s u M A R U L: ai O p R E G R 1 O ESC VASELE BANCTLA: Moment Grigoreacian .... 281 ION FELLAT : Elegii marine......................200 VICTOR PAFILIAN : In nopţi de Mal...............292 ŞTEFAN BAGIU : Hortensia........................ TT.AR.ni DOBRIDOR : Un vrăjitor al colorii: Gri. goreseu ■ 301 VENTILA HOREA: Cântec de dragoste veche .... 305 GEORGE A. PETRE : Noaptea apelor..............306 MARIA GOLESCU : Poeme In proză................307 LUCIAN EMANDI: DuTere.........................312 VERGEL ZAiBCIROVÎSCHILFLO'REA : Poeme .... 313 GEORGE VAIDA : Poesil.........................317 FRANOLSC ŞJRATO: Grlgoreseu...................318 . V IDEI, OAMENI. FAPTE LKJU POP : Filosofia Iul Xenopol faţă de înoirta spirituală a veacului ..............................328 CRONICA LITERARA QVHMU PAPAiDIiMIA : D. Caraccstea : Arta cuvântului La Eminescu. — Aron Cotruş : Peste prăpăstii de potrivnicie. — N. Crevedia: Maria. — Tim. Pleşea : Măria Sa Cetăţeanul. — Victor Papi- lian: Vecinul..................................330 N3DHEFOR CRAINIC: D. Mihail Manoilescu .... 335 CRONICA MĂRUNTA X E M P L A R U L 2 0 LEI © BCU Cluj Omul forte reuşeşte (n lupta pentru viaţă, «ănătatea este primul factor al succesului, tată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi, *«reerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă care a făcut toate pro* bele i e.ta de a a turna un flacon de Quintonine intr'un litru de vin de masă V do a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple, din Paris, a făcut experienţa şi scrie : „Sunt ani de zile de când întrebuinţăm în casă Quintonine; nu ue-am săturat niciodată de acest produs care comtitue pentru noi cei mai bun tonic Nici un fortifiant nu poate fi comp parat cu Quintonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect. eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurge le cel mai mic semn de oboseală. QUINTONINE fROOUS FRANCEZ. — LABORATOARELE HELlty U tAlMACJl li © BCU Cluj GÂNDIREA MOMENT GRIGORESCIAN DE YASILE BÂNCILĂ Omul iubeşte controversele. Din nimic face o problemă şi din lucrul cel mai simplu construieşte o controversă. Pentru că pasiunea omului este lupta, vânătoarea; pentru că oamenii sunt înclinaţi să vadă aspecte parţiale ale realităţilor şi să le absolutizeze până la dogmă şi panaş; pentru că suntem cu toţii, cel puţin în bună parte, individualişti şi ne place să agităm descoperirile sau tălmăcirile noastre chiar şi mai ales dacă vin în contrazicere cupele de mai înainte. Controversa e o invenţie a omului intelectual, menită să-i mulţumească toate aceste pasiuni sau înclinări şi în acelaş timp fără să-l facă să rişte prea mult. Cu cazul lui Grigorescu s’a întâmplat la fel. Pictorul nostru cel mai concludent în ceea ce priveşte etnicitatea, a devenit totuşi în ochii criticilor o controversă: este Grigorescu un creator specific pentru români sau nu este ? Este, spun unii, cei mai mulţi şi mai ales la prilejuri festive, fiindcă a pictat subiecte româneşti, a făcut „portretul" ţării şi a găsit un mare ecou în inimile românilor. Nu este, spun alţii, mai puţini dar mai acizi sau mai insinuanţi, pentru că Grigorescu n’a făcut şcoală, deci e străin de noi, pentru că nu a redat ortodoxia noastră, pentrucă nu a pictat bizantin, pentru că nu ne reprezintă în domeniul metafizic, religios... întotdeauna sunt oameni, cari-şi ascut armele în tăcere, în timp ce se fac comemorări. O dreptate au şi ei. Pentru că în timpul comemorărilor prea se servesc critice de complezenţă, imbiindu-se tablaua cu consideraţii diplomatic siropoase şi viclean măgulitoare. Dar în afară de aceasta, problema e serioasă şi merită să fie discutată cu cele două omagii, pe cari !e merită problemele mari: cu dragoste şi cu spirit critic. O observaţie din cele de mai sus trebuie respinsă pe loc: aceea că pictorul în chestiune n’a făcut şcoală. Observaţia e prezentată în treacăt de un critic foarte ager şi documentat, dar ea nu spune nimic. Căci a nu fi făcut şcoală e o caracteristică în general a creatorilor români. Nici Creangă, nici Caragiale, nici Coşbuc şi nici chiar Emineseu n’aiu făcut şcoală. Unii dintre ei au avut imitatori, dar n’au avut urmaşi. E aici poate o trăsătură a românilor. Intelectualul nostru pe cât e de slab de înger în faţa a tot ce e modă şi „engoUment", pe cât imită de uşor, pe atât de puţin se hotărăşte cu devoţiune să intre la şcoala cuiva. Şi-apoi, românul e atent la ceea ce se petrece în occident. îşi caută acolo motive de imitaţie şi surse de inspiraţie. Autohtonii nu-i impun sau îl incomodează. Din faptul deci că Grigorescu n’a creat şcoală, nu ,se poate scoate nici o concluzie pentru ceeace vrem să ştim acum. Pentru noi problema nu e controversată, dar e diferenţiată. Pictorul în discuţie 281 © BCU Cluj e fastuos etnic, însă etnicitatea lui are unele limite. Şi dacă e profund valoros prin cel dintâi aspect, dar e plin de învăţăminte prin amândouă. Românescul lui Grigorescu se vede în însăşi apariţia şi drumul vocaţiei lui. Modestia împrejurărilor în care a apărut această vocaţie şi străşnicia spontană şi întotdeauna pătrunzătoare cu care s’a manifestat ea, ignorându-şi parcă propria putere, au o analogie plină de patetism cu însuşi destinul neamului nostru şi cu ceeace se petrece obişnuit la noi cu cei cari devin apoi mari creatori. Fără o tradiţie culturală şi fără ajutoare venite chiar dela început, era foarte firesc ca Grigorescu să se piardă înainte de a fi luat cunoştinţă de el însuşi. Şi cu toate acestea nu s’a pierdut. "Vocaţia lui a apărut cu precocitate, dar, în fragilitatea-i aparentă, a adus o tărie care a înfruntat împrejurările, aşa cum firul de apă îşi face drum printre stânci. E adevărat că nervul pictural era în familia sa, un unchiu şi un frate al său mai mare fiind „zugravi". E adevărat apoi că Grigorescu a avut acel „noroc", pe care-1 găsim aproape întotdeauna în viaţa oamenilor mari, apărând tocmai la timp pentru a impune sau a salva o situaţie: norocul lui au fost mama sa, familia boierului Lenş, călugărul Isaia, maica Tavefta Ursachi, Eogălniceanu, apoi pictori şi zugravi oa Chla-dec, Pantelimonescu, Lefteriu, talente sau meşteşugari a căror posteritate o asigură Grigorescu, dar cari au prins bine ca iniţiatori, şi în sfârşit mari prieteni ca Dr. Davila, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea... şi până la un Millet, care cu câteva vorbe şi o bătaie prietenească pe umăr, avea să-l încurajeze mai mult decât ar fi putut-o face academiile. Cu toate acestea, dacă Grigorescu n’ar fi avut în el puterea răzbătătoare, pe care o are colţul ierbii ce ridică sau sparge coaja pământului pentru a-şi face loc, dacă n’ar fi avut această similitudine de destin eu neamul nostru, care de sute de ani înfloreşte tenace într’un cadru de vitregii sau de mari modestii, n’ar fi ajuns să fructifice nici un „noroc" şi să fie azi un exemplu de biruinţă, în care noi ne vedem emoţionaţi pe noi inşine, ne vedem în ceeace acest neam obidit şi totuşi senin şi glorificator al frumuseţilor lumii poate să dea, chiar când focul sacru e pus într'an copil de văduvă rămasă pe drumuri cu o spuză de odrasle... E aici un soiu de vitalitate, în care recunoaştem felul vitalităţii româneşti: gingaşă, cuviincioasă, quasianonimă, dar tare pe dinăuntru de o sevă, pe care o împrumută dela izvoare aproape miraculoase. Numai această putere de viaţă şi finalismul ei interior şi suveran l-au putut face pe Grigorescu să se desvolte şi să se împlinească fără întrerupere şi armonic, deşi rămăsese cu două clase primare şi fără tată. In această privinţă, viaţa lui oferă un rar exemplu, interesant şi pentru filozofii educaţiei: el nu s’a format după sistemele moderne, ci a urmat un drum care a fost al antichităţii, al Asiei şi al tuturor culturilor patriarhale, adică a trecut prin ucenicia vieţii şi dela meşter la meşter, unind întotdeauna practica şi munca existenţei cu lucrul de atelier, iniţiindu-se concret şi „furând" tainele meseriei şi artei căreia avea să se devoteze, căreia îi fusese menit chiar din leagăn. Regimul acesta de educaţie al lui Grigorescu şi instinctul lui mare de a găsi şi a trece prin ateliere, formează de fapt una din gloriile vieţii lui şi ea Trebuie pomenită, mai ales când vedem aici încă una din izbânzile vitalităţii noastre etnice. Pe urmă, românescul lui Grigorescu se vede în siguranţa plină de urmări şi de care nici el n’a fost conştient, fiindcă era prea adâncă, cu care a aderat la fenomenul românesc în truda acestuia de a-şi acorda o cultură modernă dar proprie. De fapt, irtoria culturii noastre moderne, privită în semnificaţiile ei de autohtonizare, nici nu se poate face fără Grigorescu. Acesta nu a fost ca acele talente, cari pleacă pentru tot- 282 © BCU Cluj deauna în străinătate, pentru a se valorifica acolo prin tezaurul pe care l-a strâns un neam în sute îşi mii de ani. Dacă ar fi făcut aşa, el n’ar fi fost uitat azi de nici o enciclopedie. Şi totuşi, n’ar fi fost decât încă „unul dela Barbizon”, pe când astăzi e ridicat pe lamură de suflet de un neam, în mijlocul căruia a ştiut să rămână, chiar când se înmulţeau ispitele străine, împărtăşindu-i fatalităţile şi nostalgiile. Din spirit, fie şi inconştient (câte lucruri mari se fac lîn chip inconştient!), de aderare la neam, Grigorescu a părăsit Franţa tocmai într’un moment când se simţea mai bine şi avea mai multe proecte, pentru ea să vină la 1877 şi să eternizeze scene de războiu, deşi temperamentul său nu era războinic. Din spirit de aderare şi dintr’o presimţire nespus de dureroasă, a pictat toată galeria lui de evrei, isbutind să rezolve noui probleme de tehnică picturală, să dea dovadă de uimitoare pătrundere psihologică şi să fie mare şi în subiecte neidilice. Chiar dacă Grigorescu nu e cel mai mare antisemit al nostru, dar e cel mai spiritual şi mai obiectiv. Colecţia lui de evrei are şi o valoare filosofică, generală: pe baza ei se poate face şi un studiu asupra iudaismului, asigurând toate scrupulele de adevăr şi subtilitate şi eu promisiuni de revelaţii, pe cari pictorul le-a ascuns în urmele pensulei lui. Şi acelaş Grigorescu datorită ace-luiaş spirit de aderare la comunitatea etnică, a dus, într’o oarecare măsură şi ca o urmare a întregei lui activităţi plastice, la curentele de împământenire a culturii noastre, începând cu „Sămănătorul". In adevăr, se poate spune despre el că a a-avut un fel de „regalitate” în cultura noastră : peste cincizeci de ani de activitate creatoare în acord cu pulsaţiile, grijile şi finalităţile noastre etnice. Ce însemnătate are că n’a cunoscut în chip doctrinar aceste lucruri, că a fost un singuratec, poate cel mai mare singuratec român, şi că a fost omul cel mai netendenţios din lume? Aderările şi acordurile cele mai efective nu sunt întotdeauna cele doctrinare, cari uneori seamănă cu amorurile ce înlocuiesc inima cu discuţiile şi improvizaţiile teoretice. Grigorescu a aderat în adâncul lui şi peste capul său, atât de sus totuşi, şi de aceea s’a împletit cu istoria noastră modernă. Căutând să se împlinească pe el, acest pictor, de fapt, s’a dăruit şi a servit. In împlinirea lui se împlinea, în realitate, neamul, întruna din exeelările şi grijile lui. Acesta e unul din marile motive, pentru cari îl iubim azi pe Grigorescu. Dar unde artistul acesta implică cel mai însemnat etnicism al său, este în ceeace vom numi elementul sau intuiţia cosmică a operei lui. Românescul său atinge în această privinţă o amploare majoră, o largă putere de cuprindere şi valorificare a existenţei, din care criticii au văzut numai nuanţa minoră. Aici ne referim la cel .mai intim Grigorescu, la ceeace este „faculte maîtresse” în creaţia sa şi totodată notă fundamentală în atitudinea românească. In tablourile lui trăiesc toate regnurile, toate categoriile cosmice, plante, animale, oameni, pietre şi orizonturi, aşa cum ele au fost lăsate de Creator mai ales în partea de lume pe care ne-a fost dat să o locuim noi. El a zugrăvit păstorii şi plugarii noştri, poienile, zariştile şi depărtările, aerul vibrând extatic, linia melodică şi vastă a peisagiilor, turmele de oi şi boii lui unici, din care a ştiut să facă întotdeauna poeme mişcătoare şi liniştitoare. Grigorescu e cel mai mare bouar al neamului şi e cel mai mare iconar al spaţiului românesc. Opera lui e un muzeu viu al cosmosului nostru, ea a devenit pentru noi o a doua geografie şi am spune că prin ea autorul a făcut concurenţă stării cosmice, dacă acest fel de a gândi n’ar repugna acestui creator, care s’a închinat adânc frumuseţilor Firii. Şi totuşi nu pentru că a pictat toate acestea este Grigorescu mare român. Le-au mai pictat şi alţii, cel puţin în parte. Şi uneori le-au desenat artişti străini cu reputaţie, în trecere pe la noi, dar lucrările lor au rămas 283 © BCU Cluj mai mult documente istorice sau opere fără o apartenenţă etnică la noi. Ci el e mare român pentru felul cum a pictat aceste realităţi ale spaţiului nostru. Vom încerca să o arătăm, fie şi sumar, dar se înţelege că nu o vom face câtuşi de puţin în sensul unei „critici de artă“, ci ca o critică sau înţelegere a culturii în general. Mai întâiu, Grigorescu a pictat natura cu o dragoste, cu o pasiune filtrată întotdeauna printr’o spiritualitate feciorelnică, ce poate mira la acest om atât de măsurat. Sentimentul naturii e cel mai mare pe care l-a încercat şi nu i s’ar putea compara, în sufletul lui, decât devotamentul pe care l-a avut pentru artă. Dar în această orientare sigură şi timpurie spre natură, el îşi arată firea adânc românească. După ce a pictat Agapia şi a ajuns la Paris, s’a decis repede pentru arta de „ple:n-air‘ , pentru şcoala dela Fontainebleau şi Barbizon, deşi alta era pictura cu prestigiu consacrat atunci. Iar în ţară bucuria lui cea mai anare era să umble în natură, să uite oraşul, pe care nu4 iubea, să cerceteze privelişte'le eu ochii lui ca două iscoade învăluitoare şi insaţiabile. Biografii ni-1 arată mergând pe jos sau aşezat în partea din faţă a căruţei, iluminat de tot ceeace vedea ca un copil, deşi nimeni nu văzuse atât cât el. Opţiunea sa pentru natură, pentru plinerism, n a venit în urma unor teorii şi frământări, ci ca o chemare atavică. Respiraţia sa cosmică o luase în dar dela neamul său. Nu era silit să o înveţe, ca alţi artişti. De aceea în tablourile lui se va vedea reflexul acestei primordialităţi de sentiment frăgezind totul cu o boare de ingenuitate. Intuiţia cosmică a lui Grigorescu atinge însă maximul de proprietate în impresia de totalitarism existenţial, pe care o lasă opera sa. Aceasta e a doua însuşire şi cea mai de fond a naturalismului său. Ea însăşi se prezintă sub trei aspecte solidare. Astfel, la el nu există un primat propriu zis al obiectului pictat faţă de restul naturii şi cu atât mai mult nu există o exclusivitate a lui. Oamenii sunt puşi deobi-ceiu în natură de către acest pictor şi atunci ei sunt integraţi în ea ca într’un tot care depăşeşte omul,formând un total pentru sine însuşi. Grigorescu nu izolează obiectul, ci îl pune în cadru naturâl şi, fapt important, redă astfel peisagiul, încât să sugereze toată natura, cosmosul în întregime ! La acest mare vizual nici omul nu e singur şi nici măcar natura nu e fragmentată. Aspectele sale ide natură sunt mai mult modalităţi de a fi ale cosmosului. El călătoreşte şi pictează aproape întotdeauna cu întreaga natură în (suflet. Nici izolare de natură, nici fragmentarism. Un pictor care s’ar opri la o stâncă pentru a-i prinde doar forma curioasă, bizară, sau care ar veni, să zicem, în bălţile Dunării şi ar căuta sălcii rare sau rădăcini împletite straniu, uitând de tot restul peisagiului, pentru a nota numai aceste concretizări individuale cari în sine nu spun nimic, aşa cum a făcut un pictor de-ai noştri, ar nedumeri adânc pe Grigorescu. Cosmicul e încadrare totalitară şi aşa e la artistul de care vorbim. Şi tot aşa e la românii tipici. Căci e foarte semnificativ că Grigorescu când pictează români, îi pune întotdeauna în cadru larg de natură. Nu face însă acelaş lucru când pictează străini, ţigani, evrei şi uneori face chiar excepţie pentru românce, căci femeea e o fiinţă mai de interior decât bărbatul, adică mai puţin cosmică. Totalitarismul acesta grigorescian cuprinde însă şi un alt aspect, care explică maiestatea figurilor din opera sa. Fiecare amănunt fiind în legătură cu totul cosmic, capătă, dacă arată o mişcare, un gest, ceva din măreţia şi fluiditatea mişcărilor cosmosului însuşi. Ciobanii lui Grigorescu merg parc’ar merge drumurile, parcă s’ar deplasa cu potecile şi poienile deodată, iar trupul lor are unduiri ce reproduc ceva din forma colinelor. Fenomenul de care ne ocupăm, se vede însă cel mai evident 284 © BCU Cluj şi cu cel mai mare efect la boii pictorului. Dacă aceste splendide animale fac atâta impresie, e pentru că sunt cosmice, e pentru că în mersul lor e o legănare geamănă cu eternitatea, legănare care e un reflex din mişcarea stelelor, din rotaţia astrelor. Mişcarea la Grigorescu nu e un amănunt pentru el însuşi şi cu atât mai puţin un automatism, nu e nici măcar expresia unei voinţe psihologice, ci e un moment din ritmul cosmic, o localizare fluidă a universalului. Figurile şi amănuntele trăind astfel prin totalitate, împrumută ceva din caracterul august al acesteia, devin grave şi diafane în acelaş timp, se cosmizează. Ultimul aspect al acestui totalitarism îl formează calităţile de armonie, de simetrie organică, firescul şi discreţia, înlăturarea reţetei şi a tezei, lipsa de raţionalism, calităţi cari domină realizările lui Grigorescu. Căci respectul pentru totalitate înlătură orice diformitate, orice artificialitate şi indiscreţie, după cum înlătură şi elaborările prezumpţioase ale raţiunii logice, care vrea să se substituie elanului şi armoniei cosmice. Cosmosul e putere, dar el e totodată armonie şi discreţie. Grigorescu, atât în viaţa sa particulară cât şi în tablourile sale, a fost de o discreţie, de un firesc şi ide o armonie, cari sunt tot atâtea culmi a ceeaee e mai bun în sufletul românesc şi cari se pot pune în legătură cu cuviinţele cosmice şi economia Firii. Totalitarismul acesta se însoţeşte în opera lui Grigorescu cu formarea unui sens unic care face ca tot ce intră în existenţă să se supună dela sine şi parcă predestinat aceluiaş înţeles. Aceasta e a treia însuşire a intuiţiei cosmice a pictorului nostru. E în toate tablourile sale de „plein-air“ un fel de magie liniştită, un fel de euforie cosmică uşor melancolizată, ceva fermecat, neclintit şi totuşi plin de viaţă. Această unicitate de sens dă o consfinţire spirituală, iar tablourilor lui Grigorescu le dă o anume valoare, ce vine de pe urma creierii unei antinomii. Peisagiile lui se izvodesc în jurul faptului preţios şi antinomic de a avea adâncime, prin urmare varietate de planuri, dar de a avea tot atât de mult unicitate de înţeles, de atmosferă, de ton atitudinar. Această unicitate de sen? face ca în tablourile pictorului în chestiune nici un regn să nu aibă mare precădere asupra celuilalt. Omul e, în adevăr, în lumea lui Grigorescu un moment de mai mare graţie sau de şăgălnicie a naturii. Cu toate acestea, se poate spune că în pictura lui omul are ceva din plante şi acestea au ceva din om. Mai mult : între toate existenţele naturii e până la un punct o echivalenţă. Grigorescu arată cel mai expresiv aceasta atunci când pictează mesteceni pe mal de ape : clipocitul, umbrele şi luminile apei parcă sunt şi în jocul şi zvonul frunzelor, iar tremurul acestora are ceva din vibraţia şi coloratura aerului, Această frăţietate cosmică face ca în lumea pictorului nostru toate să adere în cele din urmă unul la altul: lucrurile între ele. oamenii cu lucrurile şi între ei, pământul eu cerul. E o fericită şi firească angrenare între existenţe, pentru că toate respiră în vra ja molcomă a aceluiaş sens. In al patrulea rând, în tablourile acestui artist domneşte lumina. Ele au transparentă. Culorile la acest pictor au volum. Lumină şi transparenţă sunt şi la alţi pictori, dar nu din exact aceleaşi motive. S’a spus că Grigorescu a luat transparenţa din peisagiul francez ori dela tovarăşii săi apuseni de pictură, după cum s’a spus că aceasta e datorită luminii peisagiului românesc. S’a menţionat chiar că unul din meşterii, lângă care a lucrat Grigorescu în prima sa tinereţe, întrebuinţa transparenţa în tablouri. In toate acestea poate fi ceva adevărat. Pentru noi însă lumina şi transparenţa din operele lui Grigorescu sunt în legătură mai ales cu intuiţia cosmică a lui şi a românilor. Căci cosmul e doar lumină, la propriu şi la figurat. Lumină în diferite grade, lumină şi umbră. Acesta e un adevăr, pe care l-ar subscrie şi fizicienii şi moraliştii şi, într’un grad diferit, pictorii. Nici divinitatea n’a avut 285 © BCU Cluj altceva, din care să facă lumea, decât lumina şi umbra. Românii doresc lumina, fiindcă bănuiesc că ea e legea cosmosului, fiindcă ştiu că realitatea e o luptă între lumină şi umbră, dar cu precăderea luminii. Românul are nostalgia luminii, fiindcă natura ţării lui l-a învăţat cu aceasta, dar şi fiindcă ea e în sufletul său, în intuiţiile sale despre realitate. Românul a numit realitatea „lume", dela „lumen". Pictând lumina, Grigorescu â mers în primul rând pe urma unei reacţii spirituale a neamului său. In sfârşit şi în al cincilea rând, ani putea pune, deşi nu cu o stringenţă egală, pe seama aceleeaşi intuiţii cosmice, înclinarea lui Grigorescu de a alege foarte adesea subiecte, cari să fie frumoase nu numai ca realizare artistică, dar şi în sine, în realitate. Aceasta nu vine dintr’un gust de „literatură" sau din incapacitate de a trăi durerea, cum şi-au dat unii cu părerea, ci mai degrabă din structura sa românească Cosmosu* e in cele dir, urmă frumuseţe, iar în tipurile frumoase se reflectă sau se prescurtează însăşi frumuseţea lui, adică esenţa lucrurilor. Grigorescu a căutat instinctiv subiecte, cari să se preteze la cosmizare, la sublinierea frumuseţii de ansamblu a realităţii. Ceeace e urât diform, satanic, sordid, senzual, era pentru Grigorescu în primul rând o contrazicere a esenţei lucrurilor, o degenerare. Modernii însă pictează adesea, sub pretextul de a da „interesantul”, „expresivul”, anormalităţile dure, cari pentru pictorul nostru n’ar fi fost decât ororile, de cari cosmosul se leapădă în mersul său. Lui i-a plăcut să meargă către frumosul dublu: din artă şi din realitate, făcând din acestea un singur fel de frumos, acela care răspunde frumuseţii din adâncimi ori din eternitate a lucrurilor. De aceea a pictat primăvara, copiii, tinereţea, florile, arborii, muzica liniilor largi pierzându-se în depărtări. A pictat copii candizi şi fragezi, fraţi buni cu mugurii, a pictat codane cu trupul lung ca o tulpină de floare înaltă şi balcani dueându-şi oile pe linia unui refren. Toate acestea n’au nimic din ciobăniţele şi ciobănaşii din scenele bucolice şi convenţionale, ci înseamnă la Grigorescu ceva sincer şi mai înseamnă o atitudine în faţa vieţii. Pentru el frumosul era ceva integral, nu numai artistic, era totodată frumosul fizic, moral şi artistic. Căci pentru el frumosul absolut e la baza lucrurilor şi pe acesta trebuie să-/l servim. Urâtul era pentru el o tăgăduire a vieţii, a realităţii. A fugit pe cât a putut de subiecte discordante, cum a fugit de iarnă, „care e urâtă ca bătrâneţea” şi pe care ţăranul român însuşi o consideră ca pe o tăgăduire, în timpul căreia trebuie să stea închis în vizuină... Pentru Grigorescu frumosul era şi o morală, fiindcă el îl alegea de mai înainte în calitate de om moral, de om care vrea triumful vieţii şi tot ceeace subliniază acest fapt. Cosmosul e frumos, este etern, e arhaic şi tânăr totodată. Figurile lui Grigorescu vor avea ele înseşi un aer de arhaism, de frumuseţe, de tinereţe. Vor face această îndoită impresie de virtualitate proaspătă şi de definitivat sau eternitate. Pentru că acest pictor vrea veşnicia frumosului. Şi pentru că face parte dintr’un neam, care se închină frumuseţii. Atitudinea aceasta cosmică a lui Grigorescu are o mare urmare, pe care n’au încercat s’o vadă criticii lui: aceea că ea duce la implicaţii religioase, cari dacă nu sunt intense, dar sunt cu atât mai importante cu cât se găsesc în direcţia felului religiozităţii româneşti. Desigur, e regretabil că Grigorescu n’a putut adânci mai mult pictura bizantină. Dar nu trebuie să uităm că pe vremea lui adoptarea stilului bizantin risca să-l condamne la rigiditate şi rutină, fiindcă atunci cultura românească nu era destul de evoluată pentru a creia la înălţimi transcendentale, deşteptarea noastră ca popor, pe planul metafizic, începând să se facă abea astăzi. Dar mai ales trebuie să se aibă în vedere altceva: relaţia între spiritul nostru şi cel bizantin. For- 286 © BCU Cluj malul esenţialist şi descărnat al bizantinului nu aparţine viziunii româneşti în măsura, în care cred unii. Spiritul românesc nu e nici naturalismul apusean, pozitivist sau individualist, şi nu e nici formalismul shematic al atitudinii bizantine. Românescul e ceva intermediar sau ceva propriu: el e contra individualului epidermic sau raţionalist şi vrea tipul generic, dar un generic care să aibă perfecţia modelului şi ceva din căldura formelor naturii. Cu alte cuvinte, românescul e un fel de platonism cosmic şi organic, care are şi avantagiile esenţialităţii bizantine, dar şi pe acelea ale plinătăţii şi vitalităţii naturalismului concret. In arta noastră populară găsim nuanţe şi de bizantin şi de naturalism viu, organic. Dar să se observe că Grigorescu a dat dacă nu întocmai, dar mult din această viziune românească a tipurilor şi formelor. Este ea străină de religie? Nicidecum şi în orice caz ea este aceea, care structurează în cea mai mare parte felul religiozităţii noastre. Iată o dovadă: chipul cum gândesc românii raiul. Acesta e tocmai un fel de plaiu platonic! Ortodoxia noastră e pătrunsă de viziunea cosmică a ţăranului român. Ideologii „Gândirii” au spus aceasta şi, întrucât ne priveşte, am arătat în studiul nostru despre Lucian Blaga cum ortodoxia şi cosmicismul românesc au avut reciproc de câştigat. Raiul e cel mai frumos plaiu, care poate fi. Acest plaiu a fost însă pictat în toate felurile de marele Grigorescu. Şi în aşa măsură, încât opera lui e totodată şi cea mai bună ilustraţie la metafizica „plaiului” a lui Blaga! Se mai poate atunci spune că acest pictor n’are nici o atingere cu ortodoxia noastră? Dela Mioriţa la Grigorescu şi dela acesta la Blaga sau dela baladă la pictură şi dela pictură la filozofie, acesta e drumul intuiţiei româneşti despre lume şi ea se organizează mai ales în jurul plaiului! E adevărat, metafizica românească nu se opreşte la cosmos. Peste formele cosmice — organice, perfecte, românul vede priveghind divinitatea, care le-a creat şi le conduce rămânând transcendentă. E însă tot atât de adevărat că viziunea românească caută formele ideale din lucruri şi îl vede pe Dumnezeu şi în felul cum se manifestă în natură. Aceste forme ideale din lucruri, cari sunt de fapt o realitate mai adâncă, le-a redat Grigorescu. El nu e deci în afara metafizicei noastre, cum nu era în afara ortodoxiei româneşti, deci e greşit să se spună că nu reflectă religiozitatea românească. Din contră, el a pictat-o, dacă se poate spune, în chip implicit şi dacă n’a ajuns la acel terminus metafizic de pur transcendentalism şi asceză religioasă, aceasta nu înseamnă că nu a reprezentat, chiar fără să ştie, o parte din idealurile noastre metafizice şi religioase. Dar creaţia grigoresciană are şi alte implicaţii religioase, şi anume: ritualismul, animismul spiritual şi religia artei. S’a vorbit despre munca după concepţia lui şi s’a spus că ea e fericită, fără griji. Credem că s’a exagerat. Mai aproape de adevăr e să se spună că munca, după pictorul nostru, e un ritual de largă respiraţie în mijlocul cosmosului Un ritual împăcat cu sine însuşi, dar un ritual, adică ceva religios. Şi de fapt, aşa şi este la ţăranii noştri. Românii au trăit sub semnul sacrului, toate principalele acte ale vieţii devenind la ei ritualuri. Priviţi în opera lui Grigorescu pe omul, care se întoarce dela câmp: e ostenit dar mulţumit, are capul plecat uşor în jos, nu-i lipseşte decât aureola. Sau pe unchiaşul obosit în faptul serii, cu toiagul între genunchi, cu ochii cuvios absenţi şi cu minteanul pe umeri: câtă umilinţă creştină! Ţăranii lui Grigorescu se întorc dela câmp ca dela biserică şi merg la târg ou o voioşie măsurată. Chiar lumea sa de adolescenţi are linie hieratică, suflu de rit. Animismul lui Grigorescu e subtil, generos şi evlavios. Un biograf aminteşte cum pictorul, urcând printre mesteceni tineri, îi mângâia: „flăcăiaşii tatei”, iar altă dată, când vedea dimineaţa timp frumos, spunea: „frumos mă plăteşti tu, Doamne, azi pe mine!" Aceasta însemnează lipsă de spirit religios? Nu e aici animismul şi 287 © BCU Cluj evlavia ţăranului, care plânge cu coarda de vie ce lăcrimează, care face animalele domestice tovarăşi de destin, care îl vede pe Dumnezeu în fenomenologia naturii? Religia artei la Grigorescu nu e o vorbă goală ori impioasă cum e de obiceiu în epoca noastră, când se zice aşa. Fiindcă, de obiceiu, se întrebuinţează arta contra religiei, de către cei cari caută să înlocuiască religia prin artă. In acest caz, întreprinderea nu poate fi decât păgână. Nu aşa era la pictorul pe care îl cercetăm. La el se putea vorbi de o religie a artei, fiindcă arta sa crescuse pe un substrat de religiozitate. Prin artă el continua gestul de închinare al strămoşilor săi. Grigorescu a trecut dela religie la artă şi dela artă la religie: a început făcând iconiţe, a ajuns pictor laic, dar a descoperit în arta lui matură sufletul foştilor închinători ai familiei şi neamului său. De altfel, însuşi felul de viaţă al lui a fost acel al unui schivnic şi în atâtea momente din viaţa sa şi-a dorit liniştea dela Căldăruşani sau dela alte mănăstiri: în adevăr, mănăstirea, natura, arta, prietenii şi oamenii simpli au fost marile mângâieri ale acestui creator solitar Grigorescu nu e deci lipsit de religiozitate. Dacă nu s’a văzut aceasta, e fiindcă nu s’a luat în considerare felul religiozităţii româneşti şi mai ales raportul dintre ortodoxie şi idealismul cosmic. Dar încă pentru un motiv: se crede, de cele mai multe ori, că un om religios trebuie să fie neapărat un mistic sumbru şi nevertebrat sau un om frământat şi cu probleme teribile. In vremea când Pascal şi Kirkegaard sunt la modă, riscăm să nu mai înţelegem un religios profund liniştit şi cu adevărat stăpânit de cele sfinte. Un intelectual modern înţelege uşor problematizarea şi acel teatru metafizic, pe care şi-l acordă uneori orgoliul nostru personalist, dar nu mai e în stare să înţeleagă firescul spiritual anonim al unui călugăr atonit, de exemplu Grigorescu nu e, natural, în situaţia unui astfel de călugăr, dar nu e lipsit de o sigură religiozitate şi la aceasta l-a condus în mare parte tocmai structura sa românească* Acum se vede întrucât acest pictor, pe care l-au controversat unii şi alţii, e sau nu un creator specific român. Nici un individ nu poate să cuprindă în el tot neamul, ci numai o parte. Grigorescu a creat potrivit intuiţiei şi corelaţiilor cosmice ale neamului nostru, dar în acest sens a creat adânc şi ou putere. Nici toată viziunea noastră cosmică nu e în opera lui căci lipseşte, de exemplu, stihialul, dar ea e în cea mai mare parte şi e perfect redată. E atât de propriu redată, încât pe o cale indirectă a putut ajunge la unele valori şi perspective religioase. Desigur, cultura română nu poate rămâne în stadiul realizat de Grigorescu. Orice epocă şi orice creator au limitele lor. Pictorul de care ne-am ocupat, a dat o transfigurare a realităţii româneşti procedând oarecum prin selecţie sau extrăgând din adâncul ei formele ideale. Acum cultura română e în faţa altei probleme: aceea de a da o transfigurare prin introducerea de valori noui în existenţă, nu numai prin selecţionarea a ceeace este, ci oarecum prin crearea de mutaţii inedite în ordinea lumii. Dar esenţialul e că Grigorescu a dat enorm şi că fără etapa reprezentată de el nu se putea trece la cele următoare. Fără contribuţia lui şi fără „Sămănătorul", n’ar fi fost acum faza „Gândirii”, care vizează tocmai să aducă acele mutaţii originale de care vorbeam. Şi dacă „Sămănătorul” reprezintă în ordinea artistică mai puţin decât Grigorescu, deşi e inspirat şi de el, aceasta e pentru că uneori şi cultura trebuie să se dea câţiva paşi înapoi pentru a putea face un salt înainte. Datoria noastră acum e tocmai să înţelegem că fără Grigorescu n’am fi fost unde suntem azi şi să mai înţelegem ce reprezintă acest creator în el însuşi. Din nefericire însă, în legătură cu opera lui s’au format unele înţelegeri greşite, Rostul 288 © BCU Cluj comemorărilor e, între altele, să înlăture prejudecăţile, cari s’au format între timp. In ceeace-1 priveşte pe Grigorescu, s’au format mai cu seamă două asemenea prejudecăţi. Intâiu, aceea că el dă o realitate românească poetizată în chip convenţional, literarizată, că dă o idilă al cărei corespondent n’a fost niciodată în realitate. Al doilea, prejudecata că lumea lui nu e adâncă, având ceva din Alecsandri. Din tot ceeace am spus, se vede cât de false şi de nedrepte sunt aceste propoziţii necontrolate. Dacă lumea pictorului nostru are ceva de idilă cosmică, aceasta nu împiedică să fie realistă. Numai cine nu cunoaşte tara, mai ales aceea pe care a văzut-o Grigorescu, poate să facă aceste afirmaţii. Mai mult: dacă el idealizează, e cum am arătat, pentru a fi mai realist, pentru a da în vileag formele din adânc, cari ajung cele mai adesea fragmentate sau degenerate în lumea obişnuită. Formele ideale la Grigorescu sunt în acelaş timp şi formele, cari susjin realul. De aceea apare cu atât mai stranie acuzaţia că el e lipsit de profunzime. Comparaţia cu Alecsandri e nepotrivită şi de altfel însuşi acesta e nedreptăfit, de acei cari îşi văd pretutindeni propria lor superficialitate. Grigorescu a redat cosmosul românesc în icoane ideale şi adânci. Dar tocmai din cauza aceasta e mai greu de înţeles. Fiindcă Grigorescu nu poate să fie cu adevărat înfeles de cel ce nu cunoaşte tara. Cine e străin de peisagiul nostru şi nu aderă la viziunea cosmică românească, nu va putea înţelege deplin acest pictor. Odată însă cu modernizarea şi cu imitarea culturilor apusene, intelectualii noştri încep să se îndepărteze de cosmosul românesc. Ce poate înţelege din Grigorescu un om. care a trăit numai în spaţiul de trotuar? Dintre marii creatori ai culturii române din secolul trecut, Creangă., Coşbuc, Garagfale şi Grigorescu, numai Creangă şi Caragiale au fost avantajaţi. Fiindcă la ei e şi un element anecdotic şi satiric, uşor de asimilat de către oricine. Coşbuc şi Grigorescu cer însă înfelegerea orizonturilor noastre cosmice. In aparenfă, ei sunt uşor de înfeles, dar în fond sunt cu atât mai greu. Pătrunderea şi însuşirea operei lor cer oarecare iniţiere. Ceeace un român nepervertit înţelege autentic şi cu ecouri multiple din opera lui Grigorescu şi Coşbuc, un intelectual contaminat de occident şi care a uitat sau n’a cunoscut niciodată autohtoniile noastre de azi şi de ieri, înfelege mai anevoie sau deloc. De aceea s’au putut produce şi cele două prejudecăţi de mai sus. La o sută de ani dela naşterea lui Grigorescu, avem datoria să-i creiem atmosfera, oare să-l valorifice cu adevărat în ochii tuturora. In acest moment, opera pictorului n’are nevoie nici de admirafii de conformism festiv şi nici de criticisme, cari cad alături de obiect. Trebuie să înfelegem că el reprezintă pentru noi toată feeria cosmosului românesc, înfăţişat mai ales prin prizma patriarhală când omul era continuarea naturei, trebuie să înfelegem că el e o cheie de a pătrunde desvoltarea şi problema culturii rămâne în epoca modernă şi mai trebuie să înfelegem că el a pus în opera sa o sumă de esenţe fluide, cari în mare parte ne vor reprezenta întotdeauna, oricâte transfigurări şi mutafii vor veni de acum înainte înfeles în autenticitatea sa şi în implica fiile filozofice ale operii sale, creafia lui Grigorescu nu mai e o controversă şi devine prilej îndelung pentru o definifie a noastră. © BCU Cluj • o« ELEGII MARINE DE . ION PILLAT PRIMĂVARĂ La ce bun frumuseţea ta, la ce bun O primăvară fragedă, de nu e Lumină rourată peste ramul Plăpând şi’n sufletul cel nou ca firul De iarbă verde, raza jucăuşă A dragostei curate ? Şi la ce bun Sunt ochii tăi isvoare limpezite De ape proaspete şi dinţii albi ca Un şir de pietre vii pe prundul gârlii, De nu coboară soarele iubirii Nici când să le aprindă cu seninul Biruitor umbrirea mohorîtă ? Deschide-te ca mugurul! Fii floarea De piersic, de cais şi de migdală Ce tremură’n fior de fericire Pe ţărmul alb al mărilor albastre. De mii de ani te-au plămădit în taină Zei înţelepţi — înseninează clipa ! Pe ochi îţi lasă genele iubirii Să cadă ca, orbind, să vezi mai bine. N’auzi în munte cum îşi surpă ghiaţa Dorinţele, cum se topeşte neaua Atâtor ierni, cum vin desferecate Şi spumegând şivoaie! Ce vechi faun îşi desmorţeşte’n mine nemurirea? Ce zeu elin se naşte iar când trupul Tău sveli de oleandru, îl atinge ? La ce bun frumuseţea ta, la ce bun Întinerirea lumii, dacă nu e Un sol iubirii! Peste marea caldă Talazul primăverii înfloreşte Cu-amară spumă ca şi dorul meu. 290 © BCU Cluj POETUL Nu voi ara eu plug de lemn pământul Strămoşilor, în pas de bou. Sămânţă N’oi asvârli de orz şi nici porumbul Nu l-oi sădi. De talpă îmi lipeşte Ţărâna şi de umeri colbul gliei Şi ochii mei sunt turburi de nisipul Adus de vânt; dar sufletul mi-e slobod. Dar sufletul îmi cere tot mai aprig Adânca brazdă-a mărilor. Pe buze Cu sarea spumei albe, cu amara înţelepciune-a valului, voi merge. Voi semăna pământul până’n zare Cădelniţând pe holde vorbe grele De legănări de ape şi de sterpe Vuiri de valuri. Voi lega strălimpezi Comori de peruzele şi smarande, Iar peste ele norii, pânze albe De foarte vechi corăbii către ţărmul Heladelor. Şi voi suna din scoica Scobită, ca din tulnicul de munte, Când păcurarii îşi adună turma De oi ce-a răsleţit pe culmi departe, Sirenele să vină şi tritonii Şi zeii mărilor cu ochii încă Painjeniţi .de somnul lor sub ape, încremenind legendele în blocuri Ciclopeene. Voiniceşte, singur Voi trage un-chiot până ’n zarea lumii — Şi, desgolită de mătasea verde A valului, se va sui, vicleană Ca marea, Afrodită pentru care Zadarnic ar cu dorul! meu talazuri De vis deşert... Şi’n răsărit, deodată, Cu nechezat de soare roş pe mare, Mă va fura Cuadrigele ce creşte Furtună măsurată şi senină, învolburând în aur armăsarii înaripaţi, struniţi demn zeu cu liră. 291 © BCU Cluj IN NOPŢI DE MAI... DE VICTOR PAPILIAN Locotenentul închise ochii. întreg peisagiul continua să pogoare din cer în privire, jprin lungi traieotorii de lumină, iar chipul ei, în întunericul ochilor închişi, se înfăptuia ca şi în noaptea trecută, cald, viu şi vibrant, şi totuşi feeric desprins ca dintr’un nimb, din piatra varului de lună. Privirea sa continua să pogoare mai departe, ducând pe lunecuş luna plină, ca într’o ciutură de fântână. Se mira singur de jocul imaginilor din imaterialul câmp al (gândirii. Trăia aievea, dar reconstituia ceva cu totul nou, din paleta privirii întoarse lăuntric. Şi acum jocul se completa. Cumpăna voia ,să se plece de altă parte şi din adâncul sufletului să înalţe la loc, prin mintea rotunjită ca o gură de fântână, ciutura încărcată cu apă vie şi lună plină. Locotenentul sări ydin fotoliu şi alergă Ia fereastră. Luna era pe cer ca şi în noaptea trecută, şi acum de bunăseamă, se reflecta în toate fântânile pământului, în apele oceanelor şi până în cioburile băltoacelor şi în genele smârcurilor. Şi cine ştie dacă nu urca şi cobora în sufletele tuturor amanţilor. Şi fu gelos. * . ' * Absurd... Asta-i culmea, să fii gelos pe lună. Locotenentul răsuci cu necaz comutatorul. O lumină crudă vie şi puternică, lumină fabricată în atelier şi risipită cu rost în becuri puternice, nu căzută orbeşte peste oameni orbiţi, lumină care nu amestecă şi confunda părerea cu realitatea, adevărul cu minciuna,ci dimpotrivă deosebeşte, fixează şi stăpâneşte gândul, simţirea şi obiectele, inundând camera, îi veni în ajutor. Ce se petrecuse cu el ? Dar abia încerca să-şi amintească şi numaidecât sufletul său şe porni pe lunecuş în jos, iar el se lăsă în voie. Pipăitul intern, acel care cu ghiare puternice, ţine trupul şi stăpâneşte gândurile, slăbise de tot. Prea fusese frumos. Ea îl alesese, ea, Raluca Turbure, cea mai frumoasă femeie din oraş, poeta cunoscută în toată ţara, făptura cântată de atâţia artişti, râvnită de atâţia adoratori, ea, forţând cercul strâns din juru-i, ca să ajungă până la el, să-i dea a înţelege sentimentele, gândurile şi dorinţele şi faţă de timiditatea şi nepriceperea lui, să-i spună că-1 iubeşte. Oare adevărat să fi fost? „Iată sărutul meu, e pentru iubire... Iată buchetul de viorele, e pentru amintire... Iată cercul de lună, e pentru moarte....** Ofiţerul stinge din nou lumina. Ii este frică de judecata prea clară. Pentru întâia oară acest sentiment nepermis unui ostaş: frica, şi mai ales frica de o femeie... Totdeauna şi-a soldat iubirile cu succes. Dar femeile lui au fost persoane modeste. Şi acum are o amantă, pe Roziica. Şi gândul lui i se îndreaptă cu duioşie către ea. A cunoscut-o întâmplător. Era premieră unde îşi lucra mama lui. Ce fată bună 292 © BCU Cluj e Rozica! Drăguţă, simpatică, vorbăreaţă şi fără nicio pretenţie. Ar putea să-i fie şi nevastă. Mama i-a atras atenţia. „Croitoresele acestea au ajuns adevărate doamne.... şi cu drept cuvânt se mărită cu oameni „bine“... Dar nu. A ochit pe fata generalului, Marta. Şi generalul e om bun şi cu mare trecere, iar fata modestă şi serioasă. Dar deodată s’a abătut asupra-i fericirea, cu proporţii de catastrofă. Căci de acum înainte numai pe ea singură o va putea iubi, Raluoa ce-i intrase în viaţă cu puterea amocului. Şi goni imaginea Rozieăi şi a Măriei ca pe nişte imagini obositoare. — Ralueo, parfumul trupului tău nu e de esenţă umană... E un efluviu de rouă picurată cu praf de lună... Ea îi puse un/deget pe buze: — Taci. Ofiţerului i se strânse privirea pe un val de lacrimi, ca inima, de durere, pe un val de sânge. In noaptea luminată de Mai, alături cu iubita sa pe banca dosită a parcului, el era în stare să creeze, folosind toate farmecile gândirii nebune, un joc minunat de vis şi capriciu. — Ralueo, iubirea mea te va conduce în balul cerului, să pălească de necaz rivala ta Andromeda... căci rivalele tale sunt numai constelaţiile... Ea râse cochet şi indulgent, cum se râde de un copil prostuţ. — Cum se cunoaşte că eşti ofiţer... — Ai dreptate, Ralueo... Regret că nu sunt poet. Nu joc, ci adevăr îmi trebue în aceste clipe în oare nu se poate minţi... Poetul singur e în stare s’aleagă stelele bob cu bob pentru diadema ta de regină şi cometele pentru buchetul tău de mireasă... Nu joc, ci adevăr.... — Asta-i adevărul... făcu ea şi-l prinse în braţe. Ofiţerul simţi acea încătuşare de oase întărite în încheieturi şi de muşchi încordaţi până’n degete, ca la oamenii ce se caţără pe vârf de catarg, în timp ce buzele ei înălbite cu tot fardul nopţii, pe subt buzele lui, îi căutau dinţii. Şi totuşi mintea-i înnebunită continua să peregrineze. Fericirea este o realitate ce se înfăptuieşte aievea... Şi deodată avu o revelaţie. întreg universul rămăsese nemişcat şi el trebuia să-şi ţină răsuflarea, ca să nu vatăme nici un suspin măcar această imensă nemişcare. Stea, frunză, lebădă pe lac... doar motive pentru fericirea ,ei... Ea îl slobozise din îmbrăţişare şi acum, rezemată de speteza băncii, părea că singură ritmează imensa albă nemişcare. El continua să se smerească. Strop de rouă ascuns într’un iris de lună sau bob de nisip care, într’o vieaţă întreagă, îi va sălta, cât durata unui pas, piciorul în mers, asta era el. Deodată ea şe întoarse către dânsul. — Dinţii tăi.... de ei nu mă pot sătura. Ţi-aş smulge buzele ca să le descopăr goliciunea până’n gingii şi te-aş pune să sdrobeşti sâmburii de măsline... îmi trebue melodia cărnii şi ritmul sdrobirii... * * * Locotenentul Stelian Georgescu din infanterie. Asta era el. Sta cu „Baladele cosmice“, volumul ei de versuri, pe genunchi şi se simţea prost, umilit şi nefericit. Le citise în toate felurile, pe şoptite ca amanţii şi tare ca şcolarii; în jilţ cu ochii strânşi parcă pe graniţa dintre litera scrisă şi umbra imaginii, sau plimbându-se prin odaie ea să fie cât mai treaz, cât mai puternic, 293 © BCU Cluj cât mai stăpân pe sine. Zadarnic! N’a înţeles nimic Un destin nefericit îl strânge în pielea Ini de om mediocru, ca într’o manta de ploaie. E locotenentul Stelian Geor-gescu din infanterie şi nimic mai mult. Şi cum ar fi vrut, în fiecare strofa, în fiecare rând, in fiecare cuvânt s’o regăsească! Să-i pună aceeaşi întrebare pentru acelaşi răspuns, sau mai bine ,să-i fi răspuns din propriul ei imbold, fără ca el s’o întrebe; să-i fi răspuns cu grabă, cu nerăbdare.... Căci este muncit de grozavele chinuri ale îndoielii. Poate că nu este alesul.... Şi la acest gând simte cum îl năpădesc valuri vijelioase de sânge şi otravă. Toată smerenia lui îngerească s’a şters ca o pată de soare subt umbra unui nor. Nebun a alergat la cazarmă, de-a-dreptul la doctorul Dogăroiu, om reputat prin inteligenţa şi însuşirile lui de luciditate. --- Iubesc, doctore.... —■ La vârsta noastră nimic mai... Ofiţerul îl priveşte şi chipul celuilalt parc’ar fi fost propriul său reflex îatr’c oglindă. A spus „la vârsta noastră44, şi asta a fost parcă deajuns să stabilească o identitate între ei doi. Şi totuşi doctorul e înalt, subţire, construit ca un desemn cubist numai din pătrăţele, cu trunchiu drept ca o cutie de carton, fără piept şi fără pântec, cu fruntea în dreptunghiu pe subt părul în perie şi piramida nasului trasa puternic în jos peste nări, cu o faţă plină de colţuri şi scobituri, în care întunericul pătrunde ca în nişte cuiburi. ; — Ai avut-o ? Şi-şi însoţeşte întrebarea de un zâmbet verzuliu, tras sinuos între ochi şi colţul gurii, doar cât o clipită de fulger — Doctore, se repede locotenentul, sunt bolnav. —■ Bolnav de dragoste... rânjeşte din celălalt ochiu doctorul. — Da, bolnav de iubire... Nu mă mai cunosc. Mi-am pierdui stăpânirea de mme însumi. Sufletul vagabondează... — Doar prin stele.... — Iar mintea mea nu mai e în stare de raţionamente. — Coerente... — Aşa e. Doctorul făcu o pauză ca să-şi fixeze pacientul prin pupilele larg deschise, până în adâncul sufletului. •— Spune cinstit că iubeşti pe Raluca. Locotenentul lăsă privirea în jos ca un vinovat. — Toată lumea ştie, numai tu te crezi ascuns..., — Aşa e, doctore. — Cum o vei avea, cum ai să te vindeci, — Nu, doctore... pasiunea mea creşte cu timpul şi, mai mult, fără voinţa mea se spiritualizează.... Sau, această spiritualitate nu e decât nebunul care mă pândeşte, nu nebunia înamoraţilor, ci nebunia propriu zisă, boala creerului, incurabilă şi nimicitoare. — Fii liniştit... Lasă că te vindec eu. Şi trăgând de subt un maldăr de dosare, o agendă, deschise la litera M. — Priveşte aici. Ofiţerul citi: No. 184 Data: 18 Mai. Numele pacientului: Mihalcea Baluca. Diagnosticul: bronşită. Onorariul: la timpul potrivit. Doctorul rămase cu degetul la rubrica „onorariul44. — Ai înţeles ce înseamnă „la timpul potrivit?44 . . Şi fiindcă ofiţerul nu răspunse, el completă, băgându-i-se în ochi: 294 © BCU Cluj — Nu fii prost, camarade. A fost şi amanta inspectorului, fiindcă e profesoară... şi a colonelului, fiindcă îi plac militarii. Şi colonelul, om în toată firea, s’a-puease şi el să prindă muşte de pe bolta cerească... Dar cu mine lucrurile sc vor schimba. Şi râzând: — Eu sunt al dracului, om de afaceri... cumpăr dragoste pe cost de consultaţii.. ..T * ' ‘ * * . In salonul de acasă regăsit aşa cum îl ştia., fără nioio schimbare, locotenentul se revede copil când, pândind plecarea tatălui la cazarmă, pe furiş întră în odaia oprită, se ascundea într’unul din fotolii şi începea să răsfoiască albumul de fotografii. Şi azi are înainte acelaşi album cu scoarţe de pluş roşu, cu monograma atârnând doar într’o ţintă şi cu încheietoarea ieşită din resort. Câtă duioşenie se desprinde dintr’un album de fotografii şi ce refugiu dulce între filele lui tari cu miros de praf şi carton vechiu. Dela prima pagină amintirile încep să coboare colina minţii fără sgomot ,fără grijă, parcă străbătând o uşoară pâclă a lumii care a fost odinioară Ce bine că n’a găsit nici pe mama acasă. Să fie câtăva vreme singur. Abia acum îşi dă seama că trage înhămate în urmă-i două insule plutitoare: moartea şi copilăria. Iată pe tatăl său aşa cum era de fapt, ţeapăn şi cazon, în poziţie de drepţi ca’n front, cu călcăile alipite, pieptul înainte, pântecele supt, cu o mână ţinând chipiul şi cu cealaltă ridicând sabia. Şi dintr’odată, o violentă turburare între imagini subt privirea ţeapănă şi nepăsătoare a fotografiei. O ordonanţă pălmuită fiindcă a intrat cu bocancii în salon. Un copil ţinut de soldaţi şi bătut cu cureaua fiindcă a luat patru la matematică... E fratele său, Ionel, mort în războiu. Apoi o femeie frumoasă plângând pe furiş, să nu fie văzută de copii „Ţi-e gândul numai la amanţi".... Acea femeie e mama lui. Locotenentul ar vrea să plângă, dai nu reuşeşte. Tatăl său a murit şi pentru morţii de demult, nu mai ai decât umbră de regrete prelungi şi grave ca notele de orgă, dar numai umbre. Pe cealaltă fi'a se găseşte el cu mama sa. El în uniformă de elev, adolescent mândru şi puţin caraghios cu ifosul cu care a pozat, şi mama cu ochii cei trişti şi mari, prin care oricine, afară de soţul ei, putea descoperi cinstea şi puritatea sufletească. Apoi pe altă filă, inginerul Râul Damian, naşul. Ce om minunat ! Dintre toţi cunoscuţii casei, era singurul care aducea o nobleţe în comportare, o voie bună în vorbă şi o dărnicie de om bogat şi aristocrat. Poate pentru această dărnicie îl suporta maiorul. Era şi atât de frumos.... — Puiule, Puiule.... Locotenentul s’a ridicat încet, ca un om întrerupt dintr’un lucru pe care numai decât va să-l reia. — Ce faci, Puiule?... Ce te-aduce, Puiule?... Ofiţerul îşi făcuse chiar din tren un plan hotărât. — Mamă, vreau să mă’nsoi — O iubeşti ? Băiatul n’a răspuns nimic. întrebare prea firavă pentru o atât de mare pasiune — Gândeşte-te bine... numai dacă o iubeşti... Şi începu să-i vorbească blajin şi înţelept. El îi înţelegea întreaga-i durere, de dincolo de sfalurle păcnteşti, dar şi în acelaşi timp îşi dădea seama că nu , 295 © BCU Cluj pentru învoire se găsea acum de vorbă cu mama sa, în vechiul salon, subt umbra nopţii ce cobora. Singur se minţise. Dorea o lămurire. Care? Nici măcar n’o bănuia. Ea continua să-l povăţuiască. Şi avea atâta graţie în pronunţare şi atâta înrolării ere în povestire, ştia să folosească imagini atât de plastice şi să imprime un ritm atât de potrivit încât el se simţi transpus într’o vorbă pe care o cunoştea şi totuşi nu-şi dădea seama a cui este. Şi deodată chipul din album se lumină. O rază de lună se furişase pe lângă storul ridicat şi se ghemuise pe faţa lui Râul Damian, ca becul unui licuriciu. Ii ajunsese pe nesimţite întunericul nopţii, dar nici mama, nici fiul nu făcură nici o mişcare să aprindă lumina. Apoi oglinda lunii începu să joace peste ei, în cameră. Un vânt nocturn, continuând vălul căii lactee, le aducea parcă, prin fereastra deschisă, toată aroma stepelor interplanetare. O mare verde încheiată din inele albe, se legăna în jurul lor. — Spune-mi, mamă, adevărul.... Copilul se găsea pe muchea neprecisă dintre real şi vis. — De la cine am moştenit acest păcat... al iubirii care nu se sfârşeşte în îmbrăţişarea trupurilor.... îşi dădea seama că săvârşea o nelegiuire, că-şi punea mama la o tortură nepermisă, dar pe măsură ce insista cu întrebările, mintea i se lumina de adevăr. — Mamă, dela tata n’am putut primi un atare dar, deci dela tine sau dela „el“... — Puiule, Puiule... făcu mama disperată. Dar, ca omul blestemat, el îşi uitase şi de necinstirea părinţilor şi de mânia lui Dumnezeu. , — Mamă, ori e moştenire, ori e nebunia care mă paşte... — Puiule, pentru Dumnezeu... Copilului i se muie glasul de ruşine şi durere. — Nu, mamă, nu vorbi... Sunt un ticălos, că pentru liniştea mea forţez sfinţenia unei taine. Nu vorbi. Lasă-mă s’o descopăr singur... Sufletul ei făcu un pas înapoi, parcă, în trecut. In starea în care se găsea copilul, să lase femeii şi nu marnei întreaga răspundere. — Dacă adevărul e acela pe care mi l-a arătat picurai de lumină pe fotografia lui, te rog, taci.... Să ne despărţim fără nici o vorbă... Ea simţea cum puterea îi dispare, cum adevărul nu-1 poate mărturisi în această noapte destinată iubirii. Trecuseră, Râul şi ea, unul pe lângă altul o vieaţâ întreagă şi au rămas străini în prietema lor. Asta a fost tristul adevăr şi totuşi azi, nu trebue spus. Poate nici n’a fost aşa. Poate că prin tonul cuvintelor, prin urma unui gest mai lent, printr’o floare sau printr’o privelişte, şi-au mărturisit iubirea. Dar acum niciun cuvânt. Căci el a murit şi moartea în loc să-i despartă, i-a apropiat mai mult. A fost numai pietate pentru un prieten dispărut sau alt sentiment? Da, trebue să tacă, fiindcă numai tăcerea dă realitate visului pe care nu l-ai visat şi înfăptueşte marele circuit dintre un mormânt şi un gând rămas stingher. Numai tăcerea iernii întinereşte natura în primăvară. Da, trebue să rămână nesmintită în hotărârea ei. Nici un cuvânt copilului. Şi deodată întreaga fire a devenit numai tăcere şi poezie. Fiindcă subt geană s’a spart o lacrimă. O lacrimă răsfrântă peste timp într’un dor, ca lumina peste spaţiu, într’o stea. Şi între svonurile de lumină, şi azi ca şi atunci, izvorul gâlgâie ca un clavir de păpuşă. Mireasma crudă a măceşilor încheie bolţi albe până în cer, iar ploaia stelelor se strânge în băltoace de argint. Şi azi ca şi atunci, paşii amanţilor 296 © BCU Cluj se afundă uşor în pământul jilav. Şi o privighetoare, sus, sfredeleşte tunel tainic pentru sufletele făcute una... * * * După întoarcerea în garnizoană, locotenentul n’a mai ştiut ce-i liniştea. Ra-luca l-a primit Line, l-a iubit, dar strigătelor lui de suferinţă ea a răspuns aiurea. — Eşti gelos.... prea bine. Aşa te vreau. Gelozia e semn de sănătate şi tinereţe, fa să te doară măseaua, să vezi cum m’ai lăsa singură în această noapte de Mai, în care ţi se pare că fiecare stea pentru fericirea mea a fost creată... — Aş crede, Ralueo, dacă n’aş fi gelos şi pe ele... Gelozia mea e de altă esenţă. Nu ştiu cum să-ţi spun... cosmică parcă... — Prostii... Sâmburi de măsline aş vrea să sdrobeşti între măsele în loc de cuvinte... Iar când i-a vorbit de căsătorie, ea l-a mângâiat blajin şi i-a răspuns cât mai frumos. — Niciodată, dragă Puiule, niciodată... cunosc ce-i căsătoria... El încercă să fie convingător. — Fostul tău bărbat a fost un ticălos... — Şi tu eşti prea cinstit. — Nu. — Ba da... eşti prea cinstit. — Tu nu mă iubeşti deloc. — Cum să nu... dar iubirea mea nu se poate concentra în întregime asupra unui moment. — Cum?... Eu sunt un simplu moment.... — Da. In vieaţă găsesc alte atracţii care depăşesc cu mult iubirea. Gloria, de pildă.... . _ ; j j i . ; j ■ ■ ■ I . . j I || j ' i Bietul locotenent a plecat sdrobit dela amanta lui. Atât de rău ajunsese, încât o femeie să-i facă elogiul singurului ideal ostăşesc: gloria. Simţea că aşa nu mai merge. Trebuia să termine într’un fel. Mai întâi să se lămurească. De ce suferea ? De prea multă iubire sau de gelozie. Rival nu avea deocamdată. Dar cum el nu reprezenta decât un „moment", mâine cine ştie ?... Iubire sau gelozie ? Nu mai poate deosebi fiindcă a deslegat baierile gândurilor, amestecând laolaltă bogăţia eu sărăcia. Un moment numai ? Nebun ce-a fost. De dragul veşniciei a dat cep cerului şi acum va să fie potopit prin propria sa greşală. căci dincolo de luminiţele stelelor e numai moartea. Ofiţerul se trezeşte din visare. — Moartea... iată soluţia. Apoi, liniştit, şi-a luat revolverul dm saltarul biroului. Revolverul, fratele de cruce al militarului. Cum de l-a uitat ? Cum de l-a nesocotit ? De azi înainte îl va purta mereu în buzunarul tunicii, cum poartă logodnicul inelul în deget şi preotul crucea pe piept. . * * * t A venit în parc, în noaptea de Mai mai frumoasă ca oricând.... A venit, fugind dela întâlnirea promisă. Fiindcă a vrut să pună aceeaşi întrebare şi cerului şi ei. 297 * © BCU Cluj — E doar un moment? Răspuns nu are, dar cândva îl va găsi. li va veni urcând greoiu scările raţiunii fie folosind mintea, cum foloseşte cerul steaua, când s aprinde de viaţă. Prin urmare, să gândească, să cerceteze, să sufere, dar în acelaşi timp să 'privească şi cerul şi să se încânte de frumuseţea lui. In atari clipe sufletul e traiectorie întinsă pe mari depărtări, dela ţeava revolverului şi până Ia steaua polară. Se răzbună păcatul mamei. Zadarnic l-a dosit, păcatul a răbufnit în el. Căci după firea lucrurilor, ar fi trebuit să fie un ins mediocru, locotenentul Stelian Georgescu, în tovărăşie cu micile necazuri ale vieţii, bătând ordonanţele sau însurându-se ca să-şi maltrateze nevasta şi copiii. Şi acum, singur în grădina fermecată, el cere sfat revolverului din buzunar şi stelelor de pe cer. Păcatul mamei! Tot o noapte de Mai ca cea de azi o fi fost. Şi sufletele amanţilor de altădată se vor fi apropiat lin ,cuim se apropie două vapoare pe mare, şi apoi vor fi pornit în larg, în timp ce bogăţiile treceau dintr’unul într’altul. Deodată se opri din visare. Cotind aleea spre râu, a apărut o pereche de înamoraţi. Era ea. A recunoscut-o numaidecât. Ea şi cu doctorul Dogăroiu. Instinctiv, locotenentul a pus mâna pe revolver, dar mâna i-a căzut jos ca paralizată. A vrut să se scoale, să alerge după ei, să-i prindă. Ou neputinţă. Sufletul său căta departe, pe urma a două vapoare legate punte de punte care înaintează încet, trase de lumina lunii ca de nişte otgoane de argint. * * * — Mamă, lasă-mă să mă mărturisesc ţie. Numai tu mă poţi pricepe. —■ Vorbeşte, Puiule drag. — Inchipueşte-ţi, i-am văzut laolaltă, îmbrăţişându-se... şi aveam revolverul la mine.... Nu înţeleg cum de nu i-am ucis şi nu m’am sinucis... — Sufletul tău nu poate fi cuprins în îmbrăţişarea unei femei... — Dar, mamă, slăbiciunea mea e şi mai mare. Sunt atât de păcătos încât nu-mi urăsc duşmanul, ci dimpotrivă, îl iubesc... căci în noaptea aceea a făcut-o fericită, laolaltă cu sielele de pe cer şi cu miresmele din iarbă. Or, preţueşte mai mult o stea decât un om şi o mireasmă mai mult decât un suflet ?... — Iubirea ta se va realiza cândva.... —- Unde, mamă ? Ea îl trase la fereastră. — In altă lume... în una din acele stele multe... — Cât e de departe acea lume... — Nu, Puiule... Când ajungi să iubeşti pe rivalul tău fiindcă ţi-a fericit o clipă iubita, înseamnă că acea lume e aproape de noi. Poate am şi intrat în ea, dar e atât de pură, încât numai sufletul în extaz o poate pipăi uneori... © BCU Cluj » HORTENSIA DE ŞTEFAN BACIU PIERDERE Decembrie-a smuls din inimă o altă floare, Stamină cu stamină, petală cu petală. In suflet e-o cădere lentă, vegetală Şi visele se descompun sub palul soare. Pe unde ai rămas, lumină brună, ireală? In care zi te-ai dus, în care sărbătoare? Zadarnic caută câinii mei de vânătoare In câmp — pecetea-ţi stranie, siderală. Unde să-ţi caut ochii, marii vorbitorii, Prea-clarii ’ncercănaţii, orbitorii ? Făptura ta întreagă, văd, se pierde In tainiţele lumii-adânci, profunde. In mări brăzdate de cidoni şi unde Se-afundă mâna care ştie să desmierde ŞI-AŞA TE DUCI... începi să fii o umbră, draga mea, O umbră prinire-atâtea altele, Un suflu ce străbate 'naltele Păduri; un tremur de stea. 299 © BCU Cluj Vocea cu limpede murmur de apă Trece în vreme, ca în pământ, Fruntea curată — la care eu cânt * S’apună în brazi o să ’nceapă. Pasul pe drumuri nu ţi-1 mai suni, Pe tâmplă mâna de mult nu adie: . Un cântec de frunză grea, ruginie, Un vânt prin livada de pruni. In palme o bolnavă pleoapă ascund Tu nici nu mai ştii să desmierzi încetul cu ’ncetul începi să te pierzi In aer şi ’n timpul afund. Pentru ce n’ai fost, nu pot să te cert, Pentru ce ai fost, îţi cad la picioare. Cu toate că rana adâncă mă doare. In dragostei mea — eu te iert. © BCU Cluj UN VRĂJITOR AL CULORII: GRIGORESCU DE ILARIU DOBRIDOR Se retrăsese, înainte de a muri, la Câmpina. Cine-i păşia pragul da de-un bătrân cu priviri negre, adânci, pătrunzătoare; strălucirile săgetau suflete în oameni şi miezuri în lucruri ,trecând dincolo de văluri şi de înşelăciunea aparenţei, în străfunduri, unde zac tainele şi sincerităţile. Deprinsese, din meşteşugul de zugrav al naturii, străbaterile peste culoarea priveliştei, până lângă secretele îmbinării ei. Ascunzişurile în cari se prepară ca să se arate apoi ochiului bogată mantie de vopseli de o seducătoare splendoare, acelea interesau. Vraciul vorbia cu misterele sufletului românesc şi oficia incantaţia vieţii ţărăneşti. Ca şi celălalt mag al gândului rebel, Hâjdeu, — în casa dela Câmpina se însingurase de oameni .. încins peste mijloc cu şorţul murdărit de vopseli, sta ţintuit ore întregi în faţa pânzei cu desenuri; fantezia fierbea în flăcări jucătoare şi trăia în contururi imagini de vis. Se petrecea misterioasa ooborîre în culori a vedeniei priveliştilor ţării. Rar de-1 trezia din visările lui câte-un prieten ca Vlăhuţă. Se întorcea atunci din nou către lume, către lumea de dincoace de curcubeu, grăindu-i simplu, ţărăneşte, cu tonul blând al vorbei cumpănite; era de o bunătate a inimii în care toate micimile se risipiau topite ca pulberea sgurei în forţa vie a luminii. Pierduţi printre unelte, vorbe şi visuri, amândoi împărtăşiau viaţa cu ceasurile, limpezind îndeolaltă sau aşijderi încurcând urziala reveriei deopotrivă trecută în frumuseţea stilului sau strălucirea culorii. Amândoi feciori de ţărani, îi unia, pe sub fibra vieţii, legământul inseparabil cu fibra ţărânii; iubeau podoabele firii, iubiau măreţiile trecutului, iubiau viguroasa temeinică zidire sufletească a ţăranului nostru; şi doriau câmpul cu florile, munţii cu apele, bacii cu turmele, satul cu aşezările, viaţa cu mişcările. Rătăcitoare prin amurguri carăle pe drumuri de ţară, nevinovate fecioare sfioase cu priviri duioase, ţigănci cu ochi împovăraţi de patimi, — toate sub cer cu daruri de ape neumblate, iată preferinţde picturale ale lui Grigorescu. Mutaţi © BCU Cluj poeziile lui Coşbuc din pagini pe pânze şi treceţi povestirile lui Creangă din cuvinte în culori, — şi veţi obţine viziunea lui coloristică. Graiul picturii, împreunat din chip şi culoare, alcătueşte haina sub care s’as-cunde fantezia cu mulţimea vedeniilor ei. Coşbuc cântă ţărănimea, Creangă relevă sufletul ei; articulările cuvintelor încap mişcările vieţii de sat. Grigorescu scaldă, în lumini de cer înseninat, podoabele ţării. Tinereţea isbucnitoare sub mireazma aerului primă văratic; forfota glumeaţă a muncii, când ţărani cu trunchiul de piatră sparg pământul şi-i smulg avuţiile; ciobani înălţaţi în liniştea lor lăuntrică de parcă ar fi monarhi ai singurătăţilor; păsr toriţe doinind cu susurul isvoardlor de şes sau îngânând chemarea prelungă a tălăngii; car cu boi slomnind din osii pe decindea apei povârnite; ostaşi mândri de flamura biruinţei sau triumful înfrângerilor implacabile, — într’un cuvânt tot ce s’a putut găsi ca mărturie de viaţă, tot ce viaţa a avut mărturie de podoabă, tot ce podoaba a avut mărturie de preţ, a devenit material fin de construcţie critică pentru acest neîntrecut meşter vrăjitor al esenţei frumuseţei. Fiu de umil gospodar de pe moşia Pitarul Dâmboviţei, a copilărit cutreerând întinderile presărate cu flori, ascultând zumzetul gângăniilor în livezi şi ghitara greeruşilor în crepuscul; şi nu se va fi săturat sufletul când sprinten scârţăit monoton de cricriuri, sare în faţa lunii care bate vaduri de şesuri şi valuri de ape, învăluind cu mantia splendoarei dulcea sfântă pace a adormirii. Desigur a păstrat din vrâstă frageda aducere aminte şi minunile, elaborate apoi clare, au aşezat pecetea neştearsă. Yara, când arşiţa se aşterne pe câmpie şi se rostogoleşte în azur ca mărgeluşe de cântec trilul ciocârliilor, va fi alergat copil printre cară cu poveri de muncă, fete îmbujorate, ţigănci cu ochi de jăratic şi ciobani cu doruri sugrumate în fluer; sau, — cine ştie, —• l-a apucat chindia cercetând isteţ cum s’atârnă soarele de ramii pădurii de par arborii candelabre încărcate cu medalioane şi grunji de lumină. Aplecat tinereşte în lanul livezii, va fi ascultat cum sue viaţa în rădăcina firului de iarbă şi din felul cum umbra se resfiră ca rămăşiţa dintr’o haină înmuiată în limpezimi de crepuscul a obişnuit întâia oară meşteşugul zugrăvitului. Grigorescu a înţeles dela început că marele meşter al nuanţei nu poate fi altul decât natura. Chiar şi mai târziu, după şeolirea vrednică în streinătate, colinda ţara, adunând chipuri, icoane, privelişti, din marele atelier în care se frământă formele frumoase. Umbla prin munţi cu săptămânile observând obiceiurile şi mişcările ciobanilor, căutând să desprindă din felul lor de a privi caracterul de frumuseţe tipică a neamului. Ii plăcea să vorbiască cu ei, admira liniştea cu care găsiau vorbe adânci şi nu se mai sătura de bunătatea şi duioşia pe care depărtarea de lume şi de tot o preschimba în acea seninătate caracteristică în faţa dezastrului final; cu melancolie, iubire şi cântec în suflet şoptiau stelelor ritmul de dor şi coborau din furtună ritmul de foc. Plini de sănătate în trunchiul aşezat ca pe drugi de piatră, ei sunt mândri „ca nişte regi ai munţilor; aşa umblă, aşa stau, aşa privesc peste plaiurile lor“. Se întreba Ylahuţă: „nu sunt ei ooborîtori din cnezi? n’au purtat glugă şi opinca lor cei dintâi voevozi ai Carpaţilor? îndărătul vremilor, la capătul celei mai nobile viţe româneşti e un păstor‘\ Contempla ore întregi izolarea în mândria lor a acestor monarhi ai înălţimii. El însuşi se insingura de oameni, de patimile lor meschine, de ambiţiile mărunte şi pretenţiunile deşarte; fugea de aplauzele mulţimii, de alaiurile dregătoriilor zornăitoare, de sgomot şi de vâlvă. Se încuia în casă sau ,întovărăşit de tablia cu culori, colinda ţinuturile. Din tinereţe şi suferinţă, moştenise sufletul orgoliul care 302 © BCU Cluj închide în virtuţile altitudinii lui. Moşioara din Pitarul Dâmboviţei susţinea o gospodărie părăsită prin moartea timpurie a tatălui; leaurile sunt împrăştiate, ograda părăgimtă, iar acolo unde mâna omului harnic chibzuise, toate la locul lor, sporesc păinjinişurile. Mama înecată în nevoi nu mai dă de rosturile risipite. Orfan dela şase ani, pictorul avea să cunoască chinurile oţelitoare. Familia numeroasă şi strâm-torată de lipsuri trebuia ajutorată. Vine în Bucureşti şi se îndeletniceşte cu zugrăvirea de icoane. Dumnezeul durerii şi îndurăm, veghind toate, pune dar în sufletul băeţandrului care avea să devină, mai târziu, gloria cea mare a neamului său. La Obor, unde grânarii, neguţătorii, călătorii şi misiţii încurcau trecerea de marfă sfântă a unui copil de 6 ani, ochii negri, scânteetori, trimeteau boarea nevinovăţiei. Iconiţe, îngrijit potrivite în culori şi rânduite una lângă alta, se înşiruiau la vederea trecătorilor. Omul de credinţă şi omul de bine, era bucuros să cumpere lucrul din mâna nevinovată. Sfântul har i-a îngăduit să câştige din silinţele proprii, la o vârstă când alţii încă petrec ceasurile dulci ale copilăriei. Din om în om a circulat vestea şi cum vâlva rostogolită circulă repede, a pătruns până în casele Domnului ţării: Barbu Ştirbei; l-a chemat pe micul zugrav, i-a dat de lucru şi de mult sprijin i-a fost pe mai multă vreme. Până la 20 de ani, chipuri de sfinţi, scene din întâmplările Domnului, păţiri din caznele şi viaţa mucenicilor, chinurile apostolilor, le-a aşezat pe pereţii bisericilor, — multe din ţară fiind zugrăvite de el. A învăţat singur, sfâşiat între două trebi deodată: cartea şi pictura Unicul lui maestru, dela care a furat secretele meşteşugului, a fost firea, — acea fire care, în podoabele ei, îmbină minuni şi splendori; care face joc de umbre peste frunzişuri; care pune curcubee peste ape şi amurguri peste şesuri. Dela cunoscuţii maeştri ai Apusului n’a deprins atât cât se zice, oricât de trudiţi în meşterirea nuanţelor, scăpărarea liniilor şi cântărirea perspectivelor. Şi, când s’a întors aici, n’a încercat să se grozăviască cu ceiace a obişnuit în alte părţi, ci a scormonit după măreţiile pământului nostru. Până la el pictori şi zugravi de viţă streină, sosiţi din alte colţuri ale lumii, cu alte moravuri, pentru domni streini şi scopuri streine, ornamentau lăcaş de odihnă sau strană de rugă după cum în simţire vibra inima lor. N’au zămislit o artă româ- ea. Oamenii sunt legaţi de pământurile cari i-au născut, de întâmplările cari i-au durat, de soarta care i-a năpăstuit sau fericit; carnea seamănă cu locurile trăite, iar spiritul cu vitregiile ce-au isbit; cnm miezul gustos al pepenelui atârnă de brazda în care germinează, aşa viaţa atârnă de locul în care se petrece. Şi pictorul Grigorescu a bănuit senzurile: a fi mare, înseamnă a fi tot ce poţi tu. A vroi ce nu poţi, — iată nebunul; a nu vroi ce poţi — iată mediocrul; a putea ce vrei şi vroi ce poţi, — iată geniul. Zugravi, adorând subiecte din istoria naţională, întâmplări din răsboaele românilor, feţe de domni şi domniţe, jupâni şi jupâniţe, compuse exterior, — dar oricât de estetic, totuşi istoric, — demonstrau artificiul şi învederau lipsurile teh-nicei. Pe când fiul plugarului din Pitarul Dâmboviţei, de printre holde şi ţarini, râvneşte şi poate smulge misterul avântului, complinit româneşte şi răposat cu clipa, cu anul, în visteria vieţii după care nimeni n’a scormonit. Nu faptul istoric, — cu toate că a lucrat tablouri din răsboiul neatârnării, — ci semnificaţia care defineşte simţirea colectivă, elanul unanim, sufletul ramânesc; carul cu boi scârţâind din osii agale ca o doină când pleacă în amurguri pe valea Şiretului; fecioara învă- 3°3 © BCU Cluj paiaţă cu surâsul înmugurit în coifurile gurii, — un surâs atât de galeş şi atât de molatec; păstorul proptit în bâta cioplită, , locuri şi oameni, suflete şi înţelesuri le-a povestit în culori ca pe-un nesfârşit basm, copleşit de fantezie şi real, al ţărăniei curate. Mişcarea naturii, seninătatea în faţa morţii, potrivirea perfectă între ambianţă şi om, viaţa în trecerile-i necontenite se transmută pe pânză. Fiinţa şi lucrul sunt puteri cari se agită. Omul lucrează, munceşte, sapă pământul, răboteşte fieroteniile gospodăriei; se intercalează, deci, între ritmurile de mişcare ale cosmosului. Şi când cade, răpus de soroacele date de sus, trece în ţărână cu împăcare de sine pentru a contribui cu puterea săgetată la forţa vie a rădăciniii firului de iarbă; moartea e sucombare în misterul firii, amestec printre stihiile ei, pulbere vie resfirată în ţărâna ei. In poezia populară, în poezia ţăranului, e numai mişcare în mijlocul naturii: voinicii trec pe lună , fluerând din frunză de răsună pădurea; haiducii coboară cărările la vale împuşeând din şuer; hoţi cu durda în spate fugăresc călări poterile şi întind pământului galopul murgului voinic. In acest pervaz de viziune cosmică, fiinţa pare stup de forţe oare fierb şi aleargă. Aşa şi tablourile lui Grigorescu: carul cu boi bate din osii şi sbrunceşte pe vale, ciobanii cobară cu ghioaca în spate, — şi totul se mişcă şi fiinţează, atot-stăpânind peste rotirile zărilor senine. Uneori înfăţişează omul senin, încremenit în liniştea înaltă; împrejur nici o adiere, nici o îndungare fină de frunză, nici un clipot de isvoare; munţii par pături de fum alburiu, gata a se aşterne ca troenii peste o viaţă care oricând e primejduită să se mistue în tăcerea cea mare. Şi totdeauna calm, trece ţăranul în mormânt cu credinţa tare a întocmirilor sorţii. Când cerul destinului bate şi se strânge în seninul lui sorocul, lumea de dincolo şi curcubeul şi raiurile îi îmbie marea călătorie. Urzeala liniştii peste fondul mişcării o găseşti în pânzele lui Grigorescu. Ţăran dintre ţăranii săi şi suflet din sufletul lor, a menţinut ardoarea fluidului dintâi. , | ! Vraciul culorii a desvăluit visteriile îngropate şi a şters rugina. Dar, învederând strălucirile, a avut grija să lase, pe mai departe, mirosul pământului dm care a desgropat-o. , © BCU Cluj CÂNTEC DE DRAGOSTE VECHE DE VINTILA HORIA Bogată, frunza creşte din ţărână, Ca lacrima din rosturile vieţii. . Şi seri albastre cumpănind în mână. Prinzând găteli din nunta dimineţii E poate primăvara cea mai clară Care-a ’nfilorit dela ’nceputul lumii... Am hoinărit ursuz şi totuşi nu mi-i Nici gândul trist, nici mâna solitară. Căci am simţit în braţul tău, fecioară, . Cum cântă seva dragostelor noastre — Şi’n sânii tăi, învecinate astre, Am auzit trecutul greu cum zboară. - Ce drum prelung şi ce bogate ore !... De ce mă frânge calda lor povară De nu pot sta senin în primăvară , Ca plopu ’nfrigurărilor sonore ? Din ochii verzi un zâmbet se desparte, Ca o petală leneşă în soare. Unde-am iubit întâia dată oare?... In anotimp ne pierdem ca’ntr’o moarte. 3°5 © BCU Cluj NOAPTEA APELOR . DE GEORGE A. PETRE Noaptea chiamă cluhu ri din tainic bucium Pentru tărâmuri ce tac. Ca o viaţă ostenită greu de sbuciuim, Doarme nemişcată apa’n lac. Stelliele s’au prăbuşit de sus cu lumină Şi-şi joacă licăru’n fund-Apropierea mea foşneşte atât de străină Prin întunericul de prund. .. Din când în când, frunză ori adiere Atinge slab luciul străveziu. Fiorul se sfarmă ’n cercuri până piere, Ca visul într’un siomn târziu. Vreau să-mi încarc pumnul ou apă, Plin cu auriul stelelor praf. Poala ta moale de-abia să-l cutroapă, Când ţi-1 voiu deşărta vraf. Şi de câte ori palunele-mi dornice şi-afundă Svâcnetul încordat de oţel, Lacul îşi trezeşte vâltoarea profundă Şi sfarmă în valuri tot cerul din el... 306 © BCU Cluj POEME IN PROZĂ DE MĂRIA GOLESCU DE CE NU UMBLĂM PE MARE... E seară şi Isus umblă pe valuiri. Spre el s’avântă Petre, dar curând se clatină şi va să se cufunde, căci talazurile, cai verzi cu sbârlită coamă albă, suflânid stropi sticloşi pe nări, nechează în asfinţit. Mâna întinsă, mustrarea blândă, îl sprijină, şi amândoi în barcă se suie, stăpâni prin credinţă pe apele închegate care, potoli ndu-se, iau feţe de mărgean. „Marea ţi-a fost drum şi apele potecă" aşa cântă psalmistul.... Dar noi, în loc mâinile cumpănă să le întindem, sgriburiţi, cu ele apropiate de trup, strângem tot soiul de bunuri în pumnii încleştaţi. Capul ne e greu de sgura gândurilor turburi, viermele îndoielii ne roade la tălpi; cum, cum am putea noi, corabie, marea s’o spintecăm, clocotul valurilor, ridicaţi, cu ochii pe zare, să-l călcăm ? I : * Rămânem pe mal, despuiaţi, încătuşaţi ţărânei, râvnind ca după zăbrele la minunea sinilie împăunată cu ochiuri de lumină, ce la nămiază, sub para soarelui, a dat în pârg. PLOAIE PE STÂNCI S’a sfârşit cu ropotul mânios al ploii năvalnice ; văzduhul şi-a descărcat găleţile pline şi soarele cată să mijească sub nori. Cenuşii, vinete, brune, gălbii, sub luciul apei şi-au descoperit stâncile o frumuseţe nouă — nemişcatele au îmbrăcat zale jucăuşe de argint. Spărtura munţilor zâmbeşte din faţete date cu lustru. Şoldul stanelor rotunjite de mângâierea călătoare a râului străluceşte cu lumini alburii. Aşa vor arăta, în păduri tropicale, monstruoase, crupele ipopotamilor în mijlocul scaldei, despicând apa în panglici sdrenţuite ? Sub scutul unui colţ mare de piatră, feriga a rămas prăfuită, ocolită de şuvoaiele ploii adunate să formeze vremelnic cascadă. Din învelişul frunzelor ca de aramă frecată se desgoleşte pe alocuri piatra fumurie cu vine verzui, iar, la adăpost, se pitulă printre albe trunchiuri de pom sub cojoc de pământ fraged şi muşchi de smarald. Ace de burniţă şi piezişe vor isă înţepe frunza de fag, sănătoasă încă deşi toamna se face bă- 3°7 © BCU Cluj irână. In şuba lui verde, bradul e gata să înfrunte iarna de acuma vestită. Pe fruntea piscurilor coboară năframă de nori, din poalele munţilor aburi groşi se ridică — numai parapetul ,arcuri de piatră cioplită, îşi desenează, neted, festonul regulat de-a lungul torentului. Cu ţolul vărgat aşezat glugă peste umeri şi cap, muntenii, călări pe cai mititei şi voinici, n’au pregetat să pornească la drum, ştiind dinainte că sub capacul de nori un cerc de lumină se aprinde pe zaire. Retezat de dinamită, roşit de umezeală, muntele la care am ajuns sângerează dintr’o rană nefirească şi largă ; vagonetele au lăsat dâră până de vale. Mai departe, întâlnim miros de cărbune, urmele sunt negre, gunoiul rămas fumegă în pâlcuri; apa e mânjită cum te apropii de locuinţe şi negoţ omenesc. Minele, uzinele, storc din piatră comori neştiute. Pe hangarul acoperit cu plăci murdare de sticlă, ploc, ploc, răsună ciocănitul răsleţ al stropilor ce se sparg în puncte mărunte. V O R O N E T Peste vârfuri de munte, peste păduri de fag şi de brad, cerul senin coboară în pajişte ca să ia mănăstirea în braţe... — Alătură-te de copac, ascultă cu evlavie şi luare aminte ; ce auzi ? Danii] Sihastrul, cel zugrăvit la intrare cu barbă lungă şi vestmânt de călugăr, întreba pe Ştefan care stetea abătut în urma primei ciocniri dela Războieni. — N’aud decât geamătul vântului, freamătul frunzişului. — Sprijină-ţi talpa de piciorul meu. Auzi acum ? :— Aud glasuri blânde, argintii. Cine cântă în slavă ? — Pe îngeri îi auzi. Cel de sus ţi-a dăruit semn. De faci legământ mănăstire aici să durezi, te poţi întoarce la luptă, biruinţa e a ta. In a doua întâlnire Ştefan a izbutit să învingă păgânul şi a zidit, în locul sihăstriei o bisericuţă mică de lemn, mândra ctitorie de azi unde, la văzul coroanelor poleite pe fpndul albastru ou brazdele roşii, auzim şi noi blânde voci argintii. Delicate încolăciri înfloresc în jurul clipelor veşnice din viaţa Precestei şi a Mântuitorului, seminţie uimitoare a rădăcinei lui lesei. Ca două pistile de floare întâlnindu-se, subţiri, se pleacă una către alta Fecioara sfântă şi sfânta Lisaveta, loan cel nou şi episcopul din Mira Likiei, Nicolae, îşi desfăşoară, până peste con-traforţii cu înfăţişare de aripi, viaţa lor plină de atâtea minuni. Pustnicii, stâlpi ai credinţii, zugrăviţi chiar sub streaşină, pun pe fugă mereu, umilit, pe duşmanul care a vrut să-i încerce. Feţele se îmbină ca într o ţesătură de preţ aleasă cu fir. Varul a supt colorile cu atâta râvnă setoasă, făcând un trup cu clădirea, în cât zadarnic bat ploile mânate de crivăţ în zidurile sfinte, orice ar face nu Ie vor putea şterge nicicând din acel colţ de rai uitat pe pământ. Dar să nu fim prea siguri : dacă, într’o zi, pasărea măiastră care stă cuminte, cu aripi chitite, le va înfoia odată, sborul luându-şi-1, ca să se întoarcă de unde a venit ? FIERARI (Legendă pascală) In bătătura potcovăriei din târguşorul provincial, un oţetar cu trunchiul împănat de belciuge şi cârlige de fier, îşi proiectează, negre împotriva luminei vârful ca de suliţă al frunzelor ascuţite pe asfinţitul în flăcări. De el se leagă vitele după ce li s’au împreunat picioarele, strâns legate cu funia două câte două, 308 © BCU Cluj penam ca să se lase mai lesne trântite la pământ. Acolo, cu ochi împăienjeniţi de spaimă, cu pântecele suflând greu asemeni foalelor din lăuntrul cocioabei, cu nări lărgite şi umede, răbdătoare, boii sufere să li se bată cu caiele potcoava. In alte timpuri, atunci când se dospea pentru omenire prin răscumpărare iertarea, în cetatea Ierusalimului, unde zidurile largi, de le putea călca piciorul şi carul, strângeau laolaltă uliţile atât de cotite şi de înguste încât trebuia să te mlădiezi după ele urcând şi coborând trepte spre învălmăşeala bazarelor, într’o mahala din cele mai sărăcăcioase, loviturile de ciocan stârneau, din cercul stâncilor despuiate şi aspre, răsunet cadenţat. Fierarul (ţigan, zice-se), aducând peste tot neamul său grozava urgie, pe nicovala din fierărie în oare jarul oglindea mărunţiş din vâlvătaia apusului, făurea la piroane fără să-i pese că pământul sta să se cutremure, pietrele cu larmă să se despice, bezna să cuprindă soare, stele şi lună, iar catapeteazma, catapeteazma din templu, în două să se sfâşie, de sus până jos, vestind prin surparea-i Dumnezeirea. ! : El ciocănea fără habar, călind soarta unui popor, osândindu-1 neliniştei, furtişagului, înşelăciunei, pentru dobândirea unei pâini îndoielnice, pribegirei în sdrenţe pe ger zăpadă şi ploaie, în cadenţă de ciocan şi de strune, până la împlinirea vremilor, până va fi ajuns la pocăire cel din urmă vlăstar al acestei seminţii, pentru partea de ajutor adusă, neştiut, de strămoşul făurar Răstignirei ! O RO LOC IU L In cetatea cu o sută de turnuri, două turle pătrate mă călăuzesc ; le văd biruind acoperişurile de olane învechite, şi fiecare poartă cunună pentru turnuleţe mai neînsemnate, dar mai înalte ca ele, sfârşite printr’un bumb în care stă înfiptă crucea. Trec pe sub bolţi cotite, scunde, boite de funingine ; pe lângă fereşti joase cu zăbrele ruginite, păstrându-şi taina sub lacătul uitării; calc pe lespezi tocite de paşi îndărătnici sau dârji, paşi de călău sau de jertfă, iar dinainte-mi se deschide piaţa largă unde răsar amintiri stropite cu sânge. Acolo sunt palate măreţe, faţade schimonosite pe placul negustorilor chiaburi de altădată, cortegiuri cernite încremenite pe var, balcoane baroce cu frunze de fier poleite. Mai vechi decât toate, cu capela podoabă, palatul municipal e duhovnicul lor tăcut şi aspru ; de el se razimă orologiul bătrân, oare, liberând u-se apoi, îşi înalţă dantela turnului svelt. Pe dindosul ferestruicelor gemene se perindă în şir, de douăsprezece ori pe zi şi douăsprezece ori noaptea, doisprezece apostoli de lemn, băţoşi şi naivi — se şterg în umbră izbindu-şi umărul de pervazul din dreapta. Binecuvântarea lor statornică şi îngăduitoare, trezeşte în mine mila. Când s’a lăsat oblonul după cel din urmă ucenic al lui Christos, s’auide o sonerie piţigăiată ce-ar trebui să fie chemarea unui cocoş în strejuire, dar care nu e decât un cucurigu metalic, subţirel şi ciudat. Prelungeşte visarea cocoşul stafie căruia se năzare să te nălucească. Palatele Renaşterei, casele baroce, sunt păstorite de-a valma de turnurile evului-mediu ; când şueră vântul clevetitor care duce vorba, clădirile sprijinite una de umărul celeilalte, prind a-şi povesti amintiri fioroase şi mistice despre sfinţi înecaţi, preoţi fanatici ce-au fost arşi pe rug, despre soli crăieşti svârliţi pe fereastră, despre toba pe care-i întinsă piele de om, despre măceluri, războaie, minuni şi robie. 3°9 © BCU Cluj Cocoşul stafie poate-i menit să ne spună că birul de groază nu-i încă împlinit ? Că vremea blândeţei mai va până să vie ? HARA DIN TRIPOLI Pămătufuri cenuşii din vârfuri de trunchiuri înalte chiamă de după casele cu înfăţişare de zaruri. Sidi'le răsturnate par cupolele mioscheielor. Aspru se ridică zidul castelului spaniol, dar blând ca un braţ rotunjit se’ntinde digul trandafiriu în marea jucăuşe. Arapi mari şi buzaţi cârmuiesc mulţimea legănată a bărcilor de peruzea. Porţi în chip de potcoavă duc din străzile înguste, legate prin bolţi, spre curţi lăuntrice, nebănuite, aşternute cu lespezi de piatră sau lespezi de smalţ. Zidurile lor înalte spoite cu var albastru, galben, verde sau roz, resfrâng lumina soarelui dogoritor de amiază înfăptuind o lume de basm în care se mişcă alene şi se razimă visând, femei prea frumoase, sulemenite şi albe. Le vezi ou cozile negre, lucioase, ieşind de sub basmaua viorie înnodată pe frunte, în cămăşuţe ca funigeii pe care înfloresc maci şi lalele, înfăşurate în baracanul vărgat de mătase cu colţul adus peste umăr, încinse cu cingători grele de argint. In tainiţe de lemn poleit, alături de sfeşnicul cu şapte braţe, bărbaţii habotnici păstrează sulul cu legile Torei. Copii cârlionţaţi, ou sprâncenele făcute, eu unghiile roşite la picioare şi mâini, mişună pe sub arcade, necăjind cămila îngenun-chiată care-şi aşteaptă povara. De hatârul străinilor veniţi ca să-i vadă, locuitorii au atârnat de pereţi covoare, mătăsuri şi steaguri. La capătul uliţii, într’un cort de mătase, tatăl, pe-o estradă, a scos la iveală ce avea mai de preţ: la o masă, trei fetiţe ca nişte cadre; alături, scoici, bureţi, şi alte flori pescuite în mare: o corabie cu pânze de argint vârâtă ca prin minune într’o sticlă ou gât; litografii înfricoşate cu Othelo şi Ham-let; covoare iarăşi, petece colorate şi câte alte comori. Trecem cu toţii pe lângă copilele cu sprâncene îmbinate şi cu obraji sulemeniţi, cu ochii mari sub genele înalbăstrite care, nemişcate şi mândre, învingând pul-sarea vieţii şi mizeria dimprejur, stau sub podoabe cu demnitatea unor răsăritene domniţe. . INSULA CAVALERILOR Ţărmul se retrage dinaintea radei care se adânceşte trimiţând printre case şi ziduri braţe ascuţite de stea. De-a lungul mării, un tiv de dughene mărunte unde se vând băuturi distilate cu ienupere, coaje de portocală sau chimen. In galantare, străvezie, se’ntinde reţeaua dantelelor, sau, multicolori, se hrănesc papagali. Bărcile cu cioc înalt aduc mereu călători de pe corăbii străine. Tunuri, ca ochenele, privesc de pe puntea cuirasatelor guralive care, necontenit vorbesc din limba steguleţelor pestriţe fluturate de adierea marină. Dar să ne luăm după femeile urcând inima oraşului, adăpostite ca într’un cort sub „faldetta“ neagră de mătase. Case cu două caturi, cu terasă aşternută în chip de învelitoare, îşi rotunjesc pe console balcoanele închise cu geamlâc; lemnăria vopsită e de coloarea ciocolatei cu lapte. La răspântii, colţul clădirilor se trunchiază pentru a purta în firide statui de madone şi sfinţi. Uliţa de-odată se opreşte ca să-ţi faci rugăciunea în biserica barocă, galbenă şi mov, care stă dimpotrivă. Pe picioarele lui de piatră, în salturi de arcade, apeductul îţi ia înainte, degrabă ca să-ţi arate drumul spre răcoarea grădinilor Reşedinţei de vară. Cior- 310 © BCU Cluj chini stacojii de flori căţărate pe ziduri gălbii, corole ca pâlnii de aur, garoafe şi roze umbrite de frunze lucioase, zimţi şi linii care nu-ţi sunt cunoscute îngrădesc colori care-ţi par ca de vis. Crengile încovoiate întind spre mână povara roadelor uriaşe din care soarele scoate, împătrită, aroma. Şi iarăşi apeductul te întoarce pe străzi. Din loc în loc, priponite de case, caprele cu ugerul plin aşteaptă mulsoarea. , In catedrala ridicată de credinţă şi trufie se aştern lespezi colorate de marmoră scumpă, unde sub steme odihnesc cavalerii viteji dar hrăpăreţi, corsari luptând cu păgânii la semnul steagului roşu pe care, allbă garoafă, înfloreşte crucea marelui maestru. De trei ori şase luni a purtat fiecare război cu piraţii, „caravanele" împlinindu-şi ca să cucerească dreptul aicea să doarmă, svârlindu-şi viaţa uşor în cumpăna soartei, cum se asvârle fără grije cu belciuge la Moşi. Braţele stelei scânteiază în noaptea care mângâie; sclipesc multă vreme, căci parâma de care legată e ancora, ca o fiinţă vie amânând despărţirea, în undele cleioase s’a înodat. .. . . MORMINTE Sirena chiamă cu stridentă insistenţă — a trecut demult miezul nopţii — maşinile stopează. „Un om la mare !" Strigătul nu răsbate până în cabine, e doar o dramă a echipajului care nu atinge călătorii. Uruit de lanţuri, bărci slobozite plesnind apa cu sgomot surd, paşi grăbiţi pe punte. încet de tot vaporul îşi scrie cercurile pe valurj. Razele reflectoarelor mătură in toate direcţiile marea. Des-nădejde. Cel sinucis va fi purtat de grije să nu plutească. După două ceasuri de cercetare zadarnică (legile mării spun că unul e de ajuns), transatlanticul îşi urmează calea. Câţi-va marinari cu pensula şi cutia de vopsea albă şterg orice semne rămase pe barei. Balans. Mergem cu viteză maximă ca să ne micşorăm întârzierea. In zorii zilei rotesc avioanele. S’ar zice că munţii sunt umbrele uriaşe ale pâlcurilor de case înalte profilate pe cerul opac. Genova. De pe culmea unde te duce spirala drumului, stăpâneşti portul cu gravitatea luii harnică străveche; pornind de acolo, marinarii inimoşi nu se puteau întoarce decât siguri de izbândă. Cobor spre Campo Santo—sfânt întrucât păstrează ca un costumier de teatru hainele, şi numai hainele, unui trecut abia îndepărtat. Bărbaţii solemni în redingote semănând toţi cu Pasteur, iar femeile tinere cu Madame Bovary. întreg arsenalul melodramei: copii întinşi de mame desnădăjduite către tatăl care-i părăseşte ca de bunăvoie, vrând parcă să te facă să crezi că el, indiferent, le-a lipsit de credinţă; soţii devotate picurând doctorii la căpătâiul celor ce nu mai sunt de scăpat; sporirea amănuntelor, horbota rufăriei, cutele cearceafurilor mototolite, sbârciturile pielei, anecdota împinsă dincolo de graniţa îngăduită. Niciodată n’a fost supusă piatra lui Michel Angelo la asemenea înjosire, silită la tăgada esenţei ei. Valurilor, v’aşterneţi pe mine domol, unul după altul, ştergeţi chiar urma lăsată de urmă, nu rămâne nici un cerc trădător, să caute în van bărci, ochene, reflectoare, scăpaţUmă pe veci de simulacrul de piatră ! 311 © BCU Cluj D U R E R E... DE LUCIAN EMANDI Durere, tu eşti o salcie plângătoare Ce îngenunelhezi la marginile apelor vieţii. Pe ramurile tale mohorâte cad din sborul lor Toate sufletele ca nişte paseri călătoare obosite. Durere, în templul tău Cu întunecimi de codri seculari Sunt risipite toate frunzele speranţei Şi petalele fericirii. Printre ramurile tale Trec prohodind în scăpărări de frunze moarte, Toate sufletele, îmbrăcate în haină de doliu, Iar la umbra ta stau ca la râul Yavilonului loji robii tăi şi plâng... Când valurile te vor abate. Suflete, ce te scalzi în apele vieţii, Către salcia dela marginea apelor, Atunci, suflete, să nu plângi... Să nu plângi, suflete, Pentrucă Durerea-i numai o mumă vitregă, O salcie plângătoare la marginea unui ocean , Un punct pierdut în imensitate... Să nu plângi, pentrucă-ţi vei lua iar sborul Peste mările vieţii Şi vei lăsa Durerea să se piardă în urmă-ţî Ca o salcie plângătoare la margini de ape. 312 © BCU Cluj VIRGIL ZABOROVSCHI-FLOREA IATĂ MAICA TA! Când de pe cruce-ai spus lui Ioan: Priveşte, iată maica ta !, Ai îndreptat, prin veacuri nesfârşite, Nenumărate stoluri credincioase Spre sfânta Mamă preacurată, A Ta, a lui Ioan şi-a tuturora, Să i se ’nchine şi s’o preamărească. Ci ne-ai mai dat şi-o altă ’nvăţătură Din înălţimea jertfei Tale sfinte, Când ne-ai făcut Măriei fii, Pe maica noastră-a fiecărui, ' Pe cea ce frânse pâinea cărnei sale Spre-a ne da trup şi a ne face vrednic» Să ne suim pe Golgota vieţei, In numele-Ţi şi al Măriei s’o iubim.... Şi azi, îngenuncbiat la groapa mamei, Aud din crucea numelui umil Un glas ce-mi spune: Iată maica ta, Pământ şi cer în Domnul. Nu-o uita ! MOŞUL . Păstorul cel bun cunoaşte oile sale şi oile lui îl cunosc pe el. Evanghelia Copilul nins de promoroacă Domneşte-a scos căciula dintr’un miel Şi’n ochii de văzduh văzui cum joacă Tot ce-a pus bun şi tare’n omul ţărnei El. © BCU Cluj Umil părea că-mi cere îndurare De-a fi venit prin veacurile vii Să prindă şi s’adune spre păstrare Câmpii, păduri şi râuri, zări şi veşnicii. In zdrenţele-i odăjdii el sta drept Şi liturgbia-i mută lumina Ca soarele ce ţi se ’nfige ’n piept... Bătrân, sărman, supus, mă domina! N’avea nimic, nici carte şi nici parte Dar turma lui de oi îl cunoştea Şi tot ce intră ’n viaţă şi în moarte Cu el trăia, creştea, păştea. Copilul moş şi cerşetorul rege Ştia cum tot se strică şi se drege. Cu soarele, cu luna şi cu stele mii Mergea încet pe drumul de vecii Şi pe ’nserat vedeam cum se tot duce Spre satu-abiâ zărit, îndepărtat, In roşu-amurg tăiat de-o fină cruce, Urmat de turma lui în mers săltat. SOMN GREU Numele lor este legiune! Evanghelia Somnuri potoape ies din adâncurile mele, Şi se adună ’n vâltori fermecate, Pe vatră fierb vrăjitele ulcele Clocotind, borborosind nume uitate. Pe pleoape-apăsate ca de mort Pecetea nopţii de pe urmă mă sărută Şi depăn legănarea unui tort, Legendă tragică şi mută. ' Ce-mi spui,ce-mi spui tu noapte, vis de moarte, Ce remuşcări, ce doruri încâlceşti? Să am, să n’am de ele parte? Ori e descântec ca de iele ce-mi vrăjeşti? Mă chierni spre slăvi ori spre genune-adâncă, Mă scapi, mă pierzi, mă vindeci, m’amăgeşti, Mă duci în zbor să mă striveşti de stâncă Sau să ma scoţi în câmpi dumnezeeşti? 3M © BCU Cluj Ah, numele ce clocote pe vatră De le-aş putea silabisi aeve, Dar toate ’n puţul orb cad ca de piatră De băue ’n adânc nepriceput Şi mă rănesc în adormite seve... Dar neputinţa, sărăcia mea e mare, De nu pot unul să-l apuc şi trei silabe Să leg, să descâlcesc durerea ce mă doare In locul unde fiecare Crestat-a al lui semn cu iote slabe De nu pot să le dau de început Deşi cu vrăji chinuitoare mă tot oh iarnă Borborosind: Te-am cunoscut, ne-ai cunoscut !... Dar nu pot să-mi ajute, să le-ajut Şi mă deştept pe buze cu ’ngânarea: Mamă! Am văzut pe Satana căzând ca un fulger! Evanghelia Copac străvechiu, părinte al coloanelor, Foşnind în vânt cu furia oceanelor, Purtând popoarele de frunze’n slavă, îiăltându-le în glorie solară Sau în măreaţa vijelie gravă. Cu eterata sevă capilară, Plăpând înaripate se frământă Pe-a ta suire tare sau mlădie Şi’n coruri nesfârşite ele cântă O nuanţată'n mii de ape melodie, Un cântec de lumină şi de noapte, De cosmice, misterioase şoapte Şi sufletul mi-1 iau cu totu’n ele In frunza cea din vârf, de lângă stele Şi-acolo ’n ameţeala de ’nălţimi Aud vâslind oştiri de heruvimi Şi-aştept să văd, din norii ce se-aprind, Pe Sâtan ca un fulger căzând şi’n veci pierind. PRIMĂVARĂ DULCE Miresme verzi dau din pământ Pe ’ntinderi fără de sfârşit Şi’n vineţiul asfinţit Suav se dantelează, fără vânt, Mii rămurele tinerele Lucind în frunze ude şi în flori 3D © BCU Cluj Un criptic text din fragede nuele Ce dau încet ţărânei albele plânsori.. -Şi în albastrul care se ’nteţeşte Tăind în iinie curată dungi de dealuri, Punctat de licurici şi’ncoronat de cruce, întregul sat, o oază diafană, Mă cliiamă înspre vechile idealuri, Spre basmul cu fugara Cosânzeană, Spre focul de comori ce piere şi străluce, Spre maica ce-a murit şi n’a murit, Spre miază noapte şi spre răsărit... Să încercăm a face viaţa noastră după pilda vieţii Sale. Urmarea lui Iisus Christos Oricât m’aş duce prin palate, Ini re bogaţi, puternici şi frumoşi, Inima mea, ca ţâncul pământului, tot bate, In lamă, pentru cei schilozi, trenţoşi... Iar dacă pietre preţioase sau priviri bogate Trezesc visări, invidii şi dorinţi, Iluminaţii ochi în suferinţă De câine şchiop, râios sau de beţiv Pierdut şi hărţuit de viţiu şi mizerii, M'atrag prelung în cosmicul fictiv Al cerului şi-al stelelor durerii... Şi uneor. străfulgeră în mine Un dor imens de-a face numai bine , De-ia da ca pâinea şi oa apa viaţa mea Săracilor s’o mânce şi s’o bea, De-a i. cea mai umilă fărmitură Din marca Milei Cuminecătură ! 316 © BCU Cluj P O E S I I DE ’ GEORGE VATDA ELEGIE Să-mi mai apropii mâna de chipul tău de fum Când seara cade rece şi gândul e amar, Sau ora ce cuprinde tristeţea mea de scrum Crescută peste vise ca un inel lunar ? In rouă dimineţii când febra nopţii scald Şi calme svomiri umplu aleele ’n grădini Mi-aplec spre tine gândul ca spre un cer mai cald Să-mi mângâi începutul de zi şi să-l alini. Şi ştiu că peste vreme cu pasul meu vei trece Ca nişte păsări triste ce sboară înspre sud Şi ’n inimă-anotimpul încet, o să se-aplece Bătaia să i-o soarbă când n’o s’o mai aud. CÂNTEC TRIST Odorul tatii, odor, In care fir de iarbă să cobor Să-ţi aud glasul Inima şi pasul ? Cine să-mi mai spue tată Când floarea inimii e scuturată ? Şi sufletul cui să i-1 mai adun Clopoţel, să i-1 sun ? Odorul tatii, odor, O să-mi fac aripi să sbor, Până ’n tărâmul celălalt Să văd cât ai crescut de’nalt ? 317 © BCU Cluj GRIGORESCU DE FRANCI SC ŞIRATO Ca în orice activitate umană există şi în opera lui Grigorescu, la început, o problemă ce se cerea rezolvită de artist. E dela sine înţeles că nu putea fi decât una ce este o consecinţă a firii artistului care în anumite împrejurări reacţionează în anumit fel. Dacă împrejurările nu sunt potrivnice omului, când e artist, experienţa vieţii şi experienţa artei va cristaliza problema într’o foarte caracterizată formulare finală. Chiar la un -artist mare nu se poate întrevedea dela început calea pe oare talentul o va urma, mai ales la firi complexe. La Grigorescu, fire fără complexe psihologice, problema se prezintă mai simplu. Dotat cu un instinct sigur, el nu s’a lăsat purtat de alte căi decât cele corespunzătoare sensibilităţii lui. In artă problema se pune în cadrul specificităţii meseriei de pictor, sculptor, muzicant sau arhitect. La Grigorescu va fi în primul rând o problemă a vizibilităţii, ce este o chestiune de optică, totuşi corespunzătoare sensibilităţii. In faţa spectacolului naturii, a naturii necomplicate de intervenţia arbitrară a omului. Grigorescu se simţea impresionat în mod deosebit. Problema aspectului naturii, înţeleasă ca preocupare exclusivă nu este de imuabilă semnificaţie. Orice problemă artistică pusă pedant pe baze ştiinţifice poate fi oricând transformată într’o preocupare de logică exclusivă dacă nu se ţine seama de interdependenţa însuşirilor plastice ale fenomenului natural. Dar, fenomenul natural pentru artist prezintă un complex de probleme şi numai intervenţia arbitrară a voinţei creatoare despică aspectul fenomenului natural în tot atâtea probleme artistice câte însuşiri are obiectul: volum, formă, -spaţiu, culoare, atmosferă, lumină şi altele. i i ; i . O virtute esclusiv specială, c calitate suverană nu exista în natură, în opera de artă da. In natură coexistă toate calităţile sau însuşirile fenomenului la olaltă şi numai sensibilitatea şi mintea separă creând dintr’o însuşire parţială sau din două, sau din trei însuşiri un pretext artistic : opera de artă. Natura nu este un lucru atât de simplu cum simplist se crede imediat ce este vorba de un tablou sau o scul- 3x8 © BCU Cluj (ptură, cărora li se cere un conformism cu nu se ştie sigur ce imagine vagă despre natură îşi face fiecare. Din potrivă este un lucru foarte complex şi plin de faţete T ce sunt în dependenţă unele faţă de altele, unele cuprinzând pe celelalte interpă-trunzându-se, împrumutând unele altora anume proprietăţi. Că unii artişti sunt mai aproape iar alţii mai departe de înţelegerea primară a mulţimii de agramaţi în chestiile plastice, e o chestiune de competinţă şi educaţie artistică. Că mulţimea, prin mulţime înţelegem de multe ori şi pe artişti, se resimte de pildă în faţa operelor din ultimii 10-15 ani ai lui Grigorescu de o anumită complicaţie psihologică gă-sindu-se tulburat un anumit echilibru de reduse cunoştinţe în materie, nu este vina lui Grigorescu. Cu timpul se stabilise asiupra operei lui Grigorescu o anumită opinie defavorabilă lucrărilor din epoca numită „albă“, opinie pornită, faptul e surprinzător, din cercurile artiştilor încetăţenindu-se în urmă şi în ale amatorilor că, anume această epocă cuprinde declinul lui Grigorescu. Afirmaţia aceasta nici până azi deşi a fost repetată de multe ori şi în scris, cu autoritate profesională, nu a fost întărită cu cea mai slabă argumentare. Nu toată lumea, dela început a încercat şi izbutit o adaptare la o nouă circumstanţă artistică ce se ivise în artă odată cu ivirea operei originale a lui Grigorescu din anii de autenticitate în subiect şi viziune artistică. Acest proces de adaptare, suntem mâhniţi să o constatăm, nu s’a înfăptuit nici până azi, pe o mare măsură Că oricine poate la urma urmelor şi chiar are dreptul să aibe preferinţe este evident şi nu se mai discută dar, când este vorba de opinii, atuncea se cere neapărat o argumentare specială ce întăreşte opinia din descoperirea modului defectuos de funcţionare a elementelor plastice cuprinse într’o concepţie de artă sau fie numai în realizarea ei tehnică. De atâtea ori la toate ocaziile s’a repetat această opinie asupra celei mai autentice părţi din opera lui Grigorescu, (încât a devenit axiomă chiar pentru cei mai puţin iniţiaţi în chestiuni de artă plastică. Gânditu-s’au la ce concluzii ne silesc să ajungem criticii lui Grigorescu când susţin că opera lui cea mai personală, mai autentică, nu e sau e foarte puţin valoroasă ? In schimb operele artistului tributare influenţelor de aiurea, ar constitui partea cea mai meritoasă din tot ce a zămislit artistul. Dacă ar fi adevărat pe cât nu e faptul, atuncea ce ar mai rămâne din marele Grigorescu? De ce ar mai fi mare dacă n’ar fi valoroasă opera lui autentică, liberată de influenţe, când a fost capabil să făurească o nouă imagine a ţării lui, o nouă formă de artă necunoscută în ţară până la ivirea lui? Dacă starea afectivă proprie pictorilor este contemplaţia, oameni prin excelenţă vizuali, pentru cari lumea este o succesivă desfăşurare de planuri proectate în spaţiu, divers luminate şi cari constitue pentru pictori principalul temei al aspectelor optice din natură, atunci de bună seamă că Grigorescu este primul artist român ce se găseşte situat în această ipostasă. Mai esie personalitatea lui Grigorescu cu deosebire interesantă pentru cercetător, şi pentru faptul că el e întâiul artist român ce are curajul să renunţe la balastul de erudiţie academică. Epocile de cultură eclectică au infiltrat treptat — în locul concepţiilor pur estetice, cum le-a cunoscut clasicitatea greacă — o nouă estetică, ca expresie a unui clasicism de formaţie academică. Sub înrâurirea acestor discipline intelectuale în primul rând şi, desigur de mare tensiune morală, s’a crezut că opera de artă fiind un produs cultural de su- 3*9 © BCU Cluj premă valoare, trebue şi poate fi şi un excelent instrument cultural. Dacă valoarea didactica a doctrinelor academice e discutabilă fiind din anumit ungliiu social privită problema, din punct de vedere artistic ele sau dovedit direct pernicioase. Scopurile streine de firea operei de artă sunt tot atâtea obstacole ridicate liberei manifestări. Creaţia artistică de mare valoare s’a realizat numai în deplină libertate. Constrânşi sau convinşi, artiştii epocilor amintite compuneau o scenă figurată, o privelişte din natură sau chiar o fisionomie omenească după anumite reguli ce aplicau naturii, un corectiv de natură ideală. Scopul urmărit a fost o stilizare a fenomenelor naturale prin desen, adică o transformare a formelor naturale după concepte ce tindeau la creaţia iluziei unei lumi ideale în care universul se învestmânta intr’o haină de neutrală croială şi coloare. In cele din urmă meşteşugul pictori-oesc, care este chezaşul cel mai sigur pentru valoarea operei, decade ca o consecinţă a sistemului ce mutase obiectivul artistic dela realizare la conţinut. Şcoala picturii franceze — fiindcă spre Franţa ne îndreaptă cercetarea operei lui Grigorescu şi în genere a picturii moderne româneşti — a fost de prea bună calitate pentru ca doctrinele timpului să poată anihila cu totul meşteşugul picturii pe care francezii l-au considerat, totdeauna ca pe o preţioasă moştenire. In pictura românească Gheorghe Tătărescu (1818—1894) şi Sava Henţia (1848—1904), au fost reprezentanţii cei mai autorizaţi ai acestui curent ce în Franţa cu Jacques Louis David (1748—1825), ce îşi afirmă cu toată greutatea personalităţii sale impunătoare confesiunea clasicistă, şi până la Jean Auguste Dominique Ingres (1780—1867) apără, până în pragul zilelor moderne, înalta concepţie a învăţăturilor clasiciste. Generalizarea prin academii a acestei concepţii ce prin eliminare şt epuraţie, aspiră la o cât mai mare îndepărtare de aspectul realist al fenomenului natural, nu a reuşit. Poate s’a pierdut prea mult din vedere că altitudinea clasicistă nu reuşeşte decât personalităţilor de prim ordin, înzestrate cu o cultivată spiritualitate ce nu se găseşte la personalităţi minore sau la temperamente sensuale, cari, de aceea, nu-şi află necesarele condiţii de viaţă într’un ţinut ideal cu climat în fond frigid. O stare sau un fapt excepţional nu se poare generaliza ele. cerând pentru a fi viabile, condiţii de existenţă de asemenea excepţionale. Oricum ar fi, Grigorescu a avut intuiţia justă să asculte îndemnurile firei sale şi să nu pornească pe căile pe care el, cu aptitudinile înăscute, nu le putea urma. De prea multă îndrăzneală nu prea are nevoe Grigorescu, fire rustică în fond, ca să nu se încurce în iţele intelectuale ale unei culturi artistice dobândite în Academii. El, dela început s’a încredinţat pornirilor naturale ce erau contrare disciplinelor de intelectuală constrângere. Firea lui pronunţat subiectivă se găsea contrazisă în cel mai profund strat al sensibilităţii ei de tot ce este prea accentuat construcţie logică. De aceea nu este decât natural faptul că acest om simplu şi tăcut care se încânta de spectacolul în fiecare zi înoit şi unic al naturii, să se simtă nestingherit numai în mijlocul ei. Fiu al pământului, se simte mereu atras de toate aspectele lui şi-i aparţine toată viaţa, din copilărie până la moarte, în Franţa oa şi în România. In epoca primei tinereţi, petrecute de Grigorescu ca pictor bisericesc, pe la mănăstiri, el nu a cunoscut altă preocupare. Cele două clase primare pe care le avea nu-i tulburase mintea cu probleme cari, dacă existau pentru foarte tânărul pictor, nu erau decât de specialitate. Meseria de zugrav le are şi ea pe ale ei. Pictura bisericească a timpului era pictura lui Tătărescu şi a discipolilor lui, practicată 320 © BCU Cluj in concepfia apusului catolic, străina de mai multe ori faţă de spiritul ortodox. Era pe atuneea tocmai vremea spiritului inovator prin exces pe toate căile, ce-şi găsise şi în artă loc de acţiune şi experienţă. Procesul de adaptare la formele de viaţă occidentală era în toi iar tinereţea fără experienţă a lui Grigorescu nu putea lua postură potrivnică. Sentimentul său viu, înclinat spre natural, se exprima chiar mai liber in limitele acestei concepţii artistice ce căuta o animare a vechilor forme bizantine. Nu relevă el oare cu satisfacţie lauda jupânului zugrav, întâmplată la zugrăvirea bisericii dela Zamfira, că îngerul făcut de Grigorescu e „leită Măriuca popii, dar parcă-i şi mai frumoasă aici”. Tot aşa la Agapia el relevă că i-a pozat cutare profesor sau cutare măicuţă. Grigorescu nu simte nici o contrarietate în faptul că sfinţii lui par sfinţi vii Dinpotrivă, este adânc impresionat de naiva minunare a aceleia ce după Vlahuţă „îşi vede tinereţea acolo, aidoma gura şi ochii ei...“ Prin urmare reprezentarea realităţii îl interesa pe Grigorescu, îl interesa formularea adevărului care pentru el este conformitatea cu natura. Desigur, în arta lui cu caracter bisericesc un adevăr limitat. Valoarea adevărului religios, a magiei mistice exprimată în chipul lui Hristos prins în liniatiiră bizantină nu o bănu-eşte încă. In această a lui pictură e urmărită o contopire a elementului divin cu cel uman. Rezultatul este o plăzmuire a minţii ce gândeşte, a minţii ce nu poate concepe iraţional, calitate proprie artelor primitive. Nu insistăm asupra acestei constatări decât din intenţia de a stabili vioiciunea sentimentului natural al Iui Grigorescu, ce-1 va caracteriza în toate operele sale. De altfel răspunderea pentru introducerea spiritului occidental în pictura bisericească nu o poartă el, arta lui continuă doar formula vremii. Mai superioară a lui, fiind lipsită de retorica statuară, cât şi de tendinţă de idealizare a picturilor lui Tătărescu. Idealizarea e o teoretică aureolare a realităţii, e metoda ce transformă realitatea pe cale raţională şi tocmai acest lucru Grigorescu ba detestat totdeauna. In vremea şederii lui Grigorescu la Paris, unde luase parte la un concurs la Belle-Arte, pentru definitivarea lucrărei ce reprezenta „O luptă între doi păstori” când i se oferă prilejul să plece la Fontainebleau, să facă studii de arbori, el pleacă şi plecat rămâne trei ani de zile. II reţine prizonier farmecul naturii, îl reţine ancestrala lui înclinare pentru o existenţă necomplicată pe care o află în mediul ţărănesc şi în forfotea la artiştilor ce populau satul Barbizon, din marginea pădurii Fontainebleau. Anii petrecuţi de Grigorescu la Barbizon au fost cei mai fecunzi prin îndemnurile primite, prin investigaţiile făcute în faţa naturii şi mai ales prin riguroasa disciplină a meşteşugului pictoricesc. Toată seva picturală, bogată ca o revărsare florală de primăvară în dumbravă, şederii lui la Barbizon se datoreşte. Această sevă persistă chiar atunci când, peste ochii pictorului, amurgul vieţii coboară un văl ce estompează colorile şi cerne lumina ca o pulbere peste imaginile naturii. La Barbizon, el se convinge de insuficienţa şi sterilitatea procedeurilor academice din care nu putea desprinde nici un rod. Prin lipsa de sensibilitate primară desigur că academismul nu a putut inspira firii sale rustice decât oroare. Lângă pictorii din Barbizon el deprinde meseria pieturei de şevalet şi ia contact intim cu existenţa reală a lucrurilor din natură. Acolo pânzele lui se încarcă de o vibrare colorată ce ne face să ne gândim la Diaz, Rousseau; acolo găseşte pentru un moment, o expresie liniară — Ţăranca franceză — ce-1 apropie de Millet şi o expresie 321 © BCU Cluj plastică viguroasă pentru Păzitorul dela Chailly, cărare oe duce la culmile artei lui Courbet. La sosirea lui Grigorescu, şcoala dela Barbizon se găsea puternic întemeiată, cei mai mulţi dintre pictori aflându-se ir» plină maturitate a vârstei .şt talentului, fiecare dintre ei ocupa un loc important în mişcarea artistică a vremii. Potecile dela Fontainebleau pe care umblă acum tânărul român în vârstă de 23 de ani, erau cele bătătorite de galenţii pictorilor ce-şi purtau celebritatea î,n bluze şi sărăcia cil voe bună. Poposit proaspăt în mijlocul lor, se orientează repede graţie isteţimei Iui native. Inteligenţa lui iscoditoare se convinge dintr’o furişată aruncătură de ochi la lucrările celorlalţi că, aci, s’a întâlnit cu o expresie picturală nouă de un mai accentuat conformism faţă de natură decât tot ce văzuse până aci în muzee. Peisajul, ca şi figurile reprezintate, nu aveau nimic eroic, erau făpturi ale pământului cum le cunoscuse de acasă, de la ţară, dela Zamfira, dela Agapia. Arta Barbizonului vorbea un grai pe înţelesul lui şi e explicabil cum Grigorescu, rustic prin fire, domol prin temperament, s’a simţit de îndată între ai săi în mijlocul oamenilor simpli, necomplicaţi, cum erau pictorii dela Barbizon. In faţa şevaletului, acest copil spe-rios în lume, nu s’a arătat niciodată sfios. Instalat, în faţa naturii, el învăţa repede cum să-i desluşească înfăţişarea. Studii de figuri după natură mai făcuse el 1a Agapia, dar erau studii făcute în vederea zugrăvelilor bisericeşti, nu pictase modelele de dragul lor, ispitit de individuala lor înfăţişare, le pictase pentru că înfăţişarea lor era potrivită scopului şi destinaţiei speciale. De astă dată era altceva. Ya picta numai pentru plăcerea lui şi de dragul făpturilor lui Dumnezeu. Ce îl interesa pe Grigorescu în primul rând, e să înveţe cum trebue văzută natura. învăţătura aceasta, numai cultura ochiului i-o poate da şi această cultură şi-o însuşeşte într’aşa măsură cum până la el nimeni în pictura românească nu a avut-o şi nici nu o are după el, nici chiar Andrecscu. Postura aceasta nouă a avut ca prim rezultat o mai apropiată reproducere a realităţii văzută mai conştient, fără intervenţia fantasiei ce exaltă proporţiile, ca la romantici, înfăţişând o realitate mai umană mai potrivită omului normal. „Paysage intime" înseamnă natura nestilizată, înseamnă o cât mai nemijlocită reproducere cu vioiciune tinerească ce vrea să fie o noutate a viziunii. Adică, ce se numea în acel moment astfel. In vremurile următoare pictura a cunoscut un şi mai pronunţat progres în acest sens, am spune o instantaneitate a momentului fugitiv de care şi Grigorescu la timpul său va lua cunoştinţă. Oricum vor veni lucrurile mai târziu, deocamdată, din îmbinarea acestor elemente rezultă o artă plină de vigoare (Rousseau, Milet, mai târziu Courbet) de expresie şi gingăşie coloristică (Diaz şi Corot), de robust naturalism (Troyon) şi de tristă poesie pastorală (Jacque). Cu toţii vor trezi la Grigorescu sentimentul şesurilor natale, prin similitudinea proporţională a subiectelor de aci cu cele de acasă. Dela Rousseau şi Milet învaţă desenul şi construcţia; dela Courbet, vigoarea expresiei formale; dela Diaz, coloarea iar de la Corot subtilul meşteşug al valorilor. In această scurtă prezentare nu vom întreprinde o analiză a unor tablouri izolate din ansamblul producţiei artistului; semnalăm numai asemănările, concen-trându-ne atenţia mai mult asupra circumstanţelor şi a concepţiilor artei timpului în care arta lui Grigorescu se însumează şi, mai ales, asupra aportului pe care îl aduce prin desăvârşirea viziunei lui personale. Intre influenţele suferite de Grigorescu se relevă de către biografi cu deosebire influenţa lui Corot ca cea mai evidentă şi deci rodnică pentru întreaga structură a personalităţii artistice a lui Grigorescu. Intr’adevăr între Corot şi Grigores- 322 © BCU Cluj cu se poate stabili o apropiere. Insă nu trebue să o acceptăm prea intimă, prea bazată pe o identitate de concepţie artistică sau tehnică primită pe baza unei afinităţi temperamentale. Ce-i apropie e mai mult o facultate comună, facultate cu totul fermecătoare, înainte de toate de natură optică, foarte naturală când vorbim de pictori. Amân-doui ,au această simpatică proprietate de-a găsi în natură elementele formale şi co-loristice ce se aseamănă şi se contopesc, fără rezistenţe, în mod armonic. La Corot această contopire izbuteşte să împrumute obiectelor ce compun tabloul, un fel de o-mogeneitate, ce izbuteşte o confundare în aceeaşi tonalitate. La Grigorescu această fuziune a elementelor formale nu se arată de Ia început, coloarea specifică fiecărui obiect ca şi forma lui este păstrată, atenuantă e adevărat, dar perfect distinctă şi clară. (Moara pe valea Buzeului, Sub muche, La han, Cârciuma dela Oraţii). Totuşi mult mai târziu, atuncea după ce Grigorescu se va fi stabilit definitiv în ţară, când viziunea lui se va fi realizat, atuncea se va constata iar o aparentă apropiere care în fond înseamnă o definitivă deosebire după cuim se va vedea la timp. Corot are o categorică preferinţă pentru o întrepătrundere a diferitelor planuri, pe când Grigorescu dimpotrivă le demarchează în trepte spire profunzimea tabloului. Pentru Corot esenţiala însuşire a tabloului e frumuseţea tonală, care este datorită echilibrului, tonurilor după însăşi definiţia lui. Un văl de griu-argintiu se întinde peste colori ce din această cauză sunt topite în surdina tonului general cu o lumină stinsă care în fond nici nu este lumina peisajului de plin aer, ci mai curând este o luminare, o înviorare a tonului zis de galerie. Deşi prin această luminare Corot a dat un mare impuls spre peisajul impresionist, Grigorescu însă, acest ton nu-1 foloseşte niciodată. Coloarea lui Grigorescu, de tonalitate deschisă, luminoasă dar cu nuanţele olar exprimate, ce nu se confundă în tonul general, deşi ele sunt consonante ale acestui ton. învelişul atmosferic e acela rezultat din tonul predominant al tabloului şi nu este deloc, gris-ul lui Corot predestinat de pictor pentru stabilirea acordului coloristic. Tehnica lui Grigorescu e caracteristică temperamentului său nervos, iute, ce accentuează valorile diferenţiale, pe când pensula lui Corot alunecă desmierdător pe o infinită gamă de nuanţe insezizabile, totul fiind uşor, cursiv, cu accente abia indicate. Corot nu delimitează prin contur ,nici Grigorescu de altfel, la care în schimb existenţa corporală e mai reală graţie delimitării contrastelor de lumină şi umbră. Grigorescu, până la urmă, chiar în ultima epocă, păstrează obiectului volumul său oricâtă lumină ar invada motivul, pe când la Corot, lumina e slabă şi luminează discret sau difus motivul, mai totdeauna văzut în ore crepusculare. Intr’un fel am anticipat asupra evoluţiei artistice a lui Grigorescu spre a lămuri problema influenţei lui Corot în cadrul peisajului intim, şi a influenţelor diverse ale şooalei dela Barbizon. Cea mai mare calitate a acestui sihastru e sinceritatea. Nu sinceritatea ce urmăreşte identitatea formei artistice cu forma naturală, nu pe aceasta o avem în vedere fiindcă, pentru fiecare artist adevărul înfăţişărilor naturale e altul. E altul dela artist la artist fiindcă şi sensibilitatea retinei este diferită după cum, diferit e şi sentimentul care în definitiv e hotărîtor. Mai ales pentru un artist la care lumea văzută se transpune în colon iar nu în linii, deşi, e valabilă şi aceiaşi lege. Sinceritatea la oare ne gândim e viziunea personală, liberată de viziunea predecesorilor. După anii petrecuţi la Fontainebleau şi Barbizon, unde Grigorescu a deprins să vadă natura ,să desluşească raporturile între elementele artistice, odată venit şi aşezat pe plaiul natal îşi desăvârşeşte viziunea şi consecvent îşi schimbă şi paleta. Trebuea să şi-o schimbe fiindcă odată cu schimbarea geografică s’au schimbat toa- 323 © BCU Cluj te condiţiile de formă, lumină şi atmosferă. Pictor autentic, cu un ochiu extrem de sensibil pentru tonul local, el mu ar fi fost în stare ca alt pictor dela noi să înfăţişeze Egiptul şi România, Veneţia şi Baleicul sau Techirghiolul, o natură moartă sau o figură vie cu vecinie aceleaşi colori mohorâte, cu aceiaşi lumină la toate. A fost în mod pripit condamnată, ultima perioadă a operei lui Grigorescu, care înseamnă totuşi un apogeu al artei româneşti. Explicaţia acestui fapt trebue căutată în cultura şi evoluţia lui artistică, care e experienţa meseriei, ce depăşise pe aceia a contemporanilor săi. Problemele urmărite de el, în viaţă fiind, nu intrase încă în conştiinţa artiştilor români; iar după dispariţia lui, Luchian şi mai târziu Camil Ressu, vor muta pe alt plan preocupările artistice. După anul 1906, pictorii I. Al. Steriadi şi N. Dărăscu, vor realiza în alt spirit problemele impresioniste. Rezultatul la care ajunge Grigorescu se datoreşte contactului intim cu natura care a fost mai mult vizual decât raţional şi, în acest sens, mai extensiv decât la Luchian sau Andreescu. Ca să descifreze ultima taină a aspectelor naturale, pentru ca analiza fenomenelor naturale să fie dusă parcă la ultimele consecinţe, a fost nevoe de un ochiu cu o conformaţie optică extrem de sensibilă. Pictorul Grigorescu a fost fericitul posesor al acestui aparat de optică ideal, graţie căruia a reuşit să treacă bariera impresiei primare ce este în artă forma nediferenţiată. In ultima fază a artei sale se operează o desprindere de formule particulariste, individuale, proprii obiectelor, ele aflându-se contopite şi integrate în orchestraţia coloristică ce generalizează forma aspectului total. Ce pare că este numai o evocare e totuşi realitate şi numai necunoaşterea fenomenului natural în toate aspectele sale a putut face ca o cucerire supremă să fie greşit înţeleasă şi luată drept o scădere. Cine a fost deprins de o educaţie unilaterală ce cunoaşte numai aspectul formei închegate convenţional, văzută într’o lumină arbitrară, de intensitate scăzută, numai acela mai poate vedea într’o formă rece şi împietrită un ideal de frumuseţe ce-1 va îndepărta pentru totdeauna de forma de artă vie, unduitoare, a naturii văzută sub văpaia luminei solare. Pentru aceştia arta lui Grigorescu rămâne o neînţeleasă spulberare de colori. ' ! Arta ultimilor cincisprezece ani ai lui a fost de sublimare, o artă a nuanţelor luminoase ce izbuteşte o părelnică transfigurare a fenomenului natural. Am spus părelnică fiindcă aceste efecte de lumină au fost realmente văzute de pictor, şi se pot vedea de oricine poartă interes problemelor de optică. Problema luminei a fost de Grigorescu conştient urmărită în toate aspectele ei. Fiind vorba de un fenomen existent în natură, nu mai poate fi vorba de feerie sau poetizare decât ca termen de comparaţie literară prin care latura estetică nu este deloc atinsă. Coloarea fiind o însuşire a corpurilor, intră în seria fenomenelor perfect se-zizabile văzului, e concretă ca şi lumina notându-le pictorul, prin diferenţierea nuanţelor de coloare proprie obiectului. Arta lui Grigorescu nu este abstractă prin tendinţă, ea nefiind un produs al raţiunii, este dimpotrivă rezultatul observaţiilor făcute în natură. Prin faptul că este olar vizibilă ochiului, lumina este o realitate tot aşa de concretă şi indiscutabilă ca şi atmosfera care deşi nu este corp tangibil, prin faptul însuşi că are o densitate şi o pondere, este trecută printre fenomenele fizice. Feerie poate fi pentru spectator, fenomenul luminii, în realitate e tot ce poate fi mai real, tot aşa de reală ca şi forma care, pentru pictor, este tot în funcţie de lumină. Această epocă e, prin tendinţă, dacă nu totdeauna prin realizare, un apo-greu. urmărind o completare a scopurilor artistice prin integrarea unui element nou ca factor determinant în componenţa tabloului impresionist. 324 © BCU Cluj Realitate nu este numai o singură calitate — aceea formală, de pildă — a fenomenului natural care se poate să aibe în tablou calităţi diferite, asupra cărora artistul insistă: volum, formă, spaţiu, coloare, atmosferă, lumină, toate constituind totalitatea aspectului din natură. Lumina cucerită prin captarea nuanţelor de coloare e una din faţetele aspectului total al obiectului sau în general al naturii. Că forma suferă o transfigurare e adevărat, dar o transfigurare în limitele plasticului, fiind o rezultantă obţinută prin intervenţia simţurilor, nu a raţiunii, pictorul reproducând in acest caz numai ce a văzut. O transfigurare obţinută prin mijloace raţionale este de fapt o transpunere a realităţii ce se cheamă stilizare cum este de pildă arta bizantină. Deosebirea dintre conceptul bizantin şi arta naturalistă e că bizantinismul este o spiritualizare a elementelor plastice — forma şi coloarea — din natură, ce nu este cazul artei naturaliste care e reproducerea iluziei existenţei fenomenului natural în opera de artă. Intre aceste două concepţii diametral opuse, se aşează postulatul clasicismului, tot o spiritualizare realizată însă după modelul viu cu scopul transmiterei fiorului artei în sensibilitatea spectatorului prin vehiculul documentului realist, spre deosebire de postulatul bizantin care nu cunoaşte modelul viu şi de cel naturalist care nu cunoaşte decât natura. Aşa numita spiritualitate din ultima fază a lui Grigorescu e realmente o transfigurare, mai mult o consecinţă a rafinării simţurilor, iar nicidecum o raţională orientare a spiritului dispreţuitor faţă de legile naturale. Un liric prin sentimentul personal deci un impresionist. Pe acest hotar se aşează opera maturităţii lui Grigorescu. Căci dacă avem dreptul la preferinţe personale care se îndreaptă spre anume opere sau epocă, nu avem dreptul să valorificăm opera unui artist în afara limitelor voite de el, urmărite de el. Realizările artistice pe oare conştiinţa lui Grigorescu le recunoaşte ca expresiune a simţirei sale, sunt cele impresioniste. Toate mărturiile verbale ni-1 arată mişcat de intenţiile impresionismului. In locul obiectului determinat în formă şi coloare, impresionismul ne oferă aspectul colorat ca pe un echivalent cu jocul şi fluturarea luminei. „Ce ne sont pas de etres, mais des attitudes d’etres, des valeurs c est â dire la reali te“. (Camille Mauclair: ,,L’impressionisme“). Din fuga momentelor şi aspectelor se încheagă imaginea lumei prin pete de coloare. Totul în Univers pentru pictorul impresionist nu este decât coloare, pată de coloare divers nuanţată. Din întrepătrunderea petelor de coloare sub influenţa solară rezultă cerul, pământul. Pata de coloare privită ca moleculă ce se resfiră în nuanţe infinite, trebuie totuşi să se organizeze prin aglutinare într’un singur organism care e tabloul. O pată de coloare fiind considerată ca frumuseţe singulară, iar toate petele de coloare ca o melodică vocalizare, de aceea, impresionismul nu se poate exprima decât în acorduri minore. Cerul impresionist nu se întunecă de drama furtunei... De aci nota minoră, lirică, precum şi graţia în dicţiunea pensulară, de aci şi preferinţa pentru subiectul minor prin înfăţişare. Desigur că, firea lui Grigorescu lesne impresionabilă şi la care sensaţia optică e atât de vie şi instantanee, l-a împins — între alte influenţe — spre impresionism şi „plein-air“. . Totuşi între impresionismul aşa cum îl cunoaştem din pictura franceză şi realizările lui Grigorescu este o mare deosebire, am spune fundamentală. Motivul tabloului la Grigorescu nu este pulverizat sub influenţa solară ca la Monet bunăoară, sau prea slăbit în structura formală, ce se urmăreşte conştient în lucrările lui Manet din epoca pronunţat impresionistă. La Grigorescu înfăţişarea rămâne pe deplin închegată, păstrând compact volumul obiectului ce îşi menţine, în pla- 325 © BCU Cluj Jiul pe oare se aflu în tablou relaţiile lui spaţiale. Spaţiul la Grigorescu este o problemă in sine care conferă tablourilor lui o notă cu totul specială prin faptul că, planurile sunt totdeauna precis determinate. (Car cu povară, col. Statului; La pă-şunat, col. E. Costinescu; Pe valea Şiretului, col. Dr. Young; Pe plaiu, col. Club Tinerimea; Pe bucegi, col. Palat Regal; Printre dealuri şi muscele, Pinacoteca Statului; Căratul fânului; col. Goodwin). Impresionismul occidental a păstrat totdeauna ceva din efectul decorativ al planşelor japoneze ce au Contribuit şi ele la formularea viziunei impresioniste. In tablourile lui, chiar în acelea din epoca impresionistă, foarte rar se întâmplă ca obiectele să aibe o existenţă difuză, aproape disolvată în atmosfera tremurătoare, strălucrndă de licăriri luminoase. Din epoca de la Barbizon el îşi păstrează sentimentul viu pentru existenţa formală a lucrurilor, ee-1 va împiedeca să cedeze prea mult preocupărilor de atmosferă, de teama distrugerii obiectelor prin anihilarea formelor cum se vede la Monet. Puterea de pătrundere a luminii prin corpuri, ce le conferă o anumită transparenţă, e o problemă, care pe Grigorescu îl lasă rece. Pasta consistentă a colorilor sale contribue la rezistenţa opusă prea accentuatei transfigurări care ar fi răpit odată cu existenţa corpurilor şi consistenţa necesară organismului coloristic al tabloului pe care Grigorescu îl preferă să fie închegat. Arta picturii el o înţelegea exclusiv ca pe o artă a colorilor, a motivului transfigurat prin senzaţiile luminoase fără intervenţia liniilor pe care le privea pe bună dreptate ca pe un expedient convenţional. Postura impresionistă a lui Grigorescu conţine şi renunţări faţă de concepţia realismului de la Barbizon, în sacrificarea detaliului verist cu tendinţa lui de individualizare. Detaliul formal deşi continuă să existe, o face însă numai ca nuanţă de coloare, fără altă semnificaţie. Predilecţia lui Grigorescu pentru aşezarea subiectului contra luminei e un procedeu al şcoalei de la Barbizon pe care Grigorescu îl păstrează şi pe timpul pos-turei sale impresioniste. Ge obţine el prin acest procedeu este o concentrare a valorilor ce-i permite o prezintare mai concentrată şi de aceea de multe ori mai impresionantă din cauza masselor compact concentrate, cum se poate vedea în tablouri ca : Pe valeu Şiretului, Printre dealuri şi muscele. Opera lui Grigorescu este convingătoare, fiind o oglindire a specificului rural văzut prin prisma personalităţii sale care a văzut şi revăzut în faţa naturii fiecare formă şi coloare în raport cu coloarea locală. Dragostea lui de adevăr nu cunoştea o suprapotenţare, în prezintarea subiectului ,isvorîtă dintr’o idee preconcepută — cum a fost cazul celor mai mulţi sămănătorişti — fie de ordin social, cultural sau artistic. Arta lux este o artă organică, izvorîtă ca expresie a sensibilităţii sale afinate. De aceea, opera lui a rămas unică ,deşi cortegiul de imitatori a făcut totul ca să-I compromită, prin introducerea elementului literar. Specificul românesc — în plastică, caracteristicul formelor şi colorilor — Grigorescu cel dintâiu, îl descoperă. Această calitate îi rămâne şi mai tâTziu când încurajat de sentimentalismul naiv, dar devotat al prietenilor, se simte îndemnat la realizări cari nu au fosi să fie ale lui, Expresiunea plastică potrivită temperamentului său a fost stilul naturalist, obiectiv la început, primind în urmă orientarea subiectivă, în limitele concepţiei impresioniste care a fost expresia artistică a epocei sale. Impresiunea momentana e considerată decisivă pentru ţinuta artistului în faţa fenomenelor naturii. Prima impresiune despre obiect nu este tuturor comună, este de la om la om diferită, după cum diferită e şi împrejurarea în care ea se produce. In arta impresioniştilor, pri- 326 © BCU Cluj ma impresie e preferată fiindcă poate fi diferită şi unică, fără controlul raţiunei. Forma lucruriloi nu mai este determinată şi fixată în amănunt, ca nefiind statornicită prin lungi contemplări şi revizuiri. Cu un cuvânt intervenţia raţiunei, în faptul perceperei vizuale, e socotită arbitrară şi tulburătoare pentru zămislirea operei de artă. Monografia lui Grigorescu scrisă de Al. Ylahuţă, ca şi aceea a d-lui Yirgil Cioflec, aduc preţioase mărturii, din spusele pictorului, care dovedesc că era perfect orientat asupra ţelurilor finale ale operei de artă impresionistă. Dela faptul momentului unic de impresiune optică — deci de coloare, lumină şi atmosferă — Grigorescu ajunge la concluzia momentului sufletesc unic, ca singurul determinant pentru ţinuta totală a operei sale. Un pictor dotat cu prisosinţă de natură, refractar impresiunilor de tristeţă, care ştie să elimine dm opera sa orele de îndoială, de incertitudine, înfăţişând-o numai cu latura luminoasă a personalităţii sale artistice. Lumea, ţara lui, pentru el era gătită în găteli din cele mai strălucitoare, cu nimburi de lumină venite parcă din alte tărâmuri. Ţiara lui, ţara neamului acestuia de ţărani, lui i se prezintă aproape fără voia lui într’o transfigurare datorită unui moment emotiv şi optic ce preface realitatea în viziune. Graţie artei lui generoase prin frumuseţea ei, departe de orice singularizare sentimentală, poporul său recunoaşte în el pe reprezentantul său cel mai autentic şi La însoţit voios pe calea triumfului până în clipa din urmă. Această iubire nu au izbutit să o întunece vameşii criticii de artă. 327 © BCU Cluj CRONICI IDEI, OAMENI, FAPTE FILOSOFIA LUI XENOPOL FAŢĂ DE INOIREA SPIRITUALĂ A VEACULUI — Cu prilejul unei aniversări — Trăind contemporaneitatea cu luciditate, ne dam seama de marea urnire a veacului nostru pe plan de spiritualitate. Un aspect al acestei trăiri în lumea noastră românească se arată în actualul proces de interiorizare în spre unicitatea noastră etnică. De aceea faptul de „a pune oglinda în faţa realităţii" româneşti, ceea ce fac scrierile interesante ale lui Crainic, Blaga etc... e un act de vie actualitate, menit să întâlnească — se înţelege dela sine — mâna întinsă a adeziunilor, sau să işte războiul controverselor. Deşi călcăm sub zările aceluiaş destin, în convieţuirea noastră spirituală cu Apusul nu mai suntem copiii ascultători de altă dată şi cuminţenia de atunci ne jenează acum ca o vasalitate. De ce uităm, însă, că n’am fost permanenţii debitori ai acestui luminos Apus şi de ce să nu ne amintim că i-am aprins şi noi, măcar din când în când, câte o lumină ? Ca de pe comorile tăinuite în sânul pământului, din basmele noastre cu jocuri de comori, s’au ridicat şi la noi peste zăcămintele sufletului românesc flăcări de spiritualitate, spirite universale. Pe piaţa schimburilor spirituale, n’am întins dar mâna, mereu pentru a primi. Ne apropiem eu asemenea gânduri de acea „Theorie de rhistoire", astăzi, la 30 de ani dela apariţia ei (în 1908), lucrare plină de prestigiu, în care compatriotul nostru Xenopol expunea, pentru uzul străinătăţii, conoepţiunea sa filosofică asupra istoriei, definitiv rotunjită. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Xenopol a rămas numai „marele istoric”; opera sa filosofică însă, a găsit o bună preţuire în Apus, fiind considerată ca o contribuţie de mâna întâi. Au trecut treizeci de ani dela data însemnată mai sus şi patruzeci dela forma primă a gândirii sale filosofice, prezentată în 1898 sub numele de ^Principiile fundamentale ale Istoriei", răstimp ce legitimează întrebări ca aceasta: oare ce ne 328 spune azi viziunea filosofică a compatriotului nostru ? Scrisul lui Xenopol (lucrările de filosofia istoriei) se leagă de acea epocă — a doua jumătate a secolului al XIX — în care istoria trecea un examen hotărâtor, examenul fundamentării sale filosofice. împotriva imperialismului pozitiviştilor ce voiau să anexeze şi istoria la ştiinţele naturii — ştiinţe care despoaie realitatea vie de tot pitorescul diferenţiatului şi unicului şi cer-nând-o prin sita abstracţiunii o ajustează şi imobilizează în geometrice scheme şi legi atemporale — cât şi împotriva pesimiştilor care contestau istoriei titlul de ştiinţă, fiindcă vedeau că devenirea nu poate fi înţărcuită în asemenea legi, Xenopol (alături de Windelband şi Rickert) aşează istoria pe temelia principiilor propriei sale logici, făcând din ea o ştiinţă a individualului şi a devenirii. Realitatea istorică este creaţie nesfârşită şi de aceea neîncetată schimbare la faţă. Dar ştiinţa fără sistematizare nu există. Sistematizarea — pe care în ştiinţele pozitive o face legea — în istorie se înfăptuieşte, la Xenopol, prin seria istorică. Seria e un lanţ de fenomene ce se’nnoadă cauzal, fenomene ce gravitează în jurul unor tendinţe dominante; e ciorchinele de întâmplări grupate pe axa unor dominanţe istorice, variabile după epoci. Seria e „fizionomie” a timpurilor trecute şi nu „sistematică — dacă ne e îngăduit să folosim aceste expresii de mai târziu ale lui Spengler. Dar, după cum ne-am obligat, nu prezentăm aci teoria istoriei din sistemul lui Xenopol, ci încercăm numai — eu prilejul amintitei aniversări — să privim în lumina actualităţii câteva concepte de filosofia istoriei şi a culturii, de temelie în gândirea sa (dintre care primul e seria); concepte ce astăzi prezintă mai mult aspectul unor prestigioase proeminenţe ale mentalităţii © BCU Cluj (gândirii) secolului trecut, decât o viziune nouă, în prag de secol înnoitor. In primul rând de luat în considerare este marele fapt de a se fi lămurit .mai bine de către aceşti filosofi ai istoriei, specificul a ceea ce se numeşte „univers-istorie”, faţă de „universull-natură”, cele două feţe ale realităţii. Astfel omul intră mai adânc în lumea problemelor sale cele mai intime, astfel se poate deplasa axa gândirii filosofice spre domeniul acestor preocupări mai specific umane. In alvia aceasta a unei mai juste înţelegeri a timpului ca nesfârşită noutate, ca „durată creatoare” (fiind unicitate şi ireversibilitate) se pregăteşte înţelegerea contemporană a destinului popoarelor, a filosofiei culturii, ilar din iraţionalismul inconştientului istoric şi din demonismul curgerii istorice, înţelegerea tragismului modern. Noţiunile acestea de unicitate ş; ireversibilitate, de iraţional — prezente şi în gândirea lui Xenopol — vor întuneca de tot concepţia despre devenirea istorică înrădăcinată în ultimele două secole, după care timpul e doar un vehicul al unor transcendenţe, ca: umanitatea (după Herder), trecerea della necesitate la libertate şi raţiune (după Kant), spiritul universal (după Hegel) etc... Despre natura „universullui-istorie”, în cuvinte ce sună apropiat de textele lui Xenopol, .spune şi Spengler următoarele (cităm după traducerea franceză din 1931): „Văd în istoria universală icoana unei nesfârşite formări şi transformări, unei morţi miraculoase de forme organice”...3); din această înţelegere porneşte concepţiunea sa atât de actuală despre organismul culturilor, henmetiismul lor, procesul istoriei ca destin, istoria ca „biografia marilor culturi”. Noţiunile acelea ce formează astăzi coloanele de susţinere ale unei viziuni nouă, sunt aceleaşi şi la Xenopol, dar pe ele sălăşlueşte mai departe sufletul altui secol. Astfel, cum mai sus s’a amintit, şi filosoful nostru a înţeles istoria ea un torent ireversibil, iraţional şi imprevizibil (ca orice act de viaţă şi creaţie) fiindcă isvorăşte din genunea inconştientului istoric — de aceea nici nu caută el „legi” în devenirea istorică; „seria“ sa nu e lege, ci un principiu de sistematizare mult mai înmlădiaibil după viul şi prospeţimea istoriei, este (repetăm) „fizionomie” şi nu ^sistematică”. Iar principiul suprem al dinamismului istoric din metafizica sa, evolu-ţiunea (deşi un termen tare nedeterminat, fiindcă istoricul-filosof, căutând să ocolească esenţele metafizice, a lăsat suspendat în golul tuturor impredziunilor acest demiurg al tuturor metamorfozelor istorice) e înzestrată cu toate spontaneităţile, cu toate libertăţile, cu toate... 1) O. Spengler: Le declin de l'Occident, I pag. 49 însă numai în felul în care şi teologii vorbesc despre D-zeu, adică fără celle ce ar contrazice esenţa Sa: bunătatea, perfecţiunea, etc. Astfel, deşi drumeţia paste veacuri a evoluţiunii este atât de capricioasă, deşi urcă uneori sau coboară alteori, deşi aci aţipeşte în repaosul odihnitor sau urcă mai încolo precipitat clina progresului, evoluţia are un sens: în genere ea urcă mereu, dela natură şi inorganie spre umanitate, adică spre dominarea naturii de către om prin procesul culturii .sub întreitul aspect al adevărului, binelui, frumosului. Ga rostogolirea bulgărelui de zăpadă, curgerea istorică însemnează cam tot pe atâta şi progres. In felul acesta, istoria universală, cum va spune Spengler ironizând optimismul acesta progresist, e un fel de tenie ce prepară la nesfârşit epocă după epocă. Optimismul lui Xenopol e chiar nesfârşit: popoarele nu mai pier, ci doar cad şi se ridică; iar cultura noastră (înţeleasă în sens universalist, căci acei factori istorici: rasă, mediu, caracter naţional, sau forţele confluente ale evoluţiei: mediu spiritual, marile personalităţi, hazardul etc... sunt menite numai să dea o coloratură aparte unei realităţi unitare) e numai la începutul unui drum, drum fără capăt poate, pe care îl va străbate de acum călăuzită de făclia ştiinţei. A murit cândva o cultură, oea antică, dar nu prin „destin” cum va spune filosoful morfologiei culturilor, mereu amintit aci, ci prin-tr’o deficienţă intelectualistă şi etică: era numai parţial bazată pe adevăr şi bine, dovadă „le peu de developpement des sdences et l’escla-vage”. Iată dar cum istoria, privită cuprinzător peste volumul seriilor, nu mai e contingenţă (cu tot inconştientul şi capriciile ei), ci înlănţuire pre-formată. E lămurit atunci că rolul omului (conştiinţa şi voinţa omenească) e secundar, că el e numai un instrument al acestei traniscedenţe tutelare, care poate întrebuinţa faţă de el chiar şi viclenia (aidoma acelei „List der Vemunft” a lui Hegel): „Le role de la consdence en histoire est donc d’aceompagner le developpement, en lui servant de miroir” J) „L’histoire tout entiere atteste ce fait, que l’evolution c’est-â-dire le progres ou le recul des sodetes, s’accomplit sans la volonte des inidividus qui Ies composent”2) „Ce qu’on appelle faute, manque d’energie, man-que de previision, ou par contre, habilite, sou-plesse d’esprit... ne sont en definitive que Ies moyens que rinconscient emploie pour realiser ses fins”*). Această scurtă reprivire a noţiunilor fundamentale din opera odinioară de răsunet a lui Xenopol ne arată că în cele trei decenii (sau 1 1) 2) 3), I hfior e de 1 histoire, pag, 237 290 şi 295. 329 © BCU Cluj patru, dacă plecăm cu socoteala dela 1898), în răstimp destul de scurt deci, cariul vremii a ruinat trăinicia sintezei sale filosofice... aşa cum se întâmplă atunci când pe crugul vremii, veacurile îşi ies din cadenţă şi se dezbină. Viziune optimistă, progresistă, raţionaliistă (deşi sistemul său, dela o vreme, pătrunde în umbrele iraţionalului istoric), continuitate, universalism, lipsă de tragism.., prin toate acestea Xenopol e un fiu spiritual al secolului trecut. Pentru „omul nou” mentalitatea ultimelor secole e un sol epuizat şi de aceea el umblă după o altă înţelegere a vieţii. Transcedenţele tutelare s’au arătat mincinoase, de aci, lozinca reîntoarcerii In realitate (la existenţă, cum spune o anumită filosofie) unde vor fi întâlnite şi instinctele. Această coborâre din miraj în realitate însemnează şi coborâre în contingenţă şi aici se deschide perspectiva tragică a omului actual: singurătatea omului. Cred că păşim aici în zona de maximă sensibilitate a omului de azi, simţire (sau numai presimţire) ce freamătă’n plusul de nelinişte al omului actual. Cred că de aici ţâşneşte începutul de veac în jurul căruia se face atâta literatură. Lipsa de miraj, contingenţa, tragismul singurătăţii omului pun problema salvării lui — după -ce l-au purtat mai întâi pe la răspântia tuturor disperărilor — salvare pe care nu şi-o poate afla decât în activism şi răspundere. Idealismul secolelor trecute, în adevăr, sublinia importanţa omului (mă gândesc la perspectiva nouă ce se instaurează în filosofie dela Kant încoace), dar credinţa în transcendenţe tutelare şi progres, ce caracterizează acest idea- lism, înclina pe om mai mult spre contemplare şi pasivism, decât spre activism şi răspundere. Pe de altă parte, ca şi materialismul, deşi de pe poziţii atât de diferite, idealismul acesta a îndepărtat pe om şi de Dumnezeu, prin acele perdele dese -ale iluziilor — ce le-am numit transcendenţe tutelare — cu care omul şi-a astupat câmpul vederii sale către Divinitate. Reîntoarcerea la singurătatea sa nu este oare pentru omul actual şi un drum către Divinitate, mărturisit în revirimentul religios, izbitor de evident în zilele noastre ? Iată de ce noul umanism (luăm termenul în înţelesul lui filosofic) este chemat să înlocuiască cu spor pe cel veohiu. După cum în construcţia lui Xenopol, făcută cu destul material nou, zăbovea vechea spiritualitate asupra căreia ne-iam întreţinut mai sus, tot astfel în edificiul său ideologic domiciliază şi o mai veche înţelegere a vieţii istorice, înţelegere specific românească, după care „nu isunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi”. Răzvrătirea Românului nou se traduce a>zi prin gândul ce se împrăştie până şi din presa zilnică, după care gând nu trebue să mai fim „obiect, ci subiect de istorie”. Al. Xenopol păstrează totuşi destule titluri la preţuirea noastră, chiar dacă n’ar fi decât numele bun ce opera sa ni l-a dus peste hotare, şi mai ales acele câteva vederi juste asupra timpului istoric, idei ce şi-au avut mai apoi destinul lor spornic la înnoirea spirituală a veacului nostru. . UCU POP CRONICA LITERARĂ D. CARACOSTEA: ARTA CUVÂNTULUI LA EMINESCU. — Nu e o simplă întâmplare faptul că, — în această epocă a noastră atât de patetică, atât de tragic încordată, de căutare de noi înşine până în fibrele cele mai adânci, mai curate, ale fiinţei şi istoriei neamului, — creşte dragostea până la cult şi cunoaşterea până la amănuntul minuscul a lui Eminescu. Nu e numai orgoliul oare ne face să şlafuim .cu pietate strălucirile celei mai somptuoase cristalizări a sufletului nostru etnie. Nici' înălţimile astrale ale creaţiei sale, cari ne ambiţionează în efortul de a le ajunge măcar prin înţelegere. Ci mult din conştiinţa obscură dar tare că în efortul haotic, barbar dacă vreţi dar .sincer cel puţin în viziunile lui, de a răscoli încremenirile adevărate de sub faţa inertelor noastre acceptări ale tuturor înrâuririlor străine, — avem nevoie de un pisc neclintit de sprijin şi de orientare. Şi că acest pisc văzut de pretutindeni nu poate L altul decât Eminescu. Ca şi în trigonometrie, toate măsurătorile se verifică prin el, oricare le^ar fi scopul. Aşa cum se verifică şi de astă dată. Nu s’ar putea spune că cercetările atât de adâncite de profesorul Caracostea în personalitatea şi creaţia .celui ce-a scris „Luceafărul” sunt un reflex al tumultoasei noastre actualităţi. Dimpotrivă, ele oferă exemplul atât de rar la noi din păcate al unor meditaţii prelungite sever în decenii,, — nu atât diintr’o şovăire în a le pune capăt prin rostire cât din convingerea că de marii creatori, ea şi de sfinţi, nu trebue să te apropii decât după ce ţi-.ai pregătit desăvârşit, prin căutări şi renunţări deopotrivă de dureroase, înţelegerea. Câteva capitole dintr’o carte despre el © BCU Cluj apărute ân 1910 şi întrerupte ,brusc. O experienţă literară care creşte până cristalizează în mai multe cursuri universitare, dintre cari cel mai închegat e cel din anul 1931. Şi o carte oprită la jumătate din anul 1933 în tiparele dela Vălenii de Munte... O dramă a cunoaşterii, foarte rară la noi mai ales astăzi, ţi se lămureşte sub , ochi din mărturisirile făcute cu orgoliul umil al celui ce a căutat mult şi însângerat adevărul, încă din primele pagini ale cărţii de acum. Prin aceste căutări, ea rezumă întreaga frământare a criticei şi istoriei noastre literare, din 1910 adică dela Titu Maiorescu până azi. Prin ele ajunge la unele din cele mai neîndurate întrebări ale zilei de acum. Şi multora, le răspunde. Critica raţionalistă şi generalizatoare a lui Maiorescu, critică de norme inflexibile ascultate cu respect, de ierarhii stabilite în câteva cuvinte pentru ca să fie unanim acceptate, — a fost în mod natural depăşită de cursul din ce în ce mai bogat al fenomenului românesc în literatură. Mai presus de norme şi de note, au început să i se ceară criticei înţelegeri; mai presus de ierarhii, credinţe. Dela simplităţile şa seninătăţile patriarhale, clasice, — am trecut la tumulturile şi complexi-tăţile moderne. Cel oare a trăit mai adânc faza de trecere a fost Eminescu. De aceea nu e de mirare că mai toate reacţiile critice faţă de puţinele înţelegeri ale lui Maiorescu au cristalizat în numele poetului „Doinei”. Prin el a căutat să se definească şi să se despartă critica marxistă a luj Gh-erea, cea ştiinţifică a d-lui Mihaiil Dragomirescu, cea socială cu rare şi fericite refugii într’o viziune ma; complexă a fenomenului de artă, a lui Ibrăileanu, cea pozitivistă a lui Bogdan Duică şi cea atât de furtunos apăsată pe autenticitatea etnică a lui Eminescu de d. N. Iorga. Iar după război, critica de multă fineţe intelectuală dar oscilatoare în concluzii şi preferinţe a d-lui T. Vianu, cea de turbulent impresionism a d-lui Călineseu şi acum în urmă, lămurită deplin, critica d-lui Ca-raeostea, întemeiată pe trăirea întreagă a creaţiei în toată viaţa ei şi pe apelul la cercetarea intimă a structurii formale ca suprem mijloc de descifrare a personalităţii şi valorii unui creator. Şi nu e de asemeni o simplă întâmplare că singurul care nu a luat masiv o atitudine în acest efort îndârjit de definire a fost dl. Eugen Lovineseu. Cel mai harnic şi mal gălăgios în autodefiniri, a fost aşa tocmai din panica de a simţi că în adâncul său n’are prin ce să se definească. Cartea de acum a d-lui Cara-costea nu e deci numai un studiu de cu totul vaste proporţii în erudiţia lui de o viaţă de om închinată auster cercetării. Ci vrea hotărât să verifice prin opera lu Eminescu şi să împământenească la noi o nouă disciplină critică, potrivită complexităţii literaturii şi frământărilor spirituale de azi. -Ea creşte -organic şi -clar din toată experienţa d-sale critică şi universitară de până acum. E termenul ei ultim şi împlinirea ei. E mai bine zis al doilea capăt al polarităţii care o înseamnă, ca să întrebuinţăm un cuvânt drag profesorului. Noi cei cari i-am urmărit de aproape cursurile, cari -am trăit atmosfera discuţiilor din Seminarul său dela Facultate, din Institutul său şi cele din casa atât de aristocratic primitoare, — îl vedem şi pe cel dintâi. Arhitectura sa e sumar conturată în prefaţa la „Fragmentele autobiografice” ale lui Oetavian Goga. Şi va apare tot atât de amănunţită ca şi cea din „Arta cuvântului”, — în acel volum oare din 1933 şi-a întrerupt de-desăvânşârea: „Cum plăsmuia Eminescu”. Poate că e un rău că nu a apărut această carte întâi; poate că era şi mai bine dacă apăreau deodată... E în această concepţie, în întregul ei, o neobişnuită sete de absolut, — ş; nu e de mirare că ceea ce reliefează mai apăsat în Eminescu e aceiaşi sete. Ea vrea să cuprindă tot, să înţeleagă tot. Conform ei, creaţia de artă trebue urmărită încă dela întâii săi sâmburi în conştiinţa creatorului, în toată creşterea ej acolo, în toate amănunţimile cristalizării ei formale, şi în trăirea ei până în ultimele fibre în sufletul celui -ce o receptează. Adică, respectând formularea lapidară a autorului: „Din viaţa artistică, prin formă, pentru viaţa în sens de receptivitate” (p. xxx). Ea vrea să te aducă să fii „lectorul ideal pe care l-ar fi d-orit poetul şi, fără să faci abstracţie de re-acţiunile subiective, să le controlezi conştient -la lumina întregului’-' (p. 262). Lectorul acesta ideal, când se va rosti, va „înfăţişa pe Eminescu aşa încât să îl recunoască adevărat deopotrivă orice şcoală şi orice gust (p. 115). Lăsând să se închege deplin, -acuma, în „Cum plăsmuia Eminescu”, înţelegerea creativităţii, — a acelei îndelungi şi adâncii experienţe, care adunând şi frământând totul: instincte şi sentimente, idei şi influenţe, amintiri şi lecturi, duce la -cristalizarea izbăvitoare în opera de artă, — să privim .fugar cum e cercetată în „Arta cuvântului” însăşi această cristalizare. Aici, aceiaşi sete de absolut. Criticul vrea să facă pipăită însăşi „esenţa transcendentă a poeziei" (pag. XVI), să surprindă însuşi inefabilul eminescian (p. 327). Trupul în care prind came aceste cereşti văpăi, ca într’o transsubstanţiere, e cuvântul. Numai din tainicele -lui vecinătăţi, din subtilele lui 331 © BCU Cluj articulaţii, se poate descifra fiinţa adevărată a poeziei. Dacă gândul, dacă sentimentul, dacă experienţa chiar, pot fi ale oricui, — cuvântul e numai al poetului, e o parte din fiinţa lui intimă, carne din carnea lui. El numai îl diferenţiază hotănît tocmai de cei cari îi sânt mai aproape. . Critica genetică, din perspectiva istoriei, — se împlineşte astfel prin critica formală, care vrea să fie o înaltă viziune estetică pe o solidă temelie filologică. Cea dintâi uneşte creatorii în apirit, cea de a doua îi diferenţiază în fiinţa lor intimă. Ambele dau acea necesară posibilitate de definire, de erarhizare chiar, a creatorilor, — în perspectiva etnică şi în universalitate. Ele duc astfel la luminarea valorii individuale unice, respectându-i rădăcinile 'fireşti în spiritul vremii şi în imensa realitate etnică... 'îşi poate da oricine seama de greutăţile pe cari trebue să le birue o asemenea încordare spre absolut. Analiza genetică trebue să folosească un univers de cunoştinţe istorice. Acea a cuvântului, 0 lume de erudiţie filologică. Şi toate acestea riscă să rămână searbede amănunte — folclorice., sintactice, morfologice, fonetice — dacă nu sunt străluminate de flacăra celei mai vi} sensibilităţi estetice şi dacă nu converg toate în cea mai lapidară şi mai geometrică viziune a întregi} opere, a întregii personalităţi. Critica d-sale nu se poate organiza decât aşa cum s’a împlinit: în îndelungi şovăieli şi întrebări. Căci trebue să urmeze un drum lung dela amănunt la imagina întregului şi dela ea din nou la amănunt, ca mima} acum să se statornicească. Sau să scapere dela început, deodată, în revelatoare intuiţii, clădind totul cu luciditate, în lumina lor. Operă de fervoare şi de calm totodată, de cult al unei vieţi întregi pentru un scriitor şi de tot atât de îndelungă scrutare lucidă a lui. Critica' d-lui Caracoistea aşează astfel dela început copleşitoare poveri pe umerii celui oare ar vrea să-i urmeze imperativele. E ceeace întrevede ou liniştea asprelor înţelegeri însuşi dl. Caracostea. De aceea nu crede cu putinţă împlinirile acestor imperative decât într’un efort în duhul vremllor ce vin: într’o muncă obştească, într’o disciplină aproape călugărească în sobrietăţile ei. E ceeace încearcă să realizeze fonmându-şi elevii în atmosfera „Institutului de istorie literară ş} folclor”, o atmosferă de muncă dârz concentrată spre ţeluri puţine dar aspre. Ceva atât de opus obicinuin'ţelor noastre româneşti recente... Lucrările date până acuma la iveală de acest institut, —această încercare mai cu seamă de atât de universală viziune de valoare a lui Emimascu şi de atât de românească descifrare a lui din plasma vie şi neoercetată încă a limbii noastre, paginile ei de rară fineţe în analiză, culminând în acea simfonie de nuanţe care e cercetarea „Luceafărului", — stau însă mărturie şi nădejde. ARON COTRUŞ : PESTE PRĂPĂSTII DE POTRIVNICIE. — Nu s’ar putea spune că această nouă cărticică de versuri pe care ne-o dărue dl. Cotruş îi adaugă ş} o nouă trăsătură personalităţi} poetice. De altfel nici nu încearcă. In poezie, dl. Cotruş nu se defineşte, nici măcar nu se caută, — ci se rosteşte. Am spus înadins „se rosteşte” deşi caracteristica structură abruptă a versului d-sale ar apropia mai mult noţiunea de „izbucnire”. E însă în arhitectura lui poetică, ce vrea să apară atât de puţin stilizată, o adâncă temelie de luciditate, de logică. Poezia d-lui Cotruş creşte în zona ciudată şi nesigură în care voinţa îşi înalţă teluricul ca să întâlnească rădăcinile sentimentale ale raţiunii. Voluntară în încordarea ei, energetică în formele sale, această poezie îşi are astfel logica ei implacabilă, rece. Acest inedit echilibru îi e necesar ca să fie şi să rămână vers. Dacă l-ar apăsa într’un .sens, ar trece dincolo de tărâmurile poeziei: în gest, dacă şi-ar accentua energia; în discurs, clarificându-şi motivările. Rămânând mereu pe limita aceasta atât de incertă între logic şi organic, versul d-lui Cotruş trăeşte ca poezie. O viaţă aparte, stranie chiar, în lirica noastră. Pentru a rămâne aici, dl. Cotruş renunţă lucid la tot ceeace l-ar putea ispiti cu depărtările: Versul cată să pară amorf, eruptiv, elementar. De aceea i se smulg podoabele uşoare: majusculele iniţiale, simetriile exterioare, imaginile chiar. Toată viaţa lui poetică se adună atunci eu năvala ritmului în rimă. Nu în asociaţii de rafinamente sonore; ci în puncte de explozie în cari încordarea sufletească se sparge şi firul subţire logic rămâne să ducă mai departe legătura: peste prăpăstii de potrivnieie, eu te slăvesc năpraznică Rusie, pentrucă nu dormi, pentrucă ne pândeşti, cu ochi tâlhăreşti, şi enormi... şi nu ne laşi să ne odihnim, în picioare să putrezim lângă tine ca ’ntr’un ţintirim... E însuşi începutul poemei. Caracteristic prin structura lui logică, transformată în invectivă 332 © BCU Cluj doar prin unduirea lui interioară de ritm, oare se răsuceşte violent în rimă, ca o pârghie într’un ciocan ce izlbeşte. Singularizându-se astfel tehnic şi, evident, supunânduHse unor răspicate conformaţii temperamentale, — dl. Cotruş n’a putut şi nici n’a căutat să-şi creeze un univers poetic, o lume căreia să caute să-i îmbogăţească mereu aspectele şi dimensiunile, ci şi-a încrâncenat dela început efortul în făurirea urnţ singular şi puternic mecanism de expresie poetică, în oare să se înşurubeze cât mai suplu, cât mai uşor, ideea. Liricii prin excelenţă, adoptă ideea într’un dureros sacrificiu adus orgoliului lor poetic. Cei de seama d-lui Cotruş înţeleg poezia ca pe un formidabil mecanism menit să asvârlc în spaţii ideea. Dacă sensibilitatea te izolează de real ancorându-te în reverie, energia te înrădăcinează în colectiv şi te .împinge către manifest. Şi dl. Cotruş nu e un sensitiv ci un voluntar în creaţia ,sa literară. De aceea ea nu-şi ajunge sieşi ca o lume, ei creşte din lume şi .se îndreaptă .spre lume. Orientată de o concepţie precisă şi severă despre menirea poetului ea glas al vremii sale, — nu ştii ce să distingi mai lămurit în ea : ceeaee această concepţie a dat ca structură temperamentului poetic sau ceeace din acest temperament şi-a găsit îndreptăţirile într’o ideologie poetică potrivită. Oricum, aşa cum e, poezia d-lui Cotruş, renunţând dela început la lumea ei proprie a devenit unul din cele mai puternice şi mai impresionante seismografe ale lumii noastre. In curba amplă a evoluţiei sale, atât de răspicat ondulată în abuciume, dela social la etnic, închide mult din însăşi urma dureroasă şi patetică a drumului spiritualităţii noastre dela război până azi. In răbufnirile ei surde, în întrebările ei repezite spre cele patru colţuri ale ţării, în sohlooviile sale logice, — răsună .în ecouri foarte multe din anxietăţile elementare ale noastre în douăzeci de and dela unire. Şi uneon altele, tot ale noastre dar nespus mai vechi. Cum e cea idin această poemă. Prin ea d-sa se 'coboară, mai mult decât prin conştiinţa misiunii poetice, până la bătrânii Heliude şi Gri-gore Alexandresicu, — predecesori în confruntarea aceasta patetică între destinul nostru şi al Rusiei. Dl. Cotruş e însă al vremii noastre. Nu mai e mişcat de teamă şi de ură. Ci de nostalgia dimensiunilor mari de istorie, de setea de eroism, de dispreţul inerţiei noastre larvare... Toate se frământă în motivul fundamental al poemei, — care e în realitate mai mult o succesiune de poeme în voia ritmului interior, căci dl. Cotruş e un ludid însă nu un geometru şi oa atare nu ştie să construiască, — adică în acel bărbătesc elogiu al Rusiei, ca imensă umbră ce ne încordează permanent puterile noastre de veghe şi dârzie. N. CREVEDIA: MARiIA. — După un bun răs-pa.s de patru ani, dl. Cravadia îşi înmănun-ohiază cu grije într’un nou volum poemele făurite de-atunci. Palul cum lîşi respectă poetul acesta apariţia lui în lume cred că merită un comentariu. Dl. Crevadia, .în ciuda aparenţelor date de predilecţia sa pentru firescul, chiar gălăgios, în expresia lirică, — e un artist strunit de concepţii foarte sobre, foarte vechi chiar, în arta sa poetică. De obiceiu, poeţii noştri tineri, sub o foarte afectată nobleţe poetică formală, ascund foarte multă grabă în creaţie şi foarte puţin respect faţă de legile ei .severe şi lente de cristalizare. Ajung astfel în nostima situaţie ca, deşi adepţi ai sihăstriilor ermetismului în poezie, să se îmghesue fără jenă şi răbdare cu volumaşe de câteva pagini ori de câte ori li năzare ceva pe hârtie. D. Crevadia, închinându-se sincer sufletului omenesc de peste tot locul şi timpul în versurile sale, e totuşi un şlefuitor foarte respectuos al singurătăţilor sale sentimentale, din cari nu iese decât atunci când rodul lor îi apasă greu şi plin .în palmă. E ceeace, cred, explică şi succesul de public, atât de rar astăzi, al acestei poezii cât şi caratele ei artistice care rezistă vremii. Această duritate şlefuită se aecentuiază în culegerea de acum. Poetul nu mai urmăreşte atât tema de efeot, ca .în „Bulgări şi stele“, cât structurarea î.n muzică şi expresie a versului său. Universul poetic e mult mai strâns aici. Ar fi aproape monoton în modulaţiile lui minore de dragoste, dacă un singuratec elan larg, — interesant pentru ce gânduri de viitor, deşi trebue să recunoaştem : cam riscate, îl bat pe d. Creve-dia în poezie, — spre lirica de concepţie în fragmentul „Terra pura", şi dacă un .sentiment ■adânc şi pur al morţii, nu l-ar umbri cu atâtea neaşteptate nuanţe. Pe gama atât de grea în aliajul ei de puritate şi sensualitate, — şi de aceea atât de puţină nu numai la noi, în lirica în care au urlat atâta timp victorioase „strigările trupeşti lângă glcsne“ ale unor ovrei oa C. Baltazar, dar chiar în literatura universală, — a unei poezii de dragoste închinată soţiei, d. Cre-vedia încearcă îndrăzneţ noi şi mărunte modulaţii de expresie. Două virtualităţi se topesc în boabele sclipind mic ale acestei trude : câteva note extrem de caracteristice sufletului românesc, cari şi-au găsit demult în versul d-lui Cre-vedia înţelesul şi glasul, şi multe uşoare struc- © BCU Cluj turi expresive ale limbii româneşti, corespunzând acelor trăsături sufleteşti, — cari încep să-şi găsească mai ales de acum în poetul acesta unul din cei mai tenaci şi mai temerari dibuitori. Poezia d-lui Cravedia şi-a aflat prin aceasta de la început ecoul larg (în public. Aiducea anume un optimism, aparent gălăgios, aparent superficial dar adânc şi liniştit în rosturile lui interioare, —■ care e al nostru. Aducea o poftă păgână şi cucernică în acelaşi timp de viaţă, oare izvorăşte din e şi e iarăşi tot atât de a noastră. Aducea mai ales o convertire uşoară, — nu fiindcă e de suprafaiţă ci pentrucă e firească, — a tragicului în seninul repede al unei lumini de zâmbet, ce iarăşi ne e specific Acestea toate sânt şi acum, în această carte, pe linii mai puţine, mai simple, dar mereu reluate sub alte perspective. Cu greu se poate închipui o viziune mai autentică, mai somptuoasă şi mai lineară totuşi, a optimismului nostru etnic ca acea din Aur, sau chiar din Mi se bate ochiul drept. Ori o icoană mai frumoasă în stilizarea ei bizantină, a nostalgiilor noastre pământeşti de sfinţenie în dragoste, ca în Denie. Sau o strofă mai cald glăsuitoare a legăturii pe care o înseamnă la noi moartea între cer şi pământ, ca aceasta din Şi când va fi: Aş vrea, când printre stele-o bate vântul, De-oi suspina prin somn şi-al nimănui, Să mai visez din când în când pământul Cu toată stinsa frumuseţea lui. - Dar ceaaee e mai mult acum, e preocuparea de a le scormoni în mărunţişurile vii ale limbii noastre un loc cât mai potrivit, — nu numai cu sursa lor dar şi cu rafinamentele noastre sufleteşti moderne de azi. D. Crevedia încearcă astfel să transporte structuri întregi, nu numai sentimentale dar şi expresive, din adâncul ţărănesc al etnidtăţii noastre .în poezia de oraş. Aş putea să citez acele câteva incantaţii de scrisoare dela ţară din poemul Maria, dar mă ispitesc atâtea alte strofe din poeziile de dragoste, în care acea „şagă“, — acel aliaj de sensual şi cast din idila rurală, — e transpus într’un vivace portativ de romanţă: Mă dau în vorbă tot de tine . Că’n file iarăşi îmi răsai, Tot sveltă cât e un susai De care eu anin aldine. Când seara-i cu o mănăstire ' Şi-apusu’n vii îşi varsă de ca, Mie mi’ntâmpină poteca Sipicâ ’naltă şi subţire. De sigur, încercarea poartă în îndrăznelile ei şi multe riscuri. Vor fi mulţi poate să le însemne. Cu toată teribila acalmie literară pe care o trăim, cartea aceasta va stârni poate discuţii. Le merită. Dar sinceritatea, truda lucidă, şi de multe ori valoarea artistică a experienţei, — nu i se pot contesta. * * * .. TIM. PLEŞiEA: MĂRIA SA CETĂŢEANUL. — însemnăm aici această modestă şi tinerească încercare de roman nu pentru valoarea ei literară, care nu depăşeşte o cinstită cursivitate de povestire. Dar uşorul roman, în sinceritatea lui naivă, e un interesant document al stărilor noastre de azi. Ambiţionând mai puţin decât „Sectarii" d-lui I. Agârbiceanu dar spunând poate mai mult tocmai prin lipsa ei de meşteşugiră estetică, povestirea d-lui Pleşea închide într’adevăr multe din întrebările pe care şi le punea şi răspunsurile pe care şi le da singur, sigur eă nu-1 ia în seamă nimenea, la noi omul de pe stradă. E vorba şi aici de nişte politicieni români, ca şi în „Sectarii". Dar, priintr’un miraculos tur de forţă ăl conştiinţei unora din ei, —care nu se poate explica decât prin curata conştiinţă utopică a autorului cărţii, ■—■ ei vor într’adevăr să facă bine ţării guvernând cu partidul lor. Dar nu izbutesc, din pricina vechilor păcate cari îi imobilizează. Şi atunci trebue să dea locul principal în gospodăria lor, — omului de pe stradă, lui llarie Scăfârlie. Cartea devine astfel un triumf naiv dar elocvent al cetăţeanului sărac şi cinstit, cu câteva gânduri sănătoase în cap. Şi devine şi o lecţie nostimă pe care strada o dă literaturii, — atât de îndepărtată la noi de viaţa şi oamenii vremii... J. VICTOR PAPILIAN: VECINUL. — E foarte frumos, că d. Georgescu Delafras a găsit în sfârşit curajul să rupă cu stupida prejudecată editorială care condamnă azi la noi fără apel nuvela, — genul în care proza noastră a înregistrat cele mai frumoase şi mai autentice isbânzi. Gestul acesta însă nu numai reabilitează un gen dar impune şi pe cel mai mare nuvelist al nostru de azi, pe scriitorul atât de nedreptăţit de marele public, care e d. V. Papilian. In volumul acesta de nuvele se străvede şi mai lămurit ca în romanele sale extraordinara 'complexitate sufletească şi marea putere creatoare a d-lui Papilian. Dela trăsătura sigură şi simplă a unei laturi tot atât de simple şi profunde 334 © BCU Cluj din sufletul ţăranului nostru în Vecinul, până la schiţa atât de subtilă în liniile ei calme, a unor nuanţe din imensitatea complexă a sufletului modern din întâlnire, — arta când patetic încordată când rece disecătoare a d-lui Fiapilian realizează un univers al său propriu dar care se suprapune cu bogăţia lui învălmăşită celui atât de dureros tulburat al epocii noastre. 'Nu e o simplă întâmplare că cei doi mari nu-velişti pe cari i-a dat literatura noastră după răsboiu, — Gib I. Mihăescu şi V. Papilian,—au crescut în paginile „Gândirii11. Prin sbudumul ei ideologic, revista aceasta a lărgit nesfârşit nu numai hotarele cugetării noastre dar mai ales a deschis pentru literaţi o imensă perspectivă în complexitatea sufletului nostru. Ea a dat sufletului românesc sbuciumu'l profund, aproape de tragic, care i-a lipsit un veac întreg de cultură, dela 1820 la 1920. I l-a dat nu atât prin întoarcerea la tradiţia noastră religioasă cât prin 'Ciocnirea violentă pe care a pricinuit-o în sufletul atâtor oameni dela noi apropiaţi de carte. Ciocnirea între ecourile acestea vechi de suflet trezite şi toate nefastele dar tarile noastre obici-nuinţe moderne. Prin accentuarea problemei religioase, cultura şi literatura noastră nu s’au îmbogăţit numai ou o nouă dimensiune ci cu o sumă de axe cari le străbat şi le frământă. Vorbeam de Gib Mihăescu. Ei bine, dacă există în adevăr un dramatic şi fecund cutremur sufletesc pe care l-a stârnit „Gândirea11,—proza lui Gib I. Mihăescu e o masivă cristalizare a începuturilor acestui proces, după cum cea a d-lui Papilian e o apropiere hotărîtoare de marile lămuriri. In proza lui Gib Mihăescu, sufletul, mişcat din încremenirile vechi, începea să se umfle, să se tălăzuiască, puternic dar confuz. Aci violente glasuri ale cărnii izbucneau în el; aci gândul se rătăcea în e'l în itinerarii fantastice; aci resorturile lui zurăiau până la spaima obsesiei... Sânt sigur că dacă bietul Gib mai trăia, tumultul acesta puternic atât de confuz încă, — s’ar fi apropiat de lumină. Acel calm de oare e aproape creaţia d-lui Pa- CRONICA D. MIHAIL MANOILESCU răspunde prin revista „Lumea Nouă11 celor câteva obieciţiuni,, pe care le-am făcut cărţii sale „Secolul corporatismului11, când am vorbit aici despre spiritul autohton. Obieciţiunile noastre nu se refereau la valoarea teoretică a cărţii, pe care noi am subliniat-o bucuros cu alte prilejuri, aşa că autorul ei săvârşeşte o muncă de prisos reamintindu-ne insistent cât de bine a fost primită în străinătate. pilian. D-sa era sortit acestei experienţe în toată amploarea ei nu numai prin talent şi sensibilitate, cât prin formaţia sa pozitivistă, prin disciplina ştiinţifică a profesiunii sale. De aceea violenta ciocnire prilejuită de „Gândirea11 între cele două lumi ale noastre a avut în sufletul d-sale, şi în creaţie deopotrivă, ecouri atât de puternice şi de complexe. Dar ecourile acestea au avut timp să se resoarbă în plasma vie a spiritului; marile întrebări să-şi aşeze lămuririle; sbuciumul să lase loc înţelegerii şi anxietatea lucidităţii. Fără a însemna astfel termenul ultim al unei evoluţii spirituale în ecourile ei în artă, — literatura d-lui Papilian e un alt moment însemnat după proza lui Gib I. Mihăescu. Cu atât mai mult cu cât acum, in nuvelă, ea îşi găseşte câmpul cel mai potrivit de creaţie. E încă în sufletul d-lui Papilian un 'amestec de putere lucidă de construcţie şi de nelinişte grăbită în fulgerările sale, — ce făcea ca romanele d-sale să fie construite frenetic din o avalanşă de materiale care uneori obosea cetitorul nepregătit. In nuveiă însă, neliniştea aceasta nu găseşte timp ca să impieteze construcţia epică. Dimpotrivă, îi îndeamnă un ritm sobru şi repede în desfăşurarea planurilor sale, — care face din nuvelele d-sale bucăţi pasionante de lectură chiar pentru cetitorul simplu, oare nu vrea să se încâlcească în labirinte sufleteşti. Ritmul abrupt, neaşteptat, în care se desfăşură povestirea în nuvelele d-lui Papilian, transformă în revelaţii nespus de clare şi simple toate acele subtile probleme de gând şi de suflet, dela cari porneşte totdeauna fără ostentaţie, fără atâtea din ridicolele ifose şi sublinieri ale unora din romancierii noştri tineri, proza acestui scriitor profund şi îndrăzneţ. Ceeace ne dă nădejdea că această carte a d-lui Papilian va întâlni dragostea meritată a publicului, dragoste oare să deschidă la noi iarăşi drumul larg al nuvelei. OVIDIU PAPADIMA MĂRUNTĂ0 Ceea ce am subliniat aici e faptul că universalismul teoretic al corporatismului propus de d-sa nu ţine seamă de anumite realităţi speciale din ţara noastră. Pentru a realiza primatul românesc sau etnocraţia, — cuvânt care îi displace ■ foarte mult d-lui Manoilescu, :— nu e alt mijloc decât aplicarea proporţionalităţii etnice în domeniul fiecărei profesiuni. Lucrul acesta, de însemnătate capitală pentru problema ce ne preocupă, lipseşte din cartea d-lui Manoi- 335 © BCU Cluj lescu. Şi atunci valoarea ei rămâne pur teoretică şi nu poate fi un îndreptar concret în realizarea unui corporatism românesc. Din punct de vedere practic, ea poate induce în eroare pe naţionalişti şi. tocmai de aceea sântem datori să-i semnalăm acest mare defect. D-lui M. Manoilasou nu-i convine lucrul acesta şi, voind cu orice preţ ca „Secolul corporatismului" isă conţină ce nu conţine, ne demonstrează în câteva pagini de revistă că a vorbit despre criteriul etnic într’o singură frază din-tr’un discurs rostit în senat! Noi sântem bucuroşi că ne găsim de acord pe această temă, dar obiecţiunile noastre se referă numai la cartea sa despre corporatism, care contează incomparabil mai mult decât fraza dela senat. Cu acest prilej, d. M. Manoilescu face câteva reflecţii asupra urâtului nărav al românilor de a se ignora voit unii pe alţii chiar când lucrează „în domenii învecinate". E foarte adevărat, din nenorocire. Iată, noi am semnalat cartea sa şi elogios şi critic, atât în conferinţe cât şi în revistele la care colaborăm. Dar am publicat, între altele, o broşură: „Programul statului etnocratic", vecină cu specialitatea corporatistă a d-lui Manoilescu. In vremea asta d-sia poseda şi revista „Lumea Nouă" şi cotidianul ,,yBuna-Vastire“. Nici măcar titlul broşurii noastre n’a figurat în vreuna din ele. Cu alte cuvinte, d. M. Manoilescu luptă cavalereşte împotriva urâtului nărav, pe care îl înfierează pe bună dreptate. Pe urmă, lipsit cu desăvârşire de egocentrismul, pe care ni-1 reproşează nouă, adaugă această frază foarte strâns legată de proporţionali-tataa etnică în discuţie: „Intre d. Crainic şi mine au existat şi reiaţiuni dela intelectual la intelectual şi reiaţiuni dela om la om. Nu este cazul să evoc aici amărăciunile pe care mi le-au lăsat". Noi credem, dimpotrivă, că era tocmai cazul. Am fi vrut să auzim toate aceste amărăciuni pe care i le-am cauzat, ca să ne mustram conştiinţa în contrast cu deliciile pe care ni le-a procurat maniera cu totul europeană a distinsului teoretician corporatist. Fiindcă noi n’am uitat cam- pania oribilă, deslănţuită cu accese de epilepsie din primele zile ale ziarului său „Buna Vestire" împotriva unui scriitor oarecare, acaperiindu-1 săptămâni întregi cu inenarafoile graţiozităţi pe el şi pe soţia lui, fără isă-i cruţe măoar copilul. Da, da, păstrăm pe toată viaţa delicioase amintiri despre eleganţa morală a d-lui M. Manoilescu, dar nu vom regreta niciodată că nu ne putem înjosi să-i întoarcem aceste delicii cu imagini de mame şi copii, din simplul motiv că, pentru noi, asemenea fiinţe sânt sfinte, indiferent cui aparţin. Sunt anumite firi de invertiţi morali, ea să nu zicem pervertiţi, pentru care, neexistând limite în viaţă, nu există nici în manierele publicistice. Confundând eeeace este îngăduit cu oeeace nu este îngăduit în practica vieţii şi a scrisului, asemenea firi se simt contrariate şi enervate dacă nu le aplici măsura fără limită pe care ţi-au aplicat-o. Dacă faţă de necuviinţa lor te păstrezi In cuviinţă, dacă la trivialitatea lor nu răspunzi decât urban, sânt foarte nenorocite şi se plâng că le-ai cauzat amărăciuni. Trecând peste faimoasele graţiozităţi turnate peste noi de coiporaţia foştilor scribi dela ziarul „Buna Vestire", pe care totuşi nu le vom uita, noi am vorbit despre o carte a d-lui. M. Manoilescu, izolând-o de persoana autorului şi făcând totală abstracţie de viaţa sa familiară. Obiecţiunile ridicate sânt juste încât d-sa nu le poate clinti, iar maniera în care le-am făcut e de o perfectă urbanitate literară. Pe d. M. Manoilescu ÎI contrariază şi îl enervează această ţinută, fiindcă s’ar fi aşteptat la tratamentul pe care ni l-a aplicat. Şi dacă se plânge că i-arn cauzat amărăciuni e fiindcă nu i-am procurat deliciile fără limită la care se credea îndreptăţit. Sânt naturi şi naturi. In ce ne priveşte;, trebuie să recunoaştem cu oarecare jenă că natura noastră e foarte limitată ca perspective morale şi ca probitate intelectuală. NICHIFOR CRAINIC Numărul viitor al revistei „Gândirea" va apărea ca de obiceiu la 1 Septembrie. ANUL XVII. — Nr. 6 IUNIE 1938 336 © BCU Cluj