SUMARUL I. PETROV1C1 : La aniversarul lud Schopenhauer . . 337 V. VOICULESCU : Cântecul ursului.............346 ŞTEFAN BACIU : Poesu.........................347 VICTOR ION POPA: Cuviosul Patapie desăgăretul . 349 VLRG1L CARIANOPOL: Poesii....................358 DONAR MUNTEANU: Sonet........................360 OLGA CABA : Câteva figuri din poesia medievală . . 361 V1NTILA HORIA: Poesii .... 370 TEOFIL L1ANU : Carmen........................372 GH. TULEŞ: (Poesii...........................374 SEPTIMIL BUCUR : Nichifor Crainic şi spiritul vremii 376 IDEI, OAMENI, FAPTE NIŢA MULAI : Ştiinţă, rugăciune şi lumină taborlcă . 385 CRONICA LITERARĂ GVIDIU PAPADIMA : Ion Sân-Giorgiu : Goethe,—Gh. Călănescu: Enigma Otiliei,— Vladimlr Vecerdea : Maree, — Marin Popescu-Spineni: România în istoria cartografiei . . . • - . 385 CRONICA MĂRUNTA 4- OR CRAINIC: Premiul mizericordiei, — Ma- rius Bunescu . . . • • * 391 P L A R U L 2 0 L E I © BCU Cluj Omul forte reuşeşte [n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,'ereerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate probele : ertâ de a a turna un flacon de Quintonine într'un litru de vin de masă şi de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99. bulevard du Temple, din Raris, a făcut experienţa şi scrie „Sunt ani de site de când între-buinţăm în casă Quintonine; nu no-am săturat niciodată de acest produs care constitue pentru noi cel mai bun tonic". Nici un fortifiant nu poate fi comparat cu Quintonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge la cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE PRODUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HELIN ti A FARMACII $| OROGUERIt ' © BCU Cluj GÂNDIREA LA ANIVERSARUL LUI SCHOPENHAUER1) DE I. PETROVICI N u mult după comemorarea lui Descartes, într’o şedinţă festivă dela finele anului trecut, Academia Română, asociindu-se fără zăbavă şi de rândul acesta iniţiativelor luate în Apus — cinsteşte memoria altui filosof celebru, a lui Arthur Schopenhauer. Situaţia lui Schopenhauer faţă de patrimoniul spiritual al naţiei noastre este desigur alta decât acea a filosofului francez. In timp ce doctrina acestuia din urmă, osebit de preţuirea şi răsunetul ei universal, manifesta o serie de însuşiri fundamentale care o apropie sensibil de unele trăsături ale etnicului nostru, ca bunul simţ, claritatea, măsura, — ceea ce poate însemna mai mult decât chiar o directă înrâurire, ce până acuma n’am putea-o invoca — în schimb filosofia lui Schopenhauer ajutată de unele împrejurări, a exercitat, de sub vestmântul ei poetic şi pitoresc, o vie influenţă asupra desvoltării noastre intelectuale din a doua jumătate a secolului precedent. A fost una din soliile de lumină, care n’a trecut prin atmosfera noastră ca un meteor, pe aripele grăbite ale unei mode efemere, ci a fecundat capete superioare şi — eu tot protestul temător al unora — s’a încorporat în opere durabile, integrându-se astfel în plămada unor creaţii autohtone care se vor pomeni pururea cu mândrie, de toate rândurile de urmaşi. Motive deci îndestulătoare pentru justificarea solemnităţii de astăzi, în cadrul unei instituţii cum e Academia Română, oricât ne-am aminti de altă parte că filosoful comemorat, implacabil misantrop şi apologist al izolării, a prigonit cu săgeţi înveninate toate societăţile de cultură — Academii şi Universităţi — mergând aşa de departe cu orbirea în perioada culminantă a amărăciunilor sale, încât dormea cu pistoalele sub pernă pentru a se apăra de închipuite atentate nocturne ale invidioşilor academici şi în special ale profesorilor de filosofic. Conflictele acestea, oricât ar fi avut ele aerul unor conflicte de principiu, cu temelii eterne, se limitau în fond la diferende cu instituţii contemporane, menite să dispară odată cu pasiunile care le-au însufleţit şi nu arare ori s’a văzut că instituţii similare de mai târziu,să nu se solidarizeze cu surorile lor academice, de altă dată, ci cu adversarii acestora, chiar dacă şi dânşii trecuseră măsura într’o luptă în care cumpăna dreaptă se păstrează în genere atâta de greu. De altfel să nu uităm că Schopenhauer — cu toate fobiile sale — a redactat 1) Cuvântare rostită Ia Academia Română în şedinţa festivă din 10 Iunie 1938. 337 © BCU Cluj una din lucrările sale de mai târziu după propunerea unei Academii norvegiene, oare fixase subiectul şi care l-a şi premiat. S’au împlinit în luna Februarie 150 de ani de când a văzut lumina zilei, în oraşul Danzig, acela care era să devie straniul, sumbrul, fosforescentul, mult discutatul şi combătutul, dar genialul şi influentul filosof pesimist, Arthur Scho-penhauer. A fost cât pe aci ca spiritul acesta, atât de înzestrat în domeniul speculaţiei metafizice 'şi în acel al expresiei artistice, să apuce drumuri care l-ar fi înstrăinat de la linia înclinărilor sale fireşti, sau nu l-ar fi lăsat să se pregătească cum trebue. Părintele său, un comerciant bogat, ţinea cu orice preţ ca fiul să-i urmeze în carieră. Pe atunci nu se obişnuia selecţia profesională după aptitudini, eram încă departe de laboratorii oare să stabilească vocaţia —■ fie chiar cu aproximaţiile şovăitoare de astăzi — nici măcar nu se dădea dreptul victimei să facă un ultim apel Ia examenul conştiinţei sale proprii. Carierele se alegeau de părinţi, care desigur plecau de la cele mai bune intenţii şi evident ţinând seama de o întreagă serie de motive, printre care nu intrau totuşi mai niciodată individualitatea copilului cu dispoziţiile lui esenţiale. Ideea lui Schopemhauer-tatăl de a face un comerciant din micul său fiu a avut desigur şi partea bună de a-1 fi deprins de mic să nu-şi scoată învăţătura din cărţi, ci din observarea directă a realităţii, iar pe de altă parte să cunoască temeinic câteva limbi străine, cum a fost engleza şi franceza, învăţate la faţa locului. Poate că şi anii pierduţi ca funcţionar într’o bancă şi-au avut partea lor de utilitate, deşi viitorul filosof n’a arătat 'multă aplecare — cercetarea filosofică având să profite din orice fel de experienţă şi, mai presus de toate, fiind poate folositor — în contra părerii de a se economisi timpul cu orice preţ — ca cineva mai înainte de a se îndruma în direcţia care îi convine, să fi încercat una oare îi convine mai puţin. E un mijloc de-a lichida definitiv toate tentaţiile sau măcar toate posibilităţile anexe, care întovărăşesc în surdină şi poate stânjenesc înclinarea principală a omului, lăsând-o pe aceasta absolut stăpână, şi la adăpost de orice căinţă. De altfel biografiile a mai multor mari filosofi ne povestesc de încercarea vremelnică de a îmbrăţişa altă carieră mai înainte de a-şi fi lămurit bine tendinţele lor lăuntrice şi a fi ancorat definitiv la specialitatea unde erau sortiţi să strălucească şi să-şi sculpteze numele în veşnicie. Degajat de angajamentul către părintele său—mor.t pare-se prin accident— şi învingând egoismul mamei sale, romanciera Johanna Schopenhauer, care ar fi ţinut să rămâe dânsa singurul intelectual din familie, Arthur Schopenhauer a părăsit ramura comerţului şi după un şir de vicisitudini, în care conflictele frequente cu mamă-sa, instalată acum la Weimar ,au ocupat locul central, şi-a luat doctoratul în filosofic la Universitatea din lena, cu o teză epocală din domeniul logicei şi al epistemologiei. Foarte curând, abia după cinci ani de la aceasta, la vârsta de numai treizeci de ani, Schopenhauer are gata manuscrisul operei lui fundamentale: Die Welt als Wille und Vorstellung (Lumea ca voinţă şi reprezentare), în care găsim turnată concepţia sa originală despre fiinţare şi despre nefiinţă. In deosebire de Kant, pe care şi-l alege ca principial maestru şi inspirator şi care dibuise vreme îndelungă, cu sonda dialecticii sale, până a ajuns la concepţia sa definitivă, Schopenhauer, poet mai înainte de toate şi precoce ca toţi poeţii autentici, şi-a conturat liniile teoriilor sale, din anii tinereţei, lăsând zilelor ce aveau a se scurge pe urmă, doar grija măruntă a complectărilor de amănunt. Desigur o sarcină prea mică pen- 538 © BCU Cluj tru încă patru decade de viaţă, de unde impresia deprimantă a unui gol sufletesc, care va fi contribuit şi dânsul într’o măsură importantă la pesimismul constant al autorului, alături de alte cauze principale, ca temperamentul său excesiv de sensibil şi de mânios, precum şi unele deziluzii care i-au rănit crunt orgoliul şi i-au făcut probabil să resimtă mai intens şi mai viu latura tragică a vieţii, care nu este de altfel o pură născocire a filosofului, ci se destăinueşte privirii celei mai senine şi ochiului celui mai obiectiv. Două mari deziluzii au înăsprit fondul turbure al filosofului de care ne ocupăm şi care elaborase de mai înainte teoria sa pesimistă: Eşecul său profesoral la Universitatea din Berlin şi complecta tăcere care a întovărăşit un număr de ani activitatea sa publicistică. Un factor care uşurează îndeobşte debuturile este existenţa relaţiilor şi bunăvoinţa prietenilor. Schopenhauer era un adevărat maestru în arta de a nu-şi face prieteni şi de a nu-şi crea relaţiuni. Ba uneori provoca cu se-meţie oameni puternici, aşteptând o repede biruinţă. Aşa a făcut deschizându-şi cursul la Universitatea din Berlin — în calitate de docent privat — cu nădejdea de a răpi auditorul lui Hegel şi de a prăbuşi uriaşul soclu al acestui filosof consacrat. Cu toate că Schopenhauer s’a arătat un fin psiholog, când a formulat aforisme pentru înţelepciunea în viaţă — înserându-se ou cinste în galeria marilor moralişti ai tuturor ţărilor — era mai de grabă capabil să redacteze maxime pentru alţii, decât să le folosească pentru sine, în practica vieţii. In orice caz chipul în care a voit să-şi doboare adversarul ajuns pe culmea gloriei sale, a fost de o stângăcie strategică, ce l-a costat de altfel foarte scump, trebuind să renunţe curând la cariera didactică, ceea ce a păgubit desigur cel puţin tot atâta învăţământul filosofic însuşi. Rămas din propria sa mânie orgolioasă pe din afară din cadrele învăţământului, Schopenhauer n’a avut nici măcar satisfacţia să fie discutat ca autor. Ani întregi, printr’un fel de conspiraţie, a fost ignorat cu desăvârşire, deşi opera lui poseda calităţi de primul ordin, fiind de altfel menită să aibă atâta răsunet mai târziu. Abia în ultima decadă a vieţii, cam pe la 60 de ani, după ce făcuse să apară şi unele scrieri cu caracter mai popular, Schopenhauer a reuşit în fine să atragă atenţia asupra operei lui, să dezlănţue talazuri de admiraţie, plantându-şi numele pe buzele tuturora şi rodind cu ideile sale atâtea capete de elită, atât în domeniul artistic, cât şi în acel speculativ. In ultima perioadă a existenţei sale, filosoful a asistat la propria sa apoteoză, despăgubindu-se de nesocotirea anilor anteriori şi având satisfacţia să vadă că ajunsese loc de adevărat pelerinagiu, locuinţa sa din Frankfurt a. Mein. Fireşte această îmbulzeală de admiratori şi năvală de scrisori omagiale, nu l-au clintit din poziţiile sale pesimiste şi din preţuirea nefiinţei, ca bun suprem şi ţel al omului înţelept; tot aşa după cum, deşi personal devenise mai social, ba căpătase la urmă şi manierele perfectului gentilom, continua să păstreze în înfăţişarea lui ceva satanic — un călător francez declară că vizitându-1 s’a aflat în faţa lui însuşi Belzebut — ba chiar să sperie copiii, după cum ne mărturiseşte fostul Cancelar imperial Principele de Bullow în memoriile sale recente, povestind o încrucişare pe stradă, în anii copilăriei, cu un bătrân hirsut, cu privirea răutăcioasă, de care i-a fost teamă şi care nu era altul decât Schopenhauer. Desigur cu dispariţia făpturii sale fizice în anul 1860, s’au dus ultimele vestigii de ciudăţenie personală, lumina operei lui nepieritoare a instalat un cult de admiraţie curată, pretutindeni, iar oraşul Frankfurt se mândreşte, fără nici o umbră, de a fi oferit marelui filosof ultima lui reşedinţă, pe care ghizii vorbăreţi ţi-o arată la etajul unei clădiri luminoase, pe malul Mainului, cu acelaş orgoliu cetăţenesc, cu care îţi arăm © BCU Cluj tase o clipă mai devreme sala unde se încoronau împăraţii şi unde se strângea pe vremuri dieta imperială... Filosofia lui Schopenhauer este o sinteză originală şi aş putea spune modernizată, a trei mari sisteme de gândire: filosofia lui Kant, concepţia lui Platon şi religia budistă. Fiecare din aceste trei doctrine îşi au locul lor evident în construcţia lui Schopenhauer, însă firul central îl alcătueşte fără îndoială idealismul kantian, precum era şi natural. Kant venise de curând cu o cheie nouă a dezlegării enigmelor. Se simţise mai de multă vreme că principiul ultim al existenţei — râvna constantă a metafizicii — nu se poate găsi nici în timp, nici în spaţiu, ambele fiind cadre extensive, de divizibilitate indefinită, de repetiţie fără sfârşit, care nu îngă-due în cuprinsul lor nici opriri definitive, nici elemente indeoompozabile. Insă aceste două cadre tronau cu majestuoasa lor infinitate, cu implacabila lor necesitate şi păreau imposibil de înlăturat, pentru a se putea vorbi de o realitate în afară şi dincolo de ele, până ce Kant ne-a oferit dreptul de a le depăşi, prin teoria subiectivităţii lor, desvoltată în „Estetica transcendentă” şi fundată pe un eşafadagiu impresionant de argumente constrângătoare. Astfel s’au creat noi temelii speculative, iar Schopenhauer nu exprimă la început altă ambiţiune decât să-l continue şi să-l compiecteze pe Kant. Pentru a-1 continua însă, Schopenhauer l-a mai simplificat, l-a adus în consonanţă cu o întreagă serie de cunoştinţe biologice şi în sfârşit l-a mai poetizat, prezentându-1 în vestminte mai ademenitoare decât era în severa şi neîmpodiobita înfăţişare a originalului. Incontestabil, prin această prefacere, Schopenhauer a ajutat la difuzarea doctrinei kantiane, care mai ales în ţările de cultură mai slabă s’a răspândit la început în forma aceasta. Pedagogiceşte, această prezentare concretă şi mai lesne accesibilă a fost iniţial un bine, deşi datoria vremurilor următoare era să se revie cu încetul la Kant cel autentic, în fiorma lui nedeformată. Dar fireşte, misiunea unui geniu nu este să popularizeze opera altuia, fie chiar a altui geniu, cum era în cazul de faţă. Sau, dacă îmi e permis şi mie să folosesc o comparaţie financiară ca acelea pe care Schopenhauer le afecţiona destul de des —ca reminiscenţă poate din vremea uceniciei sale într’o casă de comerţ —' aş zice că rolul său era să bată monedă eu efigie proprie, iar nu să faciliteze circulaţia unui tezaur cu efigie străină, emiţând hârtie — oricât de frumos împodobită — în contul şi pe baza lui. De altfel, asta a şi făcut Sohopenhauer, întocmind o concepţie personală şi lansând o metodă pe care le voi aminti rezumativ. Până la Schopenhauer stăpânea convingerea că drumul la adevărurile metafizice ar fi urcarea curagioasă pe treptele dialectice] abstracte. Acei care nu credeau în virtuţile acestei ascensiuni raţionale, socotind că singura cunoaştere valabilă, e cunoştinţa empirică şi domeniul pozitiv al faptelor concrete, contestau categoric posibilitatea metafizicii. Schopenhauer aruncă, în această confuzie, ideia unei metafizici experimentale, bazată pe intuiţie concretă, ideie nouă şi fecundă, care şi-a dovedit puterea în propria lui construcţie filosofică, iar ulterior la alţi gânditori, care i-au adoptat metoda şi au întinerit-o, cum ar fi cazul cu filosofia contemporană a lui Henri Bergson. Schopenhauer a avut inspiraţia de a înlocui sborul în sus — dovedit în atâtea rânduri amăgitor şi steril — prin scoborîrea în adânc, ceea ce oferă avantagiul de a rămâne în concret şi a pleca de la intuiţii profunde, procedură cu atât mai 34° © BCU Cluj eficace, cu cât adesea ori ceea ce pâlpâe în adâncime e tot una cu ceea ce arde pe înălţimi, < Coborând în adâncul conştiinţei noastre, Schopenhauer e convins că pune degetul pe esenţa ultimă şi absolută, pe care Kant o socotise inaccesibilă luminelor spiritului omenesc, caracterizând-o ca voinţă, mai exact ca o neobosită impulsiune, ca o străduinţă fără răgaz. Această intuiţie sohopenhaueriană, care face din voinţă elementul primar, în timp ce intelectul decade la rolul accesoriu al unui epifenomen, cu misiunea de a-i lumina drumul, dar fără puterea de a o dirija efectiv, —■ această concepţie brutală a dominat psihologia celei de-a doua jumătăţi a veacului precedent, care punea întreaga temelie a vieţii sufleteşti în subsolul instinctelor şi în factorul afectivo-voluntar, în timp ce ideaţia — altădată crezută suverană — apărea oa o subţire pânză de păianjen, ca un simplu joc fără putere, incapabil să determine mişcările sufletului omenesc. Din această concepţiune inofensivă în aparenţă, a decurs totuşi, cu stringenţă logică, concluzia pesimismului, întemeiată pe următoarele consideraţiuni: Voinţa oarbă ca esenţă a existenţei, înseamnă primatul iraţionalului, lipsa de finalitate şi absenţa progresului; lui Schopenhauer îi plăcea să citeze o frază răzleaţă a lui Voltaire: Nous laisserons ce monde-ci aussi sot et aussi mechant que nous l’aoons trouve en y arrioant”, însfârşit identificând străduinţa cu durerea, o socotea pe aceasta din urmă drept singurul sentiment pozitiv, pe când plăcerea, neasemănat mai rară, nu ar fi decât efemera clipă de sus-pensiune a unei strădanii un moment satisfăcută, şi mai înainte de a-şi fi reluat cu forţe înoite cursa ei fără hodină. Schopenhauer nu crede că sarcina filosofului e numai să constate amarul adevăr; el îşi soooate mai întinsă misiunea, silindu-se să găsească şi leacuri, indicând mijloace de evaziune din vâltoarea durerilor fără sfârşit. Egoismul voinţii de a trăi, izvor al tuturor suferinţelor, se poate combate după filosoful german pe trei căi esenţiale: prin contemplaţia estetică, eminamente dezinteresată, când uităm de noi înşine; prin sentimentul de milă, şi dânsul capabil de jertfe şi abnegaţiuni; în sfârşit prin metoda eroică de a ne înfrâna voinţa până la înăbuşire, renunţând la orice afirmare egoistă, precum şi la actul de perpetuare a speţei, pregătind astfel pentru noi şi pentru acei care ar fi putut să se nască din nebunia noastră, cufundarea în Nirvana, în acea nefiinţă, pe oare neînduratul filosof o consideră de o mie de ori preferabilă existenţei mizerabile pe care o experimentăm. Doctrina lui Schopenhauer, odată scăpată de complotul tăcerii, a cunoscut o expansiune imensă. O adevărată epidemie de convingeri pesimiste, s’a lăţit în intelectualitatea mai tuturor ţărilor, pe oare eşafodajul unei viguroase şi elocvente argumentaţii filosofice o zguduia acum incomparabil mai puternic, decât fusese exemplul singular al unor poeme pesimiste, fie ele oricât de expresive, ca acelea ale lui Byron sau ale lui Leopardi. In special artiştii, înzestraţi cu antene de mare sensibilitate, au furnizat cel mai mare contingent de discipoli, marelui evangelist al pesimismului contemporan. Numeroşi creatori, atât din Germania, cât şi dincolo de hotarele patriei, sale, au devenit tributarii filosofului pesimist: celebrul compozitor Richard Wagner în partea finală a producţiei sale poetico-muzicale, după cum Nietsohe primise stampila siohopenhaueriană în faza lui iniţială; şcoala parnasiană din Franţa cu numeroşi rapsozi ai nefiinţei şi mai ales romanul naturalist care a svârlit la coş toată latura ideală a sufletului omenesc, lăsându-1 mânat exclusiv de forţa instinctelor oarbe, motiv pentru care subtilul Jules Lemaître a definit opera lui Emil Zola : Une epopee pessimiste de VanimalUe humaine. In săltarele aceluiaş scriitor s’au găsit 34i © BCU Cluj după moarte şi poeme în versuri, care orchestrează leit-motive şi imagini împrnmn-tate din opera aceluiaş sumbru filosof. Dar fără îndoială, ceeace ar interesa cu deosebire, e influenţa lui Schopenhauer în ţara noastră. Această înrâurire a fost destul de întinsă şi de vie în a doua jumătate a secolului trecut şi ar merita desigur o cercetare amănunţită. in cadrele mai restrânse ale unei cuvântări ca aceasta de astăzi — după ce voi pomeni în prealabil că cel dintâi traducător al lui Schopemhauer în franţuzeşte, a fost un Român — trebueşte să mă îngrădesc, raportându-mă numai la două personalităţi, dar înalt reprezentative ale epocii: Eminescu şi Titu Maiorescu. Este bine cunoscut entuziasmul cu care tânărul student Eminescu a luat cunoştinţă de opera lui Schopenhauer, îndepărtându-se — cu excepţia firească a lui Kant— de toate celelalte glorii ale filosofiei germane, pe cari le preţuise poate mai înainte, dar pentru cari noul său idol nu avea nici o cruţare. Consonanţa cu convingerile sale intime, cu înclinări la fel de pesimiste, l-a făcut pe Eminescu să încorporeze teme schopenbaueriene în opera sa poetică, aşe-1 zându-le în cadenţa acelor stihuri uluitoare, intraductibile în alt idiom, şi care vor " constitui pururea un miracol pentru saltul gigantic faţă de poezia noastră anterioară, ca şi cum s’ar fi trecut bunăoară dintr’o dată dela diligenţă, la avion. Desigur concepţia de viaţă a lui Schopenhauer, şi aceea a lui Eminescu nu se suprapun în mod integral, existând chiar aspecte contrastante cu privire la filo-safia lor practică. Pe când Eminescu a fost — se ştie — un aprig şi fervent naţionalist, pe Schopenhauer îl lăsa cu totul rece ideia naţională. Pentru primul, popoa-| rele erau realităţi, pentru oelalt erau abstracţii sau etichete secundare, şi în timp ‘ ce poetul român a scris articole patriotice vibrante, filosoful german nu sa găsit prea departe de atitudinea nepăsătoare a lui Goethe, care în anul războiului de eliberare, când ţara sa fremăta de zângăniri de arme, dânsul se preumbla la Karls-bad, arborând cu ostentaţie ordinul francez aii Legiunii de onoare. Cât priveşte pe Maiorescu, el nu l-a studiat pe Schopenhauer în Universitate — şcolile Berlinului încă nu se convinseseră de datoria de a-1 cerceta, — ci puţin după aceea, ce e dreptul din îndemnul discret al unui profesor berlinez, care se lăsase vrăjit în taină de feeria „Lumii ca voinţă şi reprezentare”. Maiorescu îl admira pe Sahopenhauer — ce e dreptul făcând şi unele rezerve, dar îl admira realmente, — şi a căutat să treacă şi altora acest nobil entuziasm. I-a tradus în româneşte „aforismele” (o parte din Parerga et Paralipomena), pentru a da, întâi şi întâi, putinţa acelor membri ai Junimii, care nu ştiau nemţeşte, să ia contact cu gândirea şi cu slova bibliei pesimiste. I-a folosit teoriile estetice în criticile sale literare (în deosebi în articolul despre Caragiale şi în răspunsul dat lui Dobrogeanu-Gherea), iar la cursurile sale universitare îl contopea cu voie sau fără voie în acelaş elan de preţuire eu filosofia kantiană. Ce mai însemnau măruntele rezerve de la urmă, asupra concluziilor pesimiste, ale filosofului german, pe care Maiorescu, conştient şi dânsul de covârşitorul loc al suferinţei în viaţă (însemnările sale zilnice, ne-au destăinuit de curând desperarea prin care a trecut el însuşi într’o perioadă a existenţei sale), ce mai însemnau deci acele reticenţe pe care Maiorescu le făcea, desigur în mod sincer, dar cu gura cam pe jumătate!? Trebueşte să amintesc de asemeni că omul acesta, care cu toată măsura şi circumspecţia atitudinilor sale proprii, a fost în genere foarte atacat, a avut să sufere din partea adversarilor şi din cauza admiraţiei sale pentru Schopenhauer, agravată mai ales de încercarea de a-1 încetăţeni în cultura românească. 342 © BCU Cluj Au plouat şi pe această temă atacuri în contra lui Maiorescu până foarte târziu, den/unţându-1 că introduce în cuprinsul fragedei noastre activităţi spirituale un virus otrăvitor, făcându-se la fel de culpabil cu contrabandiştii de opium sau morfină, ce nu merită nici o îngăduinţă din partea nimănui. Şi nu erau numai oameni de duzină care duceau campania aceasta violentă, ci printre ei se aflau şi personalităţi de valoare ca Bogdan Petriceicu-Haşdeu ,care îşi cheltuia verva lui sarcastică, înfăţişând pesimismul filosofic ca o nelegiuire ce trebuia nemilos înfierată, în numele încrederei sănătoase în forţele şi viitorul poporului român. Şi totuşi, independent de justificările lui Maiorescu, — care în general se mărginea să riposteze că pesimismul nu e o consecinţă necesară a sistemului schopenhauerian, că înlăturând concluziile deprimante, rămân atâtea idei admirabile şi utile în ţesătura acestei concepţiuni superioare, lucru ce fireşte era prea adevărat — independent zic de aceste justificări oneste, astăzi, toată acea campanie ne apare subiectivă, foarte slab documentată şi — s’o spunem — prea puţin serioasă. Nu voesc să insist asupra contingenţelor speciale care au accelerat poate simpatia „Junimii” pentru această doctrină incriminată. Reacţia împotriva superficialităţii culturale şi a formelor fără fond, determinată, la „Junimea”, de comparaţia unei culturi improvizate cu acele temeinice de aiurea, clădite pe granit, primea fără îndoială dela doctrina lui Schopenhauer un ajutor din mai multe puncte de vedere, între care am putea să cităm următoarele : 1) Teoria ostilă progresului era cel puţin o armă în contra progresului aparent, care în fond lăsase lucrurile în vechea lor stare, şi în contra progresului grăbit, oare nu antrenează natura intimă a lucrurilor. 2) Se vedea că evoluţia ideilor nu atrage dela sine o evoluţie în adânc (adâncul fiind de natură volitivă) şi până când se face această schimbare, restul e prefacere de suprafaţă. 3) In sfârşit, literatura tendenţioasă cu declamaţii de circumstanţă primea o cumplită lovitură dela teoria artei dezinteresate şi a frumosului transcendent. Naş voi de asemeni să stăruesc asupra unor exageraţii răzleţe ale ideologiei junimiste, care-şi puteau găsi un sprijin în unele teme sohopenhaueriene. In timp ce la filosofiile raţionaliste starea de drept (logica ideilor) domină starea de fapt, la o filosofie iraţionalistă — cum este şi aceea a pesimistului german, — lucrul se petrece invers, adică starea de fapt e aceea care domină starea de drept. De aci poate eroarea lui Eminescu de a fi susţinut între altele inutilitatea războiului Independenţei, întrucât — zicea dânsul — neatârnarea de fapt 6 avem din timpul domniei lui Cuza, şi deci a fost superfluă jertfa de sânge pentru câştigarea neatârnării de drept. Eroare evident profundă, deoarece ideile (sau dacă vreţi formele) nu sunt fire de păianjen suprapuse, ei îşi au şi ele o realitate, fiind la urma urmei părţi constituente ale aşa zisei stări de fapt, pe care o clarifică, o preschimbă sau o întregesc. Mai important îmi pare, trecând peste aceste lucruri vremelnice, să ne dăm efectiv seama dacă filosofia lui Schopenhauer era cu adevărat o otravă periculoasă, în stare să usuce energiile creatoare ale unui popor; dacă analizându-i ţesătura şi acţiunea normală a ideilor salle, trebue neapărat să conchidem la influenţa lor dizolvantă şi la caracterul lor eminamente depresiv. Fireşte aparenţele pot fi împotriva acestei filosofii, care identifică viaţa cu durerea, tăgădueşte finalitatea cosmică şi neagă progresul, ba mai mult, preconizează ascetismul, ca drumul cel mai neted spre singurul ideal rezonabil: nimicnicia Nirvanei. Dar altfel privite lucrurile, aspectul lor se schimbă, tragedia se subţie şi cthiar se volatilizează. 343 © BCU Cluj Chestiunea identităţii dintre viaţă şi suferinţă nu ţi-o poate rezolvi părerea altuia, ci numai propria ta experienţă. In domeniul acesta conştiinţa personală rămâne suverană, şi de prisos vex auzi blestemele cele mai autorizate, ele se scurg fără efect şi pe delături, dacă cumva în tine însuţi desqoperi adânc bucuria şi dorul de a trăi. O astfel de concepţie filosofică întunecată, poate cel mult să intensifice deprimarea cuiva care era mai dinainte melancolic, sumbru sau deznădăjduit1). Deasemeni negarea finalităţii ca lege universală deşi principial ar trebui să aibă o corelaţie cu elanul credinţii, înăbuşindu-1 ori scăzându-1, în realitate, din cauza disproporţiei între infinitatea lumii şi mica noastră gospodărie, consideraţiile cosmice ne mişcă prea puţin. Cu cât s’a schimbat de pildă avântul întreprinderilor omeneşti, de când ştiinţa a stabilit că pământul nu se găseşte în centrul lumii — cu un scop al crea-ţiunii — ci este o biată planetă — măruntă — pierdută în pulberea cosmică ? Că în sfârşit progresul işade în lumea aparenţelor, iar nu în inima realităţii, care rămâne în sine neschimbată, — şi această ideie o corectează într’o măsură optimismul omului normal, admiţând cel mult că evoluţia merge incomparabil mai lent .decât pare, că nu orice schimbare de suprafaţă anunţă un progres efectiv, — ideie la care ş’a oprit de altfel şi „Junimea” în luptele ei continui contra pripelelor reformiste. In fine şi împotriva strivirii totale a instinctelor, are să reacţioneze neted instinctul de viaţă, şi cei mai fervenţi admiratori ai filosofului riau să-l mai întovărăşească până Ia extrema limită a consecinţelor sale, printr’un gest firesc de autoapărare. Este drept că Schopenhauer, în capitolele finale ale operei lui, încearcă o inversare a sensului vieţii. Dar oricât lucrul acesta poate părea de bizar, n’a existat fundator de religie care să nu fi preconizat o asemenea inversare, după cum n’a fost nici unul care să fi reuşit deplin. Ideile religioase şi cele afiliate nu sunt idei de aplicat ca atare, ci numai direcţii şi ideale, eu menirea aplicării incompleete şi aproximative. Lumina unui far regulează drumul corăbiilor, dar nici una dintre nave n’are să se repeadă în far deadreptul, ci va rămâne la o bună distanţă ! Şi atunci, ,oprindu-ne la vreme în pragul povârnişului prăpăstios, unde nu se angajează mai nimeni, afară doar dacă n’ar voi cineva să dea o pildă de ciudăţenie eroică, — să ne întrebăm ce am mai putea culege din concepţia trunchiată a acestui celebru filosof. Răspundem : numai îndemnuri bune, numai consilii salutare, numai imbolduri care ne înalţă şi ne desăvârşesc. Cine poate contesta că sfatul de a ne înfrâna instinctele, de ne descleşta din sfera impulsiunilor animale, chiar dacă nu vom merge până la capăt şi atâta cât cerea filosoful, nu constituie o nobilă regulă de conduită şi nu chiamă un val de superbă energie? Fiilo-sofia lui Schopenhauer nu este un crez pentru bicisnici, ci pentru oamenii tari, sau pentru aceia destoinici să devină într’o zi. Cine ar fi să se călăuzească de principalele lui precepte ,nu va merge nici pe calea care înjoseşte, nici pe aceea care doboară. Oricât ar fi fost dânsul de sceptic cu privire (Ia realitatea progresului, să nu uităm deasemeni că reguli esenţiale ale eticei sale, pot contribui mai tare la progres — dacă aceasta e posibil — decât credinţa naivă în existenţa lui. Schopenhauer nu oboseşte să recomande ca mijloace valabile de evadare, din vâltoarea suferinţelor, ocupaţia ştiinţifică şi contemplaţia artistică, — ambele îndeletniciri detaşate de orice urmă de egoism. Să ne urcăm pe verticala specula-ţiunii, lăsând timpul să curgă ia picioarele noastre, bucuroşi că s’a acordat omului 1) După cum şi „Wertherul“ lui Goethe produsese victime din aceiaşi categorie. 344 © BCU Cluj privilegiul acestor linii transversale oare taie valul trăirii şi pe care ne putem refugia. Dar această urcare verticală, în lumea contemplaţiei pure şi a dezinteresării complect înseninate, nu are numai valoarea unui tonic sufletesc, ci e şi singurul loc die unde se poate pregăti progresul, întrucât mergerea înainte, dacă este să fie, nu se face mecanic, ci va fi tocmai determinată de opera suirilor în sus. Iată o serie de consideraţii care mă împiedică a fi vreodată alături de acei care în luptele noastre culturale prezentau filosof ia lui Sdiopenhauer ca o funestă monstruozitate şi să fiu încredinţat că Line au făcut ceilalţi care au ajutat transplantarea în solul nostru proaspăt, aproape nedesţeilenit, a câtorva idei profunde şi înălţătoare ale acestui filosof de rasă, care trăsese atâtea brazde noi. Cu atari împrumuturi luminoase s’au pornit drumuri drepte şi solide culturii româneşti, care aveau nevoe, cel puţin la întâia croială, şi de consultaţiile competente a mari meşteri străini. Iar în calitate de inspirator al îndrumătorilor noştri cei mai autentici, putem spune fără exageraţie că la o aripă deosebit de frumoasă a edificiului nostru cultural — care e de altfel în continuă construcţiune — figurează ca un fel de ctitor, fie şi cu silueta mai vaporoasă de simplu inspirator, icoana filosofului pe care îl comemorăm şi ca pe unul din ai noştri, astăzi, în incinta Academiei Române. , 345 © BCU Cluj CÂNTECUL URSULUI DE V. YOICULESCU Ursule, uriaş schimnic bătrân Ascuns de lume în peşteri sihastre Paşii tăi limpezi stele rămân înfipte ’n potecile noastre. Tu patriarh al muntelui sur Stai în flacăra smeurei ca’n strană Şi molcom mormăi cântecul pur Slava dătătorului de hrană. Când luna se razemă’n schituri de stânci Şi lăncile stelelor trec drepte Cu umbra pădurii pe umeri adânci Cobori luminişuri de trepte. Cine în labe atâta tărie Şi-atâta blândeţe în duh ţi-a pus ? Au, ispitit de’nalta sihăstrie Sui pân Ta bârlogul tău Iisus. Unde te aflai la obârşie când Taina ’şi svârlea pretutindeni grăunţii De vii aşa calm pe veacuri tălcând Ţintat cu mir în oasele frunţii ? Paşnice pustnic, lotru somnoros, Sfânt păduratec visător de miere . Sub rasa de păr ursuz şi ros Nădejdi şi temeri şerpue ’n tăcere. Destinul tău n’are hrisoave nici steme Iar mintea ta albă şi fără de cute Priveşte dintr’un colţ de vreme Goana palidelor fiare necunoscute... j 346 | © BCU Cluj P O E S I I DE ŞTEFAN BACIU STĂTEA BOLNAVĂ VIA... Stătea bolnavă via de prea multă lumină. Şi toamna ca un uliu deasupra ei trecu. Iar noaptea ca un abur se ridica din tină Când soarele ’n tărie suflarea îşi dădu. Tot aerul, ce proaspăt, amirosea a coarnă, Din deal până in câmpul brăzdat cu fier de plug, Arar suna în codrii o ostenită goarnă, Pe drum, căruţe pline cărau spre târg belşug. De peste văi, o toacă vecernie strigase Şi unchiul cu alice o flintă-şi încărca, In sat desigur luna se înholba în case, In somn un prunc visase şi-acuma o cerea. Noi ne ’nfundăm în tufe cu frunţile senine Şi stăm la pândă, ore, la iepuri şi la lupi, Ce rar trec însă ’n pajişti căutatele jivine Când liniştea le sperie cu zumzetul de stupi. Acuma, uite, ziua pe cer îşi spală faţa Ne ’ntoarcem şi noi ochii şi fără pradă ’n răniţi, Lovim cu chiot aspru în frunte dimineaţa Ce varsă, larg, lumina din fermecate băniţi. 347 © BCU Cluj TERŢINE PENTRU MOARTEA MEA Din aspra şi strălimpedea vâltoare-a vieţii Mă mai gândesc arar Ia moartea ce-o să vie Târziu de tot sau încă ’n miezul tinereţii Şi-o să lovească ’n uşe într’o toamnă cafenie, Aflându-mă scriind sau numărând la stele, Intr’o’nserare blândă, joasă şi târzie. Eu o să mă ridic cu pleoapele prea grele Şi într’o clipă o să-mi fac o socoteală, Gândind la bine şi la rău, la toate cele, La prieteni sinceri, la femeia ce înşeală, La inima ce pentru cea din urmă oară bate Şi în sertare o să-mi fac, în grabă, rânduială, N’o să mai ştiu de oameni sau de apele turbate, Cu nimeni n’o să stau să mă mai cert, Ci voiu dormi zâmbind, întors pe spate. Mă vor ierta cu toţii şi pe toţi eu o să-i iert. Mai singur o să fiu decât e Domnul, ' Chiar de-oi trăi o ’ntreagă viaţă sau un sfert. Şi numai plantele o să-mi vegheze somnul. © BCU Cluj CUVIOSUL PATAPIE, DESĂGAREŢUL — FRAGMENT — DE VICTOR ION POPA Mulţi oameni au râs în viata lor de Cuviosul Patapie. Zic „a lor“ şi nu „a lui“ fiindcă mai aflu şi astăzi oameni cari râd de el, când bietul călugăr de multă curgere de ani a trecut „la apele hodinei44 — cum deseori spunea în repedea-i şi apăsata-i vorbire apostolică. Dar din care pricină anume au râs şi râd oamenii de Cuviosul Patapie, n’am putut să mă dumiresc niciodată, pentrucă niciodată n’am avut cutezanfa să privesc adevărul în fată şi să cred că lumea e un mare dudău de nevrednici, unde nici omenia inimii nu creşte, nici cumpăna judeţului cel drept n’a înflorit. Doar poftă pentru defăimare şi uşurinţa râsului de rău. Căci, de bună seamă, „Sfântul din bahnă44 — cum l-au poreclit — n’a avut niciodată lucruri, fapte, ori purtări din acele vrednice de zeflemea, cum are fiecine la zilele lui. Negurile sale erau pline numai eu înfăţişări adevărate, triste, chinuite, deci dospind râvnă înşelată, durere închisă în suflet, scrijălare de inimă şi pustiire de sine. Cuviosul Patapie era — vezi doar — un duh în veşnică luptă încordată cu pământeştile deprinderi şi ispite. Ceia ce nu trebue înfeles însă că trupul său, uscat ca iasca bună de candelă, i-ar fi dat de lucru, sau de luptă, într’un fel oarecare. Ci că duhul lui se bătăia veşnic printre pământenia diavolească a lumii şi căuta s’o ră-mâe cu orice preţ, chiar atunci când avea împotriva vrerii sale de un ceas, năravuri de mii de ani şi de mii de mii de ani, cum ar fi fost cel din purcederea lumii, adică al lui Adam. Negreşit, veţi zice numaidecât că Părintelui pornise cu greşeală dela întâiul pas. Asta, de vreme ce părerea tuturor oamenilor e că nu poate fi vorba de un nărav la bietul nostru strămoş, ci de un simplu păcat, pe când zisa de mai sus ar şedea mai bine Evei, ori şarpelui. Decât, Cuviosul Patapie orânduise lumea după alte îndreptări. El zicea ca şi profetul Isaiia în Cap. 9, Stih 20 : ' „Fiecare mănâncă carnea braţului său44. © BCU Cluj Şi atunci, îţi dovedea într’un grai de Scriptură — adică plin de tot ce-i rostire omenească fără părtiniri prihănite faţă de anume vorbe — că vina Evei e mărunţică, de-o măsori cu păcatul lui Adam, — „acela arătarea ispitirii diavoleşti având-o în carnea lui putredă, fără de care femeia degeaba ar fi trudit întru săvârşirea nelegiuirii dela început". . Vasăzică era limpede că „Pre leneş îl omor poftele sale, căci mânile sale nu voesc a lucra", lucru prea dovedit din arătările asupra facerii lumii, unde se vede că păcătosul de Adam şedea doar întins cu faţa în sus la soare şi n’avea nici un îndemn la vre-o muncă, „întru alungarea arşiţei din carne şi a potolirii sângelui cel omenesc". Aşa dar „Nărăvitul la răutate, feciorul nelegiuit al lenei este, Cum păcatul e fruct fulgerat din smochinul vieţii". Cu asemenea întocmire de minte, Cuviosul Patapie nu putea să tragă asu-pră-şi dragostea mirenilor săi. De altminteri nici aici nu primea aşezările îndeobşte cunoscute ale oamenilor, căci se lega de zisa : „Iubeşte pre Domnul, adică teme-1 pre El !“ Şi cu adevărat, dacă asta era iubirea pe care o dorise, atunci prea destul o avea, fiindcă oamenii s’au temut de dânsul chiar dintru începutul începutului, cu mult înainte să fi venit preot în parohia Cârligilor, adică pe vremea când colinda toate drumeagurile Moldovei, umblând cu „mila" pentru ridicare de biserici. Era şi firesc. Pe vremea aceia Cuviosul era un haiduc vânjos ca un joagăr şi zguduia pământul sub pasul cel de-un stânjen, pe când sutana de dimie călugărească făcea să se clatine toate păpuşoaiele de-a dreapta şi de-a stânga, aşa cum face trenul, când se prăvăleşte printre răchiţile din lunca Şiretului. Oamenii sau pomenit cu el intrând ,într’o bună zi, în ogrăzi, ca la dânsul acasă. Zvârlea cât colo poarta din bulamaci ,iar dacă vre-o potae de câine, necunoscător de cele sfinte, dar mirosind a cerşeală, îndrăznea prea mult la rasa cu-vioşiei sale, se pomenea în coaste cu un picior, mare şi neîndurător ca un îmblăciuc, de ţinea minte potaia, pentru toată rămăşiţa zilelor ei, cuviinţa datorită unei feţe prea cucernice. ■ • i ' 1 Cele ce urmau erau rânduite cam la fel, fiindcă Patapie nu ştia să răspundă ia întrebările lumeşti. El răspundea la altele din lăuntrul lui, ceiaoe oamenii neijui-cepând, i-au luat temerea şi ascultarea. — „Sărut dreapta, Cuvioase", zicea, de pildă, femeia... ........ — „Dă nişte pitaci pentru Sfânta Biserică dela Săcueni”. — „Nu mi-i omu’ acasă"... — „Pune ceaunul pe foc, să-mi fac o măligă !" — „Să aduc apă şi îndată, Cuvioase"... — „Unde-i hârleţul să sap o merţă de cârti afe ?“ — „Păi, am cartoafe în zămnic... de cele bune, de as’toamnă". . — „S‘o făcut bine păpuşoiul pe aici !“ — „...Cam mititel, Cuvioase..." ' ...... — „Am să-ţi vând o icoană sfinţită la noi, la Schit". — „D’apăi, că mai am v’o trii..." — „Şi „Visu Maicii Domnului" isă citească bărbat’t’o, să nu mai îmbie cranga pe cele drumuri, şi să se plinească Proverbul Cap. 12 Stih. 24 „Mâna celor harnici domneşte, iar cea leneşă plăteşte dare". 35° © BCU Cluj Iar femeia se zăpăcea de tot înaintea zdrahonului acestui cu ochi tari obraji osoşi, barba eşită de soare şi neţesălată, încât la urmă îşi desfunda toţi sacii îi umplea desagii cu de toate, îi mai desnoda şi niscaiva pitaci de aramă dintr’un fund de ladă, în schimbul cărţuliilor şi al icoanei, iar după ce-i ospăta creştineşte, îi da drumul pe poartă, ferindu-1 de câini şi făcându-şi cruce în urmă-i, ca după o arătare. De unde venea şi unde se ducea nimeni n’ar fi ştiut spune. Cum nimeni n’ar fi ştiut ce biserică vrea să facă. Dar din două în două luni Cuviosul Patapie zvârlea poarta cât colo şi deslega din nou bârneţele pungilor, ori gânjurile dela coşăre. La început au umblat vorbe între oameni, fel şi chip. Călugări cu „mila“ mai treceau prin locurile astea. Dar aceia erau feţe de omenie, care se lăsau îmbiate la o duşculiţă de drojdie şi nu mai cereau, dacă nu li se dădea dela început. Insfârşit, oameni temători de Dumnezeu şi car; no luau decât gologani, neputând duce în spate saci întregi cum se împovăra Patapie. Cu alte cuvinte erau feţe bisericeşti de cuviinţă şi nu nămetenii fioroase, ca schivnicul care numai laba în gât no punea cărând în numele Celui-de-sus. Intre vorbele care au umblat pe atunci, una mai temeinică decât toate socotea că acest Cuvios Patapie, ar fi un fel de Popa Tunsu, lucru foarte de crezut, fiind el şi foarte de spaimă, adică întru toate sămui-tor făpturii haiduceşti, precum şi apucăturilor dovedite. Dar tocmai când şopârcăiala prinsese mai mult chiag, iar oamenii se îmbiau molateci la repezit o jalbă subprefectului — ca ager prinzător de boţi ce se dovedise — a răzbătut o veste mare. Anume că, în Bozieni, cu două zile înainte, intraseră cam o sută cincizeci de care cu cărămizi, pietroae, grinzi şi lemnărie, întovărăşite de vre-o treizeci de meşteşugari de tot felul, aduşi de undeva din malurile Dunării. Şi că, după ce s’au descărcat poverile pe clinul unui hugeag de lângă jitărie, a purces săparea temeliilor şi rânduitul varniţelor după cum e chiverniseala zidăriei. In două zile pereţii se ridicaseră dela pământ cât un stat de om, ceia ce a vădit tuturor că s’a pus lăcaş de biserică, ba încă biserică mare, croită să cuprindă încă pe-atâtea suflete câte ţinea satul. Yasăzică putea fi prilej de mulţămire, de bună voe şi de lucru spornic, după şartul cel cuvios. N’a fost aşa. Nici n’avea cum să fie de vreme ce s’a vârît în foc Sma-randache Lepşea, primarul cel chior, cu mustaţa tuşinată şi nevastă înzestrată de alde Conul Solomon, boerul. Dar asta-i o întâmplare de care pomenim în treacăt, fiindcă n’are nici o legătură cu cele povestite aici, decât doar aceia unde ea s’a fălit că „Aranjează chestea eu prifectu prisonal, oare el o cunoaşte ca fată de casă boerească“. Deci Smarandache s’a vârît în foc, fiindcă hugeagul era al obştei, iar el n’avea nici o ştire de ridicarea bisericii. Atunci s’a dus măreţ, după şederea lui de primar şi a făcut gât, poruncind : —„Ori irtii... ori, rade-o bădiţă! Scort şi coprinzător, cum zâşi Conu Solomon!“ La asemenea răcnet şi ifoseală, vătămanul zidăriei, un ceangău afurisit, care părea de două ori mai lat decât înalt, aşa spate îi dăruise Dumnezeu şi meseria lui de pietrar, a venit cu ciocanul în mână, într’un chip foarte neprietenos. Lepşea, care şi-a adus aminte că nu mai are decât un ochiu, n’a vrut să-l prăpădească — nemaiavând şi altul, ca în tinereţe, când şi l-a nenorocit pe cel dintâi — şi a făcut calea întoarsă. Dar peste noapte a strâns o ceată de haidamani, bine aleşi şi mai eu seamă bine măsuraţi, iar în zorii zilei a purces cu ceata rânduită ca un reghiment. Pasă-mi-te era hotărât să facă dreptate crâncenă. Dar când mai avea douăzeci de paşi până la zidărie, dintr’un cotlon încropit © BCU Cluj sub cărămizi, s’a strecurat pe brânci lunga, uscata şi nesfârşita făptură ciolănoasă şi haiducească a cuviosului Patapie. Călugărul s’a aridieat la deplina întindere a picioarelor şi trupului său apoi, răzimându-ise de stiva cărămizilor aştepta. Văzându-1, valul oamenilor a şovăit. îndemnul aprins al Primarului n’a ajutat mult şi la zece paşi de zidărie, voinicii s’au oprit. Nimeni nu cuteza să crâcnească o vorbă. Apăsa peste ei şi peste întinderi o încordare surdă, ca o vreme încleştată, care vesteşte furtună. Insfârşit, răzbătând cu capul printre oamenii lui, aproape, să fie bine ocrotit la nevoe, Smarandache a cutezat : —„Neaţa, Cuvioase !“ Patapie nici n’a clipit. I se uita în ochi ou uscăciunea acea văroasă şi turburătoare a Sfinţilor zugrăviţi în bisericile vechi. Atunci, Primarul a înghiţit în sec, şi-ia udat repede buzele cu limba puţintel încleiată şi a zis mai încet : — „Ce-i aici ?“ Glasul călugărului a detunat scurt , — „Biserica lui Cristos !“ Acum Lepşa a clipit mărunţel şi des dm ochiul cel bun. Un fel de furnicătură rece i-a zgănciulit în creştet. Ai fi zis că părul nu-i şade tocmai bine culcat sub pălărie. Dar urgia diavolului din el s’a încordat şi s’a zbârlit cu glas piţigăiat, cum avea în totdeauna la supărare : — „Şi locu’ cin’ l-o cumpărat, mă rog matali? Că aista-i stăpânirea primăriei../' Călugărul i-a răspuns mai stăpânit, dar pe frunte i s’a aprins un val de roşaţă, purces se vede din obrajii păliţi: — „Stăpânirea lui Dumnezeu.... că El l-o făcut.../1 Atunci Smarandache a crezut că-şi poate lua vânt. Drept care îndată s’a răpşit după deprinderile lui priimăreşti ■ — „Mie să nu-mi întorci cu pildă din Scripturi. Aista-i locu’ primăriii şi trebă s’arăţi irtii de cumpărare ! Soort şi copren...11 Nu şi-a mai adus aminte de-a sfârşit o ba. A văzut prăvălindu-se peste el ceva uriaş, ca un şarpe negru zbătut din suisul cerului, a lămurit un şuer de jivină şi-apoi, deodată, o arsură nebunitoare peste bietul lui ochiu... — „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie !“ aşa răcnise haiducul de călugăr. Iar harapnicul din mâna lui împroşca peste ceata nechibzuiţilor, cu aprinderea şi chiotele cu care urci la deal, eu şaisprezece perechi de boi, o batoză împotmolită. Arşi de tăeturile crâncene ale vârcilor, oamenii s’au ferit şi-au dat înapoi. Atunci a intrat în bătaie liota de meşteri, aţinută după dădăriile de cărămizi şi a început să bulgărească bozienii cu grunji de pământ şi aşchii de piatră, până s’a limpezit tot locul. Ar fi zvârlit ei bucuroşi şi cu cărămizi, dacă Patapie n’ar fi întors harapnicul spre dânşii : — „Casa lui Dumnezeu nu-i zburătură de alungat fiarele !“... Până să răzbească vestea la prefect şi până să se înveghe el a veni prin coclaurile Bozienilor, biserica ajunsese sub turle. Se clădise zi şi noapte sub apriga orânduire a Cuviosului eu harapnic în mână, cu ochi neînduraţi şi punga plină.. Prefectul, boeraş pirpiriu eu mustaţa cănită, cu părul de lângă urechea dreaptă petrecut bine până la cea stângă, să-şi ascundă chelia, a tras gâtul din strânsoarea gulerului şi a chihotit, plăcându-i întâmplarea : — „Nu poţi să-imi mai găseşti vre-o treizeci de călugări nebuni ca ăsta ? Parol ! Aş rămâne în istoria ţării, alături de Ştefan cel Mare../1 352 '.V&v.vy,-.. ^ ; . © BCU Cluj Apoi, s’a dus de-a dreptul la Bozieni să facă rânduială. Aceea a fost aşa. După ce-a măsurat cu nespusă încântare vlăjganul de schivnic, l-a bătut pe spate, fiindcă la umăr nu-i ajungea, şi i-a spus doar atât : — „Trec cu vederea toată ilegalitatea, cu o condiţie... Pe piatra de ctitorie să pui şi numele meu... înţeles După care a certat aspru primarul, că n’a înţeles o „boabă“ din această „înaltă operă" pentru care va cere lui „Spiru“, adică Ministrului de Culte, Bene Merenti clasa II pentru călugăr şi „bine înţeles, clasa I pentru mine !“ şi s’a urcat cu paşi mici de păsărică, ce-şi fereşte picioruşele de praf şi glod, în trăsura lucitoare ca o botină de lac. Apoi salutând cu degetuţe sarbăde şi fluturate, natima cafenie de pe movilă, a dat poruncă de plecare şi a început să fredoneze o rămăşiţă de cântec, răsărit cine ştie cum în capul său cănit, după patruzeci de ani dela petrecerile din Mont-martre: „II a raison... tu a raison... Dansons,petite Mimi, dansons ! Ce sont Ies fous qui ont raison Dansons, petite Mimi, dansons /....“ A doua, a treia, a patra şi a cincea biserică... Toate au fost clădite la fel. Dar iimpui dintre ele s’a mărit treptat, odată cu anii cărunţi şi tot mai obosiţi ai Cuviosului. Intr’o bună zi s’a pomenit că-1 trudeşte până şi voinicia, până şi înălţimea lui. Atunci şi-a pornit spinarea devale, încovoind-o sub rasa cea aspră şi grea, pe când mintea, trăgând o linie sub viaţă, a adunat cu încetineală : şaizeci de ani, cinci biserici. Adică, socotind că a intrat la mănăstire la 10 ani, când rămăsese orfan — dacă se poate spune astfel când fusese copil lepădat — însemna o biserică la zece ani... „Un parastas la zece ani pentru sufletul moartei" cum gândea nemărturisit — pomenind buna femee străină care îl crescuse — dar cum şi era de fapt, pentrucă toate bisericile aveau acelaş hram : „Adormirea Maicii Domnului". Şi făcânduişi această socoteală, tălăzuia cu inima, aidoma, după zisa proverbului aşa de drag lui din Cap. 14, Stih 13 : „Chiar în mijlocul râsului se mâhneşte inima Şi sfârşitul acelei bucurii fi-va întristare". * S’a hotărât atunci să se înfunde în Schitul cel sărăcăcios în care crescuse şi să odihnească „corobana cea mult găunoşită de sohivnicie şi trudă"... Dar de linişte n’a fost să aibă parte. Picioarele patului pe care îl întinsese sub neodihna lui, i le-a tăiat un Vlădică neastâmpărat ca para focului, croit şi el după noime care nu se potrivesc cu ale lumii celeilalte. De aceia nu-i era nici o greutate să-şi vadă împlinite toate gândurile, chiar când alţii ar fi găsit de zis câte ceva împotriva lor. Iar între gândurile aceste, înflorise unul ciudat ca toate. Anume, se hotărâse să-l facă pe Cuviosul Patapie preot, înadins menit pentru cea mai păcătoasă parohie din câte apucase : Cârligii. In scurt, Vlădica s’a suit într’o dimineaţă în cupeul cel frumos, cu perne de catifea, şi nu s’a oprit până în poarta schitului. Zarva iscată acolo a fost de neînchipuit, 353 * © BCU Cluj hiai ales când s’a aflat că Stăpânul n’are gând să coboare, ci vrea numai să vorbească cu Patapie. Cuviosul, tremurând tot, s’a apropiat sărutând cu dreaptă plecare şi smerenie mâna albă şi grăsuţă ca de femee bătrână. Apoi a răspuns îngăimând la întrebările ' scurte şi limpezi: — „Ştii să citeşti ?“ — „Da, Prea Sfinte". — „Ştii să scrii ?“ — „Da, Prea Sfinte.../' — „Ştii să slujeşti ?“ — „Mda... Prea...." — „Toate slujbele după orânduiala lor ?“ — „... nntoate..." — „Sui atunci lângă mine". Buimăcit, fără un gând limpede în tot capul lui mare, bietul Patapie s’a în-ghemuit cum a putut într’un colţ al pernei din cupeu şi a înghiţit uscat cât a ţinut drumul cel lung şi a tăcut Vlădica. Căci tot drumul Vlădica parcă uitase că mai are pe cineva lângă el. De aceia inima Cuviosului a zircăit în piept de parcă ar fi detunat trăznet lângă ea când glasul Prea Sfântului a spus domol, poruncind spre vizitiu. — „Opreşte aici! Atunci Patapie, cu gâtul ţeapăn de aplecatul la care îl silise micimea cupeului, s’a repezit afară şi s’a văzut într’un sat unde nu umblase niciodată. Ştia că îi zice „Cârligii" dar ştia că-i loc unde s’au strâns toate caliciile şi toate metehnele lumii, aşa încât n’avusese a nădăjdui să scoată din el nici o strachină de fasole pentru stârnpă-rat o foame, ori de schimbat pe două cărămizi. — „Iată, Cuvioase, în satul acesta ai să păstoreşti de acum înainte. Ai făcut cinci biserici şi n’am a te răsplăti altfel, decât împovărându-te cu răspunderea mare să scoţi din mlaştina şi pângărdrea asta o aşezare plăcută lui Dumnezeu. Aşa dar, vei rămâne acum o săptămână, să vezi de-amăruntul ce-i şi cum. Apoi vii la Episcopie să le întocmim pe toate, după orânduiala trebuitoare ! Acestea zicând, Vlădica s’a întors către oamenii strânşi strugure pe drum, le-a spus ce anume îl adusese, a ridicat mâna cea albă până la buzele şi mai albe ale lui Patapie, s’a ferecat în cutioara cupeului şi a purces înapoi, la Episcopie. Oamenii din sat, femeile şi copiii căutau cu îngrijire la bătrânul acesta aşa de înalt, aşa de uscat şi cu ochi aşa de crunţi. Iar alături de anii cei mulţi şi viaţa trudită de până acum, azi, întâmplările storseseră până şi ultimul strop de sânge. Părea aevea unui mucenic coborît din întuneric de pronaos. Când nu s’a mai zărit cupeul vlădioesc, Patapie a poncit ochii îneguraţi şi grei pe deasupra natului strâns în drum. Apoi glasul lui a trăznit ca puşca : — „Cum aţi trăit voi fără preot, păcătoşilor ?“ — „Am avut, Părinte, da amu’ o plecat" a chiţcăit printre doi dinţi negri o guş-teriţă creaţă ca un moţ vânăt de curcan. — „Gura nesocotitului este vargă pentru mândria sa" aşa zice Scriptura... Şi dreptate are, fiindcă preotul acela o plecat din pricina nelegiuirii voastre, că de bunătate n’o fugit el, faţă bisericească !“ Apoi s’a răsucit ea o spaimă spre toţi şi sfredelindu-i din privire a detunat : — „Până la Sfânta Duminecă am să trec din casă în casă să vă văd păcătoşenia şi vai, celui care „e fiul leneviei şi tată a răutăţii". Iar la slujbă n’are voe să lip- 354 © BCU Cluj sească decât un am la două case, pentru paza avutului. Acum să poftească bătrânii cu mine la ţintirim. să vedem cum cinstiţi poarta cerurilor şi fereastra spre bunătatea veşnică a Domnului...5'. * Săptămâna îngăduită de Vlădică i s’a părut lui Patapie scurtă fără măsură, încordarea supărată în care era, îl întorsese în tot hambarul vredniciei lui de înainte vreme şi spinarea sortită povârniru se îndreptase iarăşi, mai bătăioasă ca oricând. Oamenii i se fereau din cale de parcă ar fi purtat fulgere în oase. Copiii se piteau după garduri, iar femeile îi pândeau trecerea din dosul potecuţelor de geamuri cât palma şi tremurau de frică să nu le calce iar gospodăria. Dar Cuviosul învăţase multe vicleşuguri omeneşti în nesfârşitul său colind prin lume. Intra în case, unde apuca şi când apuca, întocmai ca odinioară când umbla cu „mila55. Dar dacă detuna ca şi atunci, să încremenească toate glasurile ,aeum nu mai avea nimic de cerut pentru desaga lui. Răcnea doar să i se ţie gospodăria curată, de parcă toate casele erau ale lui, gusta din toate mâncările, vâra nasul sub toate paturile şi dădea câte o poruncă de silnicie cumplită ea asta : — „Mâni £ă văd că ai pus de gard nou... că pe aista îl rup55. Iar a doua zi făcea praf gardul cel vechiu trântindu-1 cu un pumn şi un picior, repezite ca două maluri de pământ. Intr’un cuvânt, săptămâna aceia satul nici n’a mai suflat. Jăluirile tăinuite, purcese cătră subprefect şi prefect, au ajuns repede la Vlădică şi i-au desfătat o după amiază întreagă. După aceea prefectul a fost poftit în Palatul Prea Sfântului şi dacă nu se ştie ce-au pus la cale, se ştie ce a cuvântat Mai-marele peste judeţ venind înadins la Cârligi, unde clâcaşii îl aşteptau ca pe-o icoană făcătoare de minuni : , : — „Mă bucur din toată inima că un sat ca acesta, socotit până acum drept cel mai păcătos şi mai nevrednic din ţinutul meu, a ajuns azi pildă de curăţenie şi de gospodărie, datorită binecuvântatei înţelegeri a Prea Sfântului Episcop al nostru, care a trimis aici pe acest cuvios Patapie, Preot cum aş dori să aibe fiecare sat. „Să-l ascultaţi înainte, căci lucrează nu numai în numele Vlădicăi, dar şi al meu...55 , , Şi aşa mai departe... In aceiaşi seară, patru oameni, Petrică Cârnu, Ionică a lui Drăgan, Căsăn-drache şi cu Stancu Chiper, s’au înfundat în crâşma lui Haim şi după ce-au băut bine, s’au hotărît să-l tae pe cuviosul Patapie, ca să mântue satul de urgie. * După miezul nopţii, eu uneltele trebuitoare dosite sub zăbunuri, ei s’au cârduit unul câte unul spre bojdeuca lui Moş Chiru damblagiul, unde-şi tocmise călugărul casă. Au intrat în ogradă pe din dos, amăgind cânele cu bălei de carne, şi au izbutit să deschidă uşa mai uşor decât credeau. Nici nu era încuiată, nici n’a scârţiit. In odaia Cuviosului, candela era aprinsă, patul /răvăşit ca după somn, dar călugărul nieăeri. Se vedea bine că dormise, se sculase şi a plecat. Atunci, după cum se cam întâmplă uneori, toată încordarea oamenilor a intrat în cumpănă şi s’a năruit. I-a prins întâi teama, ca nu cumva haiducul de călugăr să fie ascuns pe undeva şi să le sară în spate. Apoi au bănuit că i-a vândut Haim şi că se pot aştepta la niscaiva jandarmi să-i lege. Dar mai ales îi turbura nesfârşit luminiţa aceia din candelă, care pâlpâia aşa de ciudat sub icoana cu Adornlirea Maicii Dom- 355 © BCU Cluj nului, încât li se părea că, în străfulgerările ei pe auritura zugrăvelii, sânt priviri mărunte şi tari care clipesc la dânşii... Au fugit înfrioaţi şi s’au furişat pe lângă garduri mai spăimiţi decât dacă ar fi săvârşit fapta. In dreptul bisericuţii Căsăndraehe a ţâştuit scurt : — „Lumină în biserică...44 Atunci a fost o reîncordare de nebunie. Fiecare a cugetat la aeeîaş lucru şi fiecare s’a îngrozit de cugetul său... Să-l ucidă în biserică... Ce va fi urlat în minţile răvăşite de băutură, ce sânge rău a podidit peste pu-trezimea gândurilor, cine ar şti spune. Fiecare a cugetat la nelegiuire şi fiecare s’a îngrozit de cugetul său. Dar înapoi din el nu s’a mai tras. Luminiţa ivită în noapte le venea ca o chemare, ca o poruncă. Poate chiar aşa le-a fost. Atunci cu o singură opintire peste neîndemn, s’au rupt din loc şi-au pornit spre tinda bisericii. Acolo era întuneric beznă. Abia au nimerit clanţa. Dar uşa nu s’a deschis. Au pus umărul să împingă. Uşa, ca deslegată, s’a dat în lături uşor. S’ar putea zice, dela sine. Când să intre, Petrieă Cârnu ars peste ochi, ca de zece bice la olaltă, s’a prăbuşit înapoi, muşcându-şi gura să nu ţipe... Chiper, cu toporul ridicat, a trecut înainte, pipăind cu mâna în întuneric. Deodată, a simţit ceva cald, apoi ceva umed. Şi un sforăit scurt a cutremurat tinda, în vreme ce pardoseaua de piatră pocănea a gol izbită parcă de copite. Cu mâinile încleştate pe uneltele lor de moarte, tremurând ca nişte lunecaţi din judecăţi , părtaşii n’au mai fost în stare nici a se clinti din loc. Nechezatul aspru şi cutremurat, prăvălit peste dânşii, odată eu namila caldă, neagră şi mare, ce se năpustise afară pe uşa deschisă, i-a făcut ghem la pământ. N’au înţeles şi nu puteau să înţeleagă decât târziu ce fusese... Un cal pătruns cine Dumnezeu ştie cum, în această tindă, care-i adăpostea de firul de vânt rece pornit afară... Dar când s’au desmetieit, ea un fel de furie oarbă îi încleştase pe toţi... Din biserică nu se auzea nimic şi părea că acolo nu se auzise nimic. Dar prin scăpătările de jos ale uşii grele şi prin gaura cheii de la broască, se strecurau câteva palide înoon-deeri gălbui, abia zărite... Erau mai încintaţi ca oricând, de parcă voiau să răzbune eu sfârtiearea trupului lui Patapie, toată groaza care-i dihocase până la prăpădul minţilor. Au închis bine uşa dela tindă, apoi au intrat în biserică... In întunericul ei, au lămurit cu greutate urma omului... In strana stângă, acolo unde slujise o viaţă întreagă, cu capul culcat pe bucoavna veche, gălbue, cu scoarţă de piele şi catarămi de aramă, cuviosul Patapie aţipise sub tremurul neodihnit al lumânării care-i prăfuia creştetul sur şi obrazul slab. Părea aşa de micuţ cum sta ghemuit lângă strana înaltă, de parcă oasele îi intraseră unele în altele, ori se strânsese, cum se strâng noaptea în somn, unele burueni din câmpia Domnului. Şi în tăcerea cu ghiare reci şi huet larg de boltă, chipul palid zâmbea, depărtat ca din moarte, morţii adăugite şi fără folos care i se pregătea... Un pas greşit, o potcoavă ajunsă rău cumva pe marginea unei lespezi, a scrâşnit scurt şi călugărul deşteptat a tresărit sub para luminii, zbuciumând-o ca o furtună. In ochii tari străfulgerările jucau ea focuri din altă lume. Intr’o clipă, Cuviosul a pricepui tot şi a înţeles că acum, după ce i-a văzut, iar ei îşi dau seama că i-a văzut, nu mai este nici o scăpare... 556 © BCU Cluj ./Afară de Dumnezeu !“ a gândit, socotmdu-se păcătos că aşa de târziu îşi adusese aminte abia de El... Spaimă a nebuniei i-a încleştat făptura. Abia a şoptit : — „Gheenaaa !... In Casa Domnului ?“ Dar bolţile au început să bată în gol, amăsurat, ca un ceasornic, în pasul celor patru jivine care înaintau încet pregătin-du-se să se repeadă. Atunci în inima călugărului s’a făcut ca o lumină mare şi senină, o apă caldă şi un fior de tremur încropit i-a străbătut trupul întreg şi i-a înfierbântat ochii. Părul cel sur, răzvrătit şi aspru, s’a învolburat peste cap... Ochii s’au făcut nesfârşit de mari, faţa s’a supt ,de parcă era una cu Sfântul de deasupra lui... A ridicat mâinile uriaşe spre cer, de parcă s’a făcut mare cât toată biserica iar glasul i-a detunat sălbatec, ca un clopot de prăpăd, afurisenia fără milă : — „Piatră facă-se mâna de ucigaş !“ Apoi deodată, ca şi când întreaga lui făptură s’ar fi topit în blestem, s’a prăbuşit, os în os, nevrednic şi mic, eu ochii ascunşi în colţul braţului culcat pe Scriptură... Câtă vreme a trecut, ce s’a mai întâmplat, n’ar şti nimeni să spue... Pe cei patru i-au aflat acolo spre amiază, ghemoltoace fără simţire, cu gurile încliate, mâinile moarte şi picioarele zdrenţe. Osândă groaznică şi fără ertare... In schimb cuviosul Patapie s’a ridicat din strana lui cu părul alb. Peste asprimea de înainte a ochilor, lumina ninsă pe cap a aşezat o blândeţe neaşteptată şi o sfiiciune pe care n’a mai fost s’o piardă. Nimeni n’a văzut ce se petrecuse şi nimeni n’a avut cutezanţa să întrebe... La urma urmii, poate că fiecare a înţeles. Şi fiindcă a înţeles, frica de până acum a oamenilor s’a schimbat într’o altfel de frică, mai adâncă, mai cutremurătoare... Dar de astă dată împotriva ei n’a mai încercat nimeni să lupte. Cuviosul Patapie a ajuns preot şi a făcut din sat ce a vrut şi cum a vrut... Dar a făcut cu linişte şi hotărîtă blândeţe, după ascultarea vorbei din Scripturi : " „Cel târziu la mânie este mai mare ca un viteaz.,.“ 357 © BCU Cluj P O E S I I DE VIRGIL CARIANOPOL VEDENIEI MELE Minune, minune, când te-am văzut ? Când ţi-ai trecut umbra prin mine ? Ai avut în adevăr pletele ca pădurile ? Ai avut ochii ca nopţile line ? Mi-a arătat cineva chipul tău, sau îl ştiam ? Te-am văzut în drumurile mele fără număr ? Sau te-am luat din poveşti şi te-am întrupat Ca să am şi eu pe cineva lângă umăr ? Nu cumva gândurile s’au amestecat noaptea cu visele ? Nu cumva mi te-ai ascuns de frica morţii în vis ? De unde te ştiu ? De unde te am ? Care mit, uşile legendelor le-a deschis ? De unde te-am adunat, de nu te pot vedea ? De unde-mi vii atât de albă şi de curată ? Nu cumva te-a zidit cineva în mine, Ca să nu te mai pot dărâma niciodată ? CE T R I S T... Ce trist se moare Doamne, cât de trist Când nu-i destin să semene cu tine, Când toamne lungi ca drumurile toate Iţi cuibăresc desişurile ’n vine ! Cad ploi pe suflet, te îneacă ceţuri Te trag de umeri ani uscaţi şi grei Auzi în piept cum zilele se ceartă Te chem plecări pe care nu le vrei. 358 © BCU Cluj Ce grei sânt ochii tineri câte-odată, Când vine noaptea albă să te ’nece Şi ’n tine sufletul ca un cocor pe urmă Aşteaptă să dea bruma şi să plece. Ce trist se moare Daomne, cât de trist ! Şi ce năluci ţi-aduce pasul ploii ! De ce o fi atunci atât de clară viaţa Şi or veni atât de greu strigoii ? GÂNDURI Cât trebue să fie de adâncă moartea De scoboram atât de jos în ea, De nici nu mai putem privi ’nainte Şi nici în urmă să vedem vreo stea ! Cât trebue să fie de adâncă Şi cât de ’naltă de îndoaie frunţi ! Câi aur trebue să aibe-ascuns în ea De ne înalţă tinereţea ’n urmă, munţi f Pun capul lin, pe umbre călătoare Şi rup în gând, atâtea drumuri line, Ce lungi poteci sânt Doamne până ’n moarte Şi cât de scurt, e drumul pân ’la Tine. Ş T I I T U? Ştii tu, câţi munţi colindă doina toată viaţa Pân ’se încolăceşte ca o ederă pe noi ? Ştii tu, cât umblă vântul, ca un strâmbă lemne Ca să ne-adueă visul înapoi ? M’aş duce şi acum pe-aceleaşi dealuri Pe care poposeam din lungi colinde. Pe vârfuri or mai creşte şi-acum linişti ? Şi luna focuri noi o mai aprinde ? Minunea mea, câţi ani se scuturară Şi câţi cocori n’au mai venit în plaiuri Câte vapoare s’au tot dus cu gânduri Şi câte trenuri lungi s’au dus cu aur. Vei mai avea şi-acum acelaş grâu în plete.... Şi-aeeiaşi ochi ca lanurile verzi ? Te-aşteaptă liniştea ca o bătrână albă Ou mâna ta de aur s’o desmierzi! 359 © BCU Cluj S O N E T DE DONAR MUNTE ANU Muncim din greu din zori şi până ’n seară Să semănăm a Binelui Lumină, Pe dealuri sterpe, sau peste-o rovină... Şi-a doua z-i din zori începem iară... Şi fără s’ai decât această vină, Rânjeşte Hidra, Răutatea sBiară ; Dar Răutatea, cât ar fi de fiară, Nu smulge Binele din rădăcină... El creşte drept, — dar fructele sunt coapte, Pe când în gândul tău se face noapte Tu nu mai vezi, — dar cine vede, vede Cum creşte veşnic Adevărul Sfânt. E amăgire-a gândului a crede Că te-ai luptat cu morile de vânt. 360 © BCU Cluj CÂTEVA FIGURI DIN POESIA MEDIEVALĂ IN LANGUE D’OC DE OLGACABA Poezia care a înflorit între 1100—4300 în provinciile de langue d’oc: Au-vergne, Toulouse, Limoges, Provensa, Poitou, Saintonges, cu un cuvânt poezia trubadurilor, este prima lirică profană originară a Europei, şi ca atare un fenomen cultural dintre cele mai importante şi totodată o apariţie cât se poate de inexplicabilă. Suntem prea puţin documentaţi asupra procesului cum şi-a luat naştere această poezie cultă din lirica poporană provensală, dar şi mai puţin ne putem da seama de originea concepţiei atât de noi a amorului curtenitor, pe care o găsim deja la primul trubadur, Guillaume de Poitiers. Că sudul Franţei, ca şi Italia, sunt ţări predestinate prin suavitatea primăverilor şi bogăţia culesurilor la serbări campestre, acest lucru este ştiut. Francezul de sud, ca şi Italianul, iubeşte vinul, petrecerile în aer liber, cântecul, dansul. Tu Mai se aranjau în provinciile de sud ale Franţei, ca şi în Italia, petreceri în aer liber, de obicei în afară de oraş, unde aceste popoare tinere şi pline de viaţă, a căror iubire de natură este mai mult o bucurie a simţurilor, decât un lirism romantic, se adunau în veselă tovărăşie, ca să serbeze reîntoarcerea timpului frumos şi propria lor tinereţe. De aici datează multe cântece poporane în langue d’oc, adevărate imnuri de bucurie care toarnă ritmul dansului în trup şi desglieaţă râsul. Aceste cântece foarte ritmice şi cu un refren, care revine după fiecare vers, sau strofă, cuprind o mare parte din materialul tematic al poeziei trubadurilor. Se cântă primăvara şi dragostea sau se convinge la iubire într’un limbaj plin de viaţă şi sevă. Această sărbătoare a primăverii devine apoi începutul convenţional al poeziei culte provensale. Poezia cultă a continuat această tematică cu adăugarea motivului satirieo-politic şi religios, care. au lărgit întrucâtva terenul acestei lirice minore, al cărei leit-motiv va rămâne totuiş dragostea. 361 © BCU Cluj Dar de unde vine această concepţie a iubirii platonice, această atmosferă de gingăşie şi gentileţe, care, ca aerul de seră, singură îngădue deşvoltarea acelei speciale lirice a trubadurilor ? Germenul acestei gingăşii îl găsim deja în poezia poporană, care niciodată nu se atinge cu mâini grosolane de iubire, oricât de puţin metafizic o concepe. Adresările, atât de dese în această liră erotică, sunt pline de gentileţe. „Prieten frumos”, „Frumoasă cunoscută”, „Doamna mea”. Bărbatul legitim, singura umbră aruncată asupra acestei iubiri pline de soare, nici nu figurează sub alt nume, decât „gelosul”. Toate aceste denumiri sunt păstrate şi imitate şi de lirica cultă, care se adresează numai femeii măritate, de oarece trubadurul era de obicei om sărac, întreţinut la castelul seniorului, care se căsătorea din interes, situaţie ce dădea ocazie la idile. Gingăşia amorullui erotic se subtilizează la trubaduri, devine idealism exprimat cu acea ideologie, ce caracterizează orice manifestaţie de cultură în evul mediu, devine preţiozitate şi chiar o afectaţie dintre cele mai seducătoare, atunci, când este întovărăşită de sentiment, ceeace nu este întotdeauna cazul. Desigur şi deşvoltarea spiritului cavaleresc, precum şi elanul mistic au contribuit la formarea şi consolidarea acestei concepţii ia dragostei, care stă la baza întregei poezii erotice creştine. , , : • 4 i I j { i Şi este o concepţie foarte originală în timpul său. Ovidiu în „Arta dragostei” şi Virgiliu în cartea a patra a Eneidei ne dau o imagine complectă a iubirii în antichitate. Dragostea la antici era numai un fel plăcut de a petrece vremea, neavând nici o influenţă asupra formării eului, dimpotrivă, prezintă piedică în faţa unei împliniri eroice, ca cea visată de Eneea. Provensalii erau primii, care au crezut în virtutea ei transformatoare, îndemnătoare la aspiraţii înalte, la fapte măreţe, la ideal. Un cavaler, pentru a fi perfect virtuos, trebuia să-şi închine serviciile unei dame virtuoase. De aceea, trubadurul, în poezia adresată iubitei, nu-şi simte dragostea moralmente justificată numai prin înşiruirea calităţilor fizice, pe care pare că le posedă doamna lui în orice caz şi fără greş, ci întotdeauna relevează şi calităţi morale : virtutea ei, inteligenţa ei şi încă două calităţi nou apărute în complectarea imaginei femeii perfecte : graţiozitatea şi curtoazia. Femeea ideală visată ide trubadur este un tipic uniform, totdeauna abstract relevat : blondă şi albă-roză, cu trupul gingaş şi fragil, virtuoasă, dar fără umbră de puritanism, măsurată, dar fără răceală, şi mai ales nu e melancolică, precum e idealul femenin romantic. Dragostea trubadurului este femeea veselă, surâzătoare, femee de viaţă, „mondenă” cum am spune azi, curtenitoare. îşi primeşte gentil musafirii, e spirituală, vivace în răspunsuri, îi place gluma şi jocul. E o sfântă caldă, „vertueuse coquette” a lui Molieire şi seamănă ou preţioasa franceză din secolul XVII. Dacă e atacată cu o galanterie prea asiduă, îşi păstrează calmul şi e totdeauna gata cu replica vioaie şi de fină ironie. „Şi acum găteşte-te — se adresează trubadurul Daniel Arnaut iubitei sale — fii veselă şi pleacă la curte, regele te aşteaptă. Valoarea se dublează prin uzul lumii şi maniere. Du bucurie cu tine, şi dacă regele îţi întinde inelul, privcşte-1 şi laudă-l“. „Dacă aş strânge virtuţile tuturor femeilor ca să-mi formez o iubită perfectă, spune Bertran de Born, i-aş cere doamnei Aelis isteaţa-i conversaţie, căci n’aş vrea să am iubită stângace şi mută”. In ciuda admiraţiei sale trubadurul suferă adesea de incertitudini. Nu totdeauna intens toiruş, deoarece dragostea acestei epoci păstrează o ciudată figură 362 © BCU Cluj dublă de elevaţie metafizică şi de joc social, aşa cum azi, ea îmbracă forma de problemă sexuală şi de amuzament. Deja la primul trubadur cunoscut, Guillaume, conte de Poitiers şi duce de Aquitania, descendentul acelui faimos „Guillaume cu nasul scurt“ din secolul VIII, care era eroul unui „chanson de geste“, găsim idealul acesta femenin şi credinţa în virtutea transformatoare a dragostei, care a fost punctul de plecare al lirei erotice culte provensale. La Guillaume însă această poezie nu e decât o relevaţie unică şi accidentală, dar cu atât mai neaşteptată şi miraculoasă. Era un bărbat jovial acest Guillaume, robust probabil şi înalt de statură, cu apetituri şi dispoziţii proporţionale. Ii plăceau vânătorile cu şoimi sau o haită de câini în urmă, în sunete de goarnă, întovărăşit fiind cu mare veselie şi gălăgie de prieteni şi slugi, pe care îi ţinea tot timpul în glume şi apropouri pipărate. Tare îi mai plăcea să meargă în pelerinaj prin Limoges. Sub haina aspră de pelerin se oprea adesea în piosul exerciţiu, şi, sprijinindu-se în toiag, i se scurgeau ochii după ţărăncile cu „vino’ncoa“, întâlnite în drum. înjura de toţi sfinţii, era bătăuş şi lăudăros. Avea doi cai, la care ţinea mult de tot, nu era însă chip să-i obişnuiască împreună. Mult s’a îndurerat de acest neajuns şi a scris o poemă despre această problemă, cerând sfatul cavalerilor experţi. Nu dispreţuia vinul, nici vânatul şi era în stare să mănânce două curci dintr’o răsuflare. Nici în dragoste nu era mai ascetic. îşi expunea exigenţele fără echivocuri, spunându-le lucrurilor pe nume, cu o ingenuitate care azi ne amuză. Cu atât mai neaşteptat ne atinge surpriza, că tocmai acest brav gentilom, atât de împăcat ou cerul şi cu pământul, a pus piatra de temelie a dragostei platonice în poezia europeană. Ce a păţit Guillaume, nu ştim : s’a îndrăgostit de o stariţă sau de o regină, oare La umplut de teamă şi respect, sau într’un duel oarecare a simţit prea aproape de suflet aripa morţii, ori poate chemarea necunoscutului care plutea în atmosfera primelor cruciate a suflat spuza nepăsărilor de pe suflet, nu ştim. Nu avem alt document, decât poezia, şi aceasta fără nici o legătură cu cele precedente, care ar justifica o evoluţie. Iată câteva pasagii în traducere liberă : „Orice bucurie trebue să se umilească în faţa ei şi orice bogăţie sa se aplece înaintea doamnei mele, pentru că primeşte atât de gentil şi are privirea atât de dulce. Nimeni n’a găsit o fiinţă mai gentilă; ochiu n’a văzut, gură n’a povestit ceva mai frumos. Vreau s’o păstrez să-mi fie de ajutor, să răcorească lăuntrul inimei, să nu-imi mai pierd nici când tinereţea. „Nu îndrăznesc să-i trimit nimic, aşa imi-e de teamă nu cumva să o supăr. Mi-e atât de frică chiar să nu greşesc, încât nu cutez să-i desvelesc iubirea mea. Ea ar trebui să mă pue la încercare, şi ar vedea, că nu mă mai pot vindeca decât lângă dansa 1 • 1 . : 1 ■■ i : " m ' Aici se desveleşte deja conturul clasic al trubadurului : delicateţe, respect de femee, şi tot complexul acela de adolescent, de care trubadurii de mai târziu fac paradă : teama de a nu supăra ferneea prin îndrăzneală, groaza importunităţii. In ceeace priveşte ferneea căreia îi este adresată poezia, ea e vie numai prin sentimentul poetului, şi seamănă în chip ciudat cu toate celelalte femei cântate de toţi ceilalţi trubaduri. Până lla Dante, şi chiar Petrarca, găsim această desindi-vidualizare a fomeei, mai mult ghicite instinctiv şi sugerate prin sentiment, decât descrise. Să ne aducem aminte de descrierea Beatricei în „Vita Nuqva“ : . 363 © BCU Cluj „Cât de gentilă şi de onestă pare „Doamna mea, când pe altul salută, „Că orice limbă rămâne grea şi mută „Şi ochiul să privească îndrăzneală n’are“ Putem da o formă acestei femei, culegând particularităţi tipice de ici de colo şi ajutând cu imaginaţia, niciodată însă nu reuşim să fixăm pe o femee oarecare, ci numai femeea ideală. Era o caracteristică medievală de a privi lumea numai ca pe o imagine a unei esenţe ideale şi tipul platonic era atât de prezent în mintea omului de atunci, încât detaliul concret nu avea importanţă. In plastica evului mediu, acea generală delicateţe şi desindividualizare le găsim la Boticelli, iar printre pictorii mai apropiaţi de epoca trubadurilor, la Cima-bue, minus gentileţea. Desvoltarea mijloacelor plastice a găsit mai lent drumul către acest ideal, decât poezia. Insă nu numai tipul femeii ideale medievale au moiştenit-o trubadurii dela Guillaume de Poitiers, ci în general tot codul ortodox al structurii poeziei şi acel gust pentru antiteze, care va da loc la metafore absurde şi preţiozităţi. Astfel, poezia de dragoste va începe întotdeauna, sau aproape întotdeauna cu descrierea primăverii şi va sfârşi cu un „envoi“ adică un fel de dedicaţie prin care poetul caută să ajungă în graţiile doamnei. Aceste începuturi convenţionale le-a luat Guillaume din poezia poporană provensală. Tot astfel discreţiunea, care devine regulă de bună cuviinţă. Cavalerul, ca şi trubadurul, cer ascultare, dar promit tăcere. Stăpâna ini-mei nu are voie să fie numită în poezie. Poartă pseudonime : „Vecină bună“, „Frumoasă privelişte“, „Frumoasă prietenă“, „Tristan“, etc. Abundă metafora, iar antiteza e apreciată ca o îndeletnicire foarte spirituală. Toate aceste caracteristice sunt în germen la Guillaume de Poitiers dar şi mai curios este faptul, că această ereditate include şi elementul formal. Poezia provensală are dela început o formă şlefuită, foarte variată şi savantă ca ritmică şi versificaţie. Rima e complicat dispusă, e adevărat însă că nu suferă de exclusivitatea rimei franceze de după Ronsard : se cultivă rima dată prin analogia formelor verbale. Câte odată prea multe rime se îngrămădesc, formate din ierminaţiuni de participii trecute, îngreunând forma şi mersul poeziei. Ritmul este foarte variat. Aproape orice trubadur creiază ritmuri noi. Astfel vivacitatea limbei literare se reînnoieşte mereu prin isvoare noi. La Guillaume găsim, deja această dispoziţie formală. Am putea spune, că poezia provensală a ieşit de-a-gata din capul lui Guillaume de Poitiers, precum Atena a ieşit adultă şi înarmată din capul lui Jupiter. Legenda însă, nedreaptă faţă de meritele lui Guillaume, a creat un mit cu mult mai popular în jurul unui alt trubadur din această perioadă de început : Geoffrey Rudei. Legenda i-a inspirat până şi pe Rostand şi pe Heine, şi această popularitate se datorează eficacităţii sale. Rudei este prototipul trubadurului ideal, aşa cum ne place să-l închipuim astăzi, încadrându-se perfect în acel vis, pe care îl păstrăm despre evul mediu. Mai mult, decât versurile sale, l-a făcut celebru romantica sa dragoste pentru contesa de Tripoli. II las însă pe cronicarul medieval să vorbească : „Jaufre Rudei de Blaia era om foarte nobil, prinţ de Blaia. Şi s’a îndrăgostit de contesa de Tripoli, fără să o fi văzut vreodată, după binele ce auzi despre dânsa dela pelerinii oare veneau din Antiochia. Şi făcu în cinstea ei multe versuri coi sunete bune şi vorbe puţine. 364 © BCU Cluj „Şi din. dorul de a o vedea se făcu cruciat şi plecă pe mată. „Şi în corabie îl cuprinse o boală mare încât cei ce erau cu dânsul, credeau că are să moară pe mare; reuşiră însă să-l conducă la Tripoli îmr’un han, pe jumătate mort. Şi aducând acestea la cunoştinţa contesei, ea veni la dânsul, acolo unde zăcea el şi î'l luă în braţe, şi dânsul ştiu că ea este contesa şi îi reveniră văzul, auzul şi mirosul şi îl binecuvântă pe Domnul şi-i mulţumi că i-a păstrat viaţa până când putu să o vadă, şi astfel muri în braţele doamnei. „Şi ea îi făcu o îngropăciune cu cinste mare în casa Temple, apoi, încă din ziua aceea, intră la mănăstire din cauza durerii ce o simţi pentru dânsul şi pentru moartea lui". Dintre poeziile lui Geoffrey Rudei despre contesa de Tripoli, cea mai frumoasă şi totodată cea mai cunoscută este aceea care poartă numele de „Amor de Lonh". E atâta delicateţe de sentiment şi atâta prospeţime şi naivitate a imaginaţiei în această poemă, încât le întrece pe toate creaţiunile de acest gen ale epocei. Traducerea ei exact este imposibilă, durere, din cauza revenirii continue a cuvântului „lonh", ca un ecou după fiecare al doilea şi al patrulea vers, oare dă o notă de melancolie caracteristică întregei poezii, dar care nu poate fi tradus pur şi simplu prin cuvântul „departe", de oarece această expresie românească nu sprijineşte melodia intimă a cântecului. Iată traducerea brută : „Când zilele sunt lungi în Mai, îmi place să ascult ciripitul de păsări — dar dacă plec spre casă singur mă cuprinde o dragoste depărtată. Cât sunt atumqi de frânt şi trist — cântul şi floarea de măceş nu-mi plac mai mult ca iarna îngheţată. „Nicicând de dragoste nu mă voi bucura, dacă nu mă bucur de această iubire depărtată, căci mai gentilă şi mai bună nu este pe lume nicăieri. Atât mi-e de scumpă şi preţioasă, încât până la împărăţia Saracinilor mă chiamă şi mă ademeneşte. „Ce fericit am să fiu când am să o rog să mă găzduiască în numele Domnului ! Şi poate ea va voi să mă primească deşi sunt venit de departe. Atunci vor răsări vorbe gentile, şi ea pe care aim dorit-o în depărtare are să-mi fie atât de aproape, încât de vorbele ei am să mă bucur mângâiat. . „Supărat şi vesel voi pleca din nou după ce voi vedea această dragoste depărtată, dar nu ştiu când am să o pot vedea căci prea sunt ţările noastre departe. Sunt multe căi şi poteci până la dânsa, dar eu pe acestea m’aş rătăci — dar totul să fie precum vrea Domnul. „Mult l-aş crede pe Domnul drept, dacă aş putea vedea această dragoste depărtată — dar pentru un bine am două rele — căci ea îmi este atâta de departe. Vai ! Dacă aş fi acolo pelerin, haina mea şi toiagul meu ar putea fi priviţi de ochii ei frumoşi. „Doamne, Tu ai creat tot ce se mişcă, şi Tu ai format şi dragostea mea, dănmi Tu putere căci eu nu mai pot, ca să revăd repede dragostea depărtată, s’o întâlnesc în loc plăcut — grădina şi camera ei au să-uni pară un somptuos palat. „Bine spune cel ce mă chiamă fricos şi dornic de plăceri depărtate căci nici o altă bucurie nu mă ademeneşte decât bucuria dragostei depărtate. Dar ceeace vreau eu mi-e potrivnic căci zânele m’au vrăjit să iubesc şi să nu fiu iubit. „Dar ceeace vreau eu mi-e atât de potrivnic, blestemate fie zânele oare m’au vrăjit să iubesc şi să nu fiu iubit !" Această poemă, înzestrată cu propria ei melodie muzicală, este una dintre perlele literaturii în langue doc, atât prin sinceritatea inspiraţiei care se relevă in perfectă adecvare a ritmului interior cu forma, cât şi prin idealismul concepţiei 365 © BCU Cluj dragostei. Prin această calitate din urma, ea este o creaţie mai mult decât caracteristică : este unică. Nu toţi trubadurii sunt fericiţi în exprimarea iubirii — mulţi au interese cu totul deosebite. Iată de exemplu acest Bertran de Born, intrigant servil şi aţâţător de certuri, aprig numai în satira politică. Trăia la curtea lui Henric II al Angliei unde a încuibat vrajbă între tată şi fiu, din care cauză îl întâlnim în infernul lui Dante, în cercul trădătorilor, decapitat, purtându-şi capul de coamă ca pe o lanternă, ca să-şi lumineze drumul. In „sirventes“-uri (gen de poezie cu caracter satirieo-politic), era condus numai de interese. II înjură pe patronul său tânăr, prinţul Henry, şi îl aţâţă în contra viteazului său frate Richard Inimă de Leu. Lăuda pe cine îi dădea mai mult. In luptă nu vedea altceva, decât libertatea masacrului şi a jafului. Sadic, provocător, îl ameninţă în versuri pe „burtosul Poitiers” că îi scoate creării dacă mai vine pe la dânsul. Pe sărmanul său jongleur Mailoli, care îi recita versurile prin castele, om amărît şi lipit pământului, îl ironizează crud într’o satiră, bătând u-şi joc fără milă de sărăcia şi laşitatea acestuia. Era trubadurul cu inima cea mai puţin gentilă, ceeaoe se vede şi în lira ilui erotică, din care se degaja o răceală şi o artificiozitate fără seamăn. „Doamnă, dacă eu nu te mai iubesc, să-mi pierd şoimul la prima vânătoare” — o asigură el pe stăpâna aspiraţiilor sale ,care trebuia să fie foarte mişcată de această garanţie. ^ „Dacă eu doresc pe alta mai mult decât pe tine, să nu mai câştig un ban la masa de joc”. Acesta era Bertran de Born : om de promisiuni facile, superficial, lăudăros, mare bătăuş şi mare cartofor. In satire e însă mult mai viu şi mai apropiat, ame-stecându-şi vorbele cu veninul urei sale. Nici trubadurul Marcabrun nu este un tip clasic de îndrăgostit, dar nici nu afectează răceala de care a fost acuzat de criticii mai noi. Copil nelegitim, crescut la castelul unui senior, devine un om modest, retras, căruia îi place să fie lăsat în pace. Dacă ar fi trăit azi, sigur ar fi devenit poet dramatic, deoarece se simte mult mai bine şi reuşeşte mai mult, vorbind în locul altora, decât pentru sine. Lira sa subiectivă poartă peeeta unei stranii neglijenţe faţă de viaţa lui personală. „Cea care ar trebui să-mi trimeată vorbă şi să mă întâlnească, sau nu vrea să-şi icompromită rangul, sau e supărată pe mine, ori nu vrea, ori nu se îndură, poate mândria şi neglijenţa ei au pus între noi distanţă”. Era om precaut şi suferea desigur de complexul inferiorităţii, sentiment care îl făcea să se ţie mereu la o parte. N’ar fi fost mare mirare să fie chiar aşa, considerând originea sa obscură şi servilitatea în care trăia. Seniorul protector de sigur nud menaja, spunându-i vorbe crude, când era prost dispus. Erau vremurile, când mai mult ca oricând altădată, lauda şi umanitatea erau rezervate numai celui mai tare şi mai sus aşezat. Era o figură solitară, nu lipsită de sinceritate şi sentimente nobile, ca mila, respectul şi blândeţea naturală. Avea un mare talent de a dramatiza suferinţele altora, ca şi în poezia atât de delicată, unde descrie suferinţele tinerei fete părăsite într’o grădină seniorială, a cărei iubit a plecat în cruciată: „Isuse, regele lumii, prin Tine creşte durerea mea şi răul Tău ma copleşeşte, căci cel ce e mai bun pe acest pământ a plecat să te servească, ca să-ţi placă Ţie. „La Tine a plecat prietenul meu cel bun şi blând şi mare şi viteaz, iar eu am rămas în mare strâmtoare şi plâng mereu de dorul lui. 366 © BCU Cluj „Blestemat sa fie .regele Ludovic, căci prin poruncile şi decretele lui a intrat tristeţea în inima mea“. Tot astfel în aşa numitele „paistureie”, poezii in formă de dialog între păsitoriţa, care se apără isteţ ou vorba şi cavalerul care atacă, Marcabrun este foarte reuşit. Genul acesta indirect, de o spirituală picanterie şi vivacitate, şi-a găsit în dânsul unul dintre cei mai mari meşteri. In deosebi, vioiciunea spirituală a femeei era mult apreciată în această epocă. In general, se atribuiau femeei aşa de multe calităţi şi virtuţi, încât ea începu să scrie, ca şi în toate epocele, când este supraapreciată. Erau multe poete în ilangue d’oc şi lira lor este în general socotită de o mai sinceră şi mai spontană inspiraţie, decât aceea a bărbaţilor, ceeace nu întotdeauna este şi o calitate artistică. Ele nu caută efecte de versificaţie şi nu vânează după ritmuri noi, se mulţumesc doar isă-şi cânte, bine sau rău, iubirea. Contesa de Die adresează astfel poeme de o rară prospeţime celebrului trubadur Riaimbaut d’Aurenga. Raimbaut îi răspunde ou cântece savant construite, în care preocuparea artistică este mult mai mare, decât dorinţa de a cânta iubirea. Căutând mereu efecte noi .şi noi de versificaţie, Raimbaut ajunge la o concluzie într adevăr extraordinară pentru epoca lui: descoperă versul liber. A creat o poezie în care după şase rânduri rimate şi ritmate revine un recital în proză. Contrastul este de un efect whitmanian : „Ascultaţi ,dar ova ştiu ce e Domnilor, ce vrea să’ncewpă , Cântec, proză, poezie , Nu e, nici va nume să-şi '.găsească Nici nu ştiu, mm 'am făcut-o E curată nebunie Căci nimeni n’a mai văzut asemenea lucru făcut de bărbat sau femee în acest secol şi nici în cel care a trecut. „Dacă credeţi că’s lunatic, Nu mă tos ide atâta lucru , Să vă spun ce-am înlăwntm Şi să-mi fac un diagnostic . Tot ce-a fost un ban pa face Lângă cine azi îmi place Şi am să vă spun, de ce, şi dacă v’am urnit din loc, fără să vă arăt o minunăţie, să ziceţi că’s prost, şi că mi-ar plăcea mai mult să am şase parale în pumni, decât o mie de florini în cer“. Dacă însă într’un moment de crepusculară inspiraţie a găsit Raimbaut acest fel nou de a se exprima, acesta n’a rămas decât o relevaţie trecătoare, bizarerie, care se iartă dacă rămâne unică, ba chiar trebuia să rămâe unică, ca să i se aprecieze originalitatea. Nu era timpul, când versul liber ar fi putut să se generalizeze. Limba era departe de a fi sondată şi ascundea încă toate posibilităţile, toate surprizele şi toate cadourile poeziei cu forma legată. O altă asemănare mai generală a poeziei provensale cu cea modernă, era curentul literar numit „trobar clus“, tendinţa poetului la obscuritate în expresie. & © BCU Cluj Această dorinţă de exclusivitate a poeziei ermetice ridica valoarea ei artistică. Deoarece şi piatra preţioasă se banalizează, dacă este incontinuu expusă vederii trubadurul arunca peste luciul unui gând un văl des, prin care eil să transpară din când în când, orbind cu luciri misterioase şi înăbuşite. In loc de metafora rele-vatoare şi plastică ei o întrebuinţau pe aceea bogată în semnificaţii şi aluzii intelectuale, ca şi Mallarme. Ou cât oferea comparaţia mai multe >idei, cu atât era poezia mai preţioasă. Era o generală tendinţă a poeziei spre intelectualism. Epoca fu aceea a (începutului gândirii europene, când se atribuiau raţiunii puteri miraculoase, ca şi amuletelor. Poetul se lăsa sedus şi inspirat de false raţiuni, subtilităţi şi surogate de concepte, şi cu cât putea să-şi disimuleze mai mult cu ajutorul acelora cele ce avea de spus cu atât se simţea mai deştept. Daniel Amant era cel mai graţios sofist al acestei şcoli, fiind mult apreciat de Damte. Poeziile sale de dragoste sunt ciudate combinaţii de naivitate copilărească, sensualitate şi preţiozitate. „Dorinţa fierbinte ce-mi sălăşluieşte în inimă — începe astfel o poezie de dragoste — nu pot să-mi-o smulgă nici unghiile, nici intriga invidiosului, care îşi pierde veninul prin vorbă, precum albina îşi pierde acul înţepând... „Oriunde ar fie ea, inima mea nu se desprinde de dânsa, precum unghia nu se desprinde de carne. Căci inima mea se prinde şi se înfige în a ei, precum se prinde figura de oglindă... „Arnaut dedică poema sa despre unghii şi oglinzi aceleia, care este figura oglindei sale....“ , Poema aceasta este într’adevăr o oglindă, prin care se privesc cei doi îndrăgostiţi fără să se poată atinge. Concepte şi preţiozităţi sunt între ei, o trăire indirectă a dragostei, o voluntară oomplacenţă în neîmpliniri, o înlocuire de bună voe a scânteei erotice de cea spirituală, o transmutare a valorilor atât de scumpă sufletelor preţioase. Metafora nu mai este o expresie ci o traducere a sentimentelor pe alt plan, ca şi transformarea energiei electrice în unde sonore. Tot astfel de exemplu ne dă o poemă a lui Folquet de Marseille, începând astfel : „Nu îndrăznesc să plec, şi nici să stau locului. Sunt ca un om care, ajuns în mijlocul unui copac, i ise pare că e atât de sus, încât nu îndrăzneşte să mai urce, nici să scoboare, într’atât îi pare acest lucru primejdios". înlocuirea acţiunii prin vorbe este marea întorsătură, pe care literatura trubadurilor a introdus-o în istoria dragostei europene. Până în secolul XVII suferă preţioasele lui Moliere de această boală. Şi mai suferă până azi î A păstra cu gelozie distanţa dintre sentiment şi fapt, a umple golul, a o face vie şi independentă cu un conţinut propriu care să pară un surogat (superior iubirii reale, aceasta este marea artă care ne-a rămas dela trubaduri. Arta răbdării naşte poezia şi aspiraţia, numite „sublimare" de Freud, cu o expresie găunoasă, căci secretul preschimbării nu poate fi văzut de un biolog. Aceasta este măsura şi singura posibilitate a unei vieţi echilibrate în societate, ea dă tonul şi evită drama, mai mult poate, decât orice morală. Dacă artificialul are nevoe să fie justificat, atunci el şi-a găsit o deplină justificaţie prin uzul şi influenţele sale asupra vieţii sociale şi a mentalităţii omului civilizat. Nu toţi trubadurii au fost însă preţioşi. S’au ivit unele excepţii în secolul XIII, când, după cruciata în contra Albigensilor, papa a decretat licenţioasă poezia trubadurilor în eonciliul dela Lateran. Tot sudul Franţei a suferit de urmările cruciatei. Multe castele şi sate întregi au fost prădate, acuzate fiind de ereticism, După această devastare, clerul a ajuns la o putere lumească mai mare ca oricând înainte. Trăia în jaf şi destrăbălare, încunjurat de dispreţul şi ura poporului. Felul 368 © BCU Cluj lor de viaţă a deşteptat o reacţie morală exprimată în satire, aducând în literatura provensală o notă nouă: realism şi ură desinteresată. Vremurile de restrişte nu favorizează preţiozitatea; astfel stilul celui mai mare satiric din vremurile acestea : Peire Cardenal, este spontan şi caustic, redând deodată toată vivacitatea lirnbei provensale. Iată una dintre satirele lui în contra clerului : „Oierul s’a îmbrăcat de păstor. Deşi e ucigaş, ai jura că e sfânt, când îi vezi îmbrăcat. îmi aduc acum aminte, cum lupul, voind într’o zi să vie la stână, şi fiindu-i teamă de vre o păţanie, se îmbrăcă în piele de oaie. Nimeni nu-1 recunoscu şi el înghiţi pe toţi care se apropiară de dânsul. „înainte era obicei, ca regi şi împăraţi, duci, conţi şi baroni cu cavalerii lor să stăpânească lumea. Azi îi vezi pe popi ţinând domnia prin trădare şi jaf, prin ipocrizie, predică şi silă. Vai de capul tău dacă nu-i dai îndată ce îşi întinde mâna“. Săracul Peire se simţea singur, „vox clamans in deserto“, i se părea că vorbeşte în gol într’o luime în care toţi au asurzit sau şi-au pierdut mintea : „Dar singur cânt şi singur fluer „Şi singur graiul mi-l pricep, „Mai mult ,ca rjocea rândunica „Oamenii cântul nu mi-l înţeleg. „Dar ţiu spun nimic în limba bretă „Şi \nu icunosc nici vorba angevină ! „Şi dacă ei nu vor să înţeleagă „Prostia lor e singură de vină“. Altădată se compară cu un om care a rămas singur sănătos într’o cetate unde toţi locuitorii au înebunit. Cei nebuni se uită la dânsul cu mirare şi nu pricep de ce se poartă altfel decât ei. Apoi ajung la concluzia că desigur este nebun şi îi trag o bătae sdravănă. Cardenal are calităţile unui mare satiric social: vederea largă şi pers- pectiva justă, curajul, vivacitatea spontană, ironia — dar, tocmai din această cauză, el nu este un trubadur, ci un poet în 1-angue d’oc. Adevăratul trubadur este caracterizat prin strâmteţea orizontului social şi politic, printr’o ignorare a realităţilor, prin spirit de aventură şi lipsă de spirit de întreprindere, trăind în afară de istorie, sau mai bine zis în umbra ei, prin dispreţul faţă de adevărurile manifeste şi dragostea pentru concepte şi „trouvaille“-uri, prin’un fel uşor de a trăi şi de a considera viaţa, prin preocupările sale artistice şi dragostea abstractă pentru frumos. Poezia sa rămâne o lirică minoră, fără profunzime de gândire sau de sentiment. Mai mult seducător, decât profund, trubadurul rămâne o figură mereu tânără. Simbolul aşteptărilor şi ezitărilor noastre, cel care primul a dat conţinut şi independenţă neîmplinirilor noastre. El ne-a învăţat la adevărul că faptul frumos poate fi înlocuit prin vorba frumoasă care nutreşte aspiraţia. Unanima lui gentileţe şi afabilitate a contagiat societatea civilizată eu ceeaoe se cheamă azi politeţe. Şi este foarte problematic, dacă vre o lirică eroică şi majoră ar fi acţionat atât de radical şi de continuu asupra configuraţiei individului şi a societăţii civilizate, ca şi această binecuvântată lirică minoră a trubadurilor, cu influenţa ei fe-menină de gingăşie ,măsură şi platonieism sentimental. 369 ' * © BCU Cluj P O E S I I DE VINTILĂ HORIA DIVINA TRAGEDIE I Pe drumul meu întoarceri nu m’aşteaptă Răscrucile-s îndemnuri mai departe — Iar înserarea, ’nfrigurată treaptă. Din oe neant de necitită carte Am smuls făclia vastei rătăciri, Din ce ceaslov cii filele deşarte ? Poate-am purtat zenitul în priviri Şi ’n gândul plin am încrustat nadirul, Ca pe-o sămânţă-a marei despărţiri !... In urmă-aud cum flutură clavirul Stindarde reci de toamne neuitate In seara care-şi strânge patrafirul. Poeme vechi ? Ce pasări înnecate Şi ce departe ritmul lor coboară !... Parc’am trăit cu visele legate. Şi parcă astăzi, pentru ’ntâia oară, Pot însemna răbojul meu de om : Singurătatea nu mă mai doboară. 37° © BCU Cluj îî Istoria mea-i prea mare pentru-un tom, Iar ceasul nou va fi cândva ceasloave îngrămădite ’n umbră cât un dom. Voi fi atunci cu mâinile firave Şi-o stea uriaşă-mi va veghea ursita, Alb călător pe ne’ntrecute nave, Nel mezzo del cammin di nostra vita. GENEZĂ Sonoră soră, lira mea cioplită, Din care deget va ţâşni poesia ? Aştept flămând din tine melodia Ca pe-o mireasă tristă şi uimită. Ascund în mine cheia fermecată Pe care-o cere trupul tău de coarde, O simt aprinsă în adânc cum arde Şi n’o pot prinde, soră ’ndurerată. Sonoră soră, lira mea soţie, Prevăd solemne clipele ce vin Şi ’nfiorat spre trupul tău mă ’nchin Ca turmele ’nsetate în pustie. 371 © BCU Cluj CARMEN DE TEOFIL LIANU I Lumina numelui tău, lumina zăpezii, Culcată peste arbori, peste pământ, De nu te mai pot cuprinde în cuvânt. Trec pasări albe, peste somnul livezii. In fiecare arbore, o mănăstire Cât floarea crinului, cât inima ; Tulpina ,zugrăvită în amintirea ta Trec orele, peste coardele unei lire. II Se leagănă amintirea, ca iarba, Ca rouă se scutură peste sufletul meu. Ne-a spus veacului, în acelaş destin Dumnezeu. Frumoasă eşti ; în poem, ea nalba. Ne înfăşoară iubirea, ori prietenia ? La fel e lutul din care am crescut. Cuvintele cresc în lut, cântecul creşte în lui , Se scutură peste pantofii tăi, iasomia. III Copilăria, ea un bulgăre de soare S’a reîntors prin grădina cu trandafiri ~ Iţi scriu ochii şi sprincenele subţiri, Iţi desenez inima ea pe o floare. 372 © BCU Cluj Albastrul de peste case, de mai departe, L-aştern iarbă sub picioarele tale mici, Ca ’ntr’o biserică să te simţi aici, Ca ’ntr’un psalm de prisacă în această carte. IV In dreptul ferestei, o stea galbenă. Din câmp vine mireasmă de trifoi. Adânee-s fântânele cântecului din noi, Sub streaşină, o creangă de măr, se leagănă. Ascult numele tău în amintire, Coline de primăvară în urmă rămân. Se clatină iarba, te cuprinde pe lângă sân, Albastrul cerului, e ca frunza de subţire. V Zăpada lunii curge prin fereastră, ' Ne sunt de lumină umerii grei. Tristeţea ochilor tăi a înoptat în ochii mei. Zăpada lunii curge peste moartea noastră. S’aude ’n inima pământului de afară Lumina fructelor, foşnitoare foi. In inima pământului din noi, Un ţărm albastru de primăvară. 373 © BCU Cluj P O E S I I DE G H. T U L E Ş PÂNDĂ DE COMOARĂ A strigai un cuc dintr’un frunziş, La o vreme, altul i-a răspuns; Soarele-a căzut atunci pieziş Şi’ntr’o scorbură adâncă s’a ascuns. Aur grămădit sclipi a din fund, Adunat din zile şi din veri, Desluşiam şi galbenul rotund, Strecurat în scorbură doar ieri. Am făcut un pas către copac Şi-a strigat uin cuc în vârful lui, Doar un pas mai trebuia să fac, Doar o mână trebuia să pui. Cucul înc’odaiă a strigat Şi-a căzut un întuneric greu. In miez-noapte m’am întors în sat Cu cenuşa nopţii’n pumnul meu. PLOAIE PE BALTĂ Plouă, printre sălcii, peste baltă, Fumegând în papură şi stuf. Păsări se ivesc, ca dintr’o altă Lume, cu bărbiţă şi cu ciuf. 374 © BCU Cluj Şi zburând greoi peste privaturi, Peste jepci ce cresc de-atât potop, Bat cu aripile mari în valuri Şi se’nalţă cu peşti vii în cioc. Şălcii soorburoase se răstoarnă Şi pornesc spre Dunăre, ca’n veci, Pe când trăznetul cu iglas de goarnă Sparge’n ţăndări liniştite reci. Cât e balta, numai ploaie sură Şi deodată cade val-vârtej Sorbul, care, dintr’o ’nvârtitură, Par’că trage balta pe gâtlej. DUMINECA IN PĂDURE Fanfara eântă’n mijlocul pădurii Intre tăceri şi umbre şi cărări. Terase roşii, florile 'răsurii Şi ziua prinde crengilor brăţări. Printre frunzişuri, cerul se strecoară Şi curge pe alămurile mari. Câte-un suspin subţire de vioară, Zădărnicie de ciorchini amari. Un vals de umbră din trecut răsună Şi tulbură pe cei ce nu s’au dus, înlăcrimaţi de-un răsărit de lună * Prea timpuriu în ziua încă sus. Cărările sfârşesc deparfe-afară. Improspătate-alocuri de fântâni Cu apa risipită’n jerbă clară Şi, rece, scara o simţitm pe mâni. 375 © BCU Cluj NICHIFOR CRAINIC ŞI SPIRITUL VREMII DE SEPTIMIU BUCUR Proteiea activitate revărsată din sufletul creator al lui Nichifor Crainic, în ultimele două decenii, este astăzi o profundă realitate românească iar mâine va fi desigur, un bogat capitol în istoria noastră culturală. _ Sunt anumiţi scriitori unşi cu misiunea majoră de a umple spaţiul spiritual al epocii în care se nasc. Cred că aceasta este în fond, adevărata autenticitate. Scriitorul care se încadrează organic în hotarele lăuntrice ale vremii, izbutind să devie ia un moment dat stegarul aspiraţiilor unanime ce plutesc în frământarea prezentului prin chiar acest fapt, dobândeşte o valoare simbolică, faţă de care aprecierile subiective preţuiesc tot atâta cât rezerva estetică a diletantului în faţa ma jestăţii nesfârşite a unui munte. Justiţia imanentă care domină nevăzut orânduirea lumii, indiferent de chipul exteriorizării, a greşit de prea puţine ori în judecata rece a viitorului. Există, fără îndoială, o lege dură, o normă a răscumpărării dacă vreţi, de sub a cărei zodie, nimenea dintre acei ce au dorit, nu s’a putut smulge. Această lege, sigură ea o boltă de oţel, se întinde mult peste limitele vieţii omeneşti şi mai ales dincolo de jocul pătimaş al urii sau al admiraţiei vremelnice. Predilecţiile şi resentimentele personale se mistuie repede în rotaţia vicisitudinilor. In urma lor rămâne mereu aceiaşi neputinţă a minţii de a descifra dintr’o-dată adevărurile fundamentale. Câte glorii nu s’au sfărâmat, ca uriaşe vase de sticlă subţire, în pulberea actualităţii şi câte altele n’au răsărit ca din nişte rădăcini miraculoase ? ! Literatura mondială e plină de asemenea exemple. Logica istoriei are un tâlc precis. Ea nu se împlineşte la bunul plac al întâmplării ci după criteriile adâncite în însăşi firea lucrurilor. Personalităţile reprezentative sunt acelea care, prin operele sau actele lor creatoare se aşează pe marea linie' a colectivităţii naţionale. Pe linia neamului. Conceptul acesta de oare s’a cam abuzat în bătălia «ideologică a epocii noastre, îşi vădeşte evidenţa cu o intensitate aproape elementară. S’a spus de nenumărate ori că arta refuză să fie îngrădită de atributul naţionalităţii şi teza a părut larg ispititoare. Arta este izbucnirea iraţională a spiritului în expresia obiectivă. Odată stabilită această relaţie teoretică, s’a mers până în pânzele albe ale argumentaţiei, decretându-se universalitatea absolută a oricărei plăs- 376 © BCU Cluj muiri artistice. De bună seamă însă că s’a neglijat un fapt, pe care cercetările recente de filosofia culturii îl relevează, din ce în ce, mai răspicat. Spiritul el însuşi, nu poate fi prins în primordiala lui purţtate. Procesul creaţiei îndură cemsura unor factori care cresc din negura fecundă a sângelui şi care, dealungul miilor de ani, s’au structurat misterios într un cosmos de orizonturi abisale ; în împărăţia vastă a subconştientului etnic ce trăieşte în fiecare din noi ca o fatalitate organică. Fatalitatea aceasta este linia neamului. In ea zac toate virtualităţile destinatare. Cine încearcă s’o frângă sau s’o salte are de suferit soarta celor ce se ridică împotriva stihiilor de sus şi de jos. Culturile sunt aşa dar, metafizic naţionale. Ceeaoe nu însemnează deloc o degradare. Din contră: un spor uriaş. Fiecare cultură are duhul ei în care se des voltă şi se îmbogăţeşte : duhul tradiţiei. Deşi s’a bănuit de mult, tradiţionalismul n a fost ctitorit filosofic ia noi decât destul de târziu. .. Iată importanţa excepţională a Gândirii. fGraţie drumurilor doctrinare tăiate în istufişul începutului de eseurile lui Niohifor Crainic, revista şi-a întemeinicit atitudinea. Gândirea este singura noastră râvnă valabilă de universalizare, efortul temerar al spiritului românesc de a intra sub cupola culturii europene nu prin pasiunea morbidă a imitaţiei ei prin valorificarea dinamică a izvoarelor din noi înşine. Probabil e un paradox la mijloc dar şi un vânjos adevăr. Gândirea, elevata tribună de simţire românească din care a pornit frământarea noului naţionalism şi a noilor orientări autohtone, reprezintă cel mai de seamă efort de încadrare a ţării întregite în armonia culturală a continentului. Şi asta într’un răstimp în care exaltarea „ismelor” cosmopolite ne invada sufletul ca un puhoi distrugător. Toate strigătele desartieulate ale supracxtremişt iilor beletristici, pretinşi revoluţionari ai inconştientului pur, — au dispărut în neantul din care au ieşit. Astăzi ele au exact aceiaşi semnificaţie stranie ca şi notaţiile de pe fişa bolnavului din caisa de sănătate. Nici o dogmă estetică, fie ea excesiv avantgardistă, nu-şi mai asumă răspunderea să le susţină. Răsfoiţi publicaţiile dinamitarde ce-au apărut până deunăzi. E o îndeletnicire ingrată însă nu mai puţin edificatoare. Se găsesc în filele lor exploziile rânjite ale unor experienţe patologice, importate din cine ştie ce colţ de destrămare a apusului şi altoite aici, la Bucureşti, pe tulpina degenerată a sensibilităţii iudaice. Raţiunea absurdă a existenţei lor de un deceniu îşi mai bine, la atâta se mărgineşte. In vreme ce extremismul literar postbelic, la umbra căruia a crescut pecinginea tuturor aberaţiilor evreieşti sau iudaizante, plutea deasupra unui vid compact, spiritul românesc îşi căuta o normă şi un sens autentic. Noua mişcare s’a strâns ca prin farmec în jurul Gândirii. Continuând pe Cogălniceanu, Băloescu, Hasideu, Eminescu şi Iorga, curentul gândirist s’a identificat cu marea linie a neamului de care aminteam. N’a fost o optare cântărită riguros în cumpăna reflexiunii ci mai de grabă o aderenţă directă, oarecum instinctivă la profundele imperative etnice: la acele realităţi care te covârşesc şi te cuprind cu o irezistibilă amploare. A continua nu este totuna cu a copia sau a reedita un conţinut vechi de viaţă. Dacă Gândirea şi-ar fi redus rolul la atâta fireşte, că dintru început ea şi-ar fi înecat avântul în apele sterilităţii. Faţă de îndrumările anterioare contribuţia ei se înfăţişează limpede şi pregnant. Un studiu amănunţit te-ar duce la sondarea fenomenului 377 © BCU Cluj nostru cultural din ultimele decade. Deabia atunci masivul aport şi-ar dobândi relieful pozitiv. Gândirea a impus şi a promovat ideile şi valorile oare alcătuiesc acum capacitatea spirituală a patriei. Aceste idei şi valori au fost acceptate cu o firească receptivitate comprehensivă fiindcă ele răspundeau la eeeace este mai adânc şi mai esenţial în fiinţa românească. Iar astăzi sunt un bun lăuntric cu a cărui hrană vie ne împărtăşim toţi. Nu mulţi însă dintre aceia care le preconizează le recunosc implicit şi originea. Am impresia că e momentul potrivit să se stabilească anumite distincţii necesare pentru o înţelegere cât mai clară. Intr’o arzătoare Mărturisire de credinţă, izbucnită după un an şi patru luni de tăcere a revistei, Nichifor Crainic defineşte în câteva pagini rostul mişcării gândi-riste. In confesiunea aceasta se vorbeşte despre drama scrisului românesc şi creştinesc deopotrivă, care doar cu o iarnă în urmă suferise cea mai umilitoare osândă. Noi n’am fost decât „glasul banalităţilor fundamentale ale vieţii noastre ca neam” spune Nichifor Crainic. Banalităţi fundamentale ? Da, adică tocmai adevărurile de care se fereau, din ignoranţă sau snobism, reporterii intelectuali de după război. Adevărul este numai în Dumnezeu şi’n inima neamurilor. In Dumnezeu e absolut; în inima colectivităţii etnice e ca un reflex al luminii cereşti. Iată deci cele două izvoare permanente ale noului crez : divinitatea şi neamul, neamul văzut spre deosebire de popor ca entitate istorică trăitoare peste secole şi evenimente. Săvârşind actul de sinteză ideativă între creştinism şi autohtonism, Nichifor Crainic renunţă la toate încercările de dinaintea sa făcute în tărâmul doctrinii naţionaliste. Este în deobşte, cunoscut că naţionalismul românesc se prezintă sub aspectul unei rari continuităţi. Trebuie să se adaoge însă că nuanţa religioasă i-a lipsit. Că e un rău sau bine, asta a arătat-o cu prisosinţă efervescenţa ulterioară a tineretului. De altfel veacul trecut se caracterizează, negativ, prin absenţa preocupărilor religioase. Ba mai mult, aş zice, printr’o nezdruncinată indiferenţă faţă de ele. Cert lucru, e una din tristele deficienţe ale culturii noastre moderne. La Bogdan Petriceicu Hasdeu de pildă, în pragul bătrâneţii cernit de moartea luliei, problematica religioasă revine ca un sfâşietor leit-motiv într’o simfonie spartă de furtună. Misticismul său este prăbuşirea pozitivismului sub propria-i povară, fără să ajungă la dorita izbăvire. Revolta titanică a lui Hasdeu nu se împacă nici o clipă cu destinul ci îşi făureşte un Dumnezeu filtrat prin toate artificiile dialectice. Aurel C. Popoviei afirmă necontenit ideia creştină. Creştinismul e pentru el — şi rămâne aşa până la sfârşit — un termen de opoziţie logică a agonicului intelectualism analitic. „Sentimentul că există o mare taină în univers şi că naturalul e supranatural” după cum spusese Houtson Stewart Chamberlain pe care-1 citează deseori, l-a determinat pe Aurel C. Popoviei să propovăduiască un creştinism impersonal, paseist, reacţionar, geamăn cu simţirea ce leagă pe un negru din Australia cu Goethe... Concepţia sa anticivilizatoare se tălmăceşte uşor dacă te gândeşti la epoca în oare s’a închegat. Dela 1900 influenţa lui Nietzsche devine copleşitoare. Ocrotiţi de opera filosofului german care vestea în imagini magnifice decrepitudinea Europei „ştiinţifice”, s’au ivit numeroşi vrăjmaşi fanatici ai raţionalismului. Printre ei trebuie enumerat şi Aurel C. Popoviei. Deşi creştin convins şi dârz iubitor al poporului, Popoviei na izbutit să se elibereze de suib greutatea înrâuririi nietz-scheene, care să fim siguri că e neasemănat mai concludentă decât ne închipuim de obicei. Cărţile antidemocratului bănăţean, adversar neînfricat al „cărturarilor 378 © BCU Cluj limbuţi” şi apologet plebeu al elitelor oligarhice, valorează prin stilul în oare sunt scrise şi aproape deloc prin contribuţiile efective : un amestec uneori nediferenţiat de ideologii potrivnice răsfrângând criza începutului de veac. Am caracterizat pe Hasdeu şi pe Aurel C. Popovici faţă de creştinism pentru a se vedea chipul în care se punea problema în jurul lui 1900. Amândoi profeţi ai misiunii noastre în lume, ei n’au totuşi în suflet icoana religioasă a românismului. La cel dintâi, motivul religios s’a născut din sâmburele durerii individuale ; la celălalt printr’un proces de derivaţie. înaintea lor nici un semn de orientare în această direcţie. Titu Maiorescu — aliaj precoce de darwinism şi scthiopenhauerianism ; Vasile Conta — materialist ateu înclinat să localizeze fiecare senzaţie într’o precisă brazdă a ereerului; Mihai Emi-nescu — viguros rasist dar aicreştin prin temperament şi pregătire; Cogălniceanu — fire pragmatică, educat la disciplina istoriei iar Bărnuţiu — antisemit implacabil, urmărind virtuţile neprihănite ale naţiunii până în fântâna păgână a dreptului public roman. Ar trebui să ne depărtăm până la generaţia lui Băloescu şi Russo ca să surprindem vag, vibraţia creştină care la rândul ei, e ecoul mesianismului venit dela Mickiewicz şi Lamennais. Absenţa preocupărilor religioase se datoreşte reacţiunii împotriva şcolii ardelene. Combătând principiile filologice ale latiniştilor clericali, căpeteniile mişcării culturale dintre 1850—1900, au manifestat un ciudat indiferentism faţă de chiar esenţa creştinismului. La aceasta s’a alăturat apoi fierberea pozitivistă a occidentului, care nu era străină de tânăra ţară ou ochii vrerilor întorşi într’aoOlo. A trebuit să-l aşteptăm pe Nicolae Paulescu pentru ca certitudinile creştine să fie orânduite într’un sistem de cugetare naţionalistă. In eruditul tratat de Physio-logie Medicale, Paulescu formulează concluzia supremaţiei adevărului creştin. Savantul procedează ştiinţific. In argumentarea Iui se foloseşte de piesele documentare ale cuceririlor de laborator. Totul îl împinge la convingerea că funcţiunile organismului uman postulează finalitatea dumnezeiască. Paulescu purcede dela ştiinţă şi sfârşeşte în teologie. Deaceia siguranţele lui, iniţial experimentale, se preschimbă progresiv, în iluminări revelate. Creştinismul ca valoare suverană a vieţii şi ea boltă de destin a neamului, a pătruns la noi prin Gândirea. E vorba de creştinismul pe care l-am trăit constant dealungul şi dealatul secolelor şi sub al cărui scut suntem chemaţi să ne desăvârşim ursita cea mare. In studiul Sensul creştin al frumosului, Nichifor Crainic proectează câteva punţi de aur către o estetică teologică visată atunci, iar acuma în plină trudă de elaborare. Sunt primele sugestii româneşti cu privire la caracterul creştin al operei de artă. Creaţia artistică este rodul unei nelinişti care ne-a invadat fiinţa din momentul căderii în păcat. Alungarea omului din împărăţia edenică a sădit în afun-zimile sufletului o veşnică nostalgie după ceeace a fost. Raiul închis deasupra noastră stăruie să ne îndemne înspre splendorile lui primordiale, ca o vrajă. Unica salvare posibilă e apropierea de el. Sentimentul chinuitor al rămânerii pe dinafară din economia perfecţiunii necreate, naşte în om acea nostalgie paradisiacă, râvnitoare să atingă frumuseţile inaccesibile. Asaltul înspre infinita grădină, din care întâiul tată a fost izgonit, durează dintru începutul începuturilor. Şi orice operă a spiritului ne înalţă cu o treaptă mai sus pe scara aceasta întinsă ireal între pământ şi zarea transcendentă a edenului . In fiecare creaţie artistică se reflectează o fâşie albă din lumina Paradisului pierdut. S’ar părea că e aici ceva din teoria platonică a ideilor. Gânditor ortodox 379 © BCU Cluj şi mare poet, Nichifor Crainic, deşi admiră teoria lui Platon îi n îa-gă totuşi veracitatea. Filosoful elin explică 'năzuinţa umană după lumea inteligibilă a sublimeftor idei prin ipoteza reminiscenţelor. Spiritul nostru are aderenţă la divin fiindcă l-ar fi cunoscut într’o probabilă existenţă anterioară în sfera prototipurilor esenţiale. Filosof ia platonică pe cât e de încântătoare pe atâta este de anticreştină. Nichifor Crainic refuză toate explicaţiile laice care s’au dat despre aderenţa artistului la divinitate. In studiul Copilărie şi Sfinţenie problema e formulată cu o limpezime cuceritoare. Copilul şi sfântul sunt cele două culmi ale vieţii omeneşti. In copil candoarea spiritului e fragedă, spontană, naturală. In sfânt aceiaşi candoare a desăvârşirii creştine apare numai după arderea impurităţilor şi a tuturor poftelor telurice. Ceeace la copil e instinct originar, la sfânt se transformă în stare integrală de conştiinţă. Pornind din copilărie şi străbătând zona de arşiţă a patimilor, sfântul revine acolo unde se afla în vârsta naivităţii angelice. Această naivitate, căreia Isus Cristos i-a făgăduit împărăţia cerurilor, face din om pragul comuniunii cu Dumnezeu. Puritatea inimii şi simplitatea spiritului suni istmurile ce leagă fiinţa noastră de sfinţenie. Prima îşi are rădăcina în dragoste; cealaltă în cunoaştere. Procesul iubirii şi procesul cunoaşterii învăluie în devenirea lor planurile existenţei umane şi constitue în aoelaiş timp, temeliile creştinismului sau, mai degrabă, pârghiile de azur ale elevaţiei creştine. Dragostea şi înţelegerea raţională merg paralel până la o limită misterioasă, dela care sufletul se regăseşte complect în imaginea divinităţii. De aici înainte cunoaşterea şi iubirea se adâncesc în ele înşile, eliminând toate elementele lumii externe. E o sinteză tainică de nesfârşită profunzime la care nu ajung decât sfântul, prin truda neistovită a salvării — şi copilul, prin baia harică a botezului. Sfântul este cea mai înaltă treaptă a vieţii creştine. Dar nu numai atât. Spuneam că pentru Nichifor Crainic orice operă de artă izvoreşte din chemarea paradisului. In sfânt această chemare pătrunde cu ireductibilă intensitate. Estetica teologică trebue să vadă în el şi tipul ideal de artist. ' Sensul estetic al creştinismului reiese dlar deci din formularea : sensul creştin al frumosului. Astfel liniile arhitectonice ale sistemului se armonizează într’o viziune amplă, în care acordurile creştine se înfrăţesc mereu cu exigenţele judecăţii estetice. In concepţia lui Nichifor Crainic, aplicarea creştinismului la viaţa naţională vine să o întregească pe cealaltă din tărâmul estetic. De astădată însă, în chip imperios se iveşte nuanţa confesională a doctrinii creştine iar termenul general de creştinism se îrilocueşte cu acela de ortodoxie. In numeroasele polemici ce s’au iscat pe tema aceasta, Nichifor Crainic a fost huiduit ca un categoric adversar al icatolicismului. Evident, nu voi ţine seama de imprecaţiile furibunde ce ii s’au adresat şi nici de logica turburată a combatanţilor. Nichifor Crainic duşman al bisericii catolice ? Nu ştiu dacă sunt mulţi scriitori contemporani oare să fi semnat pagini de o atât de plenară admiraţie a catolicismului, ca Nichifor Crainic. Profesorul ortodox dela Facultatea de Teologie din Bucureşti, a fost întâiul român care a demonstrai însemnătatea uriaşă a fascismului catolic şi, implicit, a revoluţiei morale din Italia. 380 © BCU Cluj De asemenea el a fost primul oare l-a denumit pe Mussolini cel mai mare educator de oameni, dela Cristos înooaoe. Amintiţi-vă apoi de articolele din Calendarul, referitoare la organizaţiile fasciste. In volumul Ortodoxie şi Etnocraţie, se află un articol oare ar trebui să fie citit cu cea mai senină atenţie de către toţi învrăjbiţii confesionali. Dela început până la sfârşit este o superbă apologie în care rolul catolicismului e subliniat în fraze, întâdaşi dată rostite la noi. Catolicismul ca normă mondială a fost recunoscut întotdeauna de Niehifor Crainic. Dragostea lui faţă de universalitatea creştină, pândită de o mie şi una de primejdii, nu sa oprit aici. Acelaş purtător de glas al ortodoxismului nostru, în clipa în care se părea că Germania hitleristă trece printr’un cutremurător conflict religios, n’a ezitat să intre în vâltoarea discuţiei şi să atace neopăgânismul lui Alfred Rosenberg. In eseul Rasă şi Religiune, Niehifor Crainic arată în ce măsură exagerările etniciste contravin preceptelor creştine şi totdeodată care este calea de împăcare a naţionalismului ou doctrina lui 1 sus Cristos. Ideologul român preconizează următoarea soluţie : pământ naţional şi cer comun. In opoziţie cu imperialismul ecumenic al catolicismului oare depăşeşte prea lesne graniţele neamurilor, Niehifor Crainic recunoaşte atât universalitatea creştină transcendentă cât şi organicismul naţional. Cerul e unul singur ca şi Isus, Dumnezeu-omul. Dar în lume există o ierarhie firească, un belşug de nuanţe şi de reliefuri particulare care nu pot fi sugrumate de nici un artificiu uniformizant. Intuiţia acestui cosmos de forme şi de trepte suitoare, pe care urcă îngeri şi oameni, stă la baza concepţiei pambisericaşti a lui Dionisie Areopagitul. Pe ea s’a zidit biserica ortodoxă, respectând ceeace a fost trainic înrădăcinat în viaţa fiecărui popor. In ce raport se găseşte ortodoxia faţă de neamul românesc ? Este o întrebare esenţială, menită să ne dea prin răspuns, axa gândirii lui Niehifor Crainic. Ortodoxismul n’a fost pentru noi o religie abstractă şi monovalentă. El a fecundat întreg trecutul cultural românesc. Bun sau rău, modest sau interesant, — oricum ar fi, — acest trecut cristalizat în arta bisericească, lui i se datoreşte şi presupune o constantă simţire religioasă care a veghiat zeci de veacuri în stratul snbistoric al ţărănimii, în acel somn milenar de involuţie germinativă ce ne-a prelungit evul mediu dincolo de respiraţia umanistă a Europei. Aparenţele imediate ale trecutului, desigur, îndreptăţesc cele mai ciudate teoretizări. Insă un lucru nu poate fi tăgăduit : fondul neamului românesc nu este ateu. Producţiile folclorice dovedesc un simţ de orientare exclusiv creştină. Gustul plastic al dimensiunilor, credinţa în durabilitatea simetriei formale .şi graţia ritmului liniar sunt tot atâtea caracteristice ale plăsmuirilor „anonime”. Ele au imprimat până şi celei mai umile creaţi uni poporane, un suflu de spiritualizare a realităţii, o transfigurare a ei după cerinţele stilului bizantin. Tradiţia românească este bizantină deci ortodoxă, spune Niehifor Crainic şi deaceea mărturisirea crezului gândirist dela ea pleacă. Destul ne-a copleşit apusul prin sarbedele lui imitaţii mecanice. Destul ne-am falsificat şi ne-am îndepărtat de noi-înşine copiind tiparele străinătăţii. Deabia desrobiţi geografioeşte, am căzut într’o neagră robie spirituală, cel , © BCU Cluj jpuţin aşa de stranie ca şi iobăgia la grofi sau ia fanarioţi. O a doua neatârnare se impune: aceia a sufletului. Această neatârnare e strigătul renaşterii interioare vestit în paginile Gândirii. O independenţă culturală nu se câştigă cu straşina frunţii culcată la marginea ţării ca să adune apa murdară a furtunilor de peste fruntarii. Ea se dobândeşte altfel. Altfel, adică printr’o îndrăzneaţă sondare a substanţei care zace în străfundurile etnicităţii. Iar substanţa e tradiţia ortodoxă. Sar zice că e o simplă reeditare a tezei junimiste. Nu. Mişcarea Gândirii n’are nici un punct de contact cu vaga teză a „formei fără fond”. La Titu Maiorescu „nălucile lipsite de trup” şi „minciunile lipsite de adevăr” nu erau combătute sub impulsul principiilor naţionale ci în virtutea — astăzi în-doelnică — a raţionalismului impersonal. Criticul beţiei de cuvinte, deşi a avut severul rol de cenzor literar al epocii, totuşi n’a pătruns specificul esenţei noastre autohtone. El voia o occidentalizare lentă şi nicidecum o cultură a spiritului românesc. Maiorescu n’a prevăzut izbucnirea „blocului de forţă inconştientă, rupt din sălbă-tăcia naturii”, înzestrat ou misiunea lui Parsifal de a sdrobi demonicele ispite ale lui Klingsor, pentru a mântui sacrul potir al.Graalului. Stabilind acordul dintre ortodoxie şi naţionalism pe conceptul tradiţiei răsăritene, Nichifor Crainic acordă neamului suprema importanţă politică. Neamul stă de aici înainte în centrul preocupărilor sale de fiecare zi. Poet al „certitudinilor divine” după cum l-a numit Basil Munteanu în admirabila sa Litterature roumaine, autorul teoriei etnocratice este ou aceiaşi justificare şi doctrinar al certitudinilor naţionale. Lupta sa n’a fost egalată decât de convingerea nestrămutată în misiunea scriitorului. ; : ; ' | îndeletnicirea scrisului este pentru Nichifor Crainic o faptă de mare responsabilitate morală. Tocmai din cauza aceasta eroismul său intelectual a spart piedicile variate ale adversităţii, iar când rezistenţa era prea generalizată, în locul renunţării a preferat ispăşirea nemeritată sau izolarea. Sentimentul că serveşte permanent fiinţa neamului cu ale cărei dureri şi aspiraţii s’a contopit, i-a aprins în suflet aed foc lăuntric din care, cu fiecare articol proaspăt ţâşneşte o nouă flacără. Nichifor Crainic toarnă lîn fluiditatea frazei pasiune şi elan. Elogios sau polemic, scrisul său e străpuns de fiorul sincerităţii misionare. De aceea, atunci când a văzut un pericol naţional, oriunde ar fi fost, revolta Iui s’a revărsat din plin. Din bogăţia activităţii sale, voi alege doar câteva idei. Unele s’au verificat deja în experienţa actualităţii; altele sunt încă semne proectate pe fundalul viitorului. Cartea Puncte cardinale în haos se începe aşa : „Vremea noastră e vremea tineretului”. Intr’o perioadă învălmăşită, în care oficialitatea considera generaţia de după războiu, prin prisma odor mai reacţionare criterii, nimeni n’a înţeles sbueiumul tinereţii ca Nichifor Crainic. N’a fost o aplecare exterioară şi convenţională la exploziile de durere care izbucneau din inima odor nedreptăţiţi şi însetaţi de o altă rânduială a patriei, ci altceva. Nichifor Crainic s’a regăsit în această risipă de energie juvenilă şi a vrut-o cât mai sănătos îndrumată. Problema tineretului a dezbătut-o sub toate aspectele. Pe deoparte era lumea veche, încleştată în jocul nenorocit al intereselor de partid. O lume putredă şi sfâşiată de nesfârşitele vicii ale politicianismului. Pofta 382 © BCU Cluj parvenirii nu mai respecta nici o lege, nici o constrângere etică. însăşi existenţa naţiunii părea periclitată în ceeace are ea mai bun şi mai viguros. La adăpostul utopicelor libertăţi cetăţeneşti, românismul suferea o cruntă umilire, gata să ameninţe rodnicia celor doi ani de jertfă. Paralel cu primejdia cosmopolitismului cultural se desvolta, nestingherită, şi primejdia înstrăinării politice. Rării a fost repede demascat în caria sufletească a guvernanţilor, în mentalitatea oamenilor vechi, incapabili să răspundă la marea ichemare a timpului. Din contactul direct cu această stare de lucruri, Nichifor Crainic a descifrat adevărul elementar, că îndreptarea nu poate veni numai dela schimbarea persoanelor ci ddla răsturnarea întregului regim. Democraţia deci e cauza haosului moral. Atât prin ea însăşi cât şi prin excrescenţele ulterioare, democraţia ucide viaţa neamului. Ani în şir, Nichifor Crainic a făcut cel mai crud şi mai luminos rechizitoriu al falsului regim egalitar. Atacurile lui, au ţintit — toate — să taie grumazul monstrului cu trei capete. Noi n’am avut, la dreptul vorbind, o democraţie autentică. Pentru ţara românească democraţia a însemnat dominaţia statului internaţional iudeo-masonic şi pregătirea invaziei comuniste. Adică întâia fază a desagregării după care, firesc ar fi fost, să urmeze sângeroasa catastrofă. Nichifor Crainic merge până la rădăcina filosofică a discuţiei. Fiind expresia politică a raţionalismului pseudorevoluţionar, democraţia trebuie atacată în temeiu-rile-i spirituale. Ea reduce pe om la maşină robindu-1 forţelor exterioare. Morfologic judecată problema, constatarea aceasta rezumă întreagă criza materială a veacului. Stingerea unei culturi adevărate, e premearsă întotdeauna de strălucirea seacă a civilizaţiei. Fiinţa omenească se înstrăinează de izvoarele metafizice ale vieţii, îşi pierde relieful lăuntric, îşi trădează neliniştile creatoare, pulverizându-se în forfota oraşului mondial. In noua condiţie a omului modern, orice aberaţie a putut să înflorească, asemenea ciupercilor otrăvite pe zidurile morţii. îmbrăţişând într’o perspectivă sintetică drama crizei actuale, Nichifor Crainic îi fixează obârşia în trufia demonică a raţiunii, reprezentată de titanii ateismului. Odată smulsă din raportul tainic cu transcendenţa, existenţa omului cade în cea mai aspră singurătate, o singurătate a cărei salvare iluzorie vine tocmai din răsvrătirea împotriva cerului. Revolta lucidă a titanismului ,loveşte în bazele creştinătăţii. Ea a mers mână în mână cu progresele tehnicei iar democraţia d-a servit ca ideal climat de promovare. Nichifor Crainic propune în locul democraţiei-oosmopolite şi materialiste, de-mofilia naţională şi creştină. In cadrul deţmofiliei, sănătoasele virtuţi naţionale, se înalţă ca din sevele pământului. Eroismul, în primul rând. Despre omul eroic, Nichifor Crainic a scris mereu. E una din temele lui de predilecţie. Eroismul este sâmburele oricărei revoluţii morale. Real în basm şi legendar în istorie, eroul se aşează deasupra rânduielii obişnuite, devenind stâlp de flacără pe orizontul viitorului. Pentru a dinamiza conştiinţa naţiunii, pentru a fi, cu alte cuvinte, un mit, el trebuie să înfrunte soarta şi s’o biruiască. Tipul de erou nu se lasă zdrobit de vitregia fatalităţii; îi stă pieptiş în faţă şi o stăpâneşte. El adună în vulcanul sufletului tot freamătul de simţire al mulţimii. 383 © BCU Cluj „Comunitatea cu neamul e măduva de foc a eroismului”, scrie Nichifor Crainic. Prin asta se deosebeşte el de curajul inconsistent al aventurierului. Numai cultul îndrăznelii eroice are darul de a salva un neam care crede în misiunea singulară ce i s’a hărăzit. „Un singur lucru văd eu ridicându-se ca o şiră de Carpaţi peste orizontul cu atâtea depresiuni al istoriei noastre: îndrăsneala !” Sporul neîntrerupt de viaţă pe care-1 aduce cultul curajului este sucul magic al tuturor faptelor cruciale. Dacă într’adevăr România are un rost unic în colţul acesta de poartă a Răsăritului, în afara expansiunii temerare nimeni nu-1 va întruchipa. Generaţia tânără, de partea căreia este netăgăduit victoria zilelor de mâine, are datoria de a duce mai departe câştigul generaţiei războiului, în duhul eroismului naţional. Rândniala românească postulată de Nichifor Crainic nu este cu putinţă decât într’un stat clădit pe coordonatele programului etnocratic. Termenul extrem de fericit de etnocraţie concentrează în tâlcul lui prodigios voinţa rasei de a se organiza .într’un stat care să fie expresia nealterată a proprietăţii băştinaşe şi instrumentul viu al aspiraţiilor naţionale. Multe din principiile etnocratioe s’au dovedit aplicabile în cea mai rodnică măsură. Şi cu toată siguranţa, românismul nu va intra în epoca lui de aur până când aceste imperative nu vor deveni dogme guvernamentale, înarmate cu atributele secundare ce se cer pentru a cuprinde pozitiv realitatea. Liniile generale sunt trase afund. Rămâne doar ca cei care le înţeleg importanţa să le transforme în forţe active de conducere. ' Nichifor Crainic şi spiritul vremii este un subiect prea precis ca să poată fi istovit de sens în vorba zilelor de azi. Dincolo dă cuvinte însă stăruie ceva ascuns şi totuşi foarte real : adevărul inexprimabil. Dascălul şi luptătorul Crainic ,ne-a învăţat să gândim într’un anume fel şi după anumite criterii. Felul e adânc românesc iar criteriile permanent creştine. Ameninţaţi de psihoza aventurismului, fără el, numeroşi dintre noi n’am fi fost astăzi pe poziţia în care suntem. S’a vorbit de o dramă a lui Nichifor Crainic. Da, e drama tuturor oamenilor care nu acceptă laşitatea şi compromisul. Scrisul lui Nichifor Crainic e întotdeauna constant cu sentimentul care-1 crează. In epoca sinuoaselor acomodări abile, un asemena exemplu trebuia să sufere pedeapsa propriului său eroism. Căci toate păcatele se iartă. Afară de acela de a nu fi greşit niciodată atât faţă de tine cât şi faţă de ursita neamului. © BCU Cluj C R O N ICI IDEI, OAMENI, FAPTE STIINTĂ, RUGĂCIUNE SI LUMINĂ TABORICĂ i Marile probleme tehnice sau filozofice, -cristalizate astăzi în construcţii sau ‘sisteme definitive — aparent cel puţi n — au -crescut adesea din ciocniri uriaşe, cu răsunet istoric peste veacuri. Niciodată laremeniaa de lumină a unui geniu, n’a scăpărat sub cer închis, -cd a trezit iîn juru-i rivalităţi şi a trebuit să se prindă în înicăerări, oare nu rare ori au iscat orizonturi noui în istorie. Să ne amintim de Cristafor Columb şi să nu uităm pe GalDileu. iSă pomenim şi pe Aurel Vlaiou, oare ne stă mai lângă inimă. Figura acestor vizionari se rnistue în tragedia istoriei, ca un gând lucid şi înalt în febra unui muribund. Criatofor Oalumib! Stăpânit până ia absurd de convingerea, de nimeni împărtăşită, că dincolo de neastâmpărul de taină al mărilor, pluteşte iun alt pământ îşi vieţueşte o altă lume,' a pornit într’aook) şi a strămutat geografia lumii peste ocean. GaMleu, străluminat de diibuelile liui Gopemie, strigă lumii o eroare nebănuită, strămută centrul universului de pe pământ în soare; este excomunicat şi moare orb, sub aspră pază inchizitorială. Iar Aurel Vlaicu, acest al doilea creator, cum îi zicea Caragiale — Dumnezeu a însufleţit pe om, iar el o pasăre cu mă-runtae de fier — a găsit icheea de aur a unei legende, care dela T-car şi până la Meşterul Ma-nole sta închisă isub lacăte grele. Am desprins doar trei figuri din galeria titanilor istoriei —■ atât de bogată — isub a -căror frunte is’-a zămislit nervul de lumină al unor răscruci epocale. Cât de mare răsare omul sub tutela acestor vizionari! Sentimentul grăndOarei te copleşeşte lângă geniul lor. Pe acest plan de viaţă omul se vede împlinit în mândria lui isau a altora, oricât de aspră ar părea' rivalitatea veacului iîn care trăeşte. Şi ori cât de grandios,' sub âcsst ungbiu, omul tot' în «eac . tră&şte: : ■Există însă un alt plan de viaţă, articulat peste veac, unde te simţi împlinit în tine însuţi' şi-în Dumnezeu, dar cu mândria, eu sentimentul grandorii, îngenunchiat la poalele cerului. Aici rivalitatea de care aminteam este mai în largul ei, fiindcă nu poţi lupta împotriva ei nici cu ţărmuri nou descoperite, mitei, cu formule sau certitudini -astronomice şi nici cu pasările de fier din văzduh. Acestei permanente rivalităţi nu-i poţi răspunde dlecât cu inimă smerită şi de acleea ea triumfă, în aparenţă. Triumfă dar e necesară. Şi ’ntr’a-devăr, dacă printre călugării răsăritului din veacul al XlV-lea nu se rătăcea, cu destin diabolic, un Varlaam, cu identitatea civilă incertă, datr cu precisă identitate morală: un intrus papal în rosturile tihnite ale -Bizanţului monahal, -cu -şiretenie de vulpe şi -perfidie de slugă răsfăţată, ar fi rămas poate în umbră o epocă de masivă trăire spirituală. Dedesubturile încâlcite al-e acestei chestiuni nu ne interesează decât în măsura în -care pun în lumină una -din cele mai -serioase probleme oare a agitat -cândva răsăritul creştin -şi -anume, problema isihastă. In anul 1334—3-5, Varl-aam ise lafl-ă fia Const-an-ti-nopol. -Cu ani lîn urmă a maii fost pe ai-ci, aşa că i-a fost uşor să-şi creeze o atmosferă, pe care însă neştii-nd s’o păstreze şi s’o cultive s’-a întors împotrivă-i, încât este nevoit să părăsească Gonstanitin-opoliul, pentru Satanic. -Ca isă câştige oeeace părea -că a pierdut scrie câteva tratate împotriva catolicilor, asta -în anul 1334, pentru ca în 1341 -când un isin-od se pronunţă împotriva lui, isă treacă de partea aceloraşi catolici. ■ - Revenind din Salonic fa Constantinopdl, -cii existenţa -frântă mărunt între interesele altora şi perfidia lui, ia -contact icu -câţiva călugări -simpli,-de la -cari vrea să afle -felul de -viaţă şi practică religioasă -a monahismului răsăritean. Şi asta nu pentru -dragostea lui de asceză şi canon mo-’ raaihal, -ci pentru a - putea apoi' să ataoe ironic; fals şi exagerat, ceeace conistitue şi astăzi faima înaltă a''ortodoxiei: monahismul. Şi nu s’-a oprit la jumătatea drumului: A scris şi a vorbit cu o. neînţeleasă patimă împotriva acelora cărora se 385 © BCU Cluj darea mai înainte ucenic. Şi urându-i -pe aceştia, ura pe însuşi Dumnezeul tor. De aceea, atacurile lui nu puteau rămâne fără răspuns. Căci acest merit mare îl a-re creştinismul: de a nu fi lăsat fără răspuns pe nimeni din cei- cari vroiau să-i turbure fiinţa îmtr’un ifel sau altul. Doar veacul nostru pare a fi deficitar în această privinţă. Credem însă că nu vor întârzia răfuelidie. Călugării din iSatoniic, unde iera acum Valaaim, răsvrătiţi până la unul1 -împotriva acestuia-, hotărăsc isă cheme dela Ataş pe -Grigore Pa-lama, vajnic ostaş al lui Hristos, ca să-i ţină piept. Acum, (în anul 1337, începe marea dispută isi-h-astă, oare face obiectul -cărţii părintelui D. Stă-niloaie: Viaţa şi învăţătura sfântului Grigore Pa-lama. (Sibiu, 19,38). Fără îndoială -că nu vom putea ooncentr-a până la câteva pagini de revistă, cele câtev-a sute de pagini ale lucrării de faţă. Amintind de virtuţile academice ale -acestei Lucrări şi de -ră-bdu-ria zăbavă a autorului -printre documente vechi şi izvoare mai noi, să :ne mulţumi-m a prinde -cu acest prilej ceeac-e const iiue esenţa iisihasmului. O actualizare mai vie a isiha-smului, iată ce a râvnit autorul cărţii de oare ne ocupăm şi nici noi nu intenţionăm altceva. Am schiţat cauzele imediate ale acestei dispute. De acum nu ne mai preocupă decâit esenţa ei. Despre Varia,am şi atacurile lui va fi vorba numai în măsura în care ne va servi l-a limpezirea doctrinei p-alamite în -sine. Disputa aceasta, iscată în veacul XIV se desfăşoară -foa-rte «sistematic. Trei sunt problemele în jurul -cărora îşi expune Grigore Palama -învăţătura sa, care-i şi învăţătura Bisericii ortodoxe şi anume: despre adevărata ştiinţă, despre rugăciune şi despre lumina sfântă. Să le luăm pe rând. Adusă ştiinţa în discuţie, de V-arlaam, pentru -care nu există alt fel de -cunoaştere decât cel discursiv, Palaima pune problema sub prezenţa graţilei şi procedează în consecinţă. Afirmaţiei celui -dintâiu că „.scripturile celor inspiraţi de Dumnezeu şi înţelepciunea din -ele. au acel-aş scop ca şl înţelepciunea ce provine -din ştiinţele profane", îi răspunde limpede -sf. Grig-orie: ,,^Adfevă:rurile din -ştiinţe nu is-unt necesare, nici mântuitoare, adevărul diin învăţăturile inspirate de Dumnezeu e necesar pentru mântuire. Că cunoştinţele din ştiinţe pot contribui -la clarificarea scripturii, e drept, dar numai dacă vom avea singura ei cheie, harul Duhului Sfânt” (p. 35). Apoi „mu ,e identică -cunoaşterea lucrurilor cu înţelepciunea pe care -a dat-o Dumnezeu profeţilor şi Apostolilor, cum pretinde Varlaam. Acesta e Duhul Sfânt. Iar de -Duhul Sfânt nu să împărtăşesc Egiptenii, Ch-âldeenii şi -Elinii-, nici păcătoşii de azi, oricâtă -ştiinţă ar avea. El n’a locuit nici în Ariistotel, nici în Plat-on. înţelepciunea apostolilor a cuprins în -scurt timp lumea. Savanţii d-e s’ar aduna toţi la un loc d-in toată lumea, n’-ar putea face un astfel de lucru”, (p. 35). Poziţia lui Palaima st-ărue p-enmamemt -siulb har. Iar Vaniaam înţelege de aci doar atât, că adversarul lui e un ignorant. Totuşi cu aproape zece veacuri în urmă Sf. Jio-an Hrisoistom vorbise la fel despre înţelepciunea -apostolilor: ,,-aeeac-e n’aiu putut face toţi filosofii la un loc, iau făcut doisprezece pescari”. Pentrucă ,e posibil să -cunoşti tot eeeaoe în ordine ştiinţifică se poate cunoaşte, dar habar să ri-ai de harul lui Dumnezeu. Şi aici intervine distincţia în icun-o-aştere. Există o cunoaştere naturală -şi una hariică. Cunoaşterea naturală e -comună tuturor oamenilor şi nu depăşeşte niciodată nivelul -concret şi discursiv, al lucrurilor şi -al problemelor. -Cunoaşterea harică însă e participare directă la mister : „Cunoştinţa diin ştiinţele profane nu s’ar putea numi -dar duhovnicesc, ci numai natural, fiimdu-ne dat de Dumnezeu prin fire şi înmiuil-ţindu-ise prin -stăruinţă”, pe -când darul duhovnicesc, cum e înţelepciunea deila Dumnezeu, chiar de e pescar 'cel ice-o -primeşte, îl face din-tr’odat-ă fiu al -tunetului”, (p. 36). Acuzat d-e Varlaam -că neagă ştiinţei în genere caracterul . de dar al lui Dumnezeu, Palama îi răspunde, că . „toţi au dela -El prin natură raţiunea şi capaci- . tat-ea de-a -cunoaşte, dar puţini -au dobândit înţelepciunea duhului... -Natura şi însuşirile naturale nu sunt dala Dumnezeu?" (p. 37). I-n faţa acestui -răspuns care sub -condeiul lui Palaima oomstitue o strânsă argumentare, Varia,am pretinde -că întrucât şi ştiinţa şi tot ce ne înconjoară sunt date de (Dumnezeu ca să le -cunoaştem, nu , e perfect -decât cin-e e sav-ant. „E absurd, îi răspunde Grigore Palama, isă se afirme -că nu e cineva perfect purificat şi cu adevărat evlavio-s, dacă nu -ştie toate, geometri-a ş-i aritmetica, logica şi astronomia, etc.”, (p. 37). Prin urmare este vorba de două planuri -de cunoaştere bine delimitate, despre care iată ce spune mai departe -Sf. Grigore Palama: ...............se deosebeşte înţelepciunea din -ştiinţe, de icea dum-nezeasoă. Dacă -ea se abate dela -cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu e reprobabilă, dacă ajunge Qa aoelaş rezultat, ca şi Scripturile, e identică cu -cea- creştină şi deci nu e ab-solut necesară pentru monahi”, (p. 38). Iată adevăratul sens al înţelepciunii, -care nu trehue isă fie scop în isine, -ci -aripă mântuitoare pentru -cei cari :i -s-e robesc. Dacă nu tinde -aici, „nebunie este înţelepciunea -acestei -lumi” şi între ignoranţă şi mântuire, sfinţii hau zăbovit să aleagă mântuirea, oricât d-e -aspru ii-a biciuit sarcasmul Va-laa- 386 © BCU Cluj miliar tuturor veacurilor. Căci dacă s’ar fi potrivit acestora ar fi trebuit să creadă că dacă înţelepciunea din Scripturi este egală cu cea din ştiinţe, apoi egali ar fi trebuit să fie în faţa lumii „înţelepţii egipteni îşi elini, eu profeţii şi apostolii”, (p. 38). Şi dacă natural e în om darul de a cunoaşte şi înţelepciunea din această cunoaştere este egală cu cea dumnezeeaiscă, apoi trebue să admitem că dumnezeeaiscă este şi înţelepciunea din cunoaşterea diavolilor, întrucât creşte din acelaş dar natural. „Eu n’aş opri pe nimeni — zice Sf. Gxigore — să ise ocupe ou ştiinţele. Dar nu sfătuesc pe nimeni să se ataşeze definitiv lor... Ocupaţia cu ştiinţele toată viaţa împiedecă intrarea în suflet a adevăratei înţelepciuni. începutul aceleia e frica de Dumnezeu din care ;se naşte rugăciunea continuă şi îndurerată şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Prin acestea împăcâadu-ne cu Dumnezeu, frica se preface în iubire, iar durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea, iluminării din care răisbate ca un miros cunoaşterea tinelor lui Dumnezeu.... Nici chiar cunoştinţa dogmelor fără viaţă creştină corespunzătoare nu foloseşte. Numai lînţelepciunea -cea duhovnicească, adecă cea născută din credinţă şi amestecată cu iubire, e mântuitoare”, (p. 42). - Aceasta este poziţia Sfântului Grigore Palama şi a isihasmuilui în genere, el fiind reprezentantul recunoscut a.1 acestui epocal val de spiritualitate ortodoxă, poziţia ifaţă de raţionalismul scolastic Gcdldental, reprezentat îşi diformat, în răsărit, de călugărul calabrez Varlaam. Am fi nedrepţi dacă am acuza prin Varlaam, fără rezerve, catolicismul. Când stăpânul încredinţează unei slugi o misiune Imitată în intenţii şi precizată bine în termeni, iar aceasta, din slugărnicie exagerată, avansează intenţiile şi diformează termenii, stăpânul e numai în parte vinovat. Este oarecum situaţia lui Varlaam faţă de catolicism. Acum însă nu ne preocupă această chestiune, care probabil, în -epoca aceasta de frământări şi actualizări -creştine -îşi va găsi o competenţă ştiinţifică s’o limpezească. Mai actuală este însă valoarea ştiinţei, în speţă a înţelepciunii sub unghiu creştin, aşa cum o rezolvă dialectica încălzită ide izel hariic a [sfântului Grigore Palama. In recenta sa lucrare „Hu-manisme integral” Jaq-ues Maritain face o analiză sintetică, dar adâncă a evoluţiei spiritului uman în raport cu graţia. La pagina 28, găsim textual: „Precum -teologia protestantă pură a graţiei este o teologie a graţiei fără libertate, teologia sau metafizica umanistă pură -a libertăţii, este o teologie sau o metafizică a libertăţii fără graţie”. Ei bine, parafrazând sugestiv şi adequat afirmaţia lui Maritain, -se poate susţine că ştiinţa modernă este ştiinţa legilor şi creaturii il-ui Dumnezeu, dar împotriva creatorului, pentruică epoca modernă ,se caracterizează -prin umanismul -antropocentric, cu rădăcinile lîn pământ şi coroana sub streaşină sărmanei noastre raţiuni. Salvarea epocii moderne dala un dezastru, nu poate veni decât dela actualizarea organică şi grabnică a înţelepciunii sacre, pe -care eu a-tâta zel a apărat-o sfântul Grigore Palama. Intru aceasta constă actualitatea lucrării păr. D. Stă-niloae, -grea de muncă şi sârg, despre -oare trebue să vorbim încă data viitoare. NiIŢĂ MIHAl CRONICA LITERARĂ ION SÂN-GIORGIU : GOETHE. — Despre acest dintâiu volum al masivei cercetări a d-lui Sân-Giorgiu nu te poţi rosti decât deadreptul,— fără preambule savante în istoria problemei desbătute fiindcă aproape oricare -din ele ar risca să parafrazeze unul din capitolele -cărţii. Oeea -ce s’ar întâmpla deopotrivă dacă ai încerca să adaugi imagina pe care -o -a-duce alături de nesfârşita metamorfoză de chipuri şi înţelesuri pe cari le-au luat fiinţa şi creaţia lui Go-ethe în -literaturile lumii şi 1-n nestăvilita -ca-leidoseopie a timpului. Un capitol stufos, de mult peste o -sută de pagini din lucrare, — un capitol oarecum inedit prin îndrăsnealla efortului încercat, nu numai la noi, între cărţile închinate lui Goethe cari se pot număra pe degete, dar chiar în imensa literatură go-etheană universală, — urmăreşte atent răsfrângerile u- riaşului chip în apele vălurite ale timpului şi ale lumii. La fel -s’ar -întâmpla de ai căuta să arăţi în ce raport stă cartea de acum faţă de cele închinate până azi la noi lui -Goethe sau faţă de marile ambiţii de sinteză în cari s’-au încercat în apus un Gundolf, un S-immel, un H. St. Ohambertain, un Br-andas. Toate acestea sânt înfăţişate sumar dar prob şi limpede în acelaşi -capitol po-menit. - Din înseşi -aceste constatări preliminare, fizionomia studiului d-lui Ion Sân-Giorgiu cred că se reliefează. O -bună informaţie, pornită întâi temeinic dela izvoare adică dela documentele autentice ale vieţii şi creaţiei titanului şi împinsă până la actualitatea la zi a problematicei goatheene, — e organizată într’o arhitectură proporţionată, sobră dar întreagă şi. -clară. O lucrare a-cademi-că în î-nţelesull bun 3»7 © BCU Cluj ai cuvântului. Scrisă cu căldură şi destulă culoare. Dar fără a cădea, în expresia ei simplă şi limpede, în păcatul preţiozităţii stilistice, atât de frecvent la esseiiştii noştri cari nu şi-au însuşit o disciplină ştiinţifică sau se feresc de ea de teamă ca să nu le atrofieze prea fragilele resorturi interioare. ■Cartea însă nu e pornită numai din râvna de a ne informa pe noi românii, cei atât de leneşi în cunoaşterea şi traducerea uriaşilor literaturii universale şi deci şi a lui Goethe, — ci vrea ,să reprezinte o atitudine personală şi presupusă necesară, faţă de literatura goetheană contemporană a occidentului. Atitudinea aceasta îşi are temeliile în acea neprimire a extremelor în cugetare, în acea nostalgie de a le apropia în echilibre armonice şi senine, caracteristică nouă, românilor. Ea caută să evite două exagerări deosebit de frecvente de mult timp «în contemplarea lui Goethe. Una de metodă: abuzul de psihologism şi de întrepătrundere a vieţii cu opera, pornit prin Gundolf dela Dilthey. Şi una de perspectivă: în ceea ce priveşte înfăţişarea fiinţei omeneşti a lui Goethe, privită când cu excesivă pietate ca o statue olimpică senină, — când dimpotrivă, mai cu seamă în timpul di,n urmă, ca o fărâmă de lut în. bătaia tuturor patimilor. Problema de metodă era cea mai grea de rezolvat. Fiindlcă nu reprezintă numai un impas actual al literaturii goetheene ci al întregii istorii literare contimporane. Un impas pe care îl simt eu admirabilă luciditate unii din istoricii noştri literari. Un impas ale cărui cauze nu le putem lămuri mai. bine decât prin soluţia care la noi se ‘caută să i se dea : o nouă şi durabilă armonie între istorie, cu auxiliarele el psihologice şi filologice, şi estetică. : Armonia aceasta, profesorul D. Caracostea am văzut că o realizează în străluminarea cât mai multiplă şi cât mai adâncă a cristalului creaţiei de artă. D-l I. Sân-Giorgiu o caută mai simplu, nu în separarea ci în alternarea intimă a celor celor două planuri: cel al existenţei şi cel al creaţiei. In această carte sânt astfel două imagini cari trăesc şi cresc în acelaşi pas, în aceiaşi viaţă, deopotrivă cu totul, şi cu totul distincte: omul Goethe şi opera goetheană. In i-magimaţia autorului, — şi desigur că şi. în a cetitorului înţelegător, — viaţa lor se proectează deodată, ca două aspecte ale aceleiaşi realităţi. In carte au trebuit să fie alternate. Intre gândul din care creşte şi pe" care aproape îl realizează, — şi carte, e acelaşi raport .ca dela priveliştea întreagă a ochiului la o serie de fo- tografii. Imaginea e întru câtva nedreaptă faţă de chipul în care autorul izbuteşte să topească atât de intiim succesiunea asta de aspecte în-tr’un tot împlinit şi armonios, — prin respectarea şi evidenţierea adâncilor legături de substanţă între viaţa şi opera titanului. Astfel, încă într’o operă de istorie literară de mai mari proporţii, se încearcă restabilirea prestigiului meritat al creaţiei de artă, — atât de copleşit în ultimul timp de interesul exagerat arătat creatorului. Binevenită în tot . câmpul larg al istoriei literare contemporane, — această reacţie temerară e binevenită şi la noi, după cea atât de masivă şi de atâta amplă viziune a d-lui Caracostea. Că era necesară, să nu amintim decât exagerările în cari a căzut d-l G. Călinascu în ,iViaţa lui Emines-cu” amestecând arbitrar .date din creaţia poetului în reconstituirea vieţii lui. Cartea d-lui Sân-Giorgiu aduce prin urmare cât mai nesilit îmbinate o viaţă cât mai omenească, dar în acelaşi timp cu toate înălţimile ei de geniu, şi opera lui Goethe, — amândouă urmărite în acest întâi volum' până la pragul hotărîtor al plecării ia Weimar şi al schiţării lui „Urîaust”. ’ îmbinarea distinctă a celor două planuri face ca acest studiu să fie de folos unui cât mai larg cerc de cetitori şi atenuiază multe din riscurile iniţiativei. In adevăr, ceea ce am observat cu privire la monografia lui Shakespeare se poate însemna cu atât mai vârtos aici. Cartea e scrisă în. singurul fel în care putea fi, fără de a căpăta proporţii monstruoase, sau de a .fi un simplu rezumat sau o ineoherentă divagaţie: acela întemeiat pe presupunerea că opera lui Goethe e cunoscută de cetitor, de multe ori chiar în amănunţime. E o platformă artificială pe care autorul s’a aşezat dela început cu luciditate, ca să-şi poată realiza intenţiile. Fiindcă în ţara noastră cei cari ar putea îndreptăţi acest postulat admis fără cercetare deoarece nu se putea altfel sânt înspăimântător de puţini, — opera lui Goethe neavând nici măcar rudimentul de popularizare pe care l-a dat teatrul nostru unei părţi din creaţia lui Shakespeare. Un studiu de mari veleităţi, — în afară bine înţeles de aceea de a fi tradus de îndată într’o limbă universală, — numai asupra operei lui Goethe, ar fi la noi acum încă aproape ridicol prin numărul infim al «celor la cari s’ar putea adresa. Ceeace însă dă viaţă studiului, — o viaţă care îi poate justifica cu prisosinţă închegarea şi tiparul, fiindcă poarte atrage şi .fermeca o sferă largă de cetitori, — este tocmai această alternare intimă a perspectivelor din biografia 388 © BCU Cluj şi creaţia 'lui Goethe. Cu toată erudiţia ei, cu toată temelia ei de documentare adeseori - neştiută, cartea se citeşte astfel cu toată curiozitatea şi emoţia pe cari ţi le dau un roman pasionant. Viaţa şi personalitatea magnifică a lui Goethe pecetluesc atât de puternic opera lui atât de fărâmată din tinereţe, şi stăpânesc încă şi azi atât de tiranic contemplatorul, încât totul se transformă într’o poveste vie, un amestec patetic de omenesc şi supra omenesc. In chipul acesta, — ou toate condiţiile ingrate de lucru pe cari le-am semnalat, — credem că d-1 Sân-Giorgiu va izbuti să facă i-rnens de mult pentru cunoaşterea şi iubirea lui Goethe în România, prin cartea aceasta. G. CĂLINESCU: ENIGMA OTILIEI. — Trebue să începem şi această cronică cu o mărturisire. N’am cetit decât târziu romanul d-lui Călinescu. Ne stătea în minte imaginea împovărătoare a celui dintâi: „Cartea nunţii”. Dar, la vremea iui, actul necesar de stimă, deci de atenţie, faţă de scrisul cuiva care înseamnă ceeace înseamnă azi d-1 Călinescu în lumea noastră literară, — s’a transformat dela primele pagini într’o lectură plină de ispite şi de surprize. întâlneai de astădată un romancier autentic, de o mare putere creatoare, — şi unul din cele mai bune romane ale literaturii noastre, atât prin arhitectura lui masivă cât şi prin lumea aparte pe care o aduce. S’a vorbit de Balzac, scriindu-se despre „Enigma Otiliei”. Şi pe bună dreptate. Cred însă că, mai mult decât un termen de comparaţie pentru noi, Balzac a fost un foarte lucid ales punct de plecare în creaţie pentru autor. Ales nu dintr’o împintenare de mari ambiţii sau dintr’o supunere mediocră la model, ei prin o justă intuiţie care a lipsit în crearea întâiului roman. Aceea a necesităţii de conformare la structura temperamentului d-sale literar. D-1 Călinescu nu e un om de lucide linişti în construcţie sau de lunare şi graţioase vibrări interioare.. E un temperament izbucnind în e-rupiţii cari îl descarcă nu numai de poverile lui de gând dar şi de poverile străine pe cari i le sedimentează viaţa cu aceiaşi: frenezie. „Cartea nunţii” a vrut să fie o graţioasă viziune cizelată, şi de aceea n’a izbutit. „Enigma Otiliei” e viaţă pur şi simplu. Nu o felie de viaţă tăiată metodic, cum o voiau naturaliştii în roman. Ci un recipient în care viaţa a curs năvalnic ca un şipot până a ajuns marginile. Adică exact tehnica epică balzaciană, rudimentară în arhitectura ei, cu începuturile stângace şi sfârşiturile îmbulzite într’o pagină ca sub imperiul unei panici în creaţie, — dar târânidu-te de la început , pe . tine cetitor în cursul ei larg şi plin. Mulţi dintre comentatori s’au mirat cum criticul şi pătimaşul de cărţi care e d-1 Călinescu s’a putut lăsa atât de fără dificultăţi şi fără reticenţe în voia liberă a forţelor creatoare ale vieţii. D-1 Călinescu a fost necăjit până acum adesea contes;tându-i-se posibilităţile sale epice în numele aptitudinilor critice. Tare ne e teamă că după „Enigma Otiiliai” va avea poate mai deis prilejul contrariu, acela de a fi văzut în opera sa critică prin prizma temperamentului său de romancier. Şi mult mai pe bună dreptate! In critică, d-isa nu e un râvnitor şi căutător calm al adevărului, aşa cum ar trebui să fie. Oi omul unei puternice impresii iniţiale, — de cele mai multe ori foarte personală şi adesea departe de substanţa însăşi a creaţiei judecate, — pe care apoi o uriaşă tensiune a tuturor posibilităţilor temperamentului d-sale literar vine să o sprijine. Invectivă sau entuziasm, fantezie şi logică, poezie şi pamflet, demonstraţie lungă şi afirmaţie netă şi orgolioasă, toate nu fac decât să pună un redutabil temperament de scriitor la dispoziţia uniui critic care în realitate porneşte mai totdeauna dela violenţa unei impresii sau dela ostentaţia unei atitudini. Dar lăsând această problemă spinoasă încă în desba'terea timpului, — să ne exprimăm bucuria pentru romancierul nou şi puternic care vine între noi cu această carte în adevăr mare. Nu ştim în ce măsură publicul cumpărător s’a arătat entuziasmat de ea. Dacă aceasta s’a întâmplat, înseamnă că avem un public matur, de un rafinament care să-l împingă să guste tocmai liniile severe şi reci ale unei epice puternice. Dacă nu, înseamnă că e iîncă publicul lui Ionel Teodoreanu, adică al literaturii care „să-i meargă întâi la inimă“, ca şi romanţa pe care singură o consideră poezie, şi iîn cazul acesta succesul d-lui Rebreanu s’ar explica prin sămănătorismul latent şi în d-sa şi în aproape toţi dintre noi. Şi mai poate însemna că acest public e acum destul de schimbat de romanele tinereşti din ultimul timp, atât de pline de problematici subtiile şi aşa de goale de viaţă, — încât nu le mai gustă nici pe acelea dar nici nu ştie la ce să se reîntoarcă. Concurenţa cu Ionel Teodoreanu, d-1 Călinescu nu o poate înfrunta iîn marile mase. Nu numai din pricina absenţei acelei sentimentalităţi .specifice medelenismuiui. Dar întâi fiindcă, după cum am văzut, arta epică a d-sale e o artă aspră. D-sa nu poate crea tipuri de eroine de roman, adică graţioase apariţii de feminitate. Ceea ce s’a întârn- 389 © BCU Cluj plat în „Cartea nunţii” &e întâmplă şi aici. Georgeta e cu totul convenţională,. nu în realitatea eii ci în apariţia ei în. carte, iar Otilia la fel. . . ■ ..Enigma Otiliei” este astfel un roman foarte bun şi pasionant cu o singură condiţie: aceea de a nu căuta în el această enigmă. In .el, d-1 Călinescu a realizat fără voie paradoxul artistic de a înfăţişa foarte schematic sufletele pe cari le aştepţi complexe, — şi era şi firesc să fie mai complicate dată fiind intelectualitatea lor şi situaţia lor centrală în intriga romanului, — şi de a crea magistral de bogate şi halucinant de vii caractere cari în mod clasic trebuiau să crească pe o singură dimensiune: Moş Costaohe cu avariţia lui şi Stăniică Raţiu ou şiretenia lui. Romanul trăaşte cu o forţă de viaţă balzaciană prin aceşti doi, cari pot fi deopotrivă indicaţi drept personagiu principal. Şi în jurul lor, o faună întreagă de vietăţi umane, creionate întâi cu aceiaşi trăsătură tare şi apoi împlinite printr’o sumă 'Uimitoare de gesturi de viaţă diversă şi bogată: Aglae, Titi, Aurica, familia lui Stăniică, Simion Tulea, constitue una din cele mai vii galerii de oameni din epica cunoscută nouă. Şi deodată eu viaţa lor,ise încheagă dela sine, foarte mutlt din viaţa Bucureştilor din preajma lui 1909. Fără nicio intenţie vizibilă ide frescă socială, romanul evocă sigur, doar prin viaţa puternică şi amănunţită a personagiilor sale, un Bucureşti inedit literariceşte. Un Bucureşti domol, leneş şi mai ales ascuns în viaţa lui. Un Bucureşti oare nu mai trăia viaţa unanimă a satului nici nu ajunsese să se în-ghasue pe străzi,, orăşeneşte. [De aceea sta fă-rămiţit în izolări de grădini, orgolioase sau mai addsea meschine, dar toate cu o pecete de taină. Această pecete trebue să fi fost o realitate puternică, dacă apare şi aici după ce dăduse atâtea magice ecouri în creaţia epică mai înclinată spre umbre a lui Mateiu Ca-ragiale şi fin aceea mai încordată tragic a d-lui N. M. Condiescu. Aici însă ea persistă în oameni şi în lucruri maii mult fără voie. Ca un parfum prea varihiu şi puternic, după ce stăpânul nou a deschis larg toate ferestrele. D-1 Călinescu a respectat în acest roman într’atâta irupţia de viaţă brută, încât n’a îngăduit nicio umbră de dincolo. De aceea lectura lud te prinde dar amintirea lui dispare ca fumul, uşor şi îndată. E ceva schimbat în sufletul nostru dela Balzac încoace. E mai multă durere, mai multe şi mai ales mai astrale nostalgii, cari ni se grămădesc în gând măcar când cetim dacă nu când trăim. Din socotelile reci ale unei fete care nu ştie cu cine să se mărite: cu tânărul sărac şi iubit sau cu bătrânul bogat şi îl alege până da unmă liniştită pe ultimul, din patima avară a unui om şi demenţa măruntă a altora, poate creşte o poveste care să te intrige câteva ore ou viaţa ei trepidantă, să te mohorască deopotrivă cu priveliştea unor meschine mizerii umane, — dar atât... . VLADIMIR VEGEiRDiEA: MAREE. — Inică una din tipăriturile iniţiativei de nobilă î-n-drăsneală editorială a d-lui Miron Neagu din Sighişoara. De astădată, un roman. Şi de astă-dată, o carte pe care o putem sublinia mai puţin decât pe cea de versuri a d-lui M. Be-niuc. Prezentând şi de astădată un debutant, ea nu ne face nici măcar să nădăjduim un nou scriitor. . Povestirea pe care o închide nu e lipsită de interes şi inedit la noi. E vorba în ea de câţiva tineri de liceu oairi, surprinşi de vârtejul războiului cel mare, îl trec cum pot, mobilizaţi ca voluntari pe front sau în spitale. După război, zile aproape tot atât de înfrigurate, de studenţie în Iaşi. Faţă de lumea lui însă, povestitorul rămâne permanent pe un plan minor. Nu e un efort dur de linişte impersonală în povestire, oare să mărească şi mai mult efectul acestei frângeri de mlădiţe în furtună. Nu, ci ţi se pare cetind că simţi că totul n’are niioio rezonanţă în adânc, în sufletul povestitorului. Nu e nici o ignorare voită a daslănţuirii de Stihii din afară pentru a sublinia prin contrast o deosebită realitate sufletească în eroii săi. Aceşti eroi au suflete cu totul mediocre şi totul în ele e văzut la suprafaţă. Ei trec prin mari izbucniri de viaţă şi de moarte ca şi câinele prin apă, scuturându-ise la tel de nepăsători şi repede la sfârşit, ca să se usuce. Povestitorul pare a nu putea să-i simtă vieţii nici grandoarea nici. adâncimea. ,S’ar putea 'Să fie un simplu trac din acelea care-ţi sting glasul la debut, după cum ar putea să fie şi o inaptitudine sufletească de totdeauna şi iremediabilă, La această impresie mai contribue şl stângăcia construcţiei epice. întreaga carte îţi dă impresia unui jurnal intim obiectivat, — trecut de la persoana întâi la a treia şi lăsat în voia întâmplărilor sale. Dar cel ce putea vorbi la persoana întâi şi acum e personagiul de boltă al cărţii, — Barbu Ulmu, — e cu totul firav pentru această povară. De aceea povestirea nu poate avea nicio arhitectură, rămânând aşa cum o arată şi titlul, un tărăgănat flux şi reflux de. întâmplări mediocre sau de- 39° © BCU Cluj venite' cu totul nesemnificative în perspectiva întregului cărţii. MARIN POPiESCU SPINENI : ROMÂNIA IN ISTORIA CARTOGRAFIEI. — O operă de striată şi severă specialitate. O însemnăm aici ca să atragem atenţia asupra ei, în virtutea obiceiului pe care ni l-am luat aci de a semnala, făcându-le să treacă de îngustul cerc al specialiştilor, acele studii de istorie şi filologie românească ce îşi depăşesc imediatul obiectiv ştiinţific, prin. materialul sau concluziile pe cari le aduc. Adică pe acele cari pot arunca lumini noi, fie ele cât de modeste, asupra fiinţei neamului nostru. Fără să o ambiţioneze, în modesta -el sobrietate ştiinţifică, lucrarea d-.lui Dr. Marin Po-pescu Spineni e dintre acestea. Specializat în timpul din urmă în probleme de geografie istorică, d-1 Spineni a făcut o operă de extremă utilitate pentru cercuri destul de largi de oameni cari vor să se informeze mai temeinic asupra neamului, nostru, — adunând materialul cartografic privitor la ţara românească, dela cele dintâi schiţe până la 1600. Dela Anaximandru, -Hecateu şi Herodot. până la Hulisius Levinius, — o sumă întreagă de geografi şi făuritori de hărţi vin să mărturisească şi ei în schemele reci ale schiţelor antice, în fabulaţiile stângace ale desenelor medievale şi în hărţile înflorite pitoresc ale Renaşterii, acelaşi adevăr de piatră ca şi Car-paţii: acela al perenităţii noastre aici. Ele o demonstrează cu atât mai tare cu cât nu o in- CRONICA PREMIUL MIZERICORDIEI. De doi ani încoace premiul naţional pentru literatură nu s’ar putea numi, mai' propriu decât premiul mizericordiei. E foarte adevărat că în regulamentul a-castei înrăite distincţii literare nu sunt specificate anumite criterii de alegere. Şi poate nici n’-ar fi nevoie de ele de vreme ce -bunul simţ însiuş ne spune ică -un premiu naţional presupune două condiţii neapărate şi anume: o operă de valoare artistică incontestabilă şi de o semnificaţie cât mai reprezentativ românească. Dacă nu le îndeplineşte, el se poate numi oricum afară de premiu naţional. O distincţie, care poartă un titlu aşa de pompos şi care se acordă de către o comisie alcătuită numai din laureaţii, prezidaţi de ministrul Artelor, consacră, adică declară pe scriitorul ales un fel de bun spiritual al naţiei, o monedă de teriţionează. Astfel hărţile lui Ptolomeu din 141 d. Chr. arată că „identitatea ide hotare dintre Dacia veche şi România de azi trebue să fi fost o realitate geografică” şi că tradiţiile noastre istorice privitoare la origini se verifică silabă c-u silabă prin indicaţiile toponimice pe cari le conţin (p. 39). Tot Ptolomeu ne dă, în liniile sumare ale hărţii, una din cele mai puternice imagini ale măreţiei şi bogăţiei poporului dac. Sumedenia de dave însemnate pe hartă, arată multele şi statornicele aşezări dace păistr-ate pretutindeni; nume romane arată temeliile tari ale colonizării; iar între ele, cele câteva nume toponimice cari sună străin, se pierd. Hărţile de mai târziu, din Evul Mediu şi Renaştere, sub toată scâlciata numelor latinizate, nemţizate sau ungurizate, — vădesc aceiaşi realitate toponimică românească, puternică şi evidentă. Mai mult decât concluziile, pe cari autorul le înseamnă foarte sobru la sfârşitul descrierilor sale de materiale, vorbeşte însă splendida colecţie de 57 de reproduceri de a-semSnea hărţi, care alcătueşte volumul al doilea al acestei lucrări. In liniile lor naive şi surprinzătoare, aceste hărţi alcătuesc o carte de învăţătură extrem de pitorească a istoriei, — icare ar trebui p-usă cât mai din belşug la îndemâna tineretului nostru. Prin truda alcătuirii ei, d-1 Popescu Spineni aduce astfel o contribuţie preţioasă 1-a o-pena de cunoaştere din ce în ce mai adâncă şi mai largă a fiinţei adevărate a neamului şi pământului nostru. OVTDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ a-ur oe poate circula ca un simbol al sufletului naţional. iSă nu uităm că o asemenea diistincţi-e oficială a .căpătat prestigiu prin numele -lui Brătescu-Voinelşti, N. Iorga, O-ctavian Goga şi M'ihail Sadoveanu. E un .nivel suprem al literelor româneşti -actuale şi un criteriu mai sigur decât orice articol -de regulament. Din păcate comisia nu s’a păstrat totdeauna în această ţinută şi pe măsură -ce numărul laureaţilor a crescut, criteriile alegerii au decăzut la un nivel ce compromite premiul naţional şi-l transformă prestigiul în stupefacţie publică. In 1937, când s’a introdus un toptan de laureaţi, motivele decernării au fost: bătrâneţea izolată, văduvia, sărăcia şi 'boala. Despre un scriitor de măscări amuzante pentru vârstele înaintate s’a spus: „Să-d premiem anul acesta, fiindcă e grav bolnav şl' până în primăvara viitoare moare, să- 39i © BCU Cluj raoul!‘‘ Oamenii s’au înduioşat şi aproape lăcrămând i-au acordat .laurul naţional, pe care alesul, sănătos şi teafăr, îl poartă olimpic din bodegă în bodegă. Argumentul acesta atât de uman şi de efectiv, a fost reluat la ultimele premii în favoarea unei bieite epave literare, ‘care a suflat pe vremuri din nişte Târtiţe „de aur”. Miizericoriddo-sul miorlăit s’a auzit din nou în conclav: E bolnav şi va muri, în curând; să-l premiem, săracul ! Şi oamenii din nou s’au înduioşat şi l-au premiat, încununând astfel cu mare ruşine platitudinea platitudinilor. Zadarnic s’au opus un Brătascu-Voilneşti, un Mibail Sadoveanu, un Ră-dutescu-.Motru ca reprezentant al Academiei Române : faptul s’a consumat prin intervenţia ‘Capricioasă a d-iuii N. Iorga care coimentându-1 apoii în revista „Cuget Clar" şi fimpraşeându-ne ou delicioase săgeţi, n’a avut totuşi curajul să pomenească numele noului „laureat", ‘fiindcă n’a crezut, nu crede şi nu va crede niciodată în bâi-guelile poetice ale acestuia. Cu asemenea criterii, s’au format astfel două partide distincte în comisia premiului naţional, fiecare venind de-acasă isau dela cafenea ou protejaţii săi. Partida cafenelei bucureştene e astăzi cea mai numeroasă. Alcătuită în majoritate din eparve ale vieţii literare şi din afacerişti de duzină, ea nu are nici-o altă normă de alegere decât aceea a spiritului de clică. Nici un argument nu contează în faţa acestei mediocrităţi solidare. De acum îrictalo, premiul naţional ise va da oricărui rebegit, iar scriitorii de valoare vor rămâne în afară de distincţia oficială a ministerului Artelor. ' Im configuraţia actuală a comisiei, nu există absolut nici o soluţie de normalizare a criteriilor alegerii. Premiul naţional de literatură e definitiv compromis. Pentru salvarea prestigiului literelor române, el va trebui, să fie desfiinţat. Astfel, ‘încă Odată, oricine nu şi-a putut cuceri un loc în literatură ameninţă să devină „consacrat" de majoritatea solidară a acestor fosile poetice,-care n’au altă forţă decât numărul şi care votează în turmă, fără discuţie, după cum au ho-tăriît mai dinainte ia -colţul cafenelei. In şedinţa ultimă am protestat contra ruşinosului sistem, iar înainte de cea viitoare vom prezenta un memoriu ministerului Artelor, cerând suprimarea premiului naţional pentru literatură dacă rămâne actuala normă die alegere sau sta- premiuil să se menţină în prestigiul naţional dela început. Nu isântem împotriva niciumui fel de ajutor acordat scriitorilor sau mişcării ‘literare când nevoia omenească o cere, dar se face o operă de falsificare a valorilor şi de dasorientare a. spiritului public când aceste ajutoare ise dau sub titlul de premii naţionale. ‘Bieţii oameni năuciţi de amorul poesiei, cari bat de zece ori la uşa unei redacţii de mâna a patra milogindu-se să iii se publice o poasioară, merită toată mizericordia, dar nu premii în numele naţiei. ‘MAiRIUiS BUNESCU, pe oare l-am numit în altă parte -creatorul peisagiului urban şi care nu e mai puţin pictorul .Mării şi al Dunării, a fost încununat ou premiul naţiona-l pentru plastică, încă restrânsă oa număr în comparaţie cu cea literară, comisia idecernatoare a acestei distincţii se -păstrează în conştiinţa înnaltului rol -ce i s’a încredinţat şi premiaţii ei corespund scării de valori plastice .stabilite în opinia noastră artistică. După Theodorescu-Sion, la-ureat anul trecut, a venit Marius Bunescu. Amândouă alegerile au fost salutate cu satisfacţie ca a-crte de ju-, dicioasă apreciere a două talente cu reputaţie incontestabilă „Gândirea” le aplaudă fără reservă, cu a-tât mai mult ou cât un Theodorescu-iSion şi un. Marius Bunescu fac parte din minunata pleiadă de artişti susţinuţi nu nestrămutată convingeie încă dela ‘apariţia acestei reviste. Gând s-e va judeca obiectiv funcţia multiplă pe oare „Gândirea" a îndeplinit-o fin noua orientare culturală a ţării, se va vedea prin 'comparaţie partea ei determinantă în afirmarea generaţiei de pictori şi de sculptorii ajunşi astăzi la deplină maturitate creatoare. ,In plastică, ceeaoe -s’a afirmat ‘î-n croniilcile noastre critice s’a verificat şi a rămas, precum loeeaee s’,a negat în ele a ieşit definitiv din .circulaţie. Aproape fără -excepţie, premiile naţionale de plastică decernate până -acum confirmă valorile, puse înainte în decursul anilor de revista noastră. Iată de -ce însemnăm cu satisfacţie triumful recent -al lui Marius Bunescu. bilirea unei norme ou totul alta dacă e vorba ca NICHîFOR CRAI'NIG - ANUL XVII. — Nr. 7 SEPTEMVRIE 1938 392 © BCU Cluj