U M
R
U L:
 RUGĂCIUNEA LUI IISUS

NICH1FOR CRAINIC: Rugăciunea lui Iisus. .     .  217
D.  CIUREZU: Poartă de lumină   ...             225
N.  CREVEDLA: Pui de nevăstuică  ....           227
RADU GYR: Poesii............................... 229
LIONELLO VENTURI : întâlnire au Petraşcu ...    231
GH. TULEŞ: Poesii . . . . ,...................234
C. SALCIA: Inscripţie pe amintire.............. 236
HORIA NIŢULESCU : Sentimentul cosmic in spiritualitatea ortodoxă ............................237
ŞT. BACIU: Poesii ..............................250
GHERGHINESCU-VANIA: Poesii .....................253
E.  AR. ZAHARLA : Fuga prin pădure..............255
VASILE BĂNCILĂ :    Autohtonizarea în doctrica militară             256
              IDEI, OAMENI, FAPTE
ANTON BALOTA : Note psihice in balada populară
      balcanică        ...............................264
VINTILA HORIA:         Giovanni Papini şi drama lui
      Hriistos........................................269
               CRONICA LITERARA
OVIDIU PAPADIMA: Haig Aoterian: Shakespeare. —
     Mihtil Beniiuc: Cântece de pierzanie. — G. Ba-nea : Zile de lazaret. — Gh. Vrabie: Bârladul cultural — Const. D. Ionescu: Prin munţii
     Mehedinţilor..............................271
               CRONICA MĂRUNTĂ
AL. BUSUIOCEANU: Lioneilo Venturi..............279
NICHIFOR CRAINIC:    FilocaUa..................280
 EXEMPLARUL 20 LEI

© BCU Cluj
Omul forte reuşeşte
{n lupta pentru viaţă, sănătatea este primul factor al succesului, lată aci, pentru a păstra nervii liniştiţi,'creerul limpede, muşchii sprinteni şi corpul vioi, o reţetă caro a făcut toate probele i e.te de a a turna un flacon da <J>uintonine într'un litru de vin de masă şl de a lua, înaintea fiecărei mese, un păhărel din acest delicios vin fortifiant. Dl. J. Coudurier, 99, bulevard du Temple. din Paris, a făcut experienţa şi scrie :
    „Sunt ani de sile de când întrebuinţăm în casă Qumtonine; nu tie~am săturat niciodată de acest
produs care constitue pentru noi cel mai bun tonic".
   Nici un fortifiant nu poate fi coagp parat cu Quintonine pentrucă nici unul nu coţine atâtea principii regeneratoare. Quintonine este remediu sigur, complect, eficace — şi de preţ neînsemnat — la care se poate recurgo U cel mai mic semn de oboseală.
QUINTONINE
 PRODUS FRANCEZ. —LABORATOARELE HEL1SŞ
               IA MLMAQJJ II DROGUERU
© BCU Cluj
CÂND I REA
                    RUGĂCIUNEA LUI IISUS
                                       DE
                               N1CH1F0R CRAINIC
    Dintre formele experimentale şi teoretice ale misticei ortodoxe, cea care o domină şi îi da coloritul deosebit e Rugăciunea lui Iisus, cunoscută între multe alte numiri şi sub acelea de Rugăciunea mintală, Rugăciunea cordială sau Rugăciunea isihastă. In viaţa spirituală a Occidentului, nu-i putem găsi o formă similară. E proprietatea exclusivă a Răsăritului. Atât prin esenţa doctrinală, cât şi prin metodă şi nu mai puţin prin practica ei de-o covârşitoare amploare istorică, dăinuind din vechime până ia vestiţii stareţi ruşi din vremea noastră, ea constituie . în cea mai largă măsură contemplaţia ortodoxă.
     Transmisă dela părinte duhovnicesc, ca de la maestru, la ucenic, din generaţie în generaţie, şi învăluită cu gelozie în aspra discreţie a lucrurilor sfinte, Rugăciunea şi-a păstrat neatinsă originalitatea. Când în anul 1782, tratatele de „filosofic practică şi teoretică” închinate acestui mod de contemplaţie şi adunate sub titlul de Filocalia, au fost tipărite de Nicodim Haghioritul pentru întâia oară la Veneţia, toate exemplarele până la unul au fost aduse în Răsărit1). Amănuntul acesta, care nu e decât ecoul unei discipline tradiţionale, ne indică tocmai conştiinţa confesională a unei aparţineri exclusive. Rugăciunea lui Iisus aproape se confundă cu viaţa spirituallă a ortodoxiei. „Această rugăciune... formează elementul esenţial al oricărei rânduieli de viaţă monastică : ea poate înlocui chiar slu jbele şi toate celelalte rugăciuni, căci valoarea ei este universală”2).
     In ce stă oare valoarea universală, pe care i-o atribuie Sergiu Bulgakow, şi care ne lămureşte vasta ei carieră istorică ? In numele de Iisus, care e centrul focos all acestei rugăciuni. Textul ei, foarte scurt, sună astfel : Doamne lisuse Hris-toase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine, păcătosul. Sau mai scurt : Doamne lisuse Fristoase. Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă. Sau încă şi mai scurt : Doamne lisuse Hristoase, milueşte-mă, — în care caz numărul cuvintelor redus la cinci se conformează versetului sfântului Pavel, foarte des citat în sprijin de autorii isi-haşti : „Iar în Biserică prefer să rostesc cu mintea mea cinci cuvinte ca să învăţ pe alţii, decât zece mii în limbă necunoscută” (I Cor. XIV, 19). De altfel chiar aceste puţine cuvinte au însemnătate numai în fazele pregătitoare ale contemnla-ţiei, pentrucă în culminaţia ei textul se reduce la un singur strigăt smuls din adâncul! inimii : lisuse! sau lisuse al meu ! care şi el se topeşte în cele din urmă în tăcerea extazului.
                                       2x7
© BCU Cluj
       Rugăciunea e astfel o chemare a lui Iisus, repetată neîntrerupt în ritmul respiraţiei. o reţinere permanentă a lui Iisus în inimă până când „inima înghite pe Dumnezeu şi Dumnezeu înghite inima", 3) adică fiinţa contemplativului e străbătută şi covârşită de lumina divină a harului. Această prezenţă unitivă a Domnului, care pătrunde cu strălucire şi căldură pe cel ce se roagă, se numeşe în literatura isihastă amintirea lui Iisus. Expresia e însă prea palidă faţă de trăirea duhovnicească extraordinară, pe care vrea s’o redea.
       Invocarea numelui lui Iisus şi atenţia cu totul deosebită ce i se dă în această rugăciune se justifică prin numeroasele locuri din Noul Testament unde Mântuitorul însuşi ne porunceşte ca tot ce facem în numele lui să facem şi de unde reese că acest nume are dumnezeiasca putere de curăţire, de iluminare şi de sfinţire. E o chestiune subtilă şi delicată aceea de a preciza în ce măsură cuprinde el însăşi prezenţa reală a lui Dumnezeu, cum pare să susţină părintele Sergiu Bulgakow. Monahii ruşi din Athos, cari credeau că numele de Iisus se confundă cu însăşi realitatea divină, au fost osândiţi ca eretici. Sigur e însă că pentru întreaga literatură isihastă el nu are o simplă semnificaţie simbolică, ci o putere suprafirească, pe care nu vom greşi dacă o vom numi harică. Iisus, după cum observă Bulligakow, e numele propriu al lui Dumnezeu şi al Omului; prin el se exprimă mai bine decât prin oricare altul ideea de teantropie, de divinitate întrupată în chip de om. Şi cum această idee e însăşi esenţa ortodoxiei, mistica, năzuind la îndumnezeirea omului, vede acest ideal realizat în sublimul model care e persoana Mântuitorului, al cărui nume „mai dulce ca mierea şi fagurul de miere" îl invocă în lucrarea ei cu toată puterea pe care o reprezintă.
       Căci numele reprezintă puterea celui care îl poartă. O hotărîre dată în numele regelui e valabilă întrucât se bizue pe autoritatea care emană dela rege. Lumea veche atribuia într’adevăr numelui o tărie reală şi tainică, adică ceva din însăşi fiinţa şi proprietăţile persoanei purtătoare. Pavel Florenski, amintind că regii babiloneni pecetluiau cu numele lor fiecare cărămidă a palatelor şi a templelor, pe care le ridicau, garantându-le astfel trăinicia prin puterea misterioasă zidită de ele, afirmă că, pentru antichitate, numele reprezenta „o idee-forţă reală, care modelează lucrurile şi domină în mod tainic lăuntrul fiinţei lor intime"4). Numele scris pe o clădire e propriul chip al ctitorului, care o pătrunde cu fiinţa lui misterioasă, precuim numele lui Dumnezeu e chipul divin întipărit în făpturile sale.
       In cultul isihast pentru numele lui Iisus lămurim deasemenea ideea-forţă ce emană din chipul dumnezeesc întipărit în om, pentru a-i modela fiinţa lăuntrică după stilul teandric al personalităţii Mântuitorului. „Fără mine nu puteţi .face nimic". Prin urmare : „Orice faceţi, în numele meu să faceţi".
       A lucra însă în numele său însemnează a-1 urma întocmai sau a-1 imita, adică a face din pătimirea lui măsura pătimirii noastre, din perfecţiunea lui perfecţiunea noastră. Isihasmul nu trebuie înţeles cumva ca un cult magic al numelui lui Iisus, învestit cu atribuţii de talisman miraculos, care ar sta în afară de noi şi la dispoziţia bunului nostru plac. El e o artă a contemplaţiei, dar o artă con-. diţionută de cea mai riguroasă şi mai pură asceză. Puterile îndumnezeitoare din numele Mântuitorului se desfac ca o explozie de lumină lăuntrică numai în fiinţa devenită fără prihană şi translucidă prin eliminarea ultimului rest de răutate. Prin Iisus ajungi asemenea cu Dumnezeu după ce ai ajuns asemenea cu Omul cel fără
                                                      218
© BCU Cluj
păcat dintr’însul. Principiul acesta e atât de familiar misticei ortodoxe şi isihasmu-lui încât, dacă insistăm asupra lui, o facem numai în legătură cu sensul ce ne preocupă al numelui de Iisus.
       Iată cum exprimă Filoteiu Sinaitul, unul dintre autorii isihaşti cei mai însemnaţi, ideea imitaţiei: „Să ţinem pe Hriistos în suflet cu tărie foarte împotriva celor ce voiesc neîncetat să-l ia ; pentruea să nu iasă Iisus, mulţime de gânduri fiind în locul sufletului. A-l ţine cu tărie nu se poate fără durerea sufletului. Şi să plinim vieţuirea lui cea după trup pentruea pe a noastră cu smerenie s’o cârmuim. Şi să ţinem patimile lui pentruea, râvnindu-i lui, să suferim cele necăjitoare. Şi, să gustăm rânduiala lui cea negrăită şi împreună coborî toare pentru noi, ca din gustarea cea bună a sufletului să cunoaştem că bun este Domnul". (5) Gustare, adică experimentare vie şi directă.
       Dulceaţa negrăită a acestui nume reţinut în adâncul inimii se plăteşte cu amarul durerii de bunăvoie, cu retrăirea sfintelor lui patimi în fiinţa noastră pentru a o face neprihănită.
       In Vieţile Sfinţilor găsim la 1 Ianuarie — sărbătoarea Circumciziunii — un înflăcărat imn al numelui Iui Iisus, scris într’adevăr de o pană isihastă. Iisus e „mirul plin de aromate", vărsat în vasul trupului creştin. Dar vasul acesta e împodobit cu ranele suferite pentru Domnul : „Eu ranele Domnului Iisus pe trupul meu Ie port". Numele lui se scrie în inimi „cu roşeala sângelui, cu durerile şi chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatullui".
     Tăria Iui e cântată astfel : „Arătată s’a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest admirabil nume a minunat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentruea şi diavolii cred şi se cutremură de el ; apoi de numele acesta tremură iadul, se clătesc cele de desupt, ise sguduie puterea întunerecului, cad cei ciopliţi. se goneşte întunerecul idoleştii îndrăciri ; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume. La acest nume prea mare al lui Iisus, tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de desupt. A'^est nume al lui Iisus este armă tare asupra protivnicilor, precum zice sfântul loan Scărarul : „Totdeauna cu numele lini Iisus să baţi pe cei protivniei, pentrucă armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer nici pe pământ".
       Dragostea pentru el e cântată astfel: „Acest prea scump nume Iisus, o, cât e de dulce inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos. O, cât e de dorit celui ce-I are pe el! Căci Iisus e iubire ,şi dulceaţă. Acest prea sfânt nume Iisus. o. cât e de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea (lui ! In minte să fie Iisus, pe limbă să fie Iisus ; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori şezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înnaintea ochilor. N’aim crezut, zice apostolul, a şti ceva între voi Iară numai pe Iisus ; căci Iisus celui ce se plânge către dânsul îi este luminare a mintii, frumuseţe a sufletullui, sănătate a trupuilui, veselie a inimii, afutător întru necazuri, bucurie întru mâhnire, doctorie în boale, apărare în toate primejdiile şi nădejde de mântuire, iar iubitorului său plată şi răsplătire". .
       Ardoarea imnului, decât oare nu e altul mai frumos, se ridică în final cu această rugăciune : „Deci te sărutăm cu dragoste, o, prea dulce nume ai lui Iisus, ne închinăm cu osârdie prea sfântului tău nume, o, prea dulce şi întru tot îndurate Iisuse; lăudăm numele tău cel prea mare, Mântuitorule lisuse, umilindu-ne faţă de sângele cel vărsat în tăierea împrejur. Pruncule cel fără de răutate şi
                                                       219
© BCU Cluj
 Doamne cel desăvârşit ! Şi ne rugăm bunătăţii tale celei mari, — pentru prea sifânt numele tău, pentru prea scump sângele tău ce s’a vărsat, şi pentru Maica ta cea fără de prihană care fără stricăciune te-a născut, -— să verşi asupra noastră mila ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre, prin tine însuţi, Iisuse, să ne aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele tău. Insemnează-ne şi ne pecetlueşte pe noi, robii tăi, cu acest nume, Iiisuse, ca şi în veacul ce va să fie ai tăi să fim, şi cu îngerii să slăvim prea cinstitul şi de mare cuviinţă numele tău, Iisuse, şi să-l cântăm în veci. Amin \
       Nume al lui Dumnezeu şi al Omului, adică al Dumnezeului-Om, Iisus c puterea teandrică prin care mistica ortodoxă realizează contemplaţia unitivă. Precum la începutul lumii, printr’însul toate s’au făcut, tot astfel toate printr’însul se readună şi se unesc din nou în Dumnezeu. Iisus e Mântuitorul, iar mântuirea însemnează în chip mistic a doua creaţie a omului şi a lumii. Dacă Apusul creştin cunoaşte felurite devoţiuni cu obiective parţiale cum ar fi episoadele răsleţe din viaţa lui Hristos, lanumite virtuţi preferite din personalitatea sa ori sfânta-i inimă, oare se bucură în romano-catolicism de un cult special, acest mod fragmentar al practicei mistice cu toate motivele lui metodologice, se poate interpreta totuş ca o reducere şi ca o potrivire a oeeace e dumnezeesc la puterile naturale şi la preferinţele omului. Mistica cere însă o depăşire a puterilor noastre, o dilatare a fiinţei noastre pe măsura voinţei şi a dragostei divine, — pentru a realiza îndumnezeirea omului. Nu adaptarea lui Hristos la noi, ci adaptarea noastră la Hristos. Dimensiunile spirituale ale desăvârşirii constau, eu expresia llui Pavel, repetată de toţi scriitorii răsăriteni. din „măsura plinirii vârstei lui Hristos". Această măsură integrală, iar nu parţială sau fragmentară, e scopul misticei ortodoxe. Şi dacă toate formele istorice ale religiosităţii noastre urmăresc deopotrivă unul şi acelaş scop, Rugăciune a ■ lui Iisus este cea care îl reprezintă cu deosebire în toată întregimea şi sublimitatea Iui. Precum Iisus e Cuvântul prin care Dumnezeu a făcut lumea, precum etl; e cel care ne modelează tainic prin harul baptismul, precum e'l e focul euharistie al cultului liturgic, tot astfel ell e flacăra care îndumnezeieşte în contemplaţia unitivă. Iisus e centrul luminos al vieţii ortodoxe.
      ORIGINEA RUGĂCIUNII LUI IISUS
       O chestiune foarte greu de lămurit este aceea a originii Rugăciunii lui Iisus. Tn stadiul actual al cercetării ştiinţifice, ea însăşi de dată cu totul recentă, nu s’ar putea.afirma nimic categoric despre vechimea acestei rugăciuni. Făcând parte din patrimoniul spiritual oarecum secret al vieţii monahalle, firul istoric al provenienţei ei se poate urmări înnapoi până în veacurile clasicismului creştin, când urma i se pierde în aburii legendari ai tradiţiei.                     ..
       Dar pentru a preciza obiectul discuţiei, e nevoie de o distincţie prealabilă şi anume : una e propriu zis Rugăciunea lui Iisus şi alta e metoda ei practică. In discuţie vine originea Rugăciunii cât şi originea metodei. Dar metoda, cel puţin - în forma ei scrisă, e mult mai nouă decât Rugăciunea propriu zisă. Cunoscută, — am putea zice: divulgată — în veacul al XlV-lea, metoda face obiectul miarei polemici isihaste din acel veac, purtată între Varlaam şi Grigorie Palama. Atenţia savantă se îndreaptă astăzi mai ales asupra textului metodei pentru a-i stabili vechimea, care se pare că nu trece dincolo de veacul al Xl-lea, cum vom vedea când vom trata această chestiune.
                                                 220
© BCU Cluj
       Rugăciunea lui Iisus e însă incontestabil mult mai veche decât această dată. Şi întâia dificultate, pe care o întâmpinăm, e tocmai aceasta, a provenienţei ei. E adevărat că toate cuvintele oare alcătuiesc textul Rugăciunii se găsesc ca expresii disparate în Noul Testament. E adevărat că numele de lisus, în puterea căruia se săvârşeşte, nu arată decât îndeplinirea unei porunci a Mântuitorului. E adevărat ră repetarea la infinit a textului răspunde cuvântului lui Pavel — acela de a ne ruga neîncetat °). E adevărat că amănuntele chiar, din car e constituită metoda, sunt culese şi sistematizate din Noul Testament. E atât de întemeiată această rugăciune încât nu există nici unul din elementele ei componente, care să nu se poată justifica .scriptura!. Dar cine şi când i-a alcătuit textul, cine şi când a institiuit-o ca formă eminentă a contemplaţiei unitive este şi va rămâne, poate, pentru totdeauna un mister.
       Vom spune deci că Rugăciunea lui lisus e o tradiţie monahală a ortodoxiei, după care originea ei ,se ridică până la Mântuitorul însuş. Ca formă mintală, fără cuvinte, ca Rugăciune a minţii, cum se mai numeşte, Nil Sinaitul o identitică în contemplaţia lui Adam în paradis. Şi cum prin lumina ei harieă omul e ridicat din nou la înălţimea sublimă a unirii nemijlocite cu Dumnezeu, în care a trăit Adam fericitul, ea poartă supranumele de Rugăciunea paraclisiacă. Sub aeeeuş formă fără cuvinte, alţi scriitori o regăsesc practicată de Moise după însăşi povaţa Domnului, care îl opreşte să se roage cu glas, şi-l încredinţează că îi aude gândul.. Şi tot sub această formă a sfintei linişti mintale, a instituit-o Fecioara Marin când s’a rugat în Sfânta Sfintelor, după cum susţine Grigorie Balama în cuvântarea despre intrarea în Bierică a Născătoarei de Dumnezeu 7). Prin analogie, Rugăciunea se numeşte şi „făcătoare de Dumnezeu4*. Dar şi „născătoare de lumină", fiindcă prin ea se descopere strălucirea divină. Grigorie Palanul învaţă deasemenea că această lumină suprafirească, revelată în contemplaţie, nu e alta decât lumina taborică a transfigurării, pe care au văzut-o cei trei ucenici iniţiaţi în chip tainic de Domnul!: Petru, Iacob şi Ioan. Şi cum aceşti trei favorizaţi să vadă frumuseţea strălucitoare a dumnezeirii au fost opriţi să-i spună secretul de Mântuitorul însuş, putem înţelege dece tradiţia iniţierii în lumina taborică prin Rugăciunea lui lisus a rămas din veac în veac un fel de privilegiu aii elitei contemplative. Că o asemenea tradiţie secretă a existat cel puţin în primele timpuri creştine, învăluind în discreţie geloasă destule lucruri scumpe Bisericii, ce nu puteau fi înţelese de profani şi de păgâni, este incontestabil. Darboy, traducătorul în limba franceză al lui Dionisie Areopagitul, susţinând autenticitatea operei marelui filosof, recurge la ipoteza acestei tradiţii secrete pentru a explica dece abia la începutul veacului al Vl-lea e dată la lumină 8). Şi dacă în jurul unei opere filosofice ar putea fi explicabilă o discreţie de câteva veacuri, cu atât mai mult în jurull unei arte a contemplaţiei, care, odată divulgată, ar fi fost susceptibilă de scandal în ochii nepricepuţilor şi ai profanilor. Lucrul acesta de altfel s’a şi întâmplat când faimosul Varlaam, în veacul al XlV-lea, utilizând cu vicleşug naivitatea unor călugări, a smuls secretul metodei isihaste, criticând-o apoi şi batjocorind-o.
       Din punct de vedere istoric e neîndoielnic că Rugăciunea lui lisus e o tradiţie secretă a monahismului contemplativ. Cei cari o practică şi cei cari o teoretizează păstrează faţă de ea aceeaşi atitudine pe care o indică imnul bisericesc faţă de sfânta Euharistie: „Nu voiu spune taina ta vrăjmaşilor tăi, nici sărutare îţi voiu da ca Iuda44. Contemplaţia este ea însăşi o Euharistie imaterială.
                                                        221
© BCU Cluj
       Glasul acestei tradiţii răsună în tratatul, pe care îl putem socoti clasic, despre rugăciunea isihastă al cetlor doi Xantopoli, patriarhul Calist şi Ignatie, prietenul său duhovnicesc. Recunoscând că ortodoxia dispune şi de alte căi ale mântuirii, ei proclamă Rugăciunea lui hsus calea împărătească cea mai aleasă, dintre toate, precum sufletul e mai presus de trup, ca una care duce la înfierea de către Dumnezeu pe cel care o 'lucrează după cuviinţă 9). „Ea e calea cea după Dumnezeu14, ea e „viaţa ascunsă în Hristos“. Întemeietorul acestei rugăciuni e, după aceşti doi scriitori, Mântuitorul însuşi: „A brăzdat-o şi cu taină a învăţat-o Dumnezeu-Omul şi prea dulcele Iisus“, iar dumnezeeştii apostoli au transmis-o din urmaşi în urmaşi până la „prea slăviţii povăţuituri şi dascăli ai noştri" 10).
       Calist şi Ignatie îşi scriu tratatul în veacul al XiV-lea. Afirmaţia dor că Rugăciunea lui lisus vine deia însuş Mântuitorul nu se întemeează pe nici o dovadă alta decât pe acea tradiţie secretă care o înfăşură cu prestigiu dumnezeesc. In altă parte a tratatului, ei ne vorbesc de aceeaşi „învăţătură dată oarecum în taină", iot acolo şi în aoelaş spirit, ei ne explică pe larg provenienţa textului Rugăciunii lui lisus. E interesant, credem, ca în lipsa unor date istorice precise, să redăm această geneză tradiţională.
       După Calist şi ignatie, textul Rugăciunii aparţine apostolilor Petru, Pavel şi loan în chipul următor:
       Pavel e cel care a zis: „Nimenea nu poate să zică Doamne lui lisus fără numai în Duhul Slânt“.
       Ioan e cei care a zis: „Tot Duhul, care mărturiseşte pe lisus Hristos că a venit în trup, dela Dumnezeu este‘\
       Iar Petru e cel care a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu".
       Împreunarea şi transmiterea acestor cuvinte urmaşilor e o descoperire a Duhului Sfânt, făcută părinţilor „cugetători de cer" ai pustiei, după o înţeleaptă rândul al ă. Astfel, un apostol a rostit: Doamne lisuse; al doilea a continuat: lisuse Hristoase; iar al treilea a încheiat: Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Legătura comunicativă dintre ei se manifestă în faptul că âl doilea repetă cuvântul cu care sfârşeşte întâiul, iar al treilea repetă cuvântul cu care sfârşeşte al doilea. împreunând cuvintele, se întregeşte prima parte a textului Rugăciunii: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Cât priveşte a doua parte a textului, adică: miluieşte-mă, ea a fost adăugată de dumnezeeştii părinţi având în vedere mai ales pe începători. Cei mai înaintaţi însă în arta rugăciunii îşi aleg una sau alta din expresiile celor trei postoli sau pur şi simplu numele de lisus care, prin Duhul Sfânt înflăcărândud de dragoste, are puterea „să-i purifice, să-i lumineze şi să-i desăvârşească" 1JJ.
       Alţi scriitori ne lămuresc că partea a doua a textului nu e alta decât rugăciunea de profundă smerenie a vameşului din parabolă: Doamne, milueşte-mă pe mine, păcătosul! Din această pricină Rugăciunea lui lisus se numeşte „rugăciunea vameşului" 12).
       Acestea sunt datele tradiţionale consemnate abia în veacul XIY, pe care le-am putut culege până acum, privitoare la originea sfintei Rugăciuni şi la provenienţa textului ei. Afară de ele există însă şi mărturii istorice propriu zise, incontestabile din punct de vedere ştiinţific, în scrierile autorilor mistici. Dar cercetările moderne, foarte puţine şi foarte sumare, îndreptate în această direcţie, se coboară deocamdată numai până în veacul Y şi anume până la Tratatul ascetic al lui Diadoh, episcopul Fotichiei, care vorbeşte cu o perfectă familiaritate despre Rugăciunea lui lisus.
                                                      222
© BCU Cluj
1
A
       Noi credem însă că aceste mărturii patristice se pot extinde cu un veac mai in adâncul timpului, cuprinzând şi pe Evagrie Ponticul, contimporanul lui Yasile cel Mare. E adevărat că Evagrie, al cărui sistem contemplativ exercită o influenţă atât de puternică asupra misticei de după el, nu vorbeşte răspicat de Rugăciunea lui lisus, aşa cum reiese ceil puţin din scrierile ce i-au fost acceptate în Filocalie. Dar cunoscând elementele constitutive ale Rugăciunii, nu ne e greu să le regăsim la el. Astfel Evagrie, pentru care intelectul intuitiv e facultatea contemplaţiei, vorbeşte de purificarea minţii în felull în care vor vorbi după el isihaştii. Ei învaţă despre liniştea aceleiaşi minţi, despre „rugăciunea neîncetată" şi „îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti", despre „căldura mâniei împotriva diavolului" şi despre „atenţia" minţii13). Pentru el „firea cugetătoare omorîtă de rentate o scoală Hristos prin privirea tuturor veacurilor, iar sufletul care a murit cu moartea lui Hristos îl scoală Tatăl acestuia prin cunoaşterea de sine“ 14). Caracteristica misticei lui Evagrie e ideea că mintea purificată şi iluminată se cunoaşte pe sine în rugăciune şi totdeodată cunoaşte pe Dumnezeu: „Când mintea s’a desbrăcat de omul cel vechiu, învaţă el, şi se îmbracă cu cel din har, atunci şi propria-i stare şi-o va vedea în vremea rugăciunii, semănând cu safirul său cu faţa cerului, iar această stare Scriptura o numeşte şi loc al lui Dumnezeu, ce a fost văzut de cei mai bătrâni pe muntele Sinai"15). Dacă ,nu te vor părăsi „cuvintele Sfântului Duh", „atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi în rugăciune vei vedea mintea în chipul stelelor" 10). Toate aceste elemente, culminând în vederea de sine a inteligenţii în contemplaţia divină, sunt şi proprietăţi ale Rugăciunii lui lisus. Şi dacă Evagrie, care a fost anahoret, n’o numeşte direct, nimic nu ne opreşte să presupunem sub expresia de „cuvintele Sfântului Duh", ce nu trebuie să te părăsească pentru a ajunge la contemplaţie, însuşi textul Rugăciunii, alcătuit, după explicaţia tradiţională a lui Caiist şi Ignatie, sub inspiraţia Duhului ! E un mod de a scrie prin aluzie ca să nu înţeleagă despre ce e vorba decât iniţiaţii.
       Credem deci că facem mai mult decât o simplă ipoteză când socotim că Evagrie Ponticul poate fi o mărturie despre existenţa Rugăciunii lui lisus în veacul IV. Şi cum autorul nostru s’a retras din Bizanţ în pustia Nitriei, e lucru firesc să fi învăţat Rugăciunea dela marii pustnici de-acolo, unde Irebuie să fi fost cunoscută şi practicată. Aceste conjecturi ne-ar duce astfel la afirmaţia lui Caiist şi Ignatie că textul ei a fost alcătuit de părinţii anahoreţi în spiritul tradiţiei apostolice şi că originea ei se proectează pe această cale până la Mântuitorul.
       Diadoh de Fotichia 17) după cum am amintit, e o mărturie categorică despre existenţa Rugăciunii în veacul V. Tratatul său din voi. I al Filooaliei vorbeşte de ea în mai multe locuri cu familiaritatea celui care o cunoaşte amănunţit. Să ne mărginim a reproduce numai din cap. 59: „Mintea cere cu totnil ca noi,când îi vom închide toate ieşirile cu amintirea lui Dumnezeu, să-i dăm plină mulţumire în cugetare, lucru necesar ei. Trebuie deci să-i dăm neîncetat pe „Doamne Iisuse“ cu toată atenţia pentru ajungerea scopului. Că nimenea, zice, nu numeşte Domn pe lisus fără numai întru Duhul Sfânt ; însă aşa de strâns să privească mintea în vistieriile sale încât să nu abată pe vreunii la închipuiri ; căci toţi câţi în adâncul inimii neîncetat gândesc asupra acestui sfanţ şi slăvit nume, aceştia pot să vadă cândva şi lumina minţii lor“...
       Expresia, „să-i dăm neîncetat pe Doamne lisuse“, care în cap. 61 devine „Doamne Iisuse Hristoase" ne arată că în acest veac Rugăciunea era atât de cu-
                                                         223
© BCU Cluj
născută cercurilor către care se îndreaptă profundul Tratat al lui Diadoh încât autorul nu simte nevoia să reproducă textul întreg. Dar pentruca un lucru să fie atât de cunoscut în acest veac, el presupune o vechime considerabilă, care îl făcea să fie indiscutabil acceptat. De altfel, Diadoh în filosofia sa mistică e un discipol al lui Evagrie Ponticul, ceeace ne îndreptăţeşte odată mai mult să credem că Rugăciunea lui lisus vine din veacul IV. Cu alte cuvinte, marii pustnici ai acestui timp o cunoşteau şi o practicau.
      In veacurile de după Diadoh nimeni nu-i contestă existenţa La muntele Athos, această „grădină a Maicii Domnului", ea e şi astăzi înnalta preocupare a spiritelor de elită.
      Ca să ne facem o idee mai limpede de însemnătatea ei în viaţa spirituallă a ortodoxiei, trebuie să amintim că această Rugăciune e consacrată ca obligatorie atât prin Rânduiala botezului evreilor cât şi prin Rănduiala tunderii în monahism. Intr’adevăr iată ce i se spune iniţiatului sau iniţiatei în clipa când i se dau metaniile :                  ,
      „Fratele nostru, (sau sora noastră) — (cutare) — primeşti sabia duhovnicească, adică Cuvântul lui Dumnezeu, spre Rugăciunea cea din tot ceasul către Hristos, că eşti dator în toată vremea numele Domnului lisus în minte şi în inimă, în gândull şi în gura ta avându-1, să zici : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul
      Metaniile, pe care le poartă monahii, sânt simbolul circular al necontenitei Rugăciuni a lui lisus şi un accesoriu al artei contemplaţiei specific ortodoxe.
                              NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ
.      1) Irenee Hausherr S. I.: La mithode d’oraison hesychaste, pai. 101 în Orientalia chris-
tiana, Roma, 1927.
        2) Sergiu Bulgakow : Ortodoxia, Sibiu, 1933.
        3) Pseudo-Chrisostom : Epistola către monahi.
        4)        P. Florenski: Der Pfeiler und die Grundfeste der Wahrheit, în Oestliches Christentum, voi. II, pag. 147.
        5) Filoteiu Sinaitu1 : Capitole despre trezvire şi rugăciune, 34. Filocalia, voi. I.
        6) I Ti saloniceni, V, 17.
        7) S. Cetfericov : Paisie. pag. 351.
        8) Mgr. Darboy : Oeuvres de Saint Denys V Areopagite. Introduction.
        9) Calist şi Ignatie : Metoda şi regula, cap. 98, Filocalia voi. II.
      10)  Calist şi Ignatie : Metoda şi regula, cap.  97.
      11)  Calist şi Ignatie : A etoda şi regula, cap.  50
      12)  S. Bulgakow : Ortodoxia, pag. 187.            '
      13)  Evagrie  > onticul:  reosebvea patim lor şi   a gândurilor,  cap. 15. Filocalia voi. I.
      14)  Evagrie   Ponticul:  Deosebirea paHmilor  şi  a gâ* durilor, cap. 17.
      15)  Evagrie   Ponticul:  Deosebirea patimilor şi  a gândurilor,  cap. 18.
      16)  Evagrie   Ponticul:  Deosebire a patimilor şi a gândurilor,  cap. 23.
      17)  Diadoh: Tratatul ascetic, Filocalia voi. I.
© BCU Cluj
                            POARTĂ DE LUMINĂ
                                                    DE
                                          D. C I U R E Z U
                                               Poartă de lumină, poarta satului.
                                               Verigă aescântec Nt curatului.
                                   .           Răscruce oamenilor, geană câmpului.
                                               Prag de înfăţişeri spre vămile văzdului.
                   Poartă de chemări, ocean întins de zări,
                   Cu maluri verzi, cu pânze pe cărări.
                   Poartă de ’nchinări, cu umeri povârniţi,
                   Pândarii vremii ’n tine-s adormiţi..
                   Poartă de păianjen, năluciri ce mint,
                   Strânse’n scoc de aur şi zumzet de argint. '
                   Bulboană de balade, codri albi de gând,
                   Cu trupuri de furtună, cu buze tremurând.
                   Poartă de viaţă simplă şi umilă,
                   Cu pas domol de vită, cu dâre de cobilă Poartă de lumină, poartă grea,
                   Cuprinzi în braţe, vig, urzirea mea,
                                   II.
                                 f
                   Pe-aci s’au dus în veacuri toţi ai mei Ioni şi Ioni, şi Rade, şi Ilinci Un lălăit de doine şi tilinci Pierdut în hău şi ’n luncile de tei.
                   Şi toţi s’au dus pe-aceiaş poartă ’n grind Deschisă către soare, închisă ’n scăpătat,
                   Când vine vad, pădurea către sat Şi când luceferii ’n răstoace se aprind
                         225
© BCU Cluj
                     Ioni şi Ioni, şi Rade, şi Ilinci,
                     Stejari crescuţi din snagă şi din plin,
                     Cu irunţiie tulpane de senin Cu inimile scuturi de arnici.
                     Şi unul după altul au plecat,
                     Cu mâinile pe piept, ea dintr’o strană,
                     Cu traista lor de humă şi prigoană,
                     Re care, leat de leat, au dus-o necurmat.
                     Acolo sus, pe deal, în grobişte, sub tei,
                     Dorm impacaţi eu cerul şi pamantul,
                     Aşa cum re-a tost zeghea şi cuvântul : ţarani cinstiţi, de nţeiepciune grei.
                     Re-aci voiu trece şi-eu, crug viu ş’avânt, Cunună de vrăji albe şi inele,
                     Cu mâinile de soare şi de stele,
                     Cu trupul tot, o aripă de vânt.
                                         III.
                     Poartă de lumină, poartă de drum lung, Iconeşti în mine, chipul lor prelung, Tâmplele de ceară, ochii lor de sfinţi,
                     Ca ’ntr’un schit de bârne, ctitori de credinţi.
                     Ia-mi în braţe trupul, mumă, poarta mea Aşa cum iei din scutec a zilelor ceşmea, Cum cuprinzi lucirea atâtor dimineţi Şi petreci în ţarini rânduri de vieţi.
                     Să trec prin eleata ta, cu toţi ai mei,
                     Ţărani săini, de ’npădurire grei,
                     Cu ochii flăcări negre de tăceri,
                     Crescuţi din ger, din ploi şi primăveri.
                     Ioni şi Ioni, şi Rade, şi Dinei,
                     Un lălăit de stele şi tilinci,
                     Pomelnic nesfârşit, de vii şi morţi Stâlpi de lumină aceleaşi porţi.
© BCU Cluj
                          PUI DE NEVĂSTUICĂ
                                              DE
                         N.  CREVEDIA
                      Iar miroase-a scorţişoară Gura ta de ţoiu de ţuică —
                      Eşti bălaia domnişoară Ori mi-eşti pui de nevăstuică ?
                      Căpriorii ochi pungaşi Ce i-aş mai desmierda-i-aş -Şi să tot sărut, să’mbiu,
                      Dulce, părul cânepiu.
                      Care umăr mi-1 mai dărui?
                      Care ochi cuvine-mi-se?
                      Că sub perna fiecărui,
                      Am pitit un plic cu vise.
                                                                                        Mai închină-mi supţioara • Şi pe tâmple şi pâ-ici —
                      Să visez pe Marioara Fata blondă, cu lipici,
                      Cu statuia, ca minunea.
                      Lună, linişte’n iii vadă!
                      Nicio floare să nu cadă,
                      Când îşi spune rugăciunea.
227
© BCU Cluj
                           Doamnă, ocroteşte-mi-1!
                           Vise bune, nani-nani,
                           Mână mică de copil
                           Oţ — de-mi fuiră din sân banii.
                           Caldă, calmă şi senină Ca o zi de vară, plină.
                           Ca luceafăru-aş păzi-o Până’n revărsat de ziuă.
                           Fie-ţi leagănul uşor Lină seara, noapte bună, Păunaşul codrilor Şi-al poemelor cu lună.
                           Doarme fata? Doarme? Aşş!
                           Se preface aţipită Cu obrajii ei de caş Şi c’un gât ca o ispită.
                           Tot zglobie, tot icleană Trupul galeş, ca de unt,
                           Par’că m’aş fi dat afund Şi-aş fi prins în mâini, o mreană.
                           Cântecul din foi de ceară, Murmură-1 şi mi-1 mai zi — Şoapta mea de pe sub seară, Vântule de Miază-Zi.
228
© BCU Cluj
                             P O E S I I
                                                      EE
                                RADU GYR SEARĂ DE TAINĂ
                   Ca o vioară seara a sunat şi s’a umplut de muzică şi denii.
                   Vişinii ’nchină smirnă şi smerenii şi crăngile de măr mătănii bat.
                   Heruvi sfioşi, în aeru ’mbătaf
                   de lună şi de mirodenii,
                   îşi scot sandalele de ceară din picior
                   şi merg desculţi, pe flori călcând uşor, .
                   să nu trezească somnul gâzelor.
                   Pe ramurile moi se frâng arcuşuri.
                   Din basm, vin feţi-frumoşii la fântână să bea beteală lină din căuşuri.
                   Păenjeni mari de aur ţes spre lună aeriene trepte şi urcuşuri.
                   E-o seară de albastre patrafire şi de tămâe şi de veac prior, ca seara când Fecioara, în pridvor, de la arhanghel a primit bună-vestire...
                   Acuma, printre sânii serii cruzi, nici fluturarea îngerilor nu o mai auzi.
                   Doar ochii lor miraţi îi ştii pe-aproape . ,
                   Tăcerea suflă ’n stele, prin aguzi, închide aripi, leagă ape,       .
                   şi florilor de-aiasmă clare le stinge-aprinsele fanare.
                                                     229
© BCU Cluj
                                                     Cu degetul pe buze pus uşor merg tainele prin leneşa ’nfrunzire. Totul a stat. Frunzişuri. Tâmple. Sboi Mâinile tac în albă ’neremenire şi doar miresmele mai dor...
                                                     Şi ’n limpedea ’mpietrire de mister, când toate tac şi visul parcă ’nglhaţă, numai mormintele prind viaţă şi se ridică, fâlfâind, spre cer.
              PRINTRE CIMBRU ŞI SUSAI                    
Printre cimbru şi susai,     Ea ţi-o da botfori de fier, 
mărăcini şi crânguri,        să calci fără teamă         
suflete, urci drum spire rai pe furtunile din cer        
peste mari parânguri.        şi pe ploi de-aramă.        
Stelele cu plisc hain        In bordei de rosmarin       
vin ca şoimii ’n sboruri     şade Sfânta Vineri.         
La răspântii de senin        Ţi-o da azimă şi vin        
sfinţii ţin soboruri.        şi doi vulturi tineri       
In păduri cereşti de tei     peste muinţi de jerăgai     
ciobănind mioarce            calea să-ţi arate,          
stă pe prispă de bordei      către crinii-albaştri ai    
Sfânta Luni şi toarce.       Maicii-Prea-Curate.         
Te-o ’nţoli cu verde strai,  Dar ajuns la Precista,      
ca să-ţi fie zale            în dumbravă lină,           
când cometele din rai        ca un spic vei tremura      
îţi vor da târcoale...       de-atâta lumină.            
Sfânta Miercuri, lângă lac   Peste rănile-ţi de ieri     
sur ca mătrăguna,            Fecioara Maria              
are casă cu cerdac           miere-o pune şi tăceri,     
şi’n cerdac stă luna.        Fecioara Maria.             
                                  Şi mi te-o culca, blajin, bună ca o soră, în beteala unui crin. lângă auroră.
230
© BCU Cluj
                 ÎNTÂLNIRE cu petraşcu
                                       DE
                                LIONELLG YENTUR1
    N u văzusem niciodată vreo operă originală de a lui Petraşcu, înainte de a fi vizitat, acum câteva luni, pavilionul român la Expoziţia dela Paris. Dar, când m’ain găsit în faţa peretelui unde erau atârnate câteva din tablourile sale, nu numai că am fost plăcut surprins şi interesat, 'dar mi-am dat seama că am întâlnit un artist pe care întrucâtva îl aşteptam şi îl prevedeam, Astfel întâlneşti câteodată un prieten pe care nu l-ai cunoscut niciodată. De atunci, m’am întors să-i revăd tablourile, am cercetat fotografii afle altor opere ale sale, şi âm citit cartea lui Opresou, bogată în sugestii, convingătoare, nu numai necesară pentru cunoaşterea pictorului, dar în stare a4 face şi iubit.. Intr’adevăr, Oprescu îl cunoştea pe Petraşcu, îi cunoştea originile şi relaţiile cu atât mai bine decât mine, încât, obiectiv, eu nu am nimic de adăugat. Totuşi, fiindcă prietenul Busuioceanu m’a poftit să scriu despre Petraşcu, primesc să expun unele impresii şi reflecţii, care, şi dacă sunt subiective, nădăjduesc să prezinte totuşi oarecare interes.
     S’a recunoscut o afinitate artistică între Petraşcu şi Monticelli. Sunt două caractere, două lumi ideale cu totul diferite. Ou toate acestea o oarecare afinitate există între ei. Monticelli, de origină veneţiană şi de mediu marsiliez, a fost unul din acei oameni care şi-au petrecut viaţa abandonându-ise, exaltându-se, visând femei frumoase, veştminte bogate, eleganţe medievale, viaţă fără griji, parcuri princiare, confundând ceeace vedea la Folies-Bergere cu dragostea lui Tristan şi a Izol-dei. Iar când a zugrăvit flori, fructe, peisagii siau portrete de oameni săraci, el a pus stăpânire pe realitatea de fiecare zi într’un mod cu atât mai autoritar cu cât înfăptuirea visurilor sale se risipea mai mult în convenţional.
     Petraşcu nu se pierde ci se concentrează. A pune stăpânire pe realitate este pentru el un lucru natural, spontan, ca şi cum n’ar fi nici posibilă, nici îngăduită închipuirea unor lucruri nevăzute. Din operele sale nu resultă să fi îngăduit vreodată imaginaţiei sale de a merge dincolo de real. Şi-a concentrat deci închipuirea îrilăuntrul realului. „Interioarele44 din atelierul său sunt printre capo d’operele sale. S’iâ dus, e drept, să capete motive la Balcie, la Veneţia, la Toledo. Şi la Toledo a găsit un pod, oare T-a făcut să viseze. Dar e o excepţie care confirmă regula. IEI îşi
                                       ... 231
© BCU Cluj
îngrădeşte şi îşi constrânge imaginaţia pentru a interpreta realul. Şi cu cât realitatea e mai apropiată şi mai obişnuită, cu atât mai bine pentru arta sa. Aceasta e de sigur o îngrădire. Dar cum ştiţi, valoarea unei opere de artă nu are nimic de a face cu amploarea imaginaţiei. Depinde de cum fiecare îşi ordonează lumea în-jăuntrul limitelor pe care şi le impune, cu alte cuvinte, depinde de coerenţa elementelor cu oare artistul îşi eonstitue lumea sa ideală, mare ori mică.
       Totuşi este evident că limita e restrânsă. De ce ? In istorie o astfel de întrebare nu are însemnătate, dar sunt în ea condiţiuni care eonstitue făgaşe pentru înţelegerea fenomenelor. Oprescu povesteşte că Petraşcu a îmbinat câtva timp studii ştiinţifice şi studii artistice. E posibil ca obişnuinţa ştiinţifică să fi împins pe pictor să-şi limiteze imaginaţia la realitate, căci numai realitatea poate fi în acelaş timp trăită artistic şi măsurată ştiinţific. Tn acest caz, îngrădirea arătată mai sus ar fi consecinţa obişnuinţei ştiinţifice. Dar e probabil că obişnuinţa ştiinţifică să fi adus lui Petraşcu un alt avantaj, cu mult mai mare. Logicei în ştiinţă îi corespunde coerenţa în artă. Şi seriozitatea, care e proprie omului de ştiinţă, duce la conştiinţa limitelor. Sigur că arta lui Petraşcu este imună de intrusiunea prejudecăţilor ştiinţifice în pictură. Şi ştiţi în ce constau aceste prejudecăţi: lux de perspectivă în compoziţii, de anatomie în desenul figurii omeneşti, de proporţii! ni abstracte în forme. Sunt erori de gust, în care Petraşcu na căzut niciodată. Şi sunt erori comune chiar ila artişti autentici. Imunitatea faţă de prejudecata ştiinţifică este probabil derivată la Petraşcu din cultura sa ştiinţifică: ea a fost suficientă pentru a-1 face să înţeleagă limitele a ceeace e ştiinţă şi ce e artă, şi deci a-1 face să picteze pe baza sensibilităţii sale purificate. De pildă, în interiorul atelierului său el a văzut un braţ de femee gol pe care cad lumini şi umbre. El a desenat acel braţ, nu după structura lui internă, ci după lumină şi umbră. Forma a constituit o serie de lumini şi umbre. Aceasta se chinină a reda forma coerentă cu lumina şi cu umbra, a concepe forma în funcţiune de lumină şi de umbră. Toate acestea, bine înţeles, nan fost inventate de Petraşcu, sunt lucruri vechi de veacuri, dar Petraşcu le-a înfăptuit cu o rigoare care e rară chiar la artiştii cei mai buni.
      Mai sunt şi alte condiţiuni care pot fi tot atât de importante. Aci datele precise ne lipsesc şi trebue să procedăm prin presupuneri. Privind o pictură de Petraşcu, bagi de seamă că nu ai de aface cu un om care se risipeşte fără socoteală, că nu face un pas fără a-1 fi măsurat, că dă multă importanţă proprietăţii, că se simte legat de rigoarea morală, ca apărare a proprietăţii, că are o sensualitate masculină, că are o mare forţă de a gusta plăcerea, cu o bucurie cu totul lăuntrică, lipsită de acea participare exterioară, care e râsul, sau şi mai rău. veselia. Este un caracter care a fost foarte comun în Franţa în ţimpull celui de al doilea Imperiu, şi care azi se ră-ieşte, nu atât din lipsa râsului, lipsă care e totuşi un semn al vremii noastre, cât prin ceeace în el e fel concentrat de a fi. singular. prudent, modest. E un caracter oare se poate numi provincial, pentru a-1 deosebi de produsele de „bâlci" ale marilor oraşe.
       Consecinţele picturale ale unui astfel de caracter sunt. de exemplu: absenţa oricărei retorici, de vreme ce nu ne putem imagina o retorică fără o anume slăbire a pudoareij restrângerea motivelor de inspiraţie la ceeace e bine cunoscut, aproape prin obişnuinţă; excluderea colorilor prea vii pentru nevoia de a le simţi mai intime în penumbră; limitarea elementelor din care orice compoziţie este constituită; dorinţa unei paste colorate densă şi preţioasă care să ateste material calitatea pic-
                                                          232
© BCU Cluj
luni; în siârşit şl mai ales, importanţa predominanta atribuită propriei judecăţi, propriilor dorinţe şi indiferenţa rezultată faţă de reacţiunile altora. Astfel operele lui Petraşcu sunt un fel de soiilocvii. Şi din acest caracter, ele îşi trag seriozitatea, puterea lor de concentrare. Şi, pentrucă, din fericire sunt mulţi care se interesează de aceste soiilocvii, Petraşcu a găsit simpatii şi aplauze. Dar sigur, nu el e cel oare le-a căutat.                                  -
       Dacă toate acestea sunt adevărate, se pot înţelege afinităţile cu Montieelii, Pasta colorată densă şi preţioasă, puternicele contraste de lumini şi umbre, obţinute în coloare, fără a atinge niciodată efectul luminii naturale, subordonarea formei faţă de contrastele de lumină şi de umbră: iată ceeace îi apropie pe cei doi artişti. Nu este impresionism la Montieelii, e pre-impresionism. El întrebuinţează coloarea ca simbol de lumină şi umbră: ceeace îl interesează nu este lumina, ci coloarea. Pentru a obţine efectul de lumină naturală îi lipseşte nuanţa. Şi nu e impresionism nici la Petraşcu, e post-impresionism. Şi el foloseşte coloarea ca simbol de lumină şi de umbră. Intre pre-impresionism şi post-impresionism, raporturile au fost cu mult mai strânse decât se crede. Impresionismul a fost o paranteză fericită, în care desprinderea de motiv, de materie, de contraste, a îngăduit imaginaţiei să se lase în voia nuanţei, iar luminei să alunece uşor. Petraşcu are prea multă dorinţă de a adânci, de a pipăi, de a poseda, pentru a face impresionism. El vrea să-şi impună sie însuşi evidenţa obiectelor sale pictate, nu e niciodată obosii de a stărui asupra energiei cu care prezintă motivele. Iar în această stăruinţă este o curăţie de meşteşugar priceput, o conştiinţă morală, un simţ al datoriei', care con-stituesc farmecul său cu totul particular.
       Este cunoscut că unele din elementele esenţiale ale gustuilui lui Montieelii au fost reluate, desvoltate şi duse la înalte culmi de Van Gogh. Faptul acesta ne lasă să înţelegem cât expresionism se ascundea în arta lui Montieelii, chiar daca idealul de exprimat era în Montieelii mult mai puţin determinat, precis, religios, decât a fost la Van Gogh. La Petraşcu, problema este analogă. Forma lui artistică, sinteza lui de formă-coloare, are caracter expresionist. Dar el nu urmăreşte să promoveze în lume un ideal social sau religios. EI îşi vorbeşte sie-însuşi, şi se preocupă numai ca cuvântul său să fie intens, puternic, adecvat modului său de a simţi motivele pe care le pictează. Cu alte cuvinte, el are faţă ele realitate starea de spirit a unui impresionist, dar faţă de forma sa şi de meşteşugul său, starea de spirit a unui expresionist. Energia expresiei cuprinde un mod de a simţi care e făcut din simplitate, din sinceritate, din prudenţă, din modestie, din reculegere. Iar pentru că acest mod de a simţi nu se defineşte printr’un ideal moral, ci rămâne nediferenţiat faţă de oricare motiv din realitatea exterioară, motivul însuşi e exprimat şi se transformă într’o valoare de stil.
       Nu se poate spune că Montieelii l-a influenţat mult pe Petraşcu. Dar n’a fost, poate, inutil să se caute în Montieelii punctul de plecare istoric pentru a încadra arta lui Petraşcu în istoria gustului şi deci pentru a-1 diferenţia şi a-1 defini ca personalitate artistică.
                                             (Traducere de Maria Elena Coandă)
© BCU Cluj
                     *
                           P O E S I I
                                                 DE
                              GE TULEŞ CIMITIR ÎNSORIT
                 La ziua ce le dărue bucliete Privesc fotografii cu ochii blânzi,
                 Sub cruci ard flăcări violete De stânjenei plăpânzi.
                 O margine de zid închide zarei.
                 Către oraş, dar nu deajuns.
                 Printre morminte, şovăe cărarea Spre poarta care s’a ascuns
                 Un vraf de jerbe pâlpâe departe Pe groapa proaspătă de ieri Şi îngerul, în mână cu o carte,
                 Nu vede umbra mărfii nicăeri             .    ,
                 Sub lespezile ude de lumină E doar pământ cu melci,
                 Femeile ce trec şi se închină Au ii ou fluturi şi pestelci.
                 LA P|ESC£UIT
                 Un pâlc de frasini, lângă iaz,
                 Şi peştii săgetează pe sub pod Mă uit cum dimineaţa azi îşi svârle’n ape marele năvod.
                 Un pescăruş roteşte zboruri albe Şi soarele ’nfloreşte în văzduh ,
                 Şi spânzură brăţări şi salbe Prin frasini şi prin stuh.
                 Am aruncat o undiţă cu plută Şi stau în ploaia de lumină Sonoră prin frunziş ca o lăută In liniştea deplină.
                                                 234
© BCU Cluj
                       tln peşte care muşcă din momeală Se vede cum înoată împrejur, Suveică de argint într’o urzeală De aur şi azur.
                       LIVEZI IN MARTIE
                       Sub prunii tineri din livez.
                       Şi vişinii cu ramuri iluicii Mai albăs trese zăpezi Şi soarele-a’nviat butucii.
                       O turmă sprintenă cu miei Adulmecă prin topor aşi, Brânduşele-au aprins scântei Printre mesteceni uriaşi.
                       Pe jgheaburi vechi, ia care stau, Aleargă 'gâlgâind isvoare,
                       Prind stropii vii în pumni şi beau Lumină şi răcoare.
                       M’aipropii de-un copac, apoi,
                       Şi ’mbrăţişându-i scoarţa albă,
                       Ascult prelung cum îi cresc foi Cu sunete de salbă.        .
                       P A ST E L
                       Printre mestecenii subţiri, primăvara Aleargă, sprintenă păstoriţă,
                       Şi îşi scrie numele pe brăţara Scoarţei albe, fără peniţă.
                       Mieii de umbră şi lumină Pasc iarba jilavă de rouă In această dumbravă plină De o zi totdeauna nouă.
                       Primăvara s’a despuiat prin iruga Şi se scaldă prin toate isvoarele Pe care le întâlneşte în fugă, Hârjonindu-se cu soarele.
                       Şi, peste iarbă, viorelele O privesc mirate cum se scaldă, Cum joacă apa, cu toate stelele Scăpărate de mâna ei caldă.
                     235
© BCU Cluj
                   INSCRIPŢIE PE AMINTIRE
                                              DE
                                CONSTANTIN SALCIA
                Te văd peste ruine şi prin ani
                Cum spânzuri ou ferestrele spre soare,
                Umbrită ’n ochii mei de doi platani,
                Şi-un cer mărunt, cu păsări călătoare.
                Convoaie lungi prin praf de-azur pornesc E drumu ’mprejmuit cu iarbă vie,
                Mai am un ceas şi poate ’mbătrânesc.
                Sub vreascurile nopţii timpurie.
                Din prispa albă sboruri se desfac Spre depărtări cu măguri adormite.
                Aud prin vreme apele cum tac Şi mugetul tăios al unor vite.
                Intr’un altar uscat de-atâta plâns Aprind o floare ’n goluri de cenuşă,
                Colindele de-atâta timp sau stâns,
                Doar slove mici au mai rămas pe uşă...
                Rămâi acolo singură, uitată Să odihneşti cocorii ’n noaptea grea,
                Când vor porni cu ghiara ’nsângeraiă.
                Să sgârie prin amintirea mea.
                          256         •
© BCU Cluj
                SENTIMENTUL COSMIC IN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
      .                  ' ,       DE
                                     HORIA NIŢULESCU
       Prin spiritualitate ortodoxă noi înţelegem întreg adevărul divin revelai în persoana Mântuitorului lisus Hristos şi crescut organic, sub privegherea Duhului Sfânt, în viaţa istorică a Biserioei. Dogmele nu epuizează toată viaţa* sufletească a creştinismului. Ardorile creştine şi-au găsit multiple făgaşuri de desfăşurare. Astfel avem acest uriaş holocaust sufletesc, care este întreaga viaţă liturgică, sau aceste tranşee împotriva păcatului, care sunt canoanele. In afară de aceasta mai sunt rânduelile monastice, acest cod de onoare al nouei aristocraţii spirituale, bagiografiile, cărţile de spiritualitate, etc.
      Spiritualitatea ortodoxă este, aşa dar, viaţa religioasă integrală, este organismul vast al trăirii religioase cu multiplele ei accente, aspecte şi atitudini, organic şi unitar închegate.
      Sunt unele sentimente în trăirea ortodoxă cărora nu le poţi defini cu riguroasă precisiune isvoarele de spiritualitate şi nici fixa un cadru limitat de desfăşurare. Fac impresia unei miresme insesisabile. purtată de nu ştii care vânt. dar pe care o respiri, o trăieşti. Aşa stă cazul şi cu acest sentiment cosmic, de care vom vorbi în paginile de faţă. Sentimentul acesta pluteşte ca un fel de halo luminos în jurul întregii spiritualităţi ortodoxe. Nu-i poţi identifica o sursă clară, dar îl constaţi ca a i a re, îl trăieşti ca pe un efluviu tainic al întregii spiritualităţi. Este o realitate. Nu-ţi violentează aderenţa, înţelegerea : dar ţi se cerne pe suflet ca un polen imponderabil.
      Ce este sentimentul cosmic ? Este un mod inefabil de a fi al inimei ortodoxe. O a noime simpatie, o duioasă solidaritate de destin şi de iubire dintre om şi întreaga lume creaturală. In păcat, caşi în mântuire şi transfigurare, omul nu se simte singur ; solidar cu el este întreg universul. Atitudinea ortodoxă faţă de lume poartă pecetea unei indisolubile solidarităţi cu ea. Viziunea cosmică a ortodoxiei, de o frumuseţe şi amploare incomparabile, îi este proprie, fundamentală în tonalitatea spiritualităţii ei şi strict deosebitoare. Lucruri pe care le vom lămuri treptat în cursul încercării de faţă.
      Această idee, specific creştină, a solidarităţii cosmice, nu are nici un substrat panteist, deoarece nu confundă pe Dumnezeu nici cu omul, nici cu restul
                                             2}7
© BCU Cluj
lumii creaturale. Cugetarea creştină, prin Sfântul Dionisie Areopaghitul, face o distincţie tranşantă între creator şi creatură, între existenţa lui Dumnezeu şi existenţa lumii. Existenţa lui Dumnezeu este o existenţă absolută, infinită, de-sine-stătătoare. Suportul existeţial al lumii nu se află în ea însăşi ; existenţa ei nu este autonomă şi ireductibilă. Lumea se bucură de o existenţă participată. Ea este produsul temporal, este efectul contingent al unei cauze absolute şi suveran independente.
       Lumea întreagă este un;-receptacul al harului divin, care se revarsă în cascade asupra întregii creaturi, prin Biserică şi fiecare creatură î!l primeşte în măsura în care e înzestrată pentru a-1 primi. Ideea aceasta, cum că întreaga viaţă cosmică ar fi sensibilă la sfinţirea harică, nu este deloc asemănătoare cu ideea pan-psihismului cosmic, că adică orice lucru din natură are un spiritus al său, idee destul de frecventă atât în filosof ia antică, cât şi în cea a Renaşterii.
       Putem deci conchide până aici că ideea solidarităţii cosmice este o idee specific creştină şi că nu se confundă nici cu panteismul cosmic şi panpsihist, nici cu dualismul şi naturalismul păgân, ci le depăşeşte pe toate printr’o concepţie unitară, mult superioară lor.
       Cum se articulează în cugetarea ortodoxă această idee a solidarităţii cosmice vom vedea acum.
       Am spus că, în creştinism, problema raportului dintre Dumnezeu şi lume este soluţionată de ideea de creaţie, oare este o idee revelată. Pe acest adevăr axiomatic se sprijină întreg edificiul antropodiceei şi cosmodieeei creştine.
       Neavând o existenţă de sine stătătoare, lumea are o existenţă participată; nu există prin sine, dar participă la existenţa de sine stătătoare a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte adică din ea, există prin Dumnezeu. Pentru a lămuri felul în care lumea participă la existenţa divină, vom fi siliţi să apelăm din nou la cugetarea de o inegalabilă amploare a Sf. Dionisie Areopaghitul.
       Aşa dar, toate lucrurile create există numai prin faptul că se împărtăşesc din existenţa divină. Existenţa lumii este un dar provenit din iubirea divină.
       I.a rândul ei lumea năzueşte cu înfocare către divinitatea care a creat-o şi îi răspunde cu iubire.
       Iată dar modul grandios în care viaţa cosmică este închipuită ca ecoul de iubire creată al iubirii divine necreate şi creatoare.
       Mai avem de remarcat următorul fapt şi anume că nu toate existenţele creaturale participă în acelaş mod şi în aceeaşi proporţie la existenţa divină. Mineralele participă la existenţa divină prin aceea că există : plantele prin faptul că exista şi, mai presus de aceasta, au viaţă ; animalele prin faptul că există, au viaţă şi, mai mult decât atât, au suflet animal. Omul le este superior fiindcă are în plus spirit. Mai presus de om stau îngerii, cari trăiesc în familiaritatea luminii divine. Aişa dar nu toate lucrurile creaturale participă la existenţa divină în acelaş grad de intensitate şi printr’un singur mod, ci în grade variate şi moduri multiple. Cu atât este cineva mai aproape de existenţa divină, cu cât participă la ea în mai multe moduri. Aceasta este o idee de mare însemnătate şi vom fi nevoiţi să revenim mai pe urmă asupra ei.
       Intre existenţa pietrelor şi viaţa de spirit pur a îngerilor se intercalează o întreagă scară de existenţe participând la divinitate în proporţie suitoare, după nor-
                                                       238
© BCU Cluj
mele infailibile ale unei tainice ierarhii. La capătul de sus al scării creaturilor văzute se află omull, punct crucial la intersecţia celor două lumi, căci el având comun cu îngerii viaţa în spirit, face legătura cu ierarhia spiritelor pure.
     Omul participă fia viaţa divină în două moduri felurite : prin trup şi prin suflet. Cu sufletul trăieşte viaţa lumii nevăzute, iar cu trupul pe a celei văzute. Sufletul are întipărit în el chipul lui Dumnezeu, iar trupul este expresia chipului lumii. Din cauza acestei structuri deosebite şi privilegiată pe toată scara făpturii, omul poartă în teologia creştină numele de microcosmos, microcosm.
       Toate lucrurile au fost create înainte de el, pentruca el să vină în urmă ca un rege al tuturor făpturilor. Dumnezeu i-a dat lui puterea ca să le pună nume şi să le identifice, iar lucrurile, fără excepţie, i se subordonează în armonia para-clisiacă a ierarhicei lor rânduieli. Omul e cununa creaturilor văzute şi legătura lor cu Dumnezeu, ca microcosmos în care toate se rezumă. Caşi lucrurile neînsufleţite, el este compus din patru stihii. Caşi fiinţele vii el creşte, se nutreşte, se îmu!-ţeşte, se mişcă. Asemenea îngerilor, el cugetă şi adoră. Sensul vieţii umane se găseşte în Dumnezeu şi în lume ; în Dumnezeu, în înălţime, prin ceeaee îi este superior şi în lume, în adâncime, prin ceeaee îi este inferior, cum se exprimă Berdiaeff.
       La rândul ei, lumea creaturală îşi găseşte un sens tot în Dumnezeu, dar prin om. Ca microcosm, omul este răspunzător pentru întreg edificiul naturii şi ceeaee se petrece în el se răsfrânge asupra întregii naturi. Condiţia microcosmică a omului este acea stare de armonie primordială, a cărei conştiinţă omul o pierde prin păcat.
       Pentru cugetătorii din afară de creştinism ai tuturor vremurilor, între ideea de perfecţiune absolută a lui Dumnezeu şi imperfecţiunea lumii se cască un abis de nedumeriri, peste care n’a putut fi întinsă decât puntea amăgitoare a unor ipotetice deslegări. In creştinism, nu mai puţin tulburătoare, problema este pusă pe lărâmul ei propriu şi deci mai aproape de luminişurile mântuitoare. Deslegarea este în esenţă următoarea : Dumnezeu a creat toate lucrurile bune. In Sfânta Scriptură se spune că, la sfârşitul celor şase zile de creaţie, Dumnezeu a văzut că „toate erau frumoase foarte4'. Aceasta chiar în ceeaee priveşte materia brută. Mai mult decât atât. Sfântul Dionisie Areopaghitul spune că, deoarece materia îşi are existenţa dela însuş isvorul frumuseţii, poartă în dispoziţia ei materială unele trăsături ale frumuseţii spirituale.
       In acea pace primordială, făptura crăiască a omului, domn şi rob totdeodată, domnind peste stihii şi liturghisind eu îngerii, este bucuria divină a cosmosului. Dar iată că omul, angajat în dramatica aventură a orgoliului, păcătuieşte. Consecinţele păcatului nu le suportă numai cel dintâi om. acela care a săvârşit păcatul, ci ele se răsfrâng asupra descendenţii lui şi asupra lumii întregi, pe care o cuprinde în sine ca microcosmos.
       Deşi, după cuvântul Scripturii, Dumnezeu a blestemat natura, aceasta însă numai din pricina păcatului săvârşit de om. Răul nu este ceva substanţial în constituţia lumii, a naturii. Natura are legile ei fireşti, impuse de Dumnezeu, legi care nu pot greşi, constituind în (ansamblul lor un fel de providenţă imanentă. Răul nu se află în aceste legi, ci răul în natură este — după Sf. Dionisie Areopaghitul — ..ceeace-i împotriva ei: privaţiunea dela cele fireşti. Aşa încât nu există natură rea : răul în natură stă în neputinţa unui lucru de a-şi desfăşura funcţiunile sale fireşti44. Răul este deci ceva împotriva naturii. Nefiind alterată substanţial prin
                                                      239
© BCU Cluj
păcat — deşi acesta se răsfrânge, în oarecare măsură, prin om, asupra ei — putem spune că natura în sine nu este nici bună, nici rea. Calificarea aceasta morală nu poate avea loc decât raportând-o la un subiect liber şi conştient, adică la sufletul omenesc. Conştiinţa umană singură, în exerciţiul funcţiunilor ei, poate hotărî, poate aprecia dacă un lucru din natură este bun sau rău.
       „Nimic nu este rău în natură, —• spune Sf. Metodie — ci răul devine rău prin felul întrebuinţării sale".
       Astfel privind lucrurile, putem afirma că răul din lume se reduce în esenţă Ia răul din sufletul omenesc. Spune undeva Nichita Stetatos : „După constituţia lăuntrică a sufletului se schimbă şi natura lucrurilor". Există o misterioasă oorela-iiune între dispoziţia morală a sufletului şi ordinea cosmică. Vibraţiile sufletului omenesc amplificate, sunt difuzate vertiginos în viaţa cosmică. Lumea este bună sau rea, după cum este mesagiu! primit dela sufletul omenesc. Sufletul turburat învrăjbeşte natura cu el însuşi şi pe ea, în elementele ei, şi dimpotrivă, o pacifică, atunci când în lăuntrul Iui s’a aşternut pacea.
       Când omul rămâne în Dumnezeu, şi lumea rămâne cuprinsă în el, ca microcosmos. Când însă, omul se desprinde din legăturile iubirii divine, cosmosul se detaşează de om şi devine pentru el o realitate izolată, streină, rivală, cu care trebue să lu pte pentru a o cuceri şi supu ne. Lui A dam cel dinainte de păcat, toată lumea i se supune de bună voe în primăvara bucuriilor edenice. Pe Adam cel păcătos lucrurile îl întâmpină rebele. O adâncă interpretare a acestor corespondenţe dintre constituţia morală a sufletului şi natura lumii ne-o îmbie un foarte semnificativ pasagiu din Sf. Simeon Noul Teolog : „Toate făpturile, când au văzut că Adam era isgonit din raiu, n’au mai vrut să i se supună : nici luna, nici celelalte astre n’au mai vrut să se arate ; isvoarele se împotriviră să ţâşnească apă şi râurile să-şi urmeze cursul ; văzduhul se gândia să nu mai sufle ca nu cumva să-i dea Iui Adam cel păcătos putinţa de a respira. Când fiarele şi toate vietăţile pământeşti văzură că a pierdut vestmântul primei sale slave. începură să-l dispreţuiască şi toate fură gata să se repeadă asupra lui ; cerul se pregăti să se prăbuşească peste el şi pământul nu mai voi să-l poarte. Dar ce făcu Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, creatorul omului ? Prin puterea lui creatoare El Ie opri şi mila şi bunătatea Lui nu lăsă stihiile să se deslănţue împotriva omului. El porunci ca făptura să rămână supusă Iui Adam şi ca, devenită pieritoare, să slu jească pe omul cel pieritor, pentru care fusese creată. Totuşi, când omul se va regenera şi va deveni spiritual, incoruptibil şi nemuritor, făptura, supusă omului de către Dumnezeu, se va slobozi de această casnă, se va regenera de asemenea şi va deveni la fel de incoruptibilă şi, oarecum, spirituală".
                                          *
                                        * *
       Prin Hristos a venit marea împăcare cu cerul, prin El a venit mântuirea. Solidară ou omul în păcat şi osândă, lumea e solidară deasemenea cu el în purificare şi biruinţă. Dorul de mântuire al omului se împărtăşeşte făpturii şi devine deopotrivă dorul ei. — „Căci ştim — spune Sf. Apostol Pavel — că zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum".
       Soteriologia ortodoxă cuprinde în focarul ei nu numai pe om, dar şi întreaga lume creaturală. Mântuirea adusă lumii de Mântuitorul Tisus Hristos este o mântuire cosmică. Jertfa lui ispăşeşte nu numai păcatele omului, ci şi pe ale lumii întregi
                                                       240
© BCU Cluj
.‘.pune Sf. Evanghelist Ioan (I loan, II, 2). Braţele mântuitoare ale Crucii bmccu-vintează lumea spre cele patru zări.
       „Sângele răspândit pe Calvar, - - spune genialul teolog Origen — n’a fost folositor mimai oamenilor, ci şi îngerilor, aistrelor şi tuturor fiinţelor create”. Iar în altă parte : „Altarul era la Ierusalim, dar sângele victimei a scăldat universul”.
       Trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, eternizate în Sf. Euharistie, sunt carnea si sângele comunităţii organice de iubire, în vederea mântuirii. Acest organism spiritual şi fizic deopotrivă — spiritual prin legăturile indestructibile ale iubirii, animată de Duhul Sfânt şi fizic prin identitatea substanţei euharistice care circulă în întregul organism — este Biserica. Biserica este trupul 'lui Hristos şi sângele ei este sângele Lui. Intre membrele unui organism există o solidaritate naturală, în virtutea căreia au loc anumite corelaţiuni. prin care starea unui singur membru influenţează asupra întregului organism.
       Limitele Bisericii se dilată până dincolo de existenţa omului, lăsând să-şi găsească locul între viaţa văzută şi nevăzută a lumii. După expresia admirabilă a lui Berdiaeff, Biserica este cosmosul încreştinat. Cosmosul încreştinat este cosmosul readus la puritatea primordială. Biserica este dar, în acelaş timp, o amintire a frumuseţii trecute şi o preînchipuire a celei viitoare. După Sf. Dionisie Areopa-ghituil, Dumnezeu este deopotrivă binele absolut şi frumosul absolut. Sensul cel mai înalt al vieţii omeneşti şi al lumii este participarea la viaţa divină ca la suprema frumuseţe. Biserica, închipuită ca un vast organism cosmic, este un reflex al frumuseţii divine. Participarea la viaţa Bisericii este o participare la frumuseţea divină reflectată în frumuseţea cosmică a Bisericii. Cum noi, în condiţia actuală de nedesăvârşire, nu putem contempla frumuseţea pură a lui Dumnezeu decât reflectată în frumuseţea cosmică a Bisericii, putem spune cu Berdiaeff că Biserica este frumuseţea autentică a existenţei. Participarea la această frumuseţe echivalează în oarecare măsură ou mântuirea căci, după cum pe bună dreptate a zis Dostoievschi, frumuseţea va mântui lumea.
       Care este acum această unică frumuseţe a Bisericii ? O viziune de vaste perspective şi de incomparabilă grandoare ne oferă sistemul mistic al Sf. Dionisie Areopaghitul. Universul întreg este constituit după normele Bisericii, toată creatura participând Ia viaţa divină, integrată structural în acest organism. Această viziune amplă, de ecumenică ierarhizare, o cuprinde profesorul Nichifor Crainic în termenul elocvent de panbisericism. Universul întreg este închipuit ca o biserică de proporţii cosmice, fiecare creatură participând la Dumnezeire în virtutea unei ierarhizări universale, după posibilitatea de a participa, dată fiecăreia prin creaţie în proporţii felurite. Dumnezeu este „soarele     duhovnicesc”   al vieţii cosmice. In
turul acestui centru, viaţa universală, văzută    şi nevăzută, constituită după legile
ierarhiei, apare ca o grandioasă liturghie a tuturor făpturilor. Iubirea divină se revarsă în cascade uriaşe peste toată scara ierarhică a făpturilor : dela' Serafimi — trecând prin cele două ierarhii : cerească      şi bisericească — până    la cea din
urmă dintre făpturi. Participarea creaturilor     la frumuseţea  divină este tot una
cu mântuirea. Participarea aceasta se realizează după normele ierarhiei, aşa că mântuirea se dobândeşte prin integrarea în unitatea de viaţă a Bisericii : unitate spirituală, prin comunitatea de credinţă, nădejde şi iubire — şi unitate fizică, prin comuniunea substanţei euharistice identice a trupului şi sângelui Mântuitorului,
                                                       SkţT
© BCU Cluj
       In teologia rusească mai nouă a hiat naştere, sub necontestata influenţă a lui Dostoievsehi, o întreagă doctrină cu privire la vinovăţia universală a omului. Teologi de incontestabil prestigiu, ca Berdiaeff. Bulgakow, Florenschi şi alţii îşi fac un punct de onoare din susţinerea ei şi fără ca vreunul din ei să-şi aroge paternitatea, o pun pe seama sufletului popular rusesc, cu care pare a avea profunde afinităţi. Dostoevsehi rămâne totuşi cel dintâiu -care a surprins-o în liniile ei mari. Fără să se asemene câtuşi de puţin cu pesimismul soteriologic calvin, ideea aceasta a vinovăţiei universale face dimpotrivă dovada unui foarte robust optimism, deoarece omul oare experimentează acest sentiment cuprinde, în elanul dorului lui de mântuire, întregul destin al lumii. Sentimentul vinovăţiei universale este tocmai dovada trăirii acestui sentiment ortodox al solidarităţii cosmice. Dialectica mântuirii, în lumina acestui sentiment, se poate articula după cum urmează.
       Păcatul iniţial, acela care a dat naştere haosului, este atitudinea lueiferică, orgoliul. Omul, prin orgoliu, căutând să-şi găsească un sens existenţial propriu şi autonom, se desprinde din legăturile iubirii divine. Dumnezeu este iubire. „Cel ce nu iubeşte n’a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire14, spune Sf. Ev. Ioan. Existenţa omului şi a lumii, care este un dar al lui Dumnezeu, este în acelaş timp un reflex al iubirii divine. Iubirea, în ortodoxie, este un principiu ontologic. Existenţa nu este posibilă fără iubire, căci iubirea este existenţa însăşi. Iubirea este totdeodată temeiul armoniei cosmice, căci aceasta nu este decât o lucrare a iubirii divine activă în lume şi atrăgând toate lucrurile la sine, în miezul dogarilor ei. Omul există cu adevărat numai atât cât iubeşte, cât se confundă cu iubirea însăşi. Când se exclude singur din iubire, încetează de a mai exista. Păcatul nu este ceva substanţial în sine, ci tocmai această excludere din iubirea divină. A nu iubi înseamnă a nu mai exista. Găsim la Dostoievsehi, în romanul „Fraţii Karamazov11, într’una din convorbirile stareţului Zosima, acest semnificativ pasagiu : „Părinţilor, mă întreb : Ce este iadul ? Eu îl definesc astfel : Suferinţa de a nu mai putea iubi”. Câtă vreme sufletul omenesc mai păstrează în adâncul lui puteri încă proaspete de iubire, mântuirea este. virtual, cu putinţă. Când însă este sleit deabinelea, a intrat pe poarta desnădejdii definitive. Existenţa desnădejdii eterne nu este decât un simulacru de existenţă, o no n-existenţă. Starea de păcat, pe lângă neparticiparea la adevărata existenţă, mai este o stare de vinovăţie universală. In virtutea acelei solidarităţi organice, a omenirii şi a cosmosului, fiecare parte a întregului este vinovată pentru toate celelalte. Omul. regele făpturii, este vinovat faţă de întregul ei înaintea lui Dumnezeu.
     Vinovăţia universală se ispăşeşte prin dragostea universală.
  ' Păcatul este, după cum am mai spus, o non-existenţă. Existenţa absolută este iubirC Scopul mântuirii este ajungerea la existenţa absolută: şi cum existenţa este iubire, mântuirea, care este adevărata existenţă, nu se poate dobândi decât prin iulbire.
       Păcatul, universal prin consecinţele lui. se combate prin iubire, universală prin efectele ei.
       Inima ortodoxiei, care, după Dostoievsehi, pricepe totul si pe care el o pune sub straja de iubire a Sf, Ioan, Evanghelistul iubirii, iubeşte deopotrivă totul.
       Dacă iadul este suferinţa de a nu mai putea iubi. raiul este, în schimb, bucuria de a trăi în plinătatea iubirii. Când inima dă peste răscoale în înflăcărarea dragostei divine răsfrântă asupra lucrurilor, lacrimile sunt semnul desăvârşirii a-
                                                     242
© BCU Cluj
junse şi certitudinea mântuirii. Sf. Isaac Şirul se întreabă : „Unde e desăvârşirea duhovnicească? In cel care e vrednic de desăvârşita dragoste a lui Dumnezeu. Când ajunge omul să cunoască că a primit-o ? Dacă, la amintirea de Dumnezeu, inima lui imediat se aiprinde de dragostea sa şi ochii lui varsă lacrimi din belşug... Celui care trăieşte în dragostea lui Dumnezeu, lacrimile nu-i seacă niciodată”.
       Iar despre cel ajuns la o înălţime a iubirii, vecină cu stelele iubirii divine, Sf. Maxim Mărturisitorul spune : „Fericit este omul care poate iubi fiece fiinţă cu o iubire asemănătoare”.
                                                       *
                                                      * *
       Structura intimă a ortodoxiei ar rămâne enigmatică, dacă s’ar trece cu vederea luminile pe care ni le îmbie cultul ortodox, acest veşnic nesecat isvor de teologie vie. Numai acela înţelege Biserica ■— spune undeva Chomiacov — care înţelege Liturghia”. Toată viaţa sufletească a ortodoxiei, arsă de dogorile harului şi străfulgerată de iluminări cereşti, e strânsă aici laolaltă ca într’un chivot de mistere şi revelaţii. Solidaritatea de iubire a ortodoxiei se vădeşte în cult. Iubirea este inima ei, iar „inima ortodoxiei — după cum spune Bulgakow — se găseşte în cultul ortodox”.
       Marea solidaritate de iubire se exprimă prin solidaritatea rugăciunii. Expresia concretă a 'acestei solidarităţii este solidaritatea liturgică, cultul. Mântuirea se dobândeşte, după cum am mai spus, numai în solidaritatea marelui organism al Bisericii, comunitate de credinţă, iubire şi rugăciune.
       „Noi ştim ■— zice Chomiacov — că dacă cineva cade, cade singur; însă nimeni nu poate fi mântuit singur; cine e mântuit, e mântuit în Biserică, ca membru al ei, în unitate cu celelalte membre. Crede cineva ? — se află astfel în comunitatea credinţei. Iubeşte cineva? — se află în comunitatea iubirii. Se roagă cineva? se află în comunitatea rugăciunii...” Intr’o comunitate ideală, toate lucrurile sunt ale tuturor. Iubirea se traduce printr’o rugăciune asemenea.
       Adâncind înţelesul frazei lui Nichita Stetatos — „după dispoziţia lăuntrică a sufletului se schimbă şi natura lucrurilor” — putem spune că, în înclinarea omului spre rugăciune', vedem îngenunchiând toată făptura.
       După cum armonia organismului pământesc al Bisericii este reflexul inefabilei frumuseţi cereşti, un reflex vizibil al acelei frumuseţi invizibile, în acelaş fel adorarea noastră pământească, închegată în formele materiale ale cultului, nu este decât corespondentul adorării pur spirituale a lumii cereşti, a îngerilor. Imaginile şi simboalele materiale sunt tălmăciri ale adorării transcendente, proporţionale înţelegerii şi sensibilităţii noastre actuale. Cultul este expresia condiţiei noastre micro-cosmice şi psiho-corporale deopotrivă In actul cultic, dualismul antropologic dispare. Prin închinări, genuflexiuni, etc„ trupul se face tovarăşul întru adorare al sufletului, ca unul ce este „templu al Duhului Sfânt”. Prin participarea trupului omenesc, participă creatura întreagă, ca una ce este cuprinsă microcosmic în om.
       In bogăţia aparatului liturgic ortodox, fiecare obiect sacru îşi are simbolismul şi rostul lui precis în organismul totului, potrivit ieonomiei lui latreutice. Toate categoriile vieţii şi ale existenţei participă la viaţa liturgică. In acest sens, materia, purtătoare a unei revelaţii simbolice devine oarecum spritualizată şi participă în felul ei la adorare. In cultul ortodox se contopesc inseparabil frumuseţea spiritului cu frumuseţea lumii materiale.
                                                      243
© BCU Cluj
       Viaţa creştină este o viaţă excepţională, cu creştetul nimbat de supranatural; o viaţă săltată de pe planul condiţiei omeneşti obişnuite în regiunile siderale ale trăirii în Dumnezeu, începând chiar de pe pământ, deoarece ea este însufleţită de energiile tainice ale Duhului Sfânt. Prezenţa Duhului se manifestă în Biserică, prin sfinţirile pe care le revarsă asupra vieţii creştine prin sfintele taine şi ierurgdi. Prin Sfintele Taine este dată în mod potenţial sfinţirea naturii omeneşti şi a lumii. Sfinţirea naturii umane este un început al transfigurării de după învierea obştească, iar sfinţirea lumii este o pregătire a „cerului nou şi pământului nou“ în care va fi schimbată la sfârşitul istoriei.
       In toate Sfintele Taine, materia se sfinţeşte prin infuzarea harului divin. Prin taina Sfântului Botez, trupul păcatului devine trupul lui Hristos. Toţi creştinii sunt, întru oarecare măsură, cristofori, adică purtători ai trupului lui Hristos. Trupurile individuale ale creştinilor sunt asimilate trupului lui Hristos, devin membre ale Tui şi natura materială a trupului uman este sfinţită prin împărtăşirea naturii trupului lui Hristos. Maslul este taina însănătoşirii trupului şi a sufletului deopotrivă. Cosmismul sfintelor Taine se vădeşte în chipul cel mai isbitor în Sfânta Euharistie, „sâmburele de foc al cultului ortodox'4. Tn Sf. Euharistie, prin sfinţirea harică a pâinii ,şi a vinului, oare devin astfel trupul şi sângele Mântuitorului, întregul cosmos este transfigurat şi sfinţit, deoarece ea este ofranda întregului cosmos. Materia sfinţită euharistie, este un început şi o garanţie de sfinţire a întregii materii, Organismul mistic al ortodoxiei, născu! prin taina Botezului, devine, prin asimilarea pe cale concretă a lui Hristos la prasnicul euharistie, un organism fizic, deoarece toţi cei ce se cuminecă formează acelaş trup şi în vinele lor curge acel aş sânge. Acesta este începutul îndumnezeirii, prin faptul că participăm la natura divină a trupului lui Hristos transfigurat, iar transfigurarea trupului nostru înseamnă nemurirea lui. Efectele cuminecării sunt cosmice, căci „noi sacrificăm pentru binele pământului, al mării şi al întregului univers44, spune Sf. loan Gură de Aur.
       Am mai spus. în cursul acestei încercări, că, după doctrina creştină, omul este cununa creaturilor văzute şi legătura lor cu Dumnezeu, ca microcosmos în care toate se rezumă, Strein de omul păcătos, marele cosmos se regăseşte întreg. în imensitatea lui, în sufletul omului regenerat prin har. Prin om a intrat păcatul în lume şi prin rugăciunile lui se sfinţeşte întreaga lume. Solidaritatea cosmică în rugăciune este una dintre ideile de mare preţ ale ortodoxiei.
       In destinul supremei transfigurări e cuprins nu numai omul, dar şi lumea întreagă. Sfinţirea lumii este pregătirea ei pentru „cerul nou şi pământul nou“ din veacul de dincolo.
       Există o carte de aur a vieţii ortodoxe — esenţă a unei vieţi milenare, purtată sub văpaia Duhului — Molitfelnicui. Cartea aceasta este o sublimă chemare de dragoste pentru lumea întreagă, o infinită ardere de tot, pentru tot şi pentru toate. Duhnii ei este duhul bisericii şi limitele ei se întind până la hotarele acesteia. Deaceea putem spune că spiritualitatea Molitfelnicului este cheia de boltă a cosmismului ortodox.
       Din frageda pruncie, şi mai dinainte, din sânul maicilor, până în pragul vămilor văzduhului, viaţa creştină, purtată sub coviltirul de azur al Bisericii, se hrăneşte din substanţa vie a Molitfelnicului. Toate vârstele omului, naşterea şi moartea, gândurile, dorul şi munca lui, sunt sfinţite şi transfigurate de apropierea
                                           244                     -
© BCU Cluj
cerului. Cosmosul cu stihiile iui, pământul, murea, văzduhul şi zodiile înalte, toate participă la sfinţire. La sfinţirea apei celei mari, dela Bobotează, în rugăciunea preotului e prezentă toată ierarhia văzută şi nevăzută a făpturii. Dar acolo unde rugăciunea ortodoxă atinge adevărate culmi patetice, în îmbrăţişarea caldă a făpturii, este în ritualul care se săvârşeşte la vreme de secetă. Oameni, dobitoace, stihii, se fac o singură inimă şi un singur duh în rugăciune.
       Pentru ortodoxie, toate întâmplările cruciale ale mântuirii omului se petrec aevea în Biserică. Buna Vestire, Răstignirea şi învierea Mântuitorului, sunt actualizate în Biserică şi necontenit .prezente pentru ochiul credincios care poate pătrunde la înţelesurile de jar ce mocnesc sub spuza formelor materiale. Poezia rituală ortodoxă îşi aşterne peste simboale horbota ei vaporoasă, făcând mai lesnicioasă trecerea spre adevăratele înţelesuri. In poesia rituală ortodoxă toată lumea creaturală, universul întreg şi cu stihiile sale, singure sau laolaltă, sânt închipuite ca având viaţă personală şi cugetătoare, însufleţite şi dinamice. Toate existenţele, dela stihii până la îngeri, apar ca fiind rostuite adânc in iconomia mântuirii. Ele se îndurerează laolaltă ou omul devastat de păcat şi împărtăşesc bucuria nădejdilor lui. Priveghează cu sfintele femei lângă trupul adormit al Mântuitorului şi jubilează laolaltă în explozia de lumină a Sfintei Învieri. Sensul adevărat al acestei magnifice poesii a scăpat mereu cercetătorului înarmat doar cu impioasa obiectivitate, furişându-se în insesizabil cu sprinteneala argintului viu. Mulţi nau văzut în ea decât jocul superb şi capricios al unei fantezii luxuriante, care împrumută tuturor lucrurilor harul vieţii conştiente. Fantezie care uneori poate fi semnul unei mentalităţi primitiv-animiste, după care toate lucrurile din natură sunt însufleţite şi pline de magice corelaţiuni. In al doilea rând, metaforismul acesta, care dă expresiei mai mult dinamism şi plasticitate, este privilegiul de totdeauna al poeţilor. Astfel şi în cazul poesiei rituale ortodoxe, participarea însufleţită a făpturii n’ar fi decât rodul unui joc metaforic, superb dar totuşi joc, în care fantezia îşi prelucrează elementele după norme ascunse, streine de legile cauzalităţii logice. Să Vedem îndeaproape cum stau lucrurile.
       In stilul poeţilor bizantini şi orientali, participarea însufleţită a făpturii nu este numai un simplu joc metaforic, ci expresia plastică a sentimentului lor lăuntric. Creaţia religioasă este în strânsă legătură cu viaţa personală. Atât imnografii, cât şi melozii şi iconografii bizantini, sunt în imensa lor majoritate monahi, adică oameni cu o viaţă sufletească împlinită numai clin purităţi şi cristale. Creaţia este un fapt ascetic şi un rod al vieţii mistice totodată. Creaţia religioasă nu este decât plastici zarea prin sunete, colori şi vorbe a vieţii lor lăuntrice. Mulţi dintre imnografi şi iconcgrafi nu fac decât să-şi exprime în artă viziunile lor din timpul extazului mistic. Iţi alte cazuri creaţia este urmarea unei revelaţii supranaturale directe. Cuviosul Roman Dulcecântătorul are în vis viziunea Sfintei Fecioare care îi dă să înghită un sul de pergament pe care se afla scris condacul Crăciunului. A doua zi, Roman se suie pe amvon şi inspirai, începe să cânte: „Fecioara astăzi...".
       înainte de a începe să zugrăvească o icoană, iconograful trebuia să petreacă în aspre exerciţii ascetice un număr însemnat de zile, — lucru prescris riguros de canonul artei iconografice, canon păzit şi de iconarii noştri până în vremuri apropiate. In afară de aceasta, artiştii religioşi erau teologi în înaltul înţeles al cuvântului. Teologia lor era viaţa integrală trăită. Ceea ce exprimă ei în artă corespunde perfect trăirii lor interioare.
                                         245
© BCU Cluj
        Oamenii purificaţi prin asceză de impulsurile grosolane ale materiei şi scăldaţi de efluviile harice ale vieţii mistice, nu pot avea decât aceeaşi viziune a făpturii, comună tuturor marilor mistici. Este viziunea tuturor celor ce iubesc făptura cu iubirea lui Dumnezeu, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Vestmântul poetic propriu zis poate fi metaforic, însă purtând revelaţia latentă a unui înţeles care este bunul comun al poeziei rituale ortodoxe.
        Viaţa cosmică este solidară cu omul în toată dramatica istorie a mântuirii lui ; înlăcrimată de păcat şi transfigurată de bucuria mântuirii. p“ Buna Vestire şi Naşterea Domnului sunt prilejuri de bucurie universală ] „Dănţuesc îngerii toţi în ceruri şi se bucură astăzi şi saltă toată făptura...".
        Dacă la marile prilejuri de bucurie creştină făptura se îmbracă în albul imaculat al luminei, la durerile creştine ea îmbracă negrul durerii. Răstignirea şi c moartea Mântuitorului sunt marile dalii cosmice. Durerea morţii Mântuitorului se j răsfrânge asupra întregului univers prin turburări care iau aspectul unui cataclism cosmic. Soarele şi luna, voevozii zodiacului, se îndoliază ca nişte palide mi-norosiţe. Piroanele crucii străpung inima întregii făpturi, care vibrează în durerea unui psalm funebru. Braţele crucii cuprind cele patru zări cosmice. Făptura ra-stignită cu Hristos, va şi învia cu el întru bucurie şi slavă.
• Deaceea Paştele este prin excelenţă o sărbătoare a bucuriei cosmice. Din umbra mormântului spre piscul învierii — aceasta este pârtia de lumină deschisă prin Hristos lumii întregi. Bucuria pascală este în mod deosebit mai intensă şi mai exu-fberantă în ortodoxie, deoarece ea trăeşte mai viu prin prezenţa revărsării harice şi a / transfigurării cosmice. După Nioolae Arseniev, această bucurie este tonul fundamental al spiritualităţii ortodoxe. In romano-catolicism biruie sensibilitatea unui etern prohod şi acoperă bucuria tânără şi luminoasă a învierii — birue sensibilitatea tragică a mântuirii, deoarece în miezul soteriologiei romano-catolice stă actul tragic al jertfei Mântuitorului, nu învierea lui.
        In artele plastice ortodoxe, materia, cizelată şi mlădiată după cele mai riguroase canoane, devine străvezie până la simbol. Creaţia artistică nu se bucură de o preţuire a valorii ei în sine şi pentru sine -- nu primează adică gratuitul contemplării estetice, — ci în raport eu gradul de revelaţie pe care îl poartă latent. Simbolica arhitecturii bizantine trădează prezenţa unui sentiment cosmic, o spune şi Lucian Blaga. Locaşul bisericesc este ca un rezumat plastic al organismului cosmic al Bisericii. Mai elocventă decât arhitectura, iconografia plasticizează limpede sentimentul cosmic al ortodoxiei. Iconografia ortodoxă este o dogmatică întreagă în colori. Unde gândul nu se poate articula logic într’o frază dogmatică, se face viu şi grăitor în icoană. Icoana împleteşte laolaltă gândul dogmatic cu sentimentul liturgic. O mistică reală domină coloristioa iconografică, spune Eugen Trubetzkoy, în-tr’un studiu al său asupra iconografiei ruseşti. Colorile icoanelor tind să se apropie prin toate nuanţele lor de colorile cerului, dar nu ale cerului obişnuit, ci ale unui cer văzut cu ochii extatici în perspectiva înnoirii lui viitoare. In unele icoane se află adunată, în chip simbolic, întreaga făptură la picioarele Mântuitorului, care o bineeuviniează.
        Iată deci că, după cum am arătat până acum, viaţa liturgică a ortodoxiei, sub toate formele ei de cult şi artă, vibrează de sentimentul puternic al înfrăţirii cu natura şi al solidarităţii prin rugăciune, în nădejdea transfigurării viitoare.
246
© BCU Cluj
        Dacă sentimentul cosmic vibrează cu atâta intensitate în viaţa liturgică a ortodoxiei, astăzi, duipă două mii de ani de istorie, cu atât mai mult Credem că va fi vibrat în primăvara harică, care este creştinismul primar şi mai cu seamă în sufletele înalte marii mistici, — cari au întrupat în viaţa sufletului lor întreaga ei spiritualitate. Virtual în viaţa liturgică, sentimentul cosmic este pe deplin real în viaţa mistică.
      Idealul spiritualităţii ortodoxe, şi totdeodată piscul desăvârşirii mistice — spre c-are tind’ strădaniile eroice ale ascezei — este înduinnezeirea omului. Această indii mnezeire se realizează, după cum zice Sf. Ioan Damaschin, „prin participarea ia lumina divină, iar nu prin transformarea în esenţă divină". Deci, prin asemănare, nu prin identificare. Posibilitatea îndumnezeirii noastre este dată prin întruparea Mântuitorului, căci, după Sf. Atanasie cel Mare, „Dumnezeu s’a făcut om pentruoa noi să fim îndumnezeiţi". Măsura desăvârşirii noastre este dată în persoana divino-umană a lui Hristos şi noi ne îndumnezeim în măsura în care ne modelăm fiinţa după prototipul ideal al persoanei Lui. Idealul misticei ortodoxe este teandric: la starea omului îndumnezeit nu se poate ajunge decât prin imitarea modelului etern al Dumnezeului înomenit, al lui Hristos. Chipul omenesc luat de Hristos prin întrupare este în starea de natură pură, nealterată de păcat. Imitarea lui Iisus Hristos constă în primul rând în purificarea naturii omeneşti de răul păcatului, pentru a ajunge la starea de natură bună şi pură, -— căci nu ■natura este rea, ci păcatul, care desfigurează chipul bun şi frumos al făpturii. Păcatul nu este decât actul deslipirii voinţei libere a omului din îmbrăţişarea iubitoare a voinţei divine.
;    „ Exterminarea păcatului constă în reacordarea voinţei omului cu voinţa di-
vină, care se realizează de către om, prin strădaniile purificării ascetice, în colaborare cu Dumnezeu, prin iluminarea harică. Starea de natură bună este o stare de armonie cu întreaga lume creaturală, stare în care omul trăeşte plenar sentimentul solidarităţii cosmice, sentiment oare este un fel de consecinţă a libertăţii harice. Pentru a ajunge însă la această libertate, omul trebue să se smulgă din condiţia actuală a stării sale de făptură păcătoasă. Smulgerea aceasta se chiămă, în limbajul ascetic, lepădarea de lume sau fuga de lume. Fuga de lume nu înseamnă fuga de creatură, întrucât este creatură, ei numai fuga de creatura păcătoasă, pentru a ajunge la starea de creatură bună. Fuga de lume nu este o „rupere de viaţă obştească a bisericii ci o ridicare din treaptă în treaptă pe scara ierarhiei, adică tot în cuprinsul ei. In acest înţeles, cu cât e cineva mai izolat, — eu atât trăeşte mai intens viaţa de ansamblu a Bisericii, — precum in natură, cu cât te ridici pe o înălţime mai mare, cu atât cuprinzi un orizont mai larg. Singurătatea contemplativă a unui anahoret ,departe de a fi o cuşcă a egoismului, e un orizont nemărginit unde apare, sub lumina dumnezeească, întreaga lume creaturală cu care se simte înfrăţit prin iubire".                                     ■,  ■
      ; Reacordarea voinţei umane cu voinţa divină nu se poate face decât prin înfrângerea voinţei umane sub imperiul voinţei divine, adică printr’un act de smerenie. Intrebându-se ce este desăvârşirea. Sf. Isaac Şirul răspunde : „O prăpastie de smerenie!" (Bathos tapeinoseos).
        Smerenia desăvârşită este realizată atunci când ascetul a atins starea de apatie, adică indiferenţa faţă de patimile trupeşti şi sufleteşti, care nu sunt decât refracţii ale păcatului în lucrurile lumii. Ajuns în starea de apatie, ascetul nu este
                                                         247
© BCU Cluj
  mortificai: decât pentru păcat: in el pulsează însă voinţa divină. înfrângerea voinţei personale sub imperiul voinţei divine plasează spiritul uman pe o înălţime de unde toate reapar într’o perfecţiune şi strălucire nouă. Lumea o priveşti caşicum ai vedea-o prin ochiul lui Dumnezeu, lotul îţi reapare din punct de vedere divin. Insă privirea lui Dumnezeu este o privire de dragoste infinită faţă de lumea creaturală. Drumul dramatic al singurătăţii ascetice, ridicându-ţi spiritul în Dumnezeu, te înfrăţeşte cu toată făptura care aspiră către el.
        Omul desăvârşit se bucură de virtuţi extraordinare, devine, pe drept cuvânt, un supraom. „Cine are harul — spune Sf. Macarie cel Mare — are o altă înţelegere, o altă pricepere, o altă înţelepciune decât înţelepciunea acestei lumi1'. Chiar însuşirile lui fizice se rafinează şi se dilată până la dimensiuni supraumane. Omul transfigurat, spune Sf. Simeon Noul Teolog, „este învrednicit să contemple revelaţiile marilor taine...; eu vorbesc de taine, căci toţi le văd bine, dar nu toţi pot să le priceapă. Insă cel care este transfigurat prin Duhul făuritor de făptură nouă, primeşte ochi noui şi un nou auz".
        — „După dispoziţia lăuntrică a sufletului se schimbă şi natura lucrurilor".
        Privite cu ochiul păcatului, lucrurile sunt păcătoase şi rele; privite cu ochiul iubitor al lui Hristos, lucrurile sunt frumoase şi bune. „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi iubire — spune Nic-hita Stetatos — nu face nicio deosebire intre lucruri, nu deosebeşte pe drept de păcătoşi, ci îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi nu-i judecă, tot aşa precum Dumnezeu lasă soarele să lumineze şi trimite ploaia peste drepţi şi nedrepţi".
        Aceasta este adevărata puritate, pe care, când cineva a atins-o, „totul îi este supus ca lui Adam în paradis, înainte de căderea lui", spune Paul Pustnicul.
        Omul purificat de păcat, nu mai vede păcatul în făptură. Sufletul lui curat răspândeşte puritate şi asupra ei.
        „Când cineva ar privi o femee neobişnuit de frumoasă — spune Sf. Ioan Scărarul, — şi ar lăuda din pricina ei pe Creator. La privirea ei s’ar înflăcăra de dragoste pentru Dumnezeu şi din ochi i-ar ţâşni isvoare de lăcrămi. Şi ar fi minunat de văzut cum, ceeace pentru altul ar fi spre pierzare, pentru el ar fi, în chip supranatural, cununa biruinţei. Dacă un astfel de om, în cazuri asemănătoare, are mereu aceleaşi sentimente şi se comportă la fel, atunci s'a făcut acesta părtaş nestricăciunii, chiar mai înainte de învierea obştească".
        Cel care nu vede în făptură decât reflexul frumuseţii divine, este cuprins de o iubire dogoritoare pentru ea, caşi Dumnezeu eontemplându-şi lucrul mâinilor sale. Şi „fericit este — spune Sf. Maxim Mărturisitorul — cel ce poate iubi fiecare fiinţă cu o iubire asemănătoare".
        O inimă care iubeşte lucrurile cu iubirea lui Dumnezeu este ceeace Sf. Isaac Şirul numeşte o „inimă milosârdnică".
        „Ce este o inimă milosârdnică?", se întreabă el. Şi răspunde: „Este un pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni şi întreaga făptură. Şi oridecâteori îşi aduce aminte de ele sau le priveşte, lacrimi îi curg din ochi, pentru marea şi puternica milă ce-i cuprinde inima".
        Ajuns pe acest pisc al desăvârşirii spirituale, omul a păşit de-acum în hora iubirii cosmice.
,f  Misticii ortodoxiei au trăit cu toţii sentimentul solidarităţii cosmice : în
1 sufletul lor şi în viaţa lor. Mai bine zis, pacea lăuntrică cu Dumnezeu a iradiat în
                                                       248
© BCU Cluj
viaţă pacea cu făptura. Rugăciunea mistică este o rugăcinue cosmică : prin om participă întreaga creaţie. Forma clasică a rugăciunii mistice ortodoxe este rugăciunea mintală sau rugăciunea lui Iisus.
       Rugăciunea lui Iisus constă în invocarea mintală a numelui Mântuitorului — nume mai dulce ea mierea şi ca fagurul de miere, după cum spune un autor mistic— urmând o tehnică psiho-fizialogieă stabilită riguros de maeştrii spirituali ai curentului isihast şi desăvârşită mai târziu de stareţul Paisie, ţintind ajungerea la starea de contemplaţie pură. Este forma superioară a rugăciunii contemplative, care urmăreşte vederea extatică a luminii taborioe.
       După Nicodim Hagioritul, care reproduce învăţătura lui Grigore al Tesa-lonicului, în reţinerea respiraţiei, toate puterile sufletului se concentrează în spirit şi, prin el, în Dumnezeu. Tot astfel, prin acest act de încordată concentrare, omul raportă la Dumnezeu întreaga creaţie sensibilă şi intelectuală, fiindcă omul o conţine în el ca microcosmos, şi tot el e legătura dintre ea şi Dumnezeu. Omul restabilit în armonia universală devine iarăşi microcosmosul în care universul se răsfrânge ca în limpezimea pură a bobului de rouă.
       Stareţul Paisie numeşte rugăciunea lui Iisus rugăciune paradisiacă. Misticul care practică rugăciunea lui Iisus aspiră la refacerea paradisului pierdut. Refacerea aceasta înseamnă anticiparea prin contemplaţie a paradisului eshatologic, adică viziunea cerului nou şi a pământului nou de dincolo de timp. Paradisul eshatologic devine, pentru misticul absorbit în rugăciune permanentă, o realitate interioară, chiar în timpul existenţei pământeşti. Această sublimă fericire a contemplaţiei se împărtăşeşte, prin om, întregei făpturi. Yiaţa care urmează desăvârşirii mistice este un paradis aevea. Ori, cum am spus mai înainte, starea paradisiacă este o stare de infinită solidaritate cu lumea creaturală.
       Cetim în . vieţile sfinţilor cum că ei spărgeau hotarele timpului şi ale spaţiului, ghiceau gândurile şi tâlcuiau adâncul inimilor; îmblânziaiu fiarele sălbatice şi domoleau urgia stihiilor. Prefăceau focul în rouă şi văpaia în adiere blândă; razele soarelui se făceau de mătase şi bicele ploii mângâietoare; furtunile se domoleau şi vălurile îşi mutau ameninţarea. Leii deşertului li se gudurau la picioare şi mâna uscată de posturi le întârzia în coamă, cu mângâiere. Aspidele şi scorpionii îşi înmuiau veninul, iar pasările văzduhului le poposeau pe umăr, ostenite de depărtare.
       Minunile acestea fabuloase, pe care ni le îmbie din belşug Haghiografiile, nu sunt numai rodul unei imaginaţii dilatate peste măsură de pietate, oare caută, cu orice preţ, să scoată viaţa sfinţilor cununată, la orice pas, cu supranaturalul. Dorul de miracol al pietăţii creştine, care caută necontenit să pună pe capul sfinţilor noui aureole de minuni, nu poate justifica în niciun chip acest aparent abuz de supranatural. Minunile acestea nu sunt decât străfulgerări în afară de viaţa lăuntrică a sfinţilor.
       In lumina solidarităţii cu făptura, a sufletului iluminat prin har, miraculosul haghiografic este anticiparea fericită a marii împăcări care va urma transfigurării eshatologiee.
249
© BCU Cluj
                         P O E S I I
                                              DE
                                     ŞTEFAN BACIU
               SPOVEDANIE
               Viu, Doamne cu o inimă prea plină să-mi spun Cu învoiala Ta, povara ei lumească.
               De-un timp urzica prea mult începu să crească Pe scocul ei, în oare noaptea tac şi mă adun.
               Ce-iS eu, Părinte ? •— Un netrebnic rob la vise,
               Un vânător de gând, neguţător de stele,
               Un rătăcit prin munţi, pe dealuri şi vâlcele,
               In tolbă cu lumini rănite şi ucise.
               îmi place vinul vecbiu, femeea, poesia,
               Cu dragostea mă ’mbăt şi-apoi adorm pe-o carte, Poruncile-Ţi nu îmi sunt litere deşarte Şi niciodată nu am înfruntat tăria.
               Sunt oare, Doamne, vinovat, dacă’ntr’o seară Din Sfânta Lună pălărie mi-am făcut?
               — Prea mă simţeam şi eu cu tâmplele de lut Şi prea ningeau frumos luceferii pe-afară,
               Altfel, n’am fulgerat cu vorbe grele Sfinţii, Chezarului mereu l-am dat ce este-al Lui;
               M’am închinat spre răsăritul soarelui Şi numai rareori mi-am necăjit părinţii.
                                              250
© BCU Cluj
                      Gu-ovăz Iţi ţiu aici pe lume porumbeii, îmi iartă istrâmbătăţile oe Ţi le spun, Căci ştiu: Tu eşti atât de mare şi de bun.
                      Eu trec prin lume ca prin Cana Galileii.
                      INIMĂ, CE VISCOL...?
                      Inimă, ce viscoli de durere S’a lăsat peste lumina ta,
                      Ce otravă stoarsă din tăcere Te-a pătruns, de nu mai poţi cânta?
                      Altă dată înfloreai cu merii,
                      Croşetând viaţă’n piept,
                      Azi apui odat’ cu steaua serii,
                      Vocea ta zadarnic o aştept.
                      Ştiu: tu eşti prea singură cu tine,
                      Prea îţi numeri clipele cu sârg ;
                      Alţii’n sgomotul ce vine,
                      Vezi, îşi vând bătăile în târg.
                      Stai, ascultă gloata care urlă,
                      Cum loveşte Demonu’n pământ,
                      Bate inimă mereu, ea’n turlă Clopotul cu ştreangul! frânt.
                  NIMICNICIE
                  Ce mic, ce gol mă văd alăturea de Tine. Când uneori făptura’n mine Ţi-o încheg, Sunt ca o piatră arsă din ruine,
                  Un bolovan sgrunţos din Marele întreg.
                  Strigarea mea în şoapta Ta se duce Ca un isvor în gura largului ocean Şi mâna mea, vrând steaua s’o apuce îşi mişcă brânca, gravă, pe cadran.
                  Hambare nu-s destule’n suflet să Iţi strâng, In bobi de aur bogăţia toată,
                  De mă’ndoiesc de Tine uneori, îmi frâng Un trup prea chinuit pe aspra roată.
© BCU Cluj
Târziu, Te văd, Te pipăi, Te aud Cum urci în meri şi’n firele de mătrăgună Şi-apoi îmi fiu în pumnul ud Trupul beteag să nu urce spre lună.
SONET
                                                                                 lui Aurel D, Broşteanu
Molizii vin la vale ’n goană, ca skiorii. întinsul alb te doare ea o roşie rană,
O sanie fuge după umbre prin poiană Ca după iepuri, toamna, vânătorii.
Un fulg de soare se topeşte ’n geană Precum bucăţi de stea în pumnii aurarii. Cu vânturile, deasupră-ne, trec norii,
Şi îşi sdrobesc colorile în zări, de-o stană.
Pe lângă noi pădurile se duc spre seară Să-şi culce ’n peşteri calma lor povară, Iar ceru-işi scutură, prea-darnic, stupii.
Transfiguraţi ne ducem frunţile spre casă Când peste albul şes ou sclipet de mătasă Prelung urlară, în desişuri, lupii.
252
© BCU Cluj
P O E S I 1
                                                DE
                                     GHERGHINESCU-YANIA
    PĂSUL DORULUI MEU
    Fără milă, în mine, mereu,
    Răsuceşte patima sfredel;
    Doamne, păsul dorului meu Ascultă-1 şi crede-I.
    Ocliii îmi ard, trupul mă doare —
    Mi-e gândul văpae,
    Inima — scorbură cântătoare Ciocănită de ghionoae.
    Mă ridic câteodată spre cer Cu păsările şi frunzişul pădurii;
    Rătăcind pe coclauri de vis şi de ger Caut versurilor condurii.
    îmi trebuie, Doamne, cuvinte Proaspete ea floarea de răsură De care îmi aduce aminte întreaga iubitei făptură.
    Eu ştiu că n’am depănat încă Tot basmul de aur al dragostei mele,
    Cu ciute fulgerate pe vârfuri de stâncă Şi vulturi rostogolindu-se’n ghiare cu stele,
                                                253
© BCU Cluj
      In zadar cântecul meu Plecat peste taina minunilor tale Se adapă ca un curcubeu Din armoniile universale.
      Zadarnic m’am risipit, voiniceşte Cutreerând înaltele spaţii;
      Zadarnic revolta îmi creşte Pe pământ, ori printre constelaţii.
      Mă voiu aşeza de acum în genunchi, Sub bolţile — glugă —
      Şi cu gândurile toate mănunchiu Voiu fi numai rugă.
      PRIMĂVARA FĂRĂ TINE
      Creşte zvon de primăvară împrejur... Din prea lunga somnolenţă vegetală, Către clopoţeii din azur Se ciuleşte câte-o urechiuşe de petală.
      De uimire ceru’n nopţile senine Face ochii mari...
      Inutile-s toate, fără tine — Frumuseţile sunt chiar amari.
      Am zărit azi dimineaţă, în livezi, Zarzării cu muguri roz de floare;
      Dacă tu nu eşti aici să-i vezi Pentruce-au să înflorească, oare?
                                                                                     ■                                                  ,iv/â'iS5S'i
© BCU Cluj
FUGA PRIN PĂDURE
                                       DE
          E. AR. ZAHARIA
Cântec desluşit ca un sobor de luceferi Sau ce freamăt liric se aude ?
Cetăţeni minusculi prin ierburile ude Cu 'spinări albastre au purces spre lună
Primăvara a răsturnat ochii căprioarelor In trupul cald şi moale al izvoarelor,
Iar noaptea după odihnă când vin Unda s’o bea cerbii ca nişte prinţi din plin,
Prin rămurişul bogat al coarnelor revărsate In apă întors, stelele gloanţe de aur le par :
S’o tulbure ou botul nu ’ndrăznesc şi tresar Pădurea gonind cu imaginea lunii la spate.
255
© BCU Cluj
       AUTOHTONIZAREA IN DOCTRINA
                MILITARĂ
                                               DE
                                        YASILE BĂNC1LĂ
     A alătura culturii atributul autolitoniei este a impllica un proces tautologic, fiindcă orice cultură adevărată este autohtonă, după cum orice individ cult este o personalitate. Şi cu toate acestea, atunci când vorbim de culturile moderne trebuie neîncetat să ne gândim şi la atributul autohtoniei. Dar nu pentru a le da un certificat de mai mare autenticitate, ei tocmai pentru a le verifica organicitatea şi calitatea lor. Culturile moderne sunt complexe şi fastuoase, însă ea funcţie spirituală, ca armonie şi firesc, nu au proprietatea pe care o aveau culturile vechi, chiar dacă am face comparaţie cu culturile patriarhale. De fapt, criza culturii moderne, de care se vorbeşte atât, e în legătură strânsă şi eu gradul în care această cultură şi-a pierdut structura autohtonă. Culturile moderne au ceva din acele plante, cari n’au rădăcina în pământ şi cari se hrănesc în parte cu un material venit oarecum ia întâmplare şi din toate părţile. E adevărat, culturi de mare autohtonie n’au fost decât în „epoca civilizaţiilor închise”, pentru a întrebuinţa expresia improprie şi nu complect adevărată, dar foarte sugestivă, a unui istoric, precum şi în stările etnografice şi patriarhale. In vremea noastră, progresul tehnieei face ca motivele spirituale să circule cu mare viteză, iar influenţele să se încrucişeze eu o frecvenţă, care ameninţă însăşi ideia de stil. In jurul culturilor, nu mai e acel filtru invizibil, care selectează motivele ori le transformă pentru a le acorda îndeajuns cu fiinţa fiecăreia De aceea în orice cultură actuală găsim un număr de teme, de interferenţe şi de structuri parazite, pe cari cercetătorul le desface uneori cu destulă greutate din corpul propriu al culturii respective. S’a mai întâmplat apoi că unele culturi au exercitat un mare prestigiu, fiindcă s’au format înaintea altora, ceeace a îndemnat la imitare. In acest sens, chiar popoare mari au avut un timp să lupte cu puternice influenţe din afară. Cultura germană s’a luptat cu cea franceză, cultura rusă s’a luptat tot ce cea franceză, apoi cu cea germană şi în cele din urmă cu toată cultura europeană în general. Iar când a fost vorba de popoarele mici şi mijlocii oiri de cele cari şi-au format târziu o cultură critică, rezultatul a fost uneori şi pentru un timp aproape catastrofal. In realitate, în toate culturile epocii noastre se pot observa două curente : unul de creiaţie spontană, de luare de atitudine proprie în faţa existenţei, altul de defensivă şi încercare de autohtonizare a temelor venite din afară. Problema procesului de autohtonizare se pune
                                               256
© BCU Cluj
deci cu putere, cu un patetism adeseori dramatic, pentru culturile moderne. Altădată, fiindcă împrumuturile erau mai rare şi se făceau într’un ritm oarecum quasivegetal, aclimatizarea spirituală şi transfigurarea locală a motivelor venite din altă parte se făcea de la sine. Astăzi acest proces este mai neliniştit şi e un fapt pentru conştiinţă, cel puţin la aceia cari trăiesc mai cu putere datele originare ale experienţei popoarelor.
       La noi, mai ales secolul al 19-lea este foarte interesant pentru a vedea acest dublu proces, eu aspecte inegale, de imitare şi de reacţie organică. Literatura noastră, bunăoară, a luat la început modele apusene, atât clasice cât şi romantice, şi a ajuns să le autolitonizcze înaintea altor ramuri ale culturii, in această privinţă, i-a fost desigur de mare ajutor existenţa puternicei şi ispititoarei noastre literaturi poporane. Creaţia literară, mai sensibilă decât alta şi impăcându-se mai uşor cu
0 vârstă mai tânără ori mai necritică, s’a produs înaintea altor creaţii, a imitat înaintea altora, dar tot ea a ajuns cea dintâiu la o relativă autohtonie. in producţia plastică, am avut iarăş gesturi spontane, deşi uneori în formă naivă, cum a fost în pictură, o spontanietate, care se ghida, e adevărat, mai mult după peisagiu decât după formele şi imperativele psihicului creiator. Este important însă că am avut un Grigorescu înainte de a avea ceva corespunzător în filozofie, de exemplu. Aceasta din urmă deabea acum se autohtonizează. Nici măcar în pedagogie nu avem ceva structural autohton, deşi se face atâta caz de pedagogia românească şi zeci de mii de educatori aplică zilnic concepte şi metode de instrucţie şi educaţie. Muzica dea-semenea se autohtonizează greu, pe deoparte, fiindcă în cuprinsul ei influenţele sunt foarte puternice, sunetul neavând nevoie de paşaportul cuvintelor şi având, în oarecare măsură, ceva incert în natura lui, pe de altă parte, pentrucă, deşi se spune de creaţia muzicală că e compatibilă cu o vârstă fragedă şi cu o oarecare lipsă de tehnică, dar în adâncul ei muzica e filozofie, e atitudine integrală, -e mitologie şi metafizică sonoră şi acestea cer o mare şi inspirată bărbăţie pentru a ajunge la forma adevăratei creiaţii. Teologia e printre celle din urmă în procesul autohtonizării româneşti. Vorbim de teologia critică, cu aspect modern. Şi nici n’ar putea fi altfel, pentrucă teologia e filozofie plus altceva. Teologia noastră a fost un timp rezervată faţă de occident. Apoi a primit influenţe protestante, iar acum catolice. In general, teologii noştri astăzi se modernizează şi aceasta are deocamdată şi vorbind în general, un efect nenorocit. Teologii români au început celle mai adesea să vorbească o limbă plină de neologisme, să aibă pretenţii ştiinţifizante şi să facă mare caz de bibliotecile apusene. Dincolo de confuziile şi prezumţiile începutului, avem. însă încercări serioase de gândire teologică românească, dar aici trebuie o trudă şi o veghe mult mai mari decât în alte domenii ale culturii, pentru a da ceva autentic. O teologie românească nu putem avea înainte de a avea maturitate filozofică, filozofia şi teologia mergând în acest sens împreună, chiar când se combat. In ceeace priveşte ştiinţa, cum e şi firesc, ea a fost mai autonomă, mai independenta de condiţiile etnice, noi având oameni de ştiinţă şi în secolul trecut şi în cel actual.
1 ir în arhitectură autohtonia noastră nu se vede aproape de loc, ea prezentându-se în câteva încercări rare sau bizare. Arhitectura are un spirit mai colectiv, e mai expusă imitaţiilor şi e mai legată de condiţii economice şi tehnice, de aceea creiaţia personalităţilor etnice e mai îngreuiată decât în altă sferă de producţie.
       A rămas însă un domeniu, pe care cei ce au gândit asupra culturii noastre l-au ignorat întotdeauna: e domeniull militar. Acesta e probabil că nu s’a consi-
 ■                                      • 257
© BCU Cluj
cierat ca fiind cultură, ci numai o meserie. Ceva cum e comerţul ori agricultura. Altfel nu se explică dece imitarea tehnicei militare apusene a fost aproape totală la noi, considerându-se că toată disciplina armelor se reduce la aceasta. In timpul din urmă, ofiţerii noştri distinşi au început să aibă conştiinţa unei gândiri militare proprii, în legătură cu structura şi spaţiul nostru şi ni se pare că această problemă tinde să devină, în cercurile respective, una din cele mai pasionante şi mai majore şarade. Dar noi nu uităm anume Ieruri, pe cari le-aim trăit mai mult sau mai puţin noi înşine. Astfel, ştim că erudiţii noştri militari s’au întrecut adesea în a traduce regulamente apusene, fără să aibă măcar întotdeauna grija unui text cel puţin inteligibil şi în graiu adevărat românesc, chiar atunci când îl impuneau recruţilor să-l înveţe pe dinafară. Noi ştim că am început războiul din urmă... nemţeşte şi l-am sfârşit... franţuzeşte. Şi mai ştim că în şcoala militară de ofiţeri, în 1916—1017, am făcut, timp de cinci luni, exerciţii la stânga şi la dreapta şi instrucţie elementară, pentru ca în ultima lună, a şasea, să memorizăm cu mare viteză textele dactilografiaţi ori şapirografiate, cari ne veniseră din Franţa, aducând experienţa „marilor fronturi” şi ultimul cuvânt în materie de tactică şi strategie, texte pe cari uneori nici profesorii noştri improvizaţi nu le înţelegeau bine, pentru ca mai târziu, pe front, să uităm de ele ori isă facem combinaţii hibride. Ce să mai spunem apoi de faptul că noi am plecat la războiu fără să cunoaştem suficient terenul, pe care inamicul îl cunoştea mai bine şi că noi ne serveam de hărţi austriaee! Mm mult; în inii din preajma lui 1916, am lăsat numeroşi „turişti” străini, ingineri sau ofiţeri deghizaţi, caii au străbătut munţii noştri şi au ridicat planuri, de cari s’an servit apoi contra noastră. Oare aşteptam călăuze exotice, cari să ne conducă în propria noastră ţară? Zelul de a lua posesiune de noi înşine se vede şi în aceea de a ne cunoaşte ţara fizică, iar un spirit lipsit de autohtonie se vede şi în desconsiderarea faţă de spaţiul în care trăieşte.
       După războiu, s’a pus eu putere problema unei „doctrine româneşti”. Dar regulamentele continuă să nu se acorde complect cu noile necesităţi de luptă ro-mâneşii. Vom da un exemplu pus în evidenţă de un ofiţer bine pregătit. După spiritul regulamentelor în vigoare, se fac la noi teme de luptă pe fronturi înguste şi nu se valorifică, după cum merită, ideia temelor de luptă pe fronturi întinse, aceasta pentrucă aşa e Ia Francezi! Dar situaţia fronturilor noastre e foarte diferită. Francezii au frontiere scurte şi armată numeroasă, adică „10.000 de luptători pe 1 km., deci o divizie pe 2 km. sau 10 luptători pe 1 m„ eeeace duce la constituire de rezerve enorme şi la fronturi de atac şi apărare foarte mici”. Noi avem frontiere (lungi şi armată relativ puţină, adică „1000 de luptători pe 1 km., sau 1 luptător pe 1 m., ceeatce ar da o divizie pe circa 15—20 km.” La noi e o situaţie de zece ori mai puţin favorabilă şi chiar mai mullt, dacă ţinem seamă că inamicii noştri sunt mai numeroşi. De aceea războiul nostru va fi „mai mult de mişcare şi cu goluri în dispozitivul strategic”, iar regula pentru noi va fi lupta pe fronturi întinse, adică tocmai contrariul decât la Francezi ! (Căpitan Berdan Gh„ în „România Militară", Iunie 1935, p. 77—95). S’a vorbit deseori de imitarea occidentului la noi. Dar compararea între cifrele de msai sus ne oferă poate exemplul cel mai tipic de mame-lucism cultural ! Dacă n’ar fi decât acest unic exemplu, şi e îndestulător pentru a pune imperativ şi pentru totdeauna problema autohtonizării gândirii noastre militare ca aspect al unei culturi cu adevărat româneşti.
       Desigur trebuie să fie în practica gândirii şi acţiunii militare ceva general,
                                                      258
© BCU Cluj
care nu se găseşte în aceeaşi măsură în alte discipline. întrucât ocupaţia armelor ţine de tehnică, de ştiinţa pozitivă, ea are ceva general. Nu vei putea lupta eu arcul, când duşmanul întrebuinţează mitraliera. Tot aşa, în vremea „naţiunii armate” orice stat trebuie să facă la fel, pregătind toată naţiunea pentru războiu. Şi sunt apoi alianţele. De obiceiu statele mari impun celor mai mici, cu cari sunt aliate, acelaş fel de a lupta. Aceste cauze fac, în parte, ca în domeniul militar să se impună un anume grad de uniformitate. Mai ales ceeace e pur material ori depinde de materie, tehnica în primul rând, se poate importa, căci aici nici nu suntem propriu zis în domeniul culturii, ci în acela al civilizaţiei. In această privinţă, ceeace putem spune e că în ocupaţia armelor nu e atât o Creiaţie proprie, cum ar fi în literatură de exemplu, ci o adaptare gospodărească şi inteligentă de formule, dispozitive, metode işi material verificat de ştiinţa militară în general. Aceasta e adevărat. Insă pe noi nu ne interesează numai ceeace e general, adică numai ştiinţa militară pozitivă, ci încă ceva şi, din punctul nostru de vedere, acesta e esenţialul.
       Prilejul de a medita la aceste chestiuni ni-1 oferă lucrarea d-lui căpitan Mir-cea Tomescu: „Ştiinţa militară şi doctrina românească”, despre care voim să referim aici. E o lucrare de frumoasă gândire, care realizează momente de aleasă dialectică, o lucrare de avânt şi tinereţe, de nohleţă spirituală, de nuanţe şi realizări stilistice. Lucrarea d-lui căpitan Tomescu e de fapt un eseu, ce se adresează nu numai unui cerc restrâns de specialişti, ci intelectualilor de cultură generală, constituind, după cum vom vedea, un gest cu ecouri mai îndepărtate decât cele' strict militare. Ea isbuteşte să intereseze în jurul problemelor ei un public mai larg, după cum ea însăş a folosit dintr’o viziune care nu e numai militară. Nu o vom considera deci ca specialişti, fiindcă nu avem căderea, ci, în esenţă, ca semnificaţie culturală.
       Autorul pleacă de la conceptul de victorie. Acesta e de altfel prezent în chip suveran şi fecund în toată lucrarea, fiindcă ceeace interesează în aceste chestiuni e victoria. Războiul, ca şi politica, e ceva pragmatist. Nu interesează cine e mai merituos în sine, cine a avut mai multă inteligenţă, nici chiar cine a sacrificat m|ai mult, ci interesează cine a învins! Victoria e legea şi mistica războiului! Dar în această privinţă se face o confuzie. Se consideră că victoria e ceva aritmetic, că e rezultatul matematic al unor factori, de cari s’a ţinut corect seama, de fiecare în parte şi de toţi împreună. Victoria ar fi rezultatul unei corectitudini de pregătire, în care totul s’a pus la punct, cu grijă şi imparţialitate, fără a acorda mâi mult unui factor decât altuia, realizând o desăvârşită armonie, aşa cum cere ştiinţa militară. Şi totuşi aceasta nu isbuteşte să ne dea în chip sigur victoria, fiindcă şi duşmanul poate să facă acelaş lucru. Aceasta ne poate da, cu oarecare siguranţă, cel mult perspectiva că nu vom fi învinşi, iar nu că vom învinge. Victoria e ceva mai imponderabil şi ea nu rezultă din armonia factorilor puşi la punct fără a acorda nici unuia un coeficient mai mare decât celorlalţi. Obişnuit noi avem iluzia că vom avea victoria, fiindcă aim realizat în toate amănuntele această armonie oarecum biurocratică ori tehnică, pregătind războiul ca pe o imensă maşină menită a funcţiona la fel, după aceleaşi norme, la noi ca şi în altă parte. Căci aşa spune ştiinţa militară universală! Dar experienţa a arătat de atâtea ori că victoria nu a revenit celor corecţi, celor cari puseseră totull la punct fără a desconsidera nici un factor şi fără a exagera pe niciunul, ci acelora cari au avut de partea lor un factor covârşitor, pe care nu l-au avut inamicii. Şi d-J căpitan precizează: în războiu, trebuie să fii „suficient de tare în toate privinţele — pentru a nu fi învins; uimitor de tare
                                                          259
© BCU Cluj
într’o singură privinţă — pentru a învinge”. Corectitudinea tuturor mijloacelor, singura care-1 interesează pe omul de ştiinţă militară exclusivă, este ingrată în timp de războiu. Aceasta e viaţă, iar viaţa cere altceva : cere oarecare disarmonie sau, pentru a vorbi în termenii noştri, cere un fel de monstruozitate sau, mai precis, o asimetrie dinamică. Această asimetrie dinamică, această eminenţă copleşitoare a unui factor asupra celorlalţi şi asupra duşmanului, e eeeace dă victoria. Dar aici încetează ştiinţa militară propriu zisă, ştiinţa universală, aici încetează indiferentismul armonic, şi începe arta militară sau doctrina. Care e factorul, pe care-1 vom des volta până la maximum? Aceasta depinde de fiecare ţară, de fiecare popor, aceasta e ceeaee constituie specificul războaielor şi victoriilor în istorie şi aceasta nu ne-o poate spune ştiinţa militară, care se învaţă la Bucureşti, ca şi la Saint-Cyr, ca şi la Berlin, ci în primul rând filozofia şi arta militară, cu un cuvânt : doctrina !
       Şi atunci, în aplicaţie, problema se pune de la sine: care e doctrina românească sau care e factorul specific nouă, a cărui valorificare supremă ne va aduce victoria ? Dacă până acum autorul a făcut teorie generală, de acum înainte face autohtonizare. Fără a pronunţa cuvântul, el e însă foarte conştient de acest proces şi ironiile fine şi inspirate, cari vizează maniile unifoirmiste ale celor hrăniţi numai cu ştiinţă militară occidentală, ironii ce alternează cu entuziasme admirabile pentru viitorul doctrnei şi al victoriei, româneşti, o dovedesc cu prisosinţă.
       Elementele doctrinei noastre trebuie căutate în trecutul românesc. Căci iată un fapt: poporul românesc a avut nenumărate războae şi în foarte multe a fost victorios. Geniul militar autohton e implicat în aceste victorii. Noi trebuie numai să-l înţelegem. Şi astfel filozofia istoriei naţionale devine auxiliara principiară cea mai însemnată a doctrinei noastre. In acest sens, nu va fi greu să se vadă că Românii au isbutit în lupte printr’un factor, care ţine pe deoparte de teren, pe de alta de calităţile spirituale. Utilizarea terenului şi avântul spiritual bazat pe credinţa în caracterul moral al cauzei pentru care luptau şi pe iubirea aproape metafizică de ţară, au constituit factorul autohton al victoriei dealunguil secolelor. Reprezentantul simbolic al acestei doctrine istorice este Mireea, aşa cum e redat de Emine-scu. In treacăt fie spus, aceste două figuri capătă o surprinzătoare şi caldă valorificare în expunerea autorului de faţă. Eminescu e revendicat şi de gândirea noastră militară, după ce rând pe rând a fost revendicat de poezia, politica şi filozofia românească. In acest loc, în care se leagă concluziile cărţii în jurull celei mai luminoase apariţii a literaturii noastre, expunerea se ridică până la un generos patetism. Războiul românesc va fi deci în primul rând valorificare a terenului şi flacără etică a iubirii de ţară. O bună doctrină românească trebuie să plece mai ales de la aceste două realităţi contopite într’un factor unic. Altfel vom face cum am făcut uneori în războiul trecut, când am uitat doctrina voevozilor noştri, şi am trădat învăţămintele terenului, pierzând lupta acolo unde sufletul nostru de altădată ar fi câştigat-o. Minunea de la Mărăşeşti e o izbucnire a fondului nostru vechiu. Ea sa datorat mai puţin armamentului nou, care a fost numai o condiţie, şi mai mult supremaţiei covârşitoare a unui factor arhaic, ce a înspăimântat şi demoralizat pe adversar.
       „Ştiinţa militară şi doctrina românească” e un bun debut atât pentru autor cât şi pentru problemă. Este însă mai mult decât atât. Cetitorul atent va culege orientări sau sugestii în domenii multiple, nu numai în cel militar. Astfel, ca psiholog, va reţine paginile de antologie, în cari se analizează felul cum începe şi se propagă depresiunea morală pe front (29—31). Ca filozof în general, va nota intui-
                                                     260
© BCU Cluj
fia de ansamblu a autorului, atunci când, vorbind de superioritatea strivitoare a unui factor, spune că de fapt nimeni inu poate fi superior în toate pentru că „este o lege a naturii ca fiecare organism, fie individ, fie colectivitate, să aibă în structura lui atât elemente pozitive graţie cărora învinge pentru a exista... cât şi elemente negative, graţie cărora este învins pentru a muri odată” (33) — sau atunci când vorbeşte de integralismul vieţii şi al gândirii originare, din care derivă toate (75). Ca pedagog, va face aplicaţii noui şi de valoare a legii victoriei, la educaţie, deşi autorul crede că această lege nu se aplică în acest domeniu. In realitate însă, educaţia ascultă şi ea de legea războiului. Câte lecţii -corect făcute din toate punctele de vedere, lasă -totuş rece clasa, pe când alte lecţii, defectuoase, câştigă entuziasmul lăuntric al copiilor, fiindcă ştiu să fie excepţionale dintr’un anume punct de vedere! Oamenii de şcoală ar avea de foilosit utilizând această -sugestie. In sfârşit, să mai spunem că moralistul sau observatorul de moravuri va găsi în această carte de proporţii reduse, dar în care se sbate o pereche de aripi tinere, ce desemnează un număr interesant de viragii, câteva pagini, pe cari le-ar putea invidia orice autor de aforisme. Ne îngăduim să le reproducem: „Acolo... unde activitatea capătă caracterul unei lupte, acolo unde se ciocnesc sau se întretae interese şi voinţe contrarii, acolo unde este vorba ca cineva să învingă sau să fie învins, acolo procedeele şi realizările sunt dominate de marea lege a efortului într’o singură direcţie: se cere o calitate, una singură, dar aceea să fie uimitoare. Şi vei învinge. Aşa se petrec lucrurile în politică, în comerţ, în retorică şi în războiu. — Nu este greu isă constatăm că în viaţă, n’au reuşit să se impună niciodată oamenii buni din toate punctele de vedere, ci au reuşit întotdeauna aceia cari au avut o singură calitate, dar au avut-o într’un grad superlativ. Urmăriţi acest lucru în politică: a învins un om, care n’a avut altă calitate decât aceea că a fost bogat ? Atunci cu siguranţă că acela a fost bogat într’un grad impresionant; acela a fost un Cresus! A învins altădată un om, care n’a avut bogăţie, n’a avut relaţii, n’a avut strămoşi, ci a fost pur şi simplu inteligent? Atunci, iarăşi, cu siguranţă, acel om n’a avut o inteligenţă oarecare şi a avut o inteligenţă excepţională; acela a fost un Bonaparte! A învins în fine un om, care n’a avut nici bogăţii, nici relaţii, nici strămoşi şi nici măcar n’a fost extrem de inteligent, dar a folosit mijloace incorecte? Atunci observaţi că acel om n’a fost un simplu om incorect, ci a fost direct un monstru sau un geniu rău. Mediocritatea sau omull bun din toate punctele de vedere, „omul cuim se cade”, a fost întotdeauna neglijat sau învins în viaţă.
       ...Pentrueă legea succesului nu pretinde o superioritate din toate punctele de vedere, care nu poate fi decât „mediocră“, ci această lege pretinde neapărat o superioritate netă, evidentă şi impresionantă, care nu poate fi realizată decât intr’o singură direcţie, într’o singură privinţă. Dacă urmărim cum se petrec lucrurile în comerţ, vom constata acelaş lucru. A reuşit să cucerească piaţa şi să se impună un produs, o firmă, sau o ţară oarecare? Acest succes se datorează numai unui singur factor şi nu tuturor acelora, care contează în comerţ. Un produs, -care vrea să fie de cea mai bună calitate şi cel mai ieftin şi cel mai bine prezentat (ambalaj) şi cel mai uşor de procurat, nu va reuşi şi nu a reuşit niciodată să se impună, fiindcă este imposibili să -satisfacă aceste cerinţe în aşa grad încât să reziste concurenţei. Orice produs s’a impus, a învins, graţie unei singure calităţi, prin care însă a fost mult superior celorlalte. A reuşit acel produs să se impună şi să învingă concurenţa pentrueă este mai ieftin? Observaţi că este în aşa grad mai ieftin decât celelalte,
                                         261              '
© BCU Cluj
încât face neglijabilă inferioritatea lui din alte privinţe. A reuşit să se impună din cauza calităţii lui? Observaţi însă că această calitate este aşa de superioară faţă de celelalte, încât face neglijabilă inferioritatea lui din alte puncte de vedere. Şi aşa mai departe. Victoria sau succesul şi în comerţ, revine aceluia care exploatează la maximum un singur factor, dar realizează în acea direcţie o superioritate atât de mare, încât neutralizează concurenţa în alte privinţe şi învinge. — Dar lucrurile nu se opresc aci. Legea este cu totul generală. Dacă urmărim fenomenul succesului in retorică, unde de asemenea este vorba de a impune voinţa, de a convinge, de a emoţiona, de a mişca una sau mai multe voinţe în scopul în care vrei, de a învinge, cu alte cuvinte, voinţe sau sentimente contrarii, vom constata aoelaş lucru. Un discurs politic, o pledoarie isau o harangă, sunt ele produse armonioase ale tuturor teoriilor prescrise de artă ? Nu găsim oare, în atâtea discursuri care au avut succes, atâtea părţi silabe, atâtea părţi plictisitoare, atâtea naivităţi şi absurdităţi şi totuşi, cu asemenea discursuri, oratorul a învins ? Ca să ne explicăm succesul, va trebui să căutăm şi vom găsi cu siguranţă că oratorul a avut o calitate sau o parte în discursul său, care a fost copleşitoare prin frumuseţea sau prin puterea ei de convingere ; nu a îndeplinit toate eondiţiunile, dar a îndeplinit una într’un grad aşa de mare, încât tot restul s’a uitat sau s’a iertat,., iar oratorul a învins. —Nu există un tratat lăsat de un autor necunoscut din antichitate, care pledează tocmai pentru această teorie spunând că nu e nevoie ca un discurs să fie bun dela început şi până la sfârşit ? Este suficient ca (la un moment dat, discursul să realizeze sublimul şi succesul este asigurat. Când autorul celebrului tratat spune : „Prefer sublimul cu greşeli, decât mediocritatea fără greşeli“, nu spune exact aee-laş lucru pe care-1 spunem noi când afirmăm că : preferăm o superioritate copleşitoare într’o privinţă, cu scăderi în celelalte privinţe, decât o superioritate mediocră, care na tolerat lipsuri în nicio privinţă ?...“ (35—38). Cunoaştem un publicist român, puţin obosit şi puţin senior, care e obsedat de multă vreme să dea o filozofie a succesului. Ii recomandăm cu o vie plăcere rândurile de mai sus.
       Nu ne îndoim că d. căpitan Tomescu va urmări mai departe problema şi că lucrarea de azi va rămâne o introducere sau un cadru generali pentru tratatul de doctrină românească, pe Care-1 va scrie odată. Drumul e tras, metoda e indicată, restul va veni relativ uşor. Ne aşteptăm să vedem în acest tratat fapte multe pentru teoria, pe care o expune acum. Ne mai aşteptăm să vedem aplicaţiile numeroase şi sever delimitate, pe cari le implică intuiţia din lucrarea de debut. Căci dacă o asemenea lucrare cere intuiţia generoasă a unui om tânăr, tot ea pretinde pentru mai târziu şi complementul mai tehnic al unei sinteze date de un om cu o experienţă îndelungată. Aplicaţiile la cari ne gândim sunt midie şi necesare. Unele se referă la studiul amănunţit al războaelor noastre din trecut pentru a le preciza toată doctrina. Altele sunt în legătură cu studiul aptitudinilor noastre etnice înglobate în forma generică şi etnică a dragostei de neam, dar izvodite din multe isvoare şi forme de a fi. Şi mai sunt alte aplicaţii, cu un caracter pedagogic: cari sunt mijloacele, prin cari aceste aptitudini salvatoare în timp de războiu pot fi desvdltate până la maximum, care e metoda unei tensiuni spirituale în stare să smulgă victoria? Studiind îndelungat şi oferind sistematic aceste aplicaţii şi amănunte, ne vom preciza din ce în ce mai complect vocaţia Românilor şi din natura acesteia vom înţelege definitiv doctrina românească a frontului. Discutând toate aceste lucruri, creând un mediu preocupat de aceste probleme şi informat asupra lor, se va înlesni apariţia marilor comandanţi. Căci, orice s’ar spune, secretul ultim all victoriei rămâne tot în apariţia marilor gene'                                          262
© BCU Cluj
rali. Dar aceşti generali nu pot apare oricum. Dacă apariţia lor nu poate fi comandată de nimic, dar e sigur că numai într’o atmosferă avizată şi interesată de probleme militare, pot să irurnpă în istoric şi să-i impună splendidele lor voinţe. In sfârşit, în tratatul la care ne referim şi pe care credem că-1 anunţă lucrarea de acum, se va preciza mai mult domeniul ştiinţei şi domeniul artei. Legea victoriei, de exemplu, e o chestiune de ştiinţă sau de artă-doctrină ? Avem impresia că în chiar lucrarea d-lui căpitan Tomescu sunt argumente pentru ambele răspunsuri. Victoria ca „lege" nu poate fi decât ştiinţă, dar, întrucât e în funcţie de vâri abilităţile imponderabile locale, ea e o artă. Frontiera între ştiinţă şi artă în gândirea militară merită deci o precizare mai mare.
        Astăzi însă pe noi ne interesează mai mult contribuţia autorului nostru la problema autohtonizării culturii româneşti. Aportul d-lui căpitan Tomescu vine dintr’o direcţie nouă, dar care e cu atât mai revelantă. In definitiv, lucrarea pe care o discutăm e, cel puţin în mare parte, o încercare asupra fenomenului românesc. Mulţi au vrut să înţeleagă acest fenomen. Nici unul nu s’a gândit însă să se oprească, într’un cadru mai larg, asupra războaelor din trecutul românesc, pentru a vedea acolo geniul unui popor şi deci calea viitorului său. D. căpitan Tomescu o face şi încă în chip just şi cu prestanţă. De aceea ajunge să formuleze liniile unei doctrine româneşti pe bază de tradiţie interpretată. Deschizând corpul aparent închis hermetic şi osificat al tradiţiei şi făcându-1 actual, autorul isbuteşte să descindă în însuşi miezul existenţei româneşti, acolo unde vibrează misterul de a fi al unui popor, nOimele şi poruncile lui primordiale şi eterne. Ideia aceasta de a se studia specificul unei naţiuni prin cercetarea felullui cum s’a des vătuit geniul ei în războaele, pe cari le-a dat dealungul vremii, e preţioasă şi ea este adusă în discuţie de autorul „Ştiinţei militare şi doctrinei româneşti". De aceea ea poate interesa toată lumea gânditoare dela noi, venind să se adaoge la discuţiile febrile din ultimul timp despre înţelesul realităţii româneşti şi misiunea noastră. Ni se atrage atenţia, într’un chip amabi/l dar energic, că noi avem în trecut date spirituale, învăţăminte, luări de atitudini, pe cari facem rău că le uităm pentru produsele standardizate şi ineficace ale ştiinţei apusene. Am făcut în această direcţie ca acei primitivi, cari dau fildeş şi aur pentru a primi sticle colorate şi pânzeturi ieftine ale civilizaţilor. Ca să ne înţelgeem deci şi să ne luăm în primire în ceeace avem de valoare, trebuie să ne vizităm cât mai des strămoşii. Şi anume, de data aceasta, să-i vizităm pe acei strămoşi, cari au stat cu spada în mână şi cu mintea trează. Aceasta înseamnă a depăşi patriotismul cabotin dela comemorările convenţionale, aceasta înseamnă a lua vârtute şi înţelepciune activă, aceasta înseamnă tradiţie reînviată şi împletită cu nevoile momentului. Cu un cuvânt, aceasta înseamnă adevărata autohtonizare a spiritului culturii noastre, pe calea armelor. Revista „Gândirea", care prin activitatea ei de aproape.două decenii şi mai ales prin aceea a directorului ei, reprezintă în istoria noastră din urmă doctrina autohtoniei dinamice, semnalează cu un interes deosebit contribuţia d-lui căpitan Mircea Tomescu, văzând în ea un fruct spiritual al unor idei care-i sunt scumpe.
263
© BCU Cluj

IDEI, OAMENI, FAPTE
                 + O NOTE PSIHICE IN BALADA POPULARĂ BALCANICĂ *)
   Spre deosebire de proza populară, — formă de manifestare literară ce izvoreşte din oomdii.-ţiunille de viaţă generală umană, şi daci e lipsită în generai de caracter etnic, — poezia populară este manifestarea cea mad complectă a vieţii, sentimentelor, trecutului şl năzuiinţeloi unui poipar, Iată pentru ce poezia populară este în generai un isvor ilstoriiq, şi rnaii ales iată pentru ce balada populară balcanică, — multă vreme singurul document spiritual al vieţii etnice din peninsulă, — trebue privită cu deosebită atenţiune atunci când ise încearcă delimitarea capitalului cultural aparţinând comunităţii balcanice, sau atunci când se urmăreşte în cadrul balcanic lămurirea celor mai vechi aspecte naţionale.
   Căci pe plan de valori estetice general-umane, poezia populară înseamnă pentru regiunea balcanică (— albanezi, bulgari, şi isârbo-croaţi —) nu numai marea şi unica sa mândrie în faţa lumii, dar şi singura sa contribuţie etnică la capitalul literar al umanităţii.
   Din punct de vedere local poezia populară balcanică constituie fără îndoială. — atât prin marea sa efloreseenţă în toate domeniile naţionale, cât şi prin numeroase particularităţi şi note comune, — o mare unitate ce depăşeşte toate diferenţierile etnice.
   Fără 'să încercăm acum degajarea elementelor caracteristice ale acestei largi unităţi, cari nu se vor putea evidenţia decât prin analiza în capitole special destinate, a epicei şi liricei, — vom încerca totuşi, spre a putea ajunge la notele etnice, să trasăm în câteva linii largi şi, sumare înfăţişeriile fundamentale ale acestei unităţi balcanice.
   Vom nota în primul rând predispoziţia naturală a masselor populare către vers şi cântec, predispoziţie comună celor trei domenii naţionale, căci poezia populară e tot atât de oaraote-
    *) Fragment din „Istoria literaturii balcanice" voi. I-iu.
ristică şi munţilor albanezi, — ce n’au oumoscut în trecut nici valori culturale superioare şi nici măcar alte forme superioare de manifestare etnică, — cât şi câmpiilor ori plaiurilor bulgăreşti, — oe nu au putut ajunge nici ele în trecut la sinteze etnice, — după cum e tot atât ele caracteristică şi văilor ori codrilor jugoslavi, — ce au cunoscut şi realizări etnice şi sinteze culturale neatinse în alte părţi.
  Unitatea aceasta s’a născut fără îndoială din comunitatea sentimentului ce stă la baza erea-ţiunilor poetice populare din Balcani, fie ale lirice sau chiar epice; sentiment care paste tot, în toate domeniile şi în toate manifestările, a fast şi este unul singur şi mereu aoeiaş: sentimentul etnic.
  Secole după secole în Balcani poezia populară nu a fost numai manifestarea dorului către frumos al lumii satelor ce nu se putea ridica până la alte manifestări ale etnicului, oi uniioa produoţiuna, unica posibilitate de manifestare a sufletului etnic. Da noi poeizia populară considerată multă vreme ca proiduaţiune etnografică, a fost în realitate creaţiune estetică, în sudul Dunării însă, în Balcani, ea s’a desvol-tat din contră ea o forţă etnică.
  Căci poezia populară nu a fost nici pentru albanez, nici pentru bulgar, nici pentru jugo-slaviul de pretutindeni numai formă artistică de desfătare, ci a fost mai ales izvor de reîmprospătare a forţelor morale ale neamului, — ce erau lipsite de orice altă posibilitate de îndrumare şi vivifiioare, — după cum a fost şi armă de apărare a sufletului popular în faţa siluirilor duşmane. lin Albania ca şi la jugoslavi;, mahomedanii ca şi 'creştinii vorbind aceiaşi limbă dar ţinând forme religioase deosebite au păstrat şi is’au păstrat prin acelaş cântec popular, ce ereiază etnic, peste diferenţieri locale, marea unitate naţională.
  Dar unitatea poeziei populare balcanice nu se reduce numai la această comunitate de destin.
264

© BCU Cluj
__ numai' la condiţiuniie naşterii din etnic şi
numai la punerea ei' în sluj,ba cauzei naţionale,
— ci atingând dhiair domeniul areaţiukTdilor formale, ne indică în înflorirea atât de înaintată a realizărilor etnice de azi, urmele urnei largi comunităţi balcanice,, unitate ce fără îndoială coordona odinioară în întreaga regiune balcanică şi sfera inspiraţiilor.
   Ajcum şi aci viom nota un isingur exemplu, vom da o singură pildă acestei ultime afirmaiţiuni; exemplu asupra căruia am insistat de altfel încă din capitolul precedent, în paginele în care arătam în cadrele prozei populare ciclul primelor povestim propriu zise, aari spre deosebire de baisme însemnau totdeodată şi o primă diferenţiere de capitalul generai -uiman dair şi cel dintâi element de unitate balcanică. Vorbeam acolo despre povestirile ce perpetuiază faptele lui, Marko Kraljevici cari unificând domeniul slav al prozei populare din peninsulă nu însemnau decât o trecere dela poezie la proză a motivelor, şi va fi vorba acum, în domeniul baladei de acelaş Marcu slav, alături de oare se aşează pe planuri’ identice de creaţie eroul albanez: Skanderbeg.
   Sub două nume deosebite, corespunzând a-mâmdouă unui, personagiu istoric perfect identificat, cele trei serii de creaţiuni etnice, — albaneza, bulgara şi jugosiava, ascund sub manifestări spiritual-etniile diferenţiate urmele unor mari unităţi trecute. Stau alături, aşa cum vom exemplifiaa în capitolul consacrat originilor poeziei epice, urmele comune ale circula-ţiunei europene a motivelor epice can au ajuns venind din Apus până în Balcani, şi imboldul etnic ce s’a realizat în respectivul ciclu de poezii la câteşitrele domeniile prin nevoia de a simboliza într’un erou rezistenţa naţională.
   Spre deosebire de domeniul românesc, — domeniu în care spiritualitatea populară păstrată senină s’a rezolvat în simboluri abstracte, în formulări pur estetice a unor stări sufleteşti generale, domeniu în oare poezia a rămas o manifestare spiritual-estetică şi nu manifestarea însăşi a rezistenţii etnice — lumea balcanică,— care nu cunoaşte după cum am văzut în capitolul pracedient tendinţa spre abstracţiune, — a ajuns de timpuriu la amintitele concretizări în personagii a idealurilor sale şi mai ales a rezistenţii sale naţionale. Aoeasta pentru că secole după secole poezia populară, şi mai ales balada epică a reprezentat în Balcani nu numai singura formă de manifestare a spiritualităţii populare, dar şi singura sa armă de apărare şi forţă de reîmprospătare.
   Imtr’adevăr în vreme ce la noi împrejurările istorice au permis păstrarea neatinsă a forme-
                                                                                                                                              265
lor politice şi .culturale de manifestare a etnicului şi chiar reîmprospătarea lor sub noi eforturi, în Balcani din contră viaţa naţională în manifestările sale politice şi culturale a suferit din cel de al 14-lea veac o .sincopă ce a durat ,aproape cinci secole. Ca o consecinţă fatală poezia populară balcanică, unica formă de manifestare etnică posibilă, poezia populară ce însemna şi formă estetică, culturală şi forţă naţională, rezistenţă politică, va îmbrăca cu totu'l alte preocupări decât cea dela noi. In locul unei poezii preocupată de valori şi idealuri estetice abstracte, dar lipsite de coordonarea unei tendinţe naţionale, în locul unei poezii ce oglindeşte valorile morale ale .sufletului popular, — cu marea sa seninătate specifică, ou dispreţul morţii, au spiritul de jertfă şi eroismul caracteristic neamdiui, — în locul acestei poezii ce nu va ţâşni în preocupări etnice decât târziu, sub imbolduri soidale, în balada haiducească, vom întâlni o poezie ae oglindeşte mai mult sau mai puţin idealuri umane, le îmbracă mai mult sau mai puţin în forme estetdlce, dar care poartă înainte de toate semn,ele maniilor tendinţe ale spiritualităţii naţionale, care rezumă întreaga luptă şi toată apărarea organismului naţional.
  Dar tocmai diin generalitatea balcanică a acestor note specifice, ce faic din poezia populară balcanică armă de luptă, scut de apărare al 'organismului naţional, reies alături de .caractere comune şi marile distinctive naţionale. Distinctive cari oglindesc pe fondul comun balcanic, soarta fragmentului de filon evoluat din punct de vedere al fondului după împrejurări locul — adâncul de viaţă istorică, înflorit din punct de vedere al realizărilor formale, — atât prin mijloacele spiritului etnic cât şi prin atât cât a putut ajunge până la un domeniu naţional sau altul din reflexele circulaţiei medievale a motivelor epice.
  Dintre cele trei domenii naţionale, — albanez, bulgar şi jugoslav, — este cunoscută valoarea deosebită, nuanţarea .aparte, realizarea desăvârşită împlinită de poezia populară isârbo-,croată; valoare, nuanţare şi realizare care kz-vorând din fondul şi caracterele .comun balcanice, schiţate mai sus, s’a desăvârşit pe deoparte prin aporturile străine, mai puternice în regiunile apusene, iar pe de altă parte prin condiţiu-nile de viaţă locală, prin împrejurările de ordin istoric.
  Supravaloarea cântecului popular sârbo-croat, caracterizat prin cântecul de vitejie şi sintetiza t ideologia în lupta tragică cu destinul, — supravaloare ce se prezintă ca o realitate de netăgăduit nu numai în raport cu celelalte poezii populare balcanice, ei şl în raport cu ve-
                                                                                                                                *
© BCU Cluj
statele byline ruseşti, — nu poate li explicată numai prim aportul şi influenţa circulaţiei motir-velor epice, ci se luminează desăvârşit numai prin condiţiumile vieţii locale, şi anume prin rezultatele marei catastrofe naţionale dela Koso-vospolje, — Câmpia Mierlei.
   Căci să nu uităm că epopeia lui Roland, şi din ea atâtea şi atâtea „Chansons de gestes“, s’a născut din dezastrul dela Ronoevaux; să nu uităm că epopieia populară germană a trebuit să se plămădească în vremurile în cari triburile teutone erau ţinute în frâu de Romani la Rin şi împinse dela Elba de neamurile slave; să ne amintim că poezia eroică medievală engleză s’a născut din lupte şi dezastre succesive, din victoria Saxonilor şi apoi din căderea lor sub noua cucerire normandă; să ne reamintim în fine de Cidul Ciampeador din cântecul spaniol s’a născut din amintirea marilor lupte cu Arabii.
   Astfel că nu e de mirare că noi Românii nu avem o epopeie naţională sau măcar un cântec de vitejie desvoltat, căci niciodată o catastrofă ca cea dela Câmpia Mierlei nu a pus în cumpănă existenţa însăşi a vieţii româneşti ; nici odată nu ni s’a răpit, nu libertatea vieţii, dar nici credinţa, siguranţa că ne vom păstra-o; astfel că spiritul românesc s’a putut păstra în încrederea şi seninătatea sa naturală.
   Nu ştim cum şi cât se realizase spiritul popular jugoslav în cântec şi baladă înainte de cel de al 14-lea veac, dar ştim că a trebuit ca veacul acesta să aducă marea catastrofă dela Kosovo, ia 13 Iunie 1389, pentru ca sufletul sârbesc să se sintetizeze în cântecul libertăţii pierdute. Jertfa ■celor căzuţi în ziua Sfântului Vidoje, — Vidov-dan — a fost germenul din care a răsărit forţa ce a străjuit în vremurile de răstrişte, credinţa în ziua ce avea să vină, ziua mântuirii, reînvierii regatului căzut. Forţă care nu a fost decât vestitul cântec de vitejie, expresie şi sinteză a poeziei populare jugoslave.
   Poezia populară sârbo-eroată isvorînd sub semnele istorice ce au determinat somnul vieţii iugoslave, concentrată în amintirea statului naţional pierdut, a reprezentat o spiritualitate ce n’a trăit decât în amintirea tragică a libertăţii pierdute. Astfel că poezia aceasta, încadrată perfect marilor caractere balcanice, şi-a nuanţat fondul în mod particular după eondiiţiunile etnice locale cari au creat: încordarea tragică spre realizarea libertăţii pierdute, oare o caracterizează.                                   *
   Aşezarea geografică a pământurilor jugoslave a favorizat este drept şi ea desvoltarea epicei sârbo-croate. Intr’adevăr contactul uşor şi direct cu circulaţia şi creaţia epică apuseană a favori-
zat formal închegarea marilor cicluri, aproape mici epopei, cari sunt în Balcani carat eristică hotărâtă numai lumii jugoslave.
   Totuşi putem afirma aci că această influenţă nu a dus pentru sârbo-icroaţi la simple şi banale imitaţiuni, ci a lucrat numai ca imbold, excitant al creaţiunii în spirit propriu. Examinarea ciclurilor de poezii —, şi în special confruntarea ciclului Koisovei şi a cântecelor ce perpetuează isprăvile lui Marino Kraljevici,, — pe care o vom face î;n capitolul următor, ne va convinge definitiv că dacă suntem în faţa circulaţiei unor motive europene legate aparent de evenimente locale, viaţa interioară a cântecului este cu totul deosebită şi proprie. De pildă cântecul Kosovei poate fi regăsit în ceeace priveşte fazele povestire! în Cbanson de Roland, iar ,în ciclul lui Marcu trăesc atâtea şi atâtea amintirii din alte epice populare,, totuşi stau deoparte cavalerismul pur, ideal practicat de apuseni ou o artă nobilă, şi întoarcerea tragică, rostul simbolic, vitejia cu scop naţional a sârbo- croatului.
   De ,altfel aceiaşi influenţă occidentală a atins în Balcani şi un alt mediu etnic, cel albanez, şi rezultatele au fost altele, confirmând astfel rosturile mediului naţional. Intr’adevăr pe pământ •albanez, influenţa epicei apusene medievale deşi a dus la creaţiuni formal identice lumei jugoslave, a produs totuşi cu totul alte valori. Crea-ţiunea a fost determinată, cu alte cuvinte, de specificul local pe care îl vom examina îndată
   Domeniul literar popular bulgar deşi se afla supus aceloraşi împrejurări generale de ordin istoric, — condiţiuni ce au dus la multiseculara sincopă istorică general balcanică, — a fost totuşi situat în condiţiuni locale şi etnice cu totul deosebite de cele jugoslave. Nu numai că au lipsit aci, ca prim efect al aşezării geografic-terito-riale, rezultatele formale ale influenţei occidentale, dar şi oondiţiunilfe intime de creaţiune au fost aci cu totul altele.
   Formal deci o epică caracterizată prin sărăcie verbală, lipsa ciclurilor închegate, lipsa coordonării unui simbol, şi alături de calităţi de expre-siune minoră efiorescenţa liricei, căldura sentimentului.
   Am notat încă din capitolul consacrat prozei populare marea linie de demarcaţie ©e împarte în două domeniul slav balcanic. Lumea iugoslavă ridicată în creaţiuni etnice a trăit secolele de amară opresiune turcească în amintirea istorică a regatului prăpădit la Kosovo; lumea bulgară, pentru care cele două imperii şi pe deasupra cel de al treilea, cel româno-bulgar, nu reprezentau o realitate etnică, o 'amintire istorică încorporată sufletului popular, nu şi-a putut trage forţele rezistenţei medievale din amintirea formelor de
266
© BCU Cluj
organizare politică, fiindcă nu reprezentau ca în caizul sârbilor o creaţiiune etnică, ici numai o formă 'de organizare a pământurilor bulgare în-tr’un idieăl străini de aspiraţiile populare: imperiu.
   De aceea lumea bulgară s’,a închis în sine, £n simplele amintiri organice ale masiselor populare. Nici un cântec de vitejie bulgar nu pomeneşte faptele vechilor stăpânitori, nu se urcă în noaptea timpuriilor, în vreme ce balada sârbă trecând dincolo de drama Kosovei n’a uitat pe nemuritori creatori ai statului sârb.
   Spiritualitatea masselor populare bulgare trăind, evocând şi cântând numai propriile sale valori, s’a legat dincolo de ea de o singură forţă, de singura putere oe-i împrospăta vigoarea: creştinismul. După cum proza populară bulgară ise caracteriza prin legenda creştină, tot aşa duhul creştin şi chiar subiecte creştine uneori, stau ca cea dintâi caracteristică a poeziei populare bulgare.
   Creştinismul caracterizează spiritualitatea bulgară, tot atât de categoric cât istoricismul oglindeşte spiritul jugoslav.
   Dar pe când reflexele literare pqpulare ale spiritualităţii jugoslave, se încadrau totalitare tragicului ce le unifica, aci la Bulgari cu greu dacă poţi ghici liniile unei mari tendinţe ce ar domina întreaga proiduaţiume.
   Pencio Slaveikov marele poet bulgar, adâncul cunoscător al folklorului popular, caracteriza astfel poezia populară bulgară:          „Cântecele
„noastre populare, privite în generalitatea lor, „nu dau o imagine bine definită. Sunt ca, un bu-„ichet de flori; dar prea felurite şi în miros şi în „colorit, ca să reprezinte în amestecul lor o ar-„monie. Cedate au însă comun, e suflul lor „interior. Este duhul unui suflet bolnav, sângerând sub loviturile soartei“ (The Shade of the Balkans .London 1906).
   Intr’adevăr fie în cântecul liric, — ce se caracterizează în primul rând prin o notă de ideal ce lipseşte şi realismului sârbo-icroat din poeziile corespunzătoare şi delicateţei ide expresiune a celui albanez care se estompează în minunate trăsături de pastel, — fie în toate felurile cântecului epic, — ce nu ajunge la Bulgari până la cristalizarea jiugoslaivă în cicluri coordonate unor idei şi personagii, ce nu are nici cel puţin ca cel albanez eroi centralii, ei se păstrează în rnărun-ţirea realizărilor independente ca şi epica noastră populară, — peste tot stăruie o singură notă: tristeţea. Şi în locul încordării şi tragismului: întâlnit în domeniul jugoslav -constatăm într’un adânc sentiment de mâhnire: stăruinţa neclintită m sine însăşi, dar şi lipsa oricării sforţări spre împlinire cu toată siguranţa nezdruncinată că vremurile cele bune vor veni.
   Poezia populară albaneză reprezintă pe scara valorilor naţional literare legate de amintirea sau încordarea către realizări etnic-politice, un pas şi mai îndărăt decât poezia bulgărească, ce însemna trecerea della încordarea tragică spre realizare a iugoslavului la stăruinţa, răbdarea sa pasivă; la albanezi lipseşte chiar idealul istoric-politic, spiritualitatea populară, manifestările etnie-iiterare scurgâmdu-se sub alte imperative.
   Şi în cântecul său, ca şi în toate manifestările sale etnice lumea albaneză e indisolubil legată de pământiul aşezărilor salei, şi din acest pământ se ridică forţa sa. El va da deci cel dintâ element creator de valori estetice, al va determina primele trăsături .caracteristice ale poeziei populare albaneze.
   Prin acest prim caracter versul popular albanez aminteşte fără îndoială, deosebindu-se de cel slav din Balcani-, cântecul nostru popular ce-şi trage şi el tot din natură principalele sale valori estetice.         ■
   Dar înfăţişerile etnicului albanez în versul popular nu se mărginesc numai la manifestarea solidarităţii indestructibile dintre neam şi pământ, ca oglindind totalitar sufletul naţional, — sufletul unui popor ce nu a fost niciodată supus realmente otomanilor, cu toate că paşalâcurile acestora s’au înfiripat pe pământul său, deoarece viaţa lui s’a putut sustrage opresiunea în formele şi spiritul său propriu, — a izbucnit în cântecul epic al preamăririi vitejiei individuale.
   Cântecul acesta individualist, în locul solida-rismului istoric din epica jugoslavă ce se strânge toată ou neamul în jurul Kosovei şi a lui- Marou, corespunde caracterelor vieţii sale politice fărâmiţată în organisme locale; cântece ale vitejiei individuale ce corespundeau în totul aspiraţiilor populare ce tindeau -cu orice preţ la păstrarea vieţii libere dar în cadrul său local, căci lipsea conştiinţa şi îndemnul către o largă unitate etnică manifestată politic. Cântec de vitejie ce a ridicat, pildă şi condiţie păstrării Ibertăţii neamului, vitejia fiecărui albanez, căci totalitar libertatea individuală nu însemna decât libertatea naţională în canoanele vieţii sale mărunţite în organisme locale.
   Cântecul popular albanez, izvorînd înltr’o trainică legătură cu pământurile aşezării neamului, se înalţă deci hotărît pe marele său substrat i-deo,logic, oare nu reprezintă 'î:n faţa încordării tragice spre realizare a iugoslavului, şi în faţa stăruinţei, rezistenţei pasive dar neclintite a bulgarului, nimic altceva decât conştiinţa vecinică a păstrării libertăţii prin vitejia individuală, ce a fost în totdeauna măsura valorilor sociale şi etnice albaneze.
   Poezia populară albaneză, — spre deosebire de
267
© BCU Cluj
pildă de poezia populară iugoslavă care îşi trăieşte marile sale valori estetice prin transfiigura-rea şi ridicarea ia simbol a tragicului catastrofei dela Kosovo, şi spre deosebire de cea bulgărească ce-şi trage toată frumuseţea din idealizări a unor împrejurări strict omeneşti, — trăe-şte estetic mai ale din frumuseţea naturii care dă posibilitatea poporului să-şi manifeste dureri', bucurii, iubiri, vitejii şi, nădej.di iîn cadrul natural iîn care se desfăşoară (viaţa lor. Cu alte cuvinte poasia populară albaneză individualistă -ca manifiestare de forţă omenească, se unifică totuşi şpiritual iîn .cadrul natural al faptelor cântate, cadrul care devine aci hotărâtor al valorii sale estetice, aşa cum fapta individuală hotărăşte valoarea sa morală.
   Bine înţeles însă că prin amintita diferenţiere individualistă a substratului! ideologic, superiorităţii 'estetice născută din trăirea poetică a cadrului natural, caracteristică mai ales cântecelor lirice, Si corespund în epică valori inferioare.
   Intr’adevăr spiritualitatea albaneză instituind ca izvor creator al manifestărilor sale poetic-populare, vitejia individuală, în mod cu totul normal realizările năsoute au fost caracterizate prin incidentul mărunt, prin detaliu domestic, de fapta care pătrunde cu totul direct în poezia ce nu cunoaşte transfigurare, simbol ori abstracţiune.                    '
   Aşa s’a făcut că balada populară albaneză în loc să simbolizeze uriaşa sa luptă cu Turcii, se pierde din punct de vedere estetic în povestirea, fără nici o legătură de simbol, a unei fapte individuale. In loc să ereieze din realitatea istorică ce a fost George Kastriotui, vestitul Skan-derbeg, un personagiu de talia lui Marko Kralje-vici, personalitate pur literară, creată din rnilt şi legendă, se pierde în cronica măruntă a faptelor sale, pentru ca apoi să coboare la preamărirea, pe aoelaş plan, a unor eroi localii ce-şi' cântă Manser-ul (josca tip —) sau Martira (jrisca italiană tip —) dacă nu cuţitul ordinar ou care a împlinit cutare sau cutare vitejie la drumul mare.
. 'Situaţia specifică a epioei albaneze, şi în special aspectele intime ale idclului lui Skanderbeg, repun principial cel puţin problema raportului etniic-estetic dintre rezultatele influenţelor circulaţiei medievale a motivelor epilce şi dezvoltarea valorilor proprii .problemă ce va forma subiectul unui' alt capitol după ce vom studia în cel următor descriptiv epica balcanică.
   Observaţiile făcute însă mai sus asupra spiritualităţii epice albaneze, coordonate celor ce facem şi asupra baladei jugoslave ne impun în'să aci o simplă constatare: pe două domenii na-
   ţionale o aceeaşi influenţă exterioară a dus la două rezultate diferite.
     Intr’adavăr şi în ciclurile jugoslave ,ca şi îr» ciclul lui Skanderbeg, analiza desoriptivă ne permite să surprindem aceleaşi paralelisme de fapte cu AMxandriia sau ou epica apuseană, fără ca totuşi să putem stabila vreo egalizare între produoţiunile albaneze şi jugoslave.
     Schemei impuse de fascinaţia motivului! epic european, — Mânau ca şi Skanderbeg de pildă retrăesc întreaga serie 'de isprăvi personale îmi plinite de Alexandru Machedon —, ereaţiunea spirituală populară îi răspunde impunându-i realisările sale spirituale specifice. Pe un teritoriu, pe cel j ugosiav, acolo unde istoria nu exista un erou care să poată să îmbrace aspiraţiile solidar naţionale de libertate, îl creiază din mit şi legendă pentru că exista tendinţa, şi încarnează astfel în Marcu Crâişorul, vasalul turc mort la Rovine, tot dorul şi toată lupta sârbo-croată pentru libertate. Pe alt teritoriu, pe cel albanez, acolo unde exista eroul, luptătorul naţional pentru libertate, vestitul Skanderbeg, daT nu exista conştiinţa solidarităţii politice a neamului, cântecul popular îl coboară la vitejia individuală. In loc să-(l ridice la simbol al dorului de libertate naţională pentru care luptase, îl situiază pe planurile acţiunii individuale care era sensul libertăţii' albaneze.
     Şi aşa s’a făcut .că o aceiaşi influenţă exterioară, care a impus schema faptelor ciclurilor jugoslave şi albaneze în acelaşi timp, a dus totuşi la rezultate deosebite, indicând deci valoarea craaţiunii proprii.
     Pe substratul comun al vieţii balcanice, — ce a impus celor trei popoare nu numai .cântarea în producţia literară a massalor populare 8» .singurelor valori estetice accesibile lor, ci şi câştigarea, pentru multe veacuri', numai din aoelaş izvor a uniicii posibilităţi de rezistenţă naţională — (căci .etnicul era lipsit de posibilitatea alto) manifestări, după cum era lipsit şi de alte mijloace de apărare), — pe acest substrat comun, — ce instituia versul popular nu ca o produaţiune folklorică, nu ca o manifestare etnografică, ci ca un criteriu naţional, — spiritul propriu al fiecărui neam, împrejurările şi posibilităţile locale au dus la importante diferenţieri.
     Pe când lumea iugoslavă a ancorat în tragic păstrând sub semnele amintirii istorice în care a trăit viaţa sa de vie rezistenţă naţională, domeniul bulgăresc dominat de un singur sentiment tristeţea, a înflorit şi poetic sub semnele stăruinţa sale specdfioe, s’a înscris pe linia creştinismului la o răbdătoare aşteptare a unor vremuri mai bune. Albanezul, care în spiritul
268
© BCU Cluj
vieţii sale de mărunte organizaiţiuni focale nu odată de natură oare îi da nu numai viata ci. şi a fost niciodată supus, şi-a, păstrat întotdeauna singura desfătare întru frumos. conştiinţa libertăţii sale pe către o garanta numai vitejia personală, şi nu s’a despărţit nici                  ANTON BALOTA
                              GIOVANNI PAPINI ŞI DRAMA LUI HRISTOS
   Dacă în literatura franceză sau germană fiecare scriitor îşi are focul său bine precizat în cadrul unei şcoalie sau al unui curent, în literatura italiană scriitorii sunt personalităţi independente, fiecare ou mişcarea şi .cu genul său imiolasifioabiil. Un individualism caracteristic a împiedecat în Italia formarea de grupări în jurul unui' crez artistic sau aii unui om. Căci fiecare mare scriitor are ambiţia de a nu semăna cu nimeni şi a nu lăsa discipoli.
   E poate un defeot organic această rezistenţă la orice aderare, acest individualism orgolios, însă nimeni nu poate contesta ică tocmai datorită lui literatura italiană e bogată în personalităţi covârşitoare. începând eu Dante şi sfârşind cu Leopardi ori Carduoci, ea nu prezintă unitatea aceea oare se rezolvă atât de armonios într’o istorie literară. Gfovamndi Pa-pimii a surprins această caracteristică naţională şi „Istoria .literaturii.1 pe care o pregăteşte ignorează total scriitorii intermediari şi mediocri, fiind, după sistemul lud Crace, o înşiruire de monografii ilustre. Oricât de nedrept e acest sistem de eliminare a oricărui scriitor oare n’a atins culmea genialităţii şi oricât de subiectivă poate fi această înfăţişare antologică a unei literaturi’, trebue să recunoaştem că într’o prezentare asemănătoare oare .s’iar face peste o sută de ani, cel ce n’ar lipsi cu siguranţă ar fi Giio-vanmi Papini însuşi şi că încrederea nelimitată în acest om inteligent poate oricând suplini neajunsurile unei sistematizări oare păcătueşte numai prin originalitate.
   .Cred că se poate vorbi fără exagerare de e-xdistenţa unui tip papinian, caracteristic veacului nostru. Mă gândesc în special Ia cartea reprezentativă a secolului al XX-a, care e fără îndoială „Un om sfârşit11 şi încerc să conturez, după modelul autobiografic al lui Papini o schiţă oare să corespundă tipului, uman Caracteristic vremii pe care o trăim. Nu e vorba cu siguranţă de omul obişnuit, care a acceptat pe rând zgarda atâtor dictaturii nu din elanul conştient al unui entuziasm ideologic, ci din imboldul material de a mânca mai bine şi de a trăi în siguranţă. Omul papinian se poate întâlni numai între intelectualii frământaţi, până la propria lor răstignire de întrebările şi incertitudinile actualităţii. A .cuprinde într’o viziune
măreaţă, toată gama spiritului omenesc, a încerca să-i .cucereşti cu sânge fiecare poziţie şi a cădea istovit de măreţia efortului pentru a te ridica aspru şi a reîncepe calvarul aceieeaşi căutări, iată schema dinamică a unei tipologii cu totul moderne, pe care Giovanni Papini a ilustrat-o cu frenezie. Când efortul acesta se consumă în singurătate, fără sprijinul credinţei, el ia aspectul unei drame individuale, înfiorător de impresionantă. Totul se consumă în gal, ca îmtr’un blestem mitologic în oare fiecare gest e sortit unei interminabile repetări, într’un ritual îngrozitor şi monoton care nu se va termina niciodată. Ateul a impregnat literaturii europene, începând din secolul al XViIII-a, acel misticism amti-ereştin care a culminat în searbădă poesiie parnasiană şi a dăruit atâta nesiguranţă vieţii intelectuale. Admirator al lui. Carduoci, .celebrul autor al imnului către Satan, Papini ar fi putut să continue această tradiţie, dacă firea sa de italian răs-vrăit şi individualist nu i-ar fi poruncit să evadeze din antecedent, să devile el înisusi, revoluţionar şi inedit, adică, într’un cuvânt, creştin. După dureroase deziluzii pe tărâmurile tuturor experienţelor, Papini se converteşte în 1921 la catolicism, realizând aoel imn de mulţumire şi de recunoştinţă oare e „Sterila di Cristo11, cea mai pasionantă exegeză a vieţii lui Iisus.
   Pe aceeaşi linie de trăire totală a fenomenului creştin, se aşează ultima carte a lui Papini., care e o culegere de şapte nuvele intitulate, sobru şi cuprinzător „I Testimoni della Passione („Martorii Pătimirii1',) apărută în condiţii tehnice ireproşabile la editura Vallecchi din Florenţa. Personagiile acestor povestiri sunt toate reale, afară de acelea din „Legenda marelui rabin11, care închee ciclul printr’o minunată piildă.                                     ! 1 i"3n
   Apar astfel figurile lui Iuda, Barabba, Simon din Cirene, Caiafa, Pilat şi Mailcus. Toiţi au luat parte la unul din actele manei tragedii a răstignirii şi toţi au pătimit apoi, fiecare pe mă sura greşelilor şi a trădării lui.
   Poate că nimeni n’a trăit mai lucid, mai aproape şi mai pasionat, drama răstignirii Mântuitorului, .ca Giovanni Papini. însuşi felul său de a fi, personalitatea sa care vrea .să adune,
269
© BCU Cluj
ca o scoică, tot «buciumul omenirii, era menit să suporte nu numai încercarea grea a convertirii, dar şi participarea integrală la actul creator al creştinismului.
   Şi totuşi în „I Testimoni della Passione", Răstignirea e privită tangenţial, prin unghiul de vedere al celor ce au prilej uit-o şi: nicidecum, aşa cum ne-am fi aşteptat, ca o participare proprie, sau ca o reprezentare sinceră şi exactă. Toate acestea Papini le-a reînviat în „Storia di Cristo“, aşa încât cartea de acum rămâne să revizuiască ultimele procese încheiate în jurul Golgotei şi să pună în lumina lor adevărată cazurile de conştiinţă ale vinovaţilor. Nu e nimic propriu zis istoric în această fresoă de 'suferinţă omenească, pentru ică fiecare personagiu e prezentat în 'lumina unei psihologii personale, care explică păoatul, renunţarea sau trădarea, înfăptuite atunci.
. Unul din cele mai puternice capitole ale cărţii a acela al peregrinărilor lui Malcuis, „servitor di fiducia del Sommo ,Sacerdoto“ omul ambiţios şi josnic, căruia Petru i-a tăiat urechea în noaptea trădării lui Iuda. Iată cum prezintă Papini „cazul Malcus“ : „Servitorul de încredere al înaltului Sacerdot" era un om foarte ambiţios, care ţinea să ajungă prin orice mijloc şi să cu-oereasoă oricum graţia 'Stăpânilor isăi. Prinderea şi arestarea lui liisus i se păreau un prilej minunat de a atrage asupra sa atenţia lui Caiafa. Aşa încât ceru voe acestuia să organizeze el expediţia oare trebuia să aducă în faţa judecăţii pe acest temut duşman al poporului iudeu. Caiafa încuviinţă şi Malcus adună în grabă o ceată de oameni pornind cu ei către Muntele Măslinilor, călăuziţi de Iuda. întâlnirea lui Malcus cu Iisuo constitue evenimentul generator al acţiunii, căci viaţa servitorului avea să ia, de acum, un aspect cu totul nou. In idlipa când Malcus voi să (cuprindă braţul Mântuitorului, Petru deşi din umbră, scoase de sub manta o sabie îşi-i reteză urechea dreaptă. (Sângele şi durerea însă au fost imediat oprite de mâna blândă a lui Iisus care s’a supus numaidecât şi a apostrofat cu vorbele cunoscute pe agresor. Din momentul acela Malcus avea să poarte stigmatul obişnuit al răufăcătorilor, iar soarta care-i zâmbise până atunci, îi transformă viaţa într’un calvar. Nimeni nu-i mai primi serviciile şi omul mândru de odinioară ajunse un cerşetor cu capul înfăşurat într’un turban larg acoperindu-i infirmitatea. Scopul vieţii lui era acum răzbunarea şi urmărea pretutindeni activitatea şi drumurile de misionar ale lui Petru ca să poată fi martor la sfârşitul său. Colindă astfel Antiohia şi Grecia, până în anul 87 când ajunse la Roma pe urmele Apostolului „..O speranţă îndârjită şi feroce .îl susţi-
nea: aceea de a asista la moartea sângeroasă a lui Petru". Pe -tronul imperiului stăpânea Nero şi persecuţiile împotriva creştinilor nu mai conteneau. Paul fusese decapitat, Petru condamnat la crucificare. Bucuria lui Malcus nu cunoştea margini. Petrecu tot timpul în preajma închdSorH şi viaţa i se luminase ca în ajunul unei, mari bucurii. In ziua execuţiei urmări carul care purta pe (condamnat şi ajuns la locul supliciului îl întrebă pe Petru:
   — „Mă recunoşti, ? Iţi aminteşti de mine ? Pie-tro taceva; su quel viso rugoso e devastate noo sapeva mettere un nome. (Petru tăcea; pe acest obraz scorojit şi devastat nu ştia să pună un nume.)1*
   Malcus îi aminti atunci noaptea din grădina Gthetsemiami şi-i povesti nenorocirile cari i-au urmat. In faţa acestui destin prăbuşit, Petru în-genunohie în iarbă .şi-i ceru iertare. (Dar omul care nu voia decât răzbunare părea că nu aude. Soldaţii cari însoţeau pe (condamnat văzând atitudinea umilită a lui- Petru faţă de acest necunoscut, (crezură că au de-aface cu unul din ca pii bisericii creştine şi încercară să-,1 lege pentru a-1 duce dinaintea tribunalului Insă Malcus se zbătu şi reuşi să fugă în pădurea din apropiere. Un soldat alergă după el; Malcus se împiedecă de o rădăcină; căzu; soldatul Iii ajunse şi înfuriat îi. reteză urechea stângă. Cu sângele care începu să curgă îl părăsi şi viaţa, încetul eu încetul şi nefericitul ‘Malcus muri acolo, în aceeaşi zi îşi în acelaiş loic unde fu răstignit Principele Apostolilor şi Vilcarul lui1 Hristos.
   Iată una din dramele petrecute în jurul Răstignirii. Aproape toate (celelalte sunt închise în dialoguri înfăţişând, prin propriile lor cuvinte, sbuciumul interior al acestor personagii cari şi-au ispăşit tragic faptele. .Sfârşitul lui Ba-rabba, moartea lui Simon din Cirene sau a lui Pi,lat, toate aceste pătimiri minore au loc lin perioada aceea de revoluţie europeană care precede afirmarea definitivă a creştinismului. Pa-pini le-a redat nu aşa ram au fost, oi, aşa cum le-a văzut el, prin ceaţa veacurilor cari au şters unele contururi dând altora aparenţe fantastice şi ireale. Căci nimeni nu ise lîndoeşte că autorul „Vieţii lui Iisus" a fost şi el, într’un fel, martor al sfintei pătimiri.
   Vorbeam la început despre individualismul caracteristic literaturii italiene de totdeauna. Cartea lui Papini pe care am încercat să o înfăţişez mai sus, luminează, într’o epocă pe dare mulţi o icrad apăsătoare şi egalizatoare pentru Italia, acest (specific naţional, rămas nealterat în ciuda evenimentelor şi răscolirilor exterioare. „I Testimoni 'della Passione" e o -carte unică pe
270
© BCU Cluj
care n’ar fi putut-o scrie nimeni altul decât autorul ei, neliniştitul şi creştinul Giovanmd Papini Neconformi'smul său canicentrează poate o întreagă artă poetică, pe care mulţi dintre scriitorii de azi ar trebui să o (adopte. Pentru aceasta
  HAIG ACTERIAN : SHAKESPEARE. — Lectura acestui opus de impresionante proporţii a fost pentru noi o dureroasă desamăgire. Pe care ne simţim datori s’o însemnăm aici ou ac-oentul răspicat oare i se cuvine şi cu toate motivele ei. D. Haig Aaterian nu e nici un necunoscut, nici un debutant, — ca să fie privit în lucrul d-isale cu îngăduinţa [firească, pretutindeni şi mai ales într’o cultură tânără ca a noastră, faţă de orice energie de creaţie ce prinde să se desfacă din inerţia noastră cunoscută. Nu e nici un poet, adică un presupus rob al tumulturilor sale sufleteşti, — căruia să-i ierţi multe de dragul unei poezii de antologie sau al unui vers magnific. Pe d-sa îl cunoaştem de multă vreme, dacă nu dintr’o sumă de creaţii durabile, masive, până acuma, — dintr’o entuziastă agitaţie în slujba frumosului. Şi mai aleis dintr’o şi mai entuziastă părere, — manifestată adesea scriis şi oral, — de miai mulţi prieteni' literari ai d-sale, al căror nume şi operă înseamnă azi atâta încât nu ne prea îngădue să bănuim că aceasta ar fi o simplă hipertrofie a sentimentului' de amiciţie. Apoi d. Aaterian se înfăţişează ca om de idei şi de ştiinţă. Un factor de ordine spirituală deci. Sântiem îndreptăţiţi deci să cercetăm câtă ordine există mai întâi în propriul d-sale spirit.
  Şi cartea pe oare o iscăleşte e: „Shakespeare",
Nu „despre" nici „în jurul lui“... ci „Shakes-peare“ pur şi simplu. O carte deci cane vrea să rezolve pentru noi românii problema Shakespeare. Nu pentru totdeauna, — să zicem numai pentru anul 1938, şi tot e enorm. Căci a-1 încorpora pe Shakespeare culturii unei ţări tinere e echivalentul unui împrumut în dfre fabuloase pentru economia ei. Uriaşi ea el, ca Goethe, ca Dostoievski pot fecunda o cultură prin apropierea lor vie. Dar răsfrânţi printr’o oglindă strâmbă, — pot mări numărul zăpăcelilor noastre eu încă una, primejdioasă.
  O carte de 414 pagini despre marele Wilfl, 'întâia la noi astfel, — e deci un dar pe care $1 primeşti şi cu bucurie şi cu teamă.
  Cauţi să treci uşor peste gândul amar că bietul Caragiale nu s’a învrednicit încă de una niid măcar pe jumătate mai modestă la noi. Că în afară de Eminescu, morunul din marii noştri
                                                                                                                              271
însă e mevoe de acea -încredere nemărginită ta. tine însuţi, pe care veacul nostru a urmărit-o şi a ucis-o pretutindeni, chiar şi printre scriitori.
                                                                                                              VINTILĂ HORIA
R Ă
creatori de artă nu are, nu studiul ce i se cuvine dar măcar acela elementar care e neapărat de trebuinţă. După cum cauţi să nu vezi că e niţel ridicol de a avea un savant studiu Shakes-peare înatate de a-i fi tradus cumsecade opera. A prefaţa cu acest volum impozant cele câteva biete cărticele din „Biblioteca pentru toţi" e o ambiţie cu totul semnificativă pentru politica de expediente culturale pe oare o ducem atât de adesea.
Uiţi uşor toate acestea amintdnldu-ţi cuvântul bătrânului Catargiu: „Aiştia-s oamenii; cu ai* ştia lucrez. Alţiii mai buni dela Viena nu pot aduce!"... Să întâmpinăm deci cartea cu bucuria că, dacă a sosit mai devreme decât s’ar fi cuvenit, nu e deloc de prisos. Şi să cercetăm calmi cum răspunde ea rosturilor -Sale astfel grăbite.
Să presupunem dela început că ea n’a izvorît din simpla veleitate de a mări înică cu una numărul imens a.l cărţilor despre Shakespeare. Pentru noi românii, ou atât mai mult cu cât îl avem pe Shakespeare tradus în felul infim Şi barbar pe oare-1 ştim, — o carte despre el nu poate avea decât un rost: acela de onestă informaţie. Asupra vieţii, asupra operei, şi asupra felului cum le-au văzut pe amândouă cei mai înţelegători1 de până acuma. O carte deci de cinstite şi modeste rezumate de opere şi de păreri. O carte de muncă enormă şi ingrată, făcută cu singura şi umila satisfacţie că era necesară.                               .
Dar să zicem că avem între noi1 un iluminat al marilor înţelegeri. Că într’o fulgerare unică a văzut mai mult, mai adânc sau altceva decât toţi cei din toată lumea cari s’au trudit vieţi, s’au întregit unii pe alţii ta veacuri, până acum ca să-l priceapă pe Shakespeare. Revelaţia a-oeasta se putea cristaliza într’un esseu de câteva zeci de pagini. Sau putea pomi încercarea de uriaşă ambiţie şi îndrăzneală de a-1 construi din nou pe Shakespeare în toată opera sa, ca pe o statue, — după viziunea ta proprie.
Cercetând căruia dintre aicieste imperative s’a simţit dator d. Acterian să se supună, — nu vom desluşi niciunul, sau mai bine ziis le vom găsi pe toate amestecându-se în nehotărîre. Aparenţa studiului' e informativă: Un prim capitol de
CRONICA LITERA
© BCU Cluj
  77 pagini pentru descifrarea semnelor vieţii lui Shakespeare. Cu concluzia foairte cuminte că prin „Shakespeare se înţelege o operă nu o viaţă de om“ (p. 83). In adevăr, în miezul cărţii, e o analiză în 260 pagini1: opera. Un film cuminte ca intenţii al uriaşei opere shiakeaspeariene,
—   an cu an, piesă cu piesă. Concluzie n’ame. Ea ar urma să vie, — după un icu totul scurt intermezzo de zece pagini: „Critica shakesperiiană".
—   în oele 35 de pagini ale „Epilegomeneloi *‘ Aici, să mărturisim sincer şi răspicat, iarăşi n’iam găsit-o. De ce, — se va vedea din cursul constatărilor cie vom face.
   Prin urmare, o carte de nepretenţioasă informaţie. Pornită de bună seamă oa atare. Se întâmplă însă dela început un mile aoeident. Autorul are o teribil de proastă părere, manifestată adesea în pagini, despre miopii şoareci de bibliotecii care sânt criticii şi istoricii. Şi, de sigur ca o neoesară compensaţie, o părere foarte bună despre propriile d-isale păreri. Astfel că după inevitabilele concesii făcute acestor oribili' şoareci de cărţi prin indicarea ediţiilor şi izvoarelor, autorul îşi ia însărcinarea să comenteze personal şi decisiv fiecare operă a lui1 Shakespeare. Comentariile acestea sânt intenţionat foarte subtile şi realmente foarte nebuloase. Ele transformă o carte de informaţie într’una de divagaţii.
   Aspectul haotic al cărţii se datoreşte multor păcate, dintre cari unele sânt ale timpului nostru altele numai ale d-lui Acterilan. Există astfel la nod un ciudat 'dispreţ faţă de marile ordini ale gândului. Oameni înclinaţi spre ele, li se refuză dintr’o istupidă teamă ide didacticism. Se confundă într’un chip surprinzător de faidil buna rânduilailă a gândului, a expresiei, — necesitată de un elementar respect de cetitor dacă nu de tine însuţi, — eu pedanteria. Prejudeaata aceasta a fost accentuată în ultimul timp în critică de succesul d-lui Gh. CălSmescu. „Shakespeare" e structurat aproape cu aceiaşi' economie rudimentară ea şi „Opera lui Mihai Eminescu". D. Călinesou însă nu are din darurile spiritului sintetic decât puterea de mămică, în timp ce toate clarităţile d-isaie evidente în intuiţie se exercită fecund numiaii asupra amănuntului. In opera d-sale capitală se găsesc observaţii adâncii din care cetitorul culegându-le poate închega nu numai una Ci mai multe viziuni diferite ale lui Eminescu. D-isa nu îl poate ajuta eu mal. mult pe acest bine intenţionat cetitor...
  In timp ce acest dispreţ al oricărei arhitecturi a gândului se vede lămurit în opera d-lui Acterian, — mănunchiul acela necesar de clare intuiţii, de aistădată nu ÎL poţi aduna. Cartea e haotică, e barbară nu numai în alcătuirile ei
  mari, dar în toată expresia ei, până la ultimele fibre. Din vini, cari de astădată sânt numai' ale autorului1, acest pretenţios comentariu e aproape ininteligibil.
    întâi de toate, o foarte bizară 'voluptate de a martiriza biata limbă românească: „Să dăm crezare svonului unei căsnicii nefericite care il-a silit să fugă de acasă, slau în celălalt, că în fiecare vară el îşi petrecea vacanţa la Stratford" (p .15). „Rigiditatea regulator aristocratice sunt îndepărtate‘‘ (p. 21). „Sosirea aceasta neaşteptată a avut o scurtă schimbare de atitudine a reginei" (p. 49). „Duşmănia partizanilor lui. Ra-leiigh nu l-au iertat" (p. 57). , Legăturile strânse cu familia nu l-a înstrăinat nitato clipă pe poet". „Se pare că tânărul de 27 ani a fost lângă fratele său mai' mane“ (p. 62). „Jocul lactorillor devenise prin stăruiilnţa familiei Ruirbadge lăuntrică şi adâncită“ (p. 76). „Exploatarea cronicelor Hjolinshed şl Hali... răspândesc în mulţime" (p. 89). „II îmbracă solemnitatea unică pe care un popor îl acordă noţiunii de rege" (p. 177). „Evenimentele politice 'ale Londrei n’ar putea fi influenţat problematica piesei11 (p. 138). „Măe-sitria sugestiilor fizice ne stăpânesc în prilmul rând lectura" (p. 200) „nici' pe vreuna din personajele lumii antice" (p. 236) „sunt de observate economia desfăşurărilor personajelor" (p. 267). „Moartea fraţilor săi nu l-a impresionat mai puţin decât i-iau fost tresăririle sale lângă atâtea morţi reale sau imaginate". Lista se poate continua....
    Să presupunem că această ciudată inimiciţie faţă de Mtmlba noastră s’ar datora culegătorului tipograf. Supoziţia va fi anihilată automat de altă observaţie: haosul lingvistic nu e decât un aspect al haosului de expresie.
    Se poate face din cele patru sute de pagini o minunată colecţie de fraze-ballamuc, în oari mai toate cuvintele se bat între ele fărămân-du-şi înţelesurile: „Completarea fericită a figurii regelui Henry VI joacă între conştiinţa monarhică, între Coroană şi slăbiciunea persoanei regelui" (p. 96). E In adevăr de Invidiat această completare oare poate juca. „Shakespeare nu ştie încă să privească singur, să con-templeze singur imaginaţia personajelor sale; dar întrece prin vigoarea imaginaţiei sale pe Mantowe" (p. 99). „Un amănunt neînsemnat ca cel din soena de mai sus împlineşte conturul şi meaanismele lăuntrice ale unei actriţe în cursul reprezentării personagiului pe scenă .sau .încredinţează pe cititori că sunt frământări în complexul Kathiarina" (p. 116). .Un amănunt care împlineşte contururi şi mecanisme ale actriţelor şi mai încredinţează pe -deasupra şi- pe cititor, e de asemeni interesant... „Retrăirea oom-
                      272
© BCU Cluj
plată a unei clipe, Iuliu Cesair, readuce taina idelor lui Martie; însă nu readuce faptul ca o prevestire neexplicabilă, aşa cum relatează istoria, ci talinia idelor lui1 Martie este egooentnul supranatural al unei structuri; Cesarismul. Iată de oe libertatea structurii naturale, adică Bru-tus, nu trebuia să cadă în păcat de moarte în faiţa unui glob supranatural*4 (p. 198). Ne e peste putinţă să pricepem oe e un egooentru supranatural sau cum o structură naturală poate păcătui faţă de un glob supranatural. Ou conştiinţa acestei paniilbiile inferiorităţi a noastre, să continuăm investigaţia: „Gândul său s’a împlântat în fiara inteligenţii sale şi trupul său nu are linişte" (p. 264). „Limba şi muzicalitatea acestei „engleze a regelui" a ajuns în Sonetele lui Sh. la un rafinament al jocului silabiic corespunzătoare sentimentului sonetiic" (p. 345). „Nedreptatea, prin oare tineri de valoarea unui Essex şi a unui Southampton au fost înlăturaţi!, nu a fost iertată hilc® de chinurile de mai1 târziu ale reginei** (p. 51). Iată deci nişte inedite chinuri: cari pot ierta o nedreptate, după ouim pot exista inedite forme de tragedie: „Forma în care apare tragedia eroului s’a îmbogăţit prin-tr’o oglindă dublă: Ricihard şi răsfrângerea celorlalte personaje asupra lui Riohard" (p. 99)...
   Credem că insistenţa e inutilă, fiindcă realitatea e aaum evidentă. Lipsit de o viziune, — nu numai nouă dar nici măcar lămurită, — a operei lui Shakespeare, lipsit cu alte cuvinte de puncte solide de orientare, autorul a pornit priln imensul şi supraîncărcatul cosmos shakespearian doar cu infimul sprijin metodologic al cronologiei. Era fatal să rătăcească la întâmplare, făcând la tot pasul descoperiri uluitoare dar cu totul nesemnificative, inutile fiindcă niau încadrarea în viziunea întregului. Gândul s’a pulverizat astfel în divagaţie şi expresia în vorbărie emfatică.
   Iată de-o pildă o speţă ciudată de cavităţi mistice şi acrobate: „Cavităţile prăpăstioase ale naturii sunt ridicate în sfera inteligenţii sărind absurd în necunoscut" (p. 98). iată nişte colaborări interesante: „Cum vă place lasă se se întrevadă ' colaborările lăuntrice ale poetului vădind aptitudinea capitală" (p. 180). „Ne recunoaştem în -eroul agoniei- noastre, a unui spleen existent în natură şi într’o agonie, adică într’o luptă comună în înţelesul vechiu al cuvântului**
(p. 233). Iată şi o rană cât se poate de neobişnuită : „Selipăltul acestor silabe însorite, eu care se joacă bătrânul Shakespeare, în rana frumuseţilor de totdeauna, accentul gândurilor sale amorţite ca într’un vis, restabilesc energia tragică într’un plan de renunţare" (p. 333).
  Un ultim exemplu:
                                                                                                                               273
                                                                                     „Noua perioadă a creaţilunilor dramatice cuprinde Othello, Regele Lear, Macbeth, Antaniiu şi Cleopatra-, Oaniolam şi Timoin din Atena, între anii 1604—1608. Măsură pentru măsură remarcată pe afişul teatrului la începutul anului 1604 pare ul-tima lucrare a unei epoci de veselie. In fiecare an o nouă capodoperă a genului vine să întregească uriaşa sforţare de a 'zugrăvii omul Renaşterii. Umorul său se aşează sfâşietor între două scene de groază şi plânsul său nu se mai aude luat de furtuna sufletească a uimii bătrân orgolios" (p. 59). E inutil să încerci să descifrezi care e „genul", al oui e „umorul**: al lui Shakespeare, al genului, al omului -Remaşteriii,
  —  şi -cine e „-bătrânul orgolios" ?
                                                                                        Emfatâismul acesta coboară până în cara-
  gialesc:
    „Evenimentul politic este argumentul preferat cu care Sh. dovedeşte de oe soarta omului devine într’un anumit fel" (p. 156).
    -Sau într’o preţiozitate tot atât de ridicolă:
    „Un dialog nu are valoare dramatică dacă nu există plăcerea de a distinge adevărul de gne-şală. Le vraf est ce qui- est; le falux est qiuii n’est point (Bossuet, Logique I, XIV). Totuşi gre_ şala (eroare, eronre, error, arreur, iirrtum) este o mişcare falsă, o direcţiune falsă pe oare o ia spiritul" (p. 370).
    Cu acest -ciitat, — care e foarte semnifiaaitiv pentru întreaga -structură a Epilegomenelor, adică tocmai capitolul de -sinteză personală a cărţii,
  —  încheiem.
    Am dat cât se poaite de multe cătate şi le-am dat întregi, netrunchiate. N’aim voit prin ele să ridiculizăm un om, cum se poate face uşor suciindu-i cu meşteşug vorbele. Le-am dat cinstit, cu convingerea că ele se verifică neiertător prin întreagă pagina de unde sânt desprinse, prin întreg textul -cărţii. .
    O carte inutilă, în care o puţină informaţie se pierde într’un ocean d-e vorbe, cari se ciocnesc şi se fărâmă între ele, ca valurile sub un vânt mediocru şi indecis.
   MIHAIL BENIUC : CÂNTECE DE PIERZANIE. — Un tânăr editor -român porneşte hotărît la lucru într’un oraş -care a fost până aaum o cetate a oricui! numai a culturii româneşti-: Sighişoara. Şi minunea asta nu îi' e de ajuns. Porneşte pe drumul dintâi -au un romancier necunoscut şi ou un poet inedit. D. Miron Neagu are întir’adevăr o generoasă temeritate. Rămâne ca publicul nostru cetitor, capricios -oum e, să-i adauge şi noroc, pentru ca dictonul seninului Horaţi-u să nu se desmdntă nici de astădattă.
© BCU Cluj
  Până atunci, — lăsând şi alt răgaz lecturii prozei d-luii Vecerdea, — ,să cercetăm întrucât stihul d-lui Beniuc merită acest gest romantic.
  Cărţii acesteia de vers i se cuvenea tiparul. Dacă nu aduce între noi un poet în înţelesul deplin de azi al cuvântului, — poartă însă spre lumină o experienţă poetică tot atât de generoasă şi necesară, care merită atenţia. D. Mihai Beniuc e anume dintre acei câţiva tineri poeţi cari astăzi caută, ou atâtea riscuri şi înţelegeri necesare, să scoată poezia nu de sub influenţa miarei noastre generaţii ,lirice de după război, — eliberarea aceasta fiind un fapt care se împlineşte din ce în ce de o bună bucată de vreme,— oi pe alte căi, proprii, de viaţă. Poezia d-;sale e, între altele de azi, o reacţiune binevenită faţă de preţiozitatea la care ajunsese lirica noastră tânără cultivând prin imitaţie obositele rafinamente de gând şi de expresie, savantele alamibi-cări ale calei occidentale.
  Astfel că din cele patru cicluri ale volumului d-sale — Destin, îndureratul Eros, întoarcere şi Flamurile morţii,—dacă nu se pot extrage multe frumuseţi de vers şi imagini după canoanele şi obiainuihţele atât de facile ale unora din criticii noştri de azi, în schimb fiecare frământă una din marile şi gravele întrebări ale poeziei de azi. Şi toate la un loc exprimă o încredere robustă în valorile estetice ale sincerităţii, — încredere care dacă nu va întruni unanimitatea habotnicilor paznici ai esteticei să nădăjduim că va găsi o pante din acea de mult pierdută dragoste pentru poezie a marelui public. Iubirea oare trebue deşteptată spre a se -curma ridicola situaţie de azi', — eu un public, departe, prizonier exclusiv şi facil al cântecului de revistă şi de lăutari, şi dincolo poeţii,'condamnaţi tot atât de exclusiv unei dureroase admiraţii mutuale.
  Ciclul dintâi al cărţii d-lui Beniuc vrea să aducă o poezie în adevăr tinerească, adică energetică, robustă până la brutalitate, optimistă până la seninătate. Arta lui poetică e simplă şi dură ca o minune veche:
    Când voi izbi odată eu cu barda Această stâncă are să se crape $i va ţâşni din ea şuvoiu de ape!
  . Băieţi, aceasta este arta!
  Stihul astfel ţâşnit, e firesc să-i aducă bucuriile şi mândriile largi ale creatorului:
. Aci cu Dumnezeu la cot în fire
    Minuni plăpânde plămădim din tină..
  In poezia asta, atât de simpatică în tinereţea ei, — uneori romantică, aşa cum clocoteşte ea
cosmică in poema Vulturul de foc, alteori de un. dinamism mad apropiat de cel modem, ca în versul atât de viu din Sania fără clopoţei sau acel mai greoi dar mai hotărât din Trecere :
     Dacă gonesc din urmă nori de smoală Cu tunete şi biciuri de lumină E că le vreau, pe mâne când se scoală, Copiilor o zare mai senină...
e însă un prag între robusteţea în expresie şi brutalitatea inestetică, de care poetul nu ţine seamă adesea:
     Dar muşc mereu cu dinţii slabi şi strepezi Deşi îmi vine ce-am muşcat să scuip.
   Ceeace se întâmplă şi în poemele de dragoste ale celui de-al doilea ciclu. In ele poetul încearcă două căi. deopotrivă de interesante. întâia, e una care s’a mai căutat şi am însemnat-o şi noi aici nu de mult: apropierea fără teamă şi fără fascinaţie, — cu luciditate, de poezia lud- Emi1-nescu. Numai că d. Beniuc calcă drumuri şi' mai riscate* fiind cele mai simple şi lungindu-se ş.i dinaintea şi in urma poetului plopilor fără soţ, ale romanţei româneşti.
       închide ochii tăi ca mura
       Din poezia populară.                    ,
       Te strâng prea tare ? Adă gura
       De sânge, de venin, de pară!
       Ce-mi pasă că pe alţii încă l-ai sugrumat la fel în braţă!
       Eşti ca mormântul de adâncă Fântâna mea, tu, de viaţă!
   Din citat, se pot vedea clar şi foloasele dar şi- riscurile estetice ale acestei atitudini lirice. Consecvent ei, poetul va cânta sfârşiturile de totdeauna ale iubirii şi nepăsarea care trebue să le urmeze : Nu te mai cânt în versuri niciodată, In drumul tău mai mult n’am să mai ies... Nepăsare care iarăşi nu e decât tot atât de eternul răspuns dat celei a femeii, faţă de oare poetul nu ezită să aştearnă pe hârtie violenţe şi deci ridicole imputări, pe cari, cu simţul lui estetic atât de adânc, Eminesou nu şi le îngăduia decât în taina manuscriselor.
       Am fost străbunii tăi moluşte De te-ai născut aşa ca gelatina ?
       Era mai bine Domnul să se’mpuşte Decât să-şi cheltue cu tine tina.
   Evident, e un perfect stil baroc în poezie, oare ajunge cum i se întâmplă atât de ades bârocu-
274
© BCU Cluj
il’ui, la radioul nedorit. Cultul lui duoe dela simple îndrăzneli- de copil teribil îin poezie ca: Rămân deodată paf!... Pe-atunci iubirea poate mergea şi fără bani... Şi-i drept aşa. Degeaba mă vaiet şi spun: Oh.'... până la versuri cu totul penibile, ca acela despre „mătreaţa de stele“ a cerului, dintrio poezie eroică. Dar poate crea şi imagini impresionante în stilul lor:
        Anii vor veni mereu şireaguri Ca soldaţii la cazan flămânzi.
        Din viaţa ta de miere şi de faguri N'o să aibă Moartea nici de prânz.
        Poate doar de-o simplă tristă cină Tristă cină
   Cea d-e-ia doua cal-e e cea a înţelegerii cotidianului urban. Iubirea modernă e -cu totul despoiată de farmecele ei vechi de oprelişte, de taină şi de risc. Pe -cât -de mult a pierdut din tragism astfel în aparenţe, -pe atât de mult l-a câştigat în adânc. Iubirea modernă a ajuns o nevroză tOijmai prin facilitatea sa. înainte erau în ea nostalgii cari se epuizau. Acum în ea, nostalgii dureroase încep -abia după epuizare, fără -capăt şi fără leac. Tragicul ac-eista 1-ia simţit întreg un singur poet modern : Bauăelaire, fiindcă el era ou mult încă din sufletul lui în vechea lume. De aceea, nu e de mirare -că de câte orii încearcă 'cineva poezia umilă a iubirii de azi, se întâlneşte fără să vrea, fără să ştie, -cu poetul blestemat. Şi poate tot de -aceea Baudelaire la noi de abia acum începe să devie actual.
   Pentru întâmplarea aceasta în poezia- d-lui Beniuic, recitiţi' Jurnal şi După un an.
   Tragiicul acesta al vremii noastre creşte în versul poetului eu cât înaintezi în pagini, Cilclul „întoarcere" închide gândurile cu revoltă, cari îl integrează pe poet în frământarea- etnică de azi. Sânt accente de satiră, alte -ori simple fraze ardente de esseu (Poeţilor tineri) carii dacă nu sânt poezie după norme, — vor avea p-o-atie pentru cei de mai- târziu mai mult preţ, po-ate -chiar estetic, prin accentul lor de sbudium fierbinte al gândului: Nu te-aude nime.                        ’
   -Oa până la -urmă, — în dicliul „Plamurile mor-ţii“ totul să 'încerce o foarte relativă linişte lângă imaginea Manei împăciuitoare...
   ■Cu totul inegală, — cu prospeţimii- adorabile şi exagerări ridicole,, -cu o dinamică reală a expresiei dar şi ou atâtea jacuri ieftine de cuvinte, cu-r-agiaaisă încercare de a folosii- estetic asprimile graiului transilvan dar şi ou ardelenisme cari mu merg, modernă oa sensibilitate, şi totuşi adesea încremenită în artificii de un demodat simbolism (Insula Vrăjită, Cele trei corăbii), animând uneori poetic cotidianul, alteori simplă -cronică de
fapt divers,—poezia d-lui BeniiUc merită să fie însoţită în primii- ei paşi de toată atenţia şl; nădejdile noastre.
                                                                *
■ * *
   <G. BANEA: ZILE DE LAZARET. — Cartea
aceasta de amintiri a-l-e unor zile de robie şi de boală a fost întâmpinată icu o dfesinter-esată şi sinceră unanimitate de -emtuziasme, — rară la noi, Ce-eace a impresionat lîn -ea a fost nu atât ■marea bogăţie de fapte sufleteşti şi de tipuri umane, cari ise desprind atât de neted din paginile ei, nici simplitatea tragică ia experienţei o-memeşti pe -care o desvălue, — c-ât calmul de neînchipuit cu care aceste convulsii atroce ale vieţii trec uşor, ca peste o oglindă de apă, peste sufletul -celui ce nu numai le povesteşte dar le-a suferit cu toată povara lor. O linişte care ajunge până la despersonalizare, până la despărţirea ou ■totul de chinuita fiinţă omenească, a inteligenţei, care rămâne astfel isimplă şi pură flacără înţelegătoare. Nu -însă io ascetică desprindere de uman, un mistic dispreţ al lutului, nici una din a-cele încremeniri desăvârşite ale sufletului, în unmia unei năprazmiice lovituri a destinului. Inteligenţa nu renunţă la ni-oiun-a diln diavoleştiile ei prerogative de control necruţător al vieţii,. Calmul ei izvorăşte numai din acceptarea lucidă a unei ordini de fapte oare nu poate fi altfel. Necăutând astfel să depăşească cu nimic omenescul, ea se depărtează cu sclipirile ei ironice doar atâta ea să poată contempla, fără să treacă dincolo de cercul dramei, umane :
   „Dacă a văzut şi a văzut aşa popa, mi-a pus patrafirul peste cap şi a început să-mi cânte, — cânta frumos, — ca de mort.
   Atunci pentru întâia dată, după atâta timp de amorţeală totală, de paralizie, un fior puternic m’a străbătut din creştet până’n tălpi, carnea s’a încrâncenat pe mine şi am avut lămurită conştiinţa că nu voi mai muri. Mă trecuseră şi lacrimile, -căci cântecul popei mi-aducea aminte de lucruri vechi şi uitate, prăfuite, de -slujba frumoasă, aşa outm o făcea la biserică la noi popa Ionică. Dar în acelaiş timp mi-arn spus maliţios, căci parcă aveam un demon în rnihe:
   — M’ai -slujit tu părinte, mi-aii cântat ca de -m-ort, dar eu, să ştii, n’am de gând să mor“.
   Din -alcest moment epic, reprodus de noi cu toate acele sublinieri inutile de cari abuzează autorul, — urmând de altfel o iciud-ată modă literară înstăpânită de câţiva ani la noi, care arată paralel cu creşterea şi întărirea, de multe ori prea puţin meritată, a părerii bune pe care o are tânărul scriitor dela noi despre el însuşi, o accentuare ia proastei sale opinii despre inteli-
275
© BCU Cluj
genţa cetitorului, pe care se simte obligat să-l dădăcească mereu vârându-i lin ochi cele mai anodine semnificaţii, — se desprinde lămurit atitudinea atât de calm omenească a povestitorului ,în toată acea luptă cu suferinţa atroce şi cu moartea, care formează însăşi substanţa cărţii.
   Această altitudine a transformat dela sine materialul brut de viaţă al amintirilor în substanţă estetică; prin silmplla şi neoalculliatla ei' contemplativitate. Mănunchiul acesta sinoer de amintiri a trecut astfel deadraptul în ordinea eternă a artei cu luminoasa linişte dintâi cu care s’an aşezat imaginile lor în conştiinţa povestitorului.. Sânt artă fiindcă iau fost dela început, în acelaş timp, trăite şi contemplate.
   E ceeace a impresionat mai întâi lectorii, şi ei i is’au căutat lîn primul rând explicaţii, în comentariile câte s’au făcut până acum. D-l G. Găline-seu, atent ca de obiceiu numai la arhitecturile dure ale raţiunii şi limitat astfel ou totul în Sm-ţetegerile şi emtusiasmale sale, a văzut în această atitudine un destul de inedit şi mai ales caracteristic fapt psihologic.
   Mai aproape de adevărul oare e mult mai larg, dându-i interesante târcoale, — d-il Pompiliu Gonstantinescu apropie admirativ liniştea aceasta de cea din opera unui Neculae, Hogaş, Creangă. Ş:i, lucru surprinzător faţă de necruţătoarele anateme pe cari le-a asvârlit până acum asupra celor cari pângăresc intangibila puritate a judecăţii estetice, d-sa valorifică opera d-iui Banea mai eu iseamă fiindcă ea cristalizează o viziune etică şi românească a vieţii.
   Subliniind bucuroşi această convertire, sau uitare de sine, a d-iui Gonstantinescu, să căutăm să răspundem multelor întrebări cari se ridică numai din înşdrairea acestor câteva nume. Nu e o întâmplare că una din cele mai bune cărţii despre război şi despre suferinţă, nu numai diin ale noastre dar din literatura europeană câtă se ştie, — este aceea în care o atitudine a noastră specifică în faţa vieţii imprimă ca o pecete toată substanţa operei. Ceeace atâtea chinuite romane după reţete de import n’au izbutit, paginile acestea izbândesc simplu. Fiindcă cresc din-tr’o atitudine organică la noi: aceea a povestirii.
   In câteva gânduri însemnate luna trecută în „Universul litarar“ sub titlul Intre povestire şi roman, încercam să ne lămurim de ce atingem valori atât de înalte, Universale, prin povestitorii noştri şi ne înfăţişăm încă atât de stângaci prin romancieri. Pentrucă deosebirea între povestire şi roman nu e una de gen, adică de modalitate literară, niciuna de dimensiuni, adică de tehnică, — ci una de substanţă : ele înseamnă două atitudini deosebite în faţa vieţii. Cea din-
tâi e mai a noastră nu fiindcă noi am găsit-o întâi ci fiindcă noii îi sântern mai credincioşii astăzi prin apropierea noastră aproape întreagă încă de orient, azi când apusul e de ea atât de departe. Povestirea creşte din împăcarea omului vechiu 'Cu viaţa; romanul din revolta celui de azi faţă de ea. De aceea orientalul e povestitor încă iar apuseanul a inventat romanul, ca un refugiu al său din viaţă în imaginaţie. Marile linişti ale povestirii de 'alică vin; marele ei- farmec, tot de aicea. Povestitorul se ştie în mijlocul unei lumi împânzite de rândueli statornice. Toate întâmplările curg după iscriisa lor şi dacă el nu o pricepe nu-i nici' un motiv să se «buciume, fiindcă sensul lor nu depinde de el...
   D-l Banea crează aşa de simplu şi de puternic încât ţi-1 aminteşte pe un Neculce şi liniştea cu oare înseamnă atâtea prăpăduri de vieţi de domni şi boieri, pe un Creangă şi ironia cu oare îşi contemplă propria viaţă, pe un Hogaş şi humorul lui, — fiindcă sufletul său stă pe aceleaşi străvechi temeiuri. Fără să renunţe totuşi, — şi: asta măreşte preţul şi autenticitatea lumii sale, — la niici una din lucidităţile şi chiar micile rafina.-mente de gând pe cari i le dă cultura modernă.
   Liniştea asta capătă în primele zeci de pagini, — acelea came înseamnă lupta aproape agonică •cu suferinţa a rănitului cu capul aproape fărâmat pe care bulgarii găsesc de cuviinţă să-l împuşte die aproape, să-l împungă cu baioneta, să-l lovească cu piciorul şi ou varga miraţi că totuşi nu molare, — o impersonalitate, o depărtare până aproape dincolo de omenesc. Până aproape însă numai. Căci ea îşi întăreşte doar străvechile obicinuinţe printr’o condiţie fiziologică aparte: rănitul e paralizat, el ştie că nu poate reacţiona şi nici nu se gândeşte să încerce. Să nu fim [înţeleşi însă greşit: acest fapt nu este o cauză ici doar o întărire a unei atitudini sufleteşti, care am văzut cât ne e de veche şi caracteristică.
   E destul isă compari cartea aceasta cu una care a stârnit anul trecut multe preţuiri neîndreptăţite: Inimi cicatrizate a ovreiului M. Btacher. Citind-o acum, după cartea d-lui Banea, ai în faţă aceiaşi lume de durere, — şi aici e vorba de oameni infirmi', ţintuiţi în pat sau agonici, — dar văzută prin lumina tulbure a unui suflet ou totul altul. Sufletul ovredesa, înghesuit de religia sa, de obicinudnţele sale de milenii în egoismul sălbatec al trupului, pustiit deopotrivă de pofta de viaţă şi teama de moarte. Suflet care a împrumutat atâtea din păcatele sale, din neliniştile sale disperate, — sufletului modem, diisolvându-il ea o otravă un isânge oare nu e imunizat prin obiicinuinţa ei.
   In aceiaşi condiţie tragică, omul apare în 'car-
© BCU Cluj
tea d-lui Blacher suferind animalic şi meschin, — porceşte. Pagini de turpitudini se încheagă astfel îngrozinidu-te în scârbă şi fără compătimire. E o linişte în adevăr şi acolo, — însă liniştea amară, ruşinată, a celui ee renunţă ia înălţimea sa de om, coborând dincolo de animalitate, — 'în turpitudine.
   N’am putea spune hotărât dacă această carte a d-lui Banea aduce literaturii române un mare scriitor nou. Memoria prodigioasă a faptelor mărunte de viaţă, siguranţa trăsăturii, — pot arăta un asemenea talent după cum pot izvorî şi din acuitatea neobiioinuită a experienţei pe care o înseamnă. In orice caz însă, cartea aceasta, chiar dacă va rămâne singură, va rămâne ca .una din cele mai reprezentative ale literaturii noastre din preajma războiului.
   GH. VRABIE: BÂRLADUL CULTURAL. — Iarăşi o carte care a început să se bucure de buna primire meritată este această monografie a culturii din vechiul oraş al Moldovei de Jos. Nu atât pentru chibzuita, temeinica râvnă de cercetare istorică din care a ieşit, — cu o rân-duială căreia, în afară de în adevăr multele greşeli de tipar şi oareoari mici scăpări, din vedere în tehnica citatelor, nu se poate imputa nimica, — i se cuvin neprecupeţite elogii. Nici pentrucă ar fi întâia monografie a .unei vechi aşezări româneşti. Ca să nu amintim pe cele dinainte de război, devenite clasice ca „Răşinarii" d-lui Păcală, — atâtea opere modeste şi de trudă ale cărturarilor risipiţi prin ţară, — să însemnăm numai de curând buna monografie a Tg. Mureşului de Traian Popa şi masivul volum „Oameni din Bihor" al d-lui Teodor Neş. D. Vralbie a avut însă buna inspiraţie de a se limita numai la cercetarea strădaniilor pentru umila .cultură românească, aşezate din vechi în praful amintirilor unui oraş atât de cuminte azi ca Bârladul...
   Că e nespus de mult şi nespus de necesar azi să se încerce şi atâta., — nu se vede numai din cele 266 pagini în caii se împlineşte fără multă retorică cercetarea, ci şi din luminile ce scapără neaşteptate lîn cursul ei, şi cari lîi depăşesc uneori bine obiectivele.
   Astfel întâiul capitol, închinat tradiţiei culturale a Bârladului., luminează fugar, dar îndeajuns pentru a vădi necesitatea unor .cercetări aparte, lupta .contra şcoalelur greceşti, luptă care se ducea surdă şi măruntă lîn multe oraşe ale ţării încă .înaintea lui Lazăr. însuşi acest dârz posedat al ideii renaşterii noastre prin şcoală nu apare .aici atât de sigura,tec, cum mi—1 înfăţişăm adesea superficial. In Bârlad, ca şi în
atâtea alte centre de cultură ale ţării, observă cu multă dreptate d. Vrabie, Gh. Lazăr „a fost multiplicat la infinit dealungul secolului XIX"... „In fiecare colţ de ţară a existat un Gh. Lazăr, pus în aceleaşi situaţii: cu drumuri spinoase, cu urcuşuri şi caborîşuri sângerânde" (p. 72).
   Şi nu e o simplă .expresie patetică. In capitolul al doilea şi cel mai substanţial al volumului: Mesianism ardelean, cercetătorul arată în 80 pagini .cum temelia modernă de cultură a Bârladului a fost aşezată, aici ca şi .în alte părţi, prin strădaniile de trei sferturi de veac ale unei întregi generaţii de dascăli ardeleni, astăzi, anonimi dar fără de cari Bârladul cunoscut, cel dinainte de războiu, al revistei „Făt Frumos", nu poate fi înţeles. Vieţi de aprigă jertfă răsar din pagini şi te uimesc cu flacăra credinţei, lor: Ion Popescu, .creatorul din nimic aproape al întregii organizări în .cultură a oraşului, un He-liade în miniatură; Ştefan Neagoe pătimaşul vechilor tipărituri şi manuscrise; Solomon Hanţă întemeietorul primei reviste pedagogice serioase din ţară; şi acel Stroe BeUoeseu, aproape de legendă, feciorul mocanului Beloiu din Să-celele Transilvaniei, care din nimicul lefii sale de dascăl ridică două biserici, o şcoală şi o statue lui Vodă Cuza... Pe lângă sămânţa de credinţă şi de dragoste a jertfei sădită în sufletul lor de Gh. Lazăr, — ei sânt toţi adepţii şi realizatorii înflăcăraţi ai ideilor acelui mare şi nedreptăţit profet a.l naţionalismului nostru de azi care a fost Simeon Bărnuţiu, profesorul de drept dela Iaşi. D. Gh. Vrabie dovedeşte astfel că mişcarea în care a lovit pieziş şi fără .cruţare Titu Maioresou, a fost una căreia Moldova îi da-toreşte foarte mult din sufletul ei eroic de mai târziu, din întreg modul ei de a simţi şi a înţelege neamul şi cultura. Pe noi ne bucură în deosebi să vedem că ceeace numai presimţeam acum câţiva ani în studiul închinat lui Bărnuţiu în revista „Familia" din Oradea, — se împlineşte şi se verifică prin cercetări pe teren ca cele ale d-lui .Gh. Vrabie.
   De altfel aceste dintâi capitole mai deschid şi alte perspective largi, ou învăţăturile cari nă-zuesc din ele. Acest mesianism cultural al ardelenilor n’ar fi putut sparge piatra inerţiei mas-selor dacă n’ar ifi fost .chemat, n’ar fi fost sprijinit, de luminata conştiinţă a datoriei lor de îndrumători şi de creatori fin .cultură pe .care au avut-o în trecut marii boieri ai locului. Co-dremii, Epuremiiii, dau generaţii de ctitori, a căror generoasă .cumpănire de gânduri pentru .cultură e de multe ori .încă şi azi neîmplinită. Pentru luminarea adevăratului rost al hulitei mari boerâmi de odinioară, paginile acestea aduc adevăruri de care va trebui să se ţină seama.
2 77
© BCU Cluj
   Alt capitol, cel al scriitorilor daţi de Bârlad, pe lângă ică aduce preţioase contribuţii cu privire la începuturile lui Al. Vlahuţă şi ale lui AL Phiilippide şi reliefează meritat figura acelui vlădică iubitor de vechi hrisoave care a fost lacob Aintoniovidi, — cimentează şi mai mult postulatul că adevărata cultură creşte organic: aceştia toţi sânt fiii spirituali ai umililor dascăli ardeleni amintiţi.
   Şi fireşte, atunci se înţelege uşor de ce Vlahuţă va scoate cu Coşbuc la Bucureşti „Semănătorul", de ce când acolo va fulgera 'Nicolae lorga aici în Bârlad va creşte atât de repede şi puternic mişcarea dela „Făt Frumos", de ce în această revistă şi pentru ea va apare „Naţionalitatea ‘în artă" a lui A. C. Cuza, şi de ce în sfârşit cei formaţi mai apoi aici, Tutoveanu, Mândru, 'Gârleamiu, Nanu, T. Pamfil, Corneliu Moldovanu, — sânt aşa cum sânt ei în opera lor literară. Şi deee tot aici, după război, au trebuit să apară pe rând acele reviste pe care numele le defineşte cu prisosinţă:            „Florile
dalbe", „Graiul Nostru", „Ţara de Jos", „Răzeşul"...
   Din om în om, -din faptă în faptă, din literă în literă, acelaşi crez se petrece neîntrerupt şi crează necontenit. Crezul unor profesori anonimi şi săraci, ca şi cei atât de prost plătiţi şi huliţi astăzi. Crez din care a crescut ţara de azi....
   Tot un profesor ea d. Vrabie s’a găsit să-i însemne sobru jertfele şi izbânzile. Cartea „Bârladul cultural" nu e numai o carte de ştiinţă ci şi o lecţie de etică, — fără să vrea.
                                                                       * * *
   CONST. D. IONESCU: PRIN MUNŢII MEHEDINŢILOR. — Criticul atât de serios şi 'cumpănit relevat în paginile „Datdmei" şi: ale „Ramurilor", dar ou deosebire ale „Gândirii", ne face ,surpriza unor noate de călătorie pe drumuri foarte puţiim umblate de la noi. Pe cât de mulţi sânt snobii cari umplu de cele mai multe ori fără pricină Băile Herculane, vara, pe atât de puţini sânt acei cari ,au curajul şi 'curiozitatea să cerceteze atât de măreaţa regiune de munte a văii superioare şi a izvoarelor Cer-nei. De o parte sihla măreaţă a Godeianului, de alta culmea ferestruită a Cemei, dincolo de care sie risipesc aşezările olteneşti atât de aspre aile
Cloşanilor, iar departe spre nord, ca un decor tutelar şi de spaimă, vârfurile Retezatului şi ale Parângului.
   D. Const. D. lonescu cercetează şi descrie această măreaţă şi puţin cunoscută regiune muntoasă cu priceperea şi dragostea turistului şi cu adâncimea de gând a literatului preocupat mereu de problemele etnicului românesc. O călăuză plăcută şi folositoare de excursii se în-chiugă astfel pentru atâţia dintre noi cari am îndrăgit muntele. Şi tot odată se mai face o încercare binevenită, de a desprinde un bob de adevăr din negurile trecutului şi ale firei noastre etnice, iscodind locurile şi oamenii acestui tărâm atât de apropiat inimei Daciei care a fost Haţegul.
   Pentru simplitatea caldă -cu care .toate aceste gânduri se adună în paginile cărţuliei, să dăm un citat:
   „Şi cum peste tot se Iasă norii negri şi fumurii, pătaţi din loc în loc cu albul nămeţilor, legendele mă împresoară şi pătrund o clipă în împărăţia lor. Acum, mai mult ca oricând, îmi vine să .cred că aici trebue să fi trăit Zamolxis. Intre Godeanu şi Golbeana trebue să fi hă-lăduit profetul aspru ca şi steiurile acestea. Din cetăţuia de aici ,în care nu răzbat decât vulturii văzduhului, trebue să fi răsunat 'cuvântul încărcat de gând greu pentru un popor chemat să stăpânească lumea. De stâncile acestor munţi se va fi iisib.it toiagul magului, ea isă ţâşnească apa vie a adevărului care a făcut punte între viaţă şi moarte. 'Căci numai aici, iîn peisagiu! acesta mohorât şi încruntat, s’a putut plămădi o cugetare ce mâna din viaţă în moarte, ca într’un .imperiu de mai bine, un popor întreg. De aci, din cetatea sfântă a neamului dac (nezidită, ci născută din sânul muncit al pământului) magul Zamolxis va fi trimis mesagiiie a-davărului vieţii şi morţii în jos, spre rnazăzi până la apa Dunării, şi dincolo spre miazănoapte, în inilma regatului', la iSanmisegetuza, pe unde se resfirau seminţiile toate. De .aceea poate, am avut .atunci viziunea unui chip 'alb de sfânt păgân, desfăcându-se din ceaţa depărtărilor şi de printre petecele albe de nea“...
   Rânduri cari prezintă cartea mai bine decât ,am putea noi.
                                                                                                           OVIDIU PAPADIMA
278
© BCU Cluj
CRONICA
  lionello venturi
  Articolul asupra d-lui G. Petraşcu, pe care îl publicăm în acest număr, aduce pentru prima oară î-ntr’o revistă românească numele d-lui Lionello Venturi. Pentru acei care urmăresc însă studiile erudite de istorie şi critică a artei numele acesta nu e nou. El reprezintă una din personalităţile -cele mai de seamă ale ştiinţei italiene şi o înaltă autoritate în -critica modernă a artei.                  -      .
  Continuator a-1 marei şcoal-e de istorie a artei creată de părintele său, profesorul ilustru A-dolfo Venturi, şi creeator el însuşi de metode şi sinteze noi în cercetarea artei, d-1 Liionelio Venturi a fost multă vr-eme profesor la -Universitatea din Turin, -organizator şi director de muzee în Italia şi, împreună -cu Ad-olfo Venturi, director al importantei reviste L’Arte, care apare la Turin. Erudit de cea mai solidă şi multiplă formaţi^, scriitor de talent şi om de gust, temperament cu înclinări teoretice, d-1 Lionello Venturi şi-a desfăşurat activitatea atât în domeniul -studiilor istorice cât şi în acela al esteticei şi al criticei de artă.
  Ca istoric a publicat câteva lucrări de capitală importantă. Citez dintre ele opera devenită -clasică asupra Originilor picturii veneţiene, tipărită în italieneşte în 1907, şi monumentala lucrare despre Giorgione şi giorgionismul, apărută tot în italieneşte în 1913. A mai publicat de asemenea studii însemnate asupra Colecţiei Gualino (ediţie italiană în 1926) şi asupra Picturilor italiene din America (ediţie italiană în 1930; ediţie -engleză, în 3 volume, în 1933).
  -Cercetările isale asupra Picturii -veneţiene şi a-supra lui Giorgione erau nu numai studii de -erudiţie dar şi de ascuţită pătrundere critică, deschizând perspective largi de interpretare a artei Renaşterii şi- ducând, prin unele consecinţe, până la formulări teoretice noi şi până la contactul -cu arta modernă.
  Teoreticianul se iveşte linsă, în înţelesul larg al cuvântului, în lucrările ulterioare: Critica şi arta lui Leonardo da Vinci (ed. italiană 1919), Gustul primitivilor (ed. italiană 1926), Critica de artă în timpul Renaşterei (ed. franceză 1928), Pretexte de critică (ed. italiană 1929). O metodă nouă de -critică -e -formulată treptat lin a--oeste lucrări, metodă oa-re -îmbină punctele de vedere a-le esteticei modeme cu acelea ale istoriei artei. E destul de puţin cunoscută, dacă nu ou totul ignorată la noi aprinsa desbatere -ce s’-a desfăşurat în -critica italiană -cam -între 1911 şi 1922 asupra aşa zisei teorii a „purei vizibili-
MĂRUNTĂ
tăţi“. Născută ca o urmare a teoriilor estetice formulate în Germania de Conra-d Fiedler şi de Wolflin, -teoria aceasta, de fapt mai mult o tendinţă metodologică a -criticei plastice, şi-a găsit susţinătorul -hotârit în Benadetto Crace şi justificarea -cea mai -amplă în -Estetica acestuia. Elementele vizuale ale operai de artă plastică (linie, formă, coloare, etc.) erau ridicate prin ea pe primul plan al judecăţii estetice şi -considerate -drept singure în stare a duce la -criterii -de înţelegere şi de valorificare -critică. -Subordonarea -sa-u -chila-r ignorarea oricărui conţinut -în opera de artă, reducerea acesteia prin -analiză scrupuloasă -numai la elementele ei pur formale, aveau să conducă în estetica -crociană la „pura vizibilitate", aşa -cum principii asemănătoare duceau în critica literară a Abatelui B-remond la -teoria „p-oeziei pure",
  -Intervenţia d-lui Lionello Venturi în această desbatere radicală a av-ut -caracterul unei temperări -şi a-1 unui corectiv. Fără a respinge întru totul -criteriul „purei vizibilităţi", în -care d-sa nu vede o -estetică -ci mai -degrabă o metodă provizorie de -aproximaţie -critică, d-1 Venturi a adus în lumină şi o altă metodă, oarecum contrarie, -aceea a experienţei istorice în icritica de artă. Căci -studiul atent arată -în adevăr cum normelor est-etice absolute -li se poate -opune v-ari-abiditatea gustului estetic. Această variabi-litate e -legată nu de elementele formale ci de -conceptul mai -complex ai viziunii personale a artistului şi de -însuşi conţinutul -subiectiv al operei de artă. Critica nu poate fi nici justă nici -completă restrângându-se numai la unui din aceste puncte de vedere; ea trebue să se mulţumească -cu relativismul ei congenital şi sâ concilieze în analizele ei amândouă aceste criterii, -care ne pot da prin corectare reciprocă o judecată mai exactă şi mai justificată.
  Cele patru cărţi pe care le-am amintit mai sus, tipărite -după 1919, sunt toate demonstraţii şi justificări ale -acestei atitudini: teoretice. Ele au dat loc la un gen întreg de cercetări aplicate asupra istoriei artei, privind istoria gustului estetic însuşi. Rezultate acestor cercetări n’au întârziat a fi îndreptate şi asupra artei moderne, în deosebi asupra -studiului picturii franceze din -secolul al XlX-ilea, în privinţa -căreia d-il Lionello Venturi e poate azi autoritatea cea mai -de seamă. Strămutat de câţiva ani Ia Paris, colaborând la toate revistele mari de artă, ţinând cursuri şi conferinţe foarte apreciate la -diverse Universităţi din Europa şi America, d-sa a dat la iveală în ultimul -timp studii definitive asupra -artei -franceze. E destul
279
© BCU Cluj
,să cităm cele două mari volume asupra lui Ce-zanne, apărute in ediţie franceză în 1936, opera care poaite -constitui modelul acestui gen de lucrări. O Istorie a criticei de artă i se da-toreşte de asemenea (apărută în englezeşte în 1936), iar în prezent d-sa pregăteşte o lucrare vastă de sinteză asupra întregii picturi franceze din secolul al XlX-lea.
  Toate aceste date sunt suficiente, credem pentru a pune în lumină importanţa articolului asupra dlm Petra-şcu, pe oare îl publicăm în revista noastră. Expoziţia de anul trecut de la Parte ne-a adus acest avantagiu de a înlesni unui critic ca d-1 Vânturi să descopere arta d-tui Petraşcu. Articolul său e pornit dintr’un sincer şi spontan entuziasm, pe care am crezut că facem bine îndemnându-1 a se -concretiza în scris. Arta d-lui Petraşiou primeşte astfel o dovadă de preţuire care nu ne poate fi indiferentă. Iar „Gândirea" e recunoscătoare d-lui Lionelo Venturi pentru cinstea pe oare i-o face de a-» deveni colaborator,
                     AL. BUSUIOCEANU
   iFiILOCALIA e pusă în discuţie de către un publicist semidoct şi zurbagiu, care ţine să împroaşte -cu injurii pe profesorii- de teologie şi pe ierarhii Bisericii, fiindcă toţi aceştia la un loc n’ar fi având cunoştinţă de -ea şi vor trebui să înveţe dblla dânsul. E nobil lucru să înveţi pe alţii; dar aceasta presupune să ştii tu însuţi despre -ce vorbeşti.
   Publicistul în discuţie însă nu ştie nici ce este Filocalia, -nici cum trebuie isă vorbească despre ea-,
   Filocalia mu e o carte, -cum crede dânsul, ci un mume generic: „iubirea de frumuseţe“, ce se dă -unor cărţi de spiritualitate ortodoxă, adunate laolaltă penitru a sluji aceluia,ş scop.
   Pentru a işti despr-e ce e vorba, isă facem mai -întâiu următoarea distincţie: există o Filo-calie -cunoscută în istoria literaturii Clasice -creştine şi -există altă Filocalie -cunoscută numai- în istoria literaturii ortodoxe modeme. După conţinut, sânt două lucruri- cu totul deosebite, pe -care bravul semidoct le confundă în mod regretabil.
   Prima Filocalie, alcătuită pala anul 360 de Vaisile cel -Mare şi Grigoriie de -Nazdanz, e o antologie orig-emistă.
   A doua Filocailie ie -au totul altceva şi- n’aire micio legătură ou -dea dintâiu decât numele. Ea
ANUL XVII. — Nr. 5
                                   ‘   280
nu e o carte, ci o colecţie de cărţii, cuprinzând feluriţi autori- spirituali din veacul IV până în veacul XIV. Filocalia aceasta nu -cuprinde nici măcar -un rând din scrierile lui, Ordigen, pe -oare îl detestă de numeroase ori pentru erorile sale de doctrină.
   -Dar chiar -când vorbim despre această a doua Filocalie, trebuie să facem următoarea distincţie : există o Filocalie greacă şi- o Filocalie slavonă. -
   Filocalia greacă a fost tipărită întâia oară ila Veneţia în anul 1782, ilar nu în 1792 cum scrie din auzite semidoctul nostru adversar. Ea- a fost alcătuită şi îngrijită de savantul teolog Nicodim Haighioritul în coilabor-are cu sfântul Mac-arle al iGorimtuiui. A doua ediţie s’a -tipărit în 1893 la Atena, de către Panaghiot Ath. Tze-iati şi -cuprinde, faţă de ediţia Nicodim-Maoa-rie, un plus de capitole afle patriarhului CaOiilst.
   Caracteristica Filocaliei greceşti este că -ea -conţine exclusiv -tratatele teoretice şi practice despre Rugăciunea lui Iisus, adică numai cărţi referitoare la contemplaţia isihastă.
   Filocalia slavonă sau rusă -e mult mai cuprinzătoare. Pe când -oea greacă -constă din două volume marii, — nu dimtx’-umul singur cum Scrie semidoctul nostru adversar, — -aaa rusă constă din -cinci- volume mari. -Ce cuprinde Filocalia rusă ? Mal întâiu, toate tratatele celei greceştii, adică toate scriiaril-e de mistică pură şi puristă:, organizate în jurul ideii de -contemplaţie. Apoi, celelalte -cărţi ortodoxe ide caracter mai mult ascetic decât contemplativ, precum şi cărţile de mistică imagistă, -oare nu interesează isihasmul.
   Filocalia greacă, deci, are un -caracter pur isiihast, iiar cea rusă -un caracter generali de asceză şi mistică ortodoxă.
   E foarte interesant să ştim că toate aceste scrieri au fost tălmăcite î-n româneşte mai ales în timpul Iul Paisiie, de către ucenicii săi. E iarăşi interesant să.ştim că tratatele -ascetice se găsesc tipărite, iar cale de mistică isihastă -se găsesc numai -în manuscrise vechi.
   O nouă traducere ne-ia dat-10 regretatul -episcop Gherasim Safirin. E făcută după ediţia greacă deila 1893 şi nu conţine decât volumul I şi încă nici acesta întreg. Versiunea lui Safirin, fără să file literară -şi întru totul -corectă, e oea mai bună; traducerile p-aisiene sânt i-lisifoile mai ales în pasagiiil-e filosofice ale tratatelor.
   Manuscrisul lui Gherasim Saifirin e proprietatea sfintei mână-stiri -Fră-sinei, unde l-a lucrat. El se găseşte astăzi la noi, -ridicat -cu obligaţii scrise de'a-1 îndrepta şi- tipări- -în folosul mănăstirii.
                       N-ICHIFOR CRAiI-NI-C
MAI 1938
© BCU Cluj