neamurile care-1 împărtăşesc, nu exclude universalismul acestei dogme. Dimpotrivă, în însăşi esenţa lui stă principiul unificator, care se realizează prin continua actualizare a Mântuitorului în fruntea ierarhiilor. Iată o idee care, lângă atâtea altele, deschide o vastă perspectivă de înţelegere a creştinismului ortodox, interpretat în spiritul adevărului. Cei care ignoră structura şi principiile conducătoare ale acestei credinţe, au formulat împotriva ei diferite atacuri. Unii, dintre aceia care ar vrea să dea alta linie programatică neamului românesc, întemeiaţi pe o serie de judecăţi materialiste şi atee, pretind că ortodoxismul stă în calea progresului şi a acţiunii practice şi că deci, mijlocul de realizare a poporului nostru, ar fi în primul rând, smulgerea lui din misticismul acesta „păgubitor". Fireşte, un asemenea raţionament, străin cu totul de realităţile noastre naţionale, e tot ce poate fi mai primejdios şi mai lipsit de orice bază serioasă. Alţii văd în ortodoxie un domeniu al obscurantismului ,care constitue o piedică în calea avânturilor culturale. întrucât cultura se întemeiază pe valorile antichităţii şi deci ale vieţii păgâne, iar creştinismul apare ca un începător de viaţă, se pretinde că între clasicism şi ortodoxie mai ales, (fiindcă ortodoxia nu este nici învestmântată în haina latină) ar exista un mare antagonism. Una se exclude pe alta. Nichifor Crainic demonstrează însă, cu un extraordinar lux de date istorice şi ou modul său de a argumenta care nu lasă nimic în îndoială, că această susţinere e cum nu se poate mai falsă. Bizanţul, care ne dă o imagine integrală şi fastuoasă a ortodoxiei, e cea mai sigură mărturie de contactul ce s’a păstrat între clasicism şi noua spiritualitate. Creştinismul a asimilat cultura antică şi-a pus-o în circulaţie de-alungul veacurilor, prin Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti care, în majoritatea lor, cunoşteau în toată profunziunea ei această cultură. Grigorie de Nazianz şi Gri-gore de Nisa au convertit filosofia lui Platon la spiritul ortodox, făcând-o accesibilă pentru dogma noastră. Dar ce este Renaşterea cu reînvierea antichităţilor, decât tot o operă a creştinismului, precum însăşi Umanismul este o creaţie călugărească. Sânt nenumărate dovezi de permanentă cristalizare în evul creştin, a vechilor forme de cultură, care-i dau cuvânt lui Nichifor Crainic să afirme categoric: „noi sântem 48 6 , © BCU Cluj pentru clasicism, fiindcă ortodoxia ne obliga”. Aşa încât, ortodoxia, e un spaţiu întreg de viaţă, ou toată complexitatea forţelor de conservare şi viabilitate, care nu tăgădueşte nimic din ceeace poate inobila şi înlesni calea spre cunoaşterea adevărului. In spaţiul acesta s’a format, s’a păstrat şi s’a desvoltat firea poporului nostru Cu datele pe care ni le pune la dispoziţie Nichifor Crainic şi cu tăria raţionalismului său, se limpezeşte marea problemă a orientării noastre. Am văzut cât trage în cumpănă valoarea sentimentului religios, ca principiu de rezistenţă şi de afirmare morală. El poate susţine în măsură egală şi spiritul realizator în domeniul politic, de unde rezultă că naţionalismul românesc nu se poate dispensa de aspectul creştin, care este modul său permanent de a fi. ' Unificând toate forţele din care se compune fiinţa naţională în spaţiu şi timp, Crainic ne dă o imagine sintetică de recunoaştere istorică şi posibilităţi viitoare, fixată în evocarea a două cuvinte: „Spiritul autohton” Aici se cuprind marile noastre certitudini: pământul ca expresie geografică a voinţei naţionale, istoria ca mărturie a durabilităţii noastre şi cultura ca mijloc de exprimare a întregului conţinut sufletesc. In concepţia autohtonistă, pământul e proprietatea neamului. Dreptul acesta nu rezultă numai din zapise, ci mai mult, din rădăcinile profunde ce s’au fixat pe teritoriul naţional prin mormintele strămoşilor „care dau ţării prestigiul sacru de patrie”. Pe temeiul acesta, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că sub nicio formă nu pot fi lăsate bucăţi din pământul ţării în mâinile străinilor, că nu se poate comercializa nicio brazdă pentru folosul veneticilor. „Banul singur nu poate constitui un drept de proprietate asupra ţarinii româneşti”', — zice el categoric şi demonstrează că altfel am comite actul monstruos de vânzare a mormintelor strămoşeşti pentru a fi exploatate de străini. In ceeace priveşte istoria, ea este isvorul nesecat al vieţii naţionale. Din cultul şi trăirea în spiritul ei, se întreţine acel sentiment de stăpân, care dă elementului autohton conştiinţa de superioritate faţă de grupurile alogene. Tot de-acolo vine şi puterea de identificare în timp, precum şi misterul care leagă omul de peisajul ţării sale, prin acordul desăvârşit ce se stabileşte între natură şi sufletul neamului. Ne plasăm astfel între realitate cosmică de substanţă proprie, unde totul respiră după ritmul secular al trăirii noastre etnice. Insfârşit ceeace oglindeşte totalitar aspectele acestui proces de viaţă, este cultura. „Ea — afirmă Nichifor Crainic — dă conţinut memoriei neamului; ea generalizează ceeace e local sau provincial ,ea revelează ceeace e latent în sufletul lui, ea transformă în idei — forţe, patrimoniul comun şi anticipează în forme ideale aspiraţiile şi posibilităţile viitoare”. Cu alte cuvinte, cultura unifică, conservă şi reface pentru eternitate sufletul neamului. Iată elementele fundamentale din care rezultă spiritul autohton şi modul caracteristic al aricărei fiinţe naţionale. Dar pentru ca să dăinuiască pe aceeaşi linie de continuitate fără niciun fel de întrerupere păgubitoare, se impune condiţia unui stat propriu, când e vorba de conservarea şi apărare. In scopul acesta, statul nu poate avea alt înţeles, decât acela pe care i-1 dă Nichifor Crainic. „Statul — zice el — e însăşi energia organizată a neamului în voinţa de a rămâne stăpân pe pământul autohton ,care are pentru el şi numai pentru el prestigiul sacru de patrie. Statul e, cu alte cuvinte, expresia politică a conştiinţei autohtone”. Aceasta e una din principalele concluzii la care ajunge Nichifor Crainic, după constatările şi afirmările sale anterioare. Am văzut care erau elementele hotărîtoare 487 © BCU Cluj care trebuesc avute în vederea când se pune problema cunoaşterii unei individualităţi etnice; acum sântem obligaţi să căutăm formula de organizare care să le consacre în cadrul politic al statului. Formula e dată în definiţia citată mai sus şi se poate concretiza într’un singur termen: naţionalismul. Concepţia lui Crainic coincide cu modul în care s’a afirmat instinctul popular de-alungul vremii şi cu spiritul său de încorporare la viaţa istorică, dar el vine şi-o lămureşte, dându-i justificarea supremă : „statul există numai din voinţa noastră, — din apriga moarte a strămoşilor pentru viaţa de glorie a urmaşilor. Şi tot astfel el nu va dăinui, decât prin legea dură a sacrificiului românesc”. Vasăzică nu e vorba de o simplă înjghebare administrativă pe baza principiului cetăţenesc, care e tot ce poate fi mai elastic, ci de un comandamnet sacru care vine din jertfa sublimă a înaintaşilor. Statul nu poate să fie decât afirmarea dârză a voinţii autohtonilor, ceeace constituie însăşi condiţia exsitenţii şi raţiunea lui de a fi. El se întemeiază pe puterea neamului, sau ca să dăm un termen şi mai cuprinzător: pe forţele sale etnice. Consideraţi unea aceasta de o valoare absolută în clarificarea şi desăvârşirea gândirii naţionaliste, a condus spiritul lui Nichifor Crainic la descoperirea unei noi forme de organizare statală, al cărei principiu îl formează etnocraţia. Intre dogmele politice existente şi pe de-asupra lor, apare această directivă, care reprezintă la căpătâiul unei evoluţii de sforţări şi căutări, tot ce s’a putut închega mai perfect şi mai unitar. „Numim etnocraţie — spune foarte limpede cugetătorul nostru, — voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume” E o concepţie care din capul locului interzice oricărei voinţe eterogene de a se amesteca în viaţa statului, considerând că acesta nu poate să fie decât un drept al elementului de baştină care l-a creiat. De vreme ce pe deoparte răspunderile cad asupra lui, iar pe de alta el singur are dreptul de moştenire şi obligaţia de a da contur naţional întregului spaţiu pe care-1 stăpâneşte, e dela sine înţeles că are datoria de a înlătura orice tendinţă care vrea să-l concureze în misiunea lui. Consecinţa acestui principiu o formează primatul naţiunii în viaţa statului, ca forţă permanentă şi indiscutabilă. Străinii nu sânt decât nişte pasageri întâmplători şi orice încercare de a-i face părtaşi la exerciţiul prerogativelor noastre, oonstitue o cedare a marilor interese româneşti, o părăsire vinovată în mâinile lor, — situaţie asemănătoare cu aceea pe care o oferă o stăpânire vrăşmaşă. Etnocraţia exclude deci amestecul străinilor de neam în politica de organizare a statului. Cu chipul acesta, naţionalismul îşi găseşte o bază de susţinere mult mai puternică, demascând în acelaş timp primejdia reală pe care o reprezintă minoritarii îngăduiţi să participe la beneficiul vieţii româneşti. Dar etnocraţia este ideia forţă care execută de plano, aşa zisa democraţie. Ea este opusul acestei formule care se oferă ca principiu diriguitor în viaţa unui stat naţional, protejând însă tocmai elementul intrus în paguba celui autohton. Democraţia mărturiseşte singură că apără interesele tuturor şi cum, în fapt, interesele acestea sânt în veşnic antagonism, în cazul când isbuteşte să fie devotată pentru fiecare — cazul cel mai fericit pe care-1 postulează, •— nu face altceva decât să patroneze un haos de conflicte care pun în primejdie fiinţa naţională. In practică, lucrurile se petrec şi mai grav, fiindcă ea oferă toată bunăvoinţa străinilor care au nevoe de protecţie — după cum declară animatorii democraţiei, — lăsând pe ceilalţi să trăiască din iluzia unei libertăţi cântate la masa orgiilor electorale. Această minciună şi perfidă cochetărie a unui retorism de bâlci, o demască etnocraţia, proclamând dreptul naţiunii de a se salva prin forţele sale proprii şi deci răsturnând criteriul care-i rezervase până aci, poziţia cea mai umilitoare. 488 © BCU Cluj Prin etnocraţie, majoritatea autohtonă se reintegrează în funcţia sa istorică şi-şi reface coeziunea celulară distrusă de vânturile pustiitoare ale cosmopolitismului. Statul nu mai este o instituţie birocratică pusă în serviciul partidelor politice sau a unor clase sociale, ci organismul prin care se ordonează puterile neamului într’o acţiune armonică de interes general. Individul, fiind o fărâmă din marea energie naţională, va intra în grija conducătorului care e obligat să-l folosească pentru binele obştesc, punându-1 în aoelaş timp în condiţiunile de viaţă cele mai prielnice. Autoritatea conducătoare îşi va exercita atributele ei însufleţită de cea mai caldă iubire de popor, îmbrăţişând deopotrivă pe toţi fii neamului care nu poat fi separaţi prin privilegii sau refuz. Ideile acestea de o frumuseţe sublimă, isvorâte dintr’o inimă în care se tălă-zuiesc elanurile şi neliniştile noastre, n’au rămas suspendate ca nişte simple dorinţi dincolo de realitatea vieţii. Autorul ilor s’a străduit să-şi ducă opera până la capăt şi astfel a ajuns să construiască cel mai clar şi mai desăvârşit sistem de organizare a forţelor româneşti, pe care l-a numit „Programul statului etnocratic”. Principiile călăuzitoare ale acestui mecanism, sânt însăşi esenţa gândirii sale. In formularea lor lapidară, se recunosc atât trăsăturile permanente ale spiritualităţii noastre cât şi posibilităţile de afirmare pe linia unui destin propriu şi grandios. Punctul de plecare rezultă din chiar nota fundamentală a specificului nostru de popor creştin: „Legea lui Hristos, legea statului”. Nu cunoaştem alt sistem politic şi n’avem ştire despre nicio altă metodă oricât de perfectă ar fi ea, în care legea lui Hristos să intre ca principiu de bază în orânduirea programatică a vieţii publice. Dimpotrivă, ştim că mai toate popoarele creştine au trăit într’un fel de dualism: de-oparte cu legea statului — o creaţiune omenească şi profund indiferentă faţă de învăţăturile evanghelice, — de alta eu sentimentul creştin. Credinţa a fost considerată ca un proces de conştiinţă individuală, care numai la anumite momente festive se întâlnea cu atenţiuni binevoitoare din partea statului, evident, în măsura în care isbutea să se menţină fără niciun fel de concurs, ca religiune dominantă. Legăturile dintre biserică şi stat, mai ales în vremurile moderne, au fost cât se poate de superficiale. Oricum, cu toată sublima lor semnificaţie, învăţăturile creştine împărtăşite în mod sincer de massele populare, n’au fost puse în practica vieţii obşteşti de către cârmuitorii respectivi. S’a respectat într’adevăr partea formală, dar s’a neglijat complect influenţa substanţială pe care ar fi avut-o spiritul evnghelic. Separatismul acesta dăinueşte dogmatic din vremea revoluţiei franceze, în unele părţi declarat făţiş, în altele nemărturisit, dar cu totul real. Deaceea creştinismul încă nu şi-a dat roadele sale binecuvântate, iar popoarele au fost sguduite de grele frământări, prin care se urmărea tocmai distrugerea credinţei. Nichifor Crainic descopere această racilă şi pune lucrurile la punct în ceeace ne priveşte pe noi. Dacă într’adevăr sântem popor creştin şi sântem convinşi că cel mai desăvârşit mod de a trăi este acela aflat în învăţăturile lui Hristos, atunci să trăim în spiritul cuvântului său. Dar nu numai pe plan individual ci şi ca organizare obştească în cadrul politicii naţionale. Cu chipul acesta, Nichifor Crainic reactualizează termenul istoric al existenţei noastre spirituale, dându-i funcţiunea la care are drept în procesul de viaţă românească. De-aici decurg nenumărate consecinţe binefăcătoare, atât pentru folosul individului cât şi al naţiunii. Se naşte un întreg sistem de organizare şi construcţie în care nu se neglijează nimic din ceeace poate contribui la opera de săltare a neamului. Modul de a trăi este în noi, în structura noastră milenară şi’n legea sacră care se confundă cu firea poporului român. 489 © BCU Cluj Influenţele străine, deci trebuesc înlăturate, — cu atât mai mult spiritul iudaic care ne este diametral opus. Noi formăm o familie cu ereditate şi moşteniri comune, cu interese permanente în care se angrenează conştiinţa fiecăruia şi nu putem fi decât solidari în orice act şi orice sforţare. Nu există clase sociale, fiindcă nu există criteriul firesc care să le susţină. Principiul divizării şi al separaţiei în tabere de luptă şi ură reciprocă, este o perfidă născocire iudaică, prin care se urmăreşte distrugerea fiinţei naţionale. O asemenea concepţie care a fost valabilă chiar pentru liberalismul nostru burghez şi’n genere pentru toate formaţiunile democratice, a dus la învrăjbirea elementelor autohtone şi la sfărâmarea coeziunei celulare după urma cărora au profitat aventurierii străini. Etnocraţia nu recuonaşte decât categorii de muncă, fiecare cu rostul şi destinaţia sa bine stabilite în cadrul statului naţional. Toate au îndreptăţiri egale şi nu există bariere care să le separe. Munca, de orice natură ar fi, este principiul de ino-bilare a fiinţei umane şi mijlocul cel mai sigur de depăşire în planul vieţi terestre. Din exerciţiul ei rezultă bucuria vieţii şi puterea de recomandare a insului sau a unei colectivităţi etnice. Deaceea, diferitele categorii trebuesc armonizate în urmărirea aceluiaşi scop sublim. In concepţia etnocratică, muncitorul din orice ramură de activitate, are dreptul la o existenţă onorabilă în conformitate cu cerinţele vieţii, de unde rezultă ca o lege sfântă, în primul rând, dreptul de proprietate individuală pentru orice muncitor român. Astfel, în vreme ce marxismul tinde la proletarizarea tuturor prin distrugerea proprietăţii individuale, etnocraţia urmăreşte să ridice pe fiecare la cele mai bune condiţiuni de trai. E singura formulă echitabilă prin care se înlătură nedreptăţile de până aci şi se restabileşte armonia socială. E cea mai înaltă idee din câte s’au oferit până acum mulţimilor setoase de ideal. Nichifor Crainic a scos-o din logica gândirii sale, din credinţa şi puritatea sufletului său profund răscolit de grija neamului acesta. E singurul care a luat poziţie severă împotriva ereziilor marxiste şi a liberalismul nesincer, arătând în ce constă vasta şcoală de înşelătorie în care s’au complăcut aţâţi pretinşi exponenţi ai culturii noastre. Nu e multă vreme decând teoriile acestea erau considerate cu sfinţenie nu numai de cei care le împărtăşeau, dar chiar şi de adversarii lor. Muncitorimea era cu totul robită, fiindcă fusese obişnuită să vadă în ele singurul mijloc de salvare, iar adversarii, fără să-şi justifice poziţia lor contrarie, făceau figură de tirani care refuză să ia în consideraţie dreptatea celorlalţi. De-oparte rătăcire, de alta laşitate. Nimeni nu se întreba dacă dincolo de catechismul marxist se poate găsi o altă formulă cu adevărat superioară şi e-ehitabilă. Întrebarea aceasta şi-a pus-o Nichifor Crainic cu o luciditate şi un curaj care vor rămâne în admiraţia tuturor oamenilor de bună credinţă. O cităm pentru frumuseţea ei, pentru sensul eroic pe careJl conţine, cât şi pentru însemnătatea ce-o are în fixarea poziţiei gânditorului nostru. „Dar nu exista oare, — se întreabă d-sa — nicio alta posibilitate de a stinge conflictul acesta decât alternativa sângeroasă a opresiunii oligarhice sau a revoluţiei proletare ? A mistuit oare faimoasa dialectică marxistă orice altă deslegare a problemei, orice altă soluţie pe seama conflictului dintre patroni şi muncitori? Reprezintă oare Karl Max, rabinul revoluţiei mondiale, ultimul cuvânt al înţelepciunii omeneşti? Un zeu dacă l-am socoti, şi tot nar putea lumea întreagă să creadă în el. Eu însă, care n am crezut niciodată că un rabin poate fi un zeu, socotesc învăţătura lui Karl Marx otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce înneacă în valuri de sânge istoria contemporană. Nicio altă învăţătură na vărsat în inima lumii atâta ură sălbatică şi na căutat să justifice această ură cu o mai drăcească învierşunare”. 49° © BCU Cluj Nu cunosc o execuţie mai tare a perfidiei demonice profesată de agitatorii marxişti, a neputinţei şi laşităţii celorlalţi. întrebarea lui Nichifor Crainic e capitală. De-aici începe domesticirea şi eliberarea din sclavia erorilor. Urmează apoi noua îndrumare despre care ne-am ocupat şi în care se cuprinde însăşi formula salvării. Prin sistemul einoeraţiei precum şi prin toată gândirea sa, Nichifor Crainic are în vedere continuu personalitatea neamului, pe care se fundează toate aspiraţiile de viitor. Acesta este criteriul politicii naţionale, iar scopul nu poate fi altul decât desvoltarea şi desăvârşirea forţelor etnice în. cadrul intereselor generale. Odată fixat înţelesul acesta pentru concepţia şi misiunea românismului, nu mai rămâne loc pentru niciun fel de altă orientare. Problema străinilor se rezolvă în mod automat prin eliminare, sau cel puţin prin îndepărtarea lor dela exerciţiul prerogativelor noastre. E întâia oară când o vastă operă de gândire se transpune din lumea ideilor în lumea concretă, şi oferă un mecanism perfect de organizare în care stă secretul binelui. E întâia oară când se deschide calea sigură de realizare a acelui dram de fericire, după care toţi alergăm însetaţi. Deaceea, socotim că această lucrare a lui Nichifor Crainic se poate numi şi cartea salvării. Nu putem stărui cât ar trebui asupra tuturor capitolelor şi mărturisim că sântem siliţi cu multă strângere de inimă, să trecem peste unele momente de înaltă înseninare, cum ar fi bunăoară: „La Marea cea Mare”, „Intrarea triumfală în istorie”, „Moartea lor e viaţa noastră” şi altele din care am reţinut numai câte o idee în treacăt. I Am lăsat pentru cele câteva rânduri ce ne mai rămân, o mică însemnare despre paginile de început ale cărţii. Aici, Nichifor Crainic, în două studii de o profunzime şi frumuseţe unică, vorbeşte despre „Copilărie şi sfinţenie” şi despre „Omul eroic”. Din cuprinsul lor ne dăm seama care sânt valorile pure, modelele de desăvârşire din cadrul vieţii umane. Copilul e cercetat sub unghiul de cunoaştere al dogmei creştine. In simplitatea şi starea lui de absolută curăţenie, el reprezintă „măsura virtuţii omeneşti”. E făptura cea mai apropiată de Dumnezeu. Nichifor Crainic vede în gustul copiilor pentru fabulaţie şi mitologie, o „aderenţă profundă la dimensiunile supranaturale ale existenţii”. Lumea aceasta le satisface setea de absolut, care nu e convertită de niciun fel de perversitate. Educaţia deci, n’ar trebui să aibe alt scop decât acela „de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi al simplicităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc”. E un sens nou care se dă operii educative şi o nouă orientare în sufletul copilului rămas încă pentru aţâţi pedagogi o adevărată enigmă. înnoirea lumii nu se poate face decâit prin copil şi misiunea aceasta o are Biserica, fiindcă numai prin ea se poate ajunge la nimicirea răului şi pregătirea sufletului pentru mântuire. In ceeace priveşte eroul, el reprezintă cel mai înalt fanatism în credinţa binelui. E o voinţă uriaşă de eliberare de sub condiţiile vieţii mizere pusă în slujba unei colectivităţi cu aceeaşi obârşie. Eroul nu este animat de niciun fel de interes al persoanei sale. El se aruncă în primejdie pentru salvarea celorlalţi. Pentru el nu există fatalitate, fiindcă „ea nu e decât voinţa noastră intrată în putrefacţie”. El nu cunoaşte decât legea îndrăsnelii, lege poruncită de Mântuitorul lumii: „Indrăsniţi! tu am biruit lumea!”. Eroismul, deci, atât din punct de vedere dogmatic cât şi etic, e de senţă creştină. „Indrăsneala eroului — spune Nichifor Crainic — creează istoria; îndrăsneala martirului o consfinţeşte; îndrsneala geniului o lămureşte”. 491 © BCU Cluj Mai limpede decât aşa nu se poate. Istoria noastră a manifestat permanent spiritul eroic al neamului românesc, iar sacrificiile de sânge sânt mărturii sacre ale îndrăsinelilor noastre. Spiritul acesta şi-a regăsit craterul de erupţie în sufletul generaţiei tinere, care a început lupta de deparazitare a pământului naţional şi de moralizare a societăţii româneşti căzute pradă politicianismului corupt. Copilul şi eroul, iată cele două forţe vitale şi regeneratoare, valorificate în sistemul de gândire al lui Nichifor Crainic. Şi unul şi altul sânt condiţiuni absolute, pentru împlinirea acelui desţin grandios la care aspiră întreaga noastră fiinţă naţională. Alături de formularea doctrinară a marelui cugetător, elementele acestea vin cu putere de înfăptuire şi modelare, pentru desăvârşirea urmărită în planul de certitudini ale revelaţiilor sale. Ortodoxie şi Etnocraţie” este cartea descălecatului nostru spiritual şi a creşterii făpturii noastre naţionale. In ea se deschide drumul istoriei de mâine şi se arată viziunea sublimă a ceeace va trebui să fim, în conformitate cu garanţia pe care ne-o dă trecutul. Cartea aceasta înlătură erorile şi rătăcirile prin care am fost purtaţi şi fixează sensul cel adevărat, potrivit până în cele mai mici amănunte intereselor şi spiritului nostru românesc. In partea ei critică, demască şi execută toate înşelările, deschizând larg porţile pentru aerisirea sufletului narcotizat de atâtea primejdioase miasme. Arată greşelile şi ereziile naţionalismului de până aci, îl clasifică dându-i adevăratul înţeles şi-i fixează conturul precis căruia nu i se poate aduce nici cea mai mică ştirbire. Cu vasta sa pregătire, însă, Nichifor Crainic deschide încă un domeniu pe care nimeni nu l-a încercat până la el. E vorba de preocupările de ordin religios cărora le consacră importanţa ce li se cuvine în codul politicii naţionaliste. Astfel, pe de-oparte ne face accesibilă cunoştinţa teologică, ignorată până aci şi devenită dispensabilă pentru intelectualitatea noastră, iar pe de alta, repune sentimentul religios în funcţia lui misionară. ( Putem spune, fără nicio teamă de exagerare, că Nichifor Crainic aduce o nouă formă de gândire, articulată în toate domeniile şi ca întindere şi ca profunzime. In ceeace priveşte modul său de a gândi, e un adevărat miracol precum se poate vedea din creaţiile sale. Nichifor Crainic lansează o idee care te năuceşte prin tăria adevărului relevat. Te minuni ca ’n faţa unei descoperiri negândite de cugetul tău, dar pe care o găseşte atât de dreaptă şi de firească, încât ţi se pare că a zăcut undeva, în ascunzişurile minţii tale şi o mână de vraeiu a venit s’o scoată la lumină. Adevărurile mari sânt simple, fără cotituri, şi Crainic nu-ţi oferă decât asemenea căi de orientare. După ce a lansat ideea, altele se ridică mai semeţe şi mai uluitoare, până se . construeşte o piramidă pe care nimeni n’o mai poate dlătina şi din vârful căreea simţi cum te inundă lumina eredinţii şi a tot înţelesului E harul spiritului său, care i-a dat acest rost excepţional în lumea noastră, de a ne arăta calea salvării şi-a împlinirilor viitoare. Tare în credinţa sa, Nichifor Crainic rămâne în faţa oricărui vifor aşa precum singur s’a lămurit, de-asupra «buciumului şi a furtunilor trecătoare : In viaţa crezul meu e ca un steiu: Oricât de greu ciocanul sorţii cade ' Nu-l sfarmă, ci doar scapără scântei. 492 © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI, FAPTE STATUL DE MÂINE, STATUL ETNOCRATIC1) 0 Dupăce şi-a consumat deziluziile în liniştea exilului, Marx a renunţat la ideia revoluţiei violente, tip Babeuf et Blauqui, şi a precizat ideia luptei proletare pe cale democratică. K. Kautsky, adeptul său cel mai autorizat şi odată cu el întreaga mişcare social-democrată, susţine democraţia ca fază tranzitorie către so-sialism. „Prin democraţie, la socialism”, este deviza lui. Plecând dela credinţa lui Rousseau că omul este bun dela natură şi că toate fiinţele umane sunt deopotrivă de capabile şi egal îndreptăţite să ia parte la conducerea statului, democratismul reduce întreaga viaţă politică la număr, la individ şi la libertate. Trăgându-şi seva din doctrina materialistă, democraţia este o fază premonitorie către socialism, o etapă indispensabilă în calea dictaturii proletare, cum spune Kautsky. Condamnând intolerabila dictatură a numărului, Jacques Bainville afirmă că democraţia duce la anarhie şi la comunism. Speculând dogma libertăţii absolute, marxismul — spune el, — a obţinut libertatea de a submina edificiile statelor naţionale, pregătind în voie deslănţui-rea revoluţiei mondiale a proletariatului. Statul democrat şi statul proletar, sunt deo potrivă de condamnabile. Primuil, pentrucă purtând 'la gât zgarda marei revoluţii pe care s’au gravat cele trei abstracţiuni: libertate, egalitate şi fraternitate, n’a reuşit să facă din individ decât un „suveran captiv” cum îl numeşte A. Tar-dieu, un suveran detronat şi expropriat de toate drepturile sale. Celălalt, pentrucă negând individualismul şi liberalismul democrat, vrea să restabilească echilibrul politic şi să realizeze o eră nouă de dreptate şi de fericire socială, negând dreptul la viaţă al claselor neproletare şi subordonând cu totul pe individ statului. 1) Din vo'umul: Mistica secerii şi a ciocanului, care va apare tn curând. Antagonismul dintre individ şi stat n-u-l poate îimpălca nici democratismul antisocial şi anarhic şi nici marxismul sanguinar şi sălbatec. Acest conflict îl remediază în chip uimitor de simplu corporatismul. Aşezând grupul social sau profesiunea între individ şi stat, corporatismul temporează şi limitează pretenţiile individului subordonându-le interesului colectiv, -împiedecând în acelaş timp şi abuzurile statului. Profesiunea îndeplineşte rolul de arbitru între cetăţean şi stat. Ea aminteşte individului că nuV 'este decât o simplă celulă a organismului so-ciad, dar statului că este nu numai administratorul, ci şi ocrotitorul naţiunii. Ea restabileşte astfel echilibrul şi pune capăt războiului dintre individ şi stat. Antiimdividualist şi antiliberalist, corporatismul nu este un sistem raţionalist, ci un sistem de viaţă politică şi economică impus de forţele active ale vieţei. Apărut ca o reacţiune împotriva democraţiei, el consideră naţiunea ca o realitate organică, ca o sinteză plurifuncţională de grupări naturale. In locul individului, el afirmă pe producător, în locul cetăţeanului, pe profesionist ,în locul numărului, categoriile profesionale, în locul suveranităţii politice, abstractă, cantitativă şi numerică, suveranitatea reală organică şi calitativă a categoriilor profesionale, în locul drepturilor şi libertăţilor individuale, primordiale şi supreme, drepturile şi libertăţile individului, garantate în măsura exercitării obligaţiunilor fundamentale faţă de stat. Astăzi, când lumea suferă din cauza anarhiei individualiste şi a tiraniei etatiste, corporatismul realizează solidaritatea naţională, privind naţiunea nu ca pe o totalitate de -clase încleştate într’un războiu interminabil, -ci ca pe o totalitate de funcţiuni organice, cărora le corespund categoriile de muncă. El este singurul factor de echilibru, capabil să disciplineze libertatea individuală şi să limiteze puterea statului. Intre statul democrat care nu vede decât pe 493 © BCU Cluj individ şi libertatea lui şi între statul proletar care nu vede decât colectivitatea socială, statui corporatist apare ca o formă neînlăturabilă de organizare socială, politică şi economică. El nu mai poate fi privit ca un simplu capriciu al câtorva conducători de popoare. Este rezultatul fatal către care merg astăzi toate ţările lumii. Chemat să înlocuiască haosul şi anarhia democrată, statul corporatist este singurul capabil de ' a restabili armonia naţiunilor organizate profesional şi de a le reda echilibrul social, pacea şi răgazul necesar pentru a se consolida şi pentru a creea noui valori în domeniul cultural. Noua orientare economică, socială şi politică a naţiunilor europene precum şi universalitatea tot mai accentuată a corporatismului ca formă de organizare a naţiunilor, ne obligă să caracterizăm era în care intrăm drept secol al eorpo.'-ratismului. - =1= Marele nostru vizionar, cugetător şi luptător naţionalist Nichifor Crainic, încercând să definească organizarea politică a României de Mâine, a stabilit în „Programul statului etnocratic” jaloanele construcţiei magnifice a singurei aşezări de stat, conformă aspiraţiilor şi necesităţilor noastre de viaţă. Plecând dela constatarea că „statul este organizarea dinamică a naţiunii“ d-isa găseşte că statul nu se poate sprijini pe ăemos ci pe ethnos. Nu se poate sprijini pe popor, cum face statul democratic, ci pe naţiune, cum va face statul etnocratic. Poporul „fără deosebire de rasă şi religie”, cum sună formula fracmasonică adoptată de democraţie, e ceva nedefinit, o masă amorfă şi haotică apreciată cantitativ, „fără identitate istorică, fără omogenitate de sânge, fără unitate spirituală de credinţă şi fără voinţă proprie”, deaceea statul nu se poate sprijini pe el. Neamul sau naţiunea însă, fiind ceva definit, „cu identitate istorică, cu omogenitate biologică şi psihologică, cu unitate spirituală, cu voinţă şi putere proprie“, este singurul capabil de a-şi. crea o expresie politică propie în statul naţional, reflecţie a specificului său etnic. Sprijinindu-se pe ethnos, statul de mâine nu poate fi decât stat etnocratic. El va înlocui democraţia cu etnocraţia şi va da o nouă organizare societăţii naţionale, transformând-o în bloc solidar românesc pe baza principiului etnocraţiei corporative. ' Statul etnocratic se deosebeşte profund de statul democratic şi de cel proletar prin faptul că el se sprijină pe spiritualismul creştin şi naţional. ' . : ■ Neamul nostru s’a născut creştin, deaceea legea creştină e temelia de stâncă pe care vizionarul Nichifor Crainic o aşează la baza construcţiei grandioase a statului etnocratic. „Legea lui Hristos e legea statului”, e principiul cardinal al noului stat. Religia creştină nu va mai fi considerată silmpflă „afacere personală“ ca în democraţie şi nici „depozit de opium” ca în marxism. Ea e legea supremă care va imprima ritmul de viaţă nouă în statul etnocratic. ‘ Respingând absurda teorie a materialismului istoric pe care statul proletar o aşează la temelia sa, ^eţnpcratismul e profund spiritualist. Toată acţiunea de educare şi de modelare a sufletului românesc, va fi însufleţită de această concepţie. Cultura, morala, arta, legile, viaţa economică şi politică, vor fi pătrunse de această concepţie de viaţă. Statul etnocratic, plecând dela principiul: „Nu dlasele, ci profesiunile sunt funcţiunile organice ale naţiunii”, respinge teoria democrato-marxistă despre alcătuirea naţiunii din clase sociale şi ■> înlocuieşte cu teoria corporaţiilor. El consideră ( naţiunea ca fiind compusă, nu din clase, ci dih categorii sociale, care sunt atâtea la număr, câte ' funcţiuni vitale îndeplinesc în marele organism al naţiunii. El priveşte naţiunea în ansamblul ei şi nu-i scapă nici una din funcţiunile organice care-i alcătuiesc viaţa ei totalitară. Teoria claselor aparţine doctrinelor liberaliste, socialiste şi comuniste. Ea a fost necesară pentru a justifica tendinţa de dominaţie a unei clase, împotriva celorlalte. Teoria corporaţiilor pe care se sprijină statul etnocratic, consideră egal îndreptăţite la viaţă toate profesiunile. Nici una nu este superioară după cum nici una nu este inferioară. Toate îndeplinesc funcţiuni specifice în stat, eomplectându-se una pe alta şi Slujind împreună viaţa naţională, deaceea între ele nu există ură sau dorinţă de exterminare. Corporatismul nu poate fi aplicat însă tale quale, după cel italian. Spre deosebire de d-1 M. Manoilescu, autorul lucrării: „Secolul corporatism,ului”, d-1 N. Crainic preconizează un corporatism rectificat. Breasla noastră veche, spune el, era cămaşa de zale a trupului naţional. Era carapacea de apărare a profesiunii .respective împotriva, tuturor paraziţilor. Fiind o instituţie cu caracter creştin şi naţional, în ea nu putea intra elemente de altă „lege”. Revoluţionarii paşoptişti, desfiinţând breslele, au permis înstreinarea lor.. Industria şi comerţul românesc sunt astăzi aproape complect în mâini streine deaceea, a adoptat corporatismul d-l-ui M. Manoilescu .oricât de pur ar fi el, înseamnă a consolida regimul burghez liberal cu toate con- 494 © BCU Cluj secinţele lui nefaste pentru sfat, consfinţind în forme juridice dominaţia streinilor fără ţară. Corporatismului italian nu i se punea problema minori tăriilor şi a evreilor, cum ni ise pune nouă, deaceea nu-1 putem adopta decât rectificat de principiul proporţionalităţii numerice. „O naţiune nu este stăpână în casa ei decât atunci când energia ei creatoare pulsează în toate categoriile de muncă ,deaceea statul etnocratic va institui în organismul social un nou regim de drept al muncii, întronând principiul proporţio-nailităţii numetriae după criteriul etnic, în toate profesiunile manuale şi intelectuale ce alcătuesc viaţa naţiunii“. Democraţia a fost incapabilă de a apăra ca» racterul etnic al statului naţional. Ea a deschis larg porţile înstreinării neamului. Partidismul politic a devenit repede prizonier al iudaismului. Statul însă e creat de naţiune, cu puterea, cu voinţa şi sacrificiile ei. El este expresia voinţei de a trăi a naţiunii. .Minorităţile din sânul neamului, sunt duşmanii statului. Ele recunosc numai formal autoritatea statului, deaceea, statul fiind creaţia exclusivă a neamului românesc, el şi numai el, trebuie să fie stăpânul lui. Şi dacă în organismul social se poate admite proporţia numerică, în organismul oficial al statului nu pot fi admişi decât români de sânge. Existenţa trecută, prezentă şi viitoare a statului naţional, ®e .sprijină numai pe sufletul pe energia şi pe jertfa românilor, deaceea românul trebuie să fie stăpânul statului său. România trebuie să fie a Românilor şi nuimai a Românilor. Acolo însă unde programul statului etnocratic. este cu adevărat salvator, este atunci când se apleacă cu grijă asupra clasei muncitoare, preconizând „proprietatea individuală pentru fiecare muncitor”. Analiza problemei muncitoreşti şi soluţionarea ei, sunt deladreptul geniale. ■ Democraţia fiind cantitativă iar muncitorimea noastră fiind o minoritate disparentă neputând să-i aduoă un număr prea mare de voturi, a fost ignorată îşi părăsită în ghiara socialismului, şi comunismului internaţional. „Crima regimului capitalist burghez e că a dispreţuit pe muncitor ca pe un paria al societă~ ţii şi l-a lăsat pradă aventurierilor socialişti şi comunişti Muncitorul nostru a fost înregimentat în armata proletară, anti-familiară, anti-naţională şi anti-religioaisă. El a foist anexat idealurilor lui Israel care este, aproape exclusiv, organizatorul şi propagatorul marxismului. Sedus de iluzia raiului materialist, el crede că luptă pentru o soartă personală mai bună şi nu-şi dă seama că este o biată unealtă inconştientă în mâna Internaţionalei iudaice. Statul etnocratic, considerând muncitorimea ■ca. pe una din cele mai importante profesiuni', vrea s’o smulgă din ghiarele marxismului şi s’o reintegreze în comunitatea naţională. Muncitorul, e fratele nostru. Ciocanul lui trebuie să cadă, nu pentru a sfărâma Patrila, d. pentru a o înălţa şi a o face mai frumoasă. Smuilgerea lui din braţele marxismului, şi reintegrarea lui în ansamblul naţional, e prima datorie a 'Statului etno-oraitic. . - Marxismul a descreştinat, a desromanizat şi a abstractizat pe muncitorul român, făcând din el o fiară apocaliptică în care s’a întrupat stihia distructivă a iudaismului. Fiecare ins câştigat de marxism, constituie un furt în averea umană a .neamului. Fiecare om căpătat de socialism sau de oomunsim devine un dezertor şi un duşman al statului. Statul etnocratic, considerând că muncitorul face parte integrantă din sângele şi din sufletul naţiunii, va pune capăt jafului în averea vie a neamului îşi. va readuce la matcă pe toţi fiii rătăciţi ai săi. In locul utopiei marxiste care urmăreşte desfiinţarea propietăţii individuale şi proletarizarea universală, el vine cu o soluţie nouă: proprietatea individuală pentru fiecare muncitor. . „Marxismul zice: toată lumea trebuie deposedată de propietatea individuală, pentrucă tu, proletar, n’ai propietate. Statul etnocratic, afirmă: modul firesc de a trăi e ca toată lumea să aibă proprietate individuală, deci şi tu, proletar, trebuie să ai cel puţin o casă a ta”. Proprietatea individuală pentru muncitori este o isoluţie dreaptă şi firească. Ea dă satisfacţie instinctului de proprietate şi pune capăt războiului dintre capital şi muncă. Prin ea, statul etno-cratic întăreşte solidaritatea etnică şi face operă de dreptate socială şi de salvare naţională, reintegrând muncitorimea în trupul nostru şi în sufletul Patriei. * ' : ' Soarele României Noui, a început să se înalţe la orizont. Noua constituţie din 24 Februarie 1938, realizează două din reformele fundamentale ale statului etnocratic: întâietatea elementului etnic la Conducerea statului şi parlamentul corporatist. Art. 27 spune: „Numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare, ţinând seama de caracterul majoritar şi creator de stat al naţiunii româneşti", iar art. 61-62 .vorbind despre reprezentanţa na © BCU Cluj ţională, introduce principiul muncii şi valorifică profesiunea în locul partidelor politice. Punând capăt .'Supralicitărilor demagogice, haosului şi anarhiei democrate de până acum, noua constituţie înlesneşte trecerea dela democraţie la etnocraţie, dela statul democratic la statul et-nocratic. Prin ea, M. S. Regele a realizat o reformă de importanţă epocală în istoria neamului, devenind ctitor de ţară nouă şi dovedind încă odată că monarhul este primul străjer al destinelor Patriei iar monarhia este funcţia esenţială a vie-ţei naţionale, axa românismului. Salvând Patria în unul din cele mai grele momente ale existenţei sale, dărâmând idoli falşi, C R O N I C A VASILE BĂNCILĂ: LUCIAN BLAGA E- NFERGIE ROMÂNEASCĂ. — Ceeace te impresionează îh primul rând în cartea aceasta a d-lud Băncilă e nobleţă gestului sufletesc din oare creşte. Fiindcă pe cât e de frecvent aiurea, e pe atât de neobicinuit la noi. Mai ales dela război încoace, exegeza operelor şi personalităţilor noastre de cultură e -cu totul lipsită de căldura entuziasmului pornit din pura şi simpla bucurie a spiritului. O nefastă penetraţie a metodelor iudaice de luptă, — aici mai facilitată decât oriunde de predispoziţiile noastre meridionale către harţă verbală violentă, depăşind maliţiile critice, — a transformat pe nesimţite normala sxpresie a acceptării valorilor şi a repudierii mediocrităţilor într’o savantă strategie, cu totul alte obiective decât victoria adevărului. O strategie constând din a impune prin excesive cla-mori de admiraţie pe „ai noştri“ şi a distruge printr’o laşă conspiraţie a tăcerii pe ceilalţi. Fireşte, un astfel de entuziasm de porunceală se consumă foarte repede, în simple notiţe anonime, în foiletoane de gazetă sau cel mult în-tr’un capitol dintr’o istorie literară ce nu are alt scop decât de a înfăţişa pe „maestru" şi pe acoliţii lui ca uiniica realitate spirituală în ţara asta. ■ ■ ' -: Astfel că mai niciunul din creatorii noştri de după războiu n’a fost învrednicit cu un studiu mai amplu al operei sale, — în afară de acelea câteva iscate numai din ambiţia de a dărâma şi de a face sgomot cu orice preţ. Trebue să recunoaştem însă că la acest rezultat a contribuit şi sinistra turmă de editori pe cari îi avem. Editori cari vânează numai romane pornografice ca să câştige sută la sută sau cari, şmecheri, scot ochii bietei culturi ro- răstumând instituţii perimate, schimbând şi pre-făcând complect aşezământul nostru de Stat, M. S. Regele Carol H-lea Consolidatorul, întregeşte măreaţa operă a înaintaşilor săi: Carol I Fondatorul şi Ferdinană I Desrobitorul. Noul stat românesc, statul etnocratic, angajând întreaga naţiune, prin profesiuni, la munca de creaţie şi consolidare a Patriei, sub tutela, autoritatea şi strălucirea . coroanei regale care simbolizează gloria neamului şi permanenţa oon-ştinţei româneşti, va deschide o epocă nouă în viaţa neamului nostru care va rămâne în istorie sub numele de: Epoca de aur a Regelui Carol II. G. I. IAOOB L I T E R A R Ă mâneşti editând compilaţii neghioabe despre Buda, Confucius şi Maria Antoaneta. Iar ca să-şi vadă tipărită o carte de valoarea imensă a celei despre Lucian Blaga, d-1 Băncilă trebue să se sbată aproape doi ani împreună cu d-1 Ion Chinezu, conducătorul revistei „Gând Românesc", ca să o întruchipeze sub formă de extras, după ce însuşi d-1 Blaga a trebuit să-şi tipărească singur, până mai deunăzi, operele. Cartea d-lui Băncilă e astfel aproape unică la noi. O monografie masivă depărtată cu totul de recele spirit universitar, — care e în deosebi înclinat spre această formă de cercetare. E dimpotrivă, crescută dintr’un iluminat entuziasm, care pulsează viu în orice gând şi în orice frază a ei. AsttfeU, deşi aridă în preocupările ei ea cucereşte lesne pe cetitorul cel mai puţin pasionat de abstracţie, prin puternicul ei farmec stilistic care izvorăşte nu numai din talentul ştiut al d-lui Băncilă ci şi din căldura cu care întreg sufletul autorului, adunat ca într’o ritmică bătaie de inimă, participă la efortul de înţelegere a subiectului. De altfel şi structura spirituală a d-lui Băncilă e rară la noi. Pentru d-sa nu există obiecte neutre de studiu, pe cari să le poată contempla calm. Mai toate esseurile d-sale sânt acte de aderenţă aproape totală, plină de căldura dragostei, la problema luată în cercetare. Avem impresia că n’ar putea să scrie despre ceea ce nu iubeşte, — deşi un redutabil polemist apare câteodată din paginile sale; apare însă pentru a apăra cu o fineţe extrem de acidă atitudini cari îi isânt aproape de suflet. D-sa apoi nu e omul problemelor cu miaijus-euilă, ca atâţia esseişti dela noi. Fiindlcă pentru d-sa subiectul meditaţiei e punct de plecare, 496 © BCU Cluj şi nu de ajungere, nici scop în sine. Sânt unii, mai ales la nou, cari pleacă spre tărâmul ideilor ştiind doar unde trebue să ajungă; sânt mulţi, mai ales iîn occident, cari pornesc cu un întreg itinerar amănunţit, făcut dinainte; sânt alţii, puţini, cari încep având doar certitudinea punctului de plecare. Dintre cei din urmă e şi d-1 Băncilă. I se poate raporta şi d-sale profunda observaţie, — una din tumultul impresionant de gânduri care roase în această carte în jurul temei esenţiale, — pe care o face constatând modul 'aparte de creştere a operei filosofice a d-lor Blaga şi Rădulescu Motru. Ea s’a împlinit treptat, urmând o neştiută logică interioară adâncă şi nu un plan organizat lucid dinainte. O creştere iîn cuiburi, în roiuri, un fel de butăşire spirituală, — spune d-H Băncilă, — care se vădeşte ca un mod specific de creaţie a noastră, impus de străvechi obicinuinţe de viaţă organică şi patriarhală, cari se mai păstrează astăzi în straturile profunde, în cari dospesc puterile creatoare ale firii, noastre. Aces,t chip de creştere prin roiuri de gânduri se observă şi în essei-sfiiica d-iui Băncilă. Tematica ei nu e scop în sine, ci punct de plecare mai mult. Că de astă dată acest punct e unul de înălţimea operei d-lui Blaga, — e o consecinţă firească a rodnicei admiraţii pe care o poartă în suflet d-1 Băncilă personalităţii acestui gânditor singular, dar e şi o întâmplare rară în esseistica d-,sale. De astădată e un itinerar în altitudine, pe care d-1 Băncilă îl parcurge fără aparenţa unor mari eforturi, — creând o operă care depăşeşte cu totul simpla exegeză, izbutind împlinirea unei puternice viziuni personale, — o viziune caracterizată printr’o tumultuoasă bogăţie de nuanţe ale ideii, printr’o expresie robustă şi excesiv de bogată în acelaşi timp şi printr’un cald lirism al înţelegerii, — alături de creaţia lapidară, sever reţinută ,a d-lui Blaga. Altădată însă d-1 Băncilă ajunge la împliniri tot atât de înalte, de îmbelşugate şi de personale, pornind de la discuţia unei simple cărţi de tactică militară sau de pedagogie, — aşa cum cititorii noştri ştiu că i s’a întâmplat de multe ori chiar în paginile „Gândirii". De altfel chiar şi în cartea de faţă d-1 Băncilă îşi depăşeşte tema, — evident nu în altitudine, oa să zicem aşa, ci în suprafaţă» — şi cu foarte fecunde rezultate. Exegeza gândirii d-lui Blaga se transformă în desbateri, pline de sugestii dacă nu în totdeauna categorice în concluzii, ale marilor noastre probleme de orientare spirituală. Astfel cel dintâi capitol, închinat Problemei şi metodei cărţii, aduce, — în afara temei lui e- senţiale care constă în stabilirea diferitelor puncte de vedere din cari poate fi considerată filo-sofia d-lui Blaga, — câteva necesare precizări asupra raportului între specific etnic şi universal, şi o largă şi preţioasă discuţie a raportului dintre1 etnie şi filosofie* Cel de-al doilea: Etnicul în oadruil biografic, urmărind în amănunt /complexul de împrejurări ereditare şi biografice cari au făcut din personalitatea d-lui Blaga una din cele mai pure şi mai puternice expresii ale etnicului nostru, — d-1 Băncilă are prilejul de a ne înfăţişa magistral o nouă şl surprinzător de justă înţelegere a lui Maiorescu. Pentru d-sa, olim-pianismul şl sterilitatea filosofică a lui Maiorescu ascundeau disperarea neputinţei de a-ş. înălţa gândirea sub un cer metafizic, aşa cum îl împingeau 'tăcutele strulcturi ancestrale, şi nu i-o îngăduia' tirania pozitivismului occidental de atunci. E în acest capitol şi o bună precizare, — însă exagerat de sumară, — a raportului dintre d-1 Blaga şi mişcarea „Gândirii”. Capitolul trei, hărăzit Viziunii şi categoriilor cunoaşterii româneşti, e atât de masiv şi de personal închegat, încât poate fi privit şi ca un studiu aparte. E cea mai largă şi cea mai profundă încercare de până acum de a descifra coordonatele principale ale gândirii populare româneşti. Ele îi pot părea unui cetitor neiniţiat în problemă, — uneori ca linii trasate cu excesiv entuziasm şi cu multă contribuţie personală a d-lui Băncilă în împlinirea lor, numai fiindcă d-sa n’a putut să le adauge toată documentară trebuincioasă. Documentarea aceasta ar fi mărit până da imposibil proporţiile capitolului. Nu ne putam opri aici exprimarea regretului de a nu if,ii găsit în astătoamnă un editor pentru studiul nostru care, început încă în 1936 prin esseul „O viziune românească a lumii” publicat tot în revista „Gând Românesc”, a căutat să înfăţişeze cu toată documentarea necesară ,modul organic de gândire al ţăranului nostru. S’ar fi văzut din el cu prisosinţă că d-1 Băncilă n’a făcut decât să dasfire cu maximă sobrietate realităţi evidente în gândirea noastră folclorică. Al patrulea capitoi, inima cărţii, urmăreşte corespondentul acestor categorii ale cunoaşterii româneşti în gândirea d-lui Blaga. jAşa închinat cum e cu totul personalităţii d-lui Blaga, totuşi el deschide larg poarta unor desbateri adiacente, cari au şi început prin comentariile cari s’au făcut până acum în jurul cărţii d-lui Băncilă. Cea dintâi cată să lămurească întrucât gândirea noastră ţărănească poate fi identificată cu gândireia noastră etnică. I s’a contestat această identitate', în numele oraşului nostru, Care a dat şi. el până acum câţiva creatori autentici dar cu totul depărtaţi de spiritul popular. Pusă astfel problema ' 4!97 © BCU Cluj înisă, e aşezată eu artificiu pe temelii greşite. Nu e vorba aici să facem diferenţieri ei dimpotrivă, să descifrăm dacă există un mod organic de a -gândi, mai mult sau mai puţin valabil pe tot spaţiul nostru etnie. Pentru a-1 descifra, mergem acolo unde el poate apărea mai pur, mai ferit de influenţe străine. Vom apela deci la ţăran şi nu la orăşeanul suprasaturat de influenţe occidentale. Nu e o problemă de atitudine, ca în Sămănătorism-, ci o simplă problemă de metodă, impusă de realităţile noastre culturale specifice. A doua problemă e cea a raportului dintre categoriile logicului etnic descifrate astfel şi cele ale gândirii d-lui Blaga. In discuţia ei, d-1 Băn-cilă a fost acuzat că interiorizează opera d-lui Blaga asimilând-o spiritului rural. Acuzaţie, e drept formulată ambiguu, dar nu mai puţin eronată în şovăielile ei voite. D-1 Băncilă a accentuat că nu identifică două structuri spirituale ci numai descifrează linii cari se prelungesc şi mai ales cresc imens, din una în cealaltă. Accentul cade şi mai hotărît în cel de-al şaselea capitol, în care opera d-lui Blaga e înfăţişată nu numai da neisuboidonânidu-se gândirii rurale, nici logosului etnic, ci corectând etnicul. AM are loc o amplă şi revelatoare desbatere a destinului adevărat al omului mare. Rezultatul ei e o viziune cumpănită şi firească a acestui destin, care nu e închipuit nici romantic ca aşe-zându-se deacurmezişul istoriei neamului său, nici pozitivist ca o simplă expresie a tendinţelor rasei sale, ci ca un copac vânjos care creşte din solul său dar în acelaşi timp îl îmbogăţeşte şi îl schimbă prin aşternerea an de an a frunzelor şi roadelor sale. Statura românească şi totuşi demiurgică a lui Blaga apare cu atât mai înaltă în viziunea d-lui Bănlcillă cu cât în capitolul anterior, de discuţie a filosofiei practice & d-lui Blaga, exegetul său a pus inedite şi mari accente pe dinamica eroică ce creşte din concepţia filosofului despre rău ca principiu existenţial, şi despre creaţia de cultură ca destin tragic şi eliberator totodată al omului. Un activism puternic dar nobil, un optimism uşor întristat dar robust, cresc astfel din geometria lapidară a gândirii d-lui Blaga. Amândouă sânt demonstrate întâi prin însăşi arhitectura măreaţă a creaţiei d-sale. Caracterul ei major, încrederea neclintită în puterile şi valorile spiritului nostru etnic pe care ea o aduce, •convertirea viziunii răului existenţial în dinamicul concept al destinului singular, de creator de cultură, al omului în lume, — toate sânt mari corective pe cari personalitatea d-lui Blaga le aduce, fără o pedagogie preconcepută dar cu uriaşe roade încă de pe acum, unor laturi deficitare ale duhului nostru etnic. Văzându-1 atât de înalt şi de puternic, acuzaţia că l-ar diminua prin înfăţişarea ca simplu rapsod al unei mentalităţi populare, adusă d-lui Băncilă apare negreşit ca ridicolă. Cartea d-sale e astfel nu numai înfăţişarea demnă de ea a unei mari personalităţi, dar şi o splendidă dezbatere a problemelor românismului în esenţa lor, şi mai ales o mare lecţie de mândrie şi de optimism pentru noi. Pentru a izbuti astfel, d-1 Băncilă a venit cu o risipă impresionantă de talent şi cultură. Ne vom îngădui să ne scutim de truda, — după noi de prisos, — de a le reliefa cetitorilor „Gândirii”, cari le cunosc bine din înseşi atâtea dintre paginile acestei reviste. Nu ne putem însă stăpâni de a nu ne însemna invidia faţă de marile posibilităţi de critică literară desvăluite de multele pagini în cari d-1 Băncilă cheamă tâlcurile creaţiei poetice a d-lui Blaga în ajutorul înţelegerii filosofiei sale. Paginile închinate poeziei, teatrului şi limbii d-lui Blaga, isânt fragmente magistrale de analiză literară. Abordând o temă atât de severă, d-1 Băncilă a izbutit astfel nu numai o carte mare dar şi o demonstraţie splendidă, în modestia şi involuntarul ei, a complexităţii talentului şi posibilităţilor d-isale 'de creaţie. Rămâne acum ca şi lumea noastră de cultură să îi dea putinţa să creeze, asiguirjndu-i liniştea necesară şi o bună şi certă înfăţişare în lume a ceeace va crea. ION GONEA: DIN GEOGRAFIA ISTORICĂ ŞI UMANĂ A CARPAŢILOR. — Cartea d-lui Băncilă despre duhul românesc văzut în Lucian Blaga nu e singură. Nu e o bunavestire. Sânt tot mai multe semnele cari arată că din faza de proclamare iluminată şi de exaltare lirică a specificului nostru etnic, am trecut la faza de lentă, amănunţită şi sigură cercetare, chiar cunoaştere a lui. O întreagă literatură ştiinţifică se încheagă modestă dar temeinică în jurul fenomenului românesc. Multe din aceste studii nu ajung până la noi, la acest posit de observaţie mai mult literară. Totuşi cele pe cari le ştim, sânt destule ca să întărească această convingere. Avem sub ochi bunăoară, — alături de cartea de atâtea bogate sugestii de istorie şi de actualitate totodată a d-lui Anton Balotă: Satul, nucleu de viaţă românească, despre care va vorbi în numărul viitor al „Gândirii” cu calda 498 © BCU Cluj lui înţelegere pentru etnicul nostru fratele de luptă Niţă Mihai,— un studiu tot atâta încărcat de roadă al d-lui. Canea despre câteva aspecte din Carpaţii noştri şi mai ales despre tâlcul lor. D-l Ion Conea e unul din rarii oameni de ştiinţă dintre cari atâţia totuşi ne-ar trebui. E din aceia cari şi-au dat seama că „ştiinţă românească” nu se poate face numai după cărţi, arhive şi muzee. Că ele trebuesc permanent confruntate cu realitatea vie a ţării, care rămâne încă cea mai vastă arhivă de certitudini, atât pentru prezentul cât şi pentru trecutul nostru. Metoda d-sale e aceea unei laborioase informări în bibliotecă verificată în toate amănuntele ei pe teren şi abia după aceea organizată către concluzii. Pe d-sa, ştiinţa geografică îl coboară către pământul ţării, într’o cutreerare plină de dragoste ca şi de grijă pentru amănuntele toponimiei şi etnografiei sale şi de aici îl ridică spre temeinice înţelegeri şi îndrăzneţe sinteze de istorie românească veche. Un exemplu grăitor de ceeace poate da d-l Conea lucrând astfel, e capitolul principal al cărţii de care vorbim, hotărât cercetării acelor tainice urme de străvechi bâlciuri româneşti pe vârfuri de munte: nedeile. Sărbători şi târguri totodată, prilejuri de încheieri de transacţii între locuitori foarte de departe unii de alţii dar mai ales de petrecere şi de începuturi de idilă carii să ducă la căsnicie pentru tineret, nedeile au rămas, din mulţimea lor, perpetuate doar în câteva, dintre cari cea mai cunoscută, pătrunsă şi în literatură, Târgul de fete pe Găina nici nu mai poartă acest nume. Mai aproape de numele, de semnificaţia şi de rânduielile ei străvechi, e nedeia din Poiana Muierii, de pe lângă izvoarele Lotrului. Acestea sânt însă doar urme rare dintr’o realitate extrem de bogată şi de veche, pe care o descifrează d-l Conea în munţii noştri. Dispariţia ei în unele locuri e destul de recentă se pare, deoarece, amintirea mai persistă în vorba bătrânilor. Uneori amintirea e cu totul lucidă ca acea a oamenilor din Vaideenii Vâlcii, cari au tradiţia că odată pe muntele Nedeia dala Izvoarele Olteţului, a fost târg mare, care a fost „eo-borît” apoi în sat. Alteori, amintirea e mai ob-sulcnăl, ca în strigăturile din Poiana Sibiului, cari trimit pe flăcăii cari n’au iubită în Smida Mare şi Smida Milcă, deşi aceste nume sânt azi doar alor doi munţi fără alţi oaspeţi decât ciobanii. De cele mai multe ori însă amintirea e atât de înfundată în timp încât nu mai e păstrată decât de toponimie. O mulţime de munţi cu acest nume grăitor, Nedeia, sânt presăraţi în tot lungul Carpaţilor noştri. D-l Conea observă însă, — cercetând terenul, nu hărţile noastre caii le polceisc felurit numele, uneri în Nedelea şi chiar în Negoiul, — că frecvenţa acestor nume e mult mai acentuată în jurul celor două mari noduri de munţi pe cari le avem noi: acel al Rodnei şi acel al Retezatului. Munţi cu vârful şes de tot sau cu o faţă cu totul domoală, aşternută cu iarbă odihnitoare, numai buni ca locuri de adunare şi de petrecere, în bătaia soarelui generos şi a vântului răcoritor de totdeauna al înălţimilor, — munţii cu numele acesta stau ca o cingătoare a nodurilor principale, revărsându-se către ţinuturile de puternică populaţie românească de azi dela poale. întocmai aşa cum, din aceşti munţi se vor fi revărsat odată cei cari au constituit nucleele principatelor româneşti. Diploma din 1247 ne arată Masivul Banatului ca încins de Knezate şi Voivodate româneşti dintre cari se va ridica mai târziu al lui Litovoi, iar dincolo, — din basinul Maramureşului de sub piscurile Rodnei către depresiunea Dornei, va curge ca o apă din ce în ce mai mare descălecatul dintâi al Moldovei. „Cele două principale nuclee, — ca să_i dăm cuvântul d-lui Conea însuşi, — ale istoriei noastre se închiagă, ca să ne exprimăm astfel, în cele două noduri sau masive mai compacte ale arcului nostru carpatic”... Şi chiar la capetele lui, am adăuga noi. Dar atâtea nume de Nedeia date în aceste masive unor munţi de peste 1500 altitudine, nume atentând în străvechi acolo târguri oel puţin tot atât de însemnate ca târgul de fete de pe Găina, — arată că odinioară poporul nostru a fost şi mai legat de munte ca astăzi, că el a fost extrem de populat până la înălţimi mari. Istoria ne arată că neamul nostru a roit dela poalele lor. Toponimia, aşa cum o descifrează d-l Conea, demonstrează clar că înainte de istorie el a crescut tare pe şesurile largi ale munţilor. ^... ' încă odată, muntele se dovedeşte astfel leagănul trupului şi sufletului nostru etnic. EMUL BOTTA : TRÂNTORUL, — însemnam icu bucurie în cronica trecută zodia bună suib 'care reintră nuvela noastră. Sfârşitul unei cri'ze dlatorită nUi atât unei sincope fireşti a vitalităţii genullui la noi, icât unei neghioabe prejudecăţi editoriale. Crezând doar 'în destinul romanuluil, editorii noştri, au izgonit nuvela nu numai din cărţile lor ci şţ din revistele noastre, — fiindCă îţi trebuia în adevăr un eroism al creaţiei ca slcriitor pentru ca isă trudeşti ou certitudinea că ceea-ce vei ilzbuti nu Va găsi editură. Deocamdată reintrarea în nuvelă se face pe ealea fantasticului. E o cale -nimerită pentru re- 499 © BCU Cluj împăcarea nu atât a publicului cititor cât a scriitorilor înşişi cu genul. Muvela e un gen de imaxiime rigori, atât în tehnica de construcţie cât şi în structura ei stilistică. Ea cere cu neîndu1-placare însuşiri categorice de arhitectură, atât a materialului icât şi a. frazei, — mult mai mult decât romanul, care îşi poate răscumpăra mai toate păcatele priimtr’o robustă respiraţie de viaţă. Oa altare, nuvella nu e numai un' perfect laborator de ucenicie literară, cum se crede la nod de obiceiu, cât icere ea însăşi, oi bună ucenicie. Rigorile acestea ise -împuţinează pe tărâmul nuvelei! fantastice. Dacă ea oonstrueşte lumi -imaginare, — i sa cuivine implicit arbitrarul însuşi al genului. Dacă se mulţumeşte să transfigureze realitatea prin tumultul fanteziei, libertatea de construcţie şi de expresie e şi mai, sever îngăduită. Proza fantastică a d-luf Emil Butta, e de a-ceaistă uiltimă categorie. E o soră cu totul bună a poeziei sale. Amândouă sunt darurile de preţ pe cari ni le face fantezia e o mare putere creatoare a alcestui poeit dare poartă cu svelteţea tinereţii un foarte adânc, — până la tragic, — sentiment al izvoarelor de umbră ale vieţii. Proza sa are astfel un caracter miniatural şi cosmilc totodată. El e creat printr’o repede vă-lurire de amănunte concrete mici şi fermecătoare lîntr’o rapidă şi- 'largă desfăşurare de vis. Ca să întâlnim altundeva acest aliaj rar, trebue să străbatem o bună distanţă Literară, până la romantismul englez, aşa cum izvorăşte el din sCli-pătUl robust 'şi graţios totodată al imaginaţiei lui Shakespeare atunci când ea se joacă cu visul ori cu fabula, până la viziunile aeriene dar nelipsite de freamătul viu al naturii, ale lui Sbeley: CRONICA GR. TĂUŞAN a lsbutit să rămână în viaţa scrisului un singuratic. Una -din cărţile sale poartă în titlu aoeastă autodefiniţie: „Opiniile unui singuratec". l-am putea spune : un filosof rătăcit în ziaristică, dacă din această rătăcire ziaristica n’ar fi câştigat oa nivel şi ea distincţie. A debutat în tinereţea-i studioasă cu o lucrare despre „Filosofia lui Plotin", alegere care desvăluia preocupări singulare şi un gust foarte subţire pentru un domeniu de gândire eu totul neexplorat de filosofii noştri. De atunci şi până acum neoplatonismul în româneşte nu e cultivat decât prin acea carte unică a -d-lui Gr. Tăuşan. Ea sugera o carieră universitară care, totuşi, n’a fost, spre paguba unei a-ctivl- „Mă sfădisem camaradereşite cu sălciile fiindcă erau mai pletoase deicât mine;, legasem prietenie la toartă ou plopul, întrebasem ciocârlia dacă mai are mult de mers până la -cer şi norodului de peşti prizonieri în plasa năvoadelor le-am făcut poveşti consolatoare" (pag. 55). Spiritul d-lui Emili Bolta însă nu e deloc înclinat către idilă. E în ©1, aicea înrăită luciditate modernă care îl diferenţiază. Nu mai vede în viaţă feerii sosite de „dincolo", ci balele mecanice, a,l căror regiso-r meschin şi înşelător lui însuşi este omul: „Furtuna bătu la poarta spitalului nostru. Am auiziit-o cum scutura grilajul, cum tropotea ca. o herghelie fără azil, cum lătra, cupa miorlăia, cum urla. desfătat ca animalele în sat. Ea trase Iclopotuil de (alarmă şi ecoul ise plimba boiereşte şi gardienii umblau să-1 prihdă şi isă-i zădărni1-eeâiscă amploarea" (paig. 19). De âceea oamenii cari asistă la acest spectacol regisait de ei înşişi ca să-işii reamintească miracole din tărâmul de dincolo de luciditate, miracole în cari, ei nu mai cred, — sunt cu toţii în jmod profund răi: eroul, acelaşi al celor şase nuvele, ca şi personagiile de pe lângă el: „Bravo, exalta Doamna,. Iată o moarte foarte oportună. Dacă nu se producea, trebuia să divorţez. Şi-mi sunt nesuferite consiliile cu avocaţii"...