ANUL XVII. — Nr. 8 OCTOMVRIE 1938 s u M A R U L: R T I T u DINI NICHIFOR CRAINIC: Certitudini..................393 LUCIAN BLAGA : Poesii..........................398 GH. TULEŞ : Poesii.............................400 VICTOR PAPILIAN : De dincolo de râu .... 402 IULIAN VESPER : Poesii.........................409 GHERGHINESCU VANI A : Privighetoarea oarbă. . 411 VLAICU BARNA : Poesii..........................413 NICOLAE ROŞU: Oraşe, bresle şi burghezie . . 415 OVID CALEDONIU : O, pajiştea largă.............423 GEORGE MENIUC: Poesii..........................424 TEODOR SCARLAT : Poesii........................426 PETRE PAULESCU : Psalm.........................427 VINTILA HORIA : Victor Papilian şi arta nuvelei . 42S IDEI, OAMENI, FAPTE NIŢA M1HAI : Ştiinţă, rugăciune şi lumină tabo- rică II.....................................434 CRONICA LITERARA OVID1U PAPADIMA : B. Munteano : Panorama de la littdrature roumaine. — Perpessicius: Dela Cha-leaubriand la Mallarme. — Radu Boureanu: Enigmaticul Baikal. — V. Beneş : Hanul roşu. — Traian Cantemir: Mensa academica. . . . 437 CRONICA MĂRUNTĂ NICHIFOR CRAINIC: Amintirile d-lui I. Fetroviei. — Teodor Murăşanu. — Georg Trak în româneşte. — Apărarea civilizaţiei. — Drept şi dreptate. — Dan Botta...........................444 EXEMPLARUL 20 LEI © BCU Omul forte reuşeşte fn lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor el succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,‘ereerul limpede, muşchii sprinteni şl corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele ■ est* de a a turna un flacon de înmormântată căneşte, fără preot... Aci, mintea lui Artemie Grozavul se cutremură de spaimă si dintr’odată se cuminţi.. Judeca acum ca cel mai priceput grămătic. Aşa era. Dacă popa cel săsesc nu vrea să ştie de ea, cu ce obraz avea el să se înfăţişeze înaintea părintelui Romifan ? — Ţi-a trebuit altă lege, avea să-i râdă în fată părintele Romitan — căci era fără îndurare la greşală — fine-te de ea până la sfârşit.... Şi sfârşitul îl cunoştea doar. Băgată în pământ ea tâlharii, cu capul tăiat pe butuc, fără cruce, fără lumânare. Şi se mai temea să n’ajungă strigoaie... Sufletul lui Artemie se svârcoleşte de durere ,ca şi cum 1-aT sfâşia de viu în curele, curele. Strigoiul, fără să fie seamă nici de omenie, nici de rudenie, vine noaptea când somnul fi-e mai drag şi te pedepseşte cu cele mai nepomenite răutăţi. îfi răstoarnă lucrurile din casă şi le strică, îfi înfige ghiarele de drac în ochi şi îfi suge, cu pâlnie subţire de lipitoare, tot sângele din vine. Ferească Dumnezeu !... Inebunit de spaimă Artemie se trezeşte făcându-işi cruci. Dar crucile — ştie el bine — sunt fără putere. Altul e leacul : la trei zile după înmormântare să desgrooi trupul blestemat şi să-i înfigi piron de fier în inimă, să-i scoţi ochii din adâncul orbitelor şi să-i tai urechile şi mâna dreaptă. Dar cum o să facă singur toată munca asta grea, el. om trecut în vârstă şi eu puterile slăbite ? Şi cum sta aşa, pătimind ca o femeie în durerile facerii, dintr’odată simfi slo-bozindu-i-se gândul cel bun şi odată cu el, uşurat şi de toată munca. Porni în grabă la Toma Ciucurel. Băiatul era tânăr şi de mare credinţă. Şi apoi o iubise. Deci si pe el îl păştea aceiaşi primeidie. căci strigoii — aşa le e blestemul — să se dea tocmai la cei ne care i-au avut mai drn°'i. Să-l înfricoşeze de moarte, chiar dacă era uândar fără frică. Pe urmă lucrurile trebuiau să-şi urmeze cursul ca la moară. Băiatul avea s’o desgroape şi apoi să-i taie urechile şi mâna cea dreaptă, să-i scoată ochii din orbite şi să-i înfigă piron de fier în inimă. * . • * * începuseră să se deschidă pe cer, încetul cu încetul, luminile stelelor ca ochii puilor de pisică când prind a vedea lumea. In cimitir se găseau numai ei doi, Artemie Grozavul şi cu pandurul Ciucurel. — Du-te, bade, de te culcă... ca multe ai tras de ieri dimineaţă.,., ~ 406 © BCU Cluj Dar bătrânul îşi avea socotelile lui. De strigoiu nu se mai temea, căci căpătase deslegare dela Vlădică. Bun fecior se arătase Toma Ciucurel şi om de omenie. Avea să-i recunoască toată vieaţa. El alergase pe la domnul părinte Romiţan şi când acesta se înverşunase, după toată dreptatea, şi împotriva moartei şi a lui, şi a tuturor renegaţilor, băiatul .na pregetat şi neobosit a alergat în satul vecin la domnul părinte Bulbuc, care îi era naş. Iar părintele Bulbuc, om îndatoritor şi cu inima bună la orice necaz ,le-a înţeles păsul şi a iertat moartei, fără rugăciuni, fără canon, ci doar din milostenie curată, greşala. El a cerut la telefon Vlădicăi încuviinţare, el a citit toate deslegările pentru întoarcerea din păcatul înstrăinării de lege şi tot el avea s’o pro-hodească a doua zi. — Du-te, bade Artemie, de te culcă... că mie munca îmi scurtează noaptea, iar dumitale ţi-o lungeşte. Dar pe Artemie Grozavul îl bântuia un gând de grijă. Nu cumva băiatul să facă mormântul greşit. Căci ştiut este, groapa prea mare cheamă în ea pe ruda cea mai dintâi. Or, moarta altă rudă nu avea decât pe dânsul. — Ai măsurat bine, fătul meu ? — Cât un aşternut... nici mai mare, nici mai mică. Artemie a ocolit de jur împrejur, cu paşi rari, locul însemnat, l-a privit din-tr’odată bine şi l-a potrivit în minte după măsura năsăliei din biserică şi chibzuind că nu e loc gol de prisos, a plecat liniştit să se odihnească. Ciucurel a înfipt setos sapa în pământ. Dar sapa a intrat uşoară ea într’un sac de lână. Şi-a amintit de vorba de adineaori : cât un aşternut... şi vorba asta spusă la întâmplare i-a muiat dintr’o dată sufletul, cum moaie lacrima ochiul. — Mormânt... Aşternut.. Aşternut de mireasă ar fi vrut el să-i întindă şi iată că acum îi pregăteşte pat de moarte. — Mormânt... Aşternut... Şi cât de uşor se adâncea groapa ! Moale îi era privirea, moale inima şi moale pământul. Poate şi stelele îl ajutau, toate stelele de pe boltă, picurând, din tărie rouă cerească, abur sfinţit care pătrunde în toate scobiturile pământului şi-l afâ-nează. Da, aşternut de odihnă, mai frumos ca cel de mireasă, lucrat numai în bulgări calzi, ca obrazul plâns, şi însăilaţi cu undreaua stelelor. II trezi o lacrimă chiar î-n colţul ochiului drept, lacrimă care nici nu voia să cadă, nici nu intra la loc în orbită. Ciucurel se ruşină. Ce făcea ? Plângea ? El, pandur... el, om în toată firea, voinic cunoscut şapte poşte în depărtare! Dar nu-şi şterse lacrima. Lacrima e poate ca sticla de ochelari, te face să vezi mai bine... Se găsea în groapă până aproape de genunchi. Lăsă lucrul nu fiindcă obosise, ci fiindcă îl bântuiau prea tare gândurile. Simţea că trebuia să cunoască ceva deosebit în noaptea asta, dacă nu cu cugetul, măcar cu simţirea. Sprijinit în sapă, el cătă în sus, spre bolta cerească. Stele, stele... însă toate cu rânduială împrăştiate şi tot cu rânduială strânse laolaltă. Către apus cobora, de sub un nouraş alburiu ca o panglică, luceafărul; deasupra lui, carul mare aşteptând parcă să fie atras de oişte; şi de cealaltă parte, năframa căii laptelui, tot albă, ca şi cum cerul ar fi jelit o fecioară- Şi deodată, fără să-şi dea seama pentru ce, se trezi vorbind tare : — Doamne, cum să-ţi mulţămesc c’ai ipus în trupul meu suflet ?... Nu se ruşină de greşeala sa, căci nu numai nebunii vorbesc singuri, dar şi oamenii când se roagă. Şi prin glasul lui i se părea că se roagă nu numai el, dar tot ce-1 înconjura : pământul ce mâine va fi zăvorit cu lacătul crucii, bolta deschisă de- 407- © BCU Cluj a-pururi ca o stropitoare a darurilor dumnezeieşti, şi chiar Măriuca, moarta care re-pauzează acum în vechea ei biserică. — Doamne, cum să-ţi mulţâmesc c’ai pus în trupul meu suflet ?... Acum pricepea şi alte lucruri mult mai gingaşe. De trupul ei avuseseră lipsă cei de dincolo de râu, să le robotească prin economie şi să le facă prunci pentru neamul lor săsesc. Dar de suflet, nu. Acum înţelege tot. De aceea i se arătase ea în preajma morţii, nu ca o cobe vestind moartea, ci ca un suflet ce cere alt suflet — Doamne, cum să-ţi mulţămesc c’ai pus în trupurile noastre suflete ?... Şi cătând aşa spre cer, privirea i se opri de-a-dreptul în carul mare. — Carul mare, îşi zise el, e car de nuntă... carul de nuntă a sufletelor... Sufletul ei era acolo şi aştepta, de bunăseamă, sufletul lui. Nimic, nici chiar moartea nu poate despărţi sufletele. In marea călătorie a sufletelor regăsite, carul mare te poartă mai lin ca barca pe lac. până în plaiul luminat şi nesfârşit, căruia i se zice raiu. Acum Ciucurel se slobozi de tot în voia lacrimilor. Nu se ruşina de fel, nu se simţea slab, nevolnic sau neputincios, căci nu jelea pe moartă şi nici nu-şi blestema nenorocul, ci dimpotrivă, plângea de prea multă fericire. Mai mult ca atât mintea lui nu putea si nici nu voia să judece. Când se simţi prididit de fericire, el ridică privirile spre cer. — Doamne, cum să-ţi mulţămesc ca ai pus in trupurile noastre, suflete ?... Fratoştiţa 29/VII 1938. © BCU Cluj P O E S I I DE IULIAN VESPER PRIDVOR DE IMPERIU Regele Buerebista sub trei stele vâna : Norocul, dragostea şi durerea. Buciume, zgomot de arme în vânt Asta-i era mângâierea. Anii îngălbineau pe culmi, Steme se bateau în cetate. Cu regele’n frunte, armii şi chel Treceau în ţări depărtate. Şi de pe cal, întins, gonea Hotarele tot inai departe, Palidă fruntea, abia scânteia In negre zări deşarte. Şi dacă neamuri pribege El întâlnia tăcut. Iureş hohotitor dădea Intre moarte şi scut. Chipul semeţ, întunecat; Se clătina spre morminte, Dar zimbetul înflăcărat Pe măguri gonia înainte. Nevăzut, armele se depărtau In adânc, sub zodii barbare, Dar ochii ca în vis urzeau Mereu întinderi viitoare. 409 * © BCU Cluj El călăria, înalt, sub stele. Plâns de durere n’auzia. Un trist prieten, de oblânc, Pumnalul rece ascuţia. Regele prăbuşit, zâmbi uşor, Cerurilor ce-1 aşteptau descoperite, I se părea că alerga Prin noul provincii cucerite. Alb cavaler, în armuri de fier. Pavăză de crin a ridicat Instalatul mire scutier In amiezi de ger împurpurat, Din legende mari, proscris, veni a, Cumpăna luminii să ne ţie. Intre moarte şi între veşnicie Dreapta în argint se limpezea. Dar când faţa şi-a întors spre zarea De dureri şi lacrimi pământene Chinul lumii izbucni sub gene. . Palidă’şi văzu însingurarea. Şi privind cum moartea ne alungă Peste negre pajişti de vieţi Umbre pământeşti să nu-1 ajungă, Chipul stins înmărmuri, semeţ. VIZIUNE r d 4io © BCU Cluj PRIVIGHETOAREA OARBĂ DE GHERGHINESCU VANIA CA INTR’O SUPERBĂ SPOVEDANIE In inimă, tristă, icoana ta mi-a rămas şi lumina s’a risipit ca fumul; Florile şi-au adunat parfumul şi cerul, din cale-mi, stelele şi-a retras. De pe lângă albe drumuri de munte Căprioarele au fugit departe... De eri parcă un veac ne desparte Şi peste prăpăstii nu-i nici o punte. In pustiul care mă cuprinde. Vinovat, eu îmi depăn trecutul; Peste mine gândurile îşi şueră cnutul Şi balta de amărăciune se întinde. In clipa asta unică şi stranie Tu eşti atotputernică stăpână; Buzele uscate cuvinte îngână Ca într’o supremă spovedanie : Domniţă frumoasă şi bună Ca o mireasă de Voevod, Tu ai pus în gândul meu rod, După ce l-ai nins eu floare de lună. © BCU Cluj Praf şi rugină din mine ai şters Vrăjind cu vorbe catifelate; M’ai dus de mână pe poteci neumblate Şi gândul mi l-ai făcut vers. Numai ochiul meu, plâns astăzi, le ştie Fragedele tale ţinuturi de raiu; Ca sunetul pe buze de naiu Lunecam prin tine în veşnicie. Rătăcind fericiţi pe pământ Simţeam pe aproape, îngeri în sfcor. Uitasem câtă suferinţă zace în dor Şi ce greu poate răni un cuvânt. Eu vedeam alături pe Dumnezeu Când te-aplecai cu mine peste izvoare... Era, atunci, primăvară şi soare... Trist până la moarte e sufletul meu. O ZI VA VENI... O zi va veni, Când obosit de griji şi de drum In sfârşit voiu dormi Descompus în ţărână şi fum... Cu stranie dragoste, atunci, Voiu hrăni din sângele meu Flori, pentru tine, prin lunci; Iar dacă din humă să cresc va fi greu, Sufletul, el — prefăcut, Peste hău de văzduhuri, în stea — Iţi va face semn cunoscut Cu lacrimi ca fulgii de nea. 4« © BCU Cluj \ P O E S I I DE VLAICU BÂRNA MURMUR AUSTER Ugerele cerului, printre munţi, , Se mulg în umbroase pârae — Le aşteaptă adâncimea fluviilor Sub coviltirele verzilor strae. Apa luneca — şarpe — pe prunduri. Cu aur, cu stele, cu argint, Chemată de zarea mărilor — . Fum sideral de argint. Trece în fugă prin holdele coapte, Macină ţărmul, sapă în humă. Poalele cerului, cu tămâe de neguri — Dimineaţa, le afumă Apă, fugă de căprioară sireapă, Fugă întoarsă domol la cer, Ia-mă ’n jos frunză ,1a ’ntoaroeri — pasăre, In jocul tău simplu şi auster. MOLIFTUL Creşte prin ani şi peste mari prăpăstii Adesea, nopţile, cu brume îl sărută Sub semn ceresc, făcliile stelare Varsă ulei de aur pe cetina-i tăcută. Zăpezile-1 cufundă în albe visuri când El străjue cu muşchiul în verdele lui scut; Sporeşte drumul, teafăr, spre vinetele bolţi, Gonind gâze şi ierburi, oprind sboru ’nceput. 4*3 © BCU Cluj AD VITAM AETERNAM Roiuri — frunzele sboară Prin liniştea humii, Sboară şi clipele, anii, întins, către marginea lumii, Pădurile toate şi - aruncă Vălul brumat prin poeni... Crescut-a o singură floare Pe ’ntinsa cerului luncă. E veşnicul tânăr luceafăr Al serilor prea timpurii ; Nici bruma nu-1 uscă nici vântul Nu-1 bate spre umede glii. ;; V Mă ardeţi flăcări sbucnite din marele foc Tunet subpământean, mă datini. Sburătoare negre, din văzduh, mi-aţi ochii Carnea mea viermănoasă din datini. O, până azi nicio asemenea sete Nu-şi risipi pârjolu ’n mădulare ! Aduceţi-mi cana ascunsă mie, bătrâni Pivnicieri gârjobiţi la ultima zare ! Vinul e vechiu :abui*ind ceaţa de moarxe Cât de setoasă gura -1 va soarbe deodată ! Apoi, în faţa temutelor svonuri Carnea canei va fi cu a mea cununată. NUNTĂ 414 © BCU Cluj ORAŞE, BRESLE ŞI BURGHEZIE *) DE NICOLAE ROŞU Aşezările omeneşti sunt legate nu numai de anumite îndeletniciri pe care le puteau îndeplini anumite categorii de oameni, strâns uniţi prin relaţiuni de familie şi interese, dar şi din nevoia concentrării, mai întâi la dată şi la loc fix, fenomen care cu vremea din temporar devine permanent. Oraşul era locul de încrucişare a drumurilor, de concentrare a producţiei, de schimb şi de orânduire cu totul deosebită de aceia a murei mase de agricultori risipiţi în sate. Dacă la noi oraşele, în sensul burghez, s’au format mai târziu decât în occident, nu putem căuta cauza într’o presupusă civilizaţie înapoiată, ci în condiţiunile particulare ale ţării noastre. Pământul foarte bogat, materii prime din abundenţă ,producţie în mare cantitate aşa încât omul şi lucrătorul, iar pe deasupra lui conducătorul, adică boarul, era preocupat în primul rând de valorificarea acestei producţii, de exploatarea ei, şi se gândea prea puţin la exploatarea industrială. j Atunci nu era timpul pentru o asemenea ocupaţie, şi deci, nu se găseau nici oamenii pregătiţi. In vremuri de tot îndepărtate, meşteşugul nu-1 făcea decât iii timpul liber, şi numai pentru nevoile stricte ale vieţii sale, nu pentru alţii, şi nici pentru a încerca a trăi din el, căci avea cu ce să trăiască. Iată prima cauză care deci trebue căutată în condiţiunile de viaţă ale pământului. Din cele mai vechi timpuri, comerţul l-am făcut noi înşine, dar şi meşteşugurile, chiar pe cele perfecţionate, pe care le-am învăţat dela alţii. Cu toate acestea, Ţările Române au stat în calea a două puteri, care pe rând au stăpânit drumurile comerciale către orient. Calea de uscat o ţineau mai mult neguţătorii germani, cea de apă, neguţătorii genovezi, care „la finea secolului al XIII au consuli pretutindeni la gurile Dunărei" * 1). Cu întărirea puterii turceşti, calea pe mare se tae. Suntem către sfârşitul secolului al XV. Cu întemeierea şi expansiunea puterii moscovite, pătrunderea agenţilor comerciali ai hanselor germane se reduce. De acum încolo, se vor intensifica relaţiunile cu oraşele mărginaşe ale Transilvaniei, dar mai înainte chiar ,1a 1368, Vkdislav Vodă reînoeşte privilegiile braşovenilor. Tot pe vremea aceia, apare prima monedă de argint. Negustorii români trec dincolo de munţi, şi se stabilesc la Sibiu. La începutul secolului XVI ei erau toţi români. „In privinţa Rusiei, — spune Gion, *) Capitol din studiul „Istoria critică a liberalismului'' (titlu provizoriu), oare se află în lucru. 1) v. G. I. Ionescu-Gion: „Istoria Bucureştilor". Ed. Socec. 1899. Pag. 440. 4*5 © BCU Cluj / “ în secolul XVI, documentele nu ne vorbesc de nici un neguţător moscovit la Bucureşti”2). Comerţul nord-germanic ar fi putut să înrâurească şi mai mult Ţările Române, dacă nu s’ar fi întărit puterea moscovită, peste tot mozaicul de naţionalităţi, devenit mai târziu imperiul Ţarului. Vorbind despre politica oraşelor hanseatice, prof. A. Von Sanders arată că „Wikingii străbătură malurile Mării Nordice şi sistemul Niprului până la Marea Neagră din secolul 8 până în al 10-lea” 3), căutând să tragă de aici concluzia că dacă Europa ar fi avut o politică continentală de prevedere s’ar fi putut împiedeca năvala valurilor mongole. Luptele de acaparare ale drumurilor comerciale, prin marea massă slavă sau mongolă, au fost aprige. Ele ne atingeau şi pe noi, dar mai mult decât atât, înrâurirea lor se va resimţi asupra politicii comerţului românesc. ■ f .. ; ' j! ■ Ţ O nouă putere, dela sud, se ridică : „genovezii pun mâna pe peninsula Frimeia şi Azov şi rânduesc legăturile cu alte ţări care se aflau la Marea Neagră şi Caspică, Ei câştigă în 1346 Lesbos şi Cbios, în 1383 Famagusta din Cipru, şi înfiinţează prin aceasta drumul lor spre sud. Timur slăbi pe Genovezi în Azov şi în Krim. Şi Turcii îi dădură la o parte în Chios şi Lesbos (1400), Famagusta (1466), Azov (1471) şi Kaffa (1475). Cu toate acestea, relaţiunile comerciale cu ţările din Marea Neagră şi Marea Caspică au fost vioae, până la triumful definitiv al Turcilor în Europa, când aceste drumuri au fost baricadate. După ce prin Mongoli, şi mai târziu prin Turci, vitalitatea politicii continentale europene fusese distrusă, câştigară în centrul Europei o mare însemnătate ţările periferice, cu alte cuvinte Spania, Portugalia, Franţa, Olanda care părăsiseră drumul politicei continentale europene1' 4). Rupându-se relaţiunile deabea începute cu civilizaţia burgheză a nordului, oraşele noastre nu au împrumutat nimic dela mongolii din est şi dela Turcii din sud. „In timpul acestui proces de desvoltare a fost descoperită America, o nouă suprafaţă de apă s’a deschis, prin care s’a executat devoltarea culturii politice şi economice între Europa şi America. Din acest timp, politica continentală europeană spre vest-Europa a fost neglijată,, printre care mai ales părţile estice ale Europei11. In întărirea puterii moscovite pe deoparte, şi în orientarea ţărilor occidentale europene către America, vede A. von Sanders cauza părăsirii de către Genova şi de către oraşele hansseatice a drumurilor către est. Că acestea sunt două greşeli politice, şd mai cu seamă diplomatice, de care se va resimţi adânc aşezământul civilizaţiei europene de mai târziu, nu mai rămâne nici o îndoială. Dintr’un conglomerat semi-bar-bar, se va crea un imperiu moscovit, bazat pe teroarea şi ambiţiile ţarilor, pe cruzimea tătarilor şi pe spiritul războinic al cazacilor. Relaţiunile noastre comerciale cu lumea mongolică dela est vor fi foarte reduse, iar civilizaţia oraşelor, întârziată din pricina acestui proces istoric, ne va veni dela nord. * * * Plecând dela administrarea oraşelor noastre, conduse de câte un şoltuz, secundat de 12 pârgari, A. D. Xenopol arată că „ambele aceste numiri sunt în rădăcina lor de origină germană, derivând cel dintâiu din terminul german medieval de Schollheisse 2) Id. Pag. 446. 3) v. A. von Sanders : kischer Bedbachter", anal 1936. 4) Loc. cit. „Entwicklungsllnien ăer europăischen Kontinental-politik", in „Vol- 416 © BCU Cluj (modern Schultheiss), iar cel deal doilea dela germanul Btirger44 5). In Muntenia se foloseşte numele de judeţ în locul celui de şoltuz, ceeace îl face pe A. D. Xenopol să arate că numai terminul de pârgar „a fost introdus în ambele ţări române prin coloniile săseşti din Transilvania, a căror întemeiere dincoace peste munţi este foarte veche“ 5 6). Soltuzul moldovenesc ar fi însă împrumutat dela Polonezi. 7). Ionescu-Gion 8 9 10), cercetează mai în adâncime origina oraşelor româneşti. El afirmă că încă de pe la 1211, când Regele Andrei II dărueşte Ţara-Bârsei cavalerilor teutoni, aşezările germane din aceste locuri au adus cu ele principiile de organizare ale oraşelor germane, şi odată cu aceasta, numirile amintite mai sus. însăşi Cartea oraşului, ar fi Privilegia burgurilor germane. Ţinând seamă de dreptul românesc, statornicit de obiceiul pământului şi de puterea domnească, numai pârcălabii erau reprezentanţii aleşi ai Domnului, iar pentru un timp (până la 1473) şi judeţii, iar mai târziu aceştia erau aleşi de orăşeni. A. D. Xenopol se îndoeşte de aceasta, afirmând că nu se ştie dacă judeţii erau aleşi de ob-ştie sau numiţi de Domn. Este însă olar că pârcălăbia era „un fel de titlu onorific41, iar judeţii se alegeau de breslele oraşului. „La Câmpulung, — spune Ionescu-Gion, — alegerea se făcea Marţi după Paşti. Pârgarii propuneau pe candidaţi. Preoţii, bătrânii şi toţi oamenii se pronunţau pentru unul. Cu acesta în frunte mergeau toţi la biserica catedrală. Protopopul întâmpina pe ales cu crucea şi cu Evanghelia. înaintea altarului, noul judeţ făcea jurământul de dreptate, de credinţă şi de iubire pentru interesele oraşului44 9). Fiecare breaslă, de negustori sau meşteşugari, îşi avea starostele ei. Dacă judeţul avea grijă de oraş, hotărînd împreună cu un consiliu format din preoţi, pârgari şi negustori, judecând pricinile dintre locuitori, starostea se ocupa numai de treburile breslei sale. El „era dator să găsească stăpân calfelor, să contrasemneze zapisele ucenicilor; el judeca pricinile neguţătoreşti de vânzare şi de cumpărare ale breslei. Cel ce nu se supunea de bună voe la hotărîrea starostelui, era constrâns cu forţa de Agă sau de Căpitanul za Dorobanţi4' °). Dacă Xenopol pretinde că orăşenii „rămâneau în clasa poporului, fără a se urca în rândurile boierimii44 10), nu-i mai puţin adevărat că între negustorii bogaţi şi boeri se făceau lesne legături de rudenie. Brâncoveanu numeşte pe neguţătorul Dumitru Nona „prietinul iubit al Domniei mele44. , Origina breslelor este aşa dar legată de întemeierea şi conducerea oraşelor. Dintru început este vrednic de remarcat faptul că, negustorii şi meşteşugarii, prin în- . suşi felul ocupaţiunii lor, aveau mai multe libertăţi decât ceilalţi oameni din ţară, iar convieţuirea în oraş, dădea drepturi de muncă şi de agoniseală după alte raporturi decât acelea care existau între ţărani şi boeri. Istoricii noştri au contestat existenţa unui ev mediu românesc, tocmai prin faptul că plecau în cercetările lor dela marea masă a poporului, şi nu aveau în vedere organizarea şi configuraţia de clasă a înjghebărilor orăşeneşti. Bresle de negustori sau de meşteşugari se puteau întâlni în Germania, Italia sau Franţa încă din secolul al XII şi al XIII. Studiind paralel spiritul burgheziei şi al 5) v. A. D. Xenopol: „Istoria Românilor" Ed. 1914 Voi III, Pag. 250 6) Id. Pag. 251 7) Id. Pag. 252. 8) Loc. cit. Pag. 734. 9) Ionescu-Gion. Loc. cit. Pag. 473. 10) Loc. cit. Pag. 250. 'Al7 © BCU Cluj breslelor, vedem în burghezie un stil de viaţă care s9a născut în Treceri to. 11). Adesea ori istoricii au făcut o deosebire între burghezi şi meseriaşi. Alte ori, meseriaşii şi negustorii au fost înglobaţi în burghezie. Vorbind despre Franţa, Rene Johannet spune: „In toate epocile istoriei noastre, în al XX-lea, ca şi în al XVIII-lea sau în al XH-lea, burghezia forma clasa intermediară între nobilime şi poporul de jos1’ 11 12). Este definiţia cea mai largă pe care o găsim, dar şi cea mai potrivită unei adaptări cât mai cuprinzătoare. Cu bună dreptate, va spune Augustin Thierry în 1850 : „Burghezia, naţiunea nouă, ale cărei obiceiuri sunt egalitatea civilă şi independenţa de muncă". Este evident, că peste tot această libertate decurge din necontenita tendinţă a burgheziei de a se deosebi de poporul de jos, şi de a rivaliza neputincioasă cu nobilimea. Feudalitatea i-a dat o samă de privilegii, iar la noi în ţară, Domnul şi boierii. In ţările Române, breslele încep a fi pomenite încă de prin secolul al XVI-lea. Ele erau formate din ucenici, calfe şi meşteri. 13). N’am putea spune că ele aveau o organizare asemănătoare sindicatelor, dar oarecari puncte de contact tot găsim. Sprijinirea celora care îşi pierdeau situaţia, ca şi asistenţa celor săraci, fără să uităm ajutoarele în bani ce se dădeau la înmormântări, sunt câteva din aceste obligaţiuni. Ceiace distingea odinioară burghezia şi breasla în general, era tocmai acest simţ de solidaritate, de ajutor mutual, de înţelegere familială, de viaţă în comun, legată de principii morale sănătoase, care dacă nu se ridicau până la o mare concepţie eroică a vieţii şi până la jertfă, nu erau nicidecum de despreţuiit. Relaţii strânse de rudenie, şi chiverniseala întotdeauna cinstită. „Eu numesc burghez, — spune Andre Liesse, — un om care are o disciplină şi dispune de un simţ de economie .deasemenea ca şi de simţul adevărat al familiei". Nevoia oamenilor, care se îndeletniceau cu ocupaţiuni asemănătoare, ca să locuiască în acelaş loc, a fost în totdeauna un prilej de solidaritate. Târgul a fost aş i . dar un loc de adunare pentru toată lumea, un loc de schimb, şi din această pricină le vedem pe cele româneşti aşezate pe drumurile mari ale ţării, care erau tot acelea ce -ne legau cu ţările învecinate. Aceste drumuri noi le-am creat, după ale noastre interese şi obişnuinţe. Tot atât de firesc era însă, ca în jurul unei reşedinţe domneşti, să se producă acea aşezare de negustori şi meşteşugari, deveniţi mai târziu târgoveţi. Domnii şi boerii au contribuit la formarea târgurilor şi la consolidarea vieţii orăşeneşti. Se citează foarte multe cazuri în care Domnii au hotărnicit anumite drepturi sau privilegii, înzestrând oraşele cu moşii, după cum a făcut Mihai Viteazul cu ' Ploeştii, sau Ştefan cel Mare eu Vasluiul. Târgoveţii trebuiau să cultive pământul, în vederea produselor de primă necesitate a traiului, îşi din această pricină aveau ne-voe de el. Pe de altă parte, Domnii aveau tot interesul să facă aceasta, deoarece oraşele, înlesnind schimbul de mărfuri, aduceau bani în ţară, cu ele veneau lucrurile ' noui, armurăria ,dacă se poate spune, chiar progresul. In târguri se mai aduceau şi se vindeau o sumedenie de produse din satele învecinate. In concluzie, curtea, armata şi administraţia aveau nevoe de o samă de lucruri pe care numai oraşul le putea produce, sau pune în valoare prin relaţiunile lui. Târgurile se bucurau de oarecare libertate de iniţiativă, care uneori mergea foarte departe, în materie de raporturi • comerciale. Ele aveau aşa dar şi o autonomie. Dar nu numai târgurile se bucurau de protecţia Domnului, ci şi negustorii. Iată acel hrisov al lui Mircea Voevod, dela 1407, este demonstrativ. Domnul vor- 11) Werner Scxmlbart: „Le Bowrgeois“. Trad. franceză. Ed. Payot. 1926. Pag. 129. 1,2) v. V. A. Ureehiă: „Istoria Românilor“. Voi. XII. Pag. 368—385 şl urm. 13) v. N. Iorga : „Istoria Românilor în chipuri şi icoaneEd. Ramuri. Pag. 302. 418 © BCU Cluj beşte pârgarilor din Braşov, întărindu-i în aşezările lor, şi fixându-le însuşi vămile. Tot asemeni, privilegiile acordate de Vlad Voevod neguţătorilor din Lemberg, pe care-i pofteşte „să vină în pace şi în voe, nimic să se teamă”, dar numai „Dacă îşi va plăti vama cea dreaptă”, le cetim într’un document din 8 Septembrie anul 1439. Alexandru Voievod, încheie cu sfetnicii săi şi cu orăşenii din târgul Liovuiui un contract, privind relaţiunile comerciale, în care deci se precizează plata vămilor, pe care le face să fie „mai uşoare de cum au fost în trecut”, prohibeşte trecerea în altă ţară dela unguri pela noi a anumitor lucruri (precum argintul ars), dar şi îngăduinţa de a ţine în Suceava „o casă a lor, în care să nu fie cârciumă, să nu se fiarbă bere, nici mied, nici să ţie măcelărie, nici pâne să se vândă: căci, pentru călcarea acestei opriri, îngrijitorul casei va fi dat afară”. Domnitorul lua aceste măsuri de înlesnire a negoţului „pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră, după legea creştinească”, având martori pe starostele Jiurji, pe Oană Vornic de Suceava, şi pe alţi martori soli din partea Liovuiui. Acest contract comercial este făcut la Suceava, având data de 8 Octombrie 1407. 14). Examinând aceste hrisoave şi cărţi domneşti, se vede că într’o vreme care începe cu anul 1400, Domnii Ţărilor Române încurajau negoţul, şi numai pe cei care se ocupau special cu aceasta, având martori pe staroste, care de bună seamă era un om liber, stând alături de boieri şi de ceilalţi soli comerciali. Străinii care veneau în ţară erau îngăduiţi ca să aducă marfa lor, şi să o cumpere pe a noastră, nu pentru a ne face ei negoţul nostru. După ce îşi îndeplineau treaba, ei plătind vămile trebuiau să plece, iar casa Liovenilor dela Suceava, nu putea avea fiinţă decât în măsura în care nu stânjenea negoţul autohton fie domnesc fie orăşenesc. Tot în această vreme, a secolului XV, se pomeneşte de câte un negustor evreu, dar sporadic. „Despre aceşti negustori străini, — spune d. Ioan C. Filitti, — mai ales Turci şi Evrei, este de observat că ei nu veneau decât numai până la hotarul ţării, sau până la un depozit intern, o carvasara; de aci, marfa era luată de negustorii de ţară şi desfăcută în interior, sau trecută în Ardeal”. 15 16). Mai târziu, după ce s’a întărit puterea turcească, ajungând dela gurile Dunării (1484) până la paşalâcul dela Buda (1541) şi cel dela Timişoara (1552), comerţul lăuntric ca şi cel exterior a fost considerabil stânjenit. Venise vremea de sguduire a breslelor, de fiscalitate exagerată, nesiguranţă, hatâr şi arbitrar în relaţii. Intermediarii deveniseră numeroşi, dar şi necinstiţi. Basarab cel Tânăr într’o scrisoare arată cum din pricina intermediarilor „mi sau sărăcit negustorii1. 1S). Breslele deveniseră „asiluri contra unei fiscalităţi neomenoase, asiluri asigurate de Stat, în care se retrag, nu numai meşterii, oi şi negustorii şi felurite categorii de străini, care numai în astfel de condiţii primesc să rămâie şi să lucreze”. 17). Cu toate acestea, breslele se vor organiza, căci vedem că prin credinţa şi osârdia acelor negustori şi meşteşugari harnici s’au ridicat atâtea biserici care şi astăzi stau mărturie. Numai în Bucureşti putem aminti pe aceia a Şelarilor, cu hramul la Sf. Niculae, a brutarilor, numită Mânu Cava fu, după numele starostelui, apoi Sf. Ni-colae Tabacu şi chiar Mântuleasa, Popa Tatu şi Zlătarii sunt ctitorii tot din aceiaşi 14) Loc. cit. Pag. 304. 15) v. Ioan C. Filitti: „Evoluţia claselor sociale in trecutul Principatelor Româneîn „Arhiva p. Ştiinţa şi Reforma ,socială“, ian. V, nr. 3—4. Pag. 366—367. 16) v. Ion Bogdan : „Relaţiile“, Voi. I. Pag. 124. 1 17) v. N. Iorga : „Istoria comerţului românesc“. Ed. 1925. Voi. I. Pag. 307. 419 © BCU Cluj categorie. Tot asemeni, în -celelalte oraşe din ţară : de prin secolul XVlIl-lea biserica Sf. Paraschiva din Păcurarii laşului era a breslei croitorilor, Sf. Andreiu a precupe-ţilor, Sf. Vineri a brutarilor, Sf. Ilie din Botoşani a blănarilor, Precista din Galaţi a bogasierilor, etc... V . In secolul al XV şi .al XVI au existat în oraşele noastre boeri, robi şi orăşeni, adică meşteşugari şi negustori. Erau „meseriaşi şi negustori, împărţiţi pe bresle; a-aceştia au fost chiar elementul caracteristic, orăşenii propriu zişi, justificând situaţia isocială, economică şi administrativă deosebită pe care o au târgurile în vechea noastră organizare”. Ei aveau şi „un regim deosebit şi de al boierilor şi de al rumânilor". 18). : Din a doua jumătate a secolului XIV, de când începe studiul lui C. Giurescu, pe bază de documente scrise, se poate constata prezenţa a două clase sociale bine definite: a) proprietarii (boierii şi răzeşii), şi b) ţăranii sau rumânii, „cu excepţia orăşenilor‘, în care intrau meişteşugarii şi negustorii, care erau îşi ei oameni liberi, tocmai prin condiţiile lor de viaţă liberă ,fiind legaţi prin funcţia ce o lîndeplineau de muncă nu de pământ. Dintru început deci, deosebirea era esenţială. „Lucrul constituia doar deosebirea cea mai mare dintre rumân şi omul liber". 19). Lucrul avea sens de obligaţie, de silnicie, de constrângere, fără „nici o limită de timp”. „Legătura rumânului cu pământul este un drept al lui”, pe care şi-l creiază tot prin muncă şi prin îmbunătăţiri, dar nu acest fapt caracterizează rumânia, ei „atârnarea în care se găseşte faţă de stăpânul său”, deoarece pământul nu-i aparţine decât prin folosinţă. Ceiaoe însă nu lămureşte d. N. lorga, trecând cu prea multă uşurinţă asupra unui capitol de mare însemnătate, limpezeşte d. C. C. Giurescu, atunci când precizează că „dacă termenii meşter şi meşteşug sunt relativ noi, de origine ungurească, în schimb maestru şi măestrie vin din fondul latin al limbii noastre ,iar numele meşteşugurilor fundamentale poartă tot numiri latine". 20). D. N. lorga, vorbind despre cuvântul meşteşug, arată că „primirea şi răspândirea lui se datoreşte faptului că într’un trecut îndepărtat, din veacul al XlII-lea înnainte, locuitorii celor mai vechi oraşe din Ţara Românească şi din Moldova au fost şi Uunguri". 21). Din confruntarea acestor două aserţiuni se poate totuşi deduce de partea căreia stă adevărul. Oraşele dădeau şi oameni pentru războiu, adică ostaşi, care erau sau numai lefegii, şi mulţi dintre aceştia au venit în sprijinul lui Ştefan Vodă, după cum povesteşte Miron Costin, atunci când boierii au pornit cu răsmeriţă în contră-i şi l-au scăpat de ei, alţii erau „în dobândă", trebuind a fi plătiţi pentru ea prin prada de războiu, şi mulţi dintre aceştia au slujit lui Vasile Lupii în războiul eu Tătarii. Dar oraşele mai aveau şi îndatorirea de a întreţine pe socoteala lor o samă de ostaşi, şi în cazul acesta fiecare breaslă îşi dădea partea ei de contribuţie. 22). Străinii pripăşiţi în ţară îşi aveau breslele lor: „Evreii, Armenii, Nemţii; în secolul XVII, Chiprovăcenii. Toţi puteau cumpăra în Bucureşti; numai Armenii puteau cumpăra şi vii împrejurul oraşului. Pentru străinii neguţători mai erau, pe lângă starostiile lor, şi ispravnicul de străini, şi sameşul de străini". 23). Lupta de izolare a fost aprigă, şi nu din pricina negustorilor români, care nu erau animaţi de vreun sentiment de ură, ei pentrucă evreii mai cu seamă, trăiau în cerc închis, refractari 18) Constantin C. Giurescu: „Istoria RomânilorEd. 1937. Voi. II, partea Il-a. Pag. 483. 19) C. Giurescu: „Despre Rumâni“. Ed. Acad. Române. Pag. 236. 20) Constantin Giurescu: „Istoria RomânilorPag. 542. 21) ,N. lorga: „Istoria Românilor în chipuri şi icoanePag. 262. 22) v. Constantin Giurescu: Loc cit. Pag. 513—514. 23) v. Ioneiscu-Gion : Loc. cit, Pag. 743. :....... 420 © BCU Cluj rânduielilor Statului, şi cu deosebire provocările lor de oameni cu moravuri necinstite duceau la dese conflicte. Până la 1500 „evreii nu sunt pomeniţi în documente" 24), deci ei nu făceau comerţ şi nici meşteşuguri nu practicau. Când începe a se vorbi despre ei, îi găsim luând camătă, sau sustrăgându-se vămilor, înşelând buna credinţă a negustorilor români. B. P. Hasdeu descoperă în Arhivele Municipale din Lemberg un document al lui Petru Vodă Şchiopul, dela 8 Ianuarie 1579. Văzând Domnul şicanele neguţători' lor evrei din Polonia, şi pagubele pe care le cauzează negustorilor români, a „convocat, după cum spune documentul domnesc, pe toţi negustorii noştri moldovineşti şi pe boerii de ţară, întrebându-i despre starea primitivă a eomercinlui nostru internaţional”. După ce analizează abuzurile, subterfugiile şi hoţiile evreilor polonezi veniţi în relaţii comerciale la noi în ţară, închee cu această hotărîre : „Să vă fie cunoscută alungarea evreilor din ţara noastră, nu din simplu capriciu, ci din cauza despera -ţiunii naguţitorilor noştri, care îşi pierd timpul aşteptând la hotar sosirea cumpărătorilor de vite, pe când evreii, trecând alăturea şi aducând la noi postavurile leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite din interiorul ţării, lăisând pe ne-guţitorii noştri la hotar cu buzele umflate; noi nu le-am refuzat să-şi cumpere vite şi în interiorul ţării, dar ea să ruineze pe neguţătorii noştri, una ca asta no putem îngădui". 25). Această măsură venea dela un Domn oare era el însuşi negustor, deci priceput în treburile acestei bresle. Dar din acest document, în afară de alungarea evreilor polonezi din ţară, se mai pot trage şi alte concluzii: în primul rând, Domnul pentru a lua aceste măsuri se sfătuia cu „neguţitorii noştri moldoveneşti”, punându-i alăturea de boieri, iar în al doilea rând, alungarea evreilor nu era determinată de un „simplu capriciu", şi de data aceasta nici măcar din dorinţa de a acorda privilegii negustorilor autohtoni, ci dintr’un principiu moral. Domnul însuşi supraveghiâ starea alor noştri, şi nu puţine sunt cazurile când „tot ca mari proprietari de pă moşii, ca oameni cu trecere politică, boierii trebuiau să facă negoţ. Ii găâim în această calitate de negustori în amândouă ţările, mai ales de pe la 1450 înainte". 26). Evreii şi protecţia elementului românesc de către Domn, formează un capitol destul de însemnat pentru istoria noastră socială şi economică, şi socotim că este o ruşine faptul că nu s’a găsit încă un istoric care să scrie o lucrare, acoperind această lacună. A fost o epocă de înflorire a negoţului, în care „străbătătoarea energie a Lă-puşneanului”, după cum o numeşte frumos d. N. Iorga, a fost un imbold pentru toată lumea; atât pentru negustorii străini cât şi pentru cei localnici. Corăbiile cu „marfa domnească” a lui Alexandru Lăpuşneanu mergeau până la Venezia. Mai de mult chiar, negustorii care erau mai toţi români, mergeau în locuri îndepărtate pe apă sau pe uscat. După Lăpuşneanu a venit represiunea lui Petru Vodă Şchiopul, amintită mai sus, dar provocările evreilor s’au înteţit de vreme ce, nu odată Domnii români s’au văzut nevoiţi să ia măsuri de represiune împotriva negustorilor şi meşterilor străini care fac „supărare locuitorilor”, după spusa lui Constantin Mavrooor-dat, sau pricinuesc „răzvrătire şi stricăciune”, după cum spune în alt loc Ştefan Vodă Raooviţă, care împiedeca pe români să facă legături de căsătorie cu ei, sau a cumpăra din prăvăliile lor. Tot asemeni, prin constituţia de la 1741, Constantin Vodă 24) v. N. Iorga : „Ist. Corn.”, Voi. I. Pag. 132. - 25) v. B. P. Hasdeu '.„Arhiva istorică a RomânieiJţom. I, Partea I. Pag. 172—173. 26) v. N. Iorga: „Ist. Com”. Voi. L Pag. 138. 421 \ © BCU Cluj Mavrocoidat hotărăşte : „copii slugi sau fete slujnice de vârstă până la 30 ani la jidovi să nu se mai afle slujind41. 27). Evreii fac necontenit camătă, spoliind pe negustorii români. Cutare călător pe vremea lui Duca Vodă spunea : „Evreii ce locuiesc prin aceste părţi au inventat şi înnoit, cum fac pretutindenea, nesfârşite angarii, ai căror arendaşi făcându-se, se servesc de ele pentru a suge sângele bieţilor supuşi, ajutaţi de autoritatea Domnului; sunt în cea mai mare parte din Polonia şi întrebuinţează cele mai răpăreţe meşteşuguri pentru a apăsa în folosul lor pe ori cine e silit a li trece prin mâini44. 28). La 1779, Alexandru Ipsilanti întăreşte Câmpulungului din Muntenia dreptul de a „nu intra străini să dăşchiză prăvălie şi să facă neguţătorie în oraş, ci numai ei pământenii să ţie prăvălie şi să-şi facă alişverişul dor... alţii străini nu pot a dăşchide de a ţine prăvălie44. 29). La 1783, Constantin Mavrocordat mergea şi mai departe cu hotărîrile sale în ceiace priveşte organizarea comerţului. El spunea : „fără ştirea starostelui şi a fruntaşilor nimeni să nu fie volnic a deschide dughiană44. Tot după a lui hotărîre, se impune închiderea prăvăliilor Duminica şi la hramuri. 30). O sumedenie de măsuri privind precupeţia şi comerţul mic, ca şi îndatoririle comercianţilor fie de ordin moral fie de ordin material, se iau pentru o mai bună organizare şi protecţie a autohtonilor. Până la influenţa austriacă, sub vechiul regim, starea breslelor s’a menţinut înfloritoare. „Breslele, — spune Ionescu-Gion, — ţineau foarte mult, până la bătae inclusiv, la şartul lor şi, cu dorinţa de a se întrece unele pe altele, munciau de zor, îşi făceau Concurenţă la toartă pentru bogăţia steagului breslei, pentru măreţia serbării anuale, când mergeau la anume biserică, la anume icoană ca să serbeze praznicul şi pe patronul breslei44. 31). Nu ne aflăm numai în faţa unor asociaţiuni de luptă pentru cucerirea unor libertăţi pe care le aveau, şi nici pentru întărirea unei solidarităţi care se menţinea prin firea lucrurilor, ei mai presus de toate, „breslele reprezentau nişte asociaţii morale. Fiecare era o familie: meşterul, cu calfele şi ucenicii, o formau. Li se dădea acestora o creştere, pentru care era răspunzător meşterul”. 32). Organizarea morală a breslelor nu avea în vedere numai relaţiunile breslaşilor între ei, ţinând de exercitarea unei meserii sau a negoţului, ci se întindea la morala familiei. „Copilul, spune în acelaş loc d. N. larga, era încredinţat de părinţi unui anume meşter fiindcă ei erau siguri că acolo el va fi păstrat sănătos şi moral44. Iar mai departe „meşterul, negustorul, când se gândea să-şi mărite fata, avea în vedere, înainte de toate, pe cel mai bun dintre calfe şi ucenicul se silea să ajungă calfă ca să poată fi ginerele stăpânului44. 33). După întărirea influenţei austriaee, situaţia burgheziei s’a schimbat considerabil. Breslele au început a se desorganiza, solidaritatea s’a deslânat, străinii au năpădit târgurile. Mai întâi grecii, apoi evreii. 27) v. Uricariul. Voi. IV. Pag. 404. 28) .cit. de N. Ionga : „Ist. Com.“. Val. I. Pag. 276. 29) v. „Studii şi documente,c, I—II. Pag. 312—313. 30) v. N. larga :„Ist. Corn.". Voi II. Pag. 77—78. 31) v. Ionescu-Gion.: Loc. cit. Pag. 743. 32) v. N. Ionga: „Evoluţia ideii de libertate“ Buc. 1928. Pag. 278 33) Id. Pag. 279. 422 © BCU Cluj O, PAJIŞTEA LARGĂ DE OYID C ALEDONIU O, pajişiea largă a unei triste ore Ce sună de plecare din nori pe totdeauna. Sunt singur Doamne, acum, o stea în aurore, Şi trec spre miază noapte, aşa cum trece luna . Aceste toamne verzi, aceste nopţi curate Ne’nneacâ tot mai mult, ca o tăcere grea. O, frunze ’n depărtări, din ceruri scuturate Şi dragostea frăţească şi pururea de stea. Cunoşti tu parcul ăsta, cu-atâtea nsigurări Prin care trecem azi, mai trişti ca niciodată ? O, liniştea brună a crengilor căzute pe cărări, Şi-a clipelor pierdute, în gânduri, altădată. 423 © BCU Cluj P O E S I I DE GEORGE MENIUC OSEMINTE Strigoi, ciudat câmpiei, suit pe o pră jină. Un craniu, altădată hulit şi ars de bici, Visează ’n deal amurgul brăzdat de rânduniei, Să-l cheme iar cu mâna, din prag, câte-o mezină. Ori la imaş să fugă de herghelia toată Şi stuhul nopţii, singur, departe să-l străbată. Arcuşul apei limpezi, pe şes cât o nuia, Vrăjit de murmur molcom şi cer întors, să-l bea. De n ar fi somnul veşted, în care inimi culci, Ar rumega şi astăzi licoarea ierbii dulci. Ciolan de roib, sprâncene, topite ca o sare, Trec zări necunoscute cu ceaţa în spinare. Ascunsă ’n osul rece e viaţa-i încropită. Zăbala n’o mai poartă şi orzul nu-1 mai ştie. Nechez de mânz şi urmă de ţeapănă copită , , S’au rătăcit cu anii şi ploaia în câmpie,.. . .. OGLINZI MULTICOLORE In ochii tăi nu caut pasiuni, ci simetrii. In ei se odihnesc bizare linii înmulţite, Nelimpezi armonii, dar, ca şi apa, vii Şi somnul mării cu luna sângerată de cuţite. 4*4 © BCU Cluj Vezi piscuri în azurul umed se avântă. Pe culmi de piatră melodia de ghitară Aş vrea să ardă pură, uriaşă, solitară, Iluminând torenţial o dragoste ee înspăimântă Şi aprinde în noi peşteri de nuntă, limpezi şi vii. Yor muri şi acestea ? Vor muri şi aceste armonii ? Cântecul nostru, profund ca Siberia ’n pădure, Va îngheţa în albii, nu va şti să murmure ? Piatră, lemn, talaz, toate mi-aduc aminte De ochii tăi ce oglindesc minuni terestre. Iubind, am asvârlit, hoţeşte, cu flacăra fierbinte In noaptea inimii de-au zăngănit ferestre. © BCU Cluj P O E S I I DE TEODOR SCARLAT % ÎNFRÂNGERI Bolnav mereu de cântec şi sclipiri, te-am adunat din albe amăgiri şi te-am aprins: tămâie pentru vis, lumină pură pentru drum deschis şi am plecat spre suflet, amândoi... Ce urme pământene-am dus cu noi, de ne-am oprit şi’ngânduraţi ne-am spus, că-i mai frumoasă floarea de noroi când o sărută soarele’n apus ?... CÂMPENEASCĂ E o frumuseţe prea tristă în peisagiuI ăsta de ceară, cu clopote glăsuind departe, stins... Prin miriştile tăcute a rămas din vară, ceva ca o rugăciune calda. în necuprins. Printre scaeţi, ca un roiu ameţit de albine — razele amurgului umed : coboară soarele — Domn... Câmpul miroase a tămâie şi a somn. II ascult cum respiră ca un bolnav în seară şi nu ştiu de ce simt ca mi-e dor de tine. 426 © BCU Cluj P S A L M DE PETRE PAULESCU Tot isgonesc dactile pe margini de caet Şi scriu mereu poeme de reverii albastre. Sub tâmple doruri albe îmi înfloresc ca ’n glastre Şi nostalgii mă mână pe pârtii de brădet. In cale îmi ies munţii cu pâicle mari în spate Şi piscuri mă adastă la fiecare pas. îmi cresc în gând prăpăstii şi stânci fără de glas Şi noaptea, lin coboară, din cer singurătate. Mă fugăresc în zare, tăceri, ca nişte ciute; Călcâiul sângerează prin bulgări şi slodum, Pe lături brazi se’nnalţă ca nişte rugăciuni Şi murmur de isvoare îl las să mă sărute. Tot merg mereu cu mine pe unde altă dată Am întâlnit pe Domnul pe cruce răstignit; Yreau să mă ’nchin Iisuse la Tine mulţumit Că Ţi-am fost spus la lume Divinitatea toată. 427 © BCU Cluj VICTOR PAPILIAN ŞI ARTA NUVELEI DE VINTILĂ HOR1 A Cartea de nuvele a domnului Victor Papilian, apăruta la începutul verii trecute, face parte din acele evenimente culturale cari pot fi înţelese numai dacă le priveşti din două puncte de vedere : acela al momentului pe care-1 încheagă în cadrul unei perioade anumite de istorie literară şi acela al valabilităţii proprii. Voi încerca, în studiul acesta pe care l-aş dori cât mai aproape de ambele perspective descoperite mai sus, să delimitez semnificaţia nuvelei domnului Victor Papilian şi să-i surprind tehnica ,adică să desfăşor harta unui procedeu de creaţie în lumina autorului însuşi. Recunosc dela început că îmi revine o sarcină nespus de grea, căci arta domnului V. Papilian e călită într’una din acele retorte unice în care, se conturează personalitatea complexă şi adâncă a unui mare scriitor: însă e prea vie recunoştinţa pentru creator şi prea plină de egoiste satisfacţii personale încrederea într’o literatură românească de valabilitate universală pe care mi-o dă lectura „Vecinului”, pentru a nu lăsa la uşă papucii comozi ai ezitării, E multă vreme de când nu s’a mai închinat un studiu unuinuvelist. Şi aceasta nu din vina criticilor ci din aceea a scriitorilor cari au părăsit nuvela pentru roman, lăsând în uitare un gen care face gloria literaturii noastre dela Costache Negruzzi până la Gib. I. Mihăeseu. A trebuit să asistăm în sfârşit şi la această umilinţă pe care scriitorul a acceptat-o în numele succesului momentan. Intr’adevăr, prin nu ştiu ce paradox, publicul a aderat la roman deşi lectura îndelungă, timpul cerut pentru a trece peste atâtea pagini şi sforţarea de a pricepe atâtea personagii, erau în contrast cu psihologia omului modern, cu setea lui de a înghiţi rapid timpul şi spaţiul, oare l-ar fi îndreptat mai de grabă către dragostea scurtă a nuvelei. E adevărat y că ceeaoe se cere acum nu e romanul în genere, ci un anumit fel de roman, care e cu siguranţă mai lesne de citit şi de înţeles decât orice nuvelă. Astfel că paradoxul ( despre care vorbeam mai sus se dizolvă dela sine şi persecuţia nuvelei devine explicabilă prin însăşi setea de facil a actualităţii. S’a scris multă vreme despre o criză a nuvelei şi a fost explicată parţial prin evadarea scriitorului dintre hotarele înguste ale genului. Sunt însă şi alte cauze cari 428 © BCU Cluj au determinat apariţia acestei crize. Căci dacă scriitorii cu renume au părăsit poziţiile acestui gen pentru a încerca să cucerească culmi mai înalte din punct de vedere material, ce i-a împiedecat pe scriitorii tineri să-işi facă un drum într’un domeniu unde nu-i pândea nici măcar ameninţarea înaintaşilor cu renume ? Există un singur răspuns : lipsa prozatorilor din rândurile generaţiei tinere. Avem poeţi tineri ea nicio altă ţară din Europa, avem tineri esseişti serios pregătiţi, cu condee ascuţite şi inteligente, gata să răstoarne totul fără a putea însă pune nimic în loc, dar lipsesc prozatorii. Cei câţiva care sunt şi din rândurile rare ale cărora a dispărut atât de dureros şi de repede promisiunea solidă a lui Pavel Dan, se pot număra pe degete, iar cei mulţi care scriu numai de dragul literei tipărite rămân dincolo de orice apreciere. Trebue să recunosc totuşi că arta nuvelei e una din cele mai pretenţioase şi că inexperienţa tinereţii scuză întrucâtva lipsa remarcată mai sus. Pentrucă pornind dela o definiţie sumară a nuvelei — nuvela e un fragment de viaţă — se poate ajunge la următoarea concluzie : a desface un asemenea fragment de viaţă dintr’un întreg şi a-1 reprezenta într’un cadru restrâns, oare să-i păstreze intact interesul şi individualitatea, e tot atât de greu ca a construi edificiul unei vieţi întregi în spaţiul încăpător al unui roman. Iată deoe nuvelistul perfect trebue să stăpânească acea rară putere de concentrare şi de schematizare a acţiunii, care să redea în linii suple şi precise, conflictul unic al unui om cu societatea, cu natura, sau cu sine însuşi. Ceeaoe scuză întrucâtva absenţa scriitorilor tineri din rândurile uitate ale nuvelei, sunt, deci, tocmai dificultăţile nenumărate de care se lovesc talentele ce abia au început să se definească. Marea artă a nuvelei rămâne fără ’ndoială un privilegiu al maturităţii şi al calităţii înnăscute, iar criza care a bântuit de câtva timp literatura noastră e datorită absenţei acestor privilegii sau nesocotirii lor de către acei ce le posedau însă le părăseau pentru îndeletniciri mai puţin nobile dar mai rentabile. A continuat totuşi să existe, în paginile periodicelor literare un fel de nuvelă adaptată gustului actual, adică foarte depărtată de ceeaoe s ar putea numi un ideal sau măcar o perfecţionare a genului. Căci despre o evoluţie a nuvelei în cadrul acestor apariţii săptămânale sau lunare, se poate vorbi, despre o evoluţie către superficialul modern însiropat de conflicte erotice sau, uneori, târnuit prin diverse sosuri politice, însă nu aceasta era calea pe care s’ar fi putut continua realizările izbutite ale predecesorilor. Din fericire o puternică stavilă moralizatoare, care-şi trăieşte acum declinul datorită excesului de zel, -— şi o înnoitoare curăţenie în vechiturile infecte ale politicului, au suprimat şi în literatură cele două extremisme inspirate de un modernism prost înţeles. Şi, de voe sau de nevoe, realismul grotesc sub firma căruia se ajunsese la adevărate crime de lese majestate literară, a pierdut ascen-.i dentul în folosul unui romantism evoluat care extrage din fantastic esenţe de ceai! mai pură calitate. Şi dacă se poate scrie astăzi despre un început de renaştere a nuvelei, faptul se datoreşte acestei salvatoare convertiri la fantastic. Intre hotarele ei trebue integrată literatura nuvelistică a d-lui Victor Papilian, deşi scrisul d-sale rămâne uneori tributar unui realism ciudat care se descompune în fantastic ca o j dovadă a convertirii definitive oare va veni. „Vecinul” e icoana cea mai vie a acestei convertiri şi, în acelaş timp, măsura cea mai justă a marelui talent pe care-] stăpâneşte autorul lui. . * * * Personalitatea de nuvelist a domnului Victor Papilian e interesantă nu numai prin perfecţiunea cu care se realizează şi pe care o simţi în timpul lecturii ea pe o 429 © BCU Cluj A artă personală, dar şi prin varietatea esenţelor eu care lucrează. Gândiristul Victor / Papilian, atât de modern integrat în spiritul nou al revistei, e un om de ştiinţă, un t medie care priveşte sufletul prin prisma clară şi precisă a ştiinţei. Iată dece fantasticul în nuvela sa nu are nimic neverosimil, ci apare ea o realitate puţin obişnuită, de existenţa căreia nu te îndoeşti totuşi, pentrucă e prezentată cu toată seriozitatea /§ unei experienţe ştiinţifice. întruna din nuvelele cele mai desăvârşite ale volumului, „Trădare”, drama miraculoasă a celor doi amanţi îndepărtaţi cari fecundează spaţiile eu dragostea lor, e apropiată de controlul simţurilor şi făcută plausibilă prin apariţia unor semne vizibile cari reprezintă amprenta bărbatului străin şi cari apar pretutindeni ca un semn al eternei lui prezenţe. E vorba în această nuvelă de întâlnirea soţiei personagiului principal cu un Portughez care după ce o cunoaşte la un bal, pleacă peste ocean, lăsând în sufletul femeii pe oare o cucerise în întregime prin simpla lui apariţie, o dragoste uriaşă care se va manifesta în toate împrejurările. Astfel copiii legitimi ai acestei femei care nu păeătuise decât cu sufletul, aveau să poarte pe obraz pata roşie pe care o avea în acelaş loc omul plecat. Până şi florile care creşteau în preajmă duceau în petale dovada acestei iubiri care impresiona spaţiile şi imprima lucrurilor şi fiinţelor din jur semnul puterii ei. Scena culminantă a acestei acţiuni, unice în literatura universală, e aceea în care martorul uimit al povestirii descoperă pe cer într’o noapte de vară, o stea roşie deasupra femeii care privea din grădină constelaţia centaurului. Pregătirea scenei e atât de nuanţată şi atât de dramatică, încât acţiunea care urmează găseşte în noi ecoul adânc al presimţirii : „Ne găseam în balcon. O teroare delicioasă punea în tremur nisipul fin al emoţiei. Bolta grea de stele, ea un năvod plin, tras din apele nopţii, părea că se strânge în jurul nostru. Clinchet de nestimate, umbre metafizice, coşmar, poezie...” (pag. 81). . Deslegarea povestirii prin moartea femeii care, după noaptea aceasta de confundare şi fecundare în misterul Centaurului naşte un monstru jumătate om, jumătate cal, e zguduitor de surprinzătoare. In aceeaşi zi, împins de fluidul misterios al acestei iubiri supra-pământeşti, Portughezul sosea de peste Ocean să-şi ia copiii... Iată o poveste care nu seamănă cu nimic, o contopire de real şi fantastic din care se desprinde însuşi tipicul artistic al d-lui V. Papilian. Nuvela d-sale e o îmbinare de planuri la întretăerea cărora izbucneşte conflictul care se rezolvă întotdeauna în defavoarea realităţii. Sar putea vorbi despre pesimismul acestui om de ştiinţă care rămâne nedumerit la capătul fiecărei experienţe şi care bănueşte ş dincolo de conglomeratul de celule omeneşti existenţa unui mister care scapă de i sub controlul bisturiului şi al microscopului. Atei convinşi, eroii d-lui Papilian se izbesc întotdeauna de neprevăzut, de pecetea vie a unei puteri despre care nu-i învăţase nimic ştiinţa lor. In acest sens e semnificativă nuvela „Groază" care propune problema reînvierii prin procedee ştiinţifice, rezolvată însă din punct de vedere creştin, căci viaţa oare reîncepe în trupul smuls de sub puterile morţii nu e tot una cu sufletul oare refuză să se reîntoarcă. Omul înviat nu e decât o bestie care, abia adusă la viaţă, sfâşie umărul iubitei sale şi-l mestecă satisfăcut căci „în timpul morţii i se făcuse foame". Adevăratul chip al omului mort plecase odată cu sufletul, iar procesul artificial al învierii răscolise doar o viaţă superficială readusă pe planul primitiv al instinctelor. E în fond un pesimism calculat, pesimismul personagiului voit astfel şi pus în faţa îndoelii pentru a reliefa cu atât mai puternic sentimentul creştin al autorului. S’ar putea alătura arta d-lui Papilian de aceea a unui Franşois Mauriae sau Georges Bernanos. marii scriitori catolici cari 43° © BCU Cluj propovăduesc morala creştina prin zugrăvirea crudă a răului şi a păcatului. E o artă a contrastului de două on valabilă căci scopul moralizator sau simplu creştin e înfăţişat indirect prin problematica abilă şi complicată a operei în sine. N’am alăturat arta d-lui Victor Papilian de aceea a scriitorilor francezi citaţi mai sus dintr’o simplă căutare de efecte. Căci sunt corespondenţe creştine care se ating pe deasupra dogmelor şi cari revelează substratul sincer al personalităţii literare pe care încearcă să o schiţeze rândurile acestea. Despre creştinism s’a scris cu ocazia apariţiei fiecăreia din operele d-lui Papilian şi în descoperirea lui ca trăsătură fundamentală a unui temperament şi a unui crez artistic, s’a stabilit corelaţia puternică dintre autor şi coordonatele doctrinare ale „Gândirii”. Creştinismul celui ce a scris „In credinţa celor şapte sfeşnice” ascunde, ea şi creştinismul lui Mauriae, o întreagă artă poetică, un misionarism paradoxal care are avantagiul fantasticului la scriitorul ortodox, faţă de realismul crud şi uneori ieftin, al celui catolic. Căci în timp ce prezentările descompuse, ca o ghehenă actuală şi descurajată, ale lui Mauriae se rezolvă uneori îndoelnic şi au de cele mai multe ori înfăţişarea de sensaţional a unui „caz”, rămânând totuşi legate de realitate prin tendinţa autorului de a moraliza cu orice preţ, — fantasticul din opera d-lui Papilian îşi desfăşoară flamurile sub cerul exact şi în aparenţă controlabil al adevărurilor ştiinţifice. Substratul creştin rămâne să se ivească abia la sfârşitul lecturii, când gândurile caută in urmă axa adevărată a acţiunii. In numele aceluiaş fantastic de origină ştiinţifică d. Papilian înehipue în nuvela „Râsul”, una din perlele volumului şi a întregii literaturi, naşterea minunată a unei noi spiţe omeneşti : fiinţele păcii, cari aveau să populeze globul după moartea noastră. Cadrul experienţei la care asistă un medic român şi unul indian, e aşezat pe malurile Gangelui în ţinuturile sălbatice şi fastuoase ale junglei. In clipa în care animalele se împăcaseră cu oamenii presimţind minunea ce se pregătea, două coline începură să se frământe „ca două trupuri de om, care anevoe, cu pieptul, îşi făceau drum la aer şi lumină11. Era efortul de a se desprinde din humă al unui nou cuplu omenesc. Intervine atunci barbaria realistă a evreului Fainsilber, care răscoleşte acest colţ de paradis ca să găsească şi să distrugă simbolul păcii. Şi când cele două trupuri se înalţă pe cerul înstelat ca două umbre de lumină, mitraliera evreului le doboară şi Ie ucide, căci comunismul pe care venise să-l propage era în conflict fatal cu acest miracol care-l contrazicea. Sunt scene de un dramatism atât de intens şi de neobişnuit încât recheamă de nenumărate ori atenţia, de fiecare dată cu sensaţia nouă de a participa tu însuţi ca cititor la un mister cu totul dincolo de literatură. Fantasticul d-lui Papilian realizează un stupefiant tur de forţă : desprins din realitatea normală, el îşi creează sie însuşi o altă realitate, o paradoxală realitate a fantasticului. Nuvelele „Groază11, „Trădare” şi „Râsul” ilustrează ciclul acesta de irealitate extra-reală, izbutind în acelaş timp să se aşeze, ca valoare literară, în fruntea nuvelisticei moderne. Foarte mulţi scriitori au încercat să surprindă axa existenţială a poporului evreu. Unii, umanitarişti cu desaga încărcată de lacrimi şi de mănuşi, au văzui numai nenorocul, blestemul sau ciudata continuare a unui destin fără ideal precis. Chiar fiii neamului lui Izrael s’au silit să scrie cu lacrimi, poate nu atât din necesitatea organică de a se reprezenta, ci din îndemnul specific al rasei de a-şi acoperi cu mila altora propria slăbiciune şi prefăcătorie. Alţii au privit problema din punctul de vedere anti, centrându-se în jurul ideologiei rasiste, mai mult criticând şi spumegând decât lămurind. Cărţile fade şi în doi peri ale fraţilor Tharaud, scriitorii cari 431 © BCU Cluj întruchipează azi împreună cu Andre Maurois, cu Jean Giraudoux şi alţi câţiva, cea mai stilată mediocritate franceză, n’au contribuit cu nimic la limpezirea problemei. Romanele cari s’au scris în străinătate despre sufletul evreesc au fost pornite fie din spirit de ură oarbă fie dintr’o simpatie care inspiră tot atât de puţină încredere. Inutil şi primejdios sau, dimpotrivă, surghiunit şi plin de calităţi, poporul ales a rămas încă, o enigmă ambulantă, eu sufletul ascuns şi necunoscut poate nici celor ce-1 poartă în trup. D. Victor Papilian, situându-se dela început pe culmea rară a obiecti vităţii, descoperă în ura, mobilul ontologic al lui Izrael. Giovanni Popini, într’o carte apărută mai de mult, vorbea, referindu-se la acelaş subiect, despre destructi-vism şi îl ilustra cu numele şi cu opera celebrităţilor iudaice. Era cea dintâi şi cea mai serioasă ipoteză. „Ura”, nuvela de adânci rezonanţe a d-lui Papilian, aduna intr’un simbol toate nedumeririle şi le rezolvă simplu cu arta aceea de maestru dibaci şi ordonat care-i e caracteristică. Goldenfun Zanwel, evreul sărman care-şi vedea neamul bolnav de ură împotriva creştinilor, are impresia că va transforma universul, că va aduce el gloria pe care o râvneşte poporul ales. Ascultând rugăciunea unui evreu bătrân, vede astrele cum îşi limpezesc misterul şi cum se apropie de cunoştinţa adevărată. Insă în centrul acestui univers nou care se reface sub privirea lui înnebunită apare crucea, pretutindeni, în pântecele stelelor şi în sufletul atomilor. Şi atunci, dându-şi seama că Dumnezeu l-a minţit, sare în spaţiu ca să nimicească fotul : căci găsise marele simbol, ura, care putea să justifice şi să dărâme totul. „Şi înălţându-se pe balustrada balconului s’a aruncat în spaţiu, să adune într’o îmbrăţişare toate crucile de lemn, ca pe un mănunchiu de aşchii, şi să le arunce în foc“ (pag. 146). Aceeaşi sete de distrugere şi aceeaşi ură împotriva a tot ceeace depăşeşte cruzimea realităţii, apare în „Râsul”, unde, cum am văzut mai sus, evreul comunist Fainsilber ucide cu mitraliera sufletul omului nou. Nuvela aceasta cuprinde pe lângă dramatismul unei acţiuni cu totul inedite şi pe lângă o subtilă analiză a personagiilor, un pasagiu a cărui valoare psihologică nu poate fi trecută cu vederea. II citez în întregime pentru a pune în faţa cititorilor o bucată de antologie. „Nu ştiu dacă aţi observat râsul Ovreilor când se simt stăpâni. El contrazice regulele mimicei şi depăşeşte explicaţiunile psihologilor, ascultând parcă de legi specifice neamului lui Izrael. Nimic din ironia subtilă a Francezilor sau din râsul nostru bădăran, dar prietenos. Ovreiul poate râde fără ca vreun muşchiu al feţei lui să se contracte, doar din sclipirea ochilor şi coloritul feţei, râs de sânge şi de fiere; sau, dimpotrivă, schimonosit, cu toţi dinţii la vedere, eu toate sbârciturile fărâmiţate în obraji, svârcolindu-se de voluptate eu toţi porii în erecţie şi întreaga făptură contractată din beregată până’n pumni, ca’n spasmul sexual. Atunci râsul lui hăue pe tot globul, fiindcă veşnic triumfă. Atunci râsul lui e tare, fiindcă veşnic crucifică. Atunci râsul lui e fericit, fiindcă veşnic batjocoreşte pe cel lovit şi pe cel ce a lovit...”. O lumină deosebită scaldă întreaga operă a d-lui Victor Papilian. Atmosfera pe care o crează nuvelele d-sale are ceva din tragedia revelată şi stranie a unui amurg de toamnă. Culoarea plumburie a unui lac întins pe luciul căruia stărue pâlpâirea roşiatică a ultimelor raze! E foarte multă moarte legată de fantasticul acesta maeabru, dincolo de care te surprinde totuşi intenţia sănătoasă a autorului. 432 © BCU Cluj Întocmai ca amurgul dincolo de melancolia căruia bănueşti graţia proaspătă şi reconfortantă a zorilor... Chiar în nuvela cu fond mai realist, angrenată în istorie, care e „Iată marfa stăpâne”, pluteşte lumina aceasta obsedantă care oonstitue farmecul inef abil al literaturii d-lui V. Papilian. E poate în întreaga operă a d-sale, freamătul unei societăţi în prefacere, care recurge la idei şi la probleme filosofice sau ştiinţifice ca la insule salvatoare, menite să aducă o lămurire şi o linişte. Romanele de până acum, „In credinţa celor şapte sfeşnice” şi „Fără limită”, ilustrau frământarea aceasta şi o înfăţişau pe un plan social oare, oricât de întins, îşi căuta cu aceeaşi pasiune salvare în credinţă, în ideea de Dumnezeu sau în echilibristici subiective cari, de cele mai multe ori, sfârşeau în neant. Cazul judecătorului Ermil Gărdăreanu eroul principal din „Fără limită”, mi se pare în deosebi semnificativ. Preferinţa aceasta sau, mai de grabă, luciditatea critică a scriitorului, e manifestă chiar într’o nuvelă istorică aşa cum e „Iată marfa, stăpâne”, unde eroii se caută pe , ei înşişi în atmosfera turbure a începuturilor creştinismului. Ştiinţifismul ateu şi j veşnic învins din nuvelele fantastice analizate mai sus, înfăţişează aceeaşi nesiguranţă, i aceeaşi luptă cu concepte încă neoristalizate, cu îndoeli din frământarea cărora aştepţi parcă ivirea unui adevăr definitiv şi a unei lumi noi, ea în ciudata aşteptare din „Râsul” în care prinseseră contur fiinţele unui alt ev omenesc. Dramatismul halucinant al romanelor lui Dostoievschi trăieşte tot prin redarea unui început de lume, zbuciumată şi nesigură, lumea slavă a Rusiei pravoslavnice încurcată în iţele unei civilizaţii eu care nu se obişnuise încă. Care poate fi, pentru literatura noastră, sensul operei d-lui Papilian şi a nuvelei sale în special, pe oare o ilustrează apariţia „Vecinului” ? Chiar din cuprinsul acestei încercări critice sar putea, cred, descifra importanţa hotărîtoare a contribuţiei de fantastic pe care am scos-o în evidenţă. Pentru decadenţa îndeobşte cunoscută a nuvelei noastre, glasul nou al d-lui Papilian echivalează cu o punte de salvare. El nu numai restabileşte contactul cu tradiţia de glorioasă amintire a nuvelei româneşti, dar deschide, pentru puternicii cari-1 vor putea urma, un drum fără precedent. împotmolită multă vreme în mlaştina fetidă a unui naturalism care nu era cel puţin de tradiţie românească, rătăcită pe coclaurile seci ale acelui realism modern care rima ou toate experienţele Occidentului, literatura noastră tânără poate extrage din lecţia solidă pe care o oferă d. Papilian esenţa vie a unei ars poetica. Paginile „Gândirii” în ospitalitatea largă a cărora a crescut opera aceasta renovatoare, dovedesc încă odată spiritul de înţelegere care le animă faţă de orice creaţie demnă de numele acesta. Că atâta ;mişcare şi lumină s’au desprins în şaisprezece ani de viaţă fără declin şi fără de moarte, nu mai surprinde astăzi. „Gândirea” a crescut odată cu veacul şi a clădit, nu o şcoală literară, ci o epocă literară care se confundă cu întreaga literatură majoră de după războiu. A fi „gândirist" astăzi echivalează cu a participa la efortul unic al desvoltării noastre culturale. Termenul acesta se potriveşte pe umerii d-lui Victor Papilian ca o mantie de gală. 433 © BCU Cluj C R O N I C I IDEI, OAMENI, FAPTE ŞTIINŢĂ, RUGĂCIUNE ŞI LUMINĂ TABORICĂ II Iată acum a doua problemă zbătută între raţionalismul scientist al lui Varlaam şi experienţa harică a Sfântului Grigorie Palama şi a înaintaşilor săi: Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea aceasta constitue o permanentă şi apostolică tradiţie în spiritualitatea ortodoxă. Dacă n’a fost public cunoscută — din pricina caracterului ei sacru, care o făcea accesibilă numai iniţiaţilor — până în veacul XIV, când se iscă isichasmul, în viaţa monahală însă de până atunci, a fecundat un stil de trăire specific răsăritului. De aici neputinţa lui Varlaam de a-i prinde rosturile înalte, fiindcă el se formase în apus. La aceasta se mai adaogă şi reauacredinţă a lui, care-1 împiedecă să recunoască justa poziţie de argumentare a lui Palama. Ce este rugăciunea lui Iisus, isau mintală, sau neîntreruptă, sau internă, sau a inimii ? Aceste masive atribute, care nuns vorbe goale, ci pline de substanţă spirituală, pot da o idee generală de aderenţa plină şi adâncă a acestei rugăciuni la realitatea mistică a lui Iisus. Căci mintală este, plină fiind mintea numai de numele Lui — exclusă fiind orice altă prezenţă; neîntreruptă este, fiindcă neîntrerupt trebue să te robeşti, cu toată fiinţa, numelui Lui Iisus; internă este fiindcă trebue isă te ascunzi cu Iisus în lăuntrul tău şi să lînigenunchi acolo ca’ntr’un altar, că „mintea este liturghisitorui, iar inima este altarul pe care aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii”; şi însfârşit este a inimii fiindcă inima este altarul pe care trebue să jertfim lui Iisus toată fiinţa noastră Articulată concret rugăciunea lui Iisus este aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, milueşte-mă pre mine păcătosul”. Amănunte despre (Origina acestei rugăciuni, documentate aprecieri şi subtile intuiţii, care rivalizează cu gravitatea ştiinţifică a tonului şi ■cu cleştarul stilului, găsiţi în eseul d. prof. Ni-chifor Crainic: Rugăciunea lui Iisus (Gândirea — an. XVII, nr. 5). .Noi menţinem discuţia în cadrul datelor furnizate de disputa isiohastă, aşa cum a expus-o păr. D. Stăniloae în: „Viaţa .şi învăţătura Sfântului Grigore Palama” (Sibiu 19.38), de care ne-am ocupat şi’n numărul trecut al „Gândirii”. Aşadar textul concret al rugăciunii inimii este cel de mai sus intuită iînsă în articulaţia, ei spirituală şi urmărită în procesul ei de asceză, adică în metoda de interiorizare a lui Iisus prin această rugăciune, ne găsim deodată în faţa unui complex de probleme, concretizate în aceste două: antropologia creştină şi harul divin. De .altfel în îmbucătura dintre aceste două realităţi stărue esenţa religiei creştine. Şi de aici a pornit şi neînţelegerea dintre Varlaam şi Palama. Rostul acestei rugăciuni „este de-a aduna mintea în inimă, ca de-aeolo să înalţe neîntrerupt, la început 'în cuvinte, mai târziu numai după sens, scurta rugăciune a numelui lui Iisus (p. 45)”. Oa să .ajungi însă ,1a această putere extraordinară de a-ţi aduna mintea iî.n inimă, se cer dureroase exerciţii spirituale, după o riguroasă metodă, care are mai multe variante în mistica isiohastă. Să venim la cea cunoscută sub numele lui Simian Noul Teolog: „Şezând într’o chilie liniştită, singur într’un colţ, ce-ţi şpun: închide uşa şi ridică mintea dela tot oe-i deşert sau trecător. Apoi sprijinindu-ţi barba în piept şi lîndreptându-ţi ochiul (sensibil, cu toată mintea spre mijlocul pântecului, adecă spre ombilic, comprimă respiraţiunea aerului care trece prin nări .pentru a nu respira uşor, şi cerceitează cu mintea interiorul măruntaielor pentru a afla locul inimii, unde obişnuesc să se găsească toate puterile sufleteşti. Mai 'întâiu vei afla un întunerec şi un strat gros de nestrăbătut, dar stăruind şi făcând acest lucru noaptea şi ziua, vei afla, o minune!, o fericire nemărginită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, 434 © BCU Cluj vede ceeâce n’a crezut niciodată; vede aerul din interiorul inimii şi pe sine întreagă plină de lumină şi de discernământ şi din acel moment, îndată ce se arată o cugetare o .alungă şi nimiceşte, mai înainte a se închega şi lua forma, prin .chemarea lui Iisus Hrdistas” (p. 47). Metodele acestui exerciţiu, care în aparenţă pare ciudat şi care a dat lui Varlaam .prilej de înveninate ironii, numind pe isichaşti omfalopsichi adică „cu sufletul în buric”, metodele acestea sunt variate şi multe dar în esenţă sunt aceleaşi. Ele sunt necesare pentru începători „până ce mintea, o-bişnuindu-se cu lucrarea aceasta, va înainta şi va primi putere dela Sf. Duh ca să poată să se roage .întreagă şa stăruitor. Atunci nu mai e de lipsă să vorbeşti ou gura, dar nici nu se mai poate; ajunge atunci să săvârşeşti lucrarea cu mintea” (p. 50). Acestea sunt cuvintele lui Grigore, Sinaitul, care iată ce spune mai departe: „înţelegi că nimeni nu poate prin sine să ţină mintea, de nu va ţine Duhul... Căci prin călcarea poruncilor celui ce ne-a renăscut, ne-am despărţit de Dumnezeu, pierzând simţirea mintală a lui şi unirea cu EL Alunecând mintea de acolo şi despărţindu-se de Dumnezeu, e purtată pretutindeni ca un prizonier. Şi nu poate fi oprită altfel, decât dacă se supune lui Dumnezeu şi e oprită de El şi se va uni cu El cu bucurie şi se va ruga Lui stăruitor şi continuu... înfrânează mintea şi reţinerea respiraţiei prin strângerea gurii, dar numai în parte şi iarăşi se împrăştie. Când vine însă lucrarea rugăciunii, atunci ţine propriu zi.s acelea la sine mintea şi o umple de bucurie şi o scapă de robie” (p. 50). Această siguranţă a poziţiei isichaste, rostită până în amănunt iîţi dă impresia tare a unei realităţi adânc trăite, pe care n’o pot zdruncina tancurile de perfidie ale unui Varlaam sau altul. Şi totuşi, iată câteva accente din spasmul .spiritualist al înverşunatului Varlaam, în care nu ştii .ce să admiri mai mult: slugărnicia faţă de porunca papală, sau reaua credinţă faţă de adevăr, căci în amândouă ipostasele se comportă magistral. II demască însă cleştele logicei pa-lamite şi-l copleşeşte .certitudinea spirituală a Sfântului Grigore. Prinzând în graba atacurilor .câteva elemente din metoda exerciţiilor isichaste, Varlaam spune: „cel ce se ocupă cu rugăciunea, trebue să dea odihnă simţurilor. Acela trebue să-şi mortifice deplin partea pasională a suflatului aşa încât să nu mai lucreze prin nieiuoa din puterile ei. La fel toată lucrarea comună a sufletului şi a trupului. Căci fiecare e piedecă pentru rugăciune. Mai ales întrucât se fe.ce ou oarecare silă, sau produce plăcere ori durere, îndeosebi simţului .celui mai material şi mai iraţional: celui prin care luăm cunoştinţă de dispoziţia trupului”. La obiecţia lui, Balama răspunde că atunci ar trebui să renunţăm la orice exerciţiu spiritual ca: post, vagere, îngenunchere, închinăciune „căci toate acestea pun în lucrare 'simţul despre ■dispoziţia trupului şi turbură sufletul în rugă-giune” (p. 64). Aici intervine o .distincţie a lui Grigore Pa-lama care îngenunche trufia pretinsă ştiinţiifică a lui Varlaam, distincţie care ţine de psihologia creştină şi anume: două feluri de lucrări mişcă simţurile noastre: lucrările din lăuntrul nostru şi cele din afară. Intriun exerciţiu spiritual lucrările din afară trebue să înceteze, .ca să înflorească nestingherit cele din lăuntru. Cele din afară turbură isiohia, liniştea credinciosului .care vrea .să-şi adune mintea în .inimă. Cele din lăuntru însă provoacă simţurile la o fecundă colaborare care ajută la început activ la mortificare şi abia pentru .cei perfecţionaţi în rugăciunea mintală devin şi ele oarecum pasive. Şi asta sub raportul condiţiei umane numai fiindcă în fond toată .fiinţa celui învrednicit de-un atare har, freamătă de-o sacră bucurie. „.Rugăciunea fără durerea prin .simţuri e incoloră, e uscată. Acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu” — „Rugăciunea adevărată este o lucrare perpetuă produsă de har în inimă şi 'înrădăcinată -în suflet, un izvor de bucurie sfântă caire atrage spre sine mintea şi o scoate de sub închipuirile multiple şi profane, iar bucuriile din ea se revarsă şi asupra trupului lucrând în trup, dar rămânând totuşi duhovnicească... Căci „spre Domnul a nădăjduit inima mea şi m’a ajutat şi trupul meu a înflorit” (.p. 66). Dar Varlaam nu recunoaşte puterea efectivă a harului .asupra trupului şi conchide că suflatul ise înrăeşte prin ceeace are -comun cu trupul: „Iubirea lucrărilor cari sunt comune părţii pasionale a sufletului şi trupului, ataşează sufletul trupului şi-l umple ide înbunerec” (p. 66). Acestei false argumentări Palamia .îi răspunde: „Cele duhovniceşti cari nu vin dela trup peste minte ci dela minte peste trup, ridică trupul -în sfera duhului. Harul Duhului prin mijlocirea sufletului trece şi :1a trup şi-l îndum-nezeeşte, abătându-1 dela cele rele... Acesta e caracterul lucrărilor misterioase din -trupul celor dedaţi iisichiei” -(67). Şi pentrucă Varlaam susţine că e exclus ca simţurile să poată fi folositoare în rugăciune, ci că trbbuesc mortificate, răspunde sfântul .Grigoriie că este adevărat că uneori se anulează total simţurile şi a-îceasta în extaz. Extazul însă este o ieşire din noi ,ca:re durează foarte puţin. In isiehie însă „eliberarea de patimi nu este omorîrea părţii pasionale, ci îndreptarea ei dela cele rele spre 435 © BCU Cluj cele bune, spre cele dumnezeieşti... Astfel liber de patimi este cel oare--a lepădat obiceiurile rele, dar e bogat in cele bune... Firesc e -ca prin .minte să cunoaştem pe Dumnezeu, prin partea pasională să ne câştigăm virtuţile, în loomcupis-cerniţă să sădim iubirea curată, iar partea irascibilă să dobândească răbdarea. Pe când cel care mortifică partea pasională, e indiferent atât faţă de bine cât şi faţă de rău” (-p. 69). Totuşi Varlaam insistă asUpra părerii lui de a nu participa partea pasională la rugăciune ,iar Grigorie Palama lîi răspunde -c’un ac-cent îndesat de final efort, ,,că prin partea pasională iubim pe Dumnezeu şi pe aproape şi urîm răul. Ori iubirea lui Dumnezeu .şi ura răului n-e împiedecă -să vedem pe Dumnezeu ? Precum nu omoară cugetarea cai -cari-şi ocupă gândul numai cu Dumnezeu şi depărtează cugetele rele, aşa nu -omoară partea pasională cei care iubesc binele; omoară numai raportul acesteia cu eel-e rele, înt-or-când-o întreagă spre iubirea lui Dumnezeu” (p. 70). -Se vede deci limpede cât de sâcâită şi plină de nesiguranţă est-e poziţi-a lui Va-rlaam care vrea să vadă în asceza răsăriteană o totală condamnare a trupului şi care în fond, cum documentează iGrigorie Palama, -este o aspră străduinţă de .a îndumnezei odată cu sufletul şi trupul. Rugăciunea, lui Iisus, în practica isi-cha-stă, implicând o anumită practică de aspră asceză, toţi termenii discuţiei palamite privesc şi rezolvă problema sub s-emnul specific al isicihiei, care de altfel se integrează perfect în milstica general ortodoxă. Numeroasele pasagii reproduse au rostul uneii familiare apropieri a gândului -cu albe aripi de credinţă al Sfântului Grigorie Palama, alături de care suferă crunt tăgada fără certitudinea rădăcinilor -adânci şi fără bucuria harului, a lui Varla-am. Râm jetului -care vrea să hici'ue practica isi-ohastâ şi se îndreaptă, din ordin apusean, spre ombilicul monarhismului ră-săritean — atât putea pricepe Varla-am din dialectica hari-că a celui mai adânc fenomen spiritual din răsăritul -creştin ! — Grigorie Palama îi răspunde pe-u-n ton de toleranţă adevărat monahală: „...întrucât trupul în tot ce face, reprezintă ca o icoană mişcările Interioare, o întoarcere q-uasiicirculară a lui spre sine, încihi-pueşte şi -realizează întoarcerea minţii dela cele externe spre sine” -(p. 7-2). — Dar Varla-am dis-preţueşte cu .suverană suficienţă lumina pe care spun isicbaştii că o văd în concentrarea rugăciunii Inimii, -afirmând „că singura lumină spirituală e lumina ştiinţii, pe care o au învăţaţii”. Iată-ne aşadar lângă cea de a treia problemă pusă de cartea păr. D. Stăniloae: lumina taborică, sau mintală. Ce este -această lumină? In nici-un caz nu este o entitate materială, născută din ciocnirea nu ştiu căror intimităţi atmosferice sau rezultatul nu şti-u -căror articulaţii electrice, ci o realitate harică, „strălucire şi har dumnezeesc văzută nevăzut -şi cunoscută neînţeles, numai prin experienţă” (p. 74). — Dar nici „fiinţa lui Dumnezeu nu e, -căci aceea e neatinsă şi neîmpărtăşibilă; înger iar nu e, căci poartă caractere duimne-zeeşti. Uneori scoate din trup -ca pe Pav-ed, alteori transfigurează şi trupul, luminându-1 şi îndumnezeimdu-1 şl pe el ca pe Moiisi când cobora de pe Sinai. Uneori devine perceptibilă şi pentru ochii trupeşti, ceea-ce e -o mare minune. Uneori celui ce-,o v-ede îi şi grăeşt-e cu cuvinte negrăite, ca lui P-aivel. Lucrul acesta Scriptura, Părinţii -şi isichaştii -îi numesc lumină. Dacă Varlaam are o numire mai bună, s’o -spună” (p. 74). Aplicat acestei realităţi harice, numele de lumină -taboriică este, cum se vede, analogic, nu întru totul ad-equa-t, termenii fiind împrumutaţi din minunea schimbării la faţă de pe muntele Taborului. Deci nu în sensul concret al noţiunii de „lumină” trebuia să se împiedice Varlaam, ci’n ceeace vreau să spună cuvintele Sf. Isac Şirul când zice că avem doi -ochi sufleteşti... din care eu al doilea vedem „slava naturii Lui celei sfinte, -când foinev-oeşte Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovniceştii”. Şi disputa continuă asupra naturii luminii mintale şi a raportului dintre graţie şi libertate, precum şi asupra deosebirii între fiinţa şi energiile divine. Atât de complex se desv-oltă această problemă încât e imposibil s’o schiţezi sumar î-ntr-o -cronică. Dea-ceea ne -oprim aici, -cu rugămintea, -pentru cititor, de-a descihide, pentru -o frumoasă şi academică -documentare şi a--dâncire .a -celor schiţate aci, cartea -grea de muncă, -un pom de rod, a păr. D. -Stăniloae. Oboseala nu va fi pentru nimeni zadarnică, — mai ales azi, când cărturarii dau atâta atenţie fenomenului religios. Fiindcă fenomenul i-siiohast cuprinde în sine un proces -extraordinar sub două aspecte: -pe deoparte afirmă specificul de extraordinară severitate întru desăvârşire spirituală al orientului monahal, iar pe de alta sintetizează istoric ne-voinţele milenara întru i-sichie a-le unei lumi permanent îngenunohiată la „poalele -cerului”. Iar dincolo de ceeace poate fi -concret lidentifi--ca-t ca purtând pecete isiichastă, stărue un duh în -Bizanţ „ea o mireasmă -intr-o pădure”, răspândit de doctorii -fără -diplome şi fără -catedre, ai chiliilor inundate de harul Taborului. Fără ei Bizanţul n’-a-r fi fost ceea-ce este, iar Biserica lui Hriatos robită toată diformărilor © BCU Cluj confesionale. Deaceea poate afirmă biizantinolo- pasiunea ştiinţifică şi dorul luminii taborice, gul german Gelzer, în a sa „Abriss der byzant. care să desfunde epoca de glorie a iaohas- Haisergeschichte” (Munich 1897), că isichasmul mului ? „este cel mai minunat şi cel mai interesant fe- Fiindcă această epocă nu se reduce la sfântul nomen din câte a cunoscut cândva civilizaţia” Grigorie Palama. Dar e adevărat că în el stră-(p. 1958). Trebue să ne spună asta uin străin — luceşte mai puternic. altfel poate nici nu ne-am da seama. Unde-i N-IŢĂ MIHAT CRONICA LITERARĂ B. MUNTEANO: PANORAMA DE LA LIT-TERATURE ROUMAINE. — Cartea de prezentare şi de judecată a literaturii noastre contemporane, — care devenise atât de necesară, — ne-a venit pe neaşteptate şi dintr’o iniţiativă eare-i statorniceşte oarecum structura, şi în bine şi în rău . N’a-ş vrea să se înţeleagă din aceste cuvinte, intenţia unei limitări perfide ci a unei explicaţii care să-i reliefeze şi mai mult valoarea. Pentru a-şi îmbogăţi -colecţia de „panorame ale iliteraturilor contemporane” cu o perspectivă românească, vechea editură Kra nu s’a adresat după obiceiul său unui literat francez cunoscător, — pentru bunul motiv că acesta era mult mai greu de găsit ca un Rene Lalou pentru literatura engleză,, un F. -Bertaux pentru cea germană, un Jean Cassou pentru cea spaniolă şi chiar un Max Daireaux şi un J. L. Perret pentru cele isudamericane şi cea finlandeză. Ci i s’a dat rând unui glas al locului, ca şi lui VI. Poz-ner pentru a lămuri literatura rusă, ca şi lui H. Jelinek ca interpret al celei cehoslovace. Un om al locului însă, învestit cu această misiune difi cilă, îşi va putea păstra cu atât mai greu cumpăna afirmaţiilor cu cât va fi purtătorul de cuvânt al unei culturi mai mici în dimensiuni. De sigur 'postura lui oarecum solemnă îi va impune o accentuată seninătate în judecarea conaţionalilor săi. Am înregistrat nu de mult chiar aici, într’o iniţiativă similară dar cu totul personală ca a d-lui I. Biberi în „Etudes sur la lit-târature roumaine", un efort de obiectivitate impresionant, chiar dacă rezultatele nu erau totdeauna aproape de valoarea absolută. Nu aceasta e primejdia, ci aceea a unei erori de perspectivă totală. Interpretul autohton va fi ispitit de vecinătăţile grandioase din această colecţie isau către o exaltare apologetică a creaţiei neamului său, ori, prin contrast, va exagera în criticism, se va umili renegând şi scuzând. Intre ridicolul subtil al şovinismului .şi umilinţa dureroasă a mărturisirii unor inferiorităţi evidente, — e foarte greu ca cineva să poată ţine în asemenea situaţie cumpăna unor înţelegeri şi afirmaţii calme. Acest cineva care să poată această mică minune a fost fericit găsit în persoana d-lui Bazil Munteanu. Cunoscut la noi lîntr’un cerc care pe cât a fost de restrâns pe atât a fost de entuziast în speranţele puse în d-sa, d-1 Munteanu e o personalitate cu o carte de vizită certă în lumea cărturărească pariziană,, fără ea aceasta să facă din d-sa un palid desrădăcinat sau un dispreţuitor al realităţilor originare de departe. Dar această legătură păstrată cald şi totuşi în-ţelepţită prin perspectivele de calm ale depărtării n’ar fi fost poate destul ca temelie unei interpretări de valoarea celei pe cari o aduce d-1 ' B. Munteanu literaturii noastre. In -lumea universitară franceză însă, d-sa e un recunoscut specialist al literaturii comparate. Pentru înţelegerea justă a unei -literaturi ca a noastră, — furnicând de deficienţe dar şi de puternice -creaţii, de improvizări dar şi de elanuri autentice, — poziţia aceasta e nu numai cât -se poate de reconfortantă dar şi singura care îţi poate îngădui justele perspective. Din toate aceste împrejurări, cartea d-lui B. Munteanu s’a împlinit aşa -cum e: Un desen masiv, tot aşa de binevenit şi pentru străinii râv-nitori de o informaţie serioasă, ca şi pentru noi toţi, — doritori tocmai ifiindcă sântem atât de strâns angajaţi în luptele ideologice dela noi de acasă, de o viziune obiectivă a trecutului imediat. După istoria literară contemporană atât de pătimaşă şi de autolaudativă a d-lui E. Lovinescu, după fresca vastă dar atât de -răsucitor -apăsată de personalitatea d-sale uriaşă, a d-lui N. Iorga, după compilaţiile sinistre cu cari câţiva guşaţi intelectuali pe -cari e inutil să-i mai n-urnim au făcut avere speculând setea reală, de a fi informat fără părtinire, a marelui public al cetitorilor şi al şoolarilor, — studiul d-lui Munteanu e cartea liniştitelor înţelegeri care ne trebue. Evident, misiunea ei cea dintâi rămâne aceea de a ne înfăţişa cum e mai bine puţinilor străini cari ar vrea să ne cunoască de departe. De a ne înfăţişa „cum e mai bine” nu prin trucajul abil sau fanfaron al unei realităţi mizere, ci 437 © BCU Cluj prin înfăţişarea iubitoare dar fără emfază a ceeace avem bun şi mai ales pitoresc în literatura noastră. E calea pe care a ales-o dl. B. M. A izbutit o caldă pledoarie pentru literatura noastră, nu atât prin tonul ei care e acela al unei generozităţi necesare, punctată însă când trebue de reticenţele subtile dar categorice ale unei lucidităţi neclintite. Cât a izbutit prin două trăsături fericite de metodă. Cea dintâi e structura esenţial descriptivă a studiului. Intr’o înţelegere străină, înainte de a se impune ca valoare, ceeace e foarte greu, literatura noastră izbeşte incontestabil prin viaţa ei tumultoasă, diversă şi pitorească. Mai puţin şi mai mult tot odată decât o bibliotecă de cărţi mari, definitive, ea e un peisaj de o extrem de interesantă bogăţie şi, — se poate spune cuvântul, — originalitate. Cu toată politica nenorocită de servile imitaţii a trecutului literaturii noastre, totuşi realităţile de viaţă cari izbutesc destul de ades să capete înfăţişări în ea sunt atât de masive şi deosebite de cele occidentale, iar zăcămintele folclorice cari îi transfigurează aproape în totdeauna expresia sunt atât de ale noastre, încât se poate face astăzi constatarea calmă că avem totuşi, aproape în contra voinţei noastre, o literatură în bună parte originală. Pitorescul acestei originalităţi, nu e demonstrat ci reiese firesc din structura subtil descriptivă a analizelor pe cari le aduce studiul d-lui Munteanu. Tot ceeace doreşti cetindu-i începuturile, e ca lectorul străin să aibă răbdarea de a străbate primele douăzeci de pagini ale capitolului dintâi. Ele constitue pentru acest lector o poartă cam dificilă, — dar aproape inevitabilă. II prezintă pe Alecsandri ca pe o figură de tranziţie dela literatura veche înfăţişată sumar mai’nainte în câteva pagini. De sigur, A-lecsandri nu e tocmai cartea de vizită cu care să avem curajul de a bate la porţile literaturii universale. Autorul se pare că a căutat să micşoreze acest handicap, legându-1 pe Alecsandri măcar de lectorul francez prin amănunţirea influenţelor ce i-au imprimat opera. E poate o greşală. Astfel deschide o perspectivă cu totul minoră când ea putea fi ameliorată fără a falsifica realitatea, prin înfăţişarea notelor de real pitoresc ale pastelurilor şi ale prozei lui Alecsandri. Cetitorul străin va parcurge apoi cu destul apel la curiozităţile lui pur intelectuale paginile aride pentru el dar necesare, sorocite des-baterilor dintâi ale conştiinţei noastre în literatură prin Maiorescu, Hasdeu, Xenopol. Dar odată ajuns în inima filelor închinate lui Emi-nescu, după lectura celor dintâi, cari îi contu- rează rece, ştiinţific, formaţiunea, — va fi prins în deajuns de puternic ca să poată străbate zona de abstracţii specifice nouă: a desbaterilor ideologice posteminesciene. Pentru noi, un capitol remarcabil prin puterea lui sintetică, prin obiectivitatea pusă în conturarea poziţiilor atât de crâncene, cu o singură excepţie: surprinzătoarea ispită de şarjă oare l-a antrenat pe dl. Munteanu la una din cele mai categorice negaţii din cartea d-sale, negaţie cai'e credem că gândirea masivă a d-lui Dragomirescu, acum, în perspectivele mai clare ale distanţei de timp, n’o merită. . Ajutat în entuziasm şi de paginile dăruite lui Creangă, — căruia poate i s’ar fi cuvenit mai mult relief, — cetitorul străin va străbate acest capitol de abstracte desbateri pentru el şi va intra în lumea bogată a nuvelei noastre dinainte de război. E un capitol care îi prilejuieşte d-lui Munteanu creionarea unei lumi epice destul de ispititoare pentru străini iar pentru noi reabilitarea prin această perspectivă a unor scriitori pe cari i-am nedreptăţit în ultimul timp, ca pe Slavici, sau i-am uitat ca pe prozatorul Delavrancea. Un nedreptăţit însă şi aici, un mare nedreptăţit: Calistrat Hogaş, pe care dl. Munteanu îl înghesue în câteva rânduri, la cot cu Victor Crăsescu. In capitolul închinat poeziei antebelice, tot din grija de a înfăţişa lectorului străin realităţile noastre esenţiale, — aceiaş îndreptare a unor perspective prea mult strâmbate în ultimul timp, mai ales prin zelul modernist al d-lui Lo-vinescu. O prezentare obiectivă a poeziei misionare a lui Vlahuţă, cu toate deficienţele ei dar şi cu toată nobleţea ei reală; o justă figurină a lui Cerna, atât de maltratat de dl. Lovi-nescu în istoria sa literară; o minunată desvă-văluire a poeziei uitatului D. Anghel, care a avut la dl. Lovinescu aceiaşi ingrată soartă; şi un foarte bun capitol despre Macedonski, capitol pe care profundele cunoştinţe de literatură franceză ale d-lui Munteanu şi judecata sa calmă nu-1 puteau închega decât astfel. Bine înţeles,această rectificare de perspective se face în cartea d-sale fără de nicio intervenţie polemică ci doar prin simpla funcţionare cal--mă şi nesilită a înţelegerii d-sale critice. Căci' dl. Munteanu vădeşte o alchimie rară de însuşiri: un istoric literar cu adânci posibilităţi de vibraţie în faţa frumosului, şi un critic de universitară pondere, de rece cumpănire, în afirmaţii. Aceste însuşiri sunt şi mai evidente, mai bogate în bune împliniri, — sub ţesătura vie Şi bogată a generozităţii cu care creaţia noastră e înfăţişată descriptiv străinilor, — în jumătatea 438 © BCU Cluj a doua a cărţii, în care se răsfaţă larg literatura noastră de după războiu. Un capitol amplu întâi, în care cu un tact şi o subtilitate admirabile se dă locul cuvenit tuturor marilor debateri ai problemelor noastre de orientare spirituală. Liberalismul şi raţionalismul d-lui Halea ca expresie actuală a „Vieţii Româneşti”; apologia liberalismului revoluţionar încercată de Zeletin şi dl. Lovinescu; „Românismul” d-lui Rădulescu Motru; dialectica singulară a d-lui Nae Ionescu; autohtonismul şi creştinismul „Gândirii” teoretizat de dl. Nichifor Crainic; filosof ia culturii pornită tot de aci de dl. Blaga, — totul îşi găseşte nu criticul acid, care ar fi fost cu totul deplasat aici, cât interpretul prob, care nu-şi manifestă decât foarte rar şi foarte subtil părerile în mod direct, lăsându-le să transpară doar prin savantul dozaj al atenţiei pe care-o dă fiecăruia. Aceiaşi atitudine şi în înfăţişarea luptei, încă în miezul ei şi astăzi, în jurul misiunei artei şi scriitorului. Intre cele două desbateri, un condescendent intermezzo: „La jeunesse en tumulte”, cu privire la care însă mă simt dator să însemn regretul că nu a dat atenţia minimă cuvenită şi acelor individualităţi tinere cari, în mijlocul acestui tumult privit de dl. Munteanu uneori cu o foarte fină şi ascunsă ironie, — au căutat să rămână, asimilând toate lucidităţile noi ale timpului, pe linia dinamică a marilor noastre certitudini etnice. Cu atât mai mult cu cât acest tumult pe care dl. M. îl vede atât de actual, — şi-a stins voit demult agitaţia... Odată ajuns aici, e adevărat târziu dar fără să se poată altfel, lectorul străin va descoperi în descrierile subtile încărcate de intuiţii adânci ale criticului o literatură care există, — bogată şi ispititoare în diversitatea ei, pitorească în teluricul său şi impresionantă în spiritualitatea ei. O literatură care ne oglindeşte fidel şi original duhul etnic. Viaţa atât de inegală dar atât de stufoasă a romanului nostru de acum, tumultul de sboruri largi şi de taine adânci al marei noastre lirici de astăzi, — cresc clar şi evident pentru un ochiu de cât de departe, din paginile ce li se dăruesc cu dragoste şi cu luciditate. Foarte sobră în exprimarea sentimenta-lităţilor sale, foarte prudentă în deduceri şi concluzii, — cartea aceasta e astfel totuşi cât se poate de convingătoare pentru un străin şi foarte tonică pentru noi. Dl. Munteanu ajunge la această frumoasă şi dificilă izbândă şi prin cea de a doua trăsătură de metodă specifică şi anume prin organizarea stilistică a cărţii. Această organizare e oglinda structurii spirituale a autorului ei. Şi această structură e acea a unui autentic temperament românesc rafinat la cea mai bună şcoală franceză: fineţe, limpezime, lapidaritate elegantă, echilibru. O rară armonie prezidează alcătuirea inte rioară a cărţii. Capitole, subcapitole, diviziuni, totul se încheagă şi se desface în şi din liniile echilibrate armonic ale unei viziuni, necutremurată de mari ambiţii de sinteză originală, de interpretare aparte, de noutate, —• dar limpede şi hotărîtă. Cartea nu vrea să mărturisească o viziune personală ci adevărul artistic al unui neam. Acestei structuri clare şl lapidare îi corespunde o similară strălucire stilistică. Cetitorul străin ca şi cel român, va fi ispitit bunăoară şi convins dinainte de eleganţa geometrică a titlurilor: Vlahutza, le poete missionaire; Cerna, ou l’optimisme pathetique; Rebreano, le spectateur impassible; Cezar Petresco, le spectateur desole; Crainic ou Ies divines certitudes; Sadoveano et la magie du souvenir; Pillat ou Ies beautes claires... Trebue să te duci cu gândul către „Epigonii' ca să găseşti o bogăţie similară de caracterizări lapidare. Interiorul descripţiilor abundă şi el în astfel de formule ce ţi se gravează în memorie cu ci-zelura lor fină: „L’oeuvre d’Eminesco est un vaste concert au claire de lune”... „dans le reve d’Eminesco le monde lui-meme semble rever de tous ses phenomenes", „Parmi la poesie-suggestion, la poesie-image, la poesie-probleme, _ dont l’empire est si fort aujourd’hui, Crainic’ maintient la tradition de la poesie-chant, un chant majeur et proclamatoire, â resonance d’e-glise et â portee collective“... Opera d-lui Bazil Munteanu e astfel nu numai una din extrem de puţinele cărţi ce ne înfăţişează cu cinste în străinătate, — după atâtea traduceri nătânge şi atâtea pagini de simplă şi abia ascuns ironică complezenţă, plătite de noi cu bani grei, — nu numai o lecţie de obiectivitate critică necesară şi aşteptată, ci şi o frumoasă, deosebită şi mai ales pilduitoare experienţă stilistică. PERPESSICIUS : DELA CHATEAUBRIAND LA MALLARME. — Dl. Perpessisius inaugu rează noua colecţie „Critica", — domeniu pus sub îngrijirea d-sale din spaţiul acum ajuns vast al programului de editură al Fundaţiei Regale, — printr’o delicioasă antologie de împunsături şi revolte ale scriitorilor francezi faţă de criticii veacului XIX. O idee pe care numai o graţioasă fantezie, atât de înclinată 439 /■ © BCU Cluj spre a afla şi a desvăli bobul rece şi sclipitor de ironie dintre petalele unui vis, ca acea a poetului Perpessicius, o putea traduce în faptă... Aşa s’ar părea, dacă n’ai şti că odinioară sclipirile mărunte, calme, ale ironiei sale contemplative şi fluturările albe ale fanteziei nu făceau decât să deghizeze îndărătnic gesturile de reacţie şi de apărare ale unei vii sensibilităţi sufleteşti, ale unei adânci omenii suferitoare. Şi dacă n’ai mai şti că în ultimul timp pare că poetul evoluiază, — ca mai toate structurile sufleteşti de acelaşi fel, — către liniştile bogate, finele satisfacţii şi armele subtile pe cari ţi le dă erudiţia... D. Perpessicius ne face impresia în adevăr că se apropie şi în literatura şi în critica d-sale din urmă de înţelepciunile calde şi sceptice totodată pe cari nu ţi le poate da decât frecventarea îmbelşugată şi fără ambiţii universitare, a cărţilor prietene. Un Anatole France-ian, de o mai puţin lineară eleganţă, mult mai puţin sigur în arhitecturile sale, preferând sugestia timidă jocului orgolios şi precis al îmbinărilor neaşteptate de idei, de amintiri cărturăreşti mai ales, — dar mai apropiat de micile sincerităţi, mai umanizat, — tinde astfel să se contureze ca o trăsătură rară dacă nu inedită, în pei-sagiul culturii noastre. Antologia prezentată de d. Perpessicius în ultimul timp e elocventă pentru multe în acest sens. Ea mărturiseşte, e drept, — uneori chiar până la abuz, — întâi de toate bucuria severă, abstractă, şi totuşi generoasă a erudiţiei pentru erudiţie, a asociaţiilor nu atât de idei cât de informaţii, joc preţios şi subtil ca o îmbinare de mozaicuri rare. Dar mai e făcută să mărturisească indirect, fără ostentaţie dar cu puterea furişe de influenţă a unui acelaşi ton fundamental de gândire sub feluritele expresii ale atâtor temperamente de artişti adunate aici alături, — să impună chiar, câteva credinţe cari îi sânt aproape autorului ei. Cea dintâi e aceea a inexistenţei, atât de ades şi atât de restrictiv accentuată până acum, incompatibilităţii între critică şi creaţie. Credinţă pe care o subscriem şi noi întru totul. Şi ne bucurăm că, după ce literatura noastră ne-a dat în vremea din urmă frumoase exemple de critici cari pot să creeze, o antologie de literaţi, — fie ei şi ceva mai de departe decât graniţele noastre, — vine să demonstreze că şi creatorii pot face uneori critică bună. Până când problema va putea fi reluată cum s’ar fi cuvenit dela începutul începutului, adică pe temeiul unei antologii româneşti de critică a scriitorilor, — aşa cum însuşi d. Perpessicius recunoaşte că s’ar putea face, tot atât de inte- resantă dar mult mai necesară nouă, — să însemnăm câteva gânduri pe marginea celei de faţă. Cu toată bogăţia ei de pagini şi texte, această antologie nu demonstrează existenţa unei critici a scriitorilor ci doar posibilitatea ei, — atunci când temperamentul scriitorului atestă aliajul rar al unei ordini lucide spirituale şi al unei febre sufleteşti adânci. Cu alte cuvinte, scriitorii de puternică intelectualitate ar putea crea şi în critică. In adevăr, adunând deoparte paginile magistrale ale lui Baudelaire despre Doamna Bovary, ale lui Barbey d’Aure-villy şi ale lui Teophile Gautier despre Baudelaire, ale lui Marcel Schwob despre George Meredith, şi adăugându-le fragmentele cu multe intuiţii critice adânci din Geniul Creştinismului de Chateaubriand, — rămân de altă parte paginile a 21 de scriitori cari n’au făcut critică nici în ceeace li s’a cules ca semnificativ în această antologie. Pagini de entu- . ziasm frumos dar numai entuziasm, ca acele ale lui Octave Mirbeau despre Maeterlinck, în cari acesta e aşezat mai presus de Shakespeare, în cari Principesa Maleine, cartea lui uitată cu totul azi, e „mai tragică decât Macbeth, mai extraordinară decât Hamleth sub raportul fi-losofiei”; ca acele ale lui Lamartine despre Mistral, juste în previziunea lor dar cu totul lirice în expresia lor bombastică; ca acele ale lui Balzac despre Stendhal, de asemenea ireproşabile în intuiţia lor iniţială de valoare dar toate .în realitate doar o convorbire orgolioasă a lui Balzac cu sine însuşi, aşa cum sânt şi cele închinate de V. Hugo lui Shakespeare. sau de Mallarme lui Verlaine. Pagini apoi de plânset singular al creatorului, de dramatice desbateri cu propria lui conştiinţă artistică, precum sânt acele alese din Stendhal, A. de Vigny, Leconte de Lisle, fraţii Goncourt, E. Zola, Maupasant, — mai toate prefeţe de cărţi. In sfârşit, pagini de dureroasă solidarizare cu fraţii de creaţie blestemaţi de soartă, ca cele scrise de G. Sand pentru Georges de Guerin, de Gerard de Nerval pentru Restif dela Bretonne, de Verlaine pentru Villiers de l’Isle Adam. Toate, demonstrând ceeace poate nu vor, — dar cu o evidenţă de care d. Perpessicius îşi dă seama, se pare — că aşa zisa critică a artiştilor e un tărâm fermecător în care merită să rătăceşti oricât. Insă cu condiţia de a nu căuta marile lucidităţi cari să răsbune înţelegerile nedrepte ale criticilor de profesie, ci mai mult unele din accidentele acelea graţioase prin cari naturii îi place atâta să presare lumea cu miracole. © BCU Cluj Cea de a doua credinţă a autorului acestei antologii e cea în demnitatea creatorului de artă. Ea răsună orgolioasă în fragmentele de aici din Victor Hugo, din Stendhal, din Mallar-me, — şi plină de compătimiri şi revolte faţă de chinul cu care îl copleşeşte societatea, în fragmentele din A. de Vigny, Gautier şi Verlaine. Pagini de amară actualitate şi azi, depăşind critica pentru ca să intre în procesul de conştiinţă necesară al omenirii întregi, — ce meritau să fie adunate, dacă nu pentru a putea demonstra existenţa fecundă a criticei artiştilor în orice caz pentru a le aduce oamenilor aminte, prin procedeul de un patetic atât de discret utilizat aici de d. Perpessicius, de chinuita lor condiţie umană. Dar această desbatere patetică se leagă intim de a celei de a treia credinţe a d-lui Perpessicius: aceea a desăvârşitei libertăţi a artei. Am putea spune chiar că linia de organizare a întregii antologii e această credinţă. Pe ea caută să o justifice fragmentul din Chateau-briand hărăzit iubirii pasionate a Didonei, vehementa pledoarie pentru independenţă a lui A. de Musset, gândurile dureroase ale lui Baude-laire despre Flaubert şi cele sarcastice ale lui d’Aurevilly cu privire la soarta lui Baudelaire, crâmpeiele din Jurnalul Goncourt, notaţiile apăsătoare ale fragmentelor din Corespondenţa lui Flaubert în preajma procesului său, gândurile lui Villiers de l’Isle Adam despre La tenta-tion de St. Antoine, ideile categorice ale lui Zola Despre moralitatea în literatură, desbate-rile subtile ale lui Huysmans în jurul naturalismului în legătură cu aceiaşi problemă... Suita lor categorică, precum şi unele subţiri aluzii din notiţele atât de bogate în sugestii de preţ, în asocieri îndrăzneţe şi mai ales în informaţii de istorie literară de bună calitate, <— arată că d. Perpessicius ţine să aducă şi astfel unele argumente hotărîtoare în marea luptă ce s’a deschis la noi nu de mult în problema raportului dintre artă şi etică. Trebue să recunoaştem dela început că modul acesta de a interveni într’o discuţie care a degenerat atât uneori la noi în injurii şi lovituri personale, — e de un rafinament de cuviinţă din cele mai rare. Şi că trebue să fii un om de subţirimea şi cărturăria d-lui Perpessicius ca să-l poţi închipui. Dar ce demonstrează aici această antologie ? Ceva ce admite azi unanim o întreagă lume, şi deci o demonstraţie nu mai era necesară: gre-şalâ idioată a unor filistini cari s’au împiedecat de câteva cuvinte într’o operă ca a lui Baudelaire, de o atât de tragică conştiinţă a păcatului încât azi autorul ei e revendicat cu or- goliu de spiritualitatea catolică, sau ca a lui Flaubert, atât de transfigurată de o înaltă religie a artei încât autorul îţi apare şi în viaţă şi în creaţie ca un ascet al ei. Dar antologia aceasta nu poate să îndreptăţească ceva ce nu se poate tolera nicicând şi niciunde : ca vreo câţiva ovrei ahtiaţi de succes şi de bani să desorienteze o întreagă literatură a unui popor sănătos în sufletul lui; ca vreo câţiva dăruiţi de Dumnezeu dar lipsiţi de conştiinţa demnităţii lor şi de oameni şi de artişti, să terorizeze o întreagă cultură prin violenţa căutată cinic a unui limbaj plin de toate spurcăciunile. Sântem siguri că din toţi scriitorii antologaţi de d. Perpessicius se poate alcătui o carte tot atât de masivă şi de convingătoare, a credinţei lor în demnitatea înaltă a artei, în misiunea ei trasfigurătoare. Un Flaubert, un Baudelaire au avut religia cuvântului, — n’au traficat, n’au spurcat şi n’au lovit cu el, ca atâţia Dami-eni Stănoi şi Haimovici Bonciu dela noi, cari cer libertate neguţătorească în numele sfintelor chinuri ale celor dintâi, — ci au căutat prin cuvântul smuls însângerat de sincer din carnea lor să aducă unei Divinităţi uneori cunoscută alte ori ignorată dar totdeauna prezentă în impalpabilul ei, suprema ofrandă a păcatului omenesc, umilit prin simpla lui înfăţişare mizeră şi dureroasă. Nici când n’a fost diavolul mai prezent în lume ca în epocile de mai puternică viaţă creştină. Dar nu se poate pune tristeţea copleşitoare din Florile răului sau Doamna Bovary alături de meschina şmecherie senină a cine ştie cărui emul dela noi al lui Pi-tigrili. Ceeace de altfel, — de sigur nici d. Perpessicius nu poate să facă. D-sa caută, — cu mai multă sau mai puţină dreptate, — să aducă mai aproape de liniile sale drepte o discuţie care s’a strâmbat absurd de multe ori la noi. Dar indiferent de punctele ei de plecare şi de concluziile ei, — cari se pot discuta, — antologia d-lui Perpessicius rămâne cu valoarea ei în sine. Aceea de foarte preţioasă imagine a unuia cele câteva delicate spirite cărturăreşti pe cari le avem astăzi, aceea de bună călăuză în unele din cele mai caracteristice frământări ale secolului XIX francez şi implicit în influenţele lor europene, şi aceea de aducătoare utilă a multor sugestii şi informaţii de istorie literară. RADU BOUREANU: ENIGMATICUL BAI-KÂL. — Poetul Radu Boureanu a scris o poveste frumoasă şi tristă aşa cum nu putea s’o scrie ‘441 © BCU Cluj altfel un iubitor al fluidelor incantaţii ale versului. O carte grea de nostalgii, nu de întâmplări. O carte în ale cărei pagini realul nu intervine decât ca să contureze discret volutele visului. Ar fi o nedreptate şi faţă de autorul ei şi faţă de ceeace a izbutit el frumos în ea, — să-i ceri oameni şi fapte. Sunt cărţi cari pornesc doar dintr’un colţ secret şi dureros al sufletului nostru şi cari nu trăiesc decât dacă găsesc acelaşi ungher timid în sufletul cetitorului; cărţi pe cari nu le poţi ceti şi înţelege decât în clipele când te bat aceleaşi elanuri vagi dar străvechi, aceleaşi nostalgii de cari te ruşinezi apoi, etichetându-le romantice, dar cari au împins mereu, în cursul unei istorii foarte concrete în consecinţele ei, hotarele lumii pe pământ şi ale pământului în infinit. E o poveste cu înfrânţi subtili şi trişti ai vieţii, pentru că au purtat un vis nu prea mare ci prea pur pe umeri O poveste cum a ştiut să scrie acum câţiva ani un Georges Duhamel. Eroii ei sunt însă mai puţin descusuţi sufleteşte decât un Georges Salavin din Confession de minuit. Dl. Boureanu nu vrea să aibă luciditatea în tristeţe a lui Duhamel. D-sa rămâne credincios structurii sale lirice, iubindu-şi eroii, întune-cându-se deodată cu ei sufleteşte. E literatura d-lui Brătescu-Voineşti transpusă pe un portativ modern, nu printr’un proces de filiaţiune cu atât mai puţin de imitaţie, cât prin similaritatea nesilită a atitudinii creatorului faţă de lumea lui. Acolo murea o clasă socială apăsată de propria ei puritate patriarhală. Aici, o umanitate pe care o fărâmă pretutindeni în zilele noastre procesul necruţător de adaptare a sufletului uman la ritmul rece, metalic, al preciziilor vieţii moderne. Umanitatea aceasta, aici trăieşte şi moare mult mai stins, mai palid, decât în cărţile zugravului lui Niculăiţă Minciună, fiindcă această umanitate nu vine din afară în scrisul prozatorului ci e doar un reflex al unor fantome lirice cari au cutreerat o clipă, — aşa cum se plimbă uneori în amurgurile interioare ale noastre ale tuturor, — sufletul unui poet de atât de puternice melancolii cum e dl. Radu Boureanu. Eroii ei naufragiază tragic fiindcă e un raport astronomic între visul şi puterile lor. Ştefan Horneţ, agent într’o mizeră percepţie, evadează visând pe filele prospectelor gratuite ale companiilor de călătorie în orientul depărtat şi adună ban cu ban din leafa lui meschină pentru ca să-şi poată traduce minunile gândului în faptă. Andrei Andricu, actor de talent măcinat în turnee mediocre prin provincie, visează aceiaşi evadare. Constantin Pop, — mai puţin consistent sufleteşte, fiindcă e din aluatul acelui amestec atât de greu de conturat: de realism şi de utopie, din sufletul tineretului de azi, deci îi trebuia alt cadru de povestire, mai larg şi mai amănunţit, ca să se definească, — pleacă în legiunea străină franceză. Niciunul nu izbuteşte însă, fiindcă ei sânt doar nostalgii, şi nu voinţe, suflete încordate. Sânt doar terenuri de unde îşi iau sborul, ca nişte păsări fragile de lemn şi pânză, câteva din marile şi neprecisele visuri ale inadaptabililor din totdeauna. Autorul nu disecă acest proces de inadaptabilitate, — nici în condiţiile epocii de azi nici în ale vremii de oricând. El urmăreşte doar înduioşat volutele timide, din ce în ce mai sugrumate, ale acestor visuri. Urmărindu-le, a creionat frumos şi colorat stări sufleteşti fluide, eterate, aşa cum de puţine ori au fost prinse în proza noastră, — de obiceiu ori prea. aspru terestră ori prea haotic pierdută în vaste circuite metafizice. Prin aceste pagini, cred că îşi va găsi cetitorii delicaţi pe cari îi râvneşte dela început, — şi în destul număr ca să-i păstreze câtva timp imaginea în literatura noastră actuală, în care se vântură atât de repede nume şi glorii. , V. BENEŞ: HANUL ROŞU. — La întâia d-sale carte, dl. V. Beneş nu e totuşi ceeace se chiamă un „debutant”. Odată cu atâtea altele din fragedele talente cu cari Ardealul tânăr îndreptăţeşte azi atât de frumos orgoliile celui vechiu, în eflorescenţa pe care au prilejuit-o şi au definit-o în acelaşi timp reviste ca „Gând Românesc”, „Lanuri" şi „Pagini literare", — dl. Beneş s’a conturat în filele celei din urmă prin schiţe cari vădeau o mână sigură de prozator şi mai ales prin o seamă de cronici plastice, mărturii ale unei clare subtilităţi intuitive şi ale unei culturi adâncite. Volumul său dintâi, — tipărit de editura Mi-ron Neagu cu o dragoste ce merită să fie subliniată fiindcă e una din cele mai frumoase încercări ce s’au făcut la noi pentru a-i da cărţii româneşti eleganţa sobră cuvenită, — adună cinci nuvele fantastice. Mai înainte de a le comenta, să însemnăm o altă bucurie. Sântem în plină zodie bună aici. Alături de cartea aceasta de nuvele. — Oameni în ceaţă, nuvelele de fluidă analiză a subconştientului prezentate de d. I. Biberi, prin Colecţia scriitorilor olteni tipărită la „Ramuri"; — Trântorul, culegerea de nuvele a d-lui Emil Botta editată de „Vremea”; In casa bunicilor, revenirea la schiţă şi nuvelă a d-lui I. Teodoreanu, adăpostit ca de obiceiu la editura „Cartea Românească”; Moartea, lui Urcan Bătrânul, marile 442 © BCU Cluj nuvele ale regretatului Pavel Dan promise pe curând de „Fundaţia Regele Carol II”; un nou volum de nuvele solicitat de o editură bucu-reşteană d-lui V. Papilian la atât de scurt timp după apariţia celui dintâi, Vecinul... Revenim prin urmare la nuvelă, — nu prin un gest violent ca acela prin care am uitat de ea odinioară intrând în furia romanului, ci printr’o statornicire firească de echilibru între planurile de creaţie cari trebue să se intrepătrundă liber în toată diversitatea lor, într’o literatură ajunsă la maturitate. Revenire care trebuia să se întâmple fiindcă, — am mai afirmat-o adesea în aceste cronici şi cândva într’un esseu aparte, — noi avem o cultură veche şi o structură sufletească etnică orientate firesc spre povestire, orientări cari au făcut să avem un trecut literar de proză scurtă şi densă cu mult superior celui al poeziei şi de sigur infinit mai îndelung şi mai bogat ca al romanului nostru. Şi revenire care e bine că s’a produs tot atât de firesc, în urma succesului d-lui V. Papilian care a deschis o cale largă în public nuvelei în ultimul timp, — şi nu printr’un nesincer trucaj de reclamă, cum a încercat mai de mult, cu insuccesul cuvenit, editura Alcalay, prin o carte pe care o pretindea antologică şi care nu era decât o bălţătură de nume atractive de scriitori contemporani, între cari multe cu suspecte rezonanţe ovreieşti. Nuvela fantastică a d-lui Beneş nu porneşte însă pe dârele de nelinişte ale prozei d-lui Papilian. Ci mai din trecut, — din vechile linişti robuste ale tradiţiei noastre de povestire. Cea dintâi din cele cinci, —■ Hanul Roşu, povestea exageratei răzbunări a unui tâlhar trădat, — e chiar un fel de poartă prin care autorul intră lucid din lumea de temperamente puternice, de patimi surupătoare, a nuvelelor lui M. Sado-veanu şi Gala Galaction, — în lumea sa proprie. Această lume se deosebeşte prin lipsa oricărui romantism în trăsăturile ei sau în atitudinea autorului faţă de ea. Tânărul prozator nu e întru nimic un elegiac al trecutului. Faptele din Hanul roşu sânt din trecut numai fiindcă acolo pot fi aşezate, şi firesc aşezate. Perspectiva fantastică nu creşte decât din finalul de nebănuitâ cruzime, prin care viaţa concurează imaginaţia în ce are ea mai neprevăzut şi totuşi posibil: tâlharul trădat ucide în lipsa lui pe unicul copil al hangiului care l-a vândut şi-i vopseşte hanul cu sângele victimei. Prozatorul nu îi adaugă nici umbre nici lumini. înseamnă fapta pentru dinamismul ei, o smulge din viaţă cu rădăcinile ei cu tot, ca să o transplanteze în prezentul etern al lucidităţii umane. Nu e un om de disecţii psihologice:, sânt în nuvela aceasta momente în cari ţi se pare că ea nu mai are alt drum decât al Făcliei de Paşti a lui Caragiale. Departe de a întârzia însă, prozatorul se îndreaptă robust şi sigur, ca un veritabil temperament clasic, către explozia finală a „faptei”, pe care o presimţi însă nu o poţi prevedea în fiinţa ei. Atitudinea asta nu e întâmplătoare. După sbu-ciumul metafizic din ultimul timp, cred că acum ne îndreptăm şi în proza noastră spre un neoclasicism, spre un echilibru plin şi firesc al gândului în viaţă. Un echilibru de care începuse a se apropia atât de calm şi mare bietul Gib Mihăescu. Nu e o simplă asociaţie de idei. Există în cartea d-lui Beneş o nuvelă: Moartea prietenului Savin, — care prin viaţa caldă pe care o capătă gândul în ea, prin duritatea percepţiilor pe cari le impune abstracţia, şi mai ales prin intimitatea cu care se confundă totul în existenţa carnală a omului, aminteşte arta gravă şi puternică a lui Gib Mihăescu. In miezul cărţii, stau cele trei nuvele în cari personalitatea literară a d-lui V. Beneş se conturează cu accentele cele mai hotărîte. Fantasticul lor nu e nici cerebral ,adică organizând o altă lume în abstracţie. Nici instinctual, crescând din tenebrele şi spaimele vechi ale sufletului nostru. El creşte dintr’un gând care e atât de puternic încât abate neaşteptat cursul liniilor vieţii fără să le diformeze. Povestea Vraciului Ierommus e aceea a oricărui cărturar ce află prea tardiv zâmbetul vieţii; cea a Ţării depărtărilor e a fascinaţiei de totdeauna a necunoscutului; şi cea a Bisericii din Fraustadt, piesa de maxim inedit a cărţii, e mărturisirea complexă a fragilităţii sufletului modern în faţa revelaţiei păcatului Mecanisme simple, precum se vede, cari nici nu caută să apară altfel de cum sânt. Esenţialul e că ele îngădue organizarea în jurul lor a unei proze dense în care însuşirile epice pe care le are din plin autorul se lămuresc şi lucrează în voie: o trăsătură extrem de sigură şi de sobră în povestire; o puternică stăpânire a acţiunii, cu tot dinamismul ei, care e căutat şi accentuat mai presus de toate; şi de aici, o lucidă îndemânare în îndrumarea desfăşurărilor ei, care, cu toată severa ei consecvenţă logică ce te ispiteşte să faci în cursul lecturii pariuri cu tine însuţi cu privire la ceeace va urma, are brusce răsu-cituri în neaşteptat. Cartea d-lui Beneş astfel nu dă numai nădejdea unui viitor prozator mare dar e şi în ea însăşi o creaţie pe care iubitorii unei literaturi ce cată în primul rând să te prindă robust în cursa acţiunii ei, — cred că o vor aprecia. » * * TRAI AN CANTEMIR: MENSA ACADEMICA. — Am citit paginile acestei cărţulii cu nerăbdă- 443 © BCU Cluj toarea curiozitate cuvenită uneia care venea din ţara fagilor bucovineni, — ca una din cele dintâi tinereşti verificări epice ale acestei provincii care ne-a dăruit deunăzi o atât de frumoasă primăvară lirică. Din păcate însă, din ea nu plezneşte niciun mugur puternic, aşa ca în fragedele culegeri de poezii cari ne veneau din Bucovina odinioară ca o bucurie neaşteptată. „Mensa academica” e doar o povestire a cărei uşoară cursivitate, uneori agreabilă, nu depăşeşte cu nimic verva unor amintiri sau întâmplări tinereşti, povestite între prieteni de nu importă cine, la o voroavă CRONICA AMINTIRILE D-LUI I. PETROVICI constituie un gen predilect pentru 'condeiul acestui scriitor bogat în resurse, care se simte în domeniul său fie că e vorba de studii filosofice înnalte şi aride, fie de impresii de călătorie, fie de viaţa intim trăită şi reauzită, târziu, „în vâjâitul de scoică al memoriei”. După acele superbe evocări din lumea universitară, care ne desvăluiau un stilist de o forţă impunătoare, Amintirile unui băiat de familie vin să întregească o autobiografie cu episoade din copilărie şi 'adolescenţă şi cu fragmente caracteristice 'din maturitatea profesorului şi a demnitarului. Un Petro viei povestit de el însuş e interesant din două puncte de vedere: întâiu, .fiindcă e vorba de o personalitate ‘ce s’a ridicat pe primul plan al vieţii intelectuale româneşti, şi al doilea, .fiindcă mărturisirile sale au valoarea comunicativă a unei arte personale şi .adevărate. S’ar putea .face o paralelă ou tâlc între aceste amintiri ale unui „băiat de familie” şi între .amintirile ilui Creangă. Moldoveni şi unul şi altul, sunt două medii cu totul deosebite în care •s’au format: Creangă în lipsa de constrângere a naturii libere, Petrovici în grija excesivă a unei familii de boierinaşi sau, ,cum o caracterizează singur cu o ironie ce stă bine în paginile autobiografice: „în celula 'capitonată în care fusesem împachetat cu cele mai bune gânduri odinioară”. Manierele sunt deosebite fiindcă aparţin unor straturi sociale variate; stilul e altul fiindcă .spiritul nu e la fel. Diferenţa dintre rural şi urban se întipăreşte în cuvinte, idar amândouă evocările se întregesc în conceptul de Ierarhie socială care, dincolo de literatură, poate interesa deopotrivă sociologia şi pedagogia. Mai mult. decât atât, 'am găsit în .amintirile d-lui Ion Petrovici un, episod de o sinceritate de seară. O poveste de dragoste întru totul la fel cu miile cari s’au mai spus, în esenţa ei, şi întru nimic inedită în notările ei terne. Iar cadrul ei de viaţă: mediul studenţesc cernău-ţean, — e o lume ce pare interesantă şi care putea fi încorporată epicei noastre ca un tărâm necercetat, dar care aici nu e conturată decât uşor anecdotic... Dela vechea editură ce pare că s’a înfiripat acum într’o nouă viaţă, mai tinerească, acolo în Bucovina, rămâne astfel să aşteptăm încă opera epică reprezentativă. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ cruntă, In ziua de cuminecătură, ce pune .într’o lumină groaznică lipsa de educaţie religioasă serioasă în care sunt crescuţi adolescenţii şcoa-lelor noastre. Lucrurile povestite acolo sună ca o .osândă faţă de superficialitatea iresponsabilă a celor meniţi să fie directorii spirituali ai conştiinţei creştine. Paginile acestea, scrise de un om, care a trebuit să ajungă singur, prin 'cercetări şi meditaţii proprii, la convingerile religioase de azi, ar trebui să dea de gândit oricărui educator cu pretenţii să formeze tineretul în spiritul nou. Religia, pentru intelectualii în formaţie, nu poate fi un simplu act ritual; pentru ei, actele rituale se luminează şi capătă sens divin numai în urma unei laborioase şi subtile culturi a inteligenţii, ‘lucru pe care cei mai mulţi dintre educatorii spirituali îl neglijează fiindcă nici ei nu-1 prea au Dar oricât de bogate în asemenea sugestii, amintirile d-lui Petrovici atrag (în primull rând prin naturaleţea şi sinceritatea ’ unor trăiri povestite cu splendoare de frază. Sunt pagini încântătoare în care sentimentele se colorează -cu tablouri din natură, descrise cu un lirism, ce se ridică adesea parcă până la melodia unui cântec. Ar trebui să citez magnifica evocare a luncii Şiretului, 'apusurile de soare la moşie sau efectele de lună văzute cu ochiul fraged al a* dolescentului de altă dată. Filosoful absorbit de întrebările ultime ale metafizicei a rămas totuş un literat cu aderenţe de artist în lumea sensibilă a frumuseţii. Semnificativ în această privinţă e capitolul intitulat La Balele, poate cel mai reliefat din toată cartea, unde scriitorul şi filosoful se întrec în zugrăvirea peisagiu Lui dobrogean — ,. unde petecul de umbră e mai rar ea un diamant” — şi în interpretarea spirituală a aspectelor naturii. E în această bucată o paralelă între mare 444 © BCU Cluj şi munte, una din surprizele neuitate ale cărţii, prilej fecunid pentru autor să-şi definească şi să-şi justifice preferinţele pentru munte, simbol al formei virile îşi al elevaţiei faţă de infinitul mării inform şi mobil ea o devenire perpetuă. Nu e neapărată nevoe să aderi la motivul subiectiv al preferinţei pentru a admira noutatea şi puterea acestui fragment vrednic de orice lantologie & contemplaţiei naturii. TEODOR MURĂŞANU, directorul frumoasei reviste Pagini Literare, pe care o scoate la Turda cu sacrificii cunoscute nouă din lungi experienţe proprii, îmi trimite recentul său volum de poeme, foarte elegant tipărit sub titlul căutat de Lilioară. L-am citit în ecourile unor vechi amintiri, a căror adâncime în timp trece dincolo de trei decenii. Ce mult e de atunci, şi parcă ieri a fost! Ardealul era ţară ungurească şi noi, foarte tineri încă, îl visam ceeace este astăzi. Eram elev de seminar în Bucureşti şi, de dragul şi de dorul lui, aproape toate începuturile mele literare le trimeteam peste munte. Ardealul era plin de reviste în care zvâcnea viu nervul românesc... Luceafărul, Cosânzeana, Revista politică şi literară, Răvaşul... Ortodoxe cele din-tâiu, unite cele din urmă, colaboratorii lor se întâlneau deavalma în aoelaş naţionalism, caire nu cunoştea ipe atunci sfâşierile şi separatismul confesional de azi. Din paginile lor am cunoscut pe Aron Ootruş îşi pe Teodor Murăşanu. Numele noastre se întâlneau regulat, mai ales în Cosânzeana Orăştiei ortodoxe şi în Revista politică şi literară a Blajului unit. Versuri multe, de început şi dibuire, pe care aproape toţi le-am uitat în vrafurile prăfuite de treizeci de ani încoace. Dar peste vremelnicia lor, ne-a rămas ■în suflete un .sentiment de prietenie şi parcă de rudenie. Nu ne văzusem niciodată mai în-nainte, dar când ne-.a fost dat să ne strângem mâinile în sfântul entusiasm al României Mari, eram parcă prieteni de când lumea. Cu Aron Cotruş nu cunosc o singură clipă în care să nu fi fost dintr’odată intimi. Pe Teodor Murăşanu l-am găsit ©a pe o rudă de-aproape. Ani de zile, numele noastre stătuseră alături pe aceeaşi pagină de revistă, strângând real inimile prin acest simplu artificiu .grafic. Azi, el e conducător de revistă la Turda, iar eu mi se .pare, prin Bucureşti. Am rămas a-oeiaşi, în pofida vânturilor uscate, ce-au bântuit România rotunjită din visurile noastre de altădată. De câte ori îl citesc numele, aeeJaş senti- ment se ridică din prăpastia anilor duşi. Am o rudă apropiată în Ardeal şi nu pot vorbi altfel de poetul acesta blând, discret, curat şi modest din cale-afară. Cartea lui de poame e mult mai fornăită ca nivel artistic, de cât versurile de odinioară. Ceva din tehnica lui Andrei Ady a trecut prin degetele acestui poet, care e unul dintre cei mai buni tălmăcitori în româneşte ai marelui şi nefericitului cântăreţ maghiar. Murăşanu are în vers o frăgezime de adolescent, o puritate feciorelnică, un fior religios şi o iubire mistică pentru peisagiu! etnic. .Pe alocurea, un stim-mung muzical, cum întâlneşti la cehoslovacul Antonim Sova, delicatul, peiisagiist în .strofe al Boemiei, ţara care a dove-n it. mărul discordiei în Europa de azi • Neguri, gigantice minuni călătoare, Sporiţi-vă numai imensele fuioare - -Le vom lega noi boranaicul frânt De-o straşnică furcă din cer in pământ, Şi le vom toarce năpraznicul caer In mândre jirebii pe fuse de aer, Din scumpa beteală o pânză vom face Mai albă ca neaua din steagul de pace. Cu ea să se’mbrace, la primăvară, Pământul, pădurile, frageda ţară, Câmpia cu munţii până la stele Şi inima noastră odată cu ele GEORG TRAKL IN ROMÂNEŞTE. — Stârnind uimire prin apariţia lui atât de precoce, Ştefan Baciu rămâne încă o mare speranţă a liricei noastre tinere. El vine .în mişcarea literară nu numai cu remarcabila siguranţă a unui vers nou, dar îşi cu cultură poetică deosebită între cei de-o iseamă ou el. Familiarizat cu lirica germană dela clasici .până la contimporani, Ştefan Baciu, când şi-a propus să traducă, is’a oprit asupra lui Georg Trakl, poetul austriac, dispărut atât de timpuriu în vălmăşagul războiului. Sunt foarte frumos tălmăcite cele 25 de poeme, strânse laolaltă, cu o prefaţă de d. Octav Şuluţiu. Nu .împărtăşesc entusiiasmul pentru poesia Im Trakl. Poate fiindcă m’am afinităţi cu spiritul bolnăvicios în general .De altfel, în lirica, germană contimporană, Traikl nu e mare lucru. Poet minor, de .respiraţie scurtă şi albia suspinată, crepuscular şi dezolant de monoton, producţia lui, foarte redusă, e o litanie a destrămării şi a vremelniciei, pe care a cântat-o incomparabil mai’ frumos un Hugo von Hofmannsthal. . D. Octav Şuluţiu îi doreşte, inutil, o influen* 445 © BCU Cluj ţă asupra poeziei româneşti. Dar tonalitatea ă- cea-sta de iamurgire iremediabilă o are la noi vin iG. B-acovia, mai -conturată şi independentă